www.polirom.ro © 2004 by Editura POLIROM Editura POLIROM Iaşi, B-dul Carol I nr. 4, P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37; P.O. BOX 1-728, 030174 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: MIHĂILESCU, DAN C. Literatura română în postceauşism / Dan C. Mihăilescu - Iaşi Polirom, 2004 496 p., 20 cm (COLLEGIUM. Litere) 3 voi. ISBN: 973-681-629-X Voi. 1 : Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare - 2004 ISBN: 973-681-514-5 (voi. 1) 821.135.1.09” 1989/” Printed in ROMANIA Dan C. Mihăilescu LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare A M POLIROM 2004 o^17?v?nn v 827169 Dan C. Mihăilescu (n. Bucureşti, dec. 1953), absolvent al Facultăţii de Limba şi literatura română, Universitatea Bucureşti (1972-1976). Cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” (1980-2003); secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literară (1983-1986); editorul suplimentului Litere, arte, idei al ziarului Cotidianul (1991-1996 şi din 2001 pînă în prezent). Din 1999, este realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea”, la Pro TV. Cronicar literar la revistele Transilvania (1984-1989), 22 (1994-2000), Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar (din 2000 pînă în prezent). A debutat publicistic în 1984, în România literară. Premiul Uniunii Scriitorilor în 1982 (pentru debut) şi 1999 (pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugen Ionescu). Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului, pentru emisiunea „Omul care aduce cartea” (2002). Cărţi publicate : Perspective eminesciene (Cartea Românească, 1982), Dramaturgia lui Lucian Blaga (Dacia, 1984), întrebările poeziei (Cartea Românească, 1989), Stîngăcii de dreapta (Dacia, 1999), Scriitorincul (Dacia, 2001), Bucureşti. Carte de bucăţi (Editura Fundaţiei Pro, 2003). Coautor al unor volume colective : Atitudini şi polemici în presa literară interbelică (Editura Universităţii Bucureşti, 1984), L’engagement des intellectuels ă l’Est. Memoires et analyses de Roumanie et de Hongrie, textes reunis par Catherine Durandin (L’Harmattan, Paris, 1994), Dicţionarul scriitorilor români (Editura Fundaţiei Culturale Române, voi. I, 1994, voi. II, 1998; Albatros, voi. III, 2001, voi. IV, 2002), Lectures de Ionesco, Textes reunis par Norbert Dodille, Marie-France Ionesco et Gabriel Liiceanu (L’Harmattan, Paris, 1996), Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (Albatros, 2000), Bibliografia I.L. Caragiale, Academia Română (Editura „Grai şi suflet”, I-II, 1997) ş.a. Editor al lucrărilor I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc (Humanitas, 1994), Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă (Humanitas, 1995, ediţia a Il-a, 2004). Traduceri: Jean-Franţois Revel, Cunoaşterea inutilă (Humanitas, 1993), Jean-Franţois Revel, Revirimentul democraţiei (Humanitas, 1995), Eugen Ionescu, Teatru : I-IV (Univers, 1994-1998), Alain Dewerpe, Spionul (Nemira, 1998), Emmanuel Todd, Sfirşitul imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american (Albatros, 2003). Peste douăzeci de prefeţe la volume de I.L. Caragiale, E. Cioran, M. Eliade, Sextil Puşcariu, F. Brunea-Fox ş.a. ■ 1 Cuprins Impasurile memoriei .................................................9 HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE Abecedar pentru Cartea ratărilor (Jeni Acterian) ...................19 Arşavir Acterian....................................................27 Continuare la Cartea ratărilor...................................27 Îmblînzirea memoriei.............................................34 TYiumful resemnării (Alice Voinescu)...............................40 Adeverirea unui mit (Mihail Sebastian).............................52 Argintul viu, aurul mort (Petru Comamescu).........................69 Petre Pandrea.......................................................76 Manifestul Crinului opărit.......................................76 Tristeţi acide pentru anul 2000.................................88 Nebuna măreţie a zurbagiului valah..............................93 împliniţi şi înfrînţi (Cella Delavrancea, Leontin Jean Constantinescu, Alexandru Baciu)....................96 Doamne de onoare (Zoe Cămârăşescu).................................114 Din hedonismul interbelic (Constantin Beldie)......................117 O carte paralizantă (Ion Negoiţescu) ............................. 120 O dezamăgire cu farmec (Nae lonescu).............................. 125 Fervori din vremuri apuse (Mihai Rădulescu)....................... 131 Cu faţa la „soare” (Ion Biberi)....................................137 EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE N. Steinhardt ..................................................... 143 Golul ca miez şi vocaţia iertării.............................. 143 Răspunsurile monahului rătăcitor................................ 153 Memoria noastră cea de toate nopţile (Ion Ioanid)................. 159 Ion D. Sîrbu....................................................... 170 Singurătatea histrionului....................................... 170 Răutăţi şi tristeţi balcanice................................... 185 Scenă şi destin (Marioara Voiculescu)............................. 191 Trăitul departe (Sanda Golopenţia)..................................194 Providence - Pieptănari & Co. (Constantin Eretescu)...............200 Timpul ce ni s-a luat (Annie Bentoiu).............................203 Ţinuta obligatorie (Alexandru Ciorânescu)...........................205 Seninătate cu tristeţi severe (Sanda Stolojan)......................211 în cultul familiei (Cornelia Pillat)................................216 METABOLISM LITERAR Monica Lovinescu ....................................................225 Anii decepţiei....................................................225 Firescul unei legende.............................................230 Catifeaua cu arici................................................236 O zădărnicie anume................................................238 Teme şi dileme la Paris...........................................240 P.S. : La Paris, pe dreapta.......................................242 Mircea Zaciu.........................................................245 Organismul literar şi drenul postoperatoriu.......................245 Ochiul şi peniţa..................................................295 Ardealul hipersenzitiv........................................... 301 Mestecînd cenuşă..................................................312 Un om fericit (Virgil Nemoianu).................................. 318 Şapte mii de pagini (Victor Felea) .............................. 331 între Zaciu şi Radu Petrescu (Constantin Mateescu)...............339 O carte aspră (Ţraian Chelariu)..................................348 Amintiri fără zîmbet (Ştefan Aug. Doinaş)........................355 Puţin scrum de la Casa Scînteii (Mircea Sântimbreanu)............358 Manuscrise pierdute In sticlă (Grişa Gherghef)................... 361 SEMINŢE DE SCANDAL „Felix culpa” lui Crohmălniceanu..................................367 Plăceri de partid (Nina Cassian).................................374 Din respect pentru plăcere (Alexandru Paleologu).................377 Disciplina perversiunii (Titus Popovici)..........................387 Viaţa la umbră (Gheorghe Brătescu)...............................398 Cronică nervoasă (Henry Zalis)....................................403 La împăiatul general (Cornel Burtică).............................406 Obsesia mecanismului (Paul Georgescu).............................409 Sfîntă bătrîneţe revoluţionară! (Geo Bogza).......................416 Iosif Sava........................................................421 Fanatismul moderaţiei..........................................421 Deliciile şi mizeriile provocării..............................431 Paul cel Groaznic şi Goma cel Jalnic (Paul Goma).................438 EU, PERSONAJUL Ludicul melancolic şi depresiv (Gabriel Liiceanu).................443 Narcis crud şi dezamăgitor (Mircea Cărtărescu) ...................448 Corpuri de întunecat (Stelian Tănase) ........................... 451 O răsucire în zid (77a Şerbănescu) ................................455 Gabriela Melinescu...................................................458 Senzualismul estetizat............................................458 Natură senzuală cu îngeri ........................................460 Aventuri ieşene la ’89 (Liviu Antonesei).............................463 Psihanalistul în derivă (Vasile Dem. Zamfirescu).....................468 Clopotul dinăuntru (Mihai Sărbulescu)................................475 Indice de nume.......................................................479 Impasurile memoriei Cîţiva ani după 1989 s-a vehiculat la noi, cu politizată nervozitate şi cu o satisfacţie frizînd cinismul, inexistenţa literaturii de sertar în ceauşism. Care dictatură? Care cenzură? Ce-i tot trageţi cu „Siberia spiritului” şi „traversarea deşertului”? întrebau cu încruntare foştii mandarini căftăniti în „climatul înnoitor al Congresului al IX-lea al P.C.R.”. Cu alte cuvinte, toată lumea a publicat ce a vrut, continuau ei, cu condiţia să fi fost valoros estetic! Nu conta că tocmai apăruse Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, că tocmai se publicau jurnalele Acterienilor şi Jurnalul fericirii al lui N. Steinhaidt, că proza lui Alexandru Vona venea să facă pereche după aproape cinci decenii cu M. Fărcăşanu-Vilara, nu conta că din sertarele lui I.D. Sîrbu apărea nu doar o corespondentă fascinantă, ci şi romanul Adio, Europa!, inseriabil la cota Moromefilor şi a Cronicii de familie, nu conta că, după ani de aşteptări zadarnice la Cartea Românească şi la Albatros, abia atunci se publicau cărţile unor Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu şi Dan Stanca, iar Mircea Cărtărescu îşi completa cenzuratul Vis cu Nostalgia, nu conta nimic din valul de titluri ale memorialisticii concentraţionare (de vreme ce AFDPR era diabolizată cu turbare de fesenism), după cum nu conta explozia unor tineri autori ca Horia--Roman Patapievici, care, cu mai multe cărţi de poezie, proză, eseuri scrise în anii ’80, nici nu se gîndise pînă atunci să tenteze vreo editură. Pentru Eugen Simion & Co., important era să rezulte că toată lumea a colaborat în pace şi de bunăvoie cu dictatura, că vinovăţia, dacă şi cît va fi fost, a fost generală şi că, prin urmare, nu era nimeni de vină cu nimic. Anii au trecut, sertarele au dezvăluit comori, umplînd o bibliotecă, iar polemica s-a stins. Nu şi patosul diversiunilor. Acuma se poartă conflictul dintre ficţiune şi memorialistică: lupta literaturii cu documentul istoric, gîlceava imaginaţiei cu factologia. Şi se decretează ritos, 10 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM vezi Doamne, sastiseala românilor faţă de mai toate formele confesiunii, paralel cu expansiunea neo-bovarismului, setea de evadări beletristice în excentric, dincolo de timpuri şi graniţe. Nu ştiu de ce trebuie să existe neapărat o dihonie între cititorii de romane şi împătimiţii istoriei mici. Accept că politicieni de calibrul lui Valeriu Stoica îşi au raţiunile lor cînd afirmă că retorica anticomunistă a devenit contraproductivă, dar nu cred că se poate înţelege prin asta că închisoarea noastră cea de toate zilele, a lui Ion Ioanid, este bună de cimitirul elefanţilor şi că ar fi venit timpul să plonjăm cu toţii în Paulo Coelho şi Harry Potter. Nu înţeleg de ce ţi se poate pretinde să alegi (!) între un roman şi un volum de memorii, de vreme ce frumuseţea şi fertilitatea adevăratei vieţi literare rezidă tocmai în prezenţa simultană în librării a Orbitorului cărtărescian, să zicem, cu suculentele jurnale aigetoiene. Nu sîntem singurii Nu m-am gîndit că şi alţii îşi fac griji în privinţa raportului ficţiune -nonficţiune, aşa încît am citit cu interes în Le Monde des Livres din 6 febr. 2004 articolul lui Alain Salles cu titlul „Les ventes de fîction perdent du terrain”. Oare şi occidentalii, m-am întrebat, sînt preocupaţi de infantilizarea cititorilor, în îndrumarea energiilor intelectuale către ficţiune, către evazionismul estetic, în dauna absorbţiei de istorie şi de trecut politic ? Fapt este că, potrivit sondajelor, ficţiunea reprezenta în 2001, în Franţa, 67% din vînzări, 61% în 2002 şi 56% în 2003, scăderile semnificative înregistrîndu-se la romanul poliţist şi la traduceri, cele care avuseseră în 2002 un an excepţional. în acelaşi timp, nonficţiunea trecea de la 35% la 44%, vînzările de cărţi-document crescînd în numai doi ani de la 20 la 29%. în ce mă priveşte, rămîn un extrem de capricios şi de îndărătnic cititor de beletristică şi un insaţiabil, nepedepsit devorator de confesiuni : memorii, jurnal, corespondenţă, agende personale etc. Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi că memorialistica a fost - şi este - la noi suprema revelaţie culturală de după 1989. Şi e simplu de ce. Mai întîi a fost recuperarea trecutului cenzurat: fie interzis de-a binelea, fie trunchiat, malformat. Apoi a fost foamea noastră teribilă de IMPASURILE MEMORIEI 11 biografii mai mult sau mai puţin exemplare, foamea de destine - ratate sau împlinite - situate în centrul, la periferia sau printre pliurile tainice ale istoriei. După atîta dezumanizare şi alterare a „sufletului naţional”, setea de autenticitate pilduitoare, formativă, era cît se poate de firească. Istorie şi morală, politică şi destin individual. în sfîrşit, o dată cu exfolierile arhivelor interne s-a petrecut şi întoarcerea exilaţilor, dublînd „sonata spectrelor” cu memoriile fiilor risipitori... Rafturile confesiunii Cînd mi-am propus să selectez cîteva cazuri generice (categoriale) din noianul de volume pe care, într-un fel sau altul, le-am semnalat şi comentat din 1990 încoace, mulţimea numelor, a titlurilor pur şi simplu m-a siderat. Făcînd un apel la iuţeală, rămîi îngrozit de cîte dintr-ale trecutului ne-au trecut prin minte în anii aceştia. înşir aproape la întîmplare. Memoria politică : regina Maria, Carol I, Carol al II-lea, Mihai de România, Alexandru Marghiloman, Al. Vaida-Voevod, I.G. Duca, Constantin Argetoianu, Ion Antonescu, Mihail Manoilescu, Nicolae Titulescu, Raoul Bossy, Grigore Gafencu, F.C. Nanu, C. Zelea-Codreanu, C. Sănătescu, Pamfil Şeicaru, C. Cesianu, Mircea Vulcănescu, Stelian Popescu, Radu Lecca, Octavian Goga, Ioan Hudiţă, D.G. Danielopol, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Nichifor Crainic, principele Nicolae, Ion Raţiu, Radu R. Rosetti, Nicolae Şuţu, Mircea Ioaniţiu, Zaharia Boilă, Traian Brăileanu, Pavel Câmpeanu ş.a. Memoria recluziunii (închisori, deportări, rezistenţă în munţi etc.): P. Pandrea, Ion Ioanid, N. Steinhardt, Lena Constante, Adriana Georgescu, C.C. Giurescu, Comeliu Coposu, Ion Diaconescu, Radu Ciuceanu, G. Tomaziu, Ion Gavrilă Ogoranu, I.V. Pica, Teohar Mihadaş, Marcel Petrişor, Andrei Şerbulescu, Aurel State, Ion Gheţie, Gleb Drăgan, Elisabeta Rizea, Nicolae Mărgineanu, Nistor Chioreanu, Dumitru Banea etc. Memoria culturală în cel mai cuprinzător sens al cuvîntului: Mircea Eliade, Emanoil Hagi Mosco, Emil Cioran, Eugen Ionescu, C. Noica, Alice Voinescu, G.M. Cantacuzino, Jeni, Haig şi Arşavir Acterian, Petru Comamescu, Ionel Jianu, I.D. Sîrbu, Ion Negoiţescu, David 12 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Prodan, Ion Lucian Mumu, Alexandru Paleologu, C. Beldie, Matei Călinescu, Ion Vianu, Mircea Zaciu, Virgil Nemoianu, Ştefan Fay, Alexandru George, Livius Ciocârlie, M.H. Simionescu, Andrei Ciurunga, Paul Dumitriu, Horia Stanca, Costache Olăreanu, Adrian Marino, Nicolae Breban, Titus Popovici, Luca Piţu, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, M.R. Paraschivescu, Pericle Martinescu, Egon Balaş, Eginald Schlattner, Valeriu Cristea, N. Comeanu, Dan Ciachir, Vlaicu Bârna, Al Săndulescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Mariana Şora, Lucian Raicu, Gelu Ionescu, Virgil Tănase, Gabriela Melinescu, Paul Goma, Eugen Barbu, Virgil Mazilescu, Amelia Pavel, B. Elvin, Alexandru Şaffan, Moses Rosen, Ion Ianoşi, Ion Brad, G. Dimisianu, Ştefan Baciu, Camil Demetrescu, Dan Amedeu Lăzărescu, N. Stroescu-Stânişoară, Bujor Nedelcovici, Tia Şerbănescu, Stelian Tănase, Neagu Djuvara, Matila Ghyka, B. Branişteanu, George Astaloş, Vasile Igna, C. Rădulescu--Motru, Alexandru Busuioceanu, Nicolae Rădescu, Dumitru Hîncu, Ileana Mălăncioiu, Vera Călin şi încă mulţi alţii, precum şi personaje politice din imediata, nesuferita proximitate, precum Dumitru Popescu, Nicolae Pleşiţă, Neagu Cosma, Gheorghe Gaston Marin, Silviu Curticeanu, Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan etc. Diversiunea cunoaşterii piezişe Istorie cu înlocuitori, fireşte. Eterna fobie a românului faţă de factologie şi exactitate. Nu avem istorii complete şi nepărtinitoare ale instituţiilor şi partidelor, ci mereu evocări subiective, artiste şi moraliste, pierderi aburoase în the good old time. Amintiri despre familia Brătienilor, dar nu o istorie a partidului care a făcut România Mare. Evocări de pe toate poziţiile ale diverselor revoluţii, dar nu o istorie totală, definitivă, a 1848-ului, a lui 1821, 1944 etc. Amintiri din varii unghiuri despre Antonescu şi legionari, dar nu o istorie completă a anilor ’30, ca să nu mai vorbim de istoria P.C.R., care a născut sute de romane, dar a cărei travestire în Halima ne amină iluminarea pentru mileniul următor. Pînă mai an, reacţia la literatura memoriei nu putea fi decît una benefică, de plăcere, de curiozitate, de cinism sau scepticism. Oricum, decît nimic mai bine ceva. Ne-am năpustit cu nesaţiu, după decenii de IMPASURILE MEMORIEI 13 minciună, semi- şi contraadevăruri, pe realităţile, fatalmente subiective, fragmentare, despre închisori şi Canal, despre rebeliunea legionară şi 23 August, despre Komintem, clanul dejist şi cel moscovit etc., ca să ne trezim acum într-un labirint de tip Luna Park, printre oglinzi deformatoare, din care istoria, invariabil anamorfozată, ne priveşte cînd gigantic, cînd pitic, hlizindu-se şi pocindu-ne chipul în toate felurile. Cît de mult ne sperie relatarea la persoana a treia, cea rece, „nemţească”, pedestră, dar atît de sigură, şi cît de febril ni se aţîţă umorile la nastratinismul memorialistic de toate nuanţele! Sfîntă bîrfa, sec documentul! Ne va fi dat, oare, vreodată să cunoaştem ceva INTEGRAL din microistoriile care ne-au făcut şi ne fac istoria ? Plutirea în subiectivitate e tot ce se poate închipui mai fericitor pentru cei care ne decid, azi, ca şi ieri, soarta. Culmea e că - masochism mioritic ? - şi nouă ne plac al naibii evaziunea din exact şi datul cu tifla din hamacul improvizaţiei, aburelii şi fatalismului. Beţia de verdicte Aşa stînd lucrurile, literatura memoriei, după ce ne-a încîntat şi ne-a „umplut sufletul şi mintea”, ne revoltă acum prin teribila (deşi levantina) aporie în care ne-a proiectat. Dacă ne gîndim bine, de cincisprezece ani încoace am prefirat mental toate ghemurile istoriei şi mentalităţilor româneşti de la 1700 la 2000. Nu-i o bagatelă: sîntem pregătiţi pentru ORICE. Totul s-a repus pe tapet, toate adevărurile s-au spus, dar sînt imposibil de detectat dintre munţii de zgură, gunoaie sau butaforie scoasă la mezat. Revoluţie sau evoluţie. Francofilie sau germanofilie. Monarhie sau republică. Cu turcii, cu grecii sau ruşii. în exil sau acasă. Cu masoneria engleză, franceză sau, mai nou, cu triadele asiatice. Numerus clausus sau drepturi pentru minorităţi. Liberalism, socialism, aristocratism, conservatism progresist şi social-democraţie cu fibră autoritaristă. Dictatură militară, sectarism, statocraţie, federalizare, etnocraţie, internaţionalism, globalizare, izolaţionism. Catolicism, protestantism şi alergie la ortodoxie. Ecumenism, adaptare forţată. Formele goale care atrag fondul, panslavism, pravoslavnicie, arhaism sau modernizare forţată ? N-a fost moment post-’89 care să nu fi fost automat racordat la un eveniment sau altul din trecut, de parcă azi n-am fi la 2004, ci la 1821, 14 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM la 1876, la 1890, 1916, 1947, la punctul 7 al Congresului de la Berlin, la Trianon sau la Regulamentul organic. Iar memorialistica vine cînd ca salvare, cînd ca ştreang, ajutîndu-ne sau împiedicîndu-ne să vedem pe ce lume trăim. Tot trecînd din confesiune în evocare, ajungi să simţi că pluteşti într-un prezent continuu, într-atît în pagina şi scena de acum două sute de ani palpită fiinţa zilei de acum! Istorie de cronicar Dacă ar fi vorba de o lucrare doctorală, toate numele înşirate ceva mai sus ar fi trebuit să figureze fiecare la locul cuvenit, într-un sumar organizat tematic sau cronologic, în funcţie de intervalul de timp aferent memorialistului. în plus, însăşi noţiunea de „memorii” ar fi trebuit precizată cu stricteţe; în cele ce urmează, ea se desfăşoară aleatoriu şi impenitent, înglobînd jurnalul, interviul, evocările, corespondenţa ş.a., esenţială frind doar ideea de confesiune ca atare. Apropo de lucrări doctorale, trebuie să spun că volumul de faţă, precum şi următoarele două, deja redactate, s-au născut din întîmplare, aproape â contre cceur. în ianuarie 1990, cercetător de zece ani la Institutul „G. Călinescu”, eram fericit că vom începe cu adevărat lucrări de interes naţional, care să fie şi tipărite, că vom beneficia de stagii de studiu în marile biblioteci europene, că-mi voi da doctoratul cu „istoria Generaţiei ’27”, că vom face din Revista de istorie şi teorie literară un Manuscriptum la puterea a treia ş.a.m.d. N-a fost să fie aşa. Institutul a intrat în deprofesionalizare, revistele academice, şi aşa mortăcioase, au decedat de-a binelea, mulţi dintre cercetători au plecat, au luat calea politicii, a diplomaţiei sau a învăţămîntului. După vreo doi ani de publicistică îndrăcită şi sterilizantă la Luceafărul lui L. Ulici, în toamna lui 1994 Gabriela Adameşteanu mi-a propus cronica literară în 22 (îi mulţumesc abia acum), de care m-am ţinut săptămînal pînă în martie 2000. Eram eu făcut pentru critica de întîmpinare? Hotărît, nu. Lipsit de voinţă de putere, deloc dotat pentru politica literară, pentru cabale şi pentru critica de verdict (făcut şi desfăcut ierarhii din mers), format în spiritul istoriei literare şi al criticii de susţinere, sigur că înhămarea la exerciţiul foiletonistic m-a chinuit multă vreme ca un contre-emploi alienant. în primăvara lui 2000, Nicolae Manolescu şi Stelian Ţurlea IMPASURILE MEMORIEI 15 m-au persuadat să trec de la 22 la Ziarul de duminică, în ideea că m-am copt îndeajuns, că expozitivul trebuie să cedeze în faţa simplei judecăţi de valoare, că nu mai am nevoie de şase pagini de manuscris pentru o cronică, două fiind arhisuficiente pentru punerea cărţii în context, ecuaţie estetică şi verdict. Şi uite-aşa, abia cînd Sorin Antohi a declarat undeva că DCM este „cronicarul literar al tranziţiei noastre”, am realizat că după aproape 12 ani de rumegat săptămînal o carte, în LA & I, 22, ZD şi la Pro TV, n-am mai ajuns să termin „istoria Generaţiei ’27”, de la Institut am demisionat, la doctorat am renunţat şi nici... Gvardia naţională a lui Crăcănel nu mă mai primeşte. Adunasem, în schimb, o mărfii îndeajuns de ispititoare, cu care trebuia făcut ceva. Exact atunci a venit îndemnul prietenesc al lui H.-R. Patapievici de a-mi organiza într-un fel mormanul de cronici, apoi invitaţia şi neaşteptatele, repetatele somaţii ale lui Silviu Lupescu, păstorul poliromic, în urma cărora elefantul abulic din mine a pornit în această aventură plină de riscuri. Le mulţumesc şi-i asigur de sincera mea încruntare. Astfel încît nu o istorie meseriaşă, ca la carte, se va face aici. Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocritică şi comparatism, ci o simplă reunire evaluativă făcută cronicăreşte, din mers. De aici şi riscurile: aerul de improvizaţie, repetarea obsedantă a aceloraşi idei, subiecte şi ticuri stilistice, excesul descriptiv şi digresiunile exercitate în dauna conciziei şi a preciziei. Sînt riscurile asumate ale cronicii, faţă de care caracterul sintetic al istoriei literare - de invidiat - asigură miezul şi priza lecturii. Volumul al doilea va fi dedicat prozei, al treilea - eseului, criticii literare şi campaniilor mai mult sau mai puţin doctrinare, legate de chipul şi soarta României în postceauşism. Cu voia editorului, volumul al patrulea poate să conţină texte despre literatura dramatică, despre poezie şi altele. Dar nu e bine să gîndim prea departe şi să ne înfoiem prematur. Deja s-au strîns, pentru addenda la volumul al doilea, aproape o sută de pagini despre cărţi şi autori care n-ar fi trebuit să lipsească din volumul de acum: Caietele lui Cioran, Radu Petrescu, Jacques Vergotti, Gh. Jurgea--Negrileşti, Romul Munteanu, Nicolae Balotă, Bujor Nedelcovici ş.a. Cum se spune aici, la un moment dat muşcăm din trecut şi din vieţile altora cu pofta cu care „pătrundem” într-un harbuz rece în toiul 16 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM unei zile încinse de vară. Mărturisite, vieţile celorlalţi - bucăţi de vremuri apuse - ne umplu fiinţa, ne re-umanizează. Ne răzbunăm prin ei, ne înţelegem, poate, mai bine prin reflecţiile şi întîmplările lor. Cine - cui aparţine ? Cine - pe cine povesteşte ? Dan C. Mihăilescu Hipnoza României interbelice Abecedar pentru Cartea ratărilor Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, edifie de Doina Uricariu, Editura Humanitas, 1991 Dacă e adevărat că marile voluptăţi nasc marile decepţii şi că, în general, adevărata măsură a unui lucru e dată de statura şi forţa contrariului său, ar trebui să acceptăm că frumuseţea, proporţiile şi dotarea unei corăbii îşi certifică viabilitatea în frumuseţea şi proporţiile naufragiului său. Nu altfel stau lucrurile în privinţa temei eşecului (cultivată cu încrîncenare în cuprinsul „noii generaţii autenticiste” a deceniului patru). între frenezia „trăirii”, febricitatea „experienţei”, patosul narcisiac al „exprimării” nude şi cultul „faptei decisive”, de-o parte, şi, de cealaltă: spectrul ratării „cu orice preţ”, al „căderii în timp”, relaţia, departe de-a fi una antinomică, era una de feroce complementaritate. Alergia la Limită stimula frecventarea extremelor. Realizarea în social impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei individualităţi cît mai pregnante. Biografia se întemeia pe „experimentul” livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică în substanţă şi barocă în expresivitate, fibra intelectuală a Generaţiei ’27 nu se putea mişca altcum decît între paranteze contradictorii : idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja din pofta carnală, fiziologia alimentînd filozofia, şi sexul mistica, după cum tentaţiile Ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naţionalism ş.a.m.d. Pînă şi cele mai ascunse detalii se supun acestei teribile „logici contradictorii”, în care deci ratarea se trăieşte ca împlinire (Cioran: „să mă realizez în eşec”) şi unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării în frivolitate academic-uni-versitară. Lucrurile se vor lămuri atunci cînd toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă, urmărite în trista lor cronologie. Abia atunci căderile 20 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM îşi vor căpăta grandoarea, şi triumfurile - decadenţa. Cînd acceptările lui Noica vor trebui să înfrunte moartea lui Vulcănescu, cînd schimnicia lui Sandu T\idor va întîlni rătăcirile lui E. Papu şi I. Biberi, cînd evoluţia unui Frunzetti va fi contrapusă destinului lui Dragoş Protopopescu. Cînd productivitatea lui Eliade se va lovi de absoluta oralitate a lui Ţuţea etc., pentru a ne limita la numai cîteva exemple. Prinsă între euforia tulbure a ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai precis conturată a intrării în altul, „tînăra generaţie a anilor ’30” şi-a consumat utopiile într-o combustie delirantă. A trăit istoria la modul isteric, cu o lust of life pe cît de feeric-maniacală, pe atîta de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-a cheltuit în zece ani cît alte generaţii în 50, cu nepăsare şi turbare, „arzînd etape” într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: un început de lume ce consună cu propriul sfîrşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în cazul lor, care să nu aibă întipărită, sub masca entuziastă a începutului de rai, grimasa căderii. Şi în ciuda realizării unora, în ciuda celebrităţii dobîndite (armonios) în exil şi (dizarmonic) acasă. Cartea Generaţiei ’ 27 este una a ratărilor: biografic şi bibliografic, emoţional şi istoric, psihologic şi politic, profesional şi etic. Patima autoconfesivă este, fireşte, în cazul lor, mult mai mult decît o modă, Gide şi Papini n-au făcut decît să declanşeze imensul potenţial exploziv, conţinut în presimţirea sfîrşitului. Pentru voinţa creatoare a Generaţiei '21, simptomele au fost cele tipice condamnatului incurabil. Totul dovedeşte conştiinţa morţii premature: devălmăşia furibundă a acumulărilor culturale; orgoliul specializării etanşe, paralel cu nelimitarea impulsului enciclopedist : cultivarea extaticii egofile concomitent cu voinţa (socială) de putere; succesiunea rapidă şi ameţitoare a experienţelor, care face ca Pagina lor să fie, simultan, o acnee puberală pe un obraz octogenar, unde fiecare element postulează supremaţia contrariului său; compromisul rezidă în nonconformism, senzorialul dictează extazul mistic, afirmaţia conchide negativ, entuziasmul e sceptic, adevărul e trucat, deghizat ca la teatru, vigoarea e maladivă, încîntarea plictiseşte, melancolia activează, idealismul e pragmatic, mercantilismul e păgubos, teatrul cere mit şi literatură, literatura cere voci şi roluri scenice, blazarea presupune angajarea, spiritul civic reclamă solitudinea, elanul -angoasa, setea de libertate proclamă vitala necesitate a dictaturii, perspectiva occidentală impune vanitatea balcanică, solidaritatea e, în fond, o sumă de trădări reciproce, supradotarea se comportă stupid, HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 21 prostia şi aroganţa devin spectaculoase, cinismul e generos, minciuna, fecundă, mantia spiritualităţii ascunde accesorii de bordel, sarcasmul se face misionar, completitudinea trece de la dreapta la stingă, poetul ia pistolul, metafizicianul e economist, tehnocratul e mai filozof ca filozofii, melodramaticul, suav, dandy-ul şi pleziristul se vădesc agenţi secreţi, actriţa de moravuri uşoare cochetează cu puterea represivă. Abel joacă rolul lui Cain... şi aşa mai departe. Pentru cel interesat să descifreze această Carte a ratărilor, Jurnalul lui Jeni Acterian este, de acum înainte, pur şi simplu abecedarul. Sau îndreptarul (pătimaş, desigur) de lectură. Aici se află materia primă a nesfîrşitului proces de alchimizare care este Generaţia ’27. Este cel mai pur eşantion de umanitate al ei, expresia cea mai fidelă a materialului receptiv, este media sufletească a întregului fenomen. Ca şi, lărgind cadrul, unul dintre cele mai elocvente eşantioane de sociologie pentru intelectualitatea română interbelică. Este imaginea Publicului, dar şi a Actorului. Un personaj într-o lume, o lume într-un personaj - formulă ieftină, recunosc, dar, ce să-i faci, cuprinzătoare! Simplu spus: dac-aş fi profesor de liceu, o dată ajuns la capitolul „Literatura română între cele două războaie mondiale”, înainte de a face primul pas în materie, aş recomanda lectura prealabilă a acestui Jurnal. Dubla calitate a eului de aici (o valenţă receptivă şi una creativă) poate să descuie mai toate uşile. Eul „receptiv” este omniaglutinant, asimilînd, adică, toate direcţiile şi tendinţele epocii: Proust, Gide, Dostoievski, Unamuno, Nietzsche, Kierkegaard, plus puzderia romanelor de consum, care formează, deopotrivă, humusul germinativ al psihologiei colective şi al exponenţilor ei literari. Dar, alături de numele mari, şi filmografia hollywoodiană, pariziană, muncheneză. Jeni Acterian e un „medium” foarte potrivit pentru proza lui Eliade, Sebastian, Holban şi Blecher, a lui Emil Botta, Fîntîneru, Vinea, Aderca, H. Bonciu, după cum poate să figureze oricînd în plasa narativă a Hortensiei Papadat--Bengescu, a lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, ba chiar şi a acelui Rebreanu „de dincolo” de Ion şi Pădurea. De cealaltă parte, eul „creativ” proiectează - graţie traseului biografic specific şi afinităţilor elective - una dintre cele mai adecvate „machete” afectiv-intelectuale pentru Generaţia ’27. Medium şi machetă, aşadar. înainte de a-mi arunca „elevii” în disperarea lui Cioran, ludicul senzual al lui Eliade şi tremurul sentimental al lui Sebastian, în magnetismul insurgenţei ionesciene, în etosul lui Voiculescu, arielismul 22 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM bottian, înainte deci de a le disocia componentele celorlalte destine, le-aş pune pe bancă Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit. Aici se află, deopotrivă, Cititorul şi Personajul, galeria şi avanscena Piesei montate de la 1930 la 1950. Mai întîi, dialectica debusolantă a personalităţii, impulsurile centrifuge - profunzimea, fixaţia autoanalitică şi nesaţiul cultural - se-mpiedică invariabil în elanul frivol, versatil şi, mai ales, biologic irepresibil: „Nevoie de originalitate cu orice preţ din care iese o nefirească, întunecată trăire. Fac oare pe omul dificil bîntuit de nelinişti şi preocupări metafizice? Pretenţiile de adîncime nu sînt adîncime” ; „Cărţi, cărţi, cărţi... Le-aş pune pe toate pe foc, m-aş duce într-un colţ de pămînt şi aş păzi berbeci. Şi peste o săptămînă m-aş plictisi sinistru şi-aş visa nostalgic la un volum de Apollinaire. Asta e! ” ; „Am conformaţie de om ce va rata. Sînt leneşă, comodă, egoistă şi fără prea mare energie, în «absolut» nu cred în nimic şi deci organic n-am entuziasm pentru nimic; n-am nici un fel de talent literar şi deloc fertilitate... ”. Eul e strivit la mijloc de drum între luciditatea ce anihilează tot şi visceralul narcotizant: „Sufăr, sufăr de prea multă luciditate” ; „Urăsc luciditatea mea. M-am sastisit de ea. Există o limită dincolo de care nu mai poţi şti nimic” ; „Sînt pe punctul de a mă îndrăgosti. Asta-mi creează o senzaţie de vag, de vis, sentiment neprecis, cînd dureros, cînd exaltat. De data asta îmi dau seama că totul depinde de mine. Că e suficient să schiţez un gest pentru a mă îndrăgosti realmente..; „Nu cer decît să pot trăi ca orice om, fără a-mi fărîmiţa zilele pe această incapacitate. Excesul de luciditate este cel mai groaznic blestem”. Fervoarea intelectuală lucrează cu energia teribilă a biologicului, combustia senzorială, aviditatea erotic-inconştientă supradimensionează culturalul, care e înghiţit aproape orgasmic, devorat, oricum, cu o ardoare carnală. Verdictele cad fără cruţare, Jeni Acterian judecă volumele şi filmele cu furie senzuală: „romanele lui Mauriac, fără cap şi fără coadă”, Contrapunctul lui Huxley „nu m-a entuziasmat”, Sarn de Mary Webb - „stupid”, Conversaţii cu Anatole France - „o carte idioată”, Lovinescu, Mite -„penibil”, Contemplaţiile lui Hugo - „nu le pot suferi, de o fatalitate jenantă”, Freud - „vastă tîmpenie”, dar Zarathustra lui Nietzsche -„grozavă”, Maitreyi - „cuceritor”, în vreme ce Sartre şi Simone de Beauvoir - „oameni mediocri care se joacă printre lucruri mari”. Temperament sangvin, cu pusee colerice, Jeni Acterian refuză tenace aburosul melancolic şi, dacă a fost o natură atît de confină lui Cioran, HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 23 faptul s-a datorat întîi de toate insurgenţei alergice la orice limitare, apoi orgoliului stimulat de tensiunea propriilor trăiri, egofiliei sufocate în sine. Totul se trăieşte incandescent aici: căutarea divinului, a credinţei religioase („pe cale raţională nu se ajunge la Dumnezeu”) se face cu patimă de mantys religiosa, dorinţa de extaz se răsuceşte-n rănile lucidităţii blestemate, impulsul solitudinii condamnă, aproape invariabil, la sociabilitate, cu toate că orgoliul, hachiţele, răsturnările bruşte, capriciile şi pornirile simultan divergente devastează sistemic orice încercare de autorecuperare: „Amorul propriu, mîndria (sau poate mai bine zis orgoliul) au fost şi vor constitui fondul caracterului meu” ; „Stupidul meu orgoliu şi voinţa mea de a străluci. E în sînge” ; „Eu mă iubesc şi mă dispreţuiesc şi uneori aş vrea să mă bat, atît de dezgustător de imperfectă mă simt. Şi totuşi am o mare tandreţe pentru mine şi o nemaipomenită milă. Sînt un biet lucru, atît de singuratic, dintotdeauna şi pentru totdeauna singuratic” ; „...de ce sîntem noi oare o generaţie de blestemaţi ? Ne e teamă să fim sentimentali. N-avem dreptul. Sîntem obligaţi să avem simţul ridicolului, să fim cinici şi blazaţi. Şi sîntem asta realmente ? Nu sîntem? ” (vezi şi întreaga notaţie sub 9 ian. 1941). Evocarea „zburătorului” heliadesc şi a eminescianului „sindrom Cătălina” devine deci obligatorie. „Sînt de o nervozitate stupidă şi, aparent cel puţin, fără cauză. Asta m-apucă subit. Sînt tentată să ţip, să bat pe cineva, să-mi frîng mîinile. îmi simt inima strînsă de gheare invizibile. O adevărată panică mă locuieşte. Sufăr îngrozitor şi cînd caut cauza, n-o găsesc” (la 6 martie 1933), iar la 2 mai 1946: „Pentru prima oară în viaţă am dus la capăt o legătură sexuală... încercat cu semnul de întrebare melancolic al îndoielii în mine, încercat oarecum împotriva voinţei spiritului meu care-şi apăra cu dîrzenie tumul de ivoriu”. La un capăt de biografie se află blagiana Nonă din Tulburarea apelor („Am poftă să rid, dar n-am de ce. Am poftă să cînt, dar nu ştiu de ce. Am poftă să mă joc, dar nu dau urmare poftei mele de teama de a părea ridicol... Am poftă să sar dar nu mi se îngăduie”), iar la celălalt: „Je hume l’air avec une sânte d’animal et je ne deşire rien d'autre que ma sânte d’animal... ”. La început, mania împlinirii spirituale, în roman, filozofie, în logică, în orice putea pune botniţă simţurilor. Iar la sfîrşit (10 iunie 1946) - „Vreau să mă întorc pocnind de sănătate, bronzată tăciune şi să-i bag în draci pe toţi bărbaţii. Mi-ar fi plăcut să mă sărat prin păduri” (unde „sărat” are, desigur, sensul ambivalent al lui baiser). 24 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM E prea dur să spunem că Personajul „eşuează în biologic” şi frivolitate, aşa cum floarea generaţiei sale a eşuat în închisori, în exil ori în compromisul pe viaţă ? Cu ce DREPT s-a ajuns de la o notaţie tip: „Am o idee: să scriu un roman” (4 februarie 1933) la cele de genul: „Asta-mi trebuie. Un om sănătos, agreabil sexual, simplu, tîmpit, fără tensiuni, care-mi spune lucruri simple...” (20 septembrie 1946)? Cu dreptul istoriei mari ? Cu drepturile istoriei personale ? Alfabetul ratării se învaţă greu. Cît a fost imanenţă temperamentală în eşecul Personajului şi cît a fost „condiţionare social-obiectivă”, cum spune manualul de materialism ştiinţific? aici e întrebarea. Agonia acestei feminităţi, a cărei vulnerabilitate a crescut direct proporţional cu excesele propriei forţe de caracter, dă seama o dată mai mult de ratarea unei generaţii cu potenţial uriaş. în filigranul acestei (de)căderi se pot şi se cer întrevăzute nu reuşitele, nu individualităţile salvate, într-un fel sau altul, de la răzbunările istoriei, ci enormul potenţial uman, intelectual, spulberat, la noi, de la 1941 la 1964. Căci Jeni Acterian nu este un caz izolat, e „doar” un „factor exponenţial”. Cazul ei NU se cere analizat atît prin evoluţia sincopată a celor congenere, de tip M. Sadova, Sorana Ţopa, Clody Berthola, Alice Botez, Nuni Dona, Corina Constantinescu, cît prin suma neşanselor, a atîtor cariere predestinat-strălucitoare şi naufragiate în anonimat, în închisorile comuniste (cîte astfel de destine s-au curmat în spaţiul de infern prezentat de Oana Orlea în Ia-ţi boarfele şi mişcă /), în exil, sinucidere, alienare. Jeni Acterian oferă, astfel, trista imagine postumă a elitei feminine universitare din Bucureştii anilor ’30. Ea e cu totul altceva decît feminitatea caracudic-edulcorată din cenaclul lui Lovinescu (deşi o lectură în oglindă cu o Ticu Arhip, de pildă, ar fi foarte interesantă), pentru că, situată în mijlocul fanilor lui Nae Ionescu, avea asigurat statutul de amazoană a ideilor, ca să spun aşa. Nu e neapărat o făptură ataşantă. Nervozitatea, pasionalitatea „armenească”, firea sucită, „greu de mulţumit”, consecvenţa în inconstanţă, toate relevă dinamismul propriu mediului amintit, unde nu atît rezultatele primau, cît premisele asumate incandescent şi totalitar, poate că tocmai din cauza eşecului presimţit sistematic. Figura morţii, senzaţia vacuităţii, captivitatea în maladivul incurabil şi socialul coroziv desă-vîrşesc în chip tragic natura „literară” şi net... antiproustiană a Personajului. Am descoperit nu demult, cu ocazia editării acestui Jurnal, un altul, de cu totul altă factură (intens spiritualizat, adică), al doamnei Maria Ana Murnu, prietenă şi dumneaei cu Jeni Acterian, Alice Botez şi Nuni HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 25 Dona. Mai multe sute de pagini care povestesc altfel aerul Epocii, făcînd însă cu atît mai mare regretul după acea enormă vitalitate intelectuală definitiv pierdută. Incredibil de multe, foşnind prin toate ungherele cărţii, chipurile acelor ani dublează interesul Jurnalului. (într-adevăr, un indice de nume se impunea aici.) Năvălesc peste lectorul uituc de azi nume şi titluri aiuritoare gen Rosamond Lehmann, Mary Webb, Kuprin, Andre Dahl, Pierre Frondaie etc., cu verdicte laconice, dar percutante, de genul „găgăuţa asta de Drouhet”, „sentimentalism mandolinar” (la Femei de M. Sebastian) ş.a.m.d. Avem aici un Cioran în vizită la ospiciu (p. 126) „întotdeauna volubil”, dar, în corespondenţă, „singur, cumplit de chinuit”, mărturisind că „a atins maximum de luciditate” şi că „ispăşeşte puterea de iluzionare a sute din generaţiile strămoşilor săi” (p. 183). Un Nae Ionescu iubit „fără rezerve”, bîrfit de Haig Acterian şi Ţuţea (p. 297), uneori neinteresant (p. 158), însă „singurul om de la care am învăţat ceva. Sigur nu ştiu precis dacă nu era în mine dinainte totul” (cea mai interesantă observaţie în chestiune!), „scepticismul, pesimismul teoretic corectat de vitalitate, viziunea aceasta de om trist şi grav... atît de ironic şi atît de tragic...”. Mai avem un Eugen Ionescu hohotitor şi burlesc (p. 63), seducător (p. 105), un Mircea Eliade ironic şi vag misogin (p. 81), un Mircea Florian „cumsecade şi mediocru”, care „dă senzaţia de inutil... trist animal filozofic”, un Ion Frunzetti „copilăresc, adolescent în mizerie”, un T. Vianu „mucalit şi binevoitor”, o Sorana Ţopa „exaltată, clocotitoare şi cu crunte lucidităţi”. Auzim „vocea hîrîită şi monotonă a mumiei” P.P. Negulescu, asistăm la dispute între „tabăra Pâre Merloz -Muza Ciomac contra soţilor Avramescu” pe tema ortodoxism - catolicism alături de Dinu şi Wendy Noica, Rodica şi Eugen Ionescu (p. 303), avem un Petre Ţuţea - „adolescent entuziasmat de lucrurile pe care le descoperă, crezîndu-le inaccesibile. Astfel, cînd se ciocneşte de un om care le vede şi el, în mod fatal îl crede genial... Acele celebre lucruri sînt de fapt locurile comune ale oricărei minţi clare”. Un Ion Petrovici care „vorbeşte frumos, nu spune nici o prostie, are nişte ochi care sticlesc de ironie şi umor”. Un Noica pe gustul iconoclaştilor de azi: „îmi este antipatic pentru că simt în el o ipocrizie cum rar am întîlnit la o creatură umană, la acest nivel. N-are nici un grăunte de sinceritate, nici măcar faţă de el însuşi”. O Alice Botez „ciudată” şi „fantastică” neştiind „să fie veselă din disperare”. Un Barbu Brezianu „foarte inteligent şi 26 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM destul de simpatic”, un foarte tînăr Liviu Ciulei „cu o calitate imens de importantă a tinereţii pe care generaţia noastră nu o are: nu face compromisuri ca să placă publicului”. O Clody Berthola cu catolicismul ei neagresiv, în jurul căruia îşi ţese intermitent îndoieli, dar la care ţine totuşi cu romantism” - totul punctat de reflecţii precum: „Continua tragedie pe care o trăim. Şi noi sîntem inconştienţi ca nişte animale. Rîdem, ne entuziasmăm, sîntem importanţi şi siguri. Siguranţă de ce ? pentru ce ? bazată pe ce ? Ridicol şi jalnic” (aprilie 1937); „Nu mă pot împiedica de a avea pe zi ce trece mai în oroare spiritul de cizmă” (octombrie 1940); „Dimineaţa venit C. Am combătut convingerea sufletului ei legionar; e mecanizată şi fanatizată... în fond fiecare cu structura lui. Dacă îi place omului să fie redus la rangul de sclav fanatizat şi util n-are decît” (septembrie 1940). Ca şi notaţia de la 13 februarie 1941; despre puţinătatea relatărilor privind direcţionarea legionară a generaţiei a vorbit Z. Omea şi e de presupus că pregătind ediţia în anii ’80, Arşavir Acterian a lăsat în grija Arhivelor Statului multe pagini în acest sens: cine şi cît le va putea reda ediţiei de acum? în iunie, acum, ar fi avut 76 de ani. I-am fi luat interviuri, şi-ar fi povestit tristeţile la televizor. Ar fi făcut o carte-interviu cu Mariana Marin sau cu Doina Uricariu, o carte despre închisori prin care va fi fost trecut. Sau am fi întîlnit-o la Paris, fixată acolo după 1964 ca regizor al pieselor lui Ionescu, ca profesor de română-engleză în vreo comunitate românească din SUA sau Canada, ori ar fi verificat împreună cu Sanda Stolojan traduceri din cărţile româneşti ale lui Cioran. Ori ar fi editat corespondenţa lui Haig cu oameni de teatru germani. Sau ar fi rămas în ţară, continuînd să facă spectacole cu Clody Berthola şi Ciulei. Cu Emil Botta... Dacă n-ar fi intrat şi ea la închisoare în lotul Noica -Pillat graţie Mariettei Sadova... Cine ştie? Nimic din toate acestea. Nimic din toate cele dinainte. Doar un jurnal postum. Postum... Stau în camera ei dintr-un bloc din Piaţa Confederaţiei. Se vede, pe geam, Lupoaica. Arşavir Acterian vine cu cafeaua. Aprind o ţigară: „Ce mai faceţi, domnule Arşavir ? ”. Mă uit la pozele lui Haig. Mă uit la Arşavir. Surîde, vorbeşte, nu prea aude. Repet mai tare: „Ce mai faceţi, domnule Arşavir?... „Cine?... Eu?...”. Contrapunct, nr. 7/6-12 martie 1992 Arşavir Acterian Continuare la Cartea ratărilor Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filozof, Cartea Românească, 1992 în urmă cu vreo două luni scriam cu amară voluptate despre Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, de Jeni Acterian, intitulîndu-mi rîndurile „Abecedar pentru Cartea ratărilor” (vezi Contrapunct, nr. 7/1992): eşecul unei generaţii menite construcţiei culturale pe cit de liberă, teoretic, pe atîta de constrînsă, practic, la martiraj; eşecul unei vieţi, al unei inteligenţe pornite cu elan radiar şi naufragiată în estuarul mizer al „frivolităţii istoriei”. Realizarea în eşec a lui Cioran (sau „întru”, a lui Noica), împlinirea prin deturnare a lui Eliade (sau prin absurd, a lui Eugen Ionescu) sînt, între altele, oglinzile-sugestie a ceea ce s-ar fi întîmplat dacă „ar fi fost să fie”. înmulţind cu o sută, dacă nu cu o mie (sau fie chiar cu zece, numai), cele trei-patru împliniri şi tot ar fi de ajuns pentru a înţelege uriaşul Posibil devenit Imposibil din ceea ce azi, cu limbă tot mai lemnoasă, ne-am deprins a numi „memorialul durerii”. Ca însumare de virtualităţi mutilate, triunghiul Acterian (Haig, Jeni, Arşavir) oferă cu amarnică generozitate materia unui capitol special în Cartea ratărilor Generaţiei ’27. Dincolo de biografic, iată că se configurează şi bibliografia. După Jurnalul lui Jeni Acterian şi înainte ca reeditările studiilor lui Haig (plus multele inedite) să înceapă să apară, a venit şi „rîndul” lui Arşavir. Mai puţin atrăgător din unghiul confesiunii, al autoscopiei revelatoare, Jurnalul unui pseudo-filozof (Cartea Românească) este o apariţie redutabilă în plan evocativ; dezvăluirile discrete, făcute cu modestie şi zîmbet concesiv, sînt compensate de o puzderie de personaje din atît de feeric-pestriţa galerie a Generaţiei. 28 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Cum se întîmplă de obicei, fraţii îşi împart asemănările şi deosebirile cu egală mărinimie genetică. Haig, Jeni şi Arşavir Acterian consună temperamental în febrilitate. O febrilitate sangvină la cel dintîi, cu amplu fond constructiv, fascinată de utopii culturale şi hiperdinamică în planul activismului profesional (şi social). O febrilitate colerică la Jeni, doldora de capricii (senzoriale şi livreşti deopotrivă), de impulsuri contrare, cu finalitate autodisolutivă. La Arşavir, partea melancolicului şi a flegmaticului este ceva mai mare. Lenea deghizată în contemplaţie învăluie obsesiile (mai mult sau mai puţin religioase, de trăire cvasimistică a esteticului) într-un abur de bun scepticism. Dintre cei trei, Arşavir pare a fi fost cel mai expus la resemnare, cu toate că patosul participativ al tinereţii (în cunoscutul context de „furtună şi avînt”) l-a făcut o vreme să confunde Absolutul cu concretizările acestuia în forme accentuat. .. relative. O şi spune, de altfel: „Politica nu constituie pentru mine un ideal, ci o păcăleală şi dacă m-am lăsat o vreme prins în mrejele ei am făcut-o din disperare, pentru că falimentasem în experienţa Absolutului”. „Ce surpriză să mai aştept?”, scria el în august 1931, „mi-e lehamite de putregaiul care s-a prins de braţele, de mişcările mele, de gîndurile mele şi ale altora. Şi ştiu bine că oricît aş urla, voi rămîne pe loc, între aceleaşi ziduri mizere, mă voi mişca între aceleaşi mutre închipuite, voi colinda aceleaşi grădini căzute în paragină din cauza unor prea frecvente promenade. Ce să caut în lume ? ”. Omeneşte, el este o medie între anvergura pe orizontală a lui Haig (insaţiabil devorator de himere artistice, dar şi administrative) şi pasiunea verticalităţii (a sondajului psihic) de care a avut parte Jeni. De-aceea şi stă ca o punte între cei doi, drept care destinul l-a desemnat inclusiv ca editorul acestora în postumitate. Ca dozaj faptic, Jurnalul este o dezamăgire pentru cel ahotnic de culisele interbelice: o sută de pagini pentru perioada 1929-1932, trei pagini sub 1945, restul (pînă la cinci sute) revine intervalului 1966-1988. Ca şi (parţial) la Jeni, tocmai anii fierbinţi ai formării şi deformării destinelor sub ispitirile extremei drepte sînt deposedaţi de încărcătura de fapte, idei şi trăiri. în plus, la Arşavir nu apare nimic despre anii de închisoare din deceniul cinci, cu toate că, măcar aici, autorul ar fi avut ce şi de ce să evoce... Nu e neapărat un reproş, ci o constatare. Constatarea unei opţiuni; oricît de discutabilă ar fi, ea se impune acceptată ca atare. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 29 Nici sub raport confesiv, cum spuneam, eul nu-i prea darnic. Neliniştile metafizice, luptele cu Dumnezeu şi cu teribilul, constantul sentiment al inutilităţii, cu credinţele, necredinţele, bătrîneţea, bolile şi ideea de moarte, lupta cu iubirile şi ereziile, ca şi etapele sumbre ale biografiei (cheltuirea în politică, arestarea, procesul, detenţia, anii de umilinţă, munca de mărunt anticar, sărăcia, vînzarea manuscriselor fraţilor etc. etc.) sînt abia sugerate, dacă nu de-a dreptul absente. O adevărată superstiţie a pudorii e de întîlnit la Arşavir Acterian, un fel de bun-simţ obsedant, am zice, care face pereche (inversă) cu mania eliadescă a self-etalării, cu fascinaţia ionesciană a abisului propriu sau, în cazul lui Mihail Sebastian, cu superstiţia sincerităţii totale. De altfel, e cum nu se poate mai semnificativă atracţia, uneori aproape hipnotică, exercitată asupra lui Arşavir de cei doi mari prieteni ai săi, respectiv pasiunea emilbottiană a travestiurilor şi savuroasele arlechinade ale tînărului Eugen Ionescu. Aşezat „în spectator”, Arşavir Acterian pseudo-filozofează în spaţiul „Trîntorului” despre „regii care mor” şi face note-contranote cu un ochi la pustiul negru al lui Cioran şi cu celălalt la lumea văzută ca o cîntăreaţă cheală! „Sînt un adolescent întîrziat.” (p. 29) „M-am născut sub steaua şi sub semnul mirării. Mirarea: stare de spirit, stare sufletească. Mirarea copilului. Mirarea prostului. Mirarea înţeleptului care a epuizat toate posibilităţile de vînare a absolutului^ (p. 30); „Nu mă pot lepăda de timiditatea mea stupid paralizantă şi nu mă pot scutura de poleiala de inteligenţă care-mi stînjeneşte spontaneitatea, făcînd imposibilă fapta, elanul” (p. 52); „Trăiesc bombastic, retoric şi sterp. Scriu, cum e firesc, la fel” (p. 57); „E[ugen Ionescu] mă tot îmboldeşte să public cîte ceva din Jurnalul meu. Aş prefera să public caietul meu despre moarte, dar nu înainte de a citi integral pe Kierkegaard, Nietzsche, Pascal, Şestov. Precum se vede, sînt conştiincios şi ambiţios. Pe de altă parte, îmi dau bine seama că publicarea unui asemenea caiet n-are nici un rost. Dacă aş apărea cu asemenea carte pe piaţă, m-ar rîde şi curcile” (p. 101) - iată omul. în 1932 vrea să scrie Jurnalul unui leneş, pentru ca, în 1970, să lucreze spornic la Istoria bufonilor (o idee magnifică)! E atins de apologia eliadescă a virilităţii, în linia Nae Ionescu (p. 72), dar şi de perpetuul morbid ionescian. „Sînt un fleac de om, o umbră de voinţă, simt cearcănele din jurul ochilor cum mi se adîncesc, iar tristeţea cum se lăţeşte şi mă înfăşoară. Nu mă pot opri, în acest viespar de făpturi de tot felul, să mă gîndesc singur, înfrigurat, la 30 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM moarte”. Esenţială este însă, în toată această tinereţe, prezenţa, aproape permanentă, a autopersiflării, semn de măsură şi luciditate: „O rubedenie luînd cunoştinţă de preocupările mele mi-a spus că, dacă vreau să mă lecuiesc, ar fi bine să lucrez opt ore zilnic pe un şantier. Singura soluţie ar fi deci să mă abrutizez muncind” (p. 103). Lecţia autoironiei aşadar, nu prea bine învăţată de clocotitorii săi congeneri: „Timp de două ore ne declamăm reciproc fraze umflate, pompoase, debităm preţios, emfatic, adjectivos, insulte, adevăruri, glume. Sîntem grozav de excitaţi. Se vede că n-avem ce face” (p. 110). Lecţia măsurii: „Ce păcat că n-am destulă generozitate faţă de oameni, poate şi din conştiinţa excesivă că nu prea am ce să le ofer”. Darul măsurii palpită, de altfel, la tot pasul, dacă nu cumva devine o adevărată fixaţie cenzuratoare: „Stofă de călugăr sau anahoret n-am, cap de filozof n-am, poet nu sînt, ca să fiu romancier sînt lipsit de imaginaţie...” ş.a.m.d. (p. 212). Sau: „Mie - mai ales că mă cunosc prea bine - îmi place justa măsură în toate. Sînt un mediocru” (p. 322). Şi încă: „Au fost zile în viaţă cînd nutream dorinţa de a mă călugări spre a ajunge eventual martir sau sfînt ori mai precis pentru a mă apropia de experienţa acestora. A triumfat neîmplinitul din mine, cel sortit ratării sub orice formă. Scepticul care pitulat în mine, de-a lungul vieţii, a biruit” (p. 365). De aceea, pînă şi impresiile de lectură sînt reduse, nu cu acea furie a calificativelor tranşante din Jurnalul lui Jeni, ci tot dintr-un soi de pudoare. Ici şi colo un Pascal, un Nietzsche, Nerval, Unamuno, un citat din Bălcescu, nedus (din raţiuni tactice?) mai departe („încleştaţi între panrusism şi pangermanism, n-avem altă soluţie de salvare decît pro-movînd panromânismul”). Dostoievski, antipatia faţă de Urmuz şi „mai toată mişcarea noastră suprarealistă”, plăcerea unor lecturi din Alexandru George, A. Pleşu, N. Manolescu, M. Ivănescu, G. Adameşteanu sau B. Horasangian. Plus cîteva note acide la adresa veninului cioculescian. Desfăşurat în special după anii ’70, Jurnalul se lasă tot mai captivat de ceţurile dulci ale evocării. Cu nostalgie sau ironie, cu galeşă perplexitate sau cu tandră maliţie. Cu vîrsta, pasiunea tulbure a decodării eului propriu s-a tot estompat, lăsînd în prim-plan curiozitatea morală, descifrarea celorlalţi, refîltrarea destinelor prin intermediul morţii acestora. Spectacolul e seducător. Mai întîi, „omul Generaţiei” : „Aş vrea să iubesc. Adică să ies din mine, din bezna mea, să depăşesc micimea mea, nimicnicia mea. Cît de HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 31 bătrîn mă simt la o vîrstă la care ar trebui să zburd, să chiui de veselie” (p. 15). „Trebuie să ne strigăm tare, peste tot, deznădejdea.” (p. 17) „Mă duc la Boldur. E aferat. E convins că în ţara românească nu poţi să ajungi nimic. îl întreb ce şi unde ar vrea să ajungă. îmi răspunde făcîndu-mi o întreagă teorie într-un stil foarte metaforic, aprins. Şi ăsta ca alţii. Toţi suferă de aceleaşi lipsuri şi slăbiciuni. Dacă li s-ar deschide norocul şi şi-ar găsi posturi, n-ar mai face metafizică. ” (p. 107) „Fiecare cade în păcatele pe care le condamnă la celălalt.” (p. 108) „Sîntem un fel de monştri, căutînd cai verzi pe pereţi. Căutăm să ne construim o viaţă pe o absurditate. Absurdul - întemeierea vieţii noastre.” (p. 102) „Scîrbă de viaţă. Sîntem iremediabil imperfecţi, nefericiţi. Năzuim şi nădăjduim în gol. Plăcerile vieţii, plăcerile de beznă, de disperare obosită. Oamenii cei mai trişti pot fi şi cei mai veseli. Veselia tristului meu prieten Emil Botta. Nebuniile, bufoneriile, trepidanta cosmică a lui Eugen. Şi Cioran e vesel, de un pesimism exuberant, gălăgios, de o explozivă sinceritate, de o delicioasă lipsă de prejudecăţi, de o simpatică vivacitate. ” (p. 111) Ca şi, desigur, notaţia privind grupul numit „Corabia cu rataţi” (p. 383) ori referinţele la „Criterion” (pp. 106, 108). Vedem, apoi, un Eugen Ionescu „torturat” între „o trepidantă voioasă” şi „o măcinătoare tristeţe” (p. 18), nervos, orgolios, „temperament febril-belicos” cu „spirit de dominaţie” (p. 99), citind Descartes şi Maritain, jucînd şah „cu dor de dragoste” (p. 57), adevărat „argint viu” la petreceri (p. 113) şi care, scrie Arşavir Acterian în 1970, „m-a iubit, după aceea m-a urît şi acum iar mă iubeşte (...). Cînd mă gîndesc la Eugen, nu-mi pot explica unele greşeli gogonate ale mele. Mai exact spus, îmi explic aceste greşeli prin disperarea de nesuportat care m-a locuit într-o întîrziată adolescenţă (...). Mă bătea gîndul sinuciderii. Neavînd totuşi curaj pentru aşa ceva, m-am lăsat dus, furat de curentul vremii, eu căutînd un punct de sprijin ca să nu mă sufoc. M-am lăsat sedus. O seducţie care m-a costat scump. După faptă a urmat ispasa, redîndu-mă unei existenţe surprinzător de prelungite, de natură să-mi suscite o mirare de care nu m-am putut dezbăra din copilărie pînă la adînci bătrîneţe” (p. 197 ş.u.). Apoi Emil Botta, „simpatic, distrat, de-o căldură în gesturi reconfortantă. îmi place existenţa lui tristă, vagabondă” (p. 106), „om ciudat, cu reacţii insolite” (p. 322) (vezi şi pp. 243, 347). Emil Cioran -„violenţă, frenezie. Parcă ceva rusesc şi românesc se aliază în sufletul 32 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM lui” (p. 102). Un M. Polihroniade, la dreapta, un Al. Sahia, la stingă, „de pe poziţii diferite, mă întreabă de ce refuz să mă-nrolez” (p. 108). Un Eliade „cu suflet planturos şi spirit turgescent îl cam sterilizează cartea. îşi varsă focul, îşi înscrie febra în scris” (p. 68). Un Nae Ionescu („dacă ar fi să cred într-un om, aş crede în el”) (p. 99) opus lui T. Vianu, „profesor cinstit, vorbitor elegant, stilat, gînditor informat. îi lipseşte însă acea febră, acea vioiciune şi prospeţime care fac din vorbirea lui Nae un magnet” (p. 104). Petre Ţuţea, care „îmi sugera un tratament salvator printr-o muncă grea, într-o fabrică sau pe vreun şantier” (p. 198), sau Paul Sterian, care credea „că e întruparea lui Maxim Mărturisitorul, că Eminescu n-a murit şi tot felul de bazaconii de acest fel” (p. 191) şi pe care, de altfel, eu însumi l-am auzit prin ’84 perorînd, vorba lui Arşavir Acterian, „pradă halucinaţiilor”, despre „carnasieri”, adică nişte personalităţi-anvelopă, de genul „Eftimie Murgu a scris ultimele simfonii ale lui Beethoven”, „Alecsandri se ascunde în carcasa lui Baudelaire”, ori că E.A. Poe „nu-i altul decît generalul Pbmutz”... Dar cîtă lume nu apare aici! Zambaccian („cam rece, apoi cald, comunicativ, simpatic, trăznău”, p. 105), „amorul propriu”, „vanitatea” Mariettei Sadova (p. 193), Alexandru Davila „în scaunul cu rotile, paralizat în urma atentatului a cărui victimă fusese”, demn în sărăcie şi uitare (p. 452), Sandu Tlidor (opus lui Mircea Vulcănescu), călugărit, dar cu accente sibaritice (p. 209), jupiterianul I.M. Sadoveanu, bigot, dar şi avid de taclale, fost Don Juan, ajuns la mila lui Beniuc (p. 215), P. Comamescu la tinereţe (p. 98) versus bătrîneţe (pp. 215-216), Camil Petrescu, ajuns „sub papucul unei neveste, o erinie care-i făcea zile fripte bătrînului” (p. 446), ori Stelian Mateescu (p. 219 ş.u.), „unul din fruntaşii cărturăreşti din 1930”, devenit cerşetor prin 1970: cel care avusese, pare-se, impulsul de a-1 înjunghia pe Vulcănescu la 1930 era acum „omenit” de chelneriţele de la „Lido”. Mai apar în evocările lui Arşavir Acterian şi C. Fîntîneru, după apariţia Interiorului (p. 96), Virgil Gheorghiu („un poseur simpatic”, p. 61), E. Lovinescu (bolnav, „cu privirea pierdută, îngîndurat, de-o sfîşietoare tristeţe”, p. 453), Ţuculescu („muncit de viziuni”, vezi pp. 140-142), Ion Barbu, într-o escapadă amoroasă, fireşte (p. 348), Tit Simedrea (p. 181), Siruni (p. 352), O. Şuluţiu, enervat de succesul lui Fîntîneru (p. 98), Barbu Brezianu (p. 176), Marieta Rareş (p. 414), Edgar Papu în postură de HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 33 gazdă a sindrofiilor generaţioniste (p. 113), dar şi Mihail Vâlsan (p. 378), Alexandru Elian (p. 405), Marcel Avramescu (p. 443), Alice Botez (p. 463), I. Argintescu Amza (p. 309), dar şi Zaharia Stancu ori V. Eftimiu, ca şi Marcel Bresliska, încă nedevenit Breslaşu (p. 50), Liviu Ciulei, Andrei Şerban, notaţi imediat după debut în Jurnal, ca şi N. Manolescu, A. Pleşu şi alţii. (Enumerarea, evident, e departe de a sugera bogăţia „insectarului”, iar dacă am tot înscris între paranteze numărul paginii - acesta-i un reflex menit să suplinească indicele de nume, inexistent şi aici ca, din păcate, la mai toate volumele de memorialistică apărute în ultimii doi ani; numai istoricul literar înţelege caznele la care te obligă atare omisiuni...) Arşavir Acterian a pierdut filozofia, a ratat literatura, a părăsit jurnalistica, a rămas un client fidel al vernisajelor şi librăriilor, a încheiat-o demult şi definitiv cu politica şi cu tot ce rămîne invariabil captiv în sfera lui Pseudo. A ajuns, în schimb, să debuteze editorial la 85 de ani...! Hotărît lucru, Generaţia ’27 e inepuizabilă în surprize. Locuindu-se cu o mirare cînd înverşunată, cînd blazată, deopotrivă martor al unei lumi şi victimă a unei istorii, pseudo-filozoful începe (23 nov. 1929) prin: „Scriu ca să fac ceva” şi încheie, oarecum (21 febr. 1988), cu: „Am citit La Quete intermittente (...). Dragă Eugen, ţi-am citit cartea fără s-o las din mînă (...) ai lansat un testimoniu cutremurător, o autobiografie fizică, psihică, metafizică şi spirituală cum nu s-a mai scris pînă acum în chip atît de deschis... Cam la unison cu Emil Cioran, care mă nedumireşte cu anticreştinismul său violent şi teribilos, deşi oarecum egal cu tine, prin misticismul latent şi interesul pentru literatura mistică. Dacă n-ar fi decît această comuniune întru faptul mistic pe care o simt cu voi şi a meritat să trăiesc, orice m-ar aştepta de acum încolo: chin, moarte”. Este de ajuns ? Pentru el, da. Pentru noi, nu. Nu încă, vreau să spun. România literară, nr. 19/1992 34 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM A Imblînzirea memoriei Arşavir Acterian, Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Editura Ararat, 1996, 192 pagini Un om iubit de Dumnezeu Parcă aşa se zice de cel ce-şi vede îndeplinite la bătrîneţe aşteptările de-o viaţă : că l-a iubit Dumnezeu şi i-a îngăduit, după atîtea suferinţe, „să-şi vadă visul cu ochii”. Născut în septembrie 1907 în cartierul armenesc al Constanţei, într-o atmosferă savuros descrisă în memorialistica sa de mai tîrziu, Arşavir Acterian formează împreună cu sora şi fratele său, Jeni (1916-1958) şi Haig (1904-1943), un eşantion perfect al Generaţiei ’27, unde senzualitatea şi patosul cultural, impulsul sangvin şi radicalismul atitudinii politice, vitalismul autorisipitor şi „împlinirea prin eşec” sînt caracteristici cvasigenerale. Am scris altădată despre imaginea Acterienilor în „cîmpul heraldic” al generaţiei lui Mircea Eliade (o imagine seducătoare, de formidabil apetit constructiv şi experimental în plan artistic, de trăire incandescentă a ideilor şi emoţiilor, de originală împletire a activismului cu vocaţia metafizică), aşa că nu revin decît asupra împlinirii lor... bibliografice de după 1989. Incredibil de modest pentru o breaslă vanitoasă şi vieţuind încă din tinereţe în umbra propriului trecut, Arşavir Acterian lasă impresia că a trăit întotdeauna prin şi pentru ceilalţi. Singura lui operă (dincolo de susţinuta muncă ziaristică din anii ’30, secretar de redacţie la Vremea etc.) este memoria. în cazul său, a fi e una cu a evoca, într-o continuă căutare de substanţă şi de autodefinire prin ricoşeu. Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş reia parte din amintirile şi medalioanele din volumele anterioare - Jurnalul unui pseudo-filozof (Cartea Românească, 1992), Privilegiaţi şi năpăstuiţi (1992) şi Jurnal în căutarea lui Dumnezeu (1994) (ambele la Institutul European, Iaşi), Cum am devenit creştin (Harisma, 1994) -, adăugîndu-le - cred că la cererea strictă a prietenilor -cîteva încercări de a umple cel puţin una dintre cele două mari paranteze din existenţa sa, lăsate pînă acum în umbră, respectiv anii de închisoare HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 35 (1949-1953, 1959-1964), perioada angajării propriu-zise în mişcarea legionară rămînînd captivă pe mai departe tăcerii amare. După vreo douăzeci de ani de aşteptare şi varii tatonări, Arşavir Acterian a trăit să vadă publicat Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit (Humanitas, 1991) de Jeni Acterian, apoi o selecţie din corespondenţa lui Haig cu Marietta Sadova (Dragoste şi viaţă în lumea teatrului, Arta Grafică, 1994), precum şi cele mai importante pagini din opera teatro-logică a lui Haig Acterian - Cealaltă parte a vieţii noastre (Institutul European, Iaşi), monografiile Shakespeare (1995) şi Moliere (1996), ultimele două la aceeaşi editură Ararat, unde consilier este Ştefan Agopian. Unic supravieţuitor, încărcat de povara atîtor eşecuri şi de răspunderea faţă de destinul operei celor pierduţi prematur, faptul că poţi pune în raft acum, la aproape nouăzeci de ani de viaţă, şi după decenii întregi de resemnare, toate cărţile familiei... nu este oare dovada ne-zădămiciei ? Trăirism la purtător Dacă în tinereţe îşi va fi avut, după caz, partea lui de jovială sau morocănoasă agresivitate, cert e că pagina lui Arşavir Acterian degajă o bonomie structurală. Ca şi darul prieteniei şi al slujirii binelui. Sigur, ici, colo cîte-o maliţie, cîte-o aluzie ghiduş-acidă, cum vom vedea, dar întregul dovedeşte un îndelung exerciţiu de îmblînzire a memoriei. Cele mai sălbatice fiare ale amintirii sînt domesticite aici, fie cu fierul roşu al tăcerii, fie cu blîndele cuvinte ale confesiunii prin învăluire. Este interesant de comparat în acest sens „frînturile dintr-un jurnal” (p. 91 ş.u.) din 1931-1932 cu evocările de senectute. Chiar şi cînd putea deveni cîrcotaş-batjocoritor, Arşavir se păstrează în moderaţia notaţiei meditative: „30 nov. 1932. Cu Brucăr, Titel Comamescu, Mircea Vulcănescu, Dinu [Noica, n.n.], Eugen [Ionescu, n.n.], Costică [Fîntîneru] mergem la Mircea Eliade, unde e «cheful în toi». Sorana Ţopa face procesul lui Titel. Schimb brutal de crude sincerităţi. Intervine viu Cioran, impresionant de direct, de conform cu sine în replici, atitudini, de o sinceritate â la longue, cam ţipătoare, sărind şi el peste gard, deşi tocmai asta este ce-i reproşează Soranei Ţopa. Fiecare cade în păcatele pe care le condamnă la celălalt. E o ameţitoare atmosferă de bravadă, de nudă sinceritate. (...) 3 dec. 1932. Cu Cioran şi Costică F[întîneru] 36 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM la Herdan şi apoi vorbind despre moarte şi depresiuni şi de ale vieţii ajungem la Papu. Se sărbătoreşte desigur ceva. Ce ? Nu ştim. Băieţi simpatici, fete drăguţe, agreabil. Eugen e în mediul său natural: argint viu. îi imită pe Ioiga, pe Vianu, pe Stan. Hărmălaie, aiureală. Nimeni în fond nu ştie ce vrea. Glume. Vin. Pian. Radio. Strigăte. Ţipete. Tinereţe cheflie din te miri ce, silit şi sumbru cheflie la cîte unul. Rodica Burileanu un ghem de fetişcană, inteligentă şi nespus de simpatică. Fîntîneru trist fără motiv, ursuz fără să vrea, trouble-fete cum l-a etichetat Eugen”. Material de lux pentru un eventual roman al Generaţiei ’27 ! Mai convingător şi chiar mai palpitant decît literatura gen întoarcerea din rai. Iată-1 pe Eliade „prins” la 8 august 1932 : „...o profundă oroare de orice sentimentalism ieftin. Asta îmi place. Asta îl face totuşi puţin rece. Are o jenă pentru tot ce e confesie în conversaţie, deşi e împătimit al caietului intim. Trebuie să se fi săturat de tot ce e psihologia generaţiei, pe care o cunoaşte pînă la refuz. Tot ce e frămîntare excesivă, visare (aiurare), pesimism adolescentin trebuie să-l scîrbească sub forma asta de «Schwărmerei», cum se prezintă şi cum îi place să boteze, după profesorul său drag, lenea agitată şi incertitudinea de trăire a tineretului de azi”. Dacă inventarul onomastic are o valoare preponderent documentară, în special în cazul destinelor ratate şi uitate în colecţiile gazetăriei interbelice (vezi evocarea Corăbiei cu rataţi de la p. 23 ş.u., sau Din juneţea bucureşteană a lui Eugen lonescu), filtrarea „generaţionis-mului” direct (de) la sursă - prin amănunţirea atitudinilor unor Eliade, lonescu, Cioran, Emil Botta, Fîntîneru etc. -, coroborată cu Jurnalul lui Jeni Acterian şi corespondenţa lui Haig, fac din acterianism o arhivă emoţional-documentară de mare preţ. Iar ceea ce încîntă aici este lipsa totală a pedanteriei firoscoase, grandilocvente şi narcisiace, absenţa oricărei stridenţe snob-doctorale şi sentenţioase. Pagina se află-n stăpînirea unui duh ludic, de copilărie şăgalnică şi înţelegătoare, caldă în ironie, complice în picanterie. Sarea şi piperul în linii mari, personalităţile evocate de Arşavir Acterian se păstrează în tiparele bine cunoscute istoriei literare. Doar unele dispuneri de accente mai neaşteptate, mici corecţii de orbită a verdictelor, ca şi, cel mai HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 37 adesea, detalii mai pestriţe ori mai suculente, savurate, fireşte, de marele amator de cofeturi care este Arşavir. Un Ion Barbu (dincolo de priapism) flirtînd îndeosebi cu doamne „cu trecut heraldic” sau dorindu-şi cu foc „ediţia integrală a lui Saint-Simon” prin 1955. Un Dan Botta din care noi ştim astăzi numai aburosul mitologic, medieval sau daco-getic, dar care, „corsican bătăios şi duelgiu”, avea o trecere nebună la femei; în odaia eruditului, femeile se succedau la ore fixe, „programate cu precizie, fără să se întîlnească una cu alta, fiecare crezîndu-se unica aleasă a inimii lui”. După cum fratele său, Emil Botta, trăitor în aceeaşi casă Orghidan, adora „teatrul, poezia şi femeile” : „Pe cît era de iscusit în rolul de cuceritor de inimi, tot pe atît de expeditiv ştia să se descotorosească de ele”. Ne dăm seama că Jurnalul lui Petru Comamescu, aflat în posesia lui Traian Filip, ar avea vreo şase mii de file, în vreme ce ediţia apărută la Institutul European ne-a oferit vreo două sute! Aflăm că Mircea Eliade avea mania pijamalelor: „are şase şi ar vrea 16” (august 1932), bizară formă de... camuflare a sacrului, nu-i aşa? „Extrema susceptibilitate”, agitaţia permanentă şi chiar neliniştea disperată ale lui Anton Holban, care leşină în seara premierei piesei sale la Naţional. Insaţiabilitatea lui Eugen Ionescu, prin 1929-1934, de a despica firul erotic în patru, interpretînd în mii de feluri fiecare cuvinţel al iubitei - „omul acesta lucid, caustic, corosiv cu alţii, era uneori leşinat de dulceag în sentimentele lui amoroase, pînă la a fi melodramatic, el care detesta melodrama ca pe un gen vulgar”. Sau detaliul hohotitor cu minunatul Pârvan (evocat, de altfel, aici în culori foarte calde), care elogiază descoperirea unui pieptene trac, revelat în final a fi fost un banal „instrument de lucru al fabricii Bragadiru”... La antipod, mici „întîmplări” de care cîtă lume mai ştie, precum aceasta: „După întronarea regimului comunist în România, vreo 24 de armeni anticomunişti au fost pîrîţi de conaţionalii lor fanatici la Ambasada sovietică, arestaţi, condamnaţi şi expediaţi vreo zece ani în Siberia la muncă grea” (printre ei, savantul Siruni, care-i furnizează lui Arşavir o definiţie extraordinară a lui Grigore din Narek, de pus în balanţă cu „trestia gînditoare” pascaliană: „Omul, cenuşă gînditoare”). Şi două energii gastrofile: un Ţuţea pantagruelic („Chiar cînd mînca, atenţia lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la ce gîndeşte şi urmează să spună. El înfuleca mecanic, aş spune că mînca să-şi umple burdihanul, fără altă plăcere”) şi un Mircea Vulcănescu 38 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM („fără îndoială capul cel mai bine mobilat al generaţiei sale”) mîncînd meticulos la cofetărie „două îngheţate, patru-cinci prăjituri şi nu ştiu cîte porţii de alune”. Interesant este, la capitolul Mircea Vulcănescu, un obicei absolut negermanic: „Cînd ţinea prelegeri la Fundaţie sau la Dalles, deşi i se atrăgea atenţia că n-ar trebui să depăşească ora, vorbea pe dimensiunea lui. N-avea omul simţul timpului limitat”. în sfîrşit, de notat apariţia lui Alexandru Davila, paralizat în urma atentatului (vezi p. 160). Ceaţă şi precizie Atent la nuanţe, foarte atent să nu atenteze în vreun fel la rezonul memoriei celor evocaţi, cuminte şi precaut, Arşavir mai „scapă” cîte-un „porumbel” picant de genul: „viziunea sa de coşmar deşucheat stranie şi răscolitoare” (la Emil Botta), cîte-un vîrf de lance precum reliefarea aliajului de ambiţie, orgoliu, vanitate şi... smerenie, la Mircea Eliade, sau a naturii demonizate (la V. Pârvan), unde excesul de tragism şi scepticismul retează inevitabil „luminosul răspunsurilor”. Precis este şi verdictul pus operei lui Mihail Sebastian: „Totul se realizează pe o linie de relativ echilibru, de sobru sentimentalism, de un anume spirit de fineţe şi ironie”. Nimic „nu e excepţional”, totul „e frumos, totul e drăguţ, e ingenios, e inteligent, cuvînt ce mi se pare caracterizam pentru spiritul creator al lui Mihail Sebastian. Ceea ce nu e puţin lucru” (a se remarca prelungitul balans al ironiei tandre între impulsul laudativ şi cenzura bunului-simţ). Acelaşi dozaj rafinat se întîlneşte în ceea ce se cheamă „arta portretului”, unde s-ar putea cita mult din „Mircea Eliade în tinereţe” (p. 48), „Viaţa şi opera lui Aram Frenkian” (p. 77), „Ionatan X. Uranus” (Mihail Avramescu, p. 83) sau „Călugărul Sandu Tudor mort la Aiud” (p. 141). Dar pe cît de mult atrage precizia cu care sînt lucrate detaliile, pe atît de mult deconcertează discreţia (modestia ?) ce continuă să învăluie perioadele 1940, 1950-1965 din viaţa autorului. Comic e faptul că, aici, sînt cuprinse două texte cam cu acelaşi subiect (închisorile), scrise însă ca răspuns la două apeluri diferite: într-unul („Despre unele pătimiri ale puşcăriaşilor politici”), Arşavir se deghizează în personajul Alexandru Nazarie, pentru ca în următorul („Cîteva amintiri de la HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 39 Jilava, Aiud şi Capul Midia”), aceleaşi date să apară sub pana persoanei întîi. Oricum însă, paginile acestea (împreună cu „Procesul Noica şi Pillat”, cu toată pompa unui proces moscovit, de unde se desprind -între atîtea cunoscute - figurile, mai puţin cunoscute, ale unor acuzatori precum Radu Popescu şi Cyril Economu) sînt cea mai elocventă dovadă pentru nobleţea sufletească a lui Arşavir. Cît despre ultimele rînduri ale cărţii, ce să mai zicem: „înclin să cred că nouă nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să ne rugăm pentru fratele Constantin Noica şi să preamărim pe credinciosul Dinu Pillat...”. La urma urmei, mai ştii ?, are şi ceaţa rostul ei. Cum scria Jeni în Jurnal, la 13 februarie 1941 (Haig fusese arestat de două săptămîni, după Rebeliune) : „Sînt evenimente şi frămîntări care nu mă interesează. Dacă n-ar fi Haig la mijloc m-ar durea în coate. Sînt zvîrcoleli împotriva cărora sînt imunizată de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de luciditate”. 22, nr. 19/8-14 mai 1996 Triumful resemnării Alice Voinescu, Jurnal, ediţie de Maria Ana Murnu, prefaţă de Alexandru Paleologu, Editura Albatros, 1997, 882 pagini O situare delicată Cu toate că, fie ele timide şi sporadice, ocaziile editoriale şi comemorative nu au lipsit, numele lui Alice Voinescu (10 februarie 1885 - 4 iunie 1961) a rămas de zeci de ani în seiful istoriei culturii, într-o cvasiexclu-sivitate pentru iniţiaţi. Desigur, marele moment al postumităţii autoarei în ceauşism (după cîteva gesturi notabile, dar mai mult simbolice, precum Rotonda din 13 iunie 1975 de la Muzeul Literaturii, sau nr. 12/ 1979 al revistei Ramuri) a fost ediţia îngrijită şi prefaţată în 1983 de Dan Grigorescu la editura Eminescu (Întîlnire cu eroi din literatură şi teatru), în seria „Thalia”, coordonată de Valeriu Râpeanu (lector Doina Uricariu). Momentul ar fi putut să fie decisiv pentru reimpunerea acestei personalităţi profund înrădăcinate în moralitatea actului estetic, într-un prezent ofilit, barbarizat de dictatură şi orfan spiritualmente. Nu a fost aşa. Ediţia din 1983 a readus un nume de istorie literară, nu şi o forţă de remodelare spirituală. Au fremătat, bineînţeles, teatrologii, s-au bucurat „universaliştii”, au exultat foştii studenţi şi prietenii congeneri, au jubilat francofilii, însă - în lipsa farmecului exercitat pe viu al profesoarei - interpretările ei de înalt didacticism şi sinceră ardoare erau (şi sînt) văduvite de chiar forţa lor esenţială de convingere. Fiindcă Alice Voinescu a scris în primul rînd pentru tineret, dintr-o acută convingere, vocaţie şi datorie profesorală. A fost o natură profund catalitică, adică benefic-mijlocitoare întru trăirea artistică la cote semi-religioase. „De cînd, în ultimul timp, impulsiunea nestăpînită pentru un nou ideal de viaţă dezorientează conştiinţa tineretului nostru - scria HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 41 Alice Voinescu în prefaţa monografiei Montaigne din 1936 tot mai des mă cerceta dorinţa de a vorbi unei generaţiuni ce-şi căuta o călăuză, despre acest mare prieten cumpătat şi luminat. ” Astfel încît cărţile ei (Montaigne, 1936, Aspecte din teatrul contemporan, 1941, Esch.il, 1946, dincolo de contribuţiile la volumul al III-lea din Istoria filozofiei moderne, de licenţa cu Titu Maiorescu în 1908 şi de doctoratul în filozofie de la Sorbona, Kant şi Şcoala de la Marburg, 1913) coincid prea puţin cu ţinta lor originară şi aproape obsesiv urmărită: educaţia sufletului tînăr. Vom reveni, de altfel, la acest lucru cînd va veni vorba de temperamentul pedagogic al lui Alice Voinescu, în paralel cu figura lui Nae Ionescu. Din această perspectivă, adevărata ei resituare a început după 1990, mai precis în 1994, o dată cu ediţia Scrisori către fiul şi fiica mea, îngrijită de Maria Ana Mumu. Dacă gestul editorial din 1983 a recuplat la prezent doxa autoarei, ediţia de la Dacia deschidea marea poartă către intimitatea fiinţei morale a acesteia. Şi către personajul Alice Voinescu. Scrise între 1949 şi 1958, în anii de prigoană, însă gîndite, în linii mari, după cum ne arată Jurnalul, încă din anii ’40, Scrisorile au împins imediat în plan secund bibliografia autoarei. Lasă că şi unele articole sau conferinţe radio ce rotunjeau sumarul aveau o valoare memorialistică, deci accentuat subiectivă („Amintiri despre abaţia de la Pontigny”, „Primul congres de morală socială”), sau o valoare capitală pentru înţelegerea echilibrului politic şi etic fundamental pe care s-a întemeiat Alice Voinescu, însă fapt este că nici ediţia din 1994 nu a avut darul să o propulseze printre maeştrii spirituali cu care au a se confrunta noile noastre generaţii. Pe lîngă puterea de şoc intelectual şi moral a lui Noica, Ţuţea şi Cioran, Scrisorile lui Alice Voinescu nu puteau să însemne prea mult din unghiul propriei exemplarităţi. Acum însă, o dată cu apariţia acestui Jurnal de-o forţă şi o cuprindere de-a dreptul copleşitoare, respectiva ierarhie se va tulbura, cred, în modul cel mai profitabil. Sebastian pe ambele maluri In plus, venind la puţină vreme după Jurnalul lui Mihail Sebastian, Jurnalul lui Alice Voinescu umple şi celălalt talger al balanţei, ca să zic aşa. Mărturia lui Sebastian se oprea la barbaria Dreptei şi sfîrşea în 42 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM iarna lui 1944, în dezgust faţă de jalnicul oportunism al comuniştilor de ultimă oră. Mărturia lui Alice Voinescu (cele 32 de caiete cuprind perioada septembrie 1929 - mai 1961) depliază cealaltă jumătate a sferei sau, altfel spus, face pod peste ambele maluri ale aceleiaşi ape negre: ea se înfîoară în anii treizeci de furia legionarismului, dar devine victima barbariei comuniste a anilor cincizeci. Notaţiile ei din 1948 în 1953 şi, fireşte, din 1956 în 1960 pun în faţa terorii legionare oglinda terorii comuniste. Din unghiul similitudinilor, lectura în paralel a celor două jurnale produce înfiorare. Aşa cum Sebastian înregistra săptămînă după săptămînă cîte o măsură - atroce sau ridicolă - antievreiască, Alice Voinescu înregistrează evenimentele - atroce sau ridicole - ale legiuirii comuniste, sovietizante: în ianuarie 1948, Alice Voinescu este demisă de la Conservatorul de Teatru din pricina, între multe altele, a poziţiei sale faţă de abdicarea forţată a Regelui; în februarie este dată afară şi de la Şcoala Socială, apoi notează demiterea lui Pătrăşcanu („dispar ultimii reprezentanţi ai unui sentiment patriotic”); în iulie se face război cu statuile („după ce au dat jos cu tancurile statuia regelui Carol, au distrus-o şi pe aceea a lui Brătianu. Am crezut că mă loveşte damblaua cînd am văzut soclul gol şi sfărîmat”); în martie 1949, „izgonirea proprietarilor din conace s-a făcut cu o sălbăticie dezolantă (...) bestia turbată a pus stăpînire pe firea românească” ş.a.m.d. Lecturile în oglindă şi puzderia lor de sensuri: „A fost asasinat Armând Călinescu! Am simţit o furie şi o ură împotriva asasinilor şi a tuturor legionarilor, încît i-aş fi desfiinţat ca pe muşte. Trădători de ţară, imbecili furioşi, mîrşavi tîmpiţi, fără creier şi fără altă simţire decît una de partid” (22 sept. 1939). Şi în iulie 1955 : „Vestea morţii lui Gheorghe Brătianu, a lui Taşcă, prezumţia dispariţiei altor prieteni bătrîni e foarte dureroasă. Moartea lui Gheorghe Brătianu ne loveşte crunt; era o mare nădejde a Istoriei noastre”. De altfel, chiar Alice Voinescu ajunge, împreună cu evoluţia concretă a evenimentelor, să citească în oglindă sarabanda exceselor de la 1940 cu cele de la 1950: „Oamenii simpli încep să judece şi se reculeg, văd şi ei că la noi nu are rost comunismul. Mahalaua tot mai conştientă, opinia tot mai precisă, dar mă tem că se creează un antisemitism masiv, de data asta şi-o fac evreii singuri! Vorbii cu Vianu. E un om colosal de elegant şi bun. Un om pe care cultura l-a umanizat definitiv. Rareori unul de HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 43 calitatea lui : spiritualitatea Israelului în plin cu toată generozitatea creştină” (17 febr. 1945). Şi la 29 nov. 1947: „Schimbările în ministere, reforma judiciară, schimbarea la Banca Naţională şi la Finanţe, strîngerea excesivă a şuruburilor sînt semne că şi la noi se joacă disperat. Pînă şi oamenii lor, cei civilizaţi, sînt daţi la o parte. Nu mai comandă decît evreii, direct agenţi ai Moscovei. Ce am auzit eu la Fundaţiile Regale a fost simptomatic. (...) Aşa au procedat şi legionarii şi le-a fost fatal. Şi doar aveau şi ei protectorii lor în ţară. Şi doar dreptatea şi mila lui Dumnezeu nu doarme”. Iată numai două citate, de legitimă duritate, prin care se poate începe scrierea la modul cel mai pur omenesc a istoriei barbariei comune prin care, vorba lui Alexandru George, bolşevismul verde şi cel roşu au înecat orice încercare a căii de mijloc. Adică tocmai calea proprie categoriei umane din care face parte Alice Voinescu. Dar, în dorinţa de a da greutate verdictului, am anticipat exagerat lucrurile. Să revenim aşadar la omul Alice. Cultura, echilibrul, duhovnicia Aceştia ar fi termenii ce formează trepiedul personalităţii în cazul de faţă. „Era - spune Alexandru Paleologu despre Alice Voinescu - o fiinţă pentru care viaţa fără cultură nu e viaţă, iar cultura fără viaţă nu e cultură.” „Nu pot să înfloresc - scrie Alice Voinescu la 8 mai 1945 -decît într-un climat de umanitate blîndă. Lipsa de măsură, instinctualul, pornirile brutale şi răutatea voită sau nevoită mă deprimă pînă la dorinţa de a pieri. In fond, sînt o inadaptată în această ţară pe care o iubesc din toată fiinţa mea. ” Dar nu de o acumulare culturală la modul narcisist este vorba aici, cît despre transmiterea culturii ca har şi etos. Alice Voinescu avea, spune Alexandru Paleologu (după cum spun toţi cei care i-au stat în preajmă, de la soţii Maria şi Ion Lucian Mumu la Mircea Şeptilici, de la Aurora şi Mihai Nasta la Geo Bogza, Cella Delavrancea, Şerban Cioculescu etc. etc.), „o rară vocaţie de confidentă”. într-adevăr, observa Alice Voinescu la 15 febr. 1958, „sînt o oglindă bună care nu schimonoseşte chipurile oamenilor, sînt un ecou, poate, în care omul îşi găseşte cuvîntul lui puţin limpezit, puţin înălţat. Darul ăsta îl am”. Trăirea fiecărei zile în funcţie de celălalt, adică de întîlnirile cu studenţii, de 44 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM vizitele prietenilor sau de confidentele primite şi sfaturile date, este la Alice Voinescu una dintre constantele Jurnalului şi, de fapt, ale permanentei dăruiri de sine. Iar pedagogia, maieutica emoţională, cazuistica sentimentală şi conduita elaborată cu sens pilduitor au nevoie de echilibru, de comprehensiune înţeleaptă, de armonie a contrariilor în fiinţa confesorului. Chiar în acest punct rezidă cea dintîi mare surpriză oferită de Jurnal, în revelarea marilor nelinişti, toată viata bine ascunse îndărătul iluzoriei împăcări. Figura doamnei de salon frecventînd Curtea Regală şi aristocratele colocvii de la Pontigny îşi dezvăluie zonele de penumbră senzuală, cu priză la iraţional şi păgînitate greacă: „Trebuie să cultivi şi iraţionalul din tine” (27 dec. 1929); „Aş fi în stare să fac o cură de sensualism acut - să mănînc, să beau, să dansez - de ce n-am curajul să scriu şi alte verbe, cele esenţiale, în cazul meu? ” (22 febr. 1939); „De ce nu mă călugăresc ? N-am nici un respect pentru călugăritele noastre, iar catolică nu doresc să mă fac” (15 febr. 1941); „Dar totul se revoltă în mine împotriva metodei care striveşte elanul” (30 aug. 1942); „întotdeauna a fost în mine tendinţa de a împăca viaţa trupului cu cea a spiritului şi dintre gînditori m-au atras mai mult cei care le-au împăcat: Montaigne, Shakespeare, Goethe. Fără îndoială sînt urme adînci de păgînism elin în mine şi admiraţia pentru Gide e din acelaşi izvor” (24 dec. 1952). în spatele măştii doctorale, al apetitului aristocratic, al erudiţiei şi finului snobism, palpită neliniştea eului neîmplinit carnal, care se consideră eşuat social şi ratat profesional, după cum se aud chemările tulburi ale unui subconştient amestecat: „Am făcut în gînd băi de mare care mi-au exaltat trupul, am retrăit în gînd senzaţia valurilor pînă la halucinaţie, am comis iar «adulterul cu marea» şi am ieşit oloagă din aceste băi de senzualitate imaginativă. Mi-am păstrat trupul curat, dar l-am aprins pe dinăuntru” (31 aug. 1950, avea 65 de ani!). în plus, „e în mine un fond care e strîns legat de ţărani. Poenarii ? Pesemne”, notează Alice Voinescu la 11 apr. 1957, evocîndu-şi linia maternă (Massinea Poenaru, descendentă a paşoptistului Petrache Foenaru). Vocaţia rînduielii aşadar, împletită cu neastîmpărul elin patern, al avocatului cu doctorat la Paris, Sterie Steriadi. „Asprimea neamului lui Stello mă îngrijorează”, scrie Alice despre soţul ei la 11 iun. 1937 (se căsătorise cu avocatul Stelian Voinescu în 1915); „Nu am afinităţi profunde cu aceşti oameni pe care totuşi îi iubesc. Sînt prea duri. Mai curînd rasa. Le lipseşte sîngele grec”. Aliajul de bun conservatism HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 45 „ţărănesc” şi liberalism sincronizam face în chip aparte pilduitor Jurnalul lui Alice Voinescu pentru ceasul nostru de azi. Iată de ce cartea nu se poate expedia într-o simplă consemnare. Parantezele unui destin Avem a desluşi morala fabulei: împlinirea prin eşec, temă comună unei întregi generaţii, sau triumful resemnării, cum apare eşecul în memorialistica dezvăluită acum. Deocamdată vom încheia cu două citate ce se propun ca parantezele acestui destin. „Ce nevoie nebună de fericire în mine”, exclamă Alice Voinescu la 16 febr. 1930 (îşi începe jurnalul în 1929, la 44 de ani, la îndemnul lui Roger Martin du Gard). „Dacă aş fi bogată zilele astea, aş împărţi tot. Cum nu-mi am decît sufletul, îl dăruiesc, îl dăruiesc cu frenezie. Aş vrea să fiu nevăzută, să pătrund în inimi, să le încălzesc, să le scutur, să fac să vibreze în ele acel sunet infinit pe care toate trebuie că îl poartă în ele.” Iar dincolo, pe malul suferinţei, la 2 dec. 1952, după aproape doi ani de închisoare: „Cu ce m-am ales acolo la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sîrma ghimpată, de a scoate pe toată lumea din închisoare, de a desfiinţa închisorile - toate închisorile din lume - chiar pentru criminali. Nu mai pot suferi simţămîntul că sînt oameni închişi şi torturafi de oameni! Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare şi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atît de greu de suferit, încît nu o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat. Căci ce puţini am întîlnit în libertate”. Să recitim cele două citate, despărţite de aproape un sfert de secol. Aceeaşi incredibilă generozitate, ai zice că şi aceeaşi fervoare iluminată, dar cîtă oroare şi cîtă tristeţe la mijloc! Vom vedea cîtă dreptate stă în afirmaţia: „Atîta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună”. 46 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM De la un capăt la altul Nu e nevoie să gîndeşti prea mult la polarităţile de-a dreptul ameţitoare care i-au fost hărăzite acestui destin, ca să-ţi dai seama de ce va să zică blestemul istoriei. Alice Voinescu îşi ia în 1913 doctoratul în litere şi filozofie la Sorbona, pentru ca în iulie 1955 să noteze fericită că tovarăşii de la ESPLA îi „încredinţează”... verificarea unei traduceri! Cea care frecventa între 1925 şi 1939 decadele de la Pontigny, unde dialoga ca în familie cu Gide, Roger Martin du Gard, Charles du Bos, Claudel, Mauriac, Curtius şi atîţia alţii, pentru o Europă a spiritului, ajunge în martie 1950 să noteze, înfiorată de bucurie, „gestul doamnei Păunescu de a-mi trimite o portocală” ! Familiara castelelor de la Peleş, Balcic sau Bran, unde regina Maria patrona Asociaţia Creştină a Femeilor, prietena domniţei Ileana, autoarea atît de preţuită în anii ’40 la Fundaţiile Regale ş.a.m.d. ajunge să noteze în februarie 1951: „O găină a fost un eveniment în familie, este dezolant! Mă lovesc de tot soiul de mici jigniri, ca ne-sculatul în picioare al fostei domesticităţi, tratarea ca de la egal la egal, obligaţia de a trăi pe acelaşi culoar cu ei”. Iar în decembrie 1952: „Pînă nu voi primi pensia, mă chinuie gîndurile noaptea şi ziua. Iată bugetul: 100 lei chiria şi serviciul, 24 lapte prins, 20 lei pîinea, 30 lei cartofi... etc.” (vezi p. 635). Împingînd masochismul şi mai departe, am putea face la iuţeală zece colaje cu extrase „dinainte şi după 1947”, pentru a sublinia neîmplinirea acestui destin din raţiuni istorice. Iată numai un exemplu: Veneţia, sept. 1930: „Lunecarea fără nici un alt zgomot decît cel al vîslei care scotea din apă doar un foşnet, misterul canalelor strimte din care pîndea trecutul veacurilor. Semăna a liberare din spaţiu şi timp şi semăna a singurătate fără leac” ; „în mine, simt bine, trăieşte păgînul grec, îndrăgostit de frumuseţe. Mai sînt necesare amputări în mine, pentru a aparţine cu adevărat lui Cristos” (iun. 1941). Gide către Alice Voinescu, în iunie 1949: „Iubită îndepărtată şi atît de prezentă prietenă (...) Toţi prietenii noştri din Franţa (cei care sînt în viaţă) sînt sănătoşi şi nu vă uită. Vă rog să fiţi încredinţată că nu este un altul mai dureros atent ca foarte fidelul vostru Andre Gide” (din ediţia Scrisori către fiul şi fiica mea, p. 187). Apoi, în domiciliul forţat, la Costeşti: „Femeile mă opresc să-mi vorbească, să-mi ceară explicaţii şi sfaturi medicale. Majoritatea ştirbe. Toată lumea la treierat. Coana Profira toarce în HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 47 bucătărie. Aseară am aflat că e Securitate în Costeşti. Constat că e în mine încă frica ce mi-a inspirat-o această «breaslă». Ei m-au învăţat frica” (10 aug. 1953). Şi, în fine, în sept. 1960: „Mă privesc în oglindă : o schimă slabă, scheletică şi bătrînă. îmi e urît de mine, dar trebuie să mă suport. Lume necăjită şi totuşi natura imperturbabil de frumoasă. Azi m-aş plimba la lacuri dacă ar fi vreun automobil la dispoziţia mea (...) Evenimentele mondiale sînt colosale, se schimbă lumea; mă rog lui Dumnezeu să ne inspire pe toţi la ONU. «Vie împărăţia ta» ! împărăţia păcii şi a Binevoirii”. „Ştiu că viaţa mea este un eşec” Aşa scrie Alice Voinescu la 28 ian. 1930. Avea 45 de ani. Vreau să spun că, în măsura în care istoria i-a fost darnică în nefericiri, şi morbul destrămării a lucrat de timpuriu înăuntrul fiinţei sale. „Ştiu că nu voi lăsa decît amintirea unui gest graţios, asta e totul”, notează ea în iulie, acelaşi an. „Am murit subiectiv”, cade verdictul în sept. 1931. „Mi-am irosit viaţa într-un idealism învăţat pe dinafară.” (mart. 1942) Şi peste o lună: „Respinsă de Dumnezeu, o ratată, nedemnă de viaţă şi de moarte care duce la viaţă veşnică! Nimic, bună de nimic, o trestie uscată, fără rod! Femeie sterilă! Blestem care marchează o viaţă. Ce păcate strămoşeşti ispăşesc ? ”. în sfîrşit, în februarie 1951: „Eu nu creez frumuseţe, totul este intelect. Nu e graţie în mine. Mă detest. Şi totuşi sînt iubită. De ce ? Pentru că sînt dezarmată: copil, biet copil. Viaţă irosită. Cum aş vrea acum să fiu într-o ţară liberă, să fiu bogată, sănătoasă, utilă, să mă bucur de obligaţia şi de frumuseţea vieţii şi să-i ajut pe toţi să se bucure”. De fapt, pe cîte trasee se poate ajunge în miezul acestui Jurnal ? Un traseu ar fi, cum spuneam, blestemul istoriei. Altul este firul acelei fatalităţi interioare ce generează conştiinţa „morţii subiective” încă de la 45 de ani şi trăirea exclusiv prin ricoşeu, prin ipostazierea în ceilalţi („Oameni care trăiesc. Eu parcă vegetez, trăiesc prin reflexul altora. Mă pîndesc pe dinăuntru să mă văd trăind, parcă m-am ascuns. Nu sînt decît o aşteptare, un gol. Ce aştept? ”, iun. 1938). O a treia lectură ar putea prefera Jurnalul ca romanul unui mariaj condamnat, cartea unei mari ratări matrimoniale şi materne. Avocatul Stelian Voinescu (Stello), cu care Alice Steriadi se mărită în 1915 şi care moare în 1940, a fost, 48 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM succesiv, crucea, calvarul acestei femei („îmi căutam călăul. Să fii hărăzit să fii chinul specific al cuiva!”, scrie „victima” în martie 1937), dar şi - după moarte - confidentul acesteia, în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Tribulaţiile amoroase ale şarmantului bărbat de salon, un „bărbat deosebit de inteligent, spiritual, distins, foarte cultivat”, cum afirmă Al. Paleologu, dar „şuetar şi chefliu; i-a făcut multe zile fripte”, ocupă destule contexte în carte. Vulgarităţile sale (p. 19), umilinţele sistematice („Stello s-a detaşat de mine fiziceşte. O iubeşte pe Jeanna C.” ; „Iar o decepţie cu Stello, nu doar că m-a trădat pentru L. Stef., dar ne-a trădat pe amîndouă” etc.) se vor transforma - graţie uluitoarei capacităţi a autoarei de a întoarce negativul în experienţă pozitivă - nu doar în temei existenţial, ci chiar în iluminare, în suferinţă purificatoare. Toate acestea o proiectează pe Alice Voinescu într-un personaj holbanian, aş zice, numai în aparenţă desuet, melodramatic („înţeleg pe Julliette Drouet”, scrie ea în sept. 1941); în fapt, distanţa tot mai mare dintre vocaţie şi aspiraţii, dintre virtualităţi şi ne-închegarea finală, ca şi mulţimea monologurilor pe tema eşecului fac din acest Jurnal un miniroman de idei, pe teme afective. Al patrulea traseu însă cel mai generos traseu de lectură a Jurnalului este marcat de puzderia de reflexe ale istoriei. Cum scriam aici săptămîna trecută, faptul că Alice Voinescu duce notaţiile din 1929 pînă în 1961 o face să cutreiere ambele maluri ale extremismului politic, legionarismul şi comunismul. „Moartea lui I.G. Duca m-a consternat (...) durerea e mult mai ascuţită cînd mă gîndesc la tineretul nostru rătăcit.” (2 ian. 1934) „Iar ţipă legionarii. Ce vor? Nici ei nu ştiu bine. în fond e izbucnirea unei nemulţumiri, e ceva care fierbe în toată omenirea. Ce vrem? Am pierdut sensul vieţii. E în joc creştinismul.” (23 ian. 1941) De cealaltă parte: „E o crimă ce s-a făcut cu tineretul atîtor ţări, fanatizat, nărozit şi după toate împins către crimă şi bolşevism, fără voia lui”, nov. 1942. „Tipul comunist nu se potriveşte la noi, ci este, cu ochi şi sprîncene, creaţie evreiască. Sper pentru evrei că se vor mai potoli de a face ei creşterea românilor. Eu cred că o vor face, căci au fler.” (mai 1945) „Pe ruşi îi înţeleg în nevoia de a-şi construi ziduri HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 49 apărătoare. Fac din noi tranşee de luptă. Am convingerea că nici nu-i mai interesăm ca material uman de convertit. Ne dispreţuiesc din pricina oamenilor cu care lucrează: arivişti, profitori şi fricoşi.” (nov. 1947) „Azi mă căiesc de a fi preferat să lucrez pentru ai mei decît să fi urmat chemarea dascălilor din străinătate. Azi, cînd văd cine conduce neamul nostru, blestem ceasul în care n-am plecat de aici.” (dec. 1948) Moartea monseniorului Vladimir Ghica (p. 548), nobleţea incredibilă cu care, în nov. 1952, se notează simplu: „Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare”, oroarea de coerciţie şi teroare cu care s-a făcut colectivizarea (pp. 504, 649), moartea lui Ionel Teodoreanu (p. 697), revoluţia din Ungaria („Ce se întîmplă în Ungaria mă umple de respect. Mă simt smerită ca româncă. Dar şi noi am suferit cumplit. Acţiunea noastră e durerea şi răbdarea. Ştiu că străinii ne subestimează şi ne dispreţuiesc chiar. Dar ce le pasă lor! Vor să aibă un spectacol nobil, frumos fiindcă pe ei nu-i doare”, oct. 1956), consemnarea semnelor de firavă normalizare (Piccolo Teatro şi Baletul american în turneu la Bucureşti, p. 830 ş.u., în 1960) - sînt numai cîteva dintre contextele care, cum spuneam, umplu celălalt talger al balanţei, în contrapondere - anii ’50 - de semnificaţii cu anii ’30 ai lui Mihail Sebastian. Şi dacă tot am ajuns la Sebastian, să notăm reacţiile lui Alice Voinescu la fascinaţia exercitată de Nae Ionescu asupra Generaţiei ’27 („Ca om, mi-a fost simpatic, ca dascăl a fost o primejdie. I-a învăţat să trăiască «tragic». A «trăi tragic» e a trăi conştient, nici mai mult, nici mai puţin” ; „Trebuie să fi fost fatal omul ăsta pentru firi de calitate. Tot mai mult înţeleg influenţa nefastă asupra tineretului, scos din făgaşul realităţii pămînteşti şi trezit pentru destine suprapămînteşti. Deosebirea între asceza credinţei creştine şi chinul intim al lui şi al celor pe care i-a crescut cu gustul pentru acest chin e că credinciosul se odihneşte în dragoste de suferinţa sa tragică, iar aceşti orgolioşi nu parvin să iasă din vîrtejul în care se întreţin: mor pe propria lor roată”; „Păcat că s-a adresat unei generaţii primare, primitive, sau că era diabolic”, pp. 361, 365, 441), reacţiile la problema evreiască, fie obiectiv-moderate („e dureros să vezi români de treabă păstrind în adîncul lor ranchiuna contra evreilor (...) se explică, mai ales la moldoveni, prin abuzurile evreilor, foarte numeroşi acolo...”, p. 415), fie umorale (vezi p. 152, despre Lucia Demetrius, „fond rasial puternic, tristeţe acră - nu românească, 50 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM inteligenţă ascuţită, dar totul deviat de o ambiţie de rasă lezată”). Şi tot în context, admiratorii lui Noica vor avea la pp. 166, 174, 310, 313, 359 tot atîtea prilejuri de reflecţie. De lume şi România Cu părere de rău (un al treilea episod al cronicii ar fi fost o obrăznicie) voi sări peste o mulţime de figuri, scene şi idei care ar fi meritat mult mai mult decît simpla semnalare : rivalitatea cu Yvonne Wright în conducerea grupului de la Oxford în România (pp. 83, 103, 127); vizita acasă la N. Iorga (p. 78); reacţia de exasperare provocată de piesele lui Eugen Ionescu, în sept. 1958 (p. 806); un Goga simpatizat (pp. 27, 117), ca şi Tilică Ioanid (p. 10) ; relaţiile despre George Enescu de la pp. 335 şi 717, cele despre Gala Galaction, duhovnicul autoarei (pp. 496, 511), ori cele despre Lucia S. Bulandra, „realmente o cocoană mare” în iunie 1941, dar „o veche lichea” în martie 1949; Elena Văcărescu (p. 80), Cella Delavrancea (p. 386), Alexandru Paleologu, zis Puf (pp. 389, 816); paginile dedicate vizitelor la nonagenarul Simion Mehedinţi (pp. 775, 805); refuzul trecerii la catolicism („insinuările acestea catolice îmi sînt pur şi simplu antipatice. îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut ortodoxă”, p. 246, vezi şi pp. 249, 350); gesturile de tandreţe ale lui Geo Bogza (p. 793), debutul scenic al unor Liviu Ciulei, Clody Berthola sau Florin Piersic (p. 798) ş.a.m.d. Meditaţia pe tema destinului României ar merita ea însăşi un articol special, fiindcă Alice Voinescu a avut chemare pentru diplomaţie, pentru instruirea vlăstarelor regale şi chiar pentru politică, măcar cultural, dacă nu la modul propriu. „Am constatat că sînt foarte sensibilă la tot ce atinge demnitatea ţării mele”, scrie ea la 27 iul. 1930. Fie că visează la ziua în care mahalaua bucureşteană se va occidentaliza (p. 13) sau la o catifelată, dibace ghidonare a francmasoneriei („ei pot urzi firele supranaţionale, fără pericol naţional. Noi să-i ajutăm, dar mi s-ar părea o crimă faţă de ţara noastră să primesc ordine de lucru din afară”, p. 122), fie că laudă „influenţa Apusului” la ardeleni (vizavi de „superficialitatea şi mahalagismul” din sud, p. 251), că deplînge „incongruenţa şi lipsa de realism a românilor” (p. 187) ori „străvechea racilă românească de a trage la străini, din duşmănie pentru ai tăi” (p. 440), Alice Voinescu vibrează la fiecare act (anti-)naţional. însă, atenţie, o face tocmai cu HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 51 gîndul la Statele Unite ale Europei (reflex de Pontigny, dar nu numai): „Mă simt foarte româncă, dar din teapa celor din trecut, omenoşi şi modeşti şi doritori de o Europă mai reală, mai unită, o aştept această Europă fără paşapoarte, aceeaşi monedă, colaborare cinstită între neamuri suverane la ele acasă. O Europă creştină” (29 aug. 1944). Numai de la această altitudine vom înţelege exact, la o francofilă, „asentimentul total cu Anglia” din iulie 1940, dar şi previziunile corecte de genul: „Dacă învinge Anglia, ne dă în sfera de influenţă rusească” (11 dec. 1941, vezi şi p. 438) sau: „Nimic nu mă face să renunţ la ideea că, dacă Franţa ar colabora cu Germania, pacea s-ar instala în Europa” (5 oct. 1941). Ca şi furia anti-Roosevelt din ian. 1957, sau amarul unui verdict din nov. 1949: „Nu mai cred în salvarea neamului nostru, fiindcă nu prezintă interes pentru Occident”. Necitită, necitată şi ocolită sistematic pînă acum, Alice Voinescu se răzbună cu asupra de măsură. Se pare că, la noi, numai destinele frînte devin exemplare. 22. nr. 4. 5/27 ian.-9 febr. 1998 Adeverirea unui mit Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, 1996, 562 pagini De două... zeci de ani Nu cunosc în ce măsură ideea existenţei şi publicării Jurnalului lui Mihail Sebastian a preocupat scriitorimea bucureşteană a anilor ’50-’70, dar ştiu sigur că, de la tulburătoarele pagini prefaţate de Nicolae Manolescu în nr. 2/1976 al revistei Manuscriptum, această carte a căpătat în ochii aşteptărilor noastre pur şi simplu proporţii de mit. Fragmentele - accentuat literaturizate, în moda gidiano-autenticistă a momentului - tipărite de autor în Cuvîntul (1929), Azi (1933), cele apărute în octombrie 1945 în Revista Fundaţiilor Regale, la cîteva luni după moartea autorului, prin grija - crede Leon Volovici - lui Al. Rosetti, şi chiar paginile cuprinse de Vicu Mîndra în ediţia de Opere alese - M. Sebastian, din 1962, nu au putut rivaliza nici pe departe, ca ecou în conştiinţa literară, cu extrasele din Manuscriptum. Acolo, Mircea Eliade legionariza orbeşte, în spiritul anilor 1934-1941, iar studentul Gogu Rădulescu (înaltul demnitar comunist de mai tîrziu) era bătut cu funia udă de studenţi gardişti în căminul mediciniştilor de pe cheiul Dîmboviţei. Cel puţin de atunci, Jurnalul lui Mihail Sebastian s-a înscris în mintea celor atraşi de farmecul sulfuros al Generaţiei ’27 ca un document extraordinar, nu atît al autorului, cît al epocii în sine, drept mărturia cea mai vie şi, poate, mai fidelă - chit că adesea controversabilă şi, oricum, imperios supusă nuanţărilor contextuale - asupra opţiunilor politice antinomice (roşu/verde) ale generaţiei „Criterion”. Ba chiar HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 53 îndrăznesc să spun că, dacă nu public, în orice caz la nivelul vieţii literare „din subterană” (bîrfa, şuetele, cotloanele obştii, lumea telefonică ş.a.m.d.), publicarea acelor pagini din Manuscriptum a reeditat -în chip specific, desigur - scandalul romanului De două mii de ani. Naţionaliştii, aflaţi în ofensivă la acea dată, au văzut în apariţia din Manuscriptum o contraofensivă a stîngii europenizante, un atac al partidei liberale-Gogu Rădulescu. Unele cercuri evreieşti de esenţă sionistă condamnau readucerea în prim-plan a renegatului Sebastian, atît de înfocatul admirator al antisemitului Nae Ionescu, eseistul fascinat de personalitatea lui Mircea Eliade, „trădătorul cauzei” ş.a.m.d., deşi, pe de altă parte, se bucurau de resuscitarea, fie şi numai în lumea literară, a cauzei respective. Alte cercuri evreieşti, de orientare asimilistă, exultau în faţa redeschiderii dosarului dreptei româneşti interbelice, cu toate că, în particular, fascinaţia lui Sebastian faţă de tot ce a însemnat pentru scriitor ziarul Cuvîntul, din 1927 pînă la uriaşul scandal culminat în volumul Cum am devenit huligan, însemna o pată de neşters pe obrazul etnic. Una echivalentă, dacă vrem, cu trecerea lui N. Steinhardt la schimnicia ortodoxă: dacă un gest precum creştinarea lui Savin Bratu nu a mai produs nici un zgomot, dată fiind ca-şi-marginalizarea autorului, urmată „oportun” de dispariţia fizică a acestuia la cutremurul din 1977, devenirea lui Steinhardt întru monahul Nicolae de la Rohia continuă să fabrice în egală măsură satisfacţie şi adrenalină în funda-mentalismul ambelor tabere. Fiecare parte se consideră cînd trădată, cînd slujită, cu egală îndreptăţire! Cîştigînd din pierdere Cum să vezi în Sebastian un învingător? Proza lui, în afară de romanul De două mii de ani, cu totul altfel inseriabil - respectiv Oraşul cu salcîmi, Accidentul, Femei -, stă, oricît de mult am nuanţa lucrurile, la umbra verdictului călinescian din Istoria literaturii: „sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru. Talentul artistic pare a lipsi, totuşi ca prozator scriitorul posedă o ritmică vie şi o frază echivocă, de o maliţie imperceptibilă”. Definit îndeobşte ca „autorul piesei Steaua fără nume”, Sebastian nu mai poate fiice (nici cu Jocul de-a vacanţa sau Ultima oră) săli pline decît, poate, graţie vreunei distribuţii formidabile. Şi atunci ? Să căutăm locul real al lui Sebastian în cultura română doar în... prefaţa lui Nae Ionescu la De două mii de ani ? ! ? Ei bine, 54 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM tot pierzînd la capitolul estetic, Sebastian a cîştigat sistematic, în istoria ideilor româneşti, la morală şi în plan eseistic. Am mai spus-o, în urmă cu vreo zece ani, cînd am comentat cartea Dorinei Grăsoiu, M. Sebastian sau ironia unui destin: registrul ideilor, fie ele „gingaşe”, fie agreste, este zona tare a scriitorului, jocul confluenţelor, de la Proust la Zarifopol, de la Gide la Mircea Eliade şi Anton Holban. Amestec de cronică sobră şi eseu sprinţar, de rece verdict profesional şi sensibilitate asociativă, publicistica lui Sebastian (la Cuvîntul, Rampa, Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa Românească, Vremea, L’Independence Roumaine, Azi, Reporter, Tiparniţa literară etc.) vorbeşte atrăgător spiritului post-modem, pasionat, acesta, de mixajul genurilor şi stilurilor. Din acest unghi, un singur mare rival: Mircea Eliade. Esenţial ca personaj literar în cuprinsul Generaţiei '21, unde face figură teribilă, ca „hîrtie de turnesol”, „soluţie revelatoare” şi „ţap ispăşitor”, Sebastian îşi va cuceri definitiv locul în literatura română abia (şi numai) o dată cu tipărirea integrală a jurnalisticii sale (vor fi cam şapte volume, primul tom a apărut la Minerva, sub îngrijirea Corneliei Ştefănescu, în 1994, şi cuprinde anii 1926-1928) şi după consumarea tuturor efectelor posibile ale Jurnalului de acum. Steaua lui Sebastian e în creştere, în paralel cu steaua lui Eliade şi Cioran, a lui Noica şi Eugen Ionescu, cu toate că unii dintre aceştia... pierd tocmai prin ce cîştigă, adică prin postumul discipolat păgubos, ori prin înrolarea fără voie sub flamuri ce se vor triumfale, dar sînt de mult roase de molii. Să mizezi totul pe roman şi teatru pentru a te vedea reprezentat în postumitate, în primul rînd, prin scandal spiritual şi doctrinar, iar în al doilea rînd, prin ceea ce ai considerat a fi un simplu gagne-pain efemer (publicistica) şi o sumă de fişe pentru o eventuală răzbunare este-tico-etică (jurnalul) - iată un destin deloc singular, dar deloc obişnuit. „Ironia” acestui destin, cum i-a spus Dorina Grăsoiu, continuă. Mistere, presupoziţii, realităţi De ce apare abia acum această carte, scoasă din ţară, aflăm acum, încă din 1961 şi ajunsă la loc sigur, în Israel ? Legenda, aşa cum am apucat-o eu, spunea că Benu, fratele scriitorului, refuza cu încăpăţînare publicarea (în străinătate, fireşte, în România comunistă aşa ceva fiind de neimaginat) din două motive. Primul: excesul admirativ al tînărului HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 55 Sebastian faţă de Nae Ionescu, pînă în ultima zi de viaţă a acestuia (să ne amintim şocul pe care îl generase continuarea colaborării lui Sebastian la Cuvîntul, după schimbarea de macaz, filolegionară, din noiembrie 1933, a Profesorului; De două mii de ani avea să apară în 1934). Şi al doilea: criticile aduse atît conducerii comunităţii evreieşti, cit şi cercurilor sioniste, pentru unele atitudini din anii războiului, de coabitare umilitoare cu regimul antonescian. Unii erau speriaţi că familia scriitorului va jumuli textul original, ceea ce - dacă ne uităm la ce-a mai rămas din însemnările lui Carol al II-lea - ar fi fost curată barbarie, condamnînd aproape la inutilitate lectura. Alţii incriminau accesul selectiv la text şi circulaţia trunchiată, „pe ochi dulci” a acestuia. (Eu însumi am văzut nişte pagini dactilografiate la Ov.S. Crohmălniceanu, după cum am auzit, de la B. Elvin, Z. Omea sau Radu Cosaşu, tot felul de lucruri desprinse cu dichis din Jurnal.) Ce rămîne din toate aceste temeri ? Pe cine şi de ce mai supără acum notaţiile lui Sebastian ? Făcînd neapărata menţiune că mitul se relevă a fi intr-adevăr o realitate valorică indiscutabilă (lectura cărţii nu conduce nicidecum la tradiţionala dezumflare generată de publicarea unui manuscris interzis zeci de ani, ci dimpotrivă), trebuie spus că ambele spaime sînt aproape lipsite de suport. Întîi, că din fascinaţia resimţită faţă de Nae Ionescu la modul cvasivisceral, în anii debutului, aici n-a mai rămas decît atracţia faţă de un personaj demonic, ludic şi imprevizibil. Nici vorbă de atracţia „victimei” pentru „călău” ş.a.m.d., de cine ştie ce complexe freudiene corectate prin anume teorii ale lui Jung ori de faimoasa „ură de sine” iudaică! Pentru Nae Ionescu, pictorul sebastianic rezervă exclusiv rama cabotină („combinard, şmecher”), oportunismul politic versatil („da, aşa era atunci, a răspuns el imperturbabil. Acum e cu totul altfel. Atunci era un moment spiritual - acum e unul politic”, p. 40), mîngîiat nostalgic în amintire („vechiul meu Nae Ionescu, limbut, abil, copilăros şi din cînd în cînd şmecher”, ianuarie 1938). Şi totuşi: „Este fără îndoială cel mai interesant şi mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întîmplat şi se vor mai întîmpla - în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în ce priveşte calităţile lui de inteligenţă1 (iunie 1935). In plus, cînd T. Vianu îi face „într-un sfert de ceas procesul lui Nae, cu extremă violenţă (nu de vocabular). îi contestă orice originalitate. îl 56 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM crede un reprezentant al lui Spengler” ş.a.m.d. (14 martie 1936), Sebastian parează exact: „Se poate. Nu ştiu. Dar e ceva demoniac în Nae - şi nu pot crede că omul ăsta poate fi anulat printr-o critică universitară”. în fine, rîndurile din 16 martie 1940: „Plîns nervos, imposibil de stăpînit, ieri dimineaţă, intrînd în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit. Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea, acum - de abia - definitiv închisă. Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care moare neîmplinit, nerealizat, învins şi - dacă nu mi-ar fi greu s-o spun - ratat. Mi-e atît de drag tocmai pentru că a avut aşa de puţin noroc. Ce insolent, ce jignitor mi se pare succesul altora! Şeicaru e sănătos, bogat şi triumfător. Manoilescu va fi ministru. Tătărăscu e prim-ministru. Herescu este profesor definitiv şi preşedinte la S.S.R. Comeliu Moldovanu are premiul naţional de literatură şi dă şuete la cafenea. Victor Eftimiu dă recepţii... Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios, înfrînt”. Nimic deplasat, nimic „fanatic” în acest sobru, delicat şi precis regret al fostului învăţăcel, la moartea mentorului! Cine condamnă sentimentul în numele doctrinei, cine confundă recunoştinţa cu orbirea şi elogiul întemeiat cu encomiastica seacă, acela n-are ce căuta în relaţiile Nae Ionescu - Mihail Sebastian. Cît despre anume, posibile, încordate raporturi ale scriitorului cu comunitatea condusă de Zissu şi Filderman, nici o grijă. De altminteri, aşa ceva ar fi fost de un absurd atroce în România anilor 1940-1943, cînd măsurile antievreieşti nu ţineau cont de diferenţele de credinţă, profesie şi tactică (poate numai de diferenţele sociofinanciare!). Ici şi colo cîte-o împunsătură, la rabinul Alexandru Şafran predicînd în templu („stupid, pretenţios, eseistic, gazetăreşte, fără adîncime, fără patimă. Dar lumea plîngea - şi eu însumi aveam lacrimi în ochi”, 22 sept. 1941), la familia Zissu (p. 408), la spiritul gregar şi obraznic al imposturii care se iluzionează că etnicul dă valoare şi impunitate nonvalorii estetice (1 sept. 1944: „Am asistat dezarmat la constituirea «sindicatului scriitorilor evrei», cu Benador, Călugăru şi Dorian în frunte. Figuri necunoscute, nume inexistente - un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiţii, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentaţie”). Şi cîte-o indignare -exagerată, zic eu - cum e cea faţă de spectacolele de revistă date la Baraşeum în 1942 („am fost umilit de vulgaritatea textului şi a HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 57 publicului. E oare posibil ca evrei care au trăit şi trăiesc atîtea crîncene tragedii să scrie, să joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii?”, p 444, şi din nou, la p. 473, în septembrie acelaşi an: „Moartea e lîngă noi - şi noi avem un teatru evreiesc, cu fete decoltate, cu jazz, cu cuplete, cu bancuri, cu goange. Unde e realitatea ? Spectrul trenurilor plecate spre Transnistria mă urmărea mereu”). în sfîrşit, de notat neapărat reacţia de instinctiv dispreţ faţă de „imbecilitatea îndoctrinată” a comuniştilor de la România liberă, în 31 august 1944: la „năvala lui [Alexandru] Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru”. Acestea fiind zise, putem intra liniştiţi în labirintul cu figuri al Jurnalului. Trei etaje, sau mai ales subsolul ? Cum bine observă Leon Volovici, partitura Jurnalului are trei registre: un jurnal intim, „al stărilor interioare, al experienţelor sentimentale”, un „jurnal de creaţie” şi „jurnalul intelectual şi politic”. Acesta din urmă este centrul de greutate al cărţii. Nu atît eul în sine reprezintă coeficientul de interes, insolit şi atracţie, cît imaginea celorlalţi, jocul de răsfrîngeri, cu sau fără mască, ale mediului în oglinda povestitorului, în ciuda voinţei autorului, Jurnalul (plănuit cu autoexpresivitate şi autenticitate literară) ajunge să capteze preponderent prin relaţiile psihosociale, prin ceea ce se află în afara Personajului-narator. Este un paradox şi e, desigur, o nedreptate ca într-un jurnal să interesezi prin ceea ce notezi despre alţii, şi nu prin ceea ce deconspiri despre propria-ţi fiinţă. Cîtă lume citeşte Jurnalul lui Mihail Sebastian, în primul rînd pentru Mihail Sebastian? Dar - s-ar putea ricana pe bună dreptate - în ce măsură ne mai preocupă literatura lui Mihail Sebastian, ca să fim preocupaţi, în consecinţă, de imaginea eului din Jurnal ? Relaţia este direct proporţională. Cei mai mulţi citesc Jurnalul cu dorinţa de a înţelege „cît mai pe viu” cum s-a petrecut „rino-cerizarea” vîrfurilor spirituale ale Generaţiei ’27 (vor fi dezamăgiţi profund: procesul, devenirea, nu există; există doar efectele propriu-zise, în deplina lor nuditate). Alţii caută în special relaţia lui Mihail Sebastian cu Nae Ionescu sau cu cercurile evreieşti. Cineva mi-a mărturisit că spera să afle aici dovada relaţiilor lui Mihail Sebastian cu... Intelligence 58 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Service („că nu degeaba l-au călcat ruşii cu camionul ăla în 1945 ! ”). Altcineva opinează că ar lipsi din Jurnal perioada 1930-1935: „Cum să explici începutul brusc, fără obişnuitele formule incoative, mai ales în cazul cuiva care şi-a publicat fragmente de jurnal încă din 1929? ! (De ce şi cine să fi distrus caietele cu pricina ? ) în sfîrşit, la o tarabă cu cărţi, vizavi de Spitalul Municipal, am văzut Jurnalul lui Mihail Sebastian (exemplarul oferit spre consultare cumpărătorului potenţial) canonit şi hărtănit, exact la paginile lunii ianuarie 1941, semn că aşteptările vizează numaidecît zonele de scandal istoric. N-o fi drept, însă este o realitate. Şi totuşi, cuvine-se eului biletul de favoare! Săptămîna trecută mi-am încheiat pripit articolul: nu cu „labirintul de figuri” vom începe, ci cu însăşi imaginea autorului. „Superstiţia sincerităţii” Un psihanalist grăbit şi (cum altfel de nu) reducţionist va decreta fascinaţia exercitată de „demonicul” Nae Ionescu şi tumultuosul Mircea Eliade asupra lui Mihail Sebastian drept indicii ale unui deficit de personalitate. Mai corect, un exces de anima, în febrilă căutare de animus. Dacă adăugăm atît de adînca familiarizare a lui Mihail Sebastian cu proza lui Proust, estetizarea melomană a existenţei şi frecventarea asiduă (în compensaţie) a literaturii lui Balzac, rezultă un tip feminoid, de mare combustie artistică, un melancolic bovaric şi cu accent narcisiac, sorbit de mirajul virilităţii. „Citesc Balzac”, scrie el în 14 ian. 1943: „uneori mă irită stilul, anumit sentimentalism melodramatic, anumită grandilocvenţă - dar pînă la urmă vigoarea creaţiei biruie”. Sau în 30 iul. 1942: Dreiser, The Financier, „puternic, solid, larg”. Nu ar fi, evident, o viziune fără temei, dar cu siguranţă că a ne opri aici ar fi o greşeală. Adevărul e că omul Mihail Sebastian stă bine la mijloc de drum, la mijloc de animus şi anima. Are intuiţie, sensibilitate încordată şi puseuri melodramatice, dar şi logică, impetuozitate şi apetit donjuanic; citeşte senzual realitatea, dar o înscrie în tipare de o luciditate fără cruţare. Iar de bovarizat bovarizează în special pe coordonatele creatoare, într-un soi de virilitate estetică pentru care „superstiţia sincerităţii”, cum foarte nimerit i-a spus cineva, reprezintă deopotrivă un crez şi o patimă. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 59 De exemplu, cîţi autori şi-ar conferi atît de onest, fie şi în Jurnal, satisfacţia secretă faţă de un act de cenzură la adresa altcuiva (în speţă, un neprieten) ? Iată cît de iute şi natural (aproape cu candoare infantilă) notează Mihail Sebastian „prima măsură luată de Cacaprostea [Caracostea, n.n.] la Fundaţie: scoaterea capitolelor privitoare la scriitorii evrei din Istoria lui Călinescu, care se afla sub tipar. Nu m-am gîndit mai de aproape şi n-am încercat să-mi analizez ciudatul sentiment de satisfacţie cu care am primit acestea. Fapt e că am rîs sincer şi că - fără să ştiu de ce - am considerat că mi se face un serviciu” (28 mai 1941). Interesant este aliajul de impulsuri narcisiace (ale scriitorului) cu lehamitea de sine a omului. Cel dintîi îşi reciieşte în mai 1936 romanul din 1934: „Cu excepţia cîtorva pasaje, care au un prea accentuat aer evreu, restul mi se pare excepţional”. Şi din nou, în aprilie 1939 : „Am citit astăzi prima parte din De două mii de ani şi mi s-a părut foarte frumos”. Sau în aprilie 1942: „Recitit aseară Oraşul cu salcîmi. Cartea m-a încîntat. Ce tînără e”. în fine, în iulie 1941: „Am terminat aseară Război şi pace (...) Ce ridicolă a fost încercarea mea de a face în De două mii de ani o cronică a unor drame care erau încă la începutul lor. Mă va lăsa viaţa să-mi iau cîndva, mai tîrziu, revanşa ? ”. Omul, în schimb, se autoflagelează adesea: „arta de a-mi complica la maxim viaţa asta nefericită” (30 dec. 1935); „încă o dată a trebuit să deplor temperamentul meu alarmist” (4 apr. 1937); „E oare posibil să am uşurinţa, frivolitatea, lipsa de scrupul de a mă duce la un concert nemţesc în zilele astea amare! Mii de evrei sînt în lagăre de muncă, în fiecare zi, în fiecare ceas alte orori, alte umilinţi ne încovoaie, ne doboară - iar eu mă duc la Filarmonică! ” (19 oct. 1941). A se vedea şi lamentările („sîntem - din partea Hechter-ilor - o familie care are gustul lamentaţiei”) frecvente pe tema timpului de creaţie irosit ori a hedonismului autodistructiv (pp. 155, 249, 252, 426 ş.a.). O situare dramatică Dincolo de omul Mihail Sebastian în sine, Jurnalul reliefează categoria umană - atît de captivantă sociopsihologic - a intelectualului dilematic. Ezitînd între antipozi, el este mereu ispitit de contrariul propriei voinţe, atras de tot ce va să zică excepţie, abatere de la normă, erezie. Mihail Sebastian nu se sfieşte să-şi prefigureze ecorşeul. 60 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Drama situării lui în lumea ideilor politice şi literare din România anilor treizeci se întemeiază pe o serie de polarităţi pe care nu mai e cazul să le înşirăm. Destul e să ne amintim că a fost demolat deopotrivă de Nicolae Roşu şi I. Ludo şi să evocăm încă o dată scena întîlnirii dintre Mişu Polihroniade şi Belu Silber sub ochii unui intelectual parizian, relatată în Cum am devenit huligan, acea „frăţie între doi oameni pe care, teoretic, ar fi trebuit să-i despartă zece lumi”. Această situare dramatică a lui Mihail Sebastian se poate citi laconic şi limpede în notaţia din Jurnal de la 17 sept. 1939: „Ieri ruşii au încheiat un acord cu Japonia (...) Fericiţi oamenii cu idee fixă! Pentru comunişti, chiar pentru ăştia de la noi, lucrurile sînt încă în ordine şi «revoluţia în mers>. Orice ar face Sovietele, bine fac. Pentru legionari victoria germană e acum asigurată şi la umbra ei se poate trăi perfect. Dar eu ? Eu care nu cred nici intr-unii, nici într-alţii şi încerc să judec nu cu premise ci cu fapte ? Nu trebuie să-ţi pierzi minţile ? Nu trebuie să disperi ? Nu eşti obligat să-ţi spui că de aici încolo într-adevăr totul, totul e pierdut? ”. Sînt rînduri memorabile pentru orice încercare de analiză a raportului politică - intelectualitate în spaţiul interbelic. Aici se deschide filonul profund, pe cît de dureros omeneşte, pe atît de revelator spiritual, acea zonă tulbure, chinuitoare şi totuşi irepresibil fecundă, a neputinţei de a opta o dată şi definitiv pentru o unică situare. „Din momentul în care renunţi să fii singur, totul e pierdut”, exclamă Mihail Sebastian (7 apr. 1935) - cuvinte cu valoare de autocondamnare. Apropo de eterna, proverbiala adaptabilitate evreiască, în septembrie 1941, invariabilul inadaptabil notează: „înjurai meu sînt atîţia oameni (Ficu Pascal, Willy, Şeianu, Nene Zaharia, Nene Moritz, Manolovici, Ficu Cahane, Iosi Rosen...) care sub aceleaşi adversităţi, cu aceleaşi piedici, reuşesc totuşi să-şi facă loc, să cîştige bani, să trăiască. Eu singur mă dau la fund, dezarmat, învins, resemnat, incapabil de un gest, de o sforţare. De prea multă scîrbă, de prea multă silă, ca să uit, ca să rabd, ca să mă ameţesc mă refugiez în tot felul de ridicule visuri, pe care le urmăresc zile întregi cu ochii deschişi”. Pentru ca, la 9 decembrie 1942, pe fondul legislaţiei antiiudaice, al războiului, sărăciei şi umilinţelor de tot felul, spectral eşecului (temă arhifamiliară... vita-liştilor generaţiei!) să se contureze simplu şi pregnant: „Niciodată poate n-am simţit mai acut, şi în acelaşi timp, sentimentul că sînt un om sfîrşit şi dorinţa deznădăjduită de a reveni la viaţă. Erau în mine - sînt încă în mine - aptitudini de fericire - un anumit elan, nu ştiu ce lirism, HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 61 o mare încredere în lumină, în seninătate, în viaţă, o anumită căldură, o nesfîrşită putere de a iubi... şi toate, toate au fost înăbuşite, ruinate, pierdute. E un blestem care mă urmăreşte de departe. Războiul e o catastrofă care uneori copleşeşte - şi mă face să le uit - nefericirile mele vechi, dar alteori le adînceşte, le subliniază, le menţine treze, ca pe nişte răni mereu sîngerînde”. Fixat inexorabil între hotare, Mihail Sebastian deploră atrocităţile soldaţilor ruşi în Bucureştii lui septembrie 1944, însă exclamă cumplit, ca un Iahveh răzbunător: „Nu pot lua prea în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea uşor. La urma urmelor, Bucureştiul ăsta îmbelşugat, frivol, e o provocare pentru o armată care vine dintr-o ţară pustiită. (...) Ruşii sînt, în definitiv, în dreptul lor. Dezgustători sînt localnicii -evrei şi români deavalma”. Pe de altă parte, intuieşte bine că „în tabăra lor [a legionarilor, n.n.] este mai multă orbire decît farsă şi poate mai multă bună-credinţă decît impostură”, iar în septembrie 1939, după executarea a peste 250 de legionari ca represalii pentru asasinarea lui Armând Călinescu, notează aiurit: „Nu pot judeca politic drama asta. Sînt omeneşte îngrozit. Ştiu bine că toţi oamenii ăştia, toţi laolaltă şi fiecare în parte, ar fi asistat nepăsători la o teroare legionară şi ne-ar fi ucis cu cea mai mare nepăsare. Totuşi, totuşi, mă simt trist, bătut, cuprins de un dezgust amar”. însă acelaşi om ajunge să exclame înfiorător, la 8 septembrie 1944, cu tonul imprecaţiilor profeţilor biblici, o grozăvie precum aceasta: „Numai exterminarea totală a Germaniei ar putea răscumpăra - pe o balanţă ideală a justiţiei - tot, sau măcar o parte din ce s-a întîmplat”. Ai zice că ai în faţă un Cioran în plină ieremiadă, pledînd însă pentru un absolut pe invers... Alte piste înainte de-a ne livra cu voluptate cazuisticii repertoriate în Jurnal, sîntem datori a semnala încă o direcţie fertilă a acestuia. Ea vizează -în ciuda accentului pur existenţial - tensiunea literară ce caracterizează paginile strict evreieşti şi pe cele integral dedicate mersului războiului (mai ales analizele geopolitice). Toată acea înşiruire de măsuri antiiudaice, făcută cu sufletul la gură sub obsesia deportării, a lagărului, a morţii (toţi evreii la curăţatul 62 LITERATURA ROMÂNĂ !n POSTCEAUŞISM zăpezii, încă un tren cu deportaţi, evreii nu au voie să angajeze servitori, sînt obligaţi să plătească atîtea miliarde despăgubire, să-şi predea schiurile pentru vînătorii de munte etc. etc.), ca şi „jurnalul de front imaginat”, ca să-i zic aşa, compun un fel de carte în carte, de foarte amară expresivitate. Legată de acesta din urmă este pista analistului politic Mihail Sebastian. Cine doreşte poate să vadă (şi) aici influenţa stilului Nae Ionescu, dar nu e neapărată nevoie să ne angajăm în comparaţii. Doar două exemple pentru a dovedi sagacitatea comentatorului: nota de la 23 aug. 1939, pactul Hitler - Stalin („Dacă partida europeană care se joacă acum ar fi o piesă de teatru, intriga ar fi excelent condusă. Ruşii plătesc un an mai tîrziu lovitura de la Munchen - şi o plătesc cu reversul monedei. Totul e de o simetrie perfectă. în septembrie 1938 Anglia şi Franţa se înţelegeau cu Hitler peste capul Rusiei şi împotriva ei. în august 1939 se înţelege Rusia cu Hitler peste capul Franţei şi Angliei. în 1938 preţul imediat pe care-1 încasa Hitler era Cehoslovacia. Acum e Danzigul...”), şi cea din 13 apr. 1941 (citez doar finalul: „La Moscova, două fapte interesante, mai mult cu semnificaţie ascunsă decît prin ele însele: protest oficial împotriva intervenţiei maghiare în Iugoslavia şi pact de neutralitate cu japonezii. Un război germano-rus devine posibil”). în sfîrşit, istoricul literar va extrage proiectele literare eşuate ale autorului (un volum despre Romanul românesc, vezi pp. 52 şi 169, Culise, p. 62, piesa de teatru Libertate, pp. 321, 328, un „mare roman” care să cuprindă viaţa socială românească din 1927 în 1941, vezi p. 419, ori un eseu „Shakespeare”, vezi p. 531), după cum istoricul propriu-zis va regreta laconismul de la 23 august 1944: „Noaptea de miercuri spre joi - petrecută cu Pătrăşcanu, Belu şi atîţia alţii, imediat după lovitura de stat, în casa din Strada Armenească («casa istorică») - a fost noaptea de delir”. Dar va şi închide un ochi, cu duioasă tristeţe, citind la 19 nov. 1944: „Azi dimineaţă am trecut cam 10 minute prin expoziţia lui Siegfried. Lemnaru, Comamescu, Muşatescu, Argintescu! Vorbeau despre tot felul de «chestii» de redacţie, de culise. E un balcanism grotesc. E o lume care nici măcar nu mă amuză. Nu, nu, nu, nu. Trebuie altceva, altceva, cu totul şi cu totul altceva”. (Din păcate, avea să aibă dreptate, o dată mai mult.) Am vorbit pînă acum despre Jurnalul lui Mihail Sebastian ca „legendă” a lumii literare şi despre figura autorului aşa cum, voluntar sau inconştient, HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 63 se desenează ea în carte. Acum, la final, avem a ne delecta cu făpturile pe care - coleric sau flegmatic, înverşunat, plictisit, amuzat sau cu gînd răzbunător - Mihail Sebastian le aşază în bătaia puştii. Dar, înainte de toate, Un avertisment Mi I-a impus o experienţă avută în ultima săptămînă. Este vorba de o cerinţă elementară a receptării literaturii memorialistice : cea de a nu absolutiza niciodată nici o afirmaţie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. De a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza întîmplă-torul, a nu decreta ca regulă excepţia. Un tînăr la care ţin mult şi care pînă acum îmi împărtăşea admiraţia pentru Mircea Eliade ca geniu publicistic al tinerei generaţii interbelice, mi-a declarat cu aprigă tristeţe că „a lichidat” cu Eliade: „Cine-1 face pe Eminescu legionar şi-l vede pe Ştefan cel Mare ca precursor al lui Codreanu n-are-a face cu marea cultură”. (Se referea la nota din 2 mart. 1937: „Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă [...] iubeşte Garda, speră în ea, aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu - cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma”. între paranteze fie spus, ideea nu era deloc nouă, circula bine mersi încă din epoca iorghismelor de la 1906, ca şi în pledoariile lui A.C. Cuza, la Paulescu etc. Ea reitera în chip specific în Bucureştii anilor ’30 obsesia precursorilor, corelată cu cultul eroilor, pe care o avea la acea dată Dreapta europeană, de la Wotan-ul Walhalei naziste la Vercingetorix-ul lui „Action franţaise”.) Sînt de citit în afirmaţia tînărului nostru o nedreptate amarnică, un reducţionism atroce şi o flagrantă încălcare a legii relativului şi contextuali-zării, ce constituie esenţa abordării corecte a oricărui act memorialistic, fie făcut, acesta, sub imperiul clipei prezente, fie prin aburii nostalgiei evocative. Cel care extrage o afirmaţie de moment a cuiva dintr-o mulţime de reacţii subiective ale altcuiva, ridicînd-o la rangul supremului adevăr obiectiv, cade în ridicola eroare a celui pentru care, de pildă, Luceafărul eminescian este un monument de agramatism, datorită pleonasmului „cobori în jos”. Totul, absolut totul dintr-o operă memorialistică trebuie luat cu precauţie, cu cît mai mulţi bemoli la cheie, 64 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM trebuie coroborat cu alte şi alte date şi lucrări mai mult sau mai puţin asemănătoare. Fiecare parte trebuie gîndită în funcţie de întregul evenimentului, de întregul personalităţii respective, în funcţie de momentul istoric precis etc., pentru ca, în final, oricît de ispititor s-ar îmbia afirmaţia tranşantă, ea să fie privită prudent, pipăită cu mefîenţă, înregistrată cu atenţie, desigur, însă niciodată în numele definitivului. Un Eliade inconfortabil Chiar eşti în stare să părăseşti un munte, de frica unei trecători pe lanţuri? Să renunţi la urcuş din cauza unei ploi trecătoare?, l-am întrebat pe tînărul de care vă spuneam. Chiar aşa se aruncă un autor extraordinar, un savant, o erudiţie, un sistem, o lume de idei, o voinţă excepţională de construcţie spirituală - din cauza unei juvenile rătăciri întru impetuozitate şi autoafirmare? Eliade apare aici biciuit de o neînţelegere aproape direct proporţională cu iubirea pe care i-o purta Mihail Sebastian, cu toate că prietenia acestuia din urmă abia dacă se alterează pe firul evenimentelor. De acord că reacţiile lui Eliade erau departe de ce-ar fi fost de presupus din partea unui campion al „primatului spiritual”, dar Mihail Sebastian nu vrea - şi, practic, nu putea, n-avea cum - să le judece la rece, să le dezumfle virulenţa de circumstanţă şi să le cureţe păienjenişul umoral. Nu trebuie să uităm nici o clipă singularitatea poziţiei lui Mihail Sebastian în contextul de atunci al Generaţiei; să fii evreu în plină nazificare a conştiinţelor, să nu alegi calea comunistă a atîtor coreligionari şi să aştepţi lagărul sau moartea, în vreme ce toţi prietenii tăi aşteaptă să fie numiţi sau aleşi pe culmile succesului - iată o condiţie deloc invidiabilă. Mihail Sebastian relatează totul la cald, sub imperiul emoţiei şi în dezinteresul (legitim) faţă de ceea ce era un dozaj aproape indiscernabil de oportunism, nebunie a clipei, convingere doctrinară, tactică electorală, avînt gerontofob de self-made men plini de virilitate, poftă de afirmare şi schimbare socială ori pură vanitate. Dar ceea ce nu avea cum să facă Mihail Sebastian sîntem obligaţi să facem noi, dacă, fireşte, vrem să înţelegem pe dinăuntru lucrurile, şi nu să vituperăm din principiu. De exemplu, afirmaţia lui Eliade cum că „toţi marii creatori sînt de dreapta” (27 nov. 1935) e catalogată de Mihail Sebastian ca „o pură enormitate”, cu toate că nu puţină lume HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 65 bună şi-a dat osteneala să argumenteze această poziţie. Ca să dăm doar un exemplu, relativ recent şi la îndemînă, Leon Volovici tocmai un astfel de „inventar” în cultura română face în volumul său despre Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în România anilor ’30 (Humanitas, 1995). Cu minime excepţii, literatura română, de la Maiorescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Creangă şi Slavici pînă la Iorga, Pârvan, Rebreanu, Eliade ş.a.m.d., a lucrat în spiritul Dreptei. Nu-i locul acum să insistăm şi nici să începem nuanţările. Important este să subliniem caracterul notei lui Mihail Sebastian la respectiva aserţiune a lui Eliade : „Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit «controverse politice» cu el”. în acest sens, a se vedea şi reacţiile de la 2 mart. 1936, 25 sept. 1936 („îl voi pierde pe Mircea pentru atîta lucru ? Pot uita oare tot ce e tînăr, copilăros, sincer în el ? Nu ştiu. Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim”), din 2 mart. 1937 („Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale! ”), 17 dec. 1938, 25 sept. 1939, ori atitudinea temperată de la vizionarea Iphigeniei (6 mart. 1941), faţă de neguroasele aşteptări notate la 12 febr. 1941. Aureolaţi fără aură Surprinşi în stop-cadre semnificative sînt Petru Comamescu, în duios mercantilism (7 sept. 1935) şi jubilaţie politică („crede că ruşii vor fi învinşi, că englezii vor încheia o pace de compromis şi că germanii vor organiza Rusia. Mi-a vorbit despre primejdia slavă, de care numai Hitler ne poate salva”, 19 sept. 1941), Radu Cioculescu (11 oct. 1936), Max Blecher (20 dec. 1936), M. Ralea (plecarea lui de la ţărănişti: „explicaţiile lui mi se par insuficiente pentru a acoperi o trădare”, 12 apr. 1938; „oribile vremuri trăim”, se lamentează el în 17 oct. 1938 -„numai că jena asta nu-1 împiedică să fie complice”, adaugă, lucid, Mihail Sebastian), F. Aderca („deploră moartea lui Codreanu, care a fost un mare om, o apariţie genială, o forţă etică fără seamăn”, 7 febr. 1939, vezi şi 17 mai 1941, sau, la 19 mai 1941: „Afirmă că [Dumitru] Groza şi [Viorel] Trifa sînt comunişti şi se află la Moscova”). Mai putem vedea, între alţii, un Pamfil Şeicaru „dezgustător, porcin. Mi-e silă şi scîrbă că am stat de vorbă cu el” (5 iun. 1944), un Petre Ţuţea 66 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM mofluz, dar cu fair play, la 4 iun. 1943 („simte că partida lui a pierdut şi atunci se refugiază în metafizică: «Europa e un coteţ. Mi-e scîrbă de europeni»”), o Martha Bibescu „mare actriţă” (22 mart. 1943) sau un Dragoş Protopopescu, onest în gri, ca şi în verde („Un legionar laudă spiritul Angliei în faţa unei săli de studenţi - şi ei legionari în fapt, sau numai virtual - dar acest lucru nu înseamnă pentru ei nimic. Nu simt nevoia nici să se revizuiască, nici să renunţe, nici să reziste”, 17 nov. 1943). în ce-1 priveşte pe Paul Zarifopol, aici apare negru pe alb ceea ce bîrfa literară colportează de mult, cum că „se pare că a murit în braţele unei femei - Lisette Georgescu” (24 iun. 1936). Memorabilă este scena cu Marietta Sadova şi Zelea Codreanu, de la 22 oct. 1936, ca şi episodul financiar cu A.L. Zissu (21 şi 25 dec. 1941, plus 15 ian. 1942), doi versanţi cu umilinţe echivalente. în fine, istoricul Generaţiei ’27 va conspecta negreşit fericirea unui Cioran corect (deşi cam simplist) rezumat la acea oră („un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite”), proaspăt numit ataşat cultural la Paris (2 ian. 1941), prezenţa unui Eugen Ionescu, inutil ciupit pentru preocuparea „de a fugi cît mai repede din ţară, ca să fie la adăpost” (8 ian. 1941), şi o serie de scene cu C. Noica, de un pitoresc tragicomic, în 30 ian. 1937, Noica îl aşteaptă pe Mihail Sebastian pe peronul gării din Sinaia. Portret suspect de pozitiv („extraordinara lui delicateţă, gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil exemplar de om. Mă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el”) pentru a nu-i simţi pulsînd maliţia sub piele. O lună mai tîrziu, stupoare: Noica îi livrează lui Mihail Sebastian, sosit just in time, o proaspătă cucerire erotică, din două motive: „decizia de principiu de a nu o înşela pe Wendy [şi] faptul că în acea zi are loc la Bucureşti înmormîntarea lui Moţa şi Marin, fapt prea grav pentru ca el - Dinu Noica - să-şi permită a fi în aceeaşi zi aşa de frivol”. La 17 dec. 1938, Mihail Sebastian notează laconic, dar comprehensiv în subtext: „Dinu Noica îi trimite de la Paris lui Comamescu o scrisoare prin care îl anunţă că, în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devină legionar şi că, în consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le are cu Fundaţiile Regale. îl recunosc foarte bine pe Dinu Noica”. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 67 Cîteva bufonerii şi acelaşi avertisment Cine „iese” neaşteptat de rău din Jurnal este Camil Petrescu. Lasă că nici în Agendele literare ale lui E. Lovinescu nu iese altfel: o megalomanie agresivă pe fond isteroid, ar suna, crud, diagnosticul. Aici însă domină, cum era de presupus, cote-ul antisemit, la care Mihail Sebastian tresare chiar şi atunci cînd Camil pronunţă truisme specifice epocii, de genul: „Comunismul ce altceva este decît imperialismul evreilor?” (25 iun. 1936). „Ieri, convorbire antisemită cu Camil, mai antisemit decît oricînd.” (22 febr. 1937) Camil Petrescu rusofob cu dreptate („Numai Germania ne poate apăra în contra ruşilor, în definitiv, ceea ce trebuie să dorim noi este să nu fim împărţiţi”, 3 dec. 1939), dar şi omul convins că numai el ar putea organiza eficient... apărarea antiaeriană a capitalei (5 sept. 1939), ori pledînd pentru formarea unei Regiuni autonome evreieşti în Birobidjan (26 iul. 1941). în sfîrşit, verdictul glacial de la urmă (5 sept. 1944): „Camil Petrescu, livid, înspăimîntat, se agaţă cu naivitate de mine, de Belu. Mi-e milă de el. E sperios pînă la descompunere. Ar vrea să demonstreze, să se justifice, să se apere. El, bietul Camil, se disculpă. Asta a făcut mereu, şi sub Carol II, şi sub legionari, şi sub Antonescu: s-a disculpat”. Iar dacă tot am pomenit de volumul al II-lea din Agendele lui E. Lovinescu (unde, ce-i drept, nu prea lipsesc bobiţele de piper la adresa unor scriitori evrei), iată-1 pe criticul atît de constant hulit la extrema dreaptă de-a fi campionul spiritului iudaic în literatura română agăţat de Mihail Sebastian la capitolul „mici trăsături antisemite”. „Vorbeam despre Grindea - notează Mihail Sebastian la 12 febr. 1941 -şi despre mirarea mea de a-1 vedea reuşind la Londra. - Ei, rassa, rassa! zice el rîzînd şi totuşi foarte convins.” Aici susceptibilitatea îl face pe autor să exagereze, dacă nu cumva se răzbună fostul polemist de la Cuvîntul, cel care îl ataca pe Lovinescu în 1928, apropo de incompatibilitate cu „noua spiritualitate”. Fiindcă, în fond, ce mare taină şi ce mare păcat că Grindea fusese ajutat de cercurile evreieşti londoneze ? Şi de unde „trăsături antisemite” în respectiva presupoziţie a criticului? (Pentru a înţelege just chestiunea „rasială” la Lovinescu, vezi cartea lui Leon Volovici mai sus citată, p. 182 ş.u.) Ştiu că iar am exagerat cu descriptivul, dar nu se putea altfel. Dacă nu prin calitatea comentariului, încai prin cantitate să omagiezi această 68 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM carte, care va avea, fără îndoială, un viitor pe măsură. (între timp, din cronica lui Z. Omea din România literară nr. 5/5-11 febr. 1997, văd că totuşi riscul dispariţiei unor pagini, de care vorbeam săptămîna trecută, n-a fost simplă legendă: „...ajungînd [manuscrisul, n.n.] în arhiva muzeului Yad Vaşem din Ierusalim. Acolo, se pare, a cam fost cenzurat...”, afirmă Z. Ornea, ducînd mai departe episodul pierderii „cîtorva pagini” în timpul „deturului necesar în Israel”, de care pomeneşte Gabriela Omăt în „Nota ediţiei”, p. 14.) îmi revăd fişele şi dau peste două enormităţi (frenezia Generaţiei ’27 de a bubui cu oiştea-n toate gardurile) ce mă fac să reiterez avertismentul cu care am început pagina de faţă: Mircea Eliade, citat la 6 nov. 1936: „Prefer o Românie mică, cu provinciile pierdute, dar cu burghezia şi elita ei salvate, decît o Românie mare proletară” (iniţial, Mihail Sebastian scrisese: „sovietizată”). Şi Cioran, citat la 25 ian. 1941: „Legiunea se şterge la cur cu ţara asta”. Absolutizări de moment în „stilul casei”, strigăte exasperate şi discutabile la infinit, tipice verdicte aruncate pe masă în momente dure, dar care, decupate din context şi etalate ca drapel, pot face un rău imens. Ar fi păcat ca numai ele să circule, să „intre în folclor”. Să sperăm că pînă la urmă toată lumea - dreapta, stînga, de pe scenă şi din culise - va înţelege adevăratul mesaj - şi ultimul - al lui Mihail Sebastian, cel perfect ipostaziat în rîndurile din 13 dec. 1944: „Aflu că a murit Nina Eliade. Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat aproape în acelaşi timp Maitreyi şi Femei; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din Strada Melodiei; neaşteptatul lor amor (...) cununia lor civilă, în taină (...) anii noştri de prietenie frăţească - şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, pînă la ruptură, pînă la duşmănie, pînă la uitare. Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”. 22, nr. 4, 5, 6/28 ian.-17 febr. 1997 Argintul viu, aurul mort Petru Comamescu, Pagini de jurnal, I-III, ediţie de Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, prefaţă de acad. Dan Grigorescu, Editura Noul Orfeu, 2003, 328, 378, 379 pagini Nu întotdeauna (ba chiar sînt tentat să spun că niciodată) fermenţii grupărilor culturale au norocul să devină blazonul acestora, mărturia lor esenţială peste vremuri. Petru Comamescu (1905-1970) este un exemplu tipic pentru ce va să zică sacrificarea pionilor în favoarea turnurilor... şi a nebunilor. Cînd vorbim azi despre Generaţia ’27, generaţia lui Eliade, Vulcănescu, Cioran, Noica, Ionescu, cui îi vin automat în minte numele lui Petru Comamescu, Radu Dragnea, Petru Manoliu, Mişu Polihroniade, Titi Donescu, Stelian Mateescu, Paul Sterian, G. Racoveanu, Petrică Viforeanu? Cine leagă instinctiv India lui Eliade de America lui Comamescu ? Cine corelează fără să clipească febricitarea politropică a lui N. Steinhardt de puzderia de preocupări ale lui Comamescu, ajuns de la congresele de estetică din Parisul lui 1937 la îndreptarul artistic al monumentelor din nordul Moldovei (1961), trecînd de la doctoratul în filozofie cu tema The Nature of Beauty and its Relation to Goodness (1931) şi de la traducerile din T.E. Lawrence (1937) şi Eugene O’Neill (1943, 1947) la cele din colecţia „Cartea rusă” - L. Laghin, N. Albakin, O. Ciomâi, Cemişevski, Herzen, Gorceakov, 1953-1956 - şi ajungînd un lamentabil susţinător al realismului socialist, cu monografii Octav Băncilă ş.a.m.d. ? încai Ionel Jianu, asemănător ca temperament socioartis-tic, şi-a salvat natura umană şi statutul profesional părăsind România! Nici măcar lîngă cei revalorizaţi după 1989, precum Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, Jeni şi Haig Acterian, numele lui Petru Comamescu nu-şi află numaidecît locul în conştiinţa colectivă. Să fie aceasta o subtilă formă de răzbunare a inconştientului nostru faţă de 70 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM susţinuta autoreeducare, deloc de tip „piteştean”, la care s-a supus intensiv Comamescu de-a lungul anilor ’50, cînd a frecventat asiduu şi grafoman mediile culturale dejiste? Sau, mai degrabă, amendarea destinului unui eu expansiv, risipitor, hedonist şi frenetic coagulat în anii criterionismului, dar de-substanţiat pînă la autodisoluţie în anii de funestă glorie ai lui N. Moraru, Leonte Răutu, Nestor Ignat & Co. Titel Comamescu, „argintul viu” al Generaţiei ’27, s-a pierdut în viaţă la fel cum Mircea Viilcănescu, parte grea din aurul aceleiaşi generaţii, avea să se piardă în închisoarea Aiudului... Ironizat constant, cînd subtil, cînd brutal, de congeneri, amestecat în scandaluri de coregrafie homosexuală, însurat de conivenţă cu fiica magnatului Manolescu-Strunga (Pincas), fostă amantă - şi ea - a nărăvaşului socialist priapic N.D. Cocea, contestat ca autoritate de mulţi congeneri, Petra Comamescu a rămas perfect încastrat în formula lui Mircea Eliade : „nelimitatele lui posibilităţi de animator cultural” (vezi Memorii /, editura Humanitas, 1991, p. 312). Acel Eliade pe care, la rîndu-i, Comamescu îl petrecea elegant în 1929 în formula: „un tînăr de la care putem aştepta realizări mari în domeniul religiei, ştiinţei, filozofiei” şi căruia îi scria în aprilie acelaşi an, oarecum de pe poziţii de mentor: „M-a bucurat însă altceva: faptul eliminării din conştiinţa ta a feminităţilor pe care o bună bucată de vreme le-ai cîntat şi declarat, crezîndu-le acte de sublimă virilitate şi autenticitate omenească” (M. Eliade şi corespondenţii săi, Minerva, I, 1993, p. 211). în 1994 apărea la editura Institutului European un Jumal-Comamescu (1931-1937) prefaţat de V. Dumea. Din notele acestuia se putea presupune că Traian şi Mircea Filip deţin întregul fond memorialistic Comamescu. Or, cînd spui Traian Filip, spui Iosif Constantin Drăgan (copyright-ul era clar în acest sens: Nagard, 1992), ceea ce te îndeamnă, brusc, la prudenţă. în plus, lucra straniu în aparenţă, dar normal în fond, Homo americanus avea să fie reeditată în 1999 la editura Planeta, cu prefaţa lui... Eugen Florescu lui-meme ! („Cel mai spectaculos fapt observat de Comamescu la americani a fost sesizarea ambiţiei lor de a deveni stăpînii planetei”, notează E. Florescu : „în cartea publicată în 1933, Comamescu descoperea deja coacerea gîndului americanilor la un guvern mondial...”) Tot lui Traian şi Mircea Filip (cărora li se adaugă acum, din raţiuni patronale, Adrian Munţiu) li se datorează şi volumul de faţă, ce cuprinde textul ediţiei din 1994, plus cîteva pagini de însemnări răzleţe din 1923-1930, micul adaos al scrisorii lui Cioran HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 71 către Comarnescu din 30 dec. 1933 (I, 101) şi o mică omisiune, la 31 dec. 1931 : „Mă consideram... un cameleon”, în ediţia actuală, era în 1994 : „Mă consideram un Proteu, un cameleon...”. Destule greşeli de corectură, inexplicabila absenţă a indicelui de nume (extrem de util, dată fiind mulţimea onomastică din text), lipsa notelor lămuritoare sînt carenţe care alterează lectura. O alterează, dar nu o anulează. Jurnalul lui Petru Comarnescu este o piesă fundamentală la. dosarul Generaţiei ’27, generaţie a cărei deghizare în roman Comarnescu o visa aproape simultan cu Mircea Eliade. „Prin 1928, începe el, am înfiinţat cu alţii Gruparea Intelectuală (...) însemn aici numele celor care au făcut parte din Gruparea Intelectuală, cu gîndul a-mi servi la romanul generaţiei mele, pe care cine ştie dacă îl voi scrie vreodată.” * întreaga tematică a publicisticii lui Eliade, Vulcănescu & Co. din anii ’30 se află concentrată la Comarnescu într-un singur paragraf de la începutul lui 1931: „Ceream primatul inteligenţei, muncii, cinstei, priceperii şi ordinei. Năzuiam ca ţara să capete o importanţă culturală ce nu o avea din pricina politicienilor agramaţi şi obtuzi ce ne conduceau. Voiam ca instituţiile să fie conforme specificităţii poporului, tradiţiilor lui, dar totodată voiam şi satisfacerea cerinţelor vremii modeme. Moralitate nouă, metode loiale, pricepere la cei care conduc cultura şi în genere viaţa ţării, voiam selecţia naturală a valorilor, luptînd împotriva nepotismului, ipocriziei, afacerismului...”. Totul sună cît se poate de actual, nu-i aşa ? Caracterizîndu-se ca „idealist înnăscut”, „cameleon sincer, absorbind şi radiind orice culoare”, ars de „setea de viaţă” nu la modul cioranian de Erlebnis, ci mai degrabă întru panteismul elin („Ce sens văd vieţii? Trăire cît mai plină în sens grecesc, nu creştin”), şi atins ireversibil de puseuri narcisiace („Faţă de greci, corpul meu e brutal, solid, totuşi are părţi senzuale şi momente frumoase. El nu e făcut să stea, chiar cînd iubeşte. Dar el nu iubeşte: cere contacturi. Atît. Contacturi frumoase şi vii”), Petru Comarnescu se ipostaziază într-o „pisică elastică”, dornică, proteic, de „infinite preschimbări”, sclavul „nevoii de varietate, de extensiune estetică şi cognitivă”, al „nevoii de înţelegere. Mie îmi trebuie şi dragoste, şi ură mare, care să mă doboare ori să mă înalţe. Mediocritatea şi fărîmiţarea meschină a existenţei mă 72 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM înnebunesc”. O intensitate a autocombustiei care îl apropie oarecum de tipul de tinereţe exhibată de Ion Negoiţescu în Straja dragonilor. „Refu-zînd să îmbătrînesc - notează Comarnescu la 27 de ani (în 1932) -rămîn mai curînd aproape de copilărie decît de moarte, dar nu ca un neisprăvit, ci ca un om al vieţii, mereu în schimbare, mereu în prefacere.” O febricitare ce sfida orice formă a definitivului („sînt prietenul căutătorilor cunoaşterii, nu al posesorilor cunoaşterii”) şi care nu avea cum să ocolească, între altele, experienţele cu mescalină coordonate de neurologul Gh. Marinescu şi Ionescu-Siseşti la Colentina (I, 48). Idealist, dar şi nărăvaş, plus anglofil în cele politice („idealismul meu pare candid în România, unde nimeni nu crede în Geneva ca viitor centru de interes mondial” ; „mă enervează francezii deprinşi să ne socoată o remorcă a politicii lor”), Comarnescu se relevă la 27 de ani ca un personaj din lumea de amurg a veacului al XlX-lea, din Cehov, Turgheniev şi, de ce nu, Gorki: „Cînd revin din străinătate, mă impresionează cerşetorii de pe străzi, ţiganii şi ţigănia, lipsa de urbanitate a locuitorilor, aşa de depărtaţi de politeţea celui mai umil elveţian sau englez (nu aş zice şi francez, căci mahalagismul cel mai cumplit, invectivele cele mai grosolane, răţoiala şi stropşeala nicăieri nu-s mai manifeste decît la Paris). Mă supără sărăcia celor de la oraş, a celor mulţi şi a ţăranilor, lipsa de igienă, de civilizaţie, cu toate însuşirile ce le are poporul nostru”. Structural ostil reveriilor dictatoriale de tip Cioran, autoritarismului şi elitarismului rasist şi, pe scurt, legilor monovalenţei, fiul „intelectualei idealiste Elena Comarnescu”, cea formată la şcoala socialismului ieşean al doctorului Panait Zosim, este atras, ca şi Mihail Sebastian (vezi 4 febr. 1932), de magneţii de pol contrar : „Mi-e drag Eliade din ce în ce mai mult. Cred că şi el trebuie să aibă nevoie de înţelegere, deşi pare un om tare (...) Dinu Noica la mine. Aceeaşi plăcere de a-1 vedea. E singurul prieten de care mă simt ataşat ca-ntotdeauna (...) Eliade m-a atacat pentru sentimentalismul meu moldovenesc. I-am răspuns, cred, bine. Seară de barbarie, de goliciune, de zădărnicie. Mă simt atît de singur şi nefericit”. O singurătate ţepoasă, vulnerabilă, acidă, cînd alintată, cînd otrăvită de invidie şi ranchiună, dar întotdeauna bine situată la pîndă, în sesizarea caracterelor, tarelor morale, atitudinilor şi contrastelor. Astăzi, de pildă, figura unui Eugen Ionescu de la 1 febr. 1932 poate să surprindă („grăbit, inhibat, dornic de succes prin orice mijloc. Merge pe drumul HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 73 lichelei talentate, tip frecvent şi român”), ca şi „nesinceritatea lui Sebastian”. însă de obicei privirea sagace a diaristului face toţi banii: Maxy, „caracter infam”, Paul Sterian, „nebun, cu trăznăi”, D. Guşti, „aferat, mofturos, dificil, avînd mereu nevoie de oameni pe care să-i animeze”. Anton Golopenţia - „frămîntatul şi subtilul”. H.H. Stahl: „egocentric ca un copil prea sensibil”. Belu Silber, „întîi evreu, pe urmă marxist şi în al treilea rînd băiat deştept”. „Interesantul Marcel Avramescu, a cărui cultură esoterică, antropologică, grafologică, telepatică etc. m-a făcut să petrec o seară agreabilă. ” „Sadismul intelectual” al lui Mişu Polihroniade, „farsorul” Petru Manoliu, un C. Noica plin de gesturi frumoase, „dar mă supără opacitatea lui, este un om care judecă în gol, în abstractul raţiunii, fără ataşe suficiente la realitate” (atenţie, sîntem în 1932 !). Cel mai bine „iese”, cum vom vedea, Mircea Vulcănescu. * Spuneam că, din Jurnalul acestui argint viu care a fost Petru Comarnescu, din deceniul patru cel mai bine „iese” Mircea Vulcănescu, văzut ca „o forţă de cultură care impune eroism şi pe care o invidiez. E matur: impune. Şi e solid din punct de vedere cultural” (febr. 1932). „Vorbăreţ nevoie mare, glumeţ, bonom, fericit” (29 nov. 1933), Vulcănescu va şti să evite „moravurile din grotele dacilor” şi „ideile sălbatice inspirate de hitlerism” fără a nesocoti „nevoile reale ale ţării, nevoia ei de cultură şi civilizaţie, de dreptate şi lumină”, în vreme ce „răposaţii Teii, Polihroniade, Belgea şi alţii au murit în închisoare după asasinarea lui Armând Călinescu”, iar „Cioran credea că Legiunea va sta o eternitate la putere” (16 mart. 1941). Anul trecut Mihaela Cristea a realizat la editura Eminescu o antologie de texte critice despre Comarnescu, „un călător al solitudinii”, predată editurii prin 1985 la cererea lui Valeriu Râpeanu, proiect ce urma Kalokagathon-v\m din acelaşi an. Am reţinut numaidecît din sumar incitantele opinii ale lui Cioran şi Noica despre Homo amencanus. „Pe cînd noi, europenii de astăzi, problematizăm totul, sîntem incapabili de naivitate, vorbim de tragic pînă la banalitate, americanii vieţuiesc într-o splendidă încredere şi într-o naivitate îngerească”, nota Cioran în Azi, nr. 1 din 1 ian. 1933, adăugind: „Prefer de o mie de ori curiozitatea americană indiferenţei româneşti, care nu rezultă din exces de meditaţie filozofică, nici dintr-o destindere a energiei vitale, ci din 74 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM cea mai crasă impotenţă şi platitudine, dintr-o deficienţă constituţională care explică de ce a fi român înseamnă a trăi într-un mediu unde tragedia individului nu se poate rezolva decît prin moarte”. Mai frivol pe atunci, Noica reţinea de la americani „înţelesul drumeţiei: ne ducem şi noi românii în străinătate, dar o facem din snobism, din oboseală sau dintr-o ieftină şi exterioară curiozitate. Nu din curiozitatea aceea adîncă şi generoasă a popoarelor mari care s-au împlinit, cum sînt englezii. Dar tot în această antologie aflăm o bună introducere pentru acel Comamescu al anilor ’60: „După monocromia scorţoasă a anilor ’50, cu funcţionarii lor cu aere de majordomi fad-enigmatici, Comamescu aducea atmosfera colorată a unei belle epoque interbelică, cu verva, gestica şi anecdotica unui personaj călinescian. în lungul lui palton negru, îmblănit aşa de bizar pentm acel timp, cu impecabilele cămăşi uşor roase la mînecă, asemenea unui artist nedînd importanţă detaliilor destrămării, el amintea figura autorului Crailor de Curtea Veche...” (Mircea Zaciu, în Transilvania, nr. 1/1981). Deşi mai puţin spectaculoasă decît anii „Criterionului”, partea dejistă a Jurnalului conţine destule zone instructive, suculente sau amare. Dacă în sept. 1933 România era definită ca „o sinteză de mocirlă plus viespărie, în care mă voi pierde ca-ntr-o Sahară de intrigi, obstacole şi micimi”, la 8 ian. 1948 „n-am avut un pol să iau un pahar cu apă [la Operă, n.n.] şi iarăşi nu-mi voi putea cumpăra şoşoni”. La 29 mai 1948 e fericit că „Baranga, Raicu, Sergiu Dumitrescu şi Maican se poartă bine cu mine şi nu mai fee deosebirea că nu-s membru de partid”, la 17 apr. 1959 notează sec detaliile şedinţei de demascare a „unui grup de intelectuali neloiali patriei şi regimului” (Miliţa Pătraşcu & Co.), iar la 16 oct. 1961 va fi de mult reeducat şi „robotizat” : „Cursurile de la Casa Universitarilor le-am urmat regulat. Luni 6-8 tov. Dănălache şi Manea Mănescu, marţi tov. Valter Roman, miercuri Mihai Florescu...” (II, p. 364). Omul care face în mai 1960 apologia Sălii Palatului („cea mai modernă şi mai bine utilată sală de spectacole din Europa”) şi a întregului complex de clădiri care distrusese „fostele străzi Câmpineanu, Brezoianu, Sf. Ionică” (II, p. 197) suferea de frică, precaritate şi autoumilire chiar şi la dezgheţul relativ din iunie 1962: „Orice refuz mă mîhneşte, orice articol publicat îmi dă curaj şi satisfacţie în situaţia pe care o am, neclară, la linia de plutire” (III, p. 169). Utile documentări pentru epocă sînt scrisoarea către Traian Filip din 1 oct. 1959, cu dezbaterea academică despre barba lui Ştefen cel Mare, notaţiile din HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 75 octombrie acelaşi an privind romanul Generaţiei ’27 (de corelat cu cele din 7 ian. 1934), portretul ospătarului Apostol de la Continental, mare colecţionar de artă (10 ian. 1962), detaliile de la 16 febr. 1962 despre monografiile Tonitza şi Jalea, cu „observaţiile tovarăşilor Crăcea şi Nineacă”, masa de la grădina Cina, 8 mai 1962, relaţiile cu Camilian Demetrescu, Radu Varia şi George Mânu, descoperirea „talentelor Titus Fopovici şi Francisc Munteanu”, plus, fireşte, condimentele diaristice de genul „Radu Bogdan un idiot”, „dobitocul de G. Oprescu”, „Ion Marin Sadoveanu egoist scîrbos şi hipocondru”, „Eugen Mândrie beat şi el”, „şmecherul de Potopin”, „Ion Zamfirescu cu mentalitate de belfer”, O. Lemnaru şi Şerban Cioculescu - „rîs de oameni răi” etc. în sfîrşit, ca un fel de morală a fabulei de-o viaţă: la 7 ian. 1968, vizitîndu-1 pe Mircea Eliade la Chicago, fostul apologet al virilităţii huliganilor „avea alune cu el: veveriţele aici sînt foarte blînde, se apropie de tine ca să le dai alune. Majoritatea veveriţelor sînt cenuşii. Cele roşiatice sînt rare, căci cele cenuşii au distrus pe cele roşiatice...”. Ziarul de duminică, nr. 10, 11, 12/10-23 martie 2004 Petre Pandrea Manifestul Crinului opărit Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, 2000, 601 pagini Petre Pandrea (pseudonimul lui Petre Marcu, 1904-1968) n-a fost şi nici nu este un ins prea frecventat de istoria literară, necum un alintat al celor împătimiţi de interbelicul românesc. La capitolul bîrfă, numele său îl evocă automat pe Lucreţiu Pătrăşcanu (cu a cărui soră, Eliza, s-a căsătorit în 1933) cu tot ce va să zică stingă bucureşteană mai mult sau mai pu(in elastică, ductilă sau rigidă. Pentru istoricul Generaţiei ’27, Petre Marcu-Balş este însă energia anarhică a coautorului Manifestului Crinului alb (împreună cu Sorin Pavel şi Ion Nestor), textul învolburat publicat în Gândirea, 1928, oarecum în vecinătatea fervorilor vitalist-cul-turale din Itinerariul spiritual al lui Mircea Eliade. („Ne impresionase şi pe noi, generaţia războiului - îşi amintea Pamfil Şeicaru Trois reformateurs de Jacques Maritain şi Un nouveau Moyen âge de Nicolas Berdiaeff, dar reţinusem mai mult ideile susţinute de Henri Massis în Defense de VOccident. Nebulozitatea Manifestului Crinului alb era contrarie spiritului generaţiei mele. Unele nuanţe de gîndire şi sensibilitate aminteau generaţia slavofililor: Khomiakov, Kirievski, Aksakov, Samarin, care reprezentau în cultura rusă o reactiune împotriva raţionalismului occidental...”) HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 77 Un trăirisî marxizant Adevărul e că Pandrea a rămas eminamente un autor inconfortabil deopotrivă pentru dreapta şi stingă. Un prins între fronturi, mursecat din ambele direcţii. Cei care preferă să reţină imaginea gândiristului insurgent, fascinat de Nae Ionescu şi Demonii dostoievskieni, a juristului cu studii (1926-1933) în Germania, Franţa, Italia, Austria şi Ungaria (între 1928 şi 1932 a fost ataşat al Legaţiei române'la Berlin) luptă să facă uitată şocanta trecere la stînga radicală a autorului, de după 1930-1931 (în 1930 îl cunoaşte la Berlin pe Lucreţiu Pătrăşcanu). Şi invers, socialiştii, bolşevicii de ieri şi menşevicii de azi, care propagă exclusiv imaginea „militantului antifascist”, legîndu-i numele doar de ziaristica (e drept, teribilă) de la Cuvîntul liber, Stînga, Adevărul, Dimineaţa ş.cl., ca şi de acel volum de impresionantă forţă de analiză care este Germania hitleristă (1933), ocultează naţionalismul de substanţă (moderat, tolerant, cu valenţe senioriale) al celui care se înnobila prin sintagma „oltean şi european”. Aceştia din urmă minimalizează ruperea de Pătrăşcanu din 1945, refuzul posturilor de ambasador la Paris sau Bruxelles (1946), furia împotriva triadei Pauker- Luca -Teohari, împotriva lui Mihai Ralea, Belu Silber etc., şi abia dacă menţionează cele două negre paranteze penitenciare care au măcinat existenţa scriitorului (1948-1952, 1958-1964) ca funestă „răsplată” pentru avocatura constant exercitată în anii ’30 în apărarea comuniştilor. Vădit stînjenit de manifestările contradictorii ale lui Pandrea („nu vom spune că admiraţia noastră se îndreaptă spre această categorie”), Z. Omea notează „nefasta influenţă a profesorului său de filozofie Nae Ionescu”, trece iute-iute peste etapa gândiristă, citind numaidecît eseul lui Ralea, „Rasputinism”, din Viaţa Românească, pentru a-şi lansa admiraţia de pe celălalt versant: „Cel ce se ridicase pînă în 1928 împotriva raţionalismului şi-a dat seama unde duce obscurantismul. Cel ce vituperase democratismul şi pledase pentru «concretul frenetic» a văzut, pe viu, chipul înfricoşător al totalitarismului fascist (...) Schimbarea la faţă a fost sinceră şi totală. Dar colegii de generaţie, deşi îi apreciau mult noua atitudine, i-o suspectau (...) Şi azi critici distinşi, scriind despre eseistica lui Pandrea, o examinează mai mult din perspectiva de pînă în 1932. Ceea ce e şi nedrept, şi neadevărat” (Comentarii, 1981, p. 196). 78 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM în finalul acelui text din 1981, menit să facă vad volumului Atitudini şi controverse, ce avea să apară în 1982, la Minerva, în îngrijirea luî Gh. Epure, Z. Omea scria: „La ultima noastră întîlnire prin vara lui 1967, îmi spunea că, printre altele, intenţionează să-şi scrie memoriile, j Nu a mai apucat să le scrie. O boală necruţătoare, după amărăciuni destule suferite în ultimele două decenii de viaţă, l-a răpit la 8 iulie 1968”. 1 j Iată că totuşi acele „amărăciuni destule” (i.e. zece ani de Aiud, I Malmaison, Ocnele Mari etc.) au re-declanşat virulenţa şi frenezia j punitivă ale acestui veritabil trăirist marxizant pamfletar care a fost j Pandrea, un amestec pitoresc (dar şi supărător) de contrarii. Cît despre j cele aproape patru mii de pagini de memorii redactate între 1954 şi ■* 1958 şi confiscate de Securitate, ele au fost recuperate în 1997 de la SRI i de Nadia Marcu-Pandrea, fiica scriitorului, stabilită la finele anilor ’80 la Paris. Cîteva precauţii înainte de a ne avînta pe apele înspumate (şi sulfuroase cît cuprinde) ale acestei enorme recuperări răzbunător-compensatorii, simt nevoia de a-i trimite pe cei tineri (sau pe neofiţi) la cel puţin două texte lămuritoare, de utilizat precum amortizorul armelor de foc: pe partea dreaptă, adică a „complectitudinismului”, a trăirismului ortodoxist ş.a.m.d., sînt de citit paginile 118-130 din cărămida lui D. Micu, „Gândirea” şi gândirismul (1975), iar dinspre prudenţa de stînga, prefaţa lui Gh. Epure la volumul din 1982, citat mai sus. (Pentru verbiajul stîngist al autorului, e de ajuns, spre o iute familiarizare, lectura paginilor Pandrea din antologia Cuvîntul liber, apărută la editura Eminescu în 1982, antologie de Ion Ardeleanu.) Fapt este că, de la volumele publicate de Pandrea în 1945 (Portrete şi controverse, Criminologia dialectică) şi pînă la antologia Eseuri din 1971, realizată de Gh. Stroia şi prefaţată de George Ivaşcu, autorul manuscrisului Helvetizarea României, din 1945-1947 (confiscat de Securitate şi, pare-se, pierdut), traducătorul din latină al lui Cantemir (Descrierea Moldovei), dar şi (în 1939) al incitantei cărţi a lui Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari (traducere reeditată la Albatros în 1997) a rămas necunoscut marelui public. Un capricios marginalizat, reabilitat politic la... o lună după moarte, un ne-inseriabil prin excelenţă, HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 79 fără epigoni, un doctrinar ignorat, politolog necitat, eseist ocolit, jurnalist necitit... Dar va fi cu siguranţă un memorialist controversat, ultracitit, răsdiscutat şi răstălmăcit. Pentru atît de necesara frăgezire prealabilă a lectorului Memoriilor, alături de volumul Atitudini şi controverse din 1982, este de văzut nr. 11-12/iunie 1998 al Jurnalului literar, unde, între altele, este reprodus un articol al lui Pamfil Şeicaru din 1961, evocînd grupul berlinez de studenţi din 1933 (Pandrea, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Emil Cioran), împreună cu menţiunile Victoriei Dimitriu şi ale Nadiei Pandrea. Exact în anul 2000 îşi prevedea autorul, acum cincizeci de ani, reevaluarea: „în anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui Petre Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist şi filozof. Biografia lui va fi mai simbolică decît opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moşiereşti pentru PCR şi cu şapte arestări PCR în epoca 1946-1964. Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comunişti, antifascişti, muncitori şi israeliţi. Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit cu huliganismul judiciar de stînga... Aşa stînd lucrurile, era cum nu se poate mai natural ca memoriile să aibă adesea o alură nu explicativă, ci vindicativă. Nicidecum de auto-disculpare, ci de condamnare: a foştilor tovarăşi metamorfozaţi, a prietenilor trădători, a turnătorilor, a detractorilor, a datornicilor nerecunoscători, a iluziilor înşelate, a ideologiei ucigaşe, pe scurt: a sistemului, dar nu şi a destinului. Totul trebuie luat cu prudenţă, cu îngăduinţă, înregistrat pe îndelete, lucid, cu circumspecţie, spălat în mai multe ape, ca să zic aşa. Altminteri nu vei înţelege cum de stau atît de firesc laolaltă afirmaţii sublime cu formule jegoase, etichete abjecte alături de verdicte de strălucitoare profunzime ş.a.m.d. Vecini de temperament, de pagubă şi singurătate Eu feeric, năvalnic, generos, sociabil-histrionic, Pandrea este un coleric sceptic, sucit şi versatil, copleşit de virilitate. Egofil şi altruist totodată, cînd mucalit şi tandru, cînd mizantrop virulent. Omeneşte, pagina memoriilor sale are suflu tolstoian, dar stilul reflexiv, picant şi de o violentă directeţe al personajului ţi-i invocă la tot pasul, de-o parte, pe Petre Ţuţea şi Ion D. Sîrbu, iar de cealaltă, pe Paul Georgescu şi Paul Goma. 80 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Nu e de mirare: este vorba de patru energii dotate plurivalent şi însetate de autoafirmare, însă ireversibil ultragiate, nedreptăţite de istorie, de mediu şi de breaslă, avînd aşadar foc la suflet şi rostire pipărată. Dacă în evaluarea istoriei cu ochi resemnat, a politicului cu ochi de moralist şi a propriului destin cu ochi ludic-amar Personajul lui Pandrea e vecin cu Miron Perieţeanu, alter ego-ul lui Paul Geoigescu din romanul Natura lucrurilor, la spectacolul intelectual al eului însetat de paradoxuri şi formulări absolute el se arată profund confin lui Ţuţea: „Ca o babă, sau ca un ţîrcovnic, aprob inconştient altruismul şi condamn egoismul, deşi am o mie de argumente împotriva acestei clasificări banale şi empirice. Pe axa bine şi rău, în care binele = altruismul şi răul = egoismul, împletesc cîteva criterii de morală cavalerească şi medievală, adică loialitate, jertfă, eroism, protecţia acordată văduvei, orfanului şi năpăstuiţilor. Mai împrumut ceva din tolba umanismului şi umanitarismului filantropic masonic. Adaug puţin sos biologizant, cu teoria sămînţei, pedagogia străbunilor, filozofia vitalistă şi - gata”. Cît despre exilul interior al fostului campion într-ale convivialităţii, al bibliotecii şi şuetei spirituale, însingurarea urzicată, cîrtitoare şi pseudoblazată a memorialistului evocă Isarlîkul craiovean al lui I.D. Sîrbu. Cîteva exemple: „Izolarea mea la ceasul de faţă este desăvîrşită. Mă aflu ca şi perfidul Albion într-o splendid isolation. Am valenţele deschise la cele patru puncte cardinale. Parcurg cercuri hermetice şi publice, publicişti rafinaţi şi ţărani guşaţi cu dezinvoltură şi plăcere egală, egalată doar de plictisul meu iremediabil mandarinal” (p. 326); „Am cunoscut şi emoţia socialistă. O cunosc din ce în ce mai puţin şi o înlocuiesc cu voluptatea doctrinei străbunilor, cu această contemplaţie fantasmagorică a lungului şirag de ancestralitate. îmi vine să plec în Mongolia, la Ulan Bator, şi să-mi caut strămoşii mongoli pe latura matemală a babii Stana, mama maicii mele Anica” (p. 256); „Ce ne interesează pe noi, ţăranii valahi, acest gigantic duel [i.e. între „masoneria capitalistă şi comunismul proletar pe dimensiuni planetare”] ? Noi avem o doctrină milenară, avem o etică rurală de neasemuită frumuseţe, fuzionată organic cu cîteva climate de morală creştină, de un realism fără pustiire materialistă, de o onorabilitate de gentilomi” (p. 352). HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 81 Polarităţi cu mirare Cele mai greu suportabile caracteristici ale Memoriilor mandarinului valah sînt, spuneam, contradicţiile generate de ambivalenţa autorului. Fostul „antifascist european” („am optat pentru dictatura proletariatului ca un pis-aller, ca un rău necesar, pînă ce se va face marea sinteză hegeliană între capitalism şi socialism, atît de necesară epocii modeme”) şi care observă just esenţa conservativă a intelighenţiei româneşti („ideea conservatoare este foarte puternică în Valahia. Capetele cele mai prestigioase politice sau literare au fost capete conservatoare. Liberalii şi progresiştii, desţăraţii şi revoluţionarii s-au recrutat dintre munteni şi de predilecţie dintre meteci”, p. 335), economistul pasionat de socio-genetică şi de aliajul erudiţiei cu biologicul („cheia istoriei universale o văd în biologie, în bătălia elitelor selecţionate natural”, p. 422), moralistul cu nostalgii de blazon („fără morala medievală şi libertatea burgheză nu se poate clădi evul contemporan al umanismului socialist”), cosmopolitul senin (p. 51), bunul populist („nu mă interesează socialismul din Valahia. Nu m-a interesat nici capitalismul din Valahia. Ambele sisteme s-au dovedit scîmăvii, metode de chinuire a omului simplu”) deţine totodată o stînjenitoare tendinţă către formula mizofilă: Henriette Yvonne Stahl „a făcut o colecţie de oameni celebri printre crăcii ei de amantă eterată” (p. 24), regele Ferdinand „avea stomac deranjat şi incontinenţă urinară” (p. 37), „icrele ţiganului Pamfil Şeicaru, mozolite cu buzele lui sifilitice” (p. 433) ş.a. Acelaşi om al formulei laconic-pregnante („huliganii de dreapta se aseamănă ca două picături de apă cu huliganii de stînga”, p. 58; „ororile comise de Teohari Georgescu la Interne au fost comise de Leonte Răutu pe sectorul literar-cultural”, p. 480; „Maiorescu gîndea nemţeşte, vorbea franţuzeşte, înfăptuia conserva-tor-britanic”, p. 50), care ştie, atunci cînd vrea, să zică de bine (vezi Aristide Briand, „felin şi tandru, sceptic şi iubitor de oameni”, p. 463, Argetoianu, „cinic fosforescent”, p. 262, sau Radu Popescu, p. 271 ş.a.), scuipă din peniţă chestii precum : „Silvian Iosifescu, cu cap de penis belit”, p. 85, „hilariantul poet Octavian Goga, puţoi înţărcat cu rachiu, ucis de propria soţie, otrăvitoarea în masă şi vrăjitoarea Veturia Goga”, p. 149, Harry Brauner, Maxy şi Lena Constante, „scursori levantine fără morală”, p. 164, Ioan Slavici, „rimă pedagogică”, p. 265, Gala Galaction, „ţigan şătrar”, p. 329 etc. etc. 82 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Şi încă abia am început inventarul. Să vedeţi săptămîna viitoare amestec de frumuseţi, adevăruri şi colportări „paul-goma-te” pînă la îngreţoşare. Un farmec morbid pluteşte peste plictisul opărit al mandarinului valah. în fond, o spune el singur, cu ţepoasă francheţe: „De ce ţin acest jurnal ? De ce tîrăsc aproape cotidian acest făraş cu deşeuri fiziologice, gunoaie morale şi zdrenţe de gînduri? Nici eu nu ştiu. Lipsa contemplaţiei şi şuvoiul istoric mă tîrăsc spre rigolele evenimentelor naţionale şi internaţionale. Mizeria jurnalelor intime este indicibilă, dar şi salvatoare: prin jurnalul mnemotehnic, însemnînd acele stări sufleteşti hilare şi maladive, pliveşti buruiana şi înlături dejecţia! ”. Răspunsul e bicefal: cartea este deopotrivă spectacolul unei personalităţi bulversante şi o cronică sui-generis (feerică sau mîzgoasă, edulcorată sau resentimentară) a cel puţin două decenii de moravuri bucureştene. O vitalitate copleşitoare Cu o vitalitate debordantă, Pandrea îşi „avortează” la 27 de ani criza religioasă, visează să scrie numai romane-fluviu, fresce sociale, vaste cicluri epice (p. 12), nu crede în Dumnezeu, „dar îl iubesc fierbinte, ca îndrumător şi învăţător al Lumii” (p. 20), este obsedat de construcţie şi energie („dorinţa cea mai intimă şi mai arzătoare a vieţii mele: a fi un ctitor pe aceste plaiuri natale. Să nu fii vierme. Să fii constructor şi să promovezi viaţa”). Se declară „umanist tolerant, oltean şi european” şi chiar aşa este: îi admiră deopotrivă pe macedonenii aprigi dăruitori întru Legiunea Arhanghelului Mihail (p. 108), după cum salvează de la Curtea Marţială trei sute de comunişti evrei (p. 47). Pledează pentru nevinovăţia lui Haig Acterian la rebeliunea legionară (p. 101 ş.u.), însă respinge net fanteziile rasiste ale lui Petre Ţuţea („...este pentru sterilizarea ţiganilor şi a jidanilor sau alungarea lor în India sau Palestina. Huliganismul lui mă întărită. E huliganism de dreapta similar cu huliganismul de stînga practicat contra noastră de Ana Pauker şi acoliţii ei”, p. 315). Pandrea se prinde perfect în cadru : „Mă interesează în primul rînd Viaţa şi rodnicia ei. Nimeni nu are voie să pună cătuşe vieţii în numele unor formule găunoase. Nu mă interesează metafizicienii de toate HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 83 nuanţele şi nici teologii funerari. Sînt un fel de Cruce Roşie vigilentă, gata la primul apel să pansez răniţii, să sudui pe răi şi să laud pe cei buni, detestînd pe laşi şi pe ipocriţi, dar mereu detaşat în tumul meu de ivoriu mandarinat” (p. 21). Minus detaşarea de care vorbeşte în final, pe care n-o avea (vezi şi p. 4 : „singura virtute la care ţine cu adevărat mandarinul este detaşarea”). în plus: „Eu nici nu sînt materialist. Eu sînt cu dialectica hegeliană, dacă vreţi un hegelian de centru. Mă interesează experienţa rusă ca experienţă. N-am să scriu în viaţa mea pentru dictatura proletariatului şi împotriva religiei (...) Cred în rolul intelectualilor, al sacerdoţilor, al mandarinilor şi al tehnocraţilor” (p. 337). în fine, trei citate ce se dispensează de orice comentariu: „Admiram economia planificată şi cincinalele Rusiei sovietice, dar aveam grave aprehensiuni asupra rodniciei sectorului agrar cu colhozurile şi sovhozurile deficitare. Nu suportam tirania stalinistă. Căzuse Troţki, pe care-1 citisem cu nesaţ. Admirasem pe Buharin şi pe Karl Radek, ucişi” (p. 158). „înainte, comuniştii ermiţi stăteau în grote. Acum, înaintau pe parchetele lucioase în saloane. I-am fotografiat de îndată, cu luciditatea şi puritatea instinctelor mele olteneşti. Am văzut murdăria pudrată a avocatului Petre Zissu, murdăria fizică şi morală a lui Sami Margulius, beţivăniile agramate şi ulcerate de invidie ale avocatului Petrică Grozdea, impotenţa prematură a intelectualului Mihail Ciobanu, vîndut şi sărbătorit de ziaristul şperţar Pamfil Şeicaru, foşăitul reptilin al lui Herbert Silber” (p. 14). „Fanatismul militanţilor intelectuali comunişti valahi nu cunoaşte limite, reticenţe, morală. Erau fără scrupule. Sfîntul Ignaţiu de Loyola cu dictonul lui că «scopul scuză mijloacele» era un biet naiv faţă de neoiezuiţii comunişti sau comunizanţi.” (p. 501) în altă ordine de idei, la 52 de ani declară că îl „minunează numai capacitatea şi nevoia ejaculării de trei ori pe zi, pentru a fi în echilibru...” (p. 348). Un „pandur ” al controverselor Biografic, sînt de evidenţiat, dincolo de toate celelalte, episodul grupului de tineri bolşevizanţi din 1922-1923 (p. 101), conferinţele organizate ad-hoc de cele 60 de „vîrfuri de la izolare”, la „Academia de sub pămînt” din închisoarea Aiud (p. 62), audienţa la Gavrilă Marinescu, cu recomandarea lui Nae Ionescu, pentru salvarea lui Imre Aladar 84 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM (pp. 23, 288), detalii precum cele de la paginile 420 („Paukeroaia mă chemase să preiau direcţia «Scînteii» ca să plec în străinătate, pe sector diplomatic, fie la Roma, la Berna sau la Bruxelles”), 288 („pusesem la cale şi constituisem «Amicii URSS» cu Alex. Mihăileanu şi Octav Doicescu”), 389 („legionarii îl adoră pe Nae Ionescu, comuniştii îl urăsc, democraţii criminaloizi, gen Ralea, îl invidiază. Eu caut să-l înţeleg. Viaţa mea a fost prea împletită cu a profesorului, din clasa a V-a de liceu (vîrsta de 16 ani) pînă astăzi, la 53 de ani. Mi-a pus în mînă Biblia lui Cristos şi pe Georges Sorel, Biblia sindicalismului modem. Au fost primele cărţi dăruite de el la 15 ani”). O dublă deformaţie profesională, de avocat şi gazetar, face farmecul şi atrocitatea acestor evocări. Avem bombe de pagina întîi, rubrici de scandal, zvonuri, pledoarii pro şi contra, codul onoarei, umor, sport, cancanuri, chestii picante, în paralel cu patetism patriotic, apel la istoria blazonată a românilor etc. Totul foşneşte, ţipă, ţîşneşte, vorba Reporterului : realitatea (aici: memoria) sare în pagină ca o panteră. Dat fiind că editura a lăsat aşa o carte tocmai fără indice de nume, am să vă înşir telegrafic perle şi orori. „Noi toţi fugeam de Belu Silber ca de un ciumat, era cunoscut ca agent de siguranţă (...) Avea ceva de şarpe tandru, felin şi calin.” (pp. 12, 23) „Nae Ionescu privea în zare cu ochii lui ceacîri de ţigan tătărăsc. Eu eram latin corcit cu tătari” (p. 242, dar vezi şi 566 ş.u.). „Pe unde trece T. Arghezi vine falimentul. A venit falimentul lui Mackensen cînd el a trecut la germanofili. Cînd a devenit liberal, a murit pe neaşteptate Ionel Brătianu. Cînd a început să scrie pentru georgişti, a falimentat Gh.I. Brătianu. Cînd a scris Baroane, contra lui Killinger, cu voia lui Ică Antonescu, sărmanul Ică se afla cu un picior în groapa politică.” (p. 28, vezi şi 330) „Elena Lupescu era rezistentă la băutură, la pat, la nopţi pierdute. A trăi viaţa în acea vreme însemna a juca poker, ruletă, a mînca bine, a bea bine, a risipi banii într-o noapte.” (p. 39) Dr. Petru Groza: „în fizionomia, biologia şi comportarea lui tipică de moral insanity, eu citesc pe urmaşul galerianului roman, trimis pentru crime capitale la băile de aur şi argint ale Hunedoarei, spre pedeapsă, ca să umple tezaurul Romei” (p. 55). „Inevitabilul plăcintar şi profitorist Grigore Gafencu.” (p. 58) Vivy Vişoianu - „un păduche, în sensul parazitismului. E deştept foc, dar e leneş şi parazit” (p. 57). Martha Bibescu ştie să „aţîţe penisuri de oameni celebri, mereu seacă, mereu goală, cerebrală, frumoasă, deşteaptă şi lipsită de orice autenticitate” (p. 94, vezi şi 93, 195). Ştefan HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 85 Voitec, „femeia cu barbă” (p. 115). „Geo Bogza este lichea: el nu crede în ceea ce scrie. El nu crede în ceea ce spune. Este incult filozofic, incult în problematica estetică.” (p. 131) Mihail Sadoveanu „este un Ceahlău literar şi un alt Ceahlău de fecale. El este licheaua nr. 1 a României” (vezi demonstraţia la p. 355, dar şi la 477: „Mişu Fompilian mi-a povestit cum în 1936 Sadoveanu a fost exclus din lojă, unde era grad 33, de către Pangal şi C. Argetoianu şi ars simbolic pe rugul criptelor obscure... manipulase în buzunarele sale adinei banii lojii centrale francmasonice”). „Sămînţă tătărască se găseşte multă în Oltenia. Paolică Brătăşanu, Titulescu, Tătărăscu. Avem şi ţigani mongoloizi celebri ca Const. Argetoianu şi Mihail Ghelmegeanu.” (p. 181) Andrei Scrima, „tatăl e macedonean, trăia despărţit de nevastă. Andrei a trăit cu nevasta lui Anton Dumitriu. E un aventurier” (vezi demonstraţia la p. 188). Ilarie Dobridor, „mic-pitic, invidios, veninos, rău, potcă, ştie să stupească mai rău decît mîţele” (p. 254). Alexandru Bălăci „este fecior de plutonier major”, „modernist şi futurist italo-mari-nettist, devenit pe atunci legionar” (pp. 255, 268). „Cine-i Lothar Rădăceanu? O pramatie nemaipomenită, un aventurier de Cernăuţi.” (p. 419) Mircea Vulcănescu: „om neliniştit şi neliniştitor, hapsîn de teoria cunoaşterii şi în materie culinară, encicloped, şi limbut, versatil, ductibil, de o suavă puritate” (p. 424). „Justinian Marina, un Everest de corupţie, un prelat cu instincte de hoţ de cai.” (477) Nu e de ajuns ? Şi încă mai sînt Alex. Sahia, p. 11, Mihail Manoilescu, p. 60 ş.u., Alex. Mihăileanu, p. 130, D. Guşti, p. 152, Alexandru Ghyka, p. 343, G.G. Mironescu, p. 477 ş.u., T.T. Branişte, p. 502, C. Noica, p. 557, Mihail Sebastian p. 569 ş.a. Oi negre, riscuri, şocuri Mihai Ralea, Lucreţiu şi Hertha Pătrăşcanu sînt oile negre din Memoriile lui Pandrea. Aici e opărit vechiul Crin alb, aici se evaporă şi ultima picătură de... detaşare a pitorescului mandarin valah. „L-am studiat pe Ralea după principiul maximei plăceri în viaţă şi al minimei rezistenţe în carieră. Ralea, Camil Petrescu, Cezar Petrescu sînt veleitari şi conformişti, vor să fie cineva chiar şi într-o ţară de derbedei şi gogomani. Ei nu sînt niciodată în opoziţie. Ei sînt mereu cu cei puternici.” (vezi restul la p. 15, dar şi la 49) Fost „adorator al 86 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Lupeascăi”, Ralea a fost introdus în graţiile lui Pătrăşcanu de soţia acestuia, Hertha, care l-a făcut ministru al artelor, „pentru vopselele ei teatrale la care se angajase cu Dina Cocea şi lumea ei interlopă” (p. 16). Ralea, la care totul este farsă, o „farsă grefată pe o biologie apetenţă, de bulgăroi cu ceafa groasă, supunere laşă şi frică de boierii guvernanţi. Mimează universitar cultul ştiinţei şi gustul pentru artă. Fondul este pur alimentar” (p. 55). „Istoria buzunarelor lui Ralea: a fost în solda lui Max Auschnitt, pe urmă a intrat pe sub pielea lui N. Malaxa...” (vezi lungul inventar al malversaţiunilor la p. 148) Hertha Pătrăşcanu, un personaj rămas total în umbră, apare aici ca blestemul vieţii lui Lucreţiu: „Ce căuta N.D. Cocea pe listele Serviciului secret al lui Moruzov ? Ce căuta Herbert Silber pe listele lui Eugen Cristescu? Cum a putut fi atras [Pătrăşcanu, n.n.] printre ei? Cum a stat şase ani în mijlocul lor ? Soţia lui, Hertha, demimondenă şi simili-artistă l-a vîrît în acest mediu infernal. Această femeie cu cap de oaie, de o senzualitate aprinsă şi stearpă, cu pofte de lux şi luxură, a fost pierzania lui. Cleopatră valahă pentru un Antonius leninist” (p. 31). Hertha Scwammen a trecut de la mozaism la creştinism, primind botezul de la Gala Galaction (p. 18), l-a certat pe Pătrăşcanu cu Ana Pauker... şi cîte altele. Cît despre Pătrăşcanu însuşi, memorialistul oscilează între admiraţie, compătimire, răutăţi şi răzbunări postume: „Detesta mîncarea, vinul. Iubea femeile şi muzica” (p. 19); „Nu bea, nu fuma, nu se îmbrăca luxos, nu juca poker, nu avea nici un viciu” (vezi restul la p. 333); „Eu n-aveam nici o încredere în cordialitatea lui, în autenticitatea şi sinceritatea lui din 1933...” (vezi p. 29 ş.a.). Cum spuneam, marele risc al acestor scrieri cu mult lipici la lectură este colportajul fără minime garanţii prealabile. Multe, foarte multe afirmaţii, scene, cabale, zvonuri trebuie luate, aici, strict sub beneficiu de inventar, cum se spune. Altminteri, fiecare îşi poate găsi din plin material bîrfitor. Cei care-1 antipatizează pe Cioran vor exulta la scena de la p. 143, unde „filozoful cădea într-un delir erotic la beţie”, cerîndu-i lui Mircea Zapraţan, posesorul unui falus uriaş, „să fie binecuvîntat şi bătut în cap cu acest instrument, pretinzînd că în penis se află alfa şi omega filozofiei” (vezi şi p. 447, unde Cioran, „cu creierii aburiţi de alcool, s-a dezbrăcat în pielea goală, ca să se înece” în Herăstrău, după un chef la Brotăcei). Cît preţ se poate pune pe afirmaţii precum: C.C. Giurescu informatorul lui Moruzov („mi-a spus Alex. Ionescu...”, vezi p. 30), Elvira Godeanu informatoare a lui HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 87 Eugen Cristescu („mi-a spus Florin Bengescu...”, vezi p. 32), Virgil Madgearu „a lucrat pentru regimul Antonescu - Horia Sima proiecte de legi economice” („mi s-a confirmat de Al. Halunga”, p. 82), Ralea „s-a aflat în solda Reichswehr-ului republicii weimariene” (informaţie de la Nuţi Constantinide, p. 147) sau detaliile conjugal-erotice ale cuplului Lilica - Zelea Codreanu, p. 338? Dacă unele informaţii au intrat de mult în folclor, avînd deci cel puţin circulaţia drept criteriu de veridicitate (exemplu: „Al. Jar a fost pus de Chişinevschi contra Leonte Răutu, secondat de Ion Vitner şi Mihail Davidoglu, un adevărat sindicat israelitean în Valahia”, p. 86), cum te poţi întemeia pe credinţa autorului cum că, la rebeliunea din ianuarie 1941, cînd Haig Acterian perora de pe terasa Teatrului Naţional, „s-a tras în mulţime cu două mitraliere instalate de serviciul secret, în mod provocator. N-au tras ei. Au tras antonescienii” (p. 101) ? în fine, dacă acceptăm recunoştinţa lui Pandrea faţă de Constanţa Crăciun („femeia superioară”, „s-a purtat corect, matern, la ieşirea mea din puşcărie. M-a reintegrat în avocatură şi autorlîc”, p. 466), unde vom încadra informaţia cum că „Lucreţiu Pătrăşcanu a deflorat-o [pe Constanţa Crăciun, n.n.] prin 1931 şi n-a vrut s-o ia de nevastă” ? Dincolo de toate acestea, memoriile rămîn extrem de utile în zona informaţiilor despre personaje importante în epocă, dar complet uitate astăzi. Aşa este cazul lui Sorin Pavel (pp. 118, 143, 144, 253 ş.u.)... despre care, cu altă ocazie. O lumină palidă: România Nu pot încheia altfel, deoarece patriotismul - afirmat viril, haiduceşte -este la Pandrea, ca şi la Ţuţea, o caracteristică apăsată. Mult s-ar cere discutate ideile autorului privind „helvetizarea României” (i. e. „autonomia ei, facultatea de a judeca propriu în afaceri interne şi nevoi elementare”, vezi p. 33), antisemitismul „nostru de suprafaţă în mica burghezie. Natura tolerantă a ţărănimii şi cosmopolitismul aristocraţiei n-au putut cuprinde naţiunea în psihoză huliganică, aşa cum s-a întîmplat în alte părţi” (p. 98), „tradiţionala mefienţă a românilor contra stă-pînirilor, divorţul permanent dintre Stat şi naţiune” (p. 117) sau verdicte precum: „românii nu pot şi nu ştiu să facă rezistenţă” (p. 331); „Nucleul conspirativ este o imbecilitate nesăbuită în Valahia. Aici, toţi 88 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM ne cunoaştem, toţi ne vedem, toţi ne simţim, toţi ne detestăm, toţi ne iubim, toţi ne ignorăm” (p. 483). Lucruri captivante în privinţa românismului - la pp. 64, 65, 160. Din această zonă, şi nu de pe pistele cancaniere, se cuvine s& „decolăm” în reevaluarea şi re-situarea lui Petre Pandrea. 22, nr. 13, 14/28 mart.-lO apr. 2000 Tristeţi acide pentru anul 2000 Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ediţie de Nadia Marcu-Pandrea, Editura Vremea, 2000, 576 pagini încă nu a trecut anul de cînd am scris cu entuziasm (dar nu fără măsură) în această pagină despre Memoriile mandarinului valah. Petre Pandrea a fost nu doar una dintre apariţiile de succes ale editurii Albatros, ci şi, pentru multă lume, o adevărată revelaţie, fie din unghi istoric şi politic, fie psihologic. A iritat nu puţin, atît la stînga, cît şi la dreapta, omul fiind de-o forţă contrariantă teribilă şi de-o spectaculozitate inclasabilă. Epicureu şi moralizant, disciplinat şi nărăvaş, pasional coleric, dar atras de idealuri schimniceşti, ca exorcizare a exceselor deopotrivă ideologice şi senzuale, Pandrea era un „om feeric” înghiţitor de antinomii : rural aristocratic, pandur cobiliţar, socialist elitarist, partizan instabil şi incontrolabil, un principial cu puseuri burleşti, de arlechinadă în etica politică, un arhigeneros populist, dar ulcerat de spumegări vindicative (ce-i drept, nu o dată justificate din plin), un egocentric risipitor de sine, cu fervori năvalnice, topite în verdicte necruţătoare: drepte sau nedrepte, absurde, tăioase ori stupefiante, dar întotdeauna sincere... pînă la enormitate. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 89 Mandarinul valah „Am intrat, în 1923, ca secretar al unui mare avocat şi universitar, ajuns academician, şi am părăsit definitiv Tribunalul Capitalei şi arena tribunalelor provinciale nenumărate, unde am fost chemat cu onoruri într-un răstimp de 22 de ani. Am stat lîngă bară din 1923 pînă în 1958, adică 35 de ani. Stagiul de zece ani în puşcării a însemnat ani de conversaţii şi informaţii suplimentare. Am avut patru arestări burghezo--moşiereşti în calitate strictă de avocat pledant al PCR. Am fost de două ori arestat şi zece ani întemniţat, exclusiv pentru pledoarie. Am fost condamnat la 12 iulie 1959 pentru «agitaţie»... Pot vorbi cu fruntea sus şi fără menajamente. Faţă de nimeni. Nu sînt debitor, ci creditor. ” (p. 24) Aşa este. Şi tocmai de aceea devine deplin credibil şi cînd vorbeşte despre legionari, şi cînd dezvăluie subterane comuniste, cînd vede lumini acolo unde, îndeobşte, istoria ne îngăduie exclusiv întuneric, precum pune umbre acolo unde ingenuitatea, sau ignoranţa noastră de astăzi, ar fi tentată să idealizeze. Petre Pandrea a „frecventat” 14 puşcării. A fost deţinut din 14 aprilie 1948 pînă la 19 noiembrie 1952 („am fost cu amicul meu Petre Ţuţea la Academia de sub pămînt, de la Ocnele Mari, trimis de ex-amica mea Ana Pauker pentru pledoarii fulminante în procesele ţărăniştilor...”), apoi din 23 octombrie 1958 pînă în 1964. Orgoliul suferinţei dublează, în cazul lui, structura accentuat egofîlă, după cum logoreicul enciclopedic şi strălucitor, care-1 face confîn lui Petre Ţuţea, a fost dublat, datorită potrivniciilor destinului, de ironia sulfuroasă ce-1 apropie de I.D. Sîrbu. „Spiritul critic se află în disonanţă cu spiritul turiferar, iar eu sînt un criticastru acerb şi înnăscut. Nu-mi plac guvernamentalii. Stau cu urechea la vuietul popular şi încerc să dau glas adîncurilor, aspiraţiilor, suferinţelor. Ca avocat penalist, durerea socială bate permanent la poartă. Eu am fost şi am rămas un soi de avocat de cruce roşie. Am şi ajuns la o concepţie a avocaturii ca medicină de leproşi penali.” (p. 36) „Mandarinul valah - notează el în Decalogul personal -aparţine prin strămoşi (pe care-i venerează) ortodoxiei răsăritene creştine, detestă infailibilitatea papală (sediul autocraţiei), stimează liberul examen al protestantismului şi contemplă misterul cosmic în ataraxie.” (p. 507) 90 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Lupta celor două mîini în februarie 1998, SRI-ul i-a retumat Nadiei Marcu-Pandrea, fiica autorului, cca 4.000 de pagini confiscate avocatului dr. Petre Pandrea (§i cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu) în două reprize, 1948 şi 1958. O notă emoţionantă ne arată că volumul de faţă (jurnal penitenciar 1961-1964) a fost scris anume pentru noi, cei de azi: „Scriu pentru anul 2000 şi las manuscrisele la arhivă, pentru fiica mea Nadia, pentru soţia mea Eliza, pentru feciorul meu Andrei, pentru nepoţii şi strănepoţii mei, ca «felii de viaţă» şi documente psihologice autentice” (p. 34, vezi şi p. 397: „Acest jurnal intim este destinat copiilor, nepoţilor şi familiei mele, care n-au voie să-l publice decît la anul 2000, cînd eu voi fi oale şi ulcele”). înainte de orice, captivantă este aici lupta stîngului cu dreptul. A fostului ortodoxist cu amarnice apetituri anarhiste cu liberul cugetător insubordonabil oricărei structuri străine firescului organic. Lupta avocatului, de bunăvoie copleşit de arcanele plebeianismului comunizant, cu solitarul narcisist, atras de bunul autoritarism şi profundul tradiţionalism productiv ale unei drepte invariabil înţeleasă, din nefericire, ca propria-i extremă, şi nu ca miez, ca fundament al fiinţei naţionale. „Tolstoi, Gandhi şi Roland au fost trinitatea de îndrumători ai epocii pentru o anumită studenţime europeană”, notează fostul student în criminologie la Berlin. „Eu am fost student şase semestre la Bucureşti, opt la Berlin şi cîte un semestru la Paris, Heidelberg, Miinchen şi Roma, între 1923-1933”, adică tocmai cînd avea să descindă alde Cioran acolo, în proaspătul hitlerism omniacaparant. „Se aflau la studii şi sotniile negre, huliganii, xenofobii, retrograzii, tombaterele, hienele policastre şi reacţionarii, dintre care se recrutau carieriştii furibunzi. Omul nou, omul moral, omul jertfelnic se află în lagărul stîngii şi al democraţiei de stînga.” (p. 26) Iată o convingere rostită cum nu se poate mai ferm. Numai că, după doar cîteva pagini, se revine în prezentul comunist al penitenciarelor, ca suprem efect inuman al vechilor reflexe utopice desprinse din trinitatea Tolstoi - Gandhi - Roland: „Vor încerca să compromită umanismul. Zilele lor sînt numărate, fiindcă sînt fiii întunericului, sînt întruchipările eternului Caliban, ale răului în lume, ale huliganismului universal şi în luptă permanentă cu omul şi umanismul (...) Cînd stăteam de vorbă după 23 August, mă înspăimîntam de radicala lor transformare HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 91 psihologică. Erau plini de dorul răzbunării. Aveau ranchiune copleşitoare. Erau cuprinşi de febră genocidală, de exterminarea şi chinuirea acelora care voiau să frîneze cu zăbala criticii pornirile nărăvaşe genocidale”. Iar jocul dintre antiteze continuă: omul care-1 acuză pe M. Gafîţa că-1 monografiază pe Cezar Petrescu („un scriitor ordinar, net reacţionar, cu trecut contra-revoluţionar. A alungat pe comunişti din parlamentul 1931-1932, pentru a-i lua locul lui Imre Aladar”) nu omite să noteze că „avocatul a devenit, în perioada 1946-1958, anexa procuraturii. Un avocat nu poate fî, fără riscul ruşinii, agent provocator sau informator contra leafă fixă lunară”. în fine, dacă i se pare că-n interbelic „dreapta era acefală, în vreme ce stînga era intelectualistă” (sic!), vine, în schimb, cinstit şi spune că, adevărat, „burghezia era cam tîmpită: te aresta ca avocat opt zile şi-ţi dădea drumul. Arestarea apărătorului era inconceptibilă. Azi, te arestează, te ţin 4 ani, 7 luni şi 5 zile, şi te eliberează cu scuze. Aşa mi s-a întîmplat după arestarea de la 14 aprilie 1948 - 19 noiembrie 1952”. Sincere, picante, şocante La aşa o personalitate debordantă prin sinceritate şi autentic, de bună seamă că detaliile umbroase devin spectacol de artificii. Şi nu atît notele de tipul: „Nae Ionescu a fost ucis de un medic agent al lui Moruzov (asistent al lui Tantinel Iliescu, marele profesor), din ordinul regelui Carol II” sau că Ana Ipătescu ar fi fost fiica naturală a lui Dinicu Golescu ş.a.m.d., nu acestea interesează în primul rînd lectura, cît cele ce ţin de „manualul” de istorie mică a secolului XX. De pildă, Petre Pandrea crede că Maniu „avea vocaţia monastică şi penitenciară. După părerea mea, el trebuie să fi depus cîndva, în gînd, un jurămînt de călugăr alb catolic: celib, pauper, obedient Sfîntului Scaun, în felul lui Briining şi al atîtor conducători catolici şi administratori ai bisericii catolice”, dar nu omite să noteze că „Vaida ştia pasiunea holteiului Maniu pentru femei libertine, fiindcă fratele Iuliu era un neostenit amant”. în plus, afirmă corect că, „după cum Ionel Brătianu ar fi vrut Ardealul fără ardeleni, tot aşa Iuliu Maniu ar fi vrut regatul fără regăţeni” (vezi analiza lucidă a dramei româneşti la p. 343). Personaje importante sînt aici Ică Antonescu (i se face inventarul averii la p. 349), Elena Lupescu („toate guvernele din 1932 pînă la 92 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM 6 sept. 1940, toate numirile în slujbele înalte, toate comenzile de armament şi furniturile de zeci de miliarde s-au făcut în atmosfera de tripou din Aleea Vulpache. Pe-acolo a defilat D. Guşti, fiindcă metresa, apoi soţia sa, Miletineancă, era vară cu Lupeasca. Pe-acolo au trecut Octavian Goga şi Veturia, făcînd cadouri de covoare. Pe-acolo a trecut Istrate Micescu, dăruind un bust francez de marmoră din vestibulul său...”, vezi p. 346), Imre Aladar, p. 155 ş.u. („a fost expulzat de români ca maghiar, ca să i se ia locul de deputat de către Cezar Petrescu, maghiarii l-au restituit ca deputat român, iar birocraţia stalinistă l-a sugrumat ca şovin român”), Alex. Gr. Ghyka, un „prinţ cu capacitatea rugăciunii” (pp. 225, 229 ş.u.), Istrate Micescu (p. 308 ş.u.), om „cu morală de junglă” („îi servea pe nemţi, dar îi ura. Era arghirofil. Făcuse antisemitism acerb şi notoriu în tribunalul Ilfov, pentru a se alege decan, dar a pledat din 1938 în 1948 mereu clientelă evreiască. Spunea că aşa se face politica, politică de pumnale pe la spate, otrăvuri, capcane”, vezi şi pp. 320, 327), ca şi Simion Mehedinţi (p. 438 ş.u.), „devenit codrenist” şi intrat în conflict cu ginerele său, C.C. Giurescu etc. Etichete : „Matei Socor este un huligan de stînga mai pernicios şi mai falacios decît huliganul de dreapta” (p. 31); „Cuţo-vlahii vin în ţară cu patru paşapoarte, la chimir trei lire otomane, un caşcaval mare ca piatra, patru pistoale, şi pretind conducere de ministere. Sînt o pecingine, ca şi fanarioţii sau armenii, dacă nu le tai din unghiuţă la concurenţă şi trîntă dreaptă, cu cobiliţa şi la vot universal. Licheaua fanatică sau brusc fanatizată o întîlneşti frecvent la cuţo-vlahi. Altminteri sînt simpatici prin energie şi seamănă leit cu mic-valahii mei la zgîrcenie, lăcomie de chiverniseală şi materialism mecanicist” (p. 128); „Eu cred că, dacă Dumitru Stăniloae ar vrea, ar primi aripi de seraf şi ar zbura, dar acest lucru nu se cuvine şi nu-1 fece... ” (p. 143), şi cîte altele asemenea! Şi figuri de care nu mai ştie (sau nu mai vorbeşte) nimeni: tipograful Bodnărescu de la p. 43, tipograful Pastilică Avramescu, p. 51, grupul de legionari de la pp. 91-94 (Victor Biriş, Nistor Chioreanu, Ilie Niculescu, Alexandru Ghyka), Mihail Sturdza („recte prinţesa ambiţioasă Mavrocordat”), p. 523. Şi cumplita evaluare a lui Iorga de la p. 533, echivalat cu... măscăriciul C. Tănase, din pricina căruia n-a putut să facă Ion Manolescu săli pline cu Hamlet! ! ! (asemenea lui Pârvan pe lîngă Iorga...) Cît despre România anului 2000, a se vedea p. 413 : „Am motive de pesimism şi patetism, de neîncredere în omul valah, de îndoială în HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 93 umanitate. Ştiu că în om zace animalul. Ştiu că în fiecare din noi zace porcul. Din nenorocire, zăresc cu dezgust animalitatea lăbărţată în omul public şi în corifeii plaiurilor noastre, fiindcă oamenii simpli nu se interesează de istorie, n-au vrut şi n-au făcut istorie, ci au suportat istoria cu stoicism... ”. 22, nr. 4/23-29 ian. 2001 Nebuna măreţie a zurbagiului valah Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958), ediţie de Nadia Marcu-Pandrea, prefaţă de Ştefan Dimitriu, Editura Vremea, 2002, 525 pagini Chiar dacă e redundant pînă la Dumnezeu, chiar dacă i-am comentat în repetate rînduri jurnalele şi memoriile mandarinale, chiar dacă istoricii se feresc de el ca de sulf & tămîie (unii îi scot stînga pe nas, iar alţii dreapta), chiar dacă e hărţuitor cu fixaţiile sale vindicative (Ana Pauker - Luca - Teohari, Nae Ionescu, Hertha Pătrăşcanu, Malaxa şi legionarii, Carol al II-lea şi camarila etc.), vorba e că, din unghiul Omului interbelic românesc, Petre Pandrea este o comoară de trăiri incendiare, topiri de contrarii şi entuziasme într-o fascinantă, contagioasă libertate de sine! Cum să nu te laşi sorbit de avalanşa confesivă, de patosul revendicativ, harul portretistic, verva demenţială şi aprigul moralism ale acestui „zurbagiu balcanic”, „pandur şi cobiliţar”, „cronicar mandarin valah”, „cavaler al Olteniei” şi „om feeric”, cum singur se numeşte? La 28 august 1953, cîteva luni după moartea lui Stalin, Pandrea îşi numără „permutările penitenciare” - Malmaison, Văcăreşti, Uranus, Aiud, Ocnele Mari, Craiova - şi rezumă : „circa 33 de celule în aproape cinci ani”, ceea ce formează o „psihologie de vagabond”. Altfel spus, asta eliberează definitiv fiinţa: „Dacă am învins spaima de Destin, spaima de Societate, spaima de Foame, mai rămîne să mă înving pe mine. Operaţie grea: sînt plin de amintiri orgolioase, ca un stup de miere. Sînt animat de ambiţii satanice. Am învăţat să mînuiesc arma 94 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM dispreţului”. Din acest punct, cînd te aştepţi la orice, oricînd şi de la oricine, e limpede că... nu mai aştepţi nimic. Astfel incit o iei - febril sau agale, jovial sau încruntat - pe calea celor trecute şi devii Personaj în loc de scriitor, întru educarea celor viitoare. Aşa se face că, în timp ce notează cu amară stupefacţie fervoarea cu care fiica sa Nadia citeşte Tînăra gardă de Fadeev, Pandrea îşi varsă în pagină „chinurile agoniei teologice” de la 1927 („Aş vrea să cred în Dumnezeu şi Iisus Christos, dar nu pot. Aş putea fi ateu, dar nu vreau, fiindcă este prea ieftin, este o atitudine pentru guşaţi”), evocă elementul „guzganic” din Mihai Ralea, îşi făgăduieşte răzbunări fioroase („Voi călări peste aceşti imbecili cu armăsarii sîrguinţei mele şi cu îndrăzneala cazacului”), face portrete magistrale, rivalizînd cu Argetoianu, Arghezi & Co. (vezi, de exemplu, Grigore Iunian, Radu Popescu, Armând Călinescu, M. Ralea, Sorin Pavel), face predicţii economice incitante („Impresia mea este că înăuntrul sistemului capitalist se va ajunge la o introducere a producţiei planificate cu mai multă energie şi cu un control mai eficace”), veştejeşte dintr-o vorbire utopiile marxismului („hegemonia proletariatului este o tîmpenie veleitară. Sarea pămîntului sînt intelectualii”), îşi depliază zestrea genetică precum Cioran în Caiete („sînt mongolic pe latura maternă. Simt în mine efluviile podişului Gobi, dispreţul total de idei şi farafastîcuri ideologice... Nucul din mine reprezintă nostalgia latinităţii paterne”), îl probozeşte pe Ţuţea care susţinuse că „viitorul ortodoxiei este foarte catolic”, îşi numără iubirile germane, punctează schimbul de femei - Liuba şi Melitta - dintre Ghiţă Apostol şi Chişinevschi (p. 388), îl evocă onest pe Mircea Vulcănescu („ne detestam reciproc cu nemărturisită vehemenţă şi cu permanentă amabilitate... în Mircea Vulcănescu zăcea Banul Olteniei, omul tenace, sistematic, punctual, asiduu, dornic de a face binele şi numai binele pentru plaiurile sale”), dar mai ales pe monseniorul Vladimir Ghyka. în plus: Petru Groza - „ultimul cavaler al Daciei”, Arghezi despre A. Toma („o batistă cu muci vechi”), vinul şi sexul zilnic, moartea lui Ionel Teodoreanu şi atipica, dar cinstita durere a lui Păstorel (p. 155), Vasile Luca - „un găinar, un slujbaş al Siguranţei, proletar zdrenţăros, cu aspiraţii de grof şi instincte de asasin”, un C. Vişoianu „intrat ca tenia în anusul cu osînză al lui Max Auschnitt”. Iar peste toate, concluziile despre români şi România: „Pecinginea sufletului contemporan în Valahia este disperarea molcomă (...). Am depăşit stadiul apartenenţei la capitalism sau socialism. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 95 Aici, în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, fără valorile aferente mandarinale şi mistice ale Orientului. Un pospai Occidental pretenţios şi moftangiu care-i face incapabili de viaţă reală şi viguroasă”. Lectura îndrăcită a unei istorii diabolice. Ziarul de duminică, nr. 48/13 dec. 2002 T rn • « . • « D, f> A i • împliniţi şi mfrrnţi Cella Delavrancea, Scrisori către Filip Lahovari, edi(ie de Constantin Mateescu, Editura Jurnalul literar, 1988, 195 pagini Dacă stăm şi ne gîndim puţin, cele cîteva rînduri scrise tinerei Cella Delavrancea de bătrînul I.L. Caragiale pe versoul unei fotografii a Maestrului, trimisă cu ocazia Paştilor din 1911 (vezi Opere, VII, p. 579), rezumă admirabil viaţa viitoarei muziciene centenare. După cuvenitul „Christos a’nviat”, textul sună scurt şi plin, ca o feerică profeţie: „Dragă Cellica, te pomenim şi te dorim - mult. Fii sănătoasă şi veselă! Dumnezeu cu tine. Al tău credincios admirator, Caragiale”. Sînt, indirect, cuprinse aici exuberanţa, insurgenţa, sociabilitatea, francheţea şi vitalitatea acestei feminităţi debordante, aliajul de mondenitate salonardă şi graţie rebelă, de convenienţe şi elanuri impudice, destinul generos al unei fiinţe capricioase, inteligente şi ardent senzoriale totodată, o îndrăcire fermecătoare, de un hedonism pînă la Dumnezeu... Unde naiba ai citit toate astea în patru rînduri de felicitare banală ? Ei bine, recitiţi viaţa Cellei Delavrancea prin această cartolină improvizată şi veţi vedea... Dar, chiar aşa: unde-i biografia romanţată a Cellei Delavrancea ? Viaţa la moşie Cînd va veni normalitatea şi-n viaţa noastră literară şi ne vom putea apuca în linişte de buna şi atît de folositoarea frivolitate a biografiilor romanţate, a monografiilor vieţii de culise, analize de mentalităţi şi abordări sociologice iconoclaste şi picante - atunci destinul Cellei HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 97 Delavrancea va figura la loc de frunte, alături de-un Claymoor sau de Bogdan-Piteşti, de Elena Văcărescu, fraţii Donescu, Frederic Dame, Luigi Cazzavillan, Aristide Blank şi cîţi alţii asemenea, de lumea de la Curtea Regală, de odraslele şocante ale aristocraţiei, Cantacuzineşti, Sturdzeşti, Brătieni, Lahovary... etc. Că la noi totul a fost mai vătuit decît la Paris, mai cuminte şi mai intens rural în esenţe - adică mai aproape de cehoviana livadă de vişini, uneori pigmentată cu anarhie, dar de obicei turgheviană, oblomovistă -, asta-i o simplă problemă de specific. în ciuda aparenţelor, viaţa pe moşiile româneşti (în speţă, aici este vorba de Slăviteşti-Vîlcea) e departe de-a fi îndeajuns literaturizată, astfel încît o serie biografic-eseistică ar scoate la iveală multe lucruri fermecătoare. Deschid la întîmplare epistolele Cellei Delavrancea şi citez: „Sufletul meu drag - citirea scrisorilor tale întrerupe exerciţiile mele de pian. De ce oare cîinii nu mai vin la strakinăl [cuvintele subliniate sînt în româneşte în text]. Nu ştiu cine mi-a spus la Bucureşti că setterii tineri nu trebuie să mănînce mămăligă, ci supă cu macaroane şi came... Această prostănacă de Vilma ar face mai bine să se gîndească la propriile ei boarfe. Nu trebuie să-i mai dăm bani, ci să-i spunem că este necesar să se îmbrace, fiindcă n-am de gînd să-i fac rochii (...) Sonia şi Lili sînt încîntate să mă aibă lîngă ele în casa lor mare, expusă asfinţitului. Moldova este deja Rusia şi priveam ieri satele cu acoperişuri de paie, curţile goale, pragurile din pămînt bătătorit, întreg acest peisaj resemnat, simplificat ca imaginaţia unui primitiv. E atît de deosebit de atmosfera dinamică, vie, veselă a satelor din Oltenia ! ” (9 nov. 1933). După respectabilele volume ale Cellei Delavrancea tipărite în anii ’80 prin grija lui Valeriu Râpeanu la editura Eminescu, o avem acum pe voluntara, senzuala, năstruşnica, apriga Cella într-o postură mai familiară, la vîrsta de 39 de ani (cu şapte mai puţin decît Filip Lahovari, soţul ei de atunci). Un roman epistolar întins pe o perioadă de 14 ani (1926-1940), publicat bilingv de Constantin Mateescu şi tradus curat de Dan Mateescu. Cele 90 de texte provin din depozitele Arhivelor Naţionale -filiala Rîmnicu-Vîlcea, după ce au trecut, spune editorul, „prin beciurile Securităţii de pe strada General Praporgescu, apoi prin subsolurile Prefecturii Vîlcea. O parte dintre scrisori s-au pierdut, nici o scrisoare a lui Filip către Cella nu s-a păstrat, deşi acesta îi răspunde cu fidelitate la fiecare scrisoare. Am fi avut astfel un portret mult mai detaliat al diplomatului”. 98 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Pe Filip Lahovari, notează C. Mateescu, „ni-1 putem imagina din scrisori ca un bărbat în puterea vîrstei, autoritar şi pretenţios, dar corect cu servitorimea, de un caracter inflexibil, prudent cu oamenii politici, pedant, afectuos cu prietenii (mai ales cu cei ai Cellei), puţin sociabil, inteligent, dar lipsit de harurile unei mari personalităţi. O fotografie din tinereţe ne înfăţişează un bărbat blond, cu părul îngrijit, dat pe spate şi cu mustaţă bine tunsă, în genul belle epoque, cu obrajii subţiri şi ochii mari, vag exoftalmici. Trebuie să fi fost chipeş”. A fost ministru plenipotenţiar al României la Cairo (1927-1930), dar nu aflăm, din păcate, mai multe despre el. Oricum, este limpede că, deşi Cella semna zglobiu „Bucatzica ta”, cel înghiţit de obicei era bărbatul. Cu fulgi cu tot, la o adică. „L-am potolit pentru că faţa sa răvăşită îmi făcea rău. Admira răbdarea ta cînd ai necazuri, dar socotea că eşti indiscret de cînd te-ai ajuns, că relatezi cui vrea să te asculte ce a afirmat Titulescu, că eşti imprudent şi a făcut apel la influenţa mea ca să te dojenesc şi să te fee să fii tăcut şi speriat. I-am spus că eu sînt mai violentă decît tine, fără să-mi fi pierdut bunul-simţ, că îndur mai greu decît tine necazurile materiale... ” Cît despre abilitatea de amazoană, spiritul de cravaşă ori seducătoarele „coregrafii” dictatoriale ale Cellei, la 50 de ani, e de ajuns să cităm începutul epistolei din 13 oct. 1938 : „Micuţul meu drag - da, în discursul Fuhrer-ului este o asprime ciudată şi consider că i-a lipsit tactul. Abia dacă s-au calmat spiritele. Cea mai bună modalitate de a convinge lumea de bunele tale intenţii este să fii delicat. Delicat cu Anglia, cu Franţa. A da motive de bănuială celor ce fac din bănuială o armă - e inutil, iar azi ceea ce e inutil e dăunător. Ieri seară am cinat la Procop Dumitrescu. în general lumea e împotriva Germaniei. Trebuie făcută o propagandă pe care Germania n-o face încă. N-am aflat nimic ce te-ar putea interesa. Scriu o nuvelă şi sap în juru-mi un şanţ ca să fiu lăsată în pace. Mîine după-amiază cred că o să-i văd pe Cancicovi. Caricatura lui Sennep e foarte nostimă. Sînt mulţumită că Vilma nu te lasă să mori de foame şi că statul la ţară îţi face bine”. Iată omul. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 99 Lecturi, figuri, chestii Puţinătatea notaţiilor culturale nu-i deloc o tragedie. La urma urmei, avem de a face cu o corespondenţă accentuat domestică, în toate sensurile cuvîntului („I-am dat lui Nicu 1000 de lei pentru plinul de benzină de mîine. Cere-i restul de bani şi controlează. Nu uita nimic -ia tot ce-ţi trebuie şi flanele. Aici e frig iar eu dîrdîi. Nu uita nimic. Zece zile cu familia regală înseamnă expunerea întregului biet lux care ne împodobeşte. Iată o listă pe care i-o vei da Floricăi şi vei avea grijă să nu uite nimic [...] Ia cu tine cugetările lui Chamfort”). Totuşi, ici, colo, cîte-o Jeunesse ori un Cour des tenebres de Joseph Conrad, un Ibsen calificat „inocent şi obscur” (un teatru „scris într-un tempo care nu mai e astăzi la modă”), în vreme ce Parsifal are un „pretext literar cretin” („această folosire a Evangheliei pentru a insufla patos unor beţivani provoacă un rîs nebun. Wagner n-a uitat nimic - nici lecţiile de morală, nici simbolurile de bîlci, nici atitudinile luate din imaginile de la Epinal, iar baia la picioare făcută de Parsifal în actul al treilea este o dovadă a contradicţiilor absurde pe care le poate concepe mintea omenească”), iar Ceaikovski este „un autor castrat”, cu Variaţiuni „de o lungime forfotitoare şi atît de neroade, că pînă la urmă îţi provocau cîrcei în picioare”. Cella este adorabilă şi cumplită în directeţea verdictelor, la tot pasul. Excelînd în crochiul irezistibil pentru că obraznic (Ion Cantacuzino, fiul, „avea mina lui de zile bune, un bronz de puşti pe obraji, nici urmă de paragină, dinţi strălucitori şi ochii lacomi ai celui ce aude o sirenă”, Elena Văcărescu este „Elena Vaca, această minge plină de viaţă se pricepe să dărîme orice ezitare” ş.a.), are darul caragialian al naraţiunii epistolare: Hitler, scrie ea din Germania în iulie 1937, „asistă la toate spectacolele din loja doamnei Siegfried Wagner, împreună cu Blomberg şi Goebbels, care are o figură nervoasă, brunetă, slabă şi atrăgătoare. Lumea e pasionată de Fuhrer. La sfirşîtul pauzelor oamenii rămîn în picioare privindu-1 pînă la ridicarea cortinei. Viaţa e uşoară şi nu e scumpă. La Konditorei, tarte să te lingi pe buze de 25 pfenigi porţia mare. Peste tot curăţenia e o bucurie. La fel ordinea şi buna dispoziţie. O ţară minunată de cumpătare şi muzică. Ceata noastră de români este plăcută, iar dl Missir îşi plăteşte vizita la Bayreuth prin entuziasmul său : «Ei, ce zici Coană Cello ?»” (nu vi se pare că sîntem la un pas de corespondenţa Caragiale - Zarifopol?). 100 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Evenimentele sînt întotdeauna năprasnic sintetizate, subiectivul fiind numaidecît încolăcit pe „trupul” celor obiective: „Aici, se pare că evreii sînt cătrăniţi şi vom avea multe surprize. Sper că prietenul nostru îşi va reveni repede din criză, căci nu e o persoană care va rămîne nefolosită” (text din 22 aug. 1939, prietenul cu pricina nefiind altul decît Nae Ionescu). în fine, proverbiala subiectivitate dătătoare de fiori a Cellei Delavrancea: „La Băneasa am ascultat jalnicele creaţii ale lui Enescu. Suita sătească este nocivă datorită lipsei de forţă. Şi atît de ovreiască încît mi-a amintit prin transpunere de Marcel Iancu! Cum se mai răzbună elementele bastarde ale unei rase pentru că nu au fost luate în seamă. Nimeni nu s-a gîndit să le stăvilească şi pătrund din nefericire în tot ce este mai important! ” (27 oct. 1939). De la conacul conjugal la Nae Ionescu Una dintre cele mai răspîndite legende ale istoriei noastre literare de culise zice de otrăvirea lui Nae Ionescu din ordinul regelui Carol al II-lea (cam din considerentele condamnării lui... Lucreţiu Pătrăşcanu de către Gh. Gh.-Dej), fiindcă prea a picat la fix moartea „Profesorului” ! Cine n-a auzit vreun bătrîn naist postulînd ritos : „Cella i-a adus ţigările în care Carol pusese să fie infuzată otravă! ”. Ei bine, volumul de faţă este în chip direct concludent din unghiul iubirii dintre Cella Delavrancea şi Nae Ionescu, mai precis: a amestecului de veneraţie şi tandreţe dintre cei doi. Valeriu Râpeanu a dedicat deja subiectului o pagină întreagă (în Curierul naţional din 30-31 ian. 1999, p. 7), comentînd chiar această ediţie. De la 15 oct. 1938 pînâ la 20 mart. 1940 (pp. 167-193 ş.u.), Nae Ionescu este subiectul principal (în lagăr, a stat din mai în noiembrie 1938 şi din martie în iunie 1939). La 15 oct. 1938, „vizită neaşteptată a soţiei prietenului meu. Zvonuri optimiste circulă tot mai mult. Le consider premature” (n-au fost aşa). După două zile: „Iubitule, nu ţi-am scris ieri. Am fost necăjită. Mi-au telefonat că bietul meu prieten e foarte bolnav, criză de rinichi după o amigdalită păcătoasă. Ce-i de făcut?” Joi, 20 oct.: „Sufletul meu drag - am aflat în sfîrşit că N.I. e într-un spital din Braşov de ieri. Sînt eliberată de-o grijă şi i-am cerut să mă primească în vizită. Alaltăieri la Georgeta C. aceasta mi-a spus HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 101 că doamna A. Călinescu doreşte foarte mult să mă cunoască pentru că bărbatu-său îi vorbeşte despre mine cu un potop de laude” (ei, da, era vorba de soţia lui Armând Călinescu...). în 28 iulie 1939: „Prizonierul e puţin trist. Nici unul din cei cărora le-a scris n-a venit să-l vadă şi dragul Mecena [Malaxa, n.n.] devine din ce în ce mai prevăzător şi se fereşte chiar de a-1 vizita. Ar trebui să înceapă să lucreze, să scrie pentru a uita, dar nu poate trece de poarta grădinii”. Şi la 20 mart. 1940: „Ion Vinea mi-a spus că au fost interzise articolele referitoare la dragul meu prizonier... Se pare că duminică la cimitir a fost impresionant, căci erau aproape 2000 de persoane (...) Am rămas, fireşte, acasă. Doresc să păstrez imaginea vie a acestei fiinţe care era aproape un înger şi a cărei luptă cu omenirea a fost atît de cumplită (...) Ar fi necesare totuşi minuni, din timp în timp, pentru a reînvia credinţa. Poate că Moartea este, ea însăşi, o minune, singura minune”. Dosarul rămîne, în orice caz, deschis. 22, nr. 13/30 mart.-5 apr. 1999 Leontin Jean Constantinescu, Jurnal, Editura Jurnalul literar, 1998, 176 pagini Săptămîna trecută am prefirat aici firele unui destin generos (Cella Delavrancea), temperament strălucitor la modul spectaculos şi aparent împlinit întru toate cele, cu toate că a doua jumătate a vieţii i s-a derulat printre gratiile (la figurat) ale comunismului. Fără îndoială că un grăunte de eşec va fi prins rădăcini amare şi în fiinţa Cellei Delavrancea: să copilăreşti exuberant ca răsfăţata high life-ului artistic, să fii, din tinereţe, o familiară a Curţii Regale, să fii la 40 de ani doamnă de companie a Reginei, pianistă de succes, cronicar muzical ş.a.m.d. -iată o perspectivă existenţială desfăşurată cum nu se poate mai natural sub semnul ascensiunii. Or, de la balurile regale de la Peleş pînă la coabitarea (altminteri veselă) cu Xenia Balamaci, de la reveriile rural-aris-tocrate de pe moşia de la Slăviteşti-Vîlcea pînă la frigul din caloriferele ceauşismului, de la străbaterea Europei, cu firescul unui act de 102 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM elementară igienă spirituală, pînă la căutarea unor pile pentru obţinerea vizei pe paşaport şi de la frenezia senzorială, financiară, politică şi estetică specifică boieriei româneşti interbelice pînă la bucuria de a primi din mîinile lui Adrian Păunescu premiul „Flacăra” - este, s-o recunoaştem, un drum coborîtor. Poate că nu unul dureros la culme pentru călător, însă, oricum, un drum trist în esenţa lui. Un destin colţuros în orice caz, strălucirea finală, ca şi imensa iubire cu care a fost înconjurată de publicul fin au rotunjit frumos viaţa Cellei Delavrancea. M-am gîndit nu o dată ce ar fi devenit Cella Delavrancea dacă ar fi ales calea exilului, ca atîta lume bună românească de după 1944. Putem face infinite speculaţii (ar fi cîntat la seratele diferitelor asociaţii şi instituţii comunitare, ar fi participat la cenaclul lui L.M. Arcade, ar fi frecventat micile mondenităţi bovarizante, monarhiste sau nu, ar fi semnat proteste, ar fi mers la slujbe în biserica de pe Rue de Beauvais, ar fi trăit din lecţiile de pian date cîtorva copilaşi exsangui şi abulici...), fapt e că şi firul de aur al acestei vieţi începute în preajma castelelor şi conacelor avea să se rupă la 1947. încă o dată: în esenţa perspectivei sale, vreau să spun, fiindcă, altminteri, concertele de la Ateneu ale Cellei Delavrancea dinspre finele anilor ’80 reprezintă în orice biografie un triumf. Există însă o mulţime de nume ale exilului românesc, oameni formaţi în anii treizeci-patruzeci pentru cariere de substanţă, foarte puţin cunoscuţi, dar a căror sumă formează o trăsătură însemnată a pribegiei româneşti, ca să zic aşa. Leontin Jean Constantinescu este un astfel de caz şi-mi place să cred că Jurnalul literar îşi va continua lucrarea de etalare a penumbrelor şi de fertilă provocare a culiselor rezistenţei noastre în exterior. Jurist cu doctorat la Paris, autorul unui Tratat de Drept Comparat şi pregătit pentru diplomaţie, Leontin Jean Constantinescu a fost remarcat de ministrul de Externe Mihai Antonescu şi trimis în 1941 consilier juridic şi de presă pe lîngă Legaţia României de la Lisabona. De la această Legaţie, observă Ştefan Issărescu în prefaţa volumului de faţă, „au plecat spre capitalele ţărilor aliate comunicări şi memorandumuri apreciate drept cele mai documentate şi elocvente pledoarii pentru România. După încheierea războiului, în 1946, Leontin Jean HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 103 Constantinescu se afla la Paris, unde, împreună cu Brutus Coste, Titus Pogoneanu, Mircea Eliade, Nicolae Herescu şi alţii, sub conducerea lui Grigore Gafencu, pregătesc un document pentru a fi prezentat la Conferinţa de Pace care urma să aibă loc la Paris în 1947. Cu acest prilej scrie un studiu intitulat Chestiunea Transilvaniei”, lucrare publicată nu demult la editura Jurnalul literar. în 1948, cu sprijinul generalului Rădescu, L.J. Constantinescu scoate la Paris prima gazetă de informaţii a exilului nostru în Franţa, Curierul Românesc, iar Rădescu îl numeşte secretar general... „la ce anume, nici el nu ştie”, notează cu tristă ironie autorul în Jurnal: „Tot aşa, îl puteam numi şi eu împărat al Chinei”. Membru în „Gruparea românească pentru Europa Unită”, constituită la 1 iunie 1948 sub conducerea aceluiaşi Gafencu, el activează - arată Nicolae Florescu în prefaţa Jurnalului - timp de un deceniu în „Uniunea europeană a federaliştilor”, face parte dintre membrii fondatori ai „Centrului român de cercetări de la Paris”, alături de Octavian Vuia, Paul Costin Deleanu, Mircea Eliade, Emil Cioran ş.a., după care conduce (ian. 1952 - mart. 1953) La Revue de Culture Europeenne, împreună cu Sten Mery. în 1954 devine asistent universitar la Facultatea de Drept din Saarbriicken, unde, în 1961, va fi numit profesor titular al Catedrei de Drept european. Mai multe despre poezia şi publicistica sa, în prefaţa volumului. Altceva e de subliniat din capul locului: semnul înfrîngerii sub care s-a derulat, în esenţă, acest destin. Astfel înşirate, principalele momente ale vieţii formează o sumă impozantă. (Să-i adăugăm aici şi pe cei trei fii ai autorului, doi dintre ei, gemenii Andrei şi Alain, avîndu-1 ca naş chiar pe generalul Rădescu.) Dar, în esenţă (aceeaşi... esenţă de care scriam mai sus), cearcănele eşecului sînt nedezlipite de figura autorului (n. 1913) încă de la prima pagină a Jurnalului - 24 aug. 1947: „Sensibilitatea mea s-a cornificat. Mai ales regret că în omul de azi nu regăsesc nimic din adolescentul emotiv şi generos de altădată. Fră-mîntarea nu sfirşeşte decît pentru a-mi face mai pregnant sentimentul marei mele neputinţe, al inutilităţii care m-a obsedat mereu. Am sentimentul spectatorului angajat într-o cursă pe care n-o doreşte şi a cărei experienţă îi lipseşte”. La 1 sept. 1947 : „Am din ce în ce mai mult impresia că aparţin unei lumi ce moare violent... Sîntem nişte bieţi viţei conştienţi că şi behăitul e inutil”. La 26 nov. acelaşi an: „Am avut adesea sentimentul lipsei de sens a existenţei. Azi, cînd mă las trăit de o viaţă pe care n-o 104 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM recunosc ca a mea, cînd din eveniment în eveniment am coborît ca pe o scară blestemată într-o cavernă unde mă simt redus la simplele mele dimensiuni materiale, unde nevoia mă obligă să duc o viaţă din care lipseşte aproape tot ce am visat, simt mai puternic senzaţia stranie de a vedea, pînă să recunosc, propria mea existenţă”. Şi în nov. 1950: „Singuri printre străini, departe de cei de acasă şi de ţară, ne simţim mai singuri şi mai străini ca oricînd. Totul mi se pare fără rost. Totul mi se pare zadarnic”. Amărăciunile unui impulsiv întins pe mai puţin de un deceniu (1947-1958, dar fără intervalul 1950-1953), jurnalul este totuşi perfect coerent în opţiuni politice, este plin de scene şi figuri incitante şi suculent mai ales din unghiul ideii de exil românesc. Leontin Jean Constantinescu era, mi se pare, un principial coleric („Rădescu mi-a reproşat totdeauna salturile şi supărările mele subite în raport cu oamenii”), un orgolios aţos, disciplinat şi cam inflexibil, ceea ce va să zică o adevărată pacoste pentru obişnuitul labirint tranzacţional şi cameleonic din politica diasporei: „Ce sens are să fii rigid pe principii, cînd preţul acestei puerile virtuţi e viaţa copiilor tăi. Nu vreau să mă laud, dar nu cunosc un altul care să aibe scrupulul meu moral, curăţenia şi cinstea mea sufletească. La ce bun ? Ce-i păsa lui Barbul, lui Milică Marinescu, lui Faur, lui Franasov, lui Căsăcescu şi la toată infinita serie de afacerişti, proteuri, escroci, hoţi sau gangsteri, dacă viaţa de seniori e asigurată şi dacă, cîte unul sau doi săraci cinstiţi îi dispreţuiesc ? ”. Tipic pentru amărăciunea dintotdeauna a exilului nostru (disoluţia forţelor şi agitaţia sterilă, găinăreala cu fason, emfaza cu istericale, incongruenţa, apoi sărăcia cvasigenerală şi, în fine, autosabotarea, mai mult sau mai puţin inconştientă, pe toate planurile), Jurnalul conţine notaţii de-a dreptul sulfuroase. „Adevărul e că sînt scîrbit pînă la măduvă. N-are nici un rost să mă zbat, să lupt contra evidenţei şi obstacolelor pentru a servi oamenii şi cauza. Trebuie să ies odată din această lamentabilă gaşcă de egoişti şi ambiţioşi. Pregătirea, cinstea sufletească, buna-credinţă şi loialitatea nu contează, sînt doar handicapuri. Mergînd pe valori negative, voi învinge, oricît mă scîrbeşte HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 105 această victorie. Fiind un om cinstit şi un dezinteresat patriot, voi deveni un simplu muritor de foame.” (19 oct. 1947) „De trei ani de zile am avut impresia existentei unei camarile ce aspiră la monopol. Niciodată nu am crezut că un om în lupta lui patriotică poate fi atît de canalie. G. Nic. Buzeşti mi-a făcut impresia unei reptile vorace şi ambiţioase.” (21 nov. 1947) „Generalul Rădescu a murit (...) Ieri am fost la Gafencu (...) Cît ducea lupta Generalul Rădescu, Gafencu putea face pe independentul şi pe a treia forţă. Acuma, prin vidul lăsat de moartea Generalului, are două posibilităţi: 1. sau devine prizonierul grupului Vişoianu, sau 2. ia taurul de coarne şi duce el lupta contra lor. Asta cere însă organizaţie, renunţare la comodităţi şi egoisme personale.” (18-19 mai 1953) „Adevărul e că nu se poate face nimic pe planul românesc. Toată pretinsa activitate nu e decît o luptă de pioni care masturbează neantul. Nu pe drumul acesta se va face ceva pozitiv pentru ţară. Agitaţiile tuturor n-au decît o semnificaţie personală.” (24 iul. 1953) Alte fire la pp. 66, 69, despre Gigi Atanasiu, „păianjenul” care a administrat banii regelui Mihai în Elveţia, p. 87 - fondurile manevrate de Cretzianu, pp. 127, 151 - veşnicele lucrături de la Radio Europa Liberă, p. 156 - fricţiunile dintre grupul Vişoianu şi grupul Gafencu. Politiceşte, domină aici acel scepticism nervos, propriu naturilor stăpînite de conştiinţa zădărniciei, dar ostile, prin structură, resemnării, în plus, jucarea României la zaruri într-o Europă a Războiului Rece şi sub ochiul cinic mercantil al SUA nu putea vărsa în pagină altceva decît imprecaţii ale dezamăgirii: „Nici Franţa, nici Occidentul nu vor reface Europa. Nuanţele s-au estompat şi lumea de azi este ecartelată între URSS şi USA” (25 aug. 1947). „Sînt extraordinari aceşti unguri. Devin singura forţă ocultă serioasă.” (28 aug. 1947) „De acord cu Crişu Axente asupra valorii Byzanţului şi asupra autenticităţii stilului nostru de viaţă faţă de un Occident care are cunoaşterea criticismului, cartezianismului, dar căruia îi lipseşte suflul de viaţă armonios al ortodoxiei” (idem). „Am avut dintotdeauna convingerea că Rusia nu acceptă bariere şi că obiectivul ei e dominarea lumii.” (19 sept. 1947) „Anglia continuă mica ei politică ipocrită. Franţa şi Marea Britanie aleargă cu limba scoasă după rolul de a servi drept intermediari între USA şi Rusia (...) Venirea lui Marshal la State Department a însemnat un progres faţă de masturbarea fotogenică a unui cretin surîzător ca Roosevelt (căruia i se datoreşte cea mai mare parte din tragedia actuală)” (idem). „Ieri rapidul Paris-Lille a deraiat: act de sabotaj. Orice s-ar spune, e un popor 106 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM terminat : îmbătrînit şi fără reacţii. Se vor duce la eşafodul sclaviei ca nişte berbeci behăind. E bine că, pe de o parte, se verifică ce e o democraţie dezlînată şi fără autoritate, pe de alta - ce înseamnă comuniştii. Căci... aveau iluzii, berbecii. Cînd sub teascul comunist eram doar noi, nu s-a ridicat un singur protest. Şi Franţa şi Anglia voiau înţelegerea cu URSS pe cadavrul nostru, aşa cum o obţinuseră cu Germania pe cadavrul Cehoslovaciei.” (4 dec. 1947) „E prea devreme pentru a spune ceva, dar trebuie precizat că slăbirea internă a Rusiei este singura noastră şansă în faţa unui Occident scheletic, imbecil şi abulic.” (18 iun. 1953) Oameni cu piper Aşa stînd lucrurile (adică urzicat, cu încruntări şi sleire), bineînţeles că înţeparea persoanelor în insectar se face, de obicei, nu jubilaţiv, ci sarcastic. Căpitanul Iliescu este „o curvă bazedoviană, al cărui unic merit este acela de a trăi ca un prinţ pentru că a rămas cu fondurile Moruzov”. Ovidiu Cotruş e taxat iute de „meschin” pe o simplă bîrfă. Pe lîngă N. Georgescu Olenin (consilier economic la Legaţia română din Lisabona, 1941-’44), „Harpagon e un veritabil fiu risipitor”. Iuliu Maniu „se prevăzuse cu toate hîrtiile care-1 declarau Fiihrer”. Ion Raţiu, „onctuos şi agitat”, este „cel mai perfect spion al jocului general”. Vişoianu - „o lichea mediocră”. Ceea ce-1 caracterizează pe regele Mihai va să zică „încăpăţînarea, prostia şi strîmtenia de vederi”, iar sărăcia îi oferă şansa de a deveni „mai înţelegător, mai uman, mai înţelept”. Pe Virgil Ierunca „niciodată nu l-am gobat, l-am găsit prea Unteanu”. Pamfîl Şeicaru - „un semidoct talentat”. în fine, Mircea Eliade este redat la 13 iun. 1954, via N.I. Herescu, „insipid şi fără vlagă” ca prozator, om lipsit de caracter, ins cu cap de vultur şi aripi de găină. Iar la 5 febr. 1955, acelaşi Herescu avea să dezlănţuie din nou adrenalina autorului vorbind de alte intrigi ale orgoliului eliadesc („Mircea nu mi-a iertat niciodată faptul de a fi fost numit consilier la Lisabona atunci cînd el era doar secretar”). O figură interesantă este Crişu Axente, singurul „prins” comprehensiv, chit că autorul nostru e departe de-a simpatiza cu legionarismul („pe retina memoriei mele figurează imaginea nefericită a dezastruoasei lor guvernări” ; „elementul macedonean, cu intransigentele, violenţele HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 107 şi brutalităţile străine climatului nostru temperamental”). La moartea acestuia notează: „Intrase în Gardă. Nu prea mă înţelegeam cu el. Aveam rezerve faţă de inteligenţa lui vioaie şi ştrengărească, dublată de multă imaginaţie. Aveam oarecare rezerve şi faţă de caracterul lui. Trebuie să recunosc că m-am înşelat. Viaţa lui a fost consecventă cu idealul lui. L-am revăzut la Paris în 1947, ambii refugiaţi. Atunci ne-am apropiat mai mult. El lăsase din intransigenţa formulării convingerilor. îşi dădea seama de aspectele totalitare ale Gărzii şi le demonstra, ştiinţific, inexistenţa, iar pe plan românesc voia un joc de echipă - în care ei să fie individual acceptaţi - fără pretenţii politice sau de grup... Ce a mai rămas din noi şi din visurile noastre de acum 20 de ani ? ”. E singura întrebare esenţial valabilă a generaţiei lor, fie exilaţi, fie rămaşi în ţară. 22, nr. 14/6-12 apr. 1999 Alexandru Baciu, Din amintirile unui secretar de redacţie. Pagini de jurnal, 1943-1978, Editura Cartea Românească, 1997, 260 pagini Din relativ numeroasele oferte memorialistice prezentate fragmentar prin gazete în ultimii ani - spre aţîţarea aşteptărilor noastre -, cel puţin patru au atras în mod deosebit atenţia: jurnalul Monicăi Lovinescu, carnetele lui Virgil Ierunca, selecţia făcută de Z. Ornea din amintirile lui Constantin Beldie şi paginile lui Alexandru Baciu din anii ’40. Asupra primilor doi nu era de conceput nici o umbră de îndoială în ce priveşte substanţa sufletească, bogăţia cazuisticii, valoarea documentară şi armătura literară a întregului: chiar dacă acoperă o perioadă redusă din existenţa lor (anii ’50), memorialistica Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca va umple un capitol fundamental al exilului românesc generat de instaurarea comunismului. Tot aşa, cel puţin paginile despre Nae^Joneseu-extrase de Z. Ornea din jurnalul lui C. Beldie, în ciuda subiectivismului lor (sau tocmai de aceea), ne lăsau să întrezărim o materie incitantă, dacă nu neapărat prin anvergura autorului, în orice caz prin ineditul insectar uman. (Apropo: au trecut vreo şapte ani de cînd aşteptăm publicarea cărţii!) 108 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM în schimb, Alexandru Baciu a fost realmente o surpriză. Alegînd pentru presă paginile din 1943 (cînd lucra la Direcţia „antonesciană” a Presei, alături de Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Pericle Martinescu, Vlaicu Bârna ş.a.), autorul ne întindea, cu sobră generozitate, o capcană promiţător tensionată. Am semnalat prompt, la vremea aceea, fragmentele cu pricina. Mult mai puţin prompt sînt acuma: ei bine, abia luna trecută, la Tîrgul de Carte de la Muzeul Naţional, am dat peste cartea lui Alexandru Baciu, tipărită în... 1997. Chiar dacă, potrivit codului meseriei, aşa ceva nu prea se face, voi recenza totuşi, cu o întîrziere de aproape doi ani, acest volum. Nu de alta, dar prea se leagă bine la tema „împliniţi şi înfrînţi” ! O mare dezamăgire De la bun început trebuie spus că, faţă de interesul suscitat de fragmentele oferite presei, întregul editorial este o dezamăgire. Şi asta din mai multe motive. Unul este puţinătatea materialului. 1943-1978 va să zică un interval serios şi plin de volute şocante, numai că 1943 cuprinde şapte pagini, 1944-1948 încă douăzeci, 1949-1952 doar cinci, 1962 alte zece, după care, cu cîteva excepţii (1975, 1976, 1977, 1978, care depăşesc, fiecare, douăzeci de pagini), totul variază între o pagină (1965), patru pagini (1963-1964), cinci (1973, 1974), opt (1969) şi 12 (1967), intervalul 1970-1973 lipsind de-a binelea. Să ne înţelegem: nu-i vorba nicidecum, aici, de-o contabilitate meschină sau răuvoitoare. Este, fireşte, dreptul sfînt al autorului să scrie ce, cum, cînd şi cît vrea, numai că muntelui de aşteptări excitate de promisiunea celor 35 de ani de culise redacţionale i se răspunde cu cîteva notaţii de-o cuminţenie excesivă, pe cît de prudente, de catifelat aduse din condei, pe atîta de supărătoare. „Aceste amintiri - mărturiseşte autorul - au fost alcătuite pe baza unor caiete cu note de jurnal intim, dintre care pe multe le-am aruncat, de teamă. Mai ales după «cazul» inginerului Ursu. Aşa se explică absenţa amintirilor din unii ani grei de evenimente; de asemenea, relatarea altora, care s-a făcut din memorie, o reconstituire cu inerente omisiuni. De altfel, ele sînt doar notaţiile, fără pretenţii de exegeză şi exhaustiv, ale unui intelectual obişnuit, care a asistat - ca martor inhibat şi nevolnic - la derularea unui cotidian căruia nu-i sesiza întotdeauna, la justele proporţii, profundele valenţe tragice.” HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 109 Adevărat. Şi motivat. Dar gustul amar provine, pe de o parte, de la puţinătatea detaliilor revelatoare şi de la precauţiile flagrante - uneori net condamnabile - faţă de anumite personaje şi evenimente, iar pe de altă parte, de la vanitatea scriitoricească a autorului: excesivă, desfăşurată uneori la graniţa dintre sublim şi ridicol, conştiinţa literatului manque cenzurează (pînă la anulare) elanul confesiv al secretarului de redacţie pur şi simplu şi inflamează narcisiac statura traducătorului Alexandru Baciu, oricum exercitîndu-se în dauna aportului documentar zdravăn şi eficient. Ideea ratării, marginalizarea acceptată cu amară luciditate, conştiinţa destinului frînt (fie din unghi literar, fie - de ce nu ? - diplomatic, date fiind circumstanţele primei angajări) sînt elemente definitorii. „Dar mereu în mine sălăşluieşte ceva nerealizat, «neisprăvit» la modul propriu al cuvîntului.” (18 febr. 1964) „N-am izbutit pînă la vîrsta mea să-mi impun o disciplină a scrisului. Nu sînt deplin conştient că timpul este ireversibil şi vîrsta nu-mi îngăduie să zăbovesc.” (15 iun. 1976) „Acum, la senectute, timpul este pentru mine mult mai ireversibil ca altădată. Pe primul plan autenticitatea, dorinţa vie de a înfringe neantul, efemeritatea existenţei, precarul vieţii, obsesia de a-mi păstra mereu omenia.” (1 febr. 1977) „Voi împlini peste puţin timp 60 de ani! Incredibil! (...) Cît de bine îl înţeleg pe Proust vagabondînd, călătorind cu nesaţ în acest labirint uriaş, fără alt fir al Ariadnei decît voinţa acerbă de a se «reconstitui» cu ajutorul neprecupeţit al memoriei.” (12 ian. 1976) Tocmai de aici provine tristeţea noastră: că memoria autorului este fie zgîrcită, fie deocheat selectivă, fie prea îngăduitoare, acoperind mîrşăviile multora şi un ocean de mizerii colective. /\ In penumbră Născut la Bucureşti în 1916, Alexandru Baciu şi-a luat licenţa în istorie şi drept, a lucrat în redacţia revistei Secolul 20 din 1961 pînă în 1991 şi, cu toate că în 1996 a publicat un volum de proze scurte (Scrisoare de recomandare şi alte schiţe anacronice), numele său este asociat cu traducerile din Alain (studii, eseuri ş.a.) şi Marguerite Duras (Moderato cantabile, Stăvilar la Pacific), din Rene Girard (Minciună şi adevăr romanesc) şi A.P. de Mandiargues (Muzeul negru), din Jean Cocteau CCopiii teribili), Jean Domenach (întoarcerea tragicului) ş.a. O viaţă 110 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM desfăşurată în penumbră, cu un anume cearcăn aristocratic, în circumstanţe nu neapărat tragice, dar oricum amare, la limita eşecului, dar şi cu împliniri culturale bine măsurate. Un fel de penumbră populată cu şoapte şi complicităţi greu explicabile, cam cum arătau de obicei coridoarele Uniunii Scriitorilor (unde era şi sediul revistei Secolul 20), atunci cînd nu forfotea războiul taberelor literare. Nu altfel sună lista preferinţelor literare, amestec de estetism, melancolie şi senzualitate somptuoasă, nu fără ceva decadent şi bovaric întru toate: „...cărţile mele de căpătîi - Apollinaire, Baudelaire, William Blake, Rilke, Bacovia, Mateiu Caragiale, Arghezi, Valery Larbaud, Blaise Cendrars, Lucian Blaga”. în 1943, cînd îşi începe jurnalul, Alexandru Baciu are 27 de ani şi lucrează la Direcţia Presei, cea care, în 1954, avea să devină Direcţia Relaţiilor Culturale cu Străinătatea şi de unde avea să fie epurat în 1948. Al doilea nod existenţial: 1949-1951, redactor ştiri externe la Agerpres, de unde avea să fie dat afară în 1952, împreună cu peste trei sute de colegi, ajungînd zeţar la întreprinderea Poligrafică nr. 4 din Bucureşti (1952-1961). în 1961 intră, cum spuneam, în echipa de la Secolul 20, adevărat club exclusivist, pentru unii, cuib reacţionar, din perspectiva altora, lojă masonică, rezervaţie, oază... ş.a.m.d. Din punctul meu de vedere, marea decepţie - adică marea absenţă -a jurnalului se numeşte Agerpres, o instituţie absolut perversă şi ciudat de absentă din memorialistica noastră. Dacă la capitolul Direcţia Presei frustrează subţirimea elementelor contextuale şi absenţa detaliilor profesionale şi dacă, la capitolul Secolul 20, remarci stupefiat lipsa aproape totală a luptelor cu cenzura şi, în general, cu variatele constrîngeri la care a fost supusă presa literară în ceauşism, în schimb la intervalul Agerpres eşti lăsat sur ta soif într-o manieră aproape sadică! O instituţie perversă Mai mult decît în presa de partid, unde totul era betonat propagandistic din capul locului, la Agerpres se practica un soi de „fenomen Piteşti” sui-generis: supravegherea reciprocă şi delaţiunea mutuală ca şi obligatorie, terorizarea individuală prin îndoctrinarea de masă, amestecul social aparent bezmetic, însă deliberat cu sadism experimental (oameni aduşi „direct de la coada vacii” sau „de la strung”, puşi alături de HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 111 vechii specialişti ai Rador, filoenglezi sau germanofoni, dar şi de bătrîni evrei, comunişti unguri şi nepoţi de legionari - mai mult sau mai puţin vindicativi cu toţii), totul pe un bogat fond de duplicitate şi... epicureism, adică de amantlîc prin arhive şi sedii BOB. Puţine, întristător de puţine elemente, fie şi numai pentru a sugera atmosfera din instituţia Stelei Moghioroş, condusă la acea dată de I. Popescu-Puţuri şi populată de generaţia Feliciei Antip, a lui Ioan Grigorescu & Co. „Molohul stalinist a putut fi mulţumit de jertfele ce i s-au adus atunci la Agerpres. Ţin minte numărul sacrificaţilor: trei sute patruzeci şi opt, între alţii Dan Duţescu, N. Steinhardt, Leonid Dimov, Mircea Popescu... Eu am primit decizia de concediere contrasemnată de colega şi «prietena noastră» Sorina Moscovici.” Cît de bogat este, în subterane, capitolul ne-o arată fie şi numai palidul reflex de la p. 153, la întîlnirea din sept. 1975 cu „tovarăşul Lupu [Nathan, n.n.] şi soţia lui, tovarăşa Riana, care au jucat un rol, poate nu minor, acum 25 de ani, cînd pe soţia mea şi pe mine ne-au dat afară cu zurgălăi de la Agerpres. (...) Le-am spus toate astea firesc, ironic, cu sarcasm, ceea ce mi-a atras - surprinzător - un fel de stimă din partea lor. Lupu s-a bucurat şi se bucură de favoarea regimului, fiind o bună perioadă corespondentul Agerpres la ONU. A avut sprijinul constant al unui cumnat - Bujor - mare ştab, care a pierit anul trecut într-un accident de aviaţie”. Ei bine, tocmai astfel de detalii erau de aşteptat să gîlgîie în Amintirile unui om trecut prin atîtea îngheţuri şi dezgheţuri stalinist-ceauşiste! (Alte asemenea dedesubturi semnificative ni se mai dau - semn că autorul le cunoaşte prea bine importanţa -, dar foarte, foarte rar: la p. 20, despre rolul soţiei, Riri Florescu-Blum, în cariera lui Mircea Grigorescu; la p. 36, replica lui Miron Constantinescu: „Aici a stat şarpele de Hillard” ; la p. 81, scena cu Marin Preda, care schimbă alene ordinea numelor de pe pagina de gardă a traducerii Ciumei lui Camus, din „Etta şi Marin Preda” în „Marin şi Etta Preda” ; la p. 250 ş.u., Norman Manea în excursie în URSS, „schimb cultural între Secolul 20 şi Innostrannia Literatura”, venind „descurcăreţ cu multe bagaje, doritor să mai vîndă cîte ceva pe la ruşi”, în speţă nişte perechi de blugi.) Din păcate, Alexandru Baciu datorează prea mult - poate chiar supravieţuirea profesională - unui triunghi uman şi politic de mare, misterioasă şi mustoasă complexitate : G. Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, Dan Hăulică. Trei nume, trei biografii prin care se poate scrie liniştit 112 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM istoria ocultă a comunismului românesc, povestea doldora de paradoxuri a arcanelor „stîngii luminate” de „flacăra internaţionalismului”, ca să-i zicem aşa. Un triunghi... cu o mie de unghiuri Cu G. Ivaşcu, „intelectual de-ai noştri”, autorul face cunoştinţă prin 1943-1944, cînd colaborau amîndoi la Vremea. Prin 1946, îl va avea director la Direcţia Presei, după Richard Hillard, Mihail Sebastian, Zevedei Barbu şi Al.H. Zambaccian. Care vor fi fost „umbrele care planau asupra prezenţei” lui G. Ivaşcu în acel post, Alexandru Baciu nu ne spune. Pe Mihnea Gheorghiu îl întîlneşte tot la Direcţia Relaţiilor Culturale cu Străinătatea, unde anglistul venise „cu dorinţa nedisimulată de a fi trimis consilier cultural la Londra”. De altfel, „i-am urmărit curios cariera lui Mihnea Gheorghiu : a avut o sinuoasă alternanţă între «cobo-rîri» şi «ascensiuni». Ascensiunile - pretindeau bîrfitorii - se datorau unor îndemnuri din exterior”. De ce natură vor fi fost acele îndemnuri, Alexandru Baciu nu ne spune. Destul e că la Secolul 20 va fi propus spre angajare de către acelaşi Mihnea Gheorghiu. La 29 sept. 1963, Dan Hăulică apare pentru prima oară în notele autorului nostru. „De curînd şi-a făcut reputaţia de polemist, prin campania susţinută împotriva sculptorului Gheorghe Anghel, creatorul unei bizare statui a lui Eminescu.” Hăulică „e foarte calm, sigur în tot ce întreprinde. Ceea ce îl face să creadă într-un fel de «suprarealitate» a lui” (bine spus !). Instructive episoadele din 8 iulie 1978 („astăzi Dan Hăulică a fost destituit”) şi 11 iulie („Dan Hăulică va continua să rămînă redactor-şef: au fost de faţă aceiaşi participanţi care au ocupat absolut aceleaşi locuri ca acum două zile”). în rest, prea puţine figuri la insectar: Eugen Jebeleanu, „cu un mers ferm şi privirea vulturească”, Cicerone Theodorescu, „înalt, zvelt, un adevărat dandy”, Richard Hillard, dînd meditaţii noilor ştabi, după ce le „frecventase” închisorile (p. 36), Geta Horodincă, „cochet îmbrăcată, dar avînd ceva distant în înfăţişare, un fel de Ianus, cu un ochi la Partid şi altul la literatura franceză contemporană”, Florian Potra, cu „o origine cam ambiguă pentru vremurile noastre”, Taşcu Gheorghiu şi boema-i ireductibilă (p. 121)... HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 113 Aş mai fi avut niscai răutăţi de şoptit, dar mă opresc. Prin 1947, lucrînd la DRCS, un fel de pepinieră pentru diplomaţie, Alexandru Baciu fusese propus secretar cultural la ambasada noastră din Varşovia. I s-a anulat paşaportul. (După vreo treizeci de ani, va afla că a fost lucrat de „colegul” George Macovescu.) Prin urmare, o viaţă bifurcată la 30 de ani! Urmez îndemnul pascalian „ne jugezpas” şi mă resemnez, semnînd. 22, nr. 13, 14, 15/30 mart.-19 apr. 1999 Doamne de onoare Zoe Cămărăşescu, Amintiri, Editura Vitruviu, 446 pagini în memorialistica de pretutindeni un sector aparte, plin de farmec, este rezervat literaturii doamnelor (domnişoarelor) de onoare ale capetelor încoronate. Fidelitate cu complicităţi de alcov, senzualitate cu sau fără bovarism, rafinament, intrigi, războaie adulterine, cearcăne, reverii şi suspin, ori, dimpotrivă, castitate resemnată, severităţi moralizante şi focalizare pe educaţia vlăstarelor princiare. între extreme, desigur, amintirile captivante prin, tocmai, firescul, cuminţenia şi abundenţa documentară. Fără să aibă pitorescul, jubilaţia, suculenta cu care ne-a şocat anul trecut Troica lui Gh. Jurgea-Negrileşti, amintirile Zoei Cămărăşescu (încheiate în 1963 şi tipărite abia acum, sub îngrijirea Martei Cozmin) fac fericirea paseiştilor, tot mai mulţi, aceştia, o dată cu delabrarea generală şi urîţirea tot mai otrăvitoare a tot ce ne înconjoară. Zoe Cămărăşescu era nepoata lui Titu Maiorescu, strănepoată a lui Iordache Golescu şi fiica Zoei Bengescu, doamnă de onoare a reginei Elisabeta din 1887 pînă în 1913, la moartea acesteia, acea „Zoe Bengesco” din cronicile mondene ale lui Claymoor. De altfel, degustătorul de mondenităţi claymooriste va rătăci familiar şi beatificat pe aleile ori prin cotloanele acestor evocări, care sînt cînd „calepin de voyage”, cînd „carnet du high-life” ori „lanterne mondaine”. Frenezia libertăţii rurale şi copilăria bucolică la moşie, mîncînd pui cu caise şi came cu gutui, dar şi cadourile Reginei pentru copiii doamnei de onoare: „într-un an ne-a trimis o etajeră cu o umbrelă mare de pînză, cum au femeile din piaţă la Braşov. Pe rafturile etajerei erau coşuleţe cu fel de fel de zarzavaturi şi fructe, de ai fi jurat că sînt adevărate, şi un cîntar cu greutăţi. Altădată ne-a trimis o prăvălie cu stofe din care ne puteam face HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 115 rochii la păpuşi. Paturi cu dulap şi lavabo, maşină de gătit, bufet cu veselă, casă cu mobilier complet şi sonerie la uşă! Grajd cu animale din care-mi aduc aminte o vacă - pe care o puteam mulge, laptele venind turnat printr-un căpăcel din spate”. Carol I întîlnit de micuţa aristocrată pe aleile Peleşului, partidele de călărit poneiul către Urlătoare ori la Piscul Cîinelui, dejunuri pe iarbă în poiana de la Stîna Regală, cu inevitabilii fiori de spaimă şi plăcere de pe stînca „dedicată” lui Franz Joseph în 1888. Celebra Şcoală de pe strada Clemenţei, tramvaiul cu cai, muscalii cu cauciuc, schimbul de cărţi de vizită, listele cu săraci pentru daniile filantropice de Crăciun, ţiganii de la moşia Goleştilor refuzîndu-şi eliberarea. George Enescu, serile de „făcut muzică” la Peleş, admiraţia pentru Cristache Ciolac, vila Brătianu din Predeal, scorţosul Duiliu Zamfirescu prins - tocmai el! - în plin rău de mare, vomitînd pe puntea vasului. Expoziţia Jubiliară de la 1906, balurile, Obolul, Tibişoi, Materna, sinuciderea lui Georges Bengesco la 75 de ani, Martha Bibescu la Mogoşoaia şi relaţiile ei înalt-oculte şi coticite cît se poate. Pelişorul şi schimbarea gărzii, circul Sidoli şi primele curse de automobilism „nebun” pe Aleea dinspre Bufet („tinerii erau: G.V. Bibescu, Jean Chrisoveloni, Leon Leonida, Gheorghe Assan, Pick-Pherekide, Ion Cămărăşescu, urmaţi de toţi oamenii bogaţi care lichidau grajdul cu cai pentru a deveni automobilişti pasionaţi”). Surpriza ta de a afla că, pe atît de cunoscutul drum către Cota 1400, la colţul către Sfînta Ana, o vieneză doamnă Widauer îşi înjghebase o bojdeucă unde vindea prăjiturele. La Moşi, Zece Mai şi bătăile cu flori de la Şosea, Iacob Negruzzi pe post de bunic ghiduş, camera cu pisici a Reginei, gentileţea bunicului Titu Maiorescu din casa de pe strada Mercur, dar şi surpriza de a te întîlni cu un Grigore Antipa „scund, cu părul cărunt, roşcovan la faţă, vesel şi simplu, rîzînd mereu arătînd nişte dinţi laţi şi rari. Toată lumea îl iubea şi o iubea pe soţia sa, o femeie frumoasă, elegantă, mult mai înaltă ca el, care se lăsa răsfăţată de Grigore ca un copil. Au trăit nedespărţiţi. A trecut Antipchen prin toate domniile, acelaşi om drăguţ, simplu, foarte preţuit. Cînd a murit în 1944, Alina n-a putut înfrunta viaţa fără Grigoraş şi s-a otrăvit”. în fine, intrarea trupelor germane în Bucureşti, aclamate de „cîţiva evrei şi germani”, laolaltă cu trista scenă de laşitate a bucureştenikJf care, la semnarea păcii, după ce-i aplaudaseră atîta pe nemţi, nu găsesc mai bună „răzbunare” decît să fluiere şi să dea cu pietre în fanfara germană din Cişmigiu... 116 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Şi încă n-am spus nimic despre profesori şi guvernante, gen Miss Clark („ducea un sac în care-şi băga ochelarii, cărţi, mîncare... de sub rochie depăşeau fustele de flanelă festonată, în picioare trăgea jambiere de lînă împletită...”), despre Marele Duce Vladimir, Mărie Bengescu, Techiighiol şi Constanţa, despre Rosetteşti, Davilleşti, Faraoane, Feidinand, Paştele sub ocupaţia germană, moartea regelui, dansurile, sindrofiile, călătoria la Constantinopol... şi cîte altele, care te dulce anesteziază şi te fac să te închizi în casă, la dospit (vindecător) de iluzii, cu scene din lumea de altădată. Ziarul de duminică, nr. 10/14 mart. 2003 Din hedonismul interbelic Constantin Beldie, Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950), Editura Albatros, 2000, 378 pagini „Am iubit şi am fost iubit în această jumătate de veac de toată gama cromatică a succesivelor frumuseţi ale epocii: de la ultimele figuri melancolice ale delirului romanţios, pînă la femeia iubeaţă fără complicaţii şi pînă la acea apariţie înspre chindiile vieţii mele, impertinent juvenilă, cu picioarele subţiri şi călcîiele ca nuca.” (Constantin Beldie) în urmă cu vreo şapte, opt ani, cînd Z. Omea prefaţa în România literară publicarea unor fragmente din Memoriile lui Constantin Beldie despre revista Ideea europeană, C.R. Motru şi, mai ales, Nae Ionescu („un ţigănos de golan, levantin, isteţ şi ros de ambiţii”), curiozitatea iubitorului de interbelici a fost, brusc, excitată. Un nume cu totul secundar, din acea specie de trăpaş pur gazetărească (secretarul de redacţie), se revela ca martor-oglindă al unor oameni, instituţii şi întîmplări cu mare impact în epocă, un dezvăluitor de culise înzestrat cu darul portretisticii. Nu conta prea mult orientarea politică mereu de stînga a omului (argeşean format în cercuri socialiste de modă veche, deopotrivă simbolist şi juisor, bon viveur mercantil şi cititor de decadenţă franceză), fiindcă - o dată - contrariile sporesc picanteria şi şansele de cuprindere cît mai elastică a adevărului, iar, apoi, cinismul memorialistului şi plezirismul cameleonic al omului compuneau un unghi adecvat de percepţie pentru acel suculent amestec de polarităţi care a fost Nae Ionescu. 118 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Ei bine, acum, o dată cu publicarea întregului, Nae Ionescu, Ideea europeană şi celelalte chestiuni de istorie literară devin aproape insignifiante pe lîngă ceea ce constituie adevăratul centru de interes al memoriilor, aria lor pur literară şi de istorie a mentalităţilor, şi anume: hedonismul Bucureştilor interbelici. De bună seamă că istoricul literar va şti să aprecieze după cuviinţă detaliile despre boema începutului de veac (mahalaua, „Tinerimea artistică”, Biblioteca Socec, anticarii clandestini de genul lui Azur P. Muşoiu, adolescenţa hrănită cu lecturi din Jules Laforgue, Baudelaire şi Rollinat etc. etc.), portretele unor personalităţi prea puţin prezente în atenţia ultimelor decenii literare (I. Trivale, Cora Irineu, Emil Isac, I. Brucăr, Ramiro Ortiz, Bogdan-Piteşti, E. Pom, E. Bucuţa, N.D. Cocea, dar şi Alois Pucher şi faimoasa Miţa Biciclista), scenele ce ţin de afinităţile Bucureştilor cu Parisul lui Henri Murger (vezi pp. 60, 85, dar în special cap. VII despre bordelurile Capitalei). Insă farmecul şi bogăţia cărţii se află în oda mahalalei (Gorgani--Brezoianu, colţurile de grand-Guignol ale vieţii galante de atunci), cu precădere în cap. V, „Bunul meşteşug al vieţii noastre”, o nebunie epicureică, scrisă cu vervă drăcească, absolut cuceritoare. Un adevărat exemplu (plin de culoare socială, de vigoare şi rafinament, de simfonii senzoriale tipice filozofiei plăcerii), venit ca o palmă deplin meritată de masochismul zilelor noastre. Rabelais şi Ion Ghica, întreaga tradiţie „a bunei dispoziţii senzuale şi fireşti” plus „prodigalitatea nesfîrşită a acestui pămînt” românesc îşi dau mîna în aceste capitole dedicate gastronomiei fabuloase, mirodeniilor, mixajului de specialităţi turco-bulgare-greco-pariziene, cîrciumilor din Giurgiu, murăturilor, vinaţurilor, cramelor, parfumurilor feminine (Oppoponax, Heliotroppe, Carilopsys du Japan) şi tehnicilor sexuale de alcov şi tractir, Beldie fiind un campion al virilităţii debordante. Fără să fie neapărat un personaj ataşant (ba, adeseori, dimpotrivă, e poltron, vanitos ca Tartarin, fanfaron, colportor, logoreic, cîrcotaş, amoral), vecin de temperament cu R Pandrea şi C. Argetoianu, cu Petre Ţuţea sau Şerban Cioculescu, acest „Costică” Beldie (1887-1954), redactor la Noua Revistă Română (1908-1916), secretar de redacţie la Ideea europeană (1919-1930), la Insula lui Minulescu, Cuvîntul lui Titus Enacovici şi la Curentul (1924-1926), profesor de limba română, pensionat în 1947, nu avea să facă puşcărie după 1947 (lucru cu HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 119 dichis, acesta), ci, pînă la moarte, în 1954, şi-a scris amintirile într-o jovialitate de invidiat. Predat editurii Minerva în 1954, manuscrisul vede acum, după o jumătate de veac, lumina tiparului, întru plăcerea, puţin parşivă, a ochilor noştri împovăraţi de... tranziţie. Ziarul de duminică, nr. 8/15 iulie 2000 O carte paralizantă I. Negoiţescu, Straja dragorilor, ediţie şi prefaţă de Ion Vartic, epilog de Ana Mureşanu, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, 223 pagini Cîteva mostre, ca pentru o anestezie prealabilă „Ne înghesuiam vreo şase-şapte ţînci cu rol de doctori, în mîini cu surcele adunate de pe jos, pe care - aşa cum ne învăţase în prealabil pacienta - i le îndesam în vulva încă ferită de orice pilozitate, oferită nouă cu cea mai nevinovată impudoare” • „...nu-mi mai doream nimic pe lume decît să stau nemişcat în cleştele uriaş şi moale al coapselor bărbăteşti, înveşnicit de această împlinire” • „...m-a luat cu el în closetul curţii, împărţit în două cabine, şi, înghesuindu-ne într-una din ele, mi-a poruncit să mă desfac la pantaloni şi a început să-mi sugă minusculul sex, îndemnîndu-mă apoi să fac şi eu la fel cu al său” • „.. .mă lăsa să-l deschei la nădragi, să-i scot sexul din izmene şi să mă joc cu el” • „Mă tîra în closet, să ne frecăm unul de altul sexurile...” • „din cale afară de excitat, am împins mîna pînă la sexul bărbatului şi simţindu-1 în mare formă, palpitînd chiar, am cutezat să-l deschei la pantaloni şi să-mi introduc mîna sub chiloţii lui, ca să prind într-însa acel corp viu şi cald...” • „Mă masturbam imaginîndu-mi că o posed” • „Eram priapic - suferinţă ce a durat toată adolescenţa mea, pînă la adînci tinereţe...” HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 121 Reacţii la puterea întîi O carte paralizantă: cum altfel să te simţi înaintea unui om care-şi despică tacticos pieptul în faţa ta şi te invită să-i cutreieri măruntaiele ? Sau, poate că mai sugestiv : cam ce reacţie să ai contemplînd o fiinţă-n plin autoexorcism, înfigîndu-şi, precum în străvechea magie, ace în ochi şi în inimă, ca să-i fugă demonii, menindu-şi singur de ursită? Avea dreptate I. Negoiţescu (citat de Ion Vartic) - „aşa ceva nu s-a mai scris la noi”. Poate că în ficţiune da, prin multele romane de bordel interbelice, în prozele Căii Văcăreşti şi ale Dudeştilor, dar o atît de crudă, de cruntă şi totodată serafică dez-drăcire făcută cu nonşalanţă de dandy... adamic nu cred să mai fi avut! Cele mai fierbinţi pagini din Jurnalul lui Gide, din visceralitatea exhibată a lui Celine sau din experienţele inversiunii la un Jean Genet au, în fine, un corespondent în memorialistica română! Ce zeiască trufie, cîtă nepăsare princiară, ce vanitate irevocabil ulcerată, ce superbie morbidă, cîtă exasperare sadică şi fervoare masochistă au conlucrat în această reconstituire-prin-pulverizare-de-sine ? Virulent provocatoare, scrisă pe picior de război cu Prejudecata Românească, anulînd orice simţ şi cod al moralei (aprioric resimţită ca fariseică), Straja dragonilor are o paradoxală vocaţie: te atrage irepresibil prin tot ce-i respingător în ea şi te respinge prin francheţea autosacrificială. Te scandalizează, te otrăveşte lent, este consternantă prin voinţa de a te jigni, dar şi incitantă pentru omul de cultură obişnuit cu etalarea viciului în literatură, în moravurile altor ţări, dar nu şi în confesivul românesc. Totul e joc de impulsuri contrarii aici. Negoiţescu vrea să şocheze (în germenii scriiturii intră corniţele M/-ului ionescian şi disperarea lui Cioran din Schimbarea la faţă...), dar stîmeşte compasiune sau, mai degrabă: un fel de milă stupefiată; vrea să ne dezghioace din micuţul (dar singurul) nostru confort de burghezi normali exact în măsura-n care luptă să dovedească normalitatea anormalităţii sale; e serafic în demonie, însă angelismul său jubilează drăceşte. Şi tot aşa. Este ştiut orgoliul de castă al homosexualilor (Doamne : şi cînd s-a găsit să apară §i cartea asta! în plină homo... fobie a lui homo carpaticus danu-biensis!). Ştim prea bine ce uriaşe valori a născut, sau a determinat decisiv, homosexualismul, de la platonism la pictorii Renaşterii, de la efebii Romei la Wilde şi Gide, ce mai - strălucitori, ultrasofisticaţi 122 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM cultural, estetizanţi pînă la demenţă în trăirea acută a Frumosului, atunci cînd evadează din ficţiune, cînd fug de „moartea la Veneţia”, sparg oglinda şi ies la spovedanie-n drumul mare - impactul e cumplit. Din acest punct de vedere, Straja dragonilor este un test. Tirajul... sper să fie mic. Să trecem totuşi mai departe Nu ştiu cîtă disperare - de sine, de România, de lume, de tot - şi cîtă intenţie tactică de copil teribil a încercat Negoiţescu atunci cînd a început Straja dragonilor (şi nu mă miră deloc clauza lăsată pentru apariţia jurnalului: peste 30 de ani!). Cert este că nimic n-ar fi mai periculos pentru memoria autorului decît fixarea exclusivă a lecturii în unghiul sexualităţii debordante. Mai întîi că volumul nu conţine decît a suta parte (se opreşte la sfîrşitul anilor ’40) dintr-o existenţă ce cuprinde, ca repere esenţiale, viaţa Cercului literar de la Sibiu (egal în setea de afirmare naţional--spirituală cu generaţia lui Mircea Eliade, dar pe coordonate sensibil diferite, întru estetic, şi nu întru organic, întru raţionalitate latinistă, şi nu mistică medieval-ruso-germană etc.), relaţiile cu Blaga şi E. Lovinescu, procesul şi anii de închisoare (1961-1964), momentul solidarizării cu Paul Goma, scrierea cărţilor, plecarea definitivă din ţară, scrierea Istoriei literaturii române, acomodarea cu exilul... tot atîtea etape extrem de interesante şi care ar fi rotunjit perfect aceste amintiri, trecînd culturalul în prirmplan şi lăsînd instinctualitatea doar în cotloanele textului. în al doilea rînd, lectura acestei cărţi trebuie dublată numaidecît de reluarea „romanului epistolar” cu Radu Stanca, apărut la Albatros în 1978, unde europenizarea şi problema românească, maladia lecturii, nesaţiul construcţiei spirituale, apetitul pentru patristică, pentru poezia noetică, referirile la romantismul german, la Goethe şi euphorionism, cultul latinităţii în dauna liniei Dostoievski - Kierkegaard - Berdiaev, atracţia catolică şi cîte altele absorb aproape în totalitate cofe-ul corydonic. HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 123 Nudismul ideologic: anii legionari în fine, pe lîngă autodisecţia „carnală”, Straja dragonilor face un scurt, dar precis şi intens gest de bisturiu intelectual. Mai precis : ideologic. Negoiţescu e sec provocator şi aici: estetul, degustătorul de licori mistice, metafizice, transmundanul şi, mai ales, liberalul catolic din ultimii ani de viaţă, duşman ireconciliabil al „reacţionarismului eminescian” se dezvăluie fascinat de fenomenul legionar al anilor ’30: din pricini de context (mult discutatul „faliment al democraţiei”, al partidelor, al regalităţii interbelice), de Zeitgeist („eu cred că a fost o boală care bîntuia atunci în lume şi care poate fi mai lesne explicată prin mijloace teoretice precum psihologia mulţimilor”), de antiiudaism conjunctural (vezi episodul redactării comunicării „Evreii, pericol social? ”, p. 147). Totul e relatat frust, fără fasoane teoretizante : „Pe colegii de clasă legionari i-am abordat eu, astfel că în primăvara lui 1937 făceam parte şi eu din frăţiile de cruce: mă copsesem bine şi frumos (...) vinovate erau partidele politice democratice care ruinaseră pe dinăuntru ţara, politicienii corupţi şi egoişti erau de vină... Iată-mă deci nu numai student, ci şi legionar, în cămaşă verde, cu diagonală neagră şi pantaloni negri înfundaţi în cizmele ca smoala, mărşăluind ca militarii în formaţie, ziua pe străzile Sibiului, noaptea pe şoseaua ce duce de la Sibiu la Tumu-Roşu (...) Devenisem, chiar dacă deloc încă o bestie, însă un fanatic. Clipa cea mai reprobabilă a acestui fanatism a fost satisfacţia sinceră, din adîncul inimii, cu care am primit ştirea asasinării lui Nicolae Iorga”. Mărturie teribilă. Oricum, pentru viitorul biograf al lui Negoiţescu va fi cu neputinţă ocolirea articolelor acestuia din gazete legionare („încercarea Ungariei de a se încadra în ordinea Europei naţionaliste” şi „Lauda veacului”, în înălţarea, Sibiu, nr. 5, respectiv 8, „Moştenirea tracică: moartea”, în Glasul strămoşesc, 5 dec. 1940, sau „Conducătorul”, în revista Curţile dorului, nr. 2-4, 1941, cf. nota lui Ion Vartic, P- 199 ş.u.); saltul antipodic (şi compensator) de mai tîrziu avea să marcheze, probabil, fiinţa autorului într-o măsură definitorie. 124 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Punct provizoriu în anii de facultate, prin 1972, cînd eram hipnotizat de cartea lui despre Eminescu - reper cardinal în exegeză -, habar n-aveam de omul--Negoiţescu. De natura, biografia, complexele lui. Aş mai fi fost oare atît de încîntat de „demersul său hermeneutic” dacă aş fi ştiut de... celelalte demersuri ale sale? Mă întreb numai, deocamdată - şi tac răspunsul ca să nu cad prizonier psihanalizei... Sigur este că Istoria literaturii române a lui Negoiţescu mi s-a părut un eşec inexplicabil şi că, de acum, omul este într-un fel mai important decît opera în sine. în plus, ca dovadă a saltului antipodic de care vorbeam, claustrarea lui Eminescu în tiparele gîndirii sale conservatiste şi evaluarea lui culturală exclusiv pe măsura acestei matriţe procustiene mi l-a făcut o dată mai mult in-confortabil pe autorul Engramelor. Chestiuni de discutat, fireşte. Aşa cum se întîmplă şi cu sincopa operă/biografie în alte două cazuri de care ne vom apropia săptămînile viitoare: Virgil Nemoianu şi Ion D. Sîrbu, inclusiv din perspectiva relaţiei lor cu Negoiţescu. Pentru moment, ca „să facem punctul”, să cităm din prefaţa lui Ion Vartic (desăvîrşită, ca tot ce scrie el) definiţia omului manierist-Negoiţescu, potrivit definiţiei lui Gustav Rene Hocke: „...componenta feminină, anti-naturalul, artificialul, labilitatea nervoasă, individualismul acut, sciziunea interioară (impactul dintre extatic şi sexual), impulsul către deformare, rebeliunea continuă, melancolia, egocentrismul, dandysmul, erotismul invertit, plăcerea de a se travesti (...) Pentru Hocke există două gesturi originare ce intră în impact: sublimarea clasică şi dezvăluirea manieristă; «despuierea» lui Negoiţescu aparţine, în mod radical, celei de-a doua categorii, corespunzînd intenţiei programatice a manieristului contemporan de a se lua în posesie prin intermediul unei mărturisiri fără limite, în care se combină spovedania catolică cu dicteul psihanalitic”. 22, nr. 46/12 nov.-18 nov. 2002 O dezamăgire cu farmec Nae Ionescu, Corespondenţa de dragoste (1911-1935), ediţie de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, 2002, 2 voi., 483 + 396 pagini Se ştie: atît elanul iconoclast, cît şi fanatismul iconodul se echilibrează fericit în faţa adevărului crud şi documentat. Acceptat şi înţeles din unghi documentar, orice subiect, venerat sau detestat cu egală fervoare, rămîne un subiect pur şi simplu redutabil. Adică unul luat în seamă, eventual de temut, dar la modul intelectual, nicidecum visceral. Patima - fie encomiastic, fie denigrator - a caracterizat şi destinul post-’89 al lui Nae Ionescu. Lucru regretabil, desigur, însă absolut firesc după atîtea decenii de „fruct oprit” şi persistentă demonizare a personajului. Nu altfel s-a întîmplat cu mareşalul Antonescu şi regele Mihai, cu carlismul şi legionarismul ş.a.m.d. între spectacolul mersului pe ape şi dansul pe cărbuni încinşi, prea puţină lume preferă banalul mers pe cărare. Aşa încît am avut, în ultimii ani, vreo patru, cinci Nae Ionescu. Unul al generaţiei lui Mircea Eliade, aşa cum îl revelează memorialistica de toate gradele: profesorul ideal, idol hedonist şi maieutic, stimul cathartic, generator de energii spirituale, simultan frate şi părinte, diavol şi duhovnic, pe scurt - un fascinant model de arhitectură culturală şi autoconstrucţie impulsivă în social. Şi, fireşte, întipărit în fel şi chip în larga-i serie de emuli, de la Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, C. Noica şi V. Băncilă la Mihail Sebastian, Emil Cioran, Haig, Jeni şi Arşavir Acterian, C. Floru, P. Manoliu, trecînd prin Paul Sterian, P. Comamescu, Mişu Polihroniade, V. Marin şi cîţi alţii. La antipod, acel Nae Ionescu păstorind barbarele elanuri studenţeşti care l-au torturat o noapte pe tînărul comunist Gogu Rădulescu în 126 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM subsolul căminului mediciniştilor de pe cheiul Dîmboviţei şi devenit apoi, cu dreptate, „la Bete noire” pentru cel puţin jumătate din opera lui Z. Omea. Iar între extreme, feluri şi feluri de duşmani sau imitatori, de la cei impregnaţi de năism, cu sau fără voia lor (de la G. Racoveanu, Sandu Tlidor, P.M. Balş la Eugen Ionescu, M. Ilovici, I. Dobridor, I. Cantacuzino), pînă la rivali de talia lui N. Iorga, Crainic şi însuşi Carol al II-lea, toţi aceştia avîndu-şi destule prelungiri în zilele noastre. Prelungiri în majoritate benigne, mă grăbesc să adaug, în ciuda cîtorva aparenţe. Asta fiindcă vehemenţa antioccidentală, idealul etnocraţiei, deziluzia democrat-parlamentară, antiliberalismul şi fundamentalismul ortodox sobornicesc - caracteristica năismului de după 1934 - servesc astăzi exclusiv de butaforie politică ori de cochetărie doctrinară pentru unii intelectuali cu ludicul şocant ori pentru unele minorităţi cu nostalgii izolaţionist-dictatoriale. Să vezi şi să nu crezi Una peste alta, salutînd ediţiile Nae Ionescu, apărute în principal în Biblioteca Apostrof şi la editura Timpul, şi amintind esenţiala evocare semnată de Mircea Vulcănescu publicată acum cîţiva ani la Humanitas, fapt e că Nae Ionescu a fost prea puţin obiect de studiu echilibrat, nepărtinitor şi limpede, adică nuanţat şi contextualizat cum se cuvine; cu Dan Ciachir şi Ioan Buduca într-o parte, cu Z. Omea, Alexandru George sau Adrian Marino în cealaltă şi cu Marta Petreu la mijloc, e cam dificil să-ţi afli locul şi răgazul pentru o atentă, corectă preţâluire a fenomenului. în orice caz, revin la ideea de la început; pînă la verdicte noi, e încă mult loc nu doar pentru pledoarii, dar mai ales pentru documente. Un astfel de document, foarte important pentru înţelegerea omului Nae Ionescu (1890-1940), dar în special a tînărului, este corespondenţa cu Elena-Margareta Fotino (1889-1971), cea care i-a fost soţie din noiembrie 1915 pînă în 1937 şi care i-a dăruit cei doi fii, pe Radu Mircea (n. 1917) şi Răzvan (n. 1918). Să vezi şi să nu crezi: Nae Ionescu, faimosul în epocă (şi cu atît mai vîrtos în posteritatea invariabil lacomă să aşeze pe soclu legenda, şi nu modestul adevăr) pentru crailîcul semiaristocratic şi plezirismul provocator, se revelează a fi la 20 de ani de-o incredibilă cuminţenie şi de-o HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 127 temeinicie moral-sentimentală aproape bătrînicioasă, infinit mai transilvănean decît o presupunea drăcuşorul pestriţ al Brăilei. Amantul luciferic al Marucăi Cantacuzino, omul limuzinelor şocînd Bucureştiul, forfotitorul cotloanelor marii politici, familiarul Palatului şi al cercurilor financiar-industriale anglo-, franco- sau germanofile etc. este, în aceste scrisori, la vîrsta studenţiei care-mpuşcă francul, aşteptînd leuţii lunari pentru pingelirea ghetelor şi schimbarea pălăriei, la vîrsta primelor declaraţii de amor într-o grădină cehoviană. Omul scandal într-o vreme a tuturor scandalurilor se dezvăluie la 22 de ani un plăcut amestec de seriozitate şi autoironie, de modestie, orgoliu, candoare şi calcul („stîn-gaci şi timid atunci cînd nu am motive să fiu, batjocoritor şi obraznic atunci cînd nu trebuie să fiu, eu îmi dau seama că nu pot să am niciodată destulă căldură şi destulă îndemînare ca să stăpînesc... gradul de expansiune convenabilă”), de-o neaşteptată, tandră tristeţe metafizică, eminescianizînd într-o Brăilă de tot mercantilă. Sulfurosul nietzscheano-dostoievskian de mai tîrziu stă aici la un pas de Rică Venturiano („de cîte ori mă gîndesc la d-ta, mă gîndesc cu aceeaşi emoţiune care mă ridică deasupra practicei obicinuite şi care mă împiedică definitiv de a vedea lucrurile aşa cum le vede toată lumea”, text din mai 1912, cînd, ce-i drept, Caragiale încă mai trăia). Donjuanul dorlotat de banii lui Aristide Blank (între alţii) şi otrăvit - spune legenda - din voinţă regală - oarecum prin intermediul fulminantelor graţii ale Cellicăi Delavrancea - ne apare aici â la „geniu pustiu”, în rasă cvasicălu-gărească („nu am făcut din trupurile noastre instrumente de plăceri perverse, iar jertfa trupului tău a fost, după cuviinţa Bisericii noastre, o taină sfîntă şi curată, ca însuşi sufletul tău neîntinat de murdăriile vieţii”, febr. 1917), încercănat de studiu, sărăcie şi dorinţă de afirmare socială. Paloarea junelui logician Jucăuşul atlet al trăirismului de mai tîrziu este aici un adolescent excesiv de sobru chiar şi în iubire („poate prea sînt raţionant cu tine”, 21 aug. 1912). „Dacă în încercările mele filozofice fac antiintelectualism - îi scrie el viitoarei soţii în ianuarie 1914, de la Gottingen - este pentru că mi se impun - prin dragostea mea - celelalte facultăţi sufleteşti. Nu am crezut niciodată că aş putea să fiu un pasionat, şi totuşi, sub iubirea mea 128 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM în aparenţă calculată, rece şi sigură nu este decît pasiunea.” „Eu sînt -revine el - un om rece, măsurat şi sec în manifestările mele, şi eu te-am deprins cu ideea că nu pot să am în dragoste avîntul care întovărăşeşte pasiunile adînci.” Fascinaţia „sufletului apostat” bîntuie şi studenţia germană a lui Nae Ionescu. în fine, socraticul cel rece, mentorul arhistimulativ al unei generaţii definitiv înrobite combustiei totale, devoratoare, de la treapta spiritului pur pînă la apologia virilităţii, ne surprinde acum - adică în 1914 - prin tonul schopenhauerian, paloarea de înger căzut şi agresta consumare a eşecului: „încrederea mea, mîndra mea încredere în mine scade pe zi ce trece; am devenit mai bănuitor, pentru că am devenit mai fricos, iar nervii au scăpat din frîul în care îi struneam prea după bunul meu plac ; te gîndeşti că ceream Germania şi acu, cînd am căpătat-o, nu-mi mai place. Aşa e, dar Germania a venit pentru mine prea tîrziu” (24.1.1914) ; „Aci am trăit patru luni şi am avut timpul să mă gîndesc la toate. Scepticismul meu, pe care adesea îl gîndeam ca pe o eflorescenţă a tinereţii mele generoase, a prins rădăcini puternice, aşa de adînci, că le cred definitive. în jurul meu s-au prăbuşit toate lumile de gînduri şi mă plimb aşa printre ruinele pe cari nu le văd decît eu, fără să am cel puţin darul de a le putea plînge. Şi astfel, filozofia, în care am pus adeseori suflet din sufletul meu, nu mai e astăzi decît o meserie oarecare” (10.11.1914); „Eu am adus în dragostea noastră tot ce am avut mai bun; dar deja eu nu mai eram decît sfarîmăturile obosite, resturile unei vieţi” (2.IV. 1914) ; „Mă simt din ce în ce mai deplasat în această atmosferă de atroce şi imorală americanizare a vieţii. Sînt de 25 de ani. Nădăjduiesc că jumătate de viaţă am trăit-o; şi nu am făcut nimic” (9.X. 1914); „Dacă sub anumite raporturi autosugestia nu-mi lipseşte, sînt absolut nul ca imaginaţie şi nul ca avînt (...) Şi cu cît înţelegi că afecţiunea ta pentru mine creşte umbrindu-ţi sufletul - cu atît uscăciunea... ştiinţifică a iubirii mele te va fi apăsat mai greu. Ea mă apasă şi pe mine” (27.VIII.1915). Dar să nu ne pripim Să nu ne pierdem însă cu firea: cele aproximativ 260 de scrisori ale lui Nae Ionescu, cuprinse aici, nu schimbă radical imaginea personajului şi nu constituie un document esenţial pentru înţelegerea viitorului HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 129 doctrinar şi politician. Adevărat, ceva semne incitante din acest unghi apar aici - cum vom vedea însă a ne grăbi cu concluziile cum că ACESTA şi AICI ar fi integral-adevăratul Nae Ionescu ar fi o eroare. Sinuos, şocant, capricios, cameleonic, Nae Ionescu e greu de încastrat într-o formulă, cu atît mai mult cu cît el însuşi adora (cu un cinism adesea iresponsabil) girueta sociopolitică şi amorală, la suflarea căreia totul devine şi nimic nu se alege. Ce era azi primat spiritual devenea mîine primat politic şi viceversa, pragmaticul făcea casă bună cu idealistul ş.a.m.d. Pe de altă parte, cele două volume îngrijite cu desăvîrşUă seriozitate de Dora Mezdrea au - în ciuda anvergurii cronologice (1911-1935) - un miez ferm conturat/limitat, şi anume: 1913-1917. Mai concret: dacă avem 74 de texte pe 1913, 143 din 1914 şi 102 din 1917, apoi din 1920 pînă în 1930 inclusiv nu avem decît vreo 50-60. Prin urmare, punctele nodale din biografia lui Nae Ionescu acoperite de această corespondenţă sînt: debutul relaţiei sentimentale cu viitoarea soţie (1911-1912), perioada studenţiei germane (1913-1914) şi a prizonieratului la Hanovra (1916-1917). E mult, desigur, însă deloc hotărîtor. E doar o piesă dintr-un puzzle (epistolar, şi nu numai). Ceea ce, încă o dată, nu sleieşte nicidecum forţa suculentă a Portretului. Istoricul Generaţiei ’27 va găsi, de pildă, tot felul de semne captivante aici, de genul: „încă o dată : fii aşa cum eşti” (I, p. 105), „dar să vrei şi să simţi altfel decît vrei şi simţi! Ce copilărie! ” (I, p. 86), „De ce să te ocupi prea mult cu filozofia ? E o mizerie. Fereşte-te de ea, pentru că vei simţi odată nevoia de a nu mai fi sinceră cu lumea cealaltă - sau te vei dispreţui pe tine însăţi” (I, p. 271, despre „specia imundă a profesorilor de filozofie”, vezi şi I, p. 417, temă recurentă a Generaţiei, la Eliade şi Cioran îndeosebi). Tot aşa, sînt de notat cîteva stop-cadre : Nae declarînd că, în adolescenţă, predicile lui Iisus i se păreau „stupide” (I, p. 81), Nae ironizîndu-i pe studenţii manifestînd antisemit contra piesei Manasse (I, p. 221), caracterizîndu-1 pe I.G. Duca de „îngîmfat, impertinent, slugoi al lui Brătianu” (I, p. 424), acuzînd expansionismul german (II, p. 107) şi erorile Angliei faţă de relaţia subterană ruso-ger-mană care a dus la Revoluţia din 1917 (II, p. 215). 130 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Feminitatea : patimă şi cuminţenie Din păcate, nu-mi rămîne mai deloc spaţiu pentru a onora (aşa cum, din plin, i se cuvine) figura Elenei Fotino. Temperament sangvin, fire pătimaşă, „arzătoare”, cum îşi spune, voluntară, cu scris ascuţit şi repede la verdict, fiinţă pe cit de impulsivă şi nesupusă, pe atîta de cuminte în adoraţie, ea compune o imagine mult mai complexă decît ar fi presupus-o natura simplului destinatar de sentimente epistolare şi receptor erotic. Sigur, în esenţă avem de-a face cu tipica iubire a fetei de pension, de familie bună, respectîndu-şi mediul, cutumele, părinţii, nu fără istericale (I, p. 156) şi nu fără „predispoziţia spre suferinţa fictivă” (I, p. 101), dar venerîndu-şi iubitul cînd ca o „discipolă” (I, p. 62) sau ca pe-un „prieten drag” (I, p. 178), cînd la modul dăruirii totale, pur şi simplu : „Eu nu trăiesc decît prin d-ta şi pentru d-ta”, scrie ea în mai 1912. „Iubindu-te pe tine, învăţ să trăiesc”, spune în aprilie 1913, pentru ca, după mai bine de două decenii, după despărţire, în decembrie 1937, să conchidă : „Oare n-am existat decît în funcţie de Nae ? ”. De fapt, toată imaginea Elenei Fotino se redimensionează brusc, graţie fragmentelor de jurnal din final (II, pp. 368-371). Ediţia Dorei Mezdrea, atît de generoasă (chiar pînă la exces) cu notele explicative de context politic, este, aici, discretă. Poate că în chip firesc: episoadele de gelozie precum cel din ianuarie 1914, apoi notaţiile din iunie 1925 („Ne relativizăm în măsura îmbătrînirii noastre. Amorurile noastre? Prostii toate. Nu mai putem avea [...] Cu toate neînţelegerile noastre, noi ne-am completat şi ne-am unit indisolubil. Orice am da altor iubiri, nu va fi niciodată de aceeaşi calitate [...] ştiu că te vei reîntoarce la mine. O să ai o curiozitate ? un moment de slăbiciune a simţurilor ? Ei şi ? ” etc.) vorbesc îndestul. în orice caz, modul de redactare a jurnalului împreună cu o serie de notaţii de ludică filozofare pasională din corespondenţă, cu umor înţelept şi fineţe mucalită cînd e vorba de morală şi etnocaractere (I, pp. 83, 237, 364, 426, 450, 464 şi II, pp. 10, 130) o propulsează pe Elena Fotino direct spre inteligenţa pătimaşă de tip Jeni Acterian. Poate că marea surpriză a cărţii aici rezidă, cine ştie ? Cum ar veni, „dosarul rămîne pe rol”. 22, nr. 34/26 aug.-l sept. 1997 Fervori dm vremuri apuse Mihai Rădulescu, Jocul cu moartea. însemnări, pagini de jurnal şi corespondenţă, 1933-1957, ediţie de Dan Rădulescu, postfaţă de Stelian Tănase, Editura Humanitas, 1999, 482 pagini Stranie senzaţie: la numai 40 de ani de la moarte, Mihai Rădulescu pare un personaj din alte secole, din alte lumi, total rupt de mîzga, deriziunea şi golul plutirilor noastre-n derivă. De la notaţiile adolescenţei sale n-a trecut nici o viaţă de om şi totuşi omul ţi se pare alcătuit pe tipare, cum să zic, renascentiste, cu chemări către azurul eleat şi pădurile paideice ale gymnosophoilor antici ori către grădinile baroce, înecate în ghiduşii savante şi metamorfoze spectaculoase. „ Se considera un damnat... ” Alexandru Paleologu: „L-am cunoscut pe Mihai Rădulescu din studenţie, 1938, la Facultatea de Drept. Era puţin mai tînăr ca mine. Eram colegi, ne-am împrietenit foarte repede. Era prieten cu Irina Eliade, care atunci se numea Hanciu. Mihai Rădulescu era un om foarte cultivat şi inteligent. Nu făcea pe pedantul şi pe deşteptul, era un om remarcabil. Am avut sentimentul că nu sînt la înălţimea lui. Avea un aspect foarte banal la început. Elegant şi bine crescut. Imediat însă ce vorbea, ieşea din banalitate, fiindcă lua aceeaşi problemă din alt unghi decît ceilalţi. Avea lecturi deosebite. Mai tîrziu, cînd s-a întors de pe front, ’43-’44, a publicat un eseu scurt în Revista Fundaţiilor Regale, «Jocul cu moartea», despre Mozart, dar interferînd experienţa şi starea lui de apropiere de moarte. Cînd a intrat la Ministerul de Externe, în 1946, a intrat primul. Da, impresionant de bun (...) Ne duceam la femei după aia şi el nu 132 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM venea cu noi (...) Exact cum se întîmplă în Proust, în Sodome et Gomore, cînd încep să apară homosexualii unul după altul, prin nişte semnale aproape imperceptibile (...) Am avut revelaţia că acest om superior era homosexual. Se considera un om damnat, şi un om care nu are nici o şansă de mîntuire... ” (în Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Editura Humanitas, 1997, p. 299 ş.u.). în 1997, după lectura volumului lui Stelian Tănase, Mihai Rădulescu rămăsese totuşi un simplu nume din puzderia de personaje pierdute-n ceaţa tragediei de acolo. La pagina 298, Stelian Tănase cita ultimele procese-verbale de interogatoriu semnate de căpitanul Onea Mircea la 12, 13 şi 24 octombrie 1959. La 24 octombrie, Mihai Rădulescu este bătut grav, iar după cîteva zile este găsit mort (sinucidere prin spînzu-rare? asfixie? urmare a vreunui „exerciţiu de intimidare” dus pînă la extrem?), fiind înmormîntat în cimitirul închisorii Jilava. S-o spunem dintru început: cu acest surprinzător volum, intră în literatura română, dacă nu neapărat un autor de calibru, în orice caz un personaj acaparant. I-aş spune Omul Eseu, rudă cu jurnalele lui Mircea Eliade şi autenticitatea gidiană a Generaţiei '21, cu fervorile culturale şi patosul autoformativ, estetizant sau eticist, crud sau rafinat, din confesiunile lui Noica şi Sebastian, Eugen Ionescu şi Fîntîneru, P. Comamescu, O. Şuluţiu, Haig Acterian. Mai puţin raliabil virilităţii cu care se topea livrescul în Romanul adolescentului miop şi infinit mai aproape de sensibilitatea lesne ultragiabilă a lui Mihail Sebastian, chit că, în 1945, fragmentele de jurnal publicate în R.F.R. de autorul Oraşului cu salcîmi îl cam indispuneau pe eroul nostru („M-am întrebat aseară, citind noi fragmente din Jurnalul lui Sebastian în Fundaţii, ce mă supără fundamental în ele. Cred că am găsit: o calitate de complacere în mizerie, specifică nu numai omului, dar şi jurnalului ca mod de a scrie [...] aici cred că este marea primejdie, marea mizerie a jurnalului de acest tip [care tot de la Jules Renard purcede]: un fel de confesional laic şi deghizat, în care mărturisirea nu are nici o virtute mistică”). Date seci despre un om fierbinte Cu 12 ani mai tînăr decît Eliade şi Sebastian (s-a născut în 1919 la Torino), Mihai Rădulescu - fiul unuia dintre „conducătorii bine retribuiţi ai recent apărutei Uzina Franco-Română” - se stabileşte în 1926 la HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 133 Brăila, unde locuieşte pînă în 1937. Studiile liceale (liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila) şi le termină în 1937 la „Gh. Lazăr”, în Bucureşti, în 1938 devine student la Drept. Tot atunci se înscrie elev voluntar la Şcoala de ofiţeri de rezervă de cavalerie din Tîrgovişte („opţiunea pentru satisfacerea precoce a obligaţiilor militare - scrie Dan Rădulescu -avea două motivaţii. Pe de o parte, intenţia de a nu întrerupe studiile mai tîrziu, în «anii mari». Pe de altă parte, exista şi ideea că în războiul ce se întrevedea, era mai bine să fii ofiţer decît simplu soldat”)- în 1940-’41, concentrări, perioade de instrucţie. în 1942-’44 este concentrat la Piteşti, apoi la Focşani, unde va fi rănit la braţ şi internat, după un timp, la spitalul din Sinaia. în 1945 se înscrie ca avocat stagiar la baroul Ilfov, iar în primăvara lui 1946 se pregăteşte pentru admiterea în corpul diplomatic. De la 1 august 1946 la 31 august 1947, cînd Ana Pauker comandă cunoscuta epurare a corpului diplomatic, Mihai Rădulescu este funcţionar la Externe. Anul 1948 îl găseşte dezorientat şi fără slujbă, drept pentru care se înscrie la Conservator, la clasa de vioară a profesorului Filip, angajîndu-se în acelaşi timp statistician la Institutul de statistică. Din august 1948 pînă în 1951 va fi violonist al Orchestrei Operei din Cluj, după care revine în Bucureşti, în Orchestra simfonică a Cinematografiei. „Apar noi «prieteni» - notează Dan Rădulescu - alături de care pătrunde într-o societate paralelă, minoritară, care-1 ajută în eliberarea de complexele sale de ordin intim [homosexualitatea, n.n.]. în acelaşi timp însă, prin înmulţirea relaţiilor cu o lume compozită, dublată de tendinţa de a coborî garda secretului său, devine vulnerabil la intoleranţa lumii «normale», ceea ce va avea consecinţe de o gravitate absolută.” Din 1954 pînă în 1959 se afirmă ca muzicolog, cronicar muzical la Radio şi la Contemporanul, pentru ca, la 7 mai 1959, să fie arestat, implicat într-un proces de moravuri, judecat la 22 septembrie şi condamnat la 5 ani. La cîteva zile după interogatoriul din 24 octombrie acelaşi an, i se înregistrează moartea prin „asfixie”. Acestea sînt, conchide Stelian Tănase, „datele seci de arhivă. Folclorul închisorilor vorbeşte despre o sinucidere. Mai mulţi apropiaţi ai lui cred că a fost un asasinat sub tortură. Pînă azi, misterul morţii lui rămîne neelucidat”. 134 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Lupta cu sine însingurat, melancolic, fire sensibilă, artist în cel mai nobil sens al cuvîntului, Mihai Rădulescu era un profund şi rafinat iubitor de natură, puritate şi frumuseţe, prea puţin înzestrat - după cum recunoaşte şi fratele lui - pentru „lucrurile practice sau spectaculare”. Cum să evite lupta îngerului cu demonii din sine? La 15 ani notează în jurnal: „La biserică am fost absent (cu sufletul), n-am citit nimic religios, nu m-am înălţat deloc spre Dumnezeu, am fost cuprins de poftă”. După opt ani: „... sînt încă legat de Dumnezeu şi mă gîndesc la ideile lui Nae Ionescu: oare nu-i la mine un caz tipic de succedaneu, de «ersatz» al Dumnezeirii, în credinţa mea absolută, în certitudinea mea deplină cu privire la artă?” Peste încă doi ani: „Nu-mi rămîne decît să-mi mistui pînă la capătul ei material soarta de om mărunt. Nici măcar îndreptăţit. Nici măcar înfrînt. în lipsa mea de instincte sănătoase, am avut totuşi un instinct just: acela al neîmplinirii mele viitoare. îmi era foarte teamă în adolescenţă că o să se întîmple: disoluţia cenuşie (...) Nu cunoaştem bucuria. Ne tîrîm obosiţi, cenuşii şi învinşi pe gangul mucegăit şi fără capăt al unei vieţi înguste. Plictiseala mocnită nu ne e întretăiată decît de convulsiile epileptice ale dezgustului” (1945). în fine, în 1949 : „Ăsta a fost sentimentul cel mai cumplit pe care l-am încercat: că sînt secătuit spiritualmente, că nimic din ce trăiesc nu-şi întregeşte dimensiunile”. La 15 ani, în plin context gidiano-proustian şi papiniano-eliadesc, îşi propune „să scriu viaţa mea de fiecare zi, în însăşi ziua respectivă”, conştient (şi) că „cu cît înaintez în vîrstă, cu atît vechile bucurii scad, dispar”. La 2 aprilie 1934 susţine că nu vrea să facă literatură (p. 20), însă la 9 martie 1942 îşi confesează aceeaşi „dorinţă puternică de a scrie, sentimentul unei bogăţii interioare pe care voiam să o consum într-un fel”, pentru ca peste o lună, în cercul lui Noica, să se afişeze deja ca romancier: „Frecventarea lui Noica şi a grupului m-a îmbogăţit (...) Aşa mi s-a întîmplat cînd am recitit aici paginile fragmentului meu de roman”. Numai că, prea plin de propriile-i nedumeriri, obsesii şi ezitări, hărţuit de nelinişti şi impulsuri contrarii, Mihai Rădulescu nu se poate „obiectiva” şi elibera decît în acest seducător amestec de jurnal şi eseu, ce face, iată, deliciul... postmodernităţii noastre: în eseistică, spune el, „se oglindeşte mai lămurit decît oriunde tensiunea între «a trăi» HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 135 şi «a exprima». Eseistul nu se poate părăsi pe sine, fiindcă o condiţie a valabilităţii scrisului său este a trăi autentic, profund, dramatic problemele pe care le pune ; aceste probleme trebuie să fie ale lui, sînge din sîngele lui spiritual, nu culese la întîmplare, ci aduse de o necesitate lăuntrică (...) E aici o «confuzie a genurilor», o tendinţă de a reveni la starea nediferenţiată a vechilor epopei indiene, de pildă, unde erau topite laolaltă poezie, roman, filozofie, ştiinţă practică? De a amesteca iarăşi ceea ce se separase şi se dezvoltase armonic, în direcţii diverse, după legi diverse? - La urma urmei, de ce nu? Dacă din această «confuzie» nu poate ieşi decît o sporire de intensitate şi adîncime! ”. Stilistica plinătăţii Osmoză de contrarii, în Mihai Rădulescu referinţele livreşti se îngemănează cu natura, extazul senzorial se nutreşte din experienţe artistice, elanurile dionisiace se armonizează la deliciile contemplaţiei, iar excesele, neliniştile de tip romantic şi experienţele „expresioniste” se domolesc la focul rece al măsurii clasice. Totul e balans între extreme. De-o parte, eul nietzscheano-blagian („îmi trebuie desfăşurări nebănuite, nemăsurate” ; „dă-mi o viaţă plină. Abia astăzi am citit Mathesis” ; „senzaţia că s-au deschis în mine izvoarele vieţii - astupate demult - şi că zbenguirea lor mă doare. Mă voi face culcuş pentru nădejdile mele. în minele mele am locuri largi, peşteri adînci, negre şi necercetate”). De cealaltă parte, contemplativul cu irizaţii de haiku: „Linişti calde se lasă din cînd în cînd, şi vîntul colindă împrejur” ; „foşnetul de mătase al skiurilor pe zăpadă se desfăşoară - arabesc - pe canavaua liniştei” ; „jocul berzelor pe cerul albastru. Rotirea lor lentă. Ce trebuie să simtă păsările astea acolo, în înalt, sub soarele de primăvară”. De-o parte, caznele fizice ale debusolării sexuale („păcatul ce apasă mai greu asupra mea nu-1 pot mărturisi. îl mărturisesc înaintea Domnului şi promit ferm că voi fi departe, de acum înainte, de murdăria, de josnicia în care m-am terfelit” ; „nu furie erotică - ci manie ; nu excitaţia fiziologică are rol primordial, ci cea psihică” ; „latura de deşănţare care constituia pentru mine o atracţie şi pe care o converteam în valori pozitive”, vezi, despre acest „complot al firii împotriva mea”, pp. 88, 129, 409, 420, 451). De cealaltă parte, ochiul estet, simţirea ascuţită şi stilul „căftănit” 136 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM al unor încremeniri halucinatorii precum chipul descris la pagina 286, ori imaginea vasului cu scoruşe de la pagina 59. Şi încă : de-o parte, aluviunile livreşti (jurnalul lui Franţois Mauriac, jurnalul lui Gide, oscilaţia între Proust şi Stendhal, Le secret profes-sionnel de Cocteau, Malte Laurids Brigge al lui Rilke, Tonio Kroger al lui Thomas Mann, reflecţiile lui Eugenio d’Ors, P.J. Jouve despre Don Juan de Mozart, Gide despre Dostoievski, corespondenţa dintre Jacques Riviere şi Alain Fournier, Etica lui Max Scheler ş.a.m.d.), de cealaltă -freamătul carnal, trăit însă la temperaturi... estetizante (vezi „reîntoarcerea marilor sensibilităţi” faţă de „nevroza plăcerii de altădată”, la pagina 101, şi barocul înţeles întîi de toate ca „tendinţă spre panteism”, deci „libertate, lipsă de canoane şi limite, imitaţie a naturii” etc., p. 131). Totul se desfăşoară în numele plinătăţii („daţi-mi un trup, voi, munţilor”...), dar al unei plinătăţi consumate echilibrat şi elegant. Ceea ce le lipseşte românilor, scrie Mihai Rădulescu în cîteva „note despre romanul românesc” din 1943 (p. 154), este „echilibrul, centrul de greutate delicat, cumpănit al stilului (...) Eforturile celor mai buni prozatori ai noştri au fost în direcţia contrară, lepădarea de artificiu, de excesul de patetic şi pitoresc - de «caligrafie» cum o denumea unul dintre scriitorii noştri cu adevărat mari”. Iar peste doi ani: „S-a vorbit despre decadenţa intelectuală şi morală a omului actual, despre ingratitudinea lui faţă de cultură. Nu ştiu dacă s-a vorbit cu tot atîta gravitate despre decadenţa stilistică a omului de astăzi. Este groaznic cît de lipsită de stil este viaţa omului actual faţă de cea a omului din trecut”. Aici e de căutat esenţa Personajului. Dar tot aici ţîşneşte în pagină şi problema României în jurnalul lui Mihai Rădulescu. O problemă prea importantă ca s-o expediem acum. 22, nr. 7/15-21 febr. 2000 Cu faţa la „soare” Ion Biberi, Lumea de miine, cuvînt înainte de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, 2001, 301 pagini Dacă s-ar fî reeditat în 1990, cartea lui Ion Biberi din 1945, Lumea de mîine, nu ar fî avut nici un ecou în fiinţa noastră învolburată de iluziile eliberării şi splendorile zădărniciei. Sau, cel mult, am fi fost înduioşaţi de elanurile utopice ale celor intervievaţi atunci, dat fiind falimentul naţional ce tocmai se inaugura. Astăzi însă, după zece ani de documente şi sinteze dedicate jalnicului experiment comunist, surîsul de îngăduinţă devine rictus de silă şi tristeţe. Şi cum altfel să fie, după cinci decenii în care îndemnul „Votaţi soarele! ” ne-a adus atîta întuneric ? Sigur, toţi oamenii aleşi de Biberi figurau în 1945 la capitolul „gîndire progresistă” şi viitori tovarăşi de drum, chiar dacă d.p.d.v. dosar unii dintre ei, de la Alice Voinescu, D. Guşti şi Al. Rosetti la Petre Pandrea, K.H. Zambaccian şi P. Comamescu, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la I.D. Gherea şi Anton Bibescu, erau bine „pătaţi” cu carlism, de relaţii cu lumea legionară, de masonerie, boierie, cosmopolitism, cameleonism politic ş.a.m.d. Dar cu toţii, în ciuda unor excepţii aparente, precum George Enescu, Geo Dumitrescu, Basil Munteanu ş.a., s-au realizat... în eşec, vorba lui Cioran. Ce poate fi, în chip amarnic, mai pilduitor decît să-l auzi pe Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1945, vorbind despre La Russie souter-raine de Stepniak şi Ce-i de făcut ? a lui Cemişevski, de „şcoala renunţării şi sacrificiului individual, în beneficiul celor umili şi exploataţi” ori de „sentimentul intim pe care l-am trăit, aşteptînd ca mişcarea revoluţionară să-şi întindă iradierea în lume”, cînd ştim bine direcţia funestă pe care avea să se înscrie, peste numai cîţiva ani, destinul celui care afirma, în 1945, „cred în triumful socialismului” ? 138 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Şi cită încruntare îţi produce finalul convorbirii cu Alice Voinescu, cînd, după evocarea lui Maiorescu, Volkelt şi Claudel, a cursurilor de filozofie de la Marburg sau Paris ori după afirmaţii tranşante, deloc „pe linie”, precum: „Cred în Christ, în Sfînta Maria. Sînt o creştină practicantă”, ajungi la : „Este cu neputinţă ca lumea să nu devină mai bună. Totul depinde de buna voinţă şi de încrederea pe care oamenii o vor avea unii în alţii. Detest metodele violente. Ştiu că în România viitorul va fi mai neted decît în alte părţi, căci românul are un bun-simţ înnăscut şi o adîncă omenie. Aştept ca noile evenimente să mă formeze mai departe”. Or, peste numai trei ani, Alice Voinescu avea să fie pensionată forţat, apoi arestată, anchetată, condamnată de Nicolski, iar fosta prietenă a Casei Regale, acea fiinţă de-o fragilitate atît de intens spiritualizată, va fi trimisă cu domiciliu forţat într-un colţ de Moldovă! în schimb, Al. Rosetti, fostul stîlp de înţelepciune şi abilitate al Fundaţiilor Regale, boier pînă-n măduvă şi Arhitect întru toate, ştie să pună vorba nouă la locul potrivit: „Mi-am împărţit preocupările între filologie şi cărţi consacrate socialismului. Am citit cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea ”. în plus, „personal, n-am crezut niciodată în victoria germană. Am afirmat totdeauna că un război cu Rusia este o aberaţie. Nu am putut suporta să stau la ţară, ca proprietar. Impresia de nedreptate socială, starea de înapoiere a ţăranilor m-au îndurerat”. în sfirşit, cînd ştii ce avea să urmeze în istoria României, te înflori în faţa afirmaţiilor lui George Enescu („Mă ofensează în lumea de acum partea materială, brutală şi chiar sportivă... S-a pierdut simţul omeniei, al blîndeţii, al respectului pentru spirit... Cred, totuşi, că din pustiirea morală de astăzi se va naşte o nouă credinţă în demnitatea omului”), a convingerii lui Sadoveanu că „ţara cea mai pregătită pentru comunism, sub raportul structurii sociale, este Anglia”, a sincroniei lui D. Guşti mai degrabă cu lumea de azi decît cu cea de atunci („Morala fabulei ar fi : popoarele să-şi ia singure destinele în mîini şi să organizeze între ele o strînsă interdependenţă economică şi spirituală”), a dreptăţii lui Tudor Vianu, în descendenţa ideilor maioresciene („Avem nevoie de omul trebii, de exemplarul uman tehnic”). Cît despre G. Călinescu, viitor arhitect de grandori oportunist-revoluţionare, el exclamă că „trebuie să atingem faza monumentalului, a creaţiei grandioase şi impersonale”, în vreme ce R Comamescu, elasticizat prematur, prevesteşte, parcă, limbajul de la Glasul patriei: „N-am fost atras de Nae Ionescu, n-am scris la HIPNOZA ROMÂNIEI INTERBELICE 139 Gândirea, am atacat reacţionarismul teluric şi obscurantist, formaţia mea a fost pîndită de primejdia diletantismului” etc. O sumă de senzaţii, la lectură, cînd sadice, cînd masochiste. Şi totuşi o întrebare: „ce” Biberi s-ar încumeta, astăzi, la o Lume de mîine pentru 2050, cu oameni de la Pleşu, Liiceanu şi Patapievici la Daniel Dăianu, Paler, Stelian Tănase ş.a.m.d. ? Oricum, Pandrea avea o cruntă dreptate: „Ne îndreptăm în mod inexorabil spre socialism”. Ziarul de duminică, nr. 51/21 dec. 2001 r Exerciţii de supravieţuire N. Steinhardt Golul ca miez şi vocaţia iertării N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1991, 422 pagini în 1996, cînd am postfaţat la Humanitas reeditarea cărţii lui N. Steinhardt din 1934, în genul... tinerilor, ştiu că am revoltat cîteva capete luminate - situate într-o deplină admiraţie faţă de fostul plezirist de stingă devenit „cuviosul monah de la Rohia” - scriind despre „deficitul de personalitate” al autorului. Mai utilizasem de cîteva ori formula, fără explicaţiile (se vede că) necesare, rău fiind, în fond, faptul că în 1991, cînd a apărut Jurnalul fericirii, n-am găsit liniştea şi ocazia de a-1 recenza, tocmai pentru a-mi preciza perspectiva. Anume că N. Steinhardt a fost o perfectă întrupare a fiinţei ca potir, a omului--receptacol. O natură feminină, a cărei substanţă provine tocmai din captarea energiilor exterioare, sublim-virilizante. O natură a cărei forţă derivă tocmai din dăruirea de sine şi al cărei miez incandescent se deformează chiar în (şi prin) vidul insaţiabil de sensuri şi destinaţii. A te curăţa de tine şi a te umple de Dumnezeu. A te lăsa cuprins de celălalt, a te cunoaşte prin cărţile celorlalţi. A-ţi recupera adevărata identitate printr-un exerciţiu constant, deliberat şi tenace de alterizare -iată rostul smereniei, al dăruirii şi bucuriei împărtăşirii la N. Steinhardt. îmi îngădui să reiau aici pasajul din postfaţa citată cu încruntare în 1996, ca preambul la lectura Jurnalului fericirii: 144 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Parodia şi deficitul de personalitate Ce contradicţie flagrantă între această carte din 1934 şi predicile cuprinse în volumul Dăruind, vei dobîndi (1994), între verbiajul fabricitar, plăcerea aproape drăcească a travestiului şi jubilaţia persiflării de aici -şi duhul atotcuprinzător şi înţelegător din desluşirile biblice ale bătrînului evreu, fost dandy al lecturii în adolescenţă şi creştinat în închisoare ! Adevărul e că, pe cît au fost Cioran sau Eliade nişte personalităţi... în exces, pe atîta a fost Steinhardt ludicul captiv al deficitului de personalitate. Cine a fost şocat, pe drept cuvînt, de acea ameţitoare disponibilitate, dusă pînă la autospulberarea credibilităţii, a criticului literar N. Steinhardt (care putea să scrie la fel de conştiincios despre Mateiu Caragiale şi I. Peltz, despre Gide, Iordan Chimet, Virginia Woolf şi Vlaicu Bârna, despre Proust, Henry James, Dali şi Alexandru Căprariu, despre Valery, Jules Romains, B. Horasangian, T. Maiorescu şi Virgil Nistor, despre Chaplin, Sartre, E. Lovinescu şi Eugenia Tudor Anton, cf. voi. între viaţă şi cărţi, 1985, Incertitudini literare, 1983, Prin alţii spre sine, 1988) va afla cheia cifrului în deliciul parodic din In genul... tinerilor. Acest „colportor intelectual de elită”, cum bine l-a numit 1. Negoiţescu, suferind de „bulimie culturală”, nu este cu adevărat acasă decît fie transferat cu frenezie în ceilalţi, ca în tinereţe, fie devenit potir pentru Celălalt, divinul, ca în anii credincioşiei de senectute. Cea mai elocventă şi suculentă dovadă pentru inepuizabilul neastîmpăr ipostaziant al tînărului Steinhardt este Călătoria unui fiu risipitor (1995), roman axat cînd pe identitatea iudaică (un fel de De două mii de ani â rebours), cînd pe gidianismul oarecum vecin cu „adolescentul miop” al lui Eliade, cînd cu Joyce, cînd cu Ionel Teodoreanu... Logoreic pînă la vampirizarea cititorului, „fiul risipitor” devine serios numai sub fard şi în alterizare. Jocul măştilor e totul, restul e derizoriu. Asta scriam în 1995. Sigur, acum, că observaţiile valabile pentru suita parodică din în genul... tinerilor sînt binişor departe de reacţia alergică la tot ce va să zică obrăzar şi făţărnicie în destinul puşcăriaşului, al convertitului la ortodoxie (15 martie 1960, Jilava, botezat fiind de părintele Mina Dobzeu) şi, în final, al călugărului. De aici şi impulsul EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 145 lui Steinhardt, cînd a fost chestionat, în 1983, de Nicolae Mecu pentru redactarea fişei biobibliografice la Dicţionarul scriitorilor români, de a-şi data debutul nu în 1934 (în genul... tinerilor), ci în 1936, cu articolul „Elementele operei lui Marcel Proust”, publicat în Revista Fundaţiilor Regale. „Miruit” de românism Cînd Virgil Ierunca afirma că N. Steinhardt este „poate singura faţă bisericească de la noi care a ridicat literatura la rangul de conştiinţă credincioasă, făcînd din ea o articulaţie luminoasă a vieţii”, şi concluziona cum că „nu cunosc alt scriitor care să privească în spaţiul românesc miruit de încîntare, ca N. Steinhardt”, cred că avea în primul rînd în vedere acel text-cheie pentru românitatea (şi umanitatea) lui Steinhardt, care este interpretarea Scrisorii pierdute. Nu strică să ne amintim şi aici de acea „capodoperă a eseisticii româneşti”, cum o numea Ion Vartic în prefaţa ediţiei N. Steinhardt, Cartea împărtăşirii, 1995. Secretul „Scrisorii pierdute”, publicat în 1975 sub pseudonimul Nicolae Niculescu în revista Ethos de la Paris, era subintitulat încercare asupra unei interpretări raţionale a operei lui I.L. Caragiale şi era dedicat „în amintirea zilelor de exaltare petrecute într-o celulă de la Jilava în primăvara 1960”. Tocmai relaţia dintre acele zile de febrilitate sufletească şi spirituală care au condus la convertirea lui Steinhardt şi anvergura viitorului monah de la Rohia ne interesează acum. Fiindcă Jurnalul fericirii porneşte dintr-o profundă vocaţie a iertării şi împărtăşirii, interpretarea la Caragiale fiind cea mai cuprinzătoare introducere în labirintul acestei vocaţii. „Ce-i această lume şi care-i punctul precis din care începe să se arate privitorului ? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Caţavencu îşi cere iertare şi coana Joiţica îl iartă. (...) Din actul al IV-lea al Scrisorii pierdute păşim de-a dreptul dincolo de oglindă, într-o lume fermecată, care nu e oribila lume yankee a lui Time is money, dar nici tragica lume indiană a şobolanilor, mizeriei şi vacilor rătăcitoare. E lumea echilibrului bine aşezat între două capete, în care, după frumoasa vorbă a sudiştilor, there is always time for good manners, ba şi pentru un şpriţ şi o fripturică la grătar... Nici balamuc afacerist, nici deşert în paragină, e 146 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM lumea lui Max Scheler, unde civilizaţia şi cultura, departe de a fi antagonice, cum s-a tot crezut de-a lungul istoriei culturii, nu pot fi una fără alta (...) Lumea românească - şi ea se arată absolut limpede, pe deplin identificată şi-n toată originalitatea ei în teatrul lui Caragiale (în pofida intenţiilor şi sentimentelor autorului) - nu e nici lumea occidentală, nici lumea Orientului slavo-asiatic. îndrăznesc să spun că are calităţile amîndurora şi cusururile nici uneia.” Şi încă, ne mîntuie Steinhardt, lumea aceasta este una a „bunului-simţ, unde omenia constituie o pavăză elementară împotriva fanaticilor şi a sadicilor, a ideilor şi teoriilor lor”, unde bacşişul sau hatîrul, „departe de a fi o calamitate naţională sau măcar un cusur este, de fapt, o binecuvîntare şi o taină minunată a sufletului românesc”. Da, „hatîrul pare a domni în lumea caragialescă şi-n vechea societate română. Nu e rău deloc. Da, românul nu e principial, nu e prea conştiincios, nu aplică orbeşte, implacabil şi tîmp, nişte legi şi regulamente, dacă nu sînt cu torni ticăloase, sau nedrepte, sînt - în orice caz şi-ntotdeauna - schimbătoare”. în sfîrşit, „la zădărnicia vieţii nu se răspunde cu negrul pesimism al unui Li-Tăi-Pe şi nici numai cu teoria lenei, cîntecului şi nepăsătoarei beţii a lui Omar Khayam”. Adevăratul răspuns „ocoleşte şi uşurătatea simplă, şi metafizica liniştirii cu orice preţ. Românismul, oricît de mioritic resemnat în faţa morţii, are şi contacte stăruitoare cu Occidentul cel energic şi activ. Dacă se fereşte de infernala goană occidentală după fiecare părăluţă şi secundiţă, cînd de dragul organizării, eficienţei, operativităţii, utilităţii şi scăderii preţului de cost viaţa ajunge iad şi chin, apoi se dă în lături şi de la ceea ce duce numai la mizeria apocaliptică. Punctul românesc de echilibru e delicat şi adînc chibzuit”. Cu ce încîntare ar fi citit Mircea Viilcănescu aceste rînduri! Sau acestea: „Secretul Scrisorii pierdute - ca şi al condiţiei umane în sine -este nostalgia paradisului. Poporul român şi eroii lui Caragiale, tot de nostalgia paradisului sînt îmboldiţi. Strîmbi, fireşte, ca vai de ei, prin practica elementară şi intuitivă a virtuţilor care fac parte din însăşi plămada sufletului românesc, eroii lui Caragiale ajung la mîntuire, după cum cei trei crai ai lui Mateiu se izbăveau, la rîndul lor, prin trufie”. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 147 Alchimia mizeriei Cum să te mai mire atunci o notaţie precum cea din Jurnalul fericirii: „Ce nu înseamnă Mioriţa : resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism” ? în fapt, capacitatea lui Steinhardt de a valoriza pînă la sublim negativul a fost un dar genetic, şi nu produsul unei evoluţii sau profitul final, în urma unor intense exerciţii de penitenţă şi absolvire. De pildă, tot în Jurnal mărturiseşte cît l-a fermecat acea comună-mahala a copilăriei „purtînd un nume de sfînt ori de tîlhar: Pantelimon”. „O dată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. îşi aveau, flăcăii geloşi şi mîndri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, zăvozi care lătrau în tăcerea nopţii, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul se proiecta pe un fel de pace patriarhală...” etc. Nu altceva decît un Athanor al asimilării contrariilor, alchimia mizeriei, exorcizare a realului, un soi de operă la negru întru fericirea de a ierta şi de a te dărui este Jurnalul fericirii. Ceea ce particularizează, între alte calităţi, cartea lui Steinhardt în cuprinsul „literaturii universului concentraţionar” (unde, ca forţă de cuprindere, domină imperial închisoarea... lui Ion Ioanid) este dubla lui natură: jurnal de fapte şi jurnal de idei. Nu ştiu cine/ce este pretext pentru cine/ce: cruzimea întîmplă-rilor determină suculenta meditaţiilor sau stufărişul reflexiv foloseşte anecdoticul drept limpezire şi trambulină ? încă de la primele pagini mişcarea de baghetă magică a lui Prospero transformă coşmarul în feerie, şi întunericul subteranei în lumină tabo-rică: „Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, un canal, e un maţ sub-pămîntean, rece şi profund ostil, un crater de vulcan stins, o destul de izbutită imagine de iad colorat. în locul acesta ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cît de absolut fericit am putut fi în camera 34 ! Nici la Braşov, cu mama, în copilărie, nici pe străzile misterioasei Londre, nici pe mîndrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei, nu, nicăieri”. Athanor, ziceam. Captivitatea celulară a lui Steinhardt este aidoma „cuptorului” alchimic, unde fiinţa se lămureşte prin chinuri şi se izbăveşte prin credinţă : „Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu 148 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM N.N.P. [nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu] mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur (...) Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derîderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. în mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie. Atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi. în cuptorul încins. Crezînd numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atît de nenorocit încît nenorocirea însăşi, substituindu-se credinţei, m-a încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat”. Figuri şi idei în Jurnalul fericirii oamenii există mai ales ca pretext pentru reflexivitate, iar ideile sînt toarse tocmai pentru îmblînzirea faptelor şi a oamenilor. Sergiu Al-George este prea puţin persoana omonimă, el prilejuind febril-duiosul conflict colocvial dintre budism şi creştinism. C. Noica e prea puţin filozoful, insul biografic - şi cu atît mai puţin trădătorul -, cît miezul parabolei pentru Steinhardt, marele atu moral de aici, figura vinovăţiei şi impulsul iertării. în februarie 1960, la proces, „de îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvîrşesc fapta pe care o consider meritorie din viaţa mea : lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-1 caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frămîntare atroce, îi suflu, trăgîndu-1 de mînecă: Dinule, să ştii că nu sîntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, toate-s bune”. Cum să nu corelezi acest „te iubim, toate-s bune” cu notaţia despre „Hristos ca gentleman şi cavaler” de la pagina 125 ? „La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă ; eşti liber şi prieten al Domnului.” Sau cu exclamaţia lui Alexandru Paleologu din martie 1960, la Jilava, citată la pagina 137, cum că „greşeala lui Nietzsche este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai viril, de care dau dovadă atît de frecvent eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sînt şi ele apanajul războinicilor în Iliada”. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 149 în fine, scena cu Noica din august 1964 rămîne exemplară pentru ceea ce înseamnă la Steinhardt substanţa umană ca întrupare a ideii de iertare: „E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Rădulescu) îi dă aerul unui personaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cît îi sînt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările, îmbrăţişările...”. Tot astfel, Emanuel Neuman, enigmaticul prieten Manole, situat oarecum ca alter ego şi ca mentor citat mereu cu veneraţie, este păstrat cu o ciudată tenacitate mai mult ca raisonneur, fără cine ştie ce precizări identitare, semn, acesta, că omul era perceput în esenţă ca mijlocitor de revelaţii şi sursă de înţelepciune, şi abia apoi ca profil biografic. „Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, tatăl murise de tînăr, erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, negustoreasă în Obor. Liberal în gîndire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrină. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia îi erau idealul.” (p. 119) De regulă, Manole este citat în Jurnal precum... Zarathustra la Nietzsche : „Bucureşti 1937. Manole despre revoluţii: democraţia a dat drumul celei mai teribile dintre forţele reacţionare: masele (...) Nu aruncaţi mărgăritare porcilor, zice lumea. Dar textul evanghelic este mult mai dur şi mai trist: Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu cumva să le calce în picioare şi, întor-cîndu-se, să vă sfîşie pe voi” (p. 221, subl. aut.). Sau: „1937, Paris. Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade. Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente, ci de jos în sus, derbedeii, care preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit inculţii, proştii la putere. Al treilea : în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectativa binevoitoare, se fac că nu văd, nu aud, pe scurt trădează” (p. 322). Amiralul Horia Măcelaru, la Gherla („vine de la Rîmnicul Sărat unde a trăit şase ani singur în celulă, a mîncat paiele din salteaua destrămată...”, p. 91), filipica anticarlistă a lui Radu Lecca (p. 131) pledînd pro-Antonescu („care a scăpat de la moarte cîteva sute de mii de evrei cu preţul cîtorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore, cîtorva apartamente... Goring era de acord, mi-a spus-o : numai să nu ştie Hitler”), admiraţia pentru Radu Cioculescu şi A.L. Zissu (p. 138), compătimirea lui Mihail Avramescu (p. 331), ca şi pentru Trixi, ori celelalte prezenţe 150 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM mai mult sau mai puţin semnificative nu ajung niciodată să prevaleze, aici, asupra ideilor, atît de febril notate la tot pasul. Aleg cîteva exemple din noian, aproape la întîmplare. „Patima invidiei este incomparabil mai activă decît egoismul, maladie benignă.” (p. 98) „Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului-simţ. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vine a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.” (p. 154) „Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun? -nerasismul, contestarea existenţei unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.” (p. 205) „Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfîrşite moduri de a te chinui tu însuţi.” (p. 275) Există totuşi un singur caz unde morala coincide perfect cu imaginea omului. Este cazul tatălui, personajul care i-a frapat, pe drept cuvînt, pe toţi comentatorii. Mucalit şi tăios, cu înţelepciune de rabin, dar şi răbufniri violente, Steinhardt-tatăl este un reflex de Iahveh necruţător, detestînd mai presus de orice jumătăţile de măsură. Tăria lui, cruzimile lui etic-pateme, verdictele fără apel sînt contraponderea perfectă a fiului fragil, risipitor, ezitant. Iar replicile sînt memorabile: „Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată capabil de simţăminte senatoriale: Ce-ai mai venit acasă nenorocitule ? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii măcar martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum (...) O să te perpeleşti ca un nebun. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro (...) Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te căci în pantaloni” (pp. 23-25). „Tata : nu te întrista. Pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strîmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare mai strîmtă într-una mai largă.” (p. 88) „Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, că Dumnezeu o să se ocupe de tine. Nu uita că mai sînt vreo trei miliarde.” (p. 258) EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 151 „Ovreiul legionar” Evreu creştinat, ortodox înflăcărat, judecind oamenii după chipul lui Hristos, şi nu după viciile şi vinovăţiile lor, şi mărturisind adevărul persoanei în pofida culorii politice, era inevitabil ca N. Steinhardt să cadă între maluri, fiind privit cînd cu încîntare, cînd cu încruntare şi de evrei, şi de ortodocşi. Unii i-au condamnat trădarea, alţii i-o exaltă. Gestul său religios a fost deseori caracterizat ca dubios de ambele părţi, fariseic pentru unii, sublim-paroxistic pentru ceilalţi ş.a.m.d. O lectură în oglindă cu Mihail Sebastian ar fi pe cît de bine venită, pe atît de riscantă. Şi aprioric neproductivă, de vreme ce avem de-a face cu entităţi şi voinţe etern-ireconciliabile. Fapt e că, după ce lt. maj. Onea „dintre metodele de simplă securitate, cu mine a preferat-o pe cea a îndelung repetatelor loviri cu capul de perete”, Steinhardt are parte de „tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărît, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mîna lui” (p. 34). E tulburătoare pînă la amuţire această mîndrie paradoxală, mucalit-masochistă prin care Steinhardt îşi asumă „blazonul” inamicului, ca în cutare bizar, străvechi ritual apotropaic de exorcizare a răului prin asimilarea lui. „1961. La Jilava, pe secţia întîi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El macedonean, eu legionar. Eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecît. Mă însoţeşte şi faima de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.” (p. 49) 5 martie 1960: „închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Cea dintîi întîlnire cu legionarii, de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr. Grăbitul meu entuziasm îi amuză (...) Am fost pus într-o despărţitură cu Sandu L., fost legionar, îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare. îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa, îi cer şi eu iertare pentru că sînt evreu, că în ce priveşte vinovăţia sîntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. La lumina becului din carcera pe roate, ne sărutăm...” (p. 57 ş.u.). „Toamna 1964: Pe Nichifor Crainic - deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de arpacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu -îl osîndesc toţi la ieşirea din închisori, după graţiere. Rămîne de văzut 152 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM ce-ar face protestatarii după 14 ani de regim celular. Dar la Glasul patriei se înghesuie toţi să scrie, acum în stare de libertate. Scîrbă. Nonsens. Sînt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de legionari ? ” (p. 151) Omul „ înfricoşător de bun ” Este, cum ştim, o formulă-îndemn dragă lui Noica în anii legionaris-mului. O formulă pe care cine o poate despovăra de conotaţiile negative i-o poate aplica în deplină adecvare lui N. Steinhardt şi lui Nicolae, monahul de la Rohia. Pe tema asta mai e de vorbit mult, fără îndoială. Şi fără patimă, dacă se poate. (Nu se poate.) Dacă mi s-ar cere să extrag cîteva fraze din Jurnalul fericirii ca rezumat al suferinţelor şi meditaţiilor, al întregii înţelepciuni acumulate aici, aş alege un pasaj din iulie 1964 (p. 386 ş.u.): „Pînă la urmă, toate se încurcă. Poziţiile se tulbură, anii de temniţă se adună în progresie geometrică. Se desprind cu încetul două secrete: 1) toată lumea are niţică dreptate şi 2) tot omul e nebun, deşi crede că numai ceilalţi sînt. La început sioniştii şi legionarii, ţăranii şi intelectualii, liberalii şi cuziştii, comuniştii şi social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adulmecau neîncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poţi fi Persan ? Pînă la urmă rodajul convieţuirii scoate din uz ochelarii cu dioptrie de îngustare, începi să constaţi că o anumită doză de dreptate e în şi la fieştecine şi că se prea poate să fii Persan”. „Niţică dreptate au toţi”, conchide - „înfricoşător de bun” - Steinhardt. Tocmai asta-i... nenorocirea. aprilie 2004 EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 153 Răspunsurile monahului rătăcitor Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, 2000, 165 pagini Ciudate evoluţii de vreme, întîmplare şi umori: anul trecut, în aprilie, cînd a apărut ediţia a doua a cărţii lui Zaharia Sângeorzan, nu i-am acordat mai multă atenţie decît celei dintîi. Dintotdeauna l-am suspectat pe N. Steinhardt de un spectacular deficit de personalitate, astfel încît biografia lui mi se părea interesantă aproape exclusiv prin dimensiunea-i de martor în desfăşurarea altor biografii (Noica, Paleologu, Cioran ş.a.m.d.) ori prin pitorescul specific psihologiei convertirii, prin circumstanţele trecerii de la iudaism la ortodoxism etc. Pe scurt, eram convins că, faţă de Jurnalul fericirii, toate cele 365 de răspunsuri de aici nu valorau mai mult decît un pumn de rumeguş răspîndit strălucitor în aer - şi atît! Inefabil cu miez Acum, după euforia cu care am citit şi adnotat noul tiraj al ediţiei a doua, apărut luna trecută, nu-mi pot explica altfel jubilaţia decît prin agravarea singurătăţilor noastre, prin îngroşarea progresivă şi tot mai otrăvitoare a mizeriei morale, a indiferenţei sadice şi a misologiei cvasigenerale cu care este înconjurat fiecare grăunte de inteligenţă din scumpa noastră patrie. Pur şi simplu nu am altă explicaţie: aşa cum creşte inflaţia, aşa cum cresc mormanele de gunoaie dintre blocurile bucureştene, aşa cum se umflă an de an politicienii, tot aşa cresc disperările şi neputinţele omului de cultură. Mă obsedează spectrul acelui final din Fahrenheit-ul lui Bradbury-Truffaut, cu pădurea-rezer-vaţie de rămăşiţe umane ale literaturii pe cale de dispariţie, în care, după dispariţia bibliotecilor, o mînă de oameni învaţă, fiecare, pe de rost cîte-o capodoperă, rătăcesc pe poteci, se ciocnesc unii de ceilalţi cu 154 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM fervori conspirative şi se prezintă : eu sînt Don Quijote, eu sînt Divina Commedia, eu sînt Romeo şi Julieta... Cam cu acest soi de... plăcere disperată ajungi să citeşti azi/aici asemenea cărţi „uşurele”, descoperind însă în inefabilul lor un miez neaşteptat de mustos. Sigur că multe dintre întrebările lui Sângeorzan sună ca nuca-n perete, uneori sînt insipide, alteori ceţoase, plicticoase ş.a.m.d. Numai că graţia celui întrebat, mobilitatea lui spirituală, insolitul asociativ şi directeţea sincerităţii sale (în ciuda multelor volute parşive) produc încîntare la tot pasul. Neapărat e de avut în vedere că răspunsurile lui Steinhardt se derulează între ianuarie 1988 şi martie 1989, deci în culmea fîoroşeniei ceauşiste. Ele au deci, fatalmente, acea labirintică prudenţă „iezuitică” prin care adevărurile căutau a-şi face loc inclusiv pe liniile Securităţii. Desigur că, formulate doi, trei ani mai tîrziu, ar fi avut altă înfăţişare, altă percutantă. Şi aşa însă, multe dintre ele par a fi lucrate special pentru... 1990. Au, adică, firescul unei libertăţi exemplare. Oameni, cazuri şi mici şocuri Din punctul de vedere al personajului, cel mai semnificativ balans al cărţii se află pe linia Cioran - Noica. De fapt, e prost spus „balans”, fiindcă opţiunea lui Steinhardt e limpede întru (constructivul) Noica şi anti- (distructivul) Cioran. Lucru absolut normal pentru cel care a citit în Caragiale un idilism cvasibiblic, şi nu o feerie coşmarescă. însă cu amendamentul (esenţial) că lui Noica îi taxează fără ezitare apetitul dictatorial al construcţiei cu orice preţ, ceea ce riscă să cauţioneze vinovat orice dictatură. „în afara părinţilor mei - spune Steinhardt -Noica e omul care mi-a influenţat cel mai mult viaţa. Mi-a deviat-o, datorită lui m-am născut a doua oară.” Iar elogiile sînt mai multe. Dar atunci cînd filozoful îşi etalează reveria unui Calvin flagelant de româ-nime bicisnică în plin totalitarism, Steinhardt răspunde ferm : „Ăsta-i Noica în forma lui cea mai puţin agreabilă, în forma-i autoritară şi fanatic platoniciană. Va să zică sînt buni de flagelat cei care se plîng (o! discret, cu teamă) că nu au minimul necesar. Noica a fost un om bun şi amabil. Dar avea clipe dintr-acestea de autoritarism statal şi de necru-ţare. Pasajul citat exprimă un astfel de moment de criză, de insensibilitate”. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 155 De cealaltă parte, Cioran este lovit crunt (ca şi, mai tîrziu, la Paleologu), dar cu acel tip de adversitate fără drept de apel reclamat de însăşi insurgenţa, superbia şi hohotul absolutist al subiectului. La Cioran numai forma ar fi strălucitoare: „Vie şi puternică şi originală, la el, cred că rămîne opera românească, din tinereţe. Restul e prelucrare şi superbă înveşmîntare a unor vechi platitudini”. Iar în alt loc, Cioran „e un om cinstit şi bun şi inteligent şi îndatoritor şi sincer - ca om. Dar ca scriitor e un personaj fabricat (în mod foarte iscusit: a înţeles perfect ce vor occidentalii). în ultimii ani a devenit din ce în ce mai rob al publicului său, le dă ce vor, give it to them, zic englezii”. (în fond, dacă o gîndire precum cea a lui Cioran a funcţionat faţă de Firea Occidentului precum grăjdarul pentru doamna Chatterley... asta nu e vina faloforului, ca să zic aşa !) De altminteri, monah, monah, îngăduinţă, îngăduinţă, dar Steinhardt nu are nici o reţinere în materie de verdicte-ghilotină. T. Vianu? „S-a pus orbeşte, din vanitate, în slujba unei doctrine şi a unui regim despre care ştia cît preţuia de fapt. Erudiţia, vocaţia profesională şi un oarecare talent literar nu sînt paveze sigure împotriva unor ispite elementare.” Adrian Marino? „îmi pare informat, cult, inteligent, onest, dar nu-i găsesc nimic cu adevărat original şi-l cred lipsit de acel suflu moral (în sens foarte larg) fără de care nu încape critica menită a dăinui.” Arghezi? Pentru el, „cuvîntul caracter face parte din altă galaxie, întunecat suflet. Şi abject”. Bacovia ? „O figură demnă şi mai curată, dar şi pe îl învinovăţesc de teatralism şi destul de multă iscusinţă în arta de a-şi apăra interesele.” Lucian Blaga? Chiar şi el, „cel mai pur”, s-a lăsat „manevrat de pramatia de Carol II (un ticălos de mare clasă) şi de Veturia Goga (o şmecheră fără pereche)”. în plus, „ambiţios, susceptibil, supărăcios şi răsfăţat”, Blaga a fost şi „mult prea temător după ’47”. Şi încă: Nicolae Breban, „un autor prolix, monoton, greoi şi deseori plat şi vulgar. Breban e un Dostoievski la nivelul lui G.M. Vlădescu. Păcat că e vulgar, lipsit de cultură, ispitit de vulgarităţi, lipsit de avînt şi iuţeală, păcat, deoarece nu se sfieşte să atace marile teme ale romanului universal”, nefiind însă deloc „de lepădat uşor”. Şerban Cioculescu? „Acurateţea documentară. Puterea memoriei. O bună dispoziţie continuă. O curiozitate neobosită. Un foarte agreabil amestec de zeflemea şi melancolie. ” Dar „păcat că la cărunteţe a feştelit iacaua cu hosanale politice uimitoare: să vezi şi să nu crezi”. La fel, Nichita Stănescu: „Ar fi putut deveni un poet total, dar a murit prea devreme şi, din 156 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM nefericire, i-au dăunat băutura, protocronismul şi adulaţiile”. Mihai Ralea ? „A fost, fără îndoială, un om foarte inteligent şi foarte cult şi plin de talent. Nu ajung acestea. I-au lipsit: conştiinţa, distanţa, eleganţa. Omul acesta distins, cult, s-a purtat de fapt în viaţă ca un bădăran, un malotru zic francezii.” Dacă la Mircea Eliade ni se oferă o direcţie foarte ispititoare {„Ofotografie veche de 14 ani, textul cel mai profund credincios şi ortodox scris vreodată în limba română”, iar, pe de altă parte, „Noaptea de Sînziene e un roman excepţional, o frumuseţe a literaturii române”), Steinhardt susţine o idee care abia de cîţiva ani încoace începe să-şi facă tot mai hotărît loc şi tot mai mulţi adepţi: supremaţia lui Mircea Vulcănescu în cuprinsul Generaţiei ’27. „Mai tot ce este expus şi ipostaziat la Noica, Eliade, Cioran, Mişu Polihroniade, Dragoş Protopopescu, Herseni, Vojen, Acterian, Ţuţea... se află în germene şi esenţă la M.V., care a scris puţin şi a «lăsat» puţin, dar a inspirat, vitalizat, orientat, per-spectivat întreaga generaţie.” Ce a vrut Vulcănescu? „Cred că a vrut schimbarea la faţă a României...” în sfîrşit, e de reflectat cu duioasă încruntare la amestecul de justificare istorică şi „Selbsthaas” (cum ar spune Andrei Corbea) din răspunsul 173 privind „felul cum s-au purtat la noi după ’44” evreii: „Nu au fost, vai, la înălţimea cuvenită. Li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor (...) Evreilor, după 1945 şi mai ales după ’47, asta le-am reproşat: o conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă”. Pentru ceasul de acum Trec repede peste formulări memorabile (de genul: „prostia, numele cerebral al hidoşeniei” sau: „cariera umanistă în secolele XX-XXI o socotesc o manifestare a masochismului”), ca şi peste foarte utila schiţă pentru o istorie a poeziei şi prozei religioase româneşti (vezi răspunsurile 182, 183, 184, 186), ca să ajung la cîteva chestiuni arzătoare din perspectiva zilelor noastre. Iată o pildă admirabilă de măsură, bun-simţ şi eleganţă: „Cum îl vedeţi pe Mihai Eminescu străbătînd bulevardele Vienei?” întreabă Sângeorzan. „Sînt sigur că a gustat Gemutlichkeit,’, răspunde Steinhardt. „Că a intrat în cafenele şi le-a prins izul şi farmecul. Sînt sigur că nu se EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 157 prea zorea, deşi avea foarte multe de citit şi nu-i prea plăcea să iasă din casă. Sînt sigur că a ştiut să fie nu numai un mare român, ci şi un Weltbiirger, un european, un domn, că a gustat din plin civilizaţia bulevardelor vieneze.” Ai zice că Steinhardt intuia excesele jalnic--penibile de astăzi... O indecidabilă: jeluirea Occidentului de pe culmile spirituale ale Răsăritului. (Tradiţia lui Nae Ionescu sau linia Crainic, ori noiciana Germanie a untului şi a băcanului, filipicele cioraniene la adresa „garajului” care a ajuns Parisul etc. etc.) Spengler, corsi e ricorsi, trîmbiţarea motivului ubi sunt... Indecidabilă, spun, fiindcă au perfectă dreptate şi acuzatorii, şi apărătorii. Occidentul, acum, spune Steinhardt în 1988, „nu-i de admirat, e de plîns. Căci e pierdut, doomed, cum spun englezii, îmi amintesc cuvintele Domnului: «Nu pe Mine să mă plîngeţi, fiice ale Sionului, ci pe voi». Cancerul încă e lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care ştie) încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate?”. Să fie vreo două secole de cînd e prohodit Occidentul şi mai bine de-un veac de cînd democraţia a fost decretată, nu doar unica benefică, dar şi - pe termen lung - sinucigaşă! Incitant, cel puţin pentru junii universitari: „Postmodernismul încă nu a trecut de la faza virtualităţii la faza actualizării, de la denumire la făptuire. Bine ar fi să însemne o întoarcere către un clasicism sincronizat datelor veacului nostru! ”. îndelung discutabilă este părerea cum că „românului nu-i prieşte contactul cu străinii (greci, turci, evrei, ţigani, levantini, moscoviţi). Străinii îl strică, el le adoptă mai ales defectele, îl corup. Românii de calitate superioară sînt cei din zonele izolate de străini, acei din Vetre -Bucovina, Maramureşul, Vrancea, zona Bran - Rucăr - Dragoslavele”. Măcar din unghiul concurenţei profitabile sînt (au fost) buni străinii, dacă nu cumva din unghiul disciplinării întru eficienţă (vezi efectele saşilor ş.a.m.d.). în fine, dătătoare de fiori este viziunea cu care se răspunde întrebării 191 : „Cum vă imaginaţi că va fi anul 2000? ”. „Groaznic”, zice Steinhardt în 1988. „Triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite, ori pe cale de a deveni, vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate. Asta cît priveşte 158 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM statele. Cît priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase: a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal), ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă. Vor fi şi asociaţii de oameni liberi (bande, gang-uri) care vor juca rolul noilor stăpîni”. Ei, ce ziceţi? 22, nr. 41/10-16 oct. 2000 Memoria noastră cea de toate nopţile Ion Ioanid, închisoarea noastră cea de toate zilele, voi. IV, Editura Albatros, 208 pagini Cronică fără familie încă de la apariţia primului volum (1991) din această impresionantă saga a detenţiei ca mîntuire prin rezistenţă morală, Ion Ioanid şi-a covîrşit cititorii prin două calităţi fundamentale. Întîi: memoria pur şi simplu fabuloasă, o „uimitoare capacitate de reconstituire”, cum s-a spus, cuprinzînd o cazuistică de sute de nume din toate straturile sociale, din toate provinciile româneşti, de toate culorile politice, de toate credinţele şi meseriile. Puştani de liceu născuţi în cătune pierdute-n munţi, alături de octogenari venerabili ai aristocraţiei latifundiare; ofiţeri cu nobil blazon familial sau analfabeţi cu frica lui Dumnezeu şi cuţitul în cizmă; preoţi de toate cultele şi gradele, avocaţi cu sau fără anvergură morală, învăţători crescuţi în cultul apostolatului atît de strălucit inaugurat de linia Spiru Haret - Iorga; legionari de toate calibrele, codrenişti sau simişti, pleavă sau elită, arşi de mistica naţionalismului, alături de evrei sionişti sau asimilişti, de unguri, armeni sau ţigani, de macedoneni sau basarabeni, de anticari erudiţi, bancheri făţarnici şi ciobani din tată-n fiu, y compris fratele Constanţei Crăciun... -umplînd acelaşi celular, din sadica, sîngeroasa şi atît de obsesiv experimentalista voinţă de distrugere etnospirituală ce caracterizează pretutindeni totalitarismul comunist. Un puzzle asemănător fişierelor vii din opera lui Soljeniţîn, prin care se pot recompune o lume, o epocă, o politică, un sistem, un destin colectiv, o scală de mentalităţi. Prin labirintul început la Malmaison (1949) şi încheiat în 1964, trecînd pe la Internele din Calea Victoriei, 160 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Securitatea (şi penitenciarul) din Piteşti, apoi la Văcăreşti, Jilava, Cavnic, Oradea, Aiud, Timişoara etc. - inclusiv în Bucureşti, între iunie şi septembrie 1953, în urma evadării ce face obiectul volumului al II-lea -, istoria se învaţă prin destine individuale. Fie şi numai lectura celor 270 de nume prefirate la Piteştii anilor 1954-1960 (voi. II, p. 259 ş.u.) sau a celor 162 de deţinuţi însumaţi de amintirea autorului în lagărul de la Cavnic (voi. I, p. 148 ş.u.) face cît un manual de geografie a detenţiei comuniste. Puse bine în pagină, figuri precum Moş Caliţu, cioban din Buceag, Mitică Ciubotaru, ţigan din Leordeni, croitorul Katz, Popa Scai (ţărănist), studentul Mitran (Frăţiile de Cruce), Nicolae Ungureanu (fostul jandarm vînător de comunişti) şi cei 11 componenţi ai grupului său de evadare (voi. I, p. 124 ş.u.), conflictul dintre cei doi evrei - George Silviu (sionist, fost subsecretar de stat la Interne sub Teohari Georgescu) şi Francisc Porr (asimilat şi anticomunist feroce, voi. I, p. 288 ş.u.) - sub figurile de legionari de genul lui Constantin Teofănescu, Dumitru Spânoche, Ion Costache, Stamati, Pivniceru, Mielu Greculescu, Alecu Caranica etc. etc. construiesc un coridor de oglinzi ce focalizează toate iluziile şi eşecurile vieţii româneşti de la 1920 la 1960. Retrăind istoria printre gratii, Ion Ioanid alege să vadă gratiile nu prin furia rece a faptelor crude, ci prin liniştea amară a acestor destine în chip suprem paradoxale, pentru care închisoarea a însemnat libertate, ratarea - împlinire, şi umilinţa - păstrare nealterată a demnităţii: „(...) Abia acum intrasem în puşcăria cea adevărată şi începeam s-o înţeleg bucurîndu-mă de acea căldură comună care te făcea să te simţi mai sigur, mai apărat şi mai tare. Unii, cu toate că au stat şi ei ani de zile în puşcărie, n-au înţeles-o aşa. Pentru mine a fost ca o revelaţie şi cred că de aceea toţi cei care au reuşit să treacă acest prag au mers mai uşor mai departe. Iar azi, în libertate, cînd întîlnesc cîte un fost puşcăriaş, pe care nu l-am cunoscut şi-mi vorbeşte cu drag de închisoare, ştiu imediat că e unul de-ai noştri, care a înţeles la fel. Care a înţeles că închisoarea n-a fost nici clădirea, nici gardienii, nici tratamentul, ci puşcăriaşii. Cei care au parvenit să facă abstracţie de cele mai concrete lucruri cu care a vrut să-i înconjoare regimul (gratii, ziduri, foame, frig, suferinţe de tot felul şi chiar moartea). Cei care în închisoare au fost mai liberi decît afară”. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 161 O neutralitate aproape umilitoare A doua calitate a Cărţii lui Ion Ioanid (venită în consecinţa celei dintîi) este obiectivitatea retrospecţiei. O imparţialitate umilitoare, i-aş zice, pentru cel care - scutit de experienţa autorului - citeşte memorialistica de penitenciar de obicei cu ochi inflamat revendicativ şi reverii de Monte Cristo. De bună seamă că Ion Ioanid ar fi avut absolut toate motivaţiile pentru o literatură de incriminare sau de pamflet cinic-moralizant, de melodramă sau filozofare narcisiac-vindicativă ş.a.m.d., pe scurt: de naraţiune arhisubiectivă, rememorînd sagace pentru a acuza cu necruţare monovalentă. Ceea ce te copleşeşte în cartea lui este tocmai imparţialitatea, acest bizar (pentru noi) firesc, prin care nu doar deţinuţii, ci şi gardienii, judecătorii ori torţionarii sînt cuprinşi în sfera memoriei expiatoare. Nu doar tonul (cumpănit, didactic chiar, exemplar prin ţinută, decenţă şi nu o dată halucinant prin voinţa pur arhivistică) şi metodele naraţiunii (itinerar narat scrupulos, nume, topografii con-centraţionare, acte, hărţi, cronologie strictă etc.) impresionează, dar mai ales calmul şi adînca înţelegere a tuturor fenomenelor şi aliajelor umane. Os de machidon, temperament sangvin pigmentat flegmatic, fiul lui Tilică Ioanid (mehedinţean cuprins, ins tare, fost subsecretar de stat la Interne în guvernul Goga), Ion Ioanid a fost arestat la 23 de ani şi condamnat la 20 de ani, din care a executat 12 : ar fi beneficiat deci de toate circumstanţele atenuante într-un proces de analiză furibundă şi acuzare dezechilibrată, la modul „contorsionist”. Or, tocmai natura profund comprehensivă a scrierii sale face din lectura acestor patru volume o penitenţă. Maniheismul şi acromatopsia sînt tot ce poate fi mai străin în viziunea lui Ion Ioanid. Esenţial este aici pur şi simplu umanul, perceput, prezentat şi judecat dincolo de orice prejudecată (rasială, politică, religioasă, socială) şi de plasa conjuncturilor. Aici nu există „români buni” şi „ne-români”, nu există fobii etnic motivate (deşi apartenenţa -etnică, profesională, socială - este întotdeauna scrupulos menţionată), nu există omnimaculare şi omniculpabilizare prefigurate prin natura întîmplării sau a meseriei, ci strict prin natura umană a personajelor. Există deci oameni buni şi răi, comportamente esenţial corecte, dar 162 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM circumstanţial viciate, destine deturnate de factorul rasial sau politic, dar prizate invariabil prin specificul caracterului. Mitică Ciubotaru, ţigan încorporat în trupele MAI, ia 15 ani de muncă silnică pentru refuzul de a trage într-un partizan: „De ce să tragem în ei ? Ei nu e tot români ? Tot ţigan e şi Gogu Chifane, şeful arestului din Calea Rahovei, bătăuş notoriu, buhăit şi mîndru de sadismul său, în sfîrşit exersat resentimentar. Aceeaşi optică nepărtinitoare şi cu nuanţe foarte atent dozate o vom întîlni, cum am spus, în cazul legionarilor şi al evreilor. Nu atît apartenenţa etnică importă la Katz, George Silviu sau Francisc Porr şi nici faptul că sînt sionişti anticomunişti şi asimilişti bolşevizanţi, cît opţiunea ca atare a fiecăruia, aşa cum existenţa unor pramatii legionare şi faptul că autorul „nu împărtăşeşte toate punctele de vedere” ale Mişcării nu au cum şi de ce să altereze acea realitate (mărturisită între alţii şi de N. Steinhardt) după care: „(...) din toate grupările sau categoriile de deţinuţi pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor de puşcărie, la ei am întîlnit procentul cel mai mare cu ţinută demnă, comportare onorabilă şi caracter integru. Am convieţuit cu ei în mai toate închisorile, respectîndu-ne reciproc şi bucurîndu-mă de încrederea lor, ceea ce am considerat, nu fără mîndrie, ca o apreciere a încercărilor mele de a avea o atitudine de care să nu-mi fie vreodată ruşine. Mi-au fost întotdeauna de ajutor, mai ales moral, şi tăria de caracter a unora dintre ei mi-a fost exemplu, chiar dacă nu am putut-o atinge”. în fine, exemplare sînt pentru obiectivitate paginile dedicate generalului Alexandru Petrescu de la Tribunalul Militar Revoluţionar (nume faimos în procesul Maniu, al Nunţiaturii, al bibliotecii engleze, procesul IMCA, al Sumanelor negre, al legaţiei franceze, al legaţiei turce etc.), ca şi sobra caracterizare a membrilor administraţiei închisorii din Piteşti (voi. II, p. 349 ş.u.): cpt. Mândreş - „abuziv, brutal” ; lt. maj. Lupu -„ofiţerul politic al închisorii, încercînd pe toate căile să realizeze o totală etanşeitate în sistemul de izolare din jurul nostru” ; plt. Drăghici -„perfect executant al ordinelor pe care le primea” ; plt. Pătraşcu -„ţigan abuziv şi brutal, la fel de negru la suflet ca şi la piele” ; sg. maj. Puică - „prost şi rău” ; sg. „Parpanghel” - „înalt şi deşirat, tuciuriu la faţă, cu ochii bulbucaţi, umblînd ţanţoş şi îngîmfat”... Cum lesne se observă, nimic îngroşat acuzator, totul e diagnostic detaşat, cu toate că acid, fireşte, în esenţă. Iar dacă plutonierul găgăuz Şeremet, zis Tămîie, este caracterizat lapidar: „prost şi rău”, ca şi turnătorul Cărămidaru ***#»£&* EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 163 I („personaj abject”) sau plutonierul Oltean („cu pornirea sadică de a sicii oameni”, mai ales „pe cei bătrîni şi neputincioşi”), nu acelaşi e cazul doctorului Cornel Petrassievici de la Piteşti, sau al anchetatorului Aurel Jerca. într-un fel, orice tentativă de ierarhizare valorică a memorialisticii de închisoare este, cum să spun, indecentă, sau cinică, dacă nu cumva direct superfluă. A căuta literatură în astfel de scrieri, a judeca exclusiv estetic e un semn de deformare - fie profesională, fie de caracter. A le trata ca pe un manual de istorie sau, dimpotrivă, ca eseu moralist sau jurnal de idei (!) este, iarăşi, o manevră perfidă prin care adevărul mărturiei singulare e taxat drept excepţie şi trecut la capitolul de abateri, aberaţii şi „anamorfoze”. Tot ce este incriminabil în literatură - prolixitatea, schematismul, incoerenţa, emfaza etc. - n-are ce căuta în analiza memorialisticii de detenţie. Suferinţa mărturisită nu se cuantifică şi, mai ales, nu se discută din perspectiva podoabelor şi a cosmeticii. Da, aşa este. Şi totuşi, şi totuşi!... Oricît ne-am feri de epitete şi grade de comparaţie, închisoarea noastră cea de toate zilele este (cel puţin prin anvergura cazuisticii încorporate) cea mai importantă apariţie editorială post-’89. Dacă strict literar e-n „dispută” cu Paul Goma, sau dacă spiritual poate avea un serios „rival” în N. Steinhardt, fapt este că, privită din perspectiva însumării de omenesc, o carte mai încăpătoare decît aceasta nu avem. Şi încă e departe de final! Pînă la... eliberarea din 1964 mai avem cîţiva ani de povestit: „(...) vreau să-mi exprim regretul de a nu mai putea duce deocamdată pînă la capăt obligaţia ce mi-o luasem : de a nu lăsa tocul jos, pînă ce nu voi ajunge cu naraţia la data eliberării. Din motive de sănătate sînt nevoit să-mi întrerup povestirea, păstrînd totuşi nădejdea că, la un moment dat, Dumnezeu mă va ajuta să pot din nou depăna firul”. Peste cîteva zile, la 28 martie, Ion Ioanid va împlini 69 de ani. Nu ne cunoaştem, nu-mi pot îngădui urări familiare, dar pot să-i mulţumesc în tăcere din acest colţ de pagină pentru lectura-penitenţă a acestor aproape o mie de pagini de carte, în care - magie a discreţiei - suferinţa este făcută să arate astfel: „Popasul făcut n-am să-l pot uita niciodată. Închizînd ochii mi-aş fi putut închipui că sînt din nou acasă, la Ilovăţ. Printre gratiile ferestrei venea un miros puternic de liliac în floare, iar în liniştea nopţii care se lăsase cînta o privighetoare. Era foarte aproape, într-un boschet din faţa ferestrei vagonului penitenciar. Ani de zile, în 164 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM celulă, nu simţisem decît mirosul tinetelor, iar de dincolo de uşă auzisem numai glasul grosolan al gardienilor, răcnetele şi înjurăturile lor ordinare. Apoi, trenul s-a pus în mişcare”. Volumul al IV-lea al cronicii lui Ion Ioanid cuprinde intervalul 1960-1961 ; transferul de la Piteşti la Timişoara şi apoi la Aiud. Sîntem destul de departe, e adevărat, de metodele torţionare de la 1950-1952: „Mă refer la atmosfera stranie care domnea în acele zile [aprilie 1960, n.n.] în Securitatea din Timişoara şi la atitudinea delăsătoare şi uneori chiar binevoitoare a anchetatorului (...) Securistul de la biroul din faţa mea era cu cîţiva ani mai tînăr ca mine. Mijlociu de înalt şi subţire, nu avea înfăţişare neplăcută. Purta cravată şi o haină maron de catifea reiată (...) Domnule Ioanid, trebuie să ştii că noi nu mai sîntem cum erau tovarăşii noştri din anii ’50, cînd puterea populară nu era încă consolidată (...) Atmosfera neobişnuit de blîndă se datorase destinderii premergătoare «Conferinţei de la Paris», la care Hruşciov şi Eisenhower conveniseră să ia parte”. Cît de importante sînt pentru istoria politică (şi nu numai) atare corelaţii! Şi ce subiect pentru „victimologia” visată de I.D. Sîrbu: reflectarea geopoliticii şi strategiei planetare pînă la nivelul tinetei şi al gamelei cu arpacaş! Hilar sau dezgustător ? Nici nu ştii cui să-i „plîngi de milă” mai întîi: anchetatorului prizonier al dogmei, situat fără voia lui la un pas de contre-emploi, sau anchetatului debusolat de schimbări şi bănuitor pînă la a se autoacuza de halucinaţie ? Fapt este că „pentru mine, felul în care a decurs procesul din Timişoara, faţă de primul meu proces din 1952 de la Piteşti, cînd am fost judecat de generalul Petrescu, şi de cele două următoare de la Bucureşti şi Oradea în legătură cu evadarea din Cavnic, a fost o adevărată surpriză”. Procesul se referă la grupul de tineri din „lotul Baicu” : acţiuni clandestine împotriva regimului, culminînd cu un transport de arme din comuna Bragadiru la Bucureşti. Şi în care lucrul cel mai interesant pentru psihologia lui Ioanid este optica de senină severitate asupra trădătorului: consemnată cu ştiuta-i, seacă, lapidaritate: „Turnătorul Petculescu îşi răscumpărase libertatea vînzîndu-şi prietenii! Atunci am aflat, de la Baicu, că Petculescu se căsătorise cu fata unui colonel de Securitate! ”. Interesantă e figura lui Aurel Jerca, anchetatorul de care-am vorbit, omul moale şi chiar plăcut, cu un ce infantil în atitudini („Tov. Colonel EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 165 e foarte supărat pe d-ta! ”), oarecum mirat şi el de ceea ce i se întîmplă şi sedus într-un fel, în ciuda voinţei lui, de comportamentul franc al deţinutului. Cobai experimentând pe cobai La urma urmei, spune Ion Ioanid, dacă în literatură s-a scris mult despre „starea sufletească” a deţinuţilor, un loc „tot atît de important l-ar putea ocupa un studiu al «psihologiei temnicerului», supus la rîndul lui spiritului de observaţie al puşcăriaşului. Gardianul devenea şi el pentru noi un cobai care se expunea unei atît de atente supravegheri din partea noastră încît în portretul pe care i-1 stabileam erau surprinse cele mai discrete şi subtile trăsături”. în acest sens, o observaţie picantă se face la pagina 69: „Am avut deseori ocazia să observ cît de stingheriţi se mişcau securiştii atunci cînd, scoşi din mediul lor, unde la adăpostul secretului, de care se înconjurau, îşi puteau permite totul fără a da cuiva socoteală, erau obligaţi să ia contact cu lumea oamenilor obişnuiţi. Ieşiţi din tenebrele celularelor subterane, se obişnuiau greu cu lumina zilei”. E mult loc pentru nuanţe aici (pentru că „totul depinde” : după grad, după Direcţie, după „local” - poliţie, Securitate etc.), dar exersarea „analizei com-portamentiste” pe aceşti campioni ai hrubelor este o ocupaţie la care nu prea ne-am gîndit pînă acum. în orice caz, detaşarea activă a autorului este aproape incredibilă. Ea caracterizează şi maniera semiludică de relatare a simulării crizelor de anghină pectorală menite a-1 salva de la multe necazuri, ori a jocului de-a bunăvoinţa cu gardienii. Nu altfel se întîmplă în momentul acceptării sentinţei, dezarmant şi exemplar prin simplitatea raţionamentului: „Nu le-am putut oferi decît formula pe care mi-o aplicasem mie, şi care se născuse din convingerea că anii de condamnare nu jucau rolul cel mai important în viaţa deţinutului. Pornind de aici, raţionamentul meu fusese simplu. O dată încăpuţi pe mîna Securităţii, nu mai existau decît două posibilităţi de a ieşi din situaţie: ori murim noi mai întîi, ori mor ei înaintea noastră, spuneam eu. Fiind optimist din fire, optasem pentru a doua ipoteză. Şi o dată încheiat acest tîrg cu mine însumi, mi-am recăpătat liniştea şi nu m-a mai obsedat imensitatea condamnării de 20 de ani de închisoare, pe care mintea refuzase s-o accepte în primul moment”. 166 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Tocmai de aceea - dat fiind că apar extrem de rar în economia cărţii -reflexele adevărate ale spaimei sînt cu atît mai tulburătoare: „Mi s-a stîrnit chiar un vechi reflex, pe care îl mai avusesem şi la ancheta din 1949 de la Malmaison şi la cea de după evadare, din 1958, de la Ministerul de Interne. De emoţie şi de teamă mi se declanşase un tremurat nervos al genunchilor, pe care neputîndu-mi-1 stăpîni, mă sileam să-l ascund, mişcîndu-mă pe scaun şi schimbîndu-mi de mai multe ori poziţia picioarelor, pînă ce fenomenul a încetat de la sine să se mai manifeste”. Nume, năravuri, destine Gheorghe Ştefan, vlăjganul egoist, chiabur de-o amoralitate înnăscută. Doctoriţa Securităţii timişorene, „bine coafată şi impecabil fardată. Pentru acele vremuri ale sobrietăţii socialiste, purta fără sfială inele pe degete, şi la mînă o brăţară şi ceas, toate din aur. Pe sub halatul alb, descheiat la nasturi, era foarte elegant îmbrăcată, izbitor de elegant şi de-o cochetărie de-a dreptul indecentă pentru subsolul sinistru în care venea să-şi practice meseria. Mai tîrziu, în penitenciarul din Timişoara, deţinuţii din localitate mi-au spus că era evreică de origine maghiară”. Francisc Braun, şvabul din Sînmartin, care trecuse-n Ungaria şi fusese predat grănicerilor români şi care, acum, „părea să urmărească cu tot dinadinsul să fie pedepsit. Era un fel de dorinţă de automortificare, pentru a-şi răscumpăra prin suferinţă vina de a-şi fi tîrît iubita în închisoare”. Fabri, UTC-istul fanatic („o revelaţie, un personaj fascinant. Era de fapt primul om cu creierul spălat în adevăratul sens al cuvîntului, pe care îl întîlneam”), care i se adresa gardianului cu „tovarăşe plutonier”, atrăgîndu-şi replica standard: „Ce bă, banditule, tu crezi că eşti tovarăş cu mine?”. Ignişca, tînărul cu două licenţe, Drept şi Comerţ, lăsat să moară cu zile în închisoare şi care „nu avea decît două metehne. Era pasionat de muzică clasică şi urmărea cu perseverenţă să-şi realizeze un vis din copilărie: să-şi cumpere o motocicletă Harley Davidson cum aveau poliţiştii americani”. Tînărul comunist ungur Socol, fericit la modul feroce-stupid de executarea preotului Aladâr Szoboszlay, care în 1956 îşi transformase altarul în depozit de arme şi muniţie. Cornel Roşu, fost bon viveur de calibru greu, canalie sentimentală, fanfaron mercantil şi amoral, turnător din EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 167 greu, din raţiuni beţivane : „A început să inventeze întîlniri subversive şi comploturi care nu avuseseră loc, sau critici la adresa regimului care nu fuseseră niciodată pronunţate în prezenţa lui. Personajele acestor scenarii imaginare şi le alegea după gradul de antipatie pe care o nutrea pentru ele”. Doctorul Pertza, sas de origine, ultraelegant, beneficiar al tuturor privilegiilor din ţară şi din străinătate, de la conaţionali, tipul cunoscutei devize „trebuie să fii deştept şi să ştii cum se joacă jocul. Numai proştii nu trăiesc bine afară! Şi majoritatea lumii e proastă”. Cînd Pertza e mutat din închisoare, „popa Macu Cuzmanovici a exprimat gîndurile tuturor cu o vorbă de duh: Am rămas iar cu o singură tinetă în cameră”. Basarabeanul Pa vel Tociapski, trecînd neobosit de la ultranaţionalism la hiperbolizarea avantajelor comunismului. Tînăra doctoriţă Ţurcanu, care nu înţelege uluiala lui Ioanid la suava ei întrebare : „Sînteţi rudă cu «Bietul Ioanide» ? Cum se poate ? Nu aţi citit cartea lui Călinescu? ”. Ion Strbu, zis Iomis (de Ia promptul „Io mi-s”), prototipul „agentului electoral local, de la ţară, pe care îl găseai reprezentat în toate partidele politice de dinainte de război”, adică mai cu ţuica, mai cu parul. Ion Baicu, mitoman, onest, bine intenţionat. Sîrbul Drăghici, tuberculos, scandalagiu, anticomunist selectiv, căci pe Tito „îl admira fără rezerve. Apărea atunci la Drăghici acel orgoliu naţional maladiv, de care sufereau aproape toţi sîrbii pe care i-am întîlnit în închisoare”. Şi, ca întotdeauna, legionarii: Titi Ţifrea, mocan înstărit din Dobrogea, Ion Cotei („modest, rezervat şi reţinut la vorbă”), Covali („sigur pe el, manifestîndu-şi faţă de cei din jur un fel de aroganţă vecină cu obrăznicia, practicînd totodată ironia şi zeflemeaua cu verva tipică a golanului de Bucureşti”), Ion Boldureanu (cu toracele deformat din cauza coastelor rupte, cu un umăr şi un genunchi anchilozate de la bătăile din închisorile prin care trecuse), Ion Cârsteţ, Aurel Pandurescu („compunea poezii cu teme naţionaliste sau cu eroi din basmele şi legendele populare româneşti, scria mai întîi cu acul pe săpun, apoi memora şi la urmă ştergea săpunul”). Dintre ei, se detaşează losif Ripan, codrenist autentic, de primă oră, terorizat de crizele de dureri de cap („fusese schingiuit în fel şi chip, dar în mod sistematic primise zilnic, săptămîni în şir, zeci şi zeci de lovituri în cap”), înalt şi drept, calm şi antrenat îndelung în spiritul răbdării ostile oricărei amăgiri. în legătură cu el, un detaliu întîlnit şi altădată : losif Ripan devine omul cel mai apropiat al lui Pasternak, tînărul inginer evreu ardelean: 168 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM „discutau de toate şi, pe zi ce trecea, Pastemak era tot mai impresionat de forţa morală, de caracterul ferm şi de generozitatea sufletească a lui Ripan” (vezi mirarea lui Pastemak de la p. 161). Arbitrajul de caractere Două momente pun anume în evidenţă extraordinara măsură ce defineşte psihologia şi atitudinea lui Ion Ioanid: concluzia în conflictul dintre preotul romano-catolic Waldner şi Fisch, avocatul episcopiei catolice din Timişoara (pp. 54-60) şi arbitrajul realizat în suma de contradicţii: antonescieni/legionari, manişti/codrenişti, carlişti/legionari ş.a.m.d. (p. UI ş.u.). în primul caz e vorba de doi bătrîni bolnavi: unul care, şantajat de Securitate, acceptă delaţiunea va beneficia de banala, dar vitala proteză dentară; celălalt, „irascibil şi stăpînit de un iremediabil' şi negru pesimism”. Cel care le observă disputa şi le cîntăreşte circumstanţele atenuante şi agravante s-ar fi putut lansa lesne în laborioase consideraţii pro sau contra. în locul lor, Ion Ioanid etalează singura concluzie demnă de bunul-simţ: „(...) amîndoi loviţi de neputinţele vîrstei, suferind de foame şi de frig într-un mediu potrivnic oricărei vieţuitoare şi supuşi presiunilor şi ameninţărilor (...) De n-ar fi însă decît pentru că i-am ascultat şi pe unul şi pe altul, atît pe cel care se căia şi regreta, chiar de ar fi fost nesincer, cît şi pe cel ce ridica acuzaţii ce ar fi putut fi şi ele nefondate, îmi iau dreptul de a-1 judeca şi condamna pe singurul vinovat de degradarea şi înjosirea fizică a celor doi, şi a atîtor alţii: sistemul comunist cu aparatul lui represiv. Poate fi crimă premeditată mai perversă ca aceea de a aştepta cu diabolică răbdare momentele de răscruce din viaţa deţinutului, boala, bătrîneţea şi chiar senilitatea, pentru a-i exploata slăbiciunea care intervine în asemenea cazuri, chiar şi la cele mai tari caractere ajunse la limita rezistenţei ? ” în al doilea rînd, reuniţi fiind în aceeaşi celulă, oameni de la antipozii vieţii politice interbelice îşi văd reunite elanurile divergente în singurul numitor comun rezonabil (şi singurul, practic, în ultimă instanţă): „Dacă ar fi vreodată să-mi pun acasă, la loc de cinste, portretele oamenilor politici români din vremea copilăriei şi adolescenţei mele, aş ţine seama la selecţionarea lor de numai două criterii: să se fi dovedit a fi oameni de onoare şi buni români. I-aş pune, astfel, în rame alăturate EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 169 pe Maniu, Brătianu, Codreanu şi Antonescu, fără a le reduce meritele pentru greşelile pe care le-au făcut sau pentru conflictele care i-au făcut adversari în luptele politice. Toţi patru şi-au iubit ţara, fiecare i-a dorit propăşirea aşa cum a înţeles-o şi toţi patru şi-au dat viaţa în serviciul ei”. Ce ar mai fi de spus ? 22, nr. 12, 13/22 mart.-4 apr. 1995 i I i l , i I Ion D. Sîrbu Singurătatea histrionului Ion D. Sîrbu, Traversarea cortinei. Corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu, ediţie de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, 1994, 544 pagini Un fel de motto (foarte necesar) „Consider pe Don Quijote ca fiind mult mai frate cu nebunia tristelor noastre figuri, iar pe Cicicov mult mai tată al destinului nostru de suflete moarte înainte de vreme • Nu am găsit în Occident, nici la românii plecaţi, nici la prietenii de alte naţionalităţi, nici un răspuns la dubiile mele valahe, nici o certitudine de viitor nu s-a placat peste cei 30 de ani de stupidă cretinitate şi aşteptare. Drama noastră nu contează, lumea e funciar greşită. Ialta e Destin şi moarte • Sîntem un popor arhiplin de deştepţi, stăm prost numai cu capitolul răbdare, seriozitate, martiriu • Scriu un roman ironic, şui, consider că «batjocul» e o virtute naţională, o formă de apărare, consider că Păcală e mai mitic decît Meşterul Manole şi că rolul nostru aici au carrefour des empires mortes este nu acela de a valorifica virtuţile popoarelor mari, ci de a le compromite. Ce am făcut noi din sfînta pravoslavnică biserică? Din tînăra noastră democraţie? Din regalitatea noastră fost-nemţească? • Consider că aşa-zisul concept de «intelectual» derivă nu din umanişti sau alchimişti - ci din bufonii de la curţile renascentiste. în schimbul unui gheb şi al unei tichii cu clopoţei, puteai să stai tolănit la picioarele Istoriei, mîncînd seminţe şi scuipînd din cînd în cînd ci te un mic adevăr EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 171 răutăcios... • România e un Athanor, fierbe, alchimic fierbe - abia la sfîrşitul acestui veac vom vedea ce vom scoate din oala minune. Suferinţa, în orice caz, e o mare investiţie politică, dacă am momente cînd mă consider superior ca valah vouă americanilor (de pildă) e numai în momentele în care ştiu că tot ce am trăit a fost o investiţie, că sîntem un popor din ce în ce mai latin. Că reacţiunea noastră în faţa Asiei Mici e nuanţată, perfidă, de lungă durată. Dar fantastică, originală • Eu am fost castrat de lume, adică de călătorii şi excursii. Am in-voluat întotdeauna, pentru mine Jilava este un tărîm iniţiatic egal cu Delos, Oxford sau Harvard, iar tăiatul stufului mi se pare egal cu stagiul Yoga al marelui nostru dispărut, Mircea Eliade • Cred în rezervele noastre de bun-simţ, răbdare inteligentă şi lucidă, cinste faţă de valori şi iubire magică a pămîntului, codrului, cuvîntului bătrînesc • Noi sîntem încă un popor prea tînăr... Noi, dacă azi ne ridicăm împotriva ruşilor, mîine devenim automat turci, şi invers • Aici, la noi, toate calităţile sînt defecte şi toate defectele sînt calităţi, între cuvînt şi faptă există un divorţ total, înscris ca zestre genetică în ereditate. Conştiinţele (ca morală, politică, răspundere profesională) nu funcţionează decît în ilegalitate, pe şoptite, după colţ. Proştii sînt deştepţi, lichelele sînt cinstite, ageamiii sînt cei mai pricepuţi • Duşmanii înrăiţi ai ţării mele -fără voia lor, cu ajutorul prostiei noastre autohtone - au descoperit o formidabilă metodă de ocupaţie şi ocupare definitivă (pe uşa din dos) a unui popor, structural independent şi liberal: folosirea exagerată a naţionalismului (ucide şi anihilează prin ridicol pînă şi rădăcinile naţionalismului funciar); abuzul de folclor (care arde şi ucide folclorul, îngroapă de viu şi satul şi ţăranul); iar materialismul numai ştiinţific nimiceşte şi castrează pînă şi materia cea moartă de legile ei cuminţi şi veşnice • Poate că undeva, în urmă cu mulţi ani, într-un cabinet mistic, s-a hotărît pieirea neamului românesc. Prin metode ştiinţifice, cu puteri locale, pe cheltuiala şi răspunderea noastră. Bulgaria publică hărţi cu Bulgaria-Magna, Ungurii se consideră stăpîni pe Ardeal, la Chişinău se vorbeşte tot mai tare de unirea tuturor moldovenilor. Ca hitiţii, canaa-nienii, moabiţii. Nu mai e vorba de a salva un cincinal, e în pericol de moarte pămîntul, poporul, limba. Sufletul. Părem a fi căzuţi sub grea pedeapsă, înainte de a pieri trebuie să suportăm - ruşinaţi şi neputincioşi - o nesfîrşită litanie, de un grotesc paranoic total • în anul 2020 -sau poate şi mai devreme - numărul ţiganilor va trece peste 50% din populaţie... • Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie : 172 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice • Mai nou, scriu către prietenii tinereţilor mele. Sînt foarte singur şi pieziş, în Craiova mă simt ca Robinson pe insula sa. Şi tot mai des scriu scrisori de dragoste către bunul Dumnezeu. Sper să le primească. Sper să mă creadă. Sper să mă ierte.” Jurnal pentru Adio, Europa Am citat cîteva dintre splendorile cuprinse în Traversarea cortinei (scrisori emise între oct. 1979 şi nov. 1989) şi din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (Craiova 1983-1986, ediţie de Marius Ghica, 1991). Dacă ar fi fost să scot excerpte din romanul Adio, Europa sau replici din piesele lui I.D. Sîrbu, umpleam uşor un număr întreg din 22. înainte de orice comentariu, să notăm verdictul lui Virgil Nemoianu: „Adio, Europa, una din cele mai semnificative producţii culturale româneşti ale anilor ’80, precum şi unul dintre puţinele romane de idei cu adevărat valoroase care au fost concepute în limba română. Scris între 1982 şi 1985, romanul, dacă ar fi apărut în străinătate (în germană sau franceză), ar fi dovedit imediat că rezistenţa intelectuală românească poate sta cu cinste alături de reflecţiile lui Tadeusz Konwicki, Gyorgy Konrâd, Andrei Bitov, Voinovici (cu modul lor satiric-fantastic-distopic) sau chiar Amalrik şi Zinoviev. E regretabil că Adio, Europa nu a apărut la vremea sa, căci imaginea politic-intelectuală a României în lume ar fi fost imediat schimbată în bine. Chiar şi aşa rămîne o operă majoră. Dintr-o dată «corespondenţa» culeasă în volumul de faţă devine altceva: un soi de jurnal de creaţie al lui I.D. Sîrbu, pe care istoricii literari ai viitorului îl vor consulta cu aviditate”. Absolut adevărat, I.D. Sîrbu este, indiscutabil, marea revelaţie a literaturii noastre de după 1989. Nu-1 vom folosi ca buzdugan pentru a lovi în scutul reacţionar al criziştilor pentru care aşa-zisa, aparenta absenţă a literaturii de sertar e totuna cu a decreta normalitatea comunismului, însă Adio, Europa şi Jurnalul reprezintă suprema (deocamdată) EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 173 răzbunare a libertăţii de spirit autohton pe experimentul comunist hărăzit acestei părţi de lume. Mia de pagini a acestui roman intitulat iniţial La condition roumaine rezumă delirant şi ludic o epocă şi-o lume într-un paradoxal şi copleşitor amestec de Kafka, Ilf şi Petrov, de Nietzsche şi Gogol, de Caragiale şi Cioran, fiind nu doar oglinda nastratinesc--reflectantă, monstruos-ubuescă a fanariotismului ceauşist, dar şi o crudă ipostază a esenţei carnavalescului românesc. Ţesut într-o uriaşă lentoare de Halima trecută prin Rabelais-ul lui Bahtin, Suflete moarte, Păcală şi Bulgakov („La noi, fiind un popor foarte tînăr şi mult timp ocupat, foamea de poveste e uriaşă”), covorul fermecat pe care pluteşte Românismul din Adio, Europa oferă o triplă revelaţie: 1) consacră un moralist de forţă, dotat ambivalent - cu impulsuri contrarii, însă reciproc stimulatoare şi cu verdictul invariabil suspendat: vitriolant şi concesiv, coleric şi flegmatic, liberal şi conservator, paseist şi liric în fond, dar arhifabulator în frenezia aluvionarilor de ipostaze; 2) consacră un tip de umor grav, un fel de mistică a îngăduinţei, de bufonerie a resemnării, de feerie locvace a scepticismului - de negăsit nici la Cioran, nici la Blaga sau Zarifopol (tipologic vorbind). Constructor de fantasme satirice, dar lipsit de cinism şi fără sarcasm: natură duală, funciar generoasă şi scriptor ciclotimie, Ion D. Sîrbu este, pe rînd, disperat şi fascinat de viciile valahe şi spectaculosul acestora. E fatalist şi optimist, cultivă nostalgiile blagiene ale blazonului ruralităţii mitice, dar şi ironia corozivă a postmodernismului îmbăiat în erudită lehamite. în fine, în al treilea rînd, Adio, Europa este o sumă de situaţii epic-teatral-sociologice de suculenţă realist-absurdă prin care Isarlîkul (Craiova) devine omphalosul unei Românii de bîlci fantast, de pitoresc amarnic şi crud pînă la visceralitate. O carte unică în literatura noastră, construct baroc prin excelenţă, aliaj de reflexivitate şi teatralitate, cu structură scenarială şi poftă aforistică. Eseu tragic şi burlesc, monolog sapienţial, suită decameronică, labruyerizînd psihologia comunismului plaque sur le vivant-ul neantului turco-ţigano-valah, Adio, Europa este un hibrid enorm ce sfidează orice tentativă de analiză monovalentă. 174 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM La final de preambul Aveţi dreptate, nu Adio, Europa e subiectul declarat al acestei cronici, în plus, n-am făcut altceva pînă aici decît să „bag vorbe” : epitete şi formule sforăitoare. Da, ştiu, însă de trei luni tot citesc la Ion D. Sîrbu şi nu mă mai satur. Nu mi-e ruşine să spun (de vreme ce nu sînt nici pe departe singurul în această condiţie) că pînă la Traversarea cortinei Ion D. Sîrbu nu însemna pentru mine decît un nume de dramaturg de planul doi, publicat în seria de „Teatru comentat” a editurii Eminescu după DanTărchilă, Baranga, Horia Lovinescu, M. Ştefănescu, Băieşu, Comeliu Leu, Mihnea Gheorghiu, Naghiu, L. Teodorescu şi Valeriu Anania ! Un om cu piese premiate la „Cîntarea României” ! Vag, de pe la valerystul Marius Ghica, auzisem de histrionismul formativ şi dătător de speranţe al celui pentru care Craiova a coincis cu trei decenii de domiciliu ca şi forţat, dar habar n-aveam în ce consta farmecul omului ce, astăzi, uite că ţi se lipeşte de suflet mai ceva ca Păltinişul... De cînd am hărtănit cu erotică stupoare Traversarea cortinei, am făcut rost cu greu de primul volum din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, am citit piesele din Teatru (1976), Arca Bunei Speranţe (1982) şi Bieţii comedianţi (1985), am tocat mărunt cele două volume din Adio, Europa (cumpărate în decembrie ’94 de la Cartea Românească la preţul de 220+450 lei!) şi era să amin şi acum cronica la Corespondenţă din cauză că n-am pus încă mîna pe prozele din Şoarecele B. Iertat să-mi fie entuziasmul în „timp secetos”, dar pregătiţi-vă pentru încă două episoade : cazul Ion D. Sîrbu e cu dichis, cere stăruinţă delicată. Un destin contorsionat, o structură sufletească de (bună) dreapta, însă angajată la stînga, luxată, încarcerată şi întoarsă la înţelepciunea bătrînească pentru care stînga şi dreapta nu sînt decît tîmplele între care luceşte şăgalnic una şi aceeaşi chelie, cu tichia de mărgăritar aferentă: demnitatea. Un om sucit (nu doar în sine, ci şi din afară), bufonul filozof, cum îi plăcea să-şi spună, al unei Istorii în care grotescul -îmbrăcat în haine vărgate - cultivă cu drăcească duioşie vegetaţia pestriţă a unui paradis de iarmaroc : Isarlîkul nostru cel de toate zilele. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 175 Un destin cinic „Dosar” - segmentul deţinut de Ion Vartic în Apostrof (cea mai utilă, seducătoare şi incitantă rubrică de istorie literară din presa românească post-’89) - l-a avut nu demult (nr. 10-11-12/1994) ca subiect pe I.D. Sîrbu. Aflăm din glosarea propriului CV o serie de amănunte indisociabile de opera lui I.D. Sîrbu. De aici, ca şi din corespondenţă, desprindem etapele - şi sincopele - unui destin pe cît de bogat, pe atîta de ingrat. Născut în 1919 la Petrila - Valea Jiului, I.D. Sîrbu are dintr-o dată trei achiziţii genetic-socioprofesionale. O mamă venită din Central-Europa („Cred că sînt un mitteleuropăer incurabil”), cu sînge germano-slovaco-maghiar, un tată miner, „proletar convins”, al cărui cult fiul îl va păstra toată viaţa (vezi între altele piesa Frunze care ard, 1951, sau voi. Povestiri petrilene, 1973), de unde codul moral profund, un etos despicat, să-i zic aşa, de aristocratism plebeu şi vitalism sceptic, atras de tezismul romantic al Muncitorului, dar şi de sapienţiala mitologie a Locului, a datinilor încorporate în moralitate. De-o parte conservatismul, fuzionarea cu tradiţia, cu „mythosul autohton” şi înscrierea în Durată. De cealaltă, activismul socialist, jurnalistica social-revendicativă, amăgirea PCR, himera scrisului angajat etc. „Era un om de stînga”, spune V. Nemoianu, „prin originea muncitorească, prin mentalitatea şi educaţia sindicalistă în care crescuse (aşa cum un fiu de oţelari din Pittsburg sau de mineri din Ţara Galilor creşte, antropologic, într-o cuprinzătoare cultură industrială)”. Totodată, „era un tradiţionalist idealist care deprinsese de la Blaga adoraţia pentru valori şi pentru cultură spirituală, lepădîndu-se pentru totdeauna de orice urmă de materialism (vulgar sau elevat)”. După anii de şcoală (1926-1930, şcoala primară la Petrila, liceul la Petroşani, 1930-1934, un an de ucenicie la Atelierele Centrale Petroşani, apoi clasele V-VIII, 1935-1939, şi bacalaureatul în matematici la Deva), se înscrie la Drept, însă Negoiţescu şi Radu Stanca îl conving să facă Litere şi Filozofie: „Asta în toamna trâgîCă 1939”. începe să scrie la Ţara lui Grigore Popa, despre mineri şi muncitori, ca şi la Curţile Dorului, patronată de Blaga: „Legionarii din cămin (ocupau un etaj întreg) mă cheamă la ei şi, punîndu-mi o pătură în cap, mă bat de mă rup. Mă înscriu în Partid, celula comunistă unică în Sibiu (...) condusă de Radu Stoichiţă, fiul celui mai bogat om din Ardeal. Ironia face că L 176 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM legionarii care m-au bătut au fost şi cei care m-au verificat, în 1947, pe linie de partid. Mi se pierde diploma de absolvire a şcolii de ofiţeri, aşa că fac tot războiul, 1038 zile de front în Răsărit, în linia întîi, ca şi comandant de tun anticar. Odessa, Crimeea, Don, apoi Stalingrad. în aprilie 1944 primesc ordin să plec la Iaşi: mi s-a găsit diploma de ofiţer. Refuz gradul. Dezertez în 15 august 1944 (...) Mă prezint la Sibiu. Sînt imediat trimis la Gura Rîului, ca sergent interpret pe lingă un general rus, Iliuşin, din armata a II-a ucraineană (...) Ajung la Lugoj, unde un hoţ de administrator îi furase [lui Blaga, n.n.] tot ce a putut «refugia» dintr-o investiţie în Bistriţa, sau Vatra Dornei: o vilă, chalet elveţian. Cinci lăzi grele, pline de pături, albituri, tacîmuri (bănuiesc). îl bat măr pe escroc, rechiziţionez o căruţă şi reuşesc să aduc această avere la Sibiu. Din lăzile acestea (şi din cartelele A de miner, furate de sora mea la Mina Petrila) a trăit Blaga în anii dintre ’46 şi ’55 (cînd a luat banii pentru Faust)”. îşi va da licenţa la Cluj cu Blaga: De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga. Primul şoc politic: „Din ’45 a apărut o generaţie spontanee de ilegalişti (unguri, evrei), era exclus să pot rezista tupeului şi cinismului super-burghez al acestora. Nici nu am rezistat. Dar ăsta e alt capitol”. în 1947 e aproape admis, la cererea lui Blaga, conferenţiar, dar „am fost zburat de un nobil ungur, pe nume Râul Şorban: acesta e unic în istorie - făcuse doi ani la Litere la unguri, o vară la o universitate mussoliniană în Italia, dar nu avea licenţă. A ajuns decanul Facultăţii de Teatrologie (al Institutului), şeful catedrei de Istoria literaturii dramatice şi propriul său student. Dădea examene cu sine însuşi. De la Istoria artelor am zburat, fiind înlocuit de Ditroi şi Borghida, care nu ştiau româneşte (...) în ziua de 28 sau 29 dec. 1949, la afişier a apărut o notă că «următorii sînt destituiţi din posturile lor»: Lucian Blaga, D.D. Roşea, Liviu Rusu, Ion D. Sîrbu (asistent). D.D., mai abil, s-a aranjat la Pedagogie. Rusu şi Blaga au şomat şase luni, după care au fost angajaţi ca ajutor de bibliotecar la Filiala Academiei. Eu, după trei luni de şomaj, a trebuit să plec din Regiune, am găsit la Baia de Arieş un post de profesor”. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 177 Cluj - Bucureşti - Detenţie - Craiova în 1950 va preda deci la Baia de Arieş, iar între 1950 şi 1955 este profesor la diverse licee din Cluj, „(...) urgisit de Baconsky, pe vremea aceea un politruc de o răutate diabolică: în fiecare an mă denunţa «cosmopolit» (...) Am citit cu ochii mei aceste denunţuri. Ştiu cum a evoluat, a ajuns ce a ajuns, cînd eu am ieşit din puşcărie, el a primit bursa Humboldt (...) Pe atunci, în 1951, am scris nuvela mea Scuipatul divin, publicată în 1983, mult atenuată, sub titlul începutul călătoriei: eroii sînt Baconsky şi a sa nevastă”. Blaga îi îndeamnă pe cerchiştii sibieni să plece din Clujul devenit irespirabil şi să se stabilească în Bucureşti: „Aşa am plecat pe rînd Nego, Doinaş, eu, Regman, Dominic Stanca; Cotruş s-a întors la Delia, la Timişoara (...) Prin intervenţiile lui Blaga la Vianu, ministrul Murgulescu şi adjunctul său Bugnariu m-au numit în postul liber de secretar de redacţie la revista de pedagogie. Murgulescu îmi dădea să-i redactez rapoartele (...) în 1956 apare revista Teatrul. Doinaş e redactor. Şi Potra. Sînt invitat să colaborez. Scriu cronici, sînt apreciat. în toamnă sînt numit redactor la această revistă. Un articol al meu apărut în numărul pe septembrie al revistei, în 1956, despre Ziariştii lui Mirodan [unde I.D. Sîrbu „încerca să discrediteze metoda realismului socialist şi cerinţa zugrăvirii pe scenă a eroilor pozitivi”, cum scria Andrei Băleanu, n.n.], dezlănţuie un atac în presă cumplit: a durat un an; era o revanşă stalinistă faţă de libertăţile dinainte de evenimentele din Ungaria. Doinaş e arestat în primăvară, vorbise cu Marcel Petrişor. Eu îl apăr în proces, vorbind ca Danton. în toamnă, 16 sept. 1957, sînt şi eu arestat. Nedenunţarea lui Doinaş. Un an. Apoi mi s-au dat trei, apoi mi s-au dat şapte. Am făcut şase. Am ieşit în 1963 - am primit domiciliu la Petrila. Apoi, negăsind nici un angajament, am intrat în mina strămoşilor mei: tata murise în 1961; mama mă aştepta în casa în care mă născusem; am lucrat ca vagonetar pînă în primăvara lui 1964 ; de aici, în vară, am fost trimis la Craiova: secretar literar, dar cu domiciliu fix şi contract pe şase luni; dreptul de publicare l-am primit abia în 1967 sau ’68, nu mai ţin minte”. Un destin cam cinic, nu vi se pare ? 178 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Vedere din foişorul sexagenar O scrisoare către Negoiţescu din 2 iulie 1982 spune mult despre succesiunea de ratări care au răsucit ireversibil firea - şi aşa sucită, înotînd în paradoxuri - a acestui autor de-o „jovialitate feroce”, cum spune Nemoianu. (E de la sine înţeles de ce insistăm atîta pe biografic: el este esenţial în literatura lui I.D. Sîrbu.) în scrisoare e vorba despre legăturile lui I.D.S. cu Cercul literar sibian: „Azi îmi dau seama că eram un tip aparte cînd ne-am întîlnit la Sibiu; eram campion de fugă, călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, înotam ca un delfin; eram mult mai mîndru de Fizicul meu decît eraţi voi de Spiritul vostru bibliofil, citadin, literaturizant. Eu nu am avut talent, a trebuit să suplinesc acest dar al Zeilor printr-o imensă, teribilă, niciodată terminată suferinţă fizică şi morală. în acest sens am făcut norma pentru voi toţi, ăsta a fost şi rolul meu în Cerc, acela de a tot pleca în războaie şi de a le tot pierde, fără glorie, fără decoraţii, doar cu răni şi păduchi. în sensul acesta mi-ar place să înţelegi că Patria pentru mine este o imensă suferinţă; eu iubesc Limba Română fiindcă nu am avut o limbă maternă; eu am învăţat româneşte în şcoli şi citind. Puteam uşor, cînd am terminat liceul, să merg la o altă facultate şi numai în doi-trei ani să ajung a scrie gazetărie bună în ungureşte sau nemţeşte. Dar acum simt că limba a început să mă iubească, simt că maşina asta a mea de scris e o fiinţă vie care s-a ataşat de mine, şi de oboselile mele...” Adevărul este că, desăvîrşit la bătrîneţe, personajul I.D. Sîrbu se dezlipeşte progresiv de pe coperţile literaturii sale propriu-zise. Corespondenţa adunată aici (şi care, are dreptate Nemoianu, este literatură de idei, eseu conversaţional, jurnal de creaţie) copleşeşte prin masivitate şi luxurianţă produsele dramaturgului - cariate adesea de tezism şi exces liric, parazitate de clişee sau ipostazieri desuete -, pe care biografia şi le revendică de acum mai mult ca note de subsol. Psihologic, e o relaţie aidoma celei dintre tînărul epicureu I.L. Caragiale, ambiţiosul coleric şi cinicul chefliu - şi acelaşi Caragiale, dar corespondentul lui Zarifopol, alintîndu-se, dorlotîndu-şi senectutea. Precum berlinezul Caragiale împărţit între melomanie şi berărie, cu gîndul bifurcat către deputăţia takistă şi şocul flagelator presupus (cu sadică voluptate) de Titircă, Sotirescu & Cia., I.D. Sîrbu îşi face armură şi lance din exilul craiovean, din geronto-complexele marginalizării EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 179 provinciale, din zilnica degustare a nimicniciei valahe, ca şi din secreta jubilaţie a imaginii răzbunării literare postume. „De zeci de ori l-am rugat [pe Doinaş, n.n.]: acordă-mi domnule o audienţă, de cîte ori te întîlnesc mă doare unghiul fals din colţul zîmbetului tău; el îmi promite, dar... totdeauna e grăbit, mă serveşte scurt, vorbeşte telegrafic, cît poate o fereşte pe Irinel de prezenţa mea. Doinaş a fost şi este cel mai talentat dintre noi toţi. Dar, după a mea părere, are o singură lipsă : nu a avut norocul de a suferi, toate i-au ieşit bine, pînă şi anul acela de stagiu în iad l-a făcut la clasa întîia. Singura sa suferinţă e legată de vanitatea de a nu fi fost perfect la un moment dat (...) S-ar putea, mi-am zis, să aibă un profund dispreţ faţă de opera mea, inexistentă pentru el. Aici are dreptate : nu am făcut nimic să scap de Craiova, să mă mut la Bucureşti. (...) Opera mea există: cu trei volume de Teatru literar, cu un volum mare de nuvele, cu trei romane simt că mă apropii de ceea ce voi criticii numiţi «o formulă». Altă şansă de ne-murire nu am.” Sub farmecul, densitatea şi cozeria incisivă a corespondenţei, erorile de tinereţe dispar, eşecurile artistice se înnobilează, eul - altădată adaptabil, foarte atent la conjuncturi şi versatil cît încape - capătă reflexele sumbre ale idealismului invariabil ultragiat. Astfel încît viitorul exeget al lui I.D. Sîrbu va trebui să fie foarte prudent în manevrarea accentelor, să nu înnobileze festivismul balastului dramaturgie (de pildă) prin zonele de strălucitoare teatralitate din Adio, Europa şi să nu evite coridoarele „tovărăşiei de drum” (cu subiecte, situaţii dramatice şi finalităţi oportunist alese) în numele cauţionării retroactive, altminteri atît de legitime. Să ţinem seama aşadar de ambele capete ale biografiei. La un capăt, adică, realităţi de genul: „Ziua de 1 Mai, în copilăria mea, era una din cele mai frumoase sărbători. Un scurt discurs sindical, două recitări (eu, mereu prezent cu împărat şi proletar pe care, de atunci, nu o mai pot nici măcar reciti) şi fanfara noastră intonînd imnul minerilor (în fund de munţi) şi Internaţionala. După care toată lumea ieşea la iarbă verde, unde chefuia cuminte pînă spre seară”. Iar la celălalt capăt: „în urmă cu 35 de ani, declarasem războinic într-o solemnă şedinţă universitară, în Cluj: «Cred că trebuie să considerăm Prostia ca fiind cel mai periculos duşman de clasă, Adevărul ca fiind cel mai bun şi mai vechi membru de partid şi Competenţa ca fiind aliatul cel mai preţios al clasei muncitoare». Nu are rost să mă mai gîndesc la cîte am pătimit eu, cel care am iscălit aceste idei. Ceea ce trebuie să notez - ca un fel de concluzie la o experienţă de viaţă - este 180 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM faptul că, la ora asta a amurgului violet, cel mai mult mă tem de această Prostie generalizată, devenită normă de viaţă, normă de drept, normă de moarte. Adevărul şi Competenţa pot fi, eventual, reînviate, ca valori: dar înfrîngerea şi demascarea Prostiei - duşman de moarte al raţiunii, inteligenţei şi bunului-simţ - mi se pare o utopie. Nu foamea şi frigul ne va ucide; şi nici frica sau laşitatea. Ci Prostia cîntînd din fluierul strămoşesc, ducîndu-ne la rîpă ca pe nişte şobolani hipnotizaţi de vraja ei”. Spuneam că - psihologic, dar nu numai - corespondenţa din Traversarea cortinei creşte în vecinătatea epistolarului de exil berlinez cara-gialian (o mostră deplin convingătoare vezi, în acest sens, la p. 156 ş.u.). Oricît ar fi de precară material, de invadată de nostalgii sau cochetînd cu beteşugurile bătrîneţii şi lirismul ghiduş de ars moriendi, sănătatea sexagenară a scriitorului, dublată de „cioranismul său vlăjgă-nesc” (e sintagma lui Nemoianu) transformă directeţea monovalentă a confesiunii într-o barocă succesiune de mixaje contradictorii: autocompă-timire şi orgoliu ulcerat; cultul prieteniei şi bîrfirea crîncen... serafică a prietenilor; recluziune şi nesaţ histrionic; lehamite socială şi angajare morală şi de breaslă; sentimentul eşecului total, paralel cu autostatuarea Operei în perenitate ş.a.m.d. Ciclotimie ? E prea mult şi prea puţin spus. Prea-tîrziul, o durere cu ace Adevărul e că un contratimp etern macină deceniile scriitorului: „Eu am un mare ghinion: tot ce scriu apare după zece-cincisprezece ani. E ridicol dar e sublim: trebuie să scriu cu gîndul că voi fi publicat peste mulţi ani - deci scriu contra modei, ca să nu mă demodez între timp” (p. 387); „D.R. a scris într-un singur an 19 piese, fiecare i se joacă în trei teatre şi eu, în schimb, aştept, cu cele mai proletare piese ale mele, în medie cîte 19 ani. Frunze care ard a fost scrisă în 1951; s-a reprezentat în 1969, după ce am lichidat cu sovromurile. Simion a fost scris în 1964, s-a jucat abia anul trecut [1982, n.n.] dar numai fiindcă am început să avem un plan de încurajare a ciobănitului patriarhal” (p. 143). Zu spăt-ul este aşadar sigiliul acestei existenţe/corespondenţe : „Mie îmi lipsesc douăzeci de ani din viaţă, tot ce iese acum trebuia să fie publicat în urmă cu două decenii, oricît efort fac (de a fi foarte harnic, EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 181 de a nu bea, nu fuma, nu iubi pe nimeni şi nimic) tot nu pot să recuperez anii furaţi de soartă” (p. 123). De aici, două impulsuri aproape simultane şi complementare: lamentaţia nu o dată corozivă a ne-împlinitului şi bîrfirea cu suspin amar a împliniţilor : „Dacă scriam şi eu un roman «cel mai urît dintre pămîn-teni» puteam acum, pe şest, să cumpăr o criptă de marmoră italiană” (p. 208) ; „Da, a fost o epocă în care m-am ocupat frenetic de tot felul de magii: albe, negre, angelice, demonice etc. - cu un singur, meschin scop : să ajung să am puterea de a-1 schimba pe Pavel Apostol în căcat” (p. 504); „Scriu un roman ironic, şui, consider că «batjocul» e o virtute naţională, o formă de apărare, consider că Păcală e mai mitic decît Meşterul Manole şi că rolul nostru aici au carrefour des empires mortes este nu acela de a valorifica virtuţile popoarelor mari, ci de a le compromite” (p. 188); „I-am spus [lui Negoiţescu, n.n.] mai demult : nu ai talent pentru suferinţă, nici pentru singurătate. Eşti un fals călugăr, mă tem că în loc să te rogi nu faci acolo pe Berrenrather decît să-ţi lingi rănile mistice” (p. 204); „[Baconsky, n.n.] a fost lepră şi hahaleră şi pramatie de înaltă clasă, i-au fost lăudate mobila şi colecţia de picturi, dar nu a fost amintit pentru ce fel de poezii a primit el banii, pentru acele daruri către un şleahtic arlus...” (p. 480). în fine: „îţi voi scrie [lui Negoiţescu, n.n.] ca unei domnişoare bătrîne, bigote, bogate şi zbîrcite, pe care sper să o moştenesc (avînd ea cea mai bogată colecţie de idei în spirit, de autografe celebre, de memorie şi memorii în sertar şi, mai ales, un paşaport cu cele mai multe ştampile)”. Acidul deci înţeapă şi otrăveşte tristeţea tot aşa cum surîsul relativizează suferinţa, iar morala subminează fabula - nu-i acesta rolul bufonului ? Alintul trist şi răutăcios al bufoneriei „Blaga vedea în capul meu clopoţeii de bufon.” (p. 44) Histrionic şi sucit, tolerant, dar fără cruţare, actor obsedat de regie, sceptic, dar plin de elanuri, bufonul Sîrbu de Isarlîk nu e acasă decît în exil (din Craiova, el nu vorbeşte altfel decît acel Cioran din „sindromul Coasta Boacii”) şi exultă la revelaţiile psihopatologiei: „Am citit simptomele de schizofrenie ; mi se potrivesc, şi se potrivesc, ni se potrivesc; de mania persecuţiei: la fel. De Paranoia să nici nu mai vorbesc. Trăiesc în 182 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞ1SM paranoie, înot în paranoie, vorbesc prin şi pentru paranoie” (p. 100). Traversarea cortinei este altfel şi un insectar întocmit cu bonomie, dar şi cu acel rictus tipic exilatului într-o lume de galeşă pierzanie. Cîte răutăţi nu punctează epistolele strînse aici! „Eu simt cînd sînt bolnav după gradul de funcţionare a glandei mele critice; în clipa în care încetez să mai produc hormoni satirici, mă cuprinde frigul morţii.” Drept care iat-o pe Catinca Ralea („am ţinut la această paradoxală creatură fanaro-yankee”), iată-1 pe Negoiţescu „rănit la calcaneu” cînd, într-un salon franţuzesc, a vrut să danseze cazacioc „şi s-a izbit de piciorul masiv al unui pian nemţesc”, iat-o pe soţia lui Ioanichie Olteanu refuzînd „votca, pînă şi pe cea autentic rusească”. Şi cîte altele: „Cu efortul ce mi se cere ca să aflu de ce pizda mă-sii umblă cu drezina Milionarul lui Bănulescu, eu pot reciti Critica Raţiunii Pure” (p. 67) ; „Lui Everac i-am spus (...) ai fost mereu un boier de bulevard, un ştab al Fondului literar, nu ai tras nici o zi la roabă, nici la stuf (dar scrii despre muncă şi morala ei)” (p. 73); „Cine a pomit-o ca jandarm, jandarm rămîne şi în Pamas [Eugen Barbu, n.n.]. Umbli la sfinţi şi miroşi a vagin nespălat (...) Adevărul este că acest Eugen Barbu a avut tot; tot ce ar fi putut să viseze un valah ieşit din groapă; putea, avea obligaţia să scrie o operă mare şi ar fi avut cu ce s-o scrie ; i-a lipsit un singur lucru: caracterul; iată că limba nu-1 iartă, îl execută, l-a pus la cazne ca un Sisif al inculturii, adună şi măsluie milioane de fişe, iar romanele, toate, sînt nişte schime de hipercultură şi rafinament, kitschuri balcanice, aliş-verişuri cu eternitatea... Vai de curul nostru, ar zice prietenul Fănuş” (p. 42); „Cu Drimba m-am întîlnit, era amărît, aproape fără catedră. Nu am putut să nu-i spun: Tant et tant d’arrivisme, pour si peu d’avantage” (p. 80); „Romul Munteanu, gras, pepene, e cuminte, nu bea. Velea e consecvent, trece de la o masă la alta, îi dăm (în glumă) cei 5 lei, pe care îi va bea în sănătatea noastră” (p. 108); „La Cluj, un fost fanatic proletcult, poetul Aurel Rău, are cea mai frumoasă colecţie de mobilă Biedermeier” (p. 133). Ca şi despre Sorana Coroamă-Stanca (p. 125), cote-ul porno al lui Blaga (pp. 201, 214), Jurnalul de la Păltiniş (p. 261), Lucian Pintilie (p. 349) etc. etc. Din acest punct de vedere, absenţele epistolare vădite la pagina 145 („Ţi-am scris o mulţime de scrisori teribile; despre nunta lui Daddy, despre prof. Mateescu sau Zamfirescu, despre Fufa Baba Gui etc.”) sau pagina 465 (lipsa unei scrisori trimise Marianei Şora în intervalul 7-20 sept. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 183 1987) sînt în chip variat regretabile. (în treacăt fie spus, la capitolul răutăţi nici Nemoianu nu stă rău, vezi sarcasmul său faţă de un gest al lui Eugen Ionescu, de la p. 39.) Pe drumul dintre paranteze „Personal, mă consider un gazetar in nuce, mă simt mai aproape de ruşi decît de Gide, idealul meu de proză este unul de defulare filozofică şi de autovendetă satirică.” (p. 205) Locvacitatea torenţială a lui I.D. Sîrbu în gîlceava lui cu lumea, cu destinul, cu sine găseşte în corespondenţă - mai mult decît în Jurnal - spaţiul ideal de joc. Cele mai sobre idei se lasă cuprinse de euforia mascarlîcului, după cum, invers, concreteţea crudă a detaliilor de toată ziua se încarcă de simptomele exponenţialului: pe de o parte, avem de ronţăit încet şi cu grijă idei înfricoşate precum: „Occidentul nu crede că sistemul pe care Ruşii îl au gata (şi experimentat) e făcut pentru ei. Cu 300 de comunişti, România a devenit comunistă (chiar dacă nimeni nu crede), avînd cea mai puternică Securitate din lume; cu 3 milioane de comunişti, Franţa, avînd Armata Roşie la spate, va comuniza lumea” (p. 30), „viitorul aparţine Asiei” (p. 494) sau consideraţiile despre ţigani, de la pagina 82. De cealaltă parte, ipostaza unui scriitor care cere cu disperare prietenului din exil „să-mi trimiţi pixuri ieftine (10 buc.)” în anul de graţie europeană (!) 1982 - ca şi la 22 febr. 1988 : „Să nu uiţi să-mi trimiţi 10 (zece) picsuri BIC prin Doinaş”, p. 486 - şi care visează săptămîni şi luni de-a rîndul să-i ajungă-n ţară pachetele de cafea expediate de prietenii stabiliţi „afară” („Nego mi-a trimis un pachet de 20 kg. Ar fi fost să fie în el vreo 7 kg de cafea şi 2 kg de ciocolată, aceste bunuri valută s-au metamorfozat la Craiova la vama noastră în conserve expirate pentru cîinii de poliţie germană. Nici un bob de cafea. Am trecut pe ceai siberian şi înjur de zor americanii, Ialta şi Teheranul cui i-a făcut de cretini”, p. 111) spune enorm despre ce-am fost şi ne-am obişnuit să rămînem! „Adevărul e că ne cam pierdem viaţa cîştigîndu-ne existenţa”, conchide „bufonul”. Mariajul unor idei precum „am fost considerat mort de două ori” sau „e tîrziu, e frig în lume, Europa se duce dracului” cu realităţi atroce de tipul celor de la pagina 103 („arătam fără dantură ca acei bătrîni hidoşi din desenele lui Leonardo [...] neapărat să cer să mi se trimită un 184 LITERATURA ROMANĂ ÎN POSTCEAUŞISM fel de praf care se foloseşte pentru fixarea protezelor ce nu au suporturi naturale”) constituie paranteze atotcuprinzătoare, mai eficiente decît orice tratat teoretic despre comunism şi „specificul” său. Mulţimea ricoşeurilor din Fraza lui I.D. Sîrbu (care a şi condus la inflaţia de citate de mai sus) face indisociabilă corespondenţa de substanţa mental--social-politică a fervorii eseistice care caracterizează literatura lui I.D. Sîrbu. Şi cîte n-ar mai fi de spus... Oricum, „sîrbologia” abia a început. în sfîrşit, despre moarte „Rar mi-a fost dat”, scrie Nemoianu în prefaţă, „să citesc pagini de intensitate emoţională mai chinuitoare - la limita suportabilului - decît cele în care I.D. Sîrbu îşi relatează boala terminală”. într-adevăr, scrisorile din ultimul an de viaţă (p. 510 ş.u.) sînt de o nobleţe, un curaj senin şi-o demnitate a suferinţei de-a dreptul cutremurătoare. în lumea artiştilor, expresia: „Spune-mi cum mori, ca să-ţi spun cine eşti, ce-ai fost” (cinică? ridicolă? în nici un caz absurdă!) este una profund întemeiată, chit că discutabilă în fel şi chip. Scrisorile lui I.D. Sîrbu din decembrie 1988 pînă în iunie 1989 sînt măsura supremă a unui caracter exemplar în absolut. Textul propriu-zis face indecentă orice glosare: „Mi s-a descoperit, cu totul întîmplător, în gît un foarte frumos, cochet şi prosper cancer. Instalat în formă de soare japonez pe omuşor, în corolă, a fost nevoie să mi se extirpe rădăcinile amigdalelor, omuşorul şi inevitabilul palatin moale” (2 dec. 1988); „Mi-e gura ca o Sahară, mi se distrug şi celulele sănătoase, salivare. Curînd va trebui să mănînc fără proteză, toată gura mă doare. Un ţăran bătrîn cu care am stat de vorbă acolo mi-a spus două adevăruri plasticizante : 1. Mai rău decît cancerul în gură nu e decît cancerul în cur. 2. Moartea nu e decît o intrare în altă colectivă. Mă chinuie cărţile pe care nu le-am scris. îmi lipsesc cumplit cei 15-17 ani în care nu am avut acces la condei” (25 ian. 1989); „Am citit Cioran în româneşte. Eu l-am înjurat deseori fiindcă s-a lepădat de limba română, fiindcă îl bănuiesc fricos, fiindcă evită politica... Fiindcă e foarte învăţat. Dar încet-încet încep să mă las cuprins de climatul său de intuiţie şi credinţă. E un român întors pe după un habotnic malgre lui, un viteaz al fricii şi un erou al aneantizării. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 185 Ce păcat că talentul lui fantastic a pierdut ocazia de a trăi aici, de a visa, în mijlocul trecutului şi nemişcatului tornado al morţii prin lentă pieire. Trăiască primăvara, jos cancerul! (22 febr. 1989); „Am mari dureri acum. Acum, Liz umblă la Primărie să-mi obţină ceea ce aici se cheamă «locul de veci». Nu în literatură, nici în teatru, ci în cimitir. Locul de veci - sună teribil de frumos. Pentru ce am luptat, am muncit şi m-am zbătut toată viaţa? Pentru locul de veci. Undeva. Te sărut fericit - deşi îndurerat” (6 ian. 1989). Trăindu-şi astfel moartea, Bufonul şi-a desăvîrşit răzbunarea. Ne-a umilit definitiv. 22, nr. 7, 8, 9/15 febr.-7 mart. 1995 Răutăţi şi tristeţi balcanice Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca Apostrof, 12/1996, 204 pagini O răzbunare postumă încet, dar sigur numele lui Ion D. Sîrbu (1919-1989) a depăşit cu multe, multe etaje parterul unde opera sa literară locuia înainte de 1990. Dramaturgul anacronic (mai toate piesele sale s-au jucat la 15-20 de ani distanţă de anul scrierii) şi cam alterat de tezism istorico-metaforizant, dar în special prozatorul atît de suculent şi neprizat cum s-ar fi cuvenit de critică (în ciuda surprizei, Şoarecele B. şi alte povestiri nu a făcut nici pe departe „valurile” pe care le merita) au izbucnit în prim-plan în 1992, o dată cu apariţia romanului Adio, Europa. Fabuloasă farsă tragicomică, labirint specular, în care hîda umanitate degenerată de comunism etalează o Românie de iarmaroc morbid, Adio, Europa impunea un prozator de linia întîi, o anume viziune asupra istoriei şi un peisaj moral de reală forţă semnificantă. O dată cu volumul de corespondenţă Traversarea cortinei (1994, scrisori către I. Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora), de care, cu 186 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM încîntare, s-a scris şi în pagina de faţă (15-21 febr. 1995), avea să iasă definitiv la rampă omul Ion D. Sîrbu, cu o biografie doldora de piedici, bube la dosar şi meandre (inclusiv ani de închisoare, 1957-1963) şi o succesiune de eşecuri şi împliniri scriitoriceşti, desfăşurată aparent sub semnul ratării, dar în fond destinată triumfului. Ce-i drept, un triumf postum! Romanul Lupul şi catedrala (1995, despre care am scris tot aici, în nr. 16/23 aug. 1995) avea să desăvîrşească profilul unei personalităţi alambicate, greu de prins într-o unică formulă, profil început în postumitate o dată cu apariţia, în 1991, a celor două volume din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, a apărut anul trecut, tot la „Scrisul românesc”). Oricum, receptarea operei lui Ion D. Sîrbu în postumitate a înregistrat unanimitatea laudativă. Toată lumea, indiferent de culoarea politică a viziunii estetice (de la, de pildă, Monica Lovinescu la Eugen Simion), a fost de acord că ne aflăm în faţa marii apariţii literare post-’89. Volumaşul elegant, îngrijit cu tandreţe, aş zice, de Ion Vartic, nu aduce neapărat elemente esenţial noi la profilul moral, biografic şi artistic al scriitorului deja etalat în Jurnal şi Traversarea cortinei, însă accentuează unele zone rămase pînă acum în penumbră şi produce o suită captivantă de evocări, fizionomii, scene şi sensuri. Altă răzbunare postumă: cerchismul sibian Fragmentele de jurnal, scrisorile către Eta Boeriu, Horia Stanca şi Ţinea Rusu, către Liviu Rusu, Elisabeta Pop şi Nicolae Boeriu sînt precedate de o „Privire asupra Cercului literar de la Sibiu”, semnată de Ion Vartic, cel care, să nu uităm, în 1978 publica un volum despre Radu Stanca. - Interesantă această revenire, ca şi modul în care revelaţia Ion D. Sîrbu determină resuscitarea Cercului literar din Sibiul anilor ’40. Verdictul lui Vartic sună tranşant: „După generaţia ’27, generaţia cerchistă - prima generaţie post-blagiană - e aceea care a revelat iarăşi, în cultura românească, o miraculoasă şi atît de necesară potenţialitate filozofică şi teoretică. De aceea, distrugerea ei în germene este, probabil, cea mai gravă crimă culturală comisă de regimul comunist”. Dacă în privinţa ultimei afirmaţii, cea superlativă, se mai poate... negocia, sigur e că „euforionismul” sibian de la 1945-’48 avea o EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 187 potenţialitate culturală extraordinară. Pornind de la „Scrisoarea-manifest” către E. Lovinescu, publicată în 1943 în ziarul Viaţa, şi de la profilul Revistei Cercului literar (1945), Ion Vartic vede în cerchismul sibian „o viziune organică asupra spiritualităţii europene”, un efort programatic de recuperare a golurilor istorice din cultura noastră (gotice, clasice, baroce) şi un manierism comparatist de extracţie şi tentă clasică. Dacă această pleiadă de valori (Eta Boeriu, Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, N. Balotă, Ion D. Sîrbu, Ovfdiu Cotruş, C. Regman, Horia Stanca, Eugen Todoran, Dominic Stanca, Ion Maxim ş.a.) ar fi fost lăsată să se dezvolte în deplină libertate, fără a fi tîrîtă prin închisori şi hărţuită de malformări de conştiinţă, e de presupus că ideea germană ar fi cunoscut la noi nu doar o natură finalmente catalitică (preluăm o cunoscută distincţie blagiană), ci ar fi devenit una revelatoare. Cu alte cuvinte, nu atît prin traduceri s-ar fi afirmat cerchismul sibian, cu toate că unele dintre acestea sînt copleşitoare (Eta Boeriu cu Dante, Doinaş cu Goethe, Holderlin etc.), cît prin creaţia originală şi prin excelenţa pedagogică universitar-academică. Ion Vartic ar face bine să scrie istoria Cercului literar sibiano-clu-jean, inclusiv din perspectiva generaţiei sale, echinoxismul fiind, cum singur observă, a doua generaţie post-blagiană... în orice caz, modul în care opera postumă a lui Ion D. Sîrbu împinge spre prim-plan această zonă de clar-obscur a culturii române contemporane tinde să devină palpitant. Mai cu seamă că percepţia tîrzie a generaţiei, relaţiile sincopate dintre membrii grupului, solidaritatea, dar şi suspiciunea reciprocă, invidia, involuţiile şi evoluţiile sub semnul amoralismului şi ranchiunei fac din apartenenţa lui I.D. Sîrbu la „cerchism” un fel de arici nostalgic. Singurătatea cu ţepi Cînd amicii congeneri bat Europa şi umplu prezidiile simandicoase şi lucrative, iar tu stai oropsit într-o Craiovă împîcloşată în ţuicăreală, găinărie şi semidoctism ţîfnos („E dificil să fii român; dar să fii ardelean la Craiova e un fel de absurd ubuesc”), cînd stai degeaba-n casă cu cîteva mii de pagini scrise, ştiind bine că n-au cum să fie publicate („Mi-am început viaţa avînd dialoguri cu Tot, apoi cu Blaga, cu Cerul, cu Istoria etc. - acum dialoghez cu un frigider mut şi gol”); cînd te gîndeşti ce-ai fi putut să devii în viaţă, de n-ar fi existat Mirodan 188 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM şi Andrei Băleanu; cînd faci închisoare la comunişti ca fiu de miner şi om de stingă; cînd ajungi să aştepţi cu înfrigurare zece pixuri şi un kilogram de cafea de la prietenul Negoiţescu, stabilit în străinătate („am devenit un mizantrop şui, hirsut, afurisit. Mă încarc de otravă”) ; cînd te-ai visat filozof şi profesor, ai ajuns dramaturg mai mult de ocazie, scrii proză, dar crezi că adevărata vocaţie ţi-ar fi fost ziaristica, locuind, practic, într-un gol cultural („Dumnezeu a vrut să mă arunce în acest Niemandsland al literaturii: rămîn suspendat între o generaţie care vrea să mă uite şi alta care n-are nici un interes să ia act că m-am născut”); cînd ajungi să-ţi simţi oraşul, ţara şi chiar casa ca pe un spaţiu de exil şi penitenţă perpetuă... cum să nu exclami, exasperat, în final: „Toţi sîntem rataţi, fiindcă Istoria şi ţara şi poporul e ratat”, sau: „Personal, cred în Statele Unite ale Eurasiei, învăţ ruseşte fără profesor şi îi bag în aia mă-sii pe cei de ne căcară tumna în acest colţ de lume curvă, şi în acest secol preacurv” ? Cum deci să nu-ţi trăieşti ideile ca pe un calvar burlesc, de unde şi înţelepciunea de-a accepta contrariile („să nu uit că drumul spre Blaga trece prin Caragiale, drumurile spre Roma trec prin Istanbul şi Kiev, drumul spre Dostoievski obligă să «peripravăm peste jilavele gherle piteştene»”), de-a refuza ideologiile („să nu fiu apologet, nici preot, nici călău al ideilor, ci judecător lucid, solitar şi solidar cu drama ce o trăiesc ideile, azi, pretutindeni”), de a vedea istoria ca triumf al cinismului („crima cea mai mare a istoriei nu constă în faptul că ne-a doborît pe noi, că a doborît valorile, viaţa - ci în faptul că a permis lichelelor, proştilor, laşilor să aibă suficient timp pentru ca să se justifice în faţa propriei lor conştiinţe”) şi suferinţa ca pe „unica, uriaşa investiţie în această Patrie” ? Întîmplări cu oameni şi idei însingurarea scriitorului, cu precădere după 1984, avea să-i înteţească, firesc, puseurile de mizantropie, să-i declanşeze chiar porniri retroactiv--antiiudaice (tocmai lui, cel care se declara „iudeo-creştin-european cu limba de predare română”, şi antioccidentale. în octombrie 1985 îşi aduce aminte că „filmul ce l-am scris în 1966 - aprobat şi tradus atunci, Pragul albastru” s-a „înecat în birocraţia semită a Cinematografiei”, pentru ca o lună mai tîrziu să-i scrie lui Horia Stanca despre SUA, cum EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 189 că acestea n-ar fî „decît Hinterlandul marelui stat Israel” („ei sînt de vină, se consideră cîştigătorii celui de-al doilea război mondial, vor să stăpînească ideologic şi cultural şi la New York şi la Moscova [...] în 1955-’57, cît timp am lucrat la revista Teatrul, ei erau 99 la sută stăpînii, deşi nu aveau nici un fel de pregătire [...] îmi trebuie o mare doză de creştinism şi blîndeţe ca să nu dau frîu liber unei alte lupte de rasă, care e mai jalnică decît cea de clasă...”, vezi p. 116). Evocîndu-1 pe Blaga cel din anii ’50, îl fixează între „rana Dorii” şi „ura mafiei evreieşti” (p. 136), pentru ca în aprilie 1989 obsedatul de Ialta şi dezamăgitul de toată stînga secolului să noteze sec, în otrăvită lehamite: „Citesc memoriile politice ale lui Raymond Aron, citesc Glucksmann... şi-mi vine să cer iertare acelor biefi legionari pe care i-am înjurat toată viaţa”. Pe de altă parte, o atît de acută inteligenţă emoţională n-avea cum să nu încerce orgoliul suferinţei, senzaţie specifică Estului comunist, monedă curentă de schimb cu orgoliul Vestului, cel al împlinirii: „în Occident romanul fără idei, eroi, acţiune şi personaje, romanul textualist e o consecinţă a golului lor istoric: nu suferă, şi suferinţa fiind materia primă a literaturii bune, ei au creat o literatură de piscină, fotoliu şi bibliotecă-alcov. Foarte bine. Dar la noi există o inflaţie enormă de suferinţă, nespusă şi nepovestită, nu avem voie să trecem prin viaţă ca nişte robi nespovediţi”. Sînt pagini deloc departe de faimoasa scrisoare către Occident a lui Noica... Dar să nu uităm avertismentul de care vorbeam, în cazul Jurnalului lui Mihail Sebastian, de a nu absolutiza impulsurile de moment ale epistolarului. Adevărul e că Ion D. Sîrbu a rămas bine împărţit pînă la urmă - ca orice intelectual veritabil - între cosmopolitism şi naţionalism, între etnocentrism şi policentrism, cu toate consecinţele, mai mult sau mai puţin confortabile, ce decurg de aici. în fine, la capitolul figuri & picanterii, să notăm: scena cu Baranga din 1969 („l-am întrebat cum se explică faptul că piesele lui se aprobă, pe cînd ale mele se refuză - mi-a spus : «Domnule, am formulat noi un principiu, este sacrosanct, nimeni nu are voie să ne critice din afară, numai dinlăuntrul conducerii»”, p. 44); calamburul lui Horia Lovinescu, p. 64 : „cubleşit de iacobani, valentinat de silveştri şi elvinat de beligani--bărăgani” ; caracterizarea unei piese precum Dragostea şi revoluţia ca „o monstruozitate politică în care nu e nici dragoste, nici revoluţie, doar cras şi imbecil menuet între nişte bieţi activişti condamnaţi la onanie şi 190 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM visare” (p. 72); un Cioran înţeles ca „victimă nevinovată a perfecţiunii stilului limbii franceze, care filozofează jucîndu-se” (p. 74); observaţiile despre literatura lui D.R. Popescu, de la paginile 83 şi 103; despre L. Fulga: „Om bun, ştia multe, dar se ascundea în hăţişurile propriei literaturi. Mă simţeam în literatura lui ca o maimuţă mioapă care şi-a uitat ochelarii la Roma sau la Blaj, la Fulga era multă poezie, mult amar şi adevăr, dar ambalat în vată şi sîrme ghimpate, greu de dat la o parte” (p. 97); ca şi accentele ghimpoase faţă de omul - nu şi poetul - Ştefan Aug. Doinaş (pp. 102, 117), de mercantilismul lui Marin Sorescu (p. 140) ori faţă de un A.E. Baconsky, „mare lepră, turnător, ciocoi literar”, în anii în care „noi muream de foame la umbra dubelor negre”, iar „el cumpăra Tonitza şi mobilă Empire” (bune pagini „de antrenament”, ai zice, pentru Jurnalul lui Paul Goma, recent apărut la Nemira). Sînt semne că opera de epistolier a lui Ion D. Sîrbu ne rezervă încă multe surprize, dacă e să ne gîndim fie şi numai la corespondenţa cu Sergiu Al-George sau cu Al. Paleologu (vezi Orizont, nr. 12/19 dec. 1996). Supărător sau fermecător de contradictoriu, „bufonul generaţiei” şi „atletul mizeriei” are încă multe de spus. 22, nr. 7/18-24 febr. 1997 Scenă şi destin Marioara Voiculescu, Jurnal. Memorii, ediţie de Florica Ichim şi Oana Borş, Fundaţia „Camil Petrescu”, 312 pagini N-aveţi decît să mă ironizaţi că mă extaziez ca o fată de pension sau ca o jună actriţă la lectura destinului celei pe care Alexandru Davila a numit-o „Mareşală a teatrului românesc”, însă memoriile Marioarei Voiculescu sînt realmente o sursă de fervoare. „Doresc să fiu incinerată, însă numai dacă fiul meu doreşte şi el acest lucru pentru el. Nu vreau să fim despărţiţi în eternitate. Am trăit o viaţă întreagă în întunericul teatrelor - şi cîtă nevoie de soare şi de lumină am avut întotdeauna! ” în 1965, cînd scria aceste Ultime dorinţi, Marioara Voiculescu avea 80 de ani. Avea să moară tocmai în 1976 (n. 1885), tot cu gîndul la fiul ei („Am muncit pentru el o viaţă întreagă şi nădăjduiesc să respecte în viitor marea mea iubire de mamă”). Surprinzător de zgîrcită cu tot ce va să zică literatură confesivă, breasla noastră actoricească (lasă că nici diplomaţii sau avocaţii nu se pot lăuda cu prea multe, spre deosebire de medici, de pildă) a preferat mărturiile gazetăreşti, firimiturile şi declaraţiile aleatorii, de conjunctură, în locul memorialisticii pitoreşti, subiectiv-documentare, făcute cu cinste şi sistemă. E şi aici o chestie de educaţie şi mentalitate, ca şi un semn (încă unul) al nesfîrşitei noastre improvizaţii. Al netocmirii, cum îi zicea Caragiale, al nepăsării faţă de viitor, sictirului de trecut şi lehamitei de prezent. Cu atît mai mult sînt de admirat profunda umanitate din memoriile Marioarei Voiculescu, eleganţa lor sentimentală, larga deschidere de compas biografic, în care se cuprind deopotrivă profesia şi familia, detaliul istoric, reflecţia morală şi condimentele confesiunii, notaţia lirică, strigătul de triumf sau durere, nostalgia, gustul de cenuşă al 192 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM eşecului şi verdictul crud al destinului propriu. Totul cu aer de regină, aşa cum stă bine divei dintotdeauna. Adolescentă superbă, temperament sangvin, impetuoasă şi visătoare totodată, spirit practic şi femeie de lume, Marioara Voiculescu devine mamă la 17 ani, împotriva voinţei ei, făcînd „tot ce se poate” ca să avorteze şi născînd înainte de termen un fiu pe care-1 va adora toată viaţa. Destinul de mamă coincide cu izbucnirea pe scenă, elevă preferată a Aristizzei Romanescu (peste ani, eleva preferată a Marioarei Voiculescu va fi Carmen Stănescu), căsătoria cu ilustrul avocat ploieştean Ionescu--Quintus, viaţa mondenă, succes după succes (în special în regia lui Soare Z. Soare), cu prezenţa familiară în anturajul reginei Maria, turnee, sejururi la Balcic şi Paris, pentru ca totul să se transforme în calvar o dată cu 1947, anul în care Zaharia Stancu o dă afară din Teatrul Naţional. Cînd pînă şi George Vraca recita poeme cu Stalin la Radio, Marioara Voiculescu îşi număra cu demnitate banii pentru pîine şi came. Nimic nu este mai trist şi mai pilduitor în atari destine decît -cum să-i zic? - figura lui Iov, marile fracturi, imaginea căderii, care este întotdeauna pe potriva urcuşului. Ca şi la Alice Voinescu sau Jeni Acterian, falia care se interpune funest în destinul Marioarei Voiculescu între împlinire şi decădere, între fericirea scenei şi captivitatea în sărăcia stalinismului, între clocotul vital şi angoasa paralizantă depăşeşte dramatismul unei „simple” biografii şi devine emblemă pentru istoria unei generaţii. Aşa se face că lectura cărţii va oscila între fibra extatică şi zonele agoniei, polaritatea vieţii autoarei. De-o parte, atît de sincerele accese de narcisism (cu totul în firea, artistă, a lucrurilor), în contexte punctate fie de Paul Gusty, Alexandru Davila, Constantin Nottara, Ion Brezeanu, Tony Bulandra, Soare Z. Soare, Liviu Rebreanu, Ion Manolescu, George Vraca, Mihai Popescu ş.a., fie de regina Maria, principesele Mignon şi Ileana, prinţul Nicolae, fie de Vaier Pop, Alex. Mavrodi sau Petm Comamescu. De cealaltă parte: „Din 1947 nu m-am mai suit pe scenă -şi azi sîntem în 20 ianuarie 1957”, arestarea lui Paul, fiul, în ultimii ani ai lui Stalin, ani trăiţi chinuitor de mamă (vezi de altfel întregul interval 1951-1964, cu aiuritoare demiteri şi repuneri în drepturi, de la licenţiere la „artistă emerită” şi viceversa). Ca şi inerentele adversităţi, tipice meseriei, care dau sarea şi piperul cărţii. Aici, ele se numesc Maria Ventura, Maria Filotti, Marietta Sadova, Agepsina Macri (plus, desigur, Victor Eftimiu) sau Niky Atanasiu. Şi la fel de inerenta morală a EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 193 fabulei: „Plaga cea mai mare în toate Teatrele Naţionale din lume sînt nevestele sau amantele de directori, ori cele ale gazetarilor marcanţi” (23 oct. 1943). Cu o întindere ameţitoare, de la 1905, anii campaniilor iorghiste, pînă la rebeliunea legionară şi venirea lui Horia Lovinescu la conducerea Teatrului Nottara, e limpede interesul atît de miezos al acestor memorii împănate cu pagini de jurnal. De citit şi recitit. Felicitări UNITER pentru subvenţionare. Au şi cărţile - nu numai Scena - rosturile lor... Ziarul de duminică, nr. 45/21 nov. 2003 Trăitul departe Sanda Golopenţia, Cartea plecării, Editura Univers, 240 pagini Etosul focului rece Ciudate, romanticoase, dar şi caraghioase căile bibliografice ale vieţii! Prin 1970, în anul doi de filologie bucureşteană, pe cînd citeam legendele lui Tudor Pamfîle, Maldoror-ul lui Lautreamont şi publicistica eminesciană în ediţia Scurtu, n-am avut ură mai mare decît pe toate cele ale lingvisticii (inclusiv unica restanţă din patru ani de facultate: la Valeria Guţu Romalo). I-am duşmănit feroce pe grămăticii torţionari, atleţii gramaticii generative, contrastive, transformaţionale etc. care n-au înţeles niciodată nimic din naturelul simţitor al literaţilor. Nişte sadici vînători ai libertăţii de visare, răzbunători, chiţibuşari, obsedaţi de formalizarea discursului sau isterizaţi de tehnicisme ultramoderne. Ei, cum să nu te opinteşti în bibliografia obligatorie cu Sintaxa trans-formaţională a limbii române, 1968, de Sanda Golopenţia şi Emanuel Vasiliu! Sau The Romanian-English Contrastive Analysis Project, 1971, de aceeaşi Sanda Golopenţia, T. Slama-Cazacu şi D. Chiţoran. Şi uite că abia acum numele Sandei Golopenţia prinde fiinţă, ca să zic aşa, pentru mine, avînd surpriza de a întîlni o natură lirică, dar cu severă tăietură a croielii morale şi o energie jurnalistică redutabilă. Cartea plecării dezvăluie o conştiinţă armonios şi eficient educată la recea flacără a unui etos familial dedicat Datoriei: în profesie, în societate, în politică, în credinţă, tradiţie şi patriotism (de substanţă, şi nu de logoree şi paradă). Sanda Golopenţia (n. 1940) este fiica lui Anton şi a Ştefaniei Golopenţia, ceea ce dintr-un foc înseamnă cîteva lucruri esenţiale: disciplină, discernămînt şi exactitate în achiziţia EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 195 culturală; o conduită impregnată de respectul cutumelor autohtone şi de interesul acut pentru toate formele sociale etnospecifice ; dinamism productiv, discreţie şi toleranţă, echilibru şi sobrietate, nu fără o anume duritate (pedagogică), acea asprime uscată „specifică” chipului examinatorilor. Cu doctoratul în sociologie dat la Leipzig în 1937, Anton Golopenţia a făcut parte din faimoasele echipe de cercetare ale lui D. Guşti, fiind alături de magistru inclusiv în perioada ministerială a acestuia, 1932-1938. A publicat intens în revistele Sociologie românească şi Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, a făcut tipologii, statistici şi monografii de zone rurale, în special bănăţene, s-a ocupat de specificul satelor ungureşti şi germane din Ardeal, ca şi de ceangăi, s-a entuziasmat de teoriile lui Werner Sombart şi a teoretizat serios „contribuţia ştiinţelor sociale la conducerea politicii externe”, drept care avea să moară în 1951 în închisorile comuniste. Ştefania Golopenţia (n. Cristescu) a cules şi editat „credinţe şi rituri magice” (la Drăguş), descîntece din Comova-Basarabia, folclor bănăţean etc. Sigur că fiica lor avea să se îndrepte către lingvistică (1956-1961, Universitatea din Bucureşti), şi din pasiunea moştenită pentru graiul şi obiceiurile tradiţionale, dar - presupun - şi din raţiuni de siguranţă social-profesională (multe inteligenţe artistice şi elanuri subversiv--politice s-au salvat livrîndu-se de bunăvoie dialectologiei, foneticii, structuralismului, teoriei literare etc.). Exigenţă, laconism, discreţie După un an petrecut la Institutul de cercetări etnologice, Sanda Golopenţia devine lector la Universitatea Bucureşti (1967-1980), iar în 1980 se stabileşte în SUA, la Ithaca, unde predă la Corneli University, apoi la Brown (1981-1987, Catedra de Studii franceze), publică volume de pragmatică şi semiotică. Colaborează la Vocea Americii, Europa Liberă, BBC, fiind un excelent şi neobosit catalizator pentru tot ce ţine de împlinirea civic-profesională în comunităţile ştiinţifice. în 1971, fratele său Dan „rămîne în străinătate, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar”, cum scrie la nota editorială. De ce şi cum? Mister. De altfel, în tăcere şi mister rămîn, spre frustrarea noastră, toate cele ale familiei: împrejurările arestării şi morţii tatălui abia de 196 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM sînt schiţate-n cîteva rînduri, şi atunci în rame poematic-moralizante (vezi Lăzile”). Figura mamei - intr-un medalion de revene-n sfumatto ( Grădina cu statuie, o primăvară numai zumzet. Am intrat în iarbă în locul de unde se desfac două drumuri. Păpădii mustoase îmi urcă pînă la piept galben, viu. Mama zîmbeşte undeva în faţă”). Iar despre fraţi, prieteni’ ca şi despre circumstanţele exilăm propnu-zise, mai nimic. Adevărat Cartea plecării nu este una de amintiri, ci de atitudini sociale, etnopsihice şi nu o dată politice. Insă, atunci cînd totuşi apar, zonele memorialistice atrag prin fineţea aluziei şi refuzul autolamentării, pe scurt • prin decenţa suferinţei (vezi, de exemplu, „Yard sale-un şi talcioc”, atmosfera talciocului bucureştean de la 1950-1965, sau paragraful laconic sub care se ascunde o întreagă dramă a copilăriei: „Prima mea întîlnire cu istoria datează din 1948. învăţam pe atunci la şcoala care funcţiona pe lingă ambasada Franţei la Bucureşti [...] directoarea a intrat în clasă şi ne-a anunţat că şcoala se desfiinţează”). Fire iute dură şi exigentă-n toate, Sanda Golopenţia îşi reprimă sistematic impulsul autonarativ şi elanurile în exces confesive. Tocmai de aceea, cînd apar - foarte rar vibraţiile ludice şi senzoriale sînt captivante (vezi „Făgaş”, nudismul la mare în 1965: „Rămînem toţi trei înveliţi în pături pînă tîrziu pe nisipul care de acum s-a răcit. Vorbim puţin. E în aer plinătate, o aspiraţie. Răsare luna şi intrăm tăcut în apă”) Iar sincerităţile sînt triste şi profunde, surprinzătoare, precum în acest veritabil poem: „Scris respiraţie. Scriu ca să trăiesc. Ca să nu mă sufoc Să nu mă înec. O frază, o gură de aer. Apoi tăcere, bulbuci, să mă predau. Dar iată că ar mai fi un cuvînt, o vorbă de nimic. S-o spun repede şi să mîntui. Respiraţia s-a limpezit de acum, pe cer zboară fără zgomot un avion depărtat, se aude glas de copii în joacă, parcă ar fi pe Dr Lister în anii care s-au dus, cînd strada întreagă mirosea a tei ca un ceainic şi faldurile viitorului fluturau lin iar încrederea, fără noimă, fără justificare, fără rost, era cît munţii”. Stare tipică de exil, cînd „încrederea” abia se mai vede... La fel, cîte-o senzaţie a copilăriei fulgerător recîştigate preţ de-o secundă, ca în „Lyme, New Hampshire”, un „sat risipit” unde „un afiş anunţa solduri de fin” şi unde „în magazinul sătesc am cumpărat pesmeţi de Vermont, slănină afumată ca în Banat, cu miros de lemn ars cinstit, miere în fagure, fondante de arţar în formă de soldaţi englezi”. In fine, unica mărturisire de acest gen: „Sînt prea activ autodistrugătoare”, urmată de reflexul ei: „Nu voi pleca din Româma decît atunci cînd va EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 197 fi inevitabil, şi asta am gîndit-o mai bine de zece ani de exil acasă, de dezrădăcinat la Bucureşti, în care, ca acum, mîncarea n-avea gust, lumina era fără bucurie, somnul nediferit, singurătatea fără nădejde”. în rest, dotată... genetic pentru perspectiva sociologiei, Sanda Golopenţia pune fizionomii şi destine la insectar (Tira Irina lui Dobîc din „El face rău şi crede că e bine”, Maria Frunzălesei de sub Gutîi, care mergea cu cuţitul la brîu - „Ies în drum şi rîd o dată” -, minunatul vînzător din „Crema de ghete” ori lusitana „Adelina”), alintă cuvinte vechi de acasă („răznire”, „devălmaş”, „născocitor”, „şart”), ne şochează cu cîte-o etimologie („iorga” = trap, vine din turcă, de unde şi expresia „a umbla iorga”, adică fără astîmpăr) sau „scapă” cîte-o preferinţă literară întru totul elocventă pentru tipul ei de, să-i zic, emoţionalitate cerebrală : Rilke, nu o dată numit, apoi, „lama fină a tristeţilor lucii din poezia lui Emil Botta”, „Paul către Romani” sau „cît de ciudat de tonic e Cioran în Ecartelement". Aici, acolo, nicăieri Nici memorialistica, nici autoscopia şi nici jocul literar nu captivează (aş zice : din păcate) scrisul Sandei Golopenţia, cît dilemele exilului. Că găsim texte integral subsumabile literaturii („Ies în drum şi rîd o dată”, „Pătimirea numelor”, „Scris respiraţie”, „Cei care tac”) - asta contează, cred, prea puţin pentru autoare. Paginile de aici (sînt reluate şi cele 39 de texte - ceea ce face cam o treime din sumar - care au compus în 1985 volumul Mitul pagubei, Editura Hiatus, Providence, SUA) vizează: „ostilitatea voalată a privirii suspicios însingurate” ca fiind „una din tristele asemănări între emigranţii europeni” ; tipologia exilaţilor după felul bagajelor (p. 68); umilinţele inerente primelor contacte („am aşteptat bagajele la altă bandă decît trebuia [...] Liftul nu urca decît cu fisă. Am urcat valizele pe scări, nu aveam nici un ban”); americanizarea numelor (un text delicios, dar amar în esenţă, „Pătimirea numelor”); aspecte practice, prozaice chiar, însă foarte eficiente în organizarea instituţională a diasporei (p. 131); firescul - şi nu tragicul! -lipsei de omogenitate a Exilului românesc („să ajutăm la eliminarea iluziei de unicitate şi unitate a exilului. Se află în exil, ca oriunde altundeva, indivizi extrem de diferiţi unii de alţii”, vezi p. 222); acceptarea conflictului creator şi automoderat în locul prezidenţial-trîmbiţatului 198 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM consens general ce maschează impulsul centralismului totalitar: „Rearmonizarea noastră, ca români, cu ideea că sîntem români şi că avem lucruri de făcut care ne stau în putinţă, pentru ca în spaţiul unde ne e dat să ne dezvoltăm liberi să fie mai bine de trăit cere sute de gîndiri atente pe fragment înainte de a rodi, nu un consens, ci o mai redusă încontrare a toţi şi a toate”. Desfăşurate pe trei planuri (ce-a rămas acasă, ce-am aflat în exil, ce ducem cu noi de-a pururi), meditaţiile din Cartea plecării au ca principală notă caracteristică toleranţa, bunul-simţ, măsura. America, de pildă, face obiectul unor observaţii sagace, precum : „Timpul american este mut. Pentru român timpul continuă să fie asociat cu tic-tac-ul unui ceasornic şi, prin aceasta, cu bătăile inimii. Aici, ceasul electric îţi sădeşte neîncrederea. Nu cumva stă?”, vezi p. 84. (Ca să nu mai vorbim de episodul de la pagina 80, cu controlul repetat al caloriferelor, determinat de deschiderea alarmant de frecventă a geamurilor: „Proprietarul deduce supra-încălzire din faptul că deschidem fereastra. Există diferenţe naţionale între felurile în care oamenii percep căldura şi aerisitul”. Ori de articolul „Clişee”, care incriminează reaua-voinţă americană de a-i decreta pe lituanieni şi ucraineni luptători patrioţi pentru ideea de autoafirmare, dar... naţionalişti pe basarabeni!) Un text din 1984 care ar merita reluat, amplificat şi mai ales actualizat: „Consimţămîntul victimei”, care crede în mitul hibernării noastre istorice! O necesitate niciodată îndeajuns subliniată a presei româneşti de azi, halucinată pînă la extincţie de sterilul frecuş politic şi neglijînd texturile sociale : „E necesar ca paginile ziarelor noastre să se deschidă categoriilor ereditar îndepărtate de cuvînt sau netentate de el. Interviul se cere azi purtat spre casele celor care tac” (p. 199). Trei primejdii pentru români: 1) relativismul, adică lozinca după care „toate sînt rele pretutindeni” şi deci la ce bun agitaţia? ; 2) derealizarea (cînd se practică şi acum contraselecţia, ispita ratării hedoniste se insinuează în individ încă din anii liceului) şi 3) complexarea, prin excesivă raportare la supremul european. în fine, o idee prea generoasă pentru a nu deveni riscantă: spălarea totală de păcate a „transmiţătorilor” (pp. 39-41), profesori universitari, directori de edituri şi institute, care prin propriile compromiteri de partid au conservat statutul culturii etc. etc. „Ei, cei care au abdicat de mult de la bucuria muncii şi gîndirii proprii, se îngrijesc cu infinite precauţii şi cu inventivitate fiecare clipă de generaţiile viitoare” - să fim serioşi, doamna profesoară! EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 199 Oricine ar fi făcut din toate acestea studii întinse, eseuri strălucitoare şi chiar cărţi. Sanda Golopenţia preferă crochiul, „tableta” jurnalistică. Este o opţiune ce se cuvine respectată şi care, la urma urmei, face plăcere lecturii. Aşadar, încă o întoarcere de Ulise în „colecţia Ithaca” de la Univers. 22, nr. 5/31 ian.-6 febr. 1996 Providence - Pieptănari & Co. Constantin Eretescu, Peri scop, Editura Eminescu, 2003, 253 pagini Nevanitoase, nespectaculoase, nerăzbunătoare, evocările lui Constantin Eretescu se desfăşoară cu acea cuminţenie fertilă prin care toate viciile şi virtuţile trecutului, toate rănile şi voluptăţile pe care ţi le-a hărăzit destinul se transformă în seninătate pilduitoare. Născut la 21 mai 1937 în Cetatea Albă (Basarabia) şi stabilit cu ai săi în Bucureştii războiului, C. Eretescu termină liceul la „Mihai Eminescu” în 1954, se înscrie în 1955 la Facultatea de Filozofie, fiind exmatriculat în anul IV şi absolvind Filologia în 1961. Predă limba română la Copăceni-Ilfov pînă în 1964, cînd devine cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor, unde va lucra sub conducerea lui Mihai Pop pînă în 1980, cînd emigrează în SUA împreună cu soţia, Sanda Golopenţia (în 1971 fusese deja visiting professor la Bloomington, Indiana), locuind la Providence, Rhode Island. Fostul etnolog predă antropologia, după ce a scris cîteva romane (Noaptea, 1988, în căutarea Alexandrei, 1999, Party cu un ceas mai devreme, 2001), a fost coeditorul american al revistei Lupta (1984-1992) editată la Paris de Antonia Constantinescu, a publicat în 2001 un volum de eseuri despre America văzută de aproape, iar în 1995 şi-a strîns în volum {Pensiunea Dină) amintirile (amare, tensionate, dar captivant pigmentate de figuri pitoreşti) din perioada staţionării într-un lagăr italian pentru emigranţii în căutare de azil politic în SUA. Intr-un fel sau altul, toate aceste puncte biografice sînt atinse aici -fie cu nostalgie, fie cu nerv, cînd intens colorat afectiv, cînd în manieră clasic-pedagogică. Figura tatălui în vîrstă de 33 de ani, armeanul Petre (Bedros) Eretpohian, şi a mamei, 27 de ani, născută Cuharschi („căsătoria EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 201 tatei cu o venetică de neam nu a fost privită cu simpatie”), o Basarabie cu eternii soldaţi ruşi năvălind în cramele sătenilor, apoi fixarea bucureş-teană tocmai în mahalaua Ferentarilor („în momentul în care ieşeam pe poarta casei deveneam Rusule!”), cu ţigani ursari, proletari şi foşti legionari, cu şantierul bulevardului Pieptănari („Constantin Doncea este noul rege al cartierului”), cu bocirea morţilor exact ca la ţară, cu spoitori de tingiri, grota cu coloşii lui Paciurea din Parcul Carol, cu Calea Rahovei („ateliere de vulcanizare, de reparat mobilă, consignaţie, plăpumării, tapiţerii, remaiat, croitorie”), cu casa lui Odobescu şi restaurantul Bumbeşti lîngă care locuia Boris Cazacu, dar şi cu plimbări în cimitirul Bellu alături de Marcel Mihalaş, primele iubiri, admiterea în 1955 la Filozofie, unde „în afara celor 50 mai fuseseră primiţi vreo 25 de greci, care făcuseră parte din armata de gherilă a lui Nikos Beloiannis”, formarea de politruci culturali (G. Tăslăuanu, Virgil Paştina, Dumitru Vişcu, Ion Stoicescu, Poldi Kirmayer plus KGB-istul Valeriu Bărbulescu, vezi p. 95), excluderea din UTM, şedinţa-spectacol de exmatriculări din martie 1959, cu Ion Iliescu în prezidiu, alături de Florian Dănălache, Ghiţă Florea, Ilie Murgulescu, Athanase Joja, Tamara Dobrin ş.a., episodul angajării la depozitul de lemne din Gara de Est, anii de la Institutul lui Mihai Pop („o colegă a furnizat ziaristei Ileana Vrancea informaţii care ar fi adeverit că Institutul nostru era un periculos cuib reacţionar, iar aceasta a publicat un lung articol în Lupta de clasă...”). Interesante sînt, deopotrivă, notaţiile (biografice, fizionomice, caracterologice) despre Mihai Pop („îi plăcea la nebunie să-l contrazici, un calambur reuşit îi lumina toată faţa, fusese un curtizan serios şi şi-a păstrat apetitul intact pînă tîrziu”), Flenry Wald („un profesor apreciat, dar privind retrospectiv nu-mi dau seama pentru ce”), George Ivaşcu („ne-a predat timp de un semestru conţinutul romanului Ciocoii vechi şi noi”), precum şi prezenţe extrem de rar frecventate de memorialistica noastră: Tudor Bugnariu, Theodor Pâcă, N. Botnariuc, Michel Neculce, Al. Calais, Ovidiu Bârlea, Adrian Fochi, Alexandru Amzulescu, Marian Kahane, Radu Niculescu. Plus, în exil, oameni ca Brutus Coste, Antonia Constantinescu, Mihai Botez, Ştefan Issărescu, Ştefan Baciu. O menţiune aparte merită consideraţiile ce corelează asasinarea lui Ioan Petru Culianu cu cea a lui Corneliu Dima Drăgan, la Montreal, în momentul în care cel din urmă „anunţase că într-un număr viitor al ziarului va da publicităţii lista legionarilor stabiliţi în America”. Culianu începuse să 202 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM „deplîngă înclinaţiile prolegionare de tinereţe ale lui Eliade, se pregătea să treacă la mozaism, dar în partea de Americă unde trăia el comunitatea românească are un sîmbure tare, iar ideile celor bătrîni au găsit ecou în generaţiile mai tinere... Totul, în aceste evocări, îmi pare că respiră dor de întoarcere definitivă în ţară. „Săgeata m-a aruncat în mijlocul unei lumi care-mi rămîne străină şi la inima căreia nu ajung. Străinul îşi acceptă condiţia de venetic. Mărginaş care rămîne pînă la capăt martorul propriei lui vieţi”, stă scris pe ultima pagină. Astfel încît poate că e timpul ca „periscopul” să fie retras, iar submarinul să iasă la suprafaţă. Ziarul de duminică, nr. 46/28 nov. 2003 Timpul ce ni s-a luat Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Editura Vitruviu, 271 pagini Annie Bentoiu este o prezenţă extrem de discretă în viaţa literară. Fiind un nume de referinţă în cîmpul traducerilor din franceză (mai ales al retroversiunilor, unde combatanţii de real talent se numără pe degete), membru, de decenii, în secţia de traduceri a Uniunii Scriitorilor, Annie Bentoiu face parte din ceea ce se numea înainte, cu orgoliu sau dispreţ (după natura, clasa, blazonul sau resentimentele vorbitorului), „publicul de la Ateneu”. Cîteva sute de „foşti”, cum îi numeau, în sadică derîdere, trepăduşii de partid veniţi din fundul văii, sau „adevărata aristocraţie a Bucureştilor”, după cum suspinau, invariabil la un pas de extincţie, ultimele reflexe ale „ Arnotenilor”... E foarte bine, e nobil, pilduitor şi necesar că Annie Bentoiu a ieşit să depună mărturie despre familia şi lumea sa, despre şcoala, dascălii şi Olteniţa ei, despre tineretul liberal de la 1945 şi arestările ce aveau să înceapă. Din bîrfele cele de obşte, ştiam despre autoare nu doar, fireşte, că e soţia compozitorului Pascal Bentoiu, dar şi că ar fi „pe jumătate franţuzoaică”. Aflăm acum adevărul în această privinţă, creuzetul familial (etnic, profesional şi politic) fiind unul foarte interesant. Mama, „occidentală şi protestantă”, s-a născut în cantonul Vaud, pe malul Rivierei elveţiene, „care priveşte dincolo de lacul Leman, spre Alpii Savoiei”. în 1920, s-a căsătorit şi s-a instalat definitiv în România, unde avea să moară în 1986. Tatăl, doctorul Constantin Deculescu, „un bărbat înalt, subţire, cu o eleganţă naturală, fuma Lucky Strike cu ţigaret de chihlimbar”, fusese senator, prefect de Ilfov şi secretar general în Ministerul Sănătăţii, toate acestea pînă în 1934. Era ţărănist, îi detesta pe legionari, colabora cu D.R. Ioaniţescu şi V. Potârcă, cumpărase terenul pe care avea să se înalţe hotelul Dorobanţi, pentru ca, 204 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM după stabilizarea din august 1947, să supravieţuiască vînzîndu-şi, între altele, piese din colecţia numismatică (vezi scena emoţionantă de la p. 210). Din încrengătura familială se desprind bunicul Gheorghe Deculescu din Olteniţa, unchiul Mitică, dar în special cuplul Nana Frigator şi Dodel Deculescu, acesta din urmă coleg la Academia Comercială cu Gogu Rădulescu (vezi pp. 83 şi 90). în acest prim volum al evocărilor se merge pînă în februarie 1948, cînd avea să înceapă lungul şir al arestărilor. într-un stil sobru, deloc atras de picanterii şi cu un fairplay bine ferit de lirismul parazitar („Apartenenţa biculturală mi-a dat de la început o privire relativistă asupra lucrurilor”), sîntem, mai întîi, fermecător plimbaţi prin cvasilegendara Şcoală Centrală, cu uniformele, disciplina şi regulile ei de fier aurit („Patru ani şi jumătate am fost internă şi acest program, respectat cu străşnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale, valabilă pentru tot restul existenţei”), cu bătrîna Elena Rădulescu-Pogoneanu şi domnişoara Elena Malaxa (p. 20), cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, fosta soţie a lui Mircea Vulcănescu (p. 23 ş.u.), Maria Gabrea (mama celor „trei băieţi minunaţi, Radu, Florin şi Şerban”, p. 27), Crisanta Şteflea, soţia generalului, şi CocaRarincescu. Dintre multele elemente ce recompun, fie şi numai parţial, aerul epocii, se detaşează idei precum „frecvenţa statistică a handicapurilor fizice în rîndurile multor propagandişti zeloşi ai ideilor comuniste” (p. 99), dar în special paginile de subtil echilibru dedicate relaţiilor dintre evrei şi români (pp. 103-115), cu verdicte dintre cele mai pertinente. în fine, fie şi numai suita de stop-cadre de la pagina 12 (soldatul rus încartiruit în august 1944, care lasă reşoul aprins să ardă măsuţa Louis XV), efectele reformei monetare (p. 207 ş.a.), raţiile alimentare din septembrie 1946 (p. 216), colegii de la Drept (V. Cândea, Dinu Giurescu, Alexandru Duţu, Cornelia Papacostea, Radu Popescu-Brediceni ş.a.), dar mai ales figura socrului, Aurelian Bentoiu (pp. 122, 211), fostul ministru al Justiţiei în 1939-1940, arestat din 1948 în 1956, arestat din nou în 1957 şi decedat în 1962 la Jilava, refac, în felul lor, o istorie. De bună seamă că intrarea în familia Bentoiu a fost cotitura biografică decisivă. Aşteptăm aşadar volumul al doilea, cu acel amestec de tristeţe şi curiozitate specific lecturii istoriei prin destine răsucite. Fiindcă, aşa stînd lucrurile, timpul „ce ni s-a dat” este, în fapt, timpul ce ni s-a luat. Ziarul de duminică, nr. 3/19 ian. 2001 Ţinuta obligatorie Alexandru Ciorănescu, Amintiri fără memorie, I, 1911-1934, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, 179 pagini Dat fiind că editura FCR s-a conformat (cel puţin în acest caz) prostului nostru obicei editorial de a lipsi cartea de prezentarea bibliografică a autorului, să apelăm dintru început la capitolul Alexandru Ciorănescu (redactat de Mircea Anghelescu) din Dicţionarul scriitorilor români, 1995. Născut la 15 nov. 1911 în corn. Moroeni, jud. Dîmboviţa, Al. Ciorănescu a absolvit în 1933 Literele la Bucureşti, o dată cu Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, a studiat la Şcoala Română de la Fontenay-aux Roses (1934-1939), şi-a dat doctoratul la Paris cu o teză despre Ariosto în Franţa (1938), a fost lector de română la Universitatea din Lyon (1937-1940), consilier cultural al ambasadei române de la Paris (1940 şi 1945-1946), director literar al Editurii Contemporane (1942-1945), director al Teatrului Municipal din Bucureşti (1944-1945), inspector general al artelor (1943-1946) şi a condus revista Universul literar (1944-1945). întors de la Paris, e destituit din funcţiile oficiale româneşti (1946). Devine secretar general al revistei Le livre (1946-1948), cercetător la CNRS (1948), profesor de literatura franceză la Universitatea din La Laguna (Tenerife, Spania), visiting professor la Bahia Blanca, Bordeaux, Londra, Oxford. Alexandru Ciorănescu este autorul unor lucrări europene de referinţă în cel mai concret sens al cuvîntului: Bibliografia literaturii franceze din sec. XVII, Diccionario etimologico rumano, Principios de literatura comparada, ca şi El Barocco o el descubrimiento del drama (1957, tradusă - oare prin ce mister? - în 1980 la editura Dacia, cu postfaţă de Dumitru Radulian). Să nu uităm studiile de tipologie literară din 206 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Cultura română şi spiritul european, Clasicism şi romantism în literatura română, Teatrul românesc în versuri sau volumul La masque et le visage, din 1983. Şi nici faptul că monograful lui Depărăţeanu din 1936 avea să declare într-un volum despre Ion Barbu, apărut în 1981 la New York, cum că poetul Isarlîkului este „poate cel mai mare poet român al secolului”. în fine, citindu-i amintirile, e util să notăm mediul familial de nobleţe culturală, cu părinţi învăţători (tatăl - şi autor cunoscut de manuale) şi cu cel puţin doi fraţi - de notorietate: George şi Ioan Ciorănescu. Cel dintîi: doctor în ştiinţe politico-economice, fondator al Uniunii Internaţionale a Democraţilor Creştini, secretar general al Fundaţiei Regale Universitare Carol I din Paris, redactor-şef la Europa Liberă - Miinchen (1955-1970), cavaler al ordinului de Malta, fondatorul revistei şi cenaclului Apoziţia din Miinchen, autorul unei lucrări renumite despre Basarabia ş.a.m.d. Celălalt: autorul mai multor volume de poezie, traducător asiduu de poezie franceză, de Racine, dar şi de Shakespeare etc. Aşadar, unde te uiţi: studiu, tenacitate culturală, diplomaţie şi eficienţă, cultul muncii într-o firească aristocraţie a valorilor perene, echilibru şi - qualite maîtresse - „de la tenue avant toute chose” ! Memoria la patru ace Alexandru Ciorănescu se mişcă în spaţiul amintirii cu supleţea uşor ironică şi tandru-superioară a diplomatului, conştient că biografia-1 obligă la evocarea-corolar. Ca şi cu sobrietatea catalitică a universitarului de vocaţie şi farmecul moderant al omului de lume, cunoscător de uzanţe şi nuanţe-n toate cele. Nimic patetic aici, nimic prea intim şi impudic (în afara... primului sărut din clasele primare). Lirismul - cînd survine - este iute cenzurat de autoironie. Eul se dezvăluie prudent, de obicei indirect, prin evocarea celorlalţi. Viaţa sentimentală lipseşte, obsesii nu există, totul e aseptic, axat pe carieră, pe destinul cărturăresc în tuşe fine şi culori tăcute. Poate că prea cursiv ; peste sincope se trece-n tăcere. în fine, fără şarje de orgoliu vindicativ, fără exces de cancanuri acide, ci slujind moderaţia în limitele adevărului. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 207 Pagina memorialistică a lui Al. Ciorănescu nu atrage prin culoare şi spectacol, ci impune prin dozajul atent al soluţiilor şi precizia accentelor, avînd acea rece strălucire a prestanţei nu prea des întîlnită în scrierile la persoana întîi de pe sol dîmboviţean. De raliat neapărat la Jurnalul lui Tudor Vianu, dar şi - puţin, însă incitant - la spiritul bonom şi hedonist-levantin al „boierului” Alexandru Rosetti, dacă ţinem. în două fraze, avem, de altfel, omul întreg : „Prima condiţie pentru a te simţi bine e să te convingi că toţi cei din jurul tău se simt bine”. Şi: „Am avut de totdeauna o repulsie fizică pentru obiectele neplăcute (...) Am preferat opoziţiile dinăuntru celor din afară. De multe ori, ca să pun capăt unor discuţii, dau celuilalt dreptatea pe care n-o are”. 1911-1934 va să zică: familia şi studiile, Moroeni, Bucureşti, Veneţia şi Paris, relaţia cu Nicolae Iorga (de unde inamiciţia lui C.C. Giurescu), dar în primul rînd punerea în pagină a unor personalităţi din lumea erudiţiei universitare româneşti şi franceze, nume sonore, dar prea puţin familiare nouă. Le vom lua la rînd în cele ce urmează. Etalonul familial Impunîndu-şi aşadar economia de mijloace şi cenzura severă a ludicului cancanier, Alexandru Ciorănescu trece rapid peste anii copilăriei (grădina, scăldatul în Ialomiţa, cu o scenă ruptă din legendara biografie a Sf. Francisc: salvat ca prin minune de la înec), peste lecturile vîrstei (în biblioteca familiei figurau clasicii români, serii complete din „Biblioteca pentru toţi”, „Căminul” şi „Minerva”, plus colecţia „Albina” de la şcoala din Moroeni), pentru a se fixa scrupulos asupra familiei şi a profesorilor. Nu naturalul individual importă, cît familialul şi culturalul socializat, pare a sugera autorul: „Politica tatei era să fie mereu aspru cu noi şi să ne certe cînd greşeam, dar să nu ne spună nici o vorbă de laudă cînd o meritam. De lăudat nu ştia, sau poate nu voia să ne laude, pentru că avea prea multă încredere în noi”. învăţătorul Ion Ciorănescu („cel dintîi strămoş al cărui nume a fost păstrat de tradiţia familială e un Gheorghe Cioranu, vătaf al vmătorilor domnitorului Alexandru Ghica prin munţii Moroenilor, deci în decada anilor 1830. Bănuiesc că a fost bunicul bunicului meu, Ion Cioranu, om sărac, prizonier la turci în 208 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM 1877, însurat la Rîul-Alb şi foarte nepriceput gospodar”) se stabileşte la Moroeni pe la 1900. Construieşte o casă ca o cetate, „cu ziduri de piatră de şaizeci centimetri grosime”, e trimis de Spiru Haret la Charlottenburg „ca să studieze metodologia învăţămîntului pentru surdomuţi, pedagogie pe care el a introdus-o în învăţămîntul românesc”, aduce de la Berlin „operele complete ale lui Goethe, Schiller şi Heine, frumos legate în roşu”, în anii ’20 e deputat ţărănist de Dîmboviţa la Mihalache, cîştigă bine cu manualele şcolare şi cumpără case şi pămînt în Bucureşti, împreună cu Ecaterina (n. Teodorescu : „Mama era nepoata lui Chiriac Mavrodin, grec sau aromân stabilit în Bucureşti în decada 1820”, proprietarul terenului de la Bărăţie, inclusiv al locului pe care se află azi „Vulturul de mare”, are nouă copii. Despre impresionantele CV-uri ale lui Alexandru şi George am vorbit deja. Alături de cei doi: Ana, profesor de geografie la licee bucureştene („prin ea mi-a trimis Călinescu invitaţia de a colabora la revista Capricorn”); Nicolae, matematician, bun prieten cu Al. Rosetti, Ion Barbu şi Miron Nicolescu, „abonaţi” la Nestor şi Capşa, autorul unei culegeri de aforisme (1939), rectorul Şcolii Politehnice din Bucureşti, naţional-ţărănist; loan, „haretistul”, poetul care înfiinţează faimoasa -pentru admiratorii Generaţiei ’27 - revistă Vlăstarul, student la Litere, dar mort la 21 de ani („continuă să mi se pară o inepţie judecata lui G. Călinescu, care îl menţionează în curioasa tagmă a «poeţilor tuber-culoşi»”); Constantin, năzdrăvan şi bon viveur, inginer la Fabrica de avioane din Braşov, „recitind în gura mare Odele lui Horaţiu” ; Ecaterina (Tota), chimistă, soţia profesorului Neniţescu, cel despre care se spune că ar fi refuzat să conducă doctoratul în chimie al Elenei Ceauşescu; Maria, medic, fire sentimentală, „a îngrijit mai bine multă lume şi mai puţin bine pe ea” ; Elena, care refuză studiile universitare şi scrie un roman „care poate se va publica odată”, suportînd „ultimele cruzimi ale istoriei şi ale vieţii cu ajutorul fumatului, care a omorît-o”... Puneţi cap la cap toate aceste destine ale Ciorăneştilor şi veţi avea dintr-o dată imaginea unui tip familial care a constituit elita românească în secolul XX. Un tip cum nu se poate mai normal atunci, şi cum nu se poate mai excentric astăzi: constructorul tăcut, sobru şi invariabil productiv, de gospodărească rigoare morală şi cu spirit artistic, pentru care firescul individual e una cu împlinirea în social. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 209 Figuri şi locuri Profesorii de la liceul „Spiru Haret” (Nicolae Moisescu, Constantin Moisil, Ioaniţescu, Ion Banciu, Voitinovici, Vasile Haneş, Papadopol) rezumă, fiecare cu ticurile, limitele şi cerinţele sale, o epocă şi un sistem educativ. Apoi, în facultate, triunghiul („de care m-am simţit cel mai legat”) Nicolae Cartojan - Charles Drouhet - Ramiro Ortiz spune mult despre natura „naratorului”, inclusiv despre un posibil defect al cărturarului: „felul meu de a studia alergînd după doi sau trei iepuri în acelaşi timp”. Urmează Alexandru Marcu („orgolios şi sforar, binevoitor şi atent ca de pe înălţimi, condescendent şi taler cu două feţe, florentin şi machiavelic”), George Oprescu („om foarte cult, serios şi sever în felul lui”), Nicolae Herescu („ultimul urmaş al boierului Năsturel Herescu, numai că a fi urmaş de boier însemnează siguranţa de a pierde orice prinsoare”), Victor Buescu, Demostene Russo, Mihail Dragomirescu, Ovid Densuşianu, Tache Papaghi, Aurel Candrea, atît de sinuosul Alexandru Rosetti (savuros episodul cu ajutarea lui Al. Graur, p. 120, primul care avea să se răzbune, peste ani, pe vechiul binefăcător!). Relaţiile cu Iorga şi, implicit, inamiciţia lui C.C. Giurescu, paralel cu de nimic motivata rivalitate cu Basil Munteanu, variat alimentată din culise, ocupă mult spaţiu în amintirile lui Al. Ciorănescu. Nu insistăm, fiindcă mai interesante sînt într-un fel detaliile despre Şcoala Română de la Fontenay-aux Roses (pp. 148 ş.u., 157 ş.u.), cele privind atmosfera din perimetrul Casei Romena din Veneţia (p. 133 ş.u.), ca şi prezenţa unor somităţi precum Celestin Bougle, Ferdinand Baldensperger, Paul Hazard şi Paul van Tieghem (pp. 163-172), unde cel puţin episodul cu Hazard şi mania decoraţiilor (p. 170) e de tot hazul. Ici şi colo cîte-o pată de culoare, ca, de pildă, mărturisirea faptului că „învăţasem italieneşte pe Jacopone da Todi şi pe Cîntecul creaturilor al Sfintului Francisc. Dante mă zgîria, Leopardi mă stingherea şi nu mă simţeam bine decît în tovărăşia lui Ariosto sau a lui Lorenzo de Medici”, de unde se vede cît de mult se ascunde impulsul ludic sub masca doctei sobrietăţi în cazul de faţă. Sau fugara vizitare a Scalei din Milano, sala fiind pustie, unde învăţăcelul Ciorănescu urcă pe scenă şi cîntă o arie din Rigoletto : tipic impuls juvenil, pe care anii îl vor estompa, desigur, după cum ne-o arată formulele conservatoare de genul: „Jocurile şi preocupările noastre nu semănau în nici un fel cu ale copiilor de acum. Istoria va trebui să ţină seamă de această extravagantă mutaţie a societăţii, 210 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM produsă de un progres ştiinţific şi de o masificare care încurajează tembelismul, făcînd din copil sluga sau victima unui complex de mecanizări... Noi ne inventam jocurile”. Ori nostalgii specifice exilului, precum aceasta: „După ce am mîncat toate felurile de peşte din rîurile europene şi americane, din Mediterana şi din Atlantic şi am consumat în mod conştiincios cele două sau trei sute de specii de peşti din Canare şi din Madera, am rămas la părerea mea de la început, că plevuşcă de la Moroeni e cel mai savuros peşte din lume, mai ales dacă se pescuieşte şi se găteşte cum făceam eu”. Absenţe nemotivate Ceea ce tulbură neplăcut lectura tihnită a evocărilor lui „Don Alejandro”, cum îi spun studenţii din Tenerife, este ocolirea sistematică a climatului de la Vlăstarul şi expedierea (scriptică) a prieteniei cu oameni ca Mircea Eliade, Vintilă Horia, Emil Turdeanu, N. Steinhardt. „Eu am ales ca subiect orfismul, pentru că citisem ceva despre el în Reinach şi Dicţionarul mitologic al lui Daremberg. Cum nu era suficient ca informaţie, am atacat biblioteca lui Mircea Eliade, care m-a lăsat să aleg cărţile în legătură cu tema. Petazzoni, Macchioro şi tutti quanti, cit am putut să duc cu mine în două pachete” - atîta despre Eliade, într-o perioadă (cea a „mansardei” sau, cum spune Al. Ciorănescu, „o chiţi-mie care semăna cu un porumbar”) aptă, cum ştim, ea singură să umple un volum. Cit despre Steinhardt: „Era un om care citeşte mult, avea şi norocul de a putea citi în patru limbi”. Din acest unghi, datoria memorialistului pentru volumul al II-lea este enormă. Ca să nu mai spun de ocultarea perioadei din diplomaţie. La începutul lui 1940, Alexandru Ciorănescu primeşte la Paris „o telegramă de la Ministerul Propagandei, prin care mi se anunţa că fusesem numit consilier cultural la ambasadă. Ministru era Alexandru Radian, pe care nu-1 cunoşteam”. Atîta. Or, e imposibil de crezut că autorul care a descris atît de detaliat arhitectura şi atmosfera Şcolii iroghiste de pe 50, rue de Châtaigniers, n-a reţinut din anii de Externe decît... telegrama de numire! Discreţie ? Prudenţă ? De ce ? Şi pînă unde ? Oricum, e cert că Amintirile lui Alexandru Ciorănescu prilejuiesc o lectură de calmă eleganţă, ceea ce (mai e cazul s-o spunem?), în prăfosul nostru vîrtej de Bărăgan, înseamnă foarte mult. 22, nr. 38, 39/20 sept.-3 oct. 1995 Seninătate cu tristeţi severe Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, traducere de Mihaela Slăvescu, Editura Humanitas, 1996, 311 pagini Un capitol din Cartea exilului De ce nu scrii Cartea exilului ? o întreba C. Noica pe Sanda Stolojan cîndva, prin anii ’80. Sigur, întrebarea era o diversiune a filozofului vizavi de mirările acuzatoare ale nepoatei lui Duiliu Zamfîrescu, cea pentru care avea să rămînă o dureroasă enigmă refuzul lui Noica de a deveni „Saharovul nostru”, refuz împănat cu puseuri occidentofobe şi cu o excesiv-coabitantă înţelegere pentru ceauşism. Dar nu e mai puţin adevărat că Noica intuise just calităţile Sandei Stolojan de cronicar al exilului. Sau, cel puţin, al unei „felii” din acesta. Natură echilibrată, pătrunzătoare, dar discretă, înzestrată cu privirea ascuţită, puţin crudă, a moralistului sceptic, dar şi traversat de entu-ziasme şi elanuri lirice, de romantism aristocratic, Sanda Stolojan are acea sobrietate caldă, acea fină doză de ironie tandră, comprehensivă, atît de necesară „cronicarului” de oameni, fapte şi idei aflate într-o continuă, suculentă contradicţie. Chiar şi cînd atacă (şi n-o face rar), tonul ei ştie să păstreze tactul, diplomaţia, protocolul, eticheta. Fireşte, e vorba de o fiică de diplomat, de un interpret oficial, la nivel prezidenţial (a fost cu Charles de Gaulle în România, în mai 1968 - vezi cartea publicată în 1991 la L’Herne -, după cum avea să medieze dialogul Ceauşescu - Giscard d’Estaing, la Paris, în 1980 etc.), angajat de Quai d’Orsay, mişcîndu-se familiar prin marile saloane, la Geneva, în organismele Pieţei Comune ş.a.m.d. 212 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Dar, dincolo de eticheta dobîndită, e vorba de calitatea înnăscută, de stofă, cum se spune. Or, tot acest volum de însemnări (iulie 1975 -decembrie 1989) tocmai asta dovedeşte: o ţesătură umană fină şi generoasă, un om cu mîndrie de blazon, cu etos înalt şi puternic. Fără îndoială că acea Carte a exilului visată de Noica rămîne ceva similar utopiei mallarmeene. Dar e la fel de indiscutabil că Jurnalul Sandei Stolojan reprezintă un capitol însemnat din aceasta. Ca personaje principale: Cioran şi Eugen Ionescu, Noica şi Mircea Eliade. Să mai insistăm însă asupra caracterului de cronică al acestei cărţi, unde confesivul pur lipseşte, importantă fiind relatarea, mai precis : etalarea preopinentului, înregistrarea de situaţii, idei şi prezenţe. De aici lipsa unor verigi, adică a înseşi vieţii autoarei de pînă în 1975. Sanda Stolojan este fiica lui Alexandru Duiliu Zamfirescu (1892-1968), fiul „maiorescianului” autor al Vieţii la ţară, diplomat de carieră, ataşat la mai multe legaţii ale României, de la Berlin şi Haga pînă la Rio de Janeiro, în perioada interbelică, autorul unor cărţi publicate în 1948, 1952, 1962, 1965 şi 1968, bon viveur pitoresc, dar şi sarcastic, despre care nu aflăm nimic de aici. După cum nu aflăm nimic despre circumstanţele stabilirii Sandei Stolojan la Paris, în 1962, despre ratatele încercări precedente, pentru care a şi fost arestată ca „frontieristă”. In fine, în afara cîtorva reverii plasate interstiţial, dar tocmai de aceea foarte importante (pp. 78, 120, 164, 199, 200), figura tatălui, mediul de formare, copilăria printre somităţi şi mondenităţi, adolescenţa plină, presupun, de spectaculosul tipic valorilor sociale interbelice lipsesc cu : tenacitate - spre marea noastră părere de rău. ! Pe scurt, e limpede că nu ecologia, ci istoria literară îşi va aţinti j privirile către aceşti Nori peste balcoane. Făptura cronicarului Tocmai fiindcă miza principală a cărţii este notaţia obiectivă, şi nu cea subiectivă, mă simt atras întîi de aceasta din urmă. Dacă despre fiinţa Sandei Stolojan nu putem afla nimic serios în absenţa poemelor sale (trei volume apărute la Rougerie în 1982, 1985, 1993) şi dacă nu e locul aici pentru o analiză a traducerilor din lirica lui Blaga (L’Etoile la plus triste; de Lacrimi şi sfinţi nu vorbim, pentru că traducerea a fost serios revăzută de Cioran însuşi), nu ne rămîne decît să-i surprindem eul din succesiunea ideilor. EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 213 Trei constante: 1) ce se poate face în exil pentru o Românie ce refuză sistematic libertatea şi demnitatea revoltei ? 2) stîngismul structural al intelighenţiei franceze, astfel betonat incit numai fostul marxist (şi viitor ecologist, ori social-democrat) are dreptul să cîrtească la sacra doctrină; 3) cine şi cum poate realiza adevăratul dialog Vest - Est, reciproc revelator şi stimulativ, cînd ambele planuri sînt caracterizate de monomanie ? Refuzînd uitarea, dar şi tirania resentimentelor („să păstrezi aprinsă flacăra trecutului fără s-o laşi să te devoreze, acesta este pariul nostru existenţial, pariul nostru, al celor care trăim starea exilului”), Cronicarul e conştient de dictatura mediocrităţii de acasă, nu fără a-i descoperi şi Occidentului latenţele („De ce să ne închipuim că masele populare sînt altfel în Franţa? Mediocrii îi urăsc pe adevăraţii intelectuali”). Ca bun conservator cu porniri liberale, el notează sever inconştienţa auto-demolatoare a „forţelor oculte” ce nu găsesc altceva mai nimerit de scris pe zidurile californiene decît: „Let ’s blow all this madness before it blow us”, după cum o citează amar pe Martha Bibescu: „în Franţa, fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi. în România, nimic nu are importanţă. Vin aici şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic”. Nu omite crezul lui Tarkovski („am fost crescut după modelul occidental. Dar în spiritul nostru, prin partea de mister, sîntem uniţi cu Orientul - ne simţim aproape de el”), după cum nu omite cinismul mercantil american, care susţine de zeci de ani URSS („o atare monstruozitate constă în faptul că nişte brute eficace permit unor alte brute ideologice să existe şi să prelungească astfel sclavia şi descompunerea Rusiei şi a ţărilor din Est”, notă din iunie 1982). Toată cartea e plină de jalea României sub Ceauşescu (un exemplu: „Crima lui Ceauşescu va rămîne în veci aceea de a fi pîngărit sentimentul naţional la români şi de a fi descalificat România în ochii lumii”), însă cînd o americană, bursieră Fulbright la Iaşi, analizează starea... sexuală a românilor („tristă şi deficientă”), verdictul vine rapid şi fără cruţare: «Poate că totul porneşte pur şi simplu dintr-o experienţă nereuşită în timpul şederii ei la Iaşi! ”. în sfîrşit, cităm fără comentarii: „Cît timp o să mă mai complac în cercul revistei Esprit? (...) să suport terorismul subtil pe care-1 răs-pîndesc ideile umanismului social şi raţionalismul francez” ; „Asta presupune o mare manipulare: pentru a fi împotriva totalitarismului comunist, trebuie să fii «de stînga». Intellighentsia de stînga nu ascultă 214 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM decît mărturiile oamenilor care «mai cred încă» în comunism sau «nu mai cred» în el. Cei care nu au crezut niciodată nu sînt ascultaţi, nu este loc pentru ei” ; „Vladimir Bukovski a vorbit despre ceea ce îl face pe omul sovietic uşor de recunoscut: pecetea fricii. (...) Simone Signoret, mare socialistă, s-a supărat: «Nu aveţi dreptul să distrugeţi iluziile tinerilor care aşteaptă mult de la socialism»”. Dacă la toate acestea adăugăm părerile despre D. Stăniloae („curaj şi autenticitate”, „tot ceea ce spiritul ortodox a produs mai adevărat”), Andre Chouraki („în realitate, maniera noastră de a trăi exilul se situează la antipodul sensibilităţii acestor intelectuali franco-români de origine evreiască”), Franţois Fejto („cel mai obiectiv dintre unguri”), lanţul acţiunilor pentru drepturile omului şi pentru apărarea Statului românesc sau trimiterile la lumea apusă care-i unea pe Cantacuzini cu Puvis de Chavannes (p. 95) şi pe Pallady cu... Napoleon (p. 39) -rezultă portretul unei seninătăţi luptătoare, cu tăceri expresive şi tristeţi severe. Careul de aşi & Co. în bună măsură, Nori peste balcoane este „o carte cu Cioran”. Dar mai mult sau mai puţin legaţi de ei sînt Ionescu, Noica şi Eliade, formînd astfel careul de aşi ai Generaţiei ’27 în exil. Savuros, Cioran e prins în toate jocurile sale antinomice (retractilul agresiv, antiromânul naţionalist, relativistul absolutist, modestia vanităţii, total dezinteresatul visînd mereu „d’etre quelqu’un” ca Eliade şi Ionescu, mizantropul monden, taciturnul logoreic, esenţialistul pasionat de bîrfele şi intrigăraia exilului etc. etc.). Cu definiţii şi rezumate perfecte („Pesimismul lui este scepticismul unui om sănătos şi salubru”, „Parisul invadat de negri şi arabi îi inspiră viziuni de sfîrşit de lume. Europa este pe cale să se scufunde”, „Nefericirea Europei - înfrîngerea Germaniei [...] aceşti cretini de americani [...] peste cîţiva ani, cînd se vor fi înţeles cu ruşii, o să părăsească Europa şi asta va însemna triumful Rusiei”), cu dezvăluiri interesante („intelectualul obosit” din La Tentation d’exister, cap. „Despre o civilizaţie vlăguită”, l-a avut ca model pe Sartre; cum a părăsit România în 1941, p. 102 ; cum a scris omagiul Perse obligat de Jean Paulhan, p. 206), cu observaţii preţioase („s-a desprins de legionari, dar este la curent cu faptele lor” ; „îi plac EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 215 nespus micile detalii care îi dau în vileag pe oameni” ; relaţia cu Paul Celan, p. 244), avem aici un Cioran extraordinar de viu şi absolut convingător pentru cei care au stat fie şi numai cîteva ceasuri în apropierea lui. Detalii precum: Eugen Ionescu „sigur că dacă vin comuniştii la putere va fi expulzat în România” (24 iulie 1977); ecoul articolului publicat de Ionescu în Le Monde, iulie 1980; dineul în cinstea lui Eliade de la Sorbona (p. 18); reîntîlnirea Steinhardt - Eliade (p. 57 ş.u.); cenaclul Leonida Mămăligă de la p. 92 ş.u.; jocul de replici privind mişcarea legionară: Cioran („O revoluţie românească dirijată împotriva României”) - Noica („Singura mişcare românească contra căreia Caragiale nu poate nimic”); fraza lui Noica din 28 iulie 1983 („Nu există filozofie românească, există trăire românească”) - sînt numai cîteva contexte care se impun remarcate în chip special. Repede, repede să le adăugăm observaţiile despre Vintilă Horia („Spania lui Franco i-a modelat ideile. Provincialismul sau izolaţionismul Spaniei franchiste l-a conservat pe Vintilă Horia”, „un om cinstit, drept, fără rupturi interioare, însufleţit de o sfîntă indignare împotriva comunismului, ateismului occidental, iacobinismului francez”), Alain Păruit (interpret, cîndva, între Gheorghiu-Dej şi Maurice Thorez), Emil Turdeanu („corecţi în toate, foarte naţionalişti, au ca principiu de viaţă prudenţa”), Virgil Tănase („falsul disident, estet şi francizat”, un „personaj dubios : cine va mai lua în serios eventuala dispariţie reală a unui român la Paris ? ”), Edgar Reichmann („înfipt şi agitat”), ataşantul portret al lui Gheorghe I.G. Duca (pp. 174, 214), dar şi al lui Dan Hăulică, în postura sa de blazată omniscienţă care-i sporeşte misterul (p. 224), Nina Cassian, venind din Israel spre Bucureşti şi trecînd pe la Cioran, la Paris, în octombrie 1984, cu ideea că „vor trebui două sute de ani României ca să se refacă” (un brucanism înmulţit cu zece). Foarte exact e creionat Claude Karnoouh (p. 276) şi foarte dur fulguranta apariţie a lui I. Negoiţescu, care, „beat criţă, ne-a înjurat pe noi, românii din străinătate : «Vă urăsc, trăiţi din nenorocirile noastre...»” ! Replică la care nu-mi pot refuza deliciul amar al încheierii: lasă că şi noi ne hrănim cu tristeţile lor! 22, nr. 28/10-16 iulie 1996 A In cultul familiei Cornelia Pillat, Eterna întoarcere, Editura Du Sţyle, 1996, 255 pagini Autori în penumbră în receptarea oricărui autor însemnat există, se ştie, momente de umbră şi tăcere, generate de cauze istorice sau emoţionale, de mutaţii sociologice, de conspiraţii ale rivalilor, capricii editoriale, de modă ş.a.m.d. Este o realitate unanim acceptată şi, desigur... acceptabilă. Mai greu e însă de acceptat firescul penumbrei în cazul unor scriitori nu de mîna a doua, ba adeseori de primă mărime şi care sînt sistematic împinşi îndărăt, în jos ori pieziş faţă de bulevardul ierarhiilor de breaslă. Lumea se referă foarte rar la opera lor, listele oficiale de nume îi evită sau îi plasează la periferie, manualele şcolare fie îi ocolesc, fie îi tratează condescendent „la comun”, iar eseistica îi plasează, tactic, în notele de subsol, recunoscîndu-le deci o valoare strict specializată, nu şi dreptul de-a figura în vitrină... Simplă „criză de mediatizare” ? N-aş zice că rezerva în care sînt menţinute atari valori este întotdeauna efectul unor cabale reiterate cu fiecare generaţie şi nici că-i vorba de cine ştie ce ostracizare oficială, ocultă sau dirijată. Pur şi simplu se întîmplă ca despre Odobescu să se scrie la fel de rar ca despre Minulescu (lucru anormal), ca despre C. şi lacob Negruzzi, V. Pârvan şi Pompiliu Eliade să se scrie mai puţin decît despre G. Panu, N. Iorga şi Ibrăileanu, ca numele lui Sextil Puşcariu, Pompiliu Constantinescu, Paul Zarifopol, Dan Botta, Petre Pandrea sau Ion Biberi să rămînă cantonate în perimetrul istoriei literare, fără a li se da liber acces pe piaţa ideilor literare, lucru valabil şi pentru inteligenţe de calibrul unor Alice Voinescu sau Ion Vinea, pentru analişti de forţa lui Ovidiu Cotruş, EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 217 romancieri-constructori de viziuni precum Alice Botez, psihologii alambicate precum O. Şuluţiu, erudiţi ca Alexandru Marcu şi Dragoş Protopopescu, ca să nu mai spun că însuşi Cezar Petrescu e un nume de scos din penumbră. Toţi aceştia mi-au venit brusc în minte gîndindu-mă la Dinu Pillat (1921-1975), o sensibilitate aparte în planul trăirii ideilor, mare pre-ţuitor de Dostoievski, dar şi de roman francez modem, prozator din stirpea generaţiei lui Mircea Eliade („întorşii din rai”) - vezi Moartea cotidiană şi Aşteptînd ceasul de apoi -, degustător de bizarerii poetic--dandyste (vezi textele din Mozaic istorico-literar), rătăcitor prin Mateiu Caragiale şi Ion Barbu, traducător din Flaubert. Un „boier cu frica lui Dumnezeu”, cum îi spune Alexandru Paleologu (în Revista de istorie şi teorie literară nr. 34/1993), dar şi „un fin epicureu”, cum îl caracterizează soţia sa, Cornelia Pillat. Un sărut în biserică Educat - ca fiu al lui Ion Pillat şi nepot de Brătieni - în etosul aristocratic al unei adevărate dinastii cultural-politice (acolo unde un poem, o statuetă, o dedicaţie sau un ex-libris puteau cuceri cutare favor parlamentar pentru România la marile Curţi ale Europei), Dinu Pillat avea să reunească mai multe polarităţi în aceeaşi fiinţă, de unde nobleţea, dar şi vulnerabilitatea acesteia: pasionalitate şi obsesie estetică, elanuri ludice şi ortodoxism curat, fidelitate în admiraţie (vezi legăturile cu G. Călinescu) şi rectitudine morală, deopotrivă insurgenţă şi iertare creştină. Să ţi-1 iei pe prinţul Mîşkin ca „ideal de viaţă” ori să cultivi politicul exclusiv pe cale culturală; să-ţi iei doctoratul cu G. Călinescu (Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XlX-leă), devenind asistentul acestuia la Catedră (1945-1947), pentru a te vedea angajat în 1949 ca pontator la cooperativa Muntenia, unde se prepara praf de sînge; a fi condamnat în 1960 la 25 de ani de muncă silnică în faimosul „lot Noica - Pillat” (împreună cu N. Steinhardt, Marietta Sadova, Arşavir Acterian, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Remus Niculescu ş.a.) pentru ca, o dată reangajat la Institutul „G. Călinescu”, să fii dat afară într-un mod umilitor şi inexplicabil pînă azi (în 1975) - totul îndreptăţeşte concluzia 218 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Vioricăi Nişcov cum că „metodele din afara puşcăriilor au fost cel puţin tot atît de eficiente ca şi cele din interiorul lor”. Discretă, de o extremă decenţă în relatarea celor afective şi foarte reţinută în atribuiri de calităţi profesionale celui iubit, Cornelia Pillat îl „rezumă” perfect pe Dinu Pillat în două gesturi. Unul, de o tandreţe sublimă: „...silueta curată a bisericii Albă Postăvari, unde Dinu mă îmbrăţişase odată, în faţa altarului, spunîndu-mi şi liniştindu-mă că nu este păcat că mă sărut în biserică”. Celălalt, de o tristeţe care sfidează orice comentariu: „Graţierea venită [în 1964, n.n.] pentru tot lotul procesului a fost pentru Dinu un adevărat miracol (...) Revenirea lui la viaţa normală s-a făcut pe încetul, în ziua cînd a intrat în odaia noastră -s-a dus la icoana Maicii Domnului, a îngenunchiat şi a plîns, apoi mi-a spus peremptoriu că pe el nu-1 mai interesează nimic din ceea ce-1 pasiona altădată şi că nu doreşte decît să fie paznicul unui parc (...) Mi-a cerut să-i dau Amintiri din casa morţilor de Dostoievski şi, după ce le-a citit, mi-a spus că sînt apă de trandafiri”. Destine încrucişate Să nu se creadă însă că Eterna întoarcere este, cum se spune : o carte cu şi despre Dinu Pillat. De bună seamă că fiinţa celui cu care autoarea a împărţit treizeci de ani din viaţă (s-au căsătorit în decembrie 1944) formează, ca să zic aşa, rama tabloului, după cum Ion Pillat (a cărui ediţie de Opere a început să apară în 1983 la editura Eminescu în îngrijirea Corneliei Pillat - acolo erau şi cele dintîi semne ale stilului evocativ de aici) captează părţi esenţiale din peisajul atît de atent şi intens caligrafiat al cărţii. Dincolo de mulţimea semnelor „sagăi familiale”, important rămîne în cele din urmă mozaicul social realizat graţie încrucişării a două lumi: lumea lui Gheorghe Ene Filipescu, tatăl autoarei - adolescentul plecat cu două pîini în traistă din Olteniţa la 1900, pentru a ajunge starostele breslei cizmarilor de lux din Bucureşti, cu prăvălie pe Calea Victoriei -, şi lumea de la Florica Brătienilor, egal împărţită între fast şi sobrietate, opulenţă şi zgîrcenie, diplomaţie şi hedonism, lux artistic şi pur mercantilism. Firesc, pitorescul ataşant se află de partea lui Gheorghe Filipescu, cizmarul cu ceas Omega de aur, cîntînd la un pahar pe malul Argeşului EXERCIŢII DE SUPRAVIEŢUIRE 219 cîntece de haiducie, după care pleca spre Bucureşti „în Citroenul decapotabil cîştigat la o loterie”, omul care - analfabet la 16 ani -ajunge să recite din Shakespeare, să-şi facă îndreptar de viaţă din Manualul lui Epictet şi care-i trimitea în dar în 1927 lui Charles Lindbergh o pereche de pantofi unicat ce aveau să fie expuşi în 1929 la expoziţia de la Barcelona, obţinînd medalia de aur. E de la sine înţeles că Gh. Ene Filipescu avea să fie arestat în 1952 şi condamnat la 15 ani (va şi muri în închisoare), înscris fiind încă din 1903, de la 18 ani, în partidul social-democrat. Farmecul şi valoarea mărturiei Corneliei Pillat rezidă în naturaleţea cu care cele casnice (vezi, de exemplu, cap. „Patefonul şi charlestonul copilăriei”) devin elocvente pentru o întreagă categorie socială care asculta cu aceeaşi plăcere ariile lui Caruso şi trilurile lui Zavaidoc, petrecînd cîmpeneşte la 1 Mai muncitoresc („în grădina Gib, pe Dealu Spirii, cu mîinile lor mari cu degete bătucite şi unghiile groase, curate, adunate cuminţi deasupra feţei albe de masă. Era o atmosferă plină de voie bună şi relaxare, căci cei de acolo aparţineau mai curînd unei confrerii decît unui partid cu program riguros. Toţi se recunoşteau cu plăcere, căci prezenţa fiecăruia era pentru celălalt o îmbărbătare”) şi tocînd la politicale împreună cu Ion Flueraş, Grigore Grigorovici, Titel Petrescu, Constantin Motaş, Ion Claudian şi toţi ceilalţi rupţi de ramura Lothar Rădăceanu. De cealaltă parte, în lumea aristocraţiei, îl vedem pe Ion Pillat mîngîindu-şi ca un amant visător rarităţile bibliografice, vedem conacul de la Miorcani, coborît parcă din Turgheniev şi Tolstoi, casa de pe str. „Olga Bancic” (fostă Pia Brătianu), cea de pe str. „N. Iorga”, citim extraordinarele scrisori ale Piei, cumnata autoarei (despre Sabina Cantacuzino, p. 93 ş.u., despre Maria Brateş-Pillat, p. 141 ş.u., sau despre interiorul de la Miorcani, p. 187 - pagini demne de orice antologie a Evocării literare!). Iar la mijloc, între somptuosul boieriei liberale şi socialismul boieresc venit din Dealu Spirii în pasajul Vilacros - lumea literară, boema firoscoasă care se iluziona că poate prelungi în plin stalinism epicureicul cenaclism interbelic. Metabolism literar Monica Lovinescu Anii decepţiei Monica Lovinescu, Insula Şerpilor. Unde scurte VI, Editura Humanitas, 1996, 408 pagini Decenţa suferinţei Cel puţin trei contexte din Jurnalul parizian al Sandei Stolojan, despre care am scris mai sus, sînt de evocat, cred, aici, pentru o cit mai adecvată apropiere de Unde scurte VI. Primul: 3 aprilie 1976, unde Monica Lovinescu evocă anii 1948-1950, cînd „locuiam în camere de serviciu, cu ajutor de la Entraide Intel-lectuelle, mîncam la cantina de la biserica română, căutam job-uri de ocazie”. Dincolo de zîmbetul amărui al aducerii aminte („totuşi, viaţa era veselă, aveam douăzeci de ani, ieşeam în fiecare seară în Cartierul Latin... ”), Sanda Stolojan notează: „Ghiceam prin cîte trecuse, umilinţele, încercările, refuzurile înghiţite”. Al doilea context: 8 februarie 1977. Monica Lovinescu „speră că vom apuca ziua marii schimbări. Virgil este de părere că nu vom trăi să vedem sfîrşitul comunismului în Est”. Şi al treilea, din 18 noiembrie acelaşi an: „Monica Lovinescu a fost atacată de nişte necunoscuţi în faţa casei. Lovită în cap, dusă la spital în stare gravă (...). Cînd o duc în salon, se desparte de noi strigînd: «Aveţi grijă de el», adică de Virgil. Emoţie. Nedumerire. Aflăm mai tîrziu că a fost o lovitură (la propriu) a poliţiei secrete româneşti”. Toate cele trei fragmente indică o natură de luptător: forţă, auto-stăpînire, siguranţa că va învinge, dar mai ales decenţa suferinţei şi 226 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM aşteptărilor înşelate, calma travestire a iluziei în speranţă, credinţa că răspunde nu doar de ce se va împlini, ci şi de ceea ce lasă în urmă. Faptul că ne arată de zeci de ani numai faţa mascată războinic nu trebuie să ne amăgească. Dedesubt se află un destin deturnat, un şir de ratări (cariera de prozator, sau profesor universitar, în România, eşuarea vocaţiei teatrale - regia, de ce nu şi actoria trăirea cu patimă a României în exil ş.a.m.d., pentru a culmina cu decizia de cinic mercantilism a conducerii Europei Libere, din 1992, de desfiinţare a Biroului din Paris...) pe care nu multe caractere le-ar fi putut traversa şi transforma, dacă nu în triumf, în orice caz în demnitatea împăcării. Nu altceva se face în acest volum dedicat dezamăgirilor de după Decembrie 1989. Unde scurte VI este nu doar un „catalog de obsesii”, cum spune autoarea, ci şi un inventar al aşteptărilor spulberate. Sobru, cu ton de rece diagnostic, se spune încă din prima pagină: „Anii nouăzeci au sfidat toate previziunile, pînă şi pe cele mai pesimiste”, drept pentru care „paginile ce urmează (din 1990 pînă în 1995) aparţin decepţiei”. O dublă deziluzie Este vorba întîi, fireşte, de decepţia românească, al cărei „jurnal” Monica Lovinescu îl ţine cu străşnicia-i dintotdeauna. Sînt prezente şi aici demisiile morale ale unor scriitori prea grăbiţi să-şi exercite eterna adaptabilitate întru putere, în scopuri, vezi Doamne, „stabilizatorii”, apoi fesenizarea, mineriadele, condamnarea resurecţiei imposturii, a funciarei noastre dualităţi întru aflarea de alibiuri pentru netrebnicie („naţionalismul ne este lătrător, iar critica e înlocuită de zeflemea”) etc. însă, de cealaltă parte, e de găsit aici decepţia europeană, ca să-i zic aşa. O realitate a scrisului Monicăi Lovinescu de care s-a ţinut seama mai puţin. în speţă: condamnarea lipsei acute de imaginaţie politică a Occidentului faţă de fisurarea reactorului estic şi, în special, critica vehementă a incapacităţii intelighenţiei occidentale de stînga de a accepta (măcar) echivalenţa totalitarismelor, indiferent de culoarea iniţială a doctrinelor lor. Astfel, de-o parte îl avem pe Petre Roman lansînd formula „democraţie originală” în România, la 9 februarie 1990, în interviul acordat METABOLISM LITERAR 227 Armei Sinclair. Ceea ce, de atunci încoace, se şi vede: privatizare dirijată, hoţie la scară naţională cu voie de la poliţie şi absolvire de la justiţie, economie de piaţă cu prestabilit program etatist, reformarea industriei, dar fără şomaj, liberă iniţiativă, dar fără concurenţă, selecţie directorială fără competenţă, separarea puterilor, dar sub un singur deget plutind sadic şi calm pe deasupra unicului buton ş.a.m.d. De cealaltă parte însă, „există şi azi în intelectualitatea occidentală un fel de refuz - uneori difuz, alteori apăsat - de a pune semnul de egalitate între fascism şi comunism”. Sînt taxate prompt intervenţia lui Dan Zamfirescu din ziarul Azi („Simbolul Iliescu”, p. 101), dar şi evitarea, în Occident, a marii întrebări: „Cum se face că acest naţionalism, de tip şovin, se întîlneşte, semnificativ, cu conservatorismul comunist?”. Şi încă: este, pe drept cuvînt, amendat Silviu Brucan, situat o viaţă întreagă în flagrant delict şi care „mai are nevoie de un răgaz civilizatorul” (p. 343 ş.u.), însă lupta - din acelaşi unghi - cu sechelele sartrianismului, cu socialismul occidental, devine cu atît mai înverşunată : „în Occident, a mărturisi c-ai fost comunist sau chiar stalinist nu aduce nici un prejudiciu, dimpotrivă, eşti destul de bine văzut; în schimb, a fi aderat la o formă sau alta de fascism, oricît de tranzitoriu, reprezintă o pată de neşters, în stare să curme orice carieră intelectuală (...) păcatele unui Brasillach n-au fost şterse nici prin preţul pe care l-a plătit pentru ele. E singurul scriitor francez condamnat la moarte şi executat în Franţa pentru colaboraţionism; ceea ce nu împiedică presa franceză să atace pe un tînăr scriitor francez care l-a transformat, recent, într-un personaj de roman, chiar dacă acestui personaj i-a dăruit toate notele abjecţiunii”. Şi încă: dacă exact şi fără patos inutil e pus la punct atacul lui Norman Manea la Mircea Eliade (p. 296), ca şi N. Tertulian, de altfel („îşi tăinuieşte sistematic trecutul şi, ignorîndu-se pe sine, îi judecă pe ceilalţi”), nu se poate omite faptul că, orice s-ar spune, „ostilitatea intelectualităţii faţă de democraţie NU e un fenomen specific românesc” (subl. n.), vezi p. 298. în fine, Monica Lovinescu pune punctul pe i într-o chestiune care a Şocat multă lume după ’90 şi încă şochează (cu destule şanse de orbire generală): marea, fatala diversiune a fugii în interbelic, ca să-i zic aşa, prin care ceea ce trebuia să fie procesul comunismului a ajuns un perpetuu proces al... anticomunismului! „Aşa încît - conchide Monica 228 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Lovinescu - îţi vine să te întrebi dacă nu cumva eşti victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpînire legionară, iar comuniştii sînt aceia care au deţinut puterea doar vreo cîteva luni de zile şi apoi, băgaţi în închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decît prin 1964 din temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european a scăpat, din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea... fascistă? Atunci, şi numai atunci, totul ar fi normal”. Antizeflemeaua Cum era de aşteptat, comentariul strict literar e ca şi absent aici. Doar sîntem după 1989, nu-i aşa? De unde atîta literatură? în afară de Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu, Paul Goma, Ioan Mihai Cochinescu (acesta din urmă, o revelaţie : romanul Ambasadorul), ajung sub lupă fie volume de memorialistică (C. Noica, Lena Constante, Ana Novac, Marcel Petrişor, Oana Orlea, Silviu Brucan), fie analize franţuzeşti la Decembrie ’89 (Michel Castex, Un mensonge gros comme le siecle, Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain, Victor Loupan, La revoluţiona’a pas eu lieu, Jil Silberstein, Roumanie, prison des âmes). Sau, dincolo de cele două planuri, Dreptul la nor-malitate, de Nicolae Manolescu. Atitudinea dominantă e cea sceptică, prea puţin încrezătoare în teoriile ce susţin complotul secret ruso-occidental în înlocuirea lui Ceauşescu („coerenţa acestui scenariu ne împiedică să ni-1 însuşim”), prea puţin îngăduitoare faţă de slăbiciunea morală exersată în numele unui paradoxal amestec de culpă şi ingenuitate, de doctrină ambiguă şi compasiune dibace (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru). Şi deloc îngăduitoare faţă de moda Caragiale, marele (şi mereu noul) nostru refugiu întru neputinţă. Monica Lovinescu are dreptate: bineînţeles că, utilizată exclusivist, „grila caragialiană de interpretare a societăţii româneşti e neîncăpătoare” şi că, dusă la limită, zeflemeaua e, ca să zic aşa, mama autodisoluţiei („Totuşi, cred c-a devenit necesar să ne «despărţim de caragialism», chiar atunci cînd realitatea ne împinge din nou spre el. Altfel, ne vom construi din zeflemea o fatalitate. Moftul nu ne poate duce de data asta - cînd nu alţii ne mai joacă soarta, ci o avem în mîinile noastre - decît spre o perpetuă relativizare a binelui şi răului. Şi avem METABOLISM LITERAR 229 aprigă nevoie să ne spălăm de al doilea şi să accedem la primul”)- Dar ca exerciţiu de destindere generală (cel puţin pînă acum doi, trei ani, cînd coarnele de rinocer sticleau de ascuţite ce erau) caragialismul nu poate fi contraproductiv decît în cazul celor deja poltroni, de la natură, şi pe care eminescianismul, să zicem, nu-i poate transforma decît în caricaturi de lăutărism patriotard. Ce-i drept, pledoaria Monicăi Lovinescu sună echilibrat (nu are nimic în comun cu anticaragialismul de tip Mihai Ungheanu, încruntat faţă de spiritul critic, văzut ca leznaţiune şi complot masonic), în ciuda aparenţei patetice: „O pauză în deriziune. O pauză în zeflemea. Atît cît să luăm măsura exactă a lucrurilor şi a posibilităţilor noastre de a făuri o opoziţie credibilă”. Că vrem sau nu, ne place să cultivăm moftologia omniscientă şi atotimpotentă. Zeflemeaua îi dă nimicului iluzia puterii şi-l face pe hîrciog să se viseze, dacă nu vultur, măcar liliac. Pe de altă parte, e foarte adevărat şi ce observau Cornel Moraru şi Al. Cistelecan în Vatra din ianuarie 1992, citaţi aici, despre „fabuloasa lipsă de memorie a suferinţei la poporul român” („Ca pe o bandă magnetică refolosibilă, ultima înregistrare o şterge complet pe cea veche”) şi, respectiv, „inapetenţa tragică” a literaturii române, unde adesea atrocitatea se consumă jubilativ, şi monstruosul devine invariabil derizoriu. Precum legendara, zilnica doză de otravă a lui Rasputin, şi miticismul, luat sistematic şi cu măsură, te fereşte de veninul absolutismului. Nu e de ajuns, desigur, dar nu caragialismului îi este de imputat anemierea morală a românilor... Puncte pe cortex Apropo de frenezia uitării („amnezia la români”, cum spunea Paul Goma), cartea Monicăi Lovinescu ne readuce în minte o serie de întîmplări şi atitudini, una mai cu miez ca alta. Iată cîteva : Ion Băieşu fulgerînd împotriva exilului românesc şi a lui Corneliu Coposu, în Adevărul din 23 februarie 1990, cel din urmă fiind văzut ca un setos de răzbunare şi de sînge („Minciuna, spune autoarea, este atît de sfruntată, încît îţi piere orice gust de a mai face umor”); două studente, Ileana Şulea şi Valentina Marinescu, urechind-o pe Doina Cornea pe tema resuscitării partidelor istorice (p. 34); incredibila Adunare Generală a Uniunii Scriitorilor din iunie ’90 („cel mai «cuminte» şi apolitic congres 230 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM din 1965 încoace”, cum bine observă M.L.), niciodată analizată cum se cuvine, adică în totala-i ruşine, debusolată, ce-i drept, însetare belalie de a lua, pur şi simplu, moştenirea, în numele atît de perfidului slogan de atunci: „fără violenţă” ; incidentul redactorilor de la Ramuri cu Marin Sorescu şi alinierea parodistului alături de Eugen Barbu, Paul Everac şi-a lor ceată; pamfletul, atît de şocant şi azi, semnat de Florin Manolescu în 22 împotriva lui Dan Stanca, într-un stil de o violenţă surprinzătoare, vizavi de acuzele aduse de viitorul prozator unduirilor amorale călinesciene din anii ’50. In fine, alţi „stimuli” vizează traducerea Memoriilor Nadejdei Mandelştam, a înălţimilor prăpăstioase (Les Hauteurs beantes) -Zinoviev, a amintirilor lui Şalamov, cînd nu cumva întreabă de unde atîta indiferenţă faţă de Noaptea de Sînziene a lui Mircea Eliade. Iată deci că, provocate, decepţiile provoacă la rîndu-le. „Viitorul depinde de trecutul pe care i-1 oferim”, spune Monica Lovinescu. Un cuvînt cam greu pe umerii noştri. 22, nr. 29/17-23 iulie 1996 Firescul unei legende Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, 1999, 277 pagini O frumoasă conjuncţie editorială face ca amintirile Monicăi Lovinescu să apară la numai cîteva săptămîni după cel de-al treilea volum din seria E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare. (Primul, 1923-1926, a apărut în 1993, al doilea, cuprinzînd perioada 1926-1929, în 1996, iar cel din toamna acestui an: 1930-1932. Autoarele ediţiei de la Minerva: Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, iar substanţialul sector de note lămuritoare a fost realizat de Gabriela Omăt, Margareta Feraru şi Alexandru George.) Este, prin urmare, interesant să încerci lectura în oglindă, ca să zic aşa, a memoriilor (portrete, evocări, limpeziri post factum) celei care, METABOLISM LITERAR 231 cel puţin între 1962 şi 1990, a contribuit într-o manieră adeseori decisivă la ierarhizarea şi configuraţia (etică, estetică, politică) a literaturii române - cu feluritele, poznaşele ei ipostaze rămase în insectarul uman al părintelui. Jocuri în oglindă Nu vreau să vă reţin prea mult cu aceste reflexe în oglindă, dar nu cred că-i chiar total nepotrivită o ramă afectivă pentru o însumare impozantă de chestiuni de politică literară. Dacă nu de altceva, atunci măcar fiindcă Monica Lovinescu este un personaj cît se poate de serios în Agendele lui E. Lovinescu. Totul e scurt şi exact, notat scrupulos, cu o anume conştiinţă a noii avuţii apărute în orgoliosul imperiu al magistrului. Copilul e „paginat” în jurnal precum o carte, o lucrătură literară, o reuşită personală sau o ezitare. Luni, 19 nov. 1923 : „Azi la ora 9,1/2 dimineaţa, după mari dureri, s-a născut Monica”. Duminică, 17 febr. 1924 : „Botezul Monicăi, la care au participat dintre ai noştri: Rebreanu, Ramiro Ortiz şi dna, Bebs Delavrancea, Ticu Arhip, Iza Sion, Pica Dona şi Nuni, Sanda Movilă, Camil Petrescu, F. Aderca, Atta Constantinescu, Ella Papadat. N-au venit Brăescu, Mumu, Dorian! ”. Joi, 19 nov. 1925 : „Ziua Monicăi. Mare ceai. VI. Streinu, întîmplător; pleacă înainte. Ramiro Ortiz, C. Şăineanu, H.P. Bengescu... etc.”. De aici înainte, an de an, vor fi notate cu acribie de latinist toate poeziile dedicate fetiţei de membrii cenaclului, cadourile primite de ziua ei ş.a.m.d. De exemplu, la 19 nov. 1930, ziua Monicăi se petrece insipid, printre mici obligaţii şi cancanuri plictisitoare („Ziua Monicăi - zi de risipă inutilă. Nimeni şi nimic! Copii: Rudeni. V. Berindei. Intîm-plători: dna Barbu, Sorana Ţopa, dna Viţu”), pentru ca la 28 iunie 1931, în pagina agendei să ţîşnească în chenar vestea: „Premierea Monicăi, clasa I - cu succes”. Alt chenar la 20 mart. 1932: „Monica citeşte (în cenaclu) din romanul Romanul a două păpuşi”. în fine, tot în chenar, la 6 oct. 1932 : „încep lecţiile cu Monica”. Dincoace, după şaizeci de ani, fiica, la fel de serioasă şi aplicată în cele intelectuale ca tatăl, îşi rememorează contextul filial aproape în termeni competiţionali („din pricina lui am început să scriu. Trebuia să răscumpăr în ochii lui prima mea «gafa», vezi p. 12 ; „Nu se poate ca 232 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM fata lui Lovinescu să nu ştie latina - tata descoperise brusc această falie în cultura mea, ce risca să-l facă de rîs”, p. 16), de glacialitate didactică („la copii - o specie ce nu-1 interesa - nu se pricepea defel”), dar şi de abile îngăduinţe paterne: „...nu mă împiedică însă să mă duc la «ceaiuri» cel puţin de două ori pe săptămînă, dansînd pînă-n zori. Tata mă ironizează, însă îmi oferă apartamentul său din bulevardul Elisabeta, mai mare decît al nostru de pe strada Wilson, pentru un «ceai» de 44 de persoane, plecînd de acasă şi nerevenind pînă a doua zi dimineaţa. Acum nici nu-mi dau seama cum de-am îndrăznit să-i cer aşa ceva. Probabil pentru că, în ciuda ironiei - împărtăşite de noi ca o complicitate -, mă lăsa să-i descriu grupul nostru de «zazous» şi chiar mă descosea...” (vezi restul la p. 23 ş.u.). Tatăl e privit pur şi simplu cu veneraţie („La 3 noiembrie 1943, cînd ne mutăm, mama şi cu mine, din Strada Wilson nr. 15 în Bulevardul Elisabeta 95, primul meu gest - deloc teatral - este de a pune pe biroul tatei o foaie albă, de a aşeza tocul de argint, cu care-şi scrisese E. Lovinescu toate cărţile, la locul lui, şi de a nota: «mai are încă de scris»”) şi cu severa, profunda conştiinţă a greutăţii pe care un atare blazon onomastic ţi-o impune, în chip natural şi implacabil, pe viaţă. „Pe tata nu l-am văzut lăcrimînd decît de trei ori. Primele două de durere : la cedarea Basarabiei şi la intrarea armatei germane în Paris. A treia, de uşurare cînd a eşuat rebeliunea legionară. (Nepotul său, Horia Lovinescu, îi transmisese că se află pe lista celor de executat imediat după Iorga, adăugind neaşteptat de insolent - «şi mă bucur». Nu ştiu dacă tata îl luase în serios, nici dacă ameninţarea era reală) (...) Din fericire pentru tata, în 1946 nu mai era de faţă spre a asista la închiderea definitivă a Cenaclului, anunţînd şi alungarea lui din literatură tot pentru «spirit decadent», de data asta însă ca «valet al imperialismului şi capitalismului» cum îl calificau toţi noii corifei ai tinerei critici de partid, în frunte cu Ov.S. Crohmălniceanu şi N. Tertulian.” Oroarea de patetism „...O pudoare zbîrlită, pe care o înţeleg prea bine: [tata, n.n.] mi-a trecut-o şi mie.” Este cea dintîi caracteristică a acestor amintiri (puse, în treacăt fie zis, sub un titlu cam nepotrivit; în plus, a mai fost uzitat la noi de Marin Bucur): groaza de-a nu cădea în patetism, oroarea de dulcegărie, de lamentaţii, de frivolitate sau livresc. Şi deci cultivarea METABOLISM LITERAR 233 încrîncenată a lucidităţii, a răcelii în judecare şi evaluare, a parcimoniei fără fisură în ce priveşte intimitatea fiinţei. Cîteva exemple : „Or, din 1941 pînă în 1947 Jurnalul este intolerabil de prost, romanţios, sentimentaloid, atît de penibil încît am simţit nevoia să arunc la coş pagină cu pagină (...) Istoria, cu majusculele şi dezastrele ei, împiedicîndu-mă să-mi aduc la îndeplinire vastele planuri literare, m-a salvat nu doar de eşec, dar şi de ridicol” (p. 7); „Ce mă irită îndeosebi în acest Jurnal, în afara lacrimilor recurente? Cred că excesiva mondenitate” (p. 23); „...la mine, mecanismul fricii nu se putea declanşa dacă imaginaţia nu-1 prevăzuse şi prelucrase mai înainte” (p. 47); „Sinuciderea revine prea insistent în Jurnalul acelor ani pentru a nu o repune în contextul ei: obsesiile mele recurente : moartea (încă din copilărie), fîşîitul timpului, ideea fixă a ireversibilei treceri. Jurnalul meu din primii ani ai Parisului este încă plin de ieremiade pe aceste teme şi de citate din Pascal, răscolit şi consultat ca o Biblie” (p. 55). Pe de altă parte, la lupta cu demonii feminităţii, cu ispitele mondenităţii, cu puseurile larmoaiante, cu elanurile bovarice ş.a.m.d. se adaugă marea deturnare, pe care - vedem acum! - o reprezintă în destinul Monicăi Lovinescu politicul. Mai întîi că foarte greu ai fi putut bănui atîta forfotă interioară, atîta sensibilitate gîlgîind de lirism, la o personalitate judecată zeci de ani în termeni de tribunal moral, de instanţă a conştiinţei literare, o persoană care şi-a deprins, de altminteri, ascultătorii cu tonul casant, ricanant, necruţător în verdicte etc. Dar în plus apare acum această realitate paradoxală: nu din vocaţie, nu din pasiune, ci dintr-o atroce obligaţie a ajuns adolescenta febrilă, pasionată de teatru şi răsfăţată de saloanele literare, un crîncen centru al puterii anticomuniste, duşmănit la modul absolut de tot ce va să zică realitate (şi reverie) totalitară în România. La 10 mai 1946 notează: „...îmi telefonase Gheorghieş Lecca, întrebîndu-mă dacă vreau să mă înscriu în tineretul liberal. Refuzasem. în Jurnal adaug această frază incredibilă : Ce pot avea eu în comun cu politica ? întrebare pe care o voi dezminţi cu o întreagă existenţă. Dacă destinul are unghere, din ele mă priveşte un diavol sardonic repetîndu-mi întrebarea mea nătîngă de atunci” (p. 41). Şi puţin mai încolo: „Mi-am refuzat luxul ficţiunii poate şi pentru că istoria impunea alte figuri ale morţii”. Aici este primul mare cîştig al cărţii: în revelarea firescului acestei legende. Obişnuiţi cu sentinţele severe, cu neînduplecarea, inflexibilitatea strategică a Monicăi Lovinescu (în ciuda, adică, a numeroaselor şi necesarelor sinuozităţi tactice, de moment), nu am avut de unde-i bănui 234 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM afinităţile cu - de pildă - Jeni Acterian, din unghiul trăirii pasionale, sangvine, a lumii ideilor şi artei, cel puţin în anii ’40. Sau rolul de paj năstruşnic în grupul de malagambişti autointitulat Les Chameaux: „Eram prostuţi, ne anglicizam numele, formam grupuri şi coterii, dar n-aveam decît îmbrăcămintea malagambistă, nu şi desfrînarea (...) ne autoînfiinţasem în februarie 1945...” (vezi pp. 24-25 pentru atmosferă şi componenţă). Erau anii de sfîrşit pentru mai vechea Corabie cu rataţi a lui Emil Botta, Eugen Ionescu, Arşavir Acterian & Co. „Privită retrospectiv, generaţia mea pare a se împărţi, în liniile ei mari, între exilaţi şi puşcăriaşi.” Răsfoind, albumul Din cauză că volumul se opreşte în 1962, anul din care Monica Lovinescu avea să se identifice, pentru literatul român, cu Europa Liberă, nu avem parte de dezvăluiri picante pe linie de culise americăneşti versus şopîr-lisme securistice bucureştene, specifice, nu-i aşa, Războiului Rece. (înclin să cred că, dată fiind elementara Regulă a Jocului, nici în viitor nu le vom avea.) în schimb, graţie faptului că multe din evocările anilor ’40-’50 se fac împreună cu prelungirile lor (explicative) către prezentul lecturii, tabloul este aproape complet. Oscilînd cu profit între pitorescul caracterologic şi mărturia documentară, „albumul” ne oferă deopotrivă caracterizări pregnante şi scene cu tîlc, dar şi detalii evenimenţiale de riguroasă însemnătate. Este, de pildă, notată evidenta contradicţie dintre „negativismul aprins al textelor” lui Cioran şi „vitalitatea de-a dreptul virulentă a omului”, cu concluzia strălucitoare: Cioran, un „om cu o umbră ce nu-i seamănă” (p. 117). Un Cioran care afirmă tranşant că „n-am înţeles nimic şi nici nu e nimic de înţeles” din L’Etre et le Neant a lui Sartre (p. 173). Avem un Eugen Jebeleanu recomandîndu-i Monicăi Lovinescu, în 1946, să scoată degrabă din raft „cartea tatei despre RR Carp” sau un Şerban Cioculescu mesager la Paris al Partidului, în casa soţilor Lovinescu-Ierunca („îl revăd şi azi, în picioare, rezemat de biblioteca ce amintea de un alt decor şi plîngînd domol. El, sînt sigură, înţelegea, chiar dacă se înglodase prea tare pentru a se mai putea schimba”). Dacă sînt notate, în treacăt, „nimfomania galopantă” a Soranei Gurian (p. 96), egoismul etanş al Elvirei Popescu (p. 229), înmor-mîntarea de un grotesc lugubru a lui Constant Tonegaru (p. 59) sau METABOLISM LITERAR 235 delicioasa încredinţare a lui Lupasco cum că „Ionesco e mai mare decît Shakespeare” (p. 116), mult mai dură e dezvăluirea ruşinoaselor manevre ale lui Tristan Tzara împotriva editării lui Urmuz la Paris (p. 72). în faţa entuziasmului lui Raymond Queneau şi Jean Paulhan, „Tzara s-a opus cu îndîrjire unei revelaţii ce i-ar fi răpit singurul loc pe care-1 putea ocupa în istoria literară. Nu bănuiam că influenţa sa la Gallimard este atît de mare”. Sau oferta făcută lui Virgil Ierunca de oficialităţile de la Bucureşti prin G. Ivaşcu, în primii ani de ceauşism: „îţi propun oficial catedra de literatură română la Facultatea de Litere din Bucureşti” (p. 249). Sau observaţia privind decizia definitivă a lui Mircea Eliade întru savanterie, din pricina insuccesului Nopţii de Sînziene (p. 169). Eliade „ne aducea aminte că în România se petrecuse invers : romancierul era cel acceptat”. La fel de incitante sînt paginile cu Eugen Barbu, „primul care, din dorinţă plebeiană de putere sau din pură abilitate, ne propusese să-i ocrotim viitoarea disidenţă” (p. 257 ş.a.), sau detalierea cazurilor Hubert Juin şi Pierre Hamelet (p. 262) plus Pierre Emmanuel, Alain Bosquet şi Mihai Beniuc (pp. 262-263) în manevrele scriitoriceşti ale regimului de la Bucureşti. în fine, dacă-ţi notezi caracterizări exacte precum: „Virgil Ierunca va cultiva mereu pentru sine orgoliul unui ţipăt în pustiu şi cel mai activ dintre pesimismele posibile” (p. 79), notaţii importante precum cele despre Horia Lovinescu (p. 260), Jean Pârvulescu (p. 152 ş.u.) sau triste picanterii precum: tînărul Alexandru Bălăci, „comunist declarat”, aruncînd pe fereastră pomul de Crăciun al soţiei (obicei „ce nu mai corespundea vremurilor noi”, p. 225) - vei reţine obligatoriu cel puţin patru contexte obligatorii pentru istoricul literar: drumul teatrului ionescian de la II pleut des chiens et des chats la Cîntăreaţa cheală (pp. 73, 176), scandalul Vintilă Horia şi premiul Goncourt (p. 202 ş.u.), capitolul Petru Dumitriu (p. 205 ş.u.) şi „felia” cu C.V. Gheorghiu (pp. 65-67). Adăugîndu-le rezistenţa autoarei la Moliere (p. 52) şi la Adamov (p. 53), dezvăluirile din perimetrul Alexandru Vona/Claude Sernet (p. 70 ş.u.) sau peisajul stîngismului parizian al anilor ’50-’60, plin de „oameni sovietizaţi mintal” (pp. 85-87), nu putem decît să numărăm zilele pînă la următorul volum al Vavilonului. încă o dată, legenda sonoră preferă, cu firească şi bogată cuminţenie, raftul bibliotecii. 22, nr. 46/16-22 nov. 1999 236 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Catifeaua cu arici Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, II, 1960-1980, Editura Humanitas, 2001, 276 pagini Întîmplarea face (iarăşi!) ca al doilea volum din evocările şi portretele Monicăi Lovinescu să apară în librării aproape simultan cu voi. al IV-lea din Agendele literare ale lui E. Lovinescu. Cine are chef de ceva psihologie literară are de ce să fie încîntat la lectura în oglindă a celor două maniere evocative: tuşul cu vitriol al tatălui, scriitura muşcătoare ca răspuns la hiperhărţuirea zilnică a veleitarilor şi megalomanilor de tot soiul, faţă de amenitatea comprehensivă a fiicei, cu diplomaţie şi agendă politică, deloc străină şcolii franceze a maliţiei şi savorilor picant-aluzive, dar, în general, generoasă retrospectiv. Sigur, veţi spune că timpul relatării diferă fundamental, că tatăl operează pe viu, sub stimulii clipei, în vreme ce fiica recompune la rece, după decenii, cazuistica vizitatorilor, corelînd fenomene rotunde, demult încheiate. Cu alte cuvinte, citind fabula nu in progress, ci deja din perspectiva moralei. Aşa este. Insă asta nu face mai puţin incitantă compararea celor două felii de mentalităţi culturale şi viaţă literară românească: interbelicul forfotitor, adeseori imoral, dar sincer, la E. Lovinescu, şi ceauşis-mul duplicitar, invariabil amoral, palpat la Paris de Monica Lovinescu pe „simpatrioţii” dîmboviţeni. Cînd te gîndeşti la zecile de cazuri bovarizate politic şi transformate, mai devreme sau mai tîrziu, în decepţii, cînd încerci o cvasicontabilizare a speranţelor inutil infuzate într-un act sau altul de disidenţă, a serviciilor întoarse ca trădare ş.a.m.d., abia atunci înţelegi ce alambic de veninuri, defulări în aqua forte şi execuţii ritual-compensatorii ar fi putut să fie (absolut justificat) pagina memorialistică a Monicăi Lovinescu! Faţă de calmul retrospectiv al primului volum şi, mai ales, de fervorile pur literare ale evocărilor adolescenţei, volumul al doilea este METABOLISM LITERAR 237 scris cu un anume sentiment al urgenţei. Mărturiile trebuie depuse cit mai repede, portretele trebuie încheiate şi puse în rame (sau la beci), întîmplările trebuie relatate şi de pe alt versant. Cum ar spune Cioran, după o viaţă de zeitate (idolatrizată, exorcizată, hulită sau ameninţată feroce, nu contează: fapt e că Monica Lovinescu a fost trei decenii una dintre constantele obsesive ale literaturii şi... Securităţii române), nu se poate să nu-ţi plăteşti cu amar triumful. Cu însingurarea împănată de ranchiune în sfîrşit explodate, cu infidelităţi şi sadisme compensatorii, cu prietenii definitiv alterate, răzbunări inexplicabile şi recunoştinţa „întoarsă” în indiferenţă şi uitare, cînd nu în calomnie şi ură, Monica Lovinescu plăteşte acest preţ cu o demnitate exemplară. Astfel încît pe catifeaua amintirii se etalează acum Noel Bemard, Theodor Cazaban („s-a autosabotat fără iluzii”), Nicolae Manolescu („avea de tînăr acel aer de a fluiera doar pentru el o melodie ce-1 ferea de cacofoniile locale”), Paul Barbăneagră („domnul de ce nul”), Mircea Eliade („dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut în exil era cel care-şi golea cel mai rapid buzunarele pentru nevoile semenilor”), Cioran („foarte mîndru de a nu-1 fi primit pe Eugen Barbu, căruia îi închisese uşa în nas, pe 27 martie 1972”), dar şi Cella Delavrancea, Sorana Ţopa, Aurora Cornu, Lena Constante, Henriette Yvonne Stahl („laitmotivul ei: ţara întreagă e sincer comunistă. Mai rămîne ca şi emigraţia să-l susţină pe Ceauşescu”). Din loc în loc, ţepi de arici, care-i fixează sarcastic, stupefiant sau tandru, mai rece sau mai învăluitor, pe C. Noica (lobby ceauşist prin „dăinuirea prin cultură”, p. 186, povestindu-şi vizita la viceministrul de Interne, p. 189), pe Marin Sorescu şi a sa mercantilă „ucenicie a prudenţei”, pe Nicolae Breban, Paul Goma şi Ion Caraion, dar şi pe Harry Brauner („inspirat de N. Crainic, dar şi de Ion Brad”), pe D. Ţepeneag, ca şi pe Marin Preda („la Paris, îi plăcea să fie primit boiereşte, deşi nu ţi-o ierta. Ne-ar fi vrut - inconştient - mai jigăriţi, participînd astfel la soarta comună din ţară”). Pentru altcineva pot fi, desigur, mai captivante detaliile despre Parisul lui mai ’68, despre şocul Soljeniţîn din 1973, despre agresiunile la care a fost supusă Monica Lovinescu, despre cazul Goma, Tănase, Haiduc ş.a.m.d., dar pentru mine evocarea cuplului Ion Vinea - Henriette Yvonne Stahl (p. 65), istoria înfiinţării revistei Cahiers de l’Est (p. 168 ş.u.), plînsul lui E. Jebeleanu şi E. Schileru la Paris sau rezumarea 238 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM abilităţilor lui Mihnea Berindei valorează, intr-un fel, mai mult decît chiar analizarea lui B.-H. Levy & Co. De acum, atenţie mărită: urmează anii ’80-’90 şi ne apropiem de zilele noastre. Cine va învinge, catifeaua sau ariciul ? Ziarul de duminică, nr. 15/13 apr. 2001 O zădărnicie anume Monica Lovinescu, Jurnal, 1981-1984, Editura Humanitas, 2002, 367 pagini Cine s-a deprins, prin decenii, cu ideea Monicăi Lovinescu ca întrupare a triumfului (cultural, politic, social, conjugal) va fi surprins citind acum convingerea autoarei privind „sentimentul dominant al zădărniciei, pe care tata mi l-a trecut şi mie”. Venind în librării cum nu se putea mai bine, adică aproape simultan cu Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu, noul volet al jurnalului Monicăi Lovinescu se înscrie în acelaşi joc al naturii luptătoare cu pulsiunile scepticismului. între fondul autopostulativ, tentaţia melancoliei şi spectrul eşecului. între forţa de construcţie persuasivă a eului şi gustul înfrîngerii, încercat sistematic. La prima vedere, deşi totul e defect în România anilor ’80, totul e perfect în imaginea pariziană a cuplului Monica Lovinescu - Virgil Ierunca, de stăpîni mediatici cvasiabsoluţi ai exilului (intern şi extern), în ciuda multelor antipatii care-i înconjoară, din Chicago la Aachen, de la Montreal în Madrid şi la Freiburg (başca bucureşteana „operaţiune Eterul”...), în ciuda invidiilor stîrnite, a nesfîrşitelor intrigi de salon şi coterie ţesute în jurul celor doi, fapt e că toată lumea îi caută, îi cultivă cu scrîşnet sau veneraţie şi tremură în aşteptarea verdictelor lor, fie ele estetice sau morale, fie politice sau administrative. Biroul Europei Libere din Paris era în deceniul nouă al veacului trecut o Mecca a exilului românesc, o fortăreaţă a literaturii profesate ca subminare estetică a dictaturii, o placă turnantă a informaţiilor, a lucrăturilor şi - METABOLISM LITERAR 239 vedem mai limpede acum - a conflictelor mai mult sau mai puţin exhibate cu centrala miincheneză şi chiar cu conducerea americană. Trei sînt, în acest jurnal, marile surse de amărăciune ce alimentează gustul de cenuşă al zădărniciei: 1) necoagularea (nefinalizarea) nici unei tentative de revoltă anticomunistă în România - o tentativă clară, puternică, de masă, ori măcar de breaslă, cu coerenţă şi forţă de impact la nivel naţional; 2) persistenţa sinucigaşă (de nu criminală) a stîngis-mului în cuprinsul intelighenţiei franceze, refuzul ei feroce de a accepta echivalenţa totalitarismelor în secolul XX, nesaţiul cu care condamnă la dreapta ceea ce aplaudă la stînga, cecitatea autoprogramată a socialiştilor ş.a.m.d. (vezi 21 febr. 1982, 8 aug. 1982, 16 iulie 1983); 3) „prudenţa excesivă” a politicii de la vîrful Radio Free Europe („Americanii de la RFE numai gazetari nu sînt, ci tot felul de funcţionari care se ocupă cu poliţia ştirilor”, p. 93) faţă de România unui Ceauşescu tratat pînă spre 1987 cu oficiala condescendenţă şi chiar admiraţia de la 1968 (vezi 9 iul. 1982, 7 febr. 1983, 5 sept. 1984, dar mai ales 13 iun. 1983 şi 12 sept. 1984). Astfel, fiecare zi din viaţa autoarei este un amestec de speranţă, teamă şi resemnare. De fervori culturale (extrem de rare sînt zilele fără lecturi, fără un film, un spectacol, o întîlnire culturală) şi dezgust, de excitaţie politică şi lehamite. 1981-1984 va să zică scandalul MTS, revolta lui Dorin Tudoran, jurnalul lui Ion Caraion din Sâptămîna, cazul Goma - V. Tănase - Moţu Haiduc - DST, relaţia Alexander Haig - Ştefan Andrei - părintele Calciu (cu concluzia: „Americanii sînt nişte naivi congenitali”). De-a lungul drumului, numai trei figuri fără fisură, înconjurate cu constantă admiraţie şi empatie: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu. Dar şi Dan Hăulică, dilema literar/moralitate (vezi disputa în jurul lui Radu Petrescu, p. 25, sau Gorki, p. 169), teama lor că, dezvăluind zonele subversive din cărţile publicate în ţară, fac deservicii autorilor (care autori, de altminteri, voiau şi nu voiau să le fie etalate la soare şopîrlele, vezi aici cazul Refugiilor lui Buzura), Conferinţa scriitorimii din 1981, telefoanele zilnice din ţară şi cîte altele. De notat bemolul aşezat la cheia encomiastică în cazurile G.G. Marquez, Milan Kundera şi V. Grossman, rezervele faţă de N. Steinhardt („lipsa de rigoare estetică” şi opţiunile şocant-acomodante, vezi p. 253), revelaţiile pe nume Gabriela Adameşteanu şi Mircea Daneliuc, imaginea lui Sorin Dumitrescu („o bună conştiinţă lină”), 240 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Adrian Marino („.. .aducînd un temei opiniilor care circulă asupra lui în ţară”, p. 209), Mircea Iorgulescu (la 11 iul. 1983). Plus detalii captivante despre Alexandru George, Valeriu Cristea, Paul Barbăneagră („fanatismul lui e senin şi bine intenţionat”), I.D. Sîrbu, Paul Dimitriu („de ani de zile agent, îl plîngem deci”), Dan Zamfirescu stupefiant ca de obicei (vezi 11 nov. 1982) etc. Sigur, ce se vede îţi turbează salivarele imaginaţiei gîndind la ce a rămas închis în carnete, precum în cazul relaţiei dintre memoriile lui E. Lovinescu şi şocanta cantitate de aqua forte din agendele tipărite postum... Una peste alta, acordaţi-vă un minut de linişte şi priviţi coperta cărţii de la Humanitas, cu intrarea în casa pariziană a „Monicilor”, o Casă a lecturii în exil, care este exact inversul Casei Scînteii. Cum ar spune Cioran, nici o zădărnicie nu este-n zadar. Nu credeţi ? Ziarul de duminică, nr. 47/6 dec. 2002 Teme şi dileme la Paris Monica Lovinescu, Jurnal, 1985-1988, Editura Humanitas, 2003, 368 pagini Nu cred că-i o impresie falsă: noul volet din Jurnalul Monicăi Lovinescu este mai bogat, mai palpitant şi mai bine ritmat decît precedentele. De ce? Pe de o parte, fiindcă intervalul 1985-1988 face să coincidă apogeul demenţei ceauşiste cu intrarea Estului european în perestroika, de unde accelerarea vizibilă a disidenţelor, a schimbărilor de ştafetă, a angajării tot mai făţişe a mass-media şi a serviciilor speciale occidentale în mizeria „treburilor noastre interne”. Pe de altă parte, îmi îngădui să observ că redactarea finală a manuscrisului beneficiază din plin de pe urma experienţei de după 1990, de după 1996 şi de după 2000 a autoarei: toate iluziile s-au spulberat, jocul erotic al SUA şi al puterilor vest-europene împrejurul Rusiei a rămas acelaşi, mai tot ce părea perfect legitim şi aplicabil s-a dovedit instabil, pueril, amăgitor, falimentar ş.a.m.d. METABOLISM LITERAR 241 Astfel încît tonul relatării s-a înăsprit, un fel de radicalizare la puterea a doua: o dată faţă de România ultimilor ani ai ceauşismului, a doua oară faţă de lumea europeană îmbibată, la Est, ca şi la Vest, de nostalgii socialiste. în orice caz, cîteva notaţii aspre dau seama într-o manieră tulburătoare de vechea, dar şi actuala oboseală acidă - totuşi, neresemnată - a Monicăi Lovinescu în faţa grotescului leviathan. Iată-le, fără comentarii: „24 mai 1985. Telefoane succesive de la Miinchen. Washington cere insistent să nu se mai facă despre D.T. [Dorin Tudoran, n.n.] comentarii. E pentru prima oară cînd Departamentul de Stat tratează direct FE [Radio Europa Liberă, n.n.] ca pe o filială căreia îi dai ordine” ; „6 aug. 1985. Departamentul de Stat a înfiinţat pe lîngă un consulat american din Germania o secţie specială de control al Europei Libere şi Radio Liberty. (...) Totul ar veni de la nişte gafe «antisemite» pe Radio Liberty. E în logica absurdităţii şi laşităţii lumii în care trăim ca ea să-şi boicoteze singură unica ei armă eficace : acest post de radio spre Est”; „3 febr. 1986. Americanii sînt în stare de orice, chiar de a-şi sabota singuri arma cea mai eficace, FE [Radio Europa Liberă, n.n.] fiind ultimul balon de oxigen al României. Cum spune V. [Virgil Ierunca, n.n] cînd comentăm - sumbri - Occidentul ar merita cu adevărat să fie înfrînt. Prea face totul pentru asta! ”. Accelerarea ritmului provine din - cum să-i spun? - alternanţa aller-retour, de-a dreptul ameţitoare uneori, a celor care vin cu cei care se duc. Tot mai mulţi români transfugi, paralel cu moartea lui Mircea Eliade, a lui Noica, moartea lui Şerban Cioculescu, Leonid Dimov, Beniuc, Al. Rosetti, Al. Graur, Iorgu Iordan ş.a., totul notat împreună cu zvonistica de rigoare, ca şi demiterea lui Adrian Păunescu de Ia Flacăra (vezi p. 50), faptul că şoferul lui Dulea este fiul lui Horia Sima etc. etc. 1985-1988 va să zică dramatica, umilitoarea plecare din ţară a lui Dorin Tudoran, arestarea şi uciderea lui Gheorghe (Babu) Ursu, cazul trist răsucit al lui Mihai Botez, neaşteptata rămînere la Paris a cuplului Sonia Larian - Lucian Raicu, impetuoasa rămînere a Măriei Mailat, urmată de Dan Culcer (caracterizat aici drept singurul român filo-maghiar sincer), ezitările chinuitoare ale lui Augustin Buzura şi Bujor Nedelcovici, aproape masochist prelungite, de a alege calea exilului, ezitarea - tranşată în cele din urmă - a lui Mihai Dinu Gheorghiu, apoi cazul Dan Petrescu şi anchetele din Iaşii Opiniei studenţeşti, valurile stîmite la Bucureşti, în lumea colonelului Achim, de „atitudinile necorespunzătoare” ale lui Dan Deşliu. 242 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Acelaşi interval îl aude pe Noica telefonîndu-i Monicăi Lovinescu în iunie 1985 ca să-i „mulţumească pentru că nu i-am reţinut în Occident pe Pleşu şi pe Liiceanu”, îl vede pe Eugen Simion, în decembrie 1986, „mai deschis ca niciodată” („cînd asist, glosează autoarea, la laxismul şi iresponsabilitatea de aici, nu pot să nu-i admir pe aceşti atît de huliţi -şi de mine chiar desconsideraţi, pentru a nu fi urcat pe baricade -intelectuali români care luptă cu încăpăţînare de decenii pentru a salva o cultură ce reprezintă singura lor formă posibilă de rezistenţă”), după cum faptul că Eliade ar fi murit cu zîmbetul pe buze citind Exerciţii de admiraţie, că E.M. Cioran nu-i ierta multe păcate din tinereţe autorului Huliganilor sau notaţia din 20 aprilie 1986, cînd se află că Eliade va muri, „mi se fură o parte de viaţă. Nu cred şi nu cred. Un lucru am învăţat: că nu mai pot spera” proiectează asupra întregului bogăţia tristeţilor crepusculare. Aluvionar, fondul faptic va face deliciul cunoscătorilor şi le va oferi junilor neofiţi imaginea unei epoci. Dar la fel de importante sînt verdictele precum: „Nu e nimic de făcut decît atunci cînd mişcarea porneşte de sus - exemplul Hruşciov, destalinizarea născînd disidenţe etc. ”. Dar mai ales acesta : „în timp ce polonezii şi ungurii vin cu proze incendiare, la noi domneşte făcutul cu ochiul sau literatura atemporală. Să mai adaug cît de obositor e să te îndoieşti de propriul tău neam, acţionînd mai departe ca şi cum ai avea încredere în el ? ”. Morala unei fabule... de-o viaţă. Ziarul de duminică, nr. 21/6 iun. 2003 P.S.: La Paris, pe dreapta Monica Lovinescu, Diagonale, Editura Humanitas, 2002, 244 pagini în octombrie 1990, cînd am avut şi eu, în sfîrşit, prilejul să ies din România şi privilegiul de a-i cunoaşte pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, două formule ţin minte că m-au şocat la cel dintîi dialog al METABOLISM LITERAR 243 nostru. A fost, întîi, cuvîntul greu ca un chepeng peste o pivniţă folosit de Virgil Ierunca în privinţa României postcomuniste: „Sîntem o gubernie”. Cum a răsunat acest verdict nu atît în cafeneaua din Piaţa Sorbonei, dar în auzul inocentului doldora de speranţe ce eram... nu vă mai spun. Ei bine, an de an de atunci, nu fee decît să inventariez elementele care ne apropie de imaginea tradiţională a mujicului din stepă, cel iubitor de votcă şi bici, împăienjenit de oblomovism, mocnind de ură de clasă şi poftă de conace incendiate, situat în grotesca venerare a Revizorului, în lugubra hipnoză a uniformei şi Ohranei, în lehamite de Occident şi extaz faţă de fărădelege. De cealaltă parte, acea tristeţe acidă a Monicăi Lovinescu vorbind despre stîngismul - irepresibil, intratabil, secular - al intelighenţiei pariziene m-a făcut să zîmbesc îngăduitor văzînd resemnarea cu care şi-a punctat afirmaţia cum că „zece, douăzeci de ani de acum înainte, mai mult de a-i face pe occidentali să accepte - strict teoretic măcar -comparaţia dintre nazism şi comunism nu putem face. Nicidecum echivalare, dar măcar simpla punere în paralel a celor două totalitarisme”. Zîmbeam atunci, fiindcă eram convins că, în cîteva luni, toată lumea va accepta noile realităţi şi că Vestul (culpabilizat, vezi bine, şi dornic să-şi spele păcatele) se va vărsa binefăcător peste Estul costeliv, iar mlădioasa, iute adaptabila la pensee frangaise se va plia pe setea noastră de dreapta, adică de capitalism, liberalism, elitarism ş.a.m.d. Ei bine, la numai cîteva luni apoi, la un colocviu de la INALCO dedicat Estului sovietizat graţie Aliaţilor, mi-a fost dat să înţeleg la modul cel mai brutal ce va să zică încrîncenarea dogmatică a stîngismului parizian, inclusiv academic. Orbirea voluntară, opercularea sistematică, refuzul absolut al - cel puţin - îndoielii, al unei fisuri cît de mici în atît de perfidul, uriaşul beton prefabricat al teoriei dumnealor cum că în 1989 am ieşit nu din bolşevism, ci din fascism şi naţionalism, avînd abia acum, după ce am întinat sfintele idealuri socialiste, misia istorică de-a experimenta menşevismul. Dacă eu am zîmbit concesiv atunci, foarte mulţi au acuzat-o direct, urît, furibund pe Monica Lovinescu pentru radicalismul posteeauşist, pentru scepticismul coroziv şi intransigenţa neresemnată, neiertătoare cu care a taxat viciile de gîndire ale ideologiei pentru care, conform lui Stalin, „omul nu contează” şi în numele căreia Sartre a decretat (vezi aici la p. 60) că „un regim revoluţionar trebuie să se dezbare de un 244 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM număr de indivizi care-1 ameninţă şi nu văd alt mijloc decît moartea. Din închisoare mai poţi să şi ieşi...”, asta fiind în 1973 ! Din păcate pentru literaţi, Monica Lovinescu a abandonat după 1990 exerciţiul ritmic al cronicii literare, „ajutată” fiind şi de ranchiunoasa decizie a conducerii Radio Europa Liberă de a desfiinţa Biroul din Paris al postului, cel constant bănuit şi acuzat de abateri de la Linia Conivenţei. Dar din fericire pentru publicul mai larg, cititor al Humanitasului, al 22-ului şi al României literare, Monica Lovinescu s-a implicat în varii maniere în aproape tot ce a însemnat adiere de „proces al comunismului” în minţile noastre de foşti Oameni ai Cozii, de la seria editorială pe cît de excepţională, pe atît de puţin comentată de la Humanitas pînă la Memorialul durerii, cărţile Doinei Jela, filmele lui Lucian Pintilie etc. Un proces intentat deopotrivă părinţilor şi nepoţilor, fondatorilor şi tovarăşilor de drum, vrăjitorilor şi dezvrăjiţilor copleşiţi de nostalgie ori ameninţaţi de amnezie. Apărute între febr. 1990 şi nov. 2001 la rubrica sa din România literară, Diagonalele reunite în volum se strîng cu fervoare şi elanuri simpatetice împrejurul lui Raymond Aron, Jean-Frangois Revel, Frangois Furet, Alain Besangon, Stephane Courtois, A. Glucksmann, K. Finkielkraut, se delimitează cu amară ironie de excesele coabitante de tip Michnik - Jaruzelski sau Alexandre Adler - Lily Marcou, pentru a se delimita net de terorismul intelectual prin care „aceleaşi păcate înfierate la Heidegger sînt sistematic acuzate la Sartre. Intenţiile nu pot fi josnice decît la extrema dreaptă, cum o rotim spre stînga scuza devine principala figură de stil”. Cine oare, în absenţa Monicăi Lovinescu, ar fi comentat la noi cărţi precum Jugement â Moscou de Vladimir Bukovski, Le Lys et la cendre de B.-H. Levy, La Fin de l’innocence de Stephen Koch, La Parole ressuscitee de Vitali Sentalinski, Ideologies et realites de Jeanne Hersch? Cine ne-ar mai fi adus în atenţie cazul Monnoret, cazul Arthur London cu perversa traficare a trecutului, cazul Jacques Rossi, fost agent al Komintern, ajuns la 91 de ani să declare că „omul nou” al nazismului era omul nou al sovietelor? Şi cine ar fi dispus de un atare capital de credibilitate pentru a scrie un text precum Gramofonul ideologic (vezi pp. 193-196)? Citiţi-1... şi mai vorbim după aceea. Ziarul de duminică, nr. 49/20 dec. 2002 Mircea Zaciu Organismul literar şi drenul postoperatoriu Mircea Zaciu, Jurnal (1979-1982), I, Editura Dacia, 1993, 393 pagini Context Deşi am citit cu atenţie serialul memorialistic publicat de Mircea Zaciu în Vatra din 1990 încoace, senzaţia pe care ţi-o dă lectura-şnur a acestor patru sute de pagini ce compun volumul I (1979-1982) din Jurnalul apărut la editura Dacia este una copleşitoare. Adevărat: citite lunar, fragmentele îşi conservau autonomia savorilor sarcastice, prilejuiau o delectare anume, însă eram departe de-a bănui virtuţile întregului. De document unic: personal, dar şi colectiv, informativ, dar şi psiho-logic-moral, dar şi de ghid în culisele politico-literare ale „deceniului diabolic”, cum îl numeşte autorul. Era, într-un fel, de aşteptat ca breasla literară să facă deschiderea în operaţia de drenare postoperatorie a putregaiului adunat în noi de zeci de ani. Cu toate că întîmplările şi atmosfera de aici au fost comune şi-n ceea ce-i priveşte pe oamenii celorlalte bresle, arte şi profesii (pictori, actori, regizori, coregrafi, presă, radio-TV, muzicieni, doctori, jurişti, istorici, diplomaţi etc.), lumea literară a fost cea care a distilat pînă aproape de puritatea absolută toate otrăvurile oferite spre experimentare de comunism cu atîta grijă, vigilenţă şi largheţă. Pînă acum, la patru ani de la înlocuirea lui Ceauşescu, asta e tot ce avem mai bine încorporat despre viaţa literară sub dictatură: Jurnalul lui Mircea Zaciu! Din arhiva Uniunii Scriitorilor n-a ieşit mai nimic: 246 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM funesta inspiraţie de a-1 pune vechil peste ea pe Cornel Brahaş a făcut ca multe documente să fie distruse ori să ia calea sertarului cu viitoare şantaje. Nu-i vorbă, complicitatea generală ar fi făcut oricum să se aleagă praful tăcerii de tot ce se putea dezgropa de acolo, mai ales de rapoartele serviciilor de interne-externe. Din arhiva C.C.E.S. nu a ieşit nimic, nici măcar listele de epitete ori cuvinte prohibite, nici măcar organigramele, circularele, formulele fixe pentru telegramele oficiale, indicaţiile pentru cenzură sau referatele făcute pentru un volum sau altul. (însuşi Mircea Zaciu refuză deocamdată publicarea referatelor negative ale Dicţionarului scriitorilor români coordonat de d-sa! Măcar ca anexă a ediţiei atît de mult aşteptate...) Din edituri, tot aşa, dacă am văzut tipărite prin ziare cîteva fragmente de referate ale cenzorilor sau ale consilierilor de încredere, ori pasaje scoase din ediţiile de atunci şi adăugate reeditărilor de acum. Nimeni n-a poruncit, nimeni nu a tăiat, nimeni n-a făcut referate negative, toată lumea şi-a făcut datoria, cu toţii am contribuit la „păstrarea continuităţii şi a valorii culturii naţionale, indiferent de preţul plătit”. Parola pentru tot ce-a fost pare a fi leneşa, cinic-ludica explicaţie a personajului din Topârceanu: „Nu-i nimic, a trecut acceleratul...”. Iar acum, privind îndărăt - nu neapărat cu mînie, ci cu simplă curiozitate -, observi că-n patru ani am îmbătrînit cu 80 şi că un eveniment care-acum zece ani era trăit cu febre apocaliptice a devenit obiect de bîrfă nostalgico-jucăuşă, basm, banc, feerie insipidă; că Suzănica era drăguţă, ce să facă şi ea, săraca, ori că „lasă tu, că Dulea a mai şi dat drumul la cărţi”, că „faţă de Burtică şi Popescu-Dumnezeu, Tamara era o fiară”, că „unde mai apar acum ediţii ca Scriitori români? ”, „unde mai poţi lua azi un Joyce cu 50 de lei ? ” etc. etc. Sindromul e cunoscut: dacă din 1985 vidul Aşteptării a comasat anii în clipe, în schimb violenţa schimbărilor, densitatea, ritmul şi varietatea întîmplărilor de după 1989 - culminînd cu crîncena reinstau-rare a gerontocraţiei incompetente de acum - au întins enorm percepţia timpului. Încît astăzi, cînd spui, de pildă, „generaţia ’80”, duci palma la frunte ca pe vîrf de munte, mijeşti greu ochii şi vezi chipurile de-acum cinci ani ca pe ceva de dinaintea erei noastre, ca pe un exilaş pe-o boabă de piper... în plus, cum spuneam, triumful contrarevoluţiei ne-a inversat aproape complet percepţia asupra celor de atunci. în vreme ce opinia publică a fost diabolic prelucrată la foc mic şi pervers, încît pentru multă lume disident n-a fost Dinescu, ci Lăncrănjan, METABOLISM LITERAR 247 luptător n-a fost Pleşu, ci Păunescu, cenzuraţi au fost Paul Anghel şi-a lui ceată, Eugen Barbu a jucat un rol de Carpaţi în conservarea naţiei, rezistenţa eficientă s-a făcut dinăuntrul aparatului, la nivel de Plămădeală şi Ştefan Andrei, Maliţa ori Săram, apărător al libertăţii de expresie a fost Vădim Tudor, singura forţă conştientă şi arhipatriotică a fost Securitatea... în acest timp deci, democraţii de azi sînt... „Lasă, dragă, că-i ştim noi, tot nomenclaturişti... iar Europa Liberă a fost cu destabilizarea, nu vezi?”... ş.a.m.d. „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”? Mircea Zaciu spune că ţine jurnal de la 14 ani. Va să zică, din 1942. De ce a optat, atunci, pentru 1979-1989? (Primul volum se opreşte la 4 iunie 1982.) Asta-mi evocă acea stupidă, dacă nu perfidă, întrebare tipică pentru 1990 : „Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani? ” (adică de cînd s-a dat drumul la perestroikă şi puteaţi şi voi să puneţi ceva bani de-o parte, ce dracul). Pentru scrutarea măruntaielor putrede ale comunismului, ceauşiştii au recomandat „obsedantul deceniu”, unde le venea bine chestia cu aducerea bolşevismului pe tancuri ruseşti şi mai ales uriaşul spor de alogenie diriguitoare pe cap de român. în acelaşi scop, staliniştii au pus pe masa de operaţie naţional-comunismul ceauşist, cu tracomania şi protocronismul (id est occidentofobia) care frizau paranoia. Generaţia ’50 suspina după respectul - hilar, ultrainteresat, amuzat, totuşi real - acordat demnitarilor culturali. Generaţia ’60 suspina după anii congresului al IX-lea, cînd au fost impuşi programatic precum leii paralei în toate arenele deschise. Generaţia ’80 suspina după bafta unică a şaizeciştilor, şi tot aşa, pînă ce toate suspinările s-au focalizat în paranteza de la 1985 la 1989. Restu-i moft, uitaţi totul şi iubiţi-vă pe tunuri! Revin, amputarea deceniilor anterioare mi se pare marele triş din atît de atrăgătorul, documentatul şi palpitantul joc al profesorului Zaciu. El nu alterează nicidecum cîştigul prezent, numai că perspectiva e cenzurată flagrant. Şi nu pe ici, pe colo, ci taman în părţile esenţiale. Pentru că: 1) prima carte a lui Mircea Zaciu după o producţie (de) gen Amiaza unei revoluţii (1954) este monografia „ Agârbiceanu”, care apare în 1955 (cînd cu „micul dezgheţ”). N-ar fi fost instructiv să-i ştim contextul, subtextele, receptarea paralel cu directivele epocii? 2) Un debut în acei ani însemna - ca întotdeauna, de altfel - o serie colaterală 248 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM de complicităţi. Unele dintre acestea - şi deloc nesemnificative - se repercutează din plin în viaţa literară, ca şi în viaţa personală a lui Mircea Zaciu şi în perioada cuprinsă în prezentul volum. Legăturile, de varii naturi, ale autorului cu partida ardeleană a literelor - cu un A.E. Baconsky, un Titus Popovici, cu Ion Brad, Lăncrănjan, Ioan Alexandru, I.D. Bălan, F. Păcurariu, Al. Căprariu, Aurel Rău, V. Felea, Ion Vlad, Vasile Rebreanu şi cîţi alţii îşi aveau rostul lor anume aici. Aici, unde, acum, numai Augustin Buzura deţine rolul de tuyau esenţial pentru informarea despre vîrf a universitarului clujean. Şi unde, dacă Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Aurel Sasu apar prea rar şi numai tangenţial, cafeaua e sorbită acasă la Titus Popovici, iar Nicolae Gheran apare mai mult decît Nicolae Manolescu. 3) Mircea Zaciu a plătit un preţ anume cerinţelor epocii, dar şi propriilor utopii socializant-morale, în piesele de teatru compuse cu Vasile Rebreanu. Or, fie şi numai simpla enumerare a circumstanţelor scrierii/publicării acestora, cu toate comandamentele şi toată tipicăria cenzurii de atunci, ar fi fost o încîn-tare. Amară, desigur. 4) Mircea Zaciu nu este numai excelentul istoric şi critic literar, ci şi un profesor universitar de rodnică şi lungă carieră. Presupun că şi-n acest domeniu Jurnalul său trebuie să fie de-o bogăţie unică în ce priveşte cabalele, eterne de altminteri, ale meseriei didactice. E de-ajuns să citeşti paginile rezervate în acest volum inspecţiilor de grad (vezi pp. 105, 177, 274, 277, 354) - extrem de interesante prin verdictul lapidar, teribil de elocvent şi înfricoşător în descrieri - ca să întrevezi ce-ar fi publicarea jurnalului universitar al autorului. 5) Mircea Zaciu a călătorit mult în anii ’70 - burse de studiu, lectorate, congrese şi colocvii internaţionale etc. Jurnalul Teritoriilor, de pildă, ar fi fost şi el foarte instructiv, ca şi conciliabulele cu forurile competente. într-un fel erai sfătuit ce să faci şi să spui în străinătate în 1964 şi cu totul altceva era la 1979, după „defecţiunea Pacepa” şi urmările acesteia, sau la 1987, după lovitura dată de glasnostul marelui vecin. Astfel încît cine parcurge cele patru sute de pagini alocate perioadei 1979-1982 va fi, pe de o parte, sedus de mulţimea datelor şi de sagacitatea reflecţiilor, dar şi, pe de alta, cuprins de o tristeţe nesfirşită în faţa absenţei deceniilor anterioare. Poate că o suită de portrete, ca-n memorialistica lovinesciană, ar putea suplini, la o adică, uriaşa lacună: fie şi numai un „profil” Titus Popovici sau Ion Ianoşi 1950-1990 şi tot ar recompune epoca în datele-i esenţiale. METABOLISM LITERAR 249 Capcanele parantezei. O digresiune în treacăt fie zis, cum tot sîntem prinşi acum în sorbul memorialistic, este bine să ne gîndim pe-ndelete la capcanele deschise de închiderea între paranteze a multor scrieri de gen. Despre memoriile de închisoare nu poate fi vorba: strict circumscrisă, experienţa lor nu reclamă neapărat întregul traiect esenţial. însă în celelalte cazuri memoriile fie că deschid trape periculoase, fie că deturnează atenţia de la viciile ansamblului uman ori se instituie pur şi simplu ca diversiuni şi acuzaţii drapate-n autojustificări. Cităm la întîmplare cîteva cazuri. Notele pariziene ale lui Al. Căprariu din 1970 - cele despre întîlnirile cu Cioran mai ales -, scoase din contextul epocii şi al biografiei complete a autorului, pot să certifice doar, cel mult, o anume latură a fostului director al editurii Dacia. Dar restul...? La fel, dacă Virgil Cândea şi-ar publica, să zicem, convorbirile cu Mircea Eliade din anii ’70, cînd era pus de sus (alături de alţii) să-l aducă pe savant în ţară, n-ar fi un pur erou al cauzei literare ? Dacă toţi demnitarii şi-ar scrie memoriile din perioadele de aşa-zisă ostracizare politică, n-am avea oare o listă nesfîrşită de martiri (nomenclaturişti) ai nomenclaturii? Veniţi azi cu memorii, un M. Maliţa, un Comeliu Mănescu, un Maurer, un Burtică sau Popescu-Dumnezeu ar putea lesne să se impună tineretului cititor ca nişte corifei înşelaţi, ca să nu mai spun ce ar putea face un Adrian Păunescu din anii săi post-Flacăra: un Christos pe crucea patriei, nu-i aşa? în fine, o carte frumoasă precum O viaţă-n bucăţi de Mariana Şora schiţează cîţiva ani de Paris din tinereţea autoarei, dar dintr-o viaţă mult mai complicată, cu contexte şi subtexte politice şi de administraţie culturală pe care le ştiu doar unii congeneri, necum cititorul sau analistul de azi. Iar pentru operaţia de reconstituire a dinozaurului după un os nu prea mai avem specialişti. Dacă literatura confesivă a lui Ion Ianoşi este un tip aparte, unde, în filigranul paginii, se întrevăd mai multe realităţi, în schimb gesturi publice de mărturie autolegitimizantă precum cele ale lui Valeriu Râpeanu din CNM („Un moment al rezistenţei culturale: ediţia Gheorghe Brătianu”, nr. 128-129/februarie 1994) deschid alte riscuri. Ele, mă grăbesc s-o spun, sînt în orice caz bine venite. Pentru că, subliniez: nu-i nicidecum vorba de răzbunări (cine/ce-ar mai putea face?) sau de fixaţia noastră de a incrimina neapărat, ci de simpla, 250 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM umana (şi istorico-literara) CURIOZITATE. Or, dacă Valeriu Râpeanu -ca şi Valentin Silvestru în jurnalul celor 40 de ani de teatru - alege din cei 40 de ani de redacţie de revistă şi directorat de edituri anume acele momente de sfadă cu unele autorităţi şi de „conspiraţie” pentru apariţia unui volum sau altul - în lipsa, repet, a examenului global -, asta înseamnă deghizarea distribuţiei integrale într-un singur personaj. Astfel încît oricînd şi oricine a lucrat în Aparat îşi poate secţiona viaţa, munca şi compromisurile pentru a-şi proclama public imacularea. Fiecare a făcut cîte ceva bun, şi Radu Constantinescu, şi Elena Docsănescu, şi Ecaterina Ţarălungă, şi George Ivaşcu, şi Eugen Barbu, şi tov. Gheorghe sau Poiană şi cîţi şi mai cîţi, fiecare are la activ o carte „salvată”, un referat favorabil în travesti semi-nefavorabil, un literat ajutat la nevoie, un sprijin pentru paşaport, pentru apartament, pentru buletin de Bucureşti, pentru butelie, televizor, maşină, promovare sau, măcar, amînarea retrogradării, pentru pensie de la Uniune, pentru colaborare cu Securitatea din raţiuni de şantaj, de patriotism, de religie, de minoritarism ori de aprobare a plecării definitive din ţară etc. Fiecare creator şi-a avut îngerul (de partid) păzitor, măcar la un moment dat, ori a fost ajutat de rude, de şefi influenţi, „omul cuiva”, „relaţiile altcuiva”... De aici, dacă îngerii păzitori îşi decupează din aripile înnegrite de fum acea pană albă, rezultă un infern pentru cenzori şi un paradis pentru victimele... datoriei. închipuiţi-vă invazia pe piaţă a cîtorva mii de autobiografii eroice de cenzori şi slujitori de partid ! Ce altceva ar mai fi bietele lor victime de nu nişte profitori obraznici, neînţelegători, nerecunoscători, destabilizatori ş.a.m.d.! Cine-i „mai bun” ? Gardianul care-nchide un ochi cînd prizonierul trage pe furiş un gît de aer ? Referatul care te-ndeamnă să schimbi titlul cărţii şi să scoţi pasajul X „ca să treacă volumul în rotativă” ? Directorul de editură care-şi justifică autocompromisurile politice prin apariţia atîtor cărţi de calitate? Securistul care te-a blocat... „ajutîndu-te, de fapt, să nu faci prostii” ? ! ? Mă rog, toate astea se ştiu de mult, s-au tălmăcit şi desluşit pînă la pulverizare, in-solvare sau pietrificare. Ce voiam să spun e că fiecare examen parţial de viaţă, creaţie şi conştiinţă ar trebui prefaţat de autor măcar cu cîteva pagini de prezentare a întregului. Altminteri, citind, de pildă, uriaşa neruşinare a memorialisticii brucaniene, fără să ştie adevărul faptic al anilor ’50, nepoţii noştri îşi vor sălta privirile din carte şi ne vor întreba cu candoare: „Ce-a tot avut bunicul împotriva lui Brucan ? ”. Mergînd tot aşa, proverbul METABOLISM LITERAR 251 cu lupii la stînă va ajunge taman inversul lui - oile la stîna de lupi. Şi încă nişte oi turbate, nu ? în fine, mai e ceva: ca în orice dictatură, de la Nero la Hitler şi Stalin, şi-n vremea lui Ceauşescu a existat din plin rivalitatea dintre serviciile mai mult sau mai puţin speciale. între armată şi Securitate, serviciile interne şi cele externe, între activiştii de partid şi Securitate, între direcţia aia şi direcţiile celelalte, între barosanii sexagenari şi „lupii tineri” (vorba sloganului de la ’91), între naţionalişti şi evrei, între rusofili şi occidentalişti, între nevestele demnitarilor, între mahării de la centru şi cei din provincie, între orgolii, între nepoţii nomenclaturii, între cine şi mai cine ştie. Or, dacă pe de-o parte se pompa, să zicem, întru apariţia integralei Eminescu, din cealaltă parte se pompa împotriva ei; dacă apărea, cu chiu, cu vai Gorila lui Rebreanu, tot cu chiu, cu vai apărea şi-un Felix Aderca ; dacă se tăia din Iorga, se tăia şi din Mihail Sebastian; dacă un for respingea o carte, aceasta era sprijinită de forul rival, de cabinetul 1, 2 sau 3, după cum vom vedea şi din Jurnalul lui Mircea Zaciu. Aşa că „eroismul” de a da bun de tipar unei ediţii se sprijinea întotdeauna pe un „ce” dindărătul, de deasupra ori de dedesubtul sistemului; cine să creadă că Mircea Mâciu putea să tipărească Istoria credinţelor a lui Eliade fără avizul prealabil al unui Mare Ochi, chit că se făcea după apariţie tot scandalul de rigoare ? Cine să creadă că paginile „cu bube” din Magazin istoric nu beneficiau de „spatele” lui C. Popişteanu, ori că apariţia lui Heidegger la Editura Politică era o simplă datorie „profesională” a conducerii acesteia ? Dacă practicăm segmentarea autoapologetică, apoi să decodăm şi reţelele conspirative, fiindcă-n toate deciziile aşa-zis riscante şi eroice era mereu la origine cîte-o pleşiţă mai veche sau mai nouă, cîte un Enache, cîte un Miu Dobrescu, Eugen Florescu sau Gogu Rădulescu. De bună seamă că vine dilema: e mai bună absenţa oricărei revelaţii sau trebuie să ne mulţumim, deocamdată (adică vreo 10-15 ani), cu jumătăţi de adevăr ? Ca psihologie adînc înrădăcinată întru jumătăţi de măsură, vom înclina, nu-i aşa? către varianta din urmă... 252 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Ocol autorului Să revenim totuşi la Mircea Zaciu, care observ că pînă acuma n-a apărut decît ca pretext. Cer iertare şi continuu : Nu înalt, subţire ca un ac de seringă, priviri iuţi, pînditoare-n ironie şi galeş-maliţioase-n cozerie, zîmbet brici, păr scurt şi ţepos, invariabil elegant (eleganţă sobră, purtată cu distincţie), Mircea Zaciu e tot ce poate fi mai universitar în prestanţă şi obiceiuri: punctual, măsurat în atitudini, foarte atent la nuanţele colocviale, recalibrîndu-şi permanent cuvintele în funcţie de armele interlocutorului, distant cu amenitate şi cordial, cînd nu suspicios, excelent conviv şi om de echipă. Intelighenţia ardelenească-n persoană. Nu ştiu de ce mi l-a „evocat” (vorba vine, că n-aveam de unde să-l cunosc) întotdeauna pe Iuliu Maniu, sau, mă rog, aşa cum mi-1 închipuiam pe Maniu, mereu dispus să asculte, nutrind fascinaţia conciliabulelor, închis la toţi nasturii eului, atras de reveriile bădăcinist-solitare, dar mereu înconjurat de emuli mai mult sau mai puţin fideli, vorbind cu subînţelesuri, mefient, doctoral, orgolios, dar brusc eclatant şi permisiv la năzdrăvănii şi chiar farse, strateg al pertractărilor, tactician de cabinet, dar cu bătaie lungă-n real. Şi „viciat” de-o caracteristică tipic regăţeană: curiozitatea. Deliciul disecării de evenimente, cabale şi oameni, de comportamente şi clevetiri, plăcerea vivisecţiilor imaginare, făcute nu neapărat cu cinism, dar cu sarcasm, nu cu bîrfă hachiţoasă ori grosieră, ci cu limbă ascuţită, dedulcită la varii otrăvuri şi licori infinit şi colorat aluzive. Din unghiul curiozităţii-ca-drog se cuvin citate supărările provocate autorului de indiferenţa la detaliul de culise, atît de reproşată de Mircea Zaciu lui Augustin Buzura, misteriosul G. (Guşti) de care-i plin jurnalul, autorul Refugiilor fiind tuyau-u\ bucureştean esenţial în cazul de faţă: „Dar, ca de obicei, G. nu ştie să povestească ce este efectiv în Bucureşti la ora actuală [10 martie 1981, n.n.], fie că nu dă importanţă unor detalii semnificative. Numai cînd scrie merge bine la ţintă. în discuţii pare amorţit, adormit, fără vivacitatea şi duritatea din scrisul lui. Aflu doar că numirea provizorie a lui Bălăiţă la «Cartea Românească» a stîmit proteste vehemente, atît din partea celor 20 [echipa Eugen Barbu, n.n.] care voiseră să-l impună pe omul lor (Paul Anghel sau Lăncrănjan), cît şi a celor ce ţineau partea lui Soiescu sau Ţoiu. Match-ul se dispută acum sus, fiecare contînd pe «suporterii» proprii, depinde cît şi care METABOLISM LITERAR 253 sînt mai bine plasaţi”. Ce putea dori să afle mai mult un clujean de la „trimisul” în Bucureşti? Trebuie însă citit Jurnalul lui Mircea Zaciu spre a înţelege nesaţul, pitoresc pînă la viciu, care este curiozitatea pentru el. Mircea Zaciu este şi un orgoliu aluvionat, în care mîndria impe-rial-transilvană se uneşte cu morga catedrei, cultivarea aspră a sinelui e trădată sistematic de orgoliul didactic al pedagogului stimulativ, iar pasiunea pentru istoria literară este concurată sistematic de atracţia prezentului cel mai fierbinte şi contorsionat. Cronicar literar, coordonator de volume, membru în tot felul de consilii dirigente, mare degustător de cancanuri, de tot ce înseamnă istoria mică a literelor, Mircea Zaciu este, prin urmare, cum nu se poate mai dotat pentru arhivarea subiectivă şi reflectarea culiselor breslei. Masca geniului, 1967, Glose, 1970, Colaje, 1972, Ordinea şi aventura, 1973, Bivuac, 1974, Lecturi şi zile, 1975, Lancea lui Achile, 1980, Viaticum, 1983, îngrijirea volumelor colective Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, 1982, Liviu Rebreanu după un veac, 1985, ori coordonarea excelentei serii „Restituiri” de la editura Dacia (peste 80 de titluri) sînt totuşi departe de a fi dat întreaga măsură a vocaţiei Profesorului (numai cine i-a auzit pe foştii studenţi vorbind despre Mircea Zaciu cunoaşte respectul încorporat în această majusculă). Mulţi dintre cei care au scris ori l-au intervievat pe Profesor de-a lungul anilor şi-au manifestat - cînd candid, cînd perfid, cînd indirect stimulator - mirarea faţă de absenţa unei istorii a literaturii române din fişa lui de creaţie. S-a zis ba că volumele sale, prin cuprinderea diferitelor perioade literare, ar configura, la o adică, sui-generis, o atare istorie, ba că autorul s-a lăsat nepermis de mult furat de studiul anumitor epoci şi scriitori, ba că foiletonistica i-a mîncat energiile ce se cuveneau dedicate Sintezei şi, în fine, s-a şi răspuns pur şi simplu că prezenţa sau absenţa în bibliografia proprie a unei istorii a literaturii naţionale nu poate constitui temei de etichetare. Ş.a.m.d. îmi dau seama acum că Mircea Zaciu ar putea scrie mai degrabă o istorie a mentalităţilor literare româneşti, pornind tocmai dinspre azi înspre ieri. Poate că Jurnalul său - substanţial glosat cu observaţii asupra epocilor trecute - ar fi cea mai bună pistă de decolare în aşa întreprindere. în definitiv, de la Conachi la Junimea şi de la Junimea la Zburătorul şi Şcoala de literatură M. Eminescu ori Cenaclul de Luni nu-s decît cîţiva paşi... 254 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Cert e că văzul şi auzul acestui Jurnal - excepţionale amîndouă! ca şi valoarea strict documentară (chit că subiectivă) a acestuia vor prevala de acum înainte în fixarea locului rezervat lui Mircea Zaciu în ierarhia literară. E drept? E nedrept? Cine ştie - să răspundă. Asta-i soarta criticului: pentru unii, E. Lovinescu este „autorul sagace al Memoriilor” sau „mentorul Sburătorului”, pentru alţii este „autorul Istoriei civilizaţiei române...”, chit că poate Lovinescu ţinea mai mult la... romanele sale decît la rolul critic. Pentru unii, G. Călinescu este „autorul monumentalei Istorii”, şi nu arhiactivul foiletonist, în vreme ce el poate că-i iubea mai mult pe Otilia şi Ioanide... Iorga rămîne pentru unii ca istoric, pentru alţii ca memorialist ori politician, pentru alţii - ca mentorul Sămănătorismului, după cum - savant pentru toată lumea - Mircea Eliade se visa şi la 1980 prizat în România întîi de toate ca romancier. Etc. etc. Aşa şi Mircea Zaciu, a cărui operă critică va fi citită de-acum (poate exclusiv) prin grila Jurnalului, pentru confir-marea/infirmarea cutărei afirmaţii de aici sau pentru rolul jucat în „procesul” de plagiat intentat lui Eugen Barbu. Războiul celor două... Primele rînduri ale cărţii (1 ianuarie 1979): „Un nou an - la ce bun? Am senzaţia cumplită că nimeni nu mai are nevoie de nimeni” (ai zice că-i vorba de 1 ianuarie 1994!- n.n.). Iar ultimul paragraf (4 iunie 1982) este un citat dintr-o scrisoare de la Sorana Ţopa: „Din păcate, în fiinţa noastră aşa-zis etnică există un virus al slăbiciunii, cu rădăcini foarte adînc încrîncenate în timp şi memorie (acelaşi lucru, de altfel), ca să putem rezista şi să facem [faţă] cu spiritul la ceea ce este, la ceea ce sîntem de fapt, şi nu la ceea ce am dori să visăm să devenim cîndva”. Cuprinsă aşadar între atari paranteze, substanţa cărţii construieşte un adevărat castel al decepţiilor, al golului interior înghiţit în pustiul general, dominat de angoasă, compromisuri, lehamite, exasperare, neputinţe camuflate-n acte de gherilă profesională, convulsii, însingurare sau impulsuri comunarde. Marele cîştig al cărţii este desfolierea principalelor momente de luptă literară de la Uniunea Scriitorilor, declanşate de cazul plagiatului lui Eugen Barbu din 1979. Dosarul, se ştie, e cît... Carpaţii, nu atît dosarul Barbu, cît vechea bipolaritate a culturii româneşti, numită-n fel METABOLISM LITERAR 255 şi chip (tradiţionalism versus modernitate, autohtonism/europenism, organicism/cosmopolitism, sincronism/protocronism, păşunism/avangar-dism, conservatism/liberalism, eticism/estetism, naţionalism izo-laţionist/alogenism internaţionalist ş.a.m.d.), care, pe cit a otrăvit „ogorul literelor”, pe atîta l-a fertilizat. Cum am scris şi altă dată, viaţa literară a fost cel mai frecventat poligon de încercare a Politicului. Nu mareşalul Antonescu a inventat buna idee după care niciodată soarta unei ţări nu se joacă pe-o singură carte. Bun sforar, Ceauşescu a jucat în mod egal pe cartea naţionalistă şi pe cea europeană, chit că era pe de-a-ntregul de partea celei dintîi. Ştia foarte bine ce va să zică Eugen Barbu ca jandarm al obştii literare, după cum ştia foarte bine că trebuia (şi putea) să ţină-n şah - şi şantaj - perpetuu cercurile financiare occidentale prin slăbirea, la o adică, a manşei liberal-sincronizante. Comanda ferm istorii şi colocvii în spirit daco-traco-comunist, dar ştia că eliminarea lui Nicolae Manolescu de la postul de veghe al României literare ar fi fost un semnal foarte prost receptat în Occident; dispunea în secret editarea publicisticii xenofobe eminesciene, după care-1 primea pe Moses Rosen să-l întrebe cînd şi cum şi pe lîngă cine trebuie intervenit pentru reînnoirea Clauzei...; îi asculta la fel de atent şi pe Gogu Rădulescu, şi pe Eugen Florescu, îi primea la fel de gentil pe I.C. Drăgan şi pe Georges Marchais, avea frenezia marelui mediator între evrei şi arabi, între americani şi ruşi, stipendia reţelele legionare din diasporă, stimula sionismul din raţiuni de fobie la asimilism, dărîma Sfînta Vineri şi ameninţa permanent cu dărîmarea sinagogii din apropiere, traficînd la nesfârşit orgoliile literaţilor şi ranchiunele diplomaţilor, punînd oamenii Elenei pe urmele echipajelor lui Nicu, aruncînd pe piaţă zvonuri alarmiste de război ori de intervenţie sovietică pentru a trece automat în plan secund toate nemulţumirile ş.a.m.d. Iar de sus de tot toate astea se vărsau fie de-a valma, fie prin canalele de distilare a otrăvurilor de la vîrful Uniunilor de creaţie -înspre bietele victime creatoare, dintre care cele mai multe habar n-aveau ce „miză” oficială se pune pe cîte-un biet op, ce joc redacţional fac publicînd într-o gazetă sau alta, scriind despre unul, şi nu despre altul etc. Haznaua a fost uriaşă, iar de spart nu s-a spart, ci doar s-a fisurat în unele locuri, fiind încă de-o forfotitoare actualitate. Pentru că - fidel emul, dar împovărat de alte complexe - Iliescu nu face altceva astăzi, cînd loveşte sistematic „tabăra europenizantă” cu „ghioaga protocronă”, cum îi spune Mircea Zaciu, pentru „a da exemplu Evropii”. Eliberată 256 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM într-un fel, breasla literară a rămas prizoniera aceleiaşi bipolarităţi, plătind aceleaşi poliţe, slujind aceloraşi dihotomii, în numele unor jocuri invariabil mult prea mari şi prea sus pentru sărmanele-i, fireşti, idealuri. Li s-a spus în fel şi chip: tabere, găşti, grupări, sfere de interese. Pentru Eugen Barbu, vechi arendaş al Securităţii, antrenor de comandouri politico-literare, Uniunea Scriitorilor era o cloacă iudeomasonică sprijinită de Europa Liberă, adică „instrumentată din afară”, cum se spune şi azi la România Mare şi Europa, acţionînd „împotriva intereselor ţării”... adică ale lui Eugen Barbu şi „escadroanelor” sale. Nici un prozator român de valoare n-a rămas nemursecat în Săptămîna, nici un critic nearondat „principelui” de la Poiana Ţapului n-a rămas netaxat în Săptămîna, de la rubrica lui Gîgă pînă la campaniile înşirate numere de-a rîndul pe pagini întregi. Pentru ei Uniunea Scriitorilor era - ca şi azi - o moştenire stalinistă cu moravuri komintemiste şi care trebuia desfiinţată, însă pentru conducerea căreia... luptau asiduu! Sigur, dacă Ion Lăncrănjan ar fi devenit preşedintele ei, instituţia n-ar mai fi fost deloc anacronică: o dată banii în mîna noastră, totul devine patriotic, nu-i aşa ? Dar lucrurile sînt ceva mai complicate; să le luăm pe îndelete. Trataţi de estetizanţi, cosmopoliţi, evazionişti, acuzaţi de leznaţiune ş.a.m.d., scriitorii României literare - sau, în viziunea lui Eugen Barbu, echipa Ivaşcu - Manolescu - Europa Liberă - au moştenit furia „elementului naţional” pe politica - şi ea de grup, fireşte - a Gazetei literare. Furie cu străvechi antecedente, de altfel, prezentă într-un fel sau altul la tot ce-a însemnat vîrf al culturii române; războiul dintre naţional şi alogen a fost (şi este) - din varii motive - unul paralel cu toate etapele construcţiei civilizaţiei, statului şi, în particular, ale literaturii noastre. Nu-i loc de-a intra în detalii acum. E destul să spunem că, pentru „partida naţională” de azi, de ieri, dintotdeauna, tot ce semnifica deschidere intelectuală, comparatism, înnoire metodologică, europenism mai mult sau mai puţin mimetic, spirit critic autoevaluativ, raţionalitate, cumpănire obiectivă era considerat atac la specific, otrăvire, înstrăinare, atac la unitate, la tradiţie, pulverizare a elementului autohton, sau pur şi simplu vînzare de neam. De cealaltă parte, cum extrema naşte extreme, s-au supralicitat avangardismul, suprarealismul, evaziunea transspecifică, persiflarea tradiţiei, a „mythosului autohton” şi antireligiozitatea, scuipîndu-se-n METABOLISM LITERAR 257 praful tradiţiei tocmai din alergie la claustrai sufocant de orice natură, în consecinţă, orice încercare de situare la mijloc sau deasupra extremelor era stigmatizată din start, covîrşită de suspiciune, de vinovăţie „împăciuitoristă”. Ceea ce putea fi - şi a şi fost - luptă de principii egal justificabile, dusă pe chestiuni exacte, punctuale - de la protecţionismul care-a circumstanţiat atitudinile unor Hasdeu, Alecsandri, Kogălniceanu, Xenopol, V. Conta, Eminescu, I.L. Caragiale, I.C. Brătianu pînă la emulii lui Nae Ionescu, trecînd prin Iorga, A.C. Cuza, Pârvan şi cîţi alţii - a devenit însă, cu vremea, pură luptă pentru putere - de-o parte -şi pentru supravieţuire, de cealaltă. Din vechile dispute etic - estetic, artă pentru artă - artă cu tendinţă, Maiorescu - Gherea ş.a.m.d. s-a ajuns la caricatura caricaturii: invidia Barbu - Preda, postul de preşedinte al Uniunii, locurile de protocol la restaurantul scriitorilor, cine poate mulge mai mulţi bani de la Fondul Literar, cui îi dă chelnerul friptura mai mare... Totul cade-n derizoriu la noi, cum ştim. Oamenii îşi plăteau poliţe vechi de decenii. în spatele acuzelor de natură etnic--altericidă se ascundeau, în fapt, interese cît se poate de meschine. Cea dintîi consecinţă esenţială a dihoniei a fost, desigur, malformarea noilor promoţii literare. Cartea a ajuns marfa negociabilă în căutare de ambalaj, etichetă şi piaţă de desfacere. Esteticul a devenit moft, totul era „orientarea”, „opţiunea”. Cu asta, literarul pur şi simplu moare; o dată prins în insectar la poziţia potrivită de entomolog, faptul literar îşi pierde specificul estetic, impostorul şi veleitarul, mediocrul şi grafomanul capătă blazon de talent prin însăşi apartenenţa la grupare, iar valoarea e catalogată exclusiv în funcţie de ataşamentul ori delimitarea faţă de înserierea ori infidelitatea la sectă. Noii veniţi vor fi, de aceea, supuşi mai întîi unor probe de rezistenţă, care pot să aibă caracter barbar, dar şi hilar la o adică. Am destule exemple ale altora în acest sens, dar e mai bine să aleg unul personal, un exemplu de principialitate hilară deci. Mi-aduc aminte de cea dintîi supărare a lui M. Ungheanu pe mine, cînd - total novice încă în privinţa culiselor literare, cum am fost pînă prin 1980 - am început în Luceafărul o cronică la un volum de Ion Pop (cred că Ore franceze, 1979) cu un citat din J.P. Richard, Poulet ori Barthes, nu mai ştiu. Pînă atunci Ungheanu nu-mi obiectase nimic, făceam recenzioare de tot felul, spre bună testare în spiritul casei, eram eminescofîl, romantic în patriotism, pus pe „construcţie culturală” şi poet pe deasupra (ba, încă, în linia Imnelor lui Ioan Alexandra!), băiat bun aşadar, chit 258 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM că eram mereu ţinut de-o parte în marile chestii (de scandalul Dorin Tudoran - Iulian Neacşu, de pildă, aveam să aflu de la Europa Liberă!). Nu eram deci „iudaizat, caragialian, moftolog şi antiromân” şi nici pe departe înscris de Vădim Tudor pe lista asasinilor lui Eugen Barbu, cum avea să se întîmple în 1993. „Niciodată să nu mai începi un articol cu vreun citat din străini! ” -mi-a spus brutal M. Ungheanu. Bouche-bee, n-am putut să îngaim nimic. E inutil a glosa pe marginea aberaţiei; dacă ajungi să aperi literatura naţională eliminînd citatele din critica europeană înseamnă că într-adevăr organul represiv are o solidă legătură cu... prefectura. Fapt este că, alături de malformarea esteticului de care am pomenit, „războiul celor două roze” ne-a mai pricopsit cu cel puţin încă patru vicii cu bătaie lungă, devenite ereditare, aproape că întipărite în codul genetic al existenţei literare : 1) Politizarea totală a actului literar: simpla opţiune de-a scrie despre Aron Cotruş sau Voronca, despre mitologia blagiană sau socialismul lui Gherea, despre Mircea Eliade sau Fundoianu te-a etichetat pe viaţă, eşti „plătit” („arondat”) fie de legionari, fie de mafia iudaică! A treia ieşire nu există! 2) încarcerarea firescului naţional în patologie naţionalist-totalitară: nu te mai poţi apropia de problema Transilvaniei fără a fi acuzat că te rinocerizezi vadimistic ; nu ai voie să analizezi fascinaţia exercitată de Nae Ionescu asupra lui Mihail Sebastian, că eşti taxat de antisemit; nu te poţi exprima despre specificul naţional, fiindcă eşti automat trecut printre dogmatici şi nu poţi avea rezerve la, să zicem, proza lui Norman Manea pentru că, tot automat, „faci jocul legionarilor lui Drăgan” ! Toate sentimentele normale pe linie naţională au fost compromise, ulcerate de absorbirea lor în malaxorul spiritului totalitar. Apelul la ele stîrneşte instinctiv suspiciuni, după cum orice aplicare la elementele specifice alogeniei - inclusiv dezinteresul faţă de marca etnică, o caracteristică, aceasta din urmă, oricum secundară din unghiul valorii şi percepţiei estetice - riscă să-ţi aplice obligatoriu cornul de rinocer. Am mai dat exemplul ăsta, la fel de stupefiant ca şi cel dat adineaori : întrebarea pe care mi-a pus-o mitraliat Henry Zalis, văzînd că n-ajung să scriu de Felix Aderca (pur şi simplu nu avusesem timp să-l citesc integral, are vreo 30 de cărţi, cum să-i faci un profil după un singur roman?): „Nu scrieţi despre Aderca fiindcă-i evreu?”. M-am holbat exact ca-n faţa lui Ungheanu. METABOLISM LITERAR 259 3) Eliminarea spiritului critic şi a oricărei încercări de neutralitate ; o dată intrat în joc, trebuie să te supui regulilor lui, adică dihotomiei ori - ori. N-aveai voie să scrii cu egală fervoare despre Nicolae Manolescu şi Adrian Marino, despre Nichita şi Cărtărescu, despre Ana Blandiana şi Cezar Ivănescu, despre Celine şi Camus, să ai rezerve deopotrivă faţă de G. Călinescu şi E. Lovinescu, să citezi cu aceeaşi plăcere din publicistica eminesciană şi din eseurile lui Paul Zarifopol, să-ţi placă la fel de mult tipul social D. Guşti şi tipul politic Nae Ionescu. Nu. Dacă faci aşa, înseamnă că „eşti călduţ”, „dilematic”, „oportunist”, „faci pe fata mare la bordel”, eşti „ezitant”, nesigur, incontrolabil - adio carieră literară! A fi prins între două tipuri de terorism psihologic, acesta a fost şi este blestemul românesc al oricărei energii culturale care se vrea cu încăpăţînate onestă. Ce să mai spui? că asta omoară inocenţa şi te debusolează total ? Cel puţin eu aşa am fost de la început: acum 12 ani Gh. Grigurcu îmi observa „hamletismul”, iar acuma tot d-sa mă acuză de baroc atitudinal-stilistic. în orice caz, reacţia viscerală de excludere acţionează paralel cu foamea de includere într-o partidă sau alta. Dacă lupţi să le eviţi pe amîndouă, cazi la mijloc şi iei palme din ambele părţi. în sfîrşit, transmiterea din generaţie în generaţie a luptelor din anii ’50 a corupt ireversibil existenţa literară. Nu că împărţirea-n tabere şi sfere de interese n-ar fi ceva absolut normal, aşa ceva a existat din-totdeauna şi e specific peste tot. Vorba e că, în planul construcţiei culturale, sfîşierile de circiumă şi gang, toată această forfotă şobo-lănească de subterane retează pofta de gesturi culturale de anvergură. M. Ungheanu era săptămînal preocupat cum să mai strecoare o săgeată otrăvită la adresa lui Z. Omea, în loc să scrie pur şi simplu o replică (adică o carte) - de pe poziţiile doctrinei sale - la Tradiţionalism şi modernitate. Dar despre sterilitatea naţionalismului nostru voi scrie cu altă ocazie. Pe lîngă toate astea, alterarea - s-ar zice că eternă - a imaginii scriitorului în ochii publicului s-a împlinit inclusiv datorită gherilei cu pricina. Uitîndu-se numai la vîrf, oamenii au înţeles că breasla literară va să zică bani, mulţi bani mîncaţi cu lopata, fariseism şi linguşire a Puterii, beţie-n lanţ la Mogoşoaia, amantlîc, vile somptuoase „de creaţie” la Neptun, mafii, servicii oculte, „săpări şi dări în gît la Cîrmuire” - în rest, ori sînt bandiţi, ori sînt tîmpiţi, impostori şi trădători de ţară, L 260 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM vorba lui Vădim. Cine va putea calcula uriaşul rău făcut Ideii de creaţie literară în opinia comună deopotrivă de campaniile Săptămînii şi de modul de viaţă al marilor mandarini ai Uniunii? într-o opinie eminamente agricolă şi eminamente ridicolă, cum i s-a spus, elita literară -orice elită, de fapt - e o rezervaţie de animale de lux, fără nici un rost, paraziţi care trebuie decimaţi cît mai iute pentru ca „omul-masă”, vorba lui y Gasset, să-şi vadă de „necazurile şi bucuriile lui”, cum ar zice, de astă dată, Ceauşescu. M-am cam întins la preambul, recunosc. în plus, toate astea se ştiu, numai că paginile lui Mircea Zaciu mi-au deschis lada cu teorii şi amintiri. Pentru personajele principale ale Jurnalului, cele narate mai sus sînt lucruri ştiute şi răsştiute. Pentru mine unul, care-am devenit membru al Uniunii în 1990, care-am început să aflu în detalii abia după 1982-1983 ce se-ntîmpla de zeci de ani la Uniunea Scriitorilor, care am intrat în zece ani doar de vreo cinci ori la restaurantul breslei - şi atunci nu la masă, ci la coadă pentru delicatese în zilele de plată a drepturilor de autor - şi care-am luat primele locuri la Cumpăta abia prin 1987, graţie pactului D.R. Popescu - M. Nedelciu (ca şi nemembrii să beneficieze de-un milimetru din imperiul lui Traian lancu) -, şedinţele Consiliului Uniunii povestite de Mircea Zaciu, alegerile de preşedinte, întîlnirile cu Ceauşescu, lucrăturile de după moartea lui Preda pentru succesiunea la conducerea editurii Cartea Românească şi cîte altele sînt ceva de Halima. Adică halimale, vorba lui Crăcănel. Abia acum înţeleg background-vX acelor chipuri înnegrite de furie care se perindau pe culoarele Uniunii, aerul de front, de bombardament şi cabale, panica telefonistelor, forfota paşaportarilor la uşa lui Teofîl Bălaj, toată armătura de interese care transformase Casa M. Sadoveanu într-un soi de Vietnam, unde fiecare ronţăia pe fiecare şi unde aşa-zisa boemă a vieţii literare nu era, la urma urmei, decît o uriaşă conspiraţie a neputinţei şi a compromisului generalizat. Şi ne mai întrebăm unde-i literatura de sertar! Şi mai venim cu şerbeturi de genul „demnitatea scriitorului”, „rezistenţa prin cultură”, „conservarea continuităţii” şi celelalte! Şi ne mai vrem vindecaţi, cînd nu sîntem decît o mînă de bieţi Iovi cotrobăind prin gunoaiele sub care a fost demult îngropată mult trîmbiţata „fiinţă naţională” ! Pardon de patetism, să trecem la expoziţiune, vă asigur că deliciile sînt mari. METABOLISM LITERAR 261 Jocul cu Puterea şi şantajul politic Am auzit mai de mult teoria după care „scandalul Incognito”, declanşat în 1979, era legat de fuga lui Pacepa şi dezorientarea teribilă produsă de schimbarea, în consecinţă, a reţelelor. Ceauşismul era lovit în plin, drept care scriitorimea îşi putea permite o ieşire la atac. Stupefiantă pentru orice om normal, această presupusă legătură dintre „defecţiunea” şefului spionajului unei ţări şi o banală acuzare de plagiat în breasla literară pare a nu fi ceva de tot absurd. Pentru că iată ce legături se făceau în chiar aparatul de propagandă: „Scandalul cu Incognito se va muşamaliza, pare-se. Articolul lui Marin Sorescu, în Ramuri, spiritual, dar atît. Nu poate demonstra plagiatul pe două coloane, cum ar fi uzanfa, căci îl opreşte Popescu-Dumnezeu. Ar fi fost invocaţi ruşii (mereu ruşii!) să nu facem scandal etc.” (5 ian. 1979). Chiar aşa: ce aveau ruşii cu blamul moral dat de scriitori lui Eugen Barbu ? Ne-ar fi invadat ca pe unguri în ’56 şi ca pe cehi în ’68 ? Ce realitate valida atari conexiuni ? Mai departe: pe cînd lucra la textul despre plagiatul lui Eugen Barbu, Mircea Zaciu este informat de Augustin Buzura (19 febr. 1979) că „date fiind evenimentele din China, s-ar putea ca B. să scape pe motivele (pretextele) cunoscute : «unitate», «nu e momentul!» ş.a. Seara se comunică la radio că luptele chino-vietnameze ar fi încetat”. Nu recunoaştem aici arsenalul de azi, cînd accentele critice fată de marile valori (Eminescu, Sadoveanu, G. Călinescu, Arghezi, Vianu etc.), indiferent cît de pătimaş sau obiectiv sînt puse, sînt rapid etichetate drept subversiuni, „joc în slujba forţelor antiromâneşti”, fapte „înscrise într-un plan mai amplu, instrumentat de forţe din afară, de denigrare a valorilor naţionale” ? Nu echivalează asta cu amputarea spiritului critic -şi încă la modul grotesc - din aceleaşi, eterne, raţiuni... geopolitice? Pe post de sabia lui Damocles, „contextul politic internaţional” era dublat constant de ameninţarea cu iminenta desfiinţare a Uniunii Scriitorilor : „S-a publicat în Contemporanul de azi aşa-zisa «scrisoare» a lui B. [Barbu, n.n.], deci pare să fi învins. Textul, se ştie, e mai degrabă un pamflet decît «autocritica» care se zicea că s-a pretins... Mîna lui Vasile Mişou [V. Nicolescu, n.n.] e evidentă, dar fără o aprobare «mai superioară» nici acela n-ar fi îndrăznit să publice textul. Macovescu - aflu -şi-ar fi dat ieri demisia în urma unei ciocniri la Uniune cu Bogza, 262 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Jebeleanu şi alţii, în prezenţa lui Ghişe. Dereul susţine că manevra «aiatolahilor» va duce la desfiinţarea Uniunii, căci face jocul celor ce urmăreau de mult să comaseze toate uniunile de creaţie. Dintr-o asemenea operaţie, B. ar ieşi în cîştig, susţinut de o ierarhie ocultissimă, de care nimeni nu se poate atinge” (9 martie ’79). Exact aşa s-a întîmplat cu mai toate institutele de cercetări ale Academiei, după scandalul cu secta transcendentală : nimeni nu explica nimic, nu se ştia ce e adevărat şi ce nu, dar toată lumea era obligată să voteze pentru eliminarea unor colegi, cuvîntul de ordine fiind : „La o singură abţinere, se desfiinţează institutul”. De altfel, la 22 martie 1982, Jurnalul lui Mircea Zaciu rezumă perfect situaţia: „Se pune problema desfiinţării Academiei (ori a metamorfozării ei), dorită de doamna Râpă. Academicienii se sfătuiesc şi ajung la concluzia «genială» să ceară sprijinul prinţului moştenitor, care îi primeşte, dar îi decon-siliază, căci - zice - dacă intervine el, e mai mult ca sigur că Mama va face pe dos. Sfatul lui: să stea direct cu ea de vorbă, bătrînii domni. Ceea ce au şi făcut, au cerut audienţă, li s-a fixat ziua şi ora, au luat loc în anticameră şi au aşteptat o oră, două, trei, după care un ofiţer de serviciu a venit şi le-a spus că Doamna nu-i primeşte. Şi i-a trimis la plimbare. Probabil că aşa vor proceda şi cu Academia însăşi: o s-o închidă pur şi simplu, ca pe un vece public. O hazna înfundată. La Bucureşti se vorbeşte insistent şi despre desfiinţarea Naţionalului, transformat în sala «Cîntării României»...”. Revenind: care era acea „ierarhie ocultissimă” a lui Eugen Barbu, nu e greu de bănuit. Simpla răsfoire a colecţiei României Mari, cu ştiuta encomiastică la generali, ne poate da fie şi o vagă idee. O ierarhie mai degrabă generalissimă, aşadar. Dar sforile-s mai lungi şi ghemul tot mai îmbîrligat. La 22 martie 1979, Mircea Zaciu notează: „O seamă de scriitori tineri încearcă o mişcare rapidă la Uniune, profitînd de starea de confuzie. Se vorbeşte de o «a treia forţă», faţă de două aripi compromise, dar inspirată de Nicu, de fapt. între timp, cearta dintre «aiatolahi», nerezolvată (...) De altă parte, «grupul celor 13» ar fi cerut imperios, în cursul a două audienţe, să se constituie într-o nouă uniune, a «scriitorilor comunişti». în afara faptului că ei confundă comunism şi neofascism, dată fiind doaga mistico-rasisto-etnică în care au căzut cei ce formează «grupul», nu cred că sciziunea ar conveni”. Nu ştiu cine erau acei scriitori tineri împinşi de securitatea mică (adică tînără) a lui Nicu, dar e de presupus METABOLISM LITERAR 263 că era aici ceva din viitorul SLAST-ism, cînd misia lui Ion Cristoiu era să construiască o acoladă peste cele două tabere „de bază”, un fel de centru deci, cu piatra unghiulară la UTC, prin care să se propună a treia alternativă: nici la dreapta, nici la stingă, ci deasupra. După „nu e momentul” din cauza ruşilor sau a posibilei invazii sovietice a Iugoslaviei, vine, în 1980, rîndul sindicalismului polonez ca miză/pretext în jocul de-a îngheţul/dezgheţul. însă spectrul valurilor mari nu poate să mascheze realitatea valurilor mici: „Faptul că s-a reuşit convocarea Consiliului şi a juriului de premii pe ’79 e considerat de unii ca semnul unei dorinţe de «normalizare» în relaţiile de tensiune create între partid şi scriitori... Sau e numai o tactică a lui Popescu--Dumnezeu care a reuşit să «convingă» sus ? Contextul situaţiei poloneze i-ar fi putut servi argumente că ar fi preferabilă o îndulcire a relaţiilor. Oricum, el a ieşit din acest accident foarte bine în ochii multor scriitori, ca un om plin de bune intenţii, legat însă la mîini... De unde şi accentul tot mai favorabil pus pe romanul lui...” (4 dec. 1980). în treacăt, să observăm că notaţia lui Mircea Zaciu de la 29 nov. 1980 - cum că „delegatul lui Reagan la ruşi avertizează că dacă s-ar interveni armat în Polonia, această intervenţie ar putea duce la o catastrofa mondială” -şi-a avut de curînd replica, inversă, în mişcarea ruşilor la ultimatumul dat sîrbilor bosniaci... Dar iată la lucru cele două arme ale puterii (ameninţarea externă şi cea internă) îngemănate, de data aceasta: „Noul scandal de la Luceafărul: a fost numit, peste capul conducerii Uniunii, un redactor-şef: Dan Fruntelată, mărunt poetaş şi aparatcic (...) Ulici susţine că acesta e doar începutul dizolvării Uniunii şi a revistelor ei, care vor fi ataşate unor ziare: Contemporanul la Scînteia, Luceafărul la Scînteia Tineretului, România literară la România liberă ş.a.m.d. Că toate astea vin din capul lui Nicuşor, ajuns în posesia unor puteri discreţionare cu ajutorul lui Popescu-Dumnezeu... în plus, tot mai intense zvonuri despre o posibilă invazie (după moartea lui Tito), aşa că certurile interne pentru revistele literare apar ca o stîngace diversiune” (20 ian. 1980). Niciodată nu vom şti cu siguranţă cît era temei real şi cît alibi grosolan în astfel de manevre; dar, încă o dată, apelul la politica posttitoistă în treburile unei biete bresle literare pare astăzi de tot hazul (chit că ieri era... de tot necazul). La şedinţele Consiliului Uniunii pentru analiza revistei Luceafărul, cele două armii literare fac şi desfac ţesături de intrigi („...presiuni să se introducă pe ordinea de zi noul punct: discutarea 264 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM numirii lui Fruntelată. Dinu Săraru, noul membru c.c., sare să avertizeze că nu putem noi pune în discuţie o hotărîre a Secretariatului!... Atmosfera e vehementă, tensionată, toată lumea în fierbere... Discuţiile se amină pentru a doua zi. între timp, în pauza de masă Mac [G. Macovescu, n.n.] a fost «sus» ori la Dumnezeu, ori chiar la Nr. 1... Abia acum se văd firele jocului: criticînd vehement «linia», «orientarea» revistei, vina e pusă toată în seama lui Ungheanu şi Balş, care vor fi aruncaţi în groapa cu lei în schimbul acceptării numirii lui Fruntelată... Ulterior aflu că acesta a fost cuvîntul de ordine al oamenilor lui Preda”)... pentru ca, în final, peste toate concluziile să cadă bomba: „La spartul tîrgului, începe să circule zvonul că două divizii ruseşti ar fi intrat şi au trecut prin Dobrogea în Bulgaria. Astfel, zvonul îi prilejuieşte lui Mihnea Gheorghiu justificarea tonului «dur» şi invocarea «momentelor extrem de grele pentru ţară», prin faptul că am fi în primejdie, iarăşi! Seara, discuţie cu Fulga, care nu ştia încă nimic. El crede că e vorba de o simplă diversiune : aşteptîndu-se la o reacţie mai radicală a scriitorimii, s-a lansat zvonul «ţărişoarei în pericol»...” (2 febr. 1980). în plus, aflată mereu la cheremul hachiţelor ceauşiste, scriitorimea plătea de regulă şi oalele sparte în cultură de secretarul general al partidului. N-ajungea că se traduceau cărţi aproape exclusiv în funcţie de „ziua naţională” a unei ţări sau alta din cele înscrise în „calendarul vizitelor oficiale” ; că se pompa financiar masiv în traducătorii şi editurile străine care se însărcinau cu cariera externă a „gîndirii inestimabile” ş.a.m.d., dar orice mic seism în domeniu îşi trimitea undele de şoc pînă la cel din urmă recrut al lumii literare. De exemplu: după neplăcerile înregistrate în cursul vizitei lui Ceauşescu la Mitterrand, Mircea Zaciu notează: „Supărarea lui C. ar veni din rapoartele a ceea ce se discută la şedinţele noastre de Consiliu. De altă parte, s-a întors de la Paris foarte prost dispus, supărat pe presă şi pe Ionescu [Eugen, n.n.], pentru refuzul lui, pentru intervenţia sa din Le Monde, vehementă ş.a.m.d.” (31 martie 1980). Audienţă la Ceauşescu La capitolul relaţiilor cu Puterea, regalul Jurnalului lui Mircea Zaciu este întîlnirea scriitorilor din „tabăra liberală” cu Ceauşescu, la 13 martie 1981 (pp. 232-240). Era vorba de un memoriu (cerere de audienţă) METABOLISM LITERAR 265 semnat de 27 de scriitori: contraofensivă la grupul Paul Anghel -I. Lăncrănjan - Al. Oprea - Pompiliu Mareea. Cele opt pagini de carte sînt - cum să spun - lugubru de savuroase. Nu le putem cita integral, dar nu-mi pot reprima plăcerea unor lungi extrase: „Ne dăm întîlnire cu Iorgu [Mircea Iorgulescu, n.n.] şi cu Dimi [G. Dimisianu, n.n.] la «Cina», să luăm masa împreună şi să plecăm de acolo direct la CC, unde trebuia să fim pe la 15,30. In ultima clipă se iveşte zvonul că s-ar putea să fie de faţă şi ceilalţi, care şi ei făcuseră cerere de audienţă. Ce facem în cazul că ne pomenim cu ei acolo ? Dacă ei, cu abilitate şi cu o complicitate internă, vor monopoliza timpul scurt cît ni s-a comunicat că ni se acordă? O oră şi jumătate, nu mai mult... Se pare că ideea acestui memoriu nelinişteşte, fiindcă el ar putea să circule în Occident. Ieşind, întîlnim pe Gelu I. [Ionescu, n.n.] şi pe I. [Ion Ianoşi, n.n.] care nu participă la audienţa comună. I. ne previne să fim foarte atenţi, fiindcă omul [Ceauşescu, n.n.] e de o mare abilitate şi ne poate întoarce la un moment dat cu 180 grade, încît n-o să ne mai recunoaştem noi înşine (...). în fine, ne pomenim într-un hol cu patru uşi mari de fier vopsit, cu un aer nu de palat, ci de cazarmă sau de savak [sediu de Securitate, n.n.]. La fiecare uşă, un om în uniformă de pază. Au sosit Cioculescu, Nina Cassian, Maria Banuş, Doinaş, Manolescu, Caraion, Radu Boureanu, Macovescu, G. Bălăiţă, Constanţa Buzea, C. Ţoiu, Simion, Hăulică, Ileana Vrancea, Bodor Andor, Werner Sollner ş.a. ... E şi Mircea Dinescu (...). Apare Suzana Gâdea, care intră ca un minotaur, îmbrăcată în negru, cu ţîţele enorme avansînd ca nişte tunuri de mare calibru la babordul unui crucişător. Poartă un coc uriaş, negru ca pana corbului, cănit, fireşte, doar cu o meşă albă aruncată peste, cochetărie admisă, cum se vede. Pasul ei de raţă. Pare pătrunsă de demnitatea ei ministerială, dar se vede şi că îi e teamă cînd dispare pe uşa din dreapta (...) Mă uit la Popescu-Dumnezeu, dar nici o reacţie nu se poate citi pe fizionomia lui de sfinx... Un moment lung de tăcere. C. [Ceauşescu, n.n.] învîrte hîrtiile cu listele noastre nominale, apoi pare că aşteaptă. Nu rosteşte însă nici o vorbă, să deschidă şirul intervenţiilor ori să ne spună ce ar vrea. Atunci se ridică Doinaş, conform planului nostru, şi intră în discuţia directă... Text strîns, abstract, dar foarte clar, la obiect, cumpănit şi foarte bine scris. Mulţumeşte, se aşază. Nici o reacţie. Ca şi cînd n-ar fi vorbit nimeni. Se ridică Manolescu, se prezintă şi el, vorbeşte aproape liber, calm, foarte bine, limpede. Se aşază. Nici o reacţie. Urma să mă ridic eu, dar mi-o 266 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM ia înainte Simion [Eugen, n.n.], care nu pare să ştie de ordinea fixată dimineaţă, sau nu-1 interesează. Citeşte un text cam lung, părăseşte textul şi face paranteze orale destul de complicate... Aminteşte, neinspirat, despre polemica Călinescu - Lovinescu, partizanii unuia, ai celuilalt... «lovinescieni», «călinescieni» etc. Se aşază. Şi atunci, vorba lui Ianoşi, omul abil se trezeşte din aparenta sa absenţă şi doreşte să-i pună tovarăşului care a vorbit o întrebare. Şi întrebarea e încuietoare: Ce-a vrut să spună, de fapt ? că e o greşeală să fii continuatorul lui Lovinescu sau al lui Călinescu ? că trebuie să ne întoarcem la epoca în care unii îl repudiau pe Maiorescu în numele lui Gherea ? Ii întoarce discursul pe dos ca o mînuşă şi-i atribuie exact ideile pe care S. voise să le combată (...) Atmosfera se destinde oarecum cînd Dinescu sare vesel: «L-aţi înfundat pe Profesor!», iar acum C. rîde cu adevărat, scurt (...) Caraion citeşte textul său. Se face iarăşi o tăcere încordată. Cînd ajunge la pasajul unde B. [E. Barbu, n.n.] îşi aruncase «în obrazul partidului» carnetul de membru şi decoraţiile, C. face un gest a lehamite cu mîna. E singura reacţie, nu pot şti dacă textul lui Caraion i-a plăcut, l-a mişcat, i-a lăsat vreo impresie şi de ce natură, dacă l-a iritat pomenirea lui Barbu ori dimpotrivă. Figură impenetrabilă (...) Din reacţia lui C. am înţeles că e imposibil să ajungi la o comunicare reală atîta vreme cît ideile lui erau gata formate, unele întreţinute de anturajul său, şi adversitatea lui faţă de noi, bine susţinută, nu avea cum să fie modificată decît într-un soi de bună dispoziţie a constatării că sîntem, de iapt, fricoşi, neuniţi, că nu avem un «program» etc. (...) în fine, încheindu-se şirul vorbitorilor, C. a luat el cuvîntul (...) Ce i-o fi plăcut azi, tot nu ştim, în afara, probabil, a laşităţii noastre. E curios să observi cum el poate exercita o adevărată fascinaţie asupra unor oameni chiar foarte reticenţi şi circumspecţi. E drept că firea etnică e aşa fel alcătuită că, prin experienţa veacurilor şi balcanismelor, rămîne mereu sensibilă la relaţia cu Puterea: ori de cîte ori aceasta îi zîmbeşte, omul e gata să renunţe la confruntare, în speranţa că vremurile s-ar putea îndrepta, că şi cei mari sînt, la o adică, tot oameni, că au să se îndure... de noi etc”. Mai mult, mai virulent şi mai pe faţă decît în cazul celorlalte bresle artistice, scriitorimea a reuşit în plină dictatură să-şi impună condiţia de „stat bipartid”, ca să-i zic aşa. Cu toate riscurile pe care le-am înşirat mai sus, dar şi cu toate foloasele ce derivă din împărţirea puterii, din ne-captivarea acesteia într-un unic punct de comandă. Asediul dus METABOLISM LITERAR 267 decenii de-a rîndul de comandourile lui Eugen Barbu a generat în organismul scriitoricesc revolta şi unitatea „anticorpilor”, adică exact acele instincte pe care le trezeşte de obicei războiul în orice organism naţional: configurare a propriei identităţi, solidarizare, convergenţa acţiunilor, eroism, mîndrie, spirit de sacrificiu. Cunosc autori care au scris cărţi întregi cu gîndul întîi de toate la verdictul lui Nicolae Manolescu ; care şi-au malformat nu doar opţiunile estetice, tematice, stilistice, dar chiar şi ideile pentru a nu putea fi acuzaţi de „barbism” şi „vadimism” ; oameni care citeau numai autorii citaţi/comentaţi de Manolescu, sau care ajunseseră să cultive protocronismul din cauză că Manolescu nu scrisese despre ei, ori fiindcă Europa Liberă tăcuse la volumele lor. Conflictul perpetuu ucide, dar şi naşte caractere. Lupta dintre ormuzd--şi-ahriman-ii noştri a forjat identităţi, principii şi direcţii divergente într-o perioadă ce se dorea - şi era, cel puţin aparent - unidirecţională, monocoloră, monomaniacală. Culmea e că, deşi dispuneau (ca şi azi) de propriul spate politic, de patroni la fel de influenţi, de propriile feude (ori complicităţi) în mass-media, exponenţii etnocentrismului, ai organicismului terorist-autohtonizant luptau (pe sub centură) tot pentru validarea lor estetică, apanaj, acesta, al partidei liberalist-europenizante. Furia lui Lăncrănjan & Co. că Manolescu nu scrie despre ei în România literară anula din capul locului zecile de pagini dedicate lor în Luceafărul sau Sâptămîna. O ironie a aceluiaşi Manolescu la cutare afirmaţie din cărţile lui Edgar Papu spulbera numere întregi din Luceafărul alocate protocronismului, după cum laudele cronicarului României literare la poezia lui Grigore Vieru erau automat întoarse pe dos în Sâptămîna, citite ca... blasfemie naţională (recte, ca intrare pe teritoriul înconjurat de miradoare şi sîrmă ghimpată al naţionalismului). Dogmaticii au avut nevoie întotdeauna de legitimare estetică. Neoferindu-li-se, luptau să reducă la tăcere... emiţătorul. Impuls tipic, la urma urmei, pe principiul : nu mă iubeşti - fie şi cu sila -, îţi tai gîtul. Filipicele lui I. Lăncrănjan la adresa spiritului critic axat pe valoarea estetică sînt, poate, cea mai lugubră moştenire în domeniu. 268 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Cu garda deschisă Războiul cu pricina s-a desfăşurat de obicei în condiţii de gherilă, dar a cunoscut şi încleştări la cîmp deschis. Cele dintîi sînt puzderie în Jurnalul lui Mircea Zaciu şi vom enumera o parte mai jos. Dintre celelalte, semnalăm mai întîi şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor privind plagiatul lui Eugen Barbu (21 febr. 1979) : „De dimineaţă, cu G. [A. Buzura, n.n.] la micul dejun. îmi spune că se zvoneşte că nu vom fi în număr. Tactica lui B. [E. Barbu, n.n.] de intimidare ar fi reuşit [a reuşit ea şi după 1990, în destule cazuri, la drept vorbind, n.n.]: unii au o gripă subită, alţii sînt în călătorie, dacă nu vom fi 2/3, nu se poate vota. De altă parte, mulţi din cei din afara Consiliului ameninţă că vor sta pe sală, vociferînd, făcînd presiune. Ieri a fost ziua lui E.B., omul ar fi dat patru rînduri de mese la COŞ şi ar fi primit 55 de garoafe roşii partinice de la şeful statului (cel puţin aşa pretinde unul dintre oamenii lui de casă) (...) Procesul-verbal e de extremă prudenţă, neutral, fără concluzii precise... pare-se că întreaga conducere a fost chemată acum cîteva zile la «Dumnezeu» unde, după ce s-au discutat probleme curente, acesta s-a interesat de lucrările Comisiei. Ar fi vorba, zicea el, de un «romanpolitic», o frescă, totuşi... şi a lăsat o pauză. S-a informat apoi dacă, scoţîndu-se pasajele furate, cartea se mai susţine, ceea ce i-a derutat. Finalmente, a rostit sibilinic : «adevărul să triumfe» (...) în fine, se trece la punctul 4. Macovescu face un scurt raport retroactiv în faţa Consiliului: la 17 ianuarie, în şedinţă de birou, Geo Bogza a cerut conducerii Uniunii, printr-o scrisoare, sancţionarea lui E. Barbu pentru faptul de a fi inclus în romanul Incognito o serie de pasaje copiate din alţi scriitori; că a încercat apoi să «justifice» procedeul într-un interviu din Flacăra ; a trecut apoi la calomnierea lui, a lui Geo Bogza, printr-o notă din Săptămîna (â propos de reportajele din Spania trimise în ţară). Marin Preda a propus atunci formarea unui grup de lucru care să alcătuiască o informare pusă în dezbaterea Consiliului, stabilind situaţia exactă. S-au pus la vot 11 propuneri pentru acest «grup de lucru» şi au fost aleşi prin vot secret Crohmălniceanu, Boureanu, Hăulică, E. Simion şi Al. Piru (...) Dă apoi citire [Macovescu, n.n.] unei scrisori a lui Mircea Iorgulescu, predată cîteva minute înainte de începerea şedinţei, prin care criticul protestează împotriva unei notiţe din Săptămîna semnată Dorn Popovici, şi unde autorul insinuează că el, METABOLISM LITERAR 269 Iorgulescu, şi N. Manolescu ar fi în slujba Europei Libere (...) într-un vacarm confuz cer şi mi se dă cuvîntul... reuşesc deci să-mi rostesc textul în 25 de minute. Aplaudat, apoi în pauză multe felicitări, între care mă impresionează cel mai mult ale lui Geo Bogza, Marin Preda, Ş. Cioculescu, E. Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Catinca Ralea, Şt. Aug. Doinaş, Dorin Tudoran, N. Manolescu, Mircea Dinescu, Radu Boureanu, Ana Blandiana, E. Simion, Marin Sorescu, M.H. Simionescu, Radu Tudoran, Eta Boeriu ş.a. Se ia pauză. După, iau cuvîntul, în ordine: G. Dimisianu (evident emoţionat); Al. Piru, care încearcă să «asimileze» cazul cu prelucrările sadoveniene din Divanul persian. Măria Sa Puiul Pădurii, Cuibul invaziilor etc., citează şi caragialianul Kir Ianulea, face apel la Călinescu, mizînd însă pe o confuzie de planuri şi termeni, intervenţia lui Geo Bogza şi replică a lui Piru, în apărare; N. Manolescu (foarte bine, calm, detaşat - cel puţin în aparenţă -, cu ironie subţire), ripostă la Piru (...) apoi demonstrează culpa din Incognito şi trece la un vehement atac la adresa celor ce-1 apără pe B., în speţă revista Luceafărul, punînd cîteva întrebări categorice lui N. Dragoş. Urmează la cuvînt Dan Deşliu, care adaugă operelor din care s-a furat şi Cronica de familie a lui Petru Dumitriu: p. 642 din Cariera lui Dinu Cozianu, în Incognito III, p. 313, doar că ideile eroului român sînt atribuite de B. lui... Spengler. Intervenţie a lui Geo Bogza, cerînd excluderea... întrerupere Fănuş Neagu, atac la adresa lui Bogza. Se ia pauza de masă. Peste o oră, lucrările reîncep cu intervenţia foarte dură şi fondată a lui Dorin Tudoran. Sânziana Pop (desolidarizare de politica Luceafărului aşa cum o dictează Dragoş: dă nume de redactori care nu sînt de acord cu linia de apărare a lui E.B.)(...) Se pune întrebarea dacă Consiliul e convins de vinovăţie. Da. Ce formulă să se adopte ? Se propun mai multe, de blam public. în final, se optează pentru cea mai simplă, laconică, eficientă: de încălcare a eticii profesionale. Se întreabă Consiliul dacă vrea să voteze deschis ori secret. Se cere vot deschis. Majoritatea zdrobitoare pentru dezavuarea lui B. Două voturi contra: F. Neagu, Pituţ. Două abţineri: Paul Anghel, Aurel Rău”. A urmat lupta pentru apariţia în presă a comunicatului respectiv: „...Jebeleanu şi alţi cîţiva scriitori au fost ieri la «Dumnezeu» pentru a impune apariţia comunicatului în presă, aşa cum se convenise şi aşa cum, în ultima clipă, el, Popescu, ezita s-o mai facă. S-ar fi promis şi ca un grup mai mare de scriitori să fie primit pentru a dezbate încă o dată «cazul», tot la «Dumnezeu». Pe cînd ieşeau ei din audienţă, în 270 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM anticameră aşteptau să fie primiţi Dragoş, Lăncrănjan, Ungheanu, I. Alexandru, care voiau să discute, tot la «Dumnezeu», apărarea lui B., pe motivul că numai el apără literatura partinică, patriotismul etc. îi spun lui Dimi [G. Dimisianu, n.n.] că e necesară în primul rînd o netă disociere a chestiunilor: una e cazul în sine, de plagiat constatat, iar în a doua rundă se poate discuta cine şi cum apără literatura patriotică. Altfel, atmosfera pare foarte încărcată, căci se mizează intenţionat pe tot felul de confuzii. Prostia, primitivismul şi neolegionarismul îşi dau mîna. Tristă mascaradă. Oamenii aceştia nu vor (sau nu pot?) disocia, operaţie intelectuală elementară: un fapt constatat, condamnat categoric de un întreg Consiliu, prin vot, nu mai poate fi escamotat. Ceea ce nu înseamnă însă a-1 scoate pe B. din literatură! Evident, lui îi convine să prezinte - amestecînd cărţile spre avantajul său - că totul nu e decît o cabală ce urmăreşte să-l distrugă” (1 martie 1979). Alt moment este şedinţa de Consiliu din 6 mai 1980, de o „violenţă aproape fără precedent. Intervenţiile lui Doinaş, Deşliu, Dorin Tudoran, C. Leu, Ileana Mălăncioiu, Nina Cassian ş.a. extrem de dure. Geneza reacţiei pare să fie, de o parte, faptul că de trei luni de zile propunerile Consiliului privind schimbarea conducerii Luceafărului n-au căpătat nici un răspuns. Cele trei dosare înaintate «sus» par să zacă într-un sertar; de altă parte, un suveran dispreţ pentru scriitori, exprimat cu gura deschisă de adjunctul lui Popescu-Dumnezeu, un oarecare Eugen Florescu... Manolescu relatează cum a fost chemat în mod special în audienţă la acest tovarăş Florescu şi acuzat deschis că în şedinţa de analiză şi apoi în cea pentru soluţionarea crizei de la Luceafărul el, Manolescu, ar fi avut o comportare «scandaloasă», de «zurbagiu». în aceeaşi întrevedere, Florescu s-a exprimat în termeni foarte puţin măgulitori despre Consiliu în totalitate şi despre Mac[ovescu, n.n.] în special. Cînd ia cuvîntul, Ileana Mălăncioiu aminteşte şi ea de un incident mai vechi cu acelaşi Florescu, care i-a anulat ei şi lui Dorin Tudoran premiul UTC, deja votat, dat în ocurenţă lui N. Dragoş, în total dispreţ faţă de juriu şi rezultatul voturilor acestuia. în continuare, poeta protestează vehement împotriva «organelor de urmărire», povestind cum a fost supusă înainte şi după ce s-a întors dintr-o călătorie în străinătate la tot felul de presiuni, suspiciuni şi «informaţii» adunate de la vecini. Ileana M. spune că nu pretinde suprimarea «instituţiei» cu pricina, dar pretinde ca măcar să fie urmărită, de e să fie, de agenţi cu un statut intelectual corespunzător cu al ei, ca să priceapă şi ei ce face ea; sau să fie METABOLISM LITERAR 271 urmărită inteligent, aşa fel ca să nu simtă, altfel ea nu mai poate lucra” (ideea îmi aminteşte de relatarea lui Dan Petrescu privind confiscarea de către securişti, într-o percheziţie ieşeană, a cărţii lui Al. Tănase despre Blaga cu convingerea că e vorba de... Virgil Tănase : ca să vezi potrivire!...). La 16 oct. 1980, Mircea Zaciu notează: „Nu se ştie prea bine cum s-a desfăşurat întîlnirea [lui Ceauşescu, n.n.] cu scriitorii... Se vorbeşte [în comunicatul oficial, n.n.] despre preluarea «necritică» a moştenirii literare, iar mai încolo că mari clasici au fost... denigraţi ( ?). E clar că tezele săptămînisto-ungheniste au pătruns în discurs, preluate după ce au fost ascultate de două ori. Au plăcut? Au convenit? R. [Aurel Rău, n.n.], care a fost de faţă la întîlnire, spune că lucrurile s-au petrecut dezastruos. Cei 20 [oamenii lui Barbu, n.n.] au avut încă o dată dreptul la cuvînt şi au repetat, încă mai vehement, mai siguri de ei, acuzele la adresa Uniunii. Paul Anghel, ajuns lider, acuză conducerea Uniunii că a dus o «politică contrară liniei partidului»... S-a dizolvat comitetul de partid pe Uniune, creîndu-se o.b.-uri la reviste [e vorba de organizaţii de bază per, şi nu de cunoscuta marcă de feminină folosinţă, n.n.!]... Deci ideea democratică a alegerilor pe criterii de valoare, selecţie, opţiune liberă a fost călcată în picioare, o dată cu statutul Uniunii... 0 să avem grijă să vă mai împrăştiem, să vă trimitem pe teren [a spus Ceauşescu, n.n.]... Păunescu, care se simţea cu musca pe căciulă din pricina poeziilor din Familia, a ţinut un speach vehement oportunist, spunînd că masa de lucru a scriitorului e inima ţării, cerînd ca scriitorii să fie trimişi să lucreze în agricultură etc. etc. Nichita, şi el, a repetat inepţiile spuse şi la t.v. : scriitorul să pună mîna pe strung şi va scrie mai bine ! Ana Blandiana, care a încercat să spună unele lucruri, a fost întreruptă. C. afirma că el nu poate să justifice în faţa clasei muncitoare că un scriitor cîştigă mai mult decît un ministru! Ţoiu a încercat să demonstreze, cu date precise, că în cele zece luni ale acestui an, din 1 300 membri ai Uniunii doar o minoritate a avut încasări mari, mai bine de o treime n-a avut decît 400-600 lei lunar, iar alte cîteva sute de scriitori n-au încasat nici un ban (...) Ceauşescu a acuzat «scriitorii» că l-au «distrus fizic» pe tov. Barbu, transformînd o chestiune de «literatură» într-una politică, de desfiinţare a «comunistului» Barbu...”. în fine, şi episodul alegerii lui D.R. Popescu ca preşedinte al Uniunii (pp. 301-311) reclamă o citare copioasă: „...situaţia e următoarea: Mac refuză să mai preia preşedinţia, dar alegerea lui P. mai poate fi 272 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM oprită totuşi. N. [Manolescu, n.n.] ar fi avut o întrevedere cu el, la cererea aceluia, care i-ar fi oferit totul în schimbul voturilor sau al renunţării măcar la obstrucţie. N. i-a cerut necondiţionat ca Doinaş să intre secretar şi Şt. Bănulescu să fie unul dintre vicepreşedinţi (poate şi altele), acceptate de P. toate. însă G. [Buzura, n.n.] avertizase să nu ne încredem în promisiuni, Bănulescu era şi el net împotriva oricăror «tratative», de orice fel, pledînd pentru o politică omogenă şi strînsă de radere. Ulterior, aceeaşi intransigenţă şi la Geo Dumitrescu şi Deşliu. Unii bucureşteni se tem de venirea acestui «necunoscut», despre care aflaseră informaţii îngrijorătoare (pentru ei, căci noi [clujenii, n.n.] efectiv am fi putut zice: ducă-se!). De altă parte, garda clujeană cu care venise, eliminîndu-i pe tineri şi tot ce era mai bun în fieful său, a făcut cea mai proastă impresie. (...) Faptul că C. [Ceauşescu, n.n.] n-a mai venit [la Conferinţă, n.n.] i se pare lui Ţ. [C. Ţoiu, n.n.] un «semn rău»; ca atare şi lumea din sală se tot foieşte, aerul supra-festiv, prevestit, s-a dizolvat în micul bîlci bucureştean obişnuit. Sînt de faţă Dăscălescu (care dă citire mesajului, dar aplauzele sînt cam anemice), Popescu-Dumnezeu, care acum e execrat de toţi fiindcă în ajun - la întîlnirea cu «activul» delegaţilor la Conferinţă - a spus că e timpul să fie curăţate «grajdurile lui Augias de la Uniunea Scriitorilor»... Mai e de faţă şi Suzi [Suzana Gâdea, n.n.], fiartă, îngrijorată la culme; Ilie Rădulescu (zis Lăptărie), cu figura lui de lăutar necăjit-vesel... Prima care a deschis tirul a fost Daniela Crăsnaru, pe a cărei intervenţie miza UTC-ul, iar ea vorbea de-a-ndoaselea faţă de aşteptări; Ilie şi-a ieşit din pepeni după aplauzele furtunoase ale sălii... şi a părăsit Conferinţa pentru vreo două ore (1 iul. 1981) (...) îi reuşesc în schimb lui Dere tertipurile : cînd trebuiau să se facă 16 propuneri din sală pentru completarea listei de candidaţi la Consiliu, el avea deja oameni plantaţi la parter, fiecare cu misiunea de a pronunţa numele fixate de sus: Beniuc, Lăncrănjan, I.D. Bălan, Brad ş.a. Dintre numele dorite de stăpînire pentru preşedinţie, patru circulau încă de ieri: Titus Popovici, I. Brad, Al. Bălăci şi D.R. Popescu. Titus se eschivează, zice că, fiind chemat «sus», ca şi ceilalţi de altfel, ar fi zis că dacă i se trasează asta ca «sarcină de partid», el nu poate refuza, dar avertizează că sănătatea lui va face ca în cîteva luni să fie silit la internări în spital, creînd o criză de conducere; Brad, chemat urgent de la Atena, e aferat, caută să se facă popular, invită la băutură şi dialog, e evident că ar dori sincer să i se «rezolve» în acest mod situaţia, rechemarea lui din postul de METABOLISM LITERAR 273 ambasador fiind iminentă; Bălăci, dorit probabil de aripa bătrînilor, care l-ar putea manevra o vreme, e în acelaşi timp calul troian al protocrvnilor, deci nu e agreat de nimeni în Conferinţă, deşi unii îl consideră «superior intelectual celorlalţi» ; pură iluzie, căci e în realitate un diletant şi un compilator manierat, atît. Dereul se bucură însă de o unanimă antipatie, singurii pe care conta fiind «electorii» lui clujeni (dintre care cei mai mulţi au dezertat însă de mult pe la felurite cîrciumi), eventual pe oamenii lui Chiriţă şi Bălăijă, cu care a făcut cartel. Are însă mari adversari, înverşunaţi unii: Jebeleanu, Geo Bogza, Deşliu, Doinaş, Geo Dumitrescu, aripa României literare cu toată critica de prestigiu etc. Se votează cu destulă ordine, după un mic incident de la propunerile din sală, care s-a convenit să fie votate deschis, prin ridicare de mîini. Cade astfel, spectaculos, la vot deschis, aşa cum însuşi tot preconizase (vot pe faţă!), Lăncrănjan. Beniuc, atacat intempestiv de Marino, care, contrar opreliştii lui Mac, se repede la microfon şi-l monopolizează un minut, atîta cît să spună că nu poate fi de acord ca omul care l-a gonit din literatura română pe Blaga să devină acum candidatul nostru! Mac încearcă să intervină. Beniuc, palid, intrat la apă, smochinit, stă pe lîngă Titus şi-i spune scrîşnit: «Da, rău am făcut că nu l-am lăsat pe Blaga să fie băgat la închisoare! în închisoare trebuia să fie, să fi murit acolo, să fi murit!», iar despre Marino, cu care mă asociază brusc, amintindu-şi de atacul indirect prin publicarea memoriului lui Blaga, zice: «neşte hiene! ». T. face, evident, mare haz. La vot însă, Beniuc reuşeşte să fie inclus pe liste. L-am votat şi eu, spre protestele unora, Guga spre pildă, cu explicaţia că nu pot vota împotriva poetului, după ce am spus public ceea ce aveam să-i reproşez. Oricum, avea să cadă la votul secret (3 iul. 1981). (...) Dar nici unul din cei patru «favoriţi» nu întrunise votul la primul scrutin. La al doilea, cuvîntul de ordine e să fie raşi în continuare. P. e palid-verde, cu un aer bolnav, înconjurat de cîţiva suporteri care-i fac curaj. îşi vede pierdută ultima şansă a vieţii. Se fac felurite speculaţii. E evident că ceva mocneşte în culise, unii spun că la c.c. e scandal mare, căci C. sosise între timp, şi cum el îl şi numise (anterior) pe Dere, ceilalţi nu ştiu pe unde să scoată cămaşa, cum să-i explice ş.a., omul nefiind pe liste. Se ventilează şi ideea că se va coborî pînă la 91, în ordinea descrescîndă a voturilor exprimate. Dar asemenea «alegeri» ar putea fi lesne contestate; noul Consiliu va fi numai parţial legal şi statutar ales, aproape 2/3 din membri nu vor fi intrat cu voturi statutare. 274 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM în cele din urmă, după orele 12, apare Ilie Lăptărie cu Mac şi dau citire rezultatului oficial al primului scrutin. Iată acum lista, în ordinea voturilor: Macovescu 375 ; Doinaş 361; Fulga 338 ; Buzura 336; Ţoiu325; Domokos 323 ; Bălăiţă 302; Sorescu299; Blandiana 298; Hăulică 292 ; Baltag 287 ; Caraion 287 ; Jebeleanu 286; Iorgulescu 283 ; Paler 283 ; Bogza 280; Manolescu 279 ; Zaciu 278 ; Radu Tudoran 278 ; Constanţa Buzea 276 ; Dinescu 275 ; Geo Dumitrescu 270; Mălăncioiu 269; Bodor Pâl 263 ; Berwanger 259; Paleologu 256; M.H. Simionescu 258 ; Deşliu 253 ; Fr. Storch 253 ; Şt. Bănulescu 246; I. Horea 248; Ioanichie Olteanu 239; Dumbrăveanu 236; Hobana 237 ; Eugen Simion 236; Ioan Alexandru 233 ; Gelu Naum 233 ; M. Sântimbreanu 229; Szasz Jânos 227 ; G. Dimisianu 226; Nina Cassian 225; Dimov 222; Popescu D.R. 221; Sorin Titel 221; A. Rău 221; Siito A. 220; Guga 216; Ulici 215 ; Valeriu Cristea 215 ; Tomuş M. 215 ; Dorin Tudoran 215 ; Pop Sânziana 213 ; Fodor Sândor 211; Rusan R. 221; Crohmălniceanu 211 ; Chiriţă 211; M. Ciobanu 211; N. Prelipceanu 210; Laszlofi A. 209; M. Martin 207; Gelu Ionescu 205 ; Vlad Ionel 201; Everac 201; Hauser 201; Mugur Florin 200; Letay L. 197 ; Eta Boeriu 196; Ianoşi 193 ; B. Nedelcovici 193 ; Sălcudeanu 192; A. Marino 192; V. Felea 190; Tcaciuc Şt. 185; Stănescu Nichita 182 ; Dan Cristea 182 ; Maliţa M. 181; M. Ursachi 181; Dinu Flămând 179; Gâlfalvi 178; Uricaru E. 178; Al. Bălăci 176; Z. Ornea 173; L. Raicu 169; V. Rebreanu 169; E. Brumam 169 ; Dan Duţescu 168 ; Al. Andriţoiu 167 ; Kânyadi 166 ; Negriei 161; Zilieru 159; Szilâgy Istvân 159; Marius Robescu 159. După citirea acum a listei, s-a propus mărirea numărului membrilor Consiliului de la 91 la 95, fiindcă nu intrau suficienţi unguri, care aveau dreptul la 11 reprezentanţi. S-a mai votat şi comisia de validare, şi atît (4 iul.). (...) Chemat urgent pentru orele 16 la judeţeană, pentru plecarea la Bucureşti. Sîmbătă ni s-a spus că nu se mai trece la alegerea biroului şi a preşedintelui pînă în cîteva zile. E evident că au nevoie de timp ca să facă jocurile. Impunerea lui Dere, singurul ieşit cu forcepsul din cei patru cavaleri ai Apocalipsei, în condiţiile în care nici el nu întrunise voturile necesare statutar din primul scrutin, părea imposibilă, atunci, în faţa unei săli aproape incendiare. Ilie se temea de o asemenea confruntare şi singurul care l-a salvat a fost tot Mac, al cărui joc dublu s-a dovedit abia acum. El a obţinut de la Conferinţă această «mică amînare», sugerînd că în acest mod va accepta ori se va face acceptat el METABOLISM LITERAR 275 ca preşedinte. Lumea, obosită, a cedat şi acesta a fost şi finalul penibil al unei Conferinţe care, împotriva aerului ei bătăios, a lucrurilor dure ce s-au rostit în plen, a capotat în final lamentabil. Ăştia sîntem! Căci e de pe acum evident că raţionamentul celor de sus era: pînă aici v-a fost cu democraţia! de acum înainte vorbim noi! Răgazul era un simplu pretext pentru a nu provoca un imens scandal. în realitate, Conferinţa a fost laşă: acceptînd să se autodizolve fără a-şi fi ales atunci şi acolo organismele de conducere, imediat după rostirea numelor din noul consiliu! După trecerea cîtorva zile, cînd o nouă tactică s-a putut regla de sus, eram chemaţi de la o oră la alta la Bucureşti pentru a «alege» biroul şi preşedintele, vicepreşedinţii şi secretarii. însuşi faptul unei «prelucrări» prealabile la Judeţeană dădea de gîndit. Am aflat apoi că această indicaţie a fost respectată pretutindeni căci, spre pildă, T. de la Sibiu [Mircea Tomuş, n.n.] plecase la mare şi nu era de găsit, a fost deci căutat pe Litoral cu securitatea pînă cînd primul--secretar sibian a putut intra în legătură telefonică cu el. Era limpede cît de sus venea indicaţia! Era limpede şi ce avertismente conţinea. Primul secretar a fost oarecum jenat să ne-o comunice pe şleau: acceptarea, fără gălăgie, fără obstrucţie ori scandal a noului preşedinte şi a noului birou (7 iul.). Şedinţa, fixată pentru ora 10, nu se ţine la Casa scriitorilor, cum era vorba, ci într-o sală dintr-o anexă a C.C.-ului. Jucam deci pe teren «străin» (politic), un handicap din primul moment, speculat psihologic ca o presiune. în loc de ora 10, a început însă abia pe la 12, cînd în fine au sosit notabilii. Pînă atunci se părea că nici Consiliul nu e în număr. Totuşi, au venit, rînd pe rînd, aproape toţi, dar lumea e prost dispusă, cu un sentiment de jenă şi înfrîngere, amestecat deocamdată cu revoltă, exprimată prin vorbe deschise, înjurături - tipica neputinţă a românului de a lua o atitudine coerentă şi unitară. Mulţi fuseseră chemaţi individual de Ilie, de cu noapte şi la primele ore ale dimineţii, semn că Ilie se temea de «surprize». Nu dormise nici o oră, delegaţia lui Jebeleanu l-a alertat desigur şi i-a dictat, se-nţelege, ce trebuie să facă pentru a para orice opoziţie. Ca atare, a stat de vorbă pe rînd cu Mac, cu Domokos, cu Ţoiu, ba chiar şi cu Jebeleanu, din nou. Jebeleanu a şi venit, în ultima clipă abia, în sală, extrem de palid şi părea drogat. Domokos, cu care vorbesc, mi-a spus că discuţia i-a provocat o imensă greaţă, Ilie i-a cerut adeziunea necondiţionată, pe baza respectării disciplinei de partid. D. i-a replicat: de acord, dar trebuie să ştie la ce îşi dă această adeziune, disciplina neputînd fi 276 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM confundată cu supunerea oarbă, inconştientă, el o înţelege ca disciplină liber consimţită. - Să nu se opună la numirea biroului, i-a spus Lăptărie, care nu poate fi ales prin vot secret aşa cum am cerut noi, şi cum e trecut în statut. D. i-a răspuns că i se pare cel puţin ciudată această situaţie: cum s-ar putea concepe ca un partid care cîştigă zdrobitor alegerile să nu-şi poată forma totuşi propriul cabinet? Ilie n-a mai răspuns, discuţia era închisă (...) A comunicat că vom «alege» organismele de conducere ale Uniunii şi a dat citire listei Biroului, propunînd apoi să se voteze în bloc toată lista. Aici s-au ivit uşoare opoziţii, din partea lui Deşliu, a lui Manolescu, Geo Bogza, Ileana Mălăncioiu (căreia Ilie i-a replicat răstit şi vulgar: «Tu şezi în banca ta!»). Manolescu a fost sancţionat fulgerător de Dăscălescu, care i-a spus alb că e «uluit» de modul cum pune «tovarăşul» problema! Şi aşa mai departe, tot ce se ridica drept obiecţie de principiu (invocare a statutului ş.a.) era respins ca «nefiind în chestie». în cele din urmă au cedat într-un singur punct: să fie puse numele celor din Birou în discuţie, nume cu nume, şi să se voteze pe faţă, tot nume cu nume. S-au făcut obiecţii la Chiriţă şi la alţii cîţiva, neînsemnaţi, obiecţii peste care Ilie trecea abil, simţind tot mai mult că a cîştigat partida, fiindcă Consiliul nu mai era omogen, nici dispus să dea o bătălie decisivă, chiar cu riscul unei demisii în bloc. Nimeni - spre ruşinea noastră - n-a făcut măcar gestul de a se recuza, a demisiona ori a părăsi sala. S-a trecut astfel la votul pentru preşedinte şi ceilalţi din conducere, cu aceeaşi tactică, devenită şi mai uşoară acum. Astfel, deşi a avut destule voturi pe faţă împotrivă şi cel puţin cinci abţineri semnificative, ba încă mai multe, cu Geo Bogza, Buzura, Blandiana, Rusan şi cu mine, D.R. Popescu a fost impus ca preşedinte. Aplauze anemice. în schimb, furtunoase pentru Fulga ca vice. Biroul e compus din : Bălăiţă, Bălăci, Berwanger, Bogza, Buzea, M. Ciobanu, Chiriţă, Crohmălniceanu, Doinaş, Domokos, Dumbrăveanu, Geo Dumitrescu, Everac, Fulga, Hobana, Iorgulescu, Jebeleanu, Letay, Paler, Popescu, Simion, Sălcudeanu, Nichita, Sorescu, Siito, Ţoiu, Vlad. El e compus cu abilitate, înghiţind şi cîţiva «opozanţi», cărora li se promitea astfel o «compensaţie», pe veşnicii «fideli» conformişti (beneficiari de multă vreme ai Uniunii), pe exponenţii conformişti ai „minorităţilor” şi pe acoliţii lui Dere, probabil ceruţi de el pentru a-şi asigura liniştea. Obedienţi, coruptibili, profitori. Au fost însă eliminaţi gălăgioşii şi incomozii de tipul «indomptabililor» (vorba lui Fulga): Blandiana şi Dinescu, în locul cărora au intrat figuri «inofensive» şi METABOLISM LITERAR 277 lesne manevrabile (...) Ilie, bucuros că jocul a ieşit cu succes... Lista vizată de Neptun trebuia predată fără cea mai mică ştersătură. Toată lumea a plecat ca de la o înmormîntare, Ilie, asudat, ne-a anunţat că şedinţa viitoare a Consiliului va avea loc tocmai la toamnă... Amînarea sine die avea o dublă semnificaţie : să ne dezmeticească, pentru a ne da seama pe ce lume trăim, dar şi să sublinieze diminuarea rolului Consiliului, a cărui convocare se va face tot mai rar, lucrîndu-se direct cu Biroul, lesne manevrabil. Mic incident la ieşire între Manolescu şi Bănulescu, acesta din urmă acuzîndu-1 că a trădat înţelegerea prealabilă, ducînd tratative cu Dere, promiţîndu-i sprijinul, condiţionat. - N-ai avut nici un mandat pentru asta!, i-a spus B. iritat. Faptul că nu era nici în conducere, nici în Birou îi accentua revolta. Cînd ieşim, ne încrucişăm cu Dereul, care ieşea din clădirea centrală a c.c., întîmpinat de un grup, în frunte cu Sorescu, în efuziuni şi pupături. Masă la «Athenee», cu Niki [Manolescu, n.n.], G. şi Ţoiu, N. e teribil de afectat de laşitatea colectivă de care dădusem dovadă toţi. Nu atît victoria -penibilă, oricum, în condiţiile în care a fost obţinută - îl doare, cît faptul că tot ce am investit ca energie şi tactică s-a dovedit ineficient. Tocmai oamenii pe care contasem au abandonat partida şi au dezertat. Inclusiv Mac s-a dovedit în cele din urmă un instrument al puterii, încît tot jocul de la Conferinţă ne apare acum cu totul în altă lumină, falsă. Plec seara din Bucureşti, decepţionat şi îngrijorat” (8 iul. ’81). Nu: textul de mai sus nu face parte din memoriile unui Consiliu de Război, ori ale unor negocieri istorice, postbelice şi geostrategice. E vorba de simpla alegere a preşedintelui scriitorilor români în 1981...! Nu ştiu de ce, dar nu pot să închei altfel decît amintindu-mi un banc de pe atunci, cu bietul moscovit care se-aruncă-nspre roţile unei limuzine americane, le spintecă voluptuos şi - imobilizat rapid de poliţie -exclamă cu nasu-nfipt în cauciucurile din care ţîşnea... aerul occidental: „Ah! ce aer au ăştia, domnule, ce aer!...”. Cutia cu suvenire. Glose şi colaje O puzderie de fapte mari şi mici, izolate sau înlănţuite, împreună cu o cazuistică bogată şi captivantă pigmentează Jurnalul lui Mircea Zaciu. Ele sînt adesea mai interesante decît naraţia luptelor mari, duse cu garda deschisă, prezentate în numărul trecut. Ca şi atunci, preferăm 278 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM reducţia pe cît se poate a gloselor pentru a lăsa „probele materiale” să vorbească singure. • „Miron Radu Paraschivescu... folosit apoi ca instrument util pentru descalificarea lui Arghezi (aşa cum s-a pretat şi la calomnierea lui Liviu Rebreanu, imediat după moartea aceluia!). Legenda literară dă vina exclusiv pe Sorin Toma, care n-a scris nici înainte, nici după Poezia putrefacţiei... nimic, nu era capabil de vreo analiză critică, cît de cît coerentă, fie şi sub forma gazetăresco-pri-mitiv-pamfletară cum e scris acel text. A deplasa totul pe o aşa-zisă rivalitate de familie : locul «evacuat», devenit «vacant», e judecată naivă, simplistă. Toate aceste conjuncturi au putut circula liber după 1968-1969, întreţinute oficios, pentru ca procesul Arghezi să fie redus adpersonam, scoţîndu-se din cauză «partidul» şi «sistemul»...” (6 nov. 1979). MRP : caz tipic de duplicitate şi versatilism cinic, amestec de altruism, orgoliu boieresc şi pungăşie de mahala. Nu poţi să nu te gîndeşti de cîte mărturii colaterale va fi nevoie după anunţata apariţie a Jurnalului său de cobai profitor. Natura lui cameleonică în plan politico-literar rivalizează cu cea a unor Zaharia Stancu şi A.E. Baconsky, dar lucrurile se cer disociate de la caz la caz. Intr-un fel, mai simplă e discutarea salturilor spectaculoase - la antipod adică - de genul Panait Istrati sau Petre Pandrea, Savin Bratu sau Dan Deşliu decît evoluţiile ascuns-şer-puitoare, adunînd mereu „în solzi”, alibiuri şi cauţionări conjuncturale, de tipul Z. Stancu, Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu (Memoriile celui din urmă - şi ele în curs de apariţie - vor fi un regal pentru amatorii disculpării ca autoscalpare şi autosculptare) • „E vorba tot mai mult să se desfiinţeze Biblioteca Academiei, care va primi un profil de bibliotecă «tehnică» (idee a Tehnicianei); toate colecţiile de reviste, manuscrise, cărţile de literatură vor fi vărsate obligatoriu la Arhivele Statului...” (13 mart. 1980, zvon la fel de insistent şi prin ’87-’88). Alt spectru fluturat constant în zvonistica profilactică, funcţionînd ca arest mintal preventiv în viaţa culturală. Aici, Gabriel Ştrempel ar fi cel mai în măsură să povestească. Alt caz greu solubil şi greu digerabil: pentru cei care şi-au măcinat oasele în frigul Bibliotecii Academiei după iarna lui ’83-’84, care ştiau că se putea da căldură, dar directorul nu voia să lupte pentru asta ca să nu dea pretexte „sus” de desfiinţare a Bibliotecii, G. Ştrempel este un monstru. Pentru oamenii din sistemul bibliotecăresc, periodic „damoclizaţi” de fobia forurilor faţă de acest extraordinar refugiu intelectual, acelaşi G. Ştrempel a fost un erou. Perfid, ciufut cu tactică şi conservator aprig (şi azi refuză METABOLISM LITERAR 279 computerizarea bibliotecii; nici azi nu poţi fotocopia în voie, firesc, contra plată, reviste şi manuscrise; şi azi cultivă manierele copisticii medievale etc.), tiranic, dar şi îngăduitor la o adică, stimulînd secretul achiziţiilor (la B.A.R. o carte intră-n circuit abia după doi ani de Ia înregistrare !) şi tratamentul preferenţial, dezbinarea cu sistemă a personalului şi titrarea incompetenţei, G. Ştrempel nu a făcut însă gesturi cumplite faţă de Carte, aşa cum a făcut constant Angela Brediceni, directoarea Bibliotecii Centrale de Stat, şi nici n-a avut misiuni ultra-gradate de felul celor care i-au adus lui Ion Stoica - directorul Bibliotecii Centrale Universitare - feuda atît de stabilă în antologiile internaţionale de poezie românească, unde rivalizează chiar cu Marin Sorescu! Nici lingău de partid, nici abil afacerist secu-elastic, G. Ştrempel a fost (este) „tatăl” B.A.R., cu tot ce ţine de psihanaliza părintescului: iubire de statu-quo, etern impuls către trecut, gelozie pe copiii în afirmare, tată „castrator”, mîngîind cu dreapta şi pocnind cu stînga. Pe un talger: directorul care nu face nimic pentru microfilmarea ziarelor vechi, pentru salvarea depozitelor de carte, pentru fişarea modernă a patrimoniului, care „merge pe burtă ca să nu facem valuri”, care nu stimulează cercetarea ştiinţifică în rîndul profesioniştilor (cîţi mai sînt) din sub-ordinea sa, gelos fiind pe cea mai mică tentativă de „valorificare a fondului bibliotecii”, directorul care se opune oricărei iniţiative de propulsare eficientă a Bibliotecii Academiei şi care - ei da, lucru mic, dar funcţionînd ca o veritabilă carte de vizită a unei „instituţii naţionale” -nu ia nici o măsură pentru ca WC-urile B.A.R. să nu mai arate precum cele din gara Văscăuţi... Pe celălalt talger al balanţei, tacticianul de cabinet, negociind cu succes supravieţuirea instituţiei, mai închizînd un ochi cînd coloneii plecau acasă cu portbagajul plin de colecţii de tipărituri, cînd academicianul X împrumuta o carte pe vreo zece ani, cînd una, alta, însă totul făcut „întru apărarea Bibliotecii”... De cîntărit -cîntărească (virgulă) cine poate! • „Despre «rentabilizarea» în cultură. Catastrofa ce ne aşteaptă. Sînt deja 180 de titluri oprite. Onorariile vor scădea brusc, «pierderile» fiecărei cărţi scoase fără beneficiu vor fi «recuperate» din onorariul autorului. Şi alte grozăvii. Lipsuri peste tot. Zvonuri că trimitem totul în Iran şi URSS, mai ales vom strînge cureaua pentru Olimpiadă, ruşii neavînd de unde să se mai înfrupte. Reducerea sortimentelor de pîine. Se suprimă, deocamdată, comurile! ” (19 apr. 1980) * 19 iun. 1980 : „Apariţia pamfletului imund al lui Fănuş împotriva lui Geo Bogza, apărut în Flacăra de azi. Toată lumea e revoltată, însă 280 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM nimeni nu ia atitudine, de frică. Teama de ciomag. în acelaşi timp, Geo Bogza nu-1 va putea da în judecată, fiindcă nici un paragraf de lege nu-1 sprijină, în pamflet ceea ce e mai groaznic fiind propriile lui texte din ’33... Totodată, pamfletul e aşa de parşiv alcătuit, încît cineva plîngîn-du-se «sus», persoana care-1 va citi să se îngrozească nu atît de tonul pamfletarului, cît de textele celui vizat! ”. De recitit. (Dar: ce e mai rău: gestul lui Fănuş Neagu sau trecutul lui Bogza? Ameninţarea celebră a lui Eugen Barbu cum că, dacă-şi va deschide servieta cu dosare compromiţătoare, multe capete or să cadă -sau însăşi existenţa probelor demascatoare ? Ce e mai chinuitor: darea-n vileag, ori temeiul real al... vileagului?) • „în România literară, Iorgulescu îi răspunde lui Fănuş pentru atacul nedemn la adresa lui Bogza. Săptămîna de azi dă prompt riposta, semnată în clar de E. Barbu, care iese pentru prima oară ca samurai în arenă, după propriul scandal. Ba insinuează chiar, în textul lui, că Geo Bogza ar fi «plagiat» Cartea Oltului după... Cartea Nilului de Emil Ludwig! Nouă ofensivă a grupului de dreapta, vizibil sprijinit. Articolul lui Fănuş a fost văzut, retuşat, aprobat de secţia de presă. Atacurile de azi din Săptămîna, concertate şi ele, aprobate şi ele. în Flacăra de ieri, alt atac la adresa lui Bogza, semnat de Coja. Diversiunea e clară. Se mizează pe o listă de scriitori care să fie «compromişi» public, pe o polemică degenerată deja în injurii, pentru a se «dovedi» astfel lipsa de autoritate a Uniunii, faptul că viaţa scriitoricească a ajuns un bîlci, că atenţia ei e deplasată în direcţii periferice (în dublu sens), că actualele structuri sînt ineficace şi deci trebuie desfiinţate, reorganizate...” (27 iun. 1980). Dacă înlocuim „Uniunea” cu „Opoziţia”, avem exact situaţia de azi, România Mare versus Restul. Străvechiul tertip al pompierilor lipsiţi de incendii şi care montează singuri focuri spre a-şi dovedi rostul şi eficienţa. Simplu şi productiv: vrei tăcerea opozanţilor ? pompezi abjecţiile vadimiste, alimentezi răspunsurile, decretezi situaţia imundă a discuţiilor civice şi tragi o lege a presei care omoară tot. Pe urmă, umflarea mizeriei îţi permite, ca şef de stat, să ai ce dezumfla la o adică, taman ca-n bancul cu evreul supraaglomerat şi sfatul rabinului; supralicitezi pe Vădim ca să ai ce licita în condiţii normale, dovedindu-ţi... imparţialitatea. Ş.a.m.d. • „Scandal în presă despre malversaţiuni financiare ale lui C. Leu ca director al unei case de filme. într-o emisiune de la e.l. [Europa Liberă, n.n.] se citeşte o scrisoare a unui bucureştean despre «afaceriştii de la Uniunea Scriitorilor», fiind enumeraţi Leu, Pardău, Valerică Râpeanu METABOLISM LITERAR 281 (care ar fi avut şi un dosar penal, legea nr. 14, muşamalizat). E o legătură între cele două episoade ? poate că da, fiindcă «actorii» lor sînt foştii acoliţi ai lui B., care l-au trădat pe rînd şi se pare că Mafia plăteşte în felul ei, cei dintîi fiind lichidaţi «trădătorii». Ipoteza lui Gelu [Ionescu, n.n.] despre Drăgan & Co. mi se pare extraordinară şi se verifică încet, încet. Reacţia evreilor. Societatea de la M. [Norman Manea, n.n., cf. p. 188], unde ei dominau, mi-a făcut o puternică impresie” (26 dec. 1980). Pe puncte : 1) Chiar! De focul de paie cu Corneliu Leu uitasem. Pare-mi-se Cornel Nistorescu a dat o replică dură atunci. Iar pe atunci, cînd aşa ceva ajungea să apară-n presă era, va să zică, tamjă mare. A fost ceva insolit în peisaj, ca şi acuzarea - în Scînteia! - a lui Aurelian Bondrea cum că a măsluit examenele de admitere la Drept. Drept care a fost... avansat şef de cadre la Ministerul Învăţămîntului. Acum, fireşte că-i decan la cine ştie ce universitate particulară! 2) Chestia cu trădătorii şi răzbunarea mafiotă e bine mersi şi azi. Nimic nu-i mai amuzant decît tratamentul aplicat de România Mare foştilor acoliţi, ca-n cazul Radu Theodoru, după cum spumoasă e şi chestia tip Alcibiade cu „noi n-am zis pînă acum nimic despre X, dar acuma, dacă se dă Ia noi, să-i dăm noi babaroase”. 3) Cît despre teoria lui Gelu Ionescu, rămînem total în ceaţă şi e foarte rău că Mircea Zaciu nu e explicit, fiindcă alimentează involuntar una dintre cele mai vechi teorii antiiudaice, la modă şi astăzi, după care cercurile influente evreieşti stimulează (moral, financiar etc.) violenţa naţionalistă, ca să aibă necontenit prilejuri de autolamentaţie. S-a spus şi la noi adeseori că-i cum nu se poate mai suspectă sincronizarea acţiunilor lui Vădim cu cele ale lui Moses Rosen. Teorie poate paranoică, dar în lipsa explicitului, „vidul de sens” este ocupat de speculaţia infinită şi demenţială. • „Săptâmîna publică un text de... Horia Sima, prilej pentru publicul de la Casa Scriitorilor să facă un haz enorm. Faptul a fost posibil cu ştirea cuiva, cu aprobarea cuiva. Din întregul text rezultă că legionarii, băieţi curaţi, băieţi cinstiţi, nu tolerau între ei canalii şi escroci, ca atare l-au eliminat de la prima porcărie din Mişcare pe Dumitrescu-Zăpadă pe care, aşa bandit cum s-a dovedit a fi, îl preia acum la microfoanele sale fiul fostului comunist Bercovici de la Paris (= Noel Bernard). Hari Maiorovici, cu care mă întîlnesc, rîde cu gura pînă la urechi de un asemenea text, fiindcă - zice cu umorul lui nesecat - concluzia Săptămînii e: vedeţi deci cine e D.Z. ? un om de nimic, pe care legionarii îl ştiau ca atare, ca oameni cu cap ; iar voi îl luaţi în braţe, 282 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM mama voastră de jidani! ” (20 ian. 1981). Bine, chestia cu legionarii era o minune la Săptămîna şi e sublimă şi azi în România Mare : ei se dau în vînt după metodele Mişcării, însă decapitează iute orice apariţie anticeauşistă şi anticomunistă din rîndurile vechilor dreptaci, exaltă spiritul Căpitanului, dar nu încetează să iradieze furie faţă de „puii de legionari”... Manolescu, Paler şi Blandiana! Mă rog, e de prisos să cauţi principii la elevii „Principelui”... aşa că trecem. • Da, extrasele notate de Mircea Zaciu la 11 febr. 1981 din Confesiunile lui Pompiliu Constantinescu sînt teribile: „într-o societate imorală şi mediocră, cea mai mare nenorocire e să fii inteligent” ; „Ce folos că înţelegerea Istoriei o au savanţii istorici, iar execuţia şarlatanii şi proştii ce conduc popoarele ! ” ; „La noi opinia publică e ocultă : ştim toate ilegalităţile, turpitudinile vieţii publice şi private, le comentăm în cercuri închise, ne indignăm teoretic şi... devenim sceptici. în ţara noastră, toţi cetăţenii sînt nişte memorialişti orali ai vieţii publice” • 15 febr. 1981: „Au ieşit lupii la drumul mare. După mohorîtul Bădia [I. Lăncrănjan, n.n.] care-şi arăta pumnii către toată critica, după articolele delirante ale lui Dan Zamfirescu, C. Sorescu, P. Mareea, apare acum ciomăgaşul de salon Aurel Dragoş Munteanu, sclivisit şi cu doxă, cu citate din americani şi francezi, făcînd praf critica bună numai fiindcă aceasta nu l-a luat niciodată în serios. în fond, toată chestiunea aici e : faptul că aceşti critici n-au vrut să ia act de existenţa unei anume literaturi, refuzînd să scrie despre ea. Alde Paul Anghel, Lăncrănjan ş.a. ejusdem farinae neputîndu-i sili pe criticii serioşi să-i ia în seamă, singura lor «soluţie» era să-i strîngă de gît pe critici...”. Interesant, de recitit textul lui ADM (în România literară). în orice caz, e un personaj demn de cea mai ocultă atenţie ! Ce l-o fi apucat atunci ? Cum astăzi se poartă cu brio teoria cailor troieni, dacă l-ai întreba pe ADM, presupun că ţi-ar răspunde : ce să fac ? trebuia să mă arăt că sînt cu ei, ca să-i pot lucra dinlăuntru mai bine! Lupul şi scufiţa. Dar şi continuarea citatului e interesantă : „Vorbind cu E. Simion, îl întreb de ce a decăzut România literară în aşa hal îneît admite să fie înjuraţi oamenii ei în propriile-i coloane ? Adevărul e că Ivaşcu nu e omul să reziste, presiunile vin din exact aceeaşi direcţie şi dintr-o aceeaşi instituţie căreia I. însuşi i-a fost prizonier. Aici e toată chestia” • „Masă la Casa Scriitorilor, unde vine şi Romul Munteanu, se plînge că ar fi luat vot de blam cu avertisment după scandalul iscat la apariţia volumului de poezii (în franceză, traduceri) de Mircea Dinescu. O poezie, Manuscris găsit într-o sticlă de METABOLISM LITERAR 283 lampă, pare să fi declanşat alarma dată de Vasile Nicolescu, fiindcă la «niveluri» nu se ştie franţuzeşte, nu citeşte nimeni în franceză (şi nu citeşte de fapt). N., care se ştie ameninţat în funcţia lui, a dat astfel o dublă lovitură, ca la biliard, izbind şi în Docsănescu, şi în Romul Munteanu (ca director al editurii) şi şi-a consolidat poziţia. Altă carte cu scandal, a lui Liviu Stoiciu.” (1 mart. 1982) • Cînd ai inflaţie de personal şi de direcţii în poliţia gîndirii, se ajunge la situaţii haotice pe cit de triste, pe atîta de ridicole. Jurnalul lui Mircea Zaciu ne readuce-n memorie cazul - atît de fluctuant din ’60 încoace - al lui Mircea Eliade. Un teritoriu pentru cucerirea căruia s-au dus multe lupte, cu armamente de toate calibrele. Miză pentru naţionalişti, Eliade nu convenea totuşi din unghi anticomunist şi religios. Miză neagră pentru stînga antifascistă, el convenea totuşi ca anticeauşist. Ce se aproba pe dreapta, se cenzura ori se anula pe stînga. Cînd „mergea” savantul, „cădea” prozatorul de nopţi sînziene. Cînd „trecea” Ifigenia ca text „neutru”, lumea-şi amintea prisma prin care recepţionase Mihail Sebastian piesa, ca, adică, apologie mascată a „sfintei morţi legionare” (Ia fel cum, pentru mulţi, Avram Iancu-1 lui Blaga nu era decît deghizarea istorică a lui Zelea Codreanu). Balamucul zvonurilor şi jocul posibilelor în domeniu e foarte precis rezumat de Mircea Zaciu în „eşantionul” din aprilie 1982: „Discutat cu Gh. [Nicolae Gheran, n.n.] problema Eliade. El susţine că nu cunoaşte adevăratul motiv al interdicţiei bruşte, fapt e că M., directorul editurii [Mircea Mâciu, n.n.] ar fi fost frecat bine de oamenii savakului [Securitatea, n.n.] cam două ore, să spună cum a editat el Istoria religiilor, cine i-a dat aprobare, în ce condiţii ş.a. Omul avea însă toate acoperirile fiindcă nimic nu poate fi editat dacă nu se află în «planul ferm», iar acela era aprobat chiar de... comisia ideologică ! Totuşi, se pare că există o indicaţie expresă să se găsească un „vinovat”, şi a fost găsit: directoarea tipografiei care a scos, în regie proprie, sub egida unui cenaclu sau aşa ceva, o bibliografie Mircea Eliade alcătuită de M. Handoca [e vorba de Mircea Eliade, Contribuţii biobibliografice, Societatea literară „Relief românesc”, 1980, sub egida Institutului „G. Călinescu”, tiparul la I.R Filaret, Bucureşti, n.n.]. Istoria a continuat apoi, tot mai absurdă. La editură, vorbit cu V.R. [V. Râpeanu, n.n.] chestiunea, el îmi spune, graseind şi uitîndu-se mereu în geamul bibliotecii pe care o are în faţa biroului şi a cărei sticlă îi serveşte de oglindă, că la drept vorbind şi Eliade e vinovat, fiindcă în jurnalul lui, editat la Paris, spune ce a discutat cu scriitorii români 284 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM veniţi din ţară şi care l-au vizitat. Romul M.[unteanu, n.n.] se jură că nu doar el nu ştie nimic, dar că a întrebat-o pe Suzy, de la care îi venise ordinul, iar ea şi-a scuipat doar în sîn, în loc de alt răspuns. La Minerva a scăpat totuşi antologia lui Al. George de proză fantastică, unde figurează şi La Ţigănci; cartea fiind în maşini, n-o mai puteau rupe, paguba era prea mare. Sînt patru ipoteze în cazul Eliade: 1. intervenţia lui în cazul Calciu, poate ajunsă tîrziu la urechile lui Midas; 2. aşa-zisa intervenţie-protest la «cabinete» a doi vechi ilegalişti: Voicu [Ştefan, n.n.] şi Valter Roman, care s-ar fi declarat «consternaţi» de omagierea unui «fost legionar»; 3. popularitatea scriitorului ar jena cercurile floresciene, întrucît ar întuneca aniversarea celor 60 de ani ai UTC, identificaţi cu omagiul absolut al Cuiva şi 4. Eliade ar fi fost invitat de un mesager personal al lui number one în ţară, iar el ar fi refuzat net. De unde furia ulterioară. în momentul de faţă s-ar fi revenit cu permisiunea de a-1 cita, nu şi de a-1 publica, comenta etc. în fine, s-a reluat la Naţional Ifigenia lui, dar fără ca numele autorului să mai fie pomenit. Se joacă deci ca o piesă... anonimă” • în fine, atît de rămasul în ceaţă capitol MTS. Ce-a fost cu „secta” asta „transcendentală” nici azi nu se ştie exact: simplă demonstraţie de forţă a Puterii ? o lucrătură pentru „comasarea” ştiuţilor şi a potenţialilor conspiratori la o adică? pretext fabricat pentru noi epurări în „aparatul ideologic”, adică o reală - chit că banală - bătătură ridicată la rang de cangrenă, spre a decide amputarea întregului picior ? efect de plată la intern pentru desluşirile date de Pacepa la extern ? Fumigaţiile abundă, iar Jurnalul lui Mircea Zaciu le înregistrează la început placid, apoi tot mai febril: „Aflu la Cluj amănunte despre «transcendentali». G. [A. Buzura, n.n.] îmi spune că ar fi foarte mulţi implicaţi şi cu repercusiuni grave. între ei, Sorescu, care ar fi fost între timp exclus din partid. Din cercuri medicale, alte detalii. Unii susţin că de aici ar veni şi interzicerea bruscă a lui Mircea Eliade, că un «guru», trimis de Eliade în ţară, avea misiunea să formeze această sectă... Şi alte aiureli. Majoritatea celor ce se zvonesc îmi par suspecte, poate intenţionat lansate” (1 mai 1982) ; „...ar fi implicate persoane sus-puse, numai «vîrfuri», între ei şi Milcu, Sorescu, Gh. Zamfir - naistul, I. Grigorescu etc. Totul pare o gogoriţă inventată pentru a demonstra utilitatea unor servicii şi un pretext - mană cerească -pentru plenara ideologică şi congresul culturii: în fine, o «sectă» a intelectualilor, un caz ce poate discredita definitiv oameni de ştiinţă, artişti, scriitori! Ori, ipoteză secundă, că ar fi vorba de un lucru mult METABOLISM LITERAR 285 mai întins, de forma unui complot poate, şi că meditaţia n-ar fî decît versiunea ad usum delphini a întregii afaceri...” (2 mai) ; „...Rădoi, scos din partid, trimis la Tulcea, simplu funcţionar, obligat să se mute şi cu casa. Unii susţin că ar fi implicate şi cadre superioare din armată. Complot? între timp, «Râpeanu» [Ceauşescu, n.n.] a plecat în Grecia. Titi C.[ubleşan, n.n.], directorul Naţionalului [din Cluj, n.n.] a primit dispoziţii să scoată din repertoriu piesele lui Sorescu. Avea doar una, în proiect, nouă; i s-a spus deschis că nu are rost s-o mai propună” (4 mai); „La Arhitectura din Bucureşti a fost o şedinţă monstră, cu prezenţa securităţii, miliţiei, reprezentanţilor de partid şi minister, a fost exmatriculată o fată din anul II pentru că participase la una ori două şedinţe ale «sectei», dusă de părinţii ei. în încheiere, s-au lăsat unele fraze de ameninţare: că ar mai exista asemenea elemente strecurate... etc. care vor fi identificate curînd. Profesorul M.B. ar fi şi el într-o situaţie rea, căci soţia lui ar fi implicată. Ea lucra la trustul Carpaţi, care depinde direct de Gospodăria de partid...” (idem); „...proprietarul, localnic, mă întreabă dacă e adevărat că ministra [Aneta Spornic, n.n.] a zburat fiindcă fusese preşedinta unui club de judo care avea cultul lui Hitler? Se închinau, zice-se, fotografiei lui Hitler [Domnuleeee, ce zvoneri aveau băieţii! ! !, n.n.]. Pînă seara, aflu ultimele noutăţi, destul de fragmentare : şedinţa la Centrala editorială, planurile purecate bine, au căzut o serie de titluri legate de Blaga, Aristotel, inclusiv cartea lui J. [Ion Pop, n.n.] despre Poezie şi joc, din pricina ultimului termen din titlu. Au fost rase şi majoritatea cărţilor destinate propagandei externe... De altfel, la edituri domneşte spaima, directorii nici ei nu mai pot părăsi clădirea Casei Scînteii fără «bilet de voie», se îngrădeşte chiar trecerea de la un etaj la altul... Li s-a atras atenţia tuturor editorilor să fie vigilenţi să nu cumva să se strecoare în ilustraţiile de pe coperte sau în interiorul cărţilor simboluri ezoterice şi mai ales să nu se vadă măr, luminare sau alte lucruri incriminate. Mărul a devenit deci subversiv!... Printre numele ce se ventilează că ar fi implicate în afacere, în afara lui Sorescu, mai sînt Pleşu, Maitec, basul Florei, Andrei Finţi, actorul. Sorescu n-ar fi fost încă exclus din partid, fiindcă ar nega că a făcut parte [din „sectă”, n.n.], a fost de două ori, din curiozitate, mai mult pentru soţie. Unii susţin totuşi că ar fi semnat adeziunea” (9 mai); „Ameninţaţi să cădem în teroare deschisă. G. [Buzura, n.n.] spune şi el că se teme. Se teme că nu vom scăpa, fiindcă avem atîţia duşmani şi fiindcă sînt căutaţi în genere victime cu nume de oarecare rezonanţă. 286 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Or, totul poate deveni pretext. Se pare că lucrurile nu se limitează acum la chestia «sectei», ci se caută orice «vină». S-ar fi instituit pe plan local o «comisie» care lucrează la liste secrete [pun pariu că sînt, mai mult sau mai puţin, exact listele negre care circulau în decembrie 1989, n.n.], urmînd să se ajungă la confruntări, anchete ş.a.m.d. La Bucureşti, panică în continuare. Oamenii sînt speriaţi fiindcă deşi s-ar fi ajuns la vreo patru sute de nume, se pretinde mereu că mai sînt şi alţii, nedepistaţi, şi că ordinul e să fie descoperiţi din pămînt din iarbă verde. Eroarea ar fi pornit de la un emisar care ducea listele cu adeziuni în străinătate şi, prins, i-au confiscat hîrtiile. De aici ar fi început totul. Versiune cred, cu totul primitivă, naivă. Ar fi implicaţi şi 25 de generali şi chiar şeful gărzii personale, de unde furia cumplită din ultima şedinţă de executiv, care ar fi durat pînă la 6 dimineaţa şi unde omul a făcut o criză teribilă, pierzîndu-şi în cele din urmă vocea [totuşi, mai erau şapte ani pînă la Tîrgovişte..., n.n.]. Acolo ar fi zis vorba care circulă: «Nu mă meritaţi!»” (10 mai). Muzeul interior: Uleiuri, gravuri, aqua forte, laviuri ş.a. Se ştie: în orice mare act memorialistic, condimentele vitale vin din portretistică. Fie prin talentul crochiului în tuş al profilului, fie din selecţia cu dichis a ipostazelor revelatorii, stop-cadre mustind de sugestii, de aluzii multisemnificante. Mircea Zaciu excelează cu precădere în a doua formulă. Tot pe bumbi vom lucra, din economie de spaţiu • Eugen Barbu la biserica Boteanu, la înmormîntarea lui Marin Preda: „Dintr-o maşină a coborît şi conu’ J., cu ochelari negri de mafiot şi însoţit de o adevărată «gardă de corp», a dat ocol, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că Preda e în adevăr mort” (20 mai 1980); „A ieşit un scandal cu publicarea poeziilor lui Mugur şi Ileana Mălăncioiu în Tribuna : Barbu a depus un protest direct la cabinetul 1 (sau 2?). Acum Felea e făcut răspunzător că le-a dat drumul” (16 febr. 1982) • „Înmormîntarea lui Marin Preda... E preferabil să-l păstrez în amintire aşa cum l-am văzut ultima oară, în toamnă, la Sibiu, cînd îmi spunea: «Nu ştiu ce să fac, să las în cartea dumitale textul despre Barbu? să-l scot?». Iar eu: «Scoateţi-1, domnule Preda, dacă nu vreţi să-l vedeţi publicat!». Dar el: «Vezi bine, aş vrea eu să-l public. Dar dacă se alege?» [în C.C., METABOLISM LITERAR 287 n.n.]. «Atunci, scoateţi-1!» - «Vreau să-l văd publicat!» - «Atunci lăsaţi-1!». L-a lăsat, dar numai după ce la Congres E.B. n-a mai fost ales în areopagul politicesc (21 mai 1980). [Dialog antologic! !, cuprinde în el 150 de ani de literatură română...] • între musafirii de vază [acasă la Norman Manea, n.n.], Paul Georgescu tronînd în mijlocul salonului, într-un fotoliu unde se prăbuşise literalmente: monstruos, obez, cu o figură aparent adormită, dar fornăind răutăţi piezişe, nu mă are, evident, la stomac. Nici eu, ştiindu-i duplicitatea încă din 1952, cînd după o «vizită» foarte amicală la redacţia revistei clujene, a scris apoi, abia întors la Bucureşti, o cronică pe dos, de o duritate ideologică ce putea să ne coste scump, în Scînteia. Cu acelaşi aer cinic cu care făcea ironii, la Cluj, în cercul lui AEB [Baconsky, n.n.] la adresa guvernanţilor inculţi, ne sancţiona în Scînteia cu «argumentele» patronilor lui politici, dispreţuiţi în forul lui intim” (22 dec. 1980). Sindromul Petru Dumitriu/Dumitru Popescu - „îi dispreţuiesc, dar, ce să fac, am nevoie de ei ca s-o duc boiereşte. Tîmpiţi, dar inevitabili! ” • „Astfel, din cinci critici cîţi concurau pe lista primului scrutin [alegeri la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, 8 iun. 1981] - Manolescu, Simion, Crohmălniceanu, Ianoşi, Iorgulescu - au ieşit trei, exact cîţi erau necesari: Manolescu, Iorgulescu, Crohmălniceanu. Unele lucruri păreau, desigur, aranjate prin grija lui N. [Manolescu, n.n.], care era foarte activ şi eficace” ; „După cină, mică petrecere în apartamentul rezervat lui Piru şi Simion [la zilele G. Călinescu de la Oneşti, 12 iun 1981]. Ne retragem şi jucăm în camera mea jocul lui Ulici (cu scriitorii), spre hazul şi stupoarea celor ce nu-1 cunoşteau. Niki [Manolescu, n.n.] pierde, înciudat, atins în amorul-propriu, supărat ca un copil. Aici deosebirea dintre el şi Ulici care are stofă de mare jucător”; „N. [Manolescu, n.n.] în vizită la noi... Povesteşte cîte ceva de la Paris, dar uşor rezervat. A asistat la manifestaţiile pentru Polonia, care l-au impresionat pînă la lacrimi. O modificare în bine a occidentalilor faţă de Răsărit (probabil prin prisma remuşcărilor trădării de la Ialta) ” (12 ian. 1982); • „N. îmi povestea la Bucureşti subiectul următoarei lui cărţi. Zicea că s-a săturat de Arca lui Noe. ...Vrea să scrie un soi de eseu despre modul cum apare actul erotic şi trupul femeii în proza românească. Din cîte observase pînă acum, se pare că abia la Camil Petrescu (în Patul lui Procust) apare pentru prima oară o scenă amoroasă în pat şi descrierea anatomică a trupului femeii... Nuditatea e evitată. Interesante relaţii se pot face şi din atitudinea faţă de trupul feminin, 288 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM majoritatea prozatorilor noştri avînd o tulbure relaţie maternă” (4 febr. 1982). Aşteptăm şi astăzi eseul lui Nicolae Manolescu. Dreptate are: românul e pudic. Eficient - la modul pastoral, recte ciobănesc dar cosmicos: nunta mioritică, nu? Nu l-a lăsat istoria, ar spune naţionaliştii. De unde ars amandi, cînd rămîi constant corigent la ars moriendi ? • Alexandru George, care e o figură de călător cu diligenţa din prima jumătate a veacului trecut: încotoşmănat, iritabil, agasat de muzica de la casetofonul maşinii, suferind la fiecare popas, la fiecare hîrtop” (22 mai 1980). • „De la şedinţa de Consiliu [al Uniunii, 2 febr. 1980] copiez din carnetul de note: Radu Popescu: Cazul Barbu n-a fost bine operat, de aici complicaţiile sale post-operatorii... Fănuş Neagu (atacîndu-1 pe Radu Popescu): Nu vă e cel puţin ruşine să puneţi problema apărării limbii române, dvs. al cărui fiu [Petru Popescu -SUA, n.n.j declară că-i e ruşine să scrie româneşte ? loan Alexandru (în apărarea Luceafărului): revista a discutat probleme mari, cum ar fi creşterea natalităţii...” • „A apărut Legea învăţămîntului. Un nou articol, inexistent în Proiect, ne «leagă de pămînt» definitiv : nimeni nu poate pleca în străinătate pentru scopuri didactice, ştiinţifice, de cercetare etc. în timpul cît există activităţi didactice. Or, asemenea activităţi sînt tot anul, fireşte... Că Ierbivorul [Ştefan Pascu, n.n.] şi alţii ejusdem farinae vor continua să călătorească în «misiuni» ambigue, pe la congrese şi după ciorapi pentru neveste e neîndoios...” • „Vizită la [David, n.n.] Prodan. Vizibil fericit că i-a apărut Horea. O muncă de peste patruzeci de ani - o viaţă! A scotocit toate arhivele, dar e nemulţumit că au mai rămas documente nedescoperite. La Viena, ca şi la Budapesta, i-au dat numai cîte o lună de şedere în arhive. Or, numai la Viena mai e un imens material neexplorat, muncă de aproximativ un an pentru un singur om. N-a mai putut obţine de la Academie fonduri să se deplaseze. Mereu aceeaşi neîngrijire pentru trecutul istoric trîmbiţat în altă formă, demagogic... Probabil că Ierbivorul [Ştefan Pascu, n.n.] ori altcineva ar sfîrşi prin a-i lua tot materialul” (26 febr. 1979); în fine: „Ierbivor e contrar patronimicului - un mic canibal care conduce o satrapie. Ordinea domneşte peste tot, munca din zori şi pînă-n seară a negrilor ce trudesc pe plantaţiile sale dă rezultate excelente sub formă de comunicări, broşuri, studii, ediţii şi chiar tratate. Savantul Ierbivor osteneşte numai semnînd atîtea opuri, nemairămînîndu-i timp să mai citească ceea ce a semnat” (7 ian. 1981) • „Nu reuşesc să dau de Gheran, aşa că mă întorc METABOLISM LITERAR 289 în oraş, unde aveam oră fixă la Amfiteatru cu Cristoiu. Lungă discuţie înjurai unei istorii literare contemporane. Interesante idei, însă oarecare scrobeală conformistă” (22 febr. 1979). • „Lungă discuţie cu Fulga. Plecare intempestivă (cu o bursă) a lui Dorin Tudoran, după ce Florescu s-a opus să i se dea paşaportul. Dorin a demisionat de la Luceafărul şi, astfel, nemailucrînd în presă, nu mai avea nevoie de avizul secţiei din cece. Totuşi, a fost sfătuit la cuminţenie, a primit audienţă la Popescu-Dumnezeu, care i-a dat avizul cu care a obţinut într-o oră paşaportul. Mac şi Fulga au fost de părere ca el să revină acum asupra demisiei, pentru a nu lăsa acasă o soţie şi un copil mic fără nici un venit asigurat, cît şi pentru a nu da apă la moară unor comentarii nedorite. Dorin, cuminte, a revenit asupra demisiei pe care însă conducerea Luceafărului - între timp el plecase spre America - nu vrea s-o mai ia în considerare... Ceea ce ar putea să-l împingă pe Dorin să rămînă... Iată că Luceafărul face de fapt jocul lor, dar acuzaţii sînt alţii...” (16 nov. 1980) • „Seara, plimbare în Oraşul de Jos [Sibiu, n.n.] ameninţat cu demolarea. Gelu I.[onescu, n.n.] într-o stare de surescitare protestatară suferind realmente pentru că acest oraş se distrage, ne spune dureros aproape ţipînd în plină stradă: «în curînd aici nu vor mai fi decît ţigani, ţi-gani, ţi-gani! Peste tot numai ţigani!»”... (23 mai 1980) • „Suzana [Gâdea, n.n.] zisă şi «Mamma Leone» furnizează în continuare valuri de anecdote din biroul ei prezidenţial. Deunăzi, cu omologul ei polonez, la un spectacol de gală unde unul dintre numere era un balet pe muzica de Mendelsohn Bartholdy. La plecare, vrînd să fie drăguţă cu polonezul, îi spune traducătoarei: «Zi-i dumnealui că mi-a plăcut baletul ăla pe muzica polonezului lor, Sigismund Bathory!» (...) Un funcţionar pe care-1 cheamă Paleolog îi spune ex abrupto : - Săru-mîna, Doamnă! Sînt Paleolog! La care ea: - Drăguţă, nu te-am întrebat cu ce te ocupi, mie să-mi spui cum te cheamă...” (De o savoare indicibilă este şi participarea Suzanei Gâdea la şedinţa scriitorilor din martie 1981, p. 247 ş.u., cînd e şocată de desele ieşiri din sală ale autorilor -lipsă totală de disciplină, iar Ana Blandiana îi explică, ştiţi, la scriitori aşa e, cum le vine o idee, cum ies ca s-o noteze, de unde Suzi prinde respect şi vine cu plăcere şi a doua zi...) • ,,Mac[ovescu] crede că trebuie să se meargă pe trei propuneri, ştiindu-se că membrii Biroului intră automat în nomenclatorul C.C. şi deci «trebuie să îndeplinească anumite condiţii». Doinaş se ridică intempestiv şi se recuză spunînd că 290 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM «nu vrea să ştie dacă poate figura sau nu în vreun nomenclator»” (31 mai 1980) • Romul Munteanu „e gras, îmbătrînit, urduros, de pe acum sclerozat. Se plînge că Mili Gregu, «milionara roşie», căreia i-a publicat în traducere nişte versuri palide, nu i-a plătit avionul la Paris, promis, peste premiul ce i-a dat totuşi la Atena şi pe care l-a tocat acolo cu nevasta...” (22 dec. 1980). • „Seara reuşesc să văd Maestrul şi Margareta la Mic (...) mă urmăreşte... scena - magistrală - a răstignirii. Scena aceasta a fost vizată de la început, a scăpat însă prin abilitatea lui S.[ăraru, n.n.] care îl invitase la «vizionare» pe prinţ [Nicu Ceauşescu, n.n.], prelucrîndu-1 bine şi oferindu-i în final un cocteil bine garnisit. Incît felicitările au curs şi obiecţiile s-au redus la minim, cerîndu-se doar scoaterea cîtorva replici şi, într-un loc, înlocuirea «comsomolistei» (care urma să-l omoare pe Berlioz) cu «o femeie». în schimb, a rămas scena răstignirii” (12 dec. 1980) • „La Uniune, unde îi văd pe Fulga, Vulpescu, Tărchilă, Bălăiţă, apoi pe Chiri [C. Chiriţă, n.n.]. Toţi volubili, plini de veşti din cele mai catastrofale. însă bietul general [Fulga, n.n.] e îmbătrînit şi fără chef. Soţia, în ultimul stadiu de cancer; romanul, oprit deocamdată. Se numeşte Salvaţi sufletele noastre! şi ar fi fost acuzat de Râpeanu de «misticism». La aşa titlu, e clar că toate urechile stau ciulite. îl întreb de ce nu mută cartea la altă editură. N-are unde. Toţi suflă şi-n iaurt. Nu aflasem ce-a păţit Dereul cu romanul lui? Râpeanu i l-a refuzat, Iacoban s-ar fi oferit să i-1 publice la Iaşi. Apoi, citindu-1, l-a dat pe ascuns la Consiliu, punîndu-1 direct în braţele lui Miu Dobrescu (care-i e un fel de unchi). Lui Dere i-a spus însă că romanul i-a fost cerut expres de cei de sus şi că el n-a avut încotro. Cum Miu Dobrescu a căzut între timp, Dere ar fi aflat adevărul. Acum şi cartea lui figurează la Gâdea & Co printre manuscrisele-problemă...” (16 nov. 1979) • „Incident cu Geo Bogzfl cînd, citindu-se lista «prezidiului», e pomenit şi Al. Oprea, care nu e însă de faţă. Bogza, decis: «Cu ce justificare ocupă loc în prezidiu acest escroc?». Mac intervine, întrerupt dintr-o discuţie cu secretarul cu propaganda Ilie Rădulescu, şi el de faţă. «E directorul Muzeului Literaturii Române». Geo Bogza: «Foarte rău că e !, ar fi cazul să nu mai fie!» «Tovarăşe Geo Bogza, replică Macovescu, acum şi aici [aniversare Eminescu la Ateneu, n.n.] nu discutăm această problemă...». Dar Bogza: «Dacă acest om rămîne în prezidiu, eu părăsesc adunarea» şi se scoală, dînd să iasă... Iancu [Traian, n.n.] însă, abil, sare, îl domoleşte pe B.: «Maestre, nu vă agitaţi, vă rog frumos, îl scoatem, METABOLISM LITERAR 291 iată, l-am şi scos de pe listă, de altfel nici n-a sosit încă, merg în sală să-i spun, merg pe scenă să-i scot biletul de vizită... vă rog!». B. se reaşază, solemn, satisfăcut. Iată că violenţa rezolvă cîteodată ceva” [20 mai 1980, sublinierea n.] • „G. [A. Buzura, n.n.] a fost la Herculane, la o întîlnire cu cititorii. M-a mirat că a făcut atîta drum pentru nişte sindicalişti în vilegiatură, care numai de romanul lui nu vor fi avut chef. Un scriitor trebuie să-şi menajeze popularitatea şi ieşirea cu taraba într-o staţiune de odihnă mi se pare potrivită doar pentru producătorii de kitschuri, în simetrie cu cele artizanale desfăcute de aşa-zişii «artişti populari». Asimilarea scriitorului cu aceştia din urmă e o tendinţă oficială nu fără tîlc (17 aug. 1980) • „Ieri la Ciucea, serbare Goga penibilă. N-a fost decît o mină de scriitori (şi pseudo-, diverşi grafomani), nimeni din Bucureşti, iar oficialităţile erau doar locale, plus un activist de la judeţeană. Recitări în aer public, participanţii fiind şi singurul public... Castelul, închis, nu mai serveşte la nimic. Din Capitală, nimeni care să depună măcar o coroană de flori la mormîntul poetului centenar. Scriitorii clujeni au luat apoi, în curtea castelului, o ţuică şi cineva le-a oferit slană şi ceapă. Urcaţi în autocar, au poposit pe urmă la Căpuş, pe terasă, unde au mîncat şi au băut pînă i-a apucat seara. Acesta a fost «centenarul» poetului «pătimirii noastre»...” (2 apr. 1981) • „Ieri am dus textul la Steaua, l-am găsit pe R. [Aurel Rău, n.n.] singur, cam îmbufnat că nimeni nu era la post în toată redacţia, incit de cîte ori suna telefonul EL trebuia să ridice să răspundă ORICUI. Mi s-a părut caraghios acest orgoliu pueril, la început nu ştiam de ce e aşa de cătrănit, nici prin minte nu mi-ar fi trecut că se «boierise» în aşa hal incit nu mai putea ridica singur un receptor şi să zică simplu «alo!» fără vreo secretară care să-i facă «legătura»” (29 iul. 1980); „...Rău mă roagă în mod lamentabil să scot două pasaje ironice din cronică, cu trimiteri la «echipa de zgomote» şi la «ghioaga protocronică»... După multă vorbărie cedez, acceptînd să scot unele cuvinte, pentru ca apoi să-mi fie efectiv ciudă că am cedat, trebuia să condiţionez cu retragerea cronicii. Mai ales că azi am citit în Luceafărul articolul lui Lăncrănjan, model de fascism literar. Omul ăsta, dacă ar avea un pistol şi puţină putere, sînt convins că ne-ar pune pe toţi la zid” (9 febr. 1981); „I-am spus lui R. că, dacă aş fi cunoscut articolul lui Lăncrănjan cînd am cedat la lacrimile lui, n-o făceam şi că o regret... Mi-a răspuns cu prefăcută candoare că el nu citise articolul din Luceafărul şi că-i pare rău. Oricum, era grăbit, fiindcă pleacă în Elveţia, trimis de Uniune. Şi 292 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM am priceput atunci că nu avea nevoie de complicaţii tocmai acum” • „__întîlnit pe T. [Titus Popovici, n.n.] care a rămas acelaşi copil norocos, bătrîn acum... Vădit încîntat de realegerea lui în c.c., fără să fi scris măcar un rînd (ca alţii, care se dădeau de ceasul morţii) dar mişcînd probabil firele lui oculte. Au dreptate cei ce-1 contestă. Cei mai mulţi nu-1 agreează tocmai fiindcă e mereu norocos. Din tot ce a scris rămîn două romane ce marchează un moment anume, nu din cele mai faste, e drept, dar semn al unui slab «dezgheţ», repede suprimat. După două decenii, ambele apar azi depăşite. Şi atunci, care va fi locul lui în literatură, mai tîrziu? Nu-mi dau seama dacă realizează condiţia lui reală (dec. 1979); „Sînt la T.(itus) acasă... Interior luxos, dar fără viaţă. îmi vorbeşte de nostalgii, de erorile noastre, că n-am ştiut la timp să..., că n-am..., că n-am... E decis să lichideze casa costisitoare din Bucureşti, o să se retragă aproape tot anul la munte, va scrie. O spune, însă, fără convingere, mi-a mai spus-o şi acum doi ani, e clar că nu poate renunţa la casă, la mobile, la covoare, la tot ce-a adunat cu atîta socoteală, la toate privilegiile situaţiei, relaţiile şi celelalte... (20 mai 1980); „Serialul lui Titus [.Lumini şi umbre, n.n.] a fost oprit. îmi amintesc de ultima mea vizită la el, cînd era supărat foc pe mine pentru că îl lăudasem public pe Lucian Pintilie pentru filmul după Caragiale. îmi spunea, cu aere inchizitoriale, plimbîndu-se isteric prin încăpere: - Vei da socoteală în faţa organizaţiei de bază, s-a decis ca toţi cei care au scris despre Pintilie să fie chemaţi la o.b. şi să răspundă! Da, da, domnule Zaciu! Nu ştiam dacă să rîd ori să plîng. Dacă peste 30 de ani de prietenie puteau să se dizolve brusc în asemenea tirade! Evident, T. era înnebunit că filmele lui n-au ecou, că literatura lui nu mai are trecere, că în curînd se va demonetiza total... Nu voia să înţeleagă. îi dădea înainte cu Pintilie, că e un ratat (?), că Ia Paris s-a dezumflat... Urmează alte epitete, despre intimitatea lui P. Pe urmă îmi arată, bătîndu-le cu palma, dosarele teanc de pe birou, unde se află nu ştiu cîte din episoadele noului serial, despre care discutase şi cu C. [Ceauşescu, n.n.] cînd a fost în audienţă pentru Ion, după lucrătura contra filmului făcută de Ilie [Rădulescu, n.n.] şi Suzana. Atunci C. i-a dat carte blanche pentru serial” (22 martie 1982). METABOLISM LITERAR 293 Pacostea iniţialelor în memorialistică, folosirea iniţialelor în locul numelor întregi este un sadism la fel de crunt ca şi utilizarea numelor fictive în romanele „cu sertar” („cu cheie”). Se practică însă, pretutindeni şi dintotdeauna. De ce ? din multe, varii motive, nu-i loc de detalieri acum. Cert e că, o dată ce-ai optat pentru tipărirea jurnalului, la ce bun derutarea sistematică a cititorului ? Cîtă lume - inclusiv oameni cît de cît cunoscători în materie -ştie că G. = Guşti = Augustin Buzura, că H. este profesorul Haţieganu, că T. este Titus Popovici, că P.Ţ. este Pavel Ţugui, Niki este Nicolae Manolescu, Ierbivor este Ştefan Pascu, „dere” este D.R. Popescu, „Chiri” e C. Chiriţă? Un „M” poate fi Mâciu, Iorgulescu, Macovescu, Manolescu - şi chiar atari confuzii se întîlnesc în Jurnal (vezi şi mulţimea de „n.n.” cu care am împînzit prezentul serial). Dar iată cîteva cazuri flagrante, în care mă dau bătut şi mă trag singur de urechi, de neputinţă. Cine-i acel S. de la p. 48, „personaj ocult, cu profesiunea aparentă de aparatcic, dar purtînd, probabil, alt hram, mai înalt” ? Zice că „face parte din grupa «ardelenilor» bucureş-teni, neaoşişti, avizi de putere şi masonici în modul de organizare, avîndu-1 drept şef de «lojă» pe L., la care se duc ca la un duhovnic. Mai sprinţar, duios, ambiguu, parohul Ioan face «legătura» cu unii şi cu alţii înnodînd fire. între aceştia, Pâvăl e «creierul electronic» (...) Regretă, zice, căci mă respecta şi-i pare rău să fiu prins în mafia evree”. Să nu înnebuneşti? Aştept provincia pentru desluşiri. Pentru că, la p. 207, alt (acelaşi ?) S., despre care Buzura afirmă cică-i „sigur un om al savakului [al Securităţii, n.n.] şi că tot ce a aflat despre trecutul lui îl arată ca lipsit de scrupule, te obligă ca apoi să te folosească drept instrument. îi spun că S. nu mă interesează defel ca om, dar că e bun profesionist şi că a demonstrat-o”. E un „S” intrat în conflict cu partida Barbu, însă „rămas în sfera de joc a lui Păunescu”. Atunci S. e Dinu Săraru? Dar, ca ardelean „mascat”, dacă-i P. Sălcudeanu? Dar de ce nu Sântimbreanu ? La p. 324, iarăşi un S., care spune „că Z. a lansat ideea că la Uniune conduce o «masonerie», o «iudeomasonerie»”. Acest Z. ia parte la lansarea Frag-mentarium-u\ui eminescian la Râmnicu-Vîlcea, afirmînd că, „în ce mă priveşte, îl rog pe Dumnezeu să apuc ziua cînd la Constanţa va pleca vaporul cu ultimul evreu din România”. Sigur că „Z” e o invenţie 294 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM „onomastică”. Nu şi personajul, însă. Iar la pagina 149 apare de-a dreptul „scriitorul X”, într-o chestie şi ea foarte delicată: un om trimis să organizeze o expoziţie de carte la Paris, în pregătirea vizitei lui Ceauşescu - deci un tip „mare” care „deţine şi unele funcţii administrative” şi care, în lipsă de bani, fură un ruj dintr-un magazin parizian. De ce-1 maschează autorul Jurnalului ? Simplul detaliu - „elegant, cu coama lui albă de leu rănit” - nu-i de ajuns. Cine să fi fost (e vorba de august 1980) coama albă de leu rănit? îţi stă mintea-n loc, de visezi fie coama lui Vasile Nicolescu, fie chica lui M.R. Iacoban. Dar poţi să acuzi aşa, pe dibuite ? Apoi, cine-i „familia M” de la pagina 128, cu un destin atît de amar şi de „romanesc” ? Un om arestat în anii ’50, căruia i s-a adus acuzarea că „ar fi vrut să pună bazele unui curent mistic în cadrul realismului socialist” ? Că n-o fi Aurel Mihale... După eliberare, i se propune postul de director de editură, iar Beniuc îi cere spre publicare... Operele completei... în fine, în aceeaşi ceaţă sînt lăsate figurile lui D.P. (p. 170), iarăşi un „S” (acelaşi? ! ?), la pagina 222 şi care „gravitează insistent în jurul lui Sorescu, vrînd să-l pregătească pentru preluarea «Cărţii Româneşti», caz în care el ar putea fi un fel de eminenţă cenuşie, cum fusese probabil şi pe vremea directoratului lui Preda” (postură în care ar fi totuşi de recunoscut Eugen Simion), şi un B., la pagina 312, care-i consilierul preferat al lui D.R. Popescu ca preşedinte al Uniunii, om „abil, sprijinit din sfere înalte, oculte”, dar care „nu e totuşi util, fiind incoerent. îi apropie tocmai prolixitatea” - poţi risca să-l vezi în acest „B” pe G. Bălăiţă? Dar, încă o dată : de ce să rişte cititorul? în fine, închei abrupt. Zilele trecute am văzut planul editurii Dacia pe anul ăsta şi volumul al II-lea din Jurnalul lui Mircea Zaciu figurează acolo la loc de cinste. Nici nu termini bine serialul că hop, alt pretext se iveşte. îl aşteptăm cu toată curiozitatea. Cotidianul, Litere, arte, idei, 21 febr.-21 mart. 1994 METABOLISM LITERAR 295 Ochiul şi peniţa Mircea Zaciu, Jurnal (1982-1983), II, Editura Dacia, 328 pagini Anul trecut, cînd a apărut primul volum din Jurnalul lui Mircea Zaciu, am scris despre el vreo patru foiletoane în suplimentul Litere, arte, idei al Cotidianului. Drept pentru care nu voi relua acum/aici şirul rezervelor, nici suita epitetelor entuziaste. Doar o iute punere în pagină a subiectului. O singurătate ţepoasă Surpriza era una de proporţii: ne aflăm efectiv în faţa celei mai cuprinzătoare fişe clinice a scriitorimii române în ultimul deceniu totalitar. Volumul al II-lea este, fireşte, unul de consolidare a opiniei. Şocul e mult mai slab acum, o dată „deschisă rana”, ceea ce însă nu scade nicidecum forţa de atracţie a cărţii. Mircea Zaciu este de patruzeci de ani un nume sonor în breaslă, mentorul multor promoţii de filologi clujeni, natură cultural-catalitică de netăgăduită importanţă (în ciuda solitudinii ţepoase - atît de avid cultivată şi de accentuat mărturisită), factor activ în culisele şi pe scena marilor show-uri ale vieţii literare, istoric literar, dar şi polemist, cronicar al actualităţii editoriale, dar şi responsabilul seriei de „Restituiri” de la editura Dacia (peste optzeci de volume), universitar, conducător de doctorate, dar şi ahotnic de cancanuri literare, coordonatorul (împreună cu Marian Papahagi şi Aurel Sasu) al Dicţionarului de scriitori români, al cărui prim volum tocmai a apărut, dar şi moderator de colocvii, membru în juriile Uniunii Scriitorilor ş.a.m.d. E vorba deci de o voce grea, de o voce credibilă, şi nu de simplele amintiri ale unui scriitor oarecare. în plus, Jurnalul său - mărturia echilibrată, însă deloc anostă, a unui orgoliu perpetuu şi ireversibil ultragiat - beneficiază de cîteva calităţi aproape indispensabile genului: o privire atroce asupra realităţilor, un scris ca „lancea lui Ahile” şi o 296 LITERATURA ROMANĂ ÎN POSTCEAUŞISM cerneală de sepie mereu iritată, mereu la pîndă. Cu toate că, exterior, profesorul afectează amenitatea vechii diplomaţii ardeleneşti, acel tip de pragmatism aulic-pertractor şi osos ce pune la patru ace sagacitatea şi hedonismul, umorile îl trag irepresibil către levantinismul regăţean, către imperiul senzaţiilor ascuţite, cu nesaţiu pentru demontarea mecanismelor decizionale, analiza comportamentelor, dez-ocultarea jocurilor cu dublă strategie şi „ecarisajul moral”, dacă nu de altceva, măcar pentru uzul propriu. Nu neapărat o inflamare justiţiară sau un impuls vindicativ bîntuie Jurnalul, după cum este evitată şi ispita moralismului ipocrit-sapienţial şi sentimentaloid, etalat în paradă şi grandilocvenţă. în fond, Mircea Zaciu e conştient că n-a trăit în afara, ci înăuntrul mizeriei morale, ca noi toţi, acceptînd „cerinţele” şi foarfecele cenzurii, lăsîndu-se învins, ca noi toţi, de traducerea ideii libertăţii ca necesitate înţeleasă prin... captivitate înţeleasă. El nu impune verdicte, ci expune fapte şi judecăţi. Că acestea din urmă sînt adeseori mai dure decît cele dintîi, asta ţine, nu-i aşa ?, de specificul vieţii la persoana întîi. Ca jurnal de prizonierat cvasibenevol, cartea nici nu poate face altceva decît să nareze „plimbarea zilnică” a deţinuţilor prin curtea de falsă libertate, unde gardienii sînt adesea confraţi de breaslă, unde orice acceptare înseamnă un compromis şi însăşi respiraţia laolaltă e una cu compromiterea. Ce poate fi mai alienant decît să refuzi în fond regula jocului, dar să fii mereu nevoit s-o accepţi în fapt. Şi să mai descoperi că duplicitatea poate fi ludic profitabilă! Fie şi numai relaţiile autorului cu Titus Popovici, Ion Brad, Ion Vlad, D.R. Popescu, Laurenţiu Fulga dau seama de perversiunea tovărăşiei de drum ca necesitate asumată. Istorii cu cîntec Volumul al II-lea acoperă doar un an (1982-1983), ceea ce va să zică: plecarea definitivă din ţară a lui Gelu Ionescu (Tonio, Tonino), cazul Virgil Tănase, cazul Dorin Tudoran, schimbarea conducerii revistei Echinox (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic), bîlciul acordării premiilor Uniunii Scriitorilor pe 1981, lăsat cu scandal, incriminări, concesii şi aranjamente ca la negocierile de război şi pace. METABOLISM LITERAR 297 încă de la prima pagină ni se reactivează toate plantele carnivore din sera memoriei: Marin Sorescu e „salvat in extremis probabil de Păunescu” (de la efectele „mişcării transcendentale”) cu „o condiţie însă : omul să fie de acum anexat circului”. Numai că anexările Sorescului nu începuseră atunci şi nici n-aveau să se termine o dată cu poezia cu tricolorul publicată atunci în Flacăra. La 11 mai 1983 se notează: „violent articol împotriva lui Popescu-Dumnezeu în Literatumaia Gazeta”. Da, adevărat, „o luptă-i viaţa” ; din cît erai mai sus, dintr-atît sufereai mai mult de pe urma cinismului pe cît de ocrotitor, pe atîta de otrăvitor. Cei mai de jos, de la Sector, ca tov. Necşoiu, îşi luau în dotare, cu de la sine putere, biroul lui G. Călinescu după demolarea Institutului de istorie şi teorie literară (p. 206). August 1983 : Octavian Paler e înlocuit la conducerea României libere de tovarăşa Costache. Nota autorului: „Plăteşte Paler poliţa publicării articolelor lui Păunescu despre «competenţă» ? ”. Ondulaţiunea Paler - Păunescu - ce subiect pentru cinismul istoriei mici! Dar cîteva pagini mai încolo : „Se pare că ordinul ar fi venit direct de la Cabinetul nr. 2. Nu numai pentru că publicarea textelor lui Păunescu a trezit aprehensiuni la palatul primăverii, dar şi fiindcă ea dorea să aibă «propriul ei organ», aşa cum el are unul şi fiul are Suplimentul «Scînteii tineretului». Acum are şi ea un ziar pe care-1 dirijează şi de aceea a pus-o pe Costache şefă”. Motivele meschine - cele mai sigure. Ţi-aduci aminte, Darie ? Uitasem de scandalul produs de eseurile lui H.H. Stahl anti-Blaga, anti-Eliade etc. (p. 281), ca şi de valurile cărţii lui Lăncrănjan despre Transilvania (p. 13). Iar cei nefamiliarizaţi cu viaţa de pe-atunci de la vîrful Uniunii află acum despre panica produsă-n Aparat de un biet Memoriu adresat lui D.R. Popescu pentru ţinerea legală a Consiliului: N. Manolescu, M. Martin şi E. Simion chemaţi la Pană, Z. Omea şi Daniela Crăsnaru - la I. Traian Ştefănescu, iar Buzura şi Zaciu - la organele clujene ale tov. Noja. Şi încă: ambasadoriatul elen atît de lucrativ al lui Ion Brad („a tradus sau a recomandat să se traducă la noi din greacă pe alte criterii decît cele de valoare: relaţii, contraservicii, laude aduse regimului, cu familia în frunte” etc., p. 52); Marin Sorescu insistînd pentru primirea în Uniune a lui Nestor Vornicescu, „autor al unor scrieri cu caracter istoric sau strict bisericesc şi avînd o singură carte ce ar friza «literatura», despre viaţa unui haiduc sau aşa ceva” ; colportări din anturajul 298 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM lui Paul Georgescu: „Ivaşcu l-a întrebat odată pe Maurer cum a fost cu 23 august. Chiar vrei să ştii adevărul? ar fi spus el cu cinismul său proverbial. Ei bine, află că pe mine vestea m-a ajuns pe stradă, la Bucureşti, eram cu Ghiţă, plecasem din comuna unde am fost ascunşi după evadarea de la Tg. Jiu (...) Pe drum aflăm de mesajul regelui, ediţii speciale, lumea năvălise pe străzi (...) Bine, spune Ivaşcu, dar nu ştiaţi ce se pregăteşte? - Păi cine să ne spună nouă? Eventual lui Pătrăşcanu, singurul care ştia. Numai că el nu stătea de vorbă cu noi! ”. O vorbă memorabilă a lui Noica pentru a-şi justifica refuzul de a pleca definitiv în Occident: „De ce aş face-o ? Ca să fiu silit să citesc acolo Scînteia cînd aici pot asculta Europa Liberă?” (p. 178). Ori Mihai Beniuc desprins dintr-un interviu acordat lui N. Băciuţ pentru Vatra: „Acum s-ar fi văzut în clar cum în 1982 el mai declară sus şi tare că a rămas acelaşi fervent stalinist. însăşi ideea de a ilustra textul cu o fotografie de a sa din vremea cînd era la ambasada din Moscova spune ceva. Că e omul ruşilor e evident, iar una din declaraţiile proprii din Cazul Blaga îl recomandă mai mult: ca un vechi spion al lor, cît pe ce să fie executat pentru asemenea activitate dacă ar fi fost prins. O spune el însuşi destul de transparent” (p. 13). Obraze şi măşti Să luăm, de pildă, paginile 174-175 : 8 aprilie 1983. Numai (în) cîteva rînduri, de la Calea Victoriei la Piaţa Scînteii, şi înţelegem mecanismele care au alterat definitiv relaţiile scriitoriceşti, ca şi esenţialul nevrozei literaturii române din epocă: „Pe Calea Victoriei îl văd pe Bujor Nedelcovici, i-au scos filmul făcut de Piţa după Zile de nisip, pelicula e «sub cheie» la arhiva secretă, nimeni nu are voie să facă vreo referire la film, în presă. Daneliuc are şi el mari dificultăţi. Bujor pare de-a dreptul speriat, mă sfătuieşte să am mare grijă ce şi cu cine vorbesc. Zice că au inventat o altă strategie, preluată din anii ’50: tipografii protestează, oamenii muncii sînt indignaţi, culegătorii refuză să culeagă zaţul, aşa a păţit recent şi Cărtărescu (...) Petre Sălcudeanu, cu care mă văd la Editură, mi se plînge că romanul lui a fost oprit în faza de corectură, tot aşa, în urma unei «sesizări» venite la CCES de la... tipografie”. „Fotograme” interesante avem aici cu loan Alexandru, aluziv, pagina 70 : „pălăria mare, popească, pe care o ţine în mînă, ţărăneşte, aceleaşi METABOLISM LITERAR 299 haine gri, spălăcite, boţite, cu pantalonii necălcaţi, cămaşa desfăcută la gît, nu proaspătă şi nici călcată”, dar nu fără „un lanţ gros de aur petrecut în jurul gîtului”. Romulus Guga : „om cu multe calităţi, dar şi cu multe defecte: mitomanie, ipocrizie în relaţiile literare, fiind totdeauna de partea celui cu care discuta. După mamă se pare că avea ascendenţă maghiară, ascunsă însă cu grijă, sugerînd-o totuşi ungurilor ca să le dobîndească încrederea. La Tg. Mureş a dus o politică dificilă, de «dublă contabilitate», ţinînd o linie naţionalistă la revistă şi făcînd multe avansuri ungurilor” (p. 277). Din abilităţile lui D.R. Popescu: „unii critici care încearcă să i se ofere drept «consilieri» şi pe care el îi foloseşte cu abilitate, în chip de berbece. La fel a făcut recent cu Sălcudeanu împotriva lui Lăncrănjan. E stilul său de a lupta prin interpuşi de care, la nevoie, se poate lepăda”. Dorin Tudoran via Petre Sălcudeanu : „Omul nu e de toţi simpatizat, ba li s-ar părea şi «suspect» (!) numai fiindcă a întins coarda prea tare; în fine cei mai mulţi se tem, îşi tem propria condiţie. Mai e şi ipoteza că toată afacerea excluderii ar fi montată de savak pentru a despărţi odată apele de uscat: cei ce vor vota împotriva excluderii se vor «autodefini» ca oamenii Europei Libere” (p. 175). Şi iarăşi acasă la Paul Georgescu (via N. Manolescu), unde „se adună lumea «bună» de altădată: doctorul Brătescu, fiica Anei Pauker, Paul Cornea, toţi arătîndu-se opozanţi şi deplîngînd prezentul regretă trecutul lor. Nici unul n-ar recunoaşte însă ce vină poartă ei înşişi, de la începuturi (...) Fata Anei P., crescută ca şi fiul lui Thorez în institute speciale, îndoctrinată pînă-n vîrful unghiilor, venind în ţară credea că descinde în «infernul capitalist», a cărui imagine de groază îi fusese bine inoculată în conştiinţă. Revelaţia, apoi, a unei altfel de vieţi”. Dar cele mai picante pagini sub raport cazuistic sînt cele dedicate vizitelor autorului la Mircea Dinescu (p. 93 ş.u.) şi Gogu Rădulescu (p. 218, p. 267 ş.u.). Mircea Zaciu nu uită nimic, nici fişa gazdelor, nici meniul: „Socrul e ungur-secui, Berczi, cu studii în URSS, însurat cu o rusoaică, femeie superbă, inteligentă şi talentată, văd o fotografie a ei cu Todorov la Copenhaga, e prietenă de familie cu Sviatoslav Richter, care a fost şi la ei în casă (...) Maşa, fiica ei, măritată cu Dinescu, are un aer de balerină, uşor stranie, dar cu ceva ingenuu de secol XIX (...) Miercuri pleacă cu Mircea în RFG, unde el e invitat la nişte zile ale poeziei în Landul Hessen, un aranjament, se pare, al lui Werner. Deocamdată, Mircea se dovedeşte un excelent bucătar; fusese 300 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM în Deltă cu doctorul Boeraş şi a adus ştiuci imense, icre, legume. Serveşte ştiucă cu maioneză, ciorbă de peşte, apoi friptură de porc. N-a lăsat-o pe soacră-sa să prepare nimic, totul e făcut de el, numai clătitele finale le pregăteşte Lena”. La Gogu Rădulescu: „Figură şi «humor» de urs, cămaşă cadrilată, peste care are o bluză-veston de mătase, pantaloni negri dintr-o stofă de mohair, subţire, pantofi cu cataramă, foarte fini, distonînd cu masivitatea purtătorului. Mîinile şi ele, foarte mici, feminine, faţa mare, cu pleoapele umflate, pomeţi proeminenţi, ochi vii, dar aproape închişi, cînd te privesc însă devin iscoditori şi simpatici”. Cu mare neplăcere sînt nevoit să trec peste o pagină (219-220) de excelentă vigoare evocativă şi: „Relaţiile lui Gogu cu G. [Augustin Buzura, n.n.] afectuoase: îl apreciază superlativ, crezîndu-1 urmaşul cel mai autorizat al lui Marin Preda. Marin Preda venea la el şi îi cerea sfatul. Cînd a apărut Delirul, speriat: ce va păţi? G.R. l-a potolit: nu vei păţi nimic! Orice furtună trece, la noi, chiar dacă se lasă cu trăznete. Acum, ce e drept, Antonescu n-a fost tocmai aşa cum îl arată Preda, dar era bun istoriceşte, căci de nu era el ar fi venit Horia Sima cu ai lui şi făceau din ţară un teatru de război (...) Mai puteţi sta o oră! ne spune. Mai cere un vin, îl pune pe Dimi să facă cafea. în cele din urmă ne lasă să cotrobăim prin bufetul uriaş din sufragerie: e acolo. Cafea israeliană. Bună! Devine mai duios, mai confesiv (...) observ şi unele rigidităţi legate de Mircea Eliade, căruia îi reproşează că n-a recunoscut că a fost de extremă dreaptă (...) G.R. ne conduce pînă la scară, ne luăm rămas-bun. Din uşă ne ameninţă cu degetul: - Să nu vă pună dracul să scrieţi în jurnalele voastre ce am discutat în seara asta! ”. Dincolo de scena literaturii Picanterii, fără îndoială. Dar ar fi nedrept să trecem nepăsători pe lîngă cealaltă realitate, a vieţii propriu-zise. Ea nu se etalează opulent, însă atunci cînd, fie şi fulgurant, captează spotul de lumină ce mătură cadrul, totul devine nelinişte şi tristeţe acuzatoare. Degradarea socială a Clujului, de pildă, realitate cum nu se poate mai amară şi scandalizantă pentru mîndria universitarului ardelean: „O mulţime pestriţă, patibulară inundă străzile, o grămadă de oameni cu figuri tîmpite de băutură. Figuri suspecte, traficanţi, curve, peşti, bişniţari se amestecă printre studenţi METABOLISM LITERAR 301 greci, arabo-palestinieni ş.a. încît urbea seamănă acum cu o aşezare venezueleană ori africană” (p. 50, vezi şi p. 317). Sau la Baia Mare: „Seara, oraşul e o kermeză grotescă: beţie neagră, de bere proastă ori «tărie» de calitate dubioasă. La hotel, pe toate culoarele tineri beţi, gălăgioşi. E festival «Cîntarea României» şi toată lumea petrece” (p. 108). Sau atmosfera de la Hotel Intercontinental: „Doi barmani plictisiţi, fără clienţi. Unul rezolvă un «pronosport» cu un negru căruia îi zicea «doctore» cocoţat la tejghea. într-un colţ, un italian taciturn, în altul un neamţ convins că n-are altă soluţie pentru seara asta decît să se îmbete” (p. 119, 17 dec. 1982). Unde şi cum sîntem acum ? Unii ar vrea să uităm rapid, elegant, să uităm „academic”. Fericiţi cei ce pot; a lor e împărăţia. Ei şi, ce-au cîştigat cu asta ? 22, nr. 20/17-23 mai 1995 Ardealul hipersenzitiv Mircea Zaciu, Jurnal, III, Editura Albatros, 604 pagini Etajul şi tristeţea Sucită carte! Sucită şi răsucită lectură! Cui se adresează, la urma urmei ? Studentului de azi, care habar n-are de puzderia mizeriilor de la suprafaţa şi din subteranele vieţii literare în ceauşism şi pentru care cultura încă va să zică mit ortografiat cu majusculă? Inginerului pensionar care, pînă în 1990, în afară de Preda, Barbu şi Păunescu, n-a ştiut că există literatură română contemporană şi care descoperă acum, graţie revelaţiilor de tot felul post-’89, cît de adînc era înfiptă cangea Puterii nu doar în rîndurile breslei scriitoriceşti ori în paginile cărţilor, dar şi în sufletul autorilor? Scriitorului nouăzecist, cel îmbătrînit (ba chiar senilizat uneori) prematur, fericit să deprindă „poetica duplicităţii” de la vechi maeştri ? Am acuzat altă dată faptul că Jurnalul lui Mircea Zaciu pare a se adresa exclusiv iniţiaţilor, folosind coduri exclusive. O carte cu parolă, 302 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM neofitului fiindu-i interzise amarele delicii pe care familiarului i le oferă pasaje de genul: „Lungă discuţie cu Niki. Cazul Tănase, complet montat. Cum era gata G. să cadă într-o cursă acceptînd obiecţii grave. Ce am descoperit despre cartea lui dintr-o convorbire cu B., dar şi despre B. însuşi, exact informat. Eminenţă cenuşie? sarcină?”. Acum însă (între timp am beneficiat şi de reacţiile unor literaţi adolescenţi) înţeleg că am acuzat degeaba: nu există beneficiu, la urma urmei, în acest caz. Arhitectură a unui destin general, „litotă a unei epoci”, cum bine i s-a zis, cartea îşi are etajele ei, terasele şi pivniţele proprii, de unde fiecare are de luat ce vrea, ce ştie, ce poate. Imberbul de azi -chiar dacă nu a trăit în deplină cunoştinţă de cauză săptămînile salatelor cemobîlizate, panica scriitorimii din zilele în care se „definitiva planul editorial pe anul viitor” şi cînd Ceauşeasca visa instaurarea „eficienţei per titlu” ş.a.m.d. - dispune de toate detaliile necesare recompunerii atmosferei. El nu mai are neapărată nevoie să decodifice o iniţială sau alta, să priceapă ce va să zică Doxi (Elena Docsănescu), Ierbivorul (Ştefan Pascu), Moşu sau Unchiu (Gogu Rădulescu) etc., după cum nici cel născut după 1950 nu mai pricepe la modul interbelic detaliile scandalului Gorilei lui Rebreanu, alegînd esenţa fenomenului, mesajul general românesc şi etem-umanul cărţii. In plus, cele două teme ale volumului al IlI-lea (ce cuprinde anii 1984, 1985, 1986) sînt deopotrivă inteligibile lecturii de outsider, chiar dacă insider-ul are parte de un surplus de fervori sarcastice. E vorba de: 1) interdicţia de publicare a Dicţionarului scriitorilor români, voi. I, încheiat în 1983 şi apărut abia în 1995 la editura Fundaţiei Culturale Române, şi 2) rămînerea definitivă în Germania a soţiei şi fiului scriitorului, de unde „tradiţionalele” şicane şi provocări din partea variatelor rotiţe ale Aparatului. în fine, tuşele negre, de grotesc lugubru, în care sînt descrise inspecţiile de grad ale profesorului universitar Mircea Zaciu, acizii în care e tratată atmosfera de la Uniunea Scriitorilor (y compris Restaurantul), peisajele dezarmante prin paloarea cadaverică a sfîrşimlui de imperiu ceauşist (restaurante de fost lux, amfiteatre universitare de fostă efervescenţă, sedii de rectorat de apusă nobleţe, birouri ale CC, bulevarde, magazine ş.a.) răsfiră îndeajuns materia livrată strict profesional naraţiei pentru ca să capteze în egală măsură (chiar dacă din diferite motive) atenţia mai multor segmente de cititori. în definitiv, în faţa unui ditamai METABOLISM LITERAR 303 Consiliu al Culturii dintr-o ţară cu 23 de milioane de locuitori, unde, la trei sute de ouă date spre vînzare pe listă, se înscriu în cîteva minute peste două sute de persoane... cine/ce să nu înţeleagă ? Peisaj cu ghimpi Venind nu o dată în carte vorba de Dorin Tudoran, este citat contextul primei sale întîlniri cu Mircea Zaciu, cu ocazia interviului pentru Biografia debuturilor. Uitasem de această carte, din 1978, a lui Dorin Tudoran. Am cotrobăit după ea şi am dat chiar peste un pasaj, cum să-i zic, premonitoriu pentru lectura de faţă. „Am, sigur că am nostalgia prozei”, îi mărturisea M. Zaciu lui D. Tudoran în 1977. „N-am abandonat-o însă din pricina conjuncturii universitare. Probabil că e la mijloc ceva mult mai intim, poate pierderea încrederii în ficţiune. Dacă voi mai scrie cîndva proză, ea va fi una confesivă ori documentară, fiindcă documentul poate spune deseori mai mult decît orice ficţiune. ” E limpede. Dar: ar mai fi fost oare atît de împăcat profesorul dacă ar fi ştiut ce-i rezervă biografia pesfe nici zece ani, atunci cînd ajunge să-şi strige eşecul în paginile tulburatei sale solitudini ? Un fost student (p. 562) îi mărturiseşte că-1 admiră pe profesor pentru „felul cum mi-am clădit viaţa, lucru pe care l-a admirat totdeauna la mine, la care nu numai că rămîn uluit, dar nu-mi pot reprima rîsul trist, zicîndu-i că el nu ştie ce dezastru e în fapt întreaga mea existenţă, că nu are, la drept vorbind, chiar nimic de admirat, cu atît mai puţin de invidiat”. „Dezastru” ! Oricine ar parcurge fişa biobibliografică a lui Mircea Zaciu - cu multele-i titluri şi premii, cu veneraţia atîtor promoţii studenţeşti etc. - va surîde neîncrezător: profesorul se alintă ! Mai cu seamă dacă-i ştii umorul, vigoarea şi rigoarea, dacă i-ai invidiat nu o dată prestanţa, siguranţa, eleganţa, vei zice că s-a lăsat ispitit o clipă de demonul autolamentării. însă, dacă ne gîndim mai departe, ce alt cuvînt mai nimerit decît „dezastru” va să zică pentru un ardelean aulic însingurarea într-un Cluj invadat de mîrlănie, ţigănism şi mentalităţi de bărăgan? Pentru un ahotnic de proză - „eşuarea” în didactică! Un istoric literar visînd să scrie marea istorie a literaturii române, dar pe care-1 trage aţa la critica de direcţie şi întîmpinare, autosubminîndu-şi irecuperabil Proiectul! Un pedagog redutabil, dar care trăieşte violent eşecul unui sistem de învăţămînt copleşit de contraselecţie şi mediocritate! Un 304 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM profesor universitar ţinut sistematic departe de cuvenitele onoruri academice! Un intelectual invitat adesea în străinătate, la diverse colocvii etc., dar căruia i se refuză - cu calmă, stupidă, tenace răbdare provocatoare - eliberarea paşaportului, doar-doar s-o „îndura” să ceară plecarea definitivă, ca să mai scăpăm de-un ursuz incontrolabil! Ce altceva dacă nu un dezastru e foamea de prietenie, dublată de existenţa sutelor de relaţii şi amiciţii, dar lipsită de axul central, acea sfîntă „prietenie de-o viaţă” ? (La capitolul „vechime”, două trădări în prietenie : una, Ion Brad, mai pernicioasă, alta - Titus Popovici -, constantă lecţie de cinism duplicitar, în apriorica anulare a simţului moral.) Şi ce altceva dacă nu dezastru, patima şi munca uriaşă depuse în coordonarea Dicţionarului la care au lucrat zeci de autori vreme de un deceniu, pentru a-şi vedea încarcerate aşteptările vreme de... încă un deceniu ? Şi-atunci, cu ce drept să-i reproşezi acestui Jurnal mulţimea ghimpilor şi absenţa catifelei? Ocol (cam) patetic, dar inevitabil O judecată pripită va condamna lesne prolixitatea (uneori sufocantă, ce-i drept) a volumului al III-lea, în special la capitolul Dicţionarului: zeci şi zeci şi zeci de pagini pentru descrierea în detalii a audienţelor, telefoanelor, demersurilor scriitoriceşti şi politice, a memoriilor, şedinţelor, zeci de pagini cu Gheran, Mâciu, Brad, Gheran, Docsănescu, Dulea, Gheran, Enache, Gogu Rădulescu, D.R. Popescu, Ghiţă Florea, şi iarăşi Gheran, iarăşi Dulea... cînd totul era atît de limpede! Un dicţionar, mai ales cînd maschează o istorie a literaturii (ba chiar una a mentalităţilor culturale), este, dincolo de toate, un act de putere. Ierarhizarea va să zică libertate valorizantă, altfel spus, într-un regim dictatorial: substituire de autoritate. Ei, cum era să apară aşa o carte sfidătoare, provocatoare de sisteme pe tărîmul axiologizant al unei literaturi controlate în însăşi fibra ei şi dirijată aproape în totalitate ? ! Asta, ca să nu mai punem la socoteală piedicile puse cu hărnicie în calea apariţiei Dicţionarului de însăşi breasla scriitoricească, fie prin jandarmeria oficială a Clubului Barbu, fie prin vanităţile iresponsabile ale scriitorului, omul care, se ştie, reclamă la un dicţionar, dacă nu înlăturarea adversarului, atunci proclamarea propriei genialităţi. METABOLISM LITERAR 305 Astfel încît aceeaşi judecată pripită poate decreta uşor că neapariţia Dicţionarului nu era un capăt de lume, era un „simplu” eşec editorial, nu-i aşa ? Evident că nu-ţi trebuie prea multă familiarizare cu psihologia ca să înţelegi că pentru profesorul Zaciu Dicţionarul ajunsese bătălia supremă a vieţii. Dacă pentru Marian Papahagi, Aurel Sasu, Ion Pop, Ion Vartic şi toţi ceilalţi - oameni în plină evoluţie literară, fie pe verticala, fie pe orizontala creaţiei - Dicţionarul reprezenta, orice s-ar spune, o lucrare printre altele, pentru Mircea Zaciu el era menit a fi pur şi simplu corolarul unei existenţe. Deposedat de multe (profesionale şi afective), rătăcit printre vocaţii ratate şi amăgiri semilucide, profesorul se legase pe de-a-ntregul de Dicţionar, cu un fel de disperare ghimpoasă, de nerăbdare agresivă, omniculpabilizantă, cu o amărăciune sarcastică, la un pas de nevroză, gata să acuze pînă şi cea mai nevinovată ironie din cele cu care, slavă Domnului, îl copleşeam cînd ne întîlneam în Bucureşti. Băşcălia noastră cinică, de nastratinism prost asumat, de bufoni regăţeni înţelepţiţi, vezi Doamne, încă din faşă, îl irita amarnic pe profesor, oricît de calm, de binevoitor îi etalam contraargumentele faţă de credinţa sa puternică în iminenta apariţie a Dicţionarului. Alături de „dicţionarul ieşenilor”, era cea mai amplă realizare de acest gen a literaturii române. Tocmai de aceea Profesorului i se părea natural să fie publicat şi tocmai de aceea nouă ni se părea absurd să apară. Nu doar din raţiuni de cenzură comunistă, dar din pricina structuralei noastre netrebnicii: şi de indivizi scriitori, şi de breaslă, dar şi de seminţie, la urma urmelor. Jurnalul este o mărturie unică a exasperării cauzate de neputinţa de realizare a firescului profesional. Ce poate fi mai elementar decît să ţi se publice cartea scrisă ? Nu, zău, nu delirez : citiţi aceste şase sute de pagini care povestesc drama absurdă a unei cărţi interzise! Nu samizdat, nu bombă, nu disidenţă, nu incitare la revoltă, nu subtexte dinamitarde, nu lez-naţiune ş.a.m.d., ci tot ce poate fi mai normal, mai banal chiar, pentru lucrul a şaizeci de critici şi istorici literari: un dicţionar al literaturii române. încercaţi un rezumat mental al celor zece ani de nervi măcinaţi prin audienţe, cu kilograme de corespondenţe, sute de drumuri de la Cluj la Bucureşti, referate peste referate şi sute de explicaţii absolut sterile pentru a tipări o carte cum nu se poate mai cumsecade. Şi cu care - culmea - s-ar fi putut mîndri orice „dare de seamă” de la „toate nivelurile partidului”. Că doar nu era un dicţionar al Revoluţiei franceze ori al literaturii maghiare din România, nu-i aşa? 306 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM încercaţi să-i explicaţi unui străin aşa ceva. Hotărît, nu doar lingvistic sîntem intraductibili. Cei care încă mai susţin că „la noi n-a fost aşa de rea cenzura”, că „nu ne-a oprit nimeni să ne scriem cărţile”, că „de apărut a apărut tot ce MERITA să apară” şi că „adevăratele valori îşi făceau drum pînă la urmă ! ” (mă-nnebunesc după acest „pînă la urmă” !) să citească aceste pagini pentru a înţelege ce uriaşă, ce demenţial de uriaşă cantitate de talent, de timp şi de nervi s-a irosit pentru, repet, unul dintre cele mai elementare lucruri culturale. Şi cîtă ratare, cîte cărţi rămase nescrise, cîte biografii deturnate sau alterate, cîtă sterpiciune organizată, cîtă inteligenţă pierdută prin labirinturile duplicităţii. Şi totul cu nişte mize absolut nevinovate şi banale. M-am înecat în patetism, aveţi dreptate. Din timp în timp te mai apucă, aşa, un of - şi-o furie - de cît de multe s-ar fi putut face dacă am fi fost lăsaţi pur şi simplu în pace... Incursiuni în geografia literară Aflat mai mereu în anii ’80 în război cu Contextul, Mircea Zaciu face din fiecare zi o campanie, din orice carte un bivuac, din fiecare idee o tactică şi din flecare drum la Bucureşti o incursiune iritată în realitatea ostil-acaparantă. Formula din urmă nu este un paradox, fiindcă, pe cît respinge, mîzga bucureşteană hipnotizează. Din acest unghi, ardelenismul (hipersenzitiv) al profesorului Zaciu ne readuce în atenţie o temă dezbătută intens înainte şi după 1918: ce a adus Regatului spiritul transilvan şi cît a modificat - benefic sau malefic - miticismul dîmboviţean din tradiţia „Casinei” imperiale? Mircea Zaciu subliniază o anumită desincronizare stilistică („Ardelenii au învăţat greu să se dezbare de poncifele veacului trecut şi abia prin Blaga şi urmaşii lui au ajuns la mlădierea stilului şi la o românească frumoasă, curată, clasică, neologistică”), o viciere datorată deopotrivă istoriei şi sigiliului caragialian („Am avut neşansa absenţei unui prozator bun în veacul trecut - Slavici nu atinge totuşi problemele intelectualităţii autentice din Transilvania, peste media preoţimii şi dăscălimii - şi am căzut victime clişeului caragialian cu Marius Chicoş Rostogan, care a făcut epocă şi a fost placat pe toată realitatea intelectuală ardeleană”), de unde şi zvîcnetul de orgoliu cu care profesorul transcrie din Cioran: METABOLISM LITERAR 307 „Va trebui neapărat să fim impetuoşi, violenţi şi necruţători cu pasivitatea imbecilă şi degradantă a intelectualilor ardeleni”. în aceeaşi idee se polemizează cu Alexandru George, văzut ca o „caricatură de Crai” (matein) - „încercam să-i dau replica usturătoare că Regatul şi regăţenii au exploatat această provincie ca pe o colonie” (p. 141) după cum se observă că Ardealul, ca temperament literar, cultivă îndeobşte cuminţenia, rînduiala cu etichetă: „Ardelenii sînt mai degrabă limfatici (vezi Blaga) chiar cînd vor să pară focoşi, pasionali-tatea lor e temperată, nu am avut nici un «desfrînat» ardelean în literatură” (p. 577). Personal, aştept cu nerăbdare cartea despre spiritul ardelenesc în cumpătul României anunţată de Al. Cistelecan, emul, la rîndu-i, al profesorului Zaciu. Scene şi figuri Tot conspectînd figuri picante din lumea politică şi literară „insecta-rizată” aici, mi-am dat seama ce formidabilă ar fi fost existenţa în paralel a unui jurnal similar, dar scris de pe celălalt versant al vieţii literare: să zicem, jurnalul lui Mihai Ungheanu despre relaţiile cu Eugen Florescu. De-o parte, tutela lui Gogu Rădulescu peste sincroni-zanţi, de cealaltă, umbra copleşitoare a lui Eugen Barbu peste reacţiune ! Abia aşa ar fi fost meniul complet. în orice caz, răbufnirile sincere ale lui Mircea Zaciu faţă de mecenatul duplicitar, capricios şi cinismul orgolios, recuperator - la modul procustian - al lui Gogu Rădulescu nu alterează interesul personajului. Vrem, nu vrem, dat fiind că în regimurile dictatoriale eminenţele cenuşii ale politicii şi funcţionarii cu putere decizională ai Aparatului ajung să influenţeze hotărîtor evoluţia culturală, nici o analiză a dinamicii literare în ceauşism nu va putea face abstracţie de personalităţi, altminteri birocratice, precum Gogu Rădulescu sau Petru Enache, Eugen Florescu şi generalul Achim, Leonte Răutu, N. Ignat şi C. Mitea, M. Dulea, M.R. Iacoban, I.T. Ştefanescu, la care sînt de adăugat cazurile complexe, de „ambigenie”, de tipul Paul Georgescu, Vasile Nicolescu, Dumitru Popescu ş.a.m.d. „Toată lumea, cu Geta în frunte, afirmă ce bun şi săritor e Bătrînul, cum vrea el, prin mici binefaceri individuale, să-şi răscumpere ceva din culpa majoră ce-i dă remuşcări! în ce mă priveşte, n-am simţit nimic din toate acestea. Poate faptul că am fost mereu adus la el în casă peste 308 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM dorinţa lui l-a incomodat. Faptul că sînt profesor universitar i-a stîrnit o reacţie negativă.” (p. 29) E limpede ce va urma: Gogu Rădulescu triindu-şi telegramele de la artiştii recunoscători (p. 128), revendi-cîndu-şi obedienţă („Bătrînul nu mă agreează. Zigu mă contrazice, e drept însă că a fost uşor pique de faptul că nu i-am mulţumit pentru ceea ce a făcut pentru dicţionar”), pentru a culmina cu scena audienţei (pp. 383-385), înregistrată cu ochi răutăcios, motivat, fără îndoială, în context. Scene la fel de suculente, de Orwell cu Gogol, Swift şi Păcală la un loc, sînt: vizita la „Mondiala” din Satu Mare (p. 62 ş.u.); trioul Ion Traian Ştefănescu - Gigi Trif - Lenuţa Docsănescu (p. 72 ş.u.), inspecţia sibiană care începe la pagina 80 şi se încheie la pagina 83, cu figuri azi mai pitoresc-actuale decît ieri, precum organizatorul banchetului de la şcoala din Tălmaciu („o figură de ţigan mexican, ţăran orăşenizat, cu inele de aur, e şeful cooperaţiei locale, un mic dumnezeu economic care supraveghează zona, iar acum şi aici veghează ca totul să fie bun, din belşug şi pe gustul musafirilor”); cina de un haz lugubru de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, p. 308; seara de la Puia Rebreanu (p. 329 ş.u.), cu familiile Netea, Hangiu, Macovescu, D.R. Popescu, Şerban Cioculescu, C. Ciopraga, „apoi Tanţa Bărboi din Minister [al învăţă-mîntului, n.n.], cu soţul, despre care se zice că e general de securitate, un ins elegant, grizonat, foarte miop şi cochet, căci nu poartă ochelari şi priveşte în jur mijind”); aterizarea în fieful machedonilor profesorului Enache Puiu din Constanţa (pp. 477-479) - o gazdă de a cărei teribilă ospitalitate s-au bucurat mulţi literaţi în acele vremuri de maţe fripte; audienţa la Ghiţă Florea, la CC, p. 506 ş.u. E de extras din toate acestea grotescul funest al unei epoci de deriziune dictatorială, unde mizeria morală determina opulenţa, iar dezastrul general devenise... raţiune a supravieţuirii. Scenelor li se adaugă însă figuri noi în Jurnal, precum Antonie Plămădeală (p. 253 ş.u.), personaj la fel de complicat ca Paul Georgescu sau Titus Popovici (un Titus Popovici văzut ca demolator de C. Burtică şi Ilie Rădulescu, p. 480, pamfletar anti-Dulea, dar fără succes), Mihai Pop cu al său „echilibru misterios”, masonic, tipul „ardeleanului venit în Regat şi făcînd carieră printre «miticii» pe care-i execră, dar de care se foloseşte bine” (p. 551), sau ultimul urmaş al lui George Bariţiu (p. 544), cu un destin de român prost. Dintre vechile cunoştinţe, Nicolae METABOLISM LITERAR 309 Manolescu deţine aici un loc privilegiat (şochează şi acum absenţa notaţiilor despre oameni atît de apropiaţi precum Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dorn Vartic, iar Ion Pop abia dacă apare într-un episod cu paşapoarte), un Manolescu plin de optimism candid (p. 18), de etern winner ludic, dar cu subite, inexplicabile prudenţe (p. 91), cu spaime rapid reprimate într-o realitate diplomatică şocantă, cînd se dădeau vize la derută (p. 100 ş.u.). Alt loc aparte (pagini memorabile pentru exegeza subiectului!) îi este rezervat lui Radu Petrescu, cu care Zaciu îşi descoperă destule afinităţi (pp. 168-169), fără a-i omite însă defectele („ins efeminat şi nevrotic, retractil, de o cloroză psihologică accentuată”, p. 347), devitalizarea şi, în special, uriaşul orgoliu. Resuscitări, picanterii, surprize O secvenţă excepţională din cartea lui Al. Paleologu Alchimia existenţei, citată la pagina 13. Cazul Sergiu Dan şi replica lamentabilă a stîngistului impenitent Maurice Druon (p. 27). Înmormîntarea (groaznică) a lui Virgil Mazilescu (p. 111): frigiderele de la Morgă nu funcţionau sîmbăta, aşa că mortul avea să se umfle cît să nu poată fi îmbrăcat; la Cemica avea să capete un loc de veci numai graţie relaţiilor lui Sorin Dumitrescu „în lumea clericală înaltă” ; groapa va fi prea mică, iar pe cruce scria: „Majilescu”, nu cu „z”. (Va trebui povestită cîndva şi înmormîntarea, şi ea de pomină, a lui Paul Georgescu.) Şi încă : aburosul episod cu poeziile Anei Blandiana din Amfiteatru, nr. 12/1984, cu înregistrarea principalelor reacţii, conform scenaritei celei de obşte (M.N. Rusu - Eugen Barbu - P. Enache? demonstraţie de forţă a liniei mediane Nicu Ceauşescu - Stelian Moţiu ? înscenare a Biroului de fabricat disidenţi ? etc.), inclusiv dialogul telefonic al poetei cu Nicu Ceauşescu (p. 239). Aberaţia stupefiantă a copyright-ului în ceauşism (p. 19). Textul scrisorilor lui Mircea Dinescu către D.R. Popescu (p. 332 ş.u.). Moartea lui Pompiliu Mareea („Omul nu era rău, nici foarte prost, dar devenise instrumentul unei grupări - Barbu et Co. - şi apoi al altora, tot mai afund”). Ţopăiala fericită a scriitorului român cînd s-a dat drumul zvonului că tatăl lui Dulea fusese nu’ş’ce şofer legionar, ba şi însurat cu o evreică unguroaică, notează Zaciu, care 310 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM aude inclusiv că Dulea era „mare meloman şi cititor asiduu” (p. 361). Nebunia recomandărilor post-Cernobîl (p. 454 ş.u.) în pagini, cum să zic, de-o zglobie disperare. Dar şi desfiinţarea cimitirului Crîngaşi, în primăvara lui ’86 : „Zece mii de morţi scoşi şi transportaţi în condiţii infernale tocmai la marginea oraşului, lingă gropile de gunoaie. Scene de coşmar. Roman sud-american, căci cimitirul e şters fiindcă se face loc de agrement”. Nu ştii ce să faci: să-i fii recunoscător autorului că-ţi redeşteaptă strigoii ? sau să nu ? Mai bine strecor degetele printre fişele cu picanterii şi...: Marian Popa prezentîndu-se glorios la Koln - „copil din flori precum G. Călinescu” (p. 8). Cornel Regman lui Petre Stoica : „Cine eşti, mă, să-l înjuri tu pe Nego ? ” - la care Stoica : „Tu, mă, care ţi-a fugit băiatul la Lisabona?”. Episodul cu ciobanii Branga din Sibiu, care au cerut aprobare (p. 81) să-şi cumpere un elicopter ca să-şi «supravegheze» turmele pe dealuri, ceea ce ne-a încreţit de fericire acum zece ani, prea era mare poanta (acum şi-ar putea închiria o flotilă-ntreagă !). Nicolae Breban convins că Drumul la zid este un roman genial şi că „Liviucă” [Rebreanu, n.n.] i-a fost totuşi un vrednic precursor (p. 89). Z. Omea internat la Elias în iama lui ’85 : „Nu e prea bolnav, dar a găsit un loc unde e foarte cald, poate sta într-o rezervă minusculă cit o carceră, unde îşi scrie cartea despre Maiorescu” (p. 236). Replica Elenei Ceauşescu văzînd planul de apariţii editoriale pe ’86 şi pregătindu-se să mai taie din el: „Nu se poate aşa ceva! Nimeni nu poate citi cinci sute de cărţi intr-un an! ” (p. 476). Mirodan, autorul unei piese care făcea un „elogiu al crimei ca metodă politică de lichidare a adversarului” prin anii ’60 (cazul Foriş); piesa a fost interzisă, dar Mirodan a rămas cu ideea că numai datorită lucrăturilor invidiei lui Baranga, nu din alt motiv... (p. 538). în fine, Ion lanoşi despre catastrofa de la Cernobîl: „Ca unul care a studiat în URSS şi are un complex legat de această împrejurare, crede că informaţiile sînt, de partea vesticilor, manipulate. Curios, dacă accidentul ar fi fost într-o ţară occidentală, el ar fi reacţionat cu toată vehemenţa contra. Aşa, e precaut şi face pe fatalistul” (p. 450). METABOLISM LITERAR 311 Cu ochii spre acum (Chiar cînd dactilografiez paginile acestea îmi dau seama că - minus trei, patru excepţii: un roman de Kundera, două de Michel Toumier şi revelaţia cu Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu - literatura, cărţile propriu-zise, lecturile se ţin departe de realitatea cruntă a Jurnalului. O tristeţe în plus a autorului.) Iertat să-mi fie excesul expozitiv, dar cum altfel să rezumi sugestiv şase sute de pagini care palpită ca tot atîţia pacienţi înaintea anesteziei ? Nu ne rămîne decît să aşteptăm nu doar continuarea pînă în 1989, dar mai ales notaţiile lui Mircea Zaciu din ianuarie 1990 încoace... Cît despre acroşul la ziua de azi, am ales pentru final două citate revelatoare, cred, pentru condiţia scriitorului. Primul este mai „metafizic” : „Eu cred că am rămas o minoritate incapabilă să se mai apere (dată fiind şi dezbinarea tot mai accentuată) şi am sentimentul unei totale inutilităţi a scrisului, publicării, prezenţei noastre într-o cultură ce trage să moară. Este evident că mult nu se poate rezista în această biată literatură asediată din toate părţile de mediocritate, diletantism, oportunism veros, adulaţie oarbă, ipocrizii şi conformisme de tot soiul, toate combinate cu un autoritarism feroce, cretin şi aberant” (mai 1984, p. 70). Al doilea este cît se poate de „concret” şi se leagă perfect de recenta apariţie a Cărţii albe a Securităţii: „Aceasta e, în esenţă, istoria Blandianei, care a făcut vîlvă în ultimele două luni şi despre care se pretinde că face parte dintr-o vastă acţiune de intoxicare şi diversiune, pentru a da scriitorilor şi, în genere, opiniei publice subiecte de senzaţie care să abată toată atenţia lor de la mizeria reală din jur” (februarie 1985, p. 241). 22, nr. 43, 44/23 oct.-5 nov. 1996 312 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Mestecînd cenuşă Mircea Zaciu, Jurnal, IV, Editura Albatros, 468 pagini Tot mai negru şi mai gol Despre volumul al 111-lea (ce cuprindea anii 1984, 1985, 1986) am scris în această pagină acum doi ani. Avem, în fine, ultima felie - 1987, 1988, 1989 -, iar senzaţia - copleşitoare - e că înghiţi pămînt, sau că mesteci cenuşă. Totul e nervos, convulsiv, ascuţit la maximum, tensionat, aşteptînd dezamăgiri, trădări invariabile sau explozii. Viaţa obştii scriitoriceşti, multiplu cenzurată, bolnavă de suspiciune, disoluţie şi delaţiune, s-a redus pînă la şoaptă. Viaţa universitară e umilită şi astupată pînă la sufocare, prieteniile se contorsionează, totul e tulbure şi sărac, familia se spulberă, contextul social e tot mai ostil, toate vechile certitudini se destramă. Sînt, desigur, anii cei mai grei, pentru autor, ca şi pentru noi toţi. Anii smintirii finale a mecanismului, un interval coşmaresc, dominat cînd de lentoarea hipnotică a sfîrşitului de lume (un fel de nimic static, ce părea îngheţat de-a pururi), cînd de acceleraţia nebună, o ameţire centrifugală, din care nici acuma nu ne-am dezmeticit de-a binelea. Acuma, re-conectarea este dureroasă şi amară (niciodată plictisitoare), mai ales că aliajul de lugubru şi grotesc pare, astăzi, absolut de neconceput. Este de ajuns să decupăm cîteva scene captate în Jurnalul lui Mircea Zaciu pentru a realiza marasmul din care (să sperăm) am ieşit, dezumanizarea, aburul sulfuros, de infern derizoriu, în care am orbecăit alterîndu-ne fibra genetică pentru cel puţin încă o generaţie: „Lumina s-a tăiat, discutăm la lampă, nici nu putem redacta în aceste condiţii, încît după patru ore abandonăm”, p. 16; „Grotescul: în sala de operaţie a Chirurgiei II e atît de frig încît echipa de medici, des-chizînd un stomac, e învăluită în aburul ieşit din burta pacientului, ca afară, la tăierea porcului, observă un chirurg mucalit”, p. 32; „Cele două cvadrige care decorau frontispiciul Naţionalului au dispărut. Mi se spune că au fost demontate cu macaraua şi că ar fi fost transportate la Bucureşti, la... Muzeu”, p. 66. Cum s-a decretat... moartea lui Moş METABOLISM LITERAR 313 Gerilă, p. 17 ş.u. Copiii care se distrează prin gări, aruncînd cu bolovani în geamurile trenurilor. Copiii cărora le îngheţau degetele pe creioane, în clasă. Nechezolul. Coadă la raţia de ulei, de zahăr sau de carne şi bunăvoinţa vecinului pensionar de a sta la rînd pentru tine. Oprirea apei calde, apoi a apei reci, caloriferul încălzit cu palmele. Scene cu cenzura, ca la pagina 334, unde, pe traseul Florin Mugur - Liviu Călin -Consiliul Culturii, „victorie” ia locul lui „înfrîngere”, „moarte” devine „noapte”, şi „biserică” devine „fluviu”. Sinuciderea Ioanei Creangă, moartea Danei Dumitriu, a lui Mircea Scarlat, sinuciderea lui Marcel Mihalaş, moartea Ioanei Bantaş, boala lui Cezar Baltag, a lui Marcel Gafton, moartea lui Dorin Liviu Zaharia... Refuzul tov. Cipleu de la Comitetul judeţean de cultură Cluj de a da bilete Universităţii, scriitorilor şi gazetarilor clujeni la Hamlet-ul Teatrului „Bulandra”, venit în turneu în mai 1987. Reacţia lamentabilă a publicului bucureştean la Coriolan-ul lui Shakespeare de la Teatrul Mic („cînd plebea romană se plînge că e foamete şi că nu i se dă came, fireşte bucureşteanul de tip nou rîde cu gura pînă la urechi”, p. 105). Iată, în cîteva tuşe, peisajul în care evoluează autorul (personajul) nostru, după eşecul tuturor demersurilor pentru publicarea Dicţionarului scriitorilor români, după ce Mihai Dulea îi opreşte colecţia „Restituiri” de la editura Dacia, după ce soţia şi copiii îi pleacă definitiv în străinătate, după ce conştiinţa abandonului, a pustiului general îi otrăveşte fiinţa, îi viciază viaţa profesională, îi secătuieşte energiile literare. Singurătatea orgoliului rănit Vîrful tensional (nexul volumului) e atins în septembrie 1988, cînd, după ezitările personale („veşnica mea indecizie”, notează la 6 ian. 1987) şi eternele şicane cu paşaportul şi viza, Mircea Zaciu poate pleca în Germania, să-şi vadă familia: „Două săptămîni de poveşti, relaxare şi tensiune în acelaşi timp : rămîn ori mă întorc ? Balans nervos între cele două alternative, necaz, anxietate, durere şi afecţiune, îndoială şi tot mai slabe certitudini. învins, întoarcerea învinsului. Nici una dintre lumi nu e a mea. Nici una dintre soluţii nu mă convinge. Singura, probabil, e şi cea pentru care nu am destul curaj. Încît, răvăşit şi epuizat, m-am întors. Fireşte, din clipa trecerii frontierei, am şi regretat. Poate aş fi regretat şi situaţia inversă. Nu ştiu. Ce rost are să mă tot 314 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM frămînt? Mă las în voia sorţii”. Tipic şi pentru autor, şi pentru o întreagă categorie de oameni de cultură. (De ce n-aţi rămas în Israel, l-am întrebat, tot pe atunci, pe Radu Cosaşu. Mi-a răspuns numai pe jumătate în glumă, cealaltă jumătate, cea amară, aveam să o subînţeleg în tăcere : „Unde aş fî găsit eu, acolo, un Dan C., ca să scrie cu atîta înţelegere despre proza mea?”.) înainte, fusese şirul decepţiilor legate de neapariţia Dicţionarului („nici la Uniune, din aceleaşi pricini, nu mai calc. Le reproşez - mintal -lipsa de solidarizare cu mine”), „orgoliul rănit” (p. 81) al unui histrion ce se reprimă deliberat şi cu ştaif imperial („ca întotdeauna cînd fac greşeala de a deveni centrul de atenţie al unei mici societăţi, regret pe urmă uşurătatea mea”), gata să omniculpabilizeze acid („îmi dau seama, tot mai limpede, că am investit un capital sentimental, moral, profesional disproporţionat în relaţiile mele cu aripa bucureşteană, considerată cea mai valoroasă din mişcarea literară de azi”, p. 134), conştient că Jurnalul ascunde/etalează o „voinţă de putere” şi o „revanşă împotriva condiţiei cotidiene”, cum sună citatul din Bemard Franck, p. 251. După episodul indeciziei germane, vine amarul iluziei de persecuţie („aflu că se intenţionează aniversarea a două decenii a revistei Echinox, că Jean şi Marian stabiliseră cînd au fost la Bucureşti unele lucruri cu Ţeposu, Buduca şi Groşan. Nu-mi spuseseră nimic...”, p. 293), sau năpădirea cu grave bănuieli a vechiului prieten Augustin Buzura (vezi pp. 198, 267, 220, în ideea că prozatorul va fî intrat „pe o filieră de înalt nivel”, pe „aceeaşi orbită” cu Dan Hăulică). Dar şi - compensator -„erosul tămăduitor”, cu misterioasa „R.” din iunie-iulie 1989, „erosul ca un drog”, „noul început, întîlniri tot mai dese cu R. şi mereu bucuria regăsirii, pierderii, uitării, epuizării şi reaprinderii aprige a dorinţei”, p. 453. Trei ani de încordare aşadar, de eşec afectiv şi utopie sentimentală, ani de autoimpusă sterilitate profesională, de însingurare ghimpoasă, dusă pînă spre masochism. Singurii apropiaţi scăpaţi de sepia diaristului sînt Marian Papahagi, Ion Vartic, Ion Pop, Eugen Uricaru şi Aurel Sasu, dintre clujeni, alături de Nicolae Manolescu sau Livius Ciocârlie. METABOLISM LITERAR 315 încondeieri de rău şi de bine Ce avere pentru defulare va să zică insectarul jurnalului in diirftiger Zeit! înfigeri de ac la tot pasul. Un Gogu Rădulescu tortuos cu dichis („îl bănuiesc pe Moşu că face o politică anume. Manipulat, ori din proprie iniţiativă, şi-a apropiat o serie de nume şi talente, tot oameni înclinaţi spre opoziţie, dezidenţă etc. I-a cultivat, i-a flatat, i-a cadorisit, le-a făcut mici hatîruri, le-a obţinut locuinţe, le trimite alimente, le obţine cîte o viză, înlesneşte mărunţişuri - în schimb, îi neutralizează, îi obligă şi pe urmă le dictează o atitudine circumspectă, precaută. Neutralizarea”). Un Titus Popovici semiacuzat de impostură, p. 65. C. Noica în chenar rece, metalic („nu-mi plac oamenii de dreapta, mai ales cînd sînt manipulaţi de stînga”, p. 169), însă cu final de fairplay („a iubit doar ideile, a sacrificat pentru ele tot, în primul rînd familia, copiii. Compensaţie în iubirea unor elevi, relaţie ambiguă. Oricum, în seceta spirituală ce ne bîntuie, a fost o prezenţă biblică”, p. 201). Florin Mugur jucînd „în continuare rolul lui convenabil de jidov rătăcitor, umil, umilindu-se încă mai mult, părînd milog şi fiind, de fapt, un orgolios şi un abil”, p. 104. Alexandru George, bine încondeiat în cele rele („bătrînicios, cu o paloare suspectă, neîngrijit, personaj cezar--petrescian” etc., p. 137), din păcate nu şi în cele (multe !) bune. Radu Cosaşu, via Ion Ianoşi, prins la un moment dat în „încurcături matrimoniale şi erotice”, într-o „adevărată Flucht in die Krankheit freudiană”, p. 281. Mihai Coman, „etnologul. Nu ştiam că e secretar de redacţie la Scînteia tineretului. Au trecut mulţi ani de cînd îl văzusem la Oneşti, timid şi sfios. Acum are un aplomb de activist convins că înaintează pe «cale major»”, p. 70. Aurel Dragoş Munteanu, „penibil provocator, aşa cum a fost toată viaţa”, p. 298. Mircea Tomuş, în aprilie 1989, „extrem de slăbit, încovoiat de spate” şi pentru care Mircea Dinescu nu e decît un „golan în căutare de publicitate, avînd spatele asigurat de KGB” (nota lui Zaciu : „Numai buna-credinţă a gestului nu se pune. Sîntem un popor de cîrtitori şi care caută cu orice preţ să-şi justifice laşităţile”, p. 435). Compozitorul Hari Maiorovici, pe „postul unui mic bufon evreu de casă”, p. 103. Conflictul dintre Augustin Buzura şi Eugen Uricaru, „acutizat pe zi ce trece [apr. 1987, n.n.]. Fiecare vine la mine Şi se plînge de celălalt, acuzîndu-se reciproc că lucrează pentru Club” {i.e. Securitate, p. 83). Cazul Petru Romoşan, care beneficiază de o 316 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM atenţie aparte (pp. 179, 190, 335) pe linia zvonurilor privind relaţia cu I. Negoiţescu din 1977 ş.a.m.d. Ies bine din cuva cu acizi Paul Barbăneagră (p. 30 ş.u.), Mihai Dinu Gheorghiu (p. 57), Ion Manolescu („un bucureştean seducător, isteţ şi efervescent”, p. 315), Teodor Baconsky („pare un tînăr foarte înzestrat”, p. 347), Kazimierz Jurczak, fost doctorand, în prezent consulul Poloniei la Bucureşti, p. 232 ş.a., apoi mama lui Ion Ianoşi (p. 346), ca şi misteriosul pitoresc W. de la p. 288 ş.u. Dintre oficiali se desprind cuplul Curticeanu (Ina şi Silviu, pp. 260 ş.u., 439) împreună cu D. Ghişe („de a cărui lealitate n-am avut motive să mă îndoiesc”) sau Petru Enache (pp. 77, 141, un caz demn de cercetat pentru alde Dosarele istoriei). O prezenţă aparte: Nicolae Manolescu, „optimist incurabil” (p. 50), „mai concesiv”, susţinînd că „emigrarea nu este o soluţie” (p. 117), autorul unei scrisori de surprinzătoare tandreţe, vădind o reală vocaţie a prieteniei (p. 245 ş.u.), ori prins într-un dialog cu Katherine Verdery, în Cişmigiul lui octombrie 1988, din care avea să se nutrească parte din cartea acesteia, Compromis şi rezistenţă, Humanitas, 1994. Lecturi, spectacole, idei Sectorul de lecturi & spectacole este mai consistent decît în volumele anterioare, direct proporţional cu singurătatea, sincopele depresive şi încetarea vieţii oficiale de la Uniunea Scriitorilor. Astfel, Somnambulii lui Broch, cărţi de Genette, Conrad şi Leonid Andreev, Larry Watts despre mareşalul Antonescu, simbolismul Kabbalei de G. Scholem sau Istoria nebuniei de Michel Foucault alternează cu Voyages et gastronomie en Europe, 16-18 siecles de Ph. Gillet, cu Dimineaţă pierdută în regia Cătălinei Buzoianu, la Mic (p. 76 ş.u.), cu filmul 1984 (Richaid Burton în O’Brien), Once upon a time in America, Psycho II etc. etc. (majoritatea filmelor sînt văzute la videoşedinţele clandestine de la Eugen Uricaru - merită să ne amintim de „cluburile” omolog-exclusive din Bucureştiul ultimilor ani de ceauşism!). Cartea lui Claudio Magris, Danubio, cu acele „capitole oribile despre România, români, Bucureşti ş.a.”, p. 143, e ciupită împreună cu Marian Papahagi („incapacitatea acestor occidentali de a înţelege ceva din realitatea românească, dincolo de pitorescul balcanic. Pentru acest italian triestin, germanist, probabil METABOLISM LITERAR 317 evreu ca şi Svevo, nu am fi decît nămolul unui capăt de lume”), în vreme ce Memoriile lui Franţois Fejto îl pasionează imediat (p. 53 ş.u.): „Multe lucruri (atmosferă, personaje) familiare, cufundate în copilăria mea. Sigur, multe parti-pris-uri, relativ în primul rînd la Transilvania, dar dacă reuşeşti să depăşeşti unele prejudecăţi, omul apare tot mai deschis, iar critica lui la adresa intransigenţei şovine ungureşti, recunoscută ca atare, e cinstită. Se simte scepticismul iudaic, care l-a ţinut la egală distanţă de un anume misticism (al convertirii) şi de cealaltă convertire, la comunismul căruia îi depistează foarte curînd intima înrudire cu fascismul”. Şi nu omite să noteze, în consecinţă, că: „Tot mai mult, fosta monarhie bicefală cîştigă nostalgii şi aderenţi post-fac-tum", Fejto fiind un „adept necondiţionat al federalizării, ce ar înlocui, sub alt nume, imperiul dispărut” (sîntem în martie 1987). în plus, la pagina 87, o altă săgeată către momentul actual: „Oamenii mi se plîng că Ardealul a fost şi continuă să fie neglijat, ignorat în interesele lui vitale. Ca şi în trecut, cei din sud au continuat să ne trateze ca pe o colonie”. îl scutesc pe autor de „tradiţionalele” mustrări privind ocultarea unor identităţi, precum acel X întîlnit la pagina 57 („cel bănuit a-1 fi torturat pe Pătrăşcanu”), dar în special „fata nebună, Mata Hari” de la pp. 273, 300 ş.u. (care devine în chestie de spionare pentru Ion Vartic) sau incitantul Max B. din ierarhia de partid, p. 128 (Maxim Berghianu? ! ?), şi notez opinia despre La Quite intermittente a lui Eugen Ionescu: „Cam penibil pe alocuri. Decrepitudinea trebuie ascunsă, nu exhibată. Stilul, oral, dezlînat, vizibilă involuţie senilă”, p. 271. în fine, acea „senzaţie de rupere cu noua generaţie”, care duce la generalizarea nedreaptă, pripită, de la pagina 122 : „Generaţia ’80, simpatici, dar cu o trăsătură foarte accentuată de egoism şi cam cinici băieţii. Porniţi să ajungă cu orice preţ, fără sentimentalisme, reeditează echipa celor din ’60 (...) cu rezultate dezastruoase în ordine morală, s-a văzut”. De bună seamă, cartea-i plină de cîrlige şi îndrăcoşări, dar nu cred că mai este cazul să mă prind singur în ele. Aşa cum este, supărător pentru cei mai mulţi, alinător poate că nici pentru sine, Jurnalul lui Mircea Zaciu nu oferă doar lecţia aspră a unui orgoliu ultragiat, curajul unei mari descurajări şi forţa lucidă a unei sagacităţi voluptuos exercitate, dar şi peisajul moral al unui timp predestinat desfigurării. Şi, cine ştie ?, poate că tot mestecînd cenuşa vieţilor de ieri, vom învăţa să nu le mai ardem zadarnic pe cele de-acum. 22, nr. 45/10-16 nov. 1998 Un om fericit Virgil Nemoianu, Arhipelag interior. Eseuri memorialistice (1940-1975), Editura Amarcord, 1994, 515 pagini Schiţă de context în ultimii ani ne-am obişnuit cu formele dureroase ale memoriei: calvarul închisorilor, de la Fenomenul Piteşti la Adriana Georgescu, Paul Goma, Lena Constante, Ion Ioanid, N. Steinhardt, Aurel State, Corneliu Coposu, Nichifor Crainic, Elisabeta Rizea, Teohar Mihadaş, Nicolae Mărgineanu, pînă la multele mărturii editate de AFDPR (din păcate cu o circulaţie inexplicabil de redusă); calvarul anilor de rezistenţă armată anticomunistă, în munţi (Ion Gavrilă Ogoranu, Ioan Victor Pica); pedagogia suferinţei morale mîntuite prin credinţă şi cultură (G.M. Cantacuzino, Alice Voinescu, David Prodan); vieţi sfărîmate, trase la mal într-o nobilă solitudine (Ştefan Fay) şi cu vîsle putrezite de apele vremii (Arşavir Acterian); vieţi fariseice, al căror cameleonism cinic (Andrei Şerbulescu) sau mercantil (Radu Lecca) pulsează dureros la lectură ca un abces de care nu te scapă decît incizia... Ca să nu mai vorbim de licorile amare ale istoriei din cupele pe care ni le-au întins în anii din urmă ediţiile de memorialistică Alexandru Marghiloman, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, I.G. Duca, Grigore Gafencu, Armând Călinescu, Constantin Cesianu, Raoul Bossy, Constantin Sănătescu, F.C. Nanu, volume precum convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Mihai de România, diversele serii de documente Ion Antonescu sau Morminte vii de Nistor Chioreanu. De la un timp însă, pare că memoria s-a sumeţit. Ea caută acum şi malul celălalt, ori cel puţin se pune în cumpăna apei, evitînd bulboanele în numele „înţelepciunii de prund”, cum ar spune Blaga. După O vială-n METABOLISM LITERAR 319 bucăţi de Mariana Şora (care pune între paranteze o viată cu multe palpitaţii politico-afective şi complicităţi subteran-ideologice, selectînd cîţiva ani de boemă pariziană cu Eugen şi Rodica Ionescu), Amintirile în dialog Matei Călinescu - Ion Vianu au trecut binişor graniţa lui 1960, pentru a veni în prezent cu tot cu dezgheţul de la 1965-1970 şi mai ales cu bagajul de trăiri al exilului. De aici încolo încep nu neapărat jumătăţile de măsură, ci destinele plurivalente, unde monocromaticul cedează în favoarea clarobscurului, şi ţipătul - în folosul surîsului echivoc. Atîta vreme cît n-ai trecut prin coşmarul Adrianei Georgescu, ce altceva poţi face dacă nu să-ţi torci pe îndelete ghemul, cultivînd întortocherea, reveriile aburite şi mai cu seamă ezitările, incertitudinea! Memoria intră deci în climatul temperat şi încearcă să facă bucla de la 1947 la 1990, de la 1965 la 1977, în efortul - pe cît de tardiv, pe atîta de bine venit (paradox... firesc românilor) - de a înţelege istoria, dacă nu prin traiectoria glonţului, măcar prin direcţiile multelor sale ricoşeuri. în plus, existenţa acestui tip de mărturii temperate oferă substanţa viitoarelor istorii ale mentalităţilor româneşti. (Dacă n-avem încă o solidă nouvelle histoire pe medievalitate, încai s-o facem pe modernitate.) După Matei Călinescu şi Ion Vianu, după primul volum al Jurnalului lui Mircea Zaciu şi puţin înainte de a fi apărut cartea de Confesiuni violente a lui Nicolae Breban, ne-a sosit tocmai de la Washington, D.C., Virgil Nemoianu. Şi încă a venit boiereşte, mare, cu un alai de amintiri copleşitor, tolănit în rădvan şi muşcînd avid din memorie ca dintr-un harbuz în crucea verii. Senzaţii de lectură Despre „codul Biedermaier” al bănăţeanului născut într-un spaţiu al toleranţei etnice, plurilingv, cu un cod genetic încăpător (sînge românesc, sîrbesc, italian şi german), irepresibil hărăzit pragmatismului, raţionalităţii, preciziei şi „etosului protestant al muncii”, a scris deja Ioana Pârvulescu, după cum l-am înţeles foarte bine şi pe Andrei Pippidi cînd a mărturisit că Nemoianu este deopotrivă atrăgător şi antipatic ! Adevărul e că lectura amintirilor lui te trece prin multe încercări. La început totul e pasionant: un mediu familial pitoresc, plin de figuri şi destine variate, puse-n pagină suculent, cu sobră ironie şi bătaie lungă, 320 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM anume înspre geografia somato-psihică românească. După vreo sută de pagini, totul devine obositor, iar zonele prolixe, debordînd de amănunte, ca şi abundenţa tipologică te fac să te întrebi cine este Virgil Nemoianu în cultura română, ca să ne intereseze naraţiunea sa existenţial-exhaus-tivă, genealogia, colegii de şcoală, liceu şi facultate, slujbele, căsătoriile, divorţurile, călătoriile, obiceiurile, lecturile pubere, pasiunile gastronomice, vestimentare, protocolare, relaţia lui cu Biserica, ministerele, evreii şi armenii, loisir-ul său... mă rog, un fel de bildungsroman vădind în subtext vanitatea autopropusă ca valoare exponenţială: a unui timp, a unui mediu, a unui cod de generaţie, a unor profesii (ziarist, profesor universitar, critic şi teoretician literar, comparatist, americanist etc.)! Dacă românul e gata oricînd să soarbă avid tot confesivul nud eugenionescian în numele scriitorului Eugen Ionescu, de ce-ar deveni emblematică pentru el personalitatea lui Virgil Nemoianu, nume rezonant, e drept, în anii ’60, dar exclusiv în breasla metaliteraturii şi încă exclusiv în elita acesteia (volumele sale publicate în ţară, Calmul valorilor, Utilul şi plăcutul, Simptome, au rămas în climatul de atunci, iar cunoscătorii cărţilor ce i-au făcut numele în mediul universitar american se pot număra pe degete). Dar tocmai aici e chestia : că, după atracţie, oboseală şi iritare, îţi vine pur şi simplu plăcerea. Mai întîi, graţie principalei calităţi a autorului - extraordinara capacitate de aspirare a umanului -, cele peste o sută de fizionomii punctate în acest insectar cu valenţe labruyeriste rezumă perfect lumea intelectuală a dezgheţului din 1965-1970, dar şi climatul Banatului interbelic, cu trimiteri la 1900. Pentru că, „arhipelag interior” fiind, cartea lui Nemoianu este şi un soi de porto-franco arhicuprinzător, omnitranzacţional şi ultrabîrfitor. Trecîndu-ţi privirea peste zecile de psiho-ambarcaţiuni ancorate aici, ai dintr-o dată imaginea copleşitoare a ceea ce a însemnat ceauşismul vărsat în destinul intelectualităţii româneşti, de la stimularea valorii la exilarea ei, de la meritocraţie la prostocraţie, de la solidarizare la autonomizarea crîncen-egoista şi pulverizarea autodisolutivă, de la amăgirea politică la solitudinea cvasi-împlinirii profesionale, de la elanul colectiv la individualismul sălbatic, colaboraţionist şi delator, de la mîndria patriotică şi rusofobă la senzaţia egalităţii cu lumea şi pînă la oroarea de naţional (ruşinea etalării apartenenţei), trecînd prin recăpătarea gustului normalităţii, prin ieşirea la lumina rampei a eternului conflict de culise dintre autohtonism şi alogenie, prin frecventarea iluziilor geografice (bursele în străinătate), METABOLISM LITERAR 321 de la şocul succesiunilor de îngheţuri ideologice şi pînă la sleirea totală în conştiinţa prizonieratului etern. însumarea zecilor de fizionomii absorbite cu baroc nesaţiu plăs-muitor de către Nemoianu o vom face mai tîrziu. Deocamdată să ne oprim asupra freneticului (lor) receptacul. Psihologia reuşitei Virgil Nemoianu a avut oarecum din naştere psihologie de american (de rămas definitiv „în State”, a rămas în 1975): toleranţă etnică, realism gospodăresc fără fasoane metafizice şi gratuităţi principiale, spirit elastic de acomodare, negociabilitate şi francheţe a compromisului, simţul independenţei, viteză de reacţie în captarea şi exploatarea oportunităţilor profitabile de tot genul, curiozitate, individualism, neastîmpăr asociativ, libertate de iniţiativă, fără mania graniţelor, fără false pudori, competitivitate socială etc. - totul deprins de acasă: „(...) în mediul nostru familial, una din două: ori îţi constituiai o identitate personală puternică, ori piereai cu zile, sufocat de personalitatea celorlalţi. Vrînd-nevrînd, învăţai să te bizui pe tine însuţi, să fii neîncrezător faţă de lumea din afară, să-ţi aperi cu ferocitate fiinţa proprie, să fii un individualist ireductibil (...) Comunitatea familială m-a educat întru virtuţile singurătăţii şi ale existenţei ţepoase (...). Imperativul care ne răsuna mereu în urechi era: vei fi excelent, sau nu vei fi deloc. Sînt convins că tocmai astfel de voci vor fi auzit în secolul 19 şi înainte adolescenţii evrei ai Europei Centrale şi de Răsărit, că tot astfel de voci aud copiii familiilor de imigranţi chinezi şi coreeni din America maturităţii mele (...)”. O fire „nesupusă, poruncitoare”, ipohondră („enorma mea încredere în mine, impresia omnipotenţei intelectuale aveau nevoie de un contra-balans: iată, convenabil, incertitudinile şi complexele fizice”), un „spirit de asediat” („separarea între viaţa de acasă şi cea de la şcoală era absolută” - trăsătură comună a intelectualităţii refugiate în şinele căminului, „dincolo” de... focul totalitar) şi mai cu seamă ambiţie cu program: „Amoral şi flegmatic, impasibil şi impenetrabil, aşa mă vroiam”. O biografie desfăşurată „ca o suită de eliberări şi autonomizări, în cercuri tot mai largi, întîi de sub constrîngerile societăţii organice, de sub cele ale familiei, de sub tutela rădăcinilor naţionale şi geografice, 322 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM de sub prescripţiile gîndirii tradiţionale, şi tot aşa” - dar nu ca succesiune de rupturi, ci de emancipări fireşti, petrecute de liantul unei adaptabilităţi funciare. Lecturile favorite dau seama de aceeaşi respiraţie (ce se doreşte exemplară, cred, pentru tineretul de azi): Faust („care mi-a ajuns carte de căpătîi în ce priveşte concepţia mea despre lume”) şi „iubirea pasionată pentru junimişti”, situarea în linia Vianu - Lovinescu, şi nu G. Călinescu, mai mult înspre Blaga decît înspre Nae Ionescu şi Cioran, apoi atracţia faţă de spaţiul spiritual median în care campase N. Steinhardt („undeva între liberalism cosmopolit şi opţiuni de dreapta existenţialist-individualiste”) şi, în fine - o dată ajuns în SUA -, revelaţia Nabokov : „(...) mi se părea că mă regăsesc întreg, cum aş fi vrut să fiu: subtilitatea şi somptuozitatea estetică, scîrba istorică, viziunea elitară, anti-comunismul abia pomenit, din vîrful buzelor, viaţa de emigrant, jocul senzual cu memoria şi cu tradiţia, modernitatea stilistică”. Intrarea în partid Dotat din plin cu psihologia reuşitei, colocvial, impetuos, dar şi calculat, pliindu-se activ pe cele mai variate nuanţe morale ale interlocutorilor, Nemoianu trece foarte natural barierele geografice, profesional-con-juncturale, mai puţin pe cele de clasă, de mediu, de stratificare meri-tocratică. Stupefiantă este francheţea cu care-şi narează familiaritatea cu contexte sociale viciate moral şi cu oameni a căror singură certitudine în viaţă a fost oportunismul, dacă nu direct mizantropia agresivă şi carieristă. Redactor, după absolvirea facultăţii, în 1961, la Editura Academiei, traducător la CC al UTC - „(...) Ştefan Andrei şi Cornel Burtică, Dumitru Chiţoran, Marinescu, Vlad şi Pacoste, Ion Iliescu şi Virgil Trofin (...) am ajuns pe toţi să-i cunosc din postura (foarte avantajoasă observaţiei) a tehnicianului de serviciu, a meseriaşului de casă” -, documentarist la Contemporanul lui Ivaşcu în 1962, prieten cu oamenii de la Lumea, coleg la catedra de engleză a Filologiei bucureştene cu inşi de teapa lui Chiţoran, colaborator la Scînteia („unde, în jurul lui Ţoncu Simionescu şi al lui Râpeanu, erau grupaţi cîţiva tineri bine-intenţionaţi (...) scriam uşor, eram bine plătit şi dobîndeam astfel autoritate în plus”), ministeriabil - Nemoianu este unul dintre puţinii oameni de cultură de la noi care spune de ce a devenit membru PCR la finele anilor ’60 : „(...) eram, ca adolescent irascibil, ispitit de METABOLISM LITERAR 323 viziunea naţionalistă a unei «ideologii româneşti», aproape un frontism avant la lettre, parte dintr-un soi de caraghioasă răsvrătire faţă de vederile tatălui meu. Pe atunci ciuleam urechile la rusismele şi anti-semitismele ce susurau în societatea înconjurătoare. Pot, în schimb, să mă laud că nu am fost niciodată partizan al unui stat dictatorial sau de mînă forte (ca mulţi alţi români) (...) Conservatorismul meu din anii ’60 (funciar, temperamental, niciodată abandonat) se combina cu o stranie toleranţă aprobatoare faţă de sistemul comunist uşor liberalizat din jurul meu (...) Era vorba de impresia (pe care, conştient, nu o împărtăşeau mulţi) că sistemul din România anilor ’60 era aristocratic, stabilizator şi reformist totodată, aşadar nu cu totul incompatibil cu vederile mele de atunci în privinţa raportului individ - societate. Cel puţin aşa mă amăgeam, căutînd o combinaţie între tradiţionalismul meu şi un comunism care să fie «mediatorul» blînd al modernizării. Acesta ar fi cel mai respectabil alibi, cel filozofic, al intrării mele în PCR”. în plus, după cele dintîi drumuri occidental-americane şi după schimbarea progresivă (în rău) a climatului în urma tezelor din iulie ’71, toate compromisurile aveau să-şi afle un alibi pe cît de jenant din unghiul nostru de azi, pe atîta de normal omeneşte şi deloc singular înscris în peisaj : „La înapoiere mi se cristalizase în minte un plan limpede: trebuia să cîştig încrederea regimului pentru a pleca din nou în Vest, cît mai des, cu opţiunea rămînerii definitive”. Merită citate şi consideraţiile privind întoarcerea în România de după prima experienţă americană (1970) pentru a înţelege cum ceauşis-mul a deturnat inclusiv destinele cele mai neprimejdioase potenţial în furia lui de exilare (forţată sau indirect determinată) a valorilor: „Aveam o situaţie în România, un nume, moşteniri de căpătat, răspunderi adulte, familiale şi sociale (...) Mai mult, epoca fiind încă liberală, îmi permiteam fantezia naivă că poate «partidul» se va transforma curînd într-o formă de clasă nobiliară pe baze meritocratice, abjurînd pe deplin ideologia sa materialistă şi represivă”. Şi încă exilul de tip Nemoianu e mult departe de caznele alienante ale majorităţii, a căror cuantificare (alături de echivalarea ratării ne-expatriate) permite fără drept de apel folosirea sintagmei „genocid spiritual”. Decimarea fizică a elitelor din 1948-1955 împreună cu valurile succesive de exilări sau expulzări de la 1960, 1970 şi după 1978 sînt două paranteze ca două menghine care au făcut ca minoritatea profund culturală şi constructivă a României să se afle acum în strigătul de lebădă... ca la mama acasă. 324 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Simpla golire ca intr-un autoexorcism psihanalitic din Arhipelag interior este un semn de fericire - nu tocmai fericită. Iar tentaţia pieziş-educativă, de care vorbeam, a cărţii („înţelept, prosper şi respectat, voi şti să răspîndesc asupra celor din jur lumina blîndă a toleranţei şi a moderaţiei”, gînd din 1970, dar de presupus că valabil, poate inconştient, şi astăzi) mă tem că vine - ca şi utopiile clasei (şi generaţiei) iliesciene - cu două decenii prea tîrziu. Dovadă: imaginea idilică a timpului de atunci: „Era, în fond, un privilegiu să poţi trăi în Bucureştii anilor ’60 şi este aproape unica scuză pe care am putut-o găsi unor votanţi ai Frontului, după 1989 : nostalgia pentru acei ani! Bucureştiul era (încă!) un oraş fermecător, plin de perverse şi de scuzabile păcate, oriental şi apusean totodată, prins în tradiţionalisme patriarhale, dar şi însetat de ultimele mode ale lumii, ironic, sceptic, cinic, mahalagesc şi cosmopolit, ca un laborator în care să se cultive creşterea inteligenţelor, a ideilor şi a emoţiilor”... Mai este oare cazul să ne uităm (a comparaţie) împrejur ? Scriam în numărul trecut despre redutabila capacitate a lui Virgil Nemoianu de „aspirare a omenescului” : curiozitate, sagacitate, har al formulei pregnante, lipsă de prejudecăţi în etalarea elementelor incon-fortabile, nu o dată la un pas de impudoare şi... „amestec în treburile (vieţile) interne” ale exponatelor prinse în insectar sau cufundate în formolul memoriei. Un psiholog hachiţos îi acuza aceste calităţi ca menite să ascundă vidul sufletesc, un gol de personalitate ce-şi populează cu măşti carnavalul interior, derulat în absenţa amfitrionului. Numai că psihologia lui Nemoianu tocmai aşa ceva relevă: un amfitrion cinic („pur şi simplu mă mişcăm cu suplu cinism în societate”), egal cu sine în afecţiune, dar şi în folosirea cu profit a relaţiilor umane, aliaj de generozitate şi fariseism, de flegmatică acceptare a convenţiilor şi cult pentru obiectivitate. Nu poţi să-i ceri idealism unui realist angajat firesc şi deplin în ascensiunea socială şi nici „mistica prieteniei” unui temperament dedicat total regulilor jocului, în carieră, principii şi raporturi interpersonale. Umanul nu va fi deci, la Nemoianu, învăluit în duioşii roman-tic-reflexive, ci demontat la rece, studiat inginereşte, încopciat cu fraze tăioase şi precise într-un inventar gîndit şi utilizat exclusiv pragmatic, niciodată cultivat ca reverie sterilă. Iată de ce am acordat o atenţie specială tipologiei cuprinse aici: obiectivitatea face ca figurile să reprezinte nu atît o suită de psihologii asumate în numele eului receptor, ci o galerie reprezentativă pentru o epocă, o breaslă, o sumă de mentalităţi. METABOLISM LITERAR 325 Familia. Înfrîngerea unei lumi Chiar şi familia - tatăl, mama, fraţii, bunicii, rudele colaterale - rezumă o istorie: uneori încrengăturile sînt abracadabrante, simpla mixare socială oferă materie suculentă sociologului. Cu mare regret ne rezumăm la două figuri. Născut în 1908, avocatul Virgil Camil Nemoianu avea un stil „mai curînd american decît românesc”, „era convins că în România e nevoie de accelerate schimbări civilizatorii şi plin de dispreţ faţă de tradiţio-nalismele rurale. Pentru tatăl meu, catolicismul, care altfel nici nu-1 atrăgea, nici nu-1 interesa, era pur şi simplu o forţă civilizatorie şi intelectuală necesară românilor”. Susţinător al lui Iuliu Maniu, avocatul Nemoianu ar fi fost în America „un post-rooseveltian al stîngii capitaliste şi cosmopolite”. Era „un fanatic al unei meritocraţii fără limite”, savura „viaţa Bucureştiului interbelic, iubea luxul tolerant şi diversitatea multicolor-tihnită a oraşului. în anii mizeriei lucii din anii cincizeci repovestea cu delicii ospeţele de la «Dragomir», de la «Capşa» sau mai ştiu eu de unde”. Exponent tipic de clasă, deci. Iată-1 după 1949, ieşit din cele „vreo şase luni de investigaţie sub arest pentru bănuiala că ar fi sabotat livrările către Armata Roşie”, „osîndit să nu se mai angajeze în competiţie cinstită, împiedicat să-şi exercite sau să-şi merite rolul de patriarh, de şef de trib, de binefăcător al altora, care i se părea tîlcul ultim şi suprem al existenţei sale ca bărbat”. Era chemat periodic la Securitate „pentru surplusuri de anchetă”, îşi păstrase „tonul sfidător, de dulău mînios, mania luminii şi a luminosului, a ferestrelor largi, a aerului proaspăt şi abundent”, dar contemplînd, în camera de baie, vestigiile firescului de odinioară: „sticle goale de Odol, Nivea, Gilette. Primele mele ieşiri în străinătate erau însoţite de sistematice cereri de a aduce săpunuri, paste de dinţi, lame de ras şi altele de acest fel: lor li se părea că acesta e primul punct pe ordinea de zi a unei reluări a normalităţii”. Toate aceste detalii (cravatele tatălui, cele două blănuri „istorice” ale mamei etc.) menite să „proptească demnitatea socioecono-mică” a unei generaţii umilite cu sistem („deveniseră hîrciogi strîngă-tori, calculaţi, maeştri ai înmagazinărilor bine-cugetate”) spun mult mai direct istoria comunismului decît orice tratat rece în domeniu. (în paranteză fie spus, pentru mine unul, dialogul mut, din priviri, purtat cu un vechi ilegalist prin 1988, cînd i-am văzut rafturile bibliotecii 326 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM golite de cărţi şi umplute cu pungi de zahăr, făină, orez şi mălai, a făcut cît o sută de tomuri de politologice savantă!) Romulus Boldea (1884-1970), bunicul pe linie maternă, a trăit întotdeauna la Borlovenii Vechi, pe Valea Almăjului, a făcut armata prin Croaţia, Dalmaţia şi Bosnia cu regimentul de artilerie Prinz von Sachsen-Weimar, a fost „aderent loial al Partidului Naţional”, ataşat de gruparea Goldiş - Goga, apoi averescan, perfect bilingv (germană, română), idealizînd Viena tinereţii, tradiţionalist, dar tolerant, filistin şi tabietliu, arestat între 1953 şi 1956 şi degradîndu-se cu demnitate, aş zice. Tînărul care se poza la 1907 „alături de tinere doamne trupeşe, purtînd pălării mari în localităţi balneare mondene : Abbazia, Ragusa, Bocche di Cattaro”, care cîştiga curse de obstacole la călărie în 1911 moare în 1970 după ce căzuse în patima băuturii („cerea fără ruşine prin sat, de la ţărani”) şi „vîna muşte cu bătătoarele de sîrmă pentru care vădea o grijă specială”. Capitolele „Familia mea”, „Portret de bunic” şi „Sflrşit de veac în Caransebeş” sînt, de altfel, pline de asemenea destine cu calităţi de crochiu de epocă. Marele insectar Punctarea aluzivă are la Virgil Nemoianu adeseori efecte devastatoare. In zece rînduri se recompune în subtext genealogia morală a unui întreg segment social, chiar şi cînd autorul nu intenţionează aşa ceva, cum e cazul micului comandant de pionieri Manas Hraci din anii ’50: „(...) arhitect emigrat în California şi figură de frunte acolo, alături de fratele său, dirijorul, a comunităţii româno-armeneşti”. Atît - şi este de ajuns pentru a deschide dosarul drepturilor alogenilor de după 1947, paralel cu cel al primului val de emigrări de la (şi după) 1960. La fel, în două pagini (148, 149) şi cîteva personaje colocatare, se rezumă ecuaţia sociopolitică a unui strat uman de largă cuprindere în anii ’50: „Mi-1 amintesc pe Saşa Killinsky, dolofan şi pistruiat, pasionat de pescuit, nu prea grozav ca elev, mai tîrziu, după ce a plecat în Israel, s-a îngrăşat mult. Irina Pistiner, cam de vîrsta mea, fată serioasă şi tacticoasă, a emigrat curînd cu toată familia. Roxana Petrescu, vivace şi frumoasă, a emigrat şi ea cu familia în Franţa. Puiu Zink era un pasionat al iepurilor de casă şi al porumbeilor voiajori. Odată, prin 1952, cînd se întocmea o nouă constituţie, s-a trecut, cum era obiceiul, METABOLISM LITERAR 327 prin mascarada «consultării oamenilor muncii». S-a ţinut şi o şedinţă de cartier; o conducea chiar doamna Zink, care o vreme s-a prefăcut că e mare partizană a noului regim. La acea şedinţă, Puiu Zink a luat cuvîntul, spre jena mamei sale, cerînd un amendament: instituirea unui minister pentru protecţia animalelor mici de casă. Mai tîrziu, spre 30 de ani, au plecat în Germania, întîi Puiu, apoi şi Bebi (...)”. La fel, din punctarea cîtorva trasee biografice ale colegilor de la Liceul „I.L. Caragiale” („Alain Herskovits, cu franceza lui perfectă [Alain Păruit, n.n.] şi cu aura rudelor bogate şi comuniste din Apus, Ervin Bugod, despre care aveam să citesc în Time prin 1983 că se numără printre tinerii care revoluţionează arhitectura israeliană, Nucu Agatstein, mai tîrziu om de afaceri canadian” etc.) se poate recompune, cum să spun, tabloul antipodic al Scrinului negru. Elocvent e şi cazul lui Andrei Bratu, nepotul rectorului ieşean Traian Bratu, emigrat în Germania, „unde aveau rude şi ceva bani de la o moştenire (erau înrudiţi cu familia Siemens chiar, dacă nu mă înşel)”. Economia explicitării are efecte variat-profitabile şi în cazurile lui Papa Spiegel, administratorul de la Contemporanul anilor ’60 (p. 304), Andrei Cădere, fiul ambasadorului, care „trăia de foarte mulţi ani într-o mizerie sinistră, la marginea foamei: supravieţuia interlop prin figuraţie la turnările de filme, prin muncă fizică pentru artişti plastici”, sau Nicolae Balotă („cu politeţea onctuos-iezuită” şi „comportarea neplăcută la procesul Negoiţescu”). Totuşi, nu aluzivul este nota caracteristică aici. Ca să înţelegem valoarea documentaţiei umane realizate de Virgil Nemoianu, e nevoie să citezi în trombă. Rafala de tipuri sper să-mi disculpe, graţie preciziei portretistice a autorului, excesul expozitiv: /. Negoiţescu, ieşit din închisoare şi repus în drepturi: „S-a instalat somptuos într-un apartament de două camere din Piaţa Senatului, prînzea la familia Zlotescu, şi-a făcut biblioteca fistichiu, dintr-o sticlă groasă, a cumpărat covoare şi candelabre. A făcut generoase cadouri, cărţi, bijuterii, la femei ca şi la băieţi (la aceştia uneori şantajat). Era intens curtat de femei: Miriam Marbe (ca şi, înainte, Iulia Soare), fiica adolescentă încă a lui Aurel Stroe (...)” ; G. Ivaşcu : „Profesionist adevărat, ziarist de primă mînă, cu apucături cinic-boiereşti, dar omenos din fire, bea întruna whisky şi fuma ţigări străine, a scos, ajutat de Dan Zamfirescu, o istorie a literaturii române” ; Dan Hâulică: „Snob, afectat, oacheş şi languros, era un om de bune intenţii, cu autentică dragoste de cultură, cu ascuţime 328 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM politică; îţi dădeai seama că în alte împrejurări ar fi fost un bun social-democrat sau măcar eurocomunist; după 1989 a fost un perfect frontist. Era căsătorit cu Cristina Izbăşescu, fiica germanistului, veche prietenă a mea, urîtă, dar admirabilă camaradă, simpatică şi solidă; am auzit că fetiţa lor ar fi fost mult răsfăţată de ei” ; Mircea Maliţa : „Om cu bune intenţii de raţionalizare şi modernizare. Fiu de protopop, om de bună tradiţie ardeleană, sincer de stînga, ridicat pe lîngă I.G. Maurer. N-am putut înţelege de ce mulţi evrei nu-1 aveau la inimă pe acest om în care nu exista nici o uncie sau fibră de rasism” ; Mihai Şora: „Nu făcea mai nimic [era consilier al lui Maliţa în 1970-1972, n.n.], dar avea influenţă asupra Ministrului, aşa că l-am curtat intens” ; „Tăcut, se retrăgea în explorările lui lăuntrice, rar puteai să-l scoţi din ale lui. (Spăla în cadă rufele familiei, pentru a putea da frîu liber cogitaţiilor interioare.)” ; Dinu Pillat: „casa lor joasă, plină de obiecte în stilul folclorismului afectat-eterat-nostalgic al anilor ’20” ; Al. Paleologu: „Pentru că-1 plasasem pe un postament prea înalt, am fost mai tîrziu dezamăgit de el: notele de frivolitate şi de cabotinism nu-i lipseau acestui om cultivat şi elegant” ; Adrian Păunescu : „Teoria mea a fost şi a rămas că metamorfoza lui, identificarea lui crescîndă cu regimul au fost consecinţe psihologice ale vizitei sale americane; el a devenit curtean măscărici dintr-un soi de disperare şi auto-dispreţ, îşi pedepsea eşecul şi-şi căuta o altă justificare a vieţii (sau dostoievskiez eu prea mult aici ? [da, n.n]” ; Edgar Papu: „Micuţ, delicat, mustind de idei şi asociaţii. Poate că e totuşi cazul să spun că «protocronismul» fusese pentru Papu, iniţial, pur şi simplu una din infinitele lui teorii semi--jucăuşe, dar că a acceptat «traducerea» brutal-utilitară a cohortelor care s-au pus sub semnul lui rămîne totuşi o ineleganţă şi o vinovăţie” ; Mircea Ivănescu : „Avea o facondă inexhaustibilă şi lecturi care se întindeau la nesfîrşit în toate direcţiile, o viziune occidentală a lumii şi o tristeţe adîncă, dulce-anxioasă, toate stropite din belşug cu auto-ironie şi cu amarnică poftă de chef. Consuma cantităţi enorme de alcool şi părea să cunoască toată lumea literară a capitalei. Zvonuri şoptite zburau de colo-colo despre ciudăţeniile sale sexuale, despre o legătură de scurtă durată cu Nina Cassian, despre traumatismul provocat în tinereţe de sinuciderea unui frate, despre dependenţa maternă în care s-ar fi aflat multă vreme” ; Mihai Nasta : „Lungan şi slăbănog, miop şi snob, un erudit locvace şi fantast, era o imensă plăcere să peripatetizăm cîte o seară, sau să mă tolănesc pe divanul din odaia lui doldora de cărţi” ; METABOLISM LITERAR 329 Matei Călinescu: „Om cultivat şi echilibrat, cu eleganţă mintală de tip occidental, un liberal umanist, totuşi nu prea creator sau original, şi mai cu seamă parcă legat conformist de sistemul oficialităţilor literare. Cu zîmbetul amgibuu-misterios, cu semnul bizar al unui deget scurtat, îmi crea îndoieli, confirmate adesea şi de oamenii care-1 cunoşteau mai de mult, şi mai bine, şi pe care el însuşi, aflam eu amuzat, îi socotea prieteni de nădejde” ; Nicolae Manolescu: „înzestrat cu inteligenţă ascuţită şi cu demnitate graţioasă şi tenace în faţa adversităţii, un stil subţire-magisterial. Scriind aceste rînduri [1992], mă întreb dacă în adevăr, aşa cum sper, Niky va reuşi să ajungă un Guizot al României” ; Sânziana Pop : „corp de zeiţă nordică. Era în Pupica ceva mai popular, ambiţiile şi orientările ei păreau naţionale, nu cosmopolite. A şi ajuns prozatoare şi jurnalistă de incontestabilă celebritate, căsătorită de mai multe ori” ; Mihai Zamfir: „bursucos, oacheş, cu faţa lisă şi (încă de atunci) cu un soi de afectată eleganţă în maniere şi în vestimentaţie, romanist complet, om de ispravă, de muncă constructivă” ; Sergiu Andon: „pseudonimul meu literar, cum îl poreclea Serghei Celac, care-i folosea ocazional numele spre a publica cîte ceva în revistele utemiste. Mai tîrziu, tînăr procuror în ascensiune” (vezi p. 198); Valentin Silvestru: „figură nocivă: se stropea abundent cu colonie ieftină, antipatic mirositoare, şi afişa un accent moldo-proletar. Îndîrjit apărător al mediocrităţii şi al convenţionalităţilor, plin de ipocrită principialitate, s-a menţinut sub toate schimbările de regim, în 1962, ca şi în 1992”. Cu mare tristeţe, în criză acută de spaţiu, mă voi rezuma la a trimite la pasajele dedicate Sandei Golopenţia (p. 195), Mihaelei Mancaş (pp. 193, 440), lui Luri Berza (p. 450), C.M. Ionescu (p. 196), Andrei lonescu (p. 196), Tudor Ţopa (p. 443), M.H. Simionescu (p. 444), Leon Leviţchi şi Andrei Bantaş (p. 184), Andrei Brezianu (p. 321), Andrei Bacalu (p. 333 ş.u.), Mihai Spăriosu (p. 317), Mihai Botez (p. 442), la grupul sibiano-clujean Ştefan Aug. Doinaş, Irinel Liciu, Puiu Cotruş, C. Ţoiu, C. Regman (pp. 206-209), anticarul Sterescu (p. 277), Radu Ionescu (p. 210), George Tomaziu (p. 367) şi, evident, Toma Pavel (pp. 191, 192, 494, 365) şi Sergiu Celac, subiectul celui mai compact „dosar” de atmosferă şi personalitate (pp. 284-286), plin de sugestii instructive (mai mult nu spun). în fine, Nemoianu ne readuce-n atenţie un fenomen de extremă însemnătate în analiza României comuniste (şi nu numai, ce-i drept): 330 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM geografiile mafiote. Cine va avea parte să se documenteze serios în privinţa jocurilor politico-administrative ale lobbysmului regăţean, cu toate „partidele” ardelenilor, basarabenilor, oltenilor, macedonenilor, arădenilor, ca să nu mai vorbim de evrei, maghiari, nemţi, va înţelege că multe decizii ce păreau angajate din cine ştie ce criterii de politică „mare” s-au datorat micilor aranjamente de culise, reţelelor tentaculare pe bază de con-sătenism şi con-citadinism etno-sangvin. Din toate aceste networks care au construit economia paralelă, politica paralelă şi cultura paralelă a ultimelor decenii, Nemoianu selectează mafia argeşeanâ (vezi pp. 287, 288, 438, 439), a cărei glosare mi-ar lua mai mult de (încă) un articol. Mă alin cu gîndul că volumul al II-lea al Arhipelagului interior e gata şi că o să apară nu peste multă vreme. 22, nr. 47, 48/23 nov. 1993-6 dec. 1994 Şapte mii de pagini Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş, ianuarie 1955 - martie 1993, ediţie de Lidia Felea, Editura Albatros, 2000, 883 pagini „Mă cuprinde sinistra bănuială că nu sîntem decît o gubernie a întinsului imperiu sovietic şi că toată politica noastră externă de aşa-zisă independenţă e un joc abil (cazacioc) al ruşilor în confruntarea lor cu Occidentul...” (Victor Felea) „Habar nu am dacă aceste însemnări «şcolăreşti» vor trezi vreodată interesul cuiva. Sînt prea modeste, lipsite şi de suflu, şi de vioiciune, şi de amănuntele concrete despre viaţa de azi...”, nota Victor Felea la 15 ianuarie 1986. Nu este deloc aşa. O astfel de mărturie răscumpără cu prisosinţă o viaţă. Cine-ar fi crezut? Insignifiantul, sfiosul, micuţul, retractilul, firavul, atît de cumintele şi delicatul poet clujean Victor Felea (1923-1993), omul neluat în seamă de nici un clasament, uitat aproape complet, ţîşneşte în bătaia reflectoarelor breslei literare cu un Jurnal ce rivalizează ca substanţă umană şi redare a atmosferei literare româneşti dintre 1955 şi 1993 cu cele patru volume ale Jurnalului lui Mircea Zaciu ! Cine ar fi crezut că omul acela ca o umbră din redacţia Tribunei clujene deţine forţa şi tenacitatea de a-şi depăşi condiţia de nobleţe înfrîntă prin irepresibila alterare, banalitatea mediului, umilinţele cotidiene, statutul de poet minor şi critic literar excesiv de cuminte - printr-o distilare reflexivă atît de convingătoare ! Din cele 7.000 de pagini (36 de caiete a cîte 200 de pagini şi opt blocnotesuri acoperind perioada 1 ian. 1955-25 mart. 1993), Lidia Felea, soţia scriitorului, a eliminat nenumăratele, inevitabilele redundanţe 332 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM şi pagini prea domestice, fără semnificaţie, dar şi - aici e loc pentru regretul nostru ! - „unele dintre însemnările pe care, din dorinţa de a nu leza orgoliile unor confraţi, sînt sigură că autorul le-ar fi omis”. Prea puţin contează însă lipsa cutărui condiment, pentru că documentul uman şi de fizionomie literară este plăcut, fraged, captivant. Omul care se autoevalua în 1956 ca „bine înfipt în humusul vieţii, receptiv, înţelept. îmi repugnă spiritele depresive”, în 1961 ca „un depresiv, un om lipsit de energia elementară”, un „rămas veşnic pe dinafara” combinaţiilor profesionale, plin „de complexe de inferioritate” (vezi 3 iun. 1970, 1 iun. 1969, 8 nov. 1971), era un „partizan convins al libertăţii individuale, al democraţiei efective, susţinute de legi suple şi severe”, se dorea „altcineva, un personaj aparte”, resimţea „lipsa de succes ca pe o suferinţă, ca pe un destin nedrept şi sufocant”, se vedea „un păgubos” şi se revolta la modul imperativ-nostalgic : „Va trebui să demonstrez într-o zi celor ce mă cataloghează mereu printre spiritele cuminţi şi paşnice că nu sînt lipsit de pasiune şi forţă, de acea furie care te înalţă dincolo de sensurile comune”. Dincolo de notaţiile ţinînd strict de autoanaliză, Jurnalul conţine cel puţin încă trei zone de interes: portretistica (zeci de personaje ale vieţii noastre literare sînt prinse cu savoare şi precizie în insectarul paginii), detaliile de atmosferă (fie redacţională, fie socială, în general) şi punctarea sistematică a directivelor şi evenimentelor politice în viaţa literară. Astfel, alături de personajele principale care sînt A.E. Baconsky, Dumitru Radu Popescu (în eternul conflict cu Augustin Buzura), Eugen Barbu & Co. (în rău) şi Nicolae Manolescu (în bine), ne întîlnim - citez la întîmplare - cu Adrian Marino, N. Breban, Sânziana Pop, Ştefan Aug. Doinaş, Al. Ivasiuc, Ioan Alexandru, Gabriela Melinescu, A.D. Munteanu, Elena Ştefoi, Mircea Dinescu, R. Vulpescu, N. Balotă, Ilie Constantin, P. Everac, Ioana Diaconescu, Tîtus Popovici, L.I. Stoiciu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Velea, Ioanichie Olteanu, Zaharia Stancu, L. Fulga, Petru Romoşan, I. Negoiţescu şi cîţi alţii, reflectaţi cînd cu ironie sceptică sau crispare întristată, cînd comprehensiv, dar şi sarcastic. Indicaţiile venite de la Direcţia Presei, lupta cu ideologia aparatului de propagandă, de la tăieturile operate de cenzură în 1956 (vezi 4 sept.) pînă la dispoziţia de a nu mai publica nimic din şi despre Mircea Eliade (vezi 29 mart. 1982), trecînd prin notaţii precum cele de la 1 mart 1965, 23 dec. 1968, 7 ian. 1970, 11 apr. 1970, 9 aug. 1971, 14 iun. 1972, 23 mart. 1974, 3 nov. 1976 ş.a., paginile care descriu existenţa umilitoare METABOLISM LITERAR 333 a intelectualului în ceauşism, dar şi vinovăţia dedublării, disimulării, supunerii mercantile şi labirintului corupţiei (memorabile sînt paginile din 19 mai 1970, 17 oct. 1959, 24-25 ian. 1970, 2 dec. 1970), apoi atenţia permanentă a autorului la toate mişcările Rusiei, de la cazurile Pasternak, Siniavski, Soljeniţîn, Saharov pînă la anii glasnostului, sînt tot atîtea hăţişuri în care te rătăceşti cu amar, dar şi cu folos. Cuminţenia cu scut şi lance Nimeni nu vorbeşte, nicăieri, în clasamente, asocieri comparatiste, tipologii de un fel sau altul, despre poetul şi cronicarul Victor Felea (1923-1993). Dincolo de textul redactat în urmă cu aproape două decenii, în Dicţionarul scriitorilor români, de Doina Uricariu şi de cîte-o evocare congener-nostalgică prin gazetele clujene (Felea a fost referent la Teatrul Naţional din Cluj, 1949-1950, redactor la Steaua, 1949-1970, redactor-şef adjunct la Tribuna, 1970-1985), numele lui intrase încă de mult într-o desăvîrşită uitare. De fapt, nu încape în nici un lobby de azi, nici la monopolismul triumfalist al şaizecismului, nici printre precursorii exclusivismului optzecist ce mizează pe Gellu Naum şi L. Dimov, nici la şaptezecismul echinoxismului livresc, nici printre admiratorii lui Virgil Mazilescu, Şerban Foarţă, Mircea Ciobanu, Cezar Ivănescu ori Sorin Mărculescu şi nici, cu atît mai puţin, printre precursorii vreunui nouăzecist de talia lui Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop. Dar nici măcar cînd vine vorba de tovarăşi de drum şi ideal, precum A.E. Baconsky sau Aurel Rău, Florin Mugur sau V. Porumbacu & Co., nimeni nu-1 vede pe Victor Felea altfel decît ca pe... redactorul de la Steaua şi Tribuna, reprezentant al Clujului literar la conferinţele scriitorilor, omul care aplana eternele conflicte dintre D.R. Popescu şi Augustin Buzura... Din şapte mii de pagini Am dat mîna o singură dată, într-o dimineaţă clujeană de martie ’85 : un om firav, uscat, tăcut, circumspect, mi s-a părut ursuz, nemulţumit de tot şi toate. L-am uitat absolut pînă în ianuarie 1988, cînd - reapărut ca un strigoi după ani de absenţă - Dan Arsenie m-a sunat în miez de 334 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM noapte că s-a însurat cu Cristina Felea, fiica poetului (n. 31.03.1959), bună anglistă, traducătoare de Kerouac şi lector, cred, la Filologia clujeană. Ei bine, acel om aparent insipid, aricios, constant şi aproape unanim ignorat, cu ceva de contorsionist în felul de a fi, care şi-a înghiţit fără zgomot, dar şi fără mîndrie, porţia de păcate lirico-propagandistice în anii ’50, publicînd vreo 25 de volume (şi) graţie condiţiei de „criteriu redacţional” la Uniunea Scriitorilor, acel om a lăsat, după cum declară soţia sa, „36 de caiete (a 200 de pagini) şi 8 blocnotesuri, acoperind perioada 1 ianuarie 1955 - 25 martie 1993, peste 7.000 de pagini”. La îndemnul lui Mircea Zaciu, Lidia Felea a făcut o selecţie din acestea, pe criterii discutabile, desigur, dar incontestabile: a eliminat repetiţiile inerente, notaţiile de tipul „încă o zi pierdută” sau „dimineaţă senină”, dar şi „însemnările pe care, din dorinţa de a nu leza orgoliile unor confraţi, sînt sigură că autorul le-ar fi omis”. Chiar aşa a şi dorit autorul: „înjurăturile” să le laşi pentru ediţia a doua, peste... 25 de ani, manuscrisul fiind, de acum, predat Bibliotecii Universitare clujene! Aşa cum este, Jurnalul unui poet leneş face bună pereche cu Jurnalul lui Mircea Zaciu. Fără a fi neapărat „o oglindă” a vieţii obştii scriitoriceşti în ceauşism, fără a fi un „zguduitor document de conştiinţă” ori o sursă de revelaţii din culisele redacţionale ş.a.m.d., el este important întîi de toate pentru istoricul literar care urmăreşte deopotrivă istoria instituţiei literare în România şi fizionomia generaţiilor scriitoriceşti, apoi pentru psihologia şi sociologia creaţiei, ca material uman dintr-o stofa destul de rar întîlnită (retractilul reflexiv, moralist sever, cu fidelităţi înduioşătoare) la - de obicei - versatilul, flecarul, amoralul, cinicul, jovial-nepăsătorul literat dîmboviţean. Lupta cu complexele Deşi a făcut gazetărie literară vreo patru decenii, a publicat mult, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor, a deţinut varii funcţii, a fost trimis în străinătate la „schimburi culturale” etc., Victor Felea îşi cunoaşte bine limitele: se ştie, ireversibil, un om de planul doi, îşi măsoară poezia cu opera confraţilor de prima linie (de la Nichita la Cărtărescu), descope-rindu-şi lipsa de strălucire şi vitalitate, se consideră adeseori nedreptăţit, însă este mereu conştient de - cum să zic - propria-i paloare abulică. METABOLISM LITERAR 335 Jurnalul oferă în acest sens cronologia exactă a tristei deveniri întru devitalizare şi insignifianţă, o devenire, fireşte, direct proporţională cu îngroşarea coşmarului ceauşist. „Dorinţa mea e să fiu bine înfipt în humusul vieţii, receptiv, înţelept, îmi repugnă spiritele depresive”, exclamă el în apr. 1956, pentru ca în mai 1961 să constate: „De fapt, eu sînt un depresiv, un om lipsit de energia elementară în vederea a ceea ce se numeşte lupta pentru viaţă”. Şi tot aşa, iată frazele ce-i recompun evoluţia: „Viaţă imbecilă, fără perspective. Rămîn veşnic pe dinafară, nimeni nu se gîndeşte la mine” (p. 70). „Simt uneori o mare dorinţă să fiu altcineva, un personaj aparte, proiectat din adîncimile mele cele mai intime.” (p. 88) „Am retrăit încă o dată toate complexele mele de inferioritate, umilinţa de a fi socotit aproape un diletant.” (p. 131) „Să trăieşti, lipsit de bucurii şi satisfacţii, sau să te aventurezi în vîrtejul vieţii sociale şi politice riscînd mari osteneli şi compromisuri? Iată o întrebare de om incapabil.” (p. 155) „Mă întreb dacă banalitatea nu e singura mea formă de manifestare.” (p. 239) „Uneori, lipsa de succes, de celebritate, o resimt ca pe o suferinţă. Am visat dintotdeauna succesul şi nu l-am avut.” (p. 240) „Va trebui să demonstrez într-o zi celor ce mă cataloghează mereu printre spiritele cuminţi şi paşnice că nu sînt lipsit de pasiune şi de forţă.” (p. 354) „încă de foarte tînăr m-am deprins (din timiditate, apoi din prudenţă etc.) să mă stăpînesc, să mă autocenzurez, încît am ajuns un tăcut intratabil, iar în scris un spirit mult prea chibzuit, chiar crispat uneori.” (p. 662) „Grigurcu subliniază tendinţa mea spre autodenigrare, împinsă pînă la masochism, şi are dreptate.” (p. 715) Ca faze biografice semnificative sînt de reţinut intrarea în partid, laolaltă cu A. Gurghianu şi A. Rău (p. 51), refuzul „onorabilei sarcini de partid: de a deveni turnător al securităţii” (p. 128), senzaţia maculării atunci cînd - inevitabil - se lasă convins să scrie despre Ieşirea din labirint de Dumitru Popescu (p. 297), ciudatul episod, rămas în aburi, cu securistul care-i relevă „firul dubios” din relaţiile lui Roy MacGregor-Hastie cu România (pp. 380, 385), bucuria de a fi aniversat, la 50 de ani, în coloanele Tribunei (p. 269). Dacă nu impune numaidecît admiraţie, în orice caz, tenacitatea aceasta de autoetalare şi scrutare severă a prezentului e demnă de tot respectul. 336 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Tăcerea cu zimţi Aşa stînd lucrurile cu omul, e limpede că observarea şi notarea mediului se fee prin lentile fără cruţare şi că insectarul forfoteşte, zumzăie de acuşoarele înfipte voluptuos în elitre de mîna entomologului. Cînd stai retras, obsedat de marginalitate, şi observi cu acuitate orice mişcare din peisaj, de bună seamă că totul ţi se pare dubios, alterat de elanuri carieriste ş.a.m.d. „G. Munteanu are preocupări de parvenire universitară.” (p. 38) Romulus Vulpescu, „acest traducător arhaizant, e un soi de fanatic” (p. 78). Adrian Marino, „un orgoliu mai mare decît omul” (p. 103), „demascat ca un cîrcotaş penibil”, în sept. 1970 (p. 200). Eugen Barbu - „îmi displace figura lui de bătăuş ce vrea să pară intelectual. Se dovedeşte la fel de hrăpăreţ şi ahtiat după mărire ca adversarii pe care îi denigrează cu mult zel” (p. 233, vezi şi p. 474). „Oportunismul lui Balotă e real.” (p. 233) „Cel mai ahtiat după putere, N. Breban, şi-a etalat cu oportunism (politic) şi infatuare planurile de parvenire” (p. 136, vezi şi p. 178, „acest personaj cu urîte malformaţii psihice”, sau p. 236). Doinaş, „versificaţii bine conduse, dar lipsite de orice viaţă” (p. 222). Sânziana Pop, „un amestec de activistă şi reporter necalificat, de-o afectare pedagogico-oportunistă de-a dreptul insuportabilă” (p. 294, vezi şi p. 230). Aurel Dragoş Munteanu, „după ce a pus mîna pe ciolan ne dă lecţii de etică şi patriotism” (p. 234), „caracter dubios. Cred că, în ce-1 priveşte, conştiinţa ascunsă şi nu cea manifestă e cu adevărat definitorie” (p. 430). Al. Ivasiuc, figură „prosperă, infatuată, cu un aer de mare personaj” (p. 241). Ilie Constantin „are ceva frivol şi vulgar. Un mascul încrezut” (p. 265). Vasile Nicolescu „a adunat în el tot veninul ratării sale ca personaj literar” (p. 265). V. Nemoianu, „trăsături tipic iudaice (?), fire calmă, contemplativ şi introvertit” (p. 267). Buzura, „afectat ca de obicei, plin de sentimentul valorii sale, pe care îl refulează cu greu în aşteptarea ceasului său de glorie şi consacrare oficială (printr-un post aducător de recunoaşteri)” (p. 269). Lui Paul Everac „îi lipseşte în aşa măsură simţul ridicolului, îneît pare de-a dreptul prost” (p. 318). „Parfumata poetă Ioana Diaconescu respiră o inteligenţă cam şubredă şi un caracter uşor dubios.” (p. 486) Elena Ştefoi, „complexată şi răsucită între neîncredere şi speranţă” (p. 492). „Figura constipat-infatuată a lui George Alboiu.” (p. 710) O notă aparte pentru prezenţa lui A.E. Baconsky („singurul care răspunde METABOLISM LITERAR 337 şi corespunde, cu gravitate, problemelor mele intime”, se notează în nov. 1967), spirit confin pînă la un punct, dar căruia i se descoperă cu timpul orgoliul şi „egotismul artistic” (p. 212), trufaş, cîrcotaş, „nu apreciază pe nimeni şi-i blamează şi pe cei mai talentaţi” (p. 228). Relaţiile cu D.R. Popescu (vezi pp. 318, 335, 387, 475, 517, 561) şi Augustin Buzura (vezi pp. 461, 485, 463) sînt, fără îndoială, incitante. în sfîrşit, ies bine din confruntare Mircea Dinescu, Gabriela Melinescu, Dorin Tudoran, Ioana Crăciunescu şi Mircea Cărtărescu, dar în special Nicolae Manolescu, adevărată obsesie aici. Cronicile lui N. Manolescu sînt adnotate sistematic, ani de-a rîndul, articolele lui despre Victor Felea sînt analizate scrupulos, cînd cu duioşie recunoscătoare, cînd cu iritare şi ironie, dar, una peste alta, la indicele de nume al cărţii (indice inexistent, ca şi la Memoriile lui Pandrea, ceea ce este de-a dreptul oribil în astfel de cazuri!), Nicolae Manolescu figurează pe post de vedetă (vezi pp. 72, 108, 115, 131, 156, 162, 191, 225, 384, 399, 471, 498, 510, 648, 770). Directive, atmosferă, idei, disperări Dacă la capitolul comentarii de lectură nu găsim mare lucru (cîte un Whitman ori Apollinaire, Jurnalul lui Tolstoi, nuvele de L. Andreev, corespondenţa dintre L. Durrell şi H. Miller, Schimbarea lui Cioran, citită în 1970, Epistolarul lui Liiceanu, iar în febr. 1986 : „Mi-e dor de Mircea Eliade, mi-e dor de Balzac, mi-e dor de Montaigne”), Jurnalul unui poet leneş este important, în schimb, prin reperele politicii culturale, prin notarea directivelor (cenzurii) de partid: de la obiecţiile Direcţiei Presei (în sept. 1958) la nr. 6 al revistei Steaua pînă la embargoul pe Mircea Eliade notat la 29 mart. 1982 (vezi şi 19 nov. 1970: „A apărut de curînd La Ţigănci. Fapt cu totul ruşinos, dar care ne caracterizează: ni s-a interzis să scriem despre el. Ar trebui să-l vindem ungurilor care, sînt sigur, ar şti să-l cinstească”), trecînd prin înlocuirea lui Baconsky de la conducerea Stelei (8 ian. 1959), „demascarea lui Beniuc” (p. 95), „mazilirea” lui Băieşu şi F. Neagu la Amfiteatru (p. 122), numirea lui D. Popescu-Dumnezeu (p. 123), a lui D.R. Popescu la Tribuna (p. 155), mutarea lui Păunescu de la România literară la Luceafărul (p. 171), dispoziţia de a înfiinţa o rubrică a scrisorilor de la cititori (p. 235), contextul în care este respins un text al lui Noica 338 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM (p. 251), interzicerea „oricărui poem trist” în martie 1974, înlocuirea lui Dumitru Popescu (p. 440), a lui Ion Dodu Bălan (p. 450), cazul romanului Bunavestire de N. Breban (p. 467) - avem destule de rememorat cu amar. Lor li se adaugă detaliile de atmosferă, foarte importante pentru cartografierea disperărilor scriitorului român în comunism: de la 17 ian. 1957 pînă la cumplita serie de morţi din 1987, adnotată cu funestă scrupulozitate (N. Velea, M. Runcanu, V. Teodorescu, P. Enache, A. Gurghianu, Dana Dumitriu, L. Dimov, C. Noica, M. Scarlat, I. Bantaş, M. Mihalaş, M. Gafton), cu arestarea lui I. Negoiţescu „pe motive homo”, cu implicarea lui P. Romoşan (pp. 459, 465), sinuciderea lui Szabedi Lâszlo (p. 33), cenaclul Uniunii (p. 120), schimbul de amabilităţi dintre A. Marino şi Petru Popescu (p. 159), România literară sub conducerea lui N. Breban (p. 179) şi cîte alte aspecte ale lucrăturilor politico-literare pînă la interesul constant arătat evoluţiei disidenţei sovietice (pp. 101, 111, 113, 153, 188, 206, 229, 425). Şi pînă la formulări memorabile precum acestea: „Mă cuprinde sinistra bănuială că nu sîntem decît o gubernie a întinsului imperiu sovietic şi că toată politica noastră externă de aşa-zisă independenţă e un abil joc (cazacioc) al ruşilor în confruntarea lor cu Occidentul, în visul lor de-a strînge în cleşte statele apusene” (p. 144). Iată şi o notaţie de... precursor pata-pievician: „Sîntem nişte căcănari pe care ideologii ne terfelesc în mod grosolan, cu o sfidare crescîndă, pe măsură ce îşi dau seama de slăbiciunea, noastră funciară: servilismul” (p. 336). în fine: „E trist că doar noi rămînem în urmă cu toate. Există parcă o «mafie» care vrea să ne distrugă, acţionînd chiar din mijlocul nostru cu o iscusinţă machiavelică. Cineva încearcă să ne exaspereze, să fim mereu nemulţumiţi, iar cei ce ar trebui să observe acest lucru nu îl sesizează, sau le convine să nu îl sesizeze, mizînd pe faptul că tot ei rămîn stăpîni pe situaţie, masele putînd fi manevrate cu uşurinţă în această atmosferă politică duplicitară, confuză şi impregnată de tema lui «nu se ştie niciodată ce va fi» (...) Oamenii se lasă duşi cu vorba, cu ameninţările, pentru că preferă provizoratul mizeriei în locul spăimoasei perspective, necontenit sugerată: ocupaţia străină” (20 dec. 1975). O fî fost „leneş” poetul, însă jurnalul lui are o vrednicie exemplară. 22, nr. 24/13-19 iun. 2000 Intre Zaciu şi Radu Petrescu Constantin Mateescu, Jurnal în libertate, VI, 1990-1993, Editura Almarom, 2002, 323 pagini Le dau tîrcoale de mai bine de un an încoace, le cutreier, le-am recitit pe sărite, am reaşezat fişele în fel şi chip, am plănuit mai multe variante de comentariu: cele şase volume ale jurnalului lui Constantin Mateescu sînt, alături de şocurile confesive produse post-’89 de I.D. Sîrbu, Petre Pandrea, Mihail Sebastian şi Mircea Zaciu, una dintre cele mai substanţiale mărturii de viaţă în „rezervaţie”. Peste două mii de pagini tipărite de-a lungul a cinci ani au apărut pe tăcute, la edituri de familie, cu foarte puţine ecouri mediatice, pe măsura modestiei autorului, dar şi a cotei sale la bursa literară. Primul volum (1997), editura Antim Ivireanul din Rîmnicu-Vîlcea (oraşul axial în biografia lui Constantin Mateescu), cuprinde anii de jurnal 1966-1967, iar pe coperta a patra un text semnat de Eugen Negriei îl caracterizează pe prozatorul Anonimului flamand astfel: „Un analist care nu se rătăceşte în amănunţiri psihologice şi problematizări inutile, atent numai la ce se află în raza simţurilor şi care se fereşte de speculaţia gratuită şi abstractă. Este un sentimental, dar de un sentimentalism filtrat, uneori liric, dar fără cultul greţos pentru lirism al unei anumite părţi a prozei noastre”. în 1998 apare ca sponsor-editor vîlceanul Silviu Popescu, iar cartea cuprinde intervalul 1968-1972, cu Barbu Cioculescu pe ultima copertă : „Mărturiile acestui jurnal, dintre care, natural, destule de simplă circumstanţă, conturează un caracter şi, mai cu seamă, reconstituie saga unei epoci, numai din istoria a doi ani, dar cît de semnificativi, saga unei deveniri din care, dacă nu lipseşte morala fabulei, nici parfumul de epocă nu este absent, aşa cum nu lipseşte poanta”. La doar un an după, 340 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM vine volumul al treilea cu perioada 1973-1978, apoi, în 2000, volumul cu anii 1979-1983, pentru ca în 2001 să se încheie anii ceauşismului (1984-1989). în fine, în 2002, la editura Almarom de această dată, tot din Rîmnicu-Vîlcea, Constantin Mateescu publică primul tom din Jurnal în libertate (1990-1993), într-un număr recent din Jurnalul literar autorul oferind deja fragmente din viitorul volet al acestei surprinzătoare serii confesive. O serie pe care nu ezit să o situez între tipurile diaristice reprezentate de Mircea Zaciu şi Radu Petrescu. Adică între „epopeea” vieţii de breaslă a scriitorimii în ceauşism, aşa cum a trăit-o şi a ilustrat-o în jurnalul său Mircea Zaciu, cu tensiunile, cabalele, aşteptările, compromisurile, eşecurile, plenarele, cenzurile, delaţiunile, trădările şi paradoxala ei rezistenţă - prin degradare şi malformare - la mutilare şi anihilare, iar de cealaltă parte - la Radu Petrescu - ceea ce s-ar putea numi estetizarea alterării, prin acea evadare pe verticală (favorizată şi de megalomania autorului) care, prin hipnoză culturală, are darul să transforme mizeria citadină şi caznele mundanului în tot atîtea vămi ale iniţierii în virtuţile solitudinii de bibliotecă. Acest balans permanent între notaţia diurnă a puzderiei de elemente socializante - care, însumate, dau neofitului de astăzi o imagine convingătoare şi autentică a vieţii scriitorului „de rînd” în comunism (drumuri la edituri, vizite în redacţii, seri cu prieteni şi confraţi, şedinţe de tot felul, reuniuni scriitoriceşti, călătorii de documentare, inspecţii de grad, excursii în străinătate, case de creaţie, revelioane, zile de naştere, audienţe pentru paşapoarte, examene auto, întîlniri cu cititorii, deambulări aiuritoare pe holurile şi pe lîngă casieria Uniunii Scriitorilor, în imperiul porcin al lui Traian Iancu, telefoane, bîrfe, premii literare, pile pe la inspectorate, zvonuri dinspre „lumea zeilor” de la vîrful partidului, referate, întîlniri cu directori şi redactori de editură, inclusiv interogatorii la Securitate ş.a.m.d.) - şi conştiinţa celui care, printre atîtea corvezi, duplicităţi, ocoluri şi temenele jenante, se visează totuşi un profesionist al scrisului, acest balans, zic, face din jurnalul lui Constantin Mateescu o operă cu totul remarcabilă. Una cu mult peste opera literară propriu-zisă a scriitorului. Paradox trăit şi de posteritatea lui Petre Pandrea, I.D. Sîrbu, Mihail Sebastian şi Mircea Zaciu, a căror bibliografie rămîne mult în urma forţei de atracţie a biografiei sorbi-tor-explozive din jurnale, memorii, corespondenţă. Şi, aşa cum în aceste cazuri, o dată copleşit de meandrele şi febrele confesive, abia atunci se METABOLISM LITERAR 341 va îndrepta cititorul către titluri precum Manifestul Crinului Alb, Şoarecele B., De două mii de ani, respectiv Viaticum, aşa ne vom întreba şi noi de acuma: cine este Constantin Mateescu? Şi vom afla încă un paradox: în ciuda laitmotivului nervos, întristat, agresat, dar niciodată resemnat al jurnalului - şi anume : nesiguranţa editorială -, Constantin Mateescu a publicat, din 1966 încoace, peste treizeci de volume - nuvele, romane, teatru, monografii de istorie literară, literatură pentru copii ş.a. -, aproape anul şi cartea, deşi, repet, în jurnalul său nu există capitol fără lamentări, incriminări şi amărăciuni produse de sadomasochistul sistem editorial din ceauşism. * Cine va citi cele peste două mii de pagini ce compun jurnalul lui Constantin Mateescu din 1966 pînă la începutul lui 1994 şi va înregistra mulţimea umilinţelor, a neliniştilor, diligenţelor şi tribulaţiilor editoriale ale scriitorului va fi literalmente izbit de stufoasa bibliografie a acestuia: cam treizeci de titluri în treizeci de ani! După debutul cu volumul de nuvele Rochia cu anemone, 1966, genul predilect al autorului a continuat cu Minciuna, 1967, Auroaica, 1967, Umbrele timpului, 1969, Fumul bunicului, 1971, Walhalla, 1973, Fantezie pentru trompetă solo, 1976, Povestiri de la Rond, 1977, După-amiaza unui faun, 1978, Clinele andaluz, 1980, Marele şlem, 1980, Anonim flamand, 1983, Povestiri de adormit Ancuţa, 1994, intersectate de cîteva romane (Zborul de probă, 1968, Noaptea şi ziua, 1970, Toamna, păsările, 1975, Autoportret cu bască, 1981, Bal la Casa ofiţerilor, 1984), un volum de recenzii şi cronici literare (Memorial de lectură, 1972), un eseu biografic Anton Pann, 1981, un volum de eseuri dedicat Memoriei Rîmnicului (Vîlcea, 1979, vezi şi Rîmnicul de odinioară, 1993) ş.a. Virgil Stanciu, cel care a alcătuit articolul „Constantin Mateescu” din Dicţionarul scriitorilor români, îl fixează pe autorul nostru în „solul fertil al unei literaturi de nivel mediu, foarte onorabil exponent al prozei competent scrise, interesante, care, deşi îşi refuză spectacularul şi nu aspiră la depăşirea unor limite tacit acceptate, îl captivează pe cititor (...), o proză armonioasă şi discretă, cu numeroase reflexiuni lirice, o proză de notaţie şi de atmosferă, în care realismul reprezentării cadrelor sau situaţiilor este fericit adîncit de abordarea analitică şi nu rareori colorat de imixtiunile fantasticului”. 342 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Autoportret cu bască ar fi „cea mai ambiţioasă scriere” a autorului, împreună cu - zice critica - nuvelele din Anonim flamand. De altfel, destinul lui Şerban Milescu este descifrabil în filigranul jurnalului: în căderea socială a fostului aristocrat „trăind acum în cenuşiul comunism provincial român” şi în morala „fabulei” sale existenţiale („incompatibilitatea dintre un sistem de valori învăţat şi altul impus cu forţa din afară”) sînt de citit solitudinea orgolioasă şi vulnerabilă a diaristului, unghiul său cîrcotaş (nu şi resentimentar) de vedere, cvasimizantropia, senzaţia ratării perpetue, hachiţele suspiciunii şi pîndirea malversa-ţiunilor sistemului şi a făţărniciei semenilor ca pe o fatalitate, constant notată cu amărăciuni şi ironii casante. Păcat că, începînd abia în 1966, jurnalul ne privează de nişte zone biografice incitante : nu atît statutul de referent la Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei (1950-1952), cît perioada 1954-1958, cînd Constantin Mateescu a fost redactor la Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea ar fi fost captivantă. în fond, în ciuda stufărişului din jurnal, chipul şi eul scriitorului se lasă destul de greu descoperite. Exclus din UTM în 1952: de ce? şi cum? La 10 martie 1986, o notă siderantă : pentru pensionare avea nevoie de stabilirea vechimii în literatură : „Pierd patru ore în bibliotecă. Descopăr într-o revistă, Industria alimentară, din 1955, un text semnat de mine: «Cum se desfăşoară întrecerea pe secţii la fabrica de bere 13 Decembrie?». Iosef Schoss, directorul revistei, îmi da cînd şi cînd să scriu un fel de reportaje standard. Cred că am comis cu totul vreo opt articole”. în 13 aprilie: „Primit carnetul de partid la sediul raional, într-o vilă boierească la doi paşi de blocul T\im din piaţa Senatului. Sînt asaltat de doi ani să fac pasul. Am fost lăudat, ameninţat, curtat, şantajat că nu-mi mai dau ore la toamnă” (ca profesor, n.n.). Ca profesor, iată-1 de pildă la 1 febr. 1967 : „Mă trezesc azi la clasă (cea mai slabă din cele cu care lucrez) cu un individ care pretinde că vine din partea organizaţiei raionale UTC. Predau poezia Testament de Arghezi, mă întreb ce-o fi priceput mocofanul din analiza mea voit pretenţioasă, ca să epatez. După ore, un coleg îmi şopteşte că insul e căpitan de Securitate şi că răspunde de şcoala noastră”. Iar la 27 aprilie 1966, după spectacolul lui Esrig, la Teatrul de Comedie, cu Troilus şi Cresida: „Nu gust acest gen de teatru al băşcăliei”. Mai departe, abia la 19 febr. 1973 îi aflăm spiţa de machedon („bunicu-meu Costache Georgescu, Cota a lui Gheorghe din Plai, care METABOLISM LITERAR 343 a sosit în ţară, din Clisura Greciei, cu un veac în urmă”), în vreme ce soţia (profesor la Politehnică) şi cei doi copii, Dan şi Ancuţa, apar sporadic, formal, şi rămîn pînă la sfîrşit fără chip şi substanţă în creuzetul egocentric al naratorului („Ancuţa e nemulţumită de prestaţia mea de părinte. Sinceritatea ei mă emoţionează”, notează el la 10 apr. 1984). Dar nu introspecţia e punctul forte al jurnalului, ci tapiseria epocii prin oameni, scene, întîmplări, aşa cum vom vedea, spre delectare, în articolul viitor. * Cînd trăieşti aproape exclusiv prin şi pentru cărţile tale, totul se calibrează în funcţie de bucuriile şi umilinţele editoriale. Relaţia cu directorul editurii şi redactorul de carte, obsesia referatului cenzurii, a planului editorial, tot ce se leagă de tiraj, lansare, receptare, drepturi de autor, de ipocrizia, mizeriile şi supapele sistemului, totul ţi se strecoară în suflet şi în biografie ca o otravă. Una dulce sau amară, cu efect imediat sau întîrziat, dar e sigur că îţi alterează irepresibil şi ireversibil relaţiile cu lumea, livrîndu-te mai devreme sau mai tîrziu unei forme de mizantropie şi nevroză. De obicei, ceea ce te protejează oarecum de atari efecte ale trăitului din scris este o bună distanţare ludic-înţelegătoare faţă de fenomen şi o asiduă frecventare a jurnalisticii, care te regenerează tocmai prin autocombustie. Două condiţii, acestea din urmă, de neîntîlnit la Constantin Mateescu, spre paguba sa, dar spre deliciul nostru. Ochiul „rău”, cum singur spune, al scriitorului ne delectează cu o sumedenie de scene şi caractere, de la un Dumitru Micu ce „curtează prudent o jună, poate studentă, discutînd academic, fără tandreţe” şi un Liviu Călin „obsedat sexual, corupt pînă în măduva oaselor, beţiv notoriu” şi „combinat cu sora lui Eugen Barbu” (19 apr. 1966, 25 mart. 1968) pînă la cheful crîncen cu Romul Munteanu din 4 iun. 1990, cînd aflăm că „profesorul e director la o revistă editată de cîţiva foşti securişti” (de contrainformaţii, ţine să sublinieze, vezi şi 16 febr. 1987), trecînd prin „zîmbetul cabalin” al lui Crohmălniceanu, „virtuozitatea cinică” a lui Ilie Purcaru („impresia penibilă că am fost muşcat de un cîine”), o alta cu Al. Piru („ce monstru”), pentru care „toată literatura română actuală e nulă”, un Ivasiuc „graţios ca o femeie de moravuri suspecte” (ian. 1970), un 344 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Al. Oprea „cu stele pe umăr”, dar „pe fotolii boiereşti”, un tovarăş Cumpănaşu (fost coleg în 1946 la Liceul „Alexandru Lahovary” din Rîmnicu-Vîlcea, vezi şi 4 dec. 1984), acum închis în „sistemul ermetic al cenzurii, foarte bine pus la punct”, Petru Popescu ajuns la microfonul Europei Libere („Tot ce afirmă e pertinent, numai că autoritatea lui morală ridică multe semne de întrebare. După ce a curtat Puterea, mişcîndu-se lejer şi elegant în cercurile înalte ale protagoniştilor regimului, iată-1 acum de cealaltă parte a barierei, mergînd pe urmele lui Petru Dumitriu”), un Adrian Anghelescu stîrnind „o senzaţie fizică de greaţă” şi rulînd „sub umbrela lui Valeriu Râpeanu”, prudenţele lui O. Papadima din mai 1980, un G. Buluţă „grobian, tip killer”, Mircea Nedelciu „tip fair, impresie plăcută”, prietenia cu Sorin Titel („păreri comune în mai toate problemele care frămîntă lumea scriitoricească”), un Marian Papahagi necăjit că nu-1 invită autorităţile şcolare la Rîmnicu--Vîlcea („eu sînt născut în Vîlcea, domnu’ Mateescu”), Cezar Ivănescu în faţa unui public feminin („fetiţele vopsite, parfumate, decoltate, par hipnotizate de prezenţa guru-ului”), Nicolae Velea („un text ca ăsta merită să-l bem”), gigantul ridicol Ilarie Hinoveanu, perorînd alcoolic despre „salvarea patriei, misiune sfîntă, duşmani ascunşi, unire în cuget, pandurie”, rusofobia lui Alexei Rudeanu, Eugen Simion la Capşa, în mai 1985, „cu nemăsuratul său orgoliu”, „în blugi, curtează vag o tînără brunetă, urîţică - mănîncă îngheţată”, ca şi un Ghiţă Florea în prezidiu, „citind agramat, cu poticneli rizibile şi fraze puerile”. Şi încă: un Andrei Pleşu „afabil, comunicativ”, în aug. 1987 („pare un bătrîn rechin dezabuzat, scîrbit de viaţă”), o masă cu Dinu Săraru în oct. 1987 („susţine că Ceauşescu realizează în Bucureşti ceea ce a înfăptuit cu un secol înainte Haussmann în capitala Franţei”), fesenismul lui Stelian Gruia din apr. 1990, dezvoltînd o „complicată teorie pan-slavistă”, viaţa dublă a lui Vasile Nicolescu (prietenul Bazil, constant preţuit), cenzor funest şi poet decadent („schizofrenie comunistă. Era un om de suflet. Am stat în preajma lui patru decenii”), o Magdalena Bedrosian „iliescistă” în sept. 1992 (vezi şi 26 oct. 1993), tabletele TV ale lui Everac caracterizate în febr. 1993 ca „adevărate vomitive”, plus un Nicolae Mano1 eseu desprins, o clipă, de răceala Instanţei şi invadat de nostalgii pe meleagurile vîlcene ale copilăriei („Nu mă aşteptam ca un critic inflexibil ca el să aibă emoţii, aşa cum nu l-aş fi văzut pe Maiorescu lăcrimînd la căpătîiul unui prieten”, 11 iul. 1993). METABOLISM LITERAR 345 Asta numai ca să am o idee de cuprinderea pînzei. Dar figurile, numele şi ipostazele se numără cu zecile, mai ales în lumea de planul doi a scriitorimii, cu prietenul Alexandru Mitra şi antipaticul Cornel Popescu de la Cartea Românească, jurnalele de călătorie (în India, Cehia, URSS ş.a.) ori întîlnirile plăcut suculente cu oameni din Vechea Lume (Nicu Carp, fiul lui Petre, Arşavir Acterian, Mircea Sion ş.a.) fiind mult întrecute de mulţimea scenelor de breaslă. Despre cîteva dintre acestea, în episodul următor, care promit că va fi şi ultimul. * Iată-ne ajunşi la 1990-1993. Peisajul dezolant de după războiul de gherilă culturală de-o viaţă: „Se repetă evenimentele din anii ’44-’47. Seara, plimbare la biserica Antim. Aprind o luminare. Biserica pustie. Bîntuit de gînduri negre. La întoarcere, pe Rahova. Ţigani la marginea trotuarului. Mizerie, case ruinate. întuneric. Mă simt bătrîn, intrus, din alte vremuri” (29 ian. 1990). La 6 mart. 1992 : „Singurătatea vîrstni-cilor, temă predilectă în proza mea, mi-a devenit deodată tovarăşă de viaţă. Trăiesc cu ea. Mă bucur de dulceaţa ei amară. Zi şi noapte”. La 16 mai 1993 : „Excelentă cartea lui Brzezinski, Marele eşec. Realizez încă o dată ratarea mizerabilă a generaţiei mele”. în context, pregătirea Jurnalului pentru tipar se impune aşadar ca o fatalitate: „Citesc în România literară Jurnalul lui Radu Petrescu. Impresie extraordinară. Fac fără voie comparaţia cu jurnalul meu, sărac, în mare penurie de idei, fără ambiţii literare. Să mai continui ? M-a ajutat în vremuri grele. A fost pariul meu cu Timpul. Dilemă” (10 ian. 1991). Iar la 16 nov. acelaşi an: „Mă bate gîndul să-mi revăd jurnalul şi să-l public. Nu sînt decis. E o întreprindere prea hazardată. O să-mi atrag o sumedenie de adversităţi şi replici insidioase”. Să nu uităm că Radu Petrescu apare pozitiv încă din 23 apr. 1970 în jurnalul lui Constantin Mateescu : „Matei Iliescu, pentru cronică, Radu Petrescu apare intempestiv şi autoritar în literatura noastră. Romanul lui e fermecător. Rafinament, inteligenţă filtrată savant, pedanterie stilistică, sensibilitate de poet” (vezi şi 26 ian. 1973: „Descopăr literatura memorialistică de foarte bună calitate a lui Radu Petrescu, amestec de orgolii, cultură densă şi talent”) - totul jalonat ferm de lecturi şi scene, de atacuri editoriale resemnat-sarcastice şi recluziuni 346 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM autoimpuse. Cel care se lovise la debutul editorial de referatul lui Aurel Martin, de opiniile otrăvite ale lui Lăncrănjan şi cronicile semnate de Sânziana Pop şi Valeriu Cristea, dar se extazia de „veghea” lui Salinger avea să ne poarte prin culisele teatrului de epocă, „rezemat de perete, obscur, observînd totul cu o curiozitate rea” : Zaharia Stancu vituperînd în mai 1968 la Casa scriitorilor, Adunarea generală a breslei în 14 nov. acelaşi an (cu un Fănuş Neagu dezlănţuit împotriva lui Mihnea Gheorghiu), incursiunea (aranjată de lt. col. Nicolae Pop) în redacţia Săptămînii lui Eugen Barbu (21 febr. 1974), Zilele culturii vîlcene din martie 1975, atmosfera de la catafalcul lui Marin Preda, Muzeul Literaturii (20 mai 1980), coada de la măcelăria din Ferentari (20 aug. 1984, scenă simbolică de-o grotescă duritate), interogatoriul la Securitate (2 apr. 1981), audienţa la Comisariatul Militar de pe Panduri (9 iul. 1984), avalanşa de zvonuri funeste şi legiferări aberante din anii ’80 (iată cîteva exemple numai din intervalul ian.-dec. 1984: „profesorii care predau teologie au fost zvîrliţi în întreprinderi”, „pierd două ore la Miliţie ca să obţin o hîrtie ce-mi conferă dreptul să folosesc maşina de scris”, „editurile nu mai plătesc tirajul al doilea”, „scrierile pentru copii vor fi îndepărtate din dicţionare”, „cozi imense la benzină, de 400-500 de metri”, „producţia editorială va scădea la jumătate”, „restricţii la lumină şi căldură”, „la Politehnică profesorii ţin cursurile în paltoane”), dărîmarea statuii lui Lenin din Piaţa Scînteii („acum, la bătrîneţe, evenimentul îmi pare straniu, aburos, ca o speranţă împlinită mult prea tîrziu în plaja mea de aşteptare. Poftă dementă să mă îmbăt”), ca să nu mai vorbim de mulţimea detaliilor picante de genul „desenului chiloţeilor Alexandrei Târziu”, „măsuţa de toaletă a lui George Sbârcea, plină de dresuri şi sticluţe parfumate, adevărată drogherie” ş.a.m.d. Dincoace de fapticul cotidian, la fel de semnificative pentru psihologia autorului, dar şi pentru climatul epocii sînt lecturile, din ce în ce mai numeroase, şi din care spicuiesc doar pentru a sugera cuprinsul: „excepţionale” nuvelele lui Marquez, La dispoziţia dumneavoastră de Mircea Dinescu („da”), monografia N. Filimon de Henry Zalis („produs imund, proletcultist, netrebnic”), Moarte pe credit („fascinantă”), Marea plecare de Queffelec („fad”), „mă delectez cu Psalmii după Dosoftei”, „agreabilă Corespondenta lui Joyce”, Sartre - „omul cu care n-aş putea fi prieten”, „foarte bine scrisă” Şoarecele B. de I.D. Sîrbu, excelent Sabato, Yourcenar „prolixă”, Seara tîrziu de Alexandru George („livresc, emfatic”), „citesc fără plăcere Corpuri de iluminat de Stelian Tănase”, METABOLISM LITERAR 347 „impresie sălcie” la însinguratul lui Ionescu, „impresie mediocră” la Pavilionul canceroşilor, Agopian - „fleacuri amuzante”, surpriza Blocadei lui Pavel Chihaia, „plictis” la Ţepeneag, „nervos, viril, isteric” -Breban, Apel către lichele - „lectură delectabilă”, Ostinato - „un eşec dramatic”, Gluma lui Kundera „îmi aminteşte de Breban” ş.a.m.d. La 31 ianuarie, Constantin Mateescu va împlini 75 de ani. Jurnalul, bineînţeles, continuă! Ziarul de duminică, nr. 35, 36, 37, 38/12 sept.-3 oct. 2003 O carte aspră Traian Chelariu, Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, prefaţă de Mircea A. Diaconu, Editura Paideia, 2002, 446 pagini Cînd îl vezi pe Nicolae Manolescu afirmînd pe coperta a patra, fără drept de apel, că „jurnalul lui Traian Chelariu este un document -factual şi moral - excepţional”, nu poţi nicidecum să-ţi amîni lectura. Tot acolo, N. Manolescu detaliază: „Traian Chelariu n-a pregetat să înregistreze absolut tot ce i s-a întîmplat între anii 1956 şi 1960, informaţii, date, nume, liste, făcînd practic o radiografie a vieţii unui intelectual şi scriitor epurat de regimul comunist. Uimitoare este sinceritatea acestor pagini. Ca şi tonul normal, fără revolte inutile, fără strigăte de disperare, dar şi fără definitivă resemnare”. Ce-i drept, cu toate că la lectură treci prin cele mai variate stări şi reacţii (încîntare şi dezgust, amărăciune, revoltă, plictis şi exaltare, ca şi indiferenţă sau iritare), Jurnalul lui Traian Chelariu este, în esenţă, un adevărat manual de ratare. O tulburătoare mărturie de destin fracturat, stins, o însumare de lupte cu sine întru adaptarea la comunism şi re-asimilarea bucovineanului în Bucureştii dejismului, cu Betiiuc la cîrma scriitorimii. Povestea unor eşuări în lanţ. După primele douăzeci de pagini (în care am dat de-a valma, între 15 iun. şi 4 iul. 1956, peste George Lesnea şi zvonul debarcării lui Gh. Gh.-Dej, omnipotenţa politică a Floricăi Mezincescu, opt ore de lucru pe zi la serviciul deratizare al Ecarisajului, pentru ca seara Chelariu să citească din Rilke şi Labiche, ducîndu-i lui Arghezi un memoriu de reintegrare în Uniunea Scriitorilor, în speranţa ca poetul Mărţişorului să-l sprijine), am revenit, spre iluminare, la prefaţa semnată de Mircea A. Diaconu. Afirmaţia că „Traian Chelariu este unul dintre scriitorii METABOLISM LITERAR 349 cei mai culţi ai literaturii române” nu cred că se susţine, în ciuda nuanţelor propuse de tînărul istoric literar. Dar faptul că în 1989 Doina Florea şi Cornel Popescu au publicat la Dacia volumul în căutarea Atlantidei, postfaţa acestuia fiind alcătuită de Andrei Pleşu (neinclusă, fireşte, în cele din urmă, în carte), mi-a stîmit curiozitatea şi m-a determinat să continuu lectura. încet, foarte încet am reuşit să trec de rugozităţi, prolixitate, insignifianţe, pentru a înţelege în final tragedia acestei ratări la foc mic. La 13 iulie 1956 citeşte Marivaux. Cu o zi înainte predase „ore de limba rusă la clasele a 7-a şi a 8-a ale cursului seral de pe lîngă şc. gen nr. 171 (în dosul cimitirului Sf. Vineri). Elevii: miliţieni”. La 21 iulie notează: „7-15, teren în serviciul Ecarisajului. Astăzi la orele 12 am împlinit cincizeci de ani”. La 6 aug. citeşte B. Shaw, pe 7 merge în vizită la Ion Lucian Murnu („cînd mă inundă luminile unei picturi, simt o bucurie vecină cu durerea”), pe 17 citeşte Jocul de-a vacanţa şi cumpără nuvele de G. Călinescu. La 20 aug. e chemat la Cadrele Ecarisajului şi i se cere o listă cu 50-60 de persoane care pot da referinţe despre buna-i conduită. Pe 26 aug. Stella, soţia, pleacă la Cernica „să vîndă cîte ceva, căci nu avem bani nici de pîine”. La 6 iulie cumpără un volum de Baconsky („foarte talentat”), la 14 dec. este primit în audienţă de Beniuc („Vino cu material publicabil şi vei fi reprimit în Uniune”), iar în seara de 7 ian. 1957, primind de pomană „un sacou pepit” şi vizitîndu-1 pe profesorul Ion I. Nistor („naşul şi fostul meu şef politic”), rezumă: „Mi-a părut rău de toţi anii petrecuţi în arena politică liberală din Cernăuţi. Cîte lucruri bune şi frumoase aş fi putut face dacă aveam norocul să activez în bibliotecă, în laborator şi la masa mea de strădanie literară, în loc să fac ziaristică la Glasul Bucovinei! ”. Ajunsesem deci la pagina 88 şi tot nu mă dumiream ce s-a întîmplat cu acest om de la tipărirea volumului de versuri Exod, 1933, pînă la această zi de ianuarie 1957. Fuga la Istoria lui Marian Popa, II, p. 1190: „La cîţiva ani după stingerea din viaţă este publicat în ţară Traian Chelariu (21.7.1906, Dărmăneşti-Suceava - 4.11.1966, Bucureşti), fiul unui feroviar. Studii superioare la Cernăuţi, Paris, Roma, doctor în filozofie, universitar la Iaşi şi Bucureşti (...) Outsider în raport cu grupul Iconar, mare militant naţionalist şi de aceea antisovietic, poetul a avut parte de umilinţe greu imaginabile chiar şi după eliberarea din închisoare, oficial găsindu-se că singura slujbă adecvată pentru el era 350 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM una în serviciul de ecarisaj. Întîmplări relatate de el şi se pare fixate intr-un jurnal au fost exploatate de Marin Preda în aventurile echipei de deratizare din Cel mai iubit dintre pămînteni [acum înţeleg prezenţa lui Cornel Popescu ca editor la voi. din 1989, n.n.]. Este greu de stabilit o continuitate a preocupărilor de la volumele interbelice {Exod, 1933, Aur vechi, Zaruri, Cîntece de leagăn, 1936) la cele postume, realizate de binevoitori în limitele indicaţiilor cenzoriale”. La 12 ian. 1957 Chelariu se prezintă la Raionul de partid, unde trei tovarăşi îl chestionează în vederea repunerii în drepturi. De aici începe marea tristeţe şi asprimea acestei cărţi. Vom detalia săptămîna viitoare. * încheiam cronica de săptămîna trecută cu întîlnirea lui Traian Chelariu cu trei tovarăşi de la Raionul de partid, la 12 ian. 1957, adevărat interogatoriu pentru o eventuală repunere în drepturi. „Deşi nu am fost înscris formal în PNL, am îndeplinit funcţia de redactor la Glasul Bucovinei. Politica PNL o consider burgheză, întemeiată pe exploatarea omului de către om.” De ce aţi scris atît de virulent împotriva URSS ? „Întrucît mi-au fost citite mai multe extrase, într-adevăr injurioase, la adresa URSS şi scrise într-un stil mistic naţionalist, nu am putut decît să condamn această activitate ziaristică a mea, în care nu mă recunosc.” După 23 august 1944, „era de datoria ziariştilor progresişti să mă demaşte”. „Astăzi, cînd am un alt nivel ideologic, nu pot decît să condamn acest stagiu pus în slujba burgheziei.” „Ţin să precizez că astăzi sînt alt om şi reneg total ce este sau poate fi considerat fascist în activitatea mea trecută. ” în afară de moarte, ce poate fi mai tragic decît negarea propriilor credinţe ? Ce să răspunzi la întrebarea : de ce v-aţi înscris în PSD, şi nu în PCR ? Şi ce replică să ai cînd însăşi tovarăşa Revnic, cea care a avut sarcina să-l monitorizeze pe Chelariu „în activitatea literară”, îi mărturiseşte „că i-au plăcut pînă şi poeziile mele naţionaliste, că sînt scrise cu căldură omenească şi talent” ? ! ? Format în matriţe germanice, la codul bucovinean al onoarei, solidarităţii şi bunei neguţătorii politice, Traian Chelariu este un tip aspru, de patriot activ, aşa cum numai paşoptismul şi unionismul transilvănean au putut produce (împreună, desigur, cu anii treizeci ai veacului trecut). METABOLISM LITERAR 351 Traian Chelariu este un exemplu pe cît de perfect, pe atîta de nefericit pentru ce au însemnat eforturile de adaptare („reeducare”) ale intelectualului interbelic la noua ordine socială a comunismului românesc. De aici gustul de cenuşă al acestei cărţi. Marginalizat, Traian Chelariu face, practic, închisoare indirect, „la locul de muncă”, să zic aşa. în fond, ce era mai simplu: să mori în beciurile Securităţii, în stuful Peripravei ori într-o celulă la Aiud, sau să trăieşti din 1956 în 1960 lucrînd (ca germanist, universitar, gazetar) la deratizare, să depui memorii la autorităţi şi să lupţi cu tine spre a te educa în spiritul duplicităţii confortabile ? Deşi îl îngreţoşează compromisurile la nivelul Sadoveanu, Arghezi, Beniuc, jurnalul (ghem de contradicţii) înregistrează deopotrivă nobleţea refuzurilor de pactizare, dar şi demisiile morale făcute cu seninătate de autor. Seninătate jucată? Inconştienţă? De-o parte, „nu cred să pot primi” oferta lui George Serafim: zilier la Agerpres, la primirea telegramelor TASS (p. 111). De cealaltă parte, cînd Dimitrie Stelara se plînge de atacurile la care este supus în Gazeta literară, Chelariu notează senin: „I-am spus să-şi vadă de treabă şi să scrie pe linie” (p. 236). De-o parte, observă, natural, că „realismul socialist e în fond pro-pagandism socialist, poate duce la izbînzi de ordin propagandistic, nu însă la opere artistice valabile” (p. 243). De cealaltă parte, cînd, la 22 aug. 1958, notează că V. Voiculescu „a fost ridicat dimpreună cu alţi cîţiva nesocotiţi, lipsiţi de simţul realităţii”, jurnalul consemnează atari şocante revelaţii: „Eu am ajuns la convingerea că mult mai patriotic este să contribui, indiferent în ce funcţie sau loc te găseşti, la sporirea bunurilor materiale şi morale ale ţării tale, decît să-ţi otrăveşti sufletul cu jinduirea lucrurilor şi stărilor care nu se vor întoarce niciodată şi care nici nu trebuie să se întoarcă vreodată”. Stupefacţie : rîndurile nu erau nicidecum destinate vreunei gazete reeducative precum Glasul patriei, ci provin din seara solitară a unui ostracizat. Un ostracizat care îşi notează scrupulos poeziile „pe linie”, pe care - dotat cu „simţul realităţii” - le scrie „la comandă”, pentru Viaţa românească (p. 248), cu laitmotivul „Jos mîinile de pe Liban”. Cîtă stupoare produce suita de Ia 17-20 ian. 1959! De-o parte, „seara, citit din poeziile lui Fr. Nietzsche”. De cealaltă, „scris la comandă versurile Centenar: Serbează-unirea ţara noastră/ Şi-o clipă cîntecele tac./ îşi desfăşoară-n zare-albastră/ Istoria trecutul veac/.../ Da, dintr-o dată, larg şi soare/ Se face orizontu-ngust/ Şi peste tot 352 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM liberatoare/ Soseşte-o zi de-nalt August/ E cînt şi chiote poporul/ Parcă nicicînd nu a fost trist/ Măreţ îşi poartă viitorul/ înscris pe steagul comunist” (p. 293). Repet: ce este mai umilitor şi mai chinuitor, să spargi piatră sau să fii adus în starea de a-ţi aplica talentele de versificaţie pe sărbătorile comunismului ? Nietzschean ca esenţă a trăirilor lirice („semnul freneziei este semn suficient pentru recunoaşterea poetului autentic”, scrie el în apărarea lui Labiş, antipatic ca om, însă „era un frenetic”) şi arătîndu-se „intens interesat” dintotdeauna de „arta genială şi schizofrenică a graficianului Eduard Munch”, Chelariu ajunge să-şi ocupe pagina de confesiuni cu evenimentele politicii imperialiste americane („ar fi o lovitură de mare maestru captarea şi dirijarea naţionalismului arab. în locul lui Eisenhower şi Dulles aş face orice ca SUA să contribuie la realizarea unei uniuni arabe”) şi să-l condamne pe Cioran aproape cu ferocitate. * La 18 mai 1957, Traian Chelariu este avansat „la funcţia de şef de echipă, treapta cea mai înaltă pe care o pot atinge ca salariat al secţiei DDD de la Ecarisaj”. A doua zi ia chenzina mărită, 330 de lei, iar seara citeşte... Le Crepuscule des phylosophes, de G. Papini. Aceste balansuri fac pe alocuri lectura pur şi simplu ameţitoare. Şi totuşi, omul care-şi caută cu furie deznădăjduită o slujbă cît de cît compatibilă cu studiile şi trecutul său (Mihai Pop îi promite recenzii la Institutul de Folclor, merge în audienţă la tovarăşul Măciucă de la Editura Tineretului, semnează cu iniţialele T.G.C. în Viaţa românească notiţe despre revista Societăţii Scriitorilor din Chile, depune piese de teatru la Teatrul Armatei, unde N. Tăutu „mi-a promis că se va interesa”, trece iarăşi „pe la redacţia revistei Viaţa românească şi i-am încredinţat tov. O. Crohmălniceanu monoactul Acolo ţi-i Patria! Mi-a spus să mă interesez peste cîteva zile”), omul căruia i se returnează de la Ministerul Învăţămîntului piesele trimise la concursul de dramaturgie închinat celei de-a XV-a aniversări a eliberării patriei de sub jugul fascist (documentul redat la pagina 320 e frisonant pentru ochii noştri de azi), omul otrăvit şi învins care, la 19 sept. 1959, lasă „două poezioare, adaptate, la redacţia Gazetei literare, pentru a răspunde la invitaţia ce mi s-a făcut de a da ceva în legătură cu racheta sovietică” METABOLISM LITERAR 353 este, în acelaşi timp, de partea lui Radu Popescu în abjectul atac anticioranian al acestuia (p. 135): „Oricît de deştept, Emil Cioran, înjurîndu-şi neamul, nu comite un teribilism, ci practică lepădarea de poporul din care se trage şi pe care îl ştie sub grea apăsare. Hiper-inteligentele extravaganţe ale lui Cioran, departe de a contribui la dezmeticirea poporului român, sînt armă perfidă în mîinile duşmanilor acestui popor (...), acest Cioran e o lepădătură sau un dement. în actuala constelaţie a istoriei, nenorocitul nostru neam românesc numai de tăiere în carne vie nu are nevoie. Şi, oricît de păduchios ar fi sufleteşte acest neam românesc, metoda lui Cioran nu duce la deparazitare, ci la o şi mai gravă desconsiderare a drepturilor neamului nostru la viaţă liberă”. Asta, la 13 sept. 1957, pentru ca la 3 ian. 1958, după ce citise Lettre â un ami lointain, să dea, sec, verdictul următor: „Această plictisitor de lungă şi plină de elucubraţii şi paradoxe şarla-taneşti scrisoare a teribilistului Cioran nu dovedeşte nimic în afară de faptul că-1 demască pe fostul legionar (cuminţit, posibil, cu altfel de argumente decît cele filozofice) drept vîndut şi renegat”. Ai zice că te afli în plină şedinţă de demascare, în spiritul epocii. Oricum, e de binecuvîntat, în cele din urmă, destinul lui Traian Chelariu, care l-a ferit de „comanda” vreunui „tov. O. Crohmălniceanu” de a-1 contracara pe „fostul legionar” Cioran... Dacă la 21 aug. 1958 scriitorul notează cu amară autoironie : „Am, în fine, două rînduri de haine. Dacă voi fi încadrat o să-mi pun la punct şi rufăria şi încălţămintea”, la 7 oct. 1959 e deja în negocieri cu „avocatul Ioanid care s-a oferit să-mi vîndă o ediţie completă a operelor lui Nietzsche”. Tot cam atunci îşi face şi bilanţul ratărilor: epurat la reforma învăţământului din 1948 („nici azi nu înţeleg cu ce i-aş fi putut greşi lui M. Ralea”), scos şi din învăţămîntul mediu în 1952, apoi „cinci ani de plutire la întîmplare (IPCEU, ISPROR, IPRONAV)”, un an de şomaj, Ecarisajul. Cel care, considerat cîndva un „fascizant” de Camil Petrescu, avea să primească recomandări pentru reprimirea în Uniunea Scriitorilor de la Arghezi, M. Şerban, Pericle Martinescu, L. Fulga, N. Tăutu, L. Bratoloveanu oferă în jurnal scene dure de epocă, precum spectacolul celor 43 de răspunsuri politice scriitoriceşti din Gazeta literară, 4 dec. 1958, mitingul de 1 mai 1957, atacurile lui Nestor Ignat şi B. Elvin la adresa lui Mateiu Caragiale, p. 216, respectiv Ion Barbu, p. 271. Sau despre evoluţia lui Eugen Barbu (p. 97 ş.u.) de la „reacţionarul şi 354 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM anticomunistul feroce” la „jandarmul antipatic” ; din apr. 1957 în dec. 1958, cel care îi înjura „pe toţi ticăloşii vînduţi comuniştilor” devenise „articlier de frunte al propagandei antiburgheze”. Un segment delicat şi cam greu de prins în toate nuanţele şi deter-minaţiile sale este cel rezervat legăturilor dintre evrei şi stalinismul de primă oră al României postbelice. „Sperber este singurul scriitor evreu care a încercat să aducă lumină în chestiunea mea”, notează Chelariu la 25 apr. 1957. Oisie Şafran (30 iun. 1957) se face că nu-1 vede : păcat, „îl preţuisem pentru inteligenţa şi relativul său bun-simţ, prin care se deosebea de haita de hiene conduse de Egon Weigl şi Lenormanda Benary, în acei trişti ani în care evreii s-au năpustit asupra Universităţii noastre ca asupra unui cadavru din care se puteau înfrupta fără să le pese”. La 21 dec. 1959 îl pomeneşte pe „tovarăşul Kramer-Cremer”, cel care îl îndepărtase de la Institutul de Cercetări Pedagogice. La 3 dec. 1957, „cu cine să te judeci? Cu Şloimovici, care barează toate intrările instituţiilor publice din RPR? Cu Şmilovici, portar la Casa Scînteii? Cu tovarăşa Sidy Toma? !” (vezi şi 28 iul., 13 iul. 1958, 13 nov., 18 dec. 1959). Cronica unei ratări într-o epocă a răzbunării. Ziarul de duminică, nr. 27, 28, 29/19 iul.-2 aug. 2002 Amintiri fără zîmbet ~ Ştefan Aug. Doinaş,{Evocărit ^ Editura Fundaţiei Pro, 2003, 138 pagini Recunosc, nu am preţuit niciodată (şi nici nu am scris despre) poezia lui Ştefan Aug. Doinaş. L-am considerat nu doar un suflet rece, fără miez, cu fals mister şi profunzimi amăgitoare, ci mai mult: un epigon al propriilor traduceri, fiind cînd în faza Holderlin sau Trakl, cînd în faza Goethe, Valery ş.a.m.d. în schimb, am venerat întotdeauna la Doinaş stofa analistului empatic de poezie, croiala culturii germane a eseului, chit că, pentru mine, regăţean sangvino-meridional cu fervori latino-romantice, laboratorul doinaşian avea nu dogori de Athanor, ci răceala unei săli de autopsie. Oricum, într-o ţară care cultivă poezia nimicniciei pînă la demenţă, sexualizarea limbajului şi atitudinea mizerabilistă, unde versificarea pare la fel de obligatorie fiziologic precum acneea şi unde deficitul de cultură poetică, de filozofie lirică şi erudiţie religioasă este direct proporţional cu ucigătoarea inflaţie de veleitarism, grafomanie şi vulgaritate analfabetă, e limpede că modelul Doinaş devine o ţintă arzătoare. Pe de altă parte, fiind una dintre valorile exponenţiale ale Cercului literar de la Sibiu, împreună cu I.D. Sîrbu, I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Dominic Stanca ş.a., personalitatea lui Doinaş, opţiunile sale intelectuale, ca şi formele rezistenţei estetice la dictatură reprezintă o referinţă morală în planul literaturii noastre de după 1947. (Paranteză: nu cred că este cazul să ne batem în grupări, opunînd net - cum propunea cînd va Virgil Nemoianu -valorile estetice ale Cercului sibian crezului de generaţie practicat de criterioniştii şi autenticiştii Generaţiei ’27, sau dublîndu-i concurenţial cu experienţa scriitorilor din grupul „tîrgoviştean” ori cu oniricii lui 356 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Dimov etc., pentru bunul motiv că o mină cu cinci degete face mult mai mult decît una cu unul singur. în tot cazul, eforturile făcute în ultimii ani de oameni ca V. Nemoianu, Ion Vartic, Ov.S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă pentru reevaluarea Cercului literar de la Sibiu merită toată atenţia). Scrise rece, scorţos, aulic, aproape didactic, la patru ace, cu inerenta morgă germanică, evocările lui Doinaş, atît de nimerit prilejuite de Ziarul de duminică, suplinesc oarecum absenţa condimentelor şi aromelor prin calitatea aluatului şi eleganţa servirii. Mărturii cutremurătoare (Blaga pe moarte, „auzea cum carnea sa se surpă, prăbuşirea i se părea o oroare şi-l împingea spre blasfemie”) şi mărturii de-o tulbureală şocantă (Olga Caba şi schimbarea de sex a Ericăi în Eric Tecău, „Olga se plimba la braţ cu un bărbat care era soţul ei, dar care cu cîţiva ani înainte fusese femeie”). Nu aflăm de ce A.E. Baconsky „era un adversar declarat al grupării noastre”, nici de ce „Marin Preda nutrea o adversitate aproape agresivă faţă de toţi prietenii mei din Cercul literar sibian”, nici de ce l-a scos Gheorghiu-Dej pe George Ivaşcu de la închisoare pentru a-1 pune şef la Contemporanul, după ce tot din ordinul său fusese întemniţat în cazul Pătrăşcanu, după cum nu aflăm nimic despre viaţa Uniunii Scriitorilor păstorită de oamenii lui Achim, sau nimic despre motivul real al anului doinaşian de detenţie faţă de cei şapte cu care a fost „gratulat” I.D. Sîrbu. Aflăm, în schimb, că soţia lui Pierre Emmanuel era fiica unui magnat chinez, că el era catolic fervent, dar una dintre fiicele lui trecuse la ortodoxie, că Ioan Alexandru a refuzat orice ajutor bănesc din partea Fundaţiei pour une entraide intellectuelle, că poemele lui Holderlin din perioada nebuniei îi plăceau enorm lui Cioran, aflăm detalii de studenţie ardelenească de după dictatul de la Viena (rivalitatea culturală dintre grupul de studenţi medicinişti conduşi de Victor Papilian şi grupul celor de la Litere, Filozofie şi Drept, animat de Liviu Rusu şi Lucian Blaga), aflăm că Ov.S. Crohmălniceanu i-a sugerat poetului tactica motourilor inventate, întru amăgirea Cenzurii, sau că Negoiţescu a fost acela care i-a înscris în PCR pe Doinaş, Regman şi Eugen Todoran, în urma şicanelor făcute de Erdosy Pal zis Pavel Apostol. Doinaş făcînd parte dintr-o „gaşcă de zurbagii” în clasele a V-a şi a Vl-a (tocmai el ? ! ?). Doinaş apropiat al cuplului Nina Cassian - Al.I. Ştefănescu, în casa cărora îi vede/aude pe Gogu Rădulescu şi Vasile Dumitrescu cum intonau, ironic fireşte, imnuri şi marşuri legionare. Doinaş dezvăluind profunda admiraţie a Cercului pentru personalitatea lui G. Călinescu, METABOLISM LITERAR 357 astfel încît „trecerea” la E. Lovinescu echivalează oarecum un paricid în oglindă, sau, oricum, o reacţie compensatorie. Doinaş acid faţă de I.D. Sîrbu („relatările sale se situează de cele mai multe ori la graniţa fluă dintre realitate şi ficţiune”), subtil ironic faţă de Geo Bogza („mersul lui de inginer hotarnic măsura parcă latifundii literare proprii”), cu pagini de verdict răvăşitor faţă de I. Negoiţescu (pp. 74-80), cu şocul revelaţiei că Paul Everac scria un perfect teatru al absurdului ante-Ionescu (p. 50) sau cu imaginile soldaţilor ruşi „eliberatori” (p. 110) retezînd cireşii pentru cîteva cireşe şi conducînd un car cu fin stînd pe un fotoliu-stil aşezat în vîrful clăii... De ne-ar fi ţărîna uşoară! Ziarul de duminică, nr. 13/4 apr. 2003 Puţin scrum de Ia Casa Scînteii Mircea Sântimbreanu, Carnete de editor. Interviuri. Addenda, Editura Amarcord, 248 pagini Adevărul este că, în ciuda antipatiei mele constante, multă lume bună mi l-a vorbit mereu de bine pe Mircea Sântimbreanu. Eu îl vedeam ca pe un politruc poleit cu ceva jovialitate (păstorul literaturii pentru copii, „mama mamuţilor mahmuri”, adică propagandă de partid prin tezism pedagogic), dar mi se spunea că ajută valoarea şi tinereţea. Că a debutat mulţi autori remarcabili. Eu ricanam cum că, dimpotrivă, asta-i eterna politică duplicitară a celor mai răsăriţi din Aparat: să fii avocatul diavolului, dar să cumperi, simultan, indulgenţe, ca să aud că totuşi Sântimbreanu este, la rîndu-i, o victimă a lui Dulea, că n-a făcut imnuri ceauşiste ca Adrian Păunescu etc. etc. A fost, orice s-ar zice, om de partid, nomenclatură ceauşistă cu antecedente serioase în dejism, asistent la Drept, în Bucureşti, din 1948 în 1951 (ceea ce spune multe), a fost marginalizat politic, ca... profesor de istorie „la diverse şcoli periferice din Bucureşti, între 1951-1966”, cum scrie acum editorul), însă a recuperat masiv după aceea: director al Centrului Naţional al Cinematografiei, 1970-1972, director al Direcţiei Literaturii din CCES, 1972-1974, directorul editurii Albatros, 1974-1985, membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor, în Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, 1966-1969, tradus în 12 limbi, jurii, radio-tv ş.a.m.d. Editorii români în ceauşism: iată un capitol de politică şi istorie literară stufos, unde binele şi răul se confundă inevitabil, pînă la încremenirea minţii în aporie. „Noi am mîncat rahat în plenare ca să vă puteţi băga voi şopîrlele în cărţile editate la noi”, mi-a spus ofilit, dar nervos, în 1990, un scriitor, director de mare editură. „în plin totalitarism, METABOLISM LITERAR 359 Romul Munteanu v-a dat pe tavă toată critica literară europeană, Bălăiţă i-a publicat pe toţi cei cu bube în cap şi răi de gură, Râpeanu v-a dat filozofia românească a culturii, Modest Morariu v-a făcut o bibliotecă de artă unică în Est, Mâciu l-a lăsat pe Baltag să editeze Mircea Eliade, Aurel Martin şi Z. Ornea v-au dat ediţiile din marii clasici...” etc. etc., totul plătit, fireşte, cu tensiuni în prezidii, compromisuri de tot soiul, albume omagiale, retorică şi sforării, başca sticle şi ţigări la secretare şi la şefii de cabinet de pe toată scara ierarhică, preinfarcturi pe fond de alcoolism provocat de stresul partinic... Bun, de acord. Ca să înţelegem şi să evaluăm cu justeţe lucrurile, avem nevoie de istoria (inclusiv văzută dinlăuntru) a fenomenului, de cît mai multe mărturii directe. Pentru că totul a fost lucrat în sistemul doi pe faţă, doi pe dos, fiecare mandarin salvînd cît a distrus, de la Ghişe, Ion Brad, G. Macovescu la Radu Beligan, Z.D. Buşulenga & Co. Deşi e plină de sare şi piper, cartea decepţionează. Terapie prin bîrfa, defulare prin colportaj, zvonul ca mecanism compensator, ranchiuna ca excitaţie. Nimic substanţial, nimic reflexiv, nimic pitoresc şi revelator, nici un portret din fauna editorială, din clientela politică, adică nimic din ceea ce face miezul memorialisticii occidentale în domeniu. în plus, selecţia s-a făcut după lectura a numai 50 din cele 120 de carnete anunţate de autor, iar din materia celor 50 a fost aleasă cam o treime. Ni se dă aşadar puţină glazură, restul tortei rămîne pentru altă dată. Conspectăm totuşi cu amară plăcere, mai întîi rezumarea şedinţelor (comisia intereditorială, 25 mai 1973, Consiliul US, 4 nov. 1977, 6 mai 1980, 20 mart. 1984, 31 oct. 1984), cazul Saturnaliilor lui C.V. Tudor, cazul Caloianului lui Lăncrănjan, cazul I. Anghel Mănăstire. Apoi: „haita barbistă” şi premiul revistei Săptămîna („să fii într-un juriu cu Deşliu, într-un comitet cu Jebeleanu, într-un consiliu cu Geo Bogza şi să fii premiat de Eugen Barbu”, îşi rezumă Sântimbreanu situaţia în primăvara lui 1981, deşi avea perfectă dreptate cînd scria, la finele lui 1974 : „se poartă mişmaşul, duplicitatea, curul în două luntri. Ferească Dumnezeu pe independenţii solitari”), Dumitru Popescu, „om cu pătrundere”, V. Râpeanu, „adulînd puterea”, Lăncrănjan „paranoic”, Jebeleanu proferînd ameninţări „de ultim mitocan”, Gabriela Negreanu „moftangioaică-star”), M. Dulea şi dosarul Artur Silvestri... La fel de însemnate sînt interviul acordat în 1996 lui C. Stănescu („fiecare dintre noi, «ştabii», am avut o marjă de libertate pe care în zeci de cazuri am putut-o negocia”) şi cel acordat lui Leo Butnaru în 360 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM 1998 (Petre Enache şi Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, Despre purpură de Eugen Uricaru, Vînătoarea regală, îngerul de ghips, meandrele compromisului). Nu ştiu cît ţine de autor şi cit de editori insatisfacţia finală. De ce li s-a părut „inoportună” tipărirea unei ediţii de 800 de pagini? Chiar dacă „notele, comentariile autorului sînt incomode pentru prea multe dintre personalităţile marcante ale literaturii şi culturii române contemporane, care ies în dezavantaj, diminuate, şifonate”, acesta este riscul postum (subliniez: postum) al autorului şi al subiecţilor săi. Mircea Zaciu şi-a asumat acest risc încă în viaţă fiind. Ziarul de duminică, nr. 13/30 mart. 2001 Manuscrise pierdute în sticlă Grişa Gherghei, Boemi sub dictatură, Editura Fundaţiei Pro, 2002, 124 pagini Nu există cultură fără o doză oarecare de viciu şi nici o literatură care se respectă nu duce lipsă de biografii atinse de alcoolism şi pederastie, de narcomanie, dipsomanie, autism şi cîte altele asemenea! Fără a avea cazuri de anvergura E. A. Poe, Rimbaud - Verlaine, O. Wilde & Co., literatura română nu face excepţie de la regulă din nici un punct de vedere. Atîta doar că la noi totul e mai vătuit, mai nesălbatic. Climă temperată, cum ar veni. La capitolul alcool, bunăoară, noi am fost structu-ralmente viticoli (vezi paharul de vin roşu eminescian, dulce-moldava linie Hogaş - Creangă - Sadoveanu cu apexul în Păstorel) sau campioni ai berii (vezi întinsul de semnificaţii din „Pilsneraşul” caragialian), poate cu ceva excese de palincă la scriitorul transilvan. Dar cafeneaua literară românească a trecut mereu lichiorul şi tăriile în plan secund, în favoarea şvarţului, a masticii şi marghilomanului, a şpriţului precedat cîteodată de cîte-o Jamaică fină, dar fără năuceala absintului, de pildă. Iar vodcarii-beton au apărut, cred, abia o dată cu sovietizarea. în tot cazul, folclorul oral edificat împrejurul lui Nichita Stănescu, al lui Virgil Mazilescu, Nicolae Velea, Mihai Ursachi, Horia Lovinescu etc. (Marin Preda era mai complex în domeniu, iar Fănuş Neagu este un atlet al vinului) era de neimaginat în Bucureştii lui Mateiu, Bacovia şi Minulescu, Clujul lui Blaga şi Iaşii junimismului, chit că toată literatura noastră, de la Anton Pann la Groşan şi T.T. Coşovei, a ştiut, slavă Domnului, să petreacă de şi-a spart duşumelele !... La toate astea (şi la cîte altele!) ne îndeamnă să reflectăm cartea lui Grişa Gherghei, un nume de tot excentric în peisaj, prezent în anecdotica 362 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Istoriei lui Marian Popa ca insurgent în iulie 1972, demonstrînd în curtea Uniunii Scriitorilor, alături de Ion Nicolescu, Mircea Popa, Dumitru Stancu, Gabriel Iuga („ulterior greviştii vor fi publicaţi cu cărţi mediocre”). Tot în volumul al II-lea al Istoriei, la pagina 655, la cap. „Etc.”, Grişa Gherghei este inserat cu volumele Nici o tangentă la inimă, 1968, înmulţirea cu unu, 1970, Armuri, 1972, Pragul de sus, 1979, Urmă, 1982: „simplificări de poziţii existenţiale, dicţie aridă. Plecat în Israel”. Scrisă la antipodul Cărţilor cu prieteni ale lui Fănuş Neagu (adică nu forfotind metaforic, ci tăind ca briciul, pe muchie, lapidar, cu ironie neagră şi graţioase volute de argotică bahică, spre deliciul cititorilor lui Radu Aldulescu, să zicem), cartea îi alintă cu fiere, îi descîntă cu amară, tandră resemnare pe Leonid Dimov, G. Hagiu, V. Mazilescu şi Tudor George, pe Pucă şi Pîcă, pe Nichita, Gheorghe Pituţ, Ben Corlaciu, Nuni Anestin, Vasile Petre Fati, Ion Sofia Manolescu ş.a. (Judecind după ansamblul biografic, Mircea Ciobanu e prins cam forţat aici, cred, în rama tabloului cu „beţivi nenorociţi” de la pagina 87.) O carte tuciurie, cu iz de pucioasă, care ne reconfirmă sardonic măsura în care comunismul a dorlotat cu nesaţ disolutiv şi profit informativ casele de creaţie ale uniunilor de artişti (cu precădere cîrciumi), locuri deopotrivă pentru refulare şi intoxicare (la propriu şi la figurat), substitut de libertate şi represiune, pentru îmbîrligarea generală a sfintei promiscuităţi devoratoare de talente şi ucigătoare de biografii literare. Presupun că numărul manuscriselor pierdute pe veci în infinitul navetelor din imperiul Şapira - madam Candrea depăşeşte cu mult numărul manuscriselor salvate în exil... Cu diabolică eleganţă, într-un neliniştitor amestec de sadomaso-chism, ne trec prin lectură varii figuri ale ratării fermecate. Legendarul Ahoe (Tudor George) şi celebra „maternitate Podgoria”, nasul falie al lui Florin Pucă şi amputarea picioarelor (artrita!), motanul Maciste al lui Marius Vulpe, Nuni Anestin sărind de la balconul cofetăriei Nestor („pe pariu, cu un poem de Esenin în gură”), Nichita „stors ca o lămîie deasupra unui pahar de votcă”, Vasile Petre Fati vorbind „cu o pasăre în pomul grădinii” ş.a.m.d. Pudră peste toate, expresii precum: „Să furi nimicul din paing nu stă la îndemîna oricui. Să-i mai scoţi şi perlă din gură e şi mai greu. Am toată stima pentru oamenii care fac strunguri, fără puţină nebunie lumea nu e lume” ; „o minune de bătrînel cu scorţişoară. Avea şi puţină răutate în gingie” (Ion Sofia Manolescu); METABOLISM LITERAR 363 „masa noastră era goală ca o femeie cu patru picioare după baie...” ; „omul nu era lung, nu avea filtru” (V.P. Fati) ş.a.m.d. Avem ce ierta, n-avem ce condamna, ci doar a înţelege. Esenţa Faptei aş plasa-o în frumoasa improvizaţie a lui Nichita (către şoferul de taxi) citată la pagina 67: „Du-mă unde ţi-o fi voia/ hai să ne picteze Goya/ n-avem bani dar facem tumbe/ îţi dăm viaţa, dă-ne umbre”. Ziarul de duminică, nr. 22/14 iun. 2002 Seminţe de scandal „Felix culpa” Iui Crohmălniceanu Ov.S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Nemira, 1994, 203 pagini Necesitatea analizei cinstite a anilor ’50 -nu a biografiilor date la curăţătorie „«Scrieţi adevărul», i-a îndemnat în repetate rînduri pe scriitori tovarăşul Stalin.” (Ov.S. Crohmălniceanu, Cronici literare, ESPLA, 1953, p. 144) Hotărît lucru, n-avem noroc în ce priveşte recompunerea anilor ’50 dinlăuntrul memoriei corifeilor momentului. Nu-i vorba de cine ştie ce harakiri, de autoculpabilizare, deculpabilizare, acuzare, recuzare, mal-formare sau sublimare. Ci pur şi simplu de analiză: mai rece, mai fierbinte, mai seacă sau mai detaliată, mă rog, dar analiză să fie -calmă, cinstită, plină de date exacte, nevindicativă, fie şi justificativă, dar nemincinoasă. Şi mai ales nedeghizată, nepiezişă. N-avem parte de ecorşeuri, ci doar de ricoşeuri. Jos de tot - memoria lui Silviu Brucan, pentru care anii de glorie otrăvită ai Scînteii au fost o feerie dublată de amarul neîmplinirii marxismului, de bună seamă că din cauza liderilor care l-au transpus prost în practică şi a inconştienţei românului de rînd. Sus de tot -Secolul nostru cel de toate zilele (Ion Ianoşi), carte al cărei merit, dincolo de febra confesivă, este, cum spunea Ov.S. Crohmălniceanu, „de a pleda cauzele grele, a recunoaşte ravagiile dogmatismului, a mărturisi laşităţi comise”, dar şi de - helas - „a continua să apere marxismul autentic” {Al doilea suflu, 1989, p. 222). Iar la mijloc, vorba lui Ion D. Sîrbu (comentînd jurnalul unui Ion Istrate, „simili-ul proletcult, spaima anilor negri la Iaşi. Un fel de Beniuc pe Prut, lumina 368 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM îi venea foarte de peste apă”), „biografii date la curăţătorie (...) ca şi jurnalul Măriei Banuş” (Traversarea cortinei, 1994, p. 92). Despre Ana Pauker avem un fel de biografie de martiră, Leonte Răutu, Nicolski, Drăghici & Co. s-au dus în tăcere, Novicov, Vitner, N. Moraru, Nistor Ignat parcă nici n-au fost, Radu Popescu, Traian Şelmaru, V. Silvestru, S. Damian, Baranga, Mirodan, Lucia Demetrius, Nina Cassian, N. Tertulian şi cîţi alţii aşteaptă Istoria lui Cristoiu, Petru Dumitriu e gata absolvit, stimulînd concurenţial energiile brebaniene, şi, în general, toată lumea bună a deceniului şase e de găsit aproape exclusiv în subtextele metamorfotice ale „romanului obsedantului deceniu”, oriunde numai în istorii exacte şi memorii nedeghizate - nu. Amintiri care deghizează istoria şi selectează adevăruri dintr-o masă de minciuni O generală eroare faţă de etalarea nudă a cauzelor „tovărăşiei de drum” şi un cult (dus pînă la sadismul estetic de tip baroc) al travestirii. în plus, un fel bizar de dandysm ideologic, de contorsionism etic, practicat de memoria staliniştilor ne îmbie să privim anii proletcultului fie de pe poziţia funambulului fără plasă, fie ca pe un imens hohot de rîs duplicitar îndărătul căruia, cu excepţia asasinaţilor, toată lumea asculta cu fervoare regula jocului, făcea amor prin tufişuri la Festivalul internaţional al tineretului, vedea filme vesele cu Iurie Darie pe şantier, fredona cu avîntul sfintei tinereţi revoluţionare Macarale argintii, iar delaţiunea reciprocă devenise, ai zice, o pură mondenitate. în anii dubelor negre, ideologul marxist se vădeşte că absorbea Biblia, suferind că Gramsci nu-i poate lua locul lui Jdanov, prozatorul Canalului dorea să trăiască boiereşte, drept care execra boierismul în numele maselor oprimate, criticul literar al prezentului dogmatic citea cu nesaţ suprarealism etc. Tumanta-i magnifică, rotirea se face au ralenti, memoria intră-ntr-o dulce deconfitură: ce era mai tonic în anii ’80 decît lectura anilor ’50 via Radu Cosaşu ? Şi de ce ne revoltă acum (deşi... le citim cu plăcere!) Amintirile deghizate ale lui Ov.S. Crohmălniceanu ? Pentru că (şi) ele deghizează o istorie, ascund gunoiul sub covor, fac din coabitarea politică atît de generos repartizată estetic un simplu joc de societate. Ele nu mint, ci selectează adevăruri dintr-o masă de SEMINŢE DE SCANDAL 369 minciună. Epilează calm şi graţios picioarele hirsute ale unei epoci de tractir moral. Dacă pînă şi refugiului disperat-orgolios pe care şi-l croise-n literatură un Radu Petrescu în anii ’50 i se poate reproşa opercularea la zdrăngănind nocturn de lanţuri al epocii - ce să mai spui atunci de autorul volumului Pentru realismul socialist (1960, necitat în bibliografia Amintirilor apărute acum la editura Nemira) ? Un cronicar oficial, o biografie menţinută 50 de ani la vîrful Aparatului Ov.S. Crohmălniceanu a fost unul dintre cei patru-cinci cronicari literari oficiali, de partid şi pentru partid, ai epocii. Că între Contemporanul, Viaţa românească şi Scînteia erau fricţiuni, că textele lui Ov.S. Crohmălniceanu de atunci sînt - judecate în contextul breslei (prin profesionalism, cultură, tacticile hiperabile de persiflare prin suprasolicitarea subiectului etc.) - la antipodul, fireşte, al unor Novicov şi N. Moraru, superioare, prin subtilităţi, stilului lui D. Micu, sau că şi el a trecut prin daracul plenarelor care l-au acuzat de cosmopolitism, deviaţionism etc. - asta nu schimbă fundamental datele unei biografii menţinute 50 de ani exclusiv la vîrful Aparatului şi care a trudit din răsputeri un deceniu întreg pentru a conferi literaturii realismului socialist legitimitate estetică! Nimic despre toată această pădure de chingi în amintirile profesorului Crohmălniceanu. Să fii mereu la un pas de Secţia de presă a CC, intim al lui Paul Georgescu, dar şi al lui Marin Preda, să ţi se comande, la dezgheţul din anii ’60, recuperarea lui Blaga (EPL, 1963), să fii referent oficial, chit că semisecret, al literaturii ceauşiste (taxînd dur inclusiv Refugiile lui Buzura!), mentor al multor prozatori din generaţia ’80, fiind rînd pe rînd, cu nesmintită constanţă, în summit-w\ scriitorimii de sub Sadoveanu, Demostene Botez, Zaharia Stancu, G. Macovescu, Virgil Teodorescu, D.R. Popescu, pentru a ajunge în primăvara lui ’90... preşedintele celui dintîi juriu „în libertate” al Uniunii Scriitorilor - aşa ceva ar fi trebuit să fie „aur curat” din unghiul memoriilor politico-literare. 370 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM O decepţie proporţională cu febra aşteptării Eu unul m-am bucurat enorm acum doi, trei ani auzind că Ov.S. Crohmălniceanu pregăteşte această carte. Poate că decepţia de acum să fie tocmai direct proporţională cu febra aşteptării. Sigur că literatura, de la Petru Dumitriu, E. Barbu şi Lăncrănjan pînă Ia Ţoiu, Dumitru Popescu ş.cl., sau istoria literară de tip Ileana Vrancea sau Pavel Ţugui ne-au dat o sumedenie de imagini ale epocii, cu şedinţele, excluderile, prelucrările, procesele, malversaţiunile, epurările, desfrîul, compromiterile, cabalele, puşcăriile timpului, însă exhibarea riguroasă, ca să spun aşa, a Răului pare o intenţie închisă etanş, livrată aprioric lespezii de mormînt. Un întreg labirint al dogmatismului întins prin subsolurile partidului ani de-a rîndul şi scos la lumina zilei invariabil în texte cu botniţă şi priviri injectate se află rezumat aici în sacrosancta formulă-ablaţiune: „fatalul tribut plătit vremii” (p. 8). Dar cum să mai pretinzi analiza... fatalităţii acestui tribut, dacă nici măcar ostracizările (teoretic, specu-labile cu mult autoprofît, nu-i aşa?) nu sînt explicate: 1955 - „pe atunci începusem să public după un exil la Editura Didactică şi interdicţia de a semna aproape trei ani”. Cum? de ce? cine? Tăcere. Inexplicabila „pudoare” a autorului merge pînă acolo încît ne văduveşte pînă şi de informaţiile onomastice, strict exacte ale „răului”, de altminteri verificabile (dar de cine ? la ce ? şi cînd ?) : cine este, de pildă, „adjunctul catedrei, în realitate iniţiatorul cabalei” (p. 61) pentru îndepărtarea lui G. Călinescu din facultate ? (episod extrem de alambicat, infinit glosat aluziv în oralitatea literară bucureşteană şi expediat aici într-o pagină). Apoi : 1956 - cine era „reprezentantul Comitetului Central trimis să aibă grijă de buna desfăşurare a Congresului (care) m-a mustrat cu asprime (...)” (p. 99)? „Manea Mănescu a căzut în genunchi înaintea bătrînului [tatăl lui N. Ceauşescu, n.n.] ca să-i mulţumească [relata Marin Preda, n.n.] pentru darul nepreţuit pe care l-a făcut poporului român. Văzînd scena, un poet (...) şi-a dat cu pumnu-n cap de necaz că nu avusese el mai întîi această idee” - care poet ? dacă (mai ştii ?) n-o fi fost Păunescu... Sau cine este acel „cineva care nu frecventase deloc cenaclul [Junimea, n.n.], dar era protejatul lui Mircea Ciobanu” şi a fost impus în antologia Desant ’83 ? (p. 148) Şi cine era acel redactor (p. 153) de la editura Eminescu „care se şi SEMINŢE DE SCANDAL 371 lăuda că lui nu-i scapă nici o chestie de asta” (şopîrle, adică) ? Cine era „primul secretar al Academiei şi ochiul partidului acolo”, citat la pagina 179 ? Dacă nici „fleacuri” de acest gen nu-şi leapădă deghizamentul, ce să mai aştepţi în privinţa celor esenţiale? „Deghizarea, spune autorul, trebuie înţeleasă ca o cale de biruire a timidităţii. Numai aşa naratorul, presupus de orice exerciţiu memorialistic, găseşte curajul să-şi asume rolul. Adaptînd, să recunoaştem, preocupările, apucăturile criticului literar. Şi nici nu-i este greu, pentru că rămîne în pielea proprie, deghizamentul nefiind altceva decît felul său natural de comportare” (subl. n.). Aferim! Regretul în faţa marilor absenţe ale cărţii (evenimente, oameni, idei, explicaţii ale cabalelor) este, desigur, dublat de calităţile de observator moral ale autorului. Cititor excelent, adică specialist în disecţii textuale, Crohmălniceanu e tipul de critic pedagog, pasionat mai mult de şlefuirea lentilelor decît de ascuţirea pensetei. Preţuitor de suprarealism, a ajuns să facă istoricul expresionismului la români, atras fiind în tinereţe de romantismul german, aplicîndu-1 cînd şi cînd pe Hegel în consonanţă cu marxismul şi realismul socialist. Amator (pînă la enciclopedism în domeniu) de romane poliţiste, ca prozator a cultivat fantasticul psihologic. .. în fine, o sumă de rafinamente şi arabescuri care-1 fac să-şi observe interlocutorul cu ochii cu care, de pildă, Jiinger îşi studiază colecţia de lepidoptere. G. Călinescu, Camil Petrescu, Arghezi, Sadoveanu, Aderca, Victor Eftimiu, Ion Caraion sînt cînd desfoliaţi ca nişte dosare secrete de cadre, cînd pişcaţi cu ghiduşă iubire. în acest sens, cartea abundă în detalii captivante: Camil Petrescu, „singurul scriitor care, solicitat să semneze în 1956 un protest vehement al intelectualilor români împotriva Contrarevoluţiei din Ungaria (...) a refuzat net” (p. 14); Miron Constantinescu, fanatic în politică, dar mare preţuitor de Lautreamont; Gerda Barbilian a fost printre cei care „l-au silit pe Ceauşescu să revină asupra unui proiect de lege care prevedea interzicerea deţinerii de cîini în apartamentele de blocuri” (p. 44); mesele pantagruelice oferite de academicianul G. Călinescu spre a-şi mai spăla imaginea în ochii elitei, cu meniuri pline de rarităţi şi punctate cu îndemnuri de genul: „Luaţi, nu vă temeţi, sînt alune ale poporului american” ; sentimentul de vinovăţie al lui Paul Celan faţă de salvarea sa şi moartea părinţilor (p. 116 ş.u.); Titus Popovici îmbătîn-du-1 anume pe şeful secţiei agitprop Ionel Roşianu, ca să nu-1 „execute” la şedinţă pe Marin Preda (p. 123); Nichifor Crainic scriindu-şi la 372 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM cererea lui Drăghici amintirile, manuscrisul fiindu-i reţinut la eliberare, pentru a fi apoi copios plagiat de Fătu şi Spălăţelu în cartea lor despre Garda de Fier -, „haremul” lui Victor Eftimiu (p. 177 ş.u.); extrasele din scrisoarea lui Petre Pandrea din 1965 (p. 185) referitoare la manuscrisul lucrării sale Helvetizarea României; ascensiunea lui Virgil Teodorescu datorată faptului că „era căsătorit cu o activistă de frunte a mişcării sindicale. S-a nimerit să fi fost şi legătura superioară a Elenei Ceauşescu” (p. 186); figurile de activiste gen Ofelia Manole şi Tatiana Bulan (p. 73 ş.u.); zvonuri de genul: Sadoveanu mort în urma utilizării vitalizante a unei rădăcini de ginseng oferite de Dumitru Corbea, sau inspecţia făcută de G. Călinescu mobilelor şi obiectelor de artă din casa lui Sadoveanu („efectua această inspecţie cu aerul aristocratului care a intrat într-o casă de parveniţi şi e amuzat să obţină confirmarea faptului la tot pasul”, p. 76) ; notele lui Aderca referitoare la Traian Şelmaru, M. Breslaşu, Petre Iosif (p. 85); ideea abracadabrantă a lui Zaharia Stancu de a-i face pe cit mai mulţi scriitori „să mănînce rahat” pentru ca „atunci cînd vin americanii” să fim cit mai mulţi, ca să nu ne spînzure - „o să le fie mai greu să o facă şi avem şanse să scăpăm” (p. 101 ş.u.); toată scena cu Z. Stancu şi N. Breban de la p. 105 ; cum a obţinut Ion Caraion un apartament de la Ceauşescu (p. 130 ş.u.); Saşa Pană scăpat de la o sinucidere cu cinci gloanţe (dintre care unul i-a traversat creierul) şi gazdă a lui Emil Bodnăraş în timpul războiului... Senină tandreţe, cinism de catifea Sigur că ochiul prietenesc selectează plăcutul din ansambluri umane serios, cum ştim, alterate, unele devenite culmi ale abjecţiei. Radu Popescu e prezent aici doar ca imitator hazliu (p. 28) sau invariabil grăbit, dar ahotnic de taifasuri (p. 173), M.R. Paraschivescu (ce-i drept, văzut şi ca megaloman ciclotimie) apare în ipostaza „tradiţională” de mentor, amfitrion, descoperitor de tinere talente şi proprietar al mai multor garsoniere dedicate liubovului bucureştean, Ion Călugăru este mai mult compătimit decît analizat în oportunismul său versatil şi complexat de ostilitatea cvasigenerală ce-1 înconjura pe bună dreptate, după cum Al. Jar e prezent doar cînd ajunge „cazul” ştiut, manevrat de Dej, dar nu şi înainte... Şi, în general, peste Amintirile lui Ov.S. Crohmălniceanu pluteşte o senină tandreţe, nici măcar acea tandreţe tip SEMINŢE DE SCANDAL 373 Le Carre contemplîndu-şi anii „de glorie ai Circului”, ci un fel de „cinism de catifea”, mult departe de cinicul regret al lui Paul Georgescu de a „nu fi reuşit, dragă, să-i compromitem chiar pe toţi! Ai zice că, dacă pe blazonul amintirilor cei de dreapta au scris: „N-a fost să fie”, însemnul (consemnul?) celor de stingă este : „Ce-a fost a fost”. Pentru noi, cei de la mijloc, totul, din păcate, a fost şi este. 22, nr. 45/9-15 nov. 1994 Plăceri de partid Nina Cassian, Memoria ca zestre, Editura Institutului Cultural Român, 2003, 370 pagini în antologia lui Zaharia Stancu Poezia nouă în R.P.R. (ediţia a doua a apărut în dec. 1953), Nina Cassian este prinsă, graţie involuntarului haz alfabetic, cum nu se poate mai nimerit între Marcel Breslaşu şi Dumitru Corbea. „Mi-amintesc. Era-nceputul: paceane-nfloreasărutul.” „în trecut scriam pe zid/ Dîrz, lozinca de partid./ Azi, mulţimi de mîini de muncă/ Nesfîrşesc coloana lungă.” „Mai ştiu o stradă scumpă: Slătineanu/ Acolo-aveau un sediu uteciştii./ în casa noastră ne-ntîlneam tot anul/ Cu cei mai noi şi cu ilegaliştii.” „Ca pîinea şi ca aerul de-aproape/ ne-ai fost şi vei rămîne-aşa... ”, scria Nina Cassian la moartea lui I.V. Stalin în martie 1953. Sînt versuri pe care, departe de-a le nega, le citează în amintirile ei, doar adnotate la rece în 1977 : „Viaţa şi experienţa mi-au potolit apetiturile idolatre, pot încă reflecta lucid la rolul benefic sau malefic al personalităţii în istorie”. Deşi nu mai reprezintă încă de mult în poezia română decît un mărunt paragraf de istorie literară, Nina Cassian rămîne un caz exemplar pentru mitologia de partid a comunismului, ca şi un suculent subiect de bîrfa literară în linia erotismului debordant al unui complex de inferioritate transformat în devoratoare, lacome posesiuni auto... virilizante. Psihologie tipică pentru mentalităţile de priapism bolşevic, să-i zic aşa, care aliază ilegalismul resentimentar, cruzimea hedonistă şi cinismul sîngeros cu senzualitatea orgiastică, frenezia ludică şi obedienţa travestiurilor autoprofitabile. Iată o mostră perfectă pentru acest plezirism de partid sans rivages : „Mai 1949. Aii n-a venit. Au sosit în schimb Tulbure, Jeannot Popper, Nicolae Jianu, Florin Tomea. Dimineaţa SEMINŢE DE SCANDAL 375 am stat în soare, am jucat volley. După-masa s-a constituit aici o grupă de Partid. Seara, am jucat mimică. Faţă de Jany nu simt nimic. Parcă n-a fost soţul meu”. A povesti, astăzi, biografiile lui Victor Tulbure, Iacob Popper, N. Jianu şi Florin Tornea e totuna cu a otrăvi zeci de pagini cu jalnice, abjecte figuri ale dogmei staliniste. Dar nu asta contează acum, cit asocierea grupei de partid cu partida de mimică, plaja şi indiferenţa faţă de fostul soţ. Ideologia între ludic şi erotic, iată sîmburele moralei de-o viaţă a Ninei Cassian. „Februarie 1951. Şedinţa de poezie terminată sîmbătă seara (Baconsky, Frunză, Deşliu au ieşit feşteliţi cum se cuvine) s-a prelungit printr-un chef cu Miron Radu Paraschivescu, Gherghinescu-Vania, Aii, Mihu şi nevastă-sa. Întîi la Capşa pînă la 3 şi 1/2, apoi la noi acasă. Cîntece şi dansuri. M.R.P. a fost încîntat de mine şi de seară.” (Încîntarea bărbaţilor artişti - obsesia esenţială a autoarei, de la V. Colin şi Al.I. Ştefanescu la Marin Preda, Ov.S. Crohmălniceanu etc.) Oricît de mult mi-am impus să nu-i citesc amintirile jubilative cu gîndul la crunta existenţă din aceiaşi ani a unor Alice Voinescu, Jeni Acterian sau Annie Bentoiu, nu am reuşit. Ştiu că e nedrept să compari euforia unora cu suferinţele altora şi n-am de gînd să pun faţă în faţă sincronia umilinţelor învinsului cu etalarea epicureic-trufaşă a învingătorilor. E de ajuns, citind în memoriile Ninei Cassian scenele de extaz maritim de la 2 Mai, cu partidele de cărţi, mimă, dans, bancuri şi amor subacvatic, să ţi-o evoci fie şi o singură dată pe Alice Voinescu în domiciliul forţat al aceluiaşi deceniu, notînd fericită în jurnal şi corespondenţă că a primit în dar de la ţărani o găină, că n-a primit pensia de două luni, că în plin decembrie mai are şapte lemne ş.a.m.d., pentru a înţelege răul şi absurdul etern al istoriei. Şi cît de elocventă, cît de curat simbolică rămîne, aici, scena din 1953-1954 povestită în 1987, în care tînăra poetă cu impulsuri nimfomaniacale (orgasmul pare a fi fost zeul biografiei de partid a Ninei Cassian, marcată de suprarealismul pariziano-stali-nizant) ajunge să doarmă la Pelişor în dormitoarele reginei Elena şi ale prinţului Mihai (vezi p. 99 ş.u.) ! Ce-i drept, deşi lipsită de cuvenitele autoexamene de conştiinţă şi de acel tip special de remuşcări-alibi care dau farmecul amar al memorialisticii de repentis (gen. Koestler, Pierre Daix & Co., vezi ceva nuanţe la pagina 75), „zestrea” Ninei Cassian rămîne una fabuloasă. în plus, ea este exhibată în pagină uneori cu o cruzime dezarmantă: „Datorez senzualitatea mea prematură unor mîngîieri nepermise” ale unchiului 376 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM care „se droga cu eter” ; „Monica a fost marea mea prietenă de la sfîrşitul adolescenţei, drept care am atras-o în lupta clandestină comunistă. îi desenam nudul fără sîni şi mă lăsam mîngîiată de ea, deşi ulterior ne-am dovedit amîndouă decisiv heterosexuale”; „Tolea [Al. Ivasiuc, n.n.] mi-a spus că pleacă în Uniunea Sovietică. îl invidiez teribil! Beniuc, bine pilit, mi-a cîntat cîntece în doi peri, Jebeleanu mă apucă de braţ, mă duce jos, sus, pe scări, începe să mă tîrască spre casa lui...” şi încă altele şi mai şi, faţă de care vechea „relaţie literar-ero-tico-hipnotică” dintre Nina Cassian şi Ion Barbu rămîne de domeniul copilăriei legendare. Abia dacă rîndurile negre despre Leonte Răutu sau Ofelia Manole ori cele albe dedicate Constanţei Crăciun ne dau o idee de ce ar fi trebuit, sau ce ar fi putut să fie, văzute dinăuntrul Sistemului, memoriile acestea. Deocamdată oftăm şi aşteptăm continuarea. Ziarul de duminică, nr. 15/16 apr. 2004 Din respect pentru plăcere Al. Paleologu, Stelian Tănase, Sfidarea memoriei (convorbiri, aprilie 1988 - octombrie 1989), Editura DU Style, 1996, 286 pagini Cinci ani de la Contrapunct Două situaşi paradoxale şi-au lăsat amprentele pe ideea lui Stelian Tănase din 1989 de a publica în Contrapunct fragmente din convorbirile cu Alexandru Paleologu. Întîi, că atmosfera generală de atunci era literalmente copleşită de politic, de focul evadărilor intelectuale în Europa şi de sincronizarea rapidă şi acută cu Lumea. Adică exact la antipodul hedonismului cultural, al reveriei levantine, bonomă şi copios--lenevoasă, ce trebuie să caracterizeze lectura acestei cărţi. Abia acum, poate, e timpul ei, cînd mor şi ultimele brume de iluzie de atunci, cînd ceata de mîine e de-o mie de ori mai deasă decît aburul ce ispiteşte fuga-n trecut şi cînd, în general, e vreme de poveşti la gura focului, vreme care... Dar ce să mai vorbim! în al doilea rînd, marea nedreptate făcută acestei cărţi a fost (paradoxal, spuneam) că toate frumuseţile din ea s-au cam topit la fierbinţeala chestiei cu Securitatea. Teribilă a fost mărturisirea lui Al. Paleologu, citită atunci, în 1990, cutremurătoare mai ales prin calma răspicare cu care a fost spusă, prin autoacuzaţia nudă, exactă şi, aş zice, aproape halucinant de frumoasă în hidoşenia ei! Scriptic, nu prea s-au făcut valuri în jurul ei nici atunci, nici după. Breasla scriitoricească şi-a consumat verbal libidoul incriminator, Conu’ Alecu a fost forfecat dinspre toate direcţiile, dar sinceritatea atît de curat oportună a dezvăluirii a fost cu două tăişuri: a funcţionat ca perfectă, naturală culpabilizare/ abluţiune, dar şi ca surdină pentru restul problematic al cărţii. Apoi, s-a 378 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM tăcut îndesat despre ea. Prin 1991, mi-aduc aminte că Stelian Tănase se cam acuza de pripeală în publicarea fragmentelor cu pricina. Eu unul le-am salutat din tot sufletul atunci: cine-a mai închipuit la noi un aşa gest de tristă nobleţe ? Nici prin alte părţi, la o Christa Wolf, la vreun Hrabal etc., sinceritatea în privinţa relaţiilor subterane cu zeii negri ai represiunii nu s-a executat decît cu ţepi, istericale, negaţiuni etc. Dar să nu anticipăm; despre faimosul „pact” vom discuta mai tîrziu. în 1990, captivante mi s-au părut evocările Bucureştilor, ale aristocraţiei valahe, ale tribulaţiilor prin ţară întru amînarea arestării, amintirile despre Noica. Acuma: reflecţiile despre românism şi religie, despre snobism, feminitate şi legionarism, despre catolicism şi duplicitate, ca şi, mai presus de toate, minunatul epicureism al autorului, respectul nesmintit pentru plăcere, umor, luciditate. Pentru măsură şi comerţul cu idei. „Spiritul grecului! ” - va sări vreun exponent al categoriei care-1 îngrozeşte pe bună dreptate pe Al. Paleologu: „semănătoristo-ruralo--reacţionaro-naţionaliştii”. Retrasînd linia I.L. Caragiale - Zarifopol, jubilînd cu Montaigne, dar şi cu Anton Pann şi Mateiu Caragiale, Al. Paleologu este un închinător al Plăcerii şi al Oportunităţii în toate cele, de la cozerie şi vestimentaţie la naturaleţea gastroestetică, de la femeie la idee. Sigur că felul său de a fi supără în mai toate direcţiile, la stînga şi la dreapta deopotrivă. Cîştigul de a nu mai avea ce pierde Să nu ne lăsăm înşelaţi: îndărătul accentelor pleziriste de aici, al nepăsării suverane, de nabab sentimental şi dandy al ideilor, îndărătul omului feeric aşadar, se află - totuşi - o fractură majoră de destin, o ratare de vocaţie şi o ruptură profesională de nevindecat. Ca şi nişte ani de închisoare, urmaţi de rătăciri, mai mult sau mai puţin plăcute, printr-o viaţă trăită invariabil SUB limita blazonului hărăzit. Al. Paleologu a fost făcut pentru diplomaţia de stil mare : n-a apucat (dincolo de Comisia din 1945-1947 şi de... cotlonaşele catifelate de pe la Uniunea Scriitorilor) decît Parisul de la 1990... un bagatel de retard de patruzeci de ani! A fost făcut pentru cozeria de salon, cu ample croieli anglo-franceze de secol XVIII, şi a ajuns să se bucure de-o baie caldă la Malmaison, o colaborare (şi ea ratată, din fericire) la Glasul SEMINŢE DE SCANDAL 379 patriei sau de cîte-o Rotondă la Muzeul Literaturii! Nici masoneria n-a mai prins-o, la lumina zilei, decît ca pe o butaforie prăfuită... Nimic din asprimea şi durerea acestui lanţ de ratări nu sare-n ochi în Sfidarea memoriei. Extrem de discret în citarea propriei suferinţe, cu acea pudoare angelic-orgolioasă specifică aristocraţiei crepusculare, Paleologu nu face decît, cîteodată, să adauge graţios cîte-o nuanţă ironic-amară. El ştie, de pildă, foarte bine că desfrîul în epoci de dezastru şi teroare este o iluzie, dar nu-şi poate reprima şăgalnica nostalgie după anii de „priapee” 1958-1959, cînd îşi aştepta arestarea: „Acest sentiment de veselie, de viaţă, de chef este un simptom al dezastrului. în faţa dezastrului inevitabil nu e altceva de făcut decît să încerci ori să-ţi mîntui sufletul, dacă eşti credincios, ori să-ţi mîntui trupul, bucurîndu-1, ori amîndouă. Cum am făcut cei mai mulţi. De fapt o iluzie”. (Numai Noica o trăia ca pe-o realitate totală.) Sigur că o afirmaţie precum „închisoarea e o sursă de rîs mare, rabelaisian” supăra atunci („ăia se uitau la mine cam miraţi că rîd, îşi spuneau probabil că sînt idiot”); şochează şi acum. Dar pentru el, care ştie într-adevăr ce va să zică dimensiunea sacră, libertatea metafizică a Rîsului, reacţia cu pricina („n-am rîs niciodată cu atîta poftă ca în închisoare”) face cît un manual de etică. „Am zis că lumea se împarte peste tot în rîzători şi nerîzători. Asta explică de ce atît la creştini, cît şi la musulmani, legionari, comunişti, la puritani există această malformaţie sufletească exprimată prin încruntare şi posăceală. Vom scăpa de comunişti, vom scăpa de multe, dar de agelaşti n-o să scăpăm.” „Eu am avut un fel de încredere oarbă în steaua mea”, afirmă, simplu, Al. Paleologu, sfidînd, orice s-ar zice, realitatea, dacă nu în esenţa, oricum în mai toate aparenţele ei. Dar Sfidarea memoriei tocmai din acest cîştig al pierderii se hrăneşte. Din bucuria de a spune orice, fără nici o oprelişte. (E semnificativ că mărturisirile înregistrate de Stelian Tănase s-au închegat abia în intervalul interdicţiei de a publica.) Din jubilaţia - uşor sadică - de a sparge prejudecăţi şi a zgudui rinocerismul. Din reflexul ludic al celui structural ostil fanatismului, fixaţiei, monomaniei (religioase, politice, etnice, estetice etc.). 380 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Şocuri, perle, grozăvii. Cinismul la români Ce poate fi mai frumos la 70 de ani decît să-ţi admiri frumuseţea de la 30 ! (Lasă că şi acum Al. Paleologu degajă aceeaşi frumuseţe naturală a celui care se locuieşte cu plăcere, instalat savuros în propria-i lume.) Cînd, după ce ai citit biblioteci şi ţi-ai descifrat destinul ca-ntr-o palmă închisă, îţi poţi permite luxul de a îndemna la atenţie faţă de „profunzimea detaliilor frivole pe care le întîlnim în viaţă, în cotidian, adeseori încărcate de semnificaţii profunde şi pline de tot destinul şi de toată fatalitatea pe care istoria şi societatea le poartă cu ele”. Un admirator al cinicului Caragiale-tatăl cu simpatie faţă de „cinismul inteligent” şi „forfanteria imoralistă juvenilă” din corespondenţa lui Mateiu Caragiale cu amicul Boicescu! Un salonard pentru care „costumul popular” nu-i decît derivatul „unui tip de costum imperial” şi care pledează pentru o revalorizare social-estetică a mahalalei bucureştene. Un familiar al luxului şi lecturilor rafinate, dar care ştie că bodega „este un loc indispensabil pentru comunicarea intelectuală şi umană... Noi sîntem mutilaţi şi cu consecinţe grave în inteligenţa românească prin neexistenţa cafenelei şi a cîrciumii (bodega, braseria)”. Un exponent perfect al Elitei, dar care afirmă clar că „există elite pe toate treptele societăţi, ceea ce impune o atenţie deosebită la calitatea individului, nu la clasa din care provine”. Un frecvent dansator de cotilion din stirpea balurilor epocii Claymoor, dar care ştie bine că exclusivitatea lui I.L. Caragiale în ce priveşte România anilor 1870-1905 este o capcană: lumea lui Caragiale şi lumea lui Claymoor nu în disjuncţie ridicolă, ci numai în eficientă complementaritate şi-au format temeliile şi se cuvin citite astăzi (vezi p. 36 ş.u., mai ales p. 75 ş.u.). Să poţi declara nonşalant că ai aderat o vreme la catolicism dintr-o fascinaţie de natură estetică - „îmi plăceau limba latină şi orga” - şi că „vedeam în catolicism o altă francmasonerie”. Sau că „cele mai subtile spirite ale secolului al XX-lea cum ar fi Kierkegaard, Nietzsche, Schopenhauer erau anti-hegeliene. Hegelienii au fost să nu zic mediocri, dar, în general, oficiali, statişti, oamenii poliţiei. De fapt hegelianismul este o filozofie a turnătorilor” ! Să-ţi aduci aminte din recluziunea de la Cîmpulung (cînd cărai 28 de găleţi de apă pe zi pentru o baie) ce musculatură armonioasă făcuseşi („eram foarte încîntat de frumuseţea trupului meu”). Să dai istoriei SEMINŢE DE SCANDAL 381 mari ce-i al ei, dar să nu uiţi drepturile istoriei mici, de genul comerţului făcut de bucureşteni cu maşinile refugiaţilor polonezi din 1939. Să-ţi permiţi, fără teamă de presiunile vreunui Iobby, să citezi „eleganţa discreţiunii” lui Salazar şi omogenitatea întru oroare şi faliment a dictaturilor de stingă faţă de cele de dreapta (p. 73). Sau să afirmi că, pur şi simplu, legionarii „cîntau splendid” („acţionau asupra unor receptivităţi viscerale foarte sensibile”) şi că „aveam prieteni printre legionari, ce erau foarte mulţi băieţi deştepţi şi foarte bine, oameni moralmente stimabili, care, din diverse motive, ce trebuie analizate, că analiza nu s-a făcut, au aderat la mişcare”. Dar să-l taxezi necruţător pe Noica pentru „obsesia reducţiei la unitate” fiindcă „dacă reduci totul la UNU comanzi uşor şi dirijezi uşor. Toate acestea ţin de un spirit totalitar. Dictatura totdeauna se sprijină pe filozofie, democraţia niciodată”. Şi încă: să-ţi cîntăreşti rapid şi corect din ochi evoluţia ideilor politice: „îmi plăcuse o vreme, în tinereţea mea, marxismul. Dar altfel am oscilat între stînga, chiar extremă, şi dreapta, nu extremă, către dreapta junimistă, care de fapt e mai la stînga decît conservatorismul şi uneori decît liberalismul”. Să recunoşti că-n anii ’50 se traducea mult, tirajele erau mari, intelectualii conformaţi beneficiau de multe avantaje şi că „lumea citea Tolstoi sau Thackeray în tramvai”. Să te ţină lumea de eseist erudit, moralist fără prihană şi filozof, iar tu să declari impresionismul drept „miracolul artei” şi să te arăţi partizan al principiului junimist „anecdota primează”. Şocuri, perle, grozăvii care stîmesc deopotrivă admiraţia şi mefienţa: versatilitatea este un păcat plin de spectaculos. Ce revine în chip ciudat în Sfidarea memoriei este cinismul. Cine-1 cunoaşte pe Al. Paleologu, cu amenitatea sa comprehensivă, cu disponibilitatea la ghiduşie, farsă, calambur şi rîsul în hohote, cu mania frumosului, sensibilitatea rafinată ş.a.m.d. nu poate decît să se-ndoiască de atîta afirmare a cinismului în paginile de faţă. Adevărul e că-i vorba de o înţelegere specială a cinismului, şi anume chiar ca „spunerea lucrurilor pe nume, pe şleau”. Al. Paleologu e perfect conştient de chipul dublu al noţiunii: cinismul mediocru, al imbecililor şi escrocilor, „cinismul cu care sîntem conduşi” ; dar şi: „Cinismul nostru intelectual merge foarte bine alături de o profundă înţelegere omenească şi o mare afectivitate. Nu duioşiile alea semănătoriste şi idilice, care sînt false şi nu sînt ale noastre”. O „afectivitate umană profundă pe temei cinic şi inteligent” - iată o posibilă formulă perfectă pentru Paleologu însuşi, ca 382 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM şi pentru grecitatea lui Caragiale, Zarifopol, Noica ş.cl. (cu sau fără furia eminesciană în domeniu). De aici şi admiraţia pentru adaptabilitatea românească (p. 29), pentru scepticismul nostru faţă de istorie (p. 46), dar şi pentru resemnarea activă ca formă de maturizare istorică („aşa cum Rusia şi-a asumat rolul ei de misionară a ortodoxiei, noi trebuie să ne asumăm rolul de necunoscuţi salvatori ai Europei sacrificaţi perpetuu”). „Dar eu sînt hedonist, individualist şi consider că plăcerea e principala valoare din lume şi că din plăcere decurg şi sacrificiul şi iubirea şi tot ce viei. Din respectul pentru plăcere.” Un respect cu capcane. Eşecul moderaţiei naşte monştri După cum există oameni pe buzele cărora obscenităţile cele mai crunte sună jucăuş, infantil şi sclipitor, moraliştii hedonişti, nărăviţi cu spectacol la cinism ludic şi relativism în cele istorice şi morale, au darul de a debita prăpăstii fără să scandalizeze. Şochează pe moment, te bosumflă în primă instanţă, dar şarmul lor cvasiinocent şi adevărul de ultimă instanţă te dezumflă, provocîndu-ţi surîsul. Rămîi cel mult contrariat şi mefient, dar nu te poţi supăra şi vitupera împotriva lor. Aşa e cazul cu Al. Paleologu. Unele afirmaţii ale sale - mai precis : consecinţele lor ultime - mai că m-au făcut să cred că excesul moderaţiei naşte monştri. Ludic, permeabil, flotant, multicolor şi elastic, punctul său existenţial de vedere aliază pragmatismul saxon cu dibăcia pehlivanului levantin şi ipocrizia salonardă franceză. El surpă temeiurile oricărei monovalenţe, urăşte incasantul, adoră ductilitatea şi maleabilul, pe scurt: acordă relativului... caracter absolut. Afirmaţia odioasă : „Intransigenţa nu e o calitate niciodată”. Ca şi glosarea ei: „Intransigenţa, în situaţii relative, indecelabile, am con-damnat-o totdeauna ca fiind o falsă virtute, o impostură sau un alibi, o substituire, în lipsa altor calităţi umane, în lipsa inteligenţei realului şi validului”. Dar după ce-o condamni şi după ce te întristează, îi poţi nega valabilitatea ? Sau: „Se vorbeşte foarte mult şi întotdeauna cu o conotaţie exclusiv negativă de oportunism. Evident, e flagrant şi ridicul sau dezgustător oportunismul acesta al interesului personal. Dar tot atît de ridicul şi SEMINŢE DE SCANDAL 383 stupid e să fii inoportun. Nu condamn oportunismul, depinde care este calitatea, finalitatea lui (...) mă gîndesc la cazul Vianu (...) Mulţi au jucat roluri duble, benefice în ultimă instanţă”. Ce perspectivă oribilă de spălare a conştiinţelor ambigue, teleghidate sau de-a dreptul murdare deschide această afirmaţie, graţie căreia Miron Radu Paraschivescu, să zicem, „iese-n cîştig” faţă de V. Voiculescu, precum Victor Eftimiu faţă de Blaga etc. Tot mergînd aşa pe firul apei, urmează ca Dumitru Popescu, D.R. Popescu, Radu Beligan, Alexandru Bălăci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valeriu Râpeanu ş.a.m.d. să apară ca adevăraţii martiri ai anilor trecuţi, faţă de care... inoportunii gen Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Dorin Tudoran şi cîţi alţii fee figură de „piedici în calea normalităţii” ! Iar adevăratul apărător al Uniunii Scriitorilor va deveni, prin urmare, generalul Achim, nu? (Mihai Pelin nu-i departe de a afirma ferm aşa ceva.) în definitiv, nu o dată am citit în ultimii ani că eroii României au fost securiştii, restul poporului fiind un uriaş moft inconştient, idiot, mîncău, barbar şi leneş ! în sfîrşit, dacă poţi accepta, forţat de exemplele lui Al. Paleologu, că „intransigenţa nu e o calitate”, asta nu înseamnă automat că e un viciu. Poate că o pacoste: şi pentru cel care o practică, şi pentru ceilalţi. Poftim: să punem faţă-n faţă cazurile de mare oportunism citate de Al. Paleologu (Ralea, Mihail Jora, Stoilov, Al. Rosetti) cu cazul Magda Tzicu (p. 234), cea care, acceptînd de frică să semneze pactul cu Securitatea, a venit acasă şi s-a sinucis îngrozită de ce făcuse. Oricît ţi-ar şopti, cinic şi pragmatic, luciditatea că preferabilă e soluţia celor dintîi, respectul total nu-1 poţi dărui decît celei din urmă. Or, aici, verdictul lui Al. Paleologu sună urît, indecent de urît: „Sper că Dumnezeu e clement cu astfel de sinucigaşi”... „Sincer, dar idiot” Destulă inconştienţă defineşte şi circumstanţele colaborării lui Al. Paleologu cu Securitatea. Sigur, închisoarea de la 1963 nu mai era cea de la 1950 ; nu se mai extermina: se macula şi se racola. „Perioada era de deschidere - citeam Contemporanul, vedeam articolele lui Baconsky, apăreau numele lui Ion Barbu, Blaga, Valery, Beckett, era o deschidere în sensul dorit de mine. Mi-am spus că nu mai e cazul să păstrăm poziţiile vechi şi că, dacă ni se întinde o mînă, trebuie să o 384 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM luăm. Se vorbea mereu că ne dă drumul, deci mi s-a părut că e bine să accept” (! ! ! aici, logica nu ne ajută să-nţelegem). în plus - chestie tipică -, pe Al. Paleologu nu l-au convins palmele, ci amabilitatea: „Eu am acest defect - şi asta explică în bună măsură şi căderea în pactul cu diavolul - la obrăznicie şi brutalitate am o reacţie dură şi nu mă intimidează brutalitatea, nici obrăznicia. Dar politeţea mă cîştigă. Politeţea, curtoazia, înţelegerea reprezintă un plan periculos”. Ce avea să se întîmple în numele acestei politeţi ? „La un moment dat sînt chemat de ofiţerul politic şi, într-o încăpere unde erau doi domni, unul mai în vîrstă, care era adjunctul, şi unul mai tînăr, care era şeful” este pus la curent cu Declaraţia din aprilie 1964, cu „problemele din CAER, conflictul sovieto-chinez, poziţia noastră de independenţă şi deschidere. Şi mi-au cerut să comunic astea printre deţinuţii mai serioşi în care aveam mai multă încredere. Mi s-a cerut de asemenea să scriu pentru Glasul patriei două articole demascatoare, hotărîte. Mi-au propus de asemenea să fiu preşedintele Clubului penitenciarului. Am acceptat. (...) Am ales să scriu un articol împotriva lui Mihai Fărcăşanu, cu care fusesem prieten, şi altul împotriva lui Cioran. Cele două articole le-am scris cu o plăcere enormă, cu senzaţia că-mi reiau meseria. Erau foarte violente şi brutale. Puţin apoi mi s-a dat şi drumul. Dumnezeu m-a iubit şi m-a protejat şi a făcut ca articolele să nu apară (...) Am fost dezamăgit că n-au apărut. Am simţit-o ca pe o jignire”. Dezarmant prin firescul trăirii şi redării nefirescului, autorechi-zitoriul se doreşte adîncit cu program („lucrurile au fost ceva mai complexe şi de-aia vreau să mă culpabilizez mai mult”), este desprins de aleatoriul impulsului visceral („se întîmplă că te prinde într-un moment de minimă rezistenţă”) şi ataşat la sistemul convingerilor demonizate : „Pentru că eu am ieşit din închisoare foarte procomunist. Procomunismul meu venise din colonia de muncă unde simţisem pe pielea mea cum se muncea la muncile agricole din care eu şi generaţiile care m-au precedat am tras foloase (...) totul era foarte sincer - sincer, dar idiot (...) Nu am o explicaţie. Decît că intrase în mine diavolul. SEMINŢE DE SCANDAL 385 Intrase în mine un soi de duh al prostiei, pentru că diavolul e mai ales un duh al prostiei”. „M-am comportat prost, dar omeneşte” Să fim cinstiţi şi să recunoaştem o dată mai mult unicitatea admirabilă a confesiunii lui Al. Paleologu. îmi dau seama, pe măsură ce scriu acum, cit de aberantă, întristător de ridicolă e situaţia: într-o ţară în care Securitatea a însemnat tot ce... înseamnă; unde tot ce se încheagă şi tot ce se dizolvă poartă pecetea Organizaţiei; unde, vorba lui Sever Meşca, tot românul a avut relaţii FIREŞTI (?), de voie sau de nevoie, cu una sau alta dintre componentele mecanismului respectiv; unde „colaboraţionismul” a înregistrat atîtea şi atîtea crime şi ticăloşii ş.a.m.d. -taman aici să fii nevoit a face un studiu de caz tocmai pe Conu’ Alecu Paleologu! Păi nu-i rîsul lumii ? Ideea că noi îl mursecăm pe Paleologu în timp ce sute şi sute de scriitori, artişti, ziarişti din categoria Teofil Bălaj, Ilie Purcaru, Vasile Băran ş.cl. îşi iau zilnic doza de onorabilitate e o culme a grotescului. Şi totuşi trebuie să mergi înainte pe terenul pus gratuit la dispoziţie şi să te întrebi ce urmări concrete a avut pactul din 1964 pînă în 1990. Pentru că aici se opreşte francheţea mărturisitorului, lăsînd loc infinit speculaţiilor. „Cu mine s-a întîmplat că am reuşit tot timpul să mă strecor în mod inteligent şi abil, să nu fac nici un rău, ba chiar să fac servicii unora avertizîndu-i. Cînd am văzut că şi Soljeniţîn a cedat - asta nu mi-a dat o scuză, un alibi, un motiv de jubilaţie, căci nu aşa se rezolvă problema, dar mi-am dat seama că m-am comportat prost dar omeneşte (...) Din cînd în cînd cîte un telefon, o întîlnire şi o poveste cînd de obicei scăpăm cu o chestie anodină. E adevărat că ei asta vor (...) în cadrul acestui pact nu a avut nimeni, nici un semen al meu, de suferit. Asta pot s-o afirm faţă de Dumnezeu, pe ideea mîntuirii sufletului meu şi asta mi se pare suficient.” Nu ştim ce va să zică „din cînd în cînd”, nu ştim ce va să zică o „chestie anodină”, nu ştim cine, cum erau şi ce voiau interlocutorii, nu vedem de ce „noi” trebuie să acceptăm că la „ei” „nu sînt numai 386 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM imbecili şi nu sînt numai canalii”, cum spune Paleologu, în timp ce „ei” nu văd în „noi” decît nişte imbecili potenţial periculoşi şi nişte canalii trădătoare! De cotloane te mai poţi îndoi. De sinceritatea şi adevărul de esenţă al spuselor - nu! în orice caz, la atît de multe răspunsuri date, faptul că Al. Paleologu ne lasă în penumbră cu una, două întrebări e un preţ destul de bun pentru noi. Plătindu-1, îl însoţim cu vechea emblemă a admiraţiei fără replică: „Chapeau! ”. 22, nr. 8, 9/21 febr.-5 mart. 1996 Disciplina perversiunii Titus Popovici, Disciplina dezordinii, Editura Maşina de scris, 1998, 319 pagini Nu m-a interesat niciodată, mărturisesc, în chip anume figura lui Titus Popovici. îl consideram o lichea superioară, boier cinic de partid, oportunist perfect, bun meseriaş, cameleonic, un mercenar care-şi dispreţuieşte stăpînul exact în măsura în care înţelege să profite în chip absolut de pe urma avantajelor nomenclaturii. Multă lume fină făcea cu grijă distincţia între scriitorul de odinioară şi scenaristul care încorpora ceauşismul în miturile istorice româneşti. Aceeaşi lume fină distingea cu grijă între, să zicem, nimicnicia unui V. Băran şi acel amestec pervers, sadomasochist, de frustări şi sarcasm, ricanare, grandomanie, ratare şi sarcasm vitriolant din romanele lui Dumitru Popescu. între erudiţia autolivrată Puterii (V. Cândea, Dan Zamfirescu ş.a.) şi jegul moral de tip Traian Iancu. între cenzorul cu chemări patriotice, arhi-productiv cultural, etern adaptabil din raţiuni deopotrivă mercantile şi principiale (V. Râpeanu) şi viermuiala unui Mircea Micu. între Valentin Lipatti, Ion Ianoşi şi N. Gogoneaţă, între I. Cristoiu şi L. Avramescu, Al. Ivasiuc şi N. Dragoş, V. Silvestru şi Dinu Grigorescu, între arta compromisului pentru binele obştii (L. Ciulei, D.R. Popescu, R. Beligan, D. Hăulică) şi politrucii de tip M.R. Iacoban. între Z. D.-Buşulenga şi Olivia Clătici, ba chiar între Adrian Păunescu şi C.V. Tudor... Peste tot aşadar, unde literatul cuminte ştia să aşeze nuanţe, să-şi pună bemoli la cheia vituperărilor, să găsească mereu circumstanţe atenuante pe scara cu multe trepte a vinovăţiei, eu eram tentat să amestec apele şi să condamn în bloc. Absolutism de juneţe. Cu anii, nu doar că eşti nevoit să accepţi ierarhia ororii, varietatea culpei, importanţa contextului şi, mai ales, 388 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM rostul compromisului de moment în numele interesului strategic (adică... personal, deşi desfăşurat, vezi bine, în numele Cauzei), dar descoperi voluptatea detaliului, a curcubeului cromatic, te supui binevoitor răbdării disjunctive şi accepţi, în fine, criteriul suprem după care trebuie judecat omul la români: creativitatea. Cine deţine harul construcţiei în acest spaţiu dominat de frenezia autonimicirii cuvine-se iertat de (aproape) orice. Puterea, mercenarul şi adevărul Şi, mă rog, o să ziceţi: ce a construit Titus Popovici? Adevărat, nimic formidabil în plan cultural, şi cu bătaie lungă, dar ne-a oferit post-mortem... autopsia unui destin (politic şi literar) paradoxal. Şi, indiscutabil, pilduitor pentru ce va să zică otrava ideologiei şi minţirea de sine, autovrăjirea cu folos material, la intelectualul român. Destinul tovarăşului de drum, parazitat irecuperabil de sistem, dar parazitînd, la rîndu-i, cu deplin succes sistemul. De unde credeţi că a venit, prompt şi exact, verdictul în cazul acestui roman? Ei bine, culmea ironiei, de la Academia Caţavencu. în nr. 12(383) din 30 mart.-5 apr. 1999, la rubrica „Munca cu cartea”, sub semnătura Fraţii Marx şi Surorile Engels sta scris următorul adevăr: „Acest «roman memorialistic» suferă, poate, de oarecare lipsă de sistemă şi inconsecvenţă narativă, fiind alcătuit din mai multe bucăţi disparate, reunite sub imperiul urgenţei. Dar totuşi, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Titus ce-i al lui, afirmînd răspicat: avem de a face cu o carte ţapănă, pînă acum cea mai solidă dintre postumele acestui autor care ar fi putut să devină un Pasternak al românilor, dacă nu i-ar fi plăcut aşa de mult pescuitul, vînătoarea şi banii cîştigaţi din scenariile pentru Sergiu Nicolaescu. Atunci cînd evocă epocile pe care le-a traversat, apăi le evocă, tată, nu se joacă...”. Adevărul e că - profesionist desăvîrşit, conformist cu panaş, mercenar amoral, însă dotat din plin pentru tot ce înseamnă confecţie literară - Titus Popovici a slujit cu onor (la) toate cotiturile comunismului. în anii ’50 era, împreună cu Petru Dumitriu, Marin Preda şi Eugen Barbu, printre cei care dezgheţaseră pe româneşte îngheţul stalinist. Străinul (1955) şi Setea (1958) au făcut epocă, dezlănţuind elogiile criticii literare de partid, care simţea - nu fără îndreptăţire - în SEMINŢE DE SCANDAL 389 acea stufoasă, forfotitoare şi îndeajuns de butaforică materie epică suflul unui nou Rebreanu (noua Răscoală... comunistă şi, desigur, noua Pădure a spînzuraţilor). Prolix, avid de „frescă socială”, insaţiabil povestaş, Titus Popovici lucra totuşi foarte atent după reţetarul prestabilit (exact ca scenariştii Hollywoodului de astăzi): pitorescul mediului familial cuprinde ruralul şi urbanul, proletariatul şi chiaburimea, mahalaua şi aristocraţia de la casină, biserica şi belferimea, ziaristul şi activiştii, doctorul, birtaşul, evreii, ungurii şi nemţii, conflictele inter-etnice sau dilemele tînărului insurgent, camilpetrescianul viitor utecist (eul şi colectivitatea, însingurarea şi angajamentul politic) etc. etc. Citite azi, fie şi (obligatoriu) pe sărite, Străinul şi Setea nu mai spun mare lucru prin problematica de la Demonii la Condiţia umană, dar seduc, pe alocuri, prin varietatea tipologică şi substanţa (categorială) uman-istorică a unor personaje, de la baronul Popp de Zerind la unchiul Gavril, care, de altfel, vor reveni în paginile autorului. în cele „cîteva cuvinte lămuritoare” ale romanului Cartierul Primăverii. Cap sau pajură (editura Maşina de scris, 1998), Titus Popovici dădea un răspuns parşiv acelei întrebări care i-a punctat sistematic destinul scriitoricesc de pe la 1960 încoace: „Cînd scrii o carte?”. Vrei să spui: cînd public o carte ? răspunde el, „deoarece scriitorul care voiam eu să fiu nu putea publica nici o pagină de literatură care să treacă peste anul 1945-’46. Ar fi însemnat să mint cu bună ştiinţă, şi nu eram în stare”. Cu alte cuvinte, în film şi teatru, ca şi la plenarele C.C. al P.C.R. se putea minţi în voie, total, ba şi estetic, în vreme ce proza, ca apanaj al Eului, al sinelui, mă rog, avea să intre de bunăvoie în carantină, cu mici excepţii de tipul Moartea lui Ipu. „Ţinînd mai presus de orice la statutul de scriitor profesionist m-am refugiat în cinema, refuzînd orice muncă de răspundere în domeniul culturii, ori în altul - şi vă rog să mă credeţi că au fost destule presiuni.” Aici începe perversiunea A fi o viaţă întreagă unul dintre răsfăţaţii Puterii, dar în afara posturilor de conducere: un ocrotit al puterii, scutit de banala nevroză a activistului. în aparenţă, un marginalizat redactor la revista vînătorilor şi pescarilor sportivi, departe de nebunia dinspre vîrfurile ierarhiei de 390 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM partid, dar, la urma urmei, nu doar membru corespondent al Academiei, ci şi membru al C.C. al P.C.R. Un egocentric luxuriant în cinism şi arghirofilie (din categoria Mihai Ralea, Sadoveanu, Al. Rosetti, confîn la cinism cu Paul Georgescu şi la „arendăşie” cu Eugen Barbu). Un epicureu cu fantasme de heraldică ardelenească şi bogate reverii occidentale, dar în fond un socialist de cea mai pură (j compris cubaneză, de nu direct maoistă) reverie stîngistă, frustrat iremediabil de falimentele succesive ale respectivei utopii planetare, însă credincios Liniei pînă la capăt. Un abonat al marilor comenzi culturale de partid, scenaristul nr. 1, vreme de decenii, de la Setea pînă la Lumini şi umbre, al fîlmografîei istorice ceauşiste, dar care (după cum susţin observatorii fenomenului, precum L. Ulici) nu a semnat nici un omagiu scris pentru Nicolae Ceauşescu! Şi nici nu a fost obligat să o facă! în sfîrşit, în vreme ce obştea literară fremăta la auzul veştii că Titus Popovici luptă din greu cu cenzura, că s-a luat la harţă cu Mihai Dulea, fotocopiind pamfletul împotriva acestuia ş.a.m.d., Titus Popovici era convocat la cel mai înalt nivel, unde i se comanda să răspundă - în locul guvernului şi al istoricilor de meserie! - atacurilor ideologiei revanşarde maghiare ! Iar de la Setea la Mircea şi de la Ion la Horia, trecînd prin Puterea şi Adevărul (încă un text cu mare forţă de impact scenic în epocă, frizînd disidenţa, text lucrat însă tot după reţetar, nu fără o reală tensiune etică şi dialogală), ajungem la 1991, cînd acelaşi Titus Popovici -îmbrăcat, de astă dată, în uniforma anticomunismului - scrie Cutia de ghete (recent reeditată la editura Maşina de scris), remarcabilă situaţie tragic-absurdă a epocii Ceauşescu, de un carnavalesc morbid, farsă lugubră pe fondul prăbuşirii generale (cu tot tacîmul umilinţelor, sărăciei, laşităţii, degradării umane etc.) : un tată care umblă năuc prin oraş cu cadavrul copilului nou-născut în braţe, neprimit de nimeni, neînre-gistrabil în birocraţia triumfalismului ucigător: viitorul (potenţial) al naţiei, mort şi plimbat de-a surda printr-un oraş bulgakovian, închis într-o cutie de ghete... „Ştii care va fi răzbunarea postumă a lui Ceauşescu? ”, îşi întreabă un prieten autorul Disciplinei dezordinii. „Revanşa sau răzbunarea, zi-i cum vrei, va consta în faptul că, la puţin timp după ce va dispărea, nimeni nu va vrea să-şi aducă aminte de tot ce-a fost; după aceea nimeni nu va putea să creadă nimic, în general. E greu oricui, intelectualului ca şi semi-analfabetului, să accepte că întreaga lui viaţă s-a SEMINŢE DE SCANDAL 391 desfăşurat pe parcursul unei paranteze a Istoriei - dacă admitem ideea de «progres» ca fiind o lege obiectivă şi obligatorie a înaintării în timp”... ideal de stînga, şi acesta. Dar între timp... Dar între timp, acelaşi Titus Popovici care face saltul antipodic de la Străinul la Cutia de ghete ni se relevă, de-a lungul unei succesiuni de măşti şi ipostaze, ca mercenar al propriei amoralităţi hedoniste. Atras în adolescenţă de legionarism („un coleg al tatălui meu, oficiantul PTT Iosif Bozântan, unul dintre cei zece «Decemviri» care l-au asasinat pe disidentul legionar Mihail Stelescu (...) dacă eram cu 4-5 ani mai mare, cred că aş fi devenit legionar. Multe lucruri ale «lor» conveneau naturii mele intime : setea de acţiune, pasiune precoce pentru armele de foc şi albe, probabil substitut al unei sexualităţi precoce, intoleranţa faţă de constrîngerile burgheze, care, pînă la urmă, duce pe intelectualul sărac, şi prea laş ca să se arunce în braţele negre ale anarhismului, la acceptarea cu scrîşnete de dinţi a constrîngerii totalitare de dreapta”), ajunge voluntar voios la Salva-Vişeu. Junele admirator al lui Iuliu Maniu devine complicele lui Gh. Gh.-Dej, Groza & Co. („în noiembrie 1949, deşi la 16 ani n-aveam drept de vot, am pus de vreo douăzeci de ori, în diverse secţii de votare din Oradea, ştampila pe semnul BPD-ului, «Soarele», în rîsetele şi clipirile complice din ochi ale tovarăşilor înarmaţi, desemnaţi de PCR să asigure deplina corectitudine a alegerilor”), pentru a fi invitat de Ceauşescu, prin 1970, să devină ministrul Culturii („în viaţă am cheltuit mai multă energie ca să scap de orice funcţie, decît alţii ca s-o obţină”. „Oricum, primul meu dascăl întru rebeliune - «revoltă în genunchi», e adevărat - a fost Lev Davîdovici Bronstein, zis Troţki, după numele jandarmului care l-a arestat la Odessa”). Şi tot aşa, tatăl eroului ideal Andrei Sabin („o Charlotte Corday bărbat”), rebelul setos de acţiune, femei şi adevăruri sangvine, idealistul singur împotriva tuturor ş.a.m.d. („din spirit de contradicţie, sau din simpatia mea sucită care merge, întotdeauna, spre cei învinşi”, „...mă înscrisesem în UTC în octombrie 1945 şi jucam ping-pong la sediul IMCA”) va face un pamfleţel la adresa tovarăşului Eduard Mezincescu, ministrul Culturii şi „gigoloul Anei Pauker, pe lîngă care îndeplinea şi funcţia de majordom”, şi va scăpa de închisoare graţie unei „distinse 392 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM tovarăşe, provenind din înalta burghezie evreiască şi totodată ilegalistă (...) Am fost dat afară, cu onoare. N-am nici un merit personal. Aveam deja la tipar o nuvelă împotriva lui Tito. Leonte Răutu îmi comandase personal şi o piesă de teatru pe aceeaşi temă şi eram gata să răspund oricărei „comenzi sociale”, indiferent că ar fi trebuit să demasc uneltirile Vaticanului (...) Am avut pur şi simplu noroc. Nu mi s-a dat voie s-o fac! ”. Cel care a răvăşit cu Setea o ţară aflată în nebunia colectivizării forţate se duce „în penitenţă” în 1990 „să-mi iau chitanţa de proprietar al celor patru iugăre şi jumătate ale bunicii, pămîntul pe care se dusese să moară, singură şi oarbă, prin anii ’60, deoarece ginerele ei Petru Bugă, «regăţanul bolşevic» întors din prizonierat căpitan în divizia «Horia, Cloşca şi Crişan», le-a predat Statului; altfel nu mai putea rămîne director de şcoală. în cartea mea Setea i-am născocit crize bovaric-sociale de conştiinţă, pe care nu le avea, sau i le-am împrumutat pe ale mele, cu desăvîrşire artificiale”. Şi încă două citate, de final, pînă săptămîna viitoare, cînd vom intra în fondul romanului: „Prin anii ’70, la un 23 August, stăteam în colţul din stînga al tribunei oficiale, într-un grup, mereu acelaşi: Valter Roman, Ion Iliescu, Ştefan Voicu şi George Macovescu şi «făceam rezistenţă», adică bîrfeam cu glas scăzut”. Iar în decembrie 1989, la întrebarea lui Titus Popovici: „Nu-ţi dai seama că o să fim spînzuraţi cu toţii ? ” - Dumitru Popescu îi răspunde : „Ba da, dar nu ţi se pare normal?”. * Am punctat la iuţeală, săptămîna trecută, promptitudinea lui Titus Popovici - desăvîrşită întruchipare a cinismului mercantil, egocentric epicureu, profesionist omniadaptabil şi, paradoxal, excentric faţă de centrul de putere, dar situat invariabil în centrul ocult al orbitei -, promptitudinea, zic, sesizarea (mercenarială) a specificului comenzii superioare. „îmi revine, parţial desigur - scrie el -, meritul discutabil de-a fi fost printre primii făuritori, în cinematografie cel puţin, ai mitului «insurecţiei» (...). Venirea în întîmpinare este totdeauna privită ca o dovadă de ataşament” (vezi povestea întreagă la p. 159). Trebuie să recunoaştem că a sluji leninismul la 20 de ani, socialismul franco-sovietic în Străinul, dejismul colectivizării în Setea, dezgheţul SEMINŢE DE SCANDAL 393 naţionalismului ceauşist în Puterea şi adevărul, pentru a face, după 1990, parodia lugubră a dictaturii ceauşiste (în Cutia de ghete), despuierea minciunii, caricatura nomenclaturii şi a propagandei, reluîndpe invers, la 60 de ani, idealurile adolescenţei, este fără doar şi poate o performanţă. în plus, să nu uităm că omul chemat în 1987 de Ceauşescu să răspundă oficial atacurilor istoriografiei maghiare, „umilul” responsabil al revistei vînătorilor şi pescarilor sportivi, juca pe degete generali şi colonei de verde şi albastru (toţi în civil, desigur) tocmai în numele chiolhanului cinegetic menit să ascundă sau să condamne... putreziciunea sistemului! în sfîrşit, e de notat hazlia contrapunctică prin care autorul Pasacagliei (1960), admiratorul lui Fidel Castro (însemnări din Cuba, 1962), scenaristul noului cult ceauşist din Columna (1968) şi Mihai Viteazul (1969) este unul şi acelaşi cu scenaristul Operaţiunii Monstrul (1976) şi cel care, în 1983, se plîngea că nu-şi poate îngriji discopatia „cîştigată la vînătoare şi pescuit” decît la Spitalul Elias : „La Elias, bineînţeles, ca membru în CC nu aveam voie să mă duc în altă parte, la Institutul de Reumatologie, de pildă”. Chiolhanul în dictatură Nenorocirea tipului politic pe care-1 reprezintă Titus Popovici rezidă în utopia (slujită neabătut o viaţă) a „socialismului liberal”. „Un timp am crezut că socialismul latino-american va fi altfel”, oftează autorul în „Cartierul Primăverii”. „Intelectualul e veşnic dispus să complice lucrurile, să-şi imagineze de pildă comitetul central al partidului comunist, de la noi ori de aiurea, ca pe un fel de centru misterios, organism ezoteric, ceva în genul ordinului Templierilor, al Francmasoneriei sau al S.S.-ului. în realitate, peste tot a fost vorba de o ceată destul de pestriţă, cu cîţiva intelectuali naivi sau slabi de caracter în chip de stafide pe cozonac, o bandă adunată pe criteriul fidelităţii faţă de un şef (nu altfel îşi recruta Terente sau Al Capone tovarăşii!), criteriu de natură feudală şi care nu putea naşte decît o politică reacţionară, în toate domeniile. ” înţeleg, îi răspunde Criticul: „Furia neselectivă cu care scrii este expresia unei decepţii amoroase. Te-a decepţionat socialismul prin antiintelectualismul funciar al reprezentanţilor săi”. 394 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Observaţie capitală. Aşa se poate înţelege şi frenezia troţkistă cu care a îmbătrînit şi a murit ludicul feroce pe nume Paul Georgescu, tip aproape halucinatoriu în malignitatea sa, cum să-i zic, îmbîrligătorie. La nostalgicii menşevismului ne gîndim periculos de puţin noi, cîrcotaşii bolşevismului. (între paranteze fie scris, niciodată n-am ştiut cine-i mai primejdios, I.D. Bălan sau Radu Forian? Nicolae Dragoş sau Ion Ianoşi ? Eugen Florescu sau Paul Georgescu ? Cu alte cuvinte, e mai cavernos, pe termen lung, socialismul de bibliotecă faţă de înfăţişările sale primitiv-propagandistice ?) în fond, despre boieria de partid, perfect ilustrată de Dej, Maurer sau Mihai Ralea, dă seama cel mai bine nu atît segmentul dedicat în „Cartierul Primăverii”, strict politic, primilor doi (V.V. Roşioriidăvede şi Mihai Radu Florian), cît meniul de la partidele de vînătoare : „muşchiu-leţ de mistreţ, brînzeturi de mai multe feluri, icre, sardele, ficat de gîscă, nisetru marinat, ghiudem de Dobrogea, păstrăv la hîrzob, prepeliţă în aspic, batog de morun, sălămior de urs, chiftele de biban, pate de sitari din care gusta [Gh. Gh.-Dej, n.n.] criticînd ca un fin gurmand...”. Peste ani, acelaşi grefier gourmet îi va nota şi lui Ceauşescu sărbătorile papilar-gustative: „.. .tovarăşul luase păstrăvi au bleu, muş-chiuleţ tăvălit în mălai, brînzoaice pufoase cu stafide, un Chardonnay la peşte, Miniş-Cadarcă la friptură, Murfatlar-Sauvignon la desert...” Mai că-ncepi să înţelegi de ce avem, acum, la zece ani de la moartea lui Ceauşescu, aşa o clasă politică: idealul fiecărui insider sau outsider au fost tocmai aceste meniuri (plus casele de vacanţă ş.a.m.d.) - şi atît. Mă rog, jalea începe - literar vorbind - cînd, în dorinţa de a-şi înjosi personajele care l-au „cinstit” o viaţă, memorialistul coboară tonalitatea pamfletară pînă la nivel de closet. Despre Ana Pauker (aici, Vera Rosenblum) zice că „ştia că se regulează în draci, un băiat al ei era făcut cu Moriţ Torez...” etc. („Cartierul Primăverii”, p. 153). E drept, tonul este al lui Dej: „Curve păguboase, umblă după năluci şi p’ormă fac pe miraţii cînd, din motive obiective, eşti silit să le tragi un glonţ în ceafă”. în acest sens e de analizat varianta grobiană (op.cit., p. 63) a unui Ceauşescu în relaţii homosexuale, în închisoare, cu Dej („fuseseşi nevoit să strîngi în braţe trup fraged de utecist, altfel ţi se tulburau creierii”), sau, mai elaborat, în „Disciplina dezordinii”, p. 44: „Ceauşescu fusese «fetiţa» lui Gheorghiu-Dej, mi-au confirmat-o Chivu Stoica şi inginerul N. Celac, rezident în România anilor ’40 al GRU, organizatorul, printre altele, al evadării lui Dej din lagărul de la Tîrgu-Jiu”. De aici încolo, se poate lesne intra în paranoia! SEMINŢE DE SCANDAL 395 Joarda şi memoria satirică Confesiunea esenţială a acestui egocentric hedonist se află la pagina 138, cînd elevul Popoviciu Titus primeşte joarda de la învăţătoare: „Ţin minte beţia ce m-a cuprins atunci, ca o nebunie neaşteptată, şi ruşinea care nu s-a şters nici astăzi m-a făcut să mă feresc toată viaţa, cu orice preţ, de orice funcţii care să-mi dea putere asupra semenilor mei (...) I-am sculat în picioare, le-am verificat caietele, şfichiuind cu nuiaua de sînger palmele întinse ale celor ce mi se părea că mă înfruntă. Şi nimeni, nici unul, nu s-a repezit să-mi ia joarda, să mă calce în picioare. Nu m-a pîrît nimeni, nici mătuşii, nici părinţilor. Pedeapsa o aştept şi azi”. Acea frenezie (nepedepsită) a biciuirii (orice dictatură e un reflex al sadomasochismului) va fi acţionat în compunerea lui Mitra Moţ ori a activistului Ardeleanu, pentru a căpăta acum, retroactiv, suculenţă în portretul lui Leonte Răutu, omul „voluptăţii cinice” (p. 73), al lui Mihai Dulea („un avorton intelectual, ros de ambiţii solitare”, p. 13), Maxim Berghianu („tip de boss american, de-o vanitate agresivă, ascun-zînd cine ştie ce complexe”, p. 42), Cornel Burtică („şmecher insolent, un pospai de maniere pe un fond de aroganţă oltenească”, p. 210), Demostene Botez (propulsat de Ralea ca reprezentant al României la UNESCO, „una dintre cele mai invidiate şi mănoase sinecuri”, om de „o lăcomie proverbială” şi însurat cu „o fostă infirmieră ţigancă, cu mari talente felaţionare” etc., vezi p. 147), J. Popper (căruia Titus Popovici îi slujeşte de negru la romanul Taina albă, vezi p. 217 ş.u.). Fac excepţie de la tratamentul cu acizi Petrică Popa, unul dintre primii cobai de la experimentul Piteşti, care-i mărturiseşte autorului chinurile îndurate de pe urma sadismului lui Zeller, şeful Securităţii regionale (p. 301), Valter Roman (pp. 273-280, „om fin, inteligent şi curajos”, încrezător în viitorul eurocomunismului), Ilie Verdeţ (p. 11, „om realist, mai necorapt şi cu şira spinării mai dreaptă”), oarecum Mihai Beniuc (p. 242 ş.u.), „plin de o grea mînie ţărănească, bîntuit de o metafizică tristeţe erotică, o îndîrjire dincolo de contingent împotriva neîmpli-nirilor”, cu o „pată de neiertat” („Pe muchie de cuţit”), vîrf de lance în demascarea lui Al. Jar, de o kremlinitate absolută, dar nu mai puţin incitantă. Cuplul Mihai şi Emma Beniuc face deliciul paginilor 242-246, de reţinut pentru comentariul recentei apariţii memorialistice a poetului 396 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM din care se citează aici măreţul distih: „Mă simt ca un gîndac într-o dumbravă./ Şi strig: măreţ partid, o, slavă! Slavă! Nerezumabile, adică de un farmec (sarcastic) nebun, sînt figura instructorului Ghiţă Botău (p. 304), personaj cu o biografie exemplară pentru ce va să zică mizeria umană a micului activist, scena cu tovarăşii din conducerea judeţeană de partid, care, aflaţi în vizită de lucru la Gurahonţ, joacă fotbal cu pui fripţi (p. 135), lecţia de viaţă ca feerie a minciunii, pe care i-o dă Ştefan Mladin, pe şantier, la începutul anilor ’50 (p. 314 ş.u.), după cum pe cît de atrăgătoare, pe atîta de greu credibilă este figura (literară, prea literară) a doctorului Pavel Kondratievici Covalenco (pp. 144-155). în schimb, pitoresc şi credibil este traseul părintelui Virgil Maxim, candidat PNL în 1946, refuzînd să semneze abjurarea de la greco-catolicism, arestat în 1948 („i-am făcut un portret nedrept şi caricatural în Străinul, dar cînd ne-am întîlnit, după ieşirea lui din închisoare, nu mi-a reproşat-o”) şi devenit fanatic susţinător al lui Ceauşescu în anii ’70, „pentru politica lui naţională (...) eram ferm convins că secretarul general este în realitate un mistic, care în severa lui solitudine se roagă în faţa icoanelor...” (p. 303). Dincolo de cazuistică Prin hăţişul memorialistic, printre activişti basarabeni sau evrei, vagi impulsuri autocritice (mai degrabă autopersiflante şi, oricum, autocompă-timitoare), vizite la Moscova, rubedenii cu cîntec (vezi racolarea tatălui în PCR de către actorul Lazăr Vrabie!), printre fraţi legionari ajunşi comunişti inflexibili (Comaniciu) etc. etc. - se desprind cîteva subiecte extrem de delicate, de care scriitorul se atinge cu elegantă seninătate, precum legătura dintre spiritul iudaic şi idealurile comunismului, iredentismul maghiar,.rolul Moscovei în făurirea statului Israel ş.a. Tocmai fiindcă îşi tratează, fără excepţie, cu exemplară înţelegere şi francheţe prietenii (sau rivalii) minoritari, autorul îşi permite confesiuni, altminteri riscante (vezi p. 122), despre sentimentul maghiar al „părăsirii universale, al coalizării întregii lumi împotriva Ungariei, veşnica victimă nevinovată” (dar „pe mine tocmai această lipsă de măsură, această patimă şi nechibzuinţă mă atrăgeau”), dar şi exprimarea unor perplexităţi pe cît de profund întemeiate, pe atîta de supuse, de obicei, malformărilor: „Multă vreme şi chiar astăzi a rămas pentru mine o SEMINŢE DE SCANDAL 397 dilemă nelămurită dragostea tenace, deşi neîmpărtăşită, a evreimii transilvane faţă de un maghiarism care-o respingea contondent, încă din zorii nesiguri ai epocii modeme; primul pogrom din zona ce se denumeşte cu mîndrie exclusivistă «central-europeană» s-a dezlănţuit în 1848” (p. 123 ş.u.). Sau : „Eu resping ideea că supravieţuitorii holocaustului, în această parte a lumii, au îmbrăţişat ideile marxiste şi s-au avîntat în primele rînduri pentru aplicarea lor, numai dintr-un oportunism «specific» ce se atribuise rasei lor, care «simte», după un milenar antrenament forţat, dincotro bate vîntul. Dimpotrivă, aş spune că prezenţa evreilor în avangarda mişcării comuniste era o consecinţă firească, logică şi necesară. între ideologia nazistă care îi sortea unei dispariţii totale şi ignominoase şi ideologia comunistă - aparent la polul opus -, alegerea, ca în tragediile antice, era dinainte determinată...” (vezi, pentm detalii şi nuanţe, p. 271). în sfîrşit, concluzia de la pagina 273 : „.. .De aici agitarea ideii unui Ardeal autonom, ceea ce este azi o utopie propagandistică primejdioasă, pentru că dezlipirea Transilvaniei de România, chiar pentru a deveni o ipotetică «nouă Elveţie», nu poate rezulta decît de pe urma unui război între cele două ţări, soluţie foarte puţin probabilă, atît în actualul context, cît şi din punct de vedere al raportului de forţe”. Nu ştiu cît şi cum se va mai studia în manualele noastre de literatură creaţia prozatomlui Titus Popovici, dar pentm istoria literară, ca şi pentm psihologia „tovărăşiei de drum” ca dulce perversiune, drumul de la Străinul la Disciplina dezordinii rămîne unul de neocolit. 22, nr. 43 , 44/26 oct.-8 nov. 1999 SEMINŢE DE SCANDAL 399 Viaţa la umbră G. Brătescu, Ce-a fost să fie. Notaţii autobiografice, Editura Humanitas, 2003, 479 pagini Cum să-i numeşti? Nomenclatură de catifea? Softcomunişti? Nostalgici ai menşevismului ? O lume închisă, eroică în anacronia ei, o lume fatalmente conspirativă, acţionînd aproape masonic, orchestră roşie cu partituri albe. O lume pervers îngăduită, şantajată şi manevrată de securimea ceauşistă : mica lojă română a stîngii luminate ! E ceva comun (dureros sau ridicol, depinde cum vezi lucrurile) între aristocraţia crepusculară a anilor ’50, acea boierie autohtonă devastată de copita proletcultului mujic în asociere cu ţigănia troglodită, şi marxiştii din convingere, acei socialişti cuminţi, octogenari utopici pentru care toate ororile bolşevismului au fost numai nişte „accidente de parcurs” ce au „întinat vremelnic sfintele idealuri egalitare”. Cum naiba să te mai împaci cu istoria, tu, care i-ai auzit pe Paul Georgescu în 1987, şi în 1994 pe Aurel Cioran exclamînd cu egală mîndrie, la fel de intratabil: „Dragă, eu am rămas troţkist”, respectiv „Dragă, eu am fost şi am rămas legionar” ? ! ? în ce-1 priveşte, memorialistul nostru e prins bine de Dan Deşliu (citat la pagina 394): „Gheorghe Brătescu, un ins interesant, medic, a fost figură de prim-plan în UTM, dar un om care s-a rebifat la vreme, pentru că era şi este un intelectual autentic”. Născut în 1922 la Vălenii de Munte, G. Brătescu suferă la 11 ani un adevărat „proces de reeducare” prin care un văr al său, Ioniţă Sersea, îl transformă „într-un admirator necondiţionat al Uniunii Sovietice”. Este ateu, şi la 18 ani „atitudinea de ateism cvasimilitant se datora şi recentelor mele lecturi marxiste”. Deşi la 21 de ani, în urma audierii unei conferinţe prezentate de Alice Voinescu, îşi dă seama „că este necesar să-mi revizuiesc opiniile privitoare la slaba importanţă a factorului ideal în orientarea conştiinţei individuale şi colective”, asta nu-1 împiedică să intre în 1944 în UTC. Tatăl, simpatizant liberal, medic şi abonat la Universul, „a trăit ca pe un coşmar prezenţa trupelor sovietice şi preluarea puterii de către comunişti. Adeziunea mea din toamna lui 1944 la UTC l-a umplut de oroare. A încetat din viaţă în 1949, încredinţat că venirea aici a americanilor nu poate întîrzia”. în 1945, G. Brătescu intră în PCR, şi la 3 martie este trimis să stea de pază la locuinţa lui Vasile Luca. „A doua zi, am făcut de gardă, dimineaţa, la locuinţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu.” La 18 iulie 1946 face parte din delegaţia tineretului român la Parada Unională a Sporturilor de la Moscova („îmi umplu mirosul, auzul de clipele acestea. M-am întîlnit cu locurile în care se dospeşte viitorul omenirii”, notează atunci în jurnal). între 1947 şi 1948 este director în MAE, iar din 1948 în 1951, prim-consilier al ambasadei RPR la Moscova. Peste patru decenii, fostul revoltat pe antisovietismul lui Koestler din Darkness at noon, trimisul UTC la Geneva şi Paris în 1947, asistentul, în 1952, la catedra de materialism dialectic de la „Ştefan Gheorghiu”, în fine, rebifatul care plănuia în 1949 să scrie un roman despre guvernarea legionară şi „pulsul vieţii colective”, este căutat, în toamna lui 1989 de Cornel Bogdan şi Silviu Brucan, semnează în casa lui Al. Paleologu, alături de G. Liiceanu, Stelian Tănase, H. Wald ş.a., o declaraţie de protest contra represiunii de la Timişoara, pentru ca acelaşi Brucan, acum la FSN, să-l tenteze (în van) cu recooptarea în diplomaţie : „Evenimentele de la sfîrşitul lui 1989 m-au încredinţat pe deplin care a fost dintotdeauna esenţa partidelor întemeiate pe principiile tactice enunţate de Lenin şi Stalin (...) principiul ascultării reprezintă garanţia menţinerii partidului la putere şi deci a menţinerii nomen-claturiştilor la putere” (vezi p. 401). „Nici eu, nici nevastă-mea n-am purtat niciodată verighetă.” Degeaba mă acuză G. Brătescu fiindcă, recenzîndu-i în 1995 cartea despre Freud şi psihanaliza în România, am început prin „a aduce la cunoştinţă cititorilor că sînt ginerele Anei Pauker”. Oricum am întoarce lucrurile, căsătoria cu Tania Pauker i-a forjat întreaga existenţă, cu ascensiunea şi viaţa la umbră, în penumbră şi iar la lumină după aceea. Cu Moscova, unde a stat pe aceeaşi stradă cu Beria, ia masa cu Lîsenko, îi vede pe Stalin, Mao şi Zhou Enlai, are „cele mai afabile relaţii” cu faimosul 400 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Markus Wolf, dar şi cu dosarul de urmărire informativă iniţiat de generalul Gh. Pintilie, acelaşi Pantiuşa Bodnarenco, omul care-i spusese Anei Pauker: „Daţi-mi-1 mie pe Brătescu, că e băiat bun”. Cu primul copil al cuplului, născut la 9 mai 1950 şi botezat Stela, „în cinstea ambasadoarei Bulgariei, Stella Blagoeva, veche prietenă a soacrei mele”, dar şi reabilitarea din 1969, chemat de urgenţă la sediul CC de Ştefan Duduman, „un tovarăş pe care-1 cunoşteam din vremea studenţiei” care-i declară solemn: „Vezi, tovarăşe, că partidul face totdeauna dreptate? Poţi fi reprimit în partid”. Cu treceri vremelnice pe linia moartă, urmate de alte şi alte congrese şi colocvii internaţionale, niciodată prea sus, dar niciodată prea jos. Dincolo însă de exemplaritatea în sine a acestui destin, sînt încă multe lucruri interesante, multe detalii cu cîntec, de care ne vom apropia săptămîna viitoare. * Dacă pentru specialişti numele lui G. Brătescu este indisolubil legat de istoria medicinei româneşti, pentru cititorul de istorii el rămîne ginerele Anei Pauker şi editorul memoriei lui Belu Silber. De aici multele aşteptări frustrate de acest volum. De bună seamă că nu aşteptam „rebifări”, bîrfe şi dezvăluiri cu fiori la capitolul Ana Pauker. Bunul-simţ (uman şi... istoric) îi dictează celui prea apropiat cîndva să păstreze acum, în compensaţie, o bună distanţă faţă de subiectul atît de fierbinte. (Atît de fierbinte încît, în cele aproape 500 de pagini, numele Maurice Thorez nu este pomenit nici o dată.) Dar măcar cîteva elemente în plus s-ar fi cuvenit. Altminteri, ca apreciere globală a persoanei, rămînem cu nota de jurnal a junelui comunist emoţionat de oratoria lui Bodnăraş şi de propunerile amicului Miron Constantinescu, la 10 august 1945, cînd Ana Pauker face, la plenara Centrului Universitar Bucureşti, o expunere de aproape trei ore : „E fascinantă. Profunzime neobişnuită a analizei, exprimare într-o românească splendidă. Glas bărbătesc, tăios. Expresii de un familiarism sănătos, stalinist. De nu s-ar mai sfîrşi discursul”. Noroc de contrapunctul care umanizează pornirile de stahanovism sufletesc ale tinereţii: la cîteva zile de la plenară, eroul nostru află că are blenoragie „de pe urma vizitei la un bordel destul de distins”. SEMINŢE DE SCANDAL 401 Mai avem o relatare despre Ana Pauker la pagina 283, din vremea ostracizării, prea puţin semnificativă („adeseori venea să o vadă o muncitoare veche, tovarăşă de puşcărie, Maria Andreescu. Mai treceau pe la ea ilegalista Lea Livia Ardeleanu, fostă responsabilă de cadre la Teatrul C. Tănase, profesorul de farmacologie de la I.M.F. Alfred Bernard Teitel...”), dar şi un context, la pagina 268, pentru care memoria Tovarăşei va să-i fie recunoscătoare autorului: în 1955, cînd acesta îi arată raportul lui Hruşciov la congresul XX al PCUS şi o întreabă: „Nu-i aşa că e doar o fabulaţie?”, Ana Pauker răspunde calm: „Deloc. Totul e adevărat. Ba încă nu-i spus întreg adevărul”. Avea „o repulsie faţă de crimele lui Stalin”, notează G. Brătescu. „Admiraţia ei se îndrepta fără nici o reţinere către Marx. ” Cît despre „provocatorul” Belu Silber, aici parti pris-ul doctorului Brătescu este evident: ce-i reproşează lui Petre Pandrea (vezi p. 414) îi iartă cu largheţe cinicului dialectic : „Memorialistul a putut, datorită şi spiritului său satiric pus în slujba anumitor resentimente, să fie nedrept cu unele persoane destul de onorabile”. Dar nu pentru examene de conştiinţă avem a citi cu profit memoriile doctorului Brătescu, ci pentru conturarea unor părţi ale mediului comunist de la 1944 la 1953, cu fizionomii şi scene despre care foarte rar auzi cîte ceva. Imre Toth, Al. Şiperco, Kindi Sonnereich, Iluş Kaplan, Mitia Sanielevici, Elena Păsculescu (sora lui Teohari Georgescu), Isac Brucăr, Tiberiu Torok, Iosif Bogdan, Geza Grosz, Cârmi Goldstein (cel care a înregistrat mesajul radiodifuzat al regelui, de la 23 august 1944), Gabriel Barbu, cadristul Mirel Costea, avocatul Radu Olteanu, „neliniştitorul doctor Sandu Lieblich (vezi relatarea cu Vasile Luca, p. 282), ca şi prietenii de casă ai familiei Brătescu de după moartea Anei Pauker (Piki şi Rodica Grozea, Ned şi Adriana Dumitrescu, Sonia şi Ludmila Beneş, Dan şi Ioana Berindei, Ioana Toth născută Lambrino şi Fana Steriade, născută Kembach). O notă aparte pentru prezenţa lui Occsi (Francisc) Samuel, evreu ungur prezentat de Imre Toth, „care activase în mişcarea comunistă ilegală”, trimis de partid „în Israel, pentru a desfăşura activităţi de spionaj. Cînd l-am cunoscut, Occsi lucra la Securitate, în problema relaţiilor cu Israelul. Occsi şi Biri, soţia lui, au devenit nelipsiţi de la reuniunile noastre aniversare”. în fine, Saşa Glanzstein (devenit Saşa Muşat) condimentează decisiv cazuistica: agentul PCR la socialişti, „informator al partidului nostru în cercurile social-democrate din 402 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Franţa”, apoi autor, împreună cu Gugu Sevianu şi Paul Ioanid, al devalizării dubei Băncii Naţionale, toţi trei fiind executaţi. „Saşa Muşat era văr cu Florica, soţia lui Bodnăraş, iar Ioanid abia divorţase de o cumnată a lui Drăghici. Nu cumva serviciile speciale avuseseră interesul să-i lichideze ? Nu sînt de părerea celor care cred că întreaga afacere ar fi fost o simplă înscenare...” (vezi p. 288 ş.u.). în contrapartidă, prezenţa înţeleaptă şi comprehensivă a prietenului Sergiu Al-George, budistul de la 1944, predicînd apolitismul (vezi pp. 124, 128: instructiv este modul în care se restabileşte legătura celor doi, după anii de puşcărie ai orientalistului, vezi p. 321). Dar există în această carte o pagină pur şi simplu zguduitoare (146 ş.u.) şi inenarabilă, echivalentă lumii lui Ţurcanu de la reeducarea piteşteană. Cine mai are vreo umbră de îndoială despre caracterul profund sado-criminal al bolşevismului este rugat s-o citească. Dacă nu, să rămînă cu umbra. Ziarul de duminică, nr. 28, 29/25 iul., 1 aug. 2003 Cronică nervoasă Henry Zalis, Grădina cu rodii, Editura Universal Dalsi, 282 pagini Zău dacă ştiu de ce m-au enervat aşa de tare evocările lui Henry Zalis! în definitiv, oameni sîntem şi cine „te face om”, te respectă, îţi alintă frustrările şi te ajută în tinereţea revoluţionară, îţi rămîne în amintire precum farul pe mare. Dar nici chiar aşa! în ultimii ani, am înţeles, cred eu, foarte bine nostalgiile ceauşismului originar, citind memoriile unor Dumitru Popescu, Silviu Curticeanu, Alex. Bârlădeanu, Cornel Burtică, Ion Brad, Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, făcînd serioase eforturi de obiectivare pînă şi în faţa teoriilor unor Neagu Cosma, Nicolae Pleşiţă & Co. Ba chiar şi nostalgiile dejiste, drapate egolatru, ale lui Silviu Brucan le-am înţeles, mi le-am justificat omeneşte pînă la un punct. Asta, deşi nu le-am acceptat nici premisele utopizante şi nici, mai ales, absenţa „simţului critic şi autocritic”, cum se spunea pe atunci. Aşa e peste tot în lume cînd se analizează dezastrele produse de comunism: se pleacă de la o presupusă inocenţă iniţială, se ajunge la inerentele erori şi „accidente de parcurs”, se condamnă „întinarea” sfintelor idealuri de către dictatori (invariabil cu faţă fascistă ori naţionalistă), se trece la zdruncinarea Dreptei şi la „inechităţile capitalismului”, pentru a se ajunge la necesitatea universală a social-democraţiei etc. Dar nu ştiu de ce tot ceea ce pot să accept în evocările nostalgicilor politicieni comunişti devine brusc - şi furios - inacceptabil la un om de litere. Or fi fost roşii rodiile din „grădina” cu amintiri a lui Henry Zalis (dincolo de titlul malfonic al cărţii), dar e prea de tot să vezi în trecut numai purpura „sănătoasă” a obrajilor, nu şi palmele jilave, buzele mincinoase, încruntarea cenzurii, cinismul versatil şi, în general, mizeria aleilor fructifere... 404 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Adică, vreau să zic, Henry Zalis (72 de ani, absolvent de Filologie în 1955, om al Gazetei literare, cercetător la BCU cu cărţi despre romantismul românesc şi naturalismul european, dar cunoscut mai ales ca împătimit specialist în Felix Aderca) să nu ştie şi să nu spună altceva despre Zaharia Stancu decît că - bînd o cafea împreună, în fostul sediu al scriitorimii din casa Toma Stelian - fostul informator al Siguranţei şi om al bolşevismului i-a spus, oftînd : „Bravo, Henricule, noi sîntem cît sîntem jumătate talent, jumătate opera femeilor de lîngă noi”? ! ? Adică nulitatea vremelnic şi ilegal „universitară” pe nume George Macovescu să nu fie decît „profesorul nostru de teoria literaturii în anul I” ? ! ? Adică din tot examenul biografiei lui Petru Dumitriu să nu rezulte decît magnifica disculpare încuibată parşiv în formula: „Toţi eram pe atunci bolnavi de duplicitate, important era să nu o păţim” ! ? Eusebiu Camilar, autorul teribilei urîciuni intitulate Negura, a rămas în memoria afectivă a lui Henry Zalis prin trei gesturi: 1) „mă primeşte într-un salon mobilat ingenios”, 2) „mă serveşte cu prăjituri de casă”, 3) „îmi toarnă din ceainic” ! I. Peltz, „ieşit din genuni în lungi plimbări solitare pe şoseaua Vitan”, este încifrat în - culmea! - versurile lui Blaga „o, sufletul! Să mi-1 ascund mai bine-n piept” ! Un Blaga despre care, într-un articol („Poezia actuală şi ideile revoluţiei”) publicat în iulie 1959 în Scrisul bănăţean, Henry Zalis spunea că ilustrează „misticismul frenetic” şi „orientarea antiraţionalistă” specifică „declinului culturii burgheze” !... Şi atunci cum să te mai mire învăluirea lui Mihai Beniuc în falduri uitătoare de muchiile de cuţit ale piticului, precum: „veşnic proaspăt suflul vitalităţii ardelene, raportul energetic al marii poezii civice. în totul - zice Zalis despre Beniuc -, omul acesta cu o coamă de păr leonin ilustrează ireproşabil virtuţile acelui sentiment cultural ardelenesc, aşezat, constructiv, care ne-a adus pe meterezele unei unice redute...”. Decît rodiile lui Henry Zalis, parcă erau mai zemoase merele verzi ale lui Doinaş, muşcate aici săptămma trecută. E drept că Zalis notează şi „ifosele militante ale lui Paul Geoigescu”, „bizantinele compromisuri cu ultrajul”, la Geo Bogza, îl taxează de „ahotnic” pe Sergiu Fărcăşan fiindcă (după cronica la volumul lui Eugen Frunză Jos mîinile de pe Coreea) determină Secţia de presă să-i ia dreptul de semnătură pe 1953. Un Eugen Frunză considerat „poet minor”, dar şi „bun conducător de idei” ! Moştenind de la mamă „natura solară”, iar de la tată „firea suferindă şi temătoare de aventuri”, Henry Zalis nu-i poate preciza lui SEMINŢE DE SCANDAL 405 Marin Preda pentru ce scrie în Săptămîna lui Eugen Barbu („de nu mă umblau nişte jigodii, mă feream de vecinătăţile convulsive”), însă, trecînd peste preţiozităţile de limbaj şi vanitatea invariabil ultragiată a autorului, am fi nedrepţi dacă nu am atrage atenţia asupra celor două centre de sigur interes ale cărţii: călătoria întreprinsă în URSS în 1975 împreună cu Mircea Iorgulescu pentru a răspunde atacurilor la care presa sovietică supusese Delirul lui Marin Preda şi capitolul „între prinţi şi diplomaţi”, narînd experienţa autorului de colaborator la periodicul La Roumanie Nouvelle între iunie 1952 şi oct. 1953, sub egida Institutului român pentru Relaţii cu Străinătatea, alături de Al. Duiliu Zamfirescu, Eugen Filotti, Constantin Borănescu-Lahovary. Ziarul de duminică, nr. 14/11 apr. 2003 La împăiatul general Rodica Chelaru, Culpe care nu se uită. Convorbiri cu Cornel Burtică, cuvînt înainte de Adrian Cioroianu, cu postfaţă de Dan Pavel, Editura Curtea Veche, 257 pagini Cu toate că au un plus de firesc, de echilibru şi sinceritate, din unghi ideologic evocările lui Cornel Burtică sînt alterate de aceleaşi locuri comune care fac aproape irespirabilă memorialistica lui Dumitru Popescu, P. Niculescu-Mizil, S. Curticeanu, C. Mănescu, ca să nu mai vorbim de generalii Pleşiţă, Neagu Cosma etc. Şi anume: 1) comunismul rămîne sfînt în principii, doar că invariabil trădat de nemernicia generală; 2) şi Dej, dar mai ales Ceauşescu au fost patrioţi desăvîrşiţi (fiecare „în felul său”), Moscova, în primul caz, Elena Ceauşescu, în al doilea, fluturînd coada de diavol; 3) activiştii au fost permanent hărţuiţi de Securitate, fie făcuţi să trădeze, fie şantajaţi să colaboreze, intr-un sistem de bielă-manivelă ajuns la înflorire abia după 1989; 4) în ororile iniţiale, în dezvoltarea eminamente antinaţională şi deriziunea finală a comunismului, totul este justificabil cînd prin sabotajul exercitat de forţele reacţionare, cînd prin presiunile conjuncturilor internaţionale ş.a.m.d. „Eu sînt de la ţară, părinţii mei erau oameni săraci. Inegalitatea socială era deosebit de marcată. Am crezut sincer, n-am aderat nicidecum din oportunism. Nu cred că putem declara că întreaga politică a socialiştilor şi comuniştilor români a fost antinaţională. Sigur, au existat grave erori, s-au comis chiar crime, dar nu putem nega ceea ce s-a realizat în cei peste 50 de ani. Le putem reproşa că principiile de bază cu care au atras multă lume n-au fost aplicate consecvent” - iată limpede crezul omului. Nu e de blamat, ci de înţeles, de înseriat şi de pliat întru contextualitate. SEMINŢE DE SCANDAL 407 Lipsa cinismului egofil de tip Dumitru Popescu sau Titus Popovici, ca şi moderarea voinţei de autolegitimare/disculpare (altfel decît la S. Curticeanu) fac din Cornel Burtică un evocator cu mai mult farmec natural, cu măsură şi credibilitate în aluviunile faptice. Chiar dacă nu aflăm aproape nimic semnificativ din culisele acestei activităţi desfăşurate în bună parte pe coridoarele politicii comerciale externe (după ce, în 1960, era preşedintele Uniunii Studenţilor, în 1962 vine în MAE, în 1963 este consilier la Ambasada României din Paris, fiind apoi ambasador în Italia, Maroc, Malta, apoi ministrul Comerţului Exterior, intrat în dizgraţie în 1982, iar după 1989, fireşte, preşedintele unei societăţi româno-italiene) şi prea puţin din specificul muncii de secretar CC cu propaganda (1972), galeria noastră avidă de împăieri spectaculoase are de ce să jubileze. Securitatea îi pretindea ministrului 3 % din toate afacerile încheiate, pe motiv de colonei specializaţi în comerţ exterior. „Iubirea sinceră” dintre Dej şi Elvira Godeanu. Bodnăraş, artizan al ruperii relaţiilor României cu Vaticanul, în 1950, dar „anti-sovietic” în anii ’60. Concurenţa dintre Alfa Romeo (dorită de Dej şi Ceauşescu) şi Renault pentru cucerirea pieţei româneşti, accentul decisiv în favoarea francezilor fiind pus de de Gaulle. Montarea Revizorului în 1972 : unde noi ne iluzionăm cu scandalul Ambasadei Sovietice, Burtică dă o explicaţie ionesciană (doamnele Maurer şi Pană au fost stropite, din greşeală, de pe scenă, de unde şi scandalul...). Un Ceauşescu scindat dictatorial în 1980, după interdicţiile diabetice : una e să comanzi o ţară în regim gastronomic normal, şi altceva pe dietă fără alcool (rezon!). Sadica fericire din viziunea lui Hruşciov asupra Europei, ca un bărbat culcat: testiculele fiind deasupra Germaniei, Rusia are sfînta misie de a i le strînge periodic în menghina şantajului. Valter Roman ca fost membru al PC Ungar. Gogu Rădulescu şi concesiile economice făcute ruşilor în 1960. Trădătorul Pacepa (Burtică simpatizînd cu generalul Doicaru) şi tristeţea că „în timp ce cadrele de partid n-aveau voie să-şi construiască o locuinţă, jumătate din Breaza era ocupată de vilele securiştilor cu grade superioare”. Vasile Pungan şi Cornel Pacoste depistaţi drept colonei de Securitate. Boieria lui Maurer (cel care „a adus mari servicii ţării”), confruntări cu Lica Gheorghiu, Licio Galii, Propaganda Due şi afacerile de la Apaca. Detalii din organizarea TVR (cu Tudor Vornicu, Dinu Săram, Geo Saizescu), dar şi cazul Goma cu Ostinato („Securitatea s-a purtat cu Goma provocator, ca să-l determine să facă greşeli şi să plece din România”). Emanuel Valeriu „prins de 408 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM organele de miliţie pe litoral făcînd operaţiuni de schimb valutar. (...) Păunescu s-a oferit să-l ascundă la Flacăra şi aşa s-a muşamalizat totul”. Firma TERRA şi Joint International. Indulgenţe: „Pe Marin Preda l-am ajutat să se documenteze la CC al PCR pentru Delirul. Pe Nichita Stănescu l-am ajutat să primească o locuinţă şi buletin de Bucureşti, aşa cum am ajutat-o şi pe Ana Blandiana să primească locuinţă după cutremurul din 1977...”. în rest, „sînt culpe care nu pot fi şterse. Am tăcut, am fost laşi”. Ziarul de duminică, nr. 1/11 ian. 2002 Obsesia mecanismului Paul Georgescu, învăţăturile unui venerabil prozator bucureştean către un tînăr critic din provincie, Biblioteca Apostrof, 145 pagini Păstorind editorial generaţia ’80, Călin Vlasie şi Gheorghe Crăciun (i. e. editura Paralela 45) aveau acum cîţiva ani un proiect foarte interesant: să publice unul sau mai multe volume de corespondenţă inter-optzecişti. S-ar fi întrevăzut astfel caznele şi iluziile, compromisurile şi ratările, elanurile şi mîncătoriile delatoare ale acestei generaţii deloc răsfăţate, supuse cînd indiferenţei generale, cînd celor mai umilitoare şantaje, propuneri şi presiuni specifice ultimului stadiu al dictaturii: deriziunea. Moartea lentă prin descompunere morală, eşuare profesională şi discreditare prin colaboraţionism. Şi - culmea - totul la modul... ludic, adică în băşcălie, bişniţăreală, complicitate şi promiscuitate de bîlci. Atunci cînd cenzorul îi face cu ochiul cenzuratului, iar după actul maculării victima şi funcţionarul puterii merg împreună la crîşmă, unde se-neacă de rîs spunînd bancuri despre dictator, ce mai chichirez cultura? Destinatarul Dacă e adevărat că flecare deceniu de comunism românesc şi-a avut propriul tipic şi tensiunea-i adecvată (teroare şi exterminare în anii ’50, recuperarea manipulatoare a naţionalismului în ’60, lupta internă, în surdină sau pe faţă, din anii ’70, între diversele subansamble ale Aparatului), anii ’80 au însemnat, cel puţin pentru noii intraţi, atunci, „în cîmpul muncii”, un halucinant aliaj de farsă şi alienare. Supravieţuirea prin demenţă impusă, practicarea din exasperare a supradozei 410 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM culturale (narcoza erudiţiei fără nici o finalitate practică), frecventarea bătrînilor, deopotrivă a foştilor mahări PCR şi a foştilor deţinuţi politici ai dreptei interbelice. Toate ne-au marcat definitiv (şi definitoriu), astfel încît examenul istoric al optzecismului s-ar putea face lesne prin evocarea cercurilor (vicioase, virtuoase, concentrice) din jurul unor figuri ca Nichita Stănescu, Silviu Brucan, Gogu Rădulescu, Nicolae Breban, Mihai Ungheanu, Eugen Barbu, Paul Georgescu, a cenaclurilor conduse de N. Manolescu, M. Martin şi Ov.S. Crohmălniceanu, din jurul lui C. Noica, Arşavir Acterian, Toto Enescu, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu, cu Mircea Zaciu la Cluj, Alexandru Zub la Iaşi, Livius Ciocârlie la Timişoara ş.a.m.d. Ei bine, pînă la realizarea acelui volum de corespondenţă inter--optzecistă, iată că unii combatanţi ies singuri, de bunăvoie (chit că pieziş) pe covertă. Excelentă ideea lui Ion Simuţ de a publica scrisorile primite de la Paul Georgescu între 1976 şi 1986. Dotat cu certe calităţi de istoric literar şi editor, Ion Simuţ (n. 26 aug. 1953, corn. Hotar-Bihor) este un produs (1975-1979), aş zice, tipic al şcolii filologice clujene (M. Zaciu, Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Marian Papahagi & Co.). A debutat în Echinox (în redacţia căreia a şi lucrat între 1975 şi 1978), a colaborat la volume colective coordonate de Mircea Zaciu (Dicţionarul scriitorilor români, Ceasuri de seară cu Agârbiceanu, Liviu Rebreanu după un veac), a îngrijit şi prefaţat ediţii şi antologii din Agârbiceanu, Teodor Scorţeanu, Goga, Sadoveanu, I. Peltz, Bacovia, Arghezi ş.a., a debutat editorial cu volumul Diferenţa specifică (1982), iar după 1990 : Incursiuni în literatura actuală, 1994, Revizuiri, 1995, Confesiunile unui opinioman, 1996, şi Critica de tranziţie, 1996. în prezent, este nu doar profesor la Universitatea din Oradea şi editor la Familia, ci şi omul în care generaţia îşi spune cele mai mari speranţe în ce priveşte realizarea unei istorii a literaturii române contemporane. Ion Simuţ l-a contactat întîia oară pe Paul Georgescu în toamna lui 1976, pentru a-i solicita colaborarea la o anchetă a Echinoxului despre Sadoveanu, după care au intrat în corespondenţă, şi-au recenzat reciproc cărţile, l-a vizitat pe „conu’ Paulică” în bîrlogul său afumat de pe strada Sf. Constantin, 24, i-a primit încurajările, sfaturile şi chiar ajutorul în cîmpul relaţiilor editoriale şi ziaristice etc. „De la 1 octombrie 1986, eram redactor la revista Familia, iar de la această dată, corespondenţa mea cu Paul Georgescu, în mod ciudat, încetează, ca şi cum maestrul METABOLISM LITERAR 411 şi-ar fi îndeplinit rolul de a mă «elibera». Retrospectiv, am proiectat o lumină mitologică asupra faptului, considerîndu-1 pe Paul Georgescu ca un substitut al lui Hermes, cel care are rolul extrem de important de a-1 preveni pe Ulise asupra farmecelor fatale ale lui Circe, vrăjitoarea din insulă.” „ Polivalenţa necesară ” Trei ipostaze reţine, în principal, memoria literară din prezenţa lui Paul Georgescu. Congenerii, tovarăşii de partid şi idealuri comuniste, reţin credinţa neabătută a scriitorului în idealurile troţkismului, paralel cu nestinsa idiosincrazie la tot ce va să zică Dreapta (în ilegalitate, a fost deţinut politic, iar faptul se vede adesea în prozele sale). Generaţiile literare din anii ’50-’70 reţin figura oportunist-cinică a cultumicului de partid, pasionatul mînuitor de culise literare, artizanul de cabale compromiţătoare pentru toată lumea, omul aflat în umbra lui Leonte Răutu, invidiind faima careului format din Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu şi Titus Pbpovici, într-un cuvînt: „carnasierul”, dacă e să evocăm un pasaj din volumul Convorbiri cu Florin Mugur (1982), unde altruismul, sinceritatea, idealismul sînt tratate drept „vegetarianism”, atitudini total inadecvate breslei politico-literare. în fine, generaţia ’80 reţine din literatura lui Paul Georgescu un precursor al valurilor postmoderne, ludic şi cu intarsii intertextualiste, monstru de locvacitate strălucitoare: „îmi plăcuseră cu adevărat - îşi aminteşte Ion Simuţ în prefaţă - numai eseurile din Polivalenţa necesară şi mi se părea că Paul Georgescu face parte din categoria criticilor cu voinţa silnică de literatură, fără a fi ajutat de un talent pe măsură. Impresia s-a schimbat total o dată cu romanul Revelionul (1977), pe care îl apreciez şi astăzi superlativ, alături de Vara baroc (1980) şi Solstiţiu tulburat”. Apropo de Polivalenţa necesară (1967), volumul îşi are, desigur, locul său în deschiderea comentariului spre zone pînă atunci hulite (a se vedea chiar încercările critice ale lui Paul Georgescu din 1957 şi 1958), dar şi pentru însăşi proza autorului: Paşadia şi Pantazi nu sînt personaje, ci „fiinţele din imaginaţie, cu care-şi popula fiul lui Ion Luca rigida singurătate”, Craii fiind, în numărul lor, una şi aceeaşi identitate, aşa cum se va întîmpla cu Ioan, Luca, Matei şi Marcu, eroii din Mai mult ca perfectul (1984), Natura lucrurilor (1986), Geamlîc (1988). Cei 412 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM patru „evanghelişti” sînt extraşi din „mantaua” lui Miron Perieţeanu, în mare parte un alter ego al autorului. Apoi, „relativismul literar”, dedus dintr-o teorie sartriană, oferă multe elemente valabile pentru înţelegerea romanelor specifice anilor ’60, cînd Noul Roman francez captase şi piaţa noastră literară (vezi Coborînd, 1968), iar vechiul admirator al lui Dos Passos, care era Paul Georgescu, trăgea cu ochiul la Robe-Grillet & Co. Mai departe, dubla natură a literaturii române - viziunea eminesciană, vitriolantă, amară, obsesivă, alături de viziunea caragialiană, unde „un hohot de rîs nimiceşte totul sub un sarcasm clar şi reducerea la absurd” - defineşte, şi ea, Textul lui Paul Georgescu, de la faimoasa nuvelă Pilaf, din anii ’60 (pentru multă lume, vîrful prozei autorului, la concurenţă cu Vara baroc sau Revelionul), pînă la Solstiţiu tulburat (1982) şi între timp (1990). „Antiepica şi logica asociativă - spune criticul - sînt valenţele modeme ale prozei eseistice ; proza modernă vrea tocmai să reabiliteze viaţa obişnuită, compusă dintr-o sumă de acţiuni, nu dintr-una singură, în care nu există decît rar creştere şi deznodămînt exploziv, sau există mai multe interferenţe ce nu coincid.” „ Conu ’ Paulică ” Adevăml e că Paul Georgescu, aşa cum l-am prins noi în anii ’80 (eu, unul, prin 1987, via B. Elvin şi Radu Cosaşu), avea stofă de racoleur, lipici de cinic care nu mai are ce pierde, un umor nebun şi negru, cozerie strălucitoare, devastatoare la bîrfă. Cu toate că eram radical deosebiţi ca temperament, ideologie, opţiuni estetice şi, mai ales, voinţă de putere (la el bogată, la mine nulă), ne înţelegeam de minune în cîteva puncte. Unu: şi el (ca troţkist absolut, convins de mersul neabătut al revoluţiei permanente şi universale), şi eu (îmbibat de cioraniana lecţie de la „şcoala tiranilor”) eram convinşi că, în zece, douăzeci de ani, SUA vot fi irepresibil ghidate de colectivismul marxist, avînd un preşedinte de culoare ş.a.m.d. „Noi venim de departe şi mergem departe”, îi scrie el lui Ion Simuţ în iulie 1981, „totul e să ne găsim filonul firesc. Al meu se numeşte Mersul Revoluţiei la Români şi ştiu că el nu se sfîrşeşte acum şi cu mine ; dacă există în el adevăr, deci necesitate, va şti cum să răzbată”. SEMINŢE DE SCANDAL 413 Doi: scenarita. Totul, în istorie, evoluţiile, ca şi revoluţiile, e selectat, lucrat şi orientat de serviciile oculte, axate pe concordia discors şi pe voinţa, esenţială, a Marii Finanţe Internaţionale. Cîte ceasuri de seară n-am împănat amîndoi pe ideea expusă aici la pagina 74, cum că Danton „chiar primea sume frumuşele din Viena” ori că Marat fusese instruit în prealabil de spionajul englez ! Sau pe ideea de la pagina 131: „Apropo de Transilvania, e de spaimă cîţi agenţi plătiţi aveau nemţii în Regat (...) E un aspect important al începutului de veac că Viena a încercat să ne înfulece cu Stat cu tot, mai ales că Germania, peste două decenii, a repetat figura”. Trei: dacă nu putem influenţa cu nimic Mecanismul, încai să-i înţelegem tainele funcţionării. Puterea selectează la fix voinţele care-i vin în întîmpinare, iar - cu vorba lui Eminescu - „rău şi ură dacă nu sînt, nu există istorie”. Aici era redutabil „cinematograful interior” al conului Paulică, în cinismul său absolut (vezi pp. 58-59), şi tot aici rămîneam hipnotizat în faţa lui precum Mowgli sub privirea şarpelui Kaa. In sfîrşit, ne mai apropia, încălzindu-ne, preţuirea prozei lui Ştefan Agopian (vezi aici pp. 109, 121)... De blocat, relaţia noastră s-a blocat din două pricini: am înţeles dintr-o dată, după ce am scris în cîteva rînduri despre romanele sale, că simpatia venerabilului prozator şi vînătoarea sa de tineri promiţători erau direct proporţionale cu vrednicia exegetică a acestora, în ce-1 priveşte. Or, cum nu poţi scrie an de an despre aceleaşi scheme epice, devine că ludicul amiciţiei... cam îngheaţă. Şi era, apoi, celebrul terorism telefonic nocturn al scriitorului, aflat mereu în campanie, pentru o carte, un autor, o idee, o lucrătură... Dar nu despre relaţia noastră e de vorbit acuma. Scenă mică, dar plină Fără să fie o operă autonomă, din unghi estetic şi psihomoral, aşa cum se întîmplă, bunăoară, cu corespondenţa lui I.D. Sîrbu, cele 36 de scrisori cuprinse aici conţin multe puncte de interes. Aceasta, deopotrivă pentru mai buna înţelegere a lui Paul Georgescu - omul şi scriitorul - şi pentru statutul tînărului critic literar din România anilor ’80, atît de hărţuit şi derutat cu sistemă de la propria-i vocaţie şi de la rosturile meseriei. Pentru prima afirmaţie sînt de reţinut: furia împotriva romancierilor care au folosit tema „obsedantului deceniu”, cu „foarte rea-credinţă” 414 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM (Ţoiu, Preda, Sălcudeanu ş.a.), „de vreme ce au prezentat faptele unilateral”, „aş vrea să reprezint epoca din punctul de vedere al dogmaticului, adică al acelor oameni entuziaşti ce şi-au pus toată energia, toate calităţile în acţiunea de ridicare a unei lumi noi” (9 aug. 1981, p. 75); consecvenţa credinţei în utilitatea Revoluţiei (care „a fost şi rămîne a mea”, p. 100, chit că „practicam un fel de participare-opoziţie, foarte complicată”) şi aversiunea faţă de pangermanism („bag seamă că ura faţă de Kakania şi filonemţii de atunci nu mi s-a domolit deloc”, p. 134), nu şi de panslavism, cealaltă „felie” tradiţională a şvaiţerului românesc, în fine, credinţa prozatorului: „Eu sînt un analist, şi cărţile mele -analize psiho-sociale” (p. 139), iar „eroul operei mele, de la prima nuvelă, Vacanţa, pînă la Natura lucrurilor, este suferinţa, agonia şi moartea, ca şi obsesia: cum să traversăm decent această vale a plînge-rilor” (p. 134). De cealaltă parte, la sfaturile către tînărul critic, Paul Georgescu se întîlnea cu îndemnul noician după care „se poate face foarte bine sanscrită şi la coada vacii” : „eşti la vîrsta la care trebuie să scrii ca să te afirmi şi să te formezi; şi dacă drumul firesc al presei se vădeşte de tot incomod, găseşte altul. Important e să nu te acreşti, să nu renunţi”, p. 42; „oricum, nu pierde încrederea, are să treacă şi asta. E o încercare din care vei ieşi sporit interior”, p. 49; „scrisul ne apără interior, ne asigură forţa interioară. Şmecherii reuşesc uşor, dar să nu-i invidiem: ei nu vor cunoaşte niciodată marile bucurii pe care noi le trăim lucrînd”, p. 52 ; „dar la un moment dat trebuie pus punct la articlăraie şi trecut la volume unitare”, p. 55 ; „cronici, cronici, cronici despre cărţi dintre care 80% vor fi căzut la fund”, p. 65. Noica e „prezent” mai ales la 26 apr. 1983: „învaţă bine o limbă străină (rentabilitatea în istoria literară e de lungă durată. Eşti foarte tînăr, nu uita, ai timp, sub condiţia de a te antrena. Citeşte istorie, filozofie - mai bine Dostoievski decît Gib Mihăescu (...) va veni şi pentru matale vremea normală a creaţiei şi atunci vei constata că eşti mai bine pregătit decît colegii matale mai norocoşi. E bună şi exasperarea la ceva! Mie mi-a folosit. Perioadele benefice mi-au dăunat: m-au cofleşit la minte, mi-au balonat creierii, mi-au pus jeg pe ochi” (p. 107). Semnalez telegrafic, în speranţa că voi reveni în curînd asupra lor, ideile de la paginile 48 („dacă vrei să rămîi în critică, trebuie să ai musai cîteva idei fixe”), 39 („România literară preferă să-l «popularizeze» pe SEMINŢE DE SCANDAL 415 Cioculescu decît să investească în Simuţ”), 89 (apropo de istoria literaturii din anii ’50 proiectată de Ion Cristoiu, „factorii hotărîtori, de presiune, nici nu semnau în presă”). în rest, ce altă valabilitate să aibă învăţăturile oricărui Venerabil, decît de-a nu fi ascultate şi de-a fi repetate, la fel de inutil, de cel tînăr, o dată ajuns la maturitate ? 22, nr. 16/18-24 apr. 2000 Sfîntă bătrîneţe revoluţionară! Eu sînt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Editura DU Style, 1996, 384 pagini Pacostea manualului Mărturisesc a nu fi înţeles niciodată motivele teribilei venerări de care se bucura Geo Bogza, fie şi numai în anii ’80. în rubrica sa din România literară foşnea, desigur, frecvent cîte-o coadă de şopîrlă, asta cînd cele cîteva rînduri nu erau integral o subversivă, chit că simbolică şi de-sus-îngăduită, pulsiune de revoltă întru demnitate. Cariate de grandilocvenţă, de scheletica mimare a graţiei juvenile ori, dimpotrivă, pozînd jupiterian şi profetic în măreţe atitudini de sapienţialitate antică, tabletele lui Geo Bogza se salvau prin cîte-un Eminescu (fie el şi butaforic) aniversat în plin ianuarie ceauşist ori prin sentinţe celebre amintite cu schepsis. Dar de aici şi pînă la a sluji cultul autorului, citîndu-1 ca la altar, aşa cum făceau atîţia scriitori şi cititori, a-i descifra în fiecare vocabulă magnitudini de oracol şi a-1 proiecta într-o aproape celestă exemplaritate morală - mi s-a părut întotdeauna un semn de jalnică şi inexplicabilă autoamăgire. Pînă şi Noica, într-o scrisoare din iunie 1971, cuprinsă în anexele volumului de faţă, ajunge să-şi explice astfel tăcerea epistolară a lui Geo Bogza: „L-am supărat pe semi-zeul acela bătrîn?” (mă rog, un bob de piper ironic e aici, dar asta nu schimbă fondul lucrului). Pentru mine Geo Bogza însemna trei lucruri mari şi late : trista şi irecuperabila ratare a ziaristului de la Vremea anilor ’30, cel care avea să dea în 1939 acel volum de singulară forţă de impact Ţări de piatră, de foc şi pămînt, la antipodul impulsului pur frondin din Poemul invectivă ; omul de stînga, insurgentul avangardist cu legături comintemiste, veşnic SEMINŢE DE SCANDAL 417 tovarăş de drum al bolşevismului românesc, rătăcindu-şi de bunăvoie idealurile sociale într-o junglă de oportunism autoprofitabil, nici măcar cinic, necum doctrinar, ci învăluind mereu actul conformist (la 1948, ca şi la 1968 sau 1988) în falduri oraculare, facondă patriarhală şi fumigaţii de bătălii tactic reuşite, dar cu falsă miză strategică. în fine, „al treilea” Geo Bogza era scriitorul atins de ceea ce se poate numi „pacostea manualului”. „Clasic în viaţă” va să zică (şi) mort viu, relicvă, un balon mare şi gol. îmi dau seama exact acum că scriu a doua oară-n viaţă despre Geo Bogza, după ce, prin 1970, în liceu fiind, am avut de comparat într-un extemporal nu ştiu ce text bogzian cu o chestie de Traian Coşovei, ceva cu o fabrică de lapte (Rarăul parcă), un tăpşan cu oi... Ştampilă: „Geo Bogza, maestrul reportajului literar românesc”, „analizaţi relaţia dintre reportaj şi ficţiunea literară” etc. Care elev, intoxicat cu Cartea Oltului taman la vîrsta Cîntecelor lui Maldoror, nu i-ar fi păstrat autorului nostru o ranchiună soră cu dezgustul ? Nu, recunosc, n-am palpitat nici la meandrele Oltului, nici la Iacob Onisia, la mineri şi petrolişti, poate la cele O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil, aşa, ca idee. Şi atunci? De ce te agiţi să scrii de cartea-dialog, atît de iubitoare, a Dianei Turconi? Un răspuns: umbra lui Ţuţea Datată: Snagov, 18 iulie 1992 - 14 septembrie 1993, Spitalul Elias, cartea Dianei Turconi îl arată nu o dată pe Geo Bogza nerăbdător să i se mai citească din „vorbele memorabile” sau din alte volume de convorbiri ale lui Petre Ţuţea. Tînărul leninist, colindător frenetic pe „meridiane sovietice”, apropiat al lui Zaharia Stancu (cel pentru care gruparea lui Mircea Eliade & Co. fusese oaia neagră), ajuns la bătrîneţe să se-ncînte de zicerile lui Ţuţea, apostol al dreptei naţionaliste! De altfel, în amintirea lui Geo Bogza, Ţuţea rămîne exuberantul ce se dăruie „cu amîndouă mîinile ca o pîine albă” („te fermeca, dar te şi obliga să regîndeşti lumea”). Pe de altă parte, Mircea Eliade e numit aici „un prinţ al culturii” (şi nu doar fiindcă şi el a avut de tras cu „pornografia”), iar Nae Ionescu („avea un magnetism personal cu totul aparte”) este frumos ornat în expresia: „Se rătăcise în el însuşi - a fost un labirint în care s-a 418 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM sufocat”. Chişinevschi e descris ca „un ovreiaş pirpiriu şi veninos, care vorbea româneşte cu un accent oribil”. Gheorghe Gheorghiu-Dej - „un prostănac: fără vocabular, fără ţinută, îşi învîrtea necontenit şapca în mîini”. Saşa Pană : „un om cam mic la suflet”... Pe lingă atare verdicte, faptul că Geo Bogza declară că avea pentru Pamfil Şeicaru „o scîrbă admirativă” şi că, faţă de Şeicaru, Nichifor Crainic „era mult mai puţin ţigan, dar şi mai puţin talentat” („un personaj fluid, fără coloană vertebrală”) nu mai înseamnă mare lucru. Prin urmare: îşi reciteşte oare Geo Bogza critic trecutul ? Să fl devenit oroarea faţă de „sfînta tinereţe legionară” a celorlalţi o neaşteptată înţelepciune de „bătrîneţe revoluţionară” ? Să fi deprins el în cele din urmă perfecta echivalenţă dintre nazism şi bolşevism, cu tot ce rezultă din această acceptare ? O dilemă repede şi subtil anulată Nu. Deşi, cum spuneam, multe idealuri i s-au spulberat, deşi adaptabilitatea şi răbdarea cu mai multe feţe i-au înmuiat serios vechile inflexibilităţi, „paznicul de far” priveşte, uneori chiar fără s-o ştie, către meridianele dintîi. Chiar dacă ne-spusă pe şleau, convingerea în întîietatea, în superioritatea Rusiei palpită interstiţial la tot pasul. „Pe mine mă interesa ca Hitler să piardă războiul. Stalin - aşa mi se părea atunci - era undeva, departe”, spune Geo Bogza. îi putem face credit, cu toate că în materie de apropiere realitatea era taman invers. Dar imediat el adaugă : „Romain Rolland, pe care eu îl iubesc mult, spunea: mai bine panslavismul decît pangermanismul”. în faţa enormităţii, Diana Turconi intervine iute: „Spusese acestea prin 1916. Dar cînd l-aţi simţit pe Stalin pe pielea dumneavoastră ? ”. Atent, Geo Bogza simte zborul mingii ridicate elegant de partenera de dialog şi-i vine, oportun ca întotdeauna, în întîmpinare : „A fost mai îngrozitor decît Hitler! ”. Numai că drăcuşorul sovietizat din el nu se astîmpără, drept care paragraful se încheie apoteotic: „însă Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc pînă ce în istoria Rusiei - şi a lumii - a apărut Gorbaciov” (p. 67). E limpede, nu? Mai departe (p. 111) Diana Turconi mai dă drumul unei şopîrle: „Să fie ruşii o naţiune care se crede superioară celorlalte ? ”. Da, vine răspunsul, „dar şi nemţii se cred şi pun şi misticism în convingerea lor”. (Parcă ruşii n-ar pune!) Ceea ce însă nu-i pare SEMINŢE DE SCANDAL 419 de-ajuns, aşa că dă drumul bolovanului: „Nemţii sînt un popor profund dezechilibrat, poate de-aceea au dat naştere atîtor genii - şi cîte unui monstru”. La urma urmei, chiar şi îndărătnică în eroare, nu e de preferat fidelitatea - cameleonismului? „Da, eu şi fratele meu Radu Tudoran”, spunea Bogza, „am avut înclinaţii diferite. Fratele meu a fost întotdeauna împotriva mişcării de stînga”. Astfel încît, citind Generaţia irosită a lui Silviu Brucan, el o găseşte (doar) „scrisă prost, în grabă şi cu multe inexactităţi”. (De fapt, e mult că zice şi-atît.) Faţă de reiterarea lozincii cu Sadoveanu şi Ceahlăul (p. 76), Diana Turconi îmbie iară, sfioasă, dar precisă, o nadă recuperatorie: „Guvernul comunist i-a repartizat [lui Sadoveanu, n.n.] ferma şi conacul lui Pamfîl Şeicaru”. Geo Bogza - nimic! I-o taie ca la ICRAL: „Din cîte ştiu, a dat în schimb casa lui din Iaşi, de la Copou”. Ce-i drept, atunci cînd nu mai are unde întoarce, cum este cazul episodului cu Ana Pauker şi absorbţia de legionari în PCR (p. 34), echivalarea roşului cu verdele este acceptată : „Ce s-a întîmplat? Ce se întîmplă cu turma de oi cînd se unesc două haite de lupi”. Cu toate că tonul Dianei Turconi este preponderent admirativ, adesea înecat în lirismul fotodecorativ şi narcisiac al preopinentului, nu s-ar spune că a evitat întrebările grave, ca de pildă: „Aţi făcut de-a lungul vieţii compromisuri ? ”. Răspuns : „Am făcut diferenţa între compromisul necesar şi compromitere. Inflexibilii sînt cel mai adesea primejdioşi. Robespierre avea obsesia purităţii şi tocmai el a compromis, prin crimă multiplă, Revoluţia franceză”. Bine, zice Diana, dar strecoară: „Iar Lenin zace înfăşurat în steagul Revoluţiei franceze - drapel masonic, din cîte se spune. S-a întîmplat ceva ? ”. Ei bine, Bogza, suplu ca şarpele din paradis, ne lasă cu ochii în soare : „Mă doare călcîiul. Cumplit mă înjunghie - şi spiritul împreună cu el! întreabă-mă după-amiază cum am scris eu despre «Internaţionala» în ziarul Scînteiă”. Trecînd de cele grave Cam asta e cu cele grave. Se întîmplă cu sculptorii ce fac „statuia unui rîu” cam ca în cazul celor ce-au fost şi „cioplitori de himere”. Apa lor trece, noi, pietrele, rămînem tocite. Dar la o adică, dumnealor ştiu să se revendice inclusiv de la antipozi. I-auziţi: „Sînt fundamental deosebit 420 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM de Cioran: prin felul în care nu l-am întîlnit pe Dumnezeu, prin felul în care am gîndit lumea; prin felul neliniştit şi insolent în care ne-am scris frînturile de gînduri. Şi sînt, astăzi mai ales, fundamental asemănător lui Cioran - din aceleaşi motive”. (O adevărată lecţie de căzut-mereu-în-picioare.) înseşi preferinţele culturale merg intr-un zigzag acaparant de contrarii, Gide şi Dostoievski, Rebreanu şi Mateiu Caragiale, Ehrenburg şi Gogol, Wagner şi Tolstoi... „îmi plac ruşii pentru că sînt patetici şi cam nebuni...” în sfîrşit, după ce şi-a arătat preţuirea faţă de Mircea Eliade, Noica şi Ţuţea, după ce face o analiză pe cit de succintă, pe atît de corectă conflictului dintre dreapta legionară şi stingă evreiască („Marii intelectuali care au aderat la extrema dreaptă ascundeau în ei, pe lingă agresivitatea latentă a omului foarte cultivat, şi o notă de parvenitism: credeau că dreapta va veni la putere. Apoi, în mişcarea de stingă fiind adunaţi foarte mulţi evrei exasperaţi de prigoana hitleristă - evreii aderaseră în masă la stingă pentru că ea le promitea o societate egalitară şi fără ură între rase”), după ce le face parte dreaptă şi lui Lenin („avea cel puţin scuza că încerca să dea un nou curs istoriei. Ştiu că nu e uşor să faci istorie”), ca şi lui Antonescu (p. 210) - ce-i mai rămîne nebifat? Aţi ghicit: monarhismul. Geo Bogza îl salută cu veneraţie şi pe regele Mihai! Ai zice că bătrînul revoluţionar a luat punct cu punct noul „decalog” post-’89, noile cerinţe de political correctness, pentru a fi, pe mai departe, în pas cu vremea. Nu degeaba i-a fost atît de apropiat lui Zaharia Stancu (pp. 92, 94, 227), crezînd chiar şi în chestia cu botniţa la culesul viei (p. 95), nu degeaba este îngăduitor cu Petru Groza („cred că a ajutat mulţi oameni”), nu degeaba tace asupra acelor „silnicii grozave” (despre care nu vreau şi nu pot să vorbesc”) la care a fost supusă Maria Tănase, după cum tace despre reportajele din vremea (pariziană, de altfel) a războiului din Spania... Mă rog, nu văd de ce m-am înverşunat aşa. Vorba e, în încheiere : chiar o fi adevărat ce zice Diana Turconi că i-ar fi zis Radu Tudoran (iar Bogza confirmă) cum că Marin Preda „a băgat o pisică în cuptor, a aprins focul şi s-a aşezat la vizor, să observe ce se întîmplă înăuntru” ? ! ? 22, nr. 20/15-21 mai 1996 Iosif Sava Fanatismul moderaţiei Iosif Sava, Radiografii muzicale, Editura Polirom, 1996, 304 pagini Cinismul jovial de centru A făcut ceva carieră în presa noastră de după ’89 străvechiul imbold la radicalitate din Apocalipsă, acea condamnare a omului călduţ, nici prea-prea, nici foarte-foarte, moderatul, hibridul atîrnînd flasc între contrarii. Purtîndu-se radicalitatea (fie oarbă şi acţionînd descentrat, omnidistructiv, fie chioară şi deci monodirecţionată cu schepsis), desigur că poziţia de centru - chiar şi cea mai banală indecizie, cea mai vremelnică îndoială, bătrîneasca stare pe gînduri - părea o laşitate funciară, semn de ideologie maladivă, oportunism, tovărăşie de drum. Cu timpul, continua vibraţie seismică a tasat şi comasat excentricitatea, stratul freatic s-a permeabilizat şi a aglutinat laolaltă cele mai variate compoziţii chimice. Lumea a început să accepte tot mai clar şi mai lesne inexistenţa (sau inconsistenţa) în stare pură a conceptelor de Dreapta şi Stingă, mişcările de stradă au cedat în favoarea terorismului sindical, manifestat legal, ponderat şi tolerat cu plăcere de o guvernare pentru care unica imagine posibilă a înaintării e statu-quo-ul. S-a erodat şi edenismul infuzat decenii de-a rîndul în imaginea Occidentului, în fine, tot ce-a fost zbîrlit odată în prezent s-a mofluzat. Dacă pînă acum pericolul venea în doze egale dinspre antipozi (opozantul radical versus conformistul încrîncenat; reformistul maxi-malist versus colectivistul occidentofob etc.), de la o vreme poziţia de 422 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM mijloc pare a fi căpătat irizaţii extremiste. Bazată pe antinomia de ieri, ea a devenit o sursă de poluare a mentalului social, o sursă ultranocivă, fiindcă îi atinge simultan şi cu aceeaşi forţă persuasivă şi pe cititorii lui Paler, şi pe cei ai lui D.D. Rujan sau Păunescu. Căldicelul molfăit lucrează cu consecinţe de fundamentalism. Cinismul jovial de centru este lecturabil deopotrivă în presa Puterii şi a Opoziţiei, flutură sincron pe buzele cosmopoliţilor şi izolaţioniştilor, e valabil pentru rusofobi şi americanofobi, pentru relativişti şi absolutişti. Cinismul jovial de centru poate, de exemplu, să-ţi spună cu aceeaşi tonică (deşi strivitoare) siguranţă de sine că „americanii au decis să se-aleagă Iliescu şi Roman” şi că totul se va petrece cool, restaurînd 1992-ul, precum a mers tratatul cu ungurii. Dar tot el îşi va explica numaidecît că asta nu înseamnă că am fost livraţi Vestului, ci... Estului, adică ruşilor. De altminteri, forţa cinismului jovial vine din capacitatea lui de a explica rapid şi convingător totul: că „s-a dat ucaz de sus” să cîştige Opoziţia alegerile, altfel adio bani de la FMI. Dar şi că „nu va fi ras nici un văcăroi, băieţii rămîn în cărţi şi cu banii pe mai departe”. Că „totul depinde de evrei”, dar şi că „totul depinde de noi, nimeni nu ne-ajută, nimeni nu ne vrea”. Că, ortodox fiind, românu-i sobornicesc şi deci numai socialismul îi devine ca viitor. Dar şi că, neam de ciobani solitari şi plugari îndărătnici, sîntem individualişti şi că deci numai neoliberalismul ne poate dispune întru eficienţă. Pledînd pentru drepturile minorităţilor, el rade din start orice apanaj al majorităţii: cere libertate cu ochi sîngeroşi. Afişat democrat, practică un soi ciudat de ferocitate, pentru care zîmbetul tolerant e de fapt sigiliul unei structuri vindicative. Nepăsător, elastic în aparenţă, este în fond acaparator pe toate planurile. Arborînd ca lozincă „Măsura şi răbdarea în toate”, el acţionează concret în numele unor enormităţi orbitoare şi cu o frenezie aproape isteroidă. Dacă-i compari, de exemplu, mizeria din Bucureşti cu o stradă vieneză ori pragheză, el îţi serveşte automat teoria refacerii imperiului austro-ungar paralel cu sfîrtecarea Transilvaniei şi complexul (secesionist) Havel. în general, dacă-i dai vreun exemplu de bine occidental, el îţi etalează şomajul şi criminalitatea de-acolo. Dar cînd îi convine lui, imediat te atinge cu : „Păi, nu-i la fel în Occidentul dumitale? ! ”• Oricum o dai, el cade-n picioare, iar tu pe gînduri. Invariabil omniscient, îţi spune, sastisit de prostia ta, să nu te mai agiţi politiceşte, fiindcă-i degeaba: „Cine-a făcut decembrie ’89 va face şi noiembrie SEMINŢE DE SCANDAL 423 ’96”. Şi că poţi să stai şi-n cap: „Ce TREBUIE să se-ntîmple - aia o să se-ntîmple”. în fine, totul e „să nu mai faci valuri”, să-ţi „vezi de treaba ta”, s-o „iei încet”, s-o laşi mai moale, să ai încredere în cei de sus, fiindcă, sus fiind, ei văd cel mai bine şi mai departe. Şi - neapărat - „să iei partea bună din toate”, să nu mai fii robespierrist sau iacobin, să nu mai fii aşa de necăjit şi morocănos mereu, să zici mersi de ceea ce ai (sau ţi s-a dat), să uiţi totul, de vreme ce „toţi am greşit”, să accepţi că „nimeni nu are o soluţie politică viabilă”, drept care la ce bun să mai clamezi Schimbarea ? Onorat sub Ceauşescu şi onorat astăzi (ba încă „mai mult decît atît”), cinismul jovial vede totul de la înălţimea fotoliului: dacă i-a mers şi-i merge lui, apoi asta înseamnă că „tot românul se descurcă” şi, uite-aşa, lipa-lipa, o trece ea şi tranziţia asta. Cînd prim-ministrul zîmbeşte ghiduş, cum că „nu toată lumea-i săracă, noi ştim precis că numai 30% din populaţie suferă...” - şi cînd ministrul Sănătăţii afirmă senin că-i normal ca omul să mai şi moară... -, ce să te mai miri că Iosif Sava îi răspunde lui Aurel Stroe („preferinţele mele sînt întotdeauna occidentale, numai în Vest am fost”) astfel: „Mda! Ei, şi Rusia rămîne interesantă ! Şi Beijing, şi Tokio! ” ? ! Subtilităţi şi perfidii Fanatic al moderaţiei, jandarm afabil, pufos şi atotcomprehensiv în aparenţă, cinicul jovial se-nvăluie în zîmbetul cald al scepticului conştient că toată lumea îl atacă fiindcă nimeni nu-1 înţelege. în fine, conservator înainte de orice, cu irepresibile elanuri paseiste, el vede în tot răul un bine şi are două misii esenţiale: să radă iluziile libertare (veştejind tot ce se află dincolo de cercul său) şi să dezamorseze impulsurile opozante. Nu ştiu dacă Iosif Sava intră perfect în matriţa concepută aici. Probabil că nu. Adică nu este atît de negru şi de nociv. Dar cum să nu citeşti de nu cu furie replici subtil-everacoide precum : „Sufletul vostru vine din faptul că sînteţi plătiţi în dolari ? ” (adică: de ce vă avîntaţi să cîntaţi mereu peste graniţe ?, spune el unor instrumentişti oropsiţi de vitrega atmosferă concertistică din ţară, ce? fără dolari nu se poate ?) ? ! Sau cum să nu ţi se pară aberante eforturile cu care susţine echivalenţa Occident/România numai la rău, nu şi la bine? Vorbeşte 424 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Patapievici de mîrlănia dictatorială din armată. Da, se grăbeşte Iosif Sava, dar „bădărănia de acest fel nu e tipică tuturor armatelor?”. Vorbeşte Patapievici de mitocănia care a proliferat enorm la noi, de sus şi pînă jos. Dar, oare, sare Sava, oare „mitocănismul acesta nu e caracteristic întregii lumi contemporane” ? „Nu cumva - revine el -Germania e şi ea plină de mitocani la ora asta ? îi simţiţi ? ” Iar cînd Nicolae Breban - excedat de eforturile interlocutorului de a depolitiza viaţa culturală şi carierele artistice - pomeneşte de Goethe, care-a luat micul dejun cu Napoleon, invadatorul Germaniei, Iosif Sava trînteşte cu sete nuca-n perete, chit că-i vorba de Beethoven, una dintre pasiunile sale : „Beethoven avea o coadă de filistin - spune bătrînul Engels, şi are dreptate”. Şi tot aşa, cu „bătrînul Engels”, dorlotînd realitatea. Ce e cu „această permanentă ancorare a dumneavoastră în politic” ?, îl canoneşte Iosif Sava pe Patapievici, „tot timpul faceţi apel la politică, credeţi în politică mai mult decît Aristotel” - marotă cotrocenistă. După ce nu vede în tranziţie decît „spasmul sexual” al tinerilor, după ce îşi afirmă tranşant încrederea în viitorul învălmăşelii şi în defavoarea limpezirii („Maestre Stroe, dacă îmi dă Dumnezeu şi mie zile ca peste zece ani să mai discutăm, s-ar putea să vedem că moderaţii au avut mai multă dreptate decît iacobinii”), Iosif Sava susură şerpeşte o întrebare pe care i-au fumizat-o unii „colegi de generaţie” : „Etiopia poate deveni o ţară de factura Angliei, Germaniei ? De ce vreţi să grăbiţi reinstaurarea capitalismului în România ? TYircii se zbat de 40 de ani şi nu pot ajunge la nivelul italienilor, spaniolilor ş.a.m.d. Poate că sînt date istorice, imanenţe care nu trebuie grăbite, poate modelele occidentale, despre care dumneavoastră [H.-R. Patapievici, n.n.] vorbiţi mereu, nu sînt adecvabile, nu?”. Sadism sadea, plus un „realism” de cea mai cruntă speţă. S-ar putea obiecta că întrebările sînt anume provocatoare, pentru a stîrni reacţia scontată a interlocutorului. Uneori, foarte rar, se întîmplă şi aşa, dar de obicei Iosif Sava cultivă acel tip elegant de reacţionarism, adică de conservatism doctrinar, prin care statu-quo-ul socialist, căldurica populismului autobenefîc şi ascunderea propriilor avînturi dictatoriale îndărătul lui vox populi, vox Dei dezamorsează sistematic, nu brusc, ci lent, orice apetit pentru deschiderea critică. Spiritul critic i se pare întotdeauna în exces, ca semn al „iacobinismului”, Octavian Paler i se pare direct un „purtător de ghilotină”, la capitolul „căpitanul Soare” - „n-aş vrea să insist”, dorinţa de a tranşa între adevăr şi SEMINŢE DE SCANDAL 425 minciună în politică şi practica socială e imediat taxată de vendetism şi îndemnată la coincidentia oppositorum, care... „este dominanta oricărui spirit înalt, nu?” (dar cum se face că numai în rîndurile Opoziţiei se găsesc astfel de „spirite înalte”, adică livrabile exclusiv obedienţei, asta nu se ştie!), replica e fulgerişă cînd se vorbeşte de rău despre Sartre, amintind numaidecît de Heidegger, cînd e bîrfit Aragon, e imediat probozit Celine ş.a.m.d. în sfîrşit, cînd subtilitatea şi piezişul nu mai au efect, se recurge -elementar şi ridicol - la interdicţia propriu-zisă : „Regimul de astăzi -spune Octavian Paler - este în acelaşi timp un regim clientelar, un regim antinaţional, după părerea mea” - la care Iosif Sava, magnific : „Bine, domnule Paler... Discutăm despre asta după ce ascultăm muzica... ” ! (Inutil să mai spun că, după paranteza muzicală, cea dintîi întrebare va fî: „Ce loc au ocupat prietenia şi dragostea în viaţa dumneavoastră ?...”) Cu asta aproape că am terminat cu exemplificările. Dar discuţia abia trebuie să înceapă. Deocamdată, să notăm că cele şase Serate TV cuprinse în volumul de la Polirom îi au ca invitaţi pe H.-R. Patapievici, Octavian Paler, Nicolae Breban, Aurel Stroe, N.C. Munteanu şi George Pruteanu. Din păcate, volumele apărute nu de mult la DU Style (unde sînt transcrise convorbirile lui Iosif Sava cu Ion Cristoiu, Dinu C. Giurescu, Ioan Grigorescu, Ion Iliescu, Dan A. Lăzărescu, Gabriel Liiceanu, Cristian Mandeal, Nicolae Manolescu, Radu Palade, Al. Paleologu, Mihai Şora, Diana Turconi, Doina Uricariu, Mircea Albulescu, Călin Anastasiu, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Caius Dragomir, Anca Harasim, Ion Ianoşi, Mircea Iorgulescu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu, Andrei Pippidi, Alin Teodorescu şi Răzvan Theodorescu) nu le-am văzut în librării şi, oricum, aud că au un preţ zdruncinător (30.000 de lei parcă). Prin urmare, temă de gîndire: se poate stabili o relaţie de echivalenţă între rolul cenaclului „Flacăra” (în anii ceauşismului) faţă de „masele de tineri” şi al Seratei TV a lui Iosif Sava faţă de elita culturală? 426 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Istoria unei antipatii Am uitat să spun că nu sînt un familiar al Seratei TV. Pricep, desigur, ce rol mediatic teribil joacă spaţiul uriaş al acestei emisiuni, totuşi mi-e greu să înţeleg patimile, fascinaţia pe care - monopolizant - le degajă. De unde atîta forţă de impact? Graţie calităţilor realizatorului? Dar omul nu are nici substanţa şi nici suprafaţa culturală pe care se alintă a şi le (vezi, Doamne) reţine în faţa atîtor figuri din high life-ul artis-tico-literar. Oare fiindcă Serata TV e singurul (şi imensul) manej în care oamenii de cultură - şi invitaţi, dar şi, în fapt, telespectatori - se simt încă în prim-plan ? Sau, cine ştie, poate că, deşi meserie narcisiacă, şi cultura îşi reclamă ritmic dreptul la alterizare televizivă! Oricum, cert e că printre literaţi şi artişti trăind, nu pot telefona nimănui sîmbătă între 17.40 şi 20.30: „Bine, dar ce faci, nu te uiţi la Sava ? ”. A doua zi, şi mai cu seamă lunea, pe unde treci nu auzi decît: „Ai văzut ce i-a făcut X lui Sava alaltăieri ?, „Ai auzit ce-a declarat Y la Serata lui Sava?” ş.a.m.d. Canonizarea emisiunii este o realitate indiscutabilă şi ceea ce mi se pare formidabil e că lumea se leagă de ecran indiferent de opţiunile politice, de structura afectivă şi profesională a subiectului intervievat, indiferent de atitudinea intelectuală şi indiferent chiar dacă îl agreează sau nu pe realizator. Aici e farmecul: pe Sava îl laudă şi oamenii care-1 duşmănesc ! îi exaltă rostul emisiunii inclusiv cei care ar dori-o dispărută, sau oameni care l-ar dori pe Ilie Bădescu amfitrion în locul lui Iosif Sava! „Domnule, e bun, ce mai! ce face el nu face nimeni! ” - asta am auzit de zeci de ori, atunci cînd am întrebat cine şi pe ce temei i-a conferit lui Iosif Sava (şi de ce nu altcuiva?) extraordinara putere mediatică pe care o deţine. Nu vă spun ce mi-am auzit săptămîna trecută, după prima parte a acestor pagini. Că „toţi îl invidiaţi şi aţi vrea să-i luaţi locul”, că „nu există altul care să facă asta” - ce mai, parcă Sava era Iliescu ! Să revin. Spuneam că nu sînt un privitor al Emisiunii. Integral nu am urmărit decît Serata cu Monica Lovinescu şi Gabriel Liiceanu: şi pentru cei doi, fireşte, dar întîi de toate pentru a vedea în ce măsură Gabriel Liiceanu poate să cauterizeze acea rană putredă care a fost „emisiunea în genunchi” cu Ion Iliescu. (A făcut-o superb!) în rest, numai minute, sferturi de oră, la cîte un îndemn telefonic amical şi SEMINŢE DE SCANDAL 427 imperios. M-am enervat sistematic. Întîi, pentru că, încă de mult, de pe vremea „invitaţilor Eutherpei”, n-am înţeles în ce constă unicitatea lui Iosif Sava. Nu ca ins mediatic, dar ca om de cultură, ca autor de cărţi de cultură. Etala pur şi simplu o cultură a interjecţiei şi majusculei, o grandilocvenţă cu oftaturi exorbitante, la care doamna Buşulenga consuna cu fervoare. Oooh! Bach! Aaahh! Beethoven! Eeeh! Eminescu, Absolutul, Spiritualitatea, Nefiinţa! încolo, dintr-un sfert de oră la lecţiile filmate ale lui Bernstein învăţai cît în doi ani cu Eutherpii noştri! în al doilea rînd, fiindcă am văzut întotdeauna în invazia radio-TV a lui Iosif Sava (mai rar aşa un hrăpăreţ mediatic!) mandatul politic pentru domesticirea elitei culturale. Lui Adrian Păunescu i se dăduseră mulţimile: să facă să plîngă bătrînii pe temei de Basarabia şi Avram Iancu; să facă să urle tinerii deja înfierbîntaţi cu AC/DC - Iris, trecînd brusc la Ştefan cel Mare ; să mişte cu „Antena” administraţiile judeţene ş.a.m.d. - adică însărcinat să producă fiori de plăcere unui organism naţional frigidizat şi aproape steril. Dincoace, ca să alintăm snobimea (aşa! de-o sadică şi eficientă atenţie faţă de cerinţele externe la drepturile omului), toarnă-i Bach cu pîlnia! Ca şi la Păunescu, turnatul narcotic era direct proporţional cu evoluţia mizeriei generale. în fine, antipatie faţă de obtuzitatea lui Iosif Sava, prea puţin dispus la empatie faţă de muzica rock, faţă de incapacitatea lui de a înţelege (fac abstracţie acum de extremisme) legăturile dintre armoniile oricînd detectabile între, ca să dau un exemplu, Pink Floyd şi un Rahmaninov. Dar mai cu seamă antipatie faţă de această oroare intelectuală care este concesivitatea perfidă. Feţele concesiei Pentru că legătura esenţială între Adrian Păunescu - Mulţime şi Iosif Sava - Elită, între misiunile lor alinător... malformante e tocmai acest adverb dibaci (şi escroc autoprofitabil) care este TOTUŞI. Cînd era jalea mai mare, Păunescu trîmbiţa pe stadioane : „Da, mai avem un Olt, şi Jiu şi Trotuş, TOTUŞI”. Cu alte cuvinte : nu vă mai plîngeţi că n-aveţi nimic, fiindcă, neavînd nimic, aveţi de fapt totul. Cînd intelectualul român era deprofesionalizat, umilit, navetizat etc., Sava şi Eutherpe se 428 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM umflau cît ecranul şi exclamau rubicond: Oooh! dar copiii noştri superdotaţi! Oooh! dar am luat zeci de premii la Stresa! Acuma, cînd trăim într-o demenţă de bilei suprarealist, acelaşi Păunescu tună că „totuşi iubirea” (totuşi iubirea - CE ?), iar Iosif Sava îşi apără ecranul spunînd nu că televiziunea a mutilat ireversibil milioane de conştiinţe după ’89, ci că programul 2 „dă cultură cu lingura” ! Adică... TOTUŞI, mă-nţelegi? Păi să nu te înverzeşti? A-i spune leucemicului că-i stă bine cu mustaţă ori celui care tocmai dă să intre-n comă c-o să viseze frumos - iată misia lui Păunescu - Sava! Adevărat, concesivitatea asta păcătoasă am sorbit-o şi de la case mai mari. Cîtă concesivitate perfidă era în ideea lui Noica, după care se poate învăţa sanscrita şi la coada vacii! Cîtă mizerie în mirarea lui Adrian Marino, proaspăt revenit de prin frecventele-i „carnete europene”, cum că tînărul exeget X - privat de cele mai elementare instrumente de referinţă - nu are ştiinţă de cea mai recentă apariţie editorială-n domeniu, de la Paris! Şi cîtă perfidie era în trucatul dogmatism al lui Şerban Cioculescu, atunci cînd acesta semna în Scînteia articole de veştejire a noilor metode occidentale din critica literară, acuzînd de „cosmopolitism” eforturile autohtone înnoitoare! Peste tot acelaşi îndemn: da, ştim că nu se poate, că nu ne dă voie partidul, ştim că aia nu, aia nu - ŞI TOTUŞI, trăim o epocă de aur! Unde e războiul civil ? Să nu se creadă, acum, că Serata TV nu este o emisiune bine venită şi captivantă. După cum iniţiativa reunirii celor best of în cărţi e de o utilitate mai mult ca evidentă. în definitiv, dincolo de show-ul lui Iosif Sava, rămîne de fiecare dată spectacolul intervievatului, chit că el, nu o dată, e insipid şi neavenit în context, precum Ioan Grigorescu. Nu surprize aduce Serata, fiindcă oamenii sînt deja înşurubaţi de mult pe soclu, dar etalarea de trei ore pe ecran cristalizează esenţa persoanei, carisma acesteia (dacă e cazul), înscriind decisiv o personalitate în orizontul de aşteptare/frustrare al spectatorului/cititor. Din acest punct de vedere, şocuri nu avem. Fiecare invitat se manifestă în limita ştiută, deşi e vesel să afli, de pildă, că tocmai Octavian Paler îl idolatriza în adolescenţă pe Fred Astaire ! („Vroiam să bat step ca Fred Astaire, chiar am încercat să învăţ să bat step”, p. 64), SEMINŢE DE SCANDAL 429 aşa cum e de tot hazul să asişti la interogatoriul (fie şi amiabil) la care-1 supune pe Aurel Stroe vizavi de compromisurile artistice din anii ’50 ori să citeşti întrebări precum: „Domnule Paler, ce greşeli aţi făcut în viaţă ? ” sau: „Cum poate spune asta Nicolae Breban, care a fost membru în CC...” şi să te gîndeşti ce bine ar fi putut fi obligat să le răspundă şi Ion Iliescu, nu? Interesante sînt în acest volum naraţiunea relaţiilor Breban - Dumitru Popescu (p. 98 ş.u.), consideraţiile lui Breban, de bun-simţ psihosocial, în privinţa raporturilor stalinism - alogenie (p. 111), faţă de starea actuală a tineretului (p. 112) ori de relaţiile scriitorimii cu spiritul de la Păltiniş (p. 115), apoi detaliile din viaţa muzicală în perioada Leonte Răutu (p. 166 ş.u.), cazul Valeriei Căliman relatat de N.C. Munteanu la pagina 216. Precum şi verdicte memorabile, pe cît de laconice, pe atît de convingătoare, precum acesta: „ A fi indiferent azi în România mi se pare o infirmitate sufletească. Mă tem că ne aflăm într-o criză de destin naţional. Mai exact, mă tem că popoarele pot dispărea din istorie. Şi că popoarele pot dispărea din istorie deoarece ţările se pot dezintegra nu numai teritorial, se pot dezintegra şi spiritual. Şi teama mea este că noi, prin acea colectivizare a mentalităţilor, a sufletelor, a psihologiilor, prin tot ce s-a stîlcit, tot ce s-a corupt în gîndirea noastră, nu mai sîntem cei care am fost” (Octavian Paler). Revenind la Nicolae Breban, m-a şocat să văd şi aici o veche marotă a fesenismului: Ion Iliescu - factor decisiv de anulare a războiului civil. „Războiul civil”, spune Nicolae Breban la pagina 121, „nu a izbucnit pînă astăzi - este un merit indiscutabil al preşedintelui, acela că s-a putut păstra integritatea teritorială”. De unde şi cum ? Chiar dacă ideea a ajuns de mult loc comun în mase şi în presa iliescofîlă, ea nu a fost niciodată dezbătută cu, vorba Kremlinului, argumentî ifactî. Propun 22-ului această temă, la care să umble prin vorbele unor Iulian Vlad, V.A. Stănculescu, Vasile Ionel şi cine-o mai fi de serviciu la depozitul de războaie civile, poate aflăm şi noi cine şi de ce visa/visează iugoslavi-zarea României. Şi, dacă tot s-a dezamorsat odată chestia, poate aflăm (aşa cum trebuie să se întîmple în astfel de ocazii!) cine a conspirat, cine a fost prins, cine susţinea problema în exterior, cînd şi cum s-a dejucat, care facţiune din armată şi securitate a complotat, mă rog: nu-mi poţi trîmbiţa zeci de ani că m-ai salvat de la un pericol de moarte, pe care nu mi-1 dezvălui; de unde să ştiu eu că nu-i o invenţie de-a ta -paznicul demonstrîndu-şi utilitatea - întru etern şantaj afectiv ? 430 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Iluzia marelui arbitru Se face, de obicei, chiar cu un soi de cochetărie patriotică, paralela Serata TV - Apostrophes, Sava - Pivot. Din unghiul impactului public, al determinării succesului, aşa este, în special cînd invitatul e o figură prea puţin, sau deloc, proiectată de mass-media şi cînd, în plus, are o proaspătă apariţie editorială (vezi cazurile Alina Mungiu, H.-R. Patapievici etc.). Altminteri însă, distanţa e de la cer la pămînt, dacă nu neapărat calitativ, în orice caz tematic, intenţional ş.a.m.d. Fapt e că Iosif Sava se visează arbitru naţional, cel puţin în lumea mentalităţilor artistice legate de politic. Nu e singurul, dar e singurul al cărui fluier se şi aude, oarecum, ca atare. Cînd Nicolae Breban (alt campion - vecin - întru orgolii) îi spune că visează „un centru de arbitraj cultural şi politic împreună cu Octavian Paler, am şi discutat acest proiect - deşi, în acest caz, avem păreri total diferite, dar ne înţelegem foarte bine : el vede lucrurile în negru, eu le văd în alb, nu? Eu sînt un vitalist prin esenţă” - iată ce rapid reacţionează seratologul TV: „Şi aceste spirite pot face arbitraje ? ”. Dar: de cît arbitraj este în stare Iosif Sava, a cărui toleranţă e numai aparentă, manevrînd uniform pe dedesubt, în cultul monovalenţei ? Un reveur socialist pentru care, de exemplu, nu contează firescul libertăţii, ci constrîngerea, fie ea şi una delicată! Un om care-şi aduce aminte din trecutul totalitar numai de... propriile privilegii. Iată: „Costineştiul, pentru mine cel puţin, e o oază de cultură, a fost o redută de cultură în anii 80- 85, atunci exista o sala la Forum, unde eu veneam cu orchestra din Constanţa şi puneam la 300-400 de studenţi un brandenburgic de Bach. Am mai fost acum la Costineşti. N-am găsit decît fustiţele, chiloţeii acestora. Se duceau doar la Vox Maris ca să danseze ! Ceea ce este foarte grav! ”. Nu este deloc grav, domnule Sava. Este natural, este foarte în firea lucrurilor şi în firea oamenilor. Grav e că Puterea pe care o slujiţi a pulverizat toate posibilităţile de a (vă) reedita brandenburgicele la Costineşti! Atîta tot. Şi la fel de grav e că, atunci cînd Aurel Stroe vă spune că simte ca o palmă procentul de 0,33% acordat culturii în România („sîntem, din acest punct de vedere, ultima ţară din Europa”), dumneavoastră săriţi ca ars, ridicînd eternul drapel al concesivului exasperant: „Dar ce să. SEMINŢE DE SCANDAL 431 spunem despre Tîrgul Internaţional de Carte, în care am văzut mii de cărţi, cum n-au fost în România niciodată...” ! în fond, pînă la urmă nici nu mai contează dacă vezi jumătatea plină sau jumătatea goală a paharului, de vreme ce tot nu mai bea din el nimeni. 22, nr. 40, 41/2-15 oct. 1996 Deliciile şi mizeriile provocării Iosif Sava, Invitaţii Eutherpei, Editura Polirom, 1997, 364 pagini Eutherpe, rabinul şi contextul Nu de puţine ori a fost invocată în presa noastră post-’89 vechea şi atît de perfid-înţeleapta anecdotă cu Iţic în acută criză de spaţiu. „Nu mai ai unde arunca nici măcar un ac în casa noastră”, i se plînge el rabinului. „Bagă şi vaca în casă, îi spune povăţuitorul, bagă şi capra şi cîinele...” Iar cînd stă într-adevăr să plesnească, vine sfatul eliberator: scoate vaca, scoate capra, scoate cîinele - „Vezi, acuma, cît loc s-a făcut?”. De ce i-am zis „perfîd-înţeleaptă” ? Pentru că în dreptatea ei, întemeiată pe eterna elasticitate a răbdării („Nu-i da, Doamne, omului cît poate să îndure! ”), ea ajunge să oculteze cauzele adevărate ale răului de dragul amăgirii efemere, să anuleze orice cale dreaptă de dragul ocolului, să justifice minciuna prin substitutele, pernicioase în fond, ale unui adevăr de circumstanţă, smintind, în final, toată ordinea lucrurilor. Ceva de genul: „N-are-a face că ai cancer, ia uite ce vreme frumoasă-i afară! ” sau: „Ce dacă eşti mut, nu vezi ce pectorali ai ? ”. Potrivită cu mai totul, anecdota a fost citată la noi, în ultimii şapte ani, apropo de cîştigarea libertăţii de expresie faţă de dezastrul economic, de libertatea de asociere sau călătorie faţă de sărăcia cvasigenerală ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, nu luaţi seama la haos, fiindcă avem din nou „Cerbul de aur”. Nu e dracul aşa de negru, de vreme ce s-a întors în ţară Corina Chiriac. Cum, adică, ni se alienează copiii şi ne fug elitele tinere, cînd noi sîntem primii la olimpiadele de matematică? La orice 432 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM incriminare într-o direcţie, se aruncă praf în ochi din direcţia contrară, iar nuca-n perete ajunge să „explice” absenţa ferestrelor din zid. Acuzat de legiferarea marasmului general, Iliescu strigă că s-a luptat cu... războiul civil şi că libertate nu doresc decît partizanii autoritarismului! Pentru cinicii piezişi care cultivă intens morala amorală a acestei fabule, căutarea adevărului va să zică iacobinism, oarbă furie răzbunătoare ; orice încercare de elementară ierarhizare a vinei comuniste devine în ochii lor echivalentul etic sau teoretic al holocaustului, indiferent cît de infime ar fi contururile incriminate pe harta respectivă. Practicînd cu egală nonşalanţă reducţionismul („nimeni n-a scăpat nepătat, nimeni nu-i mai breaz”) şi generalizarea („toţi fură, toţi mint”), la fel de eficienţi în relativizarea istorică („n-are nici un rost să te opui, jocurile sînt făcute”) şi absolutismul social („toată lumea ar trebui să...”, „toţi am suferit”), cinicii piezişi au ajuns pînă acolo încît şi-i asociază la mizerie pînă şi pe preşcolarii din 1989, cei care, spun ei, NU AU AVUT CÎND să greşească. în rest, adică, toţi o apă şi-un pămînt. Culme a perversităţii bolşevice, potrivit căreia - prin urmare -Silviu Brucan, de pildă, şi ultimul „şoim al patriei” din grădiniţele ceauşiste ar împărţi în mod egal vinovăţia... Arca TVR şi circul văicăreţ V-aţi dat, probabil, seama că Iosif Sava (un subiect la care mă întorc fără duşmănie, dar cu aceeaşi stupoare) este cel care a provocat acidul patetic de mai sus. Anul trecut am hărţuit în această pagină celălalt volum apărut la Polirom, Radiografii muzicale, dar parcă mai dihai acum - cînd aud că au fost date afară din Casă mai toate emisiunile culturale TVR - ţi se îndreaptă privirea şi adrenalina înspre pufosul şi drăcosul politician eutherpic. Pas de mai spune ceva! Poftim, ţi s-au scos în sfîrşit hyperioanele, symposioanele şi toate acele orori bătrînicioase cu chelneri deghizaţi în doctrinari literari â la Puiu Stoicescu, cu gospodine binevoitoare, fete premiante, gîşte speriate, dar cu ifose ori utecişti obosiţi şi hîrşiţi în rele... şi ai rămas, va să zică, singur cu Sava. în ditamai arca. Poftim, ai dat afară şi capra, şi purcelul - vezi cît de mult loc ai acuma pentru cultură ? ! Poţi să-ţi mai permiţi să dai cu pietricica în unica formă de alintare a intelighenţiei la televiziunea publică ? SEMINŢE DE SCANDAL 433 Sigur, acuma, că marea plăcere a hoţului e să strige că l-au prădat tîlharii, că e sărac lipit, bătut de toate nevoile şi hulit de toată lumea. „Domnule - se vaită el tartuffeşte - am nevoie de contradicţie şi spectacol. Dacă n-am spectacol, nu se uită nimeni la emisiune” (p. 231), drept care întreabă enormităţi, simţind monstruos de stîngeşte. Avocat al diavolului!, exclamă el. Da, „avocat. Ăsta e rolul meu aici, să fiu un avocat care pune întrebări dincolo de toate rechizitoriile (...) «avocat al diavolului» şi «avocat al lui Dumnezeu» deopotrivă [îi contrazic] pe toţi” (p. 201). Ajungi să te întrebi care-i acea instanţă de deasupra diavolului şi-a bunului Dumnezeu, în numele căreia oficiază Iosif Sava. „Eu trebuie să creez show-ul necesar ca să rezist concurenţei, fiind pe programul 2; trebuie să provoc, să-mi atrag antipatiile unei mari părţi a publicului; dar n-am ce face” (p. 61), se vaită iarăşi, cu complice perfidie, neguţătorul de vorbe, care provoacă numai înspre dreapta. Provoacă pentru a se plînge de provocare. Ispiteşte denunţînd ispitirea şi acuză însăşi ideea de acuzare. Intransigenţa lui Dorin Tudoran îl determină să-l catalogheze de „iacobin” pe acesta: „Domnule Tudoran, intransigenţa, robespierrismul dumneavoastră nu înseamnă prea mult pentru un om născut în 1945 ? Neiertător sînteţi în totul...” (adică, s-ar zice, Coposu ar avea dreptul la ne-iertare, dar matale eşti prea tînăr). Iar cînd Tudoran acuză, pe bună dreptate, cinismul mercantil de tip Titus Popovici, replica lui Sava se insinuează şerpeşte: „Vedeţi de ce v-am spus iacobin? (...) Avem dreptul să vorbim despre Titus Popovici... analizîndu-1 peste un an, peste doi... Acum trebuie să ne înclinăm frunţile în faţa unui om care a murit săptămîna aceasta” - de parcă sfîrşitul cuiva îl poate absolvi de tot restul. Fericit că-i atacat „din toate părţile”, Iosif Sava recunoaşte că „viaţa amară ne-o fac ziarele opoziţiei”, nu atît România Mare sau Vocea României îl interesează, ci atacul lui Andrei Comea din 22 referitor la celebra şi arhijalnica Serată cu Ion Iliescu, cînd, îngrijorat, a întrebat dacă nu cumva ne face rău atîta libertate. „N-am dreptul să am şi eu o părere ? ”, o întreabă el pe Alina Mungiu, care îi acuza servilismul din seara cu pricina. Bine, dar Andrei Cornea nu are - şi el - dreptul de opinie? întreabă, la rîndu-i, Alina Mungiu. în plus, „domnule Sava, aveţi dreptate să aveţi o părere particulară”, dar „ca deţinător al acestui scaun, trebuie să fiţi un arbitru independent. De obicei, nu faceţi lucrul ăsta”. „Cine-i independent pe globul acesta? ”, vine, prompt, răspunsul „arbitrului”. 434 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Dezlegatul cu zece noduri „N-ai înţeles mecanismul provocator al lui Sava”, m-a apostrofat cineva după ce am scris aici despre Radiografii muzicale; „omul se pune mereu în celălalt talger al balanţei, ca să-i iasă dialectica ludică a emisiunii”. Poate că, uneori, se întîmplă şi aşa, însă numai la nivelul tacticilor de moment, strict retoric văzînd lucrurile. Altminteri, întreaga strategie a Seratelor are o monovalenţă de beton, care gîlgîie de: 1) nostalgia idealurilor marxizante; 2) fervoarea anulării oricărui elan revendicativ; 3) alergia la orice încercare de echivalare a comunismului cu fascismul şi nazismul, paralel cu echivalarea Dreptei cu amoralitatea malefică şi antiumanismul; 4) fobia la negaţie şi cultul autorităţii, efortul de înlocuire a macrorăului, ca să zic aşa, cu microreuşitele, fie acestea ridicole, iluzorii sau lamentabile. La tot pasul: reabilitarea egalitarismului adus de Revoluţia franceză, a leninismelor incipiente, a ceauşismului de la congresul al IX-lea, totul dublat de susurul şerpesc cum că „n-a fost dracu-aşa de negru” şi că, dacă, vezi Doamne, ar fi fost Troţki în locul lui Stalin, şi Pătrăşcanu în locul lui Dej, ar fi curs pretutindeni lapte şi miere. „Fără eşecul în practica social-politică, fără această inadecvare la real, ar fi fost de condamnat marxismul ? ” - îl întreabă Sava pe Al. Zub. O mică „inadecvare la real”, nu-i aşa, că în rest... Tot aşa, vorbind despre malformarea atîtor milioane de suflete şi destine în România de după 1945, Iosif Sava afirmă sec, fără să clipească : „Noi am ctitorit o cultură aici, indiferent de tot ce s-a întîmplat pe planul destinului individual”. Te cruceşti, nu altceva: destinul individual e moft, care va să zică. Tipologie dictatorială clară (p. 55). Realizaţi tragedia acestei autorităţi mediatice? (Slavă Domnului că Alexandru Paleologu are răspunsul, la fel de clar, la îndemînă: „Cultură s-a făcut, evident; civilizaţia a fost distrusă”). Oripilat de rezervele (întru totul motivate) exprimate de Al. Zub faţă de Revoluţia franceză (în consecinţa unui întreg curent de gîndire a istoriei), Iosif Sava (p. 30 ş.u.) este gata să şteargă toate ororile din manualul de istorie în numele statuii. „Franţa şi-a decapitat atunci elitele”, şopteşte înfiorat Zub, cu gîndul şi la România anilor ’50: „Pînă la urmă, nu ştiu dacă a făcut bine”. Dar există, oare, „o altă cale în afara celei revoluţionare ? ”, exclamă (defor-maţie doctrinară!) Iosif Sava, ştergînd dintr-un condei ideea evoluţiei SEMINŢE DE SCANDAL 435 organice. „Cred că se putea şi altfel”, continuă, cu tristă fineţe, istoricul, pentru ca - hop ! - Iosif Sava să facă saltul la Germania hitleristă şi la : „Vă închipuiţi Europa la 1940 fără industrializarea forţată a lui Stalin? Stalin! Aici respiră în voie simfonismul fiinţei lui Sava. Stalin, da. Amfiteatrul de la Drept din 1951, da, da. Un ins foarte inteligent Stalin, spunea C. Popişteanu la o Serată din aprilie 1997, sub privirea înduioşată a gazdei, în vreme ce, atunci cînd Vladimir Tismăneanu subliniază inteligenţa lui Goebbels (p. 328), replica vine ca din arc: „Era o bestiuţă, domnule Tismăneanu”. O bestiuţă, Goebbels! Noroc cu tenacitatea politologului: „Dar pot să-l fac imbecil? Poate să fie criminal”. în plus, mintea lui Iosif Sava e plină de finalul îndemn ceauşist: „Staţi liniştiţi la locurile voastre”. (Nu alta i-a fost şi îi este misia.) El acuză „lipsa echilibrului” opoziţiei (p. 203, dialog cu Ana Blandiana), acuză „potrivniciala” perpetuă faţă de Putere (p. 205), trece iute, cu senin cinism, peste chinuitoarea problemă a accesului la dosarele Securităţii („le vom şti şi noi peste ani. Dar nu acesta-i principalul... Important este să ieşim în lume” [sic! ], p. 123) şi nu pricepe cum cineva de jos să atace mai sus : „Este voie să te ridici împotriva altuia de o asemenea statură ? (p. 42), întreabă el referitor la atacurile împotriva lui V. Pârvan. E limpede că „arbitrul”, „independentul”, e legat cu zece noduri. De altfel, ce să mai zici cînd vezi că suprema putere mediatică a intelectualităţii române îşi declară nonşalant adoraţia pe care i-o poartă lui Ilya Ehrenburg: „Şi eu l-am iubit. Ori de cîte ori sînt la Moscova mă duc la mormîntul său...” (p. 359). Şi totuşi Şi totuşi, să nu uităm că avem de-a face cu opt Serate TV: Alexandru Zub, Alexandru Paleologu şi Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Alina Mungiu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, apoi Vladimir Tismăneanu cu Mircea Mihăieş şi, în sfîrşit, Gh. Buzatu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu, C. Popişteanu, Mircea Suciu şi Stelian Tănase la un dialog despre istorie. De bună seamă că orice admirator al numelor de mai sus va simţi nevoia să-şi adauge în bibliotecă volumul, dincolo de simpatia sau antipatia faţă de realizatorul Seratelor TV. Şi, fireşte, suma celor discutate depăşeşte cu mult spaţiul de semnalare expozitivă al unei cronici. 436 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Nu pot pierde ocazia de-a enumera cîteva zone de bine venit bun-simţ intelectual: Alexandru Paleologu despre libertatea autoexilării („omul liber e un om care stă unde are poftă sau unde îl mînă destinul”, p. 51); Dorin Tudoran despre „intelectualul român care astăzi plăteşte şi datorită iluziei lui de atîtea decenii că am fi putut rezista numai prin cultură” (p. 76); Mircea Dinescu despre Păunescu şi Doinaş în acelaşi Parlament (p. 104), despre Nichita Stănescu (p. 118) şi normalitatea relaţiei rock -tineret (p. 116, vezi şi Ana Blandiana la pagina 210: „Nu sînt de acord cu generalizarea unei priviri critice şi acrite asupra tinerilor”, Iosif Sava fiind de mult recunoscut pentru opacitatea la ideea libertăţii opţionale a tineretului); verdictele Alinei Mungiu: „După 5-6 ani, deja este limpede că adepţii terapiei de şoc au avut dreptate” (p. 152); „nu e prea uşor să duci o viaţă bună în România dacă te remarci prin ceva” (p. 168); observaţiile lui Gh. Buzatu şi Florin Constantiniu despre politizarea excesivă a cercetării istoriografîce (p. 234 ş.u.); buna punere în ecuaţie a importanţei lui Franco, în Spania, de către Vladimir Tismăneanu, p. 322, relaţionalizarea Lenin/Hitler de la pagina 330 şi concluzia de la pagina 336: „Cele două constelaţii care se bat cap în cap şi nu ştim cine va învinge. Va învinge lumea lui Macintosh sau va învinge Jihadul. Nu ştim”. Cele mai substanţiale ni s-au părut convorbirile cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu. Pleşu are pasaje de antologie, despre „delirul sistematic”, „eu cred în tot ce nu se vede”, omul de dreapta („pentru aşezare, pentru tradiţii, sînt un om retro”), despre Noica şi actualele forme de „euforie autohtonă”, despre cum nu s-a dus la Oedip-ul lui Andrei Şerban, „de frică că nu are să-mi placă”, despre relaţia românului cu closetul şi statul degeaba ş.a.m.d. Iar dacă avem parte de şocuri precum: „Cioran nu face decît să răstoarne pe dos nişte platitudini, obţinînd nişte platitudini de sens contrar” (Al. Paleologu, p. 63), dacă aflăm că sîntem pe ultimul loc în tot Estul din punctul de vedere al publicării de documente privind perioada comunistă (p. 245) ori dacă avem parte de gafe uriaşe de transcriere (nu Lotreanu, ci Lautreamont a spus chestia cu sîngele de intelectual, vezi p. 67, şi nu Andre Maurois, ci Raymond Aron a scris Le Spectateur engage, vezi p. 336) - ne putem alinta cu revelaţiile despre tinereţea legionară a lui Miron Constantinescu (p. 229), despre revoluţia de la Praga pregătită de KGB (p. 233) şi multe altele. Păcat că Serata dedicată celor de la Noua revistă română nu e prinsă în sumar, altminteri am fi avut o bună ocazie de dialog postvizual. SEMINŢE DE SCANDAL 437 în sflrşit, dacă Paul Goma vede numai răul, Iosif Sava vede numai binele. „Ce înseamnă generaţie sacrificată? Cine v-a sacrificat?”, o întreabă el, cu chip de bebeluş, pe Alina Mungiu. Răspunsul acesteia e de tot hazul, ca şi de toată tristeţea, şi el rezumă foarte bine relaţia lui Iosif Sava cu noi, bieţii spectatori : „Situaţia, nimeni altcineva...”. 22, nr. 32/12-18 aug. 1997 Paul cel Groaznic şi Goma cel Jalnic Paul Goma, Jurnal, Editura Nemira, I-III, 299, 266, 346 pagini Mai bine de-o săptămînă m-am supus cu evlavie caznei de a citi cu atenţie Jurnalul lui Paul Goma (I, Jurnal pe sărite, II, Jurnal de căldură-mare, III, Jurnal de noapte-lungă, editura Nemira). Am simţit nevoia unei penitenţe : cum, student fiind, prea umblam cu capul în sac pentru a şti ce se petrece cu mişcarea Goma din anii ’70 şi cum nu m-am putut acomoda niciodată cu proza autorului (am părăsit Ostinato la pagina 5, am citit cu interes Gherla, m-am încîlcit prin Bonifacia şi... cam atît) - mi-am zis că poate mă revanşez o dată cu Jurnalul. Asta, în ciuda senzaţiei de acidă lehamite iscată de tot tămbălăul de anii trecuţi, cu Ţepeneag, cu Breban, ca şi cu, mai ales, uluitoarea neînţelegere a lui Goma faţă de chestiunea Liiceanu - Humanitas. Dacă mă gîndesc bine şi pun cap la cap toate reacţiile şi stările prin care m-au perindat cele trei volume, îmi dau seama că suma acestora e una redutabilă: curiozitate, perplexitate, dispreţ, admiraţie, încrîncenare, milă, indiferenţă, iarăşi stupoare şi, în cele din urmă, plictis. Este o carte, cum să zic? O carte tombală, care cade ca o lespede pe un talent de mult defunct. O dată epuizat biograficul, toată literatura lui Goma dispare. Proiectată ca ghilotină, cartea sfîrşeşte prin a-şi înghiţi, cu sictir, autorul. Rău e că tu, comentator, pici rău oricum ai întoarce-o. Dacă spui că, din punct de vedere literar, scriitorul ţi-e indiferent şi că sacrificiul moral nu valorează deficitul artistic, se va zice că reiterezi aberantele acuze aduse în anii ’70 : de minimalizare estetică menită să minimalizeze curajul înfruntării Aparatului. Dacă-1 tratezi de megaloman vindicativ, de prolixitate asasină, de furios resentimentar, de SEMINŢE DE SCANDAL 439 delirant paranoic şi criptomercantil - vei fi acuzat că te erijezi în avocatul celor incriminaţi de el, fiindcă Jurnalul este deopotrivă fişa clinică a unui delir de grandoare eşuat în complexul persecuţiei şi o suită de delaţiuni frizînd abjecţia. Cînd Goma strigă: „Ăsta-i adevărul, de altfel şi tu ştii că aşa a fost”, franc şi elocvent, Marie-France Ionesco îi răspunde: „Ştiu, dar nu spun şi nu scriu”. Asta-i cheia lucrului. Dacă eşti ispitit să-l vezi în ipostaza de tragism monstruos, de „copil mare, obraznic şi alungat de toţi de colo-colo”, devenit sepie agresivă, mascînd aşadar o psihologie de vulnerabilitate infantilă, oricum nu vei putea da la o parte munţii de venin înălţaţi cu dichis pe tot ce mişcă. Doamne, ce cumplită pierdere pentru Eugen Barbu! Să moară el fără să vadă această capodoperă a urii spumegoase în care sînt îmbăiaţi toţi clienţii Patronului Jandarm de la Săptămîna. De fapt, echipa cu pricina este principalul beneficiar de pe urma Jurnalului, cartea funcţionînd ca şi Cartea albă a Securităţii: malaxor atoatemaculant şi omnidevorant, întru fericirea celor care, cum perfect numeşte Goma lucrurile, au pus la cale „acest Piteşti literar-cultural” în care trăim de 50 de ani. Pe de altă parte, ca şi cazul denunţurilor scatofile din România Mare, Jurnalul lui Goma satisface grăuntele duşmănos, invidios şi revendicativ din fiecare „slujitor al condeiului” : văzînd cît de gros şi pe faţă îi este înjurat rivalul, fiecare uită cum a fost el însuşi încondeiat. Şi tot ca în România Mare, în orice afirmaţie, cît de incredibilă, se află o cîtime de adevăr. De aici şi nota profund perversă a acestui enorm scenariu sadomasochist. Cînd are dreptate - şi are nu o dată -, Goma are dreptate exclusiv în absolut, ceea ce face... nedreptatea ansamblului. Aşa se întîmplă cu notaţiile despre aşa-zisul complot anticeauşist din 1982 (I, p. 60), cu observaţiile despre mişcarea legionară (I, p. 71) şi evreii din România (I, p. 73), despre scriitorii basarabeni şi partida protocronistă (I, p. 190), ori cu verdictele privindu-i pe Adrian Marino (I, p. 150), grupul celor şase din martie 1989, „căcănarii” şi „javra imundă de Brucan” (I, p. 181), Virgil Duda (I, p. 204), S. Damian (I, p. 231), cinematografia ca „moşia lui Titus Popovici” (II, p. 55), Marin Sorescu (II, p. 116), Al. Ivasiuc (II, p. 122)... 440 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Încăpăţînarea subiectului Multă vreme, pe parcursul lecturii, am tot avut de gînd să scriu mult şi cu deplină aplicaţiune despre Jurnalul lui Paul Goma, fiindcă, efectiv, dincolo de războiul lui cu toată lumea, în care nimeni n-are cum să se erijeze în arbitru, sînt multe lucruri incitante: istoria angajărilor la Europa Liberă, sociologia grupurilor de presiune, a agenţilor de influenţă din viaţa literară, manevrele diverşilor maîtres â penser ş.a. Dar ceea ce m-a descurajat - şi, finalmente, chiar m-a scîrbit - a fost coborîrea în abjecţie. Şi nici măcar în abjecţie (că, aici, dăm de Celine, nu-i aşa?), ci, mai rău: în grosolănie, în măgărie pură. Cînd ajungi să vorbeşti de Gabriel Liiceanu în termeni de osînză asudată şi să te bucuri că Monica Lovinescu nu mai vorbeşte toată ziua la telefon fiindcă nu mai are bani... apoi devii, vorba francezului, un ins pitoyablel Dar cazul continuă să mă intrige. E fascinant cum Goma nu are organ decît pentru răul din toate. Scrisul lui e ca drenul postoperatoriu: nu scoate decît puroi. Sigur, te amuzi citind formulele precum „javră”, „unsuros”, „pupîncuratic”, „borîturăbasarabeană”, „curluntristulnavetist” ş.a.m.d., iar eventualul visător la naşterea celei „de-a treia forţe”, a celei de-a „treia căi” în ierarhia literară autohtonă poate să exulte faţă de amestecul, perfect analizat de Goma, între echipa sincronizantă şi echipa protocronistă, ca să schematizez astfel. Ei şi ? Fapt e că senzorii lui nu percep şi nu aspiră decît fetidul. E mereu la un pas de mizofilie, moralmente vorbind. Iar etalonul său etic, invariabil radicalist, nu poate măsura decît maladivul, infecţia, contaminarea. Cum face (sau cum i se face) un bine, cum îl calcă în picioare, îl striveşte în derizoriu şi batjoc. Nu fără autoironie, singur observă (II, p. 204) că, după ce şi-a terminat zeci de prieteni sau aliaţi, a rămas cu „Cistelecan, Moraru, Podoabă”, Alexandru Laszlo „...şi atît. Să nu mă apropii prea mult de ei, fiindcă atunci apare pericolul rupturii”... Pînă la urmă, rămînem cu paginile absolut stupefiante despre gospodărirea Basarabiei (poduri flotante, uzine de gogoşari, instalaţii eoliene, instalaţii de distilare a apei de mare, orfelinate, desecări etc.) din volumul al Ill-lea (vezi mai ales pp. 59, 67, 69, 81, 95, 154, 175), unde Goma sună mai ceva ca Jurnalul lui Salvador Dali. Atît. 22, nr. 9/4-10 martie 1997 Eu, personajul Lueticul melancolic şi depresiv Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Editura Humanitas, 2002, 356 pagini Nu cred că exagerez flagrant cînd văd în jurnalul lui Gabriel Liiceanu un echivalent perfect - ca forţă explozivă, însumare de antinomii sociale, emblemă de epocă şi strigăt de exasperare intelectuală - al faimosului Apel către lichele din 1992. Aşa cum în Apelul de-atunci se încorporau toate furiile noastre neputincioase, toate aşteptările înfrigurate, toate iluziile zeci de ani îndiguite şi ritmic injectate cu scepticism spre a fi cît mai temeinic batjocorite, la fel acest jurnal, întins de la 3 mai 2001 la 2 oct. 2002, dă seama de eşecul unei întregi categorii: lumea oamenilor de idei, a intelectualilor născuţi cu blestemul „naturelului simţitor”, a celor care se încăpăţînează să rămînă... vegetarieni în pustiul hărăzit pe deplin carnasierelor. Nu ţi-e greu, dacă frecventezi cît de cît lumea literară, să vezi că sindromul neurodepresiv, obsesia destrămării, sterilitatea alienantă, senzaţia acută de inutilitate şi incompatibilitate socială, de ratare şi anacronie caracterizează trei sferturi din întreg, fie că-i vorba de şaize-cişti sau optzecişti. Cum să nu recunoşti în dezabuzarea lui Liiceanu lehamitea (acidă sau epicureică, disperată, alcoolizată, grotesc triumfătoare, veninoasă, răzbunătoare, tandru-autocompătimitoare ş.a.m.d., după caz) a unui întreg segment de umanitate frustrată? „Cum am ajuns aici? se întreabă autorul. Cum de am pierdut total superstiţia culturii?” - este întrebarea ce ne chinuie pe toţi cei care am trăit decenii de-a rîndul în cultul Ideii, exaltînd evadarea pe verticală în numele acelui legat eliadesc al primatului spiritului în faţa istoriei, care ne-a ajutat să trecem prin subteranele comunismului. 444 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM „Pasiunea pură care mă purta către «a şti» un autor sau altul s-a stins demult”, mărturiseşte, învins, Liiceanu. „Nu mă mai interesează decît ceea ce mi se adresează în mod direct, ceea ce are legătură cu mine, cu viaţa mea, sau ceea ce îmi provoacă o fericire intensă, făcîndu-mă să mă pierd în perfecţiunea altei lumi.” Omul dăruit filozofiei, fascinat de politropismul culturii, închingat de bunăvoie, ba chiar cu fervoare, la metafizica heideggeriană şi la marele joc elin dintre eleatic şi heracliteic, editorul care a influenţat milioane de cititori, a determinat destine scriitoriceşti şi contribuie decisiv la piaţa ideilor şi la bursa valorilor spirituale, îşi dezvăluie ruinele în faţa noastră: „O dezabuzare stupidă -şi totuşi explicabilă ? - a pus stăpînire pe mine : majoritatea cărţilor mă plictisesc, filozofia mi-a devenit greu suportabilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. în cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se pare futile, romancier nu am avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neîngrădită pe teritoriul eului meu”. Iar acolo, mai precis : dincolo de uşa interzisă a persoanei, „clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră...”. Trecînd de la elogiul purităţii confesive către istoricul formelor culturale, aş îndrăzni să spun că, alături de patapievicianul Zbor în bătaia săgeţii, Uşa interzisă inaugurează o nouă vîrstă a existenţialismului românesc, o renaştere a Omului interbelic din generaţia Erlebnis-alui, a eului desfoliat „gidiano-papinian”. Binefăcătoare (chit că dureroasă, ca orice voluptate masochistă) este revenirea străvechilor interogaţii (cine sînt ? încotro mă îndrept ? la ce bun exist ? cînd am greşit cărarea ? etc.) catalogate de mulţi - şi nu doar de lumea lichelelor - drept truisme patetice, şerbetizări eticizante ş.a.m.d. Gustul de cenuşă al ratării n-are a ţine seama de calităţile retoricii care-1 spulberă în pagină! Confesiunea ca terapie, scrierea--de-sine ca dulce himeră şi narcoză a regăsirii sensului individual, ispita de-a te povesti şi de-a te proiecta la antipodul a ceea ce-ai ajuns -înfrînt! - să fii, toate acestea nu sînt nicidecum un semn de slăbiciune, ci, dimpotrivă, unul de forţă. Mărturisindu-şi „destrămarea”, debu-solarea profesională, intensa bovarizare către condiţia de romancier EU, PERSONAJUL 445 întru abolirea amăgirilor filozoficului, Gabriel Liiceanu face un gest de războinic, pentru că - nu-i aşa? - nu sîntem doar un rezultat de combinaţii genetice, ci şi nişte produse ale ingineriei sociale exercitate politic pe capetele şi în sufletele noastre... A-ţi recunoaşte dezorientarea şi impasul înseamnă a-ţi fi regăsit nodul şi Nordul fiinţei. „Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare. (...) Să nu umblăm, aşadar, la sigiliul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi.” Cît de fermecător este umplută această depresie şi ce figuri pitoreşti vin să o ipostazieze vom vedea săptămîna viitoare. * Declaraţie de iubire, volumul publicat anul trecut de Gabriel Liiceanu, a venit ca o descărcare şi ca o revoltă. Despovărare de admiraţia, recunoştinţa, prietenia şi chiar iubirea purtate în tăcere ani de-a rîndul şi care s-au cerut dintr-o dată vărsate în pagină. Revoltă mai mult sau mai puţin conştientă faţă de imensa masă resentimentară ce copleşeşte la ora de faţă mentalul românesc, face şi desface ierarhiile, motivează otrăvitor majoritatea acţiunilor individuale şi personalizează pînă la isterie instituţiile. Ura de clasă, subminarea generală, abulia invidioasă, toată această „odisee a ranchiunei” determină spectaculoase coagulări insulare (de la cartierele „franţuzeşti” pînă la oaze de spiritualitate precum Stavropoleos ori Muzeul Ţăranului Român), dar şi, cum să spun, autoirigarea patetică a eului reflexiv. Jurnalul de acum este în esenţă un intensiv exerciţiu de gîndire pozitivă. Apropo de ura de clasă, iată ce notează la 22 august 2002 Liiceanu: „Cu cît ura care se strînge în jurul tău e mai mare, cu atît sensul vieţii tale este mai bine conturat. Dacă e adevărat că orice ură de moarte întîlneşte la capătul ei triumful cuiva, atunci la noi poţi să obţii lesne apoteoza” (p. 346). Dacă începutul se dezlănţuie sub semnul depresiei, cu teribila revelaţie a eşecului filozofic şi a imposturii existenţiale („de fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sînt”, p. 26), finalul este o vindecare, fie şi vremelnică, din autoconvingere şi autocontrol constructiv : „Trebuie, cu orice preţ, să mă simt bine în pielea mea. Acesta este imperativul suprem al unui om care vrea să facă ceva cu viaţa lui” (p. 278). 446 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM între cele două începuturi, omul se înşiră şi se deşiră cu surprinzătoare fervori de ecorşeu, confine, pînă la un punct, cioranienei pasiuni de exfoliere a propriilor slăbiciuni: „Fiind melancolic şi depresiv, în ciuda exuberanţelor periodice şi a unor înclinaţii ludice evidente, tot ce am încercat să fac, susţinut şi pe termen lung, mi-a fost bruiat de umori insuportabile” (p. 29); „Mi-a lăsat moştenire [fiul meu, n.n.] un enorm capital de culpă prin despărţirea părinţilor, care s-a petrecut înainte de naşterea lui; (...) nu l-am îmbăiat cînd avea cîteva luni, nu i-am cunoscut rîsul de prunc fericit, nu m-am jucat cu el, nu i-am vegheat bolile copilăriei...” (pp. 82, 91) etc. Dar să ne înţelegem : dincolo de uşa interzisă nu ajunge nimeni. Să nu cumva să credem că jurnalul lui Liiceanu este o salbă de lamentări şi dezvăluiri stupefiante. Nu. Dimpotrivă, după cele cîteva formule ce dau iluzia spovedaniei unui învins â la Jean-Baptiste Clamance, luptătorul, neîmpăcatul, puternicul, ba chiar şi pamfletarul crunt care este (la o adică) Liiceanu trage uşa după el şi trece la exerciţii de gastronomie ludică (pp. 77, 151, 246, 353 ş.u.), de filozofie... coregrafică (p. 153 ş.a.), exerciţii de dispreţ (Adrian Păunescu, C.V. Tudor, Marius Tucă, dar şi un Ion Băieşu „beat cui” şi provocator la modul jegos, p. 348). Exerciţii de pedagogie noiciană cu tinerii Bogdan Mincă, Sorin Lavric, Cătălin Cioabă (pp. 151, 246), exerciţii de admiraţie şi profundă tandreţe, aproape filială, greu de bănuit sub platoşa zimţată a autorului (paginile cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca). Exerciţii de persuasiune editorială rapid transformată în portretistică ataşantă (cazul Vlad Zografi, p. 299) sau optimism autoreflexiv (scena cu Vera şi Milan Kundera, pp. 272-277, marele iubitor care „îmi seamănă”). Exerciţii picturale cu scene antologice, precum ospăţul dat de Mircea Dinescu (p. 210 ş.u.), unde fostul exilat pe-o boabă de piper sfîrşeşte prin a-1 înghesui cu o damigeană de zaibăr pe preşedintele Iliescu, scena cu telefonul ascultat de tovarăşu’ Brătucu, de vizavi (p. 49 ş.u.), şi prinzul oferit la hacienda doctorului Irinel Fopescu (p. 353). în sfîrşit, exerciţii de sinceritate dubitativă, esenţiale, de acum înainte, pentru orice definire a lui Gabriel Liiceanu: „Drama mea, ca să zic aşa, destinală este că întîlnirea cu Noica, pe cît de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atît de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă. Jurnalul de la Păltiniş a reprezentat, paradoxal, prima răzbunare nevrotică faţă de o tutelă (...). Fondul meu nevrotic se răzvrătea tocmai scriind o carte în care, cu ajutorul iubirii, îl suprimam pe Noica în EU, PERSONAJUL 447 calitate de instanţă culturală represivă” (p. 292 ; vezi şi suita de presupoziţii generate de întrebarea: ce-ar fi fost dacă îl întîlneam pe Cioran, şi nu pe Noica?...). Opiniile Monicăi Lovinescu despre interbelicul românesc la 2002 (p. 267), judecarea judecăţilor cărtăresciene despre Noica (p. 66) sau verdictul de la pagina 289 („durerea mea în ce-1 priveşte pe Andrei Pleşu: nu m-a lăsat niciodată să înţeleg că ar şti cine sînt”) merită o atenţie aparte. Chiar dacă uşa rămîne interzisă, intrările sînt... aiuritor de posibile. Ziarul de duminică, nr. 44, 45/15-22 nov. 2002 Narcis crud şi dezamăgitor Mircea Cărtărescu, Jurnal, Editura Humanitas, 2001, 471 pagini E ciudat şi întristător, totodată, cum aproape toate marile calităţi ale poeziei şi prozei lui Mircea Cărtărescu se topesc, se alterează, se schimonosesc pînă la hidoşenie în Jurnal. Marele păianjen textual, magistrul alchimiilor onirice, arhitectul de viziuni ludice somptuos-iniţiatice se relevă aici ca un contabil de succese şi pseudoeşecuri administrate atent, pîndind mereu pieziş efectul asupra bietului receptor inocent şi admirativ. Un self-agent literar (excelent strateg şi demn rival, din acest punct de vedere, al internaţionalilor Marin Sorescu şi Adrian Marino), de un egoism etanş, vecin deopotrivă cu megalomania şi meschinăria: „Nimeni nu are mai mult instinct literar decît mine” ; „Reiau Orbitor şi sînt liniştit: forţa vizionară e aceeaşi ca acum cinci ani şi ca-ntotdeauna” ; „Nu-mi pasă de viaţa naţională şi socială, de comunităţi. Individul, eu, asta mă fascinează, grota”. (Pentru meschinărie, vezi relatarea de la 24 mai 1995, p. 387, dar şi altele.) Din cit îi merge mai bine, dintr-atîta se lamentează mai straşnic. Ultrarecunoscut literar, tradus în cîteva limbi, bursier Fulbright, bursier Rockefeller, bursier NEC („iată că şi tătucul Pleşu îmi dă o binecuvîntare bănoasă”), invitat la colocvii şi tîiguri de carte internaţionale etc., recenzat în Quinzaine şi Magazine litteraire („fotografie şi titlu de-o şchioapă pe prima pagină. De la prima cronică a lui Nichi, din 1981, nu am mai avut sentimentul ăsta de greaţă şi exaltare”) ş.a.m.d., el se notează invariabil ca „neurastenic” („Nu mă bucură nimic, sînt pe un fund mocirlos”), atins de ramolisment, bîntuit de himere („Procreez cu creierul şi gîndesc cu testiculele”), ameninţat de ratare, „isterizat în ţara asta isterică”, sastisit de America şi schilodit de România („o ţară care schilodeşte intelectul EU, PERSONAJUL 449 şi sensibilitatea. O populaţie de neînţeles, trăind după alte reguli decît ale decenţei şi civilizaţiei. De fapt nu-mi mai găsesc locul nicăieri”), apatic, „deprivat emoţional şi imagistic”, supărat pe propriul succes („Mă simt murdărit şi falsificat de elogiile publicului mare, dar mai ales de faptul că le accept”), afanisit de hedonismul experimentat în metropolele occidentale („Stau într-o casă splendidă, într-unoraş fabulos. De ce-aş fi trist? Andyet... etpourtant...”). Masochism? Criza de după celebritate, un soi de post scriptum tristae ? Vreo nouă superpastişă (pereche a Levantului) la tema „jurnalului şi a crizei creatoare” ? Prematură (la 34 de ani) andropauză auctorială ? Sau, Doamne fereşte, concoctarea unei confesiuni pentru export, că tot e plină de Pynchon, Doctorow, Cortăzar, Kafka, Barthelme, Salinger, Carpentier etc. etc. ! Manieristul subtil de altădată, creuzet de eminescianism şi eliadism, se dovedeşte literalmente obsedat de cantitate, numărîndu-şi cărţile citite şi paginile Orbitorului cu frenezia unui Hagi Tudose altoit cu Stahanov (vezi 9 iun. 1990, 23 ian. 1992, 1 ian. şi 17 apr. 1994, ori la 27 iun. 1994: „Cu orice risc voi scrie o mie de pagini. Nimeni n-o să mi le publice? Merda lor”). Transpusă în banalul cotidian, strălucitoarea egofilie a artistului nu mai încîntă, nu mai acţionează halucinogen şi melifluent, ci stupefiază prin amestecul de narcisism şi pragmatism, de delir (şi delict) de grandoare şi mania persecuţiei. „Levantul meu nu a fost primit cum trebuie. Este un fel de mică paranoia, cum mă apucă uneori, căci, obiectiv, în trei luni cartea a avut opt cronici” (vezi pp. 89-90); „Criticii generaţiei mele nu au interesul să mă impună” ; „Temele frustrării apar tot mai des, ieri am făcut pe stradă un fel de criză de ură şi furie, după ce am citit că a fost sărbătorită la Paris, la Centrul Cultural, o nouă carte de Sorescu” ; „Paranoia curată, toţi mă desconsideră, toată lumea are ceva să-mi reproşeze, niciunde nu mă simt bine, în fiecare privire bănuiesc o ironie, o aluzie răutăcioasă...” etc. în fine, nimic, absolut nimic din România anilor 1990-1996 în aceste sute de pagini, nimic despre dilemele, capcanele, politicile, mineriadele, răsturnările noastre. Doar cîte-o lucrătură a congenerilor de la Contrapunct ori o concluzie amară privind generaţia („îmi confirmă sentimentul vechi că extraordinarii optzecişti sînt, de fapt, o generaţie cu nimic diferită de cele dinainte”). Cînd sînt turnate în realitatea cotidiană, vechile devize romantice („Eu sînt lumea”, „Cobor în mine şi descopăr universul”, „Lumea este o metaforă a spiritului” etc.) au un 450 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM efect moral lamentabil. Sigur, Cărtărescu şi-a afişat de mult credinţa lui John Lennon din God, cu acel şir de „I don’t believe in...” şi cu finalul „I just believe in me. I’m John”, dar ceea ce mergea perfect în cazul artistului devine distrugător în cazul omului. Să nu mi se spună că inclusiv Jurnalul propune un personaj, care trebuie considerat stricta-mente literar etc. etc., că nu de asta e vorba. Cine se laudă că rupe corniţe de melci vii şi că striveşte furnici pe trunchiul copacilor (încai adolescentul Eliade mînca gîndaci, autopedepsindu-se...) va avea, de acum, în subsemnatul, un cititor mai puţin. Ziarul de duminică, nr. 25/22 iun. 2001 Corpuri de întunecat Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii tîrzii ai dictaturii, Editura Compania, 233 pagini Nu ştiu cum se face, dar la noi fiecare lumină, o dată aprinsă, ne cufundă şi mai adine în beznă. Poate fiindcă om fi ţara misterului blagian, unde tot ce pare a se descifra se schimbă în „neînţelesuri şi mai mari”... Publicarea dosarului de urmărire informativă al lui Stelian Tănase, în tandem cu fragmente din jurnalul sincron al scriitorului, deschide o nouă supapă pentru maşina de produs aburi a securimilor noastre. A doua mare ocaziune de abureală generală, după cea din 1996, cînd a apărut Cartea albă a Securităţii. Clenciul a fost atunci echivalarea urmăriţilor anticeauşişti cu urmăriţii ceauşişti, astfel incit oamenii filaţi tocmai pentru a nu face exces de zel în jandarmeria de partid (tip C.V. Tudor) căpătau aceeaşi pondere în ochii Aparatului cu cei filaţi pentru „atitudine necorespunzătoare”, „duşmănoasă”, „antistatală” etc. Aşa se face că între categoria „acţiunilor neconvenabile” ale categoriei Adrian Păunescu şi cele înfierate la categoria Dorin Tudoran nu mai era nici o diferenţă. între Ion Lăncrănjan şi Ana Blandiana, ca obiective ale Cenzurii, se punea sem.oil egal, Traian Iancu şi Teofil Bălaj puteau figura drept colegi de Birou cu Alexandru Paleologu, între N. Gogoneaţă şi Gabriel Liiceanu, M. Ungheanu şi Nicolae Manolescu, Iulian Neaşcu şi I.P. Culianu, între P. Sălcudeanu şi Augustin Buzura, Dan Zamfirescu şi Mircea Dinescu, între Artur Silvestri şi Ioan Groşan, Valentin Lipatti şi Andrei Pleşu, între Ion Gheorghe şi Florin Iaru, oameni ca Pleşiţă, Neagu Cosma sau Ilie Merce pun semnul de egalitate, iar îngăduinţa, flexibilitatea, moderaţia paternă a generalului Victor Achim căpătau valoare de pat germinativ pentru stimularea creatoare şi 452 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM eliberarea scriitorimii de sub jugul alcoolic al compromisului şi delaţiunii generalizate. De fapt, o dată cu deradicalizarea treptată, dar sigură a tuturor, postceauşismul n-a făcut altceva decît o continuă, suav-perfîdă reabilitare a Securităţii. Şi o tot mai variată, tenace şi densă reînvestire a ei pînă la calitatea de „armătură a edificiului naţional”, „structură de rezistenţă a românismului” etc. Prin 1990-1991, cine dintre noi n-a întîlnit ziarişti occidentali, diplomaţi sau investitori care pronau statutul de unici specialişti ai foştilor securişti şi exclusiva lor capacitate de adaptare, închegare, autofinanţare, repartizare? Cine n-a auzit, puţin mai tîrziu, politologi occidentali recomandîndu-ne cu cinică seninătate să-i lăsăm pe foştii comunişti să administreze criza, de vreme ce numai ei sînt experţi în aşa ceva? Cine, din breaslă, nu şi-a auzit foştii urmăritori şi delatori şoptindu-i matern formule precum „noi te-am apărat ca nu cumva să faci vreo prostie, aşa infantili şi intempestivi cum sînteţi voi, artiştii” ? Una peste alta, în zece ani, dintr-o instituţie demonizată, Securitatea a devenit, într-un fel, locomotiva societăţii româneşti: tot ce fiinţează în afara ei joacă rolul de vagon inutil şi inconştient, de remorcă pretenţioasă, dar păgubitoare, pe care bietul mecanism situat invariabil ca „avangardă a clasei muncitoare” are obligaţia să-l tracteze către „noi culmi de progres şi civilizaţie”. Vorbeam la început de noua abureală. Să nu cumva, Doamne fereşte, să se deducă de aici vreo vinovăţie a lui Stelian Tănase ! El a făcut exact the right thing at the right moment. (Nu ştiu şi dacă in the right place, gîndindu-mă la şăgalnica manieră în care Petru Romoşan, după deochiata prezenţă în cazul Negoiţescu, declara că ar fi trecut clandestin graniţa la unguri instalat... într-o căruţă, deschizînd apoi galerie de artă cu succes la Paris - dens, dens - pentru a dorlota, acum, editorial reţeaua Caraman & Co. ...). Ceea ce te face să surîzi, încă o dată, amar, e minunata rămînere în umbră a personajelor de tipul colonelului Sterian, în vreme ce jalnicul Dan Oprescu devine eroul cancaneriei bucureştene. Plus minunata jubilaţie a laboratoarelor din spatele lui Mihai Pelin cum că, poftim, la partinici nimeni n-a trădat vreodată, în vreme ce în aşa-zisa dumneavoastră mişcare de rezistenţă estetică s-a turnat pe ruptelea. Mă rog, nu de ruşinea turnătorilor, de clasificarea lor, a determinărilor lor şi de ierarhizarea vinovăţiei lor trebuie să ne preocupăm. Important este că s-a fisurat carcasa şi putem spera ca, într-un timp de, EU, PERSONAJUL 453 punîndu-ne cap la cap revelaţiile din dosare, să mai adăugăm un adevăr parţial la... marea minciună care ne-a golit fiinţa. Deocamdată, tot am cîştigat ceva esenţial: nu se mai vorbeşte în şoaptă nici acasă, nici în tîrg. Prin toamna lui 1986, m-am întîlnit întîmplător, după cîţiva ani, pe aleile Bibliotecii Academiei, cu Artur Silvestri (Gabriel Târnăcop), fost coleg de grupă-n facultate, fost coleg de pagină la Luceafărul, ins pitoresc, periculos prin ludicul sadic şi egofil, om cu serioase legături în securime (exista şi zvonul că ar fi rudă cu gen. Neagu Cosma). Intre alte bîrfe literare, ţin minte că a ţinut să vibreze retoric un verdict de nimic solicitat în context: „Vezi că din Stelian Tănase SE DOREŞTE a se face un caz” (un caz ca Goma, ca să nu mai zic ca Soljeniţîn!). Acest impersonal SE mă hărţuieşte, uneori, şi azi, după ce am auzit nu puţine voci din vechiul aparat represiv rostindu-se pline de dispreţ la adresa brumei noastre de rezistenţă, în sensul că „noi vă tot împingeam la acţiuni de protest şi solidarizare, iar voi nu marşaţi deloc” sau că „românii n-au fost în stare să înceapă ei revolta, au avut nevoie tot de un ungur... ”. Prin urmare, ei nu ne reprimau (că nici n-aveau de ce!), ci ne provocau la disidenţă. Mă rog, e vorba de securimea progresistă, a gulerelor albe, de filiera cu aggiornamento, pragmatism arghirofil şi fără os, nu de măciucaşii de mahala ai Elenei, ai lui Nuţă, Postelnicu sau Bobu. însă a incrimina disoluţia de breaslă şi atomizarea societăţii româneşti după ce ai fost mandatat zeci de ani ca să spulberi orice început de coagulare protestatară, tot ce ameninţa să se transforme în liant - iată o perversiune fără seamăn. în tot cazul, după cum este nevoie de o ierarhizare a culpei în rîndul nostru, e necesară şi o filtrare cazuistică în rîndurile securimii. Chiar în Cartea albă a Securităţii dădeau de gîndit apostilele paterne şi perfid-nuanţate ale generalului Iulian Vlad pe rapoartele pripite şi grosolane ale unor subordonaţi, ca de pildă în cazul Ioan Alexandru. Iar aici, în subsolul jurnalului lui Stelian Tănase, cînd vezi pe alocuri crasa ignoranţă şi acreala birocratică a urmăritorilor, îţi aduci aminte că într-o percheziţie făcută grupului de la Iaşi (la Dan Petrescu ? ; la Liviu Antonesei? ; la Luca Piţu? - nu mai ştiu precis) ditamai maiorul a confiscat cu mare satisfacţie biata carte a lui Alexandru Tănase despre Blaga, confundîndu-1 cu Virgil Tănase...! Acesta şi este, de altminteri, lucrul reconfortant din carte: nivelul supravegheatului faţă de măruntul tropăit al urmăritorilor. Debutat în 454 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM 1982 cu un roman de limpede valoare (punerea sub lupa Securităţii avea să înceapă cu numai un an mai tîrziu) şi înzestrat cu multe calităţi de lider de opinie şi factor osmotic (nu „doar cultura şi talentul” ori aplecarea spre sovietologie, ci şi energie, viteză de reacţie, fler politic, instinct social, histrionism ş.a.), Stelian Tănase, în ciuda unor aparenţe de miles gloriosus (vezi şi notele Jessicăi Douglas-Home, p. 101), a avut tăria să reziste ispitelor tradiţionale din acea lume editorială, aflată într-o mai mică sau mai mare complicitate cu Cenzura („Ei cred că sînt slăbit psihologic după ce mi-au dat o lecţie cu Playback. Se înşală, sînt imun”). Şi, în vreme ce la etajul paginii dăm de ambasadorul Koen Stork, de Agotha Kuperman de la Ambasada SUA ori de Rosemary Amott de la British Council, de acuta conştiinţă a pericolului („Mi se poate înscena ceva. Existenţa mea agitată poate sugera unui scenarist priceput ceva” ; „Ce s-ar fi întîmplat cu noi dacă nu pierdea puterea în acel decembrie ? ” se întreabă Tănase astăzi: „Nici nu vreau să mă gîndesc”), ca şi de notaţii iuţi, cu tulburătoare substanţă („E posibil ca soarta României să se fi închis undeva la sfîrşitul secolului al XVII-lea. Fanariotismul, concurenţa dintre muscali, habsburgi şi şalvari au creat probabil tipul românului supus şi melancolic, dispus să piardă totul, dacă îi laşi în schimb viaţa. Vieţaş de profesie, acceptînd moartea, fatalist şi înţelept cînd pierde...”, vezi p. 27) - în acest timp deci, avem şi alte notaţii complexe, precum cele care-i privesc pe Alin Teodorescu (p. 106) şi Ioan Groşan (p. 142); în subsol, numele Gabrielei Adameşteanu e transcris, de către oamenii „omniscienţei”, Bebe Alenăşteanu; Zigu Ornea şi Ioan Buduca devin Liviu Ăgnea şi Nan Buduc, pentru ca la 3 martie 1989 un căpitan să exclame exasperat: „Tov. col. Sterian, tov. lt.-col. Preda, cît trebuie să mai aşteptăm pentru a introduce miji. T.O. complexe la domiciliul lui Stelian Tănase ? ”. Dar, încă o dată: acel SE DOREŞTE, ambigua formulă utilizată de Artur Silvestri, va trebui întoarsă pe toate feţele. Cu tot riscul ca generaţia ’80 („Prin folosirea mijlocului T.O. ne interesează conţinutul schimburilor de păreri privind condiţia tinerilor scriitori în ţara noastră”) să iasă campioană la reciproc-tumătorie, este bine ca măcar componenţii ei să-şi dezaburească ferestrele. Ziarul de duminică, nr. 12, 13/29 mart.-5 apr. 2002 O răsucire în zid Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Editura Compania, 2002, 293 pagini în lîncezeala uşor fetidă a rememorărilor noastre, jurnalul Tiei Şerbănescu din ultimii ani ai ceauşismului acţionează precum răsucirea unei chei în uşa grea a zidului ce ne separă de umilinţele şi delirul morbid de atunci. Acum aproape zece ani, cînd, auzind de aceste caiete şi de povestea confiscării de la aeroport, îi ceream Tiei Şerbănescu un fragment pentru suplimentul cultural al Cotidianului, am crezut că autoarea a ales anume suma pur literară a manuscrisului. Era vorba de capitolul „Viaţa ca o corectură” (cel mai suculent estetic din volum), cu trimiterea păcătosului ziarist „la munca de jos” (de la 6 aprilie 1989, fostul gazetar cultural de la România liberă a lucrat ca „muncitor corector la întreprinderea poligrafică 13 Decembrie 1918”, cîndva imperiul degradatului Teohari Georgescu), dar, cum spun, eram sigur că restul agendelor cultivă notaţia crudă, picantă, răutăcioasă a realităţilor. De aici şi şocul avut acum, la citirea întregului. Femeia din fotografie nu se războieşte şi nu se răzbună pe nimeni. Nu varsă în jurnal mizeriile şi cancanurile redacţionale, nici funestele comicării ale ceauşismului aflat în violentă agonie. Sigur, cîte puţin condiment din toate cele, cîte un grăunte sugestiv există, însă „femeia din fotografie” scrie pur şi simplu cum trăieşte şi trăieşte aşa cum scrie. Amestec de roman confesiv şi crochiuri satirice, de evocare stilizată şi etalare nudă a concretului, cartea Tiei Şerbănescu impune prin firescul absolut al calităţii umane. Prin încercănata seninătate a unei sensibilităţi ultragiate, umilite, educate la şcoala eşecului general şi a ratării perpetue. Cel care o ştie pe Tia Şerbănescu exclusiv ca autorul „Bref’-ului 456 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM exersat zilnic de un deceniu la România liberă, Cotidianul, apoi la Curentul, acea rubrică de nerv sclipitor prin care ironia corozivă şi maliţia colorată depun în mixerul calamburului absurdul politic, grotescul din faptul divers şi imensa poltronerie a tranziţiei naţionale într-un cocteil de unică fervoare, ei bine, acel cititor va fi tulburat de eul scris aici. Un eu scriitoricesc prea puţin sensibil la tradiţionalele farmece ale copilăriei („Locul în care m-am născut nu m-a preocupat niciodată prea mult”), marcat definitiv de oroarea faţă de alcoolismul mediului rural din care s-a rupt cu un soi de urgenţă a îndărătniciei, ca şi de imaginea ireversibil degradată a ideii de părinte: „Femeii care mi-a dat viaţă nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată mamă, iar ea nu mi-a pretins niciodată asta” ; „despre taţi nu voi mai vorbi, pentru că toţi cei pe care i-am avut mi-au displăcut violent” ; „n-am simţit niciodată nevoia unei bunici”. Intr-o literatură bine garnisită cu narcisişti şi megalomanie, un autor care a publicat patru romane şi care se declară „plictisit: n-am avut curajul unor teme proprii”, ca şi femeia ce se descrie ca „ruptă de timp, cu o bună parte din simţuri şi funcţii secate, care-şi priveşte trecutul cu mirare, neînţelegînd aproape nimic” reprezintă o entitate fără doar şi poate tulburătoare. Altminteri, e de meditat serios la verdictul de la pagina din noiembrie 1987 : „Literatura română de azi, o literatură de lichele într-o ţară de lichele”. în perimetrul „vieţii ca o corectură”, jalonat deopotrivă de ideea „vieţii ca o pradă” şi a „vieţii pe un peron”, marcat de preţuirea lui Camil Petrescu şi a Gabrielei Adameşteanu, a lui Radu Petrescu şi a Danei Dumitriu, există cîteva scene memorabile ce definesc prin ricoşeu deriziunea sălbatică în care am trăit ultima decadă comunistă. Plimbarea din 1981 (p. 55 ş.u.) pe lîngă Casa Scînteii, alături de un Radu Petrescu încărcat de o geantă cu bucoavne şi declamînd în italiană din Ierusalimul lui Tasso, spre înnebunirea securiştilor ce îmbibaseră peisajul în aşteptarea coloanei oficiale de la Otopeni. Defilarea gunoierilor de sărbători şi figura lui Gogu şoferul (p. 66). Fostele săli de bal, scrimă şi bookmakers de la Bursa devenită B.C.S. (p. 85). Lista cu „ce nu se găseşte pe piaţă” a lui Gabriel G. Bacovia, fiul poetului (p. 102). Fericirea că studenţii au luat locul ţiganilor la vînzarea stradală de mărţişoare (p. 108). Şedinţa de partid din holul României libere (p. 110 ş.u.). Agapa de 20 de ani de la absolvirea facultăţii (p. 150). în fine, arhigrăitoarea scenă cu Adrian Păunescu şi Şerban Cioculescu de la pagina 178. EU, PERSONAJUL 457 „Scriu aici şi nu ştiu prea bine de ce o fac. Unul dintre motive ar fi intoxicarea de care încerc să scap astfel. Scriu cuvinte ca să-mi dovedesc că exist.” „Aceste caiete sînt, în realitate, o dovadă a neputinţei de a scrie. Dacă m-aş fi simţit în stare să scriu un roman, aş fi renunţat bucuroasă Ia aceste cugetări de care mă pot lepăda oricînd. ” Romanul a fost - din nefericire - însăşi viaţa noastră de atunci. Adevărul rămîne însă tocmai în caietele acestei neputinţe... Ziarul de duminică, nr. 21/7 iun. 2002 Gabriela Melinescu Senzualismul estetizat Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I (1976-1983), Editura Univers, 2000, 255 pagini Nicolae Breban, Gabriela Melinescu şi Ilie Constantin par a fi, astăzi, singurele nume cu adevărat active literar din falnica, năvalnica, acaparanta generaţie ’60. Sigur, pe scena sociopolitică şi mai ales în plan universitar-academic sînt de aflat destui şi puternici reprezentanţi ai celei mai productive şi răsfăţate generaţii postbelice (Ana Blandiana, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Pop, Sorin Alexandrescu, G. Dimisianu, Augustin Buzura ş.a.). în rest, numele sonore au trecut definitiv sub semnul anticului lamento (ubi sunt) -Nichita, Ioan Alexandru, Baltag, Sorescu, Pituţ, Hagiu etc. - ori strălucesc fugar, cînd şi cînd, pe acasă, din exilul facultăţilor americane (V. Nemoianu, Matei Călinescu ş.a.). Revenit în România după vreo două decenii de exil parizian, Ilie Constantin a publicat în ultima vreme mai multe cărţi care îşi aşteaptă cu nerăbdare asimilarea pe piaţa literelor, în vreme ce Gabriela Melinescu e recunoscută de mult ca o insulă suedeză de românism, prin căsătoria ei cu editorul Rene Coeckelberg, venind aproape anual în ţară cu traduceri de la Stockholm (Strindberg, Swedenborg), patronînd serate culturale la ambasadele celor două ţări şi încercînd să re-potrivească spiritul cinic, dezabuzat şi mercantil al ceasului de acum la entuziasmul, energia şi noroacele şaizecismului. Cele trei romane retipărite (traduse) la Bucureşti în 1993 (Lupii urcă în cer, editura FCR), 1997 (Regina străzii, editura Univers) şi 1998 (Copiii răbdării, editura Albatros) marchează comeback-ul în forţă al unei senzualităţi bine strunite de chingile estetice ale trăirilor mistico-religioase. în fine, jurnalul deschide perspectiva unei noi înţelegeri şi ierarhizări. EU, PERSONAJUL 459 încă de la debutul din 1965 (Ceremonie de iarnă) şi culminînd cu Jurămîntul de sărăcie, castitate şi supunere (1972), Gabriela Melinescu (n. 16 aug. 1942) şi-a făcut renume din ceea ce critica numea pe atunci „abstractizarea senzorialităţii” („Existenţa îi apare adeseori ca un ritual, iar realitatea ca un spectacol care cere reculegere”, scrie Marian Popa). Temperament sangvin, natură voluntară, fascinată deopotrivă de combustiile fără saţiu, dar şi de disciplinarea fervorilor în tipare spiritualizate, Gabriela Melinescu cultivă, în poezie, purităţile evanescente, simbolismul erotic nupţial şi gestualitatea ritualizantă. Prozele, în schimb (şi nu doar acel seducător ludico-lexical Bobinocarii din 1969, scris „dinadins pentru Nichita”), stau, oarecum gogolian, sub semnul demoniei jucăuşe, al tentaţiei supra- (sau hiper-) realiste, ori al misterului psihologic desenat în ramele unei cazuistici cu valori simbolice. Aceeaşi răceală autoimpusă, ordonatoare de tot ce va să zică forfotă senzorială - în jurnalul anilor 1976-1983. Cele neplăcute sînt, invariabil (şi condamnabil, cred eu), trecute sub tăcere - „tracasată tot timpul de Securitatea care dorea să mă mineze fizic şi psihic” (p. 5 : cine, cum, pentru ce?); „n-am avut copilărie, ci doar un coşmar penibil” (p. 57, de ce?) ; „era o româncă, informatoare a Ambasadei” (p. 126, cine?) -sau abia schiţate (sinuciderea tatălui, cele două avorturi făcute în Suedia, răceala soacrei ş.a.). Decenţă, pudoare, rezervă diplomatică, nobilă fidelitate în iubire şi prietenie, senin respect faţă de efervescenţele trecutului, echilibru cu orice preţ - iată deviza acestor confesiuni pline de verdicte convingătoare tocmai prin măsura lor (vezi Nichita Stănescu, pp. 22, 165 ; Breban, pp. 14, 122; C. Ţoiu, p. 71, dar şi Mircea Eliade, p. 105, minus obsesiile de la paginile 106 şi 189, trase dinspre astăzi înspre 1978 şi 1981). Legendara „amazoană” de la 1970 pictează acum icoane pe sticlă, are mania Taratului via Roger Caillois, şi-o închipuie pe Tereza de Avila „vitală şi chinuită de sensibilitate”, este şocată de stîngismul occidentalilor, meditează la relaţia Est - Vest („lumea din Vest e legată de timp, de istorie, Estul e legat de spaţiu, de natura ca manifestare a lui Dumnezeu”), se îmbracă de la Valentino şi îşi aduce aminte de scrisorile lui Geo Bogza, nebuniile cu Nichita, vizitele la Monica Lovinescu, întîlnirile cu Goma şi Ţepeneag ş.a.m.d. „Femeile domină altfel: secret, subteran şi terifiant de eficace.” Aşteptăm cu interes continuarea. Ziarul de duminică, nr. 23/27 oct. 2002 460 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Natură senzuală cu îngeri Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Editura Polirom, 2002, 301 pagini Instinctualitate nărăvaşă, în permanentă căutare de fior metafizic, un eu fascinat de estetizare, cu simţiri viforoase, dar constant încercate de reverii culturale, Gabriela Melinescu reprezintă un tip de feminitate foarte rar manifestat în literatura noastră. De fapt, pentru a ne rezuma la grădina memorialisticii, unica energie comparabilă este Jeni Acterian, cu acelaşi amestec de pasionalitate şi luciditate, de freamăt carnal şi fervori mistice. Autoexorcizarea expansiunilor senzoriale prin disciplinare religioasă, prin creaţie spirituală şi trăire artistică nu este un apanaj al sufletului meridional şi al carnalităţii balcanice, ci al omului nordic, protestant sau catolic. Nu al sudului efervescent, îmbătat de solaritate, ci al sensibilităţii de fiord, tulbure, ceţoasă, nevrotică, atrasă pînă la patologic de himeră şi sinucidere, de culoarele tenebroase ale subconştientului. Adică tocmai zonele în care a evadat şi de care s-a lăsat îmbibat destinul Gabrielei Melinescu. Interesantă şi îmbucurătoare reapariţia editorială în forţă a Gabrielei Melinescu! Ea a urmat o bună tactică de asalt în trepte, de la antologiile de poezie din 1993 şi 1997, dublate de romanele Lupii în cer şi Regina străzii (tot 1993, 1997), la traducerile din Swedenborg (Cartea de vise, 1995) şi Strindberg (Jurnal ocult, 1997, Inferno, 1999, la editura Univers, şi, recent, Singur, la Polirom), trecînd prin vama celor două volume ale Jurnalului suedez : primul, publicat acum doi ani, cuprin-zînd perioada 1976-1983, iar al doilea cu perioada „cea mai intensă şi dramatică a vieţii mele”, 1984-1989. „Dacă Gogol nu şi-ar fi intitulat jurnalul său Jurnalul unui nebun, aş fi putut foarte bine să intitulez însemnările mele aşa”, notează Gabriela Melinescu - exagerat - în prefaţă, într-un impuls de autodisoluţie deloc singulară în peisajul tulbure, aburos al fiinţei sale. O frază, de altminteri, imediat urmată de precizările aduse de cenzura lucidităţii: „Sigur, e vorba de un nebun-nebună care, zdrobită de durere, a încercat totuşi EU, PERSONAJUL 461 să-şi adune forţele, îndrăznind să încordeze la maximum arcul existenţial în întunericul şi lucirile fiecărei zile”. Această mişcare de pendul caracterizează în fond întreaga lucrare a Jurnalului asupra autoarei sale. De-o parte, magnetismul abisurilor lăuntrice. De cealaltă, setea de rigoare şi calculul creator. Nelinişti frizînd ideea suicidului, paralel cu conturi bancare şi proiecte literare. In afară, omul de lume şi salon cultural, soţia editorului frecventînd marile tîrguri internaţionale de carte şi mondenităţile diplomatice de varii calibre, sirotînd alcooluri şi căutînd „euforia unei aventuri” în „tonul sensibilităţii mele leonine”. înăuntru, dimpotrivă, „am în mine mai multe persoane care luptă pentru supremaţie. Acum, eul meu conducător e un eu sinucigaş” (nov. 1984); „Din numeroasele însemnări pe care le fac, aleg numai acele rînduri care îmi atenuează într-un fel angoasa şi teama iraţională” (apr. 1988); „Aştept să fiu vizitată măcar o secundă de acea stare specială pe care aş numi-o entuziasm. Aştept veşti despre înflorirea prunilor într-o livadă, despre vîntul dinspre ocean, care vine la timp să scuture aceste flori şi să ducă miresme şi polen departe, la întîlniri erotice cosmice, copulaţii universale prin care se înnoieşte totul în fiecare an” (apr. 1989). Un rezumat perfect al meandrelor jurnalului este relatarea serii de iunie 1985, în casa bancherului Bengt Uggla din Elveţia, unde „stau la masă lîngă nepotul lui Jung, domnul Cristopher Jung”. Vorbind despre fabulosul bunic şi despre „credinţa lui Jung că este posibilă comunicarea cu spiritele de pe lumea cealaltă, despre şedinţele de spiritism la care participau ca la un joc toţi copiii familiei”, Gabriela Melinescu (ea însăşi consultantă de Tarot ş.a.m.d.) nu omite să noteze numaidecît ludicul extrem al bătrînului Jung, „buna lui dispoziţie, tonusul vieţii pînă în ultima clipă”. Plăcut, odihnitor amestec de porniri moralizatoare („Omul a făcut din planeta Telus o ladă de gunoi. Unii se droghează, alţii beau, ca noi...”) şi trimiteri livreşti, de preocupări artistice, dar şi curat mercantile (vezi p. 22 ş.u.), tristeţi pentru iubiri defuncte ( Nichita „n-a murit de ciroză, ci pur şi simplu vîntul l-a strîns în braţe cu putere”), relaţii „de scenă” oarecum ibseniene cu Alain, fiul cel mic al soţului, evocări filiale (un tată sefard, sinucigaş, o linie maternă comunicativă, „ţăranii mamei mele de la Văleni-Muscel”) plus lecturi din plin, de la Volkoff, Kawabata, Cioran, Zohar, Julien Green la Rudolf Steiner şi Thomas Pynchon. 462 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM „Morala fabulei” poate fi extrasă din evocarea (p. 120) vizitei lui Mircea Eliade şi a convingerii sale că „oamenii sînt superiori îngerilor pentru marea lor libertate de a alege între bine şi rău”. îngerul bun al Gabrielei Melinescu a ales, din fericire, partea bună a neliniştii. Ziarul de duminică, nr. 40/18 oct. 2002 Aventuri ieşene la ’89 Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. încercări de sociologie spontană, Editura Polirom, Iaşi, 1995, 192 pagini „ Sinistra ” Moldovă ? „Aş fi fost foarte bucuros să fi trecut pe la Bucureşti, pentru a-ţi povesti despre umanitatea de la Iaşi, despre această sinistră Moldovă în care nu se mai poate face nimic. Norocul meu şi al României este că n-am cunoscut de aproape această ţară cînd am scris despre ea, fiindcă apărea cea mai îngrozitoare carte ce s-a conceput vreodată despre o comunitate umană” - îi scria Cioran lui Mircea Eliade (şi acesta, cum ştim, înzestrat cu un „ce” moldofob) la 7 mai 1937. Citatul mi-a venit nu o dată - contrariant - în minte cînd mă gîndeam la fervoarea culturală a tinerei „şcoli de eseistică” ieşeană, forjată în jurul lui Alexandru Zub şi Al. Călinescu. în cuprinsul rezervaţiilor culturale îngăduite de ceauşism (ce poate fi mai trist decît înmulţirea în captivitate?), Clujul lui Mircea Zaciu şi al Echinoxului lui Papahagi -Pop - Vartic deţinea supremaţia în formarea doxei istorico-literare, Bucureştiul dădea tonul creaţiei prin Cenaclul de Luni, Junimea şi Universitas, Timişoara lui Ciocârlie, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş paria pe semiotică şi comparatism, Craiova lui Marius Ghica şi C. Barbu mînca hermeneutică, în vreme ce laşul Dialogului năştea eseul baroc de tip Luca Piţu, dar şi academismul lui Andrei Corbea, insurgenţa culturală a lui Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, George Pruteanu, Valeriu Gherghel, dar şi jurnalistica de la Opinia studenţească, sociologia lui Sorin Antohi, Mihai Dinu Gheorghiu, dar şi istoriografia de la Institutul „Xenopol”... Schematizez, desigur, din simple raţiuni introductive. Fapt e că tînăra eseistică moldavă a anilor ’80 şi şcoala de istorie de la 464 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Institutul „Xenopol” amendează serios epitetul pus de Cioran. Chiar dacă excepţia e făcută să confirme regula, ea e cu atît mai puţin neglijabilă. Pe Liviu Antonesei (n. 1953) chiar într-un volum coordonat de Al. Zub la Iaşi în 1985 (Culture and Society) l-am citit întîia oară cu aviditate. Contribuţia lui (care avea să-i aducă „tradiţionala”, aşteptata replică a lui Z. Ornea) se numea „Momentul «Criterion» - un model de acţiune culturală”, fiind pe atunci prima abordare sistematică şi negrevată de prejudecăţi a unui fenomen ţinut sub obroc sau expediat injurios decenii de-a rîndul. Nu ştiu dacă eseul cu pricina a putut să intre în Semnele timpului, volumul de eseuri publicat în 1988 de Liviu Antonesei la Junimea (şi căruia aveau să-i urmeze două cărţi de poezie, Pharmakon şi Căutarea căutării, ambele la Cartea Românească în 1989 şi 1990, şi una de interviuri, Vremea în schimbare, 1993, editura Moldova). Cert e că, după 1989, lucrînd fie la Convorbiri literare, fie conducînd revista ieşeană Timpul, diriguind PAC-ul din urbea Copoului sau vorbind în Bucureşti la lansarea Playback-uhii lui Stelian Tănase, fostul exeget al „criterionismului” a cîştigat alte şi alte instanţe mediatice. Pentru ca acum să-nceapă să-şi aducă aminte de întîmplări din istoria imediată. Febrele de ieri După ce ultimii ani ne-au readus în forţă, graţie memorialisticii, la 1900 sau în Aiudul anilor ’50, la anii lui Nae Ionescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu ori în euforica Românie a lui 1968, iată că şi 1989 devine punct de reper memorialistic. Paginile de jurnal mascat eseistic din cărţile lui Luca Piţu, mărturiile publicate indirect de Ioan Buduca la Paris (în cuprinsul unui studiu sociologic semnat de Mihai Dinu Gheorghiu), evocările lui Liviu Ioan Stoiciu din serialul recent (şi cam brusc) încheiat din Românul liber, fragmentele de jurnal ale Tiei Şerbănescu din suplimentul cultural al Cotidianului, precum şi - cel mai recent - jurnalul direct” al Monicăi Lovinescu din volumul al V-lea al Undelor scurte -sînt numai cîteva semne, în acest sens. Urmează să apară jurnalul lui Stelian Tănase din 1989, cu odiseea Scrisorii din toamna acelui an, Dan Ciachir are şi el o serie de notaţii de atunci ş.a.m.d. „Fişele clinice” ale febrelor de-atunci încep să atîrne în balanţa istoriei. „Memoria oamenilor este scurtă şi selectivă. Pentru a ajuta EU, PERSONAJUL 465 această memorie să capete o oarecare fermitate şi coerenţă, m-am decis să public aceste mici exerciţii de memorizare, făcute chiar atunci”, spune Liviu Antonesei. Ce-i drept, aici e buba. Chiar că e vorba de „mici exerciţii”. Sau aşteptările noastre au fost exagerate ? încheind acest pseudojurnal, am început să regret oarecum faptul că Liviu Antonesei a părăsit (sper că numai vremelnic) studiul interbelicilor, preferind să campeze în tabăra (auto-)evocativului de dată recentă. Natura accentuat lirică a notaţiilor, cu naivităţi plăcute, dar şi cu naivităţi supărătoare, cultivarea structurii microeseistice în dauna relatării fruste şi percutante, expedierea unor subiecte esenţiale, dar mai ales ocultarea multor detalii specific locale şubrezesc un eşafodaj ce se anunţa şocant şi pe verticală, şi pe orizontală. Cel puţin aşa lăsau să se întrevadă fragmentele publicate prin reviste. Asta nu înseamnă nicidecum că ne aflăm în faţa unui rateu (cunoaştem regula: celui care are şi dă - tot mai mult i se va cere): încă o dată: vinovate sînt exageratele noastre aşteptări de lectură. Aleg un singur exemplu, cel mai frustrant pentru mine, bucureştean hrănit ani şi ani de congenerii ieşeni cu credinţa că X, că Y, că Z etc. au fost, sînt şi vor fi nişte delatori: foarte inteligenţi, foarte „bine” la... conduită, dar delatori! Ei bine, Liviu Antonesei mărturiseşte că a eliminat „cîteva pasaje care făceau referinţe - pe care nu am cum să le verific -la unele persoane. Este uşor să susţii într-un caiet scris pentru uz propriu că un anume personaj cu care intri în contact este informator al Securităţii, sau că are numite defecte de caracter şi comportament. E însă infinit mai greu - şi lipsit de onestitate - să faci asemenea afirmaţii public, atunci cînd nu ai nici o probă obiectivă, ci numai simpla ta impresie”. Etic, e sublim - de acord. Dar cît de mult pierde un Jurnal - gen prin excelenţă de notaţie febrilă - din atare epurări! Se puteau da măcar iniţiale, deşi preferabilă era adnotarea ulterioară, la publicare. în Iaşi, după şirul de anchete şi percheziţii din 1983, a început nebunia suspiciunii generale. Şi nu mă gîndesc la notabilităţile colaboraţioniste de tipul Mircea Radu Iacoban, Comeliu Sturzu etc., ci la congenerii lui Liviu Antonesei. Cînd te decizi să-ţi publici jurnalul, eşti obligat să-ţi asumi astfel de riscuri, fiindcă de însuşi faptul că te îndoiai de buna--credinţă şi fidelitatea celor mai apropiaţi oameni depinde revelarea esenţei patologic-mentale a vremii de atunci. Autorul însuşi o spune cu perfectă dreptate : „E groaznic - oricît ar părea de absurd -, chiar şi faţă de prieteni foarte buni, dintre care unii au arătat deja public ce gîndesc ! 466 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM am cîteodată unele suspiciuni. Şi atunci să ne mai mirăm că s-a umplut ţara de nevrozaţi şi psihopaţi! Sigur că Luca Piţu, de exemplu, a riscat mult exhibîndu-şi dilemele în ce-i priveşte pe Al. Călinescu sau Andrei Corbea, însă din unghiul adevărului personal pagina lui cîştigă substanţial în verosimilitate. Momente şi idei Interviurile acordate de Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol revistei Liberation şi citirea la Vocea Americii a scrisorii Marianei Marin de solidarizare cu ei; retragerea dreptului de semnătură a lui Al. Călinescu; demiterea lui Luca Piţu de la Universitate; scrisoarea lui Dan Petrescu către „organele de represiune” din Iaşi, difuzată la Europa Liberă; paginile urmăririi lui Antonesei prin centrul laşului (pp. 104-107), cvasidemen-ţiale, şi care constituie centrul tensional al cărţii; memoriul adresat în februarie 1989 inspectorului-şef al Internelor din Iaşi; apelul semnat de Doina Comea, Dan Petrescu, Mariana Marin, Alexandru Tăcu, Liviu Antonesei, Gina şi Dan Sîmpălean, Eugen Amarandei, Gabriela Iavolschi, Filip Răduţi, Luca Piţu; apariţia manifestelor la Bacău şi la Iaşi, în paralel cu anunţarea manifestaţiei plănuite pentru 14 decembrie („pe 22 decembrie spre seară, după ce se «trezise» şi molcomul nostru oraş, am aflat că tentativa de la Iaşi a eşuat din cauza faptului că organizatorii fuseseră arestaţi încă din noaptea precedentă, alţii în dimineaţa zilei de 14”) - acestea sînt momentele cărţii. Lor li se adaugă cîteva documente (un dialog cu Constantin Pricop, interviurile acordate de Dan Petrescu şi Luca Piţu lui N.C. Munteanu, un memoriu adresat de Mihai Dinu Gheorghiu organizaţiei PCR din Centrul de Ştiinţe Sociale Iaşi ş.a.), dintre care o menţiune aparte merită procesul-verbal de la percheziţia efectuată în 18 mai 1983 la domiciliul lui Al. Călinescu. Să nu uit alte trei scene memorabile : dialogul cu grijuliul Corneliu Sturzu („...că nu avem nevoie de perestroika, pentru simplul motiv că o făcusem încă din anii ’65-’70” ş.a.m.d.); dialogul cu securistul Muraru din 14 oct. ’89, cînd anchetatorul din 1983 i-a strîns mîna fostului anchetat, felicitîndu-1... pentru disidenţă; şi îndemnul „civilului din decembrie ’89, cînd începea agitaţia, «mergeţi acasă, nu-i pentru dumneavoastră pe-aici!»”. EU, PERSONAJUL 467 Poate că Liviu Antonesei are dreptate cînd spune că „ei” par a avea interesul „să apară periodic asemenea «cazuri» pentru a-şi justifica existenţa şi salariile uriaşe”. Poate că se felicitau pe ei înşişi că, în sfirşit, reuşiseră să provoace ceea ce aveau misiunea să provoace (chiar şi Adrian Păunescu publicase în România liberă parabola cu pompierii italieni care ajung să monteze incendii spre a-şi justifica existenţa). Poate că... E sigur însă că are dreptate cînd notează, după „scrisoarea celor şase”, că „Brucan recidivează. A reacţionat şi după Braşov şi nu i s-a întîmplat nimic. Mai mult, a şi călătorit după aceea în străinătate ! Am impresia că se fac nişte jocuri mult mai mari decît putem înţelege noi, oamenii obişnuiţi. S-ar putea ca nici Fiihrerul [Ceauşescu, n.n.] şi «echipa sa» să nu înţeleagă mare lucru! ”. După cum are dreptate atunci cînd îi descrie pe activiştii UTC întîlniţi la Festivalul „Baconsky” de la Satu Mare, exact viitoarea „nouă clasă” : „Nu am văzut, pe viu, niciodată un grad mai ridicat de dedublare, aproape un fel de schizofrenie comportamentală. Pe de o parte cuvintele moarte ale limbii de lemn, lozinci, fermitate partinică ş.c.l., pe de alta chiolhanuri cu cîntece deochiate şi glume porcoase. în plus, un soi de parvenitism de ciocoi de tip nou”. Ori cînd ni-i aduce-n prim-plan pe Constantin Ciurlău, comandantul Securităţii ieşene, pe inspectorul Pleşa de la Interne, pe Dumitru Nagîţ sau Maria Ghiţulică, pe Alecu Floareş, fostul tractorist calificat „intelectual”, sau pe Crihană, înlocuitorul acestuia, strungar la origine. Cum observă autorul: „interesanţi şi activiştii ăştia - se chinuie să-şi «refacă» studiile, umblă după diplome şi titluri, dar după ce le capătă - cu complicitatea intelectualilor, de altfel - nu încetează o clipă să-i urască pe aceştia”. Carte necesară ca o pauză de respiraţie, Jurnalul lui Liviu Antonesei va cîştiga substanţial semnificaţii în funcţie de evoluţia (bio)bibliografiei autorului. Fire de poet, melancolic şi lipsit de cinism, Antonesei are cel puţin o experienţă trăită la nivel coşmaresc ; ea nu se poate uita şi-i va hrăni, fie şi inconştient, multe pagini de acum înainte. E vorba de acea urmărire de care aminteam, cînd e terorizat de maşina „brunetului uscăţiv” şi cînd ajunge să strige disperat în plină stradă : „Sînt scriitorul Liviu Antonesei, mă omoară Securitatea”. Reacţia oamenilor - „uimită, dar şi foarte speriată” - nu are de ce să ne surprindă, însă strigătul securistului e magnific şi absolut simbolic pentru tot ce trăim azi: „Prindeţi hoţul... ”. 22, nr. 51/20-27 dec. 1995 Psihanalistul în derivă Vasile Dem. Zamfirescu, în căutarea sinelui (Jurnal despre Constantin Noica • Jurnalul unei psihanalize • Psihanaliza comunismului), Editura Cartea Românească, 1994, 288 pagini Pentru Vasile Dem. Zamfirescu, 1994 a fost un an redutabil: la Humanitas a coordonat Vocabularul psihanalizei de J. Laplanche şi J.-B. Pontalis, la Jurnalul literar a editat şi tradus un C.G. Jung, în lumea arhetipurilor, a înfiinţat editura Trei, la care a scos ediţia a doua (intitulată Eseuri de psihanaliză aplicată) din Freud despre literatură şi artă, apărută la Univers în 1980, şi a început editarea revistei Psihanaliza, din care au apărut deja cîteva numere. în fine, în preajma Crăciunului a venit să ne deruteze cu un volum situat oarecum în descendenţa Jurnalului de la Păltiniş: semn de exclamare şi orgoliu lezat, de destin fracturat şi fervori prea puţin consumate, judecind după latenţele interogative ale autorului. Refuzînd monovalenţa, cartea s-a fixat, prea ambiţios, de-a dreptul pe un trepied dinamitard : povestea relaţiilor cu Noica (14 mai 1968 -7 martie 1986), povestea şedinţelor de psihanaliză în care V.D.Z. s-a supus terapiei lui Eugen Papadima (7 martie 1986 - 15 sept. 1988, în prezent practicînd el însuşi metoda) şi mai multe eseuri de psihanalizare a comunismului! Conturul decepţiei Drept să fiu, intrînd în carte nu atît la Noica şi la comunism mă gîndeam (subiecte, oricum, îndelung străbătute), cît la segmentul median al ei: cîtă lume s-a psihanalizat la noi (la psihanalist, adică, EU, PERSONAJUL 469 aşa... ca Sue Ellen! ! !) şi, culmea, cine şi-a ţinut jurnalul şedinţelor? Ar fi fost o şansă de a umple acest uriaş loc gol în bibliografia noastră sufletească. Şansă ratată: ezitant, pudic, închis, ostil la spectacol, prea echilibrat pentru a se autocopleşi narcisiac ori a se dezghioca masochist, pacientul notează sec, insipid, revelaţii de mult presupuse, tehnici de maieutică vetustă, operate cu suficienţă sau indiferenţă (figura lui Eugen Papadima rămîne una incoloră, amorfă, placidă; îşi aştepta, de altfel, aprobarea pentru plecarea definitivă din ţară), iar bruma încercărilor de auto-demontare a mecanismelor obscure nu ne duce mai departe de eternul abecedar freudian („tatăl castrator”): „28 octombrie 1986. în preajma aniversării a 45 de ani de viaţă, am rememorat, în analiză, o întîmplare terifiantă din copilărie (...) refugiat sub măsuţă, am auzit-o pe maică-mea implorîndu-1 să înceteze. Chiar şi cînd aveam 25 de ani a mai încercat să mă lovească [tatăl, n.n.]. Atunci l-am luat în braţe şi l-am trîntit pe pat. (...) Atitudinea mea de contestare a autorităţii, fie ea spirituală, administrativă sau politică, nu e decît deplasarea şi sublimarea urii faţă de tată. Niciodată însă contestarea nu a mers pînă la anarhism, fiind întotdeauna controlată de frica de autoritate, reflex în alt plan al fricii pe care mi-o inspira tatăl meu” (membru PCR din 1945, comunist convins, pentru care Ceauşescu era „un declin trecător” etc. etc.). Articolele de psihanalizare a comunismului, exclusiv teoretice, sînt prea succinte pentru a deveni pagini de referinţă, cu toate că notaţiile interesante nu lipsesc. Aşa e cazul aversiunii comunismului faţă de psihanaliză: „Ca orice societate represivă, centrată pe muncă, înţeleasă nu ca mijloc de bunăstare individuală şi implicit socială, ci ca forma cea mai eficientă de manipulare socială şi spirituală (...), socialismul real nu a agreat concepţia antropologică freudiană, care se împotrivea deturnării întregii energii instinctuale spre muncă şi proclama dreptul fiecărui individ la plăcere, sănătate mentală şi fericire”. Sau abordarea „proletcultismului ca resentiment” : „(...) resentimentul constituie o autointoxicare psihică produsă de acumularea unor sentimente negative ca dorinţa de răzbunare, ura, invidia, acumulare datorată neputinţei de a le traduce în act (...) Asemeni etosului creştin, care a devalorizat frumuseţea, sănătatea, puterea, bogăţia, spiritul războinic - valori ale aristocraţiei - pentru a plasa valoarea în lipsa frumuseţii, în slăbiciune, în iubirea aproapelui (...), sau etosului burghez, care a învestit cu valoare doar însuşirile sau bunurile obţinute prin muncă proprie, pentru 470 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM a devaloriza privilegiile native ale nobilimii (...), «morala comunistă» a promovat colectivismul, colaborarea, egalitarismul în dauna individualismului, concurenţei şi diferenţierilor sociale”. In orice caz, pionieratul lui V.D. Zamfirescu trebuie subliniat cu hotărîre : mai e cazul să spunem cit de ostracizată a fost psihanaliza la noi? Şi nu doar „în ultimii 50 de ani”, ci - după cum a demonstrat convingător G. Brătescu (Freud şi psihanaliza în România) - de-a lungul întregului secol: mai toate vîrfurile culturii române interbelice au fost (visceral, mental, teoretic, programatic) refractare la freudism. Astfel incit în căutarea sinelui reprezintă un cap de pod al metodei. Ce va urma e greu de spus, cert e că V.D.Z. (traducător şi editor nu doar de Freud, dar şi de Marcuse, nu doar de Jung, ci şi de Kant şi Camil Petrescu etc.) s-a înfipt deja ca un reper solid în peisaj. întortocheatul Noica Nu putem să nu ne amintim întrebarea lui Noica (Jurnalul de la Păltiniş): „Cum şi-a putut pierde [V.D.Z., n.n.] trei-patru ani buni de tinereţe citind Freud, un lucru cu care nu ştie şi nu are ce face şi care te deformează pe toată viaţa ? ”. Cel dintîi sfat al lui Noica pentru proaspătul discipol a vizat, desigur, amendarea orgoliului hermeneutic şi buna umilire întru factologia necesară : „Azi 15 mai 1970, C. Noica mi-a sugerat o idee utilă: să citesc lucrările de etică cu gîndul subteran de a le ordona, organiza peste 10-15 ani într-o istorie a eticii. De la Jodl încoace, spune dînsul, nu s-a mai scris una completă”. Ce-i drept, V.D.Z. se cunoştea destul de bine pentru a mai nutri ambiţii pur filozofice: „La începutul uceniciei noastre, Constantin Noica ne-a spus că există două căi în filozofie: filozofie cu istoria filozofiei şi filozofie cu ştiinţe. A doua cale mi s-a părut mai apropiată de natura mea şi mai rodnică”. Şi cu V.D.Z., ca şi cu ceilalţi străluciţi neofiţi nicasieni, omul celor „27 de trepte ale realului” practica acel tip de educaţie care-1 isteriza pe Eugen Ionescu : „Noica e un confuz (făcea odată elogiul confuziei), un masochist şi un sadic (...) se crede bun şi înger, dar e o bestie (hipocrizia e inconştientă, de aici un alt pericol, ideologia şi subconştientul lui se contrazic, aşa se explică felul «întortocheat» de a gîndi noicist - de unde va ieşi o învăţătură întortocheată”, îi scria Eugen Ionescu lui Tudor EU, PERSONAJUL 471 Vianu la 20 febr. 1944 (vezi Scrisori către T. Vianu, II, Minerva, 1994). Nu peste mulţi ani, de aceeaşi furie ionesciană va beneficia J.-P. Sartre, spre lauda consecvenţei întru liberalism, solitudine demnă şi fobie la maîtres â penser a autorului Rinocerilor! De altfel, V.D.Z. mărturiseşte sincer că „prin lărgimea orizontului şi natura preocupărilor, Eliade mă atrage mai mult decît Noica” (10 mart. 1984). Multe lucruri interesante, în acest sens, în Jurnalul de faţă, de la detalii uşor picante (aflăm că ediţia Goethe în Propylăen, Noica a cumpărat-o de la „văduva lui Nae Ionescu pentru 3.000 lei”, sau că „Floru a fost toată viaţa anemic, avînd în loc de patru milioane de globule roşii doar două milioane”) pînă la şocuri de genul: „Deşi de obicei domnul Noica evită subiectele politice, de data asta ne-a dezvăluit «soluţia» sa. Ar schimba guvernul şi l-ar pune prim-ministru pe Ion Iliescu. Nu crede în eficienţa unei schimbări radicale în sensul revenirii la capitalism. Ţara are nevoie de aşezare, nu-i fac bine schimbările repetate” (notaţie din 19 apr. 1984 !). Notînd „raţionalismul inflexibil” al filozofului şi „frica [lui] de iraţional”, V.D.Z. ne comunică un „vis obsesiv” al lui Noica: încercarea de a „prinde un tren din mers şi se urcă greu în ultimul vagon. In altă variantă, se urcă sau coboară din tren şi-şi uită valiza pe peron sau în vagon”. Nu e nevoie de cheia freudiană a viselor ca să detectăm aici, între altele, obsesia „trenului istoriei” (de ce nu şi „trenul revoluţiei” ?), opoziţia structurală la exilare, voinţa de autoîmplinire Acasă şi delimitarea de congeneri şi confraţi, febrilitatea comunicării (patima paideică) şi profunda anxietate provocată de spectrul părăsirii de către discipoli. Despre Jurnalul de la Păltiniş, V.D.Z. vorbeşte cu Noica într-o epocă neprielnică pentru carte (se certase cu Gabriel Liiceanu după 20 de ani de prietenie), dar favorabilă exercitării ludicului intrigant al filozofului: „Noica a observat narcisismul exagerat al lui Gabi, enu-merînd printre păcatele cărţii şi faptul că acesta «s-a pus în faţă». (...) Sistematic, parcă bănuind că vreau să notez ce spune, Noica trece la expunerea rezervelor şi nemulţumirilor provocate de Jurnal, pe care totuşi nu i le va împărtăşi lui Gabi, pentru că «dacă a făcut-o, a făcut-o». (...) Nu-i adevărat că părinţii mei au avut 3.500 de pogoane. Niciodată nu au depăşit 3.000. (...) Este într-adevăr un paricid, îmi ia Noica vorba din gură. Prin cartea asta, Gabi îmi pune un epitaf”. 472 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM Freud la paşapoarte Dar cea mai clară dovadă de „învăţătură întortocheată” o reprezintă sfatul mentorului ca elevul să fie flexibil faţă de Securitate. Scurtă vreme, după absolvirea facultăţii, redactor la radio (1965), apoi angajat la Institutul de Filozofie (1966-1971), absolvind tîrziu facultatea de germană (1973) - din motive obiective, cum zice eufemismul -, V.D.Z. este un amestec de conformism şi insubordonare, cu puseuri iconodule, dar şi ieşiri iconoclaste. Multă vreme după adolescenţă, angoasa lui s-a datorat „fricii de a nu reuşi”. Se descoperă „generos fără rezervă sau gînd ascuns, loial fără pretenţii de reciprocitate, cu dispoziţie constant pozitivă, departe de piscuri şi abisuri ale sentimentelor”. Pe acest fond se depune şirul de eşecuri în ce priveşte plecările în străinătate, şir început în anii ’60 şi curmat abia în 1990 ! în 1979-1980, o bursă Humboldt de un an, mijlocită de Noica, apoi un DAAD de trei luni eşuează în urma refuzurilor de a colabora cu Securitatea (pînă şi o excursie în URSS îi va fî, în 1984, refuzată, ca şi participarea la un congres de paleoantropologie la Praga, în 1985). Aşadar: „După cîteva întîlniri, mi s-a părut că înţeleg unde bate securistul: să-i dau informaţii despre magistrul nostru. M-a îngrozit gîndul de a-i ascunde că am fost solicitat să-l torn. Foarte emoţionat, încîlcind interdicţia de a vorbi despre demersul Securităţii, i-am povestit lui C.N. cele întîmplate. în loc de a se indigna, speria sau aprecia manifest fidelitatea mea, a încercat doar să mă liniştească: Securitatea nu mai e ce-a fost, iar solicitările de colaborare sînt foarte numeroase. Cînd au ieşit din închisoare, li s-a propus chiar şi lor să colaboreze. Nu mi-a spus însă ce să fac (...) mi-a sugerat destul de clar că plecarea în Germania depinde de bunăvoinţa mea faţă de ei, bunăvoinţă care mi-ar aduce şi alte avantaje, de ordin material” (1 nov. 1979). Una dintre consecinţele episodului este pe cît de comică, pe atîta de tristă şi elocventă pentru situarea intelectualului român în ceauşism: la 26 nov. 1981, „după o lună de la audienţa la comandantul serviciului paşapoarte (colonelul Dorobanţu?) căruia i-am lăsat un memoriu şi m-am recomandat prin traducerea din Kant (cu două săptămîni în urmă, pentru a obţine audienţa la el, i-am trimis prin ofiţerul de la poartă traducerea din Freud cu dedicaţia «Tovarăşului comandant al serviciului paşapoarte, cu omagiul traducătorului, autor al unei cereri nesoluţionate EU, PERSONAJUL 473 de plecare temporară în RFG... », dedicaţie ce n-a trecut neobservată), din nou plicul albastru, indiciul exterior inconfundabil al refuzului”. Nietzsche, Gavriliu şi infantilizarea îmbiat ani de-a rîndul de Noica să traducă Goethe şi să-şi definitiveze studiul despre relaţia Seele - Geist, V.D.Z. are la 40 de ani revelaţia lui Nietzsche: „Dacă aş fi citit în studenţie astfel de lucrări, mult mai repede aş fi aflat ce înseamnă adevărata filozofie, a presocraticilor de pildă. Dar atunci nimeni nu ni-1 recomanda pe Nietzsche, care era printre nomina odiosa”. E un bun exemplu pentru infantilizarea deliberată, sistematică a omului în sistemul totalitar. Oricît de mult s-a străduit Noica să „valorizeze negativul”, să veştejească opulenţa antispirituală a Apusului şi să exalte virtuţile deschizătoare ale închiderii, fapt e că fiinţei intelectualului român i s-a indus - genetic, am zice - eşecul: deturnat mai mult sau mai puţin conştient, cu program, de la axa personalităţii sale, deprofesionalizat, claustrat, fatalmente duplicitar, deci schizoid, deposedat de continuitate în formare, de posibilitatea erudiţiei, marginalizat, serializat şi umilit socialmente, dedat la perversiuni ideologice, refuzat de la tot ce însemna conducere, autoritate, decizie etc., i se cere azi - cu sadică nonşalanţă - Operă, sinteză, mişcare liberă, „Sertar”, capacitate managerială, imaginaţie politică şi superioritate dialogală cu Lumea! Or, ca tot românul, şi intelectualul este un creuzet de fantasme: revendicative, autodisolutive, compensatorii, într-un cuvînt: jalnice. La 25 nov. 1986, V.D.Z. nota: „Românii combat stagnarea socială în plan imaginar: de cîtva timp se vorbeşte cu insistenţă de un viitor cutremur catastrofal. în loc de mişcări sociale, mişcări tectonice”. Consumarea în imaginar a pulsiunilor ne caracterizează şi acum. La întrebarea unui medic parizian (român, plecat de 20 de ani) : „Nu crezi că societatea de consum îşi infantilizează membrii prin aceea că le pune la dispoziţie totul?” (temă, cum ştim, înfloritoare la Noica), V.D.Z. răspunde cu dreptate : „Societatea de consum oferă atît de multe şi de variate bunuri, încît nu se poate supravieţui în cadrul ei fără discemămînt. Abundenţa din societăţile occidentale obligă individul să opteze pentru ceea ce se potriveşte în acelaşi timp aspiraţiilor şi buzunarului său. De fapt, influenţa societăţii de consum maturizează, întrucît cultivă discemămîntul”. 474 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM La 50 de ani, Vasile Dem. Zamfirescu este un autor capabil de surprize, în ciuda „cristalizării”, a bibliografiei sale respectabile. Mai ales că are pentru ce să lupte : „în Săptămîna din 4 şi 11 aprilie (1986), Leonard Gavriliu demască public cartea mea [Logica inimii, n.n.]: i se reproşează înclinaţii iraţionaliste, teologale şi chiar de dreapta, «V.D.Z. manifestă tendinţe inacceptabile pentru Weltanschauung-ul societăţii româneşti actuale». Domnul Noica e de părere că atacul îl vizează pe el”. Acuma, Noica nu mai este, dar Săptămîna a devenit România Mare, iar Leonard Gavriliu există bine mersi. în plus, dacă în România „minciuna de înfrumuseţare” a (cam) dispărut, în locul ei a apărut cu trufie „minciuna cinică” : „Minciuna cinică este infantilizantă la maximum pentru că presupune nu numai incapacitatea celui minţit de a deosebi adevărul de fals, aşa cum se întîmplă în cazul minciunii--înfrumuseţare, ci şi neputinţa de a reacţiona la mistificare. Reducerea individului în toate planurile (economic, politic, spiritual) la neputinţă induce regresiunea spre acei ani ai copilăriei cînd copilul este total livrat părinţilor săi...” (vezi şi pp. 247-248). Ca să vezi la ce duce psihanaliza! 22, nr. 2/11-17 ian. 1995 Clopotul dinăuntru Mihai Sârbulescu, Jurnal, Editura Ileana, 222 pagini Am văzut nu demult într-o captivantă colecţie particulară bucureşteană mai multe tablouri de Mihai Sârbulescu, dintre care Clopotele mi s-au părut realmente copleşitoare. într-un avînt asociativ de accentuată ecumenicitate, am realizat, privindu-le, ce va să zică lecţia chinezească despre rostul golului în formarea plinului, păzirea isihastă a simţurilor şi curăţirea inimii prin umplerea auzului, Nirvana, limba originară şi universală a clopotului, în al cărui sorb ameţitor timpul, spaţiul, religia, istoria, diferitele forme de credinţă, naşterea, nunta şi moartea devin una. De culoarea lutului, a genurilor grele şi încărcate de taină, clopotele lui Mihai Sârbulescu sfîrşesc, îndelung privite, ca metafore ale văzduhului, ca sonorităţi inefabile, precum zborul brîncuşian ascuns în piatră. Ceea ce la primul contact pare o penitenţă a auzului, ca o cădere îndesată, amuţită în sine, devine pînă la urmă decolare imponderabilă, icoană a desprinderii de lut, a zborului. Care sînt predicatele clopotului ? El bate şi adună, cheamă şi măsoară, deschide, trezeşte şi închide, sărbătoreşte şi înmormîntează, din vechime fiind asimilat ritmului inimii. Aici, în acest dublu impuls, resimţit cu egală fervoare a slujirii, de retragere şi ofensivă, de umilinţă şi virulenţă, melancolie şi insurgenţă, aici se află - temperamental - retractilul şi colericul Mihai Sârbulescu. Un egofîl în permanentă autodăruire, hărţuin-du-se într-o frenetică autocombustie, dar şi coagulînd cu nesmintită fidelitate comuniuni religios-artistice. Depliat din 1981 în 1995, jurnalul său se împarte cu aceeaşi dăruire singurătăţii sinelui şi uceniciei împreună. Notaţii iuţi şi revelaţii fulgurante, dublate de atmosfera boemei de atelier şi vernisaje. De-o parte, 476 LITERATURA ROMÂNĂ ÎN POSTCEAUŞISM împătimitul de Van Gogh şi convertitul la Natură, cel care-şi impune să „declare război instinctului - şi pictează cum vrei”, care ascultă în extaz Wagner, citeşte Nietzsche, Claudel, Peguy, Stăniloae, se lasă atras cu voluptate de romantism, în ideea că definiţia fiinţei sale nu poate fi decît „fervoarea, fervoarea, fervoarea” şi că, în cazul său, „calea de mijloc e o prăpastie: mă ţin într-o parte şi într-alta a ei, în extreme, ferindu-mă să nu cad. E forma mea de echilibru”. De cealaltă parte, a împărtăşirii bucuriei, a duhului comunitar -seminariile de Biblie, Rembrandt şi Eminescu ale lui Ioan Alexandru, drumurile la Sihăstria părintelui Cleopa, la Antimul părintelui Sofian sau la Cernica părintelui Benedict Ghiuş, bucuria de-a lucra cot la cot, în serafice grădini şi livezi, cu Horia Bemea, Paul Gherasim şi Horia Paştina, pe colinele de la Teremia Mare, apoi istoriile (din păcate nedetaliate aici) ale grupului „Prolog”, asimilarea sfaturilor lui Paul Gherasim („mă pune în gardă contra culorilor tari; spune că au ceva diabolic”), povestirile duhlii ale lui Afane Teodoreanu, cupajele de vin roşu şi alb în care se specializase Horia Bemea, legătura - prin icoană -cu Sorin Dumitrescu şi Ionică Grigorescu... Pe scurt: „Idealul - atît de rîvnit de Van Gogh, cel însingurat fără voie - este ca pictorii să fie laolaltă, să lucreze împreună”. Din această pendulare solitar-solidar derivă deopotrivă graţia şi greutatea notaţiilor. „Am rugat-o pe Anca să-mi aducă din Germania un condei de argint, visez la nişte desene uşoare, numai un fum subţirel şi lumină. ” O graţie menită să ascundă, numai pe jumătate în joacă, impasurile creatorului: „Mereu mă vaiet, uneori îmi vine să las lucrul baltă. Nu mă pot însă apuca de altceva şi nici nu încerc. Iubesc de o mie de ori mai mult neputinţa mea în domeniul picturii, decît oricare alte reuşite”. Şi tot din balansul amintit derivă autoflagelările („la vernisajul expoziţiei mele, m-am trezit mgîndu-i pe unii din invitaţi să nici nu se uite la tablouri. Este groaza că-mi trăiesc viaţa degeaba, că nu fac nimic bun”), verdictele sagace („diavolul e risipitor. Nu-i place să păstreze”), neliniştile canonice şi sfînta rezistenţă la găunoşeniile postmodemităţii: „Bag de seamă că astăzi e de bon ton să poceşti chipurile. Dacă prezinţi totuşi o figură fmmoasă, trebuie neapărat să fii ori ironic, ori dulceag, idilic”. Acum doi ani Mihai Sârbulescu a tipărit la editura Anastasia o admirabilă suită de dialoguri cu Afane Teodoreanu, Gheorghe Berindei, Ştefan Sevastre, Vasile Varga, Mihai Horea, Constantin Flondor, Florin Mitroi, Horia Bemea, Horea Paştina, Ion Grigorescu, Sorin Dumitrescu, EU, PERSONAJUL 477 Mircea Tohătan, Paul Gherasim. Am comentat-o aici, în nr. 43 din 8 noiembrie 2002. Abia acum, o dată cu acest Jurnal, avem adevărata prefaţă la Despre ucenicie. Să mai spun cîtă nevoie avem cu toţii, scriitori, muzicieni, pictori, oameni de teatru, indiferent de convingeri şi de formele de artă pe care le slujim, de atari confesiuni necosmetizate şi însufleţite de patima emulaţiei ? Să mai spun ce utile ar fi dialogurile complementare şi ce rol joacă sinceritatea coagulantă în actuala des-frînare a deghizamentelor ? Ziarul de duminică, nr. 13/30 apr. 2004 L Indice selectiv de nume* A Achim, Victor, generalul 241, 307, 356, 383, 451 Acterian, Arşavir 26-29, 31-39, 125, 217, 234, 318, 345, 410 Acterian, Haig 25-28, 34-36, 39, 69, 82, 87, 125, 132 Acterian, Jeni 21-22, 24, 27-28, 30, 34-36, 39, 69, 125, 130, 192, 234, 375, 460 Adameşteanu, Gabriela 228, 239, 311, 454, 456 Aderca, Felix 21, 65, 231, 251, 258, 371-372, 404 Agârbiceanu, Ion 247, 253, 410 Agopian, Ştefan 35, 347, 413 Aladar, Intre 83, 91, 92 Aidulescu, Radu 362 Alexandru, Ioan 248, 257, 274, 288, 298, 332, 356, 453, 458, 476 Anania, Valeriu 174, 220 Andrei, Ştefan 239, 247, 322, 403 Anghel, Paul 247, 252, 265, 269, 271, 282 Anghelescu, Mircea 205 Antipa, Grigore 115 Antohi, Sorin 463 Antonescu, Ică 84, 91 Antonescu, Ion 67, 87, 125, 149, 169, 228, 255, 300, 316, 318, 420 Antonescu, Mihai 102 Antonesei, Liviu 453, 463-467 Apostol, Ghiţă 94 Apostol, Pavel (Erdosy Pal) 181, 356 Ardeleanu, Ion 78, 395 Argetoianu, Constantin 81, 85, 94, 118, 318 Arghezi, Tudor 84, 94, 110, 137, 155, 261, 278, 342, 348, 351, 353, 371, 410 Argintescu Amza, N. 33, 62 Arhip, Ticu 24, 231 Arsenie, Dan 333 * Indicele selectiv a fost alcătuit de redactorul cărţii (n.r.). 480 INDICE SELECTIV DE NUME Aron, Raymond 189, 244, 436 Auschnitt, Max 86, 94 Avramescu, Marcel 33, 73 Avramescu, Mihail 38, 149 Axente, Crişu 105, 106 B Babeţi, Adriana 463 Baciu, Alexandru 107, 108, 109, 110, 111, 112, 113 Baciu, Ştefan 201 Baconsky, A.E. 177, 181, 190, 332, 333, 336, 337, 349, 356, 383 Bacovia, George 110, 155, 361, 410, 456 Bălăci, Alexandru 85, 220, 235, 272, 274, 383 Balotă, Nicolae 187, 327, 332, 355 Baltag, Cezar 274, 313, , 359, 458 Bantaş, Ioana 313, 338 Banuş, Maria 265, 368 Baranga, Aurel 74, 174, 189, 310, 368 Barbăneagră, Paul 237, 240, 316 Barbu, Eugen 182, 230, 235, 237, 247, 250, 252, 254-256, 258, 261-262, 266, 267-270, 280, 286-287, 302, 307, 309, 332, 336, 343, 346, 359, 370, 388, 390, 405, 410, 411, 439 Barbu, Ion 32, 37, 206, 208, 217, 353, 383 Barbu, Zevedei 112 Bărbulescu, Valeriu 201 Bedrosian, Magdalena 344 Băieşu, Ion 174, 229, 337, 446 Bălaj, Teofil 260, 385, 451 Bălan, I.D. 248, 272, 394 Bălăiţă, George 252, 265, 273, 274, 290, 294, 359 Băleanu, Andrei 177, 188 Băncilă, Vasile 69, 125 Bănulescu, Ştefan 182, 272, 274, 277 Băran, Vasile 385, 387 Bârna, Vlaicu 108, 144 Beldie, Constantin 107, 117-118 Beligan, Radu 359, 383, 387 Bengescu, Zoe (Zoe) 114 Beniuc, Mihai 32, 235, 241, 272, 294, 298, 337, 348-349, 351, 367, 395, 404 Bentoiu, Annie 203 Berghianu, Maxim 317, 395 Bernard, Noel 237, 281 Berthola, Clody 24, 26, 50 Biberi, Ion 20, 137, 216 Bibescu, Martha 66, 84, 115, 213 Bittel, Adriana 228 Blaga, Lucian 110, 122, 155, 173, 175-177, 181-182, 187-189, 212, 271, 273, 283, 297-298, 306-307, 318, 322, 356, 361, 369, 383, 404, 453 Blandiana, Ana 259, 269, 271, 274, 282, 289, 309, 408, 435-436, 451, 458 INDICE SELECTIV DE NUME 481 Blank, Aristide 97, 127 Blecher, Max 21, 65 Bodnăraş, Emil 372, 400, 402, 407 Boeriu, Eta 186-187, 269, 274 Bogza, Geo 43, 50, 85, 261, 268, 273-274, 276, 279-280, 290, 357, 359, 404, 416-420, 459 Bossy, Raoul, 318 Botez, Alice 24-25, 33, 217 Botez, Demostene 369, 395 Botta, Dan 37, 216 Botta, Emil 21, 26, 31, 36-38, 197, 234 Boureanu, Radu 108, 265, 268-269 Brad, Ion 237, 248 , 272, 296, 297, 304, 359, 403 Bratu, Savin 53, 278 Brauner, Harry 81, 237 Brătescu, Gheorghe 299, 398-401, 470 Brătianu, Ion I.C. 42, 84, 91, 129, 169, 257 Brătianu, Gheorghe 42, 84 Breban, Nicolae 155, 237, 310, 319, 332, 336, 338, 347, 372, 410, 424-425, 429-430, 438, 458-459 Breslaşu, Marcel 33, 372, 374 Brezianu, Barbu 25, 32 Brucan, Silviu 227-228, 250, 367, 399, 403, 410, 419, 432, 439, 467 Brucăr, Isac 35, 118, 401 Bucur, Marin 232 Buduca, Ioan 126, 314, 454, 464 Bugnariu, Tudor 177, 201 Bukovski, Vladimir 214, 244 Burtică, Cornel 246, 249, 308, 322, 395, 403, 406-407 Buzatu, Gheorghe 435, 436 Buzura, Augustin 241, 248, 252, 261, 277, 293, 300, 302, 314-315, 332, 333, 337, 451, 458 C Calais, Al. 201 Calciu, părintele 239, 284 Camilar, Eusebiu 404 Candrea, Aurel 209 Cangeopol, Liviu 463, 466 Cantacuzino, Ion 99, 126 Caragiale, I.L. 96, 99, 127, 146, 154, 173, 178, 188, 191, 215, 228, 257, 292, 327, 378, 380, 382, 420 Caragiale, Mateiu 110, 146, 217, 353, 378, 380 Caraion, Ion 220, 237, 239, 265, 274, 371, 372 Carol al Il-lea 55, 67, 91, 93, 100, 126, 155 Carol I 42, 115 Carp, P.P. 232, 345 Cartojan, Nicolae 209 Cassian, Nina 215, 265, 270, 274, 328, 356, 368, 374-376 Călin, Liviu 313, 343 482 INDICE SELECTIV DE NUME Călinescu, Alexandru 463, 466 Călinescu, Armând 42, 61, 73, 94, 101, 318 Călinescu, George 59, 137-138, 167, 208, 217, 254, 259, 261, 266, 269, 283, 287, 297, 310, 322, 349, 357, 370-372 Călinescu, Matei 319, 329, 458 Călugăru, Ion 56, 372 Cămărăşescu, Zoe 114 Căprariu, Al. 248, 249 Cărtărescu, Mircea 228, 332, 337, 448 Ceauşescu, Elena 208, 302, 310, 372, 406 Ceauşescu, Nicolae 211, 213, 228, 237, 239, 245, 251, 255, 260, 264-265, 271-272, 285, 290, 294, 344, 370-372, 390-391, 393-394, 396, 406-407, 423, 467, 469 Ceauşescu, Nicu 290, 309 Celan, Paul 215, 371 Cernovodeanu, Dan 220 Cesianu, Constantin 318 Chelariu, Traian 348-354 Chihaia, Pavel 347 Chioreanu, Nistor 92, 318 Chişinevschi, Iosif 87, 94, 418 Chiţoran, Dumitru 194, 322 Ciachir, Dan 126, 464 Ciobanu, Mircea 318, 333, 362, 370 Ciocârlie, Livius 314, 410 Cioculescu, Radu 65, 149 Cioculescu, Şerban 43, 75, 118, 155, 220, 234, 241, 265, 269, 308, 339, 415, 428, 456 Ciopraga, C. 308 Cioran, Emil 19, 21-22, 25-27, 29, 31, 33, 35-36, 41, 54, 61, 66, 68-70, 72-73, 79, 86, 90, 94, 103, 121, 125, 129, 137, 144, 153-156, 173, 181, 184, 190, 197, 212, 214-215, 234, 237, 240, 242, 249, 306, 322, 337, 352-353, 356, 384, 398, 420, 436, 447, 461, 463-464 Ciorănescu, Alexandru 205-207, 209-210, 356, 375 Cistelecan, Al. 229, 307, 440 Ciubotaru, Mitică 160, 162 Ciulei, Liviu 26, 33, 50, 387 Cîndea, Virgil 204, 249, 387 Claudian, Ion 219 Claymoor (Mihail Văcărescu) 97, 114, 380 Clătici, Olivia 387 Cocea, Dina 86 Cocea, N.D. 70, 86, 118 Codreanu, Corneliu Zelea 63, 65-66, 87, 169, 283 Coman, Mihai 315 Comarnescu, Petru 32, 35, 37, 65-66, 69-71, 73, 132, 137-138, 192 INDICE SELECTIV DE NUME 483 Constante, Lena 81, 228, 237, 318 Constante, Maxy 73, 81 Constantin, Ilie 332, 336, 458 Constantinescu, Antonia 200-201 Constantinescu, Atta 231 Constantinescu, Corina 24, 26 Constantinescu, Leontin Jean 101-104 Constantinescu, Miron 111, 371, 400, 436 Constantinescu, Fompiliu 216, 282 Constantinescu, Radu 250 Constantiniu, Florin 435, 436 Conta, Vasile 257 Coposu, Corneliu 229, 318, 433 Corbea, Andrei 156, 463, 466 Corbea, Dumitru 372, 374 Cornea, Andrei 433 Cornea, Doina 229, 466 Cornea, Paul 299 Cornu, Aurora 237 Cosaşu, Radu 55, 314-315, 368, 412 Cosma, Neagu 403, 406, 451, 453 Coste, Brutus 103, 201 Coşovei, Traian 361, 417 Cotruş, Ovidiu 106, 177, 187, 216, 355 Crainic, Nichifor 126, 151, 157, 237, 318, 371, 418 Crăciun, Constanţa 87, 159, 376 Crăciunescu, Ioana 337 Crăsnaru, Daniela 272, 297 Cristea, Valeriu 240, 274, 346 Cristescu, Eugen 86-87 Cristoiu, Ion 263, 289, 368, 387, 415, 425, 435 Crohmălniceanu, Ov.S. 55, 232, 268, 274, 278, 287, 343, 352, 356, 367-368, 369-375, 410 Culianu, Ioan Petru 201, 451 Culcer, Dan 241 Curticeanu, Silviu 316, 403, 406-407, Cuza, A.C. 63, 257 D Dăianu, Daniel 139 Damian, S. 368, 439 Daneliuc, Mircea 239, 298 Davila, Alexandru 32, 38, 191, 192 Dănălache, Florian 74, 201 Dăscălescu, Constantin 272, 276 Delavrancea, Cella 43, 50, 96-99, 100-102, 127, 220, 237 Demetrescu, Camilian, 75 Demetrius, Lucia 49, 368 Densuşianu, Ovid 209 Deşliu, Dan 241, 269-270, 274, 278, 359, 375, 398 Diaconescu, Ioana 332, 336 Dimisianu, Gabriel 265, 269-270, 300 Dimov, Leonid 111, 241, 274, 333, 338, 356, 362 Dinescu, Mircea 246, 265, 269, 274, 282, 299, 309, 315, 332, 337, 346, 425, 435-436, 446, 451 484 INDICE SELECTIV DE NUME Dobrescu, Miu 251, 290 Dobridor, Ilarie 85, 126 Dobrogeanu-Gherea, Constantin 138, 257-258, 266 Docsănescu, Elena 250, 283, 302, 304, 308 Doinaş, Ştefan Aug. 177, 179, 183, 187, 190, 265, 269, 270, 272, 274, 289, 329, 332, 336, 355-356, 404, 425, 436 Dona, Nuni 24-25, 231 Donescu, Titi 69, 97 Dostoievski, F.M. 21, 30, 122, 136, 155, 188, 217-218, 414, 420 Dragoş, Nicolae 269-270, 387, 394 Drăgan, Iosif Constantin 70, 255 Drăghici, Alexandra 368, 372, 402 Drouhet, Charles 25, 209 Duca, I.G. 48, 129, 215, 318 Duiliu-Zamfirescu, Alexandra 115, 211-212, 405 Dulea, Mihai 241, 246, 304, 307-310, 313, 358-359, 390, 395 Dumitrescu, Geo 137, 220, 269, 272, 274 Dumitrescu, Sorin 239, 309, 476 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe 359, 383, 387, 427 Dumitriu, Anton 85 Dumitriu, Dana 313, 338, 456 Dumitriu, Petra 235, 269, 287, 344, 368, 370, 388, 404, 411 Duţescu, Dan 111, 274 E Eftimiu, Victor 33, 56, 192, 371, 372, 383 Eliade, Mircea 20-21, 25, 27, 32, 34-38, 52-54, 58, 63-64, 68-72, 75, 76, 103, 106, 122, 125, 129, 132, 156, 171, 202, 210, 212, 214, 215, 217, 227, 230, 235, 237, 241-242, 249, 251, 254, 258, 283, 284, 297, 300, 332, 337, 359, 417, 420, 450, 459, 462, 463, 471 Elvin, B. 55, 353, 412 Emmanuel, Pierre 235, 356 Enache, Petre 251, 304, 307, 309, 316, 338, 359-360 Enescu, George 50, 100, 115, 137 Enescu, Theodor 217, 221, 410 Eretescu, Constantin 200 Everac, Paul 182, 230, 274, 332, 336, 344, 357 F Fay, Ştefan 318 Fărcăşanu, Mihai 384 Fejto, Franţois 214, 317 Felea, Lidia 331, 334 Felea, Victor 248, 274 Ferara, Margareta 230 Ferdinand, regele 81, 116 Filip, Mircea 69, 70 INDICE SELECTIV DE NUME 485 Filip, Traian 37, 70, 74 Florea, Ghiţă 201, 304, 308, 344 Fîntîneru, C. 21, 32, 35-36, 132 Florescu, Eugen 70, 251, 255, 270, 289, 307, 394 Florescu, Nicolae 103 Florian, Mircea 25 Foarţă, Şerban 333 Floru, C. 125, 471 Fotino, Elena-Margareta 126, 130 Frunzetti, Ion 20, 25 Fulga, Laurenţiu 190, 264, 274, 276, 289-290, 296, 332, 353 G Gafencu, Grigore 84, 103, 318 Gafton, Marcel 313, 338 Galaction, Gala 50, 81, 86 Gâdea, Suzana 246, 265, 272, 284, 289-290, 292 George, Alexandru 30, 43, 126, 230, 240, 288, 307, 315, 346 George, Seigiu Al 190, 217, 221, 402, 410 Georgescu, Adriana 318, 319 Georgescu, Paul 79-80, 278, 287, 298-299, 307-309, 369, 373, 390, 394, 398, 404, 409-414 Georgescu, Teohari 81, 160, 455 Gheorghiu, Mihai Dinu 241,316, 463, 464, 466 Gheorghiu, Mihnea 111-112, 174, 220, 264, 346 Gheorghiu-Dej, Gheorghe 100, 215, 348, 394, 407, 418 Gheran, Nicolae 248, 283 Ghica, Marius 170, 172, 174, 463 Ghişe, D. 262, 316, 359 Ghyka, Alexandru Gr. 85, 92 Ghyka, Vladimir 49, 94 Gide, Andre 20, 21, 44, 46, 54, 121, 136, 183, 420 Giurescu, C.C. 86, 92, 207, 209 Giurescu, Dinu C. 204, 425 Godeanu, Elvira 86, 407 Goga, Octavian 50, 81, 92, 161, 326, 410 Goga, Veturia 81, 155 Gogoneaţă, N. 387, 451 Golopenţia, Anton 73, 194-195 Golopen{ia, Sanda 194-197, 199-200, 329 Golopenţia, Ştefania 194-195 Goma, Paul 79, 122, 163, 190, 228-229, 237, 239, 318, 407, 437-440, 453, 459 Graur, Alexandru 57, 209, 241 Grăsoiu, Dorina 54 Grigorescu, Dan 40, 69 Grigorescu, Ioan 111, 425, 428 Grigurcu, Gh. 259, 335 Groşan, Ioan 314, 361, 451, 454 Groza, Petru 84, 94, 391, 420 Guga, Romulus 273-274, 299 Guighianu, A. 335, 338 Guşti, Dimitrie 73, 85, 92, 137, 138, 195, 259 486 INDICE SELECTIV DE NUME H Haiduc, Moţu 237, 239 Haret, Spini 159, 208-209 Hăulică, Dan 111-112, 215, 239, 265, 268, 274, 314, 327, 387 Heidegger, Martin 244, 251, 425 Herescu, Nicolae I. 56, 103, 106, 209 Hillard, Richard 111-112 Hitler, Adolf 62, 65, 99, 251, 285, 418, 436 Holban, Anton 21, 37, 54 Hitler, Adolf 62, 65, 99, 251, 285, 418, 436 Holderlin, Friedrich 187, 355, 356 Horasangian, Bedros 30, 144 Horia, Vintilă 210, 215, 235 Hruşciov, Nichita S. 164, 242, 401, 407 I Iacoban, Mircea Radu 290, 294, 307, 387, 465 Iancu, Marcel 100 Iancu, Traian 260, 340, 387, 451 Ianoşi, Ion 248-249, 265-266, 310, 315-316, 367, 387, 394, 425 Iaru, Florin 451 Ierunca, Virgil 106-107, 145, 234-235, 238, 241-243, 446 Ignat, Nestor 70, 307, 353, 368 Iliescu, Ion 201, 322, 392, 425, 426, 429, 433, 471 Ioanid, Ion 159-161, 163-165, 168, 318 Ioanid, Paul 402 Ioaniţescu, D.R. 203, 209 Ionescu, Eugen 25-27, 29, 31, 35-37, 50, 54, 66, 72, 126, 132, 183, 212, 214-215, 234, 259, 264, 281, 317-320, 347, 357, 470-471 Ionescu, Gelu 265, 274, 281, 289, 296 Ionesco, Marie-France 439 Ionescu, Nae 24-25, 29, 32, 36, 41, 49, 53, 55- 58, 62, 69, 77, 83-84, 91, 93, 100, 107, 117-118, 125-126, 128-129, 134, 138, 157, 214, 257-259, 322, 417, 464, 471 Ionescu, Rodica 25, 319 Iorga, Nicolae 36, 50, 65, 92, 123, 126, 159, 207, 209, 216, 219, 232, 251, 254, 257 Iorgulescu, Mircea 240, 265, 268-269, 274, 276, 280, 287, 293, 405, 425 Issărescu, Ştefan 102, 201 Ivasiuc, Al. 332, 336, 343, 356, 376, 387, 439 Ivaşcu, George 78, 111-112, 201, 235, 250, 256, 282, 298, 322, 327, 356 Ivănescu, Cezar 259, 333, 344 Ivănescu, Mircea 30, 328 INDICE SELECTIV DE NUME 487 J Jar, Al. 87, 372, 395 Jebeleanu, Eugen 108, 112, 234, 237, 262, 269, 273-274, 359 Jerca, Aurel 163, 164 Jianu, Nicolae 69, 374-375 K Kafka, Franz 173, 449 Kant, Immanuel 41, 470, 472 Kierkegaard, Soren 21, 29, 122, 380 Koestler, Arthur 375, 399 Kogălniceanu, Mihail 65, 257 L Lahovari, Filip 96-98 Lâszlo, Szabedi 338 Lăncrănjan, Ion 246, 248, 252, 256, 265, 267, 270, 272, 282, 291, 297, 299, 346, 359, 370, 451 Lăzărescu, Dan A. 425 Lecca, Radu 149, 318 Lemnaru, O. 62, 75 Lenin, Vladimir Ilici 346, 399, 419, 420, 436 Leu, C. 270, 280 Leu, Corneliu 174, 270, 280-281 Liiceanu, Gabriel 139, 238-239, 242, 337, 399, 425-426, 438, 440, 443-446, 451, 471 Lipatti, Valentin 387, 451 Lovinescu, Eugen 24, 32, 67, 122, 144, 187, 230-232, 236, 240, 254, 259, 266, 322, 357 Lovinescu, Horia 174, 189, 193, 232, 235, 361 Lovinescu, Monica 107, 186, 220, 225-231, 233-234, 236-238, 240-244, 426, 440, 446-447, 459, 464 Luca, Vasile 94, 399, 401 Lupescu, Elena 84, 91 M Macovescu, George 113, 261, 264, 265, 268, 270-271, 273-275, 277, 289-290, 293, 308, 359, 369, 392, 404 Maiorescu, Titu 41, 65, 81, 114-115, 138, 144, 257, 266, 310, 344 Maiorovici, Hari 281, 315 Malaxa, Nicolae 86, 93, 101 Maliţa, Mircea 247, 249, 274, 328 Maniu, Iuliu 91, 106, 162, 169, 252, 325, 391 Manoilescu, Mihail 56, 85, 318 Manole, Ofelia 372, 376 Manolescu, Ion 92, 192, 316, 362 Manolescu, Florin 230 Manolescu, Nicolae 30, 33, 52, 228, 237, 239, 248, 255-256, 259, 265, 267, 269-270, 272, 274, 276-277, 282, 287-288, 293, 488 INDICE SELECTIV DE NUME 297, 299, 302, 309, 314, 316, 329, 332, 337, 344, 348, 410, 425, 451, 458 Manoliu, Petru 69, 73, 125 Mareea, Pompiliu 265, 309 Marcu, Alexandru 209, 217 Marcu-Balş, Petre 76, 126 Marcu-Pandrea, Nadia 78-79, 88, 90, 93 Maria, regina 46, 192 Marin, Mariana 26, 466 Marinescu, Gavrilă 83, 322 Marino, Adrian 126, 155, 240, 259, 274, 332, 336, 338, 428, 439, 448 Martin, Mircea 274, 297, 410, 458 Martinescu, Pericle 108, 353 Mateescu, Constantin 96-98, 339, 340, 341-343, 345, 347 Mateescu, Stelian 32, 69 Maurer, I.G. 249, 298, 328, 394, 407 Mazilescu, Virgil 309, 333, 361-362, 383 Mălăncioiu, Ileana 270, 274, 276, 286, 360 Mănescu, Corneliu 249, 406 Mănescu, Manea 74, 370 Mărculescu, Sorin 333 Mâciu, Mircea 251, 283 Mehedinţi, Simion 50, 92 Melinescu, Gabriela 332, 337, 458, 459, 460-462 Mezdrea, Dora 125, 129, 130 Micu, Dumitru 78, 343, 369 Micu, Mircea 387 Mihadaş, Teohar 220, 318 Mihai, regele 105, 318 Mihalaş, Marcel 201, 313 Mihale, Aurel 294 Mihăescu, Gib 21,414 Mihăieş, Mircea 435, 463 Mihăileanu, Alex. 84-85 Minulescu, Ion 118, 216, 361 Mirodan, Al. 177, 187, 310, 368 Moraru, N. 70, 368-369, 440 Mugur, Florin 313, 315, 333, 411 Mungiu, Alina 430, 433, 435-437 Munteanu, Aurel Dragoş 282, 315, 332, 336 Munteanu, Basil 137, 209 Munteanu, N.C. 425, 429, 466 Munteanu, Romul 182, 282, 290, 343, 359 Murgulescu, Ilie 177, 201 Murnu, Ion Lucian 43, 231, 349 Murnu, Maria Ana 24, 41 N Nasta, Mihai 43, 328 Neagu, Fănuş 182, 269, 279-280, 288, 337, 346, 361, 362 Nedelciu, Mircea 260 Nedelcovici, Bujor 241, 274, 298 Negoiţescu, Ion 72, 120-124, 170, 175, 177-178, 181-183, 185, 187-188, 215, 316, 327, 332, 338, 355-357, 452 INDICE SELECTIV DE NUME 489 Negriei, Eugen 339 Nemoianu, Virgil 124, 170, 172, 175, 178, 180, 183-185, 318-324, 326-327, 336, 355-356, 458 Nicolae, prinţul 102 Nicolescu, Vasile (Vasile Mişou) 261, 283, 294, 307, 336, 344 Nietzsche, Friedrich 21-22, 29, 30, 148-149, 173, 351, 353, 380, 473, 476 Nicolski, Alexandru 138, 368 Niculescu-Mizil, Paul 403, 406 Nişcov, Viorica 218 Noica, Constantin 20, 25-27, 35, 39, 41, 50, 54, 66, 69, 72-73, 85, 125, 132, 134, 148, 153-154, 156, 189, 211-212, 214-215, 217, 228, 237, 241-242, 298, 315, 337-338, 378-379, 381, 382, 410, 414, 416, 420, 428, 436, 446-447, 468 , 470-474 Novicov, Mihai 368-369 O Ogoranu, Ion Gavrilă 318 Olteanu, Ioanichie 182, 274, 332 Omăt, Gabriela 52, 68, 230 Oprescu, George 75, 209, 220 Orlea, Oana 24, 228 Ornea, Zigu 26, 55, 68, 77-78, 107, 117, 126, 259, 274, 297, 310, 359, 464 Ortiz, Ramiro 118, 209, 231 P Pacepa, I.M. 248, 261, 284, 407 Pacoste, Cornel 322, 407 Paleologu, Alexandru 40, 43, 48, 50, 131, 190, 217, 309, 328, 377-383, 385-386, 399, 410, 425, 434-436, 451 Paler, Octavian 139, 274, 282, 297, 422, 424-425, 428-430 Pamfile, Tudor 194 Pană, Saşa 297, 372, 407, 418 Pandrea, Petre (Petre Marcu) 69, 76-80, 82, 85, 87-91, 93-94, 118, 137, 139, 216, 278, 337, 339-340, 372, 401 Papadat-Bengescu, Hortensia 21, 231 Papadima, Eugen 468-469 Papahagi, Marian 248, 295-296, 305, 309, 314, 316, 344, 410 Papu, Edgar 20, 32, 267, 328 Paraschivescu, Miron Radu 278, 375, 383 Păruit, Alain (Alain Herskovits) 215, 327 Pascu, Ştefan 288, 293, 302 Paştina, Virgil 201 Patapievici, H.-R. 139, 424-425, 430 Pauker, Ana 77, 82, 86, 89, 93, 133, 299, 368, 391, 394, 399-401, 419 Pavel, Sorin 76, 79, 87, 94 490 INDICE SELECTIV DE NUME Păstorel (Al.O. Teodoreanu) 94, 361 Pătrăşcanu, Hertha (Scwammen) 85-86, 93 Pătrăşcanu, Lucreţiu 42, 62, 76-77, 85-87, 90, 100, 137, 298, 317, 356, 399, 434, 464 Păunescu, Adrian 102, 241, 247, 249, 271, 293, 297, 301, 328, 337, 358, 370, 387, 408, 422, 425, 427-428, 436, 446, 451, 456, 467 Pârvan, Vasile 37-38, 65, 92, 216, 257, 435 Pârvulescu, Ioana 319 Pelin, Mihai 383, 452 Peltz, I. 144, 404, 410 Perieţeanu, Miron 80, 412 Petrescu, Camil 21, 32, 67, 85, 191, 220, 231, 287, 353, 371, 456, 470 Petrescu, Cezar 21, 85, 91-92, 217 Petrescu, Dan 241, 271, 453, 463, 466 Petrescu, Radu 239, 309, 339, 340, 345, 369, 456 Petreu Marta 126 Petrişor, Marcel 177, 228 Petrovici, Ion 25, 220 Pillat, Cornelia 217-221 Pillat, Dinu 26, 39, 217-218, 328 Pillat, Ion 217-221 Pintilie, Lucian 182, 244, 292 Pintilie, Gh. 400 Pippidi, Andrei 319, 425 Piru, Al. 268, 343 Pituţ, Gheorghe 269, 362, 458 Piţu, Luca 453, 463-464, 466 Pică, Theodor 201, 362 Plămădeală, Antonie 247, 308 Pleşiţă, Nicolae 403, 406, 451 Pleşu, Andrei 30, 33, 139, 239, 242, 247, 285, 344, 349, 435, 436, 447, 448, 451 Polihroniade, Mişu 32, 60, 69, 72-73, 125, 156 Pop, Ioan S. 333 Pop, Ion 248, 257, 285, 296, 305, 309, 314, 410, 458 Pop, Mihai 200-201, 308, 352 Pop, Sânziana 269, 329, 332, 336, 346 Popa, Marian 310, 349, 362, 459 Popescu, Cornel 345, 349-350 Popescu, Dumitru Radu 180, 190, 260, 262, 271-274, 276-277, 287, 290, 293-294, 296-297, 299, 304, 307-309, 332-333, 335, 337-338, 359, 369-370, 383, 387, 392, 403, 406-407, 429 Popescu(„-Dumnezeu”), Dumitru 246, 249, 261, 263, 265, 269-270, 272, 287, 289, 307, 335, 337-338, 359, 370, 383, 387, 392, 403, 406-407, 429 Popescu, Petru 288, 338, 344 Popescu, Radu 39, 81, 94, 204, 288, 353, 368, 372 INDICE SELECTIV DE NUME 491 Popişteanu, C. 251, 435 Popovici, Titus 75, 248, 272-273, 292-293, 296, 304, 308, 315, 332, 371, 387-395, 397, 407, 411, 433, 439 Porr, Francisc 160, 162 Potra, Florian 112, 177 Preda, Marin 111, 237, 257, 260, 264, 268, 286, 294, 300-301, 346, 350, 356, 361, 369, 370-371, 375, 388, 405, 408, 411, 414, 420, 454 Prodan, David 288, 318 Protopopescu, Dragoş 20, 66, 156, 217 Pruteanu, George 425, 463 Pucă, Florin 362 Purcaru, Ilie 343, 385 Puşcariu, Sextil 216 R Racoveanu, G. 69, 126 Raicu, Lucian 74, 241, 274 Ralea, Catinca 182, 269 Ralea, Mihai 65, 77, 85, 87, 94, 156, 353, 383, 390, 394-395 Raţiu, Ion 106 Rădăceanu, Lothar 85, 219 Rădescu, Nicolae 103-105 Rădulescu, Gogu 52-53, 125, 204, 251, 255, 299-300, 302, 304, 307-308, 315, 356, 407, 410 Rădulescu, Ilie 272, 274-277, 290, 292, 308 Rădulescu, Mihai 131-136, 148-149 Rău, Aurel 182, 248, 269, 271, 274, 291, 333, 335 Răutu, Leonte 70, 81, 87, 307, 368, 392, 395, 411, 429 Râpeanu, Valeriu 40, 73, 97, 100, 249-250, 280, 283, 290, 322, 344, 359, 383, 387 Rebreanu, Liviu 21, 65, 192, 231, 248, 251, 253, 274, 278, 302, 310, 389, 410, 420 Regman, Cornel 177, 187, 310, 355, 356 Revel, Jean-Franţois 244 Roman, Petre 226, 422 Roman, Valter 74, 284, 392, 395, 407 Romoşan, Petru 315, 332, 452 Rosen, Moses 255, 281 Rosetti, Alexandru 52, 137-138, 207-209, 241, 383 , 390 Rusu, Liviu 176, 186, 356 S Sadova, Marietta 24, 32, 35, 66, 192, 217 Sadoveanu, Ion Marin 32, 75, 220 Sadoveanu, Mihail 85, 137-138, 261, 351, 361, 369, 371-372, 390, 410, 419 Sahia, Alex. 32, 85 492 INDICE SELECTIV DE NUME Sanielevici, Mitia 401 Sasu, Aurel 248, 295, 305, 309, 314 Sava, Iosif 421, 423-428, 430-437 Sălcudeanu, Petre 274, 293, 298-299, 414, 451 Săraru, Dinu 247, 264, 290, 293, 344, 407 Sângeorzan, Zaharia 153, 156 Sârbulescu, Mihai 475-476 Sbîrcea, George 346 Scarlat, Mircea 313, 338 Sebastian, Mihail 21, 25, 29, 38, 41-42, 49, 52-68, 85, 112, 125, 132, 189, 251, 258, 283, 339-340 Silber, Belu (Herbert) 60, 62, 67, 73, 77, 83-84, 86, 400-401 Silvestri, Artur (Gabriel Târnăcop) 359, 451, 453, 454 Silvestru, Valentin 250, 329, 368, 387 Silviu, George 160, 162 Sima, Horia 87, 241, 281, 300 Simion, Eugen 50, 180, 186, 242, 265-266, 268, 274, 282, 287, 294, 297, 344, 458 Simionescu, M.H. 269, 274, 329 Simuţ, Ion 410, 411-412 Sîrbu, Ion D. 79-80, 89, 124, 164, 172-179, 181, 183-187, 189-190, 240, 339, 340, 346, 355-357, 367, 413 Slavici, Ioan 65, 81, 306 Soare, Soare Z. 192 Soljeniţîn, Aleksandr 159, 237, 333, 385, 453 Sorescu, Marin 190, 230, 237, 252, 261, 269, 274, 279, 282, 294, 297, 439, 448-449, 458 Stahl, H.H. 73, 297 Stahl, Henriette Yvonne 81, 237 Stanca, Dominic 177, 187, 355 Stanca, Horia 186-188 4 f Stanca. Radu iJZ2) p/5,186-187, Stancu, Zaharia 33, 192, 278, 332, 346, 369, 372, 404, 417, 420 Stănescu, Nichita 155, 259, 271, 274, 276, 334, 361-363, 361, 408, 410, 436, 458-459, 461 Stăniloae, Dumitru 92, 214, 476 Stănculescu, V.A. 429 Steinhardt, Nicolae 53, 69, 111, 153-157, 210, 215, 217, 221, 239, 318, 322 Sterian, Paul 32, 69, 73, 125 Stoica, Chivu 394 Stoiciu, Liviu Ioan 464 Stolojan, Sanda 26, 211-212, 225 Streinu, Vladimir 220, 231 Stroe, Aurel 327, 423, 425, 429-430 Sturdza-Bulandra, Lucia 50, 220 Sturzu, Comeliu 465, 466 INDICE SELECTIV DE NUME 493 Ş Şafran, Alexandru 56 Şeicaru, Pamfil 56, 65, 76, 79, 81, 83, 106, 418, 419 Şelmaru, Traian 368, 372 Şerban, Andrei 33, 436 Şerbănescu, Tia 455, 464 Şerbulescu, Andrei 318 Şora, Mariana 170, 182, 185, 249, 319 Şora, Mihai 328, 425 Ştefănescu, Al.I. 356, 375 Ştefănescu, Ion Traian 297, 307-308 Ştefoi, Elena 332, 336 Ştrempel, Gabriel 278 Şuluţiu, O. 32, 132, 217 T Tănase, Alexandru 271, 453 Tănase, Stelian 132-133, 139, 346, 377-379, 399, 435, 451-454, 464 Tănase, Virgil 215, 237, 239, 271, 296, 302, 453 Tărchilă, Dan 174, 290 Tătărăscu, Gheorghe 56, 85 Tăutu, N. 352, 353 Teodoreanu, Ionel 49, 94, 220 Teodorescu, Alin 425, 454 Teodorescu, Virgil 338, 369, 372 Tertulian, N. 227, 232, 368 Theodorescu, Cicerone 108, 112 Theodorescu, Răzvan 425 Thorez, Maurice 215, 400 Tismăneanu, Vladimir 435, 436 Tito, Iosip Broz 167, 263, 392 Titulescu, Nicolae 85, 98 Tociapski, Pavel 167 Todoran, Eugen 187 Tomuş, Mircea 275, 315 Tudor, Comeliu Vădim 247, 258, 280-281, 359, 387, 446, 451 Tudor, Sandu 20, 32, 38, 126 Tudoran, Dorin 239, 241, 258, 269-270, 274, 289, 299, 303, 337, 383, 433, 435-436, 451 Tudoran, Radu 269, 274, 296, 419-420 Turconi, Diana 416, 417-420, 425 Tbrdeanu, Emil 210, 215 T Ţepeneag, Dumitru 237, 347, 438, 459 Ţoiu, C. 252, 265, 271-272, 274, 329, 370, 414, 459 Ţopa, Sorana 24, 35, 231, 237, 254 Ţuţea, Petre 20, 25, 32, 37, 41, 65, 69, 79-80, 82, 87, 89, 94, 118, 156, 417, 420 494 INDICE SELECTIV DE NUME U Ulici, Laurenţiu 263, 274, 287, 390 Ungheanu, Mihai 229, 257-259, 264, 270, 307, 410, 451 Uricariu, Doina 26, 40, 333, 425 Uricaru, Eugen 274, 314-316, 360 Ursu, Gheorghe 108, 241 V Valeriu, Emanuel 407 Varia, Radu 75 Vartic, Ion 120-121, 123-124, 175, 185-186, 187, 248, 296, 314, 317, 356 Văcărescu, Elena 50, 97, 99 Velea, Nicolae 182, 332, 338, 361 Verdeţ, Ilie 395 Vianu, Tudor 25, 32, 36, 42, 55, 138, 155, 177, 207, 220, 261, 322, 383, 471 Vinea, Ion 21, 101, 216, 237 Vişoianu, C.(Vivy) 84, 94 105-106 Vitner, Ion 87, 368, 386 Vlad, Ion 248, 296 Vlad, Iulian 429, 453 Vlasie, Călin 409 Voicu, Ştefan 284, 392 Voiculescu, Marioara 191, 192 Voiculescu, Vasile 21, 220, 351, 383 Voinescu, Alice (Steriadi) 40-51, 137-138, 192, 216, 220, 318, 399 Voinescu, Stelian (Stello) 44, 47-48 Voitec, Ştefan 85 Volovici, Leon 52, 57, 65, 67 Vona, Alexandru 235 Vornicu, Tudor 407 Vrancea, Ileana 201, 265, 370 Vulcănescu, Mircea 20, 32, 35, 37-38, 69-71, 73, 85, 94, 125-126, 146, 156, 204 Vulpescu, Romulus 290, 332, 336 Z Zaciu, Mircea 74, 245-247, 251-255, 260-264, 268, 271, 274, 277, 281-282, 286, 292, 294-297, 299, 301-303, 305-307, 309, 311-312, 313, 315, 317, 319, 331, 334, 339-340, 360, 410, 463 Zalis, Henry 258, 346, 403-404 Zambaccian, Al.H. 32, 112, 137 Zamfirescu, Dan 227, 240, 282, 327, 387, 451 Zamfirescu, Vasile Dem. 468, 470, 474 Zarifopol, Paul 54, 66, 99, 173, 178, 216, 259, 378, 382 Zissu, A.L. 56, 66 Zub, Alexandru 410, 434-435, 463-464 COLLEGIUM. LITERE au apărut: Paul Cornea - Introducere în teoria lecturii Adelina Piatkowski - Jocurile cu satyri în antichitatea greco-romană Adrian Marino - Comparatism şi teoria literaturii Ferdinand de Saussure - Curs de lingvistică generală Dan Horia Mazilu - Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie Nicolae Manolescu - Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului Jean-Jacques Rousseau - Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală Daniel Dimitriu - Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski Dumitru Irimia - Introducere în stilistică Ioan Pânzaru - Fracţiei ale interpretării de text Gheorghe Drăgan - Poetică eminesciană. Temeiuri folclorice Dan Mănucă - Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian Liviu Papadima - Literatură şi comunicare. Relaţia autor - cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă Daniel-Henri Pageaux - Literatura generală comparată Erich Auerbach - Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală Monica Spiridon - Melancolia descendenţei. O perspectivă fenomenologică asupra memoriei generice a literaturii Roger T. Bell - Teoria şi practica traducerii D. Caracostea - Expresivitatea limbii române Daniel Bougnoux - Introducere în ştiinţele comunicării Armând Mattelart, Michele Mattelart - Istoria teoriilor comunicării Jean Bollack - Sens contra sens. Cum citim ? Convorbiri cu Patrick Llored R.H. Robins - Scurtă istorie a lingvisticii D.M. Pippidi - Formarea ideilor literare în Antichitate Matei Călinescu - A citi, a reciti Mircea Iorgulescu - Celălalt Istrati Ferdinand de Saussure - Scrieri de lingvistică generală Dan C. Mihăilescu - Literatura română în posteeauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare