f
r
GIB I. MIHĂESCU
I
(
4
GIB I. MIHĂESCU
OPERE I
NUVELE ŞI POVESTIRI
Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note    şi variante d e
AL. ANDRIESCU
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA Bucureşti,   197 6
LINIA ÎNTÎI
înaintam greoi, unul cîte unul, tăcuţi şi înfioraţi. Cărăruşa strimtă pe care coboram şerpuia capricios printre copacii tineri, deşi ca peria. O lună învăluită 5 de slabe perdele de ceaţă umplea cuprinsul cu fantasme. Spre a nu fi perfect deplină, liniştea era întreruptă doar de răzleţe împuşcături depărtate şi de zăngănitul ritmat al baionetelor noastre. în faţă, de după culmea dealului, pe care aveam să-1 urcăm în
10 curînd, răsăreau la intervale dese rachete strălucitoare ca nişte bulgări de foc, pe care mîini nevăzute le aruncau spre noi. Uneori erau atît de multe că păreau un roi de scîntei uriaşe, ce forfotesc deasupra nicovalei unor ciclopi în plin lucru. De bună seamă inamicul
15 simţise că vom face schimb pe front. Lucrul acesta nu ne prea plăcea; mai ales mie, care intram pe linie pentru întîia oară. Ştiam că-i prăpăd să te prindă artileria duşmană pe drum spre tranşee. Mai ales prin văi. Şi noi tocmai coboram în vale.
20 O temere supărătoare ni se furişă în suflet; teama
veşnică a infanteristului de tunul laş şi depărtat, în contra căruia baioneta e fără putere. Mergeam totuş înainte, minaţi de acel resort nevăzut şi puternic al supunerii oarbe. Smocuri de răchiţi ne plesneau feţele,
25 buturugi putrezite trosneau sub picioare, ne împiedecau drumul.
3
Deodată şovăirăm! O bubuitură depărtată, apoi, aproape imediat, o fluierătură prelungă, cobitoare. La urmă, un zgomot puternic, ceva asemuitor unui teanc mare de vase prăbuşindu-se la pămînt. Se spărsese 5     departe. Totuş văile clocotiră şi ecoul repetă.
Aşteptarăm cîtva. Eram rău adăpostiţi şi aci nu-i vorbă, totuş eram mai feriţi ca-n fundul văii.
Dar pornirăm din nou; nu era ceea ce ne aşteptam.
Tăiarăm un drum de care, ne înfundarăm într-o 10    infinitate de vîlcele şi văgăuni, ne pierdurăm unii de alţii, ne regăsirăm pe urmă, făcurăm un mic popas într-un loc ferit, lîngă adăpostul maiorului, şi începurăm în sfîrşit urcuşul spre linie.
De astă dată mergeam cu o deosebită grijă. Dealul 15 lin, nespus de lin, era sterp aproape; cîte un tufiş singuratec arunca în vale umbre ciudate. Copaci rupţi de la mijloc sau chiar de la rădăcină desemnau pe fondul palid al zării închipuiri caraghioase. în aer plutea duhoarea nesuferită de cadavru. Pămîntul găl-20 bejit era ciuruit de obuze. Gropi mari, gropi mijlocii, gropi mici, gropi fioroase ca nişte guri larg căscate de monştri puşi la pîndă îţi vorbeau cu mutismul lor lugubru grozava poveste a războiului.
Aveam impresia chiar că străbatem un ţinut ne-25     cunoscut, bizar, dintr-o altă lume, dintr-o planetă moartă. O  închipuire  îndărătnică se încăpăţîna să facă apropieri izbitoare cu diferite aspecte lunare, pe care le contemplam altădată la telescop.
Şi-n peisagiul acesta hibrid, în lumina rece, trans-30 lucidă, neprietenoasă, noi mergeam spre necunoscut, uşor, atît de uşor că păream fantome. Soldaţii ţineau baionetele strîns; totuş atingeri neprevăzute de arme şi unelte produceau plîngătoare accente metalice. O adiere potolită învenina şi mai mult văzduhul ciumat; 35 un susur de frunze, veştejite înainte de vreme, ne şoptea într-un grai neînţeles profeţii de moarte ...
Dealul deveni deodată mai repede; gropile începură să se rărească, pentru a dispărea cu totul la un moment dat; eram pe contrapantă. 40 în curînd intrarăm în tufişuri. Şi după cîtăva vre-
me ne odihneam la postul comandantului de companie.
Soldaţii se lăsară greoi la pămînt. Stăteau aproape toţi cu faţa în sus, trîntiţi pe raniţe. Şuşoteau. Unul oftă. Cîţiva rîseră. Un sergent aruncă o glumă în surdină; un soldat îi ripostă numaidecît. Erau din cei 5 care mai văzuseră frontul. Cei tineri trăgeau atenţi cu urechea; nedumeriţi, păreau că adulmecă curaj din sporovăială fîrtaţilor vechi.
După o jumătate de ceas începu schimbul.
O luai cu plutonul în jumătate la dreapta. Aler-10 gam grupuri, grupuri, îndoiţi din şale, de la un tufiş la altul. Deasupra bîzîiau gloanţe.
Intrarăm într-o frîntură de şanţ în zigzag. Ne în-ghemuirăm acolo cu toţii, în aşteptare. De-acolo îmi împărţii oamenii, mască cu mască, căci de tranşee nici 15 pomeneală. Schimbul se petrecu în linişte. Pe urmă luai şi eu loc în groapa comandantului de pluton.
— Bine, domnule, întrebai pe ofiţerul pe care-1 înlocuiam. Asta-i linia întîi? Nici tranşee, nici nimic, ce naiba?
20 — Las' că le faceţi dumneavoastră!
Privii în dreapta şi-n stînga. Din cinci în cinci paşi, gropi lunguieţe: măştile. Soldaţii stăteau pe brînci, cu armele gata. Primiseră din vreme instrucţii; măştile trebuiau împreunate spre a fi transformate în tran-
25 şeu.
— Dar inamicul? întrebai din nou pe înlocuitul gata de plecare.
Drept răspuns, îmi arătă cu mîna, în lumina nesigură, o dungă neagră şi cotită, ce se desfăşura în 30    faţă, paralel cu  a noastră. Nu părea departe; vreo şaptezeci de metri.
Rămas singur, privii multă vreme linia cea neagră. Din cînd în cînd, de-acolo, de la duşman, veneau zgomote înfundate. Lucrau şi ei probabil! 35 îmi aţintii urechea. Prinsei, sau mi se păru că
prind, sunete distincte; lovituri de mai, o scîrţîială ciudată. într-un rînd crezui că surprind voci omeneşti, dar încete, atît de încete că păreau venite din mormînt. Dădui cîteva ordine şi mă trîntii în fundul gropii. 40 Un ceas să fi trecut, cînd deodată o ploaie de ra-
chete mă făcu să sar în picioare; o grindină de împuş-
S
10
15
20
25
30
35
40
caturi se dezlănţuise ca din senin. Apoi, în corul acela infernal, ce începuse, tunurile îşi făcură la timp intrarea lor de başi greoi. Mitralierele ţăcăneau grăbite, ca nişte cumetre gureşe, puse pe sfadă, grenadele ar-monizînd tumultul cu sunetul lor de tobă mare. Doar trăsnetele minelor însemnau disonanţe supărătoare în ansamblul de darabane pe diferite tonuri. în curînd însă se amestecară cu totul; nu se mai distingeau unele de altele. Era un huiet infernal, fără de început şi sfîrşit.
Furtuna pornise de la nemţi; îi aşteptam deci să înainteze.
Totuş nu se grăbeau.
Scrutam întunericul cu priviri încordate. Orice tufă care se mişca părea un duşman ce se tîrăşte. Şi pe loc zeci de împuşcături se abăteau la rădăcina ei.
Dar inamicul nu venea deloc. Şi lucru ciudat, hărmălaia începuse a se potoli. Ce să fi fost atunci ? Desigur ceea ce bănuisem la început: vroise să ne surprindă asupra schimbului. Dar greşiseră socotelile.
Ultimele împuşcături părură parcă un joc de copii. Un soldat, lîngă mine, ţinea morţiş să fie cel din urmă. Aşteptă deci ca să contenească ceilalţi şi trase aşa, într-o doară, spre inamic, fără să ţintească. Pe urmă, satisfăcut, puse arma alături şi apucă lopata. Dar tocmai atunci, de undeva, altul, mînat poate de aceeaş ambiţie, nu se lăsă mai prejos şi-i zise şi el. Oşteanul înjură înciudat printre dinţi, aruncă o brazdă de pămînt în faţă, lăsă unealta, puse din nou mîna pe armă şi trase înfuriat un foc în sus. Apoi rămase vreo cîteva minute cu arma în mînă, hotărît să nu cedeze deloc. Abia într-un tîrziu, văzînd că nu i se răspunde din nici o parte, puse puşca alături şi se apucă harnic de lucru.
în tăcerea nopţii, cazmalele şi tîrnăcoapele active îţi mîngîiau urechile ţiuinde încă de huietul năprasnic care trecuse. Văzduhul se răcorise; mirosul de cadavre, cari nu se vedeau încă, dar cari trebuiau să fie în număr mare între cele două linii, se amestecase în mirosul de artificii al explozibilelor sparte; luna era şi mai nelămurită în înălţimi şi lumina ei searbădă
10
15
20
25
30
35
40
se făcuse atît de nesigură, ca şi cînd ar fi fost produsă de reflexurile bizare ale unui foc de vrăjitor.
în schimb sunetele deveniseră de o claritate uimitoare ; se distingeau perfect ciocăniturile în tabăra vrăjmaşe; arare se auzea cîte o larmă ciudată, aşa ca şi cînd s-ar fi sfădit cineva.
într-un rînd mi se păru că e o ceartă în toată regula. Zgomotul provenea cam din faţa mea. încordai ochii.
— Domnu ilev, vedeţi ? mă-ntreabă soldatul de-ală-turi.
— Nu văd nimic, Voican!
— Uiţi, drept în faţa noastră, ia mai la dreptul
— Nu văd nimic.
— Uiti, domnu ilev, und'îndrept eu ţeava puştiij ceva alb.
— De unde să ştiu eu, unde îndrepţi tu... Nu sfîrşii fraza, căci văzui într-adevăr ceva alb: Văd ceva alb.
— Care mişcă...
— Parcă.
— He, păi d-acolo vine huietul. Parcă s-ar certa...
Nu răspunsei. Tăcurăm cîtva amîndoi. Larma creştea încontinuu. Apoi deodată pata albă se mări, repe-zindu-se spre noi. Ca la zece paşi de locul unde pornise, se opri brusc şi se înjumătăţi din nou. Zgomotul contenise odată cu prima mişcare a petei. Toate acestea se petrecură cu o iuţeală de fulger.
— Ai văzut, dbmn ilev ?
— Văzut!
— Ai înţeles?
— Tu ce crezi ?
— Eu cred că au vrut să trimeată pe neamţ înainte, să sape ceva, vreun post de ascultare...
— Ei şi?
— Şi neamţul n-a vrut... şi s-au sfădit şi i-au dat brînci.
— Ei şi?
^-N-ai văzut că au tăcut pe loc, cît a zbughit-o-ăla?
Raţionamentul părea just. Cu urechea ascultam şoaptele lui Voican, cu ochiul fixam pata albă. Părea că se agită pe loc.
— Auzi, domn ilev ? 5         — Aud!
Se auzeau, într-adevăr, lovituri de tîrnăcop; se putea distinge uşor apropierea lor. Soldatul judecase drept.
— Domnu ilev, trag ?
— Trage!
10 Asta i-o spusei aşa, într-o doară. Ştiam că-i cel
mai bun ochitor din pluton, dar, în lumina aceea fantastică, era greu de vizat o ţintă.
Soldatul se încleşta pe armă; îşi schimbă de cîteva ori poziţia pînă să se hotărască. îl observam doar
13 cu coada ochiului, căci continuam să fixez pata. în sfîrşit detunătura porni... Un moment de aşteptare încordată ... Apoi un urlet jalnic, un urlet ca de animal izbit de moarte sfîşie deodată acea linişte ciudată. Şi cîteva vorbe, cîteva strigăte, pe cari nu le voi uita
20 niciodată:
— îhîî... mă omorîrăţi, mă taică, mă...
La început mi s-a părut că visez. Şi totuşi vorbele ţipate îmi răsunau clar în ureche. Fuseseră atît de distinct rostite, că nu mai încăpea nici o îndbială; 25 era desigur vreun sărman moşneag de prin Muncel sau din împrejurimi, adus cu forţa la lucru de tranşee.
Nu era nimic de mirat!
Un inamic ca al nostru recurgea adesea la astfel 30    de procedee; birourile de informaţii de pe front remarcaseră de mult acest lucru. Nemernicii!
Un val de sînge îmi năvăli furios în obraji; pumnii mi se strînseră instinctiv. 35 Apoi, deodată, o jale amarnică îmi năpădi sufletul;
şi ochii, auzul îşi concentrară din nou puterile asupra locului aceluia blestemat. Vroiam să surprind vreo mişcare, vreun vaiet, un strigăt. Fusese poate doar rănit! Dar pata rămînea nemişcată şi albul ei încremenit 40 în noapte îmi dădea impresia unei pietre funerare, un semn răzleţ, pe-un mormînt părăsit.
Şi, nu ştiu cum, dar îmi veni atunci aşa, deodată, ca un necaz pe unchiaş. De ce se îndărătnicise atîta, de ce se rugase zadarnic de vrăjmaşi? De bună seamă, de nu se opunea deloc, de se tîra pe pămînt cu grije, 5 nu făcea zgomot, nu ne atrăgea atenţia. Ştia doar că orice ar fi spus, oricît s-ar fi codit, era în van! Or poate, în momentele acelea, îşi adusese aminte de-o biată băbătie mititică încovoiată din şale şi de vreo fetişcană vioaie, cu ochii înceţoşaţi, şuşotindu-şi una alteia 10 cu grije, cotrobăind amîndouă prin camera lor strimtă, slab luminată de candela de la icoane, făcîndu-şi de lucru în aşteptarea zorilor şi a reîntoarcerii lui.
Bietele femei! Cu ce nerăbdare l-or adăsta ele mîine şi ce veste groaznică le va veni în loc ! 15 Căutam să reproduc în minte scena aceasta sfî-
şietoare, cînd, pe neaşteptate, gîndurile mi se opriră > speriate asupra unei posibilităţi înfiorătoare, de ne-
crezut. Dacă bătrînul tocmai căuta să explice călăilor de vreun fecior chipeş, ce-1 avea dincoace, printre 20     ai noştri, gata să fulgere pe oricine ar îndrăzni să înainteze dinspre duşman.
Cruzimea ideii acesteia teribile începu să mă fră-mînte cu o înverşunare de nedescris.
în curînd, însă, un scîncet dureros mă trezi din 25     gînduri. întorsei ochii alături spre Voican.
— Ei ce e ? Nu lucrezi ?
— Vai de capul meu, domle ilev. Făcui moarte de rumân, gemu el drept răspuns, fără să ridice capul din pămînt.
30 Mă lăsai în fundul măştii pe-un sac de cartuşe.
Şi-n lumina aceea stranie, care începea să se spă-r lăcească, multă vreme îmi pluti dinaintea ochilor icoana îndurerată a unui bătrîn izbit de moarte, în straie albe, pătate de sînge, cu barba înroşită, cu ochii mă-
35 riţi de groază, pe retina cărora se stingea cea din urmă imagine întipărită: gestul ucigaş al copilului său în-suş.
ÎN TREN
Trenul către Oltenia pleca din Gara de Nord la şapte şi treizeci şi cinci dimineaţa. Călătorii se grăbiseră să vină la ora indicată. Totuşi o neplăcere îi 5 întîmpină; din cauza unei deraieri pe linie plecarea se amînase la nouă. Lucrul acesta nu-i împiedică însă pe cei de clasa a IlI-a şi a Il-a să-şi ocupe locurile din timp. Doar cei de-a I-a, siguri că vagoanele lor nu se vor umple aşa de uşor, rămăsese în restaurant.
10 Iată de ce cînd doamna Adela Mărgineanu intră
într-unui din vagoanele acestea luxoase, găsi mai toate compartimentele libere. îşi alese unul la întîmplare şi făcu semn celor doi hamali şi slujitorului care-o însoţea să aşeze bagajele pe reţele. Cînd rămase sin-
15 gură — slujitorul plecase la clasa treia — scoase dintr-o geantă o oglindă şi un puf de pudră, se găti puţin, îşi zîmbi uşor, redeveni serioasă şi, după ce puse totul la loc, desfăcu o carte pe care o avea alături: ,JLes grands musiciens d'aujourd'hui et d'autrefois", opera unei
20     celebrităţi critice franceze.
Căci doamna Adela Mărgineanu era mare iubitoare de muzică. N-avea talent, e drept; cînta la pian potrivit, după cum recunoştea şi dumneaei. în schimb, nu-i rămăsese concert, reprezentaţie de operă, festival,
25 în sfîrşit orice fel de producţie muzicală, bineînţeles clasică, la care să nu se fi dus. în saloanele ei — doamna Mărgineanu era grozav de bogată şi văduvă de curînd —
10
veneau cei mai aleşi fii ai muzelor. Dar dintre toţi, cei mai bine primiţi erau muzicanţii. Căci slăbiciunea d-nei Mărgineanu era să discute muzică.
Cunoştea toţi compozitorii din începuturile evului 5 mediu şi pînă astăzi; putea să se pronunţe despre opera fiecăruia cu aprecieri sigure şi cu un anume vocabular tehnic, împrumutat din cronicile revistelor artisr tice. Ştia pe toţi marii executanţi. Pe mulţi nu-i auzise, e drept. Totuşi vorbea de meşteşugul lor cu o compe-
10 tinţă uimitoare. Trecea drept una din cele mai culte femei ale elitei bucureştene.
în dimineaţa aceasta era nespus de mîhnită. Supărarea dumneaei ţinea de două zile. Şi e uşor de explicat: nu se putuse duce la cel din urmă concert,
15 la marele concert dat de tînărul şi multapreciatul Aldescu, proaspăt sosit de la Paris. Nu-şi luase bilet din timp.
E drept că i se atrăsese atenţia, dar răspunsese foarte mîndră că n-are timp pentru toate mediocrităţile. Iată
20 însă că, două zile înainte de concert, unul din amicii ei artistici îi dădu cîteva lămuriri asupra lui Aldescu. Speriase Parisul; sonate la modă în toate saloanele mari ale Occidentului; două simfonii cu succese rare; un act delicios la Opera comică. Un singur defect pen-
25 tru noi românii: nimic românesc în ele. Totuş ne^ preţuite.
Amicul artistic plecase însă, uitînd să-i spună că e o mare goană după bilete şi că, acum, abia la samsari de s-or mai găsi. Aşa că în ziua concertului, cînd 30     doamna Mărgineanu şi-a adus aminte de ele, peste putinţă să mai găsească vreunul. Rugăciuni la prieteni, la prietene: nimic! Cine s-ar fi lipsit de-o astfel de seară? Nebunie să te gîndeşti doar la acest lucru! Şi-a doua zi, ce zarvă! Ce laude în gazete! Ce dis-35     cutii înfocate în lume! E geniu sau talent!
Ori ce-ar fi putut fi, un lucru e sigur: doamna Mărgineanu era grozav de amărîtă. în loc ca ea să fi ştiut, cea dintîi, de venirea lui în Bucureşti! în saloanele ei să fi făcut el cunoştinţă cu bucureştenii! 40     Durere şi deznădejde! Prea tîrziu!
11
r
Dar cui i-ar fi trăsnit prin minte că o celebritate aşa de mare ar da un concert tocmai la sfîrşitul lui iunie, cînd toată lumea e gata să părăsească oraşul! Cînd ea era atît de ocupată cu pregătirile mutatului la 5    moşie!
Trîntită leneş pe canapeaua roşie de pluş a compartimentului, cu ochii pe carte, doamna Mărgineanu părea celor ce treceau prin coridor că e adîncită în citire. De fapt era adîncită numai în necazul dumneaei.
10 Culmea, să spună prietenelor acelora că n-are timp pentru toate mediocrităţile. Ce-or rîde ele acum!
Intrarea a doi streini în compartiment o întrerupse din gînduri. După înfăţişare păreau doi negustori bogaţi, burtoşi amîndoi, unul scund şi altul înalt, dar
15     amîndoi în haine negre şi cu veste albe.
La vederea lor, doamna Mărgineanu strînse nările cu dispreţ: „Brute!" Pe urmă se lăsă iar în voia necazului ei amar. Şi simţămîntul acesta supărător crescu cu atîta furie, că în curînd nu mai putu suferi deloc
20 pe cei doi burtoşi, care discutau, cu voce scăzută, de afaceri în colţul lor. îi fu ciudă şi pe tren că întîrzie atîta. în sfîrşit avu un fel de mînie totală, o scîrbă fără margini pentru toată lumea, ca şi pentru ea însăşi.
25 Deodată uşa se deschise din nou şi doi tineri intrară.
Păreau amîndoi băieţi de oameni bogaţi, studenţi pesemne. Cel dintîi, înalt, voinic, oacheş, cu plete'mari sub o pălărie cu borduri şi mai mari. în mină ţinea o cutie de vioară.
30 Celălalt tot aşa de înalt, de voinic şi de oacheş,
dar fără plete, purta o geantă de mînă pe care o aşeză pe reţele alături de cutia viorii celui dintîi.
Pe urmă se sărutară amîndoi prieteneşte, îşi spuseră vorbe de despărţire. Apoi cel fără plete ieşi. Dar rea-
35    păru repede în uşa compartimentului.
— Măi Gică, hei n-auzi... Aldescu!
— A... ce? se întoarse cellalt, care tocmai mă-. sura de sus pînă jos pe doamna de alături.
— Măi, să nu uiţi cărţile alea două, de care ţi-am 40     spus aseară !
— Vai de mine!
12
Apoi plecă de-a binelea.
Cînd pletosul o privise, doamna Mărgineanu îşi strîn-sese nările în acelaş gest de dispreţ ca la vederea celor doi negustori. Pe dumneaei n-o impresiona, aşa cu una,
5 cu două, o cutie cu vioară, chiar la braţul unui tînăr frumuşel şi bine făcut. Dar cînd auzi de Aldescu, inima îi zvîcni cu atîta putere că i se păru c-a auzit-o toată lumea. Un tînăr cu plete, cu vioară în mînă, pe care-1 cheamă Aldescu; călătoreşte şi cu clasa I. Fără în-
10     doială, ăsta e!
Roşi deodată, strînse buzele, închise ochii pe jumătate. Păru că visează. Apoi deodată şi-aduse aminte de cartea pe care-o uitase închisă pe genunchi. O ridică uşor şi o deschise plictisită, ţinînd-o în aşa fel
15 cu mîna, să nu i se vadă titlul dintr-o dată. Apoi, băgînd de searnă că celălalt e curios să ştie ce citeşte, prin gesturi nespus de naturale, lăsă să se vadă printre degete numele autorului; pe urmă, după două minute, dădu la iveală jumătate din titlu. Apoi fu foarte
20     surprinsă, cînd, la o mişcare a feţii, descoperi pe Aldescu privind spre carte cu admiraţie şi aprobare. încruntă ochii, necăjită parcă de curiozitatea lui, închise cartea şi o aruncă alături, aşa ca titlul să cadă dedesubt, îşi trecu mîna peste păr, îşi răzimă capul de spe-
25 teaza canapelei şi închise ochii. Apoi lovi nervos cu piciorul în podea.
Era bine doamna Mărgineanu! Cînd vrea dînsa, era chiar straşnică. De aceea pînă şi cei doi negustori întrerupseră vorba un timp, ca s-o privească. Aldescu
30     era pierdut.
Deodată, la o nouă mişcare a ei, geanta de pe genunchi căzu jos. Aldescu se repezi.
— Doamnă, mă scuzaţi...
Ea deschise ochii alene şi răspunse cu un surîs, 35     cum numai în ocazii mari împărţea.
— Merci!
— Doamnă, dacă nu sunt indiscret, îşi luă el inima în dinţi, nevrînd să scape prilejul, v-am văzut citind ...
îi vorbea foarte sfios, sigur că după gestul cu cartea 40     o să-i răspundă supărată. Dar îl uimi bunăvoinţa şi
13
graţia cu care-i răspunse. Convorbirea începu însufleţită din amîndouă părţile.
Era doamna Mărgineanu meşteră mare în a-şi as-cunde gîndurile şi a lăsa să se înţeleagă ce vrea ea. 5     Dar şi Aldescu era băiat de lume şi deştept, ca să nu priceapă uşor că ea dorise mult şi-i făcea o nespusă plăcere conversaţia asta.
„I-am luat ochii încă de la început, de cînd o priveam", îşi zise el. 10 în curînd ajunseră la cunoştinţă.
— A!... doamna Mărgineanu... ce fericire! Am auzit atîtea de dumneavoastră. îmi daţi voie: Aldescu...
— A!... Aldescu... Tocmai mi s-a părut c-aud numele ăsta adineaori... cînd v-a strigat prietenul... dar
15 n-am înţeles clar... Nespus de încîntată... Marele nostru compozitor!
Şi fără să-i dea timp să-i răspundă, începu ca o avalanşe:
— închipuiţi-vă că n-am putut să iau parte la con-20     certul dumneavoastră. Ah! prietenii! Să mai crezi în
prieteni. A fost parcă un complot în contră-mi, o intrigă savant condusă...
Restul discursului continuă jumătate în franţuzeşte şi jumătate în româneşte. Ţinu zece minute. în decursul
25 lui fură rostite trei citate englezeşti şi unul nemţesc. Se pomeni şi de Palestrina.
Dar Aldescu nu-1 auzi decît pe jumătate, atît cît să înţeleagă despre ce e vorba. Căci Aldescu era pierdut în cele mai negre gînduri; se numea şi el Aldescu, e
30 drept, dar nu era el marele compozitor. Nici nu se-n-rudea cu acela şi nici nu-1 cunoştea personal. Dar îl ştia: fusese la concert.
Ce confuzie! Era de aşteptat şi totuşi nu se gîndise ^    la ea. Voi să scoată pe doamna Mărgineanu din ne-35^    dumerire. Dar dînsa tocmai îi făcea elogiul compoziţiilor :
— Stăpîniţi bine contrapunctul. Şi pe urmă puţin wagnerianism, în plină frazare italienească, e ceva uimitor. Păcat că n-am auzit nimic de dumneavoastră.
40    Dar, cum spun, îmi spunea prietenul meu, un bun
14
cunoscător...  Şi ţineam aşa de mult să vă cunosc, aşa de mult... Mais comment donc? Şi iar pe franţuzeşte.
Era atît de fericită de noua cunoştinţă, că Aldescu 5     îi văzu dinainte figura nespus de dezamăgită pe care ar fi făcut-o spunîndu-i adevărul.
Prin urmare, numele aceluia îi dădea atîta ayînt. Nu pletele lui mari şi pălăria enormă. Nici ochii lui atît de negri şi de focoşi. Aşadar, ea-i auzise bine prie-10 tenul, cînd îl strigase pe nume la început. Nu i se păruse, cum zicea. Şi de aceea îi înlesnise apropierea! Pentru un nume!
Sărmanul Aldescu! în clipele acelea el încercă un simţimînt cu totul nou pentru dînsul: o gelozie surdă 15 pe omonimul lui. Căci el nu era decît un simplu diletant fără pretenţie şi — ştia bine el — atît avea să rămînă. Prin urmare, de aci înainte toţi, şi mai ales, ce nefericire, toate, cîte-1 vor vedea cu vioară şi cu plete şi vor auzi că-1 cheamă Aldescu, îl vor întreba 20     desigur:
— A dumneata... marele... ilustrul...
— O nu, avea să răspundă el, din contră eu... eu sunt... sunt... din contră...
Ce să răspundă? Ce-i el? Nimic: un diletant. Iar 25     întrebătoarea, redevenind foarte gravă:
— A, nu eşti dumneata... scuzaţi vă rog... credeam...
Toată viaţa avea desigur să i se întîmple asta. Cît va trăi celălalt.  S-a isprăvit; or nu mai umblă cu
30     vioara, or îşi schimbă numele.
în vreme ce Aldescu ajungea la această dureroasă concluzie, doamna Mărgineanu ajungea la un alt punct al discursului ei. îi explica anume de ce călătoreşte cu un tren de persoane. Era sigură că pentru toată
35 lumea prezenţa unei doamne ca dînsa într-un tren de persoane e o' nedumerire. Şi pe urmă Aldescu putea să-şi închipuie cine ştie ce. Lucru foarte uşor dealtmin-teri; cu automobilul nu se putuse; se ducea prea departe, în Oltenia. Pe urmă expresul pleacă prea de
40    dimineaţă, la patru jumătate.
— Şi-ţi închipui...
— O, da...
Ce gît sculptural avea doamna Mărgineanu! Şi ce profil! Dar mai ales ce privire ademenitoare, ce zîmbet 5 făgăduitor! Şi toate acestea ar putea să dispară dintr-o dată, la un singur cuvînt, ca o comoară fermecată: „Nu sunt eu acela!"
Deodată o dîră de lumină străbătu creierul lui Aldescu. La urma urmei, de ce să nu lase el lucrurile 10 aşa, de ce să nu se folosească de numele acesta, care avea să-1 chinuie o viaţă întreagă. O mică escrocherie sentimentală. Singurul mijloc de răzbunare contra celui ce-i fura liniştea pentru toată viaţa!
Şi fără să mai stea mult pe gînduri, îşi luă rolul
15 în serios. începu să-şi dea aere. îşi trecu mîna prin păr şi privi pe convorbitoare cu ochii visători. Apoi, ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un vis prea dulce, privind-o cu atîta nesaţ, tresări, scuturîndu-şi pletele. Pe urmă începu să-i vorbească; glasul îi tremura puţin. Ea-i
20 răspundea cu surîsuri vagi şi-i primea complimentele cu priviri în jos şi cu pete de roşaţă în obraz; lăsa să se vadă că-i plac.
Se pierdură atît de mult în ameţitorul joc de vorbe fine, că urnirea bruscă a trenului,' care se punea în 25     sfîrşit în mişcare, îi surprinse neplăcut.
Odată cu zgîlţîitul vagonului, se deschise şi uşa. O arătare lungă şi subţire apăru în cadrul ei'. Apoi arătarea îşi întoarse repede capul.
— Aici, aici...  e loc aici...  şi se dădu la o parte 30     să facă loc unui domn elegant, grav, potrivit la înălţime, robust şi pîntecos.
— Eu rămîn afară, rosti arătarea subţire şi înaltă. Cînd aveţi nevoie, mă strigaţi.
— Să iei bine seamă la cutia din mînă. 35         —Asta-i acuma, azi o duc întîi...
Cutia despre care era vorba şi pe care cei din vagon n-o vedeau era tot de vioară.
Nou-venitul se aşeză alături de cei doi negustori burtoşi, în faţa lui Aldescu. îşi scoase pălăria şi se 40 mîngîie pe frunte şi pe păr. Pe urmă începu să privească pe rînd pe cei din juru-i.
16
I
(Aldescu nu putea să-1 vadă decît prin ceaţa norilor în care plutea. Totuş i se păru o figură cunoscută! Dar unde-1 mai văzuse? Unde?
Deodată rămase cu gura şi cu ochii căscaţi. Aiu-5     risită întîmplare! Pîntecosul nu era altul decît... de-cît Aldescu. Aldescu, compozitorul.
Instinctiv Aldescu, Aldescu diletantul, duse mîna la guler. Simţea că se sufocă. Primul gînd îi fu cum s-o şteargă mai repede. Dar tocmai atunci doamna Mărgi-10     neanu îl întrebă ceva. Noroc că-i vorbi încet. îi răspunse cu vocea stinsă, uitîndu-se pe furiş la celălalt Dar acela scoase un jurnal şi se ascunse cu totul după el. Inima îl mai lăsă atunci. Prinse oarecare curaj. La a doua întrebare a ei îi răspunse pe şoptite. Ea-i vorbi atunci 15     tot pe şoptite, găsind că era şi timpul; prietenia lor ' fatal trebuia să ajungă la şoaptă. Căci, acum venise
rîndul micilor dulcegării, al subînţelesurilor cu înţeles, al apropierilor nevoite de picior, al atingerilor de mînă. Ce putea să audă cel din faţă, decît vreun cuvînt răz-20     leţ şi atît!
Dar dacă acest cuvînt răzleţ e chiar numele lui? La urma urmei, o să înţeleagă şi el că s-a nimerit să stea în vagon cu cineva cu care se potriveşte în nume. Şi e destul de trăit la Paris el, ca să nu se ames-25 tece nepoftit în vorbă. O să-şi închipuie că are în faţă doi soţi luaţi de curînd. Păcat că doamna avea atîtea bagaje, că i-ar fi propus să se mute în altă parte. Orice s-o întîmplă la urma urmei, rolul trebuia jucat pînă la capăt. Mai ales acuma, cînd doamna Mărgineanu 30 îi propunea să se oprească la dînsa la moşie cel puţin trei zile dacă nu poate mai mult.
— O să cîntăm toată ziua, zicea dînsa.
— Desigur, toată ziua, răspundea dînsul, gîndind cum o să-i plesnească o coardă ca prin minune, la
35     primele note. Nu exersase pînă acum nimic din opera rivalului neaşteptat.
Convorbirea aluneca înainte, zglobie şi în surdină. Aldescu se gîndea cu sufletul plin la cele trei zile pe care le va petrece la doamna Mărgineanu. La urma
40     urmei, cele trei zile puteau să se transforme într-o
10
15
20
25
30
35
40
18
săptămînă. Şi privea pe celălalt, pe Aldescu compozitorul, cu un aer de învingător.
„Amice, ştii dumneata că în curînd voi pluti în eter? Şi-asta-n numele dumitale?"
Dar Aldescu compozitorul nu ştia nimic. într-una grav, el puse ziarul alături, bătu cu degetele toba pe-un genunchi, scoase din buzunarul vestei un obiect mic, negru şi lucios. Era o surdină de vioară, pe care începu s-o învîrtească între degete; vreun tic nervos.
Doamna Mărgineanu înţelese atunci că are de-a face tot cu un muzicant. Şi un demon nevăzut de mic o muşcă atunci de buze. Trebuia arătat individului cu surdina, care-şi dă atîtea aere, pe cine avea în faţă.
— Domnule Aldescu, zise ea deodată tare, vai ce lapsus ! Care-i titlul actului dumneavoastră jucat la Opera comică?
Tăcere adîncă, apăsătoare, înfricoşetoare. Apoi, într-un tîrziu, o voce răguşită, neegală, stranie, intona ca un cîrstei bătrîn:
— Fluier asul de fag...
Aldescu diletantul nu mai ştia ce vorbea.
— Cum? Nu... A... asta poate e în lucru... Nu, cea jucată...  a... uite-mi  amintesc, Fiancee d'Abydos...
De bună seamă mai rămăsese o fărîmă de viaţă în Aldescu de putu să mîrîie: „...Mda..." Un „da" de care se sperie şi el şi i se păru curios de ce 1-a mai zis. Stătea cu capul pe spate, privind ţintă la cel care avea să-i dea lovitura de graţie, pe care o aştepta. Dar nu vedea nimic. Căci făcuse nişte ochi mici, mici...
în schimb Aldescu celălalt bulbucase nişte ochi enormi. La început încă mai stătu cîtva nedumerit. Aproape că nu înţelegea nici el nimic. Dar doamna Mărgineanu avu grijă să-1 lămurească în curînd:
— Vai, Simfonia în la minor aş vrea s-o aud. Trebuie să fie într-adevăr ceva impunător. Cînd vom fi împreună, toată ziua mile vei cînta, nu-i aşa? A... dar te pomeneşti că n-ai notele... Da ce mai întreb? Un compozitor îşi ştie opera pe dinafară. Adică se poate şi contrariul... Să-ţi spun o întîmplare... mi-a
10
15
20
25
30
povestit-o... da... maestrul Bonboni... a, e nelipsit din casa mea... Mă pomenesc cu el într-o zi: „Madame Mărgineanu", îmi spune, „să-ţi povestesc o anecdotă nostimă din viaţa lui Bach..."
Compozitorul se lămuri pe deplin, fără să mai aşr tepte sfîrşitul poveştii: o doamnă amatoare de muzică s-a întîlnit în vagon cu un tînăr cu vioară şi plete; au intrat în vorbă cum se întîmplă de obicei în vagon. Tînărul s-a dat drept el... Aldescu; a văzut că se prinde şi...
Compozitorul făcu o mişcare, diletantul alta, de nerăbdare. Acum avea să urmeze lovitura de graţie. Şi diletantul redeschise ochii hotărît s-o înfrunte cu bărbăţie. Dar cînd o văzu în faţă, podeaua îi fugi de sub picioare. Căci artistul, artistul cel mare, zîmbea. Masacrul începuse deci. Aldescu diletantul aştepta, aştepta umilit. Dar Aldescu compozitorul zîmbea, zîmbea înainte; el era un mare artist şi îndrăzneala tînărului îi plăcuse; faptul că se folosise de numele lui îl măgulea, iar încurcătura în care se găsea acum îl înduioşa. Era atrăgătoare, e drept, doamna Mărgineanu. Dar cîte femei ca dînsa nu cunoscuse el? Şi cîte n-avea să mai cunoască! Aşa că putea să facă un mic dar şi bietului băiat cu plete şi cu visuri, cum fusese şi el odată.
Deodată compozitorul observă că doamna Mărgineanu a început să-şi dea seama de îngăimeala cu care-i răspundea cel tînăr; se uita la el foarte înciudată. Atunci, fără să zică o vorbă, se sculă, îşi luă pălăria şi jurnalul şi trecu în alt compartiment.
10
15
20
25
20
SOLDATUL NISTOR
Şi pe front, chiar pentru cei din linia întîi, amurgul de toamnă îşi păstrează cu nepăsare măreţia calmului său impunător şi frumuseţea nepreţuită a veştmintelor sale multicolore. Acelaş purpuriu regesc, acelaş violet bizar, acelaş portocaliu exotic, aceiaşi nori de sînge pătează bolta Ia asfinţit cu violentele lor tonuri. Şi vai, prin perdeaua aceasta diafană acelaş luceafăr scînteietor de seară clipeşte nervos cu ochiul lui de foc, ca şi cînd atunci s-ar deştepta din somn şi ar vrea să se obişnuiască cu lumina ciudată din juru-i.
Amurgul mă surprindea totdeauna cînd îmi inspectam posturile. Lăsam atunci toate baltă şi, dintr-un dos de traversă, rămîneam cu ochii încremeniţi la magica lui feerie. Trecerea pe nesimţite de la jăratecul viu al portocaliului, la tăciunele aproape stins al violetului, mă ţinea pironit locului, ca sub imperiul unei vraje neînţelese. Şi zîmbetul primelor pîlpîieli ale stelei ciobanului sfîrşea prin a-mi umple sufletul de-o fericire neaşteptată, nevoită; mă îmbătăm aproape, ca şi cînd aş fi băut pe nerăsuflate cîteva pahare cu vin vechi.
într-c seară însă, am surprins cel mai frumos vioriu pe care l-am văzut vreodată; era atît de dulce nuanţat în spărtura aceea de nori, lunguiaţă şi piezişe, făcea un contrast atît de izbitor cu chenarul de aur
T
10
15
20
25
30
35
40
al norului de dedesubt şi se pierdea atît de uşor în liliachiul întunecat al norului de deasupra, că aş fi stat o vecie întreagă cu privirile pierdute în armonia acesta policromă.
Se poate uşor închipui deci, cît de crud fusei întrerupt din contemplarea mea de Nistor, soldatul lîngă postul căruia amurgul începînd mă oprise întîmplător.
— Domnu ilev, mă gîndesc la morţii ăştia dintre linii. Ia uite cum i-a luat; prin flanc cîte unul, ca un rînd de cucori...
Nici o altă clipă a zilei nu pune mai multă pace pe un suflet încercat, cît ceasul înserării! E-atîta majestate în poezia asfinţitului, că uiţi îndată totul, chiar prin faptul că eşti pe front, că dincolo, la treizeci de metri numai, te pîndeşte necontenit moartea. Iată de ce, în fiecare seară căutam să mă folosesc de ceasul divin care urmează scăpătatului, iată de ce totdeauna, atunci, căutam un loc ferit cu totul, unde să fiu singur, cu desăvîrşire singur.
Cum nimerisem dară lîngă masa asta de grăsime, lîngă butoiul ăsta cu chip omenesc, care mă readucea atît de brusc la cea mai cruntă realitate, care topea dintr-o dată pitoreasca privelişte de dinaintea ochilor mei vrăjiţi.
îi aruncai deci o căutătură de mînie, hotărît să-i amuţesc limbuţia inoportună scurt şi cuprinzător.
Dar el nici nu se uita la mine.
Gras, foarte gras — te mirai ce caută omul ăsta pe front — cu mîinele vîrîte în buzunarele pantalonilor, cu privirea încremenită înainte spre inamic, mutîndu-şi într-una greutatea corpului de pe un picior pe altul, el nu oferea ochilor mei plini de ciudă decît un spate enorm şi o ceafă groasă şi roşie.
— Scoate mîinele din buzunare, zăpăcitule! Eşti în faţa inamicului sau unde eşti?
Nu tresări deloc şi nici nu-ntoarse ochii spre mine.
— De, domn ilev, nu te supăra şi dumneata aşa, că nu vin ei peste mine, n-avea grijă!
— Haid, haid, scoate mîinele din buzunar, nu-nţe-legi ? încheie-ţi epoletul stîng şi trage-ţi baioneta la şold că ţi-a ajuns la spate. Doar coadă îţi mai lipsea!
21
începu să-şi corecteze ţinuta cu mişcări încete şi greoaie. Şi cum aşteptam nerăbdător executarea, îl auzii:
— Domn ilev, ce  ziceţi de morţii ăştia dintre... 5         — Lasă morţii, măi nesimţitorule, şi dă-i mai repede !
Simţeam cum îmi creştea mînia; la treizeci de metri de duşman eşti totdeauna nervos şi gata oricînd de sfadă. Ş-apoi prea multă poftă de vorbă la un inferior 10     nu prea merge la armată.
— Mă tot gîndesc că trebuie să aibe ei ceva bani la ei, cum am şi eu şi dumneata. Da ce folos, că pur trezesc prin buzunare. Doar hîrtii sunt alea; că argint nici regele nu cred să mai aibe acum.
15 Cu toată supărarea mea nu putui să opresc un surîs,
nedumerit de această neaşteptată asociaţie de idei. El — tocmai întorcea capul — mă privi la rîndu-i tot aşa de nedumerit şi începu să rîdă liniştit printre dinţii mici şi rari, clipind repede din ochii abia cră-
20     păţi:
— De ce rîzi, domn ilev ?
A doua zi adunai soldaţii cari nu erau în posturi, să le comunic ordine. Nistor sosi cel din urmă, gîfîind ca o maşină şi leoarcă de sudoare. Pe faţa lui rotundă
25 şi-nrumenită cu totul, tuleiele-i bălaie, deasupra gurei lungi, păreau slabe jocuri de flacără pe-o sferă de metal încins pînă la roşu.
Obosise prea mult săracul! Oricum era prea gras! De la adăpostul lui pînă la mine, era doară distanţă.
30 Şi mi-1 închipui strecurîndu-se într-o dungă prin
şanţurile mai înguste, zbătîndu-se uneori, înţepenit în vreo strîmtoare de săpături neterminate.
— Hai, Nistore, hai!
începui să dau citire hîrtiilor proaspăt sosite de la 35 batalion. Prima era o sentinţă de moarte în contumacie a vreo douăzeci de nenorociţi din regimentul vecin, cu numele terminat în „of", fugiţi de curînd la inamic: Theodorof, Popof, Baucof un întreg pomeL nic de bulgari. Ca încheiere, ordinul făcea direct răspun-
22
zător pe comandantul de pluton de orice dezertare s-ar mai întîmplă, lucru care nu-mi plăcea deloc.
Trebui să ţiu un adevărat discurs soldaţilor, zugră-vindu-le mizeria din teritoriul ocupat, cruzimea nem-5 ţilor cu populaţiunea neputincioasă şi victoria mai mult ca sigură a noastră şi a aliaţilor, cu urmările ei grozave pentru cel care ar îndrăzni să facă un astfel de pas necugetat.
A doua ordona o cercetare amănunţită asupra oa-10    menilor, spre a se constata la cîţi lipseşte raţia de rezervă şi a se aplica o straşnică corecţie tuturor cari şi-au mîncat-o sau au pierdut-o.
După ce mai citii cîteva comunicări de puţină importanţă, procedai numaidecît la inspecţie. 15 Rezultatul: singurul Nistor n-avea nici cutiile cu
conserve, nici punga cu pesmeţi.
— Unde ţi-i raţia, măi zăbăucule?
— Am mîncat-o, să trăiţi!
— Mîncate-ar ciuma să te mînînce, mîncăciosule, 20     numai la mîncare te gîndeşti...
— Păi, domn ilev, dacă mi-a fost foame ? Ce stric eu ? Judecă şi dumneata: munceşti toată ziua, stai în picioare toată ziua... oricum, om eşti...
— O să vezi tu pe dracu, încheiai grăbit, ticluind 25     în minte povestea cu o grenadă care a distrus în
noaptea trecută sacul cu merinde al soldatului Nistor. Trebuia să trimit numaidecît la companie raport de rezultatul cercetărilor mele. O să vezi pe dracu, repetai, pornind zorit spre bordei. 30 — O să te bage-n Curtea Marţială, auzii în urma
mea pe sergent explicîndu-i. Te saturi tu de lăcomie!
în noaptea aceea eram de serviciu pe companie. Trebuia deci să iau tranşeea în lung, pe-un sector 35 aproape de vreo şase sute de metri, ca să mă conving dacă cei din posturi îşi fac datoria cum trebuie. Pornii puţin timp după miezul nopţii, cînd socotii că a intrat de rînd schimbul al doilea.
23
O luai agale prin cotiturile şanţurilor, rezemîn-du-mă de un baston noduros şi strîmb. O noapte neagră de toamnă, înnourată, apăsătoare şi caldă. Nici un zgomot oricît de mic, nici un suspin de vînt cît de uşor. Parcă nu era front. Nici măcar o rachetă nu sfîşia întunericul profund cu durerea luminii sale orbitoare. Văzduhul era negru ca pămîntul însuş. Credeam că dibuiesc prin galerii subterane de sobol. Dedesubt, fundul tranşeei, muiat de umezeală, stîmpăra cu desă-vîrşire zgomotul bocancilor mei greoi. Şanţul adînc, colţurat de traverse, părea un coridor strîmt şi întortocheat de labirint. în păreţii de pămînt, la intervale rare, se năzăreau pete şi mai întunecate decît însuşi negrul nopţii de păcură; erau intrările în adăposturile oamenilor. în catacomba nesfîrşită păreau uşi de morminte, vechi de cînd lumea. Din douăzeci în douăzeci de paşi, în scobituri adîncite spre duşman, sentinele nemişcate, în atentă ascultare. încremenite pe banchetele înalte, nu erau decît nişte statui funerare pe soclurile lor, ferite în nişe rudimentare de trecătorul rătăcit prin încurcătura lunguieţelor încăperi ale acestui lăcaş subpămîntean. în bezna de iad, conturul lor indistinct, de siluete nelămurite, îţi vorbea de arhaismul unor monumente roase şi scrijelite, îngropate de furia vreunui vulcan năprasnic în lava pietroasă, în care arheologul sapă cu zor căutarea adevărului.
Mă strecuram uşor prin lumea asta de cimitir antic ; păream singura vietate, păream o umbră chinuită, ce-şi caută mormîntul străvechi. Mă feream să nu ating păreţii, mă temeam să nu năruiesc vreun colţ ieşit de glod. Mi se părea că cel mai mic zgomot ar deştepta dintr-o dată întreaga această lume moartă, ar trezi mînia somnolentă a vulcanului de dedesubt.
Abia în spatele lor, sentinelele mă simţeau; îmi cereau parola pe şoptite, fără să facă vreo mişcare. Le răspundeam scurt, abia auzit; le lăsam îndată în mutismul şi imobilitatea lor.
Dar oroare! Ultima nişe, în sectorul plutonului meu chiar... era goală. Nici o siluetă, nici un contur! îngheţai de groază. Doar luciul armei, rezemată de parapet, mă mai linişti. Prin urmare, statuia era pe-
aici pe-aproape. Probabil obosise tot visînd de veacuri în picioare şi se trîntise pe undeva, ca să vadă cum se poate visa culcat de-a binelea. Sau poate se dusese la statuia vecină, s-aprindă vreo ţigare. Secătura! 5     Şi ştie bine că nu se fumează în post.
O luai tot înainte, căci în urmă nu putea fi; doar de-acolo veneam. în drum cotrobăiam metodic cu piciorul. Nimic. Ajunsei la camaradul vecin. Era singur. Nu-mi venea să cred. în orice caz, el trebuie să 10    ştie ceva.
— Măi, eşti singur?
— Singur, să trăiţi!
— Da n-a trecut nimeni pe-aci prin spatele tău?
— Nimeni!
15 —Măi, n-oi fi auzit?
— Doar n-am ceară-n urechi.
— Dar cine-i în post lîngă tine ?
— în dreapta e...
— Nu, în stînga, să-mi spui. 20         —în stînga?... Păi... Nistor...
— Eşti sigur, măi ?
— Doar cu el intrăm odată.
Simţii cum îmi fuge pămîntul de sub picioare. Şi-n minte îmi răsăriră deodată cuvintele ordinului citit 25     de cu zi: „Comandantul de pluton e direct responsabil de orice nouă..."
— Canalia, a fugit la nemţi! îmi scăpă dintre buze.
— Domn ilev, eu pai'că auzii ceva în stînga mai adineaori, parcă se tîra pe pămînt cineva... De, ştiu
30     eu... pai'că auzeam, da pai'că nu era nimic!
O luai înapoi zdrobit cu totul. Numai cu Curtea Marţială n-avusesem de lucru! Şi-mi veni aşa o poftă, să scol sergentul, să-i ţip, să-1 înjur, să-1 pun pe el în post în locul dezertorului. Grăbii pasul înfuriat la culme.
35     în supărarea-mi nemărginită, vorbeam aproape singur, gesticulam cu mîinele şi cu bastonul cel strîmb.
Dar cînd să trec prin dreptul postului părăsit, o bufnitură înfundată îmi mută inima din loc. O mogîl-deaţă enormă se prăbuşise de pe parapet pe banchetă,
40     rostogolind în cădere o grămadă de bulgări de pămînt. Un pietroi chiar mă lovi la picior. Un moment
25
nu ştiui ce să cred; apoi mogîldeaţa, mormăind o-njurăr tură românească, începu să se agite şi cu mari sfor^ ţări izbuti să se ridice.
— Hei, cine-i ?
s — Păi io, să trăţi, domn ilev!
— Care tu ?
— Nistor.
— Ah!
Nu puteam să-i zăresc figura, dar auzeam şuierul 10     leneş al veşnicului său rîs.
— Da căzui, domn ilev...!
— Bine, mă nenorocitule... cum ai îndrăznit să părăseşti postul ? Nemernicule! — la această vorbă îi apucai arma —, numaidecît ai să mă urmezi. Şi mîine
15 o să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi [o] să te trimit la Curtea Marţială...
— Păi de ce, domn ilev ?
— Vezi tu mîine, vezi tu ce n-ai păţit...
— He, he, păi nu puteţi domn ilev... 20         — Ce ?
— Păi, uiti colea...
Se scormoni cîtva la şold, de bună seamă în vreun sac, şi-mi vîrî îndată în ochi două obiecte lucitoare.
— Ce-s ăştia ?
25 — Parcă d-ta nu vezi... cutiile de conserve.
— De la cine le-ai furat, tîlharule?
— De la ăsta de lîngă reţelele de sîrmă.
— Care ăsta ?
— Nu ştii, ăla de e cu faţa în sus. Mortu de... 30         — Aha, va să zică jefuieşti şi cadavrele ?
—Nu, domn ilev, că parale n-avea deloc; îl scor-r monii eu degeaba!... O avea poate ăl de lîngă el. Da nu mai mă duc. Doamne fereşte! Se simte de la neamţ al dracului... Tot auzeam mişcînd pe acolo... Mă tot
35 temeam să nu arunce vreun proector pe sus... Ăla eram atunci... Cum naiba mă mai întorceam prin încurcătura de sîrme... Nu mă duceam eu nici la ăsta... da am auzit c-ai noştri s-au înţăles cu nemţii ca să-i îngroape mîine. Să nu-i lăsăm să-i tragă la ei. Am
40 auzit că-i topeşte şi-i face săpun... Oliu... ce mai săpun ar scoate ei din mine...
aa
Ideea aceasta îl făcu să rîdă  cu hohote. îl lăsai să se sporovăiască înainte, ca să-i prind vreo umbră de rea intenţie. Dar pentru că prea se întindea la vorbă, încercai de-a dreptul: 5 —Măi Nistore, pe vremea asta nici dracu nu ne
simte... Ce-ai zice dac-am şterge-o la nemţi?
— Ce e? Ba eu nu... Du-te d-ta dacă vrei... Dar eu îţi spun că e păcat de tinereţea dumitale. Şi de nu te-or sfîrtica acum, da te-mpuşcă ai noşti cînd or
10 veni...
Şi după cîtva timp adaugă, uitînd că arma îi era la mine:
— Da eu, să ştii că tot trag... ordinul e ordin, orcît domn ilev să fii d-ta. Aici nu merge!... E, da
15 pentru d-ta..., te las aşa pîn te-apropii bine de ei... şi trag în sus, n-avea grije! Da eu îţi spun că rău faci...
Pe urmă începu să rîdă din nou:
— He, he, he, domn ilev... glumeşti... hoţule / 20         — Soldatul Nistor, cu cine îndrăzneşti...
— Iertaţi, să trăiţi, da, he, he, he, vrei să mă iei, aşa... aoleo...
îi dădui arma şi vrusei să plec.
— Ioite, Doamne ... puteai să treci în bună regulă, 25     domn ilev, că eu tot n-aveam cu ce să trag. Ehe, he,
he... şmecher mai e domn ilev...
CEL DIN URMĂ CÎRD
Furtuna încleştărilor uriaşe trecuse odată cu vara. Tunetul urla acum în depărtări; iar în urma lui, în tranşeele jilave şi strîmbe, domnea un sfîrşit liniştit.
5 O linişte nefirească, neobişnuită în meleagurile acestea de harţă şi de zgomot; o linişte bolnavă, o linişte ce-şi număra pe degete ceasurile agoniei. Din clipă în clipă, minciuna ei putea să se spulbere în vînt, din clipă în clipă, amăgitoarea-i mască putea să cadă,
10 dînd la iveală o faţă crispată de mînie, o gură strîm-bată de durere.
Totuşi oamenii se lăsau ispitiţi de prefăcuta-i înfăţişare ; ştiau bine că totul nu-i decît o minciună sfruntată şi grosolană; între dînşii îşi aruncau chiar surii
15 suri amare de înţelegere. Dar nu îndrăzneau să dea mai mult pe faţă bucuria lor. O prea mare izbucnire de bucurie ar fi fost fatală; amorţitul şarpe de foc, ce încolăcea o întreagă ţară, ar fi tresărit desigur îndată din letargica-i adormire, s-ar fi zvîrcolit iarăşi înfuriat
20 şi groaznic, vărsînd în trăsnete asurzitoare flăcări şi pucioasă prin toţi porii nesfîrşitului trup.
Şi sentinelele păzeau somnul monstrului cu luarer aminte de-o parte şi de alta. Printr-o înţelegere mută, faţă în faţă, duşman cu duşman vegheau liniştea fia-
25 reî. Ici şi colo, arare, din fierea ce clocotea încă sub pielea aţipită, mai ţîşnea vreo zbucnire. Dar nimeni
as
nu-i lua în seamă aceste scăpărări somnolente, ce-i trădau viaţa potolită un timp.
Stăteam atunci trîntit în fundul tranşeului, urmărind în albastrul nepătat al toamnei şiruri lungi de
5 cucoare. Treceau linii drepte, şerpi plutitori în azur. Treceau zona morţei cu ţipete ascuţite şi speriate, grăbind să lase cît mai repede în urmă oroarea dedesubt, întregul cîrd părea o singură fiinţă, aşa de drepte şi sigure-i erau toate mişcările. Se duceau departe,
10 în locuri dragi şi părăsite, în ţara învinsă a părinţilor mei. Şi-n urma lor, pe zarea unde se înfiripă zorile, odată cu negura înserării, părea acum că se desluşesc frămîntările vînturilor din stepe. Acolo, pe geana înnegrită, o arătare fără formă se agita ameninţător; în
15 taina răsăritului se plămădeau de bună seamă viitoarele nenorociri ale noastre. Suflul lor pustiitor poate că-şi luase şi drumul, odată cu zborul năvalnic al iernii.
Plecau cucoarele cu cele din urmă nădejdi ale noas-20     tre; ne lăsau parcă prea singuri cu grozăvia care ne ameninţa din faţă, prea singuri cu grozăvia care ne ameninţa din urmă.
Duşmanii nu iubeau pe aceşti neobosiţi soli ai vremii, îi duşmăneau. Le primeau trecerea cu salve de puşti 25 şi pîrîituri de mitraliere. Şi rîdeau atît de zgomotos cînd puteau să le răvăşească dreapta lor linie! Dar niciodată n-au izbutit să doboare vreunul. Cu ce le stricase lor liniştiţii pribegi ce-şi vedeau cuminte de drum!
30 îi uram îndoit pe duşmani; îi scîrbeam acum.
Deci nu cu puţină bucurie descoperii într-un asfinţit uneltirile celor patru vlăjgani poznaşi de sub porunca mea. Erau cei mai tineri din pluton. Se hîrjoneau pe-un neamţ care cioplea ceva într-un dos de tufiş veşted
35 şi rărit. Se vedea bine neamţul, deşi el îşi închipuia, poate, că-i ascuns cum trebuie. Se certau sprinţarii, în bună regulă, care să-1 ia mai întîi la ochi. Ce le păsa lor de monstrul amorţit o vreme de mistuitul atîtor victime; erau copii încă, nebunatecii, şi pentru
40     dînşii era un joc să tulbure somnul cuiva.
Mi-au privit ruşinaţi venirea, căci neamţul stătea aproape cu spatele la noi şi nu cioplea, cum crezusem întîi; era aşezat turceşte şi mînca răzleţit, în tihnă. Dar ospătînd, el privea rînjind un arc de cucori, 5 ce ţipa zgomotos, urmărit de focuri de mitralieră. Din tranşeele duşmane veneau rîsete, cascade peste cascade.
— Să tragă Voican, strigai furios. El e cel mai bun ochitor...
— Tot el?  Tot el, domnule sublocotenent? mur-10     murară ceilalţi protestînd.
— Să tragă Voican!... Vroiam să fiu sigur.
— Dacă-1 iei şi p-ăsta, Voican, într-o săptămînă eşti caporal.
15 —A! p-ăsta? Păi nu-i mare lucru, răspunse el.
Şi nu fu mare lucru. Strigătele noastre de izbîndă se amestecară în curînd cu urletele de moarte ale rănitului. Doar şaizeci de paşi ne despărţeau.
— Să trăieşti, Voican! 20         —Dumnezeu să te ţie!
— Cu d-ăi ca tine scăpăm ţara!...
Şi după trei zile, cînd riposta înverşunată a nemţilor, cu tunuri şi cu mine, se sfîrşi, stăteam iarăşi în
25 fundul tranşeului, urmărind un nou şir de cucoare. Cel din urmă poate! Minune! Nici o mitralieră nu ţăcănea acum. Era în asfinţit şi prin verdeţurile pălite de bătrîneţe se zbătea prelung un fior. Şi cel din urmă cîrd trecea maiestos şi tăcut pe cerul de cristal. Cel
30 din urmă cîrd! Negura se năştea necontenit, umplînd răsăritul, apusul se răsfăţa în colori de păun.
Deodată, de lîngă mine, un bubuit puternic despică brusc tăcerea; de sus, din slavă, îi răspunse numaidecît un ţipăt sfîşietor, un ţipăt de mirare şi de spaimă.
35 Şi tot atunci, ca la mişcarea unui resort nevăzut, de la mijloc, din cele şapte puncte ale cîrdului, unul se desprinse; apoi se îngroşă năprasnic în cădere ameţitoare.
Din înălţimi, vaietele cucoarelor însoţiră pe tova* 40    răşul în rostogolire; dar şiragul lor aluneca înainte pe cerul transparent ca gheaţa. Fioros şi sarcastic, ca rîn*
30
jetul morţii, odată cu el înainta şi golul acela de la mijloc; prietenii de drum respectau locul celui căzut. Şi bocetele năpăstuiţilor se micşorau în zare şi golul cel teribil călătorea înainte şi acelaş gol îmi pătrm> 5     dea sufletul, îmi sfredelea inima.
• •• —Aţi văzut, domnule sublocotenent, cum l-am luat dintr-o dată ?
Şi înainte ca să-mi revin, Voican adăugă:
— Asta lovitură, straşnică, nu glumă! Aia cu neam^ 10     ţul, fleac I '
Am tresărit de mînie 5 într-o clipită eram în picioare. Pumnii mi s-au încleştat instinctiv şi lovitura a căzut grabnic şi surd.
— Ucigaşule!... ce-ai făcut!?
FIGURINA
Frunte înaltă, părul ridicat, doi ochi adînci, un nas acvilin şi mai ales o privire turburătoare — oricum, Bontaş avea figură de poet. Ba chiar de mare poet,
5     cînd îşi încorda bărbia şi privea puţin din profil...
Lucrul acesta  îl constatase  de  mult la oglindă. De atunci, în fiecare zi, în fiecare seară, se privea în g ea din faţă, din dreapta, din stînga, din jumătate 1 dreapta, din jumătate stînga, cu capul plecat, cu capul ■
10 pe spate, zîmbitor, crunt, visător, zeflemisitor — şi zii- 1 nic descoperea cîte-un nou amănunt, care-1 îndreptăţea 1 să creadă că are într-adevăr înfăţişare cu totul deo- 1 sebită. Mai ales îi plăcea să se vadă izbit în plin de 1 razele luminii electrice; i se părea atunci că figura f
15 lui, învăluită ca într-o aureolă de semizeu, răspîndeşte | în juru-i undele nevăzute ale unui fluid tainic, straniu, I tulburător. Şi cum nimeni nu era în juru-i, el singur I îi simţea efectul. în faţa propriei imagini, era cu- 1 prins de acea nelămurită stare sufletească pe care o ai Ş
20     contemplînd portretul izbutit al unui autor mare, în | răstimpurile cetirii operei lui. Bontaş încerca senza- I ţiile lui Narcis, un Narcis modern, intelectual, un Narcis încîntat numai de energia trăsăturilor lui şi de aerul impunător şi superior al feţei.
25 Ca din izvoare ascunse, înserarea începu să ţîş-
nească deodată, mai întîi din toate ungherele camerei,
32
pe urmă începu să vină şi de afară, din curtea străr juită de plopi şi de sălcii, prin fereastra larg deschisă, aducînd pe aripile ei nevăzute fiori de răcoare şi miros de baltă şi răchiţi. Şi mai aducea odată cu ea tot 5 mai limpede, tot mai pronunţat, mugetul surd al Oltului, ce-şi mîna undele prin apropiere. Ea umplea cu totul biroul elegant, mărea sau micşora, nelămurin-du-1, conturul lucrurilor dinăuntru, punea pete de negură pe cartea larg deschisă, în care Bontaş cu greu
10    mai descifra.
în cele din urmă, el înţelese că trebuia să renunţe. Şi îmbătat de frumoasele versuri, ridică ochii spre cer.
Firmamentul îşi scotea pe gînduri vestmîntul lui de ziuă. Bătrîn ca veşnicia, el se înfăşură tacticos în
15 faldurile întunecoase ale halatului de noapte, închein-du-şi alene, unul cîte unul, la intervale rare, bumbii strălucitori.
îmbătat de măreţia înnoptării şi de versurile lui Goethe, abia întru tîrziu se hotărî să întoarcă butonul
20 luminii electrice. Tremurătoare, degetele lui apucară atunci condeiul. Săvîrşea acum primul păcat, cea dh> tîi încălcare în grădina ademenitoare a muzelor. După un ceas şi jumătate, misterul era săvîrşit. Noul născut fu o debilă progenitură de trei strofe, uscată, palidă şi
25 artificială ca o flacără de laborator. O dragoste de tată neobişnuit de mare împiedecă însă pe autor să vadă în făt o stîrpitură.
Dimpotrivă, ochii lui înfruntară cu semeţie volumul lui Goethe, pe care unde şugubeţe de vînt strecurate
30 prin perdele îl întorsese filă cu filă la portretul auto= rului.
Olimpianul îl privea pe sub sprîncene, mîndru, aproape dispreţuitor, rece. Bontaş tresări. Nu de dis-r preţul titanului. Dar observă că marele poet are ceva 35 asemănător cu dînsul. Din doi paşi fu la oglindă cu cartea în mînă. întoarse puţin capul, încruntă ochii, îşi încorda gîtul, aduse buzele într-un zîmbet incolor, un zîmbet de care nu puteai spune dacă aprobă ori îşi bate joc.
40 îşi muşcă buzele ca să nu strige. în oglindă el
zărise tot un Goethe, un alt Goethe cu neînsemnate
deosebiri în structura feţei, dar în siîrşit în linii generale un Goethe adevărat, un Goethe ca toţi Goethe din figurine şi ilustraţii.
0 copie conformă cu originalul, exclamă în culmea 5     fericirii tînărul Bontaş, licenţiat în drept de cîtva timp şi secretar al tatălui său, importantă personalii tate în baroul urbei de pe marginea Oltului şi în lumea politică locală.
Din clipa acestei noi şi ciudate descoperiri, se simţi
10 un altul. O mîndrie fără seamăn, un dispreţ adînc pentru cei din jur i se înfiripă în suflet. Pe toţi îi privea ca Goethe din portret; puţin din profil, pe sub sprîncene, mîndru, aproape dispreţuitor, rece. Bătrînul Bontaş fu întrebat de cîţiva prieteni:
15 —Ce are fiu-tău, de tot merge cu capul întors
într-o parte?
în scurtă vreme, el sfîrşi vreo douăzeci de poezii şi cinci nuvele, pe care le trimise la „învierea", cunoscută revistă bucureşteană.
20 Chiar a doua zi, într-un cerc de prieteni, la berărie,
un fost coleg de şcoală, venit de curînd din străinătate, îi spuse:
— Măi Bontaş, tu ai ceva din figura unui mare poet.
25 — Da, adaugă un altul, am observat şi eu. Parc-ar
fi Leconte de Lisle...
— De unde, interveni un al treilea, Leconte de Lisle e mai rotund la faţă. Ăsta e lunguieţ; parcă ar fi Eminescu la nouăsprezece ani...
30 —Aş... n-are o privire atît de idealistă...  ăsta e
mai întunecat, zbîrcit şi are un zîmbet neînţeles, cînd rămîne pe gînduri. Serios, are ceva din Goethe, nu găsiţi ?
— Şi n-aţi observat, adăugă al doilea, stimabilul 35     rămîne cam des pe gînduri...
— Şi tot cam des se plimbă pe malul Oltului.
— Comite, comite...
— Bontaş, citeşte-ne ceva.
— Trebuie să aibă lucruri foarte interesante; nu •40     degeaba seamănă el cu un mare poet!
34
Cu greu putu scăpa de ei. Era nespus de fericit. Confirmarea venise deci şi din afară.
Zvonul cutreieră repede oraşul. într-un salon, la pocher, o cocoană spuse : 5 —Aţi auzit, băiatul lui Bontaş, ăla care a venit
dăunăzi de la carte... face poezii...
— Şi seamănă cu Goethe...
— Goethe nu-i un general rus ? întreabă soţia unui mare negustor de vinuri şi grîne.
10 — Da de unde, o lămuri prefectina. Goethe e cel
mai mare poet german. El a scris pe Werther, cea mai frumoasă carte din lume.
— Dacă nu-i el francez, tot degeaba... regretă nevasta directorului prefecturei.
15 Cea mai impresionată din toată lumea fu însă tînăra
soţie a bătrînului senator Ifrim. Senatorul tocmai plecase în Capitală, cu deschiderea corpurilor legiuitoare.
Doamna Ifrim se ocupa mult cu literatura. Dintr-o familie bună de la Bucureşti, ea nu citise la început
20 decît autori francezi. Cu multă uşurinţă învăţase să pronunţe pe „r" stricat. Dar plăcerea-i cea mare nu era atît să vorbească într-altă limbă, cît să aibe un accent străin grăind româneşte.
Odată, ca domnişoară, greşise o frază în cea mai
25 curată oltenească, faţă de fiul unui ministru, o frază care începea cu vorba: „încailea". Trei săptămîni a plîns pe urmă; trei săptămîni şi-a muşcat limba, jurînd să nu se mai ducă vara la moşia lor din Vîlcea. Nur mai de acolo putuse împrumuta astfel de expresii tri-
30 viale.
Măritată cu un bărbat putred de bogat, nevoită să stea uneori luni întregi în provincie, în lipsă de nou^ taţi streine, avu într-un rînd curiozitatea să citească şi româneşte. Osteneală răsplătită! Văzînd că se poate
35 scrie şi-n limba aceasta, fireşte... încercă şi dînsa. Mai întîi numai pentru sine, pe urmă chiar publicînd.
în noua reşedinţă încă nimeni nu se ocupa cu lir teratura şi doamna Ifrim, neavînd cu cine discuta, aruncase între ea şi restul lumei, ca un zid, dispreţu-i
40 suveran. Rar primea. Şi atunci vorbea de sus, aproape umilea.
Scria săptămînal la ziarul teatral „Masca" din Bucureşti. Impresii fugare din lumea sufletului ei. Lucruri mărunte, într-o limbă îmbibată de străinisme voite, prea puţine însă, ca să întunece o frază mlădioasă şi limpede.
Nu de puţine ori, în proza-i îngrijită se arunca semeaţă spre cerul înstelat... Aripile-i tăiate o opreau curînd, curînd, aproape de pămînt; cobora atunci pe nesimţite, planînd uşor, pentru a cădea totdeauna solid pe picioare.
Cînd doamna Ifrim află de tînărul care seamănă cu Goethe şi face poezii, se grăbi să-1 cunoască. îi plăcu mult tînărul; impunătoarea lui înfăţişare o izbi adînc. îl întrebă dacă-i adevărat că scrie. Răspunsul în doi peri al lui Bontaş fu luat drept modestie şi discreţie, ceea ce-i plăcea şi mai mult. Se hotărî să-i deschidă gura cu orice preţ. Ceva, o convingere subită şi puternică îi spunea că are în faţă-i unul din acele suflete mari, cari apar la atît de rare răstimpuri în decui> gerea vremurilor. Un geniu încă în embrion; o viitoare celebritate a lumii. Doar nici figurina lui Goethe din birou, în pămînt ars şi văpsită cu verde, ca arama ruginită, n-avea o atît de măreaţă înfăţişare.
— Şi ştii, eu nu mă înşel niciodată, am o putere de presentiment extraordinară; nu mă sfiesc să mă felicit singură, obişnuia dînsa să spună la prietene.
Şi acum acest lucru şi-1 spunea sie însăşi.
După ce Bontaş plecă, ea se legănă în visuri diafane. Putinţa prieteniei cu un viitor om mare îi surîdea din adîncurile viitorului. Cea dintîi prietenie a marelui poet, cu influenţele ei asupra acestuia, cea dintîi strînsă legătură, cea mai strînsă poate... o dragoste chiar, o dragoste nebună cu urmări adînci în opera lui, izvor de dureri şi de bucurii, cauza puternicelor lui manifestări în versuri sau în proză... Un însemnat subiect de discuţie pentru biografi şi istoriografi... cine ştie, Doamne!... pentru marii critici, pentru savanţii literelor, pentru academiile viitorului. Iubita poetului, ea însăşi poetă... Veronica Miele, Georges Sand, ah! Georges Sand... ş-atîtea amante celebre... ce lume deosebită, atît de depărtată de burghezia unei vieţi
dusă alături de-o brută încrezută şi naivă, ca prostăr nacul ăsta de Ifrim.
Descoperitoarea poetului, o! descoperitoarea unui mare poet!
5 Sfîrşitul acestei reverii atît de înaripate — bucureş-
tencele bogate,  călătorite prin apus şi citite, sunt foarte visătoare, cînd rămîneau iarna în provincie — se sfîrşi cu o amănunţită confruntare la oglindă. Şi cum doamna Ifrim era într-adevăr frumoasă, nu-i trebui 10     mult să se întoarcă îndată pe călcîie şi să exclame ca în extaz, întinzînd mîinile spre figurina de pe birou: — Te voi cuceri, Goethe; eşti de pe-acum al meu! Doamna Ifrim avea dreptate să fie sigură de iz-bîndă; în pieptul lui Bontaş, primele pîlpîieli de dra-15     goste luară repede proporţii de flăcări. Nu dormi toată noaptea gîndind la şăgălnicia cu care-i vorbise noua lui prietenă şi la fecirirea-i cea mare, cînd îi vor apare poeziile în revista „învierea". Aştepta numărul revistei cu o nerăbdare nemaipomenită. Şi nerăbdarea lua 20    rînd pe rînd tot felul de feţe: încredere, neîncredere, curaj, teamă, iluzii, deznădejde. Răspunsul veni peste două săptămîni, laconic, aspru, neîndurător:
„E inutil să vă mai sforţaţi (poetul mai făgăduia şi alte modeste încercări). Afară de două enormităţi 25    lamentabile, restul sunt traduceri neizbutite din Goethe. Asta ca să nu le zicem altfel."
Noroc că-i prescurtaseră numele! în ziua aceea n-a ieşit deloc din casă. întîmplător numai a întîlnit ochii lui Goethe din portret. Marele 30    poet îl privea necontenit cu acelaş surîs, cetluit pe vecie de cernala tiparului. Lui Bontaş îi fu ruşine.
A doua zi îl chemă doamna Ifrim. Pe urmă îl chemă şi-a treia, şi-a patra zi. Frumoasa femeie se arăta din ce în ce mai prietenoasă. Adusese de cîteva 35     ori vorba de poeziile lui, dar văzîndu-1 că se strecoară uşor printre degete, îl lăsase hotărîtă să întrebuinţeze altă metodă. în loc de operă, o fermeca acum stîngăs cia lui, stîngăcia firească tuturor marilor oameni. La rîndu-i, părul castaniu şi ochii ei mari şi adînci, 40     întunecaţi de sprincene lunguieţe şi arcuite, corpul înalt şi mlădios, vocea-i dulce şi mişcările alene înnebuneau
37
10
15
20
25
30
35
40
pe poet. îl făceau să piardă nopţi întregi, împerechind versuri şi concepînd idei. Trimetea cu înverşunare în toate părţile sub nume false şi deosebite. Frica de ridicol îl făcea să fie prudent. De pretutindeni însă primea acelaş răspuns sau nu primea nimic.
Era foarte dezamăgit. Liniile impunătoare ale figurii sale goetheane se strîmbau în cute dureros de cotite, dar îşi păstrau măreţia: un Goethe nefericit că i s-au respins poeziile de la revista „învierea"!
Nu deznădăjdui însă. Ce era el de vină dacă cei de la reviste nu-1 înţelegeau. Un mare poet cu greu se impune. Va veni însă şi vremea lui. Desigur. Nimic n-o va putea opri în mersu-i vijelios.
Pînă atunci însă, doamna Ifrim trebuia cu orice preţ cucerită. Şi o femeie nu-ţi crede în talent, Doamne fereşte, pînă nu te vede publicat.
Făcu ultima încercare. Trimise şi la „Masca" trei strofe subscrise Ricardo Rimatoior. Şi aşteptă. Dar iarăşi trecu o zi, două, trei — gazeta teatrală era cotidiană — trecu o săptămînă, două şi nici un nor nu se zări pe cerul de arşiţă. Se înfurie şi se hotărî să nu mai urmărească ziarul. Dar a doua zi, găsi pe doamna Ifrim citind tocmai la el.
— Mă amuzam, îi spuse dînsa, cu răspunsurile redacţiei către tinerii debutanţi. Găseşti lucruri foarte hazlii în rubrica asta. Numele înzorzonate ale doritorilor de lumina tiparului şi înţepăturile redacţiei. De exemplu uite cum răspunde unuia Ricardo-Rimamor. Trebuie să fie cam prostuţ săracu acest Ricardo-Rimamor. Şi ce nume pe el! Auzi, Rimamor!
„De ce nu aveţi milă de noi, frumos nume ? Cu ce v-am păcătuit de ne scrijeliţi creierul cu atîta neîndurare, cu rimele d-tale de amor?"
— Idiot! izbucni Bontaş.
Dar se linişti repede, continuînd:
— Vreau să zic, nu-i aşa de spiritual. Ba e chiar prost...
— Cine... Rimamor?
— Nu, redactorul de la „Masca". Ăsta e răspuns ? Păi răspunsurile astea au hazul lor; tocmai ele sunt un domeniu atît de vast de ironie. Dar ăsta nu ştie nici
10
15
20
25
30
35
gramatica. începe cu singularul şi isprăveşte cu pluralul. Adică ... de-andoaselea ... O, am văzut răspunsuri adorabile. Dureau ele, dureau al dracului, nu zic, adică vreau să spun dureau pe cei cărora le.erau adresate...
— Nu înţeleg... pe cine altul ar fi putut să doară...
— Ai, aveţi dreptate... dar vreau să zic erau nostime. Idiotul! Adică vream să zic trebuie să fie un incult, cum zisei, adică... e prost de tot... Păi ăsta e răspuns? Spune şi dumneata. Păi să vedeţi revista „învierea" cum răspunde... adică şi ăia... dar tot... sunt mai fini ca ăştia... mai subtili. Dau un răspuns cu totul altfel, mai deosebit, mai ales, de exemplu... (în gînd) idioţii... (tare) şi ăia sunt... dar totuşi... vreau să zic... nu-mi vine în minte... da ştiu că am citit unul foarte interesant... dar, ştii, foarte interesant... Ş-am rîs... (printre dinţi) canaliile... (tare) am rîs! Dar ăştia sunt proşti de tot, ăştia de la „Masca", cre^ tini ... absolut ...
Niciodată tînărul Bontaş nu vorbise atît de mult faţă de doamna Ifrim. Ea-i spuse:
— Vai, ce critic sever ai fi! Prea mînios. Dar ai dreptate! Şi pe mine mă revoltă prostia omenească. Ăştia de la „Masca" nu sunt prea cine ştie ce. Am să încetez colaborarea. Dealtminteri, am să scot chiar eu o revistă şi chiar aci în provincie. Pusesem în gînd demult un astfel de plan. N-aveam cu cine însă. Dar acum am descoperit cîteva talente pe-aci. Am văzut că domnişoara Păun, cea mare, a început să publice la „Torţa" şi nu mai pleacă anul ăsta la Paris. Pe urmă noul procuror Călimănescu scrie la toate revistele mari din Bucureşti. Voi mai cere şi colaborarea cîtorva scriitori cunoscuţi din Capitală — cunosc cîţiva din. cei mai buni.
Apoi, după un timp, schiţînd un zîmbet: După cum vezi, ai avea un cadru minunat pentru debut... Nu protesta..., nu protesta, te rog!... Ştiu că eşti timid ca orice mare poet... dar sunt sigură că scrii... nimic nu mă poate înşela... sigur... n-ai să mă refuzi, nu-i aşa? Ţin mult să te lansez eu... eu... auzi?...
38
39-
O fericire fără de margini umplu sufletul lui Bon^ taş. Ochii îi licăreau. Privirea lui căzu triumfătoare asupra figurinei lui Goethe. Bucuria îl împiedica să vorbească... ceea ce făcu pe doamna Ifrim să-1 ameninţe mustrător :
— Iar taci, sfios şi modest, copil superior şi încăpăţînat. Dar îţi voi descleşta gura... ai să prinzi gustul tiparului, tot venind pe la revistă. Căci nu-mi închipui să nu-mi dai vreun ajutor... Uite, te-aş însărcina... în sfîrşit... cu controlarea manuscriptelor şi cu răspunsurile... Atîta lucru cred că-mi vei face...
Un nou fulger încrucişa în pieptul lui Bontaş pe cel dintîi. Răspunsurile revistelor! Cît sînge rău îi făcuseră ele! Cum semănau moartea în sufletul celor ce îndrăzneau să înfrunte înălţimile! Cum doborau la pămînt, în sînge, fără milă! Revista era pentru el o , cetăţuie, de unde o mînă de ciclopi puternici aruncau fulgere în dreapta şi în stînga, ciuntind mîinile rugător întinse. Şi cum ura el pe ciclopii aceia! o ură amestecată cu admiraţie; nu pentru modul cum scriau:; dar pentru că aveau unde scrie; pentru că erau atot^ puternici acolo.
Şi-acum el însuşi va fi un ciclop! El însuşi va avea puteri nemărginite, va zdrobi nădejdea în suflete, va împărţi în dreapta şi-n stînga săgeţi de foc şi de mînie.
Ideea aceasta îl înnebunea. Nici nu se mai bucura acum de tiparul ca şi cucerit. Se gîndea numai la răspunsuri. Se va munci cu ele, le va cizela în toate felurile, va scoate mici capodopere de ironie şi umor. j
Declară doamnei Ifrim că primeşte cu plăcere să-i vină în ajutor. Şi chiar din ziua aceea începu să schiţeze primele încercări.
Apariţia revistei nu fu o legendă. Peste o lună ieşi într-adevăr primul număr. îi zicea „Zăvoiul".
Bontaş avu tot timpul să se perfecţioneze. Lucru ciudat! Dacă în lirică nu izbutea cîtuşi de puţin, în schimb mînuia de minune ironiile acestea uşoare, care-i veneau fără prea multă bătaie de cap în vîrful condeiului. Totuş, şi-n acest domeniu, fără a se ridica pe culmi mai înalte! înţepăturile izbutite le pusese deoparte ca să le întrebuinţeze la nevoie. în numărul 2 al revistei
apărură cîteva. Plăcură. în numărul 3 răspunse unei grămezi întregi. Fu un succes. Două din ele, mai ales, stîrniră rîsul redacţiei. Bontaş era fericit; la orizont se arătau şi pentru el zori trandafirii. Mai cu seamă
5 că de la un timp, doamna Ifrim îi dădea a atenţie vădită. Cînd cu răspunsurile, îi strînsese mîna într-un anumit mod, care-1 pusese pe gînduri. Pe urmă, în văzul tuturor, ea arăta multă răceală complimentelor galante ale procurorului Călimănescu, redactorul prin-
10    cipal al „Zăvoiului".
Sigur, doamna Ifrim gîndise mult pînă să ia o astfel de atitudine. Călimănescu era drăguţ, elegant, spirit tual, prevenitor. Nespus de plăcut. Dar tot mai straşr nică fusese figura lui Bontaş. Sub trăsăturile acelea
15 ale feţei lui, clocotea, de bună seamă, încă un viitor mare. Drept, nu dăduse nici o dovadă pînă acum. Dar cine riscă... Asta e totul; să prevezi lucrurile încă din faşă. Pe urmă va fi prea tîrziu. La adierea pasiunii pe care-i va fi insuflat-o ea, să tresară mai întîi, cu
20 putere, coardele lirei lui. Şi atunci va fi inspiratoarea... va fi amanta celebră şi ideală...
Cîntărirea acestor două simţăminte contrarii în aceeaşi balanţă fiind sfîrşită, ea se înclină, desigur, unde talgerul se lăsa mai greu. Bontaş putu să în-
25 teleagă uşor că el e cel preferat. Ba putu să mai înţeleagă, de asemeni, că puţină îndrăzneală n-ar strica, îi săruta mîna mai îndelung ca de obicei şi ea închidea ochii atunci, melancolic şi alene. De multe ori, cînd scria, se apleca aproape peste dînsul şi el simţea
30 suflarea-i grăbită şi parfumată atît de aproape, că se cutremura.
într-un rînd mîinile lor se atinseră pe birou, tre-săriră amîndoi, dar nici unul nu şi-o retrase. Pe urmă apropierile acestea uşoare ajunseră de mai lungă da-.
35 rată. într-un amurg, în redacţia golită de ceilalţi, voi s-o sărute. Dar ea îi înăbuşi îndrăzneala la jumătatea drumului. îl fulgeră cu privirea-i mînioasă şi ieşi demnă, cu capul ridicat, lăsînd în urmă-i valuri de durere şi parfum. Trei zile Bontaş se căina de pasul necugetat ■;
40 plînse aproape uneori şi nu mai dădu pe la redacţie. A trei zi se întîlniră pe stradă.
41
— Te-ai supărat pe mine, domnule Bontaş ?
— Vai, doamnă! Dar dumneavoastră aţi... sunteţi...
— Cînd ai să-mi aduci cele dintîi versuri ale dumi-tale... vei căpăta...   îţi voi face un dar pe care-1
5     doreşti mult...  mult...  Pentru că darurile nu se iau cu forţa, domnule Bontaş... se cer frumos...
Făgăduiala aceasta de-a dreptul îl uimi. Cînd se-n-toarse acasă controla toate vechile manuscripte, dar nu-i plăcu nici unul. Simţimîntul nou şi puternic care
10 se încleştase într-însul cu atîta vigoare îl făcu să vază uşor artificialitatea celor dintîi lucrări. De data asta fu în deplin acord cu redactorii de la „învierea". Asta era cauza lipsei de perfecţiune, lipsa de sentiment. Asta, desigur! Acum însă îşi va lăsa sufletul în voia
15 lui firească! Şi-1 lăsă. Şi alte cîteva zile el cutreieră malurile Oltului, se pierdu în zăvoaiele desfrunzite, adulmecă tînguirile vîntului de toamnă înaintată, se trînti în visuri nesfîrşite pe covorul îngălbenit. Nu se forţă deloc.   Sufletul i se umplu deodată şi rimele se
20 potriviră acum de la sine. Discuţiile auzite la revistă îl ajutară să-şi cizeleze opera cît putu mai bine. în noua lui lucrare el văzu un progres covîrşitor.
Plecă la redacţie cu inima plină. Dar, cînd deschise uşa, şovăi. Un rîs nebun, un rîs fără frîu,  unul din
25 acele rîsete cu lacrimi, care vin din senin, se întind ca pecinginea molipsind om de om, cuprinzînd cîteodată adunări întregi, mulţimi nesfîrşite chiar, zgîlţîindu-le în spasmuri de nepotolit şi veşnic reîncepînd la cel mai mic semnal, tocmai apucase comitetul de lec-
30 tură la deschiderea uşei. Călimănescu citea o poezie de curînd sosită la redacţie. Auditorul delira. Lui Bontaş i se făcu frică.
Bucata care stîrnea atîta veselie fu citită din nou şi pentru dînsul. Şi din nou stîrni rîsul. Dar, culmea,
35 Bontaş cu toată forţarea luării-aminte nu putu să-i găsească nici un cusur.
Ce dracu o fi găsind prost în ea ? Secătura asta de Călimănescu...
Trebui totuşi să rîdă şi el, hotărîdu-se în gînd să 40    nu dea pe-ale lui decît numai doamnei Ifrim, cînd vor
42
rămîne amîndoi singuri, la urmă, ca de obicei. Dar cînd rămase doar cu ea, începu să tremure. în minte făurea cuvintele de introducere. Se gîndi să aducă vor-r ba pe departe, luînd mai întîi apărarea versurilor de
5 care se rîsese. Călimănescu acela prea exagera! Trebuia să convingă pe doamna Ifrim de acest lucru. Dar nu găsea primul cuvînt. Şi de ce căuta să sein niştească, de aceea dîrdîia mai rău. I-era frică să nu deschidă gura; cea dintîi vorbă avea desigur să fie
10     un mieunat sau un sforăit. Totuşi nu trebuia pierdut prilejul. Acum, ori niciodată.
Dar tocmai atunci, gîdilată de amintire, ea izbucni iarăşi în rîs.
— Vai, n-am mai văzut atîta prostie pretenţioasă, 15     se linişti în urmă după două minute.
Apoi adresîndu-se lui, deodată:
— Văd că nu te interesează atît de .mult darul de care îţi vorbeam...
— Nu... dar...
20 —Ai adus versurile?
— Le-am... nu le-am... dar...
— Dar... eşti încă în cumpănă... Nu vrei să mi le aduci; îţi mulţumesc... bună seara... şi se îndreptă spre ieşire, călcînd apăsat.
25 El voi s-o oprească:
— Doamnă... te... vă...
— Ce vrei? Nu vorbesc cu dumneata pînă nu le vei aduce; pînă cînd încăpăţînarea asta...
— Dar...
30 —Nici un dar... bună seara...
Ieşi înfuriată. Rămas singur, îşi scoase poezia şi-o reciti. Apoi stătu mult pe gînduri. S-o dea pe faţă sau nu! Pînă să ia o hotărîre, o mai citi o dată, de două ori, de trei ori, de mai multe ori; dar acum parcă nu-i
35 mai plăceau unele părţi; în schimb găsea pe celelalte nespus de frumoase. La urmă de tot le găsi frumoase pe cele ce nu-i plăcuse întîi, iar cele ce-i plăcuse i se părură slabe. Şi îndoiala nu-1 lăsa deloc. Doar îi văzuse cît sunt de răutăcioşi!
40 Să strice, aşa deodată, reputaţia de care se bucura
între dînşii! Să se îndepărteze de ea, pe care o iubea
de-a binelea, printr-un pas necugetat. Cu cît se gîndea mai mult, cu atît se încurca mai rău în gînduri.
Dar deodată o dîră de lumină îi străbătu în fugă întunericul cugetului.
— Asta e! O trimet prin poştă. S-a isprăvit. O iscălesc...  ca pe Linişte...: Fulgens.
Ideea îi păru minunată. A doua zi o şi puse în practică. După-amiază fu cel dintîi la redacţie. Abia peste un ceas veniră ceilalţi.
10 Se discută întîi de tiraj, de noile librării care cer
revista, de recenzia unor confraţi mai bătrîni, de notiţele încurajatoare ale cîtorva gazete mari. întreprinderea doamnei Ifrim mergea de minune. Pe urmă se vorbi de seriozitatea revistei, datorită comitetului de
15    lectură şi mai ales lui Bontaş.
— Măi Bontaş, spuse unul din ei, tu eşti spaima începătorilor. Sunt mulţi băieţi pe-aci, prin oraş şi prin împrejurimi, cari scriu. Da, învăţători, liceeni, ştiu chiar doi avocaţi din oraş, cari ne-au trimes ceva
20 sub pseudonim şi i-ai refuzat... Să ştii, să te fereşti) ţi-au pus gînd rău.
— A, taci că mi-aduseşi aminte, adăugă un altul, într-un rînd eram la berărie, la „Ţapul de bere". Lîngă mine, cîţiva pletoşi, jumătate în uniforme de
25 liceeni, discutau aprins. Nu prea-i auzeam. Dar la urmă înţelesei pe unul oftînd ca încheiere: „Măgarul ăla de Bontaş ne-o face, lua-l-ar dracu! El e spaima,, Ză-voiului"!
La auzul acestei denumiri, toate privirile se întoar-30 seră pline de admiraţie spre Bontaş. Doamna Ifrim îi zîmbi. El plecă ochii cu modestie. Dar deodată un fior de moarte îl cutreieră. Spaima revistei începu să tremure. De-afară auzise lămurit vocea factorului: Poşta!
35 Corespondenţa fu adusă pe-o tavă de servitorul
redacţiei. Adînc mişcat, Bontaş zări printre manuscripte plicul lui. Scrisorile de afaceri fură deschise, citite şi rezolvite. Pe urmă începu literatura.
Se citi întîi sonetul unui tînăr, care-şi recomanda 40    opera în modul următor:
44
„... Către tine numai o, Cerber al redacţiei, o Charon necruţător, Eacos, Minos, Radamanthe, judecător neînduplecat şi drept, către tine eu întind dreapta, spre a-ţi cere dreptatea pură şi neîntinată..."
5 Se făcu mult haz de erudiţia şi jocul de cuvinte
al tînărului. Sonetul plăcu totuşi şi se hotărî publicarea, ceea ce ajută ochilor necruţători ai lui Bontaş să vadă puţin mai bine, căci de la un timp toţi oamenii şi toate lucrurile din casă dansau în faţa lor. Dar
10 asta fu de scurtă durată. Căci el văzu cu groază pe Călimănescu întinzînd degetele spre plicul lui. Cele două file albe, pe care le recunoscu îndată, ieşiră la iveală...
— Fulgens, citi procurorul, cine-o mai fi şi ăsta! 15          ... Citeşte dumneata, domnule Bontaş, citeşti mai
bine... Ăsta e mai sigur de izbîndă, nu ne plictiseşte cu nici o recomandaţie.
Hîrtiile fluturau acum în mîna tremurătoare a lui Bontaş. C-o voce ca din mormînt, buzele lui îngăimară:
20 Solie O neîndurată zînă,
Către tine în van se-ntinde dreapta-mi obosită Şi ochii răvăşiţi de paterni; 25 Stăpînă!
Neîmblînzită Icoana ta mă urmăreşte-n noapte...
— N-ar fi rău, întrerupe o domnişoară.
— Multă patimă, rosti doamna Ifrim.
30 —Cam declamator, dar merge, încuviinţă Călimă-
nescu. Continuă!
Dar înainte ca Bontaş să reînceapă, toţi redactorii se uitară unii la alţii nedumeriţi. Cineva scosese un profund suspin de uşurare. Zadarnic căutară spre ve-
35 cini; nimeni nu putu descoperi pe autor şi toţi înclinară din cap şi mai nedumeriţi. Fusese desigur o părere, pe care o alunga acum vocea puternică a lui Bontaş. O minune cu vocea aceasta! Atît de sfîrşită la început şi-acum aşa de sonoră, de limpede.
45
Ochii lui priveau mai mult pe doamna Ifrim decît manuscriptul şi versurile cădeau ca undele unei cascade. Deodată vocea luă o întorsătură neaşteptată; cuvintele deveniră şoptite, dulcege ca o muzică. Era partea cea 5 mai patetică a bucăţii. Ochii cetitorului scînteiâu. Mîna lui se mişca acadat, argumentînd convingător; trăsăturile se întinsese, dîndu-i o expresie olimpiană, de mare inspirat. Nicicînd nu semănase mai mult cu Goethe. Doamna Ifrim îl privea înciudată că nu-şi
10 poate lămuri un lucru, pe care totuşi îl simţea uşor de lămurit. Iar privirea lui nu vedea decît pe doamna Ifrim, decît faţa doamnei Ifrim şi de la un timp numai ochii doamnei Ifrim. Ceilalţi ascultători pieriseră din juru-i şi el nu vedea, nu auzea, nu simţea că între ei
15 s-a stîrnit o nouă mişcare şi că ei caută din nou unul la altul; nici unul nu îndrăzneşte totuşi să înceapă înaintea celuilalt, dar deodată, cînd vocea lui Bontaş dă cele mai pătimaşe intonaţii, o hotărîre puternică, pornită în aceeaşi clipă din toate piepturile, cutremură pînă
20 şi biroul cel greu din mijlocul odăii. Călimănescu rîde, domnişoarele Păun rîd, redactorii, colaboratorii rîd, ochii doamnei Ifrim înoată în lacrimi. întrerupt brusc, Bontaş priveşte încremenit la atîtea guri deschise şi clănţănitoare, întinse parcă gata să-1 înghită. Apoi
25 deodată o mînie aprinsă începu să-i clocotească în piept. Şi-n urechile lui vin abia auzite silabele înecate în rîs, pe care le rosteşte Călimănescu.
— Ei... bi ...ne... ma ...ma...re...gogo...go...ma...n...
— Ex... x...tra...ordi...nar...
30 —I-auzi... ra... raze de soare... ei, drăcia dracului...
în mijlocul nopţei...
— El uitase, săracul, de noapte...
— Şi lăcrămioare toamna...
Un nou rîs trecu ca o vîntoasă prin cameră, fră-35     mîntînd piepturile.
— Ce ton de melodramă răsuflată!
— Ei bine, atitudinea era adorabilă!
— Dar Bontaş, cum o citea!
— Ce patetic!
40 —Mai ales cînd a pronunţat cuvîntul soare... raze
de soare...
46
— Mare actor şi Bontaş ăsta!
— Dinadins, ca să accentueze şi mai mult defectele ...
— Şi cu ce seriozitate!
— Bravo, Bontaş! 5         — Radamanthe!
— Charon!
— Spaima „Zăvoiului"!
— Ah, încăpăţînatule, îl ameninţă doamna Ifrim cu degetul... să ştii că dacă nu ne-aduci pînă mîine
10     nici un vers... nu mai vorbesc...
Era ameninţarea zilnică. în pieptul lui Bontaş mînia se potolise. O jale amară îi luase locul. I se părea că gheare ascuţite îi sfîşiaseră sufletul şi-1 lăsa^ seră în zdrenţe. Ochii i se umeziseră...
15 — Ce zici, Bontaş ?
— Părerea, Cerber ?
— Minos! Abia grăi:
—Mi-e cu neputinţă să vorbesc...
20 Atît de comică i-era figura şi atît de schimonosită
vocea, că adunarea izbucni din nou în rîs. Ochii lui înotau în lacrimi. Şi cum ceilalţi se întoarseră spre dînsul întrebători, dădu drumul la rîndu-i unei ho-hotiri zgomotoase,  nefirească, înfricoşetoare, prefă-
25     cută. Asistenţa, încurajată din nou, se porni iarăşi.
— Uite cum rî... rîde... Bo... Bontaş!
— Cu adevă... rate... lăcrămi... nu...alt... ceva... încetul cu încetul se potoliră. Bontaş îşi ştergea
lăcrămile, tresărind din cînd în cînd în noi izbucniri 30     de veselie. Dar batista lui i-acoperea prea îndelung figura... Parcă se uitase ştergînd ochii...
— Citeşte-ne-o mai departe, Bontaş! E delicioasă! Un moment el schiţă în fugă un gest de refuz.
Dar frica de a nu fi dat de gol îl apucă iarăşi. Aparen-35     ţele trebuiau salvate cu orice preţ...
El ridică foile care căzuseră şi continuă...
— Ei, nu aşa! Citeşte-o ca înainte...
Şi el se forţa acum să-şi schimonosească vocea, exagerînd prosteşte rîsul, dînd el însuşi semnalul. Apoi 40    la urmă, în veselia generală... sentinţa lui căzu ca un trăsnet, reaprinzînd focul...
47
— Sărman caraghios! Sărman caraghios! Şi după o clipă.
— Feriţi-vă de dragoste!
— Fă-i răspunsul... Bontaş!
5 — Trage-i un răspuns straşnic !
— Da ştii cum!
Se citeau acuma alte manuscrise. Toţi ascultau, îşe dădeau păreri, vorbeau, rîdeau. Bontaş, la o măsuţă,. 10    într-un colţ, le arunca fulgere de ură; apoi îşi punea capul în mîini privind cu melancolie printre degete-pe doamna Ifrim.
Şi printre degete, prin bura ochilor înlăcrămaţi i se părea că doamna Ifrim se îndepărtează, se pierde tot 15     mai mult în zare, aşa cum se îndepărtează lucrurile văzute printr-o lunetă întoarsă.
Pe urmă începea să scrie, scria, ştergea, scria din. nou. El făurea acum răspunsul şi în chip firesc surîdea triumfător, cînd găsea un cuvînt mai nou şi mai tare. 20     Un straniu surîs de durere şi triumf.
După un ceas rămase în forma următoare: „Solia şi-a îndeplinit misiunea. Neîndurătoarea stă-pînă a ascultat-o pînă la sfîrşit şi nu numai că a zîmbit afirmativ, dar cu toată neîndurarea ei a rîs din toată 25 inima. La urmă a spus că va da răspunsul, cînd soarele va răsări la miezul nopţei şi cînd va vedea şi dînsa ghiocei toamna."
Cînd îl citi, se încinse o mică discuţie. —Nu prea e la înălţime, îşi dădu cu părerea Căli-30 mănescu.
— Ba e foarte bine, ce tot te amesteci.
— Aici ar trebui ceva mai straşnic.
— Ba n-ar trebui...
— Ăsta nu-i aşa de tîmpit ca ceilalţi. 35         —Ba... adică, ăsta-i altceva...
— Domnule Bontaş, nu te supăra... nu înţeleg de ce te superi... putem discuta foarte bine liniştiţi. Vreau să zic că ăsta e puţin mai inteligent decît ceilalţi cari ne asaltează zilnic... ori nu eşti de părere...
40 —Ba din contra...
48
— Ce inteligent, se amestecă doamna Ifrim... ba e chiar idiot ... vede soare noaptea şi ghiocei toamna. Ce zici, domnule Bontaş ...
— De, de... bu... bună sea...
5 —Doamnă, reluă Călimănescu. Asta n-ar fi o do-
vadă de prostie. E mai degrabă o uitare de sine în torentul acela de patimă ...
— Ba e torent de prostie. Domnul Bontaş are dreptate ...
10 — Domnul Bontaş e de părerea mea, doamnă. Văd
că m-aprobă ...
— Ba pe mine mă aprobă. Eu am fost de părerea domnului Bontaş şi domnul Bontaş nu poate fi decît de părerea mea. Noi totdeauna ne-am potrivit în
15    păreri. Nu, domnule Bontaş?...
— Da, ba da, doamnă ... dar ...
— Vrei să zici că-i inteligent animalul acela ?
— O nu ...
— Că nu-i idiot cum trebuie.
20 —A... ba nu... da... a, da... e idiot, a da...
sigur ... ha, ha, ha ... că e idiot ...
— Cum, domnule Bontaş, găseşti că e chiar atît de idiot ?... îmi pare rău ... Atunci... ? se amestecă din nou Călimănescu.
25 —O, a nu atît ... dar e ... e ... da ... mai puţin...
mai puţin, mai putu gîfîi Bontaş.
— Sigur că e! puse punct discuţiei doamna Ifrim. Apoi şăgalnică:
— Dar asta nu însemnează că tînărul trebuie lăsat 30    doar cu răspunsul ăsta ... Fă-i un altul, domnule
Bontaş... uite, pînă mîine ai destul timp, nu atît pentru el, cît pentru noi. Dar ştii, să rîdem, să rîdem, să ne prăpădim ... Analizează fiecare vers şi arată-i domnului Călimănescu că torentul de patimă... e torent de 35 prostie... Haide, fă asta ... vreau să rîdem. Să ştii, dacă vei trage un răspuns straşnic ... să ştii, îţi voi da voie să mă însoţeşti în trăsură ... poimîine la podul Oltului...
49
10
15
20
25
30
35
Făcu aşa ca să rămînă singur în urmă.
Vroia să se liniştească; simţea că-1 înăbuşe din nou plînsul. Şi lacrimile îl podidiră iarăşi. De astă dată plîngea în voie, cu suspine adînci. Dar ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, se opri brusc şi aruncă o privire speriată în lături. Şi privirea îi căzu pe figurina lui Goethe, pe care doamna Ifrim o adusese la redacţie. Nici acum nu era singur! îşi şterse ochii ruşinat. Goethe din figurină era cu mult mai ironic ca Goethe din portret. Ba la lumina lămpii zîmbetul lui era atît de accentuat, atît de luător în rîs, că Bontaş avu o bizară senzaţie. I se părea într-adevăr că Goethe din figurină e viu, în carne şi în oase şi... lucru ciudat... prin creier îi trecu aşa într-o doară că el ar fi figurina.
0 figurină de metal sau de pămînt scobită pe dinăuntru.
Se pipăi ca să alunge visul cel urît.
Şi cînd se convinse că-i încă viu, deschise uşa cu zgomot şi se aruncă în noapte. Fugise uitîndu-şi paltonul.
Pe stradă mergea repede, înfierbîntat, ca aprins de friguri. în faţa cofetăriei „La savarina", cineva
1 se pune pieziş înainte, în lumina globurilor de la intrare.
— Vai, domnule Bontaş, de cînd vreau să vă în-tîlnesc ...
Era o domnişoară, o studentă venită de curînd pe acasă.
— Am auzit atît vorbindu-se de dumneata la întoarcere... dar într-adevăr ai o figură... ţineam de mult să-ţi spui... ai o figură, parc-ai fi... într-adevăr parc-ai fi...
— Dracu... să te ia, îi tăie el scurt, întorcîndu-i spatele şi mistuindu-se în întuneric.
Se grăbea, căci avea de lucru în noaptea aceea. Toată noaptea! Trebuia răspuns, nu glumă... trebuia să smulgă rîsul doamnei Ifrim... şi doamna Ifrim, ca orice femeie fină, nu rîdea aşa, cu una cu două.
ZI DE PRIMĂVARĂ
io
15
20
25
Era primăvară pretutindeni. în zadar, ogoarele erau încă goale şi negre. La fiecare clipire a ochilor uimiţi, cele cîteva petece verzi de pe dealuri se întindeau pe nesimţite, ca apa potopitoare a revărsărilor, inundînd toată zarea cu verdele ei biruitor. Degeaba, crengile copacilor erau încă schilave şi sterpe. Vîntul călduţ care adia leneş, tremurînd cu foşnet de promoroacă rămurelele negre ca degetele de mort, aducea din adîncimi neştiute miros tare de frunză şi mireasmă neînţeleasă de flori. în zadar pe scaietele înecat în negrul lucios al brazdelor proaspete un singur sticlete se burzuluia vrăjmăşeşte pe un rod spinos şi îndărătnic. Ciuda lui zgomotoasă era ţipăt de rîndu-nici, tril zvăpăiat de privighetoare. Căci peste tot domnea soarele, cel dintîi soare al primăverei, care se desfăcea acum din stihii. Şi era atîta lumină în rîsul lui de aur, atîta mîngîiere'în razele lui prietenoase ca o mînă bună şi caldă, amintitoare de viaţă pe fruntea abia trezitului din somnul greu al bolii, că pretutindeni nu putea fi decît primăvară, verdeaţă, flori şi susur de frunze, păsări nenumărate în întrecere de maeştri.
Toate acestea le vedea, le auzea şi le mirosea poetul cu toate simţurile lui căscate de mirare şi de surprindere. El se trezise încă de dimineaţă, cu o
51
bună presimţire în somn. Şi patul lui care, cum spunea singur, gemea jalnic la fiecare apăsare, ca un sclav, de astă dată nu scîrţîise plîngător ca de obicei. Atîta revărsare neaşteptată de soare, aşa într-o bună dimi-r 5 neaţă, după săptămîni întregi întunecate şi friguroase, 1-a uimit, 1-a încurcat de tot. Nu ştia ce să pună mai întîi : hainele sau ghetele. Căci gîndul cîmpului, graba de-a scăpa numaidecît de ziduri i-a venit tot atît de pe neaşteptate ca soarele în geam. Dar s-a gătit
10 cu multă atenţie, ca un demnitar care trebuie să ia parte_ la o solemnitate. Nelămurit oarecum, îşi dădea totuşi seama că pentru el ziua aceasta are într-însa ceva oficial. De aceea, după drumul lung şi întortocheat, cînd a scăpat şi de cea din urmă casă de mahala,
15 s-a oprit, puţin cam emoţionat de gravitatea momentului, în faţa orizontului rîzător. Şi adînc pătruns de un fior mistic, s-a descoperit ca într-un templu.
S-a reîntors după ceasuri întregi de hoinăreli fără ţintă, de contemplări mute, trîntit pe vreun tăpşan
20 de ierburi din anul trecut. S-a reîntors cu sufletul plin de bucurii vagi, de un entuziasm nelămurit, sau, cum singur îşi dădea seama ce se petrece într-însul, de inspiraţie.
Şi după ce şi-a potolit foamea la circiuma din colţ,
25 după ce şi-a stropit trei ceasuri învolburarea imaginilor ce-1 năpădeau tot mai mult cu picături de vin, ca spuza cu picături de petrol, s-a retras în odaia lui cu miros de busuioc vechi.
S-a aruncat apoi brutal pe patul care s-a văitat
30 îndată de durere. Dar gemătul sclavului i-a apăsat timpanul aşa de ascuţit şi prelung că ciripitul miilor de păsări i-a zburat îndată din auz. O toropeală dulce şi vicleană i-a cuprins membrele şi i-a împînzit ochii, ştergînd orice urmă de imagine primăvăratecă. Eterna
35 toropeală sterilă şi ucigaşe, de toate zilele! S-a scuturat cu energie de momeala ei periculoasă. Dintr-o săritură s-a pomenit la masa de scris, urmat de oftatul de uşurare al patului.
A pus vîrful condeiului pe hîrtie şi-a aşteptat. Dar
40 din toată bogăţia primăverei de azi-dimineaţă, memoria nu i-a adus dinaintea ochilor decît scaietele
52
înecat în brazde şi văicărelile fometoase ale sticle-telui. încolo, coclauri negre, ramuri negre, degete de mort, zări cenuşii. Şi bulgăraşul de pămînt care i se strecurase prin crăpătura tălpei. Dar de la gheata 5 dreaptă, pe care de mult plănuia s-o ducă la cizmarul din fundul curţei, gîndul lui săltăreţ ajunse pe neaşteptate la pantofii de lac ai Rorii, prietena lui.
„Cine i-o fi dat Rorii pantofi aşa de scumpi? Cu neputinţă să-i fi luat din micile ei economii, cum 10 pretindea."
îl năpădi tristeţea; oare de unde venea această tristeţe? Să fie gelozie? Zîmbi cu dispreţ.
„Va regreta amarnic ea mai tîrziu! Dar va fi prea tîrziu atunci. Lampa asta însă care bîzîia aşa de melan-15 colic şi fără curmare! De la ea, fără îndoială, îi venise atîta descurajare. Cînd se va scăpa odată de gazul ăsta infect! Şi de toate Rorele, şi de toată viaţa asta!"
Peniţa i se puse în sfîrşit în mişcare; o luă în jos foarte încet, ocoli puţin spre dreapta, se ridică în sus 20 scrîşnind uşor, ajunse de unde a plecat. Pe urmă făcu cîteva mişcări pe sărite, apoi se încurcă într-o tremurare repede şi continuă. Un chip de fată ieşi la iveală.
„...şi încă de lac. Pe vremurile astea, cinci-şase sute de lei..."
25 Schilodi desemnul din două tăieturi apăsate. îşi
scutură capul brusc, ca şi cînd ar fi vrut să alunge o muscă supărătoare, şi murmură printre dinţi cunoscutul refren: „eşti poet, deci cîntă".
Şi scrise mare şi caligrafic deasupra hîrtiei: „Zi 30     de primăvară".
Apoi încruntă fruntea şi-şi încorda privirile în gol. Stătu cîtva  astfel nemişcat. Dar ochii i se destinseră uşor, uşor, un zîmbet melancolic şi dulce îi apăru în colţul gurei. Oftă adînc şi, ca dus de-o mişcare străină, tocul 35     porni iarăşi:
„în frunze veştede ţi-aşterni giulgiul tău
de toamnă!.."
Rămase puţin pe gînduri, tăie giulgiul şi puse în loc „culcuşul". 40 Apoi holbă multă vreme ochii la cele scrise. Abia
tîrziu zări titlul. Surîse îndurerat, clătinînd capul,
şi-1 şterse alene, mult, mult, înecîndu-1 într-o reţea deasă de linii complicate. Cînd nu mai văzu nici o urmă dintr-însul, zîmbi iarăşi cu tristeţe şi rămase din nou pe gînduri. în cele din urmă aruncă tocul şi începu 5     să se dezbrace, repetînd pe diferite tonuri...
„... culcuşul tău, o toamnă..." „Doar cîntul tău îmi vine-n gînd... cîntul tău îmi vine ... cîntul tău de leagăn...  cîntul tău de... de leagăn... de moarte..." 10 Patul controla chinuit şi somnoros cadenţa.
Pînă-n zorii zilei, stăpîn şi sclav îşi gemură durerea, apăsaţi fiecare de neînduplecata lor ursită.
LA „GRANDIFLORA"
în „grădină," adică în petecul de fîneaţă tunsă, cu trei pruni, din dosul circiumei în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la ţară. 5 „Ţara" asta nu-i departe; nici măcar cinci kilo-
metri nu-s pînă acolo, socotind din mijlocul orăşelului. Totuşi pentru că drumul urcă şi coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului şi se lasă ca să se suie din  nou pînă la jumătate
10 coasta pe Dealul Verdii, distanţa ce se pierde astfel în văi şi în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orăşenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toţi printr-un înveliş de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să
15     fie mari şi să dea un rod fără păreche.
Manaru a sosit pe seară şi fără nevastă. Şi-a schimbat hainele, apoi a aruncat o privire neliniştită în cuprinsul odăilor, de unde vagi luciri de obiecte îi rînjeau sarcastic prin întuneric, şi a plecat să ia masa în oraş. — „Soţia
20 mea a rămas la vie; ştiţi, acuma strugurii dau în copt şi nu poţi avea încredere în nimeni... iar vierii sunt nişte hoţi!"
în grădina domnului Alexandru Cocoşel, la „Gran-diflora", e deci sărbătoare mare. Paharele se ciocnesc
25     des şi cuţitele pătrund tăioase în muşchiuleţele cu sînge, fumegînd pe talere de lemn. — Alexandre, o momită!
57
— Un ardei verde, băiete!
Masa lor, aşezată subt prunul cel mai noduros şi mai falnic, e luminată de trei becuri, atîrnate printre ramuri, ca trei renclode neobişnuit de mari şi neo-
5 bişnuit de coapte. E o „idee specială" a patronului, onoare rezervată „mesei banchetelor". Mai puţin favorizate, mesele celelalte se mulţumesc cu lumina ce se iroseşte spre colţuri, pînă la searbăd, din globul comun, înfipt într-un stîlp, la mijloc.
10 în restul grădinii, puţinii consumatori, care au mai
întîrziat, sunt grăbiţi, cer plata nerăbdători, cu bătăi repezi de cuţit în pahare sau de inel în faianţa sonoră a farfuriilor. Ei îşi caută şi-şi prind unul altuia privirile, reped scurt bărbia spre prunul cu renclode elec-
15 trice, surîd cu înţeles sau clipesc din ochiul stîng, apoi pornesc spre ieşire cu zor mare şi cu scobitoarea între dinţi, ca dinaintea unei furtuni. Căci bateriile au început să se succeadă cu repeziciune crescîndă în jurul lui Manaru şi agapele acestea nocturne şi
20 subite au radiaţiuni telepatomagnetice în orăşelul vestit în vii.
Totuşi Manaru nu izbutea încă să se înveselească; bănuiala pătrunsese în el ca un cuţit lung, la fel cu cele de care se servesc cîrnăţarii cînd taie şunca în
25 felii. De ce tocmai un astfel de cuţit şi nu un altul i se împlîntase în suflet, nici el n-ar fi putut lămuri precis; dar altă formă nu mai găsea uneltei care-1 sfredelea nemilos. Poate pentru că atunci cînd îi venise în minte „ideea", tîrguia mezeluri de la cîrnăţăreasa
30     cea nouă, rotundă şi rumenă, ca şi marfa ei. O mîn-gîiase puţin pe mîna albă punctată de pistrui mici şi cafenii';  ea-i încuraja îndrăzneala, rîzînd cu mare poftă şi ameninţîndu-1 cu accentu-i unguresc: — Bate borbat...
35 —Eeh, borbat!  făcuse  Manaru  cu buze pline
de dispreţ, ca şi cînd cuvîntul acesta „borbat" ar fi însemnat un lucru foarte netrebnic.
Şi gîndul că şi Ramură ar putea spune la fel, într-o împrejurare identică, doamnei Manaru, îl făcuse să
40    pălească. O nepotolită curiozitate îi prelungise totuşi îndrăzneala pînă pe subt bluza de stambă cu dungi
58
verzi şi galbene şi degetele-i se înfipseră în sînii mari şi moi.
Iar femeia, cu care atunci vorbea a doua oară în viaţă, nu găsi altă împotrivire, decît să-1 apuce 5     puţin mai tare de braţul iscoditor şi să rîdă şi mai zgomotos, speriindu-1 cu acelaşi accent stricat: „Vin muşterei!" Lui Manaru îi venise pofta s-o plesnească.
însă, iată, ea deveni deodată lividă şi ochii-i părură că se închid ca de-o durere. Manaru înţelesese atunci
10 că şi într-o cîrnăţăreasa mai există o rămăşiţă de pudoare. Dacă l-ar fi pălmuit, i-ar fi sărutat mîna pistruiată şi lucioasă! Dar unguroaica a gemut un „ah" atît de lung şi un „nu se poate" atît de zugrumat şi de tăgăduitor, că el şi-a smuls mîna cu cruzime
15     din cărnuri şi-a pornit furios, trîntind uşa cu clopoţel.
— Asta e! S-a terminat! ... Ticălosul a îndrăznit!... Şi grăbea spre casă, cu pachetul în mîna întinsă mult înainte, cu buza de jos lăsată, dînd buzna peste trecători, răspunzînd monosilabic la saluturi şi urări.
20 ...înconjurat de  prietinii cei mai buni, luminat
pe din afară de lumina blondă a celor trei renclode şi pe dinăuntru de lumina tot aşa de vie şi tot aşa de blondă a repeţitelor pahare, Manaru îşi aminteşte cu fiori şi durere drumul acela orb şi buzna aceea de
25 sălbatec, în salonul în care Ramură, invitat la masă, îşi trăsese scaunul atît de aproape de doamna Manaru, că genunchii lor aproape se atingeau.
_ Cine ar fi putut spune că nu se atinseseră cu un minut sau cu o clipă înainte; că nu se atingeau tot
30 astfel de doi ani, de cînd Ramură era invitat în orice zi de sărbătoare şi chiar în multe zile de lucru la masă... sau în alte zile de orice fel, cînd nu era invitat deloc, dar cînd Manaru trebuia să plece neapărat la vie, sau la Bucureşti, sau la Craiova, sau la Rîmnic ? Ea refuza
35 mai totdeauna să-1 însoţească în aceste călătorii, spre necazul lui de soţ năpăstuit, cînd „urca în deal", spre bucuria-i mare, cînd lua drumul departe. La întoarcere, raportul ce i-1 da ea trebuia neapărat să se termine cu vechea poveste: „A fost şi Ramură pe aci... în
40     sfîrşit: l-am determinat! Acuma ia pe Preoţeasca."
La început a fost Preoţeasca, mai pe urmă Geor-geasca şi mai pe urmă Rafaileasca... Acum, că s-a măritat şi Rafaileasca, oare cine ar mai putea fi pretextul lungilor convorbiri între patru cehi, pe jil-
5      ţurile moi, de pluş roşu, ale salonului?
— La ce tot gîndeşti, Manarule ? Ia mai slăbeşte-ne cu mutra asta acră.
10 —Măi, dar pe Ramură nu-1 văd. Se poate să nu
fi auzit el de venirea ta?
Manaru schimbă vorba domol şi, totuşi, ceilalţi parcă zîmbesc. Pe nesimţite el duce conversaţia spre alte limanuri, dar ceilalţi zîmbesc necontenit, zîmbesc şi paharele blonde ce parcă-s pline cu lumină electrică, zîmbesc şi renclodele, care parcă-s pline cu vin...
15 Totul seînteiază de zîmbet înţepător ca vinul şi ca electricitatea, o bătaie de joc generală, mută şi totuşi zgomotoasă, în jurul unei babe oarbe din jocul copilăresc, ce se învîrteşte caraghioasă în beznă. însuşi Manaru a început să zîmbească, parcă să arate că şi
20 el îşi bate joc de toţi şi de toate. Asta, desigur, îl face şi mai caraghios în ochii celor care poate ştiu ceva, după cum se face caraghios în ochii săi proprii; cine-i poate spune, însă, că n-ar fi încă şi mai caraghios, dacă n-ar zîmbi deloc... Nu ştie şi trebuie să rîdă prosteşte
25     ca baba-oarba cu mîni dibuitoare.
Mesenii ţin dîrji, pe loc, vorba despre Ramură, desigur pentru că nu se poate să-i facă decît plăcere lui Manaru, pomenindu-i de un prietin bun. Băiat fără pereche! Şi un crai! Aici i-a scăpat cuiva un „ssst"
30 foarte uşor, parcă s-ar fi auzit vinul mustind. Şi Manaru, galben ca vinul şi ca electricitatea ce se reflectează pretutindene, nu ştie dacă trebuie sau nu să sară, să ia de piept pe cel ce-a sîsîit. Nu ştie... şi surîde prosteşte...
35 Discuţia s-a schimbat de tot cu venirea ultimelor
surprize ale lui Alexandru - nişte măruntaie renumite şi nestimate, specialitatea „Grandiflorei". Ele sunt primite cu îndelung murmur de admiraţie, iar în sufletul lui Manaru produc o jale de nespus; el nu le va
40 mai simţi gustul ca odinioară!... se vor îmbiba şi ele de amărăciunea-i nesfîrşită.
60
— Să mai „apreciem" puţin, nene Manarule! Dar ce ai, frate, de stai aşa ursuz ?
Paharele se ciocnesc rîzînd cu seînteierea lor orbitoare, care mîngîia odinioară atît de dulce ochii conului 5     Manaru. Unde gîndeşte ? Doar la via aceea îndepărtată, unde a lăsat în surghiun pe Frosica, vînătă de indignare.
— I-auzi, ce josnicie... să mă bănuiască... şi cu cine?., cu Ramură, cu cel mai bun, cel mai drăguţ amic...
10 Drăguţ! ?... Ah, asta e!... Ticălosul a ajuns departe!...
Şi, totuşi, toată diplomaţia lui, toate rugăciunile, toate iertările anticipate, toate izbucnirile lui n-au folosit la nimic: un strop de mărturisire n-a răsărit dintre buzele strigător de roşii.
15 Dar vinul se îndură în sfîrşit de vechiul lui prietin,
îi insuflă îngăduitor mîntuitoarea întrebare: dacă o fi aşa cum spune... dacă e o nedemnă bănuială? N-ai văzut cum plînge, cum se zbuciumă, cum se indignează ?...
20 Aş, vinul a greşit-o mai rău! Oare unguroaica,
luată de coade, n-ar fi răspuns la fel bărbatului ei? De ce tocmai atîta zbucium, de ce atîta nobilă indignare ?... Cînd un simplu: „ia mai lasă^mă, frate,în pace" l însoţit de un rîs cu multă poftă şi  cîteva glume...
25 Lui Manaru îi vine să muşte paharul, ca să-şi
înăbuşe strigătul. Pe limbă chiar simte praful zgrunţuros al sticlei pisate.
— Ei, Manarule, dar eşti chiar enervant de plictisitor...
30 —Păi c-aşa e, zău! Parcă ai fi un cotoi afumat...
— Ia lasă-ne, nene, d-aia venirăm noi colea... înainte  Manaru era vestit pentru replicile sale,
de aceea petrecerea fără dînsul nu avea nici un suflet. Acuma zîmbi iarăşi prosteşte celor supăraţi de mu-
35 tenia lui, înspăimîntîndu-se în adînc de această slăbiciune şi tăvălind prin toate cutele creierului cele două cuvinte, „cotoi afumat", pentru a le găsi vreun tîlc ironic sau indecent.
îi era cu neputinţă să spună vreo vorbă. Şi privea
40 cu ochi tulburi, fără înţălegere, peste mesele celelalte ale grădinii părăsite de consumatori; în fund de tot,
chelnerii începuseră să aşeze peste ele scaunele, cu picioarele în sus. Pădurea de scaune creştea, venea spre el; iar de sus, din lampionul central, părea să curgă un fel de apă gălbuie şi murdară care inunda 5 totul în lumina ei puhavă. Manaru se înfiora, căci oricît se silea, nu mai putu descoperi nici un chelner printre scaunele întoarse. I se păru că de la sine se înmulţesc, dînd proporţii uriaşe periei năprasnice de ţepi. Globul din mijloc se stinse. 10 Atunci, deodată, în decorul acesta sinistru, învă-
luit de semiîntuneric, apăru Ramură.
Stătu o clipă la îndoială în desişul de ţepligi. îl stînjenea parcă o presimţire. însă Bazil îl zări:
— în sfîrşit, uite-1!
15 îl primi un ropot violent de aplauze.
Ramură înainta stîngaci; se prefăcea că se fereşte de lumina renclodelor. Manaru părea că-1 înghite în ochii fixaţi asupră-i. înţelegea acum bine această co-deală, care-1 nedumerise şi înainte, fără să-i dea totuşi
20 prea multă seamă. Dar ce se întîmplă mai la urmă puse capăt la toate: prea tîrziu se hotărî să descopere pe Manaru, printre cei prezenţi. Şi atunci avu o izbucnire de bucurie prea puternică. Şi cu toate astea era ceva măsurat şi cîntărit în această prea mare
25 bucurie. Cu cîteva clipe, un moment poate mai din vreme, dacă ar fi ştiut să-şi joace surpriza, şi aşa întîrziată, totul încă ar fi rămas îndoielnic. însă Manaru a băgat bine de seamă: nemernicul 1-a observat mai înainte de-a exulta de fericire; 1-a observat şi
30 ochii i-au alunecat îndată într-o parte... apoi deodată i-â rostogolit cu sila înapoi şi cu ei speriaţi, bulbucaţi, a început să-1 aclame, cum niciodată nu 1-a mai aclamat, nici chiar cînd a venit de la Paris, după şase luni de călătorie.
35 Atunci în mintea lui Manaru, care vîntura aceste
consideraţii în sferturi de clipită, fulgeră o mare inspiraţie : întîrzie şi el cîteva momente să întindă _ mîna spre mîna ce i se întinsese. Şi, Doamne! — oricît de înşelător să fi fost reflexul renclodelor— pe obrazul
40    lui Ramură se petrecu cu totul o altă mişcare decît
02
un simplu joc de lumină. Iar ochii îi crescură deodată mari şi fricoşi.
Parcă înveselit de aceste neaşteptate descoperiri, Manaru s-a ridicat brusc, mecanic, şi peste masă a 5 îmbrăţişat cu prea multă, grozav de multă efuziune, pe vechiu-i amic; iar acesta, uluit acum peste fire, dar păstrîndu-şi încă destul de bine cumpătul, s-a silit din toate puterile să fie la înălţimea cordialităţii cu care a fost întîmpinat.
10 în tot acest timp mesenii zîmbeau; acelaşi surîs
egal, corect, măsurat. Uneori zîmbetul lua culori de îndoială, alteori de spaimă, ca acea vagă penumbră plumburie a soarelui ascuns de-un nor prea străveziu. Dar toate aceste schimbări se petreceau cu iuţeli im-
15 perceptibil de repezi şi zîmbetul comun rămînea la fel, egal, corect, măsurat, înfigîndu-şi tăiuşul în gîndul lui Manaru, cu aceeaşi stăruinţă înceată şi sigură care-1 făcea să geamă de usturime.
Iar Ramură se opintea în van să găsească în mintea
20 pustie vorba ascuţită, care să taie în două coarda întinsă prea din cale afară. El încremenise cu gura într-un rînjet prostesc, atît de poltron şi atît de caraghios, că-1 vedea reflectat în privirile compătimitoare ale celor de faţă. Se silea să-1 schimbe, izbutea poate
25 pentru un moment, dar de la sine gura lua conturul aceleiaşi strîmbături de paralitic, care lămurea, mai bine decît orice, adevărul temut.
Rămăseseră acum numai ei doi, despărţiţi de masa cu pahare goale, cu sticle răsturnate, cu resturi de
30 friptură, cu învelitoarea pătată, udă, umflată. Ramură s-ar fi scuzat ca şi ceilalţi, care scoseseră rînd pe rînd ceasurile, se îngroziseră de ceea ce descopereau subt capacele de aur şi porniseră unul după altul, mînaţi parcă de-o grijă fără margini. Alte daţi Manaru i-ar
35 fi oprit cu protestări îndîrjite ce nu admit replicai? dar acum le dăduse mîna la cea dintîi vorbă de scuză, împărţindu-le cu dărnicie largă nopţi bune, ca şi cînd, în graba lor subită, el şi-ar fi găsit mîntuirea sufletului pe care-1 muncea din nou crîncen   o curiozitate şi
40 mai arzătoare ca la început; găsise cheia adevărului, stratagema descoperirii!
în schimb, la mişcarea cea mai mică a lui Ramură, se frămînta nervos, curbîndu-şi spinarea ca un pisoc atent la agitaţiile prăzii; din ochi i se vărsau efluvii de scînteioare, îngrozind pe celălalt, îmboldindu-1 să 5 plănuiască o ieşire bruscă şi dibace — şi totuşi risi-pindu-i, la cea dintăi înjghebare, orice brumă de plan mai potrivit.
Iar prietinii cei buni, chiar şi cei mai anevoie la înţeles, pricepuseră şi ei greutatea împrejurării; rînd
10 pe rînd se ridicau serioşi şi păşeau grav spre ieşirea împodobită cu marea firmă a „Grandiflorei", pentru ca de-acolo, nevăzuţi de nimeni, să se arunce ca la un consemn, printr-o spărtură de gard, în oceanul de bălării al locului viran de alături şi înotînd prin
15 verdeaţa de doi metri să ajungă, feriţi de uluci, lîngă masa de-abia părăsită. Se întîlniră cu toţii acolo, potolindu-şi surprizele cu şoapte şi rîsete înăbuşite, în vreme ce peste gard, subt cele trei renclode, Manaru şi cu Ramură se cercetau încă tăcuţi, pipăindu-se ca
20     două uriaşe insecte, cu antenele privirilor.
Deodată Manaru dădu drumul unui potop de su-dălmi groaznice, împroşcînd cu ele un chelnăr somnoros, ce se mistui îngrozit în pădurea de scaune, din care ieşise. Şi rămaseră iarăşi singuri, faţă în faţă, unul
25 cu faţa cătrănită de necaz, de sprîncenele prea lungi şi de mustăţile negre, tăiate scurt şi aspru; celălalt cu ele galbene-roşioare pe figura fără pic de sînge şi zburlite într-o parte şi într-alta ca două pitulici muiate în vin.
30 — De la început, să-ţi spun, Ramură, că nu mai
e nevoie de nici o fereală. Ştiu tot...
— Ştii tot?
— Da ...
— Dar ce însemnează acest „tot"? Ce anume ştii, 35     măi Manarule ? (îi zicea şi el la fel cu Frosica, pe numele
de familie: „Manarule!" Şi cînd te gîndeşti că înainte de a se înzdrăveni prietenia asta în trei, îl striga — singurul în oraş — pe numele de botez: „Sava, Săvuţele dragă, Săvişor" şi cine ştie mai cum, numai „Manarule" 40     nu!)
64
— Nu e nevoie să te mai ascunzi în dosul aerelor ăstora de nepricepere şi inocenţă rău simulate. Ea mi-a mărturisit!
Cuvintele lui Manaru ieşeau şuierate, sfîrşite, se 5 trăgeau ca dintr-un plămîn de ofticos. Ochii lui priveau fără lucire şi se uitau pe deasupra capului neîncrezător din faţă, ca şi cînd nu mina lui Ramură l-ar fi interesat, nemaiavînd de scos din ea nici un adevăr; adevărul era ştiut demult şi întru tot; altceva părea 10 să caute el a descifra în împletirea aceea de raze electrice şi întuneric de deasupra părului roşcovan şi încîrlionţat.
Dar ochiul cestuilalt încă aştepta fricos în colivia grijei, temător de viclenia celui ce deschisese larg 15 uşuliţa.
Manaru însă vorbea înainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramură, ca şi cînd ar fi tăinuit cu propriul său spirit, proiectat acolo, de reflexul dantelat şi ciuruit al prunelor luminoase, 20     printre ramurile şi frunzele mişcătoare.
— Totul e sfîrşit... ţi-o las!... Eu... trebuie să renunţ la ea.
Ramură asculta cu ochii măriţi şi tăcea, neconr tenit îngrozit.
25 — E cel mai bun... şi singurul lucru de făcut...
cum m-am sfătuit şi cu dînsa... rămîneţi...
Atunci capul lui Ramură se lăsă în jos, iar cele două pitulici de subt nas îşi plecară cozile... El încruntă sprîncenele şi păru că priveşte adînc în farfuria
30 pe care drojdia de cafea, scursă din ceaşca întoarsă pentru ghicit, desemna ceva cu chip de pasăre, pe patru picioare. O clipă numai, coada ochiului drept i se mai ridică în sus, spre Manaru, dar cînd îl văzu pierdut în aceeaşi contemplare aeriană, absentă, se zgîi din nou
35     în farfuria înnegrită.
El n-avea de unde să audă inima celuilalt, care bătea să se spargă de nerăbdare, deşi simţea dinainte că totul e pierdut; tăcerea asta, întîrzierea asta încurcată de-a protesta, muţenia asta înfiorătoare!
40    Rîsul acela aşa de puternic, răzbind dintre dinţii
65
aceia aşa de puternici ai lui Ramură, de ce nu izbucneşte el acum să spargă strînsoarea care înăbuşe pe Manaru!
„Ei, dar m-ai făcut să rîd, măi Manarule!..." „Cum ai ticluit-o tu!.." „şmecher eşti, măi... şmecher, dar prost..." Sau altcum, la fel!...
Nimic însă... Tăcere, tăcere şi tăcere. în sfîrşit, primul şi singurul cuvînt uscat, vînăt, zugrumat. (Manaru avu lămurit această impresie, vînăt şi zugrumat, căci el văzu vorba pronunţată — de trei sunete numai — şi i se păru lungă şi cu limba scoasă, ca un spînzurat!)
— Fie...
Atît: fie!... şi numai cu atît, cu această vocabulă atît de obişnuită, poarta groaznicului mister se deschise cu vuiet de feronerie 1 grea şi ruginită. Numai cu trei sunete, cu trei semne, să afli o tragedie aşa de îngrozitoare! Asta îl scoase de tot din sărite. Ţîşni în sus de pe scaun şi masa, pe care o izbi în mişcare, se clătină şi se propti cu farfurii, sticle, pahare şi lichid încă nezvîntat, în pieptul lui Ramură.
— Va să zică e adevărat!...
Urletul acesta trebui să se fi auzit în tot orăşelul, atît de mare era tăcerea împrejmuitoare. Iar renclodele clipeau vesele. însă în dosul lui Manaru, în dosul gardului, se auzi o pîrîitură bruscă şi scurtă, care semăna mai degrabă cu plesnetul unei capse de cartuş, conti-nuîndu-se cu o alta lungă, ocolită, ca a copacului ce se frînge să cadă, sfîrşindu-se cu un bufnet scurt şi înfundat.
Manaru, care întorsese capul repede, de la primul zgomot, avu timp să vadă gardul, pe o întindere de cîţiva coţi, lăsîndu-se repede la pămînt, prefăcîndu-se în scînduri şi stacheţi; apoi rîsete bizare, pe urmă mîni fantastice ieşiră de subt dărîmăturile de lemn, se agitară în sensuri felurite şi curioase, ca şi cînd braţe încarnate de stafii ar fi făcut semne magice; căci numaidecît ulucile căzute începură să joace ca pornite pe dedesubt de-o apă şi capete şi trupuri se închei bară de subt ele, ţîşnind brusc în sus şi zbughind-o,
în volumul din 1928: fierotenie; V.r., idem.
ferind de lumină, cu chipul întors spre bezna de cucute din care ieşiseră ca să intre iarăşi. Manaru păru nespus de contrariat de neprevăzuta întîmplare şi poate ar fi scuipat chiar din vîrful limbii un: „Piei, drace!" 5 dacă încurcatul cel mai rău printre ţăndări, ca să iasă şi să-şi ascundă faţa mai cu zăbavă, n-ar fi adus prea mult la figură cu Marinciu, convivul de pînă acum jumătate de ceas.
— A fost Marinciu! confirmă şi Ramură, care putu 10     în cele din urmă să-şi păstreze zdravăn prezenţa de
spirit, pentru ca să n-o ia îndată după turma de draci.
— Aşa e c-a fost el?... Tîlharii, au ascultat tot... grăi îndurerat Manaru şi se lăsă zdrobit pe scaun.
Ramură văzu chiar o expresie atît de chinuită pe 15     faţa lui, încît putu să remarce îndată cu cît mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necruţătorul vileag, decît însuşi păcatul, oricît de vizibil, însă tăgăduit cu dîrjă încăpăţînare.
Manaru ridică, din căucul palmelor, chipul care 20 părea desfigurat cu totul: mustăţile umezite se lăsaseră în ţurţuri mici, negri, pe buza de deasupra, iar ochii i se obliciseră şi parcă se stinseseră de tot; în locul lui Manaru, Ramură avu impresia unei apariţiuni galbene de dincolo de mări şi continente, o schimo-25 nositură omenească de pe malurile Hoang-Hoului, ce ţi-ar răsări aşa, deodată, în noapte, căci un fior de moarte îi răci şira spinării şi-i îngheţă şalele într-atît, încît simţi că acum, să şi vrea, şi n-ar mai putea să fugă!
— Şi crezi că ei au plecat, crezi că nu forfotesc 30     încă prin buruienile astea? dădu Manaru din cap,
înapoi, spre sălbăticia de bălării din spate-i.
Vocea lui se schimbase, de părea alta; Ramură, cu tot înţelesul celor spuse, crezu că aude un idiom sinistru şi tot aşa de galben, ca şi faţa din care izvora. 35 îşi pipăi buzunarele inconştient, regretînd pe urmă cu toată sinceritatea că numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna browning-vl cu el.
— Ei cred că sînt gelos! Pff... ha, ha, ha... Rîdea prea dezmăţat Manaru! Şi ochii prea-i erau
40     nesiguri! Şi cele ce continua să spună, atît de neaştep-: tate, că nu-ţi venea să crezi auzului.
— Parcă ale lor... şi toată lumea... şi parcă eu... ■ n-am, n-aş avea... (iarăşi hohote repezi şi dezordo-: m na te, că-ţi amintea de galopul unui cal deşelat)... «H trecutul meu... M
5         Şi întoarse capul, de tot acum, aruncînd priviri 9
de sfidare spre valurile negre de buruieni înalte cît ■
porumbul, uşor agitate de-un vîntişor ce prevestea I
dimineaţa... M
— Ha, ha, ha, ho, ho, ho... asta-i viaţa, mă... M 10         Şi păli cu atîta prietinească putere umărul lui m
Ramură că i-1 paraliza complect; drept răspuns, acesta ■
zîmbi supus şi drăgăstos, atît de drăgăstos, că pitulicele 1
de pe buza-i tremurătoare părură c-au început deoda- I
tă să cînte. 1
15         —Du-mă acas', că sînt beat, gemu Manaru. .
Porniră. Ramură schimba necontenit şi neregulat i
picioarele proptite oblic în pămînt, pentru a menţine 1
cu toată siguranţa nestatornicul echilibru al grupului; I
o turburare mai însemnată a cumpenei ar fi adus |
20     poate şi un dezechilibru în actualul sistem de cugetare *
al lui Manaru — Doamne păzeşte! — cu cine ştie ce ţ consecinţe!
în oraşul adormit, subt pătura de întuneric, printre |
răguşitele şi frîntele începuturi de cîntec, vocea înşe^ J
25     latului chicotea: |
— Aha, frumoasă-i viaţa, măăă! Apoi, numaidecît, f înfuriat la culme, zguduind cu toată puterea pe susţinător: Tu nu cînţi bă, păcătosule?                     ' §
Şi îndată porniră amîndoi pe două voci cu totul 30    felurite:
Drag mi-e să trăiesc pe lume,
Frică mi-e că mor ca-a mine, "
O-ooo-ooof... ,
Manaru simţea pe cel de-alături cîrpă în mîna lui; 35     i se părea o păpuşoaică mişcătoare, plină de tărîţe şi cu păr de cîlţ, pe care ai putea s-o întorci cum vrei, să-i aduci piciorul la cap Sau să-i îndoi capul pe spate pînă-n dreptul şezutului, s-o faci ghem la pămînt cu
68
un picior pe după gît sau cu mînile înnodate la spate ca două capete de frînghie, în sfîrşit numai bun de jucat subt tocuri pîn-a ieşi toată tărîţa şi toţi cîlţii dintr-însul.
5 Dar în urma lui, în tăcerea neclintită sau de după
gardurile pe care le întîlneau în drum, i se părea că se ridică ochii dracilor de adineauri; atunci scotea îndată degetele din carnea moale a lui Ramură, care rîdea  cu  lacrămi, potolindu-şi durerea   în notele
10     extrem de ascuţite ce pridideau în gîtlej.
— Zi, băă! urla Manaru cu toată înverşunarea de care era în stare. Simţea astfel nevoia să-şi facă auzită, din ce în ce mai respicată, mai tare, nepăsarea tuturor zărilor înnegurate.
15 Cete de cîni, trezite din somn, îi acompaniau o
bucată în lătrături furioase şi cu tremolo prelung de cobe, trăgînd a pustiu. Rareori se mişca vreun transparent la ferestrele rînduite ca nişte imobili străjeri ai uliţei. Pe cer, un nor mic, cenuşiu, pe care parcă îl
20    sufla cineva de la răsărit, mătura ultimele stele.
Trec-cu neica-a-c-cîteodată... Şi-1 văzură lumea toată...
— Ho, ho, ho! îl văzură lumea toată!... asta-i tare bună... Vino să te pup, Ramură!
25 A doua zi, după-amiază, cînd Manaru reveni prin-
tre prieteni, la cafeneaua lui Gustav din piaţă, o tăcere apăsătoare se întinse din masă în masă. Toţi ochii se întoarseră furiş spre chefliul din ajun. Era şi Ramură, dar el era adîncit în partida de şah, pe care
30 o începuse cu Mărunţache demult, alene şi distrat, şi care, de la apariţia lui Manaru în gura pieţii, îl in-, teresa grozav.
Mărunţache, namila a cărei greutate a contribuit desigur cel mai mult la ruperea gardului aseară, îi da ne-
35 miloase lovituri de pantof pe subt masă, încurcîndu-1 de tot în combinaţia lui savantă de regină, turlă şi cal. Ramură suferea dîrz, cu ochii zgîiţi în luciul cutiei cadrilate de şah, pe care figurile multiplicate deodată îi păreau acum că dansează singure ca pe un parchet
69
de bal un joc complicat, mişcîndu-se fiecare în sensurile stabilite de tradiţie, înconjurîndu-se de la sine şi înaintînd tiptil prin încurcătura de probleme, sar-prinzîndu-se şi înlocuindu-se în hazul general al lacului strălucitor, ca nişte homunculi zburdalnici şi savanţi. Se mişcau atît de frumos, atît de repede şi cu atîta precizie în noianul de linii (i se păreau toate figurile din geometrie, aruncate pe tipsia lucioasă claie peste grămadă, drepte, strîmbe, încovoiate), că Ramură pierr duse firul combinaţiei lui şi rămăsese cu gura între-: deschisă şi cu ochii căscaţi la această eleganţă, în vreme ce urechile dibuiau ca două active microfoane, înghit ţînd îndată în pîlniile lor lacome cele mai subtile unde acustice ce s-ar fi emis pe-o rază de cîteva mese în juru-i; în această încordare fără seamăn, cuvintele lui Manaru căzură pe timpanul întins la extrem ca pe-o tamburină un ciocan de tobă mare.
— A, ha... aci erai, Ramură? Nu te vedeam... Şi nemulţumit de remarca pe care acum el o făcea prea tîrziu: Te-ai ascuns în dosul pionilor ălora... (Aci se apropie de masa lor)... Uite! (strigă deodată). Au roi ! şi A la reine ! L-ai luat din amîndouă părţile... Măr runţache, te-a luat dracu!
Ramură ridică ochii sfios spre bunul său prietin) ' şi, culme, Manaru plecă pe-ai săi.
— Nu te înţăleg, ce vrei să zici? spuse Ramură... „Şahul "îl văd eu bine... Dar „garde"...?
— Uite, dragă!... Nu te superi, Mărunţache, că-i j arăt... ^
— Vai de mine! Ca la dumneavoastră acasă ! de- ? clară Mărunţache, iar pe subt masă piciorul lui se ) porni cu toată furia asupra pantalonilor lui Ramură. I
Manaru se-ncruntă şi strînse buzele. Totuşi indică ,[ din două încrucişări de deget sensul mişcărilor ce urma , să facă Ramură. Apoi se-ntoarse spre mesele din jur şi observă cum la toţi, rînd pe rînd, ochii le săreau în lături ca broaştele în iaz, la apropierea privirii lui scrutătoare; şi cum toţi dădeau pe gît, dintr-o singură înghiţitură, zîmbetele de pe buze. Unii însă se înecară şi c zîmbetul le fu aruncat înapoi de beregată, rîs sadea, |
ferit subt capete plecate brusc sau răsucite repede într-o parte şi alta. Mîna lui Gută Zambiloiu, mai slab de înger dintre toţi, arătă ceva vag în largul pieţii şi, după ce se bălăbăni prin aer fără rost, se opri cu 5 arătătorul întins la doi cîni ce se dau peste cap şi se muşcau prietineşte în praful uliţei. Atunci Zambiloiu nu putu să se mai ţină, se sparse parcă deodată într-un cutremur de răgete isterice şi se puse pe fugă înăuntrul cafenelei. 10 îl urmăriră huiduielile tuturor, care profitară astfel
de prilej să-şi uşureze piepturile umflate; rîdeau de^ sigur — se pare acum — de rîsul nebunului de Zambiloiu. Şi toţi rîdeau zdravăn, nici unul nu se încurca. Iar Ramură îngălbenise de tot.
15 „Va să zică a ajuns adevărat lucru public!" gîn-:
deşte Manaru şi mfnia îl cotropeşte. „Lucru public" 'i asta e buba care-1 doare mai rău... Pînă acum mai mergea: bănuială, nesiguranţă... Dar, de aseară, toată lumea asta ştie precis şi mîne va şti şi mai multă şi
20 poimîne va afla tot oraşul. Şi toţi vor glumi pe socoteala Frosicăi, toţi şi-o vor închipui greşind cu Ramură, toţi şi-o vor închipui greşind şi cu ei, greşind cu tot oraşul. Toţi vor despuia-o în închipuire şi-o vor vedea goală, în toate amănunţimile ei intime 1.
25 Manaru simte că se clatină. I-ar da desigur lui
Ramură una în cap şi basta! Dar vede limpede că atît n-ar fi de-ajuns. Cum ar putea da în cap acestui consens general de glumă, rîsete şi priviri cu înţeles. Ar fi să dea cu un retevei în tăciuni, ca să-i prefacă
30 în flacără. Priveşte lung la Ramură şi-1 simte atît de moale, atît de flasc, încît îşi închipuie că dacă l-ar trage de păr, apăsîndu-1 de umeri, gîtul i s-ar lungi ca o gumă de bragagerie, desfăcîndu-se în aţe lungi, subţiri, cleioase. Cum a putut Frosica să se dea găl-
35 benuşului ăstuia rotofei şi scîrbos? (Căci Ramură îi ceteşte gînd cu gînd în luminile ochilor şi figura i se înnegreşte necurmat, ceară necurată.) Dar Manaru simte acum şi mai bine că trebuie să facă altceva decît
1 în volumul din 1928: întinse.
71
o grozăvie, decît o ispravă crudă care sfinţeşte şi în-duioşează; dimpotrivă, ceva simplu, glumeţ, întorcînd fl ridicolul de la sine şi aruncîndu-1 luminos ca un nimb V în capul advers. Ideea de a-i da pe Frosica îi surîde ^
5 mai mult ca orice. Să poftească să şi-o ia. Şi chiar m trebuie s-o ia. Altfel... (Aci mintea lui începea din ■ nou să se întunece. Dar jocul închipuirilor putea acum fi de minune să îmbrace haina cernită; tragicul ar fi fi fost limpede, curat, cruţat de zgrunţurii deformatori fi
10 ai ironiei insuportabile.) însă Ramură de bună seamă fi n-ar îndrăzni el să se împotrivească. Numai că po- M vestea pare prea lungă; cu divorţ, cu bătaie de cap, Wt cu cheltuieli. Pînă atunci, pînă atunci ce e de făcut, 1 aceasta-i întrebarea! 1 15 Deodată Manaru se scutură ca de un vis rău; în 1
ochi îi clipeşte acum lumină, izbucneşte în rîs vesel 1 şi pîlpîie din pleoapă:
— Voi nu ştiţi unde mă duc acum! strigă triumfător şi pîlpîie şi mai tare din pleoapă.
20 Şi fără să adaoge altceva, porneşte, traversează pia- :
ţa şi de departe întoarce privirea rîzătoare înapoi | i e la distanţă destul de măricică, dar pleoapa parcă * tot se mai vede clipind. Apoi o ia în lungul străzii I Traian. Unde s-o fi ducînd ? se privesc nedumeriţi airu>
25 cii.
Manaru s-a oprit la cîrnăţărie şi a deschis uşa cu clopoţel. în prăvălie nu-i nimeni, dar la băngănul clopotului, perdeaua din fund s-a dat în lături. S-a dat prea tîrziu, căci din doi paşi Manaru a şi ajuns 30 acolo; cîrnăţăreasa albă şi cu pistrui mici şi cafenii i-a căzut drept în braţe.
— A, domn Manaru... ' El o strînge cu atîta putere că grăsimea ei moale
se revarsă pe de lături. \ .35 —Nu se poate... borbat... geme ea, fără să-şi poată
opri un zîmbet.
Dar prin întredeschizătura perdelei, Manaru a văzut că patul e gol şi odaia e goală. Şi muşchii lui se încordează ca nişte macarale, ridicînd dintr-o singură -40     sforţare pachetul de stambe scrobite şi de carne. înapoia lor, aripile perdelei se lasă şi se-mpreună ocrotitoare.
72
în noaptea fără lună şi posomorită, „Grandiflora" e deşartă. Numai în colţul tainic al mesei celei lungi, iniţiaţii întru secretul culinar al d-lui Alexandru Co-coşel iau cina. Cele trei renclode strălucesc deasupra 5 capetelor lor, în prunul falnic, ca lumini cu înţăles esoteric.
Şi ceremonia se prelungeşte în tăcere, întreruptă de izbucniri rare de veselie, de comenzi şi răspunsuri. Fuseseră sacrificaţi în ziua aceea cîţiva berbeci la hală; 10     şi d. Alexandru Cocoşel adusese pentru vizitatorii săi aleşi tot ce găsise mai bun pe altarele sîngerînde.
— Băiete, încă un ardei verde!
— La mine mai pune două!
— Una la mine...
15 —Vezi ce faci cu sifoanele alea, nătărăule!
— Măi   gogomane, ascultă  colea  ce-ţi  vorbesc l bubuie o voce tunătoare, acoperind totul.
— Vinee, domnule Mărunţache...
— Ce să vie, mă dobitocule ? I-ai spus lui Alexandru 20     să pună deoparte patru bucăţi pentru domnu Manaru ?
— Spus demult, boierule.
— Te ia mama dracului, dac-ai uitat! Te face piftie Manaru...
Chelnerul alergă fără să asculte mai departe, pen-25     tru ca să nu uite din nou.
— Mi se pare că se face lată, prevesti cineva. Cum e Manaru de amărît...
Veselia cea mare, deplină şi dezmăţată, părea că pîndeşte alături. Prezenţa ei tot mai cotropitoare se
30 simţea prin zbucnete zgomotoase de rîs, care-şi re-peţeau la intervale tot mai scurte apariţia. Afară de cele trei renclode, în grădina golită de septembrie, venit de curînd, nu mai strălucea decît bucătăria, al cărei duduit se auzea pînă aici. Privea la ceremonia din
35 fund ca un Baal cu doi ochi enormi, roşii şi fioroşi, iar pe gura deschisă într-o parte, arunca limbi de lumini, ce se întindeau tremurătoare spre stînga, ca nişte aşternuturi de aur şi aramă.
Prin fîşiile acestea aprinse, Ramură, veşnic cu ochii
40     spre poartă, descoperi o umbră ce înainta tiptil.
73:
— Manaru! urlă el cu atîta bucurie, de parcă rostul ocultei întruniri ar fi fost atins şi apariţia invocată s-a făcut văzută din nori de catran şi flăcări. Manaru! mai strigă el, cuprins de-o dragoste şi-o duioşie ne-
5     mărginite. Ţi-am oprit şi ţie, sînt delicioase.
Şi-i făcu loc pe scaunul lui, el trecînd pe scaunul rezervat lui Manaru.
Dar Manaru nu se aşeză. Nici nu luă în seamă pe cel care-1 primea cu strigăte atît de cordiale. Faţa 10     lui radia de-un surîs de nemaivăzută satisfacţie, iar ochii stinşi şi parcă-n fundul capului aveau luciri de scîntei în înveliş de cenuşe.
— Pînă acum am stat, fraţilor!
Şi rîse cu atîta putere răutăcioasă, că se cutremură 15     toată „Grandiflora", iar Ramură sări speriat de pe scaun, prefăcîndu-se că vrea să tragă mai lîngă dînsul o solniţă cu piper.
— C-aşa e! Unde dracu fuseşi, măi ? Că te cău-tarăm tot tîrgul.
20 — Cu siguranţă c-aţi trecut de-atîtea ori pe lîngă
mine şi nu m-aţi simţit...
Şi rîse din nou. Se aşeză la masă şi se descoperi. Măruntaiele jertfei apărură automat înainte-i. La mirosul lor, nările i se umflară, ca de o fluiditate divină;
25 el ridică brusc paharul, din care săriră trei stropi, şi strigă:
— Trăiască viaţa, fraţilor !
Şi împiedicat de bucăţile dulci ce se topeau în gură, el povesti în cuvinte rupte de înghiţituri, silabic, însă
30 picant ca şi mîncarea ce o ingurgita găman, ce anume se petrecuse în dosul perdelelor care despart meze-lăria oraşului de alcovul mezelăresei. Mai ales făcu un haz nespus de consumatorii care zdrîngăneau uşa cu clopot la fiecare zece, douăzeci de minute, plecînd cu
35 pofta de mîncare deschisă gata de abilitatea mînilor impure ale vînzătoarei, împărţind pentru soţii, părinţi şi copii, bucata poate cea mai gustoasă a mesei lor din seara asta. Şi ideea asta îl umplea de plăcere diabolică.
40 Pe urmă, vreme de multe ciocnete şi pahare golite,
cu atît de straşnică încăpăţinare şi atît de comică coniT
74
pătimire, tot aduse vorba de cîrnăţarul Ianoş (mai mult pomenea de el decît de cîrnăţăreasa), că mesenii se uitară unul la altul înţălegători.
Şi atunci glasurile tuturor se prefăcură în vîrtejuri 5 de rîs. Rîdeau acum cu toţii din adînc şi atît din greu, că rîsul rău, schimbat repede în arpegii de răcnete, îi trăgea în jos de capetele uşurate de vin ca nişte balo-naşe de la iarmaroc, pe care şi le întorceau de pe-un obraz pe altul, gata să le tăvălească în mocirla albă
10     a feţei de masă, udată de băutură şi pătată de sosuri.
Dar cel mai zgomotos dintre toţi fu desigur Zam-biloiu, care se dumiri şi cel de pe urmă. Subţirel de tot, rîsuHl îmbrînci în răzămătoare, apoi îl repezi dintr-o parte în alta şi înapoi, pînă cînd izbuti chiar să-1 dea
15 jos de pe scaunul ce căzu, vîrîndu-i-se printre picioare. El se împletici, îndoindu-se necontenit de mijloc, parcă ar fi făcut mătănii, şi-n cele din urmă se propti într-o masă vecină, pe care mînile-i, ieşite din manşetele tari şi largi, o apucară strîns, zgîlţîind-o subt înverşunatu-i
20 haz.
în faţa acestei năprasne, ceilalţi tăcură şi priviră pe subt sprîncenele ridicate, cu ochii miraţi de copil, pe cel aproape leşinat de accesul isteric; părea că viaţa iese afară dintr-însul, gîlgîit cu gîlgîit de rîs. Şi-1 au-25     ziră bolborosind ceva ca un om în agonie.
Ce-o fi vrînd să spună ? Căci vădit se silea să spună ceva celorlalţi.
Se mai întrema şi putu în sfîrşit să-şi smulgă pîn-tecul din dunga mesei. 30 —N...  c... va... a... gre... gre... dre... sa... bîigui
el şi căzu din nou, zvîrcolindu-se pe tablaua lustruită ca pe jăratec.
Pe figurile comesenilor se aşternu acum îngrijorarea: Ce 1-a apucat ? Manaru luase o stranie înfăţişare: gura 35     părea tot rîzătoare, însă contrasta înfiorător cu oţelul care scînteia în privirea-i ţintită drept asupra acelui zbuciumat de delir.
Zambiloiu izbuti în sfîrşit să articuleze, încercînd să-şi potrivească direcţia ochilor spre Manaru. 40 '—Nu cum... va... ai... greşşş... it... a... dresa.
10
15
20
25
30
35
40
76
Şi după această ispravă, se încovrigă acuma iarăşi în jurul lui însuşi.
— Ce-a zis? întrebă nervos Manaru, neştiind încă dacă trebuie să rîdă sau să izbească.
— Ce-a zis ?
Ceilalţi meseni credeau că potrivesc:
— E... beat...
— Parcă el ştie ce vorbeşte ?
— Zambilică, vino-ţi în fire.
Dar Zambilică se înstăpîneşte iar pe cuvînt. A aflat şi el o glumă şi ţine cu orice preţ s-o spună. Doar toată seara n-a făcut decît să rîdă de ale altora.
— Ia vezi, nu cumva ai greşit adresa! putu în sfîrşit să îndrepte cuvîntul spre Manaru, aplecîndu-se, parcă potrivindu-şi singur cu mîna membrele flexibile, înţepenindu-le să asigure cumpăneala şubredului corp.
— Ce!?
Şi acest „ce" grozav, însoţit de-o lovitură şi mai grozavă în masă, alungă nu numai rîsul, dar şi orice picătură de sînge din obrazul lui Zambiloiu. Doar ochii îi mai rămăseseră lustruiţi de inerţia hazului.
însă cum nici una din feţele, la fel îngălbenite ca a lui Zambiloiu, nu se aştepta, Manaru îşi reveni repede şi rîse în silă, fluierînd şi încercînd în zadar să pună un strai mai de lumină pe figura neagră-ver-zuie.
— Ia uita ţi-vă cum a rămas Zambilică? Mimoza... şi-1 privi cu ochi atît de răi, că parcă auzeai şuietul fluidului urii. Vino-ncoa', mă Zambilică! Şi întinse mîna pe deasupra mesei spre dînsul, cu trei degete împreunate, aşa cum faci cînd momeşti căţeluşii. Ia loc, măi Zambilică, nu vezi că te-ai pierdut tot...
Zambiloiu se apropie ascultător.
— Şezi!
Şi Zambiloiu şezu.
— Ce va să zică asta: „ai greşit adresa" ? Ce-ai vrut să zici? Hai, spune, ce adresă am greşit? (Şi vocea îi creştea)... Şi unde e adresa cea bună?...
Zambiloiu tremura. Ochii lui erau şterşi acum de orice înţelegere; buza de jos i se lăsase ca la un idiot,
10
15
20
25
30
35
40
şi atît de confuză îi era toată înfăţişarea, că părea să întrebe şi el: „Unde-i adresa cea bună?"
— Unde ? răcni Manaru deodată şi făcu ca şi cum s-ar scula de pe scaun.
Zambiloiu rămase nemişcat. Numai ochii îi crescură de veselie, ca şi cînd strigătul celuilalt ar fi presărat în ei scînteierile nebuniei, iar buza i se lăsă şi mai mult în jos.
— Care adresă ? Nu pleci de-aci pînă nu-mi răspunzi! ameninţă Manaru.
Abia acum Zambiloiu se dezmetici.
„Eşti idiot, eşti idiot! — începu el să-şi spuie în gînd, închinîndu-se cu închipuirea. Iar ai făcut-o boacănă, iar ai făcut-o boacănă! Nu puteai să taci ? Nu puteai să taci ? Nu vezi cît eşti de prost ?... Nu vezi ?..."
Adică repeta exact vorbele pe care foarte adesea le auzea din gura domnului Enache Zambiloiu, bătrînul, pe cînd trăia.
— Mă Zambilică, făcu Manaru, luîndu-1 cu cele trei degete de guşă ca pe un copil (şi aici se simţi rumoarea unei scurte mişcări împrejurul întregei mese). De ce te-ai pierdut, puiule? Zici că, intrînd la cîrnăţărie, am pierdut adresa, nu? Ei, unde trebuia să nimeresc, Zambilică ?
îi vorbea cu duhul blîndeţei, mîngîindu-1 cu mîna pe obrajii stafidii. Şi contactul mînii aceleia, pe care Zambiloiu o simţea grea ca fierul şi totuşi vibrînd de viaţă şi caldă, parcă ar fi avut inimă, ca o pasăre, îl făcu să bîiguie în complectă prostraţie:
— Asta s-a mai întîmplat şi la alţii...
— Ce s-a mai întîmplat, Zambilică ?
— Tot oraşul... toată lumea... la modă...
— Iar vorbeşti în ghicitori, Zambilică.
— Vremurile...
Se înecă cu totul şi rămase cu restul vorbelor în gît, cu ochii holbaţi şi gura strîmbă. Deodată uitătura cînească, pe care o simţea apăsîndu-1 ca o povară de sute de kilograme, fulgeră.
„Sunt mort"! mai putea gîndi Zambiloiu. Şi acest unic gînd fu singura dovadă a existenţei lui, în clipele acelea.
77
Manaru însă se însenină; oţelul din privirea-i călită deveni parcă mai maleabil, se lichefie:
— Tot oraşul, aşa e, Zambilică ? făcu el cu veselie, pricepător. Tot oraşul! răcni apoi, de parcă ar fi vroit
5 să domine cu vocea tot oraşul acesta cufundat în noapte şi-n somn. Apoi scoborî, dulceag: Ei, şi adresa cea mai urgentă care e, Zambilică ?
Zambiloiu, căruia îi mai revenise puţină culoare în obraji, se făcu iar de ceară. 10 — Să ţi-o spun eu, Zambilică ?
Şi Zambilică înţelese şi el, o dată în viaţa lui, totul dinainte... Ochii lui zvîcniră în orbite. Şi 'sîngele i se întorcea în clocot, izbindu-i piepţii pe dinăuntru.
— Strada... bravo, Zambilică! Colţ cu... ss... am 15     înţeles... Ha, ha, ha... ah, ah, ah... este?
Stătu puţin ca să-şi surîdă gîndului.
— Ei, ce zici, continuă apoi, prefăcîndu-şi glasul în behăit de miel. Aşa e că acum am nimerit-o... Ho, ho, ho... Hi, hi, hi... Dă mîna colea, Zambilică.
20     Drept plată că mi-ai atras atenţia, iată, mîine cred c-ai să... Mîne sînt la tine la masă!
Şi privindu-1 cu ochii fulgerători de la început, i se aplecă la ureche:
— Oare... cînd oi bate la uşa ta... îmi deschizi... 25     Nu?... Aud?...
Pe urmă, apucîndu-1 de braţe şi trăgîndu-1 la sine, peste masă, moale ca de cîrpă, îl sărută pe fruntea rece de mort.
— Ai zis o vorbă mare, Zambilică; toate sînt cîr-30     năţărese!
Şi făcu, cu ochii de oţel, circuitul ameninţător al întregii mese. Ar fi vrut să vadă pe cel ce-ar'fi avut ceva de zis împotrivă.
— Toate...  cîrnăţărese! mai răcni o dată bătînd 35    cu pumnul în gol.
Se aşeză, zgîlţiind puternic, subt căderea-i năprasnică, scaunul şi dădu de duşcă, fără sifon, trei pahare mari, unul după altul.
— Toarnă, Zambilică!... Tu ai vin bun? Adică tu 40    n-ai vie, păcătosule... Las' că-i bine. Mîne îţi trimet
o damigeana de cel turbat... de-acum doi ani — o ai
78
la nouă, cel mult zece!... Ori nu vrei s-o primeşti? Şi zguduindu-1, cu mîna împlîntată în cutele hainei lărguţe, îi puse întrebarea definitivă: Bă, ascultă colea! Tu nu înţelegi româneşte? O primeşti, ori n-o primeşti? 5     Vorbeşte... că...
Glasul care răspunse păru al unui ofticos în ultimul grad:
— O primesc... tocmai bine... sunt singur...
— Minţi, Zambilică...  N-am văzut eu pe madam 10 Zambiloiu...
— Mîine trebuie să plece neapărat la socru-meu.
— Aş, pleacă poimîine, Zambilică ... De atîta cinste mă bucur şi eu în casa ta... (Şi strîngîndu-i vîrful degetelor pînă la cea din urmă durere.) Aşa-i că mă
15 bucur de atîta cinste, Zambilică... afară, mă rog, dacă trebuie neapărat să plece... iacă, am şi găsit cum să ne distrăm în lipsă-i: îţi dau lecţii de box...! Trăiască cîrnăţăresele!... Şi Manaru apăsă cacofonia cu plăcere răutăcioasă, privind iarăşi, biruitor, la toţi cei din ju-
20     ru-i, dintre care numai Ramură era neînsurat.
Dar ei rîdeau cu toţii, dînd din umeri, ca şi cînd nu i-ar fi privit aşa ceva. Numai Zambiloiu vedea înfricoşat profilîndu-se aievea silueta mobilă a soţiei sale, surîzătoare şi fericită la auzul unei prietinii atît
25 de neaşteptate şi de cordiale. O lăsase singură la masă şi fugise la chef în seara asta, după o ceartă violentă. Prea se interesa de Ramură: cum se poartă în faţa lui Manaru? Dacă-1 priveşte drept în ochi? Dacă rîde cu dinţii lui frumoşi ? Şi cîte altele. Şi mai ales o vorbă
30 a ei îiţiuia necontenit în auz ca o musculiţă lipită în ceara urechii: „Părerea mea e c-a fost proastă; oricît de bine ar fi Ramură, tot mai bine e Manaru, incomparabil!"
— Rîzi, Zambilică, răcni Manaru, strîngîndu-1 cu 35     căldură la piept. Rîzi, n-auzi?
Şi Zambiloiu rîse ca să scape de strînsoare. Iar cele trei renclode luminară pînă tîrziu în noapte ceremonia... Manaru fu preocupat numai de Zambiloiu; îi turna vin pe gît şi-1 strîngea în braţe cu pasiune. Iar Zambiloiu 40 se împăca la gîndul că nevastă-sa găsea mai bine pe Manaru, tocmai pentru a-1 linişti pe dînsul, care tuna
şi fulgera contra lui Ramură, în aprinsa discuţie avută.
Dinspre răsărit începură să curgă apele murdare ale dimineţii.
— Vine toamna, şopti cineva.
5 Şi la această veste toţi se sculară să plece, de parcă
şoapta, pe care nu ştiau de pe ce buze venise, îi umpluse de-o neaşteptată îngrijorare.
Manaru nu slăbea de mijloc pe Zambiloiu. Acesta îl apucă tremurător de mînă şi-i şopti rugător în ureche: 10 —Nu veni... te rog, nu veni...
Atît de rugător, că Manaru îl privi o clipă nedumerit; şi la lumina palidă ca de candele a ochilor acelora măriţi parcă de-o durere fără seamăn, ochii de oţel se lăsară în jos. 15 Candelele luciră mai viu, dar privirea metalică se
ridică din nou neînduplecată şi le stinse.
— Hm, dar eu... eu cum rămîn?...
Şi după ce ochii i se mai coborîră o dată în pămînt, în vreme ce Zambiloiu rămăsese cu gura căscată, şopti 20     cu vocea scăzută, pe gînduri:
— De ce te temi... Doar vin ca oamenii cu gînd cinstit... Apoi crezu nimerit să-i lămurească: Am nevoie de prieteni... de prieteni mulţi şi buni... înţelegi... mă sufoc...
25 în cele din urmă ca să nu mai lungească expli-
caţiile, conchise categoric: îmi trebuie sfatul şi veselia voastră ! Altfel se întîmplă lucru mare...
Zambiloiu se infioră, iar Manaru, a cărui închipuire plana cu totul în altă parte, se scutură ca de-un vis
30    rău şi cu puteri reînnoite de veselie urlă răguşit de vin:
— Să ducem pe Zambiloiu acasă. Ura!
— Trăiască Zambiloiu!
— Uraa!
35 Şi porniră cîntînd:
Pe-al nostru steag e scris unire...
îl luase în braţe ca pe-un copil; iar Zambiloiu, ca să se ţină bine, îl apucase cu mîna pe după gît, rugîndu-1 în ureche, cu căldura gurii aburite de du-40     hoarea alcoolului:
80
— Nu veni, te rog... ce ţi-am făcut?
Şi mai pe urmă, necăjindu-se pînă la lacrimi pe propria lui prostie de-adineauri: Cum dracu căşunaşi, nenişorule, tocmai pe mine?
5 Globul din mijloc se stinse şi rămaseră numai cele
trei renclode misterioase din prunul cel mare; atunci cerul se desluşi mai bine. Dreptunghiul Orionului se ridicase hăt binişor cu buzduganu-i de pe piept; iar cei doi cîni de vînătoare tocmai îşi scoteau boturile
10     de după crestele coperişurilor, la răsărit.
— Mi se pare că o să fie o toamnă dulce şi lungă, îşi dădu cu părerea Năsturaş.
Dar vorba, care o porni astfel pe mersul vremii, fu schimbată odată cu apariţia lui Manaru, la braţ
15 cu Zambiloiu. De două săptămîni Manaru îl trăgea pretutindeni după sine, ca pe-un trofeu. Cînd Zambiloiu ridică pălăria să salute, toţi ochii se îndreptară ca de obicei stăruitor spre chelia-i strălucitoare, cercetîndu-i, mîngîitori şi prietineşti, tîmplele.
20 El rîdea prosteşte cu gura, cu chelia în care be-
curile tăiau muchii lucioase, cu toată înfăţişarea lui chilugă. Pîndi, pînă cînd Manaru se încurcă în iţele unor neaşteptate şi îndrăzneţe consideraţii asupra „căsniciei moderne", şi fugi. Tîrziu Manaru băgă de seamă
25     dezertarea. Şi făcu spume de mînie.
— Mă duc să-1 aduc din pat! răcni el cu hotărîtă străşnicie. îl smulg de lîngă Eliza şi-1 aduc!
Ii spusese pe nume doamnei Zambiloiu şi amicii în-. cuviinţară cu zîmbete şi clipiri. Iar Mărunţache se puse 30     pe rîs. Hohotu-i greu cutremură noaptea.
— Mănărică, va să zică putem să te felicităm, întru-cît priveşte madam Zambiloiu, luă el pe urmă cuvîntul.
Toţi ceilalţi îşi arătară dinţii.
— Ce vreţi să ziceţi ? întrebă Manaru cu un surîs 35    şăgalnic de prefăcută nevinovăţie.  Nu vă înţăleg...
Mesenii îşi arătară acum şi gingiile.
— E, lasă, craiule! făcură cîţiva.
Şi luat de şuvoaiele curiozităţii lor necontenit ofensive, Manaru căzu în plină indiscreţie ca un pietroi 40    la fund.
El dădu amănuntele cele mai picante cu putinţă şi discută critic calităţile şi defectele intime ale Elizei, nu fără să protesteze împotriva celor prezenţi că-1 trag necontenit de limbă. 5 Dar observă de la un timp că atenţia generală se
destrăma încetul cu încetul. Manaru vru s-o concentreze din nou asupra spuselor sale, împănînd evocarea cu cîteva boabe de piper. Degeaba! Ascultătorii căscau, iar unul chiar îndemnă: 10 —Mai dă-o dracului!
— Va să zică nu s-a schimbat! adăugă un altul.
— Exact aşa cum ne-a descris-o şi Silvestru.
— Ce Sivestru ? Dar Năsturaş, aici de faţă.
— Şi Goruneanu.
15 —Şi Gorunescu...   Ce-mi faci semn? Ce te mai
dai în lături...
— Ca să nu mai vorbim de Ramură, eternul crai...
— Bine, dar ea începuse într-un rînd cu toţi băcanii, ba chiar şi cu băieţii de prăvălie, aşa-zişii - „func-
20     ţionari comerciali", de nu mă înşel taxa era două sute de lei.
— Eu nu i-am plătit nimic, se mîndri Ramură.
— Mănărelule, tu i-ai trimes o damigeana, aşa-i? reluă Mărunţache. Hoţule! Şi cu cadoul de ne poves-
25     tişi... cam  scumpişor...  tot ea ţi-a rămas datoare...
Manaru îngălbeni. Un necaz orb îl plesni peste ochi. Şi avu lămurit impresia doborîtului, care încearcă să se ridice din băltoacă şi căruia prietinii cei mai buni, cei mai apropiaţi, toţi prietinii la un loc îi dau cu pi-
30     ciorul să-1 trîntească înapoi.
Mîndria înfrîntă îl frigea acum ca jarul, suflat de foaia mîniei. Cum stăteau astfel în jurul mesei, păreau — şi el şi ceilalţi — o ceată de dulăi duşmani în preludiul luptei: nimic altceva decît rînjete şi horcăieli. Manaru
35 lămurea în sufletul lor, pretutindeni, acelaşi ţipăt mut, înfingîndu-i-se în auz: „Ai greşit adresa !" — care se traducea de la sine în umilitoarea comparaţie: „Ce deosebire zdrobitoare între cîrnăţăresele tale şi izbînda lui Ramură, eternul crai !"
40 în ochii lui Manaru oţelul mai scînteie aspru, de
cîteva ori, apoi se schimbă iarăşi în lumină de triumf.
82
— Ce v-am spus eu ? Toate sunt cîrnăţărese! strigă el şi izbucni în rîs. V-am spus sau nu?
Rîse cu poftă mare, privindu-i pe rînd şi asigurîndu-i: De-acum ceva nou! 5 Iar ochii îi jucau necontenit încap cala viezure*
pripeau ca soarele verii înainte de ploaie; răsfrîngeau lăcomia marinarului poposit în bordel, din lunga-i călătorie.
Frunţile soţilor coborau subt ochiul dezmăţat. Cu 10     privirile plecate-n farfurii, zîmbeau fără vlagă, temători. Şi păreau că aşteaptă cu gîtul strîns vorba cea nouă a lui Manaru ca pe-o sentinţă.
Numai Mărunţache, formidabil, rîdea din toată inima. Statura-i privilegiată îi asigura, cu dimensiunile 15     neobişnuite şi-n raport invers cu numele, pacea domestică.
„Pe care?" părea că spune Manaru, plescăind din buze şi privindu-i pe rînd.
Cei cu neveste mai urîte sau mai vitrege de fire 20     îşi mişcau mai în voie grumazul; cei ce şi le ştiau sprinţare şi cu ochi fugăreţi rămăseseră cu el înţepenit, aşa cum fulgerul din ochii scrutători îi apucase.
Situaţia începea să devină penibilă. în obrajii loviţi prea pe neaşteptate se întorcea sîngele. Şi revolta 25 se aprindea sub sprîncene, în tăiuşuri de sclipiri. Dar ea strălucea dîrz cît timp ochii stau înfipţi în farfurie; cum se ridicau la Manaru, culoarea li se muia, iar feţele se desfăceau în crestăturile rînjetului umilit, ca un rînd de cepe plesnite de un pumn viguros. 30 Atunci reapăru Zambiloiu.
întunecat şi hotărît, cu ochii zgîiţi asupra lui Manaru, el aluneca în noapte printre mesele posomorite, ca o umbră. într-atîta figura-i era descompusă că nici nu-1 recunoscură la început; iar cînd apucă în lumină, se 35 speriară de înfăţişarea-i sălbatecă. El se înţepeni drept în faţa Iui Manaru şi ochii îi ţîşniră de scîntei. Se sili din greu să-şi desfacă gura încleştată şi fălcile articulară ameninţător: — Domnule...
40 Şi atît. Falca de jos începu să-i tremure, iar obrajii
se făcură pămîntii.
83
10
15
20
25
30
35
40
84
— Ce-i cu tine, Zambilică, îl încuraja Manaru.
— Domnule! repetă cavernos Zambiloiu şi tăcu iar, făcînd sforţări să-şi aducă în gîtlej ameninţarea, somarea, sau cine ştie, provocarea pe care o pregătise acasă sau pe drum.
— Eu credeam că te-ai culcat, Zambilică, încercă să-1 împăciuiască Manaru, pus pe poznă. Doamna Eliza nu s-a culcat ? întrebă apoi de-a dreptul pentru a tăia orice curaj în inima revoltatului.
Dar acesta nu se dădu bătut:
— Domnule, cu începere de mîne, nu mai calci în casa mea ...
Şi toate aceste cuvinte le pronunţă îmbrăcate de hotărîre nestrămutată. Pieptu-i era nespus de agitat, trădînd discuţia violentă avută puţin înainte cu doamna Zambiloiu.
— Păi de ce, mă Zambilică ?
— Domnule, cît a fost glumă a fost... oraşul a început să murmure...
— Acum, noaptea, băgaşi tu de seamă, Zambilică, asta, cînd doarme tot omul?... De cînd tot murmură, Zambilică ... De, nu ştii tu, lumea... parcă tu nu murmuri ... Hai, ia un pahar de vin, colea... treci odată cînd îţi spun...
— Domnule! Eu vorbesc serios! Eu te-am primit în casa mea ca pe un prietin şi dumneata ai încercat să intri în lipsa mea... în orele de biurou...
— De cîte ori am încercat, Zambilică?
— Cum de cîte?... Astăzi! Şi totdeauna uşa-ţi va fi încuiată...
— E, atunci ia loc...
— Crezi că mă sperii ? Eu te vestesc prietineşte ; de mîne n-ai ce mai căuta...
— Adevărat!... De mîne n-am să mai vin, Zambilică... He! eşti mulţumit acum?... Hai, ia loc, şi hai noroc!
Figura lui Zambilică se destinse. Şi chiar toată persoana lui se destinse. Lung şi ciolănos, păru şi mai lung şi mai ciolănos.
— Va să zică, ne-am înţeles! mai îndrugă el, sur? prins de repedea izbîndă.
— Bate mîna, colea, Zambilică !
Zambiloiu privi la ceilalţi, dădu din umeri a: „nu vedeţi cum-îi?" şi începu să rîdă îngăduitor. Şi bătu mîna lui osoasă în palma întinsă şi răsunătoare a lui Manaru, care-1 apucă strîns şi-1 trase pe scaun. 5 Zambiloiu sorbi totuşi pe gînduri paharul rubiniu.
Dacă nu-i decît tot o glumă de-ale lui? N-are acum vreme de ceartă şi-ţi făgăduieşte orişice...
— Noroc, Zambilică! Paharele se apropie şi neas-tîmpăratele raze de rubin se împreună; ai crede că
10     ţîşnesc din mica explozie a ciocnetului.
Zambiloiu văzu pe feţele celelalte zîmbete fugare. Va să zică, mă minte, gîndi el. Va să zică, îşi bate joc de mine! Ochii îi scăpărară şi oasele capului îi intrară şi mai adînc, pe dedesubt, în pielea întinsă şi galbenă.
15 Se sculă în picioare şi, tremurînd de furie, sparse paharul de masă:
— Domnule, eu nu glumesc deloc, înţelegi... Cu asta nu se glumeşte...
Vorbea pe nerăsuflate şi şuierat, şi cînd tăcu, falca 20     de jos se porni iar să joace.
Săltîndu-se puţin şi doar apăsîndu-1 cu un deget pe umăr, Manaru îl aşeză din nou pe scaun:
— Şezi, bă, jos... că te ia mama dracului! Bea şi taci! Cînd îţi spun că nu mai viu, nu mai viu... Cînd
25     ţi-am spus că viu, am venit... vorba  mea e vorbă...
Rîsul lui Mărunţache se porni formidabil zguduind masa; ceilalţi rîdeau în silă. Zambiloiu privi uimit la ei şi nu mai ştiu ce să creadă. „De venit nu mai vine, asta-i lucru hotărît! Parcă, hm! Ce-1 opreşte să nu
30 spună altfel. Dar de ce nu vine ? De ce nu mai vine ? Să se fi speriat de ameninţare?..." Zambiloiu îl privi pe subt gene şi-i cîntări structura de fier. „Haida-de... Şi nepăsarea cu care vorbeşte acum de cu totul alte lucruri. Bine, bine! Hotărît că nu mai vine! Dar de ce,
35     de ce ?"
Un fel de umezeală rece îi cotropi încheieturile şi o durere grea i se lăsă în cap. Şi cu ideea următoare, o furie oarbă îi năvăli cu valuri de sînge în faţă:
— Şi... adică...  de ce?  întrebă  el tare, cu ochii 40     arzînd de friguri în ochii lui Manaru. De ce ziseşi dum^
neata aşa... că nu mai vii...
85
— Păi nurmi spuseşi tu, mă... să nu...
— Bine, bine... dar aşa... ai zis aşa... ca şi cum...
— Ca şi cum ce ?
Zambiloiu se încurcă de tot. Masa păru că rîde 5 singură, căci se zgîlţîia uşor de pîntecele, umflat peste măsură de veselie, al înconjurătorilor. Pe buzele tuturor era un sîsîit de gîşte, care, după sforţări disperate, plesni într-o ruptoare năpraznică de hohote. Iar la veselia ce se dezlănţui nebună luau parte şi paharele, 10     ciocnindu-se subţirel.
Zambiloiu îi privea grozav de holbat, ca şi cînd nu şi-ar fi crezut ochilor. Cînd ? Aceasta era întrebarea care i se plimba prin creier ca un ac înghiţit prin sto-mah. Cînd ? Şi numaidecît pe ochi i se aşternu un luciu 15 gros, sclipitor, şi boabe mari, împroşcînd raze de diamant, se lăsară în jos, pe rădăcina nasului. Se alergau una pe alta ca pe un şiret mătăniile de chilimbar, tot mai mari şi mai repezi.
Apoi dintr-o dată, cu o smuncitură bruscă, o mînă 20    nevăzută îl smulse de pe scaun. El se clătină de cîteva ori, se întoarse pe picioarele subţiri şi porni îmbrîncit de mîna nevăzută, ca un copil orbit de plîns.
în urma lui şi-a rîsului îngheţat, se lăsă tăcere desăvîrşită. Se sculară să plece. Priveau pe furiş pe 25 Manaru, care rămăsese visător, surîzînd la culoarea carafei. Şi ochii lui parcă erau acoperiţi de aceeaşi reţea lucioasă. Dar se scutură ca de frig şi, vîrîndu-şi mînile în buzunare, se ridică şi el. Din ochi îi dispăruse orice urmă de luciu şi culoarea metalului mat îşi făcu loc 30    mai rece şi mai rea ca întotdeauna.
Porniră. La poartă, înainte de a se despărţi, rămaseră iarăşi cîtva pe gînduri, muţi, în noapte.
— Curios, făcu cineva. Adică el să nu fi aflat pînă acum nimic...
35 în iarna care urmă, lungă şi molîie, jilavă şi no^
roioasă, Manaru porni o adevărată vînătoare printre femeile prietinilor. Era de-ajuns să le vadă singure pe stradă, ca din cîţiva paşi să le ajungă şi să înceapă depănatul curtenitoarelor tirade, bălţate de spirite, cînd
40    mai ieftine, cînd mai izbutite, după obraz. Desigur nu
86
se sfia să intre în vorbă chiar cînd doamna era însoţită de bărbat; ba căuta să se întîmple astfel pentru a risipi îngrijorarea stîrnită de glumele cu Zambiloiu. A-tunci, de bună seamă, cuvîntul era măsurat şi ideile 5 pe care le emitea, cîntărite cu precizie de balanţă spiţe-rească, pompau departe peste subiecte pline de tot interesul, însă îndeajuns de asigurătoare pentru deplina pace a căminului. Cu o abilitate pe care experienţa i-o făcu uimitoare, el aducea convorbirea de pe un
10 tărîm pe altul, ca apele unui rîu nărăvaş. Cînd bărbatul era de faţă, doamna Manaru era terfelită în modul cel mai necruţător cu putinţă; şi nu înceta filipica, pînă cînd asistenţii nu interveneau în ajutorul celei absente. Cînd însă se găsea doar între patru ochi
15 cu vreuna, atunci povestea se schimba. Preamărea cu toată admiraţia de care era capabil pe nevastă-sa, ce ştiuse atîta vreme şi cu atîta tact să-şi acordeze inima în două strune; şi nu înţelegea surghiunul pe care singură şi-1 prelungea acolo, la vie, cînd aici ar fi aş-
20 teptat-o aceeaşi libertate (Dumnezeu e martor!), pe care a ştiut totdeauna, tainic şi înţelegător, să i-o dăruiască ! (Doamna Manaru primise poruncă severă prin vier să nu cumva să se urnească spre oraş, fără cuvînt de îngăduire, că mare nefericire o aşteaptă.) Cu Ramură,
25 în seara de la „Grandiflora", făcuse o şotie — cum de altfel a şi ieşit toată împrejurarea din noaptea aceea — tocmai pentru a-i pune în ochi mai cu temei (ca să-i slujească şi lui cînd va fi însurat) prăpastia ce desparte vremurile de altădată, „de vremurile ce-au început să
30 scalde, cu binefăcătoarea lor civilizaţie, pînă şi bietul nostru orăşel".
Aci verva lui Manaru creştea amarnic în „saloanele" pe care le frecventa zilnic. Lua cu înflăcărare apărarea soţiei copile, care vine ca o „mieluşea curată" Ja pieptul
35 bărbatului totdeauna mai în vrîstă, viţiat şi istovit de oraşele şi şcolile pe unde a umblat, care sînt mai mult şcolile vieţii şi ale desfrîului. „Nu! Femeia trebuie să cunoască şi ea anii vîrstei celei mai frumoase. Iu-bească-şi soţul cît va pofti. Dar alături de el iubind
40 pe copilul de aceeaşi vrîstă cu ea, zburdalnic şi naiv ca şi ea, sau pe cel ce a rămas cu inimă de copil, în sfîrşit
87
pe cel de al treilea, pe amicul casei, cum se spune şi care se impune pe zi ce trece, tot mai mult, în lumea cultă, ca o necesitate socială. Dar poţi convinge pe vreunul din bărbaţii  mucigăitei noastre urbe de acest
5 lucru? O, de ar şti ei că numai aşa vă pot apropia, cu adevărat, pe dumneavoastră, soţiile lor, că numai aşa vor putea goni ura şi prefăcătoria dintre cele două sexe! Răspundeţi dumneavoastră, aci, de faţă, singurele în drept să răspundeţi, întăi ca femei pur şi simplu
10     şi pe urmă ca iemei culte?"
Şi ele, care nu se ştie ce-ar fi făcut ca femei „pur şi simplu", se grăbeau să răspundă afirmativ ca femei „culte".
însă asiduitatea vizitelor lui în anume case, la ore
15 cînd de obicei bărbaţii erau la cafenea sau cu ocupaţii, precum poate şi unele şoapte scăpate de ascultătoarele mai puţin culte, produseră în mod firesc din partea soţilor ameninţaţi reacţiunea fatală. Cel mai revoltat dintre ei, inginerul Mişu Ignătescu, interzise formal
20 lui Manaru, într-o seară la Gustav, la aperitive, să-i mai calce pragul. Dar ironiile lui Manaru, incomparabil mai şfichiuitoare ca răspunsurile lui Ignătescu, precum şi felurite gesturi cam nesărate din partea celui dintăi, ca de pildă ciocniri brusce pe trotoar,
25 provenite din întoarceri neaşteptate, prea violente, ca firavul necăjit să nu dea trei paşi în lături, cu un „pardon"! cerut în bătaie de joc; apoi chemarea care nu admitea zăbavă a chelnerului tocmai cînd Ignătescu, singur la o masă opusă celei a lui Manaru şi a
30 numeroasei sale suite, bătea în farfurioară comanda sau poruncea zorit plata; apoi oprirea deodată a muzicei la bal, tocmai cînd surioara lui, venită dintr-un oraş vecin, făcuse primii paşi de dans; apoi, pe lîngă multe altele, un cîntec în sfîrşit cu o strofă ad-hoc, făcînd aluzii
35 prea spirituale, ca să nu devină populară, la nu de mult trecuta administrare a unor fonduri comunale concesionate inginerului printr-un contract foarte îngăduitor; toate acestea izbutiră în cele din urmă să determine pe cel năcăjit să facă singur precum zicea
40 el mea culpa şi să vie cu mîna întinsă la Manaru, asigu-rîndu-1 că s-a lăsat influenţat de îndemnuri străine; că
88
„scrutîndu-şi conştiinţa" s-a convins că nu are dreptul să-i facă nici un „proces de intenţie"; că „vagabondajul" lui Manaru prin domiciliile amicilor îl explică prin „necesitatea inexorabilă" de a-şi deschide sufletul 5 asupra decurîndei lui amărăciuni conjugale; „cui? — celor mai buni duhovnici: femeile"; şi că a văzut în sfîrşit că datoria lui ca prietin şi a tuturor prietinilor, în aceste momente, departe de a-1 alunga, dimpotrivă, trebuie să fie a-1 aduce în mijlocul familiilor, ca prin
10 viaţa tihnită ce-o duc cu femeile şi copiii şi prin bunele exemple să-1 tragă la o parte din drumul pierzării. Iar în surdină, celorlalţi, Ignătescu le mai adăuga că opreliştea stîrneşte curiozitatea şi nesaţul şi că femeia, „fir-ar a dracului ea să fie, domnilor, s-o pui şi-n
15     clopot de sticlă, dacă-i sămînţă rea, tot degeaba!"
Fireşte, neaşteptata retractare produse consternare tocmai în rîndurile prietinilor celor mai buni ai lui Manaru şi celor mai des vizitaţi de el. Dar nici unul nu mai avu gustul să parcurgă curba descrisă de supă-
20 râtul din ajun, pentru a reveni ridicoli la punctul de unde trebuiau să pornească. Pe de altă parte, femeile asigurară în mod unanim că, în mijlocul lor, Manaru e de o cuviinţă exemplară, că nu arare este de o tristeţe care-ţi face milă şi că deprimarea  lui  merge pînă
25 acolo, „încît uneori ochii i se umplu pînă şi de lacrămi".
— Un băiat atît de bine, atît de corect, cu trăsături atît de nobile, şi de ce să n-o spun, un băiat atît de frumos!... Ce-a găsit idioata aceea de Frosica
30 la rotofeiul de Ramură?... Altfel, dragă Mişule, dacă  şi-ar permite...
Cu aceste vorbe îşi termina de obicei doamna Ignătescu părerile ei asupra lui Manaru, cînd „mai discuta" cu bărbatu-său sau în societate.
35 Şi-n vreme ce soţii surîdeau mulţumiţi, numai ele
în de ele observau cu strîngeri nervoase în colţul gurii că ochii celei care a sfîrşit de apărat pe sărmanul năpăstuit planau încă deasupra convorbitorilor, se pierdeau ca într-o ceaţă depărtată, împăienjineau de parcă
40     ar fi descoperit acolo ceva extrem de delicios.
într-o zi, după ce conduse pe Ignătescu la gară, Manaru se grăbi să sune la intrarea minunatei vile în stil românesc, pe care acela abia o clădise puţin timp după expirarea contractului cu primăria. Cinsti frumos,
5 ca de obicei, pe ocheşica servitoare, ce grăbi să-i deschidă la dinainte convenitul semnal, dîndu-i bineţe cu ochii ei mari, recunoscători. Din salon, glasuri ajungeau lămurit pînă în antreul unde Manaru sfîrşise tocmai de scos blana şi-şi potrivea cu mîna părul
10     negru, lucios, dinaintea cuierului cu oglindă.
Soneria răspunde de-a dreptul la bucătărie, iar sosirea lui fu anunţată, ca şi pînă acum, de către servitoare, doamnei Ignătescu prin semne convenţionale; altfel nu se explică frîntura imprundentă de conver-
15 saţie pe care Manaru o prinse distinct, prin uşa puţin întredeschisă a salonului de primire:
— închipuieşte-ţi, draga mea, venind încoa, nebunul ăla de Manaru m-a persecutat pînă-n poarta ta... Dar ce insistenţe!... Cuviincios, desigur, însă
20 m-ameţise...
Manaru, care, văzînd că sunt musafiri, o luase spre o uşă alăturată, cîrni acum spre salon. Cunoscuse glasul. Era într-adevăr al enormei doamne Mărunţache, singura din oraş pe care-şi impusese s-o respecte, nu
25 atît din cauza dimensiunilor ei neobişnuite ce păreau să aibă farmecul lor, cît a prietiniei cu Mărunţache, cel cu haz mare şi veşnic cu asmuţarea pe buze, cînd Manaru îi încredinţa la ureche ultimele succese şi recentele năzuinţi.
30 La vederea noului venit, doamna Mărunţache avu
un gest de spăimîntată surpriză: Manaru nici măcar n-o zărise în ziua aceea, cum nu-şi amintea s-o fi întîlnit de săptămîni întregi. Totuşi (pentru că din vorbele ei îşi văzu imaginea reflectată în dorinţele
35 tuturor, ca într-o încăpere tapetată peste tot cu oglinzi) se prefăcu că n-a auzit nimic şi se purtă într-astfel încît lumină cu totul figura dolofană a statuei de carne — mai ales că apariţia lui, îndată după venirea ei, îi întărea spusele — şi întunecă repede, repede,
40 chipul, pe care n-ai fi ştiut deosebi albul de roz al doamnei Ignătescu, cuprins de mînia roşie-aurie a
90
cîrlionţilor creţi şi zburdalnici, ca de para unui foc tainic şi de neînţeles.
Vizita se scurtă de la sine şi el fu gata să conducă pe doamna Mărunţache acasă şi chiar să mai zăbo-5 vească acolo timpul cît fu nevoie să sădească în tîmplele absentului Mărunţache micile excrescenţe, pe care acesta, sigur de sine, le căuta cu atîta ardoare pe frunţile celorlalţi.
Rămasă singură, doamna Ignătescu fu zguduită
10 de-un teribil acces de lacrimi cu trîmbe de furie, ce fu potolit instantaneu, ba chiar transformat într-un adevărat transport de bucurii divine, cînd se pomeni cu Mişu Ignătescu, năvălind pe uşă, ca adus de vîrtejurile crivăţului stîrnit pe neaşteptate afară. Ignătescu po-
15 vesti că s-a întors de la staţia apropiată, cu trenul ce venea din contra, motivînd că uitase tocmai lucrul cel mai important întru reuşita scopului călătoriei sale. Ori, cu acest negîndit prilej, el arătă doamnei dovezile unei neţărmurite iubiri, aşa cum nu s-a mai
20 întîmplat de cînd o luase. în tot timpul îi săiută mai ales încheieturile degetelor, şi din vorbele lui îngînate ca în delir şi din faptele lui, cineva străin ar fi putut crede că e împins la aceste nebunii subite de-o frenetică recunoştinţă. O ridică în braţe, se îmbată de
25 aroma părului ei îmbibat cu esenţă de roze, o privi cu duioşie în ochii mari, necontenit schimbători între verde şi căprior şi ceti acolo cea mai limpede, cea mai naivă sinceritate. Pe urmă se despărţiră într-o mare efuziune de şăgalnicii şi noi dezmierdări, el ca să plece
30 a doua oară la gară — de astă dată de-a binele — ea să se aşeze la măsuţa ei trandafirie, ca să aştearnă pe-o foaie, la fel de trandafirie, cuvintele:
„Vino neapărat. Mişu întors inopinat ca să plece a doua oară, liniştit şi definitiv. Amănunte îţi voi da 35    personal. O să murim de rîs. Te aştept."
Fără, desigur, nici o iscălitură. O chiti, o puse în plic la fel, şi dînd-o servitoarei, i se păru, privindu-se fugar în oglindă, o petală smulsă din trupul ei, ca să fie purtată pe vînt...  vorba cîn-40 tecului...
91
Şi într-o bună zi invidia femeiască plesni ca gheaţa în mai multe locuri, zgomotoasă, în cîteva din saloanele orăşelului, la mesele de pocher. Răsunară violent apostrofări, dezvăluiri senzaţionale, epitete tari, in-
5 jurii. Dulci intonaţii de privighetoare se schimbară în rîs rău de huhurez sau în indignare de păun. Ieşiri precipitate uimiră servitoarele, uşi trîntite de mîni înmănuşate cutremurară antreele.
A doua zi unii începură să rîdă, dar Manaru rîse
10 mai tare şi le-ngheţă hohotul pe buze. Căci rîsul lui strîngea ca frigul şi era ascuţit ca sloiul de gheaţă. Năsturaş îl provocă în mod public să dezmintă calomniile ce circulau de la o vreme în jurul soţiei sale, „care, domnule, niciodată nu s-ar înjosi să imite tîrîturile
15 altora". Şi apăsă pe „altora" cu un curaj care stîrni admiraţia auditorilor. Manaru, necontenit rîzător, dezminţi cu plăcere:
— Ei iaca, am dezminţit, Năsturaş, acum cred că eşti mulţumit şi rămînem prieteni.
20 — Nu aşa, domnule, nu aşa, spumegă de furie
Năsturaş în faţa acestei seninătăţi.
— Dar cum, Năsturaş...
— Cum, dar cum ? Şi rămase el însuşi atît de mirat că nu mai ştiu ce să mai spună.
25 Şi pentru că bolboroseala ce-i măcina gîtul, şi din
care ţîşneau silabe desperecheate şi stropi de scuipat, tindea să transforme în comicărie eroica lui ieşire, izbuti să rostească de mîntuială: 1—Pe cuvînt de onoare, domnule... 30        ' — Pe ce vrei, Năsturaş.
Hotărît lucru! Era de-un cinism atît de feroce Manaru în răzbunarea lui pe întreaga lume, încît toţi conveniră că trebuie să se ia măsuri urgente.
— Pe prinsoare că nu e adevărat nici a mia parte 35     din ce se spune, domnule! însă nebunul trebuie legat!
Ne compromite familiile, ne demoralizează nevestele.
— S-a isprăvit! Asta-i tactica lui, să ne zdruncine credinţa în femeile noastre.
— Să credem c-au fiert toate în acelaşi cazan de 40     ciorbă cu nevastă-sa.
92
O conspiraţie avu loc în grădina „Grandiflora", lipsită de scaune şi mese în miezul unei nopţi călduţe de februar. După dezbateri extrem de însufleţite, în timpul cărora se respinse cu majoritate covîrşi-
5 toare propunerea tragerii la sorţi a celui care avea să aducă singur la îndeplinire mandatul conspiraţiei, se votă în unanimitate o bătaie la care să ia parte toţi cei prezenţi, pînă la complecta scoatere din funcţiune a celui condamnat.
10 Livizi, cum le şade bine unor conspiratori, îşi
dădură mîinile cruciş, înfăşuraţi ca nişte miri romantici ai nopţii şi ai întunecimilor în beteala firavă a lunii.
Cineva scoase ceasul. Discutaseră cam mult. Era 15     ora patru dimineaţă. Şi tuturor de faţă li se păru că aud patru lovituri grele, grave, sinistre, bătînd darabana destinului. Sentinţa era deci pecetluită de vrerea sorţii.
Porniră hotărîţi şi tăcuţi. Ţepile metalice ale bastoa-20     nelor căzură surd pe pămîntul înţelenit. La poartă se opriră.
„Unde-o fi? Unde-1 găsim? Unde-1 pîndim?... Zambiloiu, care mergea în frunte, fu oprit de tăria acestei probleme, aruncată din urmă ca o piatră în
25 capu-i învolvurat de dorul răzbunării. într-adevăr unde ar putea să fie. Poate s-a retras din vreme şi s-a culcat ca un om cuminte! Păcat de bunătate de avînt. Pînă mîne le trece imbecililor ăstora... Aş, ce să se culce ? Manaru, pe luna asta ! Doamne fereşte! Cine
30 ştie cu nevasta cărui din dobitocii de faţă împarte acum dulceaţa aşternutului! în orice caz, la el, la Zambiloiu, nu putea să fie... şi avu parcă un vag simţimînt de uşurare...
Rînji şi strigă cu veselă răutate:
35 —E, la care...  o fi acuma? (Era să zică „dintre
noi", dar îi fu frică.) însă siguranţa că la el nu mai poate fi îi schimbă repede ironia în durere. Şi i se păru bucuria lui dintăi un pumn de apă aruncată de la etaj şi îngheţînd la mijlocul drumului.
'— Aşa-i, Zambilică, ai dreptate, pe la tine a trecut demult!
Atunci ochii lui scînteiară iarăşi răi şi începu deodată să fredoneze:
5 Unde-o fi
Unde-o însera,
Pe-a cui mînă s-o culca.
Un freamăt trecu printre conspiratori la auzul groaznicelor versuri: 10 —Mi se pare, şopti Gorunescu, că-1 văzui spre
seară apucînd-o pe Tudor Vladimir eseu.
— Cum ţi se pare ? tresări nervos Goruneanu.
— Adică, vorba ta, nu mi se pare deloc...
— Ţi s-a părut.
15 — Nu mi s-a părut deloc. Era pe strada ta şi da
tîrcoale cam prin împrejurul tău.
— Pentru ce nu mi-ai spus pînă acum...
— M...  mi-era greu...  mă-nţelegi...  însă, dacă nu mă înşel, parcă s-a ridicat puţin în vîrful picioarelor,
20     în faţa ferestrei, aia... luminată cu roşu...
— Parcă, dacă nu mă-nşel...  mi se pare; să nu crezi că sînt d-ăia cărora să... pe care să... care să...
— Auzi acum şi p-ăsta ... eu spun ce văzui, băiete, şi zic... să-1 aşteptăm cum intri pe Tudor... asta e...
25 —Şi eu spun că e la nevastă-ta...
— Nu fi porc.
— Porc eşti tu...
— Staţi, nu vă certaţi, interveni Ignătescu... Apoi dac-o luaţi aşa...  niciodată...  uite d-asta şi-a bătut
30 joc şi de unul şi de altul... pentru că am ascuns... Ascultaţi ce vă spun eu: Goruneanu ... poate să aibă mai multă... dreptate...
— Adică vrei să spui că eu, întrerupse Gorunescu.
— Nu tu! Goruneanu are dreptate. De cîteva zile 35     dă necurmat tîrcoale pe Regina Măria...
— Trebuie să fii nebun şi tu...  Păi cînd îl văzui eu pe Vladimirescu...
— L-oi fi văzut...  Eu îl văzui pe Regina Măria, dinaintea porţii tale, şopocăind cu băieţaşul ăla care-1
40     ai în curte.
— Măi Ignătescule, ştiu, dragă, că ai interes ca să le cobori pe toate la nivelul... (şi bătîndu-se cu mîna peste gură)... în sfîrşit, nontina odiosa... însă vezi şi tu... că...
5 O palmă puternică răsună deodată în tăcerea desă-
vîrşită.
— Şi ce dai aşa, măi păcătosule ? răcni de astă dată Luncescu... Ce te mai fereşti în dosul palmelor? A ajuns  scandal  public  povestea   cu nevastă-ta.
10 De şase luni de cînd ţi-e musafirul cel mai credincios...
Bărbia lui Ignătescu începu să tremure. Palma lui descrise din nou, fulgerător, o frîntură de cerc spre obrazul negru şi uscat al lui Luncescu. La jumătate 15     de drum, însă, se opri, împiedecată de brusca şi imperioasa  nevoie a unei explicaţii.
— Ei şi de ce crezi tu, măi dobitocule, că vine de atîta amar de vreme ? Să spun eu! Pentru că întîm-pină rezistenţă, neghiobule; pe cînd la tine şi-a făcut
20 omul treaba demult, a scuipat şi a plecat... n-auzeai cum îşi bătea lumea joc de tine?...
Luncescu se clatină, cît era de lung şi de subţire, ca un par desţepenit din strînsoarea voinică a pă-mîntului.
25 Şi micului discurs al lui Ignătescu, îi urmă repede
deschiderea ostilităţilor, care fu marcată printr-un ropot grăbit de palme, ca o ţăcăneală de mitralieră.
Pe urmă bastoanele intrară în funcţiune şi tabăra se-mpărţi în două.
30 Numai Zambiloiu sta deoparte şi contempla trist
împrejurarea: cu ce plăcere şi-ar fi întins şi el spinarea acestei ploi binefăcătoare, dacă i-ar fi rămas numai o sămînţă de nădejde.
Lupta trezi resentimente vechi. Cuvinte, de luni
35 întregi oprite în gît, îşi făcură loc mînioase. Bastoanele şuierau. Pumnii, bizar, cu cît deveneau mai grei, cu atît săreau mai agil. Gardistul speriat din somn începu să fluiere; iar prepusul domnului Alexandru Cocoşel pentru a-i păzi grădina peste iarnă, cu ochii cîrpiţi
40 şi îmbrăcat pe jumătate, începu să se văicărească milog:
94
95
— Aoleo, boierilor... cîrmiţi mai pe stradă, că-mi spargeţi geamurile!
O lovitură greşită îl reduse însă la tăcere. Dar atunci un glas îngrozitor, pătrunzînd în noapte 5     ca o voce supranaturală din scripturile sfinte, răgi un chiot prelung umplînd toată bolta cerului şi tot oraşul întunecat. Şi ca la un semnal divin, taberele se despâr^ ţiră; combatanţii înlemniră cu gesturile în aer.
Din neguri, în mantia-i de cauciuc, apăru silueta 10     zveltă a lui Manaru.
— Ce dracu v-a apucat, dragii mei ?
El înainta cu pasul lui larg, cu ochii rîzători în bătaia becului infirm al străzii, cu sufletul beat de cine ştie ce nou succes. Mîna lui despică grămada ca barda 15 voievodului şi de îndată se găsi tocmai în inima încăierării, unde degetele lui Gorunescu stăteau încă încurcate în chiotorile jiletcei lui Goruneanu; dar el îi desfăcu pe loc cu tăiuşul braţului de fier.
— A, va să zică îi ţii parte! strigă Gorunescu, 20     zbătîndu-se furios să-şi apuce din nou prada.
însă cînd se trezi drept în gard, în loc să schiaune şi să ameninţe, cum avea obiceiul, începu deodată să aplaude:
— Foarte bine! Foarte bine! De ce să nu-i ţii 25     partea? Te înţeleg, cavalerule ocrotitor... Bravo, ie
înţeleg, îţi dau dreptate şi te scuz.
Cuvintele acestea, ca şi teribilul rîs, ce urmă, al conspiratorilor, plesniră ca plumbii cnutului în obrazul lui Goruneanu. într-adevăr, la fel cu toată
30 lumea de faţă, pînă şi el observase că-n descăierarea asta, luarea-aminte a lui Manaru se concentrase toată în jurul lui şi că, vădit lucru, îl părtinise mai mult sau mai puţin. Oare să fi fost cumva vreo răsplată? Şi cînd afară de întrebarea aceasta, scrisă cu litere de
35 sînge, el nu mai văzu nimic altceva în golul minţii, ochii i se dădură peste cap şi cu disperarea poltronului, degetele i se înfipseră în beregata protectorului.
Conspiratorii, cîştigaţi de interesul scenei şi liniştiţi de minune despre partea drumurilor bătute de Manaru
40 în astă-noapte, se dădură liniştiţi de o parte şi de alta. Lupta fu desigur scurtă şi Goruneanu adus repede,
96
repede, cu mîinile la spate. Totuşi Manaru se purtă neînchipuit de uman cu învinsul, ceea ce stîrni aclamaţiile vesele ale mulţimii complect cucerite, ba chiar îl sărută pe frunte, asigurîndu-1 şi pe viitor de neţărmu-
5 rita lui prietinie. Şi atunci nebunia lui Goruneanu de asemeni nu mai cunoscu ţărmuri; degetele lui se împlîntară crispîndu-se nervos în buzunarul de la spate şi, la lumina searbădă a felinarului municipal, tocul de piele de căprioară al revolverului îi răsări în stînga,
10 cenuşiu şi gras ca un pitpalac, în vreme ce dreapta desfăcea febrilă încheietoarea de portofel. însă dreapta lui Manaru fu mai promptă, aşa că în secunda următoare asistenţa putu vedea ţeava revolverului însuşi lucind în mîna lui Manaru, iar tocul dezumflat în aceea
15     a lui Goruneanu.
— Frumos trofeu, declară Manaru, contemplîndu-1. Apoi îl puse în buzunar: Să pofteşti mîne să-1 ridici de la domiciliul subsemnatului. Vezi? Ar trebui să nu ţi-1 mai dau. Dar te iert; mi-eşti scump şi te iubesc,
20 Gorunule dragă! (Şi-nainte ca el să se apere, îl sărută din nou.) Toţi sunteţi nişte suciţi! continuă mustrător Manaru... Născociţi o grămadă de bazaconii şi pe urmă singuri nu ştiţi cum să vă scăpaţi de ele. Ascul-taţi-mă pe mine: mîniaţi-vă pe fapte, nu pe vorbe...
25 Cuvintele acestea spuse verde şi neted în noapte,
cu timbru şi tîlc apostolic, avură adînci ecouri în inimile de faţă. Nu mai trebui mult ca pacea şi armonia să se reîntoarcă şi cu toţii porniră înfrăţiţi şi însufleţiţi.
30 în urma zgomotosului grup, dibuia ca un orb
Zambiloiu. El doar era mîniat pe fapte şi nu pe vorbe. Totuşi marea veselie dinaintea lui strecura o rază de veselie şi în urmă: „Te pomeneşti c-o fi tot vorbe... Parcă, he! Cine ce-a văzut?..."
35 Tot în piaţa oraşului, în dosul „Cafeului Gustav",
se află şi berăria-varieteu, cu titulatura curioasă „Hotel Bucureşti" (are camere numai pentru „artiste"), localul de iarnă al domnului Cocoşel. Casă străveche, lungăreaţă şi scundă, hotelul îşi sticleşte ochii roşii în
40     nesfîrşitul nopţilor de iarnă, şi pufăieşte fum pe coşuri,
ca un tren gata de pornire. Aici samsarii statoresc ruptoarea vinurilor, aici se beau adălmaşele, aici se înteţesc chefurile hibernale, care pot dura cîte trei zile cu nopţile lor. (După care, cînd descind pe pă-5 mîntul ce se învîrteşte cu ei, de atîta drum, muştereii lui Alexandru declară c-au călătorit cu „transsiberianul".) Un pian automat zdrăncăne cu înverşunare la fiecare nouă monedă împinsă în cutiuţă; iar pe cîteva scaune aliniate de părete, patru fete vopsite
10 moţăie monoton şi bat toate odată tactul cîntecelor mecanice, cu o viteză de parcă ar fi puse în legătură, prin sîrme invizibile, cu sipetul muzical. Sînt artistele care-şi aşteaptă rîndul. Deodată pianul tace şi începe brusc marşul vioarei, al cobzei şi al ţambalului; ţiganii
15 în1 negre-verzui („olive", cum spune vătaful lor) se încovoaie mlădioşi pe instrumentele afumate şi salută obişnuiţii localului, cu surîsuri largi, dezvelind danturi albe şi puternice. După cîteva tacturi, marşul se transformă neapărat în vals. Şi iarăşi după cîteva tacturi,
20 se schimbă în altceva necunoscut, un fel de introducere bizară şi zgomotoasă, ai zice un început de jazz, dacă una din artiste, cea mai nou-venită, n-ar sări de la locu-i, de lîngă pianul automat, şi nu s-ar propti într-un picior, plimbînd pe celălalt în urmă,
25 cum ar da un animal dintr-o coadă vîrtoasă, întin-zîndu-se în chip de salut graţios peste rampa lăutarilor. Arcuşurile se grăbesc atunci să isprăvească introducerea şi chiar cele mînuite mai repede sfîrşesc înaintea celorlalte; iar prea de tot rămasele în urmă
30 întrerup cîntecul pur şi simplu. Artista se aşează de astă dată solid pe amîndouă picioarele, îşi dă pieptul înainte şi porneşte cu accent energic:
— Ble-riot s-a supărat Im tam... tam, tam...
Publicul o priveşte cu ochii crunt de judecător: ce are a face Bleriot? Asta-i poveste scoasă din lada de vechituri! Dar ea surîde îngereşte uităturilor de lup,
35
1 Atît în „Viaţa românească", p. 282, cît şi în volumul din 1928, p. 47, lipseşte, probabil, cuvîntul haine.
98
care-i înfulică picioarele lungi, mijlocul strîns, sînii prea tremurători. („Asta-i prospătură, nea Niculae!") Aşa i s-a spus de către cine a învăţat-o : să zîmbească într-una, cît ţine „numărul". Şi ea zîmbeşte cu încă-
5 păţinare grozavilor ochi sticlind de parcă-s boabe de chiciură sub lună. în cele din urmă tot îi topeşte, îi îmblînzeşte; în orice caz e bine făcută! Aplauze pornesc răzleţe din colţuri; două, trei şi mor. Succesul e hotărît. Cu farfurioara' în mînă se avîntă la chetă. Surîsul n-a
10 părăsit-o, ba chiar a crescut, căci buzele înroşite pînă peste margini fac o pată roşie atît de mare pe faţa văruită, de parcă ar ţine o garoafă între dinţi.
Deodată, surîs, ochi dulci, garoafe dispar; o mască sinistră cu ochi mici şi răi, brăzdată de creţuri adînci,
15 cu o gură exagerat de mare, de strîmbă şi de roşie, ca şi cum i-ar fi smuls cineva limba, s-a aşezat pe chipul zîmbi tor. Se aude un: „porcule!" îndesat şi demn. Cineva, desigur, fusese obraznic pe sub masă. „Eu nu sunt d-alea, mojicilor!" şi cu privire de regină
20 ofensată, ea lasă în grabă masa mojicilor, care se văd după haine cîte parale fac, căutînd parcă aprobare departe de tot, în fundul sălii, unde grupul Manaru s-a prăpădit de rîs, de la începutul cîntecului şi pînă acum. Şi zîmbetul, prins din veselia mesei înecate în
25 fum de tutun, la început nehotărît, pîlpîie cu tot mai multă stăruinţă şi luminează iarăşi masca de var.
în timpul intermezzo-ului, adică al chetei, orchestra delectează pe auditori cu „naţionale". E rîndul chit ţaristului:
30
... Toate lămpile s-au stins, Numai la fereastra ta Arde lamba ca o stea.
35
Dar cheta se sfîrşeşte, cîntăreaţa s-a aşezat între Manaru şi Mărunţache. Ea chirăie ostentativ, cătînd mîndră la tovarăşele rămase la rînd şi rîde grozav de zgomotos, căci glumele pe sub masă au început să-i facă plăcere. (Nu uită totuşi să mai arunce din cînd în cînd ochi plini de cel mai nemărginit dezgust spre masa mojicilor.) Iar cîntăreţele celelalte se perin-
99
dează pe estradă în pîcla din ce în ce mai groasă. Miroase a vin proaspăt şi a rom. Apoi deodată mirosul pătrunzător al fripturii la grătar umple nările aţî-ţător. Cîntă acum artista a treia; cîntă pe franţuzeşte: 5     e franţuzoaica localului:
Ninon, Ninon ! Ne dis pas non...
Şi vocea ei plîngătoare se întinde spre masa boierilor ca o mustrare dureroasă. Lîngă Manaru, pînă
10 ieri, era locul ei. Sub cununa părului oxigenat, ochii parcă-i lăcrimează în lumina clipicioasă, iar cutele pe care fardul topit de sudoare le dezvăluie nesimţit pe faţa puhavă par a fi urme de plîns. E tragică în disperarea cîntecului.  însă deodată îşi revine şi ca
15 o franţuzoaică veritabilă ce se simte, îşi aruncă mîndră capul îndărăt. Cîntecul e altul: sprinten, săltăreţ. Piciorul îi bate nervos tactul; apoi porneşte cu paşi mărunţi şi măsuraţi înapoi, se opreşte bătînd pantofii, revine majestuos cu mîna la tîmplă, salutînd mili-
20     tăreşte:
Je suiş la belle Margct Im-tam-im tam-im-tam, tam... J'y viens de Chicago Im-tam-im tam...
25
30
35
Şi glasul ei devine din ce în ce mai eroic în învăl-măşagul de mirosuri şi de zgomote, în privirile de entuziasm timid ale practicanţilor de la judecătorie şi ale vînzătorilor din magazine, neînţelegători ai acestui jargon, pentru ei păsăresc, uimiţi de bravura ei galică.
E un zbucium grozav în gîtlejul de contraltă cvadragenară al franţuzoaicei, naufragiată în umilul orăşel oltenesc. Vocea a început să-i gîlgîie falş, căci, atacînd refrenul, corul lui Manaru nu s-a grăbit, ca de obicei, s-o însoţească cu urlet tunător de bas, cu darabană bătută zgomotos în masă, cu clinchet de cuţit în pahare. Nu, Manaru, acest „gaillard" înalt, subţire şi brun, vesel, vorbăreţ şi chefliu ca şi cel mai autentic marseiez, era aproape întors cu spatele spre estradă, gură în
gură cu nou-venita. Toată masa părea că ascultă la glumele lor; Ramură singur mai privea cu ochi focoşi la scena cea scundă, pe care acum se juca o puternică dramă. însă „la belle Margot" nu putuse
5 pune la inimă pe acest bucălat blond şi roşcovan; vocea ei şuiera acum de gelozie şi de mîndrie înfrîntă; o clipă şovăitoare, îşi reveni cu puteri înzecite. Aplauze răsunară în toate părţile; chiar şi la masa boierească. Nu se duse la chetă. Cînd se făcu din nou tăcere, un
10 bătrîn lung şi galben, cu faţa încreţită, se ridică în picioare şi trosni deasupra capului din trei degete.
— Un pol şi-o roblăl declară el cu o voce de parcă ar fi vorbit printr-un butoi gol.
Porniră rîsete şi asmuţituri. 15 —Şezi jos, nea Niculae!
Dar nea Niculae tăie ceva cu arătătorul în aer şi se aşeză grav la masă, trecîndu-şi printre două degete mustăţile umede şi parcă înverzite.
— Negostor, n-auzi ?
20 Şi făcu cu ochiul la sticla goală, plescăind dintr-un
colţ de buze. Apoi fredona:
Marioară... dintre monţi...
Pe urmă înghiţind în sec, ca un fel de pauză, 25     reîncepu acelaşi unic vers, încercîndu-1 pe mai multe tonuri.
Franţuzoaica se lăsă tristă pe scaun, singură la masă. Ea privea cu zîmbitoare melancolie îmbierile nenumăraţilor admiratori, făcute cu gesturi muţeşti sau într-un idiom cu totul necunoscut filologilor fran-30 cezi.
— Q'ue-ce-que-les vous, ma chere ?
— J'ai vous l'honneur, ma'm'aselle!
Dar ochii îi luceau într-atîta, că parcă stau să podidească în lacrimi. 35 Ramură veni la dînsa. Ochii ei albaştri se umbriră.
Consolarea acestui inoportun, pe care, hotărît, nu-1 putea suferi, o umilea şi o indigna, iar complimentele lui neghioabe, ca şi imprecaţiunile la adresa lui Manaru,
100
101
că poate să neglijeze „une colombe si blanche", o scoteau din sărite. Tocmai atunci Manaru întoarse privirile.
— Venez ici tous Ies deux ! îi pofti el îndată.
Ramură avu o uşoară încruntătură fugară; franţuzoaica păru că ezită; cu totul altfel ar fi vrut să fie chemată.
— Iată, s-a întors iar la pupăza aceea ! strigă Ramură triumfător şi repetă pe franţuzeşte, pentru că „la belle Margot" era nedumerită asupra cuvîntului „pupăză" (îl traduse cu „pie", ceea ce tot aduse un zîmbet pe figura amărîtă). El era chiar gata să se aşeze din nou la acest zîmbet pe scaunul de pe care, urmînd mişcarea ei, tocmai se ridicase, însă franţuzoaica alunecă zglobie de lîngă dînsul şi se opri la stînga lui Manaru.
Ramură se luă după ea şi se aşeză alături. Noi comenzi răsunară. Margot nu asculta deloc ce-i spunea Ramură. Urechea ei dreaptă sta ţintită la şoaptele lui Manaru şi la chicotele coţofanei; atît de atentă că luase şi puterea urechei stingi. Aşa că Ramură trebuia să repete de trei şi de patru ori aceleaşi vorbe. Totuşi el nu se da bătut; stăruia cu îndîrjire în propunerile lui:
— Ne dis pas non, Ninon...
Franţuzoaica, distrată, părea să consimtă. Dar cînd el se grăbea, atunci, să precizeze termenul şi condiţiile, ea se ferea îngrozită:
— Mais qu'est-ce que j'ai dit, moi ? Cest toujours non...
— Vous avez consenti...
— Je n'y faisais pas attention.
Ramură spumega. El, care avea faima cuceritorului irezistibil, era compromis cu totul în faţa amicilor de la masă, căci cocota asta răspundea prea tare şoaptelor lui. Refuzul unei cîntăreţe, şi încă cvadragenare, îl scotea din sărite. Şi doar despre dînsul se dusese vorba că nu lasă să treacă o artistă pe la localul de iarnă al lui Alexandru Cocoşel fără ca să nu treacă şi el pe la dînsa. Şi vorba se mai ducea că eJ nici nu plăteşte vreodată, privilegiu unic în acest orăşel, de cînd există într-însul un cafe-chantant. Iar el auzise
vorba asta şi părea că nu-i displace deloc. Ba dimpotrivă.
El îşi răsucea colţul mustăţii roşcovane cu sălbă-tăcie, totuşi pe figura contractată de supărare păstra 5 necontenit un zîmbet pentru asistenţi şi-1 însoţea adesea de un clipit din ochi, cu înţeles, fără să observe că aceştia nu-1 luau în seamă, prinşi de vîrtejul rîsului zgomotos din jurul lui Manaru şi al pupăzii. De la un timp chiar Margot se-ntorsese aproape complect cu
10 spatele la dînsul şi părea că ia parte directă la hazul general. însă Manaru, probabil din nebăgare de seamă sau pentru a-şi aşeza şi mai bine cotul pe masă, îi întoarse la rîndu-i tot spatele său voinic şi arcuit. Gestul acesta îndîrji cu desăvîrşire pe franţuzoaică.
15 Ea reveni la Ramură, fără un pic de sînge în obraz, şi surise cu un rînjet zdrobit, care-i lungi buzele pînă-n sfîrcul urechilor galbene, ca de cadavru proaspăt.
— Ah, dis-moi que'q'chose. Pentru ce tăcut ? Gura lui Ramură se întinse şi ea pînă la urechi
20 şi părea că dacă ar fi avut loc, s-ar fi întins şi mai departe.
Tocmeala nu dură mult. Tratativele fură împuternicite prin strîngerea unui genunchi al ei între genunchii lui şi printr-o strîngere de braţ, mai sus de cot.
25 Localul începuse să se'golească. La masa mojicilor
o violentă controversă se iscă între chelnări şi consumatori asupra numărului comenzilor, a preţului şi a calităţii consumaţiilor. Domnu Niculae, care stătuse, ca de obicei, singur tot timpul serii, vroi să plece.
30 — Ha, ha, domnu Niculae, ai luat faţa de masă
după dumneata.
Domnu Niculae se uită cu ochii împăienjiniţi înapoi şi pe urmă fixă încruntat pe interpelator:
— N-am plecat de tot, strigă el sus şi tare, agi-35     tîndu-şi arătătorul în aer, apoi ridicîndu-1 brusc spre
tavan, asigură: „un pol şi-o robia!" Pe urmă fredona scurt:
Maricară dintre monţi...
103;
Şi porni în volte scurte, inegale şi în sensuri diferite, dar în aşa fel că ultimul sens fu de-a dreptul în uşa ce parcă-1 aspiră ca o gură de întuneric.
Curenţi reci se strecurară şerpuitori prin spatele 5 întîrziaţilor.
— Hai să mergem, şopti Ramură la urechea franţuzoaicei, înfrigurat şi tremurînd ca o piftie, aşa cum de obicei devenea înaintea femeilor, în momente ho-tărîtoare.
10 Dar ea refuză să meargă de pe-acuma. Cînd se va
închide localul, da! Atunci pleacă toate fetele. Acum s-ar supăra chiar patronul.
Ramură mai aşteptă puţin şi pe urmă deveni şi mai insistent. Ea trebui să cedeze, aruncînd o ultimă 15     privire în ceafa lui Manaru. Dacă el vrea astfel!
Dar atunci se-ntoarse Manaru. Privi cu mirare la Ramură, apoi coborî ochii pe franţuzoaică.
— Margot, strigă el... Tu erai'aci, lîngă mine, frumuseţe în declin, îi spuse el mîngîind-o pe guşa
20 moale şi albă... Pe domnişoara Bleriot o cunoşti?... Faceţi cunoştinţă, dragile mele...
Ramură rîdea prosteşte şi pe nevăzute trăgea pe franţuzoaică de haine. Dar Margot se scutură deodată ca un curcan înfuriat.
25 —Fiche-moi la paixl
Şi pentru că, de ciudă, el o ciupi cam adînc, ea izbucni într-un şir de blesteme franco-române, printre care nu uită să strecoare cîte-o trăsătură din portretul lui Ramură, aşa cum îl vedea acum, cu ochii holbaţi
30 de furie. Impresiunile ei, în faţa acestui portret, ce se reconstituia astfel bucată cu bucată, erau aşa de groaznice însă, că Ramură roşi, apoi îngălbeni. Mînia ei culmina într-un persiflaj de foburg, la adresa neghioabelor („puisque j'ai entendu que vous etes'ci une
35 sorte de don Juan") care au putut să cedeze unui astfel de caltaboş. „Pfui !..."
Şi scuipă cu atîta greaţă, că Ramură simţi cum stropii sar din podea în obrazul lui. Un hohot formidabil se dezlănţui la masă. Doar Manaru rîdea puţin
-40 cam încruntat şi foarte încurcat, neştiind dacă trebuie să se-nveselească mai departe sau să se supere.
104
Atunci se întîmplă ceva cu totul neaşteptat. Ramură, roşu ca o sfeclă, ridică deodată palma lui grăsună deasupra franţuzoaicei; Manaru i-o opri în cădere şi amîndoi se priviră adînc — deşi un moment numai — 5     foarte adînc şi răscolitor.
Dar Ramură se însenină cel dintîi.
— N-am ce-ţi face, rînji el, şi dinţii albi apărură mici, de şoarece, din dosul buzelor cărnoase. Eşti mai tare ... Ai un succes ... care mă dezarmează ...
10 însă păli deodată, căci ochii lui Manaru recăpă-
tară luciul acela groaznic de oţel.
Fu ca repedea sclipire a două tăiuşuri ce se ciocnesc. Pe urmă Ramură se grăbi să iasă. Manaru goli trei pahare pe nerăsuflate, cum făcea cînd era rău întărîtat,
15     şi bătu cu pumnul în masă.
— Să ridicăm şedinţa, strigă el sălbatec. Eu rămîn cu franţuştele astea, declară apoi, mîngîindu-le pe amîndouă subt bărbie şi privindu-le pe rînd cu un surîs larg, beţiv.  Mergem cîteşitrei...  facem figuri...
20 Şi plesni iarăşi cu pumnul în masă, de se cutremu-
rară sticlele şi paharele.
Abia într-un tîrziu se trezi din mînie, singur în tot localul, cu fiecare din ele pe cîte un genunchi. Le ridică pe amîndouă cu cîte o mînă, ca pe două 25 pachete, şi porni pe uşa din fund, în vreme ce fetele chicoteau de spaimă şi admiraţie subt strînsoarea muşchilor de piatră.
După cîţiva paşi se opri.
—Nu! strigă cît îl lua gura, frîngîndu-şi uitătura 30     dură de statura arămie şi gheboasă a domnului Alexandru Cocoşel, care apăruse mic în prag, ca un cîne roşu cu cap de om... Nu aici!... La mine acasă, în patul conjugal...
Şi izbucni în rîs grozav dinaintea acestei idei năs-35     truşnice.   Iar fetele, lipite de pieptu-i, se priviră rî-zînd fugar, redeveniră apoi serioase şi-şi întoarseră spatele cu dispreţ. Ieşiră.
în urmă-le, Alexandru Cocoşel îşi săltă ghebul 40     şi-şi frecă mînile punctate de pistrui. în lumina roşie obosită a becurilor, părul lui roşu părea că luase foc.
10
15
.20
25
.30
.35
-40
.106
Se strecură printre mesele pe care le întrecea doar cu tidva şi începu să urle la slugi:
— Mai repede, că se face ziuă!
Apoi se îndreptă spre „casă", legănîndu-şi într-o parte şi într-alta capul ce ieşea din cocoaşe ca dintr-o cutie.
în coloanele groase de praf, stîrnite de măturoaie, şi-n răceala aerului năvălit prin uşile larg deschise, domnul Alexandru îşi făcu şoptind socotelile. Capul i se legăna într-una, automat, ca o jucărie curioasă, neobişnuit de mare.
Fetele plecară de la Manaru a doua zi, puţin înainte de ora prînzului în văzul întregii lumi. Manaru le primise chiar în camera de culcare şi se trînti cu ele în cele două paturi conjugale, alipite unul de altul în mijlocul odăii. Toată noaptea se petrecu o orgie sinistră, cu ţipete şi chirăituri sălbatece, care trezi servitorii, îi aduse spăimîntaţi în antreu şi-i făcu să se privească buimaci de somn şi de neînţelegere. Pe urmă unul descoperi un colţ al perdelei şi ochiul îi scormoni în lumina mare dinăuntru. îşi perindară apoi rînd pe rînd văzul la colţul viclean, şi cum îl puneau acolo, ochiul şters al fiecăruia se-acoperea deodată de-un luciu sticlos. începuse să se îndese unul într-altul şi să-şi dea brînci. Privirile lor luau acum înfăţişări turburi, mînile lor îndrăzneţe se zbăteau lacome şi ascuţite ca nişte cîrlige asupra fetei din casă, care abia îşi mai putea feri pieptul şi înăbuşi chicotele, făcînd-o s-o ia la fugă în lungul sălii, urmată de aproape de suflarea caldă a rîndaşului. Pe urmă, în tăcerea nopţii, răsună puternic trîntitul unei uşi depărtate, zgomot care scoase din minţi pe Marin, băietanul argat trimes de la vie. îl făcu să-nlănţuie cu putere pe bucătăreasa Ilina, ţigancă cu părul pe trei sferturi argintiu, trăgînd-o de la fereastra unde rămăsese zgîită, molfăind vorbe neînţelese din gingii şi făcîndu-şi cruce.
Dar peste cîtva timp, cîteşipatru erau iarăşi grămadă la pîndă. Una din artiste descoperi chiar ochiul iscoditor, pătrunzînd lucios şi împungător prin colţul
perdelei, de parcă tocmai luciul lui mistuitor dăduse sfredel petecului de geam. Ea se înspăimîntă şi ţipă atît de tare, că îndată cîrdul de servitori o luă la goană, în lungul sălii colţurate, cu baba în urmă.
înăuntru tropotul neregulat veni ca un zgomot material şi fetele se cutremurai ă, vîrîndu-se sperioase subt subţioarele lui Manaru. Dar el rîse nespus de voios de această întîmplare; văzu ştafeta pornind cu precizie în zorii zilei spre Dealul Verdei şi inima îi crescu de fericire.
Manaru trece zîmbitor prin lumea toată a orăşe-
15 lului, multă şi bălţată, de duminecă. El ceteşte în mintea tuturor scena din noaptea trecută, amplificată. Nu ştie de ce sufletul îi rîde de fericire; poate pentru că de acum nici un ochi nu-1 va mai deşira cu compătimirea lui! Ah, ochiul ăsta scormonitor al mulţimii
20 cum taie şi cum sfîşie, cum doare! Acum i-a înfrînt tăria, 1-a uluit, 1-a înfricoşat. E cu neputinţă să nu exulţi la priveliştea acestui ochi răpus, umilit, cu multiplele-i lumini frînte şi piezişe!
El îşi leagănă acum corpul înalt şi subţire într-un
25 grup de prietini, care-1 tachinează cu glume proaste, îi priveşte cu indulgentă superioritate şi-n gîndu-i face socoteala de cîte ori avusese pe fiecare din nevestele lor. Şuvoaiele de burghezi se desfac de grupul zgomotos al boierilor, ca apele încontinuu reînnoite
30 ale pîrăului de un pietroi colţuros. Se împreună apoi la un loc, după ce salută cu plecăciuni adînci şi zîmbesc, închizînd dintr-un ochi:
— Conu Iorgu Manaru...
— A dat iama prin femeile boierilor.
35 — Dec, dar lui Ramură n-are ce să-i facă.
— Nu ştiţi!... I-a poruncit să se însoare cît mai curînd... altfel...
Manaru priveşte deasupra oraşului întreg, strîns în juru-i în ziua aceasta de sărbătoare, ca un stăpî-40     nitor clientela ce i se închină. Tot ce aduce a cît de puţină frumuseţe dintre femeile acestea, care trec în
107
foşnete de stofe şi-n legănări ritmice, el a cunoscut, a avut, a stăpînit. El ştie toate dedesupturile lor şi-i place să şi le amintească, privind pe subt gene cum îşi plimbă în grup siluetele elegante în costumuri fumurii
5 sau în tonuri stinse de iarnă, în saluturile exagerat de ceremonioase ale meşteşugăreselor, înzorzonate ţipător, comentînd, în şoapte respectuoase, numele animalelor în pielea cărora cocoanele s-au îmbrăcat.
Şi toată această perindare de tonuri şi culori,
10 pătată de sîngele soarelui ce moare, i se pare un imens dans pe care concetăţenii i-1 oferă, nemernici şi temători.
în adîncurile bolţii, albastrul ia o culoare rece, metalică; în apus au rămas doar nori lungi, tăind
15 cerul de la o margine la alta, şi sulemeniţi diferit, strigător şi încurcat. Ai zice gratii suspendate în infinit, pe care s-au cocoţat pasările măiastre ale amurgului; un învălmăşag de aripi, care se zbat uşor, îşi potrivesc un loc mai bun, se înfrăţesc subt împăcarea
20 somnului. Iar plumbul înserării le înfăşură în valurile uitării, pe nesimţite, ca o mînă duioasă de gospodină, tot mai mult...
Prietinii au plecat.
Manaru se simte mulţumit peste fire : în gît îi
25 izvorăşte parcă un gust dulce, de licoare îmbătătoare. Şi-i simte parfumul răspîndindu-i-se prin toate membrele, umplîndu-i tot corpul. Amurgul, lumea aceasta care zîmbeşte, petrecerea din noaptea trecută, petrecerile din nopţile trecute, atîtea femei de tot felul:
30 slabe, corpolente, blonde, oacheşe, înalte, mici, femei cu pielea albă ca laptele sau roză ca aurora, de un brun sidefiu, mistuindu-se în invizibile flăcări violacee, subţiri şi reci ca vinele marmorei, sau de-un brun arămiu, cald şi poftitor ca dulcea coloare a ciocolatei,
35 cu feţe ovale sau prelungi, cu pieptănături linse sau zburlite; cu ochi sfărămături de oglinzi cereşti,verziu ca tremurul frunzei în soare sau fulgere negre, rosto-golindu-se ca privirile de tigru în orbite şi apoi fixe şi pironitoare, ca uitătura fascinantă a şarpelui...
40 Toate, totul, întregul, nemărginitul strîns în două braţe omeneşti, în braţele lui ! Pînă acum era doar
108
o singură femeie pe care şi-o amintea cu o neobişnuită claritate în cele mai ascunse amănunţimi ale corpului şi sufletului: o vedea parcă la picioare-i şi parcă o cerceta cu o lupă uriaşă şi atotcuprinzătoare, căci o 5 vedea toată deodată, în toate ale ei... O vedea şi-i venea să rîdă: atîta ciudă, pentru atîta lucru... cînd braţele lui puteau cuprinde nemărginitul.
-— N-aţi mai venit pe la noi, domnule, şi lucrul ăsta o să te coste amarnic! îl ameninţă în treacăt,
10 din vîrful buzelor, silueta înaltă, învorvorită în blănuri, a doamnei Ignătescu.
Ea se mai îndepărtă cîţiva paşi, apoi se întoarse, şi aproape de tot lîngă dînsul, din fularul uriaş de castor, picură iarăşi în urechea lui chemarea sfielnică,
15     tremurătoare:
— Mîne, la cinci, sînt singură... Păru că ar mai vrea să spună ceva, dar vocea se opreşte de emoţie. Ea trecu, dar Manaru rămăsese înecat în atîta zbucium cît putu vedea doar printr-o
20 ochire fugară, în sufletu-i trecător. „Sărmănica, ea mă iubeşte încă!" şopti el înduioşat, amintindu-şi vocea timidă şi moale, de parcă ar fi fost udă de la-crămi. Se va duce! îşi strînse pumnii şi se întinse de umeri cu voluptate reţinută. „Ah, viaţa!" făcu el
25 şi aruncă din nou privirea de cuceritor peste mulţimea de capete, peste care forfota dihăniilor imateriale ale întunericului începuse să se lase în haite mai compacte...
Atunci fu deodată o tăcere; apoi trecu ca o rumoare: orişicum, prin urechile lui Manaru a vibrat ca o ru-
30 moare. Lumea trotuarului parcă se despică în două, ca să facă loc unei părechi, ce înainta agale spre dînsul, răspunzînd cu simplitate şi binevoitor la neîncetatele saluturi. înainte de a-i zări bine prin negura crescîndă, îi ghici. Cum nu se gîndise niciodată la dînşii?
35 Erau domnul şi doamna Moraru, sau cum li se
spune în orăşel: Moraru şi Morăriţa. Se apropiară amîndoi, cu acelaşi pas nezorit de nici cea mai mică grijă, legănaţi de acelaşi ritm de gînduri, zîmbind cu acelaşi zîmbet, care părea că se continuă de pe buzele
40     unuia pe buzele celuilalt.
Manaru salută adînc.
Şi el n-avu ochi să vadă decît răspunsul Morăriţei:
0 repede înclinare a capului, mai degrabă o simplă plecare a pleoapelor, pe faţa smeadă de întuneric, pe
5 care totuşi o simţeai albă, strălucitoare în volvura blănilor şi a părului negru, scoţînd cîrlionţi ispititori de subt pălărioara ca o căciulită. Şi el observă bine: nimic, nici o mişcare în întreaga-i făptură nu tocmai înaltă, nici măcar o uşoară mişcare a capului
10 către bărbatul ei şi nici a acestuia cătră dînsa, nici mai apoi, cînd trecură de el, îndreptîndu-se în aburii întunecimii, mănunchi de suflete înfrăţite.
Manaru înţelese că ei nu aflaseră deloc, sau ştiau prea puţin, de cele ce se şopteau prin oraş. Altfel,
15 oricum, apariţia lui solitară în noaptea ce umplea orăşelul cu salve surde de neguri i-ar fi făcut să se cutremure, în orice caz, numai de oroare...
El rînji puţin zgîriat în amorul propriu, dar în su-fletu-i simţi că-şi face loc o  vrajă nemaiîncercată,
20     avu impresia că parcă i se topeşte ceva cald în adîncuri.
în urechi îi răsună vechea şi cunoscuta zicală în oraşul acesta: „Se iubesc ca Moraru cu Morăriţa"... Şi toată fiinţa lui se înfiora de grijă şi de bucurie, la răsunetul vag al acestui de demult ecou.
25 —Aici vom poposi puţin! rînji el din nou, încor-
dînd privirile în noapte şi săgetîndu-le drept în spatele doamnei Moraru. I se păru atunci un lucru ciudat:
1 se păru, din cauza întunericului, pe care numai lumina stelelor îl mai trăsvea puţin, i se păru că subt puterea
30 ochilor lui, care o ajungeau din spate, Morăriţa se oprise. I se vedeau desigur paşii, mutîndu-se unul după celălalt; dar la oarecare distanţă, în negură, paşii aceştia păreau că se mişcă fără să înainteze şi silueta fină a Morăriţii se străduieşte zadarnic să
35     iasă din magnetul puternic ce-o ţintuie.
Manaru avu exact această părere, pe care deseori ţi-o dă noaptea începîndă sau depărtarea prea mare în zile de arşiţă. El îşi aminti de Mephisto, oprind pe Margareta la operă, cu gestul lui magic. Aruncă
40 atunci privirea sus spre stele şi plimbă ochii siguri pe liniile frînte ale constelaţiilor, ca un vraci pe semnele
110
bizare ale unei cărţi sibilice. I se păru că dincolo de noaptea aceasta este o lumină şi un foc neisprăvit, care se întrezăreşte în ciurul întunericului prin lacrimile stelelor; şi razele acestora se lungeau pînă la el în
5 smocuri care-1 încununau, iar unele îi pătrundeau drept în ochi şi el avu atunci senzaţia unei contopiri cu infinitul, cu veşnicia, un moment de atîta mulţumire, de atîta încredere în sine şi atîta înţălegere a sensului lucrurilor, încît i se păru totul al lui, încît
10 i se păru că, numai să vrea, şi totul i-ar cădea, ca la un semn, la picioare. Crescu atunci atît de uriaş în noapte, încît avu senzaţia că dacă ar fi întins mîna cu bastonul, ar fi stins stelele ca un paraclisier cu capacul prăjinei luminările bisericii, după denie; şi i
15 se păru foarte curios acest lucru, cu atît mai mult, cu cît azi toată ziulica nu pusese picătură de vin, rachiu sau bere, pe limbă. Să fi rămas drojdia din ajun care-1 lungea şi-1 scurta astfel?
Nu, era cu totul altceva; Manaru simţi cu precizie;
20 era o dispoziţie cu totul particulară, licoarea aceea nouă, cu totul imaterială, care i se vărsa în gînd şi-n simţuri ca o inspiraţie... în seara aceasta era înzestrat cu puteri diabolice!
— Toate, toate, toate! murmură el ca un descîntec,
25 zdrobind în cuget un gînd nou, şovăielnic. Şi îşi plăcu mult, văzîndu-se cum boscorodeşte astfel nemişcat, învăluit în pardessus-ul, pe care-1 răsucise în juru-i ca pe o togă antică sau o pelerină medievală. Crezu acum că, subt magnetul privirii lui, Morarii se opriră,
30 se-ntoarseră şi crescură apropiindu-se de dînsul. Cînd ajunseră dinainte-i, ea îşi refugie, în ochii bărbatului, privirea neliniştită de porumbiţă, în faţa primelor semne ale vijeliei.
Mişcarea aceasta bucură la culme   pe Manaru:
35 fluidul diabolic ajunsese la ţintă; era începutul. Acum crezu de-a binelea în orice izbîndă. Iar piaţa se udă îndată de lumina felinarelor electrice, care izbucniră, şirag brusc, ca o confirmare.
Chiar în cea dintîi zi de lipsă a lui Moraru din oraş,
40 Manaru se înfăţişa Morăriţei. El ştia, din lungul şir de îndrăzneli, cu care dovedise pînă acum, că o femeie
10
15
20
25
30
35
40
112
e pe jumătate cîştigată de curajul nemărginit al celui ce ştie să-1 arate. Se întîmplă însă să nu nimerească drept în odaia în care credea că va găsi pe stăpîna casei, şi asta îl făcu să se întoarcă tiptil în antreu şi să sune ca orice vizitator. în alte împrejurări, Manaru ar fi dat buzna prin toate încăperile şi ar fi răsărit, ca un cavaler din legenda frumuseţei închise pe viaţă, în iatacul ferecat al zmeului. De astă dată picioarele îşi îndoiră puţin coardele lor de oţel şi vitejia i se lăsă. ceva mai jos de nivelul obişnuit, pe arcurile slăbite. Era de-ajuns să vezi numai cum stăteau aşezate jilţurile acelea bătrîneşti cu spetează înaltă', înşirate de-a lungul zidului şi îmbrăcate în apărători albe de pînză, ca nişte bunicuţe umflate de crinoline, moţăind visul fără sfîrşit al trecutului, ca îndată să ţi se taie orice îndrăzneală. Şi asta încă n-ar fi fost nimic; dar uşa cea mare de la antreu, pe care o găsise descuiată, ca şi cum în casa asta teama de neprevăzut n-ar tăinui în nici un ungher! Ascultînd ţîrîitul stins al clopoţelului în depărtare, probabil în vreo sală din dos, Manaru se gîndi puţin uluit la îndîrjirea pe care, cu un moment mai înainte, i-o insuflase aceeaşi uşă deschisă şi la pasul viteaz cu care intrase, fără să bâtă, fără să cheme, la siguranţa cu care străbătuse camerele, de parcă ar fi mers la dînsul acasă, şi la credinţa nestrămutată c-o va găsi în a treia odaie din dreapta, colţul dintre stradă şi curte, unde le ştia demult iatacul şi unde voinţa lui, de puterea căreia nu se mai îndoise de vreme îndelungată, îi poruncise din depărtare, prin uşi şi prin păreţi, să-1 aştepte.
Acum însă se întîmplă ceva ce-i mărea şi mai mult nedumerirea: sunase de trei ori, aşteptînd cîte trei minute după fiecare împungere a butonului, şi nici un semn de viaţă din casa asta, care parcă era goală. Sună a patra oară, hotărît că, dacă nu va veni nimeni, să cotrobăiască iar odăile, încăpăţînat la culme să ajungă la un sfîrşit oarecare sau ■— Doamne! —la un început! în orice caz, să nimicească orice gînd de opunere, cît de neînsemnată, cu îndrăzneala şi repeziciunea mişcărilor lui!
Ci iată, că uşa cea mare se deschise în sfîrşit. Adică se crăpă atît cît ar lăsa să iasă un cap cu păr roşu,
zburlit, şi o faţă rumenă şi aburită, pe care vreun glumeţ parcă lipise un gogoşar. Gogoşarul făcu o mişcare de animal marin şi lăsă să se vadă cele două găuri ale nărilor, care părură să adulmece pe cel venit. Manaru 5 avu impresia că fu privit cu nările, căci alte urme de ochi nu se mai zăreau pe faţa aprinsă şi informă, şi asta-i tăie iarăşi curajul.
— Domnul e la Bucureşti! auzi o voce surdă, care i se păru că vine de departe şi nu de sub gogoşarul
io     ce se zbătu într-una cît ţinu vocea aceea, ca o echi-nodermă pe nisip.
—-Vreau să vorbesc cu cucoana...
— Cucoana?... Aici vocea ascunsă făcu o pauză mai lungă. Echinoderma se zvîrcoli dureros, de parcă ar
15     fi fost presărată cu sare, şi iarăşi se auzi ca de sub apă.
— ...nu se poate... Domnul nu este aici...
Uşa pornise să se închidă peste strania apariţie, dar mîna puternică a lui Manaru apucă vînjos clanţa din afară; cîteva clipe uşa aceasta se zbătu între Mana-20     ru şi arătarea roşie, dar braţul lui fu desigur mai tare.
— Du-te de cheamă pe cucoană! se răsti atît de puternic Manaru, că gogoşarul se făcu mic pe faţa rotundă şi abia acum se deschiseră deasupra lui două crestături negre, lungi şi înguste ca două urme de
25 creion.
Apoi îndată capul se vîrî în burduful dedesupt, încotoşmănat în şaizeci de boarfe, şi toată această alcătuire diformă se porni brusc, în mişcare grăbită şi nemodificată, ca un ghem de petece împins cu piciorul. 30     Drept la jumătatea antreului se opri:
— Cine sunteţi dumneavoastră ? se auzi vocea din stomah.
— Un domn...
Ghemul porni iarăşi. Dispăru prin uşile din fund 35     şi reapăru după minute de aşteptare.
— Cum te cheamă ?
— Un domn, ţi-am spus! urlă Manaru scos din fire; am treabă cu stăpînu-tău sau cu stăpînă-ta...
Din ghemul de boarfe, se desprinsese iarăşi ghemul 40     mai mic al capului, apoi amîndouă se contopiră şi arătarea se mistui din nou.
113
I
Şi iarăşi trecură minute.
Manaru se aşezase cu spatele spre fundul antreului. Era bine să nu fie văzut chiar de la început. De aceea nici nu întoarse faţa cînd se auzi uşa. Se prefăcu plin 5 de luare-aminte pentru albumul de fotografii de pe masă, întorcînd cu mult interes paginile cartonate, în vreme ce urechea prindea cu atenţie de asasin pîş-pî-şul pantofilor de pîslă, pe covoraşele lungi, ca nişte poteci.
10 Manaru tresări cu prefăcută putere numai cînd simţi
pe Morăriţa aproape de tot de dînsul. Atunci se înclină adînc, îi apucă mîna albă, pe care o trase spre buze, smulgînd-o, cu afectată delicateţe, pînă deasupra cotului, din mîneca largă a capotului cu desemne
15     egiptene, şi braţul prea alb îl cutremură.
Ridică îndrăzneţ ochii şi-i împlîntă în ochii Morăriţei, care-1 cerceta severă şi neînţelegătoare:
— Ce doriţi, domnule?...
„ ...A, va să zică, nu «domnule Manaru»?" 20 — Nu mă mai cunoaşteţi, doamnă ?
— Ba da! Domnul Manaru!
— Chiar el, chiar el...
Ş-apoi tăcere, căci el dăduse acum drum să vorbească ochilor, care scînteiau jucăuşi ca flăcările acelea 25     infime pe metalul înroşit în spuză.
— Căutaţi pe bărbatul meu?...
— Da... o afacere urgentă...  unde aş putea să...
— ...să ?...
— ...discutăm...
30 — Să discutăm, dacă socotiţi că vă pot lămuri cu
ceva, chiar aici, domnule...
Vocea ei, la început semeaţă, păru mai prieti-nească acum şi faţa i se discordă; Manaru o privi din nou pătrunzător, dar şovăi puţin, simţind că-i lipseşte 35     cuvîntul din gît. Şi asta îl făcu să-şi strige singur în gînd cuvinte aspre şi insultătoare!
Pe figura ei se cumpănea încă mirarea cu bunăvoinţa. Birui cea din urmă. Clipa aceasta păru s-o fi aşteptat Manaru, căci abia acum îşi reveni. Şi ca să n-o strice 40     de la început, bătu puţin cîmpii, departe. Ea-1 privea
114
uimită şi se vedea din mobilitatea întregei figuri cum se sforţează să înţeleagă ceva.
Era frumoasă, grozav de frumoasă, asta e! Părul negru, tăiat într-o parte de-o şuviţă argintie ca de-o
5 cărare abia perceptibilă, cu vîrfurile încîrlionţate în toate chipurile şi strîns în grabă într-un coc destrămat. Figura nepudrată păstra o albeaţă mai mată, mai intimă, iar umerii obrajilor luceau de la sine cu rozul lor aprins de cărbune. Gulerul capotului, cu desenuri
10 vişinii, se închidea tocmai cînd începea şănţuleţul sinilor, tăind, pe pieptul puternic, un triunghi alb.
— Domnule, eu nu înţeleg deloc ce spuneţi dumneavoastră...
— Doamnă, nu înţelegeţi că aiurez, că vă iubesc... 15         Ea făcu un pas înapoi, mai mult surprinsă, ca şi
cînd convorbitorul ar fi înnebunit brusc dinaintea ei. Migdalele negre ale ochilor îşi întoarseră vîrful de inimioară şi mai mult spre tîmple şi fruntea i se încreţi, iar toată faţa, cu triunghiul pieptului cu tot, se acoperi
20 deodată de-o roşeaţă aprigă. Ea-1 măsură apoi de sus pînă jos, răsuflînd scurt şi şuierător, se-ntoarse spre fundul antreului, privindu-1 încă peste umăr, cu buzele schimonosite de tot dispreţul de care era în stare, şi porni cu pas de sus, rar şi apăsat.
25 însă în adîncul negru al privirilor acelora, Manaru,
ochitor dibaci, prinse din zbor două unde căprii de teamă ; pasul ei tocmai se grăbea, cînd el o ajunse din urmă şi o apucă în laţul de oţel al braţelor, pe după mijloc. Fu o luptă scurtă şi mută, o grindină violentă de
30 sărutări pe ceafă, pe umerii care se dezgoleau şi se acoperea necontenit, unul după altul, în zbaterea ei înverşunată, pe părul al cărui coc se desfăcuse de tot. Ea începu să strige, dar din gîtul umflat de nebunia indignării nu porniră decît cîteva sunete aspre, gu-
35 turale. El văzu în dreapta uşile larg deschise ale dormitorului, plin aproape tot de cele două paturi alăturate, cu tăbliile uriaşe, galbene-lucitoare ca lămîia; dintr-o smucire îi întoarse faţa spre dînsul şi-i prinse buzele strînse între buzele lui, înăbuşindu-i orice pu-
40 tinţă de strigăt şi împingînd-o încet, dar sigur, spre întinsoarea desăvîrşită a macaturilor roşii.
în prag ea-şi îndoi, îşi întrei forţele, fără izbîndă, şi acum, albă ca hîrtia, cu figura răvăşită de cutele groazei adînci, cu părul despletit, cu ochii măriţi de tot mai spăimîntată mirare, orbiţi de roua lacră-5 milor disperării, ceda, milimetru cu milimetru, spre marea de roş a macatului întins pînă la nemărginire.
Dar pe somiera ce se scufundă adînc, o luptă se încinse, de astă dată crîncenă, necruţătoare. în cele din urmă, ea scăpă izbindu-1 cu un sfeşnic electric
10 mobil, apucat de pe măsuţa de noapte, şi se năpusti prin uşa cu canaturile de părete, înecîndu-se subt su-grumul înnebunitei respiraţii.
Manaru rămase întins într-o prostraţie desăvîrşită, scîrbit, descurajat, nu de lovitura care-1 pălise cu'nă-
15 dejde, dar de această îndîrjire furioasă, de care nu se mai împiedecase niciodată şi care îl neliniştea — lucru nespus de straniu — ca o grozavă presimţire. Nu i se părea deloc neexplicabilă, dar absolut deloc, încăpăţînata rezistenţă, şi totuşi neliniştea creştea...
20 Un gol mare în cap, în pîntece şi în suflet îl'ţinea
încă printre cuverturile şi cerşafurile vrăşulite. Atunci urechea prinse un foşnet uşor, de fantomă, şi închise ochii, prefăcîndu-se ameţit de-a binelea. Desigur, intrigată de nemişcarea lui, ea se întoarse să vadă efectul
25 loviturii; dacă avea să se aplece asupra-i, să-i încerce bătaia inimii, o va apuca iarăşi, de astă dată cu toată furia deznădejdii, îi va sfîşia vestmintele, o va muşca, o va zgîria cu ghearele, cu dinţii...
Dar ea nu se grăbea deloc. O simţea nemişcată,
30 fixîndu-1 dintr-un colţ; crăpă puţin pleoapele şi-o văzu într-adevăr privindu-1 liniştită, superbă, frumoasă. El aştepta încă, doar o va păcăli în cele din urmă.
— Dacă nu pleci mai degrabă, voi chema slugile să te îmbrîncească.
35 El nu răspunse. Auzi atunci zgomotul uşor al pan-
tofilor de casă depărtîndu-se. Era de tot sigur că se va opri după cîţiva paşi, ca şi întîi; dar zgomotul acela continua să se audă la intervale sigure şi hotă-rîte. Acum se îndepărta prin antreu. Sări din pat şi
40 se luă după dînsa. O găsi în mijlocul antreului, aştep-tîndu-1 căci gemătul somierei uşurate o prevenise. In
116
I
■ mînă avea un revolver foarte mare şi contrasta glumeţ I cu mîna ei micuţă, dar în cutele feţei se desemna în £ linii tari accentul hotărîrii.
■ ■ —Ei bine, cheamă-i! spuse el. Voi rămîne necon-I 5 tenit în pat. îmi voi scoate haina, toate hainele şi mă I voi vîrî în aşternut. (începu să rîdă răutăcios.) Şi I n-aveţi decît să mă daţi afară şi să aruncaţi hainele W după mine! Cred că oraşul se va amuza mult de aceas-H              tă împrejurare.
I      io Aiura înainte, inventînd ameninţări de copil; şi le
spunea hotărît, căci se simţea în stare să meargă chiar pînă acolo. Dar rîsul pe care ea i-1 aruncă în faţă ca un stropşit de salivă, îi dezbrăcă şi cel din urmă văl al curajului. Se simţi atît de mic, atît de urît, atît de 15     slab, că picioarele i se tăiară. Se lăsă pe-un scaun.
— Iartă-mă ! bîigui. N-am ştiut ce fac. M-am purtat ca un rîndaş. Dar nu mai sînt de mult stăpîn pe faptele mele...
Ea-1 privea încruntată şi totuşi în ochii ei se ve-20     dea o picătură de înţelegere; din instinct ea înţelegea totul şi-i primea vorbele care urmau, pentru oricine altul fără fir, neclintită, cu linişte şi — Doamne! se înşela el ? — cu interes şi compătimire.
— Ha! Ai putea să-mi spui dacă ea s-a... zbătut la 25     fel... spune, şi îndată, îndată plec...
Apoi deodată se ridică în picioare, clătinîndu-se, înălţîndu-se parcă şi scăzînd ca umbra agitată de o lampă zgîlţîită. Ochii îi scînteiau ameninţător şi pumnii i se încleştaseră. 30 — ...toate femeile pe la care  am  trecut, şuieră
el printre dinţi, mi-au dovedit că nu-i decît o glumă, o nebunie trecătoare. Mi-au limpezit sufletul de ve-|| ninul roşu, şi iată, acum, mi l-ai turnat iarăşi înăuntru...
|| Figura i se strîmbase fără încetare, de durere şi de
fi 35 nebunie; apoi deodată creţurile acelea, întretăiate si-■'" nistru, începură se se descîlcieze; chipu-i luă acuma
| înfăţişarea blîndeţei.
— Spune, se rugă el milog, aşa-i că dacă nu eram astfel, violent... cum să spun, dacă m-aş fi purtat
40     altfel...   dacă...   delicat...   altă dată...   mai tîrziu... ; tîrziu de tot...
I, * 117
I se păru că ea e gata să izbucnească iarăşi în rî- 1 sul falş şi batjocoritor şi parcă-i fu frică de ascuţimea ] rîsului aceluia, căci făcu o mişcare bruscă. Dar faţa j ei rămase liniştită şi corpul parcă i se descleştă din j 5 atitudinea ţeapănă şi bravă. Ea-1 privea acum cu toată | compătimirea, dar buzele îi rămîneau pecetluite. J
— De ce nu răspunzi?... \
— E de prisos... j
— ...de prisos... I 10         Ea nu mai zise nimic. El o privi încă neîncrezător, |
dar îl uimi siguranţa ce se cetea pe chipul ei; de bună I seamă c-aşa trebuie să fie, se gîndi el, şi mai spuse J stins: |
— Bună seara! deşi era la nămiazi. J 15         Porni clătinîndu-se şi la uşă se odihni puţin, ră- J
zemat în minerul de alamă. '
Şi înainte ca să dispară cu desăvîrşire, se întoarse, în acelaşi timp ameninţător şi rugător:
— Voi mai veni o dată... nu ştii ce mare nenorocire... 20     se va întîmplă... dacă nu mă vei primi...
Crezînd c-o ameninţă pe dînsa, ridică din umeri, plictisită...
A doua zi Manaru se deşteptă cu durere mare în tîmplă; în cameră erau transparentele lăsate, întune-
25 ric şi frig. De cînd cu hoinărelile lui, servitorii ăştia îşi băteau joc; făceau foc de mîntuială, cum de mîn-tuială le făceau pe toate. Dincolo de cuget, Manaru întrezări cum s-ar putea îndrepta aceste neorînduieli. Dar închise repede pleoapa gîndului, gonind cu scîrbă
30 din lumina lui pe cea menită să-i readucă tihna căminului.
întoarse butonul electric; undele galbene umplură îndată odaia şi el le văzu chiar izbindu-se de portretul Frosicăi, ca razele răsăritului de o răzleaţă stîncă 35     marină; păreau că toate s-au adunat acolo, ca s-o facă să strălucească într-un nimb nesuferit.
Văzul lui se opri astfel fără vrere pe chipul celei care, de şapte luni şi mai bine, îşi ispăşea exilul în dealul viilor. El îi cerceta acum mersul cutelor feţei, 40     arcuite cu rotunjită măiestrie de fotograful „în culori"
118
de la Viena, să vadă care din ele ar fi putut deveni accentul acela sever de energie şi scîrbă, o! mai ales de scîrbă, de pe figura severă, din ajun, a Morăriţei. Le luă pe rînd pe toate, şi toate, adîncite sau întinse, 5 dau boiului zîmbitor, expresii de plăcere, de extaz chiar, sau cel mai puţin de cochetărie, de închipuită pudici-tate: „Ei lasă, lasă, ce faci? Eşti nebun, vai, dar eşti scandalos!" Şi nimic mai departe. Puţină rezistenţă, o zbatere cu mişcări prefăcute, stîngace, dînd cîştig
io de teren tot mai mult lui Ramură, care înţelege că trebuie în orice caz săvîrşit acest ritual şi care se luptă alene, sigur de izbîndă.
Durerea din tîmplă apasă acum ca un vîrf de cuţit. Inima lui Manaru bate în ritmul, din ce în ce mai
15 grăbit, al mişcărilor spurcate pe care le vede cu închipuirea. Sare din pat, neputincios să mai reziste vedeniei. Pe înaltele-i picioare, trupul de oţel vibrează ca o lamă călită. Se repede la lavoar şi potoleşte jarul din piept cu pumnii plini de apa grea şi rece. Se îm-
20     bracă şi trage transparentul.
Ninge: pe prichiciul din afară, rozetele de nea îşi tremură convulsiv picioruşele înflorate, parcă se înfricoşează şi ele de suflul aprig al navalei de deasupra. Sfinţii s-au pus să-şi scuture preşurile cu nădejde. Pe
25 Manaru îl orbeşte puzderia de steluţe albe; clipeşte, strînge ochii în pleoape, dar roiurile necurmate îl orbesc din nou. Şi simte în ochi o plăcere, o uşoară plăcere, care se întinde tot mai mult înăuntru, trezeşte începuturi de amintiri vagi, aşa cum tresar clapele pianului
30 vechi subt slabe apăsări de fantomă, în odaia neumblată a unui mort demult.
Dar iată, apăsarea amintirii atinge acum o clapă al cărei vuiet, aspru şi dureros, îl cutremură de sus pînă-n picioare, îi clănţene dinţii, îi zburleşte toţi ner-
35 vii, parcă i-ar fi apăsat pe-o bubă. Primii fulgi de anul trecut! Sărbătorirea apariţiei lor, în trei: Frosica, Manaru, Ramură... Oare trecuseră atunci peste formalitatea luptei ?
Manaru iese în fugă, trîntind uşile; şi afară îl în-
40 tîmpină bucuriile celorlalţi şi ale vieţii. Zăpada a prins; şi fulgii rid cu toţii de bucuria omenească. Parcă-i
un miraj multiplicat la infinit de dinţi rîzători; pretutindeni domneşte rîsul.
— Prinde! Prinde! Asta-i bună! Cam tîrzie, dar e bună! îşi dă cu părerea moş Mitrică Dranovete,
5 misit, cotar şi la nevoie chiar comisionar, scuturînd voios cizmele de pecingenea albă. Salut boierule! Să trăieşti şi la mulţi ani!
Şi el apucă răspunsul lui Manaru cu un surîs, din zbor, trecînd înainte vesel că poate vesti şi altora pă-
10     rerea lui bună: „S-a prins, se prinde!"
Bietul moş Mitrică, el n-are poate lemne nici pentru o săptămînă şi se bucură ca şi un copil ce-şi curăţă tărlia în şopru'. „S-a prins, se prinde!" Vor urma poate viforniţe,' geruri peste fire şi atunci desigur va blestema
15 iarăşi „vremea asta afurisită, parcă-şi face de cap Dumnezeu !" — cum zicea anul trecut, dar acum e fericit că zăpada e lipicioasă şi covorul alb se întinde cu sîr-guinţă, astupînd urîţenia glodului.
Manaru simte şi el, curios! parcă în afară de con-
20 ştiinţa lui, undeva, departe, în hău sau în vreme, mi-j'eală de bucurie. Dar de acolo, din depărtarea aceea, pînă în adevărata-i, imediata-i conştiinţă, e o distanţă de temut, un abis în care se întretaie şi scapără norii grei ai amărăciunilor, îndoielilor şi dezgusturilor. Al-
25 beata asta nesfîrşită, care altă dată îi umplea sufletul de toate bucuriile căminului, de la focul din sobă, pînă la albeaţa identică a Frosicăi goale, în căldura de subterană ad'încă a odăii de dormit; de astă dată i se pare stricată de ceva negru, distonant şi supărător;
30 un punct inexistent şi totuşi persistînd să întunece vederea ca acele neguri subite din colţul ochilor, care te sperie pe neaşteptate, te fac să întorci brusc capul, pentru a nu surprinde nimic real, şi totuşi împăienjenind necontenit izvoraşul secat al lacrimilor — în-
35 ceţoşeri nedefinite şi insezisabile, ca o veste a nevăzutului, ca o prevestire sinistră.
Piciorul lui Manaru despică acum pîrtii prin mahalalele depărtate, apoi coteşte spre Olt, prin ţarinile înzăpezite, în care talpa lasă urme pe covorul alb.
40 Pe aici parcă n-a nins aşa ca în oraş şi, Doamne! parcă nu mai ninge deloc. în văzduh a rămas un fel de ful-
120
guială neputincioasă şi leneşă; ultimele steluţe de nea de-abia sosesc legănate şi batjocoritoare ca acei soldaţi beţi şi nedisciplinaţi ce-ncheie totdeauna coloanele lungi, sure şi posomorite. E parcă un făcut: trebuiau 5 să-i arate şi ele lui Manaru că totul nu-i decît un fel de glumă şi o bătaie de joc.
Miriştea înzăpezită, buburoşată de cuiburile negre ale porumbilor tăiaţi, se sfîrşeşte repede în poalele zăvoiului. Talpa lui Manaru stîrneşte acum foşnetul
10 de metal subţiat al frunzelor căzute. Pe aici zăpada n-a prins decît insuleţe-insuleţe, pe subt ochiurile mai largi dintre copacii trişti şi pudraţi. Cîte unul se deşteaptă din somnul hibernal, vede desigur că a încetat ninsoarea şi scutură cu dispreţ buleandra de gheţuşuri de
15 pe umăr, care se năruie toată în capul musafirului nepoftit. însă Manaru răzbate îndată la capul podului, pe şleahul larg, stă în loc şi priveşte în urmă-i: mare ocol a făcut! Apoi o ia tot înainte pe scîndurelele răsunătoare ale podului, dispuse în chip de trotoar.
20 Dedesubt Oltul curge între două chenare înguste,
argintii, de nea, în şuvoaie grele şi adînci; găurile în-vîrtitoare, ochi de bulboană privesc lumea de deasupra cu hăinoşia întunecată a adîncului. Ochii aceia mulţi şi toţi se fixează asupra lui Manaru, de parcă
25 divinitatea răului s-ar fi ridicat duşmănoasă şi pîn-ditoare la suprafaţă. Sprîncene crunte de unde gălbui îi înconjură în curgere necurmată şi-n vuiet fără opri» re; braţe de apă se desfac din trupul înmugurit de ochi şi alunecă lacome prin maluri; apucă hrăpăreţe la sub-..
30 ţioară ostroave întregi, înrămate de zăpadă, şi se înfundă iarăşi în buzunarele mătcii, pierzîndu-se în zăvoaiele depărtării.
Pretutindeni un zbucium necurmat de scăpare din sine şi pretutindeni o întoarcere ruşinoasă, înfrîngere
35     şi neputinţă.
Manaru retrăieşte lupta din ajun şi abia aici, în mijlocul sănătăţii aspre a naturii, începe să se îndoiască. „Hm.„ Oare să fie într-adevăr vreuna... Una singură..." ŞHntrebarea asta neterminată îl luminează deodată.
40 Rîde cu voioşie privind şuvoaiele groase si galbene;
dar ochii vuitorilor îi moaie puţin veselia. Se îndepăr-
tează de albul parapet metalic şi-o ia agale, înapoi spre oraşul depărtat ce-şi scoate cupolele şi vîrfurile ascuţite dintr-un nor despletit de ceaţă, de parcă ar fi luat foc din vale, pe dedesubt.
5 Drumul se întinde negru şi ridicat, lasă burtă la
mijloc şi urcă iarăşi spre oraş; subt bolta de plopi centenari, hăt, la jumătate, i se năzăreşte, în tulbu-rul zilei, o căruţă înaintînd mică şi domoală ca o jucărie. Scăpat de obsesia rîului, el rîde acum zgomotos.
10 Se revede părăsind pe Morăriţa... îşi aduce aminte de toate vorbele, de scîncelile lui... Şi la fiecare, cî-te-o nouă undă de ruşine îl loveşte în obraz. A putut el să se poarte atît de slab! S-a făcut de rîs! Totul trebuie îndreptat astfel ca să se creadă într-o prefă-
15 cătorie a lui, un rol jucat în mai multe chipuri, cel lăcrămos de la urmă fiind coarda de rezervă a canaliei care nu dă îndărăt de la nimic...
Manaru era satisfăcut; el coborî costişa podului cu pas alene, cu faţa iluminată. Cuvîntul „canalie" 1-a
20     înzdrăvenit complect.
în vale, între dînsul şi orăşel, ceaţa începuse să presare mici incendii, ca exploziile obuzelor pe cîmpul de război. Pe urmă, o fumăraie deasă cutropi totul, parcă pămîntul întreg s-ar fi aprins. în dreapta şi-n
25 stînga drumului, pînă cît mai ţinea ochiul, zarea se înecă în aburul de pîclă. Şi-n desimea lui inegală, fiinţele omeneşti luau dimensiuni de fantasme. Colea, aproape, în vale, păzitorii zarzavageriilor, strînşi la foc, unde parcă incendiul subteran răzbise prin crusta pămîn-
30 tului, se vedeau ca o ceată măruntă de liliputani; iar dincolo, departe, lucru nemaipomenit, peste Olt, pe culme, prin fumul necontenit mai opac, un călăreţ părea tot atît de înalt cît dealul pe care-1 călca; ai fi zis că dă de cer cu vîrful căciulii.
35 Manaru ridică din umeri neînţelegător; i se părea
că păşeşte într-o lume stranie, ireală. I se părea că străbate acum funduri de ocean. Tristeţea îl copleşi iarăşi. Se întreba din nou: „E oare cu putinţă să existe într-adevăr ceva întreg, în totul şi în totul întreg,
40 neştirbit de vîrcolacul nici celei mai slabe umbre?... Un suflet femeiesc?"
122
Şi privi în juru-i, aşteptînd răspunsul din nepătrunsul ceţei. Dar nu venea nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot. Liliputanii se înecaseră de tot în negură; iar pe creasta dealului, trupul calului şi-al 5 călăreţului dispăruseră: şi numai capul cu căciula lunecau deasupra abisului ca o lună din închipuiri de troglodiţi, ca o arătare sinistră şi cobitoare.
Demult, de nu se mai ţine minte, pentru întăia oară acum Manaru îşi făcu semnul crucii.
10 Ca în toată iarna aceasta, nici acum zăpada nu se
prinse deloc. Pe străzile umede, noroiul plescăia sub tălpi, care-1 zvîrleau' departe în şiroaie groase-păcurii. Doar dimineaţa pojghiţa gheţei de peste noapte mai ţinea împietrită această revărsare murdară de glod,
15 care reîncepea odată cu pasul omenesc. Puţin, după faptul zilei, urmele încălţămintei se-ntipăreau ca-n ceară; erau urme de bocanci grei cu ştiftori, încrucişîn-du-se cu găurelele dispuse geometric, lăsate de galoş; urme de talpă largă, bărbătească, distanţate la inter-
20 vale rari, printre care peceţile ascuţite ale paşilor femeieşti se legau în lanţ mărunt ca un şir de rîndunici; parcă le şi vedeai în mers zorit, abia ţinîndu-se de călcătura destinsă şi apăsată a cizmei voiniceşti.
De cînd tot se ducea la piaţă dis-de-vreme, Manaru
25 prinsese toate aceste deosebiri; căci abia în zilele de tîrg mai putea avea prilejul să revadă pe Morăriţa.
La cea dintîi întîlnire, a salutat-o larg, ştrengăreşte, însă ea nu 1-a văzut, sau poate s-a făcut, preocupată de modul cum servitoarea trebuia să aşeze în coş,
30 fără să le strice, cîteva bucheţele de ghiocei, rămăşiţă a zăpezei ce se luase. Manaru îşi făcu loc printre două vînzătoare şi se postă drept în faţa ei, în dosul liniei lungi de ţărănci chincite cu picioarele sub şezut, cu braţele cruce în sînii cojoacelor, îmbrobodite şi'cocoşate
35 de frig, nemişcate dinaintea ştergarelor cu grămăjoare de bunătăţi, ca o galerie de idoli vechi de piatră înnegrită, în faţa cărora credincioşii se prosternă în mătănii asidui de cumpărători aprigi la togmă. Şi Manaru zîmbeşte   la   priveliştea   şiragului de idoli
40     precupeţindu-şi singuri ofrandele; apropierea asta ba-
rocă îi suflă iarăşi de sub capacul ţestei un vînt de înviorare. Ar fi vrut să fie peste tot o răsturnare grozavă din vîrf pînă-n temelii, şi-şi dă seamă că simte această nevoie acum mai mult ca niciodată; o simte 5 în sînge şi în măruntaie; ca foamea şi ca setea, chinuitoare şi neogoiată.
Şi iată că femeia asta neaşteptată se aşează de-a curmezişul prăbuşirii generale. Şi iată că îndată atunci el vede lumea restabilită în temeliile pe care le ştia
10 întăi şi pe care începuse să se înveţe a le socoti pe urmă prea învechite, bădărănesc cioplite, putrede, mincinoase.
încurcat în păienjenişul tuturor întrebărilor fără răspuns, ca un halucinat, el se învîrte în jurul Morăriţei, apare în dosul vînzătoarei care o serveşte, se trezeşte
ÎS cot la cot cu dînsa, sare peste şiragul de idoli, în zarva de mîrîieli şi protestări acerbe, pentru a-i fi necontenit în faţă sau alături. Vorba pe care ar voi să i-o spună se îngrămădeşte în gît, se preface în salivă, tot plimbînd-o cu limba de colo pînă colo. Şi tot nu începe
20 să îndrăznească. îl apucă iarăşi necazul pe sine; niciodată nu i s-a părut sie însuşi mai bleg ca acum. Şi simte din nou o plăcere neînfrînată să-şi dea în gînd epitete caraghioase. Un singur lucru îl mai încurajează; ea desigur se preface că nu-1 vede şi nu pare deloc
25 contrariată de ocolurile lui tot mai apropiate. în sfîrşit a izbutit să se amestece într-o togmă cu o vînză-toare mai încăpăţînată. Dumnezeule, vocea ei e liniştită şi privirea-i limpede nu pare a mai păstra nici un necaz!
30 Dar, lucrul naibei! Acuma tocmai seninătatea asta
îl încurcă! Cuvintele îi fug din cap ca un stol de vrăbii la o apariţie neaşteptată. Şi se ţine astfel după dînsa, prostănac şi caraghios. în cele din urmă îşi aduce aminte comparaţia cu idolii şi i-o spune, întin-
35 zînd cuprinzător mîna deasupra întregei pieţe. Ea zîm-beşte: va să zică i-a plăcut. Şi i se ţine iarăşi încîntat pas după pas. Dar, repede, repede, o îndoială îl pune din nou în cumpănă: dacă ea a zîmbit numai aşa, a bătaie de joc, pentru că el a glăsuit-o, floricica lui de imagi-
40 naţie, dintr-odată, fără nici o legătură, ca pe ceva aflat din altă parte, sau amintit dintr-o carte. Trebuia
124
desigur să i-o spună încă de pe cînd se aflau în marginea pieţei; de acolo s-ar fi văzut mai bine justeţea-i şi ar fi părut într-adevăr o improvizaţie! Aici vînzătoarele stricaseră şiragul şi-1 ştirbise pe distanţe mari. El privi 5 speriat peste întreg cuprinsul pieţei; respiră uşurat. Comparaţia tot era bună, dar tristeţea nu-1 părăsi, căci inspiraţia secase iarăşi şi pe urmă grija de ce va fi zicînd dînsa de vorbele lui fără legătură şi de tîr-coalele necurmate reîncepu să-1 neliniştească peste mă-
10 sură. Vai! Niciodată nu s-a gîndit ce-ar putea zice vreo femeie de stăruinţele sale. Totul era să nu se gîndească la nimic şi să dea buzna! Şi acum, cînd doamna Moraru, mulţumită de cumpărături, îl salută fără nici un cuvînt, cu o scurtă şi severă înclinare a
15 capului, care-1 încunoştiinţă că ascultarea ce i-a acordat a luat sfîrşit, el rămase pe loc, nemişcat, ca la o poruncă fără chip de răstălmăcire.
Şi-1 trezi din starea asta de nemişcare zgomotul tîrgului, care începu de-abia de acum să-i pătrundă
20     cu adevărat în urechi.
— Boierule, boierule, trei poli perechea...
— Aici la mine, boierule, le-am lăsat la doi cincizeci... ieri le-a ouat...
Iar cleştele grătarului cu mititei birui totul cu zgo-25     moţul infernal:
Arde şi frige
Şi n-are gură să strige,
Mitite-i-ii!
De cîteva ori s-a prezentat la Moraru cu planul unei 30 ingenioase afaceri, care-1 încerca de ani, şi la roadă căreia ar fi vrut să fie unic culegător. Lui Moraru i-a surîs ideea şi 1-a primit cu tot entuziasmul. Dar atunci casa i s-a părut goală de orice altă fiinţă, afară de bărbatul priceput în treburi de comerţ fulgerător şi 35 de misitie în mare. (Aflase el ceva ? Afecta liniştea şi ignoranţa pentru a arăta nepăsarea sau pentru a-şi bate joc ?)
într-o a doua zi însă, după plecarea Morarului la Bucureşti, Manaru a sunat cu violenţă la intrarea aso-40     ciatului, chipurile pentru tradiţionalele „hîrtii uitate
1
pe biurou", dar n-a venit nimeni să-i deschidă. A b^tut I stăruitor trotoarul din faţa casei, mai bine de un ceas, 1 cu aer — ce i se părea văzut dinăuntru — de oin de 1 afaceri stînjenit şi contrariat, în mersul vertiginos al I 5 operaţiilor, de un lucru cu totul lipsit de importanţă. 1 îşi exprimă chiar cu voce tare nedumerirea şi ciuda I faţă de cîţiva prietini trecători, care nici gînd n-avu- 1 seseră să-1 întrebe de rostul lui în faţa acestei porţi. 1 Dar cît strigă de tare, nimeni nu veni să-i deschidă. 1
10     Poarta de dreve era înlănţuită şi lăcătuită atît de strîns, 1 că abia de făcea zgomot,  cînd o zguduiai cu  toatăv 1 puterea. 1 Din ziua aceea, nopţile ce urmară începură să-i fie | grozav de chinuitoare; spiritul Morăriţei îl vizita fără 1
15     preget la fiecare jumătate sunătoare a pendulului, ca o $ fantomă rea. O vedea intrînd pe uşă, uşoară ca un vis, necontenit destrămîndu-se şi veşnic refăcîndu-se ca norul de ţigară. Apoi prindea din ce în ce mai multă consistenţă, o vedea aidoma, trup şi viaţă, privindu-1
20 lung şi languros. Capotul de casă i-e prins într-o cataramă de jartieră şi lasă să se vadă aproape toată pulpa tare, rotunzindu-se lunguieţ. Mîna lui se întinde tremurătoare şi ochii fixează fantoma, hipnotizînd-o, imobilizînd-o. Nebunia curiozităţii îi dilată nările, ochii,
25 sufletul întreg, îi scurtează respiraţia, făcînd-o gîfîi-toare. în faldurile capotului albastru stă ascuns tot ce face gloria acestei femei; o singură aruncătură de ochi şi totul ar fi redus la obişnuitul profan şi impur, închipuirea lui Manaru atinge cu mîni tremurătoare
30 marginea capotului, însă acesta rămîne nemişcat, ca faldurile de ceară ale veştmintelor de păpuşi. închipuirea lui înnebunită doboară atunci şi smulge; dar vestmîntul apărător rămîne nemişcat, unul şi acelaşi cu misterul învestmîntat, ca îmbrăcămintea imaginilor
35 din lentilele răsturnătoare. Şi atunci în sufletul lui sfîrîie şi mai arzător jăratecul poftei, peste care cade încontinuu picătura de păcură a imposibilităţii.
Şi timpul îl duce astfel în goana-i necurmată şi necruţătoare; lui i se pare că-1 duce învîrtindu-se ca
40 un zănatec în jurul său însuşi, fără spor şi fără preget. Ca pe unul din asteroizii aceia mărunţi şi sterpi învîr-
126
tindu-se în goană nebună şi de prisos în jurul lor şi-n jurul soarelui. Cînd îi veni întîi această idee, Manaru se cam înspăimîntă; ea-i veni cu atîta intensitate şi-1 obseda într-atît, încît îi aminti un fost prietin, pe 5 care-1 vizita la un ospiciu, învîrtindu-se fără să ameţească şi asigurîndu-1 că-i burghiu. Ş-apoi imaginea asteroi-dului reveni din ce în ce mai des, mai sigură şi mai precisă, de parcă şi-ar fi arătat din ce în ce mai temeinic existenţa în obiectivul lunetei unui astronom
10 descoperitor. Acasă, gîndindu-se la ea, pe stradă, la cafenea, la un prietin, într-una cu gîndul atras de magnetul puterii ei ascunse în misterul depărtării, el avea tot mai mult impresia că se răsuceşte deodată în juru-i ca un vîrtej şi astfel o ia razna de-a lungul
15 străzilor, în neostoiat tîrcol pe lîngă casa Morăriţei, ca pe lîngă palatul din poveşti al soarelui.
Timpul îl ducea astfel în spirală din ce în ce mai strînsă spre monomanie, pînă cînd el se răzvrăti deodată. Primăvara venise demult sau, mai bine, acum
20 era primăvară adevărată, adică nu acel sfîrşit de iarnă care-i mănîncă primele luni cu murdăria şivoaielor şi a noroaielor revărsate, cu zăpezile acelea apătoase, mari şi destrămate în bob, ca scamele de bumbac. Căzuse acum zăpada florilor, orbitor de albă cît cuprindeai
25 cu ochiul sau, uneori, de culori diferite, tot aşa de orbitoare, de parcă pe-un cîmp de omăt te-ai fi uitat printr-un ciob de sticlă colorată.
Se pregătea deschiderea „Grandiflorei". Chiar se împărţise micile afişe boite în tot chipul, care anun-
30 ţau marele eveniment: „ în curînd deschiderea « Grandiflorei », grand cinema şi teatru de vară, complect renovat, mititei, fleici, antricoate şi tot felul de băuturi spirtoase vor sta la dispoziţia onor. P. T. T. public la orice oră din zi şi din noapte". Afişe ceva mai
35 măricele dau şi unele amănunte asupra îmbunătăţirilor aduse de patron stabilimentului său estival. Se vedea într-însele pana încercată a d-lui Cocoşel, care mai ţinea şi corespondenţa evenimentelor din orăşel la ziarele bucureştene: „Răzoare de garoafe, mixandre,
40 zambile, pansele şi zorele, ca şi tufişuri de trandafiri vor îmbălsăma aerul,  dînd mirosului ales al friptu-
rilor, parfum de esenţe rare, iar onor. P. T. T. public consumator impresiunea edenului pe pămînt".
Anunţurile acestea cutremurară de sus pînă jos pe Manaru. „Grandiflora l" Zeiţa nocturnă a atîtor che-5 furi şi-atîtor delicioase măruntaie de berbec sau de văcuţă fragedă! De cînd nu mai pusese el strop de vin pe buze, de cînd nu-i mai umpluse nările mustul sfîrîitor al grătarului!
De cînd cu Morăriţa, se înstrăinase încetul cu înce-
10 tul de prietinii buni şi de chiulhanurile trecutului. Şi cum se resimţea de această dezertare! Căzuse pradă ideilor de nebun, ajutese văduv de orice nădejdi, slăbise ca un ogar şi-n sufletu-i se împîclea, tot mai stăruitor, nerăbdătoare şi halucinante nelinişti.
15 Reîntoarcerea  la „Grandiflora"!   L'embarquement
pour « Grandiflore »! începu să strige chiar de-a doua zi, cuprins de o ciudată veselie subită, prietinilor care-1 întrebau de sănătate: „Fiţi pregătiţi, ca să nu vă găsească în voi cu duhul rău".
20 Rîdeau şi Mărunţache şi Ignătescu şi Goruneanu
şi Gorunescu şi toţi ceilalţi, pînă şi Zambiloiu îşi întindea buzele într-o parte şi într-alta, fără să le dezlipească, neştiutor dacă trebuie să se înveselească de-a binelea sau să dea dracului „Grandiflora" asta, care-i
25 adusese atîta necaz. („Cine dracu m-a pus să mă nimeresc tocmai în seara aia acolo!")
Şi ei, cu toţii, se lăsaseră de drăcovenii. într-adevăr „ce însemna « Grandiflora» fără Manaru!" îşi spuseseră chiar în ajun, privind cu melancolie afişele roşii, al-
30 bastre şi verzi; şi acelaşi lucru îl spuseră astăzi cu toată bucuria lui Manaru, cînd acesta înainta spre dînşii, fluturînd ca pe-un steguleţ vestea tipărită.
— Dar ce înseamnă Manaru fără „ Grandiflora" ! le răspunse el, scuipînd cu dispreţ. Să vă spun eu :
35 un biet păcătos şi un poltron... S-a dus cu bietul Manaru! E timpul să ne întremăm cu sîngele Domnului... la edenul lui Alexandru...
Vinul curgea gîrlă şi hohotele de veselie deveneau tot mai nestăpînite. Manaru plutea în plin romantism.
40 Din grotescul petrecerii, ochii lui se ridicau adesea spre înălţimile cereşti. întunericul  tocmai  se spăr-
128
.sese în răsărit, şi prin spărtură, apa luminii gîlgîia potop, diluînd cătrănelea de deasupra. Manaru părea că aude acel gîlgîit, căci sufletul lui se înfrăţea acum iarăşi cu toate, pătrundea în toate, înţelegea toate; era ca 5 într-o stare de supraexistenţă, se simţea tronînd deasupra tuturora, în nori de extaz şi de fericire nemărginită.
Atunci îl picură în urechi cuvintele hotărîtoare:
— Eşti sigur că Moraru vine azi ? 10         — Da, da, hotărît.
— Atunci mergem amîndoi la gară...
Era o frîntură de conversaţie dintre Gorunescu şi Goruneanu, din care pînă acum Manaru prinsese, fără voie, numai cuvinte răzleţe, „vagon", „cinci mii la
15     chilă", „corpuri străine"...
I se păru că gîtul răsăritului s-a căscat acum de tot şi prin beregata străpunsă de cuţitul luminos al nevăzutului năvăleşte potop o zarişte roşie, diafană, umple totul de foc şi de-un fluid neînţeles şi dulceag, tot
20 mai dulceag, care-1 îneacă. El priveşte vrăjit, acolo, în spărtura de lumină, şi vede cum se furişează spre dînsul, în galop turbat, ca vîntul şi ca gîndul, trei raze, trei păreri de raze, ca trei cai înaripaţi. îi ajung drept în minte şi iarăşi sunt atraşi înapoi în cer pe razele
25 întinse, ca pe sîrme, acum mai mult de trei, o herghelie imensă, şi pe urmă vin din nou în aceeaşi goană şi-n aceeaşi strălucire de aur şi pietre scumpe. Nu-i încă soarele vrednic al zilelor de iunie, dar e soarele gîndului care-1 dogoreşte acum ca-n nămiaz de vară.
30 Manaru se ridică şi buzele lui rostesc parcă în
somn: „Acum!"
E toată un vîrtej aprig şi o hotărîre nestrămutată mintea lui „acum". Se scoală, tremurînd din tot corpul, ca apucat de un frig năprasnic, şi porneşte printre
35 mesele zburlite de scaune întoarse, ca printr-o turmă de arici fantastici, încremeniţi în somn. De sub prunul gîrbov, cu renclode electrice, prietinii îl strigă întrebător. Dar el s-a pierdut de tot.
— Lăsaţi omul să-şi facă nevoile! spuse cineva. 40         Manaru grăbea acum pe asfaltul trotoarelor jilă-
vite de rouă şi i se părea că în înaintare corpul lui des-
tramă palele de întuneric de cele de lumină. Ajunse 1 la casa Morarilor cu ultima bineţe a cocoşilor. Dimi- 1 neaţa, era încă turbure; dar în văzduh pluteau fulguiri 1 de raze. 1 5 Zgîlţîi fără nădejde poarta de fier, se uită cu duş- 1
manie la lacătul umflat ca un ghem, ce-1 privea la rîn- 1 du-i sarcastic, prin ochiul zgîit, în toate chipurile, al 1 cheii. 1 Ca unul care le socotise toate de mai înainte, el 1
10 alunecă zorit de-a lungul grilajului argintat, cu suliţe 1 galbene în vîrf, şi dădu alături, la Ristea dogarul. Ris- 1 tea era, doar, omul lui. De i-ar fi ieşit cumva înainte, 1 îl potolea din două vorbe. Poarta acestuia era scundă şi | de lemn; Manaru mai aruncă o ultimă privire în lungul |
15     străzii ce se încovoia într-o parte şi în alta şi apucă solid J de vîrf urile a doi stacheţi,  la distanţă  potrivită. îl izbi atunci drept în urechi un pocnet puternic ca de beşică umflată, plesnită în palmă, urmat de-un horcăit lugubru de om părînd că se îneacă de mai multe ori ;
20     şi care, apoi, găsindu-şi un ton potrivit se schimbă într-o ; aghioasă lungă şi tremurată de uşurare. Manaru clătină j din cap cu deplină ştiinţă; Andrei, vardistul, îşi îndeplinea ca de obicei conştiincios veghea matinală pe cimentul cerdacului deschis al conului Iancu, avocatul.
25 Se avîntă. Poarta gemu şi se zbătu subt greutate.
Dar el era acum deasupra, sprijinit voiniceşte în muş- f chii de oţel; îşi petrecu picioarele dincolo, se legănă şi \ sări. Se pierdu repede printre turnuleţele pătrate de j doage înnegrite, dispuse simetric, ca nişte sonde mici. <
30     Se trezi într-o vraşilă de butoaie desfundate, rupte, înjumătăţite; se împiedecă de cercuri de fier care, apăsate de talpă, se ridicau de subt aşternutul de aşchii : şi gunoi, viclene şi tăioase ca nişte fălci de curse, cope-rite  înadins.  La urmă de tot fu  simţit şi de javra
35 curţii, ce-şi făcea somnul, pătrunsă de umezeala zo- • rilor, sub o ruptură de hîrdău.
Manaru împinsese un butoi lîngă gardul cu sîrmă ghimpată al Morarilor. Acum era sus; iar cinele rămăsese deodată uimit, aşteptînd cu ochii lui de fosfor, j
40     ca mărăcinişul de metal să dea înapoi pe îndrăzneţ.
în Manaru era însă numai voinţă şi se simţea el însuşi 1
130
făcut dintr-un metal mai brut şi mai dur decît al ţepilor zburlite pe fire. Cu siguranţă rece în mişcare, îndepărtă sîrmele rar, deschizîndu-şi loc destul printre ele, ceea ce aţîţa necazul tînguitor al dobitocului dede-5 subt. Se cocoţă maimuţeşte, încălecînd uluca, strîn-gînd din dinţi, cocoşindu-se, ferindu-se de ascuţişuri, zdrelindu-se, sfîşiindu-şi hainele; o mişcare îi scăpă însă şi căzu destul de greu dincolo, pe pavajul neted de piatră tăiat în pătrăţele galbene. Dar era dincolo!
10 Stătea încă jos pe piatră şi rîdea. Simţea cum triumfă toată carnea dintr-însul, odată cu durerea ce i se alina în trup.
Alături, javra lui Ristea se jelea amarnic, urlînd a mort; atunci se auzi şi hămăitul scurt şi gros al ză-
15 vodului Morarilor. Cînd Manaru se ridică, îi văzu capul enorm ieşind neîncrezător din cuşca lipită de gardul opus. El ezită un moment, îl crezu legat şi înainta. Dar din cîteva salturi, zăvodul i se opri înainte, mîrîind ameninţător şi ţintindu-1 cu ochi de flăcări.
20 Alături căţeaua lui Ristea — nu putea fi decît o
căţea, gîndea . cu drept cuvînt Manaru — deşteptase toată mahalaua... O polifonie lugubră de lătrături, de schelălăituri, de vaiete infernale, adevărate ţipete canine, prelungi şi înfiorătoare, aprinsese de zgomot cur-
25 ţile vecine pe o întindere respectabilă. Iar zăvodul fulgera doar cu ochii, tăcut şi groaznic. La cel mai mic semn şi mai apoi la mijeala oricărui gînd de înaintare, fălcile se deschideau şi se închideau într-un clămpănit sec şi metalic.
30 Manaru înţelese greutatea împrejurării; era amenin-
ţat să rămînă, pînă la deşteptarea celor din casă, în această situaţie destul de nepotrivită cu măreţia planului său; dimensiunile cînelui erau într-adevăr cu totul şi cu totul ieşite din comun.
35 Audaces fortuna ! răsună, din înţelepciunea claselor
de liceu, ca din depărtarea secolelor, în mintea lui, după cinci minute de nemişcată aşteptare, lungi cît cinci ceasuri; o uşă scîrţîi undeva sus; apoi jos, la uşa ce răspundea în curte, clampa începu să se agite.
40 Era chiar ghemul de petice, de care dăduse întăi,
cînd pătrunsese în casa aceasta. La bălţata-i apariţie,
10
15
20
25
30
35
40
zăvodul se înverşuna şi se năpusti la Manaru; dar acesta răcni cu atîta putere şi atît de poruncitor, că zăvodul se opri la mică distanţă, iar faţa servitoarei, abia ieşită din burduful de boarfe, prinse ochi.
— Cheamă cinele ! tună iarăşi, poruncitor, Manaru. Femeia săvîrşi după poruncă; zăvodul îi veni la
picioare, se gudură, apoi se întoarse iarăşi mînios, cînd Manaru îndrăzni în cele din urmă să facă un pas. Servitoarea se dădu înapoi şi ochii i se deschiseră şi mai mult. Atunci Manaru se scotoci prin buzunare şi îndată flutură în aer cîteva bilete de bancă albastre şi foşnitoare.
— Le vezi ? Sînt ale tale, o asigură el. Şi poftim, uite, îţi mai dau! se grăbi să-i arate cît mai multă dărnicie, încredinţat că nu se mai găseşte vreun alt suflet prin curte căruia să-i păstreze tain. îţi dau cît vrei. Numai du-te şi vezi-ţi de treabă... şi lasă-mi uşa deschisă aici. Du-te la piaţă şi pe urmă ai să spui c-ai uitat-o deschisă. Nu sînt hoţ, n-am nici cuţit, n-am nici pistol la mine. Vreau să fac dragoste cu cocoana; asta vreau! Doar nu s-o dărîma lumea...
Zăvodul tăcuse, părea că ascultă şi el, de vreme ce mîrîia tot mai fără convingere. Numai ochii ghemo-tocului de cîrpe se căscase de astădată enorm, ca sub puterea unor farmece teribile şi repezi.
Vocea lui Manaru se tăie atunci şi păru că ia alt ton; el scoase încă tot ce mai găsi prin buzunare şi, zugrumat de emoţia clipei hotărîtoare, dădu ultimele lovituri :
— O să închizi poarta, poftim... Şi cu asta nu poate să-ţi spună că te-ai înţeles cu mine... Şi uşa de aici o uiţi deschisă... Ce, nu ţi s-a mai întîmplat s-o uiţi deschisă?... Cum ar putea să-ţi dea în gînd că ar veni cineva peste un gard cu atîţia ghimpi şi cu un aşa zăvod în curte, dacă nu m-ai vedea... Ia banii şi nu fi proastă...
Femeia făcu o mişcare pe loc şi dispăru. Manaru şuieră o înjurătură de ciudă... Ah, în casa asta ferecată pînă şi slugile sînt de fier!
Dar, după o clipă, servitoarea apăru cu coşniţa la braţ; cinele, care-şi încovoiase iarăşi autoritar şira spinării, se lăsă jos, gudurîndu-şi ciotul scurt.
10
15
20
25
30
35
40
Femeia îi făcu semn să intre. Manaru îi aruncă banii în coşniţă... O mai întrebă :
— Ce face stăpîna ta ?
— Doarme, doarme, nu ti teme... Şi pînă acolo nu-i cheie...
Va să zică, şi-n casa asta, coada dracului poate găsi o gaură pe unde să se strecoare ! Va să zică, nu-i chiar aşa de ermetic închis cuibul Morarilor!
Curios! Un presentiment vag şi trecător, că şi sufletul Morăriţei ar putea să aibă vreo portiţă deschisă, îl întrista la început. Dar se miră singur de acest simţimînt neaşteptat şi atît de absurd în împrejurarea în care se găsea. Iar cînd se află diaintea canaturilor albe şi înalte ale uşii cu îngeraşi ce varsă coşuri de flori roze, plutind pe nori albaştri deschis, redeveni complect el. O dori ca şi pe celelalte, la fel de prefăcută, şi de perfidă. O dori uimită în faţa îndrăznelii lui, căzînd fulgerată de teamă şi de admiraţie; o dori stri-gînd de patimă cu gîndul gol de orice imagine a Morarului, dacă nu, cu imaginea unul Morar înşelat, ne-pricepînd nimic, caraghios.
Şi inima lui îi bătea ca un pumn pe cînd gîndea astfel; în vreme ce, totuşi, cu nespusă atenţie, examina clanţa uşii şi gaura cheii.
Cu mare migăială izbuti să clintească fără zgomot astupuşul încleiat de vopsea al broaştei; cînd îl dădu într-o parte, cheia înfiptă pe dinăuntru îşi arătă călcăiaşul picnit de rugină, oprind orice vedere şi tăind nădejdea oricărei strategii.
Dar Manaru nu disperă. Era ca într-o inerţie de acţiune, aşa că ideile noi îi veneau în creier ca verigile unui lanţ învîrtit de scripet; şi veneau de-acolo, din fîntina gîndului, prefăcute gata în fapt.
începu să bată uşor tăblia canatului, subţiindu-şi vocea:
— Cucoană ! Cuconiţă !...
— Se auzi dinăuntru ceva, o mişcare a patului şi apoi un cuvînt neînţeles, bolborosit. Manaru îşi cîntări iarăşi mişcările şi începu: toc! toc!
132
133
— Cucoană, cuconiţă! Acuma se auzi distinct: —Tu eşti, Dumitro?
— Eu, cuconiţă.
— Cine e? Ce vrei, frate, ce te-a găsit?... Hai, intră odată...
A, va să zică uşa nu era încuiată! Manaru o şi repezi în lături şi pentru a nu da nici o secundă de reculegere celei culcate, nu mai stătu să contemple efectul negîndintei lui apariţii. Dintr-o dublă săritură fu lîngă pat şi în clipa următoare bustul ce se ridicase instan-; taneu, într-o simplă cămaşă, al Morăriţei spăimîntate, se frînse sub greutatea vijelioasă a pieptului său. Lupta corp la corp se încinse din nou şi deveni din ce în ce mai violentă din amîndouă părţile.
O greşală a ei, încercînd o mişcare disperată, fu pentru dînsul un punct cîştigat. Atunci ea gemu:
— Lasă-mă... nu acuma... acuma nu se poate... Singură te voi chema...
Cînd se ridică triumfător, ea rămase în aceeaşi poziţie lubrică, neruşinată. Părea că nu se mai sinchiseşte de nimic şi chiar Manaru se miră de atîta nesimţire. Ea ţinea ochii încleştaţi şi tremura. El o acoperi. Ea izbucni atunci într-un plîns fără lacrimi, un şir de vaiete lungi, zugrumate, care apoi încetară sau mai degrabă se-năbuşiră în gîtul ce sforăia sub apăsarea lor.
Manaru o mîngîie: nu va şti nimeni! El a sărit prin dos şi nimeni nu 1-a văzut. A pîndit numai ca servitoarea să plece în piaţă, aşa că nici ea nu ştie nimic. Cînd va fi să se ducă şi el mai tîrziu, căci acum putea bate la ochi, îi va deschide singură. în sfîrşit, nimeni nu ştie şi nu va şti nimic, afară de cîne cu care a dus o luptă straşnică, grozavă, corp la corp.
— Aveţi un cîne, doamnă, scumpă doamnă, într-adevăr că vă seamănă... Haide, lasă, nu mai plînge, la toţi s-a întîmplat... şi mie... ia pipăie-mă... am nişte corniţe mici... înţelegi, mă durea să ştiu că mai există cineva, în orăşelul ăsta al nostru, lipsit de astfel de podoabă... Acum pot să dorm liniştit... Uite... Am să-mi chem nevasta... o iert... nu vezi... fapta dumi-
10
15
20
25
30
35
40
tale de-acuma are o înaltă semnificaţie morală: aduci pacea în familii... Fiind cu toţii la fel, nu mai avem ce să invidiem...
El trăncănea înainte, jumătate glumeţ, jumătate serios. Glumea ca s-o îmbuneze pe ea şi s-o potolească, dar singur se minuna de cît adevăr cuprindeau spusele lui. Ea continua să plîngă. însă din ce în ce mai tăcut şi din ce în ce mai dureros. Nu se mai împotrivi la nici una din mîngîierile lui, nici chiar cînd ele deve-niră dezgustător de îndrăzneţe. I se lăsa ca o cîrpă pe care poţi s-o întorci în toate chipurile. El înţelese că aceasta este începutul îmblînzirii. Plînge, dar se lasă! Mîne se va lăsa zîmbind, iar poimîne rîzînd cu hohot. în sufletul lui coborîse acum o pace fără seamăn, ca un răsărit întîrziat de lună pe întinderea de mult adormită. Şi îndată imaginea Frosicăi îi apăru în minte. îl cuprinse un dor puternic de dînsa; o va chema! Chiar o şi văzu în închipuire, apărînd dinainte-i înfricoşată şi tremurătoare. Păstră mai mult sub pleoapele închise această imagine, înfricoşată şi tremurătoare. Se închipui vorbindu-i cu voce grea, chemînd-o mai aproape; şi ea căscînd ochii mari — frumoşii ei ochi negri — cînd, în locul loviturii, mîna lui se va lăsa mîngîietoare pe frunte-i... Dorul abia răsărit se preschimbă în dorinţă aprigă, arzătoare. Femeia de alături nu-i mai spunea nimic. Ce poate să spună o femeie mai mult decît alta ? Se ridică şi politicos o sărută pe frunte. O întrebă dacă trebuie să treacă în odaia cealaltă, cît timp ea va chema servitoarea, ca el să poată ieşi, fără cumva s-o întîlnească. Dar Morăriţa nu-i răspunse nimic; ea plîngea necontenit, din ce în ce mai aspru şi mai zugrumat. Se întoarse cu capul în perni şi acolo înăbuşea sughiţele care-i cutremurau tot corpul.
Manaru ridică din umeri, salută respectuos. Ieşi prin uşa cea mare de la stradă; de ce n-ar fi fost văzut... de ce să nu se ştie de toţi că totul e unul şi acelaşi?
înainte de a deschide uşa, se gîndea: „Cu cine m-oi întîlni? De-ar fi Mărunţache, el e gura cea mai spartă"... Dar nu era nimeni... Numai în zare, dea-
135
supra caselor, pe profilul abia desemnat al dealului albastru, înecat în nelămuritul depărtării însorite îi apăru deodată, mare cît luna, la răsărit, chipul mustăcios şi crispat, cu căciula cît un turn de biserică, al călăre-5 ţului decapitat. Manaru se opri cu ochii măriţi. Apoi rîse vesel şi vedenia dispăru. „Hm, ce-o vrea ăsta, de-a început să se ţină după mine?" glumi fără a putea alunga din urechi gîlgîitul monoton al plînsului Morăriţei. Dar îndată ridică din umeri ca dinaintea unei 10     gîndiri absurde.
Fu o firavă şi trecătoare închipuire.
Manaru umblă prin toate părţile tîrgului, pretutindeni purtînd cu sine icoana Frosicăi. Degeaba, nici una din oraşul ăsta nu face cît dînsa! Chiar astăzi trimete 15     docarul s-o aducă...
Numai la bărbier văzu în ce dezordine se află. Faţa galbenă, unsuroasă, ochii obosiţi, părul încîrlionţat în inele mărunte, lipite de sudoare, hainele boţite, cu urme de noroi uscat. Se duse acasă şi porunci să se 20 ia aşternutul din biurou şi să se pregătească dormitorul, ca înainte. Spuse să i se scoată pijamaua şi papucii, de care nu se mai servise de aproape un an. Dorea să primească pe Frosica echipat complect de casă. Iar viziteul primi ordin să pună îndată caii şi să plece. 25 Pînă să se mai aerisească dormitorul, ieşi iar în
oras.
Locomotiva mai aruncă în aer trei ţipete scurte; ajunsese în gară. Manaru se-nveseli şi mai mult; începu să bată darabana în fierul înflorat al porţii şi,
30 din gît, surd, aproape în gînd, imitînd trompeta, în-tonă marşul de bună venire.
Dar mîna îi rămase deodată suspendată: i s-a părut sau parcă s-a zguduit ceva în aer, încă o dată şi încă o dată... Dar de auzit n-a auzit nimic; desigur
35 vreo părere; halucinaţii ale spiritului obosit! (Ca şi capul de pe cer, cu căciulă ţurcănească.) Lasă numai să treacă Moraru, numai o zdravănă strîngere de mînă... Şi pe urmă se va întinde cît e de lung şi cît e de lat în somn adînc, potolit, în somn grozav de
40 adînc!...
10
15
20
25
30
35
40
Acolo, în piaţă, parcă e ceva; lumea se agită. Iată-i cu toţii se opresc în loc, se strigă, se adună şi pornesc în grupe, dînd din mîni. Fluierături rupte şi repezi de alarmă... „Ce s-o fi întîmplat? Aha, trece Moraru! E pe jos şi duce la subţioară pachetul de carton, târguieli pentru ea. Bată-te să te bată, Morarule!"
— Hai noroc, Morarule!
— Noroc, Manarule!
— Venişi ?
— Venii.
■— De la Bucureşti ?
— De la Bucureşti.
— Ce crezi? Iese? Ai
— N-avea nici o grijă...
pregătit terenul? numai un bob zăbavă.
Moraru se îndepărtează zîmbind fericit ca întotdeauna. „E obosit săracul de-o noapte nedormită şi totuşi ce fericit se îndreaptă spre căsuţa lui. Săracul, bieţii Moraru... E timpul să facem nani, boier Manarule...
Manaru se întinde şi cască şi totuşi nu se grăbeşte să intre. Petrece cu ochii pe Moraru pînă coteşte în piaţă şi bate darabana pe gînduri în poartă. în gura pieţei apare acum moş Mitrică Dranovete; Manaru bate înainte darabana; 'se întrerupe să se întindă şi să caşte. Şi pe urmă iarăşi bate; marşul de bună venire.
— Să trăieşti, boier Manarule.
— Bună ziua, nea Mitrică.
— Ori auzişi ce se-ntîmplă ?
— N-auzii nimic, nea Mitrică.
— Păi, nevasta lui domnu Moraru.
— Ei, ce-i cu ea ?
— Se împuşcă adineaori.
— Ce spui dumneata ?
— Se împuşcă adineaori... Or  glumeşti, n-auzişi?
— S-a împuşcat ?
— Păi cum, săraca... trei gloanţe.
— Ce vorbeşti, domnule... cînd, nea Mitrică?
— Uite acum, nu sunt nici cinci minute... Tocmai aştepta pe bărbatu-său de la Bucureşti, şi cînd fluieră trenul în gară, haid şi ea: pac, pac, pac, trei gloanţe... păi cum... Păi să trăieşti, cu bine... Dacă vrei, du-te si dumneata d-o vezi.
136
137
Şi moş Mitrică trecu înainte, făcînd semnul crucii şi minunîndu-se: „...Păi cum, trei gloanţe... Doamne păzeşte"...
5 în piaţă fierberea creştea. Aşa ceva nu se mai
întîmplase de foarte multă vreme, dacă s-o fi întîmplat cumva vreodată aici în orăşel.
Manaru trecea palid de la un grup la altul. însă tot ce comentau oamenii ăştia strînşi în pilcuri zgo-
10 motoase nu i se putea deloc lega în cap. Se pare că unul vorbea de ceva analog, petrecut mai demult, iar altul pomenea de-o oarecare teorie, presărată cu nume străine, răsunătoare. Mai încolo, Zambiloiu se agăţă de el în treacăt, ca un bob de scai, rînjind cinic, cu o
15     nuanţă de necaz în glas.
— Asta ţi-a scăpat, Manarule! (Zambiloiu regreta sincer, într-adevăr, după cum sincer urmărise şi se bucurase de toate succesele lui Manaru, pe care le colporta  prin  ungherele tîrgului  cu  satisfacţie copilă-
20 rească.)
îl goni cu o încruntătură de ochi. Şi întrebarea nemiloasă i se puse iarăşi în cuget ca o pasăre rea ce ţi se înfige în carne să n-o mai poţi smulge. Cum a avut puterea asta... Iar aripele grele şi negre se
25 zbat zadarnic. Nimic, nici un răspuns. Să-i fi fost teamă de servitoare, să se fi temut că au simţit vecinii ? O atît de mare putere pentru un atît de neînsemnat lucru... Dar, nenorocita, aparenţele se puteau ascunde... dar nu începuse el s-o înveţe ce trebuie de
30 făcut... A auzit ea vreo vorbă din toate celea... ea nu asculta decît plînsetul ei... bocetul ei de moarte... Se jelea singură.
Acum Manaru nu mai aude decît vaietul acela fără sfîrşit de-acum cîteva ceasuri. Ce monoton şi groaznic !
35     Şi uscat! Un plîns uscat! Parcă dăduse drum unui
ocean ascuns, să curgă printr-o gaură de sfredeli g
O moartă care plînge! Căci nu se poate să nu fi fost moartă chiar din momentul cînd o răzbise cu puterea lui. într-adevăr, ce era părăsirea aceea de sine,
-40 cînd se bucurase pentru a doua oară şi pentru a treia oară de trupul ei! Avusese un cadavru! Nu avusese
138
nimic!... Nimic, nimic... şi cuvîntul acesta îi bate în ureche ca un dangăt interminabil de clopot crăpat. Fără urcuş, fără scoborîre... şi la intervale largi... trist şi vechi şi pustiu... vechi de cînd cu lumea: nimic... 5 nimic... de ce cînd cele trei fluierături... tocmai atunci... tocmai în clipele... nici măcar un minut, o secundă mai pe urmă.
— Dar ce are Manaru ?
Mut şi palid, el trece ca o fantomă printre gru-10 puri. Abia se opreşte lîngă unul şi îndată a şi pierit ca să răsară într-altul, de parcă-i reflexul unei oglinzi pe care un mucalit o smuceşte de colo pînă colo. Nu, nici nu vede pe unde merge; el s-a răzleţit de tot de lumea înconjurătoare, el merge în gîndul lui turbat, 15 ca leul în colivie. Cei care şi-1 mai aduc aminte îl revăd în noaptea aceea, la „Grandiflora", cu Ramură în faţă, sub lumina renclodelor. în cearcănul roş al ochilor scînteiază oţelul teribil. Da ce 1-a găsit?
— Regretă că i-a scăpat o frumuseţe, glumeşte unul, 20     dar toţi întorc capetele, de parcă a căzut pe neaşteptate ceva murdar între dînşii. Şi glumeţul retractează: Morăriţa a fost o femeie ! Pe onoare că nu mai înţeleg nimic!
Ramură apare de după colţul străzii. E ca întot-25 deauna pudrat şi elegant şi parcă aduce de departe mirosul acela al lui, de săpun, sau de om care a isprăvit să se spele. E schimbat la faţă: şi-a ras mustăţile lui galbene-roşioare, ca două pitulici muiate în vin ruginiu. îi stă desigur mai bine aşa, cu faţa 30 grasă, rasă din proaspăt. Dar nimeni nu observă nimic. El e puţin înţepat de această nebăgare de seamă. Toţi par preocupaţi, consternaţi, dau din mîini violent, toţi deodată. Ce dracu i-a apucat?
— Dar ce s-a întîmplat, frate? 35         — Uite, ăsta nu ştie ?
— Cum, tu nu ştii, n-ai auzit ?
— Nevasta lui Moraru...
— Morăriţa... de...
— Ei, ce-i cu ea? A fugit?... 40          —Şi-a tras trei gloanţe.
— A murit?
139
10
15
20
30
35
40
— O, ho!...
— Ce vorbiţi? Păi de ce, domnule?
Ramură respiră uşurat; acum putea şi el să-şi explice cum nu se observase tăierea mustăţii. Pe urmă dădu din umeri şi ridică ochii în sus. Era un albastru atît de dulce sub soarele acesta potolit, că simţi pacea lui îmbibîndu-i-se în suflet, ca o tinctură în piele. El aspiră profund licoarea începutului de vară şi, la senzaţia lui plăcută, domoli cu greu o mulţumire ascunsă, care-i gîdila buzele. într-adevăr, pactiza el cu propria lui conştiinţă, ce să nu dăm cărţile pe faţă; nenorociri de acestea rare mai vin din cînd în cînd să-ţi mai arate că viaţa de toate zilele, cu micile ei neajunsuri, nu-i chiar aşa de groaznică, precum, iacă, se arată uneori. Poate, fără întîmplarea asta, n-ar fi băgat_ de seamă cît de frumos e albastrul cerului astăzi, iar foamea care-1 devorează ar trece nepreţuită, ca o necesitate banală şi dobitocească. Biata Morăriţa ! A încercat într-un rînd să-i facă puţin curte, dar a văzut că-şi pierde vremea degeaba. Ispititoare femeie, cu adevărat! încolo, ce-1 priveşte pe el, ce poate să-1 privească! Atît numai; păcat de  ea, era frumoasă...
Şi se uită întrebător la Manaru, care se apropie dus de neîncetatul cuvînt din minte. „Ce ne priveşte..."
Manaru s-a oprit la cîţiva paşi şi-1 ţinteşte cu ochii ficşi şi metalici; şi tace; şi e o ameninţare teribilă în tăcerea lui. Şi Ramură tace; el ar vrea să-i spună glumeţ : „Ce-i, măi, ce te uiţi aşa la mine, de parcă ai sta să mă mănînci?" Dar nu ştie de ce, i-e cu neputinţă să-şi compună o figură glumeaţă şi cuvintele i se topesc în gît.
în cele din urmă, în tăcerea ce se lăsase, vocea lui Manaru pronunţă clar şi cadenţat ca orologiile turnurilor în nopţi:
— Morăriţa s-a împuşcat; ai auzit?
— Da, am auzit, răspunse Ramură ferindu-şi ochii de sub puterea ochilor lui Manaru.
El ar mai fi vrut să adauge: „Ei, şi ce ne priveşte!" însă fără să-şi dea seama cum, începu să simtă deodată că este o legătură strînsă între el şi moartă, cu toate că n-ar fi putut spune care.
140
io
15
20
25
30
35
40
— Cu trei gloanţe de revolver.
— Cu trei gloanţe...
Manaru priveşte tulbure la cei din jur şi i se apropie de ureche:
— înţelegi, atunci, unde am fost de dimineaţă?...
— înţeleg, făcu Ramură maşinaliceşte, căscînd ochii mari, căci nu înţelegea nimic.
Manaru se apropie şi mai mult de dînsul, îi trecu mîna pe după gît şi-1 scoase afară din grup. Părea foarte încurcat.
— Uite ce... te rog... dar sincer... îl ţinea de gît prie-tineşte, ca şi cum i-ar fi vorbit de-un lucru fără însemnătate sau cel mult de-o afacere oarecare... spune-mi: ea s-a... împotrivit...
— Cine ?
Manaru ridică din umeri plictisit:
— Frosica! spuse el, cu un ton care adăuga de la sine: „Ce mai mă întrebi?..."
Ramură îl cerceta lung şi timid. Şi nu ştia cum să înceapă. în orice caz, situaţia era caraghioasă, îi venea să zîmbească, dar pe creieri i se aşezase zăbranicul unei presimţiri.
— Din două vorbe! reteză scurt aerul Manaru. Dacă i-ar spune că nu s-a apărat deloc, cum a fost
într-adevăr, l-ar jigni, desigur. Şi nici nu l-ar crede... Afurisită împrejurare!
— De ce nu răspunzi ? Se hotărî:
— Ce întrebare? Desigur că s-a apărat... ca orice femeie...
— Va să zică, nu s-a apărat ?
— Ba s-a apărat, de, ce să zic...
— Mult, mult?
Pauză de scurtă, dar adîncă gîndire, de ochi care se întrestrăpung pînă-n obscura vizuină a cugetului celui mai ascuns. E, cum ar putea să spună, că s-a împotrivit aşa, de formă? ... Odată ce-a apucat-o pe calea asta? în orice caz, asigurîndu-1, mîndria lui nu poate fi decît gîdilată... şi, fără îndoială, împăcată...
141
— Auzi ce te întreb ?
— Mult, desigur...
— S-a zbătut, a strigat, a ameninţat cu revolverul ? Spune, ce stai? răcni deodată Manaru, bătînd nervos
5     din picior.
Ramură crezu că o ieşire bruscă l-ar scoate mai de-a dreptul din penibila încurcătură şi ar aduce la realitate pe nebun. încercă deci, fără a mai sta mult pe gînduri, dar glasul îi tremură. 10 — Ia lasă-mă în pace, măi. Ce te-a găsit ? Astea
sunt lucruri care nu se spun...
Făcuse chiar mişcarea de desprindere şi ochii lui fugiră după curaj, înapoi la grupul care-i privea nedumerit. Dar Manaru îl înşfacă numaidecît de braţ şi 15     dintr-o smuncitură îl aduse cu nasul drept în nas.
— Ai să-mi răspunzi, aici, pe loc! mîrîi el cu vocea scăzută. Ea de ce n-a tras ?...
— Foarte simplu: pentru că nu avea la îndemînă...
— De ce n-a tras pe urmă... pe urmă... rînji Ma-20     naru, arătîndu-şi colţii.
— Ce vrei să-ţi răspund?... ridică din umeri Ramură şi ridicatul acesta din umeri, de om gras şi satisfăcut, de don Juan nepăsător şi fără răspundere, îi pecetlui osînda în ochii injectaţi ai celuilalt.
25 — Ah, ţi-ai ras şi mustăţile! răgi el răguşit, ca şi cînd
acest ultim amănunt ar fi fost hotărîtor.
Şi înainte ca Ramură să se dezmeticească din stupoarea în care îl cufundase acest bizar dialog, mîna lui Manaru se înfipse în gîtul alb şi gras. Se clătinară şi
30 se rostogoliră. Ramură bolborosea ajutor, astupat, cu ochii holbaţi, care păreau să spună: „Am minţit, nu s-a apărat deloc!" Dar Manaru strîngea.
Ceilalţi se repeziră, îl apucară de subţiori, de mîni; era cu neputinţă să-1 dezlipească de corpul de care se
35 încleştase; iar braţele învinsului se bălăbăneau în aer. Şi ochii bulbucaţi dădeau afară lacrimi mari, rotunde, opale, de parcă Manaru strîngea de-o beşică pe care voia s-o stoarcă de ultimele picături.
— Puneţi mîna, domnilor, ce staţi ?
40 Strigau astfel cei mai din urmă. Căci era într-a-
devăr curios cum o grămadă de oameni să nu poată
142
să-i despartă. Şi cu toate astea, cei mai apropiaţi îşi dau zadarnic silinţa. Toate braţele apucaseră şi trăgeau vînjos de braţele lui Manaru. Dar, Doamne, parcă nu puneau prea mult suflet. După cum nici cei din urmă
5 nu puneau parcă destul suflet în îndemnurile lor. Ei strigau, făceau gura mare şi gesturi largi, dar fiecare simţea că larma asta nu era decît de formă. Orăşenii ăştia tihniţi, excitaţi de cele trei gloanţe ale Morăriţei, voiau în adîncul cugetului lor lucruri mari, evenimente
io catastrofale. însă laolată, în văzul şi auzul general, ei se agitau şi se indignau:
—-Dar ce fu astăzi, domnule?
— Puneţi mîna, domlor, acum stăm de filosofie ?
— L-a omorît ?
15 —Mai gata... şi uite, domnule, cum stau...
Erau într-una cei din urmă, care stau ca pe spini; ei vreau să se termine odată.
Şi, într-adevăr, se termină. Braţele lui Ramură se desfăcură cruce; figura umflată şi învineţită holbase 20     ochi mari de spaimă şi de întrebare: Cum, atîta lume în jur, şi totuşi să fie omorît, aşa pe încetul... poate că era o înţelegere.
Manaru se ridică galben, zburlit...
— Ce, s-a terminat ? întrebă el uimit.
25 Şi se plecă iarăşi, punînd urechea pe pieptul întin-
sului la pămînt.
— Ei, asta-i bună... Puneţi mîna, domnilor... Ce staţi ca idioţii?... Respiraţie artificială... şi în glasul lui era ca o ciudă pe imbecilii ăştia, care-1 lăsaseră
30     să meargă aşa departe.
Singur îi luă mînile şi începu să le ridice şi să i le lase în ritm, ca pe mînerele unei pompe.
— Nu, figura asta era rezervată Frosicăi! se scuza el celor de faţă, pompînd zadarnic  viaţă  în trupul
35     stîns pentru totdeauna.
Manaru mergea repede spre biroul poliţiei. Drumul duce pe şoseaua judeţeană, apoi coteşte spre biserică, pe strada Sfîntul Ilie. El venea ca o vijelie, în pas gimnastic, cu capul gol — căci pălăria îi căzuse în 40     luptă — cu părul vîlvoi.  Lumea privea cu teamă
143
10
15
20
25
30
35
40
această arătare grăbită, care creştea pas cu pas, dîrză şi ameninţătoare. Cravata într-o parte, hainele în dezordine, părul ridicat în coarne şi-n corniţe, răsucite de vînt, lovindu-se unele de altele, albul ochiului stricat de firişoare sîngeroase, călcătura solidă din plin, făcînd să dîrdîie tarabele cu căciuli întinse pe şanuri şi sta-cheţii orizontali bătuţi cu cuie încovoiaţi de greutatea cojoacelor atîrnate.
Cînd coti spre biserică, ţignalul energic al comisarul lui îl ajunse din urmă. Manaru văzu ţipetele ascuţite ale fluierului întrecîndu-1, ca două ascuţişuri de suliţi de-o parte şi de-alta. Şi îndată, din toate părţile, ţîş-niră sunete ascuţite de ţignale. Păreau că se întretaie ca fulgerele, căutîndu-1 prin cotloane şi prin văzduh. Erau atît de prelungi şi de sfîşietoare ţipetele acestea, că Manaru simţi deodată vîntul hotărîrii, care-1 ducea încoace, răscolindu-se pe loc, de parcă şi-ar fi schimbat brusc cursul. Cum, să fie adevărat că de-acum, din clipa asta, nu se va mai mişca aşa cum va vroi el, că alţii vor hotărî de drumurile lui? în inimă şi-n tot corpul i se făcu deodată gol: picioarele continuau totuşi să-1 ducă înainte. Şi aşa, fără să ştie singur cum, se trezi în grădina de cruci şi morminte a vechiului cimitir. N-a vrut să fugă, dar nici să se închine, cum a depus mai pe urmă la cercetări, neştiind ce altă explicaţie să dea acestei curioase abateri din drum. A vrut, o clipă numai, o ultimă clipă de libertate, în amintirea trecutului fericit şi zburdalnic, care acum se închidea cu lacăt greu, să revadă icoana aceea a iadului, ce-1 uimise atît în copilărie, zugrăvită cu puţină ştiinţă şi cu multă fantezie pe păretele bisericii, dedesubtul edenului, cu coline pînă la glezne şi cu copaci pieptănaţi regulat, pînă la genunchi, de unde Adam şi Eva erau fugăriţi de paloşul Arhanghelului sub ochiul lui Dumnezeu, răzbătînd crunt şi fioros prin triunghiul infinitului. Cu zvîcneli repezi de inimă, socotind după ureche timpul cît îi mai rămînea, din dreptul unde tropoteau acum cizmele greoaie ale agenţilor pînă la poarta cimitirului şi de acolo pînă în pridvorul, unde se găsea, al bisericii, el împărţi în intervale egale tot pătratul ocupat de infern pe zid, începînd de la mîna
io
15
20
25
30
ce cumpăneşte balanţa cu suflete şi pînâ-n colţul opus unde un Scaraoschi de culoarea castanei tronează, rî-zînd de satisfacţie, pe falca de jos a unui monstru uriaş cu gura ferăstruită şi cu ochi sîngeros, aducînd la seamăn cu capul de ştiucă.
Agenţii îl înconjoară tocmai la imaginea din mijloc, pe care o căuta şi care-1 tulbura odinioară mai mult, în copilăria depărtată, încropindu-i sîngele şi făcîndu-1 să vîjîie, a unei femei pe care doi draci o ţin chincită pe pirostii, astfel ca flăcările pedepsei să-i mîngîie, cu limbile lor arzătoare, izvorul de plăceri şi de vieţi, prihănitul izvor al vieţei.
Agenţii dau semne de nerăbdare; văzînd că zăboveşte, îl invită politicos. El trebuie să se urnească şi porneşte, ducînd cu sine, în creierul aprins, imaginea Frosicăi pe pirostiile infernului. Vai, dacă mai aştepta puţin, dacă mai avea cît de puţină răbdare, barem pînă după-masă! Şi se închipuie aşteptînd-o în antreu, ducînd-o în culcuşul pregătit din nou, dezbrăcînd-o în mîngîieri şi cuvinte dulci şi obscene, ca pe-o mult aşteptată amantă, şi zugrumînd-o în clipele plăcerii, încetul cu încetul, făcînd-o să expire în spasmul suprem. Dar nu e mulţumit nici de imaginea asta şi închipuirea lui scormoneşte acum alte născociri mai groaznice, cu pirostrii de foc, cu cleşte înroşite, în vreme ce, înconjurat de agenţi, urcă treptele şubrede ale secţiei de scînduri roase, cu noduri ca bătăturile picioarelor bătrîneşti.
Şi îndată totul se şterge dinainte-i, totul se umple de văzduhul gol, şi pe geana orizontului apare capul tăiat şi fioros, plutind încet şi galben ca un astru al iadului.
FRIGUL
Ea priveşte soarele cum se îneacă în propriul lui sînge; ceva grozav şi sfîşietor parcă se petrece la hotarul amurgului. O luptă crîncenă între titani, mută şi încordată, iar sîngele ţîşneşte pretutindeni pînă-n mari depărtări, pînă jos sub fereastră, pe toată întinderea de omăt. Tot zidul trebuie să fie împroşcat cu sînge şi chiar pe faţa ei trebuie să lucească reflexul roşu. Sîngele sfîrşitului sfîrşiturilor. Un soare răpus, zburătăcind ca un vultur rănit, înălţîndu-se doar ca să mînjească de sînge, pînâ-n fantastice depărtări, dezolate peisagii de zăpadă eternă, pe care nici un vînt de primăvară n-o va mai sufla înapoi spre norduri; iar duhul îngheţului biruitor cobo-rînd mut şi întunecat, aproape,  tot mai aproape... Straniu şi tragic amurg, încremenit peste veci de veci.
Azi-dimineaţă, cînd a primit scrisoarea poruncitoare, a ieşit afară; avea nevoie de aerul rece şi limpede. Oameni de-ai curţei adunaţi într-un loc rîdeau tare ; la apropierea ei, s-au îndepărtat cuviincioşi, ducînd o pasăre tăiată în mijlocul glumelor. în urmă-le a rămas sufletul roşu al orăteniei întins pe zăpadă. întîi s-a gîndit că poate fi doar o întîmplare, dar mai apoi a avut multe clipe în minte ideea că sîngele fiecărei fiinţe ucise ia forma celui mort. Umbra cea din urmă.
10
15
20
25
30
35
40
însă nici aceasta şi nici culoarea de cireaşă a omătului stropit cu licoarea vieţei n-au spăimîntat-o; numai cînd colţul plicului din buzunarul paltonului i-a înţepat degetul, atunci ochii i s-au zgîit deodată, căci au văzut, într-o urmă de ciubotă, o pojghiţă mică de sînge îngheţat. A simţit atunci în obraji toată asprimea iernei şi s-a întors în casă, hotărîtă să trimeată înapoi ştafeta: „Nu se poate. Pentru nimic în lume..."
O, de-ar fi fost vorba de oricît sînge vărsat, de oricît sînge proaspăt şi cald, puţin i-ar fi păsat... dar pojghiţa aceea... îngheţul... frigul. Frigul. Diha-nia asta mare şi nevăzută ca zarea, cuprinzîndu-te pe nesimţite, strîngîndu-te în aripele de gheaţă...
Ea o cunoaşte de mult... îşi aduce aminte... odată... ningea... pe atunci n-avea şoşoni... era în vremuri de război şi trebuia să aştepte la şir, dinaintea unei brutării. Ghetele subţiri se scofîlciseră, iar vîrfurile apucaseră în sus... degetele de la picioare parcă nu erau ale ei şi parcă se înfipseseră în picioare ca nişte cuţite...
A fost totul parcă un vis; un basm. însăşi venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, pînă şi cu numele de poveste, a fost parcă tot ceva de poveste, parcă n-ar fi fost deloc...
Dar senzaţia aceea a contractărei lente şi persistente a oaselor, înfipte ca nişte corpuri străine în corp, a rămas...
Iar mai apoi, într-o gară, bătrîna aceea văietîndu-se în gerul dimineţei şi tropăind greoi din bocancii de fier i-a amintit brutal că o simplă învîrtitură mai înainte sau mai înapoi a norocului, şi povestea n-ar mai fi fost într-adevăr. Bătrîna pe semne aştepta un tren mai sărăcăcios, care avea să treacă mult mai tîrziu, iar acum privea cu jind la aburul cald ce ieşea de subt vagoanele lungi şi vopsite proaspăt. Uneori norul de aburi o cuprindea şi ea-şi scotea mîinile încrucişate prin mînecile largi ale zeghei, ca să primească larga răsuflare a căldurei vagonului de bogaţi. Pe urmă trenul s-a urnit, gara cu bătrîna a rămas în urmă şi trenul s-a înfundat sub bolta joasă şi sură a unui cer aspru
147
şi fioros. Pe cîmp, arbori zgribuliţi erau strînşi cobză în lanţurile albe şi înflorate ale gerului; era un întreg convoi de copaci cocoşaţi şi striviţi de cătuşele zeităţii sălbatice — păreau minaţi din urmă de nevăzuţii oşteni 5 ai aerului cu cnuturi grele de vînt, amarnic şi necăjit pohod.
Pe urmă imaginea dusă spre fundul compartimentului de ochii fericiţi brusc se strîngea; aerul se cobora şi mai mult, orizontul se strimta, văzduhul îmbîcsit 10 de alba funingine a gerului se făcea totuşi cu atît mai întunecos, trenul pierdut în sinistrul tunel de gheaţă alerga acum cu ultimele puteri ale căldurei din căldare spre fundul peşterei cu aspre şi răcoroase reflexe, unde trona zeitatea îngheţului, suveranul nemărginitelor puls teri care mînau încoace, răzvrătită sau resemnată, toată, suflarea luminilor.
Ea se cutremurase atît de tare, că bărbatu-său începuse s-o cerceteze cu ochi curioşi. Dar de sub canapea, susurul lin şi înviorător al caloriferului o readuse 20 la realitatea apropiată. Privise cu mulţumire semicercul cu indicaţii, pe care regulatorul era aşezat la punctul „cald". Apoi ridicase ochii spre cele trei becuri din. tavan care arseseră toată noaptea, se simţise în mijloc de confort şi civilizaţie, iar auzul i se desfăta de rîsuL 25 călătorilor din compartimentul vecin, care izbucniseră într-un haz straşnic, cu gînd departe de îngheţ şi de sfîrşitul lumei...
O, acum, cînd îşi amintea toate acestea, se simţea atît de bine în iatacul mare, cu geamuri spre apus şi. 30 miazăzi. în soba de teracotă, înaltă cît un monument, trosneau sălbatec crecile pădurei, pe care o ştia imensă dincolo de curţi, spre miazănoapte. Divanele mari şi. moi păreau, între sulurile de la capete, poale de gospodină întinse îmbietor de mîini gigantice. E într-adevăr 35 atît de cald şi de bine aci, în semiobscuritatea asta dulce, fulgerată ades de jocul flăcărilor din gura de Moloch a căminului, că răspunsul nu poate fi decît unul.
Oho, s-a făcut tîrziu şi trebuie într-un fel să răs-40     pundă: „Nu". Atît. Un „nu" mare scris pe o pagină
148
întreagă... Ba nu, să scrie lămurit, aşa cum e de fapt. Mircea poate şi-a modificat, cum se întîmplă adesea, cursul călătoriei. Iar noaptea — doar e ştiut — în fiecare noapte se dă drumul din lanţuri la cei patruzeci
5     de cîini, care nu-şi cunosc nici măcar stăpînii...
Trebuie, trebuie neapărat să răspundă. Iacă, uitase de cei patruzeci de dulăi, care pînă spre ziuă mişună în jurul conacului! Numai slujitorul care n-are decît grija lor îi mai poate stăpîni... Doamne, cum a putut
io să uite tocmai un lucru aşa de important... Dar se miră cum el a putut să nu-şi aducă aminte, doar a venit de atîtea ori la Mircea, iar Mircea niciodată nu aduce vorba despre bogăţiile lui fără să nu pomenească de ferocitatea jivinelor sale.
.15 ...I-a văzut şi ea în mai multe rînduri, pe toţi
grămadă, la lumina lunei. Mircea ţinea mult să-i contemple alături de dînsa şi să rîdă de năzdrăvăniile lor. Erau toţi mari ca viţeii şi stăteau ca lupii pe şezut. Se jucau muşcîndu-se prieteneşte, dar ge-
20 metele lor de plăcere erau adevărate urlete lugubre. Iar cîteodată răzbăteau din mijlocul haitei lătrături seci, clănţăniri fioroase. îndată atunci săreau toţi în picioare şi se priveau mîrîitori.
într-o noapte, Mircea a ieşit cu un bici enorm în
25 mînă; 1-a trosnit cu putere şi toată haita a sărit ca arsă. Ea urmărea de pe fereastră; şi întreaga haită s-a prăbuşit asupra îndrăzneţului. Zadarnic vocea lui cutremura temeliile nopţei, zadarnic biciul plesnea ca bubuiturile de armă. L-a văzut lipindu-se poltron
30 de zid; mîna mecanic împărţea lovituri în dreapta şi-n stînga, dar răgetul lui a răguşit şi s-a transformat în dureroase strigăte de ajutor. Au sărit oamenii curţei, a fost vuiet mare... L-a văzut apoi intrînd galben, de parcă, în locul capului, îi pusese cineva un cap de
35 ceară. Zadarnic încerca să-şi ţină dreaptă şira spinărei şi zadarnic vrea ca pasul să nu mai dîrdîie ca la paralitici.
Slujitorii au intrat la porunci, dar el a păstrat multă vreme tăcerea, pentru ca să-şi adune vorbele, 40     care pe semne îi fugiseră din gît ca albinele din stup. Au răsunat atunci două feluri de pedepse: cincizeci
149
de bice de fiecare fiară şi cinic condamnări la moarte. Execuţia era să aibe loc a doua zi în faptul dimineţei, iar osîndele capitale aveau să fie suferite de cei cinci dulăi bătrîni pe „care-i ştia bine că-1 cunosc şi totuşi 5 au sărit la dînsul". Se plimba furios cu mîinile la spate, rostind sentinţele şi dînd amănunte asupra felului executărei...
Apoi deodată... o, cum şi-1 aduce  aminte... se oprise cu ochii ţintă la ea. Şi atît de puternici erau, 10     că ea a trebuit să şi-i plece pe ai ei.
— Nu, să nu se împuşte nimic, a zis... Şi după o tăcere:
— Mîine să se îndoiască porţia de mîncare la toţi crinii; carnea să nu se mai frigă de acum înainte; iar
15     celor cinci bătrîni, chiar să li se întreiască porţia...
Cînd ea şi-a ridicat privirile, nu se mai uita la dînsa. Fixa un colţ al iatacului şi părea că din nou a început să dîrdîie: ochii şi figura şi corpul lui întreg păreau că rîd... rîdeau într-adevăr şi  dîrdîia tot...
20 ...Haide, trebuie să scrie, e foarte cu putinţă ca el
să fi uitat. Sau să pună prea puţin preţ pe furia javrelor. Sau să nu fi dat crezare lăudăroşeniei lui Mircea. Trebuia neapărat prevenit de pericolul ce-1 aştepta. Mai ales că lipsa răspunsului ar fi putut-o
25 socoti ca o încuviinţare; poate chiar îşi închipuie că măsuri au fost luate ca intrarea să-i fie apărată.
Biata minte nestatornică a lui Dinu! Necontenit vîrtej de gînduri, fantasme, planuri şi iluzii...
Ea se dezlipeşte alene de soba monumentală, şi
30 pasul o duce fără grabă şi legănat spre măsuţa încrustată cu flori de ivoriu; şi simte cum o adiere de tristeţe se revarsă din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzişuri ale sufletului. Oare de ce? E limpede aşa... Doară niciodată nu va putea să se întîmple...
35 Scoate pe gînduri globul lampei. Niciodată. Şi se
lasă pe scaun fără să aprindă. Niciodată. Iar totdeauna frigul va rămîne numai acolo, afară, dincolo de ziduri. Gîndul cel nou o scutură din toropeală şi flacăra chibritului izbucneşte. Ştafeta va porni chiar acum
40 călare; într-o jumătate de ceas va fi în oraş la prietena cea bună, tainicul regizor.
150
GRANDIFLORA"
KIUTCHA SCKISCL ROMÂXESC. S. A. CRAIOVA
•ivi
Coperta ediţiei din   1928 a volumului cu   care Gib I. Mihăescu debutează editorial: La „Grandiflora".
40
Şi totuşi... micul parc din faţă e unit cu restul curţilor doar prin poarta din dreptul terasei. încolo toate celelalte sunt închise... iar dacă  şi aceasta...
Ea totuşi a terminat scrisoarea. Trebuie să fie înţeles că niciodată nu va fi cu putinţă să se împlinească un plan atît de îndrăzneţ şi absurd... Şi apoi ea iubeşte mult pe Mircea... ceea ce nu-i place la el este doar grija asta de a o închide atît de straşnic... Numai atît doar... Şi nici atît... căci dacă ar înch... dacă ar... dacă ar fi închisă şi cea din dreptul terasei, jivinelor nu le-ar rămîne decît restul curţilor... Parcul ar fi liber de teroarea lor ...
De ce-a stins lampa aşa de grabnic ? Ca să vadă lucrurile astea care se potrivesc atît de minunat în rosturile gîndului. Slugile trebuie să fie acum la masă... iar abia mai tîrziu se dă drumul haitei...
Ea se înfăşură în şalul mare şi gros de mătase şi iese afară. Negurile îngheţate sunt încremenite în luciul lor straniu, copacii înalţi sunt rotunzi şi tufele de smeură şi agriş susură tainic lovindu-şi roadă bogată de chiciuri; parcul e o dumbravă de argint peste care a început să se înteţească adierea ce va face să cînte frunzele. Acum nu se aud decît slabe atingeri de foi zimţate şi troznetul de atlaz al zăpezii sub paşii grăbiţi şi mărunţi. Basmul nopţei abia se pregăteşte...
A ajuns la poarta larg căscată: o smuceşte din gheaţa care i-a cuprins balamalele şi o împinge în cadrul ei. Nu ştie dacă trebuie să se mai necăjească şi cu drugul; s-a ruginit într-atîta încît e cu neputinţă să-1 mai clintească din înţepeneală. Dar nu e nevoie; poarta s-a cuprins prea bine în cadru şi, uite, parcă s-a umflat deodată, că nu mai vrea să se deschidă... Oho, cîinii în nici un caz n-o vor putea urni...
Şi se puse pe fugă înapoi înspre casă, iar şalul care-i flutură în urmă-i pare o pasăre neagră ce s-a luat după dînsa. Pe verandă se gîndeşte la dîra pantofilor; de la ultima treaptă şi pînă unde noaptea nu mai lasă vederea, pe violetul zăpezei, urmele de paşi par mai albe, mai luminoase, un covoraş alb întins pe pardoseala de mister. Sunt prea multe, prea amestecate ca să se distingă ale ei.
151
Intră, şi căldura o cuprinse .în îmbrăţişarea ei dulce. „De amant", şopteşte ea şi clatină din cap cu tristeţe; e doar singurul amant care a îmbrăţişat-o şi de despărţirea căruia se cutremură. Singurul amant: 5 căldura — o femeie... însă aşa trebuie să fie şi îmbrăţişările lui, dulci, delicate, să pătrundă în corp prin toţi porii, pe nesimţite, aşa cum le întrevedea, de departe, ca în ceaţă, în tumultul îmbrăţişărilor sălbatice ale celui plecat.
10 Sufletul i-era uşor după fapta ce îndeplinise, încît
corpul i se părea la fel şi avea senzaţia că pluteşte mergînd de la un scaun la altul, căci un neastîmpăr, căruia nu-i găsea rost, o făcea să-şi schimbe locul necontenit. îl vedea necurmat pe Dinu, subţirel, cu
15 înmlădieri de şopîrlă, atît de asemănător cu o şopîrlă, încît avea într-una toane de rîs, prevăzînd cum se va strecura de nebăgat în seamă, cum totul avea să se întîmple simplu, nu se poate mai simplu, că a doua zi va fi aceeaşi linişte şi aceeaşi odaie caldă, iar spre
20 seară, acelaşi soare de sfîrşit de lume va arunca inutile şi decorative palori de bronz pe zăpada cîmpului. Totul va fi ca înainte, gîndea ea, căci uita, sau poate nu-şi da seama că dincolo de noaptea aceasta se cască lungul lanţ de prăpăstii ale nopţilor viitoare: şirag
25     de privelişti din ce în ce mai ameţitor de frumoase...
Ea nu făcea acum decît să-şi rîdă de temerile ei de mai înainte; e o copilărie să-ţi închipui că viaţa are cotituri brusce ca în romane... O, altă dată, cine ştie... dar acum, el e atît de departe...
30 Acum era de tot întunerec în casă. însă ea ştia
şi cele mai mici obiecte unde sunt aşezate, încît vedea totul ca ziua. Luna avea să iasă mult mai tîrziu şi desigur el ţinuse socoteală de răsăritul lunei; el trebuia s-o ia înaintea lunei. Iar stelele răzbiseră cu
35 atîta profuziune, că te aşteptai să acopere toată bolta într-o mantie de diamant topit. Fantoma stinsă a Vărsătorului se scufundase mai demult în oceanul suborizontului; iar acum, pe locul unde soarele îşi dusese agonia, cei doi peşti ai zodiacului căutau lacomi
40 urma dispărutului. Ea le desfăcea obişnuită conturul din volbura pulberei de foc, căci singurătatea şi ia-
tacul ei cu ferestre spre miazăzi şi apus o învăţaseră să citească bine în semnele fără clintire ale cerului.
Dar un zgomot brusc, care deveni pe urmă prelung şi tumultuos, o făcu să plece ochii din priveliştea
5 de aur; ochii întîi se loviră de duritatea cumplitului întuneric şi se închiseseră parcă de durere. Pleoapele bătură ca aripi ce vor să-şi ia zborul şi înfruntă din nou puterea nopţei; zăpada strălucea viclean dedesupt, dar cînd ridică şi dintr-însa ochii, ei se loviră din nou
10 de întunericul acela grozav. Atunci văzu închegîn-du-se în beznă bulgări şi mai compacţi de beznă. Unul după altul veneau prin cer ca duhurile vrăjitoreşti. Se prăvăliră într-un iureş nebun spre poarta din dreptul terasei, parcă ar fi ştiut că acolo se petrecuse
15     ceva. Ea se mută repede la fereastra de la miazăzi.
Cele patruzeci de fiare nocturne se abătuseră în crîncen asalt asupra portei închise. Lemnul umflat rezista însă bine în cadrul gardului. Ei îşi dădură atunci tîrcoale unul altuia schelălăind prieteneşte. îi vedea
20 bine acum pe luciul zăpezei. Erau enormi şi licărul ochilor li se aprindea şi se stingea ca licuricii; smalţul cel alb al pămîntului le şedea de minune, îi prindea ca propriile lor blăni. Iar fiorul fricei, care i se prelinse lung şi cutremurător de-a lungul şirei, semăna atît
25 de bine cu fiorul frigului, că amîndouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeţilor morţi de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor zbătîndu-se de prisos, în
30 îngheţul întunericului fără fund şi zare. Din tot infinitul ăsta covîrşitor, numai aici, lîngă soba a cărei înfăţişare i se părea acum mică şi umilă, era căldura şi viaţa. Iar ceea ce trebuia să se întîmple i se păru atît de apropiat, că scoase un gemăt de spaimă. N-ar
35 mai fi vrut să se întîmple nimic. Ar fi vrut să se întindă pe divanul ei şi s-adoarmă, să se ferească în somn, ca în cel mai bun ascunziş, de orice întîmplare ar fi putut să survină. Să se trezească a doua zi în zori, în lumina soarelui alb, liberă de toate grijile şi de toate
40 fricile.
152
153
10
15
20
25
30
35
40
Atunci veni de departe un lătrat de alarmă, furios] şi tenace; şi îndată un huruit sinistru îi urmă şi în-i treaga haită cu clămpănituri seci, cu colţi mai albi ca zăpada, se năpusti de năprasnă spre miază-noaptea curţei, după zvon pesemne, acolo unde încep hotarele pădurei. Ea aştepta cu suflet strîns zgomotul care avea să urmeze şi care izbucni formidabil şi fioros, se dezlănţui fără chip de curmare. Ceva extrem de grav trebuia să se petreacă acolo, căci acum se auzi cornul de alarmă al slujitorilor.
* în vaierul teribil care se stîrnise, pietricelele ce plouară în geam fură ca sunetele clopoţelului de argint în tumultul liturghiei. Soarta începea să se împlinească. Pentru că, fără voia ei, se văzu răsărind ca o fantomă, cît era de înaltă şi albă, în apa de plumb a oglinzei. La început crezu chiar că stă încă pe loc şi numai imaginea ei din oglindă, scăpată din legăturile firei, pornise spre ea s-o ia de mînă, s-o ducă; dar cînd trecu de oglindă îşi simţi corpul mlădios, ducîndu-i voinţa în foşnetul capotului de mătase albă.
Trecu antreiaşul. Deschise.
Şi el se înălţă pe treptele verandei înfăşurat în blana cenuşie, de culoarea nopţei însăşi.
— Du-te, du-te, şopti ea frîngîndu-şi mîinile. Pentru Dumnezeu, du-te...
Şi mîinile se răsuciră nervos şi fantastic îmbră-ţişînd aerul rece:
--Du-te, şopti din nou plîngător... Nu înţelegi... nu vezi... Frigul...
Dar el rîse nepăsător:
— Acolo sunt oamenii mei! arătă el spre fundul nopţei. Ei au pornit toată larma, ca să-i atragă pe-ai voştri într-acolo. O, e un plan minunat... haidem, să ţi-1 spun...
Şi-o cuprinse de mijloc, uşoară şi albă ca o fantomă.
Ea îşi lăsă atunci capul în jos şi chiar îl scutură ca să i se desfacă părul. Acum, pentru că el venise, ritualul trebuia îndeplinit pînă în cele mai mici amănunte. Din noapte, deasupra, Frigul care-o mîngăia cu degete reci, prin haina subţire, o privi rîzător şi sticlos prin miile lui de ochi.
10
15
20
25
30
35
40
Huietul de departe continuă tot timpul nebuniei. Cînd părea că se sfîrşeşte într-un colţ al hotarului, răbufnea îndată tocmai în colţul cel mai opus. El rîdea atunci şi-n noapte dinţii lui străluceau asigurător şi braţele ei se întindeau atunci lacome.
De două ori încercară să se despartă la uşa cea mare a antreiaşului, pentru a se înlănţui iarăşi şi a se înturna în sanctuarul păcatului. Ea fu aceea care i se anină de gît a doua oară, acum nu atît din iubire, cît dintr-o sfidare aruncată Neprevăzutului şi Frigului.
Cînd, în cele din urmă, el porni de-a binelea, ea numără, bătînd uşor cu vîrful piciorului în covor: una, două, trei, patru... el trebuie să fi şi ajuns departe... cinci, şase, şapte... o-ho, el e demult pe drumul gol şi e cu neputinţă de văzut cu haina lui de culoarea straniei lumini a zăpezii în noapte... opt... nouă... asta e tot... o clipă... cîteva... şi totul e repus în starea de mai înainte... şi iată, neprevăzutul ăsta, cu gravitatea lui tragică şi cu sloii lui imenşi învîrtindu-se de-a surda în nepătruns, păcălit cum ai păcăli un copil... din nouă bătăi de picior...
Dar de unde poate să vină frigul ăsta? Pesemne că uşa de la antreu s-a deschis singură... poate că într-adevăr el a uitat-o neîncuiată...
— Prea tîrziu amice, prea tîrziu îţi vîri nasul înăuntru, rîse ea frigului, pe care-1 simţea curgînd pe sub canaturile uşei cesteilalte în iatac; o izbea atît de tare în fluiere şi-n gleznele calde că avu impresia curentului de munte, pe care-1 treci vara cu picioarele goale.
Afară, dragul meu, afară! N-ai ce căuta în budu-arul unei femei cu aventuri, îi spuse rîzînd din nou şi ieşi în antreiaş să încuie uşa cea mare şi să pună dedesubt sulul călduros de lină.
Şi într-adevăr, în antreu, uşa cea mare era deschisă şi într-adevăr în deschizătura ei stătea nedecis Frigul, cu căciulă ţuguiată, cu haina verde îmblănită a isprăv-nicelului, cu cizme înalte răsfrînte peste genunchi. Da, era însuş Frigul, căci mustăţile mari umpleau obrajii cu flori de promoroacă şi răzbătînd peste umerile-i solide, asprul duh al nopţei gheţoase o privea cu milioanele de ochi.
154
155
Ea se dădu înapoi, amuţită de groază, şi apariţia o ajunse în iatacul în care încă plutea mireasma caldă j a dragostei. Curajul îi reveni odată cu lumina lămpei, care se proiectă ironic pe înfăţişarea de vechil. Căci j 5     nu era decît vechilul. Pe figură îi trecu atunci, ca umbra J unui vîslit de aripă, tresărirea aşteptatei dezamăgiri. | Şi ascunsă de rigiditatea, care deveni de piatră, a i chipului, surise în adînc înşelărei de-o clipă, ce-i su- j rîdea la rîndu-i zburînd acum departe, ca un drăcuşor 10 şugubeţ.
— Cum ai îndrăznit să pătrunzi aici?... şi-n tot j timpul cît pronunţă aceste cuvinte se strădui ca vocea ■ să păstreze aceeaşi asprime biruitoare din ochii şi din : trăsăturile ei. ■
15 Iar cînd sfîrşi, auzi atît de firesc, că i se păru ca
un ecou, răspunsul din care n-o surprindea decît vul- ; garitatea exprimărei.
— He, he... eu ca eu, că sunt de-ai casei, da boier Dinu, cum s-a rătăcit el tocmai de la oraş în odaia
20 cocoanei şi cum a nimerit-o el tocmai cînd a izbucnit tămbălăul... ?
— Ieşi...
Aştepta cu capul plecat ca el să execute, iar vîrful piciorului, care odată cu strigătul ei lovise atît de
25 drastic în podea, se porni imperceptibil să puncteze iar clipele:... una... două... trei... „Şi din atîtea poţi păcăli destinul!" îşi spuse iar, privind cu un fel de ironică melancolie scrisoarea de adineauri, pe care o uitase pe măsuţă.
30 Dar vechilul întîrzia. Cînd îl privi din nou, el îşi
răsucea zîmbitor mustăţile roşcovane şi sarbede, de pe care gerul îşi luase masca rece, mută, cu tăiuşuri de sticlă. în locu-i, o figură josnică rînjea.
— Să n-aibe grijă cucoana, n-o să ştie nimic bo-35     ierul... nu suntem nici noi aşa proşti să pîrîm frumuseţe de cucoană...
— Ieşi odată...
De astă dată a ţipat atît de tare, că namila a făcut involuntar cîţiva paşi de-andărătelea.  La uşe s-a 40     oprit, ca să adauge ameninţător:
156
— Aşa ţi-i vorba?
Apoi a ieşit tropăind din cizmele grele. Mireasma care plutea încă în aerul iatacului era acum acră, respingătoare. Sanctuarul fusese profanat.
5 Toate obiectele de pe mese, de pe etajere, de pe gueri-doane, toate perinele divanului, mototolite de spasmul dragostei, ofereau acum o privelişte anostă, dezgustătoare. Pretutindeni se încuibase mirosul de cojoc umed şi de iuft. Şi pentru totdeauna.
10 înfiorată,   ea-şi  îmbrăcă  paltonul  îmblănit din
dulapul în care mirosul impur nu putuse să pătrundă, îşi acoperi capul cu şalul şi porni zorită spre ieşire.
Căci afară o aştepta Frigul tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi puţin
15 la uşa antreiaşului, dar numai o clipă! Deschise apoi larg şi păşi; iar Frigul o cuprinse îndată şi o sărută pe buze. Ea surise biruită amantului infinit, care o aştepta de-atîta amar de vreme. Şi cu un avînt fără seamăn i-se aruncă în braţele nevăzute.
20 Şi toţi ochii de diamant ai cerului clipiră atunci
de fericire.
URÎTUL
10
15
20
25
în noaptea aceea de drum-de-fier, cînd am pornit în sfîrşit din oraşul meu pierdut într-un colţ de hotare, n-am putut închide ochii, cu toate că aveam la cherem o canapea întreagă, cît era de lungă, şi cu toate că vagonul capitonat mă legăna lin şi îmbietor. în învîr-titurile roţilor, în clănţănitul lanţurilor, în răpăneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată necurmatul rotogol al unui cînt de biruinţă. O, cum se rostogolea cîntecul acela pe şinele vîrtoase, cum era necontenit acelaşi, spăimîntător acelaşi şi — totuşi — cum sufletul meu creştea necontenit.
Cînd s-a crăpat de ziuă, mi-am şi înfipt capul în jilăveala dimineţei, ca să prind din ceaţă primul turn al oraşului pe care nu-1 mai văzusem. întîi n-am zărit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au răsărit departe turle şi acoperişuri răzleţe, ieşind dintr-un fund de vîlcea. Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă — la care te puteai uita în voie — a soarelui adevărat. Pe acesta nu l-am văzut în minunata lui strălucire decît mai tîrziu şi hăt bine deasupra munce-lelor orizontului. A zbucnit deodată în vestmînt de foc,^ cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă şi, în locul unde mi se păruse că văd un oraş, a aprins coperişurile. Se părea că nebunia monstrului de fier, care mă ducea în pîntec, mă purta în goană dezmin-
158
10
15
20
25
30
ţaţă în regiuni nebănuite, cu sori mulţi, sclipind pre^ sărat pe cîmpie, încercînd să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean. Doar cîte nu eram eu gata să văd în ţinutul ăsta miraculos, unde mă avîntam de bunăvoie!
Pe urmă toate au dispărut, cînd pămîntul s-a ridicat de spinare în sus, într-un rînd. Zarea s-a mai întunecat şi orizontul a început să se strîmteze şi mai mult: s-au ivit începuturi de mahalale, o fabrică — de bună seamă — cu ferestre şi lumini multe, întîrziate; apoi vagoane, şine ce se împreunau şi se despreunau, şiruri întregi de vagoane şi locomotive moarte şi necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pîlpîind jalnic, învinse de ziuă, ca luminările în jurul raclei.
întîi, impresia aceasta lugubră îmi strînse sufletul, în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstiţiilor, a semnelor şi a vedeniilor. Dar închipuirea-mi mobilă puse îndată, în locul sumbrelor viziuni, sfîrşituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beţie, fericire. Priveliştea ameţitoare mă făcea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lîngă mine şi sfre-delitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; şi vagonul întreg nu mai părea atunci decît un cosciug uriaş, purtat pe braţe de fier spre un cavou imens şi necunoscut.
Speriat, am despreunat larg genele şi am pipăit cu degetele tremurătoare scrisoarea de recomandaţie şi cele cîteva bancnote ce le aveam în buzunarul de la piept.
Scrisoarea aceasta mi-a deschis într-adevăr uşa unui puternic al zilei. Mijloacele părinţilor erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc şi un serviciu 35 pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare. Scrisoarea tatălui meu — cu ortografia pe care o ştiam şi de care mă înroşii grozav cînd rîndurile tremurate fură parcurse de ochii încruntaţi sub ochelari de aur ai alesului politic şi protectorului nostru — fu înlo-
159
cuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general de la Finanţe. Afară, cartonaşul imprimat cu numele care însemna poruncă îmi aduse inima la loc; nu atît prin cele trei rînduri aşternute în grabă cu 5 creionul, ce-mi deschideau poarta sorţei, cît pentru acea lipsă complectă de apostrofe şi liniuţe şi mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n-ar fi scăpat tatălui meu.
Şi totuşi scrisoarea aceasta mică şi cretină, pentru 10     care aş fi fost trîntit la absolvenţa claselor primare, făcu minuni...
Am avut toată copilăria şi adolescenţa mea o groază teribilă de cuvîntul „percepţie". Nu doară că tatăl
15 meu ar fi rămas în urmă cu dările şi că, prin urmare — cum se spune —, ne-ar fi bătut toba la cap, că aş fi văzut cu ochii plînşi umilinţa părinţilor mei, ruşinaţi şi fără putere, înaintea oamenilor legei, scoţîndu-ne dulapurile şi saltelele la mezat. Dacă tatăl meu n-a
20 fost niciodată bogat, nici chiar aşa de sărac n-aş putea spune că a fost vreodată. Dar percepţia din orăşelul meu era o clădire lungă şi scundă, de pe care egrasia jupuise varul murdar şi umflat, lăsînd să se vadă pe alocuri cărămida mucedă, de-un roşu de carne veche,
25 stricată. înăuntru niciodată nu pătrunsese vreo rază de soare; era o veşnică umbră umedă. Pe păreţi dantela egrasiei avea tonuri din ce în ce mai înnegrite, cu cît scoborai ochii spre podea; erau parcă tapetaţi cu uriaşe hărţi hidrografice. Te înfrigura din cadrul lor
30 umezeala unui întreg continent. Aproape de scînduri, mucigaiul vînăt mustea; părea răspîntia tuturor furtunilor şi ploilor.
în încăperile acestea de peşteră lucrau oamenii fiscului. îi vedeam cu feţe chinuite de griji, cu încheie-35 turi umflate de reumatisme, cu mişcări greoaie de mormoloci, cu ochi bulbucaţi pe deasupra ochelarilor. Pentru mine erau zeităţile peşterilor şi ale întunericului umed.
160
De aceea, cînd secretarul general al Ministerului de Finanţe îmi întinse un plic cu adresa circumscripţiei XXIX de percepţie, un fior rece mi se răspîndi de-a lungul oaselor şi un gust rînced mi se puse în gît. 5 Văzui atunci urîtul...
— E singurul loc liber pe care-1 mai avem, îmi spuse pe-un ton cam înţepat domnul secretar, văzînd codeala mea, şi-mi întinse categoric mîna.
— O, vă mulţumesc, răspunsei timid, prefăcîndu-mă 10     într-adevăr mulţumit.
Şi o rază de nădejde lumină o fibră a cugetului meu ; în capitală, desigur, trebuie să fie cu totul altfel... pînă şi percepţiile... Iar în mintea mea răsări o clădire albă, uscată, mai ales foarte uscată, într-un fund de
15 curte, cu cîteva ronduri în faţă, care se umplu vara de zorele, de garoafe şi de pansele.
Pornii deci fără de răgaz şi simţii cum şoptea cineva în mine, cu răutăcioasă plăcere, că bucuria izbînzii viitoare va fi cu atît mai zdrobitoare, cu cît drumul
20 pînă la ea va fi mai lung şi va porni mai de jos. Pe sălile marei clădiri nu mă sfiii să întreb pe un domn cu părul omăt curat, cu haine înverzite, cu ochelari pe vîrful nasului, legaţi c-o sfoară neagră de nasturele unei veste prea groase pentru dulcea îngînare de vară
25     şi toamnă de-afară:
— Domnule, un funcţionar din percepţie poate fi adus oricînd în minister?
— Hai?
Bătrînul tresărise parcă muşcat de această între-30 bare. Mă privi înspăimîntat pe deasupra ovalelor de sticlă. Părea gata să-mi strige : „Nenorocitule, ce-ai spus?
îi lămurii întrebarea: gradul de copist la percepţie este acelaş cu cel de copist din minister?
— A, ha! păru că se dumireşte, dar ochii lui arătau 35     aceeaşi groază amestecată cu compătimire... Da, da,
fără îndoială...
Pe urmă, faţa i se umplu toată de răutate. Dădu din cap de mai multe ori şi rîse cu gura lui ştirbă, făcînd din mînă, a nimica toată: „Păi e totuna..." 40 Şi plecă, abia mişcîndu-se, cu rîsul lui fonf şi
groaznic.
161
Mi se păru atunci că nu-mi rîde el, bătrînul, ci bătrîneţea dintr-însul. Era aşa de alb, atît de imaculat de alb şi vocea îi fusese aşa de stinsă şi totuşi atît de aspră şi hainele-i erau atît de verzi, că fiorul de umezeală îmi făcu din nou circuitul oaselor.
Nu ştiţi ce e urîtul? Eu l-am întrezărit întîi rîn-jindu-mi din mucegaiul percepţiei orăşelului natal. El trona acolo peste oamenii fiscului şi tronează pretu-
10 tindeni peste micii slujbaşi, oriunde-i umezeală, umilinţă şi groază. N-aş putea spune ce fel de figură arată şi nici dacă are sex. Dealtfel, toţi condamnaţii să-1 slujească îl acceptă fără să-1 înţeleagă, cea mai mare parte nici nu ştiu că există, aşa de grozav i-a pironit
15     în somnul stăpînirei lui.
însă bucuria-i imensă e să supună tocmai pe cei hotărîţi cu orice preţ să-i scape; dar şi acestora se arată numai în chip imprecis, de vedenie. Iar în întrea-ga-i şi teribila lui alcătuire nu se înfăţişează decît în
20 ultimul vis al răpuşilor de mizerie, de disperare, de neputinţă; bolnavilor şi neurastenicilor, cu o clipă înainte de-a se arunca sub roatele trenurilor sau din înălţimile etajelor.
Eu abia de l-am întrezărit aievea; o! întru început
25 n-are nimic respingător sau înfricoşetor în figură. Dimpotrivă. Caracteristica lui grozavă e că rîde. Rîde cu hohote uneori sau abia rînjeşte; cu dinţi puternici sau ştirb ca bătrînul de adineaori... Te atinge numai în treacăt şi trece înainte cu rîsul şi cu veselia lui,
30 pe jos, în trăsură, în automobil... şi te lasă în urmă cu scrîşnetul neputinţei şi cu pustiul...
Ai vrea să te duci cu el, să fii în el, să fii el... şi să te răsfrîngi asupra altora. Dar te respinge şi se îndepărtează cu rîsul lui triumfător...
35 Grozava lui caracteristică e triumful...
Astfel trecea el şi-n această zi minunată de Bucureşti, cu soarele de toamnă la început. Trecea în hohot şi zgomot mare, în căleşti şi automobile... Era pretutindeni un triumf nemărginit!
Iar eu mă îndreptam spre percepţia circumscripţiei a XXIX-a. Şi tot ce era veselie şi rîs şi podoabe în lumea asta din juru-mi mergea în sens invers... în faetoane sau chiar pe jos. 5 Cu capul căzut în piept, gol de gînd, păşeam ca
un automat spre percepţia circumscripţiei a XXIX-a.
Domnul perceptor, foarte gras şi negricios, cu fălci enorme şi nerase de ţepoşii peri albi, negri şi rari,
io mesteca în gol cînd mă privi cu ochii mici şi roşii, prin ochelarii pe care-i potrivea cu însăşi spinarea nasului. Nu spunea nimic domnul perceptor, dar cu siguranţă că-n necontenita mişcare a buzelor vinete, răsfrînte, mi-a şoptit sudălmi groaznice — şi cînd şi-a
15 luat, întrerupt din lucru, ochii de pe coloanele de cifre, şi tot timpul cît m-a ascultat fără să-mi răspundă un cuvînt, şi mai pe urmă, cînd, după ce mi-a cercetat hîrtiile, m-â dat cu un semn pe mîna subşefului să mă „plaseze". Atunci şi-a lăsat iarăşi ochii pe registru,
20 pentru a-i ridica îndată ameninţători, cînd a socotit că m-am întors cu spatele la dînsul, spre a urma pe ajutor.
M-am trezit la masă cu o fată mică şi măslinie poate, deşi mai tîrziu mi s-a părut vînătă, de-o vine-
25 ţeală pălită, de cadavru vechi, injectat cu formol. Era slabă de tot, însă buzele i-erau groase şi răsfrînte ca ale domnului perceptor. De pe fruntea mică şi bombată porneau pieptănate pe spate fire groase şi aspre de cal. Avea un gît atît de subţire, ieşind din
30 şorţul negru, că acest soi de cap mic, ca o caricatură de chinez (Doamne, un chinez negru ca un african), părea înfipt ca într-o prăjină din gardul unui rege antropofag.
Astfel fu cînd ridică spre mine ochii fără pleoape 35 şi rotunzi, de pasăre; apoi mîna pipăi în colţul mesei, o mînă micuţă, de copil, apucă repede ceva şi îndată, pe capul înfipt în ţeapă, apărură, uriaşe, lentilele de scafandru ale unor ochelari cu cîrlige de fier. Ochii mici şi rotunzi se măriră, se clătiră de-o parte şi de alta,
162
163
în cercul lentilelor şi se fixară asupra mea umezi şi dureroşi, de parcă mi-ar fi cerut iertare.
M-am cutremurat. Era şi ea o biată fată, la urma urmelor, şi nu merita un destin atît de vitreg! M-am 5 cutremurat totdeauna dinaintea nedreptăţei firei acesteia, care ne ocîrmuieşte de-acolo, din centrul mişcărei veşnice, din nepătrunsul locaş al zeilor mari şi mici! Unde sălăşluieşte desigur şi „urîtul", vrăjmaşul vieţei mele.
10 Trebuia să scriu la aceeaşi masă cu ea; faţă în faţă
cu ea — o masă mare, dreptunghiulară, acoperită cu muşama neagră, lîngă care, braţele unui scaun lătăreţ, de scîndură, păreau că mă aşteaptă de mult să mă cuprindă. Mila de arătarea-mi din faţă mă
15 pătrunse pînă într-atîta, că nu putui opri cîteva cuvinte de bună întîlnire. însă accentul — oh, accentul acela al vocei mele — parcă-1 aud şi acum! El îmi luase înainte şi-1 auzeam cum complectează reţinuta mea politeţe: „Fie, domnişoară, mă resemnez să-ţi sufăr
20 şi vecinătatea dumitale... poate nu va ţine mult!" Cu neputinţă ca o fată atît de urîtă să nu întrezărească dincolo de cuvinte, în adîncul conştiinţei, compătimirea, mult mai jignitoare şi mai repede de recunoscut decît chiar dezgustul.
25 Mi se păru că făcu o mişcare bruscă, parcă şi-ar
fi dat capul înapoi. Covîrşit, plecai privirile. Doamne, dacă nu-i adresam nici un cuvînt, n-aş fi jignit-o mai rău ?
Sfios, înălţai spre dînsa doar pupila unui singur 30 ochi. Şi cînd întîlnii ochelarii de scafandru, înapoia cărora ochii ei fugeau într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi plutit în două borcanele cu apă, rămăsei împietrit. Urîtul era înaintea mea şi rîdea stăpînitor. Mă prinsese.
35 Gura capului, înţepenit în par, îşi prelungise col-
ţurile pînă-n sfîrcul urechilor, care, Dumnezeule! zvîc-neau ca la animale. Prin crăpătura ei vînătă, dinţi scurţi, laţi şi distanţaţi, sclipeau de albeaţă; nasul se ridicase cu totul în sus şi-n lumina ochilor mei nu
40 rămăsese în locu-i decît un fel de cerc cu două nări ca un rîtişor de purcel.
164
Pe urmă toată întruchiparea asta căzu pe-o parte, buzele se boţiră şi ochii de pasăre se clătiră brusc, descriind pe cîmpul lentilelor mişcări repezi, zbucnite. Zei nemuritori! Capul de urangutan cocheta... 5 Am zîmbit cu milă şi cu dispreţ, dar urîtul n-a
văzut sau s-a prefăcut că nu vede. Ochii lui licăreau cum trebuie să licărească ochii dracilor, cînd îţi apar, aievea, noaptea. Jucau în orbite triumfători şi cu cît le creştea strălucirea, cu atît mila şi dispreţul de pînă io acuma începeau să se îngîne cu groază pe faţa mea, care oferea astfel deodată triplul aspect al acelor sinistre măşti de demult.
Pe urmă revolta-mi crescu fără margini, cînd mica simiană schimbă o privire cu o altă funcţionară, ce 15 stătea mai mult degeaba, dinaintea unei măsuţe cu maşină de scris; o femeie înăltuţă, slabă, suptă la faţă, cu nas coroiat, cu umerii obrajilor puternic ieşiţi — ca la ofticoşi — de-o albeaţă de lapte şi cu doi sîni enormi, atît de enormi faţă de slăbiciunea ei, încît 20 puteai crede că prisosul dintr-înşii îi dă acea înfăţişare lăptoasă, respingătoare.
Urîtul păru că spune tovarăşei de birou: — E timid...
Iar faţa cea suptă încuviinţă...
25 Revolta mi se ridică tumultuoasă în coşul pieptului.
Vroiam să fac ceva straşnic, un gest hotărît, ca bunăoară o trîntitură zgomotoasă a registrului ce mi se pusese dinainte sau o înţepenire mai temeinică în scaunul legănător şi scîrţîietor de sub mine. O astfel
30 de mişcare bruscă, dinadins şi vizibil rea, era neîndoios că ar fi curmat de la început orice putinţă de îndrăzneală urîtului negru şi urîtului lăptos, din faţa şi din stînga mea. Maimuţa dinainte-mi păru că ghiceşte ce se petrece în gîndu-mi şi avu parcă o mişcare speriată,
35     o lucire în ochi, de groază.
Atunci trebuia s-o sfredelesc cu ochii mei... în clipa aceea am avut în mînă izbînda şi viitorul meu. O clipă, o singură clipă de răutate, de cruzime şi totul ar fi fost salvat...
40 Dar atît de caraghioasă era schimonositura aceea
a chipului cu pretenţii omeneşti, că mila m-a doborît...
165
Mila, teribila mantie invizibilă pe care groaznica fantomă ţi-o aruncă pe cap, îţi întunecă vederile şi-ţi amoarte orice mugur de virilitate.
I-am spus o vorbă blîndă, o vorbă de nimic, da, 5 îmi amintesc, i-am cerut oarecare desluşiri asupra modului cum trebuie să trec în registre' (cu toate că era aşa de uşor de înţăles acest lucru). Şi ea s-a grăbit să-mi arate cu mare lux de amănunte şi a' început, pe nesimţite, să mă descoase...
10 Cînd mi-am dat seama cît de departe am ajuns
cu vorba (am surprins ochiul ei lucios şi scormonitor în gospodăria mică şi creştinească a mamei mele întotdeauna suferindă, în biroul vechi şi posomorit al întunecatului meu părinte, în curtea îngustă cu spu-
15 zenie de fraţi, de găini, de purcei, de cîini şi de pisici de-a valma), m-am cutremurat de moarte. Am început îndată să răspund pieziş şi i-am aruncat o privire supărată. Pe urmă am tăcut încăpăţînat.
Era prea tîrziu. Urîtul rîdea triumfător prin oche-
20 larii cei groaznici şi rîtişorul i se dilata şi se contracta satisfăcut pe figura mică de omuleţ ecuatorial. Rîdea mut şi înainte; iar mie mi se părea că-mi rînjeşte verdele mucigai de pe păretele percepţiei din orăşelul natal.
25
Pe senin, localul percepţiei fiscale a circumscripţiei a XXIX-a n-avea cîtuşi de puţin îniăţişarea jilavă a percepţiei din orăşelul meu. Era o clădire veche, cu ziduri groase şi cu etaj (la etaj locuiau domnul
30 perceptor Vasilescu şi cu nepoata: „Chiar domnişoara cu care scrii dumeata la masă e nepoata domnului perceptor!" m-a lămurit moş Mihalache, omul de serviciu al instituţiei şi toboşar la licitaţii). Mi s-a părut curioasă lămurirea moşului, căci la etaj obser-
35 vasem la venire ferestrele cu glastre de muşcate şi cu brise-bise curate de borangic.
Dar dacă localul începea să-mi inspire încredere cu zilele ce treceau, personalul, de la mătăhălosul domn Vasilescu şi pînă la nepoata-i crescută de-abia cît un
10
15
20
25
30
35
40
picior de-al lui, întregul personal, compus din doisprer zece funcţionari, bărbaţi şi femei, părea din cale afară de curios. Era de neînţăles cum din tot Bucureştiul ăsta cu femei atît de frumoase şi cu bărbaţi aşa de chipeşi, se adunase, tocmai la percepţia circumscripţiei a XXIX-a, figuri aşa de ciudate, fiecare cu cîte o meteahnă şi cu seamăn de animal.
într-un rînd, ridicînd ochii deasupra hîrtiilor mele, am descoperit acest lucru uimitor, privind mai atent la unul din ei. Speriat, am întors ochii la cel de-alături şi acesta mi-a întărit şi mai mult părerea. Şi astfel, din masă în masă, cap cu cap, am avut impresia lămurită că mă găsesc în mijlocul unei menajerii.
Mi-am amintit îndată de-o carte scumpă a copilăriei mele: Le monde avânt la creation de l'homme. Ulti-mile file ale cărţei acesteia, ca o adeverire a cuprinsului ei, erau umplute de ilustraţii cu diferite fizionomii de capete omeneşti, puse alături de capetele diverselor animale, cu care semănau leit. Astfel erau acolo: o figură energică, bărboasă şi cu plete (îmi pare, chiar a autorului), semănînd cu un leu, apoi alta cu un nas coroiat şi ascuţit, cu un ochi rotund, mai mare, şi cu altul mai mic, semănînd cu un papagal. Erau pe urmă altele (aproape toate speciile), puse alături de om, şi ai fi putut jura că fiecare din indivizii arătaţi acolo au dăinuit vreme mai îndelungată, în generaţiile lor ancestrale, sub forma animalului respectiv. Tovarăşii mei de birou descindeau deci, unul, hotărît, din cal (asemănarea lui cu preţiosul animal era cu mult mai izbitoare decît a exemplarului din cartea lui Flamma-rion), un altul era berbec sadea, un al treilea cameleon (un tînăr palid cu nas mare şi ochi rotunzi ca monedele, o figură translucidă de ceară albă). Aveam apoi un mops, un iepure (cînd sta în lumină), sau şobolan (cînd sta în umbră), în sfîrşit, unul cu lămurit aspect bovin (speţa totuşi n-aş fi putut-o preciza: bou, bivol sau bizon). Femeile erau: o raţă cu legănat greoi, un purcel şugubeţ, cu guiţat plăcut, şi un cocostîrc — doamna cea lăptoasă — cînd o priveai în profil, sau. ştiucă, văzînd-o din faţă. Strămoşii tovarăşei mele
166
167-
de masă sălăşluiseră într-o formă superioară, poate urangutan, în orice caz maimuţă.
în schimb, domnul perceptor era mai greu de definit, cu bucile acelea enorme ale feţei, cu bărbia
5 revărsată şi presărată cu ţepi rari, cu nasul ridicîn-du-se dintre ochii abia deschişi pentru a se teşi mai jos, lăbărţîndu-se ca să se piardă în stuf aria mustăţilor cărunte, cu ţeasta ascuţită şi coperită cu stuh aspru, ca o colibă de sălbatec, în sfîrşit cu trupul
10 acela lung şi enorm, despărţindu-se în picioare ca în alte două trupuri, îţi făcea impresia unui exemplar de mult dispărut din arborul regnului sau poate o alcătuire monstruoasă, o bizarerie a creaţiei, o dublă reptilă cu organele centrale comune şi cu cele peri-
15 ferice îndoite, în felul fraţilor siamezi, raportîndu-1 la genul omenesc. îţi inspira părerea aceasta cînd sta pe scaun cu picioarele întinse mult pe sub birou, pînă aproape în masa vecină, sau cînd ploua şi era posomorit afară. Cînd se ridica în sus şi nu ploua afară,
20 ai fi zis un proboscidian, tăiat în două mai încoa de pîntec ; nasul teşit jos jurai că e o rădăcină de trompă, iar hainele cenuşii şi soioase şi pantalonii largi, cutaţi, cu tur de şalvari, îţi aminteau pielea crăpată în toate chipurile a elefantului.
25 Fără îndoială, ei nu puteau fi decît degeneraţii
sub formă omenească ai unor neamuri care-şi avusese maximul lor de strălucire fizică, şi poate chiar intelectuală, pe vremurile străbunului respectiv din întinsul regn de vertebraţi, ce, rînd pe rînd, au stăpînit
30 planeta.
în ziua cînd am făcut constatarea aceasta, abia revenit în odăiţa mea, m-am şi repezit la oglinda punctată de găurele transparente, pe unde vechimea mîncase aliajul dedesubt şi m-am contemplat îndelung.
35 Am deschis şi un tratat mic de zoologie, căci cu mine adusesem din provincia, unde jurasem că n-am să mă mai întorc, pînă şi cărţile de liceu. M-am comparat cu multă luare-aminte cu fiecare din chipurile cărţei plină de planşe şi ilustraţii. Bucuria mea creştea necon-
40 tenit, cu cît 'vedeam că' nici pe departe nu aduceam cu vreunul din ele. Hotărît lucru, eram un om adevărat!
168
Hotărît lucru: neamul meu trecuse repede prin diferitele forme ancestrale, ca să se oprească şi să se dezvolte pînă la maximul puterei şi frumuseţei sale, în forma aceasta: om. Poate nu eu eram exemplarul 5 din vîrful culmei, dar în orice caz — şi cu atît mai bine — mă găseam în plină ascensiune.
Foarte mulţumit pentru neamul meu, îmi venea să strig de bucurie. Dacă întunecatul meu tată ar fi fost alături l-aş fi sărutat — pentru întîia dată, în
10 viaţa mea, de cînd mi-aduc aminte — şi cu multă tandreţe încă.
Fericit, cu mintea plină de culmi uriaşe, de vîrfurt solitare cu zăpezi eterne, cu sufletul plin de lumină, din ziua aceasta am păşit cu multă încredere prin
15 odăile percepţiei fiscale a circumscripţiei XXIX, iar pe mica schimonositură omenească, alături de care fusesem condamnat să lucrez în birou, o priveam de atunci într-una cu semeţ aer de biruitor!
20 Aveam ore de lucru dimineaţa şi după-amiază. Cînd
venea „vărsarea", şi se nimerise să vie tocmai acum, „biroul" se prelungea mult după 7 seara şi uneori ţinea pînă la miezul nopţei. Atunci domnul şef se zăvorea în cabinetul lui cu subşeful şi cu subalternii mai
25 mari şi acolo aveau loc dezbateri nespus de violente. Cînd ieşeau cu toţii, păreau transfiguraţi, parcă scăpaţi de-a dreptul din peşterile strămoşeşti şi ne măsurau — mai cu seamă pe mine — cu priviri oblice, bănuitoare. Iar după ce încasările erau predate Admi-
30 nistraţiei financiare, după ce calculele şi verificările se încheiaseră complect, eroii misterioasei operaţiuni fiscale terminau bilanţul cum trebuie, la domnul Nae „comersantul" — cum i se spunea — cu vin bun, din colţul cel mai apropiat.
35 în cele vreo trei-patru zile — unicile într-o lună —
care urmau acestei epoci, se mai putea sta de vorbă cu domnul perceptor, ba chiar glumi. (Ca omul după muncă spetitoare, îmi explicam eu acesta voioşie bizară.) Altfel era „turc", cum spunea singur. La 8 şi un minut
169
dimineaţa, condica de prezenţă era ridicată; la 3 şi un minut, după-amiază, de asemenea. Nu admitea nici o scuză şi se desfăta straşnic cînd funcţionarul, întîrziat cu peste un minut, rămînea încurcat în faţa 5 „altarului" gol. „Altarul" era pupitrul de lîngă uşă, pe care stătea „sfînta evanghelie", adică registrul prezenţelor. Denumirile acestea erau cunoscute personalului percepţiei circumscripţiei a XXIX-a din vremuri imemoriale, totuşi şi acum, cînd le pronunţa, întregul
10 personal însoţea cuvintele de-un soi de surîs sec, ca o înghiţitură, foarte accentuată mai ales la domnul şef. Desfătarea dumnealui se mai învedera şi prin desfacerea bucilor obrazului de frunte şi apariţia între straturile de carne afumată a doi sîmburi de măslină.
15 în limbagiul celor din birou, aceasta însemna că domnul şef „face ochi", glumă care se repeta de asemenea de zeci de ani, producînd aceeaşi satisfacţie şi aceeaşi hilaritate.
Cînd nu era de faţă nici domnul perceptor, nici
20 nepoata lui, „statul său major" denumea pe şef „tîl-harul cel bătrîn". La rîndul lui, domnul Vasilescu, cînd lipsea vreunul mai de seamă dintre sfetnicii săi, îl categorisea faţă de ceilalţi cu epitetul „pungaşul ăsta", apoi complecta, deschizînd o gură de cetaceu,
25 spre care arăta cu degetul: „să mă scuipaţi colea dacă nu l-oi băga eu p-ăsta în puşcărie". Pe feţele subalternilor apăreau atunci îndată vagi palori de culoarea pămîntului, de parcă s-ar fi îmbolnăvit cu toţii, pe loc, de ficat; însă îşi reveneau repede şi rînjeau atît de
30 larg către şef, că acesta nu se putea opri să nu le spună: „Ei, ce vă'chiorîţi atît la mine? Credeţi că mă spail" Pe urmă rîdeau cu toţii şi o împăcare generală avea loc la comersantul din colţ. S-ar fi putut zice că glumele acestea vulgare, cu tîlhari, puşcărie, scuipat şi
.35 spăiat, erau făcute anume ca să se spargă în prăvălia negustorului.
Totuşi erau prea tari, ca uneori o teamă vagă, de un viitor şi mai teribil decît cel dominat de urît, să nu-mi încropească simţirea. Gîndiţi-vă, o singură -40     greşeală de calcul în scripte şi...   Doamne fereşte!
Noroc că eram încă doar copist. Aveam toată vremea să scap de vizuina în care căzusem...
★
Toamna era încă frumoasă. Bruma da coperişu-5     rilor aer de curăţenie şi eleganţă;   parcă toate ar fi fost de sticlă mată. Grădinile locuinţelor îşi arătau prin grilajurile de fier ultimile splendori; peste arbuştii mai plăpînzi se şi lăsase sacul călduros şi ocrotitor al grădinarilor. Contururile lucrurilor erau linii puter-10     nice; din pictorul acela în culori vii, tălmeşuite şi jucăuşe în arşiţa verei, Dumnezeu dădea acum mai multă luare-aminte desemnului clar. Nu părăsise încă de tot culoarea, dar zi cu zi negrul cu albul triumfau asupra galbenului pămîntiu, unica pastă ce se mai 15     îndărătnicea să mai persiste. Reliefurile se accentuau.
Cu toată apropierea odăiţei mele băieţeşti de birou, pe scurta porţiune de drum străbătută' de patru ori pe zi întîlneam într-una revărsarea lumei „celeilalte", 20     a lumei din care trebuia neapărat să fac şi eu în curînd parte.
De unde ieşeau  atîtea  femei  frumoase, necontenit altele ? Strada asta nu era locuită oare de aceiaşi oameni? Se schimbau aşa de repede, se premeneaîi 25     necontenit, deveneau alţii dintr-o zi pe alta ? îţi venea să crezi în fantastic...
Era o lume care curgea veşnic, necontenit, nestatornic. Statornic nu era decît personalul cu tipar strămoşesc pe faţă al percepţiei circ. XXIX... Asta la 30 birou — iar acasă, proprietăreasa, o femeie enorm de grasă, cu patru caturi de guşi, cu pieptănătura şerpuită de nenumărate vine cărunte şi totuşi cu un trandafir învoit înfipt necontenit în 'cocul încolăcit după o modă de mult uitată.
35 Un pustiu groaznic în mijlocul acestei eterne pre-
faceri. Tot drumul meu, fie că ducea la birou, fie că-1 prelungeam în zile de sărbătoare pe străzi mai depărtate— uneori chiar mă hazardam pînă sub bolţile de
.170
171
tei ale Şoselei — nu era decît aceeaşi albie de nisip, peste care curgea vesel şi săltăreţ rîul vieţei „celeilalte" !
„în viaţa aceea trebuia să pătrund neapărat." Aceasta era unica „hotărîre" pe care o luam în fiecare
5 dimineaţă, înainte de a mă da jos din pat. Obişnuisem să mă trezesc înainte de a se crăpa de ziuă, pentru ca să mi-o întăresc şi mai mult sau — cînd mă trezeam uneori ceva mai tîrziu — pentru a controla dacă nu e cumva slăbită, dacă are nevoie de noi întăriri.
10 Şi hotărîrea asta creştea.
6 vedeam cum creşte din zi în zi, cum se ramifică şi se împleteşte, cum umple sufletul şi gîndul ca un copăcel un clopot de sticlă. O îngrijeam ca pe un oleandru, îi stropeam pămîntul din vadră, îi rupeam frun-
15 zele uscate şi ramurile galbene. Şi aşteptam să-i dea florile, floare cu floare, un buchet de fapte care să-mi încunune începutul adevăratei vieţi, să gonească urîtul.
Planta asta, care se ramifica într-una şi lua pro-
20 porţii de copac mare, era secretul şi mîngîierea vieţei mele. La umbra ei trăiam o viaţă cu totul alta... O! ce departe mă simţeam de percepţia circumscripţiei a XXIX-a, de odăiţa mea, de proprietăreasa obeză şi chiar de perina pe care mi se odihnea capul,
25 cînd contemplam, de pe ea, acea minunată, aromitoare, magică plantă a spiritului meu. Cîte flori, cît de frumoase şi de mirositoare! Pe crăngile ei începură de la un timp să crească alte plante şi mai fantastice şi mai ameţitoare; şi apoi, din acestea, altele. Se altoiau
30 una pe alta, crescînd, umplînd seninul, înălţîndu-mă în parfum nemaisimţit şi-n cîntec de păsări spre culmi nebănuite...
Pierzîndu-mă în visul matinal al acestui năprasnic copac de hotărîri şi visuri înflorate, întîrziai în mai 35 multe rînduri şi trebui să suport rînjetele celor cinci specii din biroul meu, precum şi glumele idioate ale domnului perceptor, pe care, fără îndoială, fu de neapărată nevoie să le subliniez cu propriul meu surîs de admiraţie.
40 Cum mi se puse în vedere însă, că dacă recidivele
se înmulţesc, e cu putinţă ca salariul meu modest să
172
fie influenţat în mod invers proporţional, trebui ca în unele dimineţi să mă arunc din fugă chiar de la jumătatea minunatului copac şi să mă îmbrac cu graba soldatului pe care-1 trezeşte trîmbiţa de atac, 5     pentru a avea vreme să apuc condica.
Şi iată, nu peste mult, involuntar, mă trezii cocoţat pe ramurile gigantului arbor al imaginaţiei mele, chiar în plină activitate de birou, pe cînd treceam în registre sau pregăteam corespondenţa, caligrafiind-o,
10 după conceptele şefului. Lucrul ce mi se impunea în acest anost birou devenise aproape mecanic, aşa că nu pregetam să dau drumul imaginaţiei mele, aşa cum ai deschide unei păsări uşa coliviei. Şi îndată mă vedeam zburînd din creacă în creacă, din floare
15 în floare, ciripind de beţia dimineţei, a văzduhului deschis...
Pînă fusei chemat de domnul şef. Lucru nespus de ciudat: domnul şef dădea din mîini şi se înverşuna la mine ca un om fără măsură de necăjit. Şi cu toate 20     astea, ochii domnului şef străluceau de bucurie şi de triumf.
— Cum ţi-ai permis să pui pe hîrtia asta, în loc de numele ministrului... să pui „indescifrabil" ? Cin te-a  învăţat ?  Cin' ?
25 Erau nişte adrese ce se trimeteau, însoţite de copii
după acte şi decizii ministeriale, unor contribuabili, încurcat răspuns al oficialităţei la nişte oferte tot aşa de încurcate, cu imobili, licitaţii, mai ştiu eu ce ? pentru a se curma, pe cît am înţeles, un proces cu taxarea
30 greşită a unei succesiuni. Sau cam aşa ceva, în sfîrşit, o grozăvie întreagă.
— Indescifrabil, ai?... Domnul ministru indescifrabil... Dumneata ştii ce însemnează asta? Imediata punere a dumitale în disponibilitate, ca să nu zic
35     altfel...  Şi culme, mai faci şi pe alţii să greşească...
Şi culme, vorba dumnealui, îmi trînti în nas o hîrtie la fel cu a mea, lucrată de micul maimuţoi.
^ îmi fu ruşine să-i lămuresc că tocmai maimuţoiul mă încurcase. Căci în ajun arătasem nepoatei domnului 40     perceptor una din hîrtii şi-o  întrebasem ce nume arată semnătura încîlcită de-acolo pe care trebuia s-o
reproduc în copie, însoţită de tradiţionalul semn: (ss). Era destul de natural, cred, să recurg la cunoştinţele tovarăşei mele de birou, mai veche ca mine în slujbă cu doi ani.
— Ce-are a face, se grăbise să-mi răspundă maimuţoiul... Scrie şi dumneata „indescifrabil ". Aşa se scrie, de obicei, cînd nu se înţelege prea bine iscălitura.
— Bine, domnişoară, ştiu eu asta... dar aici e vorba de-un ministru.
— N-are nici o importanţă... uite la mine...
Şi răsfoind teancul de copii, scosese tocmai pe aceea pe care mi-o arăta acum indignat la culme domnul perceptor.
— Poftim, de doi ani de cînd fac aşa...
Şi liniştită, pusese dovada indiscutabilă la loc, printre hîrtii.
... Cu toate astea, un ultim pic de mîndrie mă împiedica să mărturisesc că a trebuit să mă adresez unui biet căpşor de maimuţă spre a mă dumiri într-o chestie aşa de simplă. Şi pe urmă, cum aş fi putut răspunde acestui furibund, care urla acum la mine, cu ochii scoşi:
— Dumneata... care va să zică, îmi... îmi... strici... care va să zică, funcţionarii...
După care, potolind brusc vocea, tentat de-o supremă curiozitate, pentru a dezgoli complect, parcă, halul de degradare în care mă găseam:
— Dumneata, domnule, strigă, se vede că nici nu ştii cine-i ministru astăzi, mă rog...
îndrăznii să ripostez cu o îngăimare ininteligibilă, însoţită de-un chip special de-a clătina capul, gest care-n consensul general al vorbitorilor prin semne se traduce prin cuvintele: „Ce dracu, şi dumneata acum... prea mă crezi..."
Dar fie că domnul perceptor era needificat asupra acestui soi de limbaj, fie că (înspăimîntat de ce-ar mai fi putut urma) modul cum mă servii de el fu ori prea imperceptibil, ori prea vrednic de milă, domnia-sa nu se lăsă pînă nu mă îngenunche definitiv:
— Ia uite, domnule... nemaipomenit... Cine e, domnule, ministru de finanţe acum... cum cheamă,
domnule, pe actualul dumitale ministru... dar e nemai-po-me-nit...
Cine ştie... poate că aş fi putut să număr cîţiva miniştri. Dar cine anume să fi fost la Finanţe... De...!
5 mai înainte ştiam că fusese un ardelean, ba doi... iar acum, sub noul guvern... hm... mai încoa ştiu bine că a avut loc o remaniere...
Deşi memoria mea lucra acum cu o înverşunare neobişnuită, tăcerea care se prelungea şi expresia de
10     durere a feţei fură pentru domnul perceptor argumentul hotărîtor.
— Du-u-te, domnule! îmi spuse atunci, clătinînd la rîndu-i din cap, desigur a pagubă, şi privindu-mă atît de compătimitor, că, fără să vreau, îmi fu şi mie
15     milă de mine.
Căci în momentul acela pînă şi eu trebui să-i dau dreptate domnului şef. „Păi bine, domnule, să nu ştii dumneata cum cheamă pe propriul tău ministru... ? Nici măcar atîta interes... Du-u-te, domne... du-u-te,
20 domne..."
îmi făcea o nespusă plăcere şi, curios, simţeam ca un fel de uşurare, să-mi spun astfel singur, cu acelaşi ton şi cu aceeaşi mină pe care le avusese domnul şef cînd mă concediase:
25 —Du-u-te, domne...
Şi tatâ-meu, care îmi scrisese că dacă mă vor îndepărta din slujbă din vreo greşeală a mea, îmi taie şi pensioara şi nici acasă nu mă mai primeşte.
Nu, nu, trebuie să iau măsuri drastice cu mine. Trebuie să mă scutur odată... Trebuie să fac orice, ceva... dar să fac...
35 Fără milă, creangă cu creangă, ramură cu ramură,
am tăiat cu securea sarcasmului împiestriţatul arbor al dorurilor şi gîndurilor mele. Văzusem acum: nu hotărîri îmi trebuiau... ci fapte, orice fel de fapte. Fapte!
174
175
★
într-una din seri, întreaga grămadă de carne, oase şi grăsime a proprietăresei se revărsă în patul meu, aşa cum trebuie să se reverse pe fundul furgonului, la 5     abator, hrana pe-o zi a unui întreg regiment.
Gazda mea — de mult băgasem de seamă — mă primea cu zîmbet şi cochetării de mastodont. în găteala ei apăruseră mai multe panglicuţe ca de obicei, iar în cocul încolăcit ca acum treizeci de ani, se răsfăţa, 10 în locul trandafirului cu care o găsisem, un întreg buchet.
Ea se prefăcea că rămîne cu de lucru prin odaie la mine şi nu arare, aşezîndu-mi obiectele de pe măsuţă, deşi, slavă Domnului! erau destul de aşezate, se în-15     tîmplă să mă atingă cu mîna sau să-şi şteargă întregul şold de coapsa mea.
Roşeala îmi aprindea îndată atunci, viu, obrajii şi sfiiciunea îmi punea nod în gît, dar astea păreau că îndîrjesc şi mai mult pe coana proprietăreasă. 20 Şi astfel, într-o bună zi, mi-am dat seama că mă
găsesc în faţa „faptei".
Lucrul acesta m-a emoţionat profund.  însă nu era timp de pierdut! Cu toate astea, înainte de a schiţa primul gest... am meditat, desigur. 25 Dar ce deosebire între meditaţia de acum, rece,
calmă, sumară, precisă şi vaporosul copac de planuri şi de aranjamente suprapuse, ca podoabele bradului de sărbători. Cu ce nervi de oţel aruncam, vreasc nefolositor, orice complicaţie de scrupul, orice piedecă 30 de conştiinţă! Nu mă mai recunoşteam. Eram veritabilul cinic din romanele lui Balzac... Ce Balzac ?! Eram autenticul fiu al trotoarului bucureştean!
Socoteala era simplă şi   înfiorător   de precisă: înainte de toate, porţiunea din salariul meu, re-35     zervată chiriei, era asigurată. Fără îndoială, namila de carne avea cel puţin atîta bun-simţ, ca să înţeleagă de la sine lucrul.
Acesta era deci punctul de plecare. Din el pornea zig-zagul scurt al unui viitor doar de trei linii. (Totul 40     era atît de simplu, că se putea transpune grafic. Lun-
176
gimea fiecărei linii însemna timpul necesar — după calculele mele — două, cel mult trei luni, pentru a pregăti modul de viaţă ce urma a fi parcurs de linia următoare.)
.5 Ergo: °) neplata chiriei; °°) menajul în doi fără
vreo contribuţie din parte-mi ;co°) cînd tinereţea mea avea să devină complect indispensabilă nevricalelor cvadragenarei: părăsirea percepţiei (mai încape îndoială ?) şi luarea din scurt a studiilor. Iar la urmă:
10 punctul de ajungere, apoteoza: licenţa în drept şi piciorul în dosul amatoarei de carne crudă. (îmi plăcea mult, la facerea acestor calcule, să-mi reamintesc calităţile juvenile ce ofeream în schimb; credeam atunci că mă văd şi mai cinic decît mă închipuiam, deşi, poate,
15 nu era decît nevoia conştiinţei ofensate de a valorifica preţul plănuitelor josniciri.)
Gîndul mergea şi mai departe chiar; el compunea şi o scrisoare despotului autor al zilelor mele, cu arătarea demnă şi cuviincioasă, însă fermă, că mă pot dis-
20 pensa pentru totdeauna de oblăduirea-i calică. (Aceasta în urma ultimei lui scrisori, prin care eram ameninţat din nou cu tăierea micei pensioare de-acasă, în cazul cînd — „e lucru notoriu în tîrg" (tîrgul meu de origină) — voi continua să ocolesc universitatea. Dumne-
25 zeule, omul ăsta imposibil nu poate şti, şi cu siguranţă nu se va putea convinge niciodată, cum se încruntă domnul şef doar că-i pomeneşti de universitate şi cum îţi scoate ochii a doua zi, după ce de-abia ţi-a dat voie un ceas în ajun.) Dealtfel, în privinţa tatălui meu,
30 mai rău desigur decît unul vitreg, cînd era vorba să recunoască dreptul la libertate al vîrstei mele, gîndu-mi pregătea şi alte răzbunări, la fel de demne şi de cuviincioase, însă pentru că gîndul, de-abia înmugurit, începea să crească deodată, zănatec, altoind din nou
35 crengi sterpe pe cele trei braţe ale cumplitului zigzag, securea intră din nou în funcţiune.
Dealtminteri, orice prisos de imaginaţie căzu jertfă descătuşerei de urît ce avu loc în patul meu, după căderea proprietăresei — mai  degrabă după căderea
40 mea — într-o seară din luna nouă şi cu crai nou apucînd pe cer. într-un noroc!
tavan. Aproape de podea, culoarea verde a mucigaiului! începea să arate rînjetul pustiului. Nava biblică semăna, cu percepţia bătrînului meu orăşel. Animalele rumegau îngîndurate măruntele lor socoteli; capete aplecate
5 pe registre păreau aplecate peste iesle. Tăceau. Şi eu tăceam cu inima cît un ou de furnică, pe adresele mele monotone, ca şi vaierul de-afară.
O frică de moarte îmi cucerea pe încetul mădularele, ca gangrena umezelii păreţii. Nici nu îndrăzneam
10 să ridic ochii spre micul maimuţoi din faţă. Căci mai de dimineaţă, cînd îi ridicasem fără să gîndesc, un şir de dinţi mici şi ascuţiţi mi se deschisese răi în luminile privirei şi doi ochi se lăbărţaseră teribil, clăti-nîndu-se înlăuntrul ochelarilor uriaşi.
15 Aşteptam îngrozit.
Percepţia circumscripţiei a XXIX-a nu mai exista. Prea era u'rîtă şi groaznică pentru a nu fi decît o imagine şi-un vis. Un vis urît, în pătucul bătrînesc de-acasă, înainte  de a pleca spre oraşul acela mare şi îngro-
20 zitor. O, dacă mă voi deştepta, nu voi mai pleca, nu voi mai pleca...
Aşteptam îngrozit...
îndată, toată menajeria asta trebuia să necheze, să mugească, să behăie, să chelălăie. Maimuţoiul din 25     faţă-mi să urle şi trupul de plesiozaur al domnului şef să'plesnească din cele două cozi, prefăcute în picioare.
Doamne, Dumnezeule, unde m-ai adus? Ah, iată! A început purcelul...  Mi se adresează mie, desigur. Mă prefac că n-aud. M-am adîncit cu totul în registre. 30     Purcelul plecă supărat. Guiţăitul s-a transformat în grohăit:
— Da ce, nu mai auzi ?
Şi atunci hohotul se ridică. E un iad întreg. Auzi cum plînge cornutul cel mare, cum se repede berbecul, 35     cum măcăne raţa!...
Doamne, de ce nu i-am răspuns purcelului ? Trebuie să faci pe voie tuturor în lumea asta de vrăjitorii... Uite că se întoarce purcelul...
— Mie v-aţi adresat,  madam  Georgescu ?... Zău 40     că nu v-am auzit... De-aţi şti cît de departe mă
gîndeam...
180
Priveam drept în rîtişorul alb de purcel de lapte, fricos, să nu se amestece în vorbă maimuţoiul de alături.
— Da... v-am văzut eu că aveţi o natură de poet... glumi şăgalnic madam Georgescu, satisfăcută...
Iar menajeria, crezînd c-a făcut o glumă, se porni iarăşi să zguduie corabia. Se auziră paşii domnului perceptor. Madam Georgescu fugi în biroul ei de alături, cu uşile căscate. Nemişcare generală... Doar tălpile lătăreţe plesneau podelele roase, ca cozile de reptilă...
io     Afară bubuia urgia Domnului...
Ridicai doar un singur ochi de pe adrese. Pe domnul perceptor nu-1 vedeam decît de la mijloc în jos. Picioarele lui groase, cît stîlpul de coloană, în pantaloni largi cu turul jos, păreau acum trupuri de cetaceu,
15 sfîrşite în yîrfuri de ghete fără talpă şi ascuţite ca aripioare din coada morunului. La mesele celelalte, capul de cocostîrc al doamnei Popescu părea că ciu-gule din maşina de scris; capul de cal al ajutorului domnului perceptor chiar sforăia zdravăn, ca un armăsar
20 în apropierea lupului (un tic care nu mai lăsa nici o îndoială asupra originei domnului subşef). Mopsul lucra cu gura deschisă, lăsînd să se vadă totdeauna şirul de dinţi dedesupt, iar iepurele mustăcea într-una. Prin uşile date de părete, simţeam pe ceilalţi, fiecare
25 la masa lui, cu mutra lui, care mai izbitoare decît alta în asemănare cu specimenul strămoşesc. închi-puiţi-vă corabia lui Noe, cu exemplarele faunei terestre, pe care plesiozaurul, hărăzit să rămînă dincolo de bariera veacurilor, o atacă, aruncă pe alesul lui Dum-
30 nezeu în valuri şi întoarce vremurile spre bezna începutului. Toate animalele tremură, chiar şi eu, unic exemplar al speciei mele, păstrat de uzurpator ca obiect de ironie.
Uriaşa formă şi-a oprit de mult carapacea lîngă 35 masa mea. Pare că mă examinează cu atenţie. Literile şi ţifrele, deşi scrise de mine, îmi joacă pe dinainte. Abia se smulg din vîrful tocului şi încep să se învîr-tească, parcă inelele fumului de ţigare, unele încet, altele repede, şi din ce în ce mai repede, în circumvo-40 Iute de adevărat vifor. Rămăşiţa izbînditoare a erei secundare mă fixează într-una. îmi închipui ochii aceia
181
i
crăpaţi de straturile de grăsime, ca două botişoare de cîrtiţe ieşite la pîndă, seara, din dealul complicatelor galerii ale muşuroiului.
Vorbeşte. A spus ceva... Un cuvînt... Mai multe... 5 Spune încă... Nu pricep nimic... N-am auzit... dar a vorbit cu grai de duh sfînt...
Reptila cu duh sfînt!...
Dumnezeule, vorbeşte iarăşi sau poate repetă: „Ce pereche potrivită!..."
10 Potrivită? Pereche? Adică eu... şi... şi... cu mai-
muţoiul, nepoată-sa...
Tăcere ameninţătoare. Apoi îndată întreg biroul bubuie de rîs. O, nu e rîsul care ar trebui, rîsul a bătaie de joc, rîsul aprig şi sănătos, ca fierul înroşit,
15 care să ucidă vătămătura din rădăcini. E rîsul acela josnic al birourilor, rîsul tîrîtor şi umilit, ipocrit şi forţat. Ascult cum îl întind cu toţii ca pe-un elastic, cum îl apucă unul de la altul, încurajîndu-se pe rînd. Menageria e în răget. Presimt pe cei din despărţiturile
20 vecine înfundînd uşile; rîsul creşte şi prinde putere tot mai mare, e asmuţitor; simt toţi ochii îndreptaţi spre mine, simt pe vecina din faţă făcînd cochetării de june cimpanzeu, simt ochii de pasăre dîndu-se peste cap pe sub lupele uriaşe.
25 Ah, domnul şef dă semne de nerăbdare. Una din
cozile de morun a plesnit din nou pe podeaua nevopsită, bulburoşată de noduri. Tăcerea s-a lăsat încordată. E parcă în clipa pronunţărei unei sentinţe sumare, de moarte, solului care nu ştie răspunde graţiei su-
30 verane. Nu pot să mai îndur săgeţile fluide, care mă sfîrtică.
Ridic ochii înspăimîntat... şi văd atîtea capete de animale gata să mă sfîşie, să mă împungă; plesio-zaurul e atît de uriaş că ar putea să mă înghită dintr-o 35 dată.
Zîmbesc... un zîmbet umilit, fără culoare. Trebuie să am exact expresia supusă şi slugarnică a cîinelui bătut.
Zîmbetul meu s-a desfăşurat ca un curcubeu dea-40     supra talazurilor de ură ce curg din atîţia ochi. Un tumult de veselie îmi primeşte răspunsul.
182
Gura domnului perceptor se întinde de satisfacţie pînă sub urechi, ca o semilună răsturnată. Faţa maimuţoiului, pe care nu îndrăznesc să-1 privesc decît cu coada ochiului, e în extaz, un extaz care, prin oche-5    lari, din afară înăuntru, pare monstruos, în sfîrşit: rumoarea s-a potolit. Domnul şef se îndreaptă spre biroul său cu siguranţa de călcătură a vrăjmaşului care şi-a lăsat în urmă victima nemişcată pentru totdeauna. 10 Nu mă uit la maimuţoi; mă simt capabil de gesturi
nesocotite. Gem numai în adîncul sufletului.
Afară furtuna îmi ţine hangul. Pe geamuri, găleţile potopului se reped îndîrjite, pentru a se scurge necurmat pe sticlă, în pîraie murdare, pline de mîl. 15 Corabia trosneşte din încheieturi şi pluteşte într-una pe marea urîtului. Nicăieri nici cea mai neînsemnată amurgire de înseninare pe cerul sur ca părul de lup.
[H]
De mult s-a împlinit anul de cînd am venit în 20     Bucureşti. Ameninţarea tatălui meu s-a realizat: pensioara mi-a fost tăiată: „sunt informat, domnule, că nu te-ai prezentat nici la examenul din iunie, nici la cel din toamnă. Că nu te-ai prezentat în iunie, treacă-meargă, mi-am zis. E, l-o fi amînat şi el pentru la 25     toamnă! Şi toamna, ia zilnic gazeta, ceteşte-o de sus pînă jos. Pînă văd publicaţia cu reuşiţii. Ia să văd, zic, procopseala lui fi-meu. Şi cetesc tot nume de băieţi de treabă. Numele nemernicilor lipseau. Iar mai pe urmă aflu că nici n-ai dat pe-acolo. Crezi dumneata 30    că eu n-am oamenii mei cari să mă ţină în curent cu viaţa dumitale?  Ei bine,  pentru haimanale n-am parale."
Am crezut că-i vorba tot de-o simplă ameninţare. Dar de două luni văd că tata nu glumeşte... 35 Sunt grozav de strîmtorat: coana gazdă mîrîie.
Iată însă un lucru neaşteptat: în această răstrişte sufletească şi materială, zîmbetul cu care mă priveşte domnul şef se coboară asupră-mi ca porumbelul
183
mîntuirei. Domnul şef m-anunţă c-a făcut raport de mărirea lefei, pe care însă nu l-a trimes încă.
Chiar ţine să-mi repete, două-trei zile mai apoi şi chiar peste o săptămînă de la facerea raportului, că nu l-a trimes încă. Hm, ce aşteaptă domnul şef?
*
Domnişoara Vasilescu constată că am slăbit mult în ultimul timp. într-adevăr, simt o oboseală care-mi sleieşte tot corpul. Menajul cu proprietăreasa, pe care, iată, sunt atîtea luni de cînd l-am inaugurat, nu merge deloc. Mă costă scump şi nu mănînc totdeauna după foamea mea. Am impresia că madam Frosa1, care faţă de vecini se comportă acum ca o soţie în regulă, pune bani deoparte. Cum vine luna, îmi acaparează toată leafa; abia îmi mai întoarce şi mie după aprige discuţii cîte un leu, doi pentru covrigul matinal, de la simigiul ce-şi plimbă în fiecare dimineaţă bufetul ambulant prin biroul nostru.
Cu toată frenezia ei nocturnă, cu toată gelozia cică-litoare cu care mă ameţeşte şi cu toată revărsarea sinilor, care, cînd e încorsetată, pare o ernormă cocoaşă crescută în piept, a început să-mi displacă. Firele albe din păr i s-au înmulţit, căci devin pe zi ce trece vizibile; picioarele îi sunt din cale afară de groase şi dacă ele mai trezesc un interes tot mai slab în intimitate, cînd sunt încălţate şi lăsate vederilor de rochia pe care şi-a scurtat-o după cerinţele modei celei noi, par înfiorătoare. Moliciunea de puf a cărnei abundente, care la început părea un deliciu, mi se pare acum fadă şi chiar mă scîrbeşte.
Semn bun. încep să reacţionez. (Şi asta mă bucură din cale afară.) într-o noapte chiar i-am întors şi spatele, tocmai cînd se pregătea să-mi servească mîn-gîierile ei anoste.
Zadarnic a protestat, zadarnic s-a zbătut să mă atragă. Am izbit-o cu piciorul în pîntecul flasc atît de puternic, că a plecat, jurîndu-se pe ochii (pentru
1 Măndica apare sub numele de Frosa de aici înainte.
ea, cel mai teribil blestem) care-i lăcrămau, că nu va mai intra niciodată în patul meu. Am pufnit de rîs. Nici nu-mi mai trebuie. Pur şi simplu îmi face greaţă. Reacţionez, reacţionez... 5 Căci zilele trecute am surprins, în sfîrşit, unicii
sîni virginali din percepţia fiscală a circ. XXIX. Mi-au rămas încă în ochi, mici şi tari ca două jumătăţi de portocală...
I-am surprins cînd maimuţoiul s-a aplecat mai 10     mult decît trebuia.
O, sînii aceia... am mai văzut eu destui sîni, dar aşa de tari, că pînă şi raza ochiului să se frîngă într-în-şii, de cînd sunt nu mi-a fost dat să văd! Cu adevărat că în ziua de azi trebuie să întorci ochii spre fetele 15 pocite, dacă ţi-i aminte să mai întîlneşti curăţenia feciorelnică de odinioară.
Dealtminteri, de cîteva zile mă uit şi nu-mi vine să cred. S-a mai îngrăşat oare, sau ochiul meu vede mai drept ?
20 Domnişoara Vasilescu nu mai e aceeaşi, dar aproape
deloc nu mai e aceeaşi! Pielea nu-i mai e nici vînătă, nici neagră, ea are acea arzătoare culoare închisă a sudului şi ochii nu-i mai par aşa de mici fără ochelari şi nici aşa de neobişnuit de mari prin ochelari. Iar
25 ochelari cu cîrlige poartă numai la biurou; pe stradă-şi pune ochelari frumoşi, tără ramă şi cu căluşul de aur. Am cercetat-o apoi pe furiş în mai multe rînduri, fără păreri dinainte plăsmuite: piciorul i-e mic, glezna subţire, iar pulpa destul de plină. Să vorbim drept:
îO nu sunt astea atributele unui frumos picior? Nasul nu-i aşa de turtit, e un fel de nas în vînt, ca al rusoair celor, în orice caz mai firesc decît enorma pătlăgea vînătă — formă şi culoare — de pe figura coanei Frosa.
★
>5 Iar într-un rînd băgai de seamă că, în lipsa domnu-
lui şef, funcţionarii ceilalţi îndrăzneau să-1 ia în vîrful şfichiului chiar faţă de mine. Desigur, nu întindeau gluma prea mult căci nesiguranţa şi neîncrederea încă domneau între noi.
185
10
15
20
25
30
35
40
Crezui mai întîi într-o cursă. Dar ei prinseră şi mai mult curaj, văzînd că nici nu iau apărarea şefului, nici nu mă grăbesc să-i dau raportul.
însă nimic nu scăpă dintre dinţii mei. Aceasta fu bucuria mea cea mai mare: puteam deci să-mi ascund plăcerea zeflemelei pentru ca pe urmă s-o rod numai eu singur pe de-a-ntregul, ca pe un os tare, un cîine încercat. Mă socoteam deci stăpîn pe cea mai mare înţălepciune. Şi priveam cu milă pe nenorociţii ce mi se dau pe mînă unul după altul, de dragul unei glume sau răutăţi naive, încurcîndu-se fiecare — cînd, speriat de propria-şi vorbă, vrea s-o dreagă —- tot mai mult în lanţul pe care în orice moment l-aş fi putut strînge.
Bietele fiare! Ei nu erau de fapt decît nişte simpli oameni. Vai, nişte bieţi sărmani oameni!
De unde putusem oare scoate asemănările acelea bizare cu reminiscenţele de la cursul de istorie naturală ? Doamne, şi acum îmi vine să rîd cînd îmi amintesc !...
Nu mai văd nici plesiozauri, nici balauri, nici balene, nici moluşte ori alte jivine marine sau terestre; nu mai văd în căpăţîna calului uitat dinaintea comerciantului din colţ, trăgînd singur hodoroaşca pentru a face loc tramvaiului, pe domnul Mache de la „casă" şi nici în profilul doamnei Popescu, cocostîrcul care ciugule în maşina de scris. Nenea Mache e nenea Mache, bătrîior, morocănos şi gata să se ia la colţi cu depunătorii (înainte, cînd îl vedeam că-i ţine atîta amar de vreme la ghişeu, mi se părea că-şi răzbună pe stă-pînul hodoroaştei), însă bun de glume nevoie mare la cîteva pahare, iar madam Popescu e madam Popescu, femeie necăjită, turnînd la fiecare zece luni cîte-un nou copil pe care-1 lăptează singură.
Iar domnul şef, la urma urmei, are şi el o nepoată! Ce e „urît" în stăruinţa lui de-a o căpătui cît mai bine... Uneori mi-e milă de el şi-mi pare rău că-mi bat joc de dînsul în ascunsul gîndului. El nu-i părintele fetei, ci numai un unchi, după tată, fără copii... Şi cîtă deosebire între el, unul, şi noi; tată-meu, care mă pedepseşte cu tăcere de aproape doi ani, eu care mă încăpăţînez încă să nu-i cer iertare.
10
15
20
25
30
35
40
Iată, gîndul ăsta mă face să mă las încurcat în micile laţuri ce domnişoara Vasilescu mi le întinde cu instinctul ei femenin, subtilă plasă de păianjen, pe care, la cea dintîi mişcare, aş preface-o în neant.
Nu mai ocolesc ca pînă acum, cu abile pretexte, invitaţia domnului perceptor de a lua masa din cînd în cînd la dînsul. (Namila de-acasă se bucură de economie ; cînd i-am făcut cunoscut că e şi o domnişoară la mijloc, a întors plictisită vorba.) Domnişoara Vasilescu — domnul perceptor e văduv — [se] dovedeşte o rară gospodină. Grija de a mă îndopa cu mîncări peste mîncări, lista încărcată şi compusă după cum crede că mi-a ghicit preferinţele, la început îmi place, pe urmă mă revoltă. Dar mă biruie aroma bucatelor şi buchetul vinului, pe care în circumscripţie, în afară de cei cu stare, numai perceptorul şi poate şi comisarul îl au aşa de bun.
Şi trebuie să simt atunci, alături de mine, dragostea fără prihană şi fără măsură; ştiu că la un saton al meu ea s-ar preface într-o bucurie nemărginită/'b adevărată beţie de fericire, un avînt de recunoştinţă care s-ar dilata pînă-n hotarele morţei, aşa cum acele stranii şi rătăcitoare steluţe aproape invizibile, electrizate de vecinătatea soarelui, îşi aruncă, într-o izbucnire de fericire, mii şi mii de kilometri în urmă fantastica eflorescentă de pară. Şi mai ştiu că dincolo de zidurile acestea tălăzuieşte oceanul groaznic al vieţei fără odihnă, al nepătrunsului zilei de mîine, al rîsului spasmodic şi desfrînat, al ochiului, enormului ochi hain, pîndind dintre straturi de fard, al răutăţei fără margini, ascunsă de trăsăturile frumuseţei nemărginite.
Doamne, unde-i atunci urîtul ? E lîngă mine, la masă, sau acolo, în tumultul ce se aude greu ca huruitul de camioane sau strident ca ţipătul beşicilor de automobil ?
Domnul perceptor ne-a lăsat singuri... îmi simt mîna atinsă de o piele moale şi umedă... o cunosc şi mă cutremur... şi nu îndrăznesc să mi-o trag înapoi, căci afară e urletul prigoanei fără sfîrşit. Aşa trebuie să mugească, să bubuie, să ţipe vînturile fără hodină ale iadului...
186
187
★
într-adevăr, acum mi-e cu neputinţă să ghicesc unde s-a ascuns jivina, de unde mă pîndeşte cu ochii ei de diavol împeliţat.
5 Strada noastră a trecut prin fiorii unei întîmplări
puţin obişnuite. O doamnă a fugit de la bărbatul ei, din palatul de pe Calea Victoriei (eu nu-mi amintesc să-1 fi văzut, colegii de birou însă m-asigură că e ceva cu totul măreţ: „Să vezi dumneata — îmi întăresc ei
10 convingerea — afară ca afară, dar înăuntru ce trebuie să fie!"), şi s-a refugiat 3a părinţii ei, la noi în mahala. Casa bătrînilor — ceva mai la vale de percepţie — e, cum îi şade şi bine, o casă bătrînească. Are porţi mari de fier cu ostreţe dese, are coperiş de ardezie
15 veche, pe care a crescut muşchi verde, însă pare o locuinţă de oameni straşnic de cuprinşi, judecind după mărimea ei, după trăsurile de modă veche, cu cai de culoare murei, ale stăpînului (despre care se spune că nu vrea să pună piciorul în automobil) şi după şira-
20 gul lung de trăsuri şi maşini elegante, cîte trag la scara cu lei de piatră mucegăită şi cu felinare răsfrînte în trei braţe, cînd sunt zile de primire.
Cum spun, fata oamenilor ăstora, pe cari eu nu i-am văzut fiindcă de-abia dacă ies, a fugit de la bărbat
25 şi s-a refugiat la dînşii. Poveste veche! Poate din simple fasoane muiereşti, poate din vreo neînţelegere, poate din gelozie, cine ştie! Soţul ei a rămas cu palatul lui măreţ, care pe dinafară o fi cum o fi, însă înăuntru ce trebuie să fie. în sfîrşit, o daravelă boierească!
30 Noi, ceilalţi, umili funcţionari ai circ. a XXIX-a,
poate nici n-am fi aflat de ea, dacă bărbatul n-ar fi venit după-amiază, ca tot bărbatul, de sus sau de jos, să-şi ridice nevasta.
Şi-a oprit maşina mare şi albastră, ca haina mari-
35     narilor, dinaintea casei vechi, boiereşti; iar maşinistul — cum se cuvenea faţă cu un boier ca dînsul — s-a coborît şi a sunat. Dar nimeni n-a venit să deschidă. (Mahalaua s-a strîns mai pe urmă, însă ea dovedea că ştie d-a fir-a-păr, încă de cu dimineaţă, toate mărun-
40     ţişurile astea.)
Domnul a sărit atunci din maşină, s-a apropiat de poartă; a zguduit, a bătut, a strigat. Degeaba!
A îndemnat pe maşinist să sară peste grilajul înalt de fier şi maşinistul, îndemînatec, s-a şi căţărat pe lungile gratii; într-o clipă  a fost  deasupra printre 5     auritele săgeţi ascuţite. Cînd să_ cobcare, cîini nari şi răi au sărit turbaţi la dînsul. încolo, ţipenie  de cm.
Mai chemînd pe unul, mai ameninţînd pe altul, maşinistul i-a domolit şi-a ajuns cu bine la portalul 10 cu geamlîc cît un perete de odaie, cu lei şi cu felinare; a sunat, a zguduit, a strigat! Nimic. Nimic. Boierul i-a făcut semn să ocolească prin dos; şi peste puţin iar s-au auzit boncănituri, zguduiri, strigăte, mîrîituri şi lătrături. Maşinistul a revenit dînd din 15 umeri.
Atunci s-a necăjit domnul, şi-a scos mănuşile şi-a apucat voiniceşte drevele de fier. (Lumea se strînsese ca la urs, poliţia era toată în păr, dar cine îndrăznea să se amestece; se spunea că oamenii ăştia stau cu
20     vodă la masă şi chiar se trag din neamuri de voievozi.)
N-apucă boierul să atingă vîrfurile aurite, că din casa cea mută apare un slujitor. Boierul sare jos, înapoi, şi strigă, nepăsător de lumea strînsă, strigă înăbuşit de mînia straşnică, boierească:
25 — Deschide!
Slujitorul parcă dă a rîde, însă cînd se apropie mai bine, îngălbeneşte.
— Pentru ce n-ai venit, cînd am chemat ?
— Poruncă de la boierul! 30         — Deschide numaidecît!
— Nu putem; poruncă de la boierul! A spus că în lipsa dumnealor...
— Ce lipsă, măi tîlharule, ce tot îndrugi aci ?
— Aşa e porunca, boierule, au plecat de dimineaţă 35     la moşie...
Măi, să nu minţi că... te... (Şi aici pesemne boierul închipui un chin din cele mai groaznice, cu care boierii căzneau înainte pe slujitorii păcătoşi, căci nu complectă ameninţarea dar ochii lui luciră de cea mai amarnică 40    răutate.) Deschide, să vedem...
188
189
— Nu putem, boierule.
— Inşfacă-3, strigă la maşinist.
— Puteţi să mă şi şi legaţi, boierule, dar mai mult de odaia mea şi a slugilor n-aveţi să vedeţi. E încuiat
5 peste tot şi cheile sunt la dumnealor. Iar dacă dumneavoastră tot nu vreţi să credeţi... mi-au poruncit... (Aci tăcu, întorcînd ochii spre comisar, iar, ca la un semn, atunci poliţia toată, care pe unde se găsi, făcu un pas înainte.)
10 Boierul măsură crunt pe comisar, îşi privi mănu-
şile, pe urmă lumea adunată şi mută, pe care de abia acum păru că o observă.
— La care moşie au plecat ?
— N-a spus.
15 — Cum, imbecilule! Scrisorile unde ţi-au lăsat să le
trimeţi ?
— A poruncit să le opresc aci...
Boierul cel tînăr a şovăit. N-a mai spus un cuvînt, s-a urcat în maşina care s-a lăsat înspre dînsul, parcă
20 să-1 primească mai bine. Maşinistul a sărit peste poartă şi maşina a pornit. Iar casa veche a rămas pustie cîteva zile, cu ferestrele oblonite de perdele grele.
Dar nu s-a împlinit săptămîna şi boierul cel tînăr a revenit cu maşina lui albastră, care nu făcea nici
25 cel mai mic zgomot, de parcă plutea. De astă dată maşina era prăfuită şi stropită de noroi uscat şi în faţă avea trei maşinişti. Cum au oprit, au sărit toţi trei peste poartă, au dispărut în dosul casei, s-au dat iar la iveală. Au vorbit cu boierul tînăr printre gratii
30 şi apoi iar s-au dus şi iar s-au întors. Şi de cîte ori se întorceau, dau din umeri a pagubă. în cele din urmă, la un semn al boierului, au sărit înapoi, au intrat în maşină; boierul a mai făcut un semn şi maşina a pornit. Fără dînsul. El a luat-o pe jos. Iar cînd mul-
35 ţimea s-a împrăştiat, a revenit şi a început să se plimbe agale prin faţa casei închisă de-a pururi pentru dînsul. Spun cei cari l-au văzut în clipele acelea că era tare întunecat şi de multe ori picioarele o luau în zigzag pe trotuarul pe care-1 bătea în neştire.
40 Către seară, tocmai ieşeam cu toţii de la serviciu,
a scos din buzunar un revolver mic şi turtit, uite, parcă-1
190
văd, şi acolo, la douăzeci de paşi de noi, s-a împuşcat în tîmplă.
Şi-a fost atunci vîlvă mare. Nu mai tăceau gazetele şi lume din cele margini ale oraşului venea pilcuri, pîl-5     curi, să vadă unde s-a petrecut întîmplarea. Pe urmă, cînd s-a potolit tot focul... Eu veneam iarăşi de la birou; — arunca soarele, apu-nînd, ca dintr-un aghiazmatar, numai boabe de rubin peste toţi şi peste toate — m-a oprit lîngă poarta cu 10     săgeţi trompa unui automobil care trebuia să iasă. Am văzut atunci, pe pernele de piele verzuie, pe femeia aceea  care săvîrşise o viaţă omenească; stătea nemişcată, cum stătuse poate şi atunci, pe divanul ei moale, încărcat de preşuri şi perinuţe, căscînd de plic-15     tiseală că nu se mai termină odată.
Sau, cine ştie, poate atunci doar ochii de păcură străpunseseră perdelele grele cu razele de ură ! Ce negru grozav şi scînteietor în ochii aceia. Ce minune de frumuseţe şi cîtă beţie de sine, cîtă fericire negrăită, cită 20 izbîndă, cîtă mîndrie şi totuşi ce împăcată seninătate în chipul acela de Dumnezeu şi de Drac! Eu n-am văzut, desigur, dar aşa trebuie să fie chipul eroului dus în triumf...
Doamne, cu cîtă bunăvoinţă m-a privit; Doamne, 25     cum m-au pătruns de sus pînă jos razele negre... A trecut împărţind acelaşi zîmbet de triumf şi aceiaşi neînţeleşi fiori asupra tuturor, boabe de soare negru, aşa cum soarele stropea cu sînge lumea asta fără înţeles. Am auzit pe urmă că boierul care se împuşcase era 30     plin de bogăţie şi de frumuseţe, nu mai găsea pereche (eu l-am văzut doar scurtat de-un cot şi gălbejit de moarte), că toţi se bucurau de vorba lui caldă şi prietenoasă, toţi se îndestulau din mărinimia lui, că era pretutindeni risipă de veselie şi de duh. Şi se mai 35     şoptea chiar că o mărire din cele mai de sus i-era sortită pe curînd.
Dumnezeule, ce ochi negri, ce ochi stranii şi totuşi ce seninătate pe faţa aceea atît de oacheşe, care putea cuprinde astfel de ochi ?... 40 Ha, ha, ha...   ochii domnişoarei Vasilescu, ochii
maimuţoiului, zgîindu-se, parcă puşi pe grătar, în cer-
191
curile ochelarilor uriaşi. Ce prăpastie şi ce ruşinoasă apropiere!
Ochii aceia omorîtori... Dumnezeule, care-i urîtul, care-i adevăratul urît ?
5 Stau şi mă gîndesc şi s-a lăsat de mult seara. E
un cer numai de stele, numai ochi de foc. în cătarea ţuguiului pe care-1 face acoperişul din faţă, Arcturus în vîrful Bouarului pare o picătură de sînge pe-un vîrf de gigantic pumnal cu prăsele bătute în bumbi
10 de aur. Se zbate, parcă s-ar scurge în jos pe vestmîn-tul Fecioarei. Acolo, în dosul zidurilor, trebuie să clipească într-una Spicul cel candid. între clădirile întunecate, centura Zodiacului va fi de-a pururi coperită pentru mine şi niciodată Spicul Fecioarei nu-mi va
15 mai arunca în ochi rîsu-i fraged şi alb! Dar nu prea departe de-acolo, un adevărat spic, o tulpiniţă cu foi lungi şi încovoiate, din care iese drept un spic propriu-zis, un fir galben de grîu. O vizitatoare nouă, o cometă, cu spicul de foc, din mîna îngerului nevăzut al Bunei-
20     vestiri de mîine. Ce primăvară e în seara asta!
Un pumnal cu vîrf înroşit şi dedesubt o cometă ! O, cum aş vrea acum să mă las pradă groazei strămoşeşti, să presimt în faţa semnelor de foc spăimîn-tătorul cataclism ce se apropie! Frica elementară şi
25 firească! Departe de urîtul insesizabil şi imprecis, măcinătoare lentă, stupidă groază modernă!
Ce negru de adîncă prăpastie în ochii aceia! Ochi de întunerec, lucind mai luminos ca ochii cerului, aşa precum stele venite din alte universuri aruncă în urmă-
30 le umbre de lumină. Care-i adevărata lumină şi care adevărata umbră ...
Cum trebuie să rînjească urîtul din dosul giganticei nedumeriri; parcă văd gura boierului tînăr, descleş-tîndu-se vînătă şi arătînd dinţi galbeni în racla de ar-
35 gint...
★
Domnul perceptor m-a chemat în cabinetul său să fim doar între patru ochi. Cutremurul mi-a străbătut atunci tot corpul în zigzag de fulger. M-am gîndit:
acum e ziua de apoi, ziua întrebărei hotărîtoare, a „ul-timatum"-ului. Şi îndată fulger şi cutremur s-au scurs şi s-au dus.
în clipa următoare mă simt cu totul stăpîn pe 5 mine. Inima o simt ceva-ceva mai strînsă şi glandele salivare parcă mi-au secat. încolo sunt tare, e un calm fără seamăn în mişcările mele, niciodată n-am aşteptat atît de răbdător să-şi termine spusa cel care-mi vorbeşte.
10 Adevărul e că tot ce are să-mi încredinţeze domnul
şef e frămîntat de mult şi chiar dospit. Surpriza nu mă mai poate lovi mişeleşte şi aluatul ei nu mai are cuvînt să mai crească. îmi par atît de pregătit pentru cele ce au să urmeze că mă simt ca borfaşul de pro-
15 fesie ce urcă plictisit estrada tribunalului şi pe care apărătorul din oficiu îl jenează.
Totuşi, domnul perceptor o începe de departe; mă ia cu nişte registre. îmi vine să-1 întrerup: „Lasă, domnule şef, mai bine să sfîrşim odată! Ştiu că altfel
20 nu se poate, că n-aş mai putea rămîne aici; şi mai ştiu cît e de greu să răzbesc în altă parte. Iar ca să mă gîndesc înapoi, acolo de unde am venit, nici vorbă nu poate fi...
Astea toate să i le spun tare; şi numai în minte-mi
25 să păstrez pe amăgitorul: „iar mai pe urmă om vedea noi ce-om face"... Căci rămînea într-adevăr acest „mai tîrziu" şi acest „om vedea".
Nu de mult am auzit una bună. Nu altceva decît o frîntură de convorbire între doi oarecari, la o strîm-
30     toare de trotoar:
— „E foc... dragul meu... e foc de hîdă..."
— „Hm, dar e şi foc de bogată... Dacă ai bani, scumpul meu, poţi avea oricîte pe deasupra... Eu să fiu în locul tău..."
35 Acest „eu să fiu în locul tău" a avut răsunet pro-
fund în mine, a trezit multiple ecouri, cari, repetîndu-se de la sine, au stîrnit în adîncu-mi vuiet de nedescris, de parcă biata cutioară a craniului s-a prefăcut în pronaos de vastă catedrală. Căci am măsurat pe rînd
40 pe cei doi vorbitori; nu era nici o deosebire între dînşii şi totuşi unul nu putea, aşa cu una, cu două, să treacă
192
193
în locul celui dintîi; iar hîzenia întrecea focul celei mai infernale închipuiri...
...Nu m-am întrebat niciodată dacă domnişoara Vasilescu are vreo zestre. Fără îndoială, însă, alături
5 de ea voi mînca mai puţin caliceşte şi nu voi mai purta rufele cîrpite. Şi voi avea libertatea... Aici punctul se aşeza deasupra lui i. Ea trebuia să lucreze cît pentru doi la birou; dealtfel „tata-unchiul", cum îi zicea domnişoara Vasilescu, va avea el grijă ca întrucît priveşte
10 lucrul, să ni se simplifice în proporţie dreaptă cu mărirea salariului...
La acest gînd universitatea îmi răsărea greoaie şi masivă dinaintea ochilor, cu sălile ei sonore şi prăfuite, cu fetele ei frumoase şi multe, cu zgomotul discuţiilor
15 prieteneşti şi al entuziasmelor naţionale, zilele de examen treceau solemne, începînd cu îngrijorătoare dimineţi şi sfîrşind cu seri triumfale, scăldate în blondă spumă de bere.
Iar urîtul aşteptînd acolo, între drevele de bronz
20 ale patului conjugal, ca acel sultan nenorocos în cuşca hantătarului biruitor. Aştepta pocăit, învins şi — în sfîrşit — înşelat, căci la capătul minunatului film de închipuiri venea, înfăşurat în văluri de strălucire, sfîrşitul tuturor încercărilor — licenţa şi teribilul arhanghel
25     din ziua judecatei: „vom vedea..."
Doară s-a dus vremea legămintelor pînă la moarte... sss... nici o vorbă mai mult.
Bietul maimuţoi, parcă-1 văd cum se străduieşte să nu-mi iasă din vorbă, parcă văd cum mă aşteaptă în
30 nopţi plînse şi nedormite... oh, figura aceea jilăvită de l'ăcrămi... 'O-ho, voi şti să tiranizez, căci port în mine veninul atîtor umilinţi şi atîtor nenorocuri... Dealtfel, vuluptatea asta se satisface de la sine; îţi trebuie numai subiectul, supusul. Eu mi l-am găsit;
35 în lipsă de altceva, e bun şi acesta... Şi, fie între noi, prefer să fiu tiranul unei maimuţe, decît sclavul unui înger.
Afară de asta, maimuţa nu-i chiar o maimuţă... Iacă, am ieşit odată cu ea pe stradă; şi ne-am învîrtit 40     mult pe uliţele astea întortocheate ale oraşului; enormul hohot pe care mă aşteptam să-1 aud clocotind
194
de-a lungul strînselor vîlcele dintre înaltele case n-a răsunat deloc. Nici chiar nu s-au uitat la noi atîţia trecători cît pot curge într-o jumătate de zi pe albia atîtor străzi de seamă străbătute; nu însemnează asta 5 că păream o,pereche destul de potrivită, vreau să spun normală, firească, vreau să spun că s-au mai văzut şi alte perechi la fel?
Un miop numai şi-a vîrît capul în nasul nostru şi ne-a cercetat mirat, în fugă; şi n-a rînjit, şi n-a zîmbit.' Dim-10     potrivă, s-a îndreptat şi mai uimit decît a părut întru întîi...
...Revin, dintr-o singură scuturare a capului, de pe poteca încîlcită a gîndului. în faţa mea s-a înălţat, pe cele două trunchiuri de mamifer marin, enorma 15 statură a domnului şef. Ochii i-au ieşit mici din ascunzişul creţurilor şi din stuf aria sprîncenelor: „Măi băieţaş, măi, n-asculţi ce vorbesc eu?" parcă îmi spun.
— Un' te gîndeşti, tinere? Răspunde ce te întreb. N-ai scris dumneata colea?
20 —Ba, da, domnule şef...
— Atunci ? Păi asta-i' grav de tot, domnule. Noroc că nu s-a rătăcit vreun controlor pe-aci. Şi noroc că n-am apucat să liberăm chitanţa. Dumneata ştii (aci vocea domnului şef se rarefie şi fiecare cuvînt fu pro-
25 nunţaţ distinct şi apăsat) că o astfel de greşală atrage după sine parchet, instrucţie, procuror, substitut (domnul şef întrebuinţa mai multe expresii pentru aceeaşi noţiune, desigur pentru a sublinia şi mai viguros gravitatea greşelei)... şi, Doamne fereşte, mai cîte... însă
30 îţi spun: eu nu-mi închipui decît că e o eroare la mijloc... (Mic logos care se termină abrupt şi categoric cu un unic: „Este?")
Zadarnic dau să spun altceva.
— Mă rog, este sau nu? Atît!
35 Trebuie să-i răspund afirmativ, cu toate că ştiu bine
că n-a fost nici o greşală. Am copiat identic. Cam repede, desigur, însă mi-aduc perfect aminte cu cîtă atenţie... nu, nu, n-a fost nici o greşală. A, desigur... paginile de la început, pe care le-a umplut chiar domnul
40 şef cu creionul, ca să-mi fie de îndrumare, şi pe care eu n-am făcut decît să le acopăr cu cerneală... Da, da,
acolo trebuie să fie buba. Să vedem, căci se cunoaşte...
Acolo, desigur... Căci fluieram uşor de tot nişte arii
de demult, cînd înnegream îndrumările domnului şef.
Copiam fără să compar cele două partizi între ele, 5     căci doar ieşiseră de sub condeiul domnului şef. A-ha,
să vedem pe hipopotam, cînd o afla că el a greşit... Totuşi, ca să pot căpăta îngăduinţa să mă explic,
trebuie să răspund la categorica lui întrebare pe care
o repetă necontenit şi insistent, tot printr-un „Este", 10     de astă dată desigur cu accent pe prima silabă.
— Bun! s-a terminat... s-a terminat... atît... Aa, nu s-a terminat deloc.
— Nu s-a terminat, domnule şef!
— Cuu-um ?
15 Şi domnul şef se rostogoleşte asupră-mi cu o ava-
lanşă de interjecţii, toate interjecţiile din carte, de parcă-1 pusese cineva să le spună pe de rost, ca la şcoală. Pe urmă, cînd graiul i se articula, se depărta brusc de mine, pentru a-mi recapitula meritele sale
20     mai de seamă, de cînd a intrat în slujbă şi pînă în prezent. Pe măsura însemnătăţei lor, îi creştea indignarea în voce. încheierea fu un clocot. — Şi-acum?  Cum?   Am greşit...  Eu  am greşit? Domnule, dar dumneata ştii cît eşti de periculos ? îţi
25 dai seama dumeata ce... ce... Domnule ? (Domnul şef se urneşte şi începe să înainteze spre mine, de astă dată încet, enorm şi grav ca o locomotivă care tocmai se pune în mişcare.)
— Dom...
30 — Nici un domne.  Este sau nu că ţi-am complec-
tat doar trei pagini de la început... ? (Dinaintea colosului care se apropie nesimţit şi inexorabil, piciorul meu începe să pipăie, de la sine, îndărăt.) Mă rog?... Răspunde la întrebare...
35 —Domnule şef, vedeţi... patru   pagini   aţi... cu
creionul... nu trei... şi greşală e pe-a patra... nu gresala... cum să zic...  se văd si urmele creionului.
— A-ha!...
Explozia acestui „aha" e formidabilă. E inutil acel 40     „ieşi!" ca şi acel „pe loc!" sau „numaidecît!", căci ea de la sine m-a aruncat la uşe ca pe-o biată schijă.
196
Dar înainte de a apăsa minerul, domnul şef mă opreşte cu un „stai" răguşit, mai mult o horcăială. Nu  l-aş asculta,   dar mi  se pare că s-a luat după mine... Mă întorc... prin semne domnul şef îmi porun-5     ceste să mă apropii...
îmi spune şuierat, bătîndu-se cu palma uşor pe beregată, ca să-i revie glasul:
— îmi pare rău de tinereţea dumitale!... Şi apoi, cu totul fără tranziţie, iarăşi: La urma urmei, poate să
10 fie şi vreo eroare... Da, da! se încredinţează singur domnul şef, dînd pentru sine, în mod aprobativ, din cap... O eroare, cu siguranţă! Altfel cum? Care-ar fi interesul... Adică interes ar fi... dar prea ar fi complicat pentru mintea dumitale... însă... ce e de făcut ?...
15     Ce e de făcut ?
Şi priveşte rînd pe rînd la mine şi în gol, cu ochi neputincioşi în faţa ireparabilului ce se căscase, aşa de pe neaşteptate, dinainte-mi.
— Ce e de făcut ?
20 Foarte simplu, i-aş putea răspunde: o nimica toată
de îndreptare cu cerneală roşie. Asta e un lucru tot aşa de obişnuit şi elementar, pe cît de elementară şi de obişnuită e greşală de care domnul şef se închipuie atît de speriat.
25 El pare însă că de-abia poate întrezări soluţia de
scăpare.
— Hm, să vedem, să vedem... poţi să te duci... hm...
Hm, cît de copil trebuie să fi fost domnul şef la 30 vîrsta mea ca să mă creadă cum mă crede. De-ar şti el cum îmi vine să rîd de greşală aceea, pe care o păstrează încă în registru ca pe un trofeu, şi de nedi-băcia lui de a se preface, s-ar ruşina singur de atîta naivitate şi singur s-ar grăbi să îndrepte. Dar el mă 35 socoteşte cu tot dinadinsul sub permanentă teroare, căci necontenit îmi spune:
— Hm, nu văd interesul imediat... Ca să-ţi fi închipuit... nu-mi vine, nu pot crede...
Domnul şef nu vrea să se lase deloc; umflă cu 40     foaia proporţiile bagatelei. De-ar şti el cît de inutilă
e străduinţa asta pentru bietul lui scop... (Căci încă mă încăpăţînez să întîrzii propunerea formală.) — Bietul domnu şef!
III
Iar la nunta mea căzură toate stelele cerului. De sus apăsa lespedea de negură a norilor peste întunericul umed de toamnă, de puteai crede, în mijlocul fantoma-tecelor clădiri, că ai rătăcit printre coloanele de rocă ale unei grote marine.
în schimb, toată noaptea aceea a clocotit de automobile şi a fost străpunsă de faruri, pe cînd copita cailor scormonea scîntei din cremenea caldarîmului. Doar că botul maşinei întorcea la colţ şi îndată strada era inundată de puterea reflectoarelor. O lumină ce se tîra pe jos, ca o pînză aşternută, se întretăia cu alta ce venea perpendicular şi umplea toată circumscripţia XXIX de-o apă tulbure, jucînd ca aburul. Iar peste tot, artificii plesneau în jerbe de stele căzătoare.
Am pătruns la braţ cu maimuţoiul în biserica plină de sfîrîitul şi mirosul de moarte al cerei, printre cele două ziduri de curioşi. în penumbra jucăuşe am cetit pe unele feţe rîsul abia reţinut, pe altele groaza ne-stăpînită. Căsătoria unui om cu o maimuţă! Mergeam sub imperiul acestei impresii, care de fapt nu era decît realitatea goală, căci urîtul, odată ce m-a împins aci, nu mai avea nici un interes să mai mă vrăjească. îmi desfăcea voalul de pe ochii orbiţi, cu cruzime. Şi doar ar fi putut să-1 lase acolo, pe frunte, voalul mîntuitor al îndobitocim.
Cînd strania ceremonie începu, inimile amuţiră de spaimă, toate rîsetele îngheţară în beregăţi. Cîntecele răsunau lugubre sub bolţile vechi; prin fumul gros vedeam toată lumea aceea ştergîndu-se de recea sudoare. Eram catalepticul care aude cu urechile lui galbene şi vede cu ochii lui ţepeni şi uscaţi propria-i înmormîntare. Cum, ăsta era un popă adevărat, care nu-şi smulgea patrafirul şi nu zvîrlea cartea din mînă, ca să nu mai slujească un astfel de blestem! îmi ve-
nea să-1 apuc de barbă şi să i-o smulg, strigîndu-i: „Ticălosule, destul cu gluma!" Barba-i era o improvizaţie, care cu siguranţă ar fi rămas în mîinile mele! Totul era o improvizaţie, o glumă macabră, pe care domnul 5 şef o făcea cu mine. Cu siguranţă că toate măştile astea or să se ridice, o să fie un rîs general, şi binefăcător, şi o veselie unanimă şi potolitoare!
Dar ceremonia înainta greu şi fumul luminărilor devenea tot mai înecăcios. Noaptea umedă şi grea
10 de-afară îl ţinea înăuntru, şi feţele toate păreau spectre prin perdeaua lui deasă. Farsa continuă.
Aşteptam să mă întrebe: „Consimţi să iei o maimuţă ? Ca să-i pot rîde în nas: „Consimt!", ca pe urmă să strig îndată: „Hai, sfîrşiţi odată comedia asta, chiar
15     şi pentru o glumă e prea de tot!"
Adevărat, o glumă aş putea face! Să răspund popei un „nu" sonor care, lovit de catapeteasmă, să plesnească în mii de ecouri. Să văd cum se roşeşte nasul popei, cum se deschid fălcile domnului şef, s-aud de-ală-
20 turi pe micul maimuţoi scoţînd un gemăt de uimire, ca acei pe care-i păleşte brusc boala copiilor. Să văd toată mulţimea aceasta care mă priveşte cu groază, agitîndu-se în talazuri de capete, îngrămădindu-se, dînd buzna peste altar şi peste luminări, spre a se desfăta
25     mai bine de privelişte. Şi pe urmă de tot, cînd vuietul s-ar preschimba în clocot infernal, să bufnesc în rîs: „Ho... ho... ajunge... Consimt  să iau  o maimuţă! Cînd aşa vreau eu ! Nu voi, nu domnul perceptor!" Dar preotul slujeşte cu gîndul cine ştie unde, cu
30 glasul lui de vrăjitor; parcă ar cînta cu nasul, căci buzele nici nu le mişcă şi versetele răzbesc pe nări. El nu mă întreabă nimic: oare nu ţine de slujbă întrebarea, ori el, în înţelegere cu domnul şef, a lăsat-o deoparte? Drace, ce atîta teamă din partea lor? Nu văd
35 cît de docil mă supun la toate ? N-ar fi decît o simplă glumă, atît şi nimic mai mult, o simplă glumă, nevinovată.
Nimic. M-au apucat de mîini şi strîns mă învîrtesc acum în jurul mesei: „Isaia dănţuieşte!" Mai bine ar 40     suna în seara asta „Daniil dănţuieşte", căci el o ducea tihnit în peştera fiarelor.
199
Dansul lugubru se învîrteşte necontenit şi de sus I din amvon bomboane cad cu zgomot de pietricele pe i prund şi buchete de flori. Domni şi domnişoare, a 1 căror găteală zadarnic încearcă să ascundă tara stră-
5 bună, braţ la braţ, împart cocarde. Nu ştiu dacă aţi văzut pe păreţii hanurilor ascunse în fundul văilor de munţi cadrele acelea cu bătrîneasca alegorie a nunţei unui vînător. Urşi, lupi, iepuri, vulpi, mistreţi cu colţul cît pumnalul, veveriţe cu coada cît un tîrn şi cîte
10     alte fiare, braţ la braţ, îi formează cortegiul nupţial.
E obiată, domoală şi naivă glumă bătrîneasca. i
însă la nunta mea, văd aidoma tabloul acela care mi-a uimit peste măsură anii de copil, de mult, nici nu învăţasem să cetesc...
15 Braţul maimuţoiului îmi înşfacă braţul şi mă trage...
unde ? Spre patul nupţial ? Nu încă; mai e puţin pînă acolo, mai e ospăţul. Din urmă mă împinge şuvoiul i animalelor de tot soiul.
M-au scos afară în noaptea umedă ca gura de peş-
20 teră marină. M-am dezmetecit, alături de maimuţoi, j pe pernele de piele ale unui prea elegant automobil. I Gîndul îmi cîrmeşte puţin spre frumuseţea de vis, tre- 1 cînd cu toată greutatea maşinei stacojii peste şanţul 1 unde se scursese, din tîmplă găurită, sîngele boierului
25 cel tînăr. Şi-i revăd zîmbetul lăsîndu-se ca un senin rece de lună pe sufletul meu...
Dar în urmă-ne s-a format alaiul antedeluvian, şi-n urlete, şi-n schelălăituri, boturile maşinelor urnesc i spre corabia strămoşului biblic.
★
30 Potopul ne pîndea sosirea să cadă. Cum pătrun-
serăm înăuntru, începu.
în lumina orbitoare a becurilor, în număr îndoit pentru împrejurare, rîurile de umezeală îşi şi umbriră albiile pe păreţi. Afară nu urla vînt, nu gemea nici
35 un copac sub apăsarea cumplită a vijeliei. Nu răzbătea nici un vaier şi nimic tragic nu era în potopul de afară. Era doar ploaia aceea grea şi neagră, care doar mă aşteptase să intru în locaşul cel nou al vieţei.
200
Şi-acum cădea monoton şi crîncen în huruit de darabană. Nici o modulaţie în cîntecu-i sinistru, fără avînt şi fără încetare, repeţirea incontinuă a aceloraşi două note seci, la fel cu cîntecele de petrecere sau de război
5     ale sălbaticilor primitivi. Şi-n urletul acestei orchestre întristătoare pînă la ultima margine, înecînd cu totul ţipătul puţinelor viori dinăuntru, care zadarnic îşi mai încercau stridenţa, se sărbători adevărata nuntă. Fu o beţie cruntă, grotescă,  şugubeaţă. Ţopăiră
io cu toţii, schelălăiră, mugiră. îmi trecură pe dinainte în pas de defilare, rînjindu-mi cu dinţii lor albi şi ascuţiţi, cu caninii voinici şi încovoiaţi. Fu un vîrtej nemaivăzut; o junglă în plină petrecere; sub boltişi ghirlănzi de frunze (căci sala cea mare a percepţiei era
15 numai o verdeaţă), în răpănitul amarnic al unei ploi ecuatoriale, toată fauna exotică şi domestică sări şi chirăi, ca toate lighioanele pămîntului.
Spectacolul era deopotrivă de temut şi de rîs. Am sfîrşit deci prin a rîde şi eu cu toată pofta
20 şi nimic nu m-a mai întristat pînă la urmă. Nici măcar teama cu care mi se părea că rîd uneori (ne priveam astfel faţă-n faţă eu şi propria mea teamă şi rîdeam pe întrecute) n-a izbutit să-mi strice dispoziţia.
Nici chiar în zori, cînd am părăsit sala de petrecere.
25 (Pentru ca subalternii săi să cnefuiască în voie, domnul şef avusese grija să potrivească nunta într-o duminecă, ajun de altă sărbătoare.) Atunci, de mînă cu micul maimuţoi, am urcat, minaţi de acelaşi instinct satanic, spre etajul de sus, treptele scărei, două cîte
30 două. în mintea-mi turburată de vin, spun drept că jucau în momentele acelea grădinile templului păgîn al Afroditei din Alexandria (nu ştiu unde mai citisem blestemăţia asta), cu aleele presărate de grupuri monstruoase, împerecheri în piatră de specii îngrozitor de
35 diferite, centauri strivind sub pîntec fecioare despletite,, arătări cu coarne şi picior de capră răpunînd nimfe cu sufletul pe buze, masculi de lebădă desfătînd zeiţe-pe jumătate adormite.
Era dimineaţă de-a binelea, cînd convivii întîrziaţi,.
40 împinşi de aburul din cap, mi-au bătut violent în uşă, şi mi-au cerut, după bătrînescul obicei al suburbiilor,
201
„steagul roş". Cînd, după zgomotoase şi nesfîrşite parlamentari, am izbutit să înţeleg obiectul doleanţelor lor şi am vrut să-1 transmit celei — cum se zice la percepţie — „în drept", biata mireasă căzuse pe neaşteptate într-un somn aşa de profund, că tot enormul scandal, ce urmă apoi, nu fu în stare s-o deştepte. Domnul şef, a cărui voce (avea într-însa ceva gros şi piţigăiat în acelaşi timp) păruse să conducă această stranie şi matinală expediţie, se grăbi acum să comande retragerea, dat fiind că, argumentă el, astfel de obiceiuri sunt prea jignitoare pentru nişte obraze aşa de june şi „moderne" ca al meu şi al nepoatei sale. Degeaba! Percepţia circumscripţiei a XXIX-a nu mai vrea să ştie de căpitan; căci odată cu personalul, ea întreagă trosnea din încheieturi, se cutremura de zgomotul dinăuntru şi duduia de ploaia de afară ce nu mai contenise, reclâ-mînd cu orice preţ drapelul cel roş. I-am lăsat pe toţi să urle şi să geamă — eram într-adevăr nespus de jignit — pînă au amuţit cu percepţie cu tot. Căci, vai, să fi răscolit toată odaia nupţială, şi mi-ar fi fost cu neputinţă să le satisfac, măcar cu o părere, barbara şi necuviincioasa lor dorinţă.
★
A fost ca la trei luni după nuntă, cînd îmi veni ideea care mă înveseli într-atîta.
Căci nu mult după ce devenisem nepotul său, domnul şef mă chemă deoparte de ochii celorlalţi şi cu aer de voievod ce-şi răsplăteşte sfetnicul îmi' încredinţa un chitanţier.
— Uite, îmi spuse, ţi-1 las cinci zile, „Aurora" (strada Aurorei) este a dumitale... Nimeni n-are voie să se amestece acolo... Bagă de seamă să te fereşti de funcţionari şi mai cu seamă de avocaţi... ai vreo doi pe-acolo... Ăştia trebuie lăsaţi moale şi gură puţină cu ei... Ducă-se dracului! Ai destui negustori cinstiţi acolo, de-ţi rup ei singuri chitanţa în faţă şi la cotor nu se uită să-i tragi şi de păr. Am să-ţi' dau o listă de toţi; pe ei i-am şi vestit... am avut eu grijă din vreme. Ce te uiţi aşa la mine ? N-avea nici o teamă...
Ei zic bogdaproste că plătesc ce plătesc... Că dacă-ar fi să le-o fac, le trîntesc nişte biruri... Eşti copil, eşti copil... Nu te teme, acuma mi-eşti nepot, n-am să te bag în foc... Cu timpul o iă-ţi mai arăt şi altele, mai 5     grele de înţeles...
Aci domnul şef făcu mîinile pungă, părînd că pipăie în aer ceva rotund.
— Aşa lucrînd — continuă dînsul — cu multă luare-aminte şi fără lăcomie... se poate face ceva fru-
10 mos... (Şi după o scurtă meditaţie:) Eu, drept să-ţi spun, n-aş da circumscripţia asta pe alta... Mă rog, s-a vorbit oare ceva despre ea?... ai auzit cumva?... Şi-şi răspunse singur, făcînd semne de protestare: Nu-u... Niciodată...   Nu s-a pomenit...   Căci asta e totul:
15 cumpătarea...
Am ascultat cu ochi mari şi urechi lacome. Ciudat! Un simţimînt de uşurare îmi umplea, sau, mai just, îmi golea sufletul de atîta încărcare. Nu ştiu cum, dar mi se părea că m-am lovit cu piciorul de ceva
20 tare, m-am aplecat uimit şi am descoperit comoara zmeilor. Taina şi puterea urîtului! Prima subterană din catacomba unui uriaş mister.
Am ieşit uluit, cu darul de hîrtie sub braţ. Şi cînd am închis uşa după mine, cu toate că dădeam într-o
25 încăpere la fel de luminoasă ca şi aceea pe care o părăseam, parcă aş fi răzbit totuşi din cea mai întunecoasă hrubă la soare, aşa clipeam ochii de orbit şi aşa m-am clătit pe picioarele luate parcă de-o apă.
„Libertatea! mi-am şoptit în cuget. Ai văzut-o?
30     Este ea... Şşiit... şsut..."
Şi parcă tot călcînd pe-o podea nesigură, mişcătoare, care-mi înşela călcătura la fiecare pas, m-am învîrtit beat de bucurie printre birourile văduvite de funcţionari (era o duminecă, zi în care domnul şef
35     nu pregeta să-şi pună la punct hîrtiile dragei lui meserii).
Atunci s-a închegat dinainte-mi o fantomă neaşteptată ; s-a desluşit deodată în vederea mea uimită, aşa cum se încheagă imaginea în tubul înnegrit al ocheanului, aşa cum trebuie să se fi închegat din um-
40 brele amurgului drumeţilor spre Emmaus trupul Mîn-tuitorului. A fost întîi o pîlpîială vagă, care a prins
203
din ce în ce mai multă consistenţă în sufletu-mi ce se clătea de uimire mai rău ca picioarele; ocularul însă s-a mişcat de la sine şi imaginea a fost pusă la punct.
Da. în faţa mea stătea tatăl meu. 5 Era tatăl meu. Oare de ce atîta uimire?
Pentru că şi pe figura lui cruntă, de om care păruse născut numai să se necăjească, iată acum se lăfăia alt simţimînt. Tatăl meu se mira — asta era ceva mult la dînsul — ba chiar părea tot aşa de uimit ca şi mine. 10 — Te-ai însurat ?
— Da.
—-Aş vrea să văd pe soţia ta...
Nimic mai firesc. Vrea să vadă pe soţia mea, pe soţia copilului său. Ce-am de nu mă mişc, parcă am prins 15 rădăcini în scîndură, ce-am de casc ochii atît de spăi-mîntaţi, de parcă aş fi acum cincisprezece ani, cînd răcnea de-mi bubuiau urechile: „Vreau să-ţi văd temele!" Doamne, ce am de tremur ?
— Vreau să văd pe soţia ta, repetă tata, dezarti-20     culînd silabele, ca acum cincisprezece ani.
— Păi da!...   îi răspund... Să   mergem! Da, să mergem...
Şi nu mă mişc deloc. Scîndurile lichefiate s-au închegat iarăşi şi mi-au înlemnit picioarele în materia 25     lor uscată. Ce-am de tremur?
— Să mergem, spun din nou.
— Sus ? face tata semn cu degetul.
— Sus! răspund...
— Mai stă cineva acolo? 30         — Eu, ea şi unchi-său...
— Şi servitoare n-ai ?
— Am învoit-o aseară pînă mîine dimineaţă... Probabil că văzînd numai cum dîrdîi, tata a început să dîrdîie la rîndu-i. Gura i s-a întredeschis într-o
35     parte, ca acelor ce li s-arată o spaimă neaşteptată, un pericol imanent...
— Acuma, în momentul acesta, cine se găseşte sus?...
— Nevastă-mea...
40 — Nenorocitule, poartă ochelari de cei mari, băr-
băteşti... ?
204
— Are şi alţii mai mici, răspund zugrumat... O... e o femeie... numai s-o vezi...
— Am văzut-o, răcneşte aşa de puternic tata, că-mi îngheaţă în gît, cum ar îngheţa mercurul într-un ter-
5     momet'ru, tot şiroiul de vorbe convingătoare cu care
vreau să-1 împroşc.
Cu toate astea groaza lui e cu mult mai mare, ca
şi cînd eu aş fi scos răcnetul lui. Ochii îi cresc, cresc
necontenit, iau proporţiile ochelarilor celor mari ai 10     nevestei mele.  întîi se dă de mijloc înapoi şi întinde
mîinile parcă s-ar feri. Şi rosteşte cu mare groază:
— Astea-s fermece... Şi apoi, numaidecît: Vai de păcatele tele!...
A deschis uşa. 15 — Tată, abia pot să îngăimez.
Dar el se scutură ca de un fior şi se retrage de-a-n-dărătelea, ţinînd vîrtos mîna pe clanţă. Cu ochii aceia holbaţi îmi cercetează atent picioarele, mîinile, urechile.
20 La urechea dreaptă tresare, ca şi cînd ar fi răsărit
deodată, acolo, o ureche de cine ştie ce animal.
Şi se retrage necontenit. Face semnul crucei şi piere.
— Tată, strig cu atîta înverşunare, de-mi zbîrnîie 25     coardele vocale după fiecare cuvînt, ca la un contrabas
lovit... Tată, tată!
Şi mă năpustesc pe uşi, pe scări, în curte, afară în stradă.
Nimic. Tata pierise. 30 Iisus la Emmaus. Luneta şi-a schimbat brusc di-
recţia. Imaginea a dispărut.
A fost o vedenie.
Rămîn nespus de nedumerit, cu capul gol, în strada pustie de duminecă dimineaţa. Dacă a fost într-adevăr, 35     unde a dispărut, căci mai e mult pînă la colţ... încolo e închis pretutindeni.
— Ce mai faci? îmi miorlăie un glas mieros din spate.
Mă întorc ca înţepat de colţii unui şarpe: Coana 40     Frosa, proprietăreasa! Toţi strigoii şi-au dat întîlnire azi-dimineaţă în preajmă-mi.
— Cuum o du-uci... aşa...?
(Lungea vocalele după obiceiul ei cînd vrea să-şi îndulcească vorba.) „Aşa" însemna „în noua situaţie: însurat."
5 —Cum s-o duc? ca toată lumea...
— Să vă dea Dumnezeu noroc... e, nu m-aţi... invitat la nuntă...  da să vă dea Dumnezeu noroc...
— Da dumneata cu-um o duci ? îmi schimonosii şi eu vocea, ca s-o imit, privind-o pe sub gene, satisfăcut
10 dinainte pentru regretul pe care-1 şi vedeam mijind pe figura cu caturi... şi ce cauţi la ora asta pe stradă... Parcă nu te ştiam aşa de bisericoasă...
— Ce biserică, maică? Că mă jupoaie de vie... dacă n-o fi cafeaua gata şi smîntîna de-un deget...
15 Că d-aia zisei: n-o să-i placă, e laptele cam apătos, şi parcă-1 văd că strîmbă din nas. Şi luai drumul, femeie în fire ce mă găsesc, pînă la piaţă, să-i aduc lapte proaspăt şi gros...
— Cui, coană Froso ? cui să nu-i placă ?
20 — Lui Georgică, maică, Georgică de s-a mutat la
mine, după ce-ai plecat dumneata... student şi fonc-ţionar... el e la Comperative, maică... E tînăr şi drăguţ, tot ca dumneata. Adică de, ce să zic ? de drăguţ, n-o fi el tocma-tocma, ca ti...  ca dumneata...  dar e
25     mai vioi, maică, şi are şi-o mustăcioară, de să-1 mănînci...
— Da leafa cît o are, coană Froso ? Nu cumva o are ceva-ceva mai mărişoară ca a mea?
— Da ştie-1 norocu cît i-o fi ? Că doar arvuna pe luna dintîi am putut să i-o apuc... Degeaba m-am mu-
30 tat iar în pătucul meu, degeaba i-am făcut larmă la fereastră... degeaba mai m-am făcut şi de rîs la vecini şi la striini, degeaba... Că n-a ştiut multe şi-odată şi-a făcut bagajul... om hotărît, maică, şi năprasnic... numai că l-a luat în mînă şi s-a şi pornit spre poartă...
35 De, spune şi dumneata... mă îndura inima să las să-mi scape aşa voinic.
Cînd a dispărut şi această din urmă întruchipare a urîtului (aşa cum, în poveste, dracul iese ca să piară Ia fiecare răspîntie tot sub altă piele, dinaintea voi-
40 nicului pornit să-şi caute idealul), hotărîrea mea era luată, domnule procuror.
206
Da. Tatăl meu avea dreptate! Fusesem fermecat. Ori, poate, la mesele acelea copioase, pregătite de micul maimuţoi, mi se dăduse să beau cine ştie ce buruiană otrăvitoare de simţuri! 5 Altfel cum aş fi putut să-mi leg viaţa de acest sche-
let, care se ridica atît de sinistru din patul meu, al nostru, din patul nunţei şi al căsniciei? Căci nu e decît un schelet negricios, ceea ce-mi rînjeşte într-una din maldărul de perini, un schelet ca acele găsite prin cimi-10 tirile dărăpănate; pe oasele încă bine legate, resturi de zgîrciuri s-au mumificat, acoperindu-le de un strat vînăt-păcuriu şi uscat de moaşte, care nopţi întregi îţi tulbură visele în copilărie.
Da, fusesem vrăjit! Cu descîntecele ei, zgripţuroaica 15     (sau mai degrabă zgripţorul cel mare, urîtul, de a cărui existenţă reală, dincolo de hotarul celor văzute, mi-era cu neputinţă să mai mă îndoiesc de-acum) mă înlănţuise zdravăn.
„Bun!" mi-am zis, cînd cele două braţe de mumie 20 se întinseră şi de astă dată răşchitate spre mine. „Bun!" căci în ungherul minţei mele dăinuia, nepătruns mister, ca lespedea aproape dezlipită de cuiul harnic al puşcăriaşului, confidenţa domnului şef; simţeam dincolo de covîrşitoarea ei greutate, aerul nocturn şi curat al 25 libertăţei.
„Bun." Şi, din ziua următoare, am luat în primire strada Aurorei. Am luat-o în primire, ca, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu sîrguincioasă răbdare, să adun datele şi notele cu care complectez aceste însem-30 nări. (în voluminosul lor dosar, veţi găsi în copii extrem de fidele, care vă vor trimite direct la registrul sau chitanţierul respectiv sau la faptul acolo explicit arătat, toată ingeniozitatea unui mare bărbat de finanţe, pe lîngă care truda vistierilor trîmbiţaţi de is-35 torie de a-şi scoate statul din impas e biată neputinţă sau adevărată şarlatanie; în afară de mecanismul perceperei impozitului pe strada Aurorei veţi găsi cele mai fine matrapazlîcuri, cele mai subtile mijloace şi cele mai nobile străduinţe ca destul de restrînsa 40 noastră circumscripţie să dea, pe lîngă frumoase excedente în plină creştere, spre belşugul ţărei, să dea,
zic, şi o modestă, dar tot aşa de frumoasă cotă-parte zelosului încasator, spre folosul şi mulţumirea şi-a. uneia şi-a celuilalt.
O, departe de dumneavoastră gîndul, domnule pro-5     curor, că, adunînd aceste modeste documente şi pre-dîndu-vi-le, am năzuit cumva să-mi uşurez partea mea din vină sau să cer să mi se înlăture povara ei de pe umăr.
Nu, căci vina mea există; ea constă în diabolica 10 voluptate ce-am simţit pe cînd îndeplineam pînă la extremul punct practicele domnului şef, de a le gusta întreaga lor savoare, de a mă închipui însuşi domnul şef, de a rîde ca el, de a da ca el ochii peste cap, cînd tocmeam cu contribuabilul preţul favoarei ce-mi 15     cerea să-i acord.
Şi  vă  pot asigura că totdeauna am izbutit de minune.
Era însă şi este o altă ispită care m-a încercat şi mă încearcă grozav de crîncen, că nu-i pot rezista,
20 orice-ar fi să se întîmple. E ideea cea veselă, ideea care mi-a venit pe neaşteptate, impunătoare şi irezistibilă, odată cu chitanţierul ce mi-a încredinţat domnul şef — socru-meu, unchiul, cum mi se lămurise că-i de cuviinţă să-i spun. O nimica toată, veţi zice, o
25 copilărie, o stupiditate! Convin. Totuşi, o să conveniţi şi dumneavoastră că trebuie să fie o privelişte inedită, biruitoare, covîrşitoare, cum ar fi bunăoară un peisagiu dintr-o planetă îndepărtată celui dintîi ochi înarmat cu telescopul distrugător de orice distanţă.
30 Dar ascutaţi, ascultaţi să vedeţi cît de caraghioasă este ideea asta care mă determină să mă dau legat în mîinile dumneavoastră...
...Dacă aţi urmărit cu cît de puţină luare-aminte aceste însemnări modeste, aţi văzut cu ce metodă şi cu
35 cîtă îndîrjire şi cu cîtă necruţare am fost urmărit, învins, dominat, de acea iazmă negricioasă şi imate-terială, cu putinţă însă de a se materializa în cele mai diverse chipuri de animale, dacă pot spune astfel, umanizate, pe care am denumit-o: urît. Ei bine, am
40 răbdat destul! E rîndul meu acum să văd pe iubitul meu binefăcător, pe negriciosul de domnul şef, şi pe
208
negricioasa mea soţie pomenindu-se amîndoi cu (luni*
neavoastră, domnule procuror, pe uşă.
întrevedeţi acum, cred, farmecul acestei împrejurări.
5 Orice pe lumea asta nu plăteşte o astfel de pri-
velişte: să vezi pe domnul şef, pe iubitul domn şef Vasilescu, cum [i] se opreşte rîsul de toate zilele ca un os în gît şi cum cele două mărgele negre de sub sprîncenele stufoase se cască deodată, prefăcînd doi ochi
ao mici de şoarec în ochi de elefant; iar pe strania lui figură, ce n-am izbutit s-o plasez în întreg regnul animal, să vezi cum, una după alta, se sapă cutele stu-poarei celei mai sublime: „Cum, frate, dar el nu şi-a dat seama că se nenoroceşte la fel?"
15 Căci domnul şef, ca tot ce e urît, e incapabil să
preţuiască un gest de Samson.
ÎN GOANĂ
Cînd trebuia să plece noaptea „de serviciu", domnul Take, birjarul, îşi aştepta copila afară, pe banca de la poartă, mîngîindu-şi favoriţii rari şi cărunţi. Dom-5     nişoara Letiţia venea totdeauna fără nici cea mai mică întîrziere de la magazinul din Lipscani, unde slujea. Ochii lui slăbiţi o desluşeau desprinzîndu-se din razele soarelui, ce se topea stors de viaţă în nourii roşiţi ai asfinţitului; o măsurau umeziţi de mîndrie în înainta-10    rea ei zveltă şi graţioasă; apoi, cînd era aproape, se încruntau deodată, căutînd la ceasornicul cît o tărtă-cuţă, pe care mîna lui uscată îl scotea numaidecît din brîul roşu al uniformei de birjar. Niciodată n-o primea fără ceasornicul acesta. 15 Ca de obicei, şi-n seara asta fata se prefăcu că
nu-i vede mişcarea. Trecu înainte cu capul plecat, cu buzele strînse. Nu-şi dădeau seară bună. Abia după ce auzi trîntindu-se uşa casei, bătrînul se sculă cu un gemăt uşor şi se îndreptă spre caii înhămaţi gata. 20 La masă îl pofti doar mirosul bucatelor încălzite. îmbuca rar şi zgomotos, trecîndu-şi ades mîneca antiereu-lui albastru pe sub nasul borcănat şi repezit în sus. Apoi ieşi, mestecînd încă, lacom, cu bucata de pîine în mînă. Necontenit tăcut, se opri pe prispă ca să 25     sfîrşească de înghiţit, apoi se îndreptă spre caii cu care
210
începu în sfîrşit să vorbească, sfătuindu-i prietenos să-şi ronţăie mai repede grăunţele.
Palidă şi gravă, domnişoara Letiţia privea în urma bătrînului. Ascultă pe gînduri conversaţia cu anima-5 lele, apoi sunetul sec pe care-1 făceau încheieturile trăsurei zgîlţîite din loc, paşii apăsaţi ai cailor, hîrş-căitul roţilor, izbeala porţilor ca de cetate, răsucitul cheii grele de fier.
Se ridică atunci, înaltă şi liniştită, şi sfîrşi cu repede
10 îndemînare treburile gospodăreşti. Cînd dădu drumul lui Bălan, un cîine cît un viţel, dulăul alb ca neaua făcu un salt uriaş, vestindu-şi nopţei, din trei lătrături triumfătoare, libertatea.
Se întoarse în odaia de culcare şi începu să se dez-
15 brace fără nici o grabă, privindu-se în oglinda dulapului din faţă, tăiată de-o lungă crăpătură încovoiată. Rămase goală de tot, contemplîndu-şi printre genele întreţesute imaginea schilodită de oglinda stricată. Apoi deodată, coborînd speriată ochii în negura din
20 pătratul ferestrei, tresări brusc şi, tot aşa de sprintenă ca Bălan scăpat din lanţ, ajunse dintr-un salt în tindă şi dintr-un altul dincolo, în „casa mare", odaia de preţ unde nu intră decît musafirii cei mai de seamă.
25 Lumina lămpei cu picior şi abajur de porţelan um-
plu îndată încăperea, încărcată ca o prăvălie de mar^ chitan.
Domnişoara Letiţia cotrobăi în olanul spart al sobei şi trase afară un şnur cu o cheiţă. Deschise apoi
30 una din lăzile mari, roşii, cu chip de turcoaică pe capac. Scoase un plocat păturit de deasupra şi începu să arunce pe jos cămăşi, fuste, bluze, făcu un vraf de vestminte femeieşti. Şi înfrigurată, începu să se gătească în faţa oglinzei cu ramă de nuc vechi, aple-
35 cată deasupra patului coperit de macat roşu, pe care se înălţa, pînă în tavanul scund, un maldăr de perine albe şi de cergi multicolore chitite în patru.
Peste puţin, în casa mare a domnului Take stătea o cocoană de o eleganţă cum nu fusese dat bătrînului
40 birjar să ducă în trăsură vreodată. Era aşa de gătită şi atît de mîndră, că nici chiar fără voalul des, pe
211
care-1 puse la urmă de tot peste ochi, n-ai fi cunoscut în ea pe domnişoara Letiţia.
Fata stinse lampa şi ieşi repede în ogradă. Şi cade obicei, Bălan răsări din întunericul nemărginit lîngă ea, de parcă în clipa aceea s-ar fi înfăptuit din negură. Dar o vorbă poruncitoare îl ţinu departe de vestmintele foşnitoare. Domnişoara Letiţia merse pînă la un colţ al gardului şi cu degetele înmănuşate desprinse din cuie două scînduri; se strecură prin spărtură,, şi după ce porunci din nou lui Bălan să se îndepărteze, trase pe dinafară scîndurile la loc, cu o mişcare atît de sigură, încît ai fi spus că totul s-a petrecut ca-n poveştile cu hoţii vestiţi, la apăsarea unui buton electric.
Domnişoara Letiţia o luă repegior la drum şi-n urmă-i casa domnului Take rămase pustie, îngropată ca un cosciug uriaş în mormîntul de întuneric al nopţii, prin care Bălan sărea ca un duh alb, necurat.
Ai zice că bojdeuca domnului Take e cu totul izolată de restul mahalalei. Şi-n dreapta, şi-n stînga, şi-n faţă, doar grădini cu pometuri, locuri virane, un fund de cimitir, pustietăţi. Mergi mult pe şosea pînă să dai de alte case mărunte, tot aşa de răzleţe, cucuiate pe bătături umflate de maidane, înecate în bălării sau jupuite de verdeaţă.
Dar despre partea asta nu prea punea multă grijă domnul Take, cînd îşi lasă noaptea copila singură acasă. Zaplazul era înalt, poarta avea încuietoare solidă, iar casa drug voinic. Şi unde mai pui pe Bălan? Apoi cu bani nu-1 ştia nimeni, şi doar o trăsurică şi o pereche de cai avea. Iar ce agonisise pentru zestrea Letiţiei era dosit la loc bun, de nici chiar fata nu avea habar. Pe urmă, numai vara îşi făcea de lucru după asfinţitul soarelui. Se ştia: sîmbăta, dumineca şi alte vreo două zile din săptămînă, pe alese.
Nici domnişoara Letiţia nu ducea grijă că sta aşa departe de oraş: staţia tramvaiului era destul de aproape. Iar de singurătate nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu!
în tramvai, pe bancheta atît de puţin potrivită cu vestmintele ei, sta ca pe spini. Căci acolo unde pornise, o aştepta iarăşi, pentru a nu ştiu cîtea oară de trei luni încoace, împlinirea frumosului şi mistuitorului vis 5 al copilăriei ei de vrednică fiică şi nepoată a domnului Take birjarul şi a vestitului pe vremuri Ghiţă vizitiul: un automobil gata de ducă. Şi-n automobil domnul Popleanu, fără de care visul ar fi continuat să ră-mînă numai vis şi acum, din ce în ce mai chinuitor, 10 iar în lada cu turcoaică pe copac nu s-,ar mai fi aflat, neştiută de nimeni, comoara ce creşte într-una ca-n poveste: o întreagă garderobă de cocoană mare.
De două, şi cîteodată de trei ori pe săptămînă, domnişoara Letiţia îşi vedea visul cu ochii. Căci bătrî-15 nul niciodată nu se abate din program, fie ploaie, vijelie, trăsnete sau ce-o fi. Cînd a spus că face noaptea de serviciu, înţelege să nu se întoarcă acasă înainte de revărsatul zorilor şi dacă n-a făcut nici o treabă pînă atunci, tot ştie el un tren cu foarte mulţi pasageri, 20     la o oră cînd vin puţini camarazi în Gara de Nord.
Domnişoara Letiţia a aflat toate acestea din rarele lui momente de destăinuire, cînd îşi dă drept pildă viaţa de muncă grea, cinstită:
„...bagă bine pe urechi, fată! Că de bine, de rău, 25 am agonisit cu ce să-mi duc pustia de bătrîneţe pînă la sfîrşit şi fără muncă. Dar e păcat de vremurile astea, că se cîştigă mai uşor ca înainte. Şi-mi scurtez viaţa noapte cu noapte, să mai pun deoparte şi pentru tine... că, de, noaptea e dever mai bun ca ziua... 30 altfel, ce crezi, că mie nu mi-ar place să dorm lîngă tine şi să-ţi ţin de urît?...
D-aia să iei aminte, să iei aminte şi să nu te muşte şarpele c-ar fi amar de mîndreţele tale: bucăţele te fac..." De obicei doar după ce se abate pe la dugheana 35     din colţ a lui Cinzacă, domnul Take deschide vorba cu fiică-sa. Şi mai mult decît atît nu are să-i spună, în schimb, cînd muşteriii îl uită în vreun colţ de stradă sau cînd aşteaptă clientul în faţa vreunui local de petreceri, e cu mult mai vorbăreţ. în gînd îşi vede 40     copila căpătuită la casa ei, iar pe genunchii lui o grămadă   de nepoţei. Şi domnul Take  îşi mîngîie
213
fericit nepoţii, le spune glume şi păcăleli şi rîde fericit.
— Da, ori de ce ţi-aduseşi aminte de rîzi aşa cu poftă, nea Take ? îl întrerupe vreun camarad din şirag.
5     care s-a dat jos de pe capră ca să se mai dezmorţească.
Domnul Take tresare:
— Ce-i treaba ta? Apoi o întoarce: A, iacă mă gîn-deam aşa... mă gîndeam că păcătos e Bucureştiul ăsta...
10 că mare putreziciune-i în el... că o să dea Dumnezeu o căldură mare de trei ori pe cît a fost astăzi şi o să topească smoala după jos şi o să fierbem toţi' în smoală şi în catran ca dracii...
— Şi d-asta rîzi dumneata ?
15 _ — Ce pricepi tu, bă ? se înflăcărează domnul Take. Ai văzut muierea care s-a dat jos cu musiul ăla din birja mea? Aia e muierea altuia, care şi el, de n-o fi cu a altuia sau cu a ăstuia de umblă cu ea, stă acas' de-şi plînge şi-şi blesteamă zilele şi blesteamă tot şi o
20 să ne ajungă, bă, blestemul, că scoatem banul 'din Păcat... şi nu pă noi, bă, da pă copii, ba şi pe nepoţii ăi mititei... că acolo te loveşte Dumnezeu... şi ce strică ei, mă, drăguţii de ei... ?
Şi domnul Take priveşte încremenit în firida uriaşe
25 de alături, deasupra căreia un felinar colţuros luminează cuvintele mari, negre, scrise cu smoala din închipuirea lui: „Intrare la tunel".
— Banul cu păcat e banul dracului... C-am ajuns noi birjarii mai rău ca geambaşii de fomei!
30 —Nu ti teme, domle Take... Ş-apoi, de ţi-e leha-
mite, de ce nu stai acasă ? N-ai decît să faci ziua meserie cinstită.
Venea rîndul bătrînului să privească uimit pe convorbitor, într-adevăr, la asta nu se gîndise. Apoi 35     izbucnea deodată:
—^Mă, da prost eşti, mă. Hă, da eu n-am burtă să mănînc ? Mă, da eu n-am fată de îmbrăcat ? Adică am strîns destul, hăi? şi am bănet ascuns? De unde ştiţi voi, mă, că am strîns destul?
214
— Da nici nu m-am gîndit, domle Take.
— Veniţi, mă, de mă jefuiţi, hai, veniţi, mă, cînd fac de serviciu noaptea. Am bani ascunşi, ai?
— Nu, domnu Take, nu sameni deloc...
5 — Bătu-v-ar Dumnezeu şi Maica Precista. Le-ar
place numai lor să ia cîte un sutar cursa, cum a ajuns acum de s-a făcut şi bietu birjar om... Şi eu să stau acasă, hai, c-am îmbătrînit ?... bătu-v-ar să vă bată... Camaradul se întoarce grăbit, alungat de blesteme,
io pînă la trăsura lui. Iar domnul Take, abia după ce-şi răcoreşte bine mînia, se întoarce şi el pe nesimţite cu gîndul la Letiţia, pe care o vede dormind adînc, cu părul negru, mai lucios — cum spune adesea — ca lacul trăsurii, revărsat pe perina albă.
15 „...e-he, pentru ea le face astea... o vede Dumne-
zeu şi-o ştie şi nu le-o mai trece la catastif... că după partea lui..."
Domnul Take n-apucă să-şi sfîrşească gîndul. Sosind în goană de după cotitura străzii, un automobil
20 s-a oprit brusc drept în pieptul cailor. Tot corpul bătrînului tremură de furie.
— Nu treci, mă, prin cai? Hai... omorîţi-mă, omorîţi-mă, bătu-v-ar Ăl-de-Sus, omorîţi-mă cu zestrea fetii cu tot...
25 Ochii i s-au oprit plini de duşmănie pe cocoana din
automobil, cu faţa acoperită de un voal des; se vede, unde trage cu atîta zor de mînecă pe domnul burtos de lîngă dînsa, care şopteşte atunci ceva şoferului. îndată maşina o ia înapoi duduind năprasnic, apoi îşi întoarce
30 botul spre bulevard şi porneşte bufnind supărată, ţipînd sălbatec, săltînd cu putere pe cei dinăuntru.
I s-a părut domnului Take, sau capul acoperit de voal s-a mai întors o dată spre dînsul, înainte de a dispare după colţ? Domnul Take ridică nepăsător din
35 umeri.
— Hm, mă uitai cam rău la ea...
Seară de august înăbuşitoare şi senină. Calea Victoriei în plină sărbătoare. Localurile gem de lume şi aruncă văpăi prin ferestrele uriaşe. Tropotul regulat 40     al cailor, şuietul lin al automobilelor, strigătul ţigă-
215
nuşilor cu gazete, rumoarea mulţimei de la ora nouă, o întreagă polifonie zgomotoasă, stridentă, barbară, pătrunde adînc în auzul domnişoarei Letiţia, o înfi-o ară neîntrerupt şi crescînd, o aţîţă, îi iuţeşte paşii, îi
5 pică foc în sînge şi veselie în glas. Domnul Popleanu o conduce prin valurile de lume, ca un bun cîrmaci, obişnuit cu acest imens cadril jucat din instinct de toţi trecătorii, care defilează unii în faţa altora în două şiroaie nesfîrşite, se întorc din drum cu ocoluri
10 meşteşugite, îşi fac loc fără să se privească, se strecoară printre trăsurile în goană cu uşurinţa unui peşte într-un rîu limpede.
Nicăieri un automobil liber. Nici măcar o trăsură.
E sîmbătă seara şi toate mahalalele s-au revărsat spre 15     inima oraşului. Ajunseră fără noroc  pînă-n dreptul
Ateneului.'Domnul Popleanu e deznădăjduit: timpul
trece ca de obicei, iar la ora două domnişoara Letiţia
ţine^ morţiş să fie acasă.
în sfîrşit, un automobil gol. Domnul Popleanu 20     ridică impunător braţul cu degetele răşchirate şi strigă
cu putere. Dar şoferul nu-1 ia în seamă şi maşina trece
înainte uşoară şi iute ca o nălucă.
— S-au făcut de-o obrăznicie fără pereche bandiţii ăştia, izbucni el furios, conducînd mai departe pe fată.
25 Dar tocmai atunci, dinspre Poşta Veche le veni în auz tropăit de cai. Se opriră din nou şi aşteptară pînă ce birja intră în făşia puternică de lumină de la Athe-nee Palace.
De pe buzele domnişoarei Letiţia scăpă abia auzit 30     un ţipăt speriat. Pe capra trăsurii, înalt şi  mîndru în livreaua strînsă pe corpul sfrijit, cu figura încadrată de favoriţii lui cărunţi şi marţiali, domnul Take îşi conducea caii, ţeapăn ca un general.
— Liber, birjar!
35 înainte ca domnul Take să-şi plece ochii, voaleta
domnişoarei Letiţia, strînsă pe bordul pălăriei, căzuse dintr-o smucitură.
— Liber, conaşule!
Letiţia se gîndise de mai multe ori la putinţa unei 40     astfel de împrejurări,  ca să nu-şi alunge cu toată energia dorul năprasnic, ce-o năpădi, de a se pune pe
216
fugă. Birja se oprise, şi ea înţelese lămurit că singurul lucru ce-i rămînea să-1 facă e să se urce, prefăcîndu-se nepăsătoare, în trăsură şi să tacă din gură tot drumul. Dar picioarele îi înlemniseră. Unul din cai întoarse 5 capul spre fată şi păru c-o examinează cu luare-aminte: era Harap.
— Să ne urcăm, dragă.
înciudat de zăbavă, domnul Take coborî din nou ochii spre ea.
10 Şi ciudat. Căutătura lor obosită şi stinsă o învioră
deodată, o făcu să se avînte, zveltă ca o ciută, pe perinele trăsurii.
— La „Flora"!
Roatele se învîrtiră brusc, birja se urni clătinîndu-le 15     capetele. Avu deodată atunci credinţa că tată-său a priceput totul, că o duce departe de ochii lumei, să-i ceară socoteală, teribila socoteală cu care o ameninţase de-atîtea ori.
— La ce te gîndeşti, Lulu ?
20 Lulu! Aşa-i spunea întotdeauna domnul Popleanu.
Cuvîntul acesta parcă o mai linişti puţin; ar fi vrut ca el să-1 rostească mai tare, să-1 ţipe la urechea birjarului.
Cu dinţii strînşi, privi pe Popleanu prin colţul 25 genelor: se temea să n-o întrebe ceva, să-i ceară cu insistenţă vreun răspuns. Şi plănuia cum să-şi prefacă vocea, cum să-i facă semn să înceteze. îi păru rău că nu l-a vestit mai dinainte; nu, de bună seamă, şoptin-du-i că birjarul i-ar fi tată, dar o cunoştinţă, un ve-30 cin.;..
însă domnul Popleanu începuse o poveste foarte veselă, căci rîdea singur din toată inima, după fiecare cuvînt. Iar domnul Take nici nu visa cît de aproape se găseşte de copila lui. El îşi conducea caii înainte,
35 fără să privească nici în dreapta, nici în stînga. Din cînd în cînd răcnea cîte un „hep" prelung, care pătrundea ca un cuţit în urechile Letiţiei. Şi era cu desă-vîrşire înduioşat. Statura domnişoarei din birjă, aşa, „prea pe măsura" fiică-sei, îl izbise dureros în suflet.
40 Nu văzuse el cum se codea biata fată ? Ştia ea ce-o aşteaptă la „Flora" aceea, trăsni-l-ar Dumnezeu pe
ăl de-a scos-o! „Nici acum nu s-a dezmeticit, mititica:
şi el, i-auzi cum îi mai toacă, tocălia dracului. Dar ea
nu-i răspunde, nu-i răspunde deloc. Ha, ha, ha, asta-i
bună, nu-i răspunde tîharului! Ce-ar fi, he, he, he, să 5     nu mai vrea să intre la local? Aş duce-o gratis acasă,
pe cinstea mea... He, Take, dacă-ai face tu una ca
asta, multe ţi s-ar ierta..."
Bătrînul se opri puţin din gînduri, să mai dea un
strigăt cailor. Apoi îşi dete şapca pe stînga, el se lăsă 10     pe dreapta şi continuă:
„...E gătită bine, pare de oameni ajunşi. Dar vezi
dumneata, cît e de cu stare,  tot se codea... Hm!
şi cu faţa înfăşurată ca turcoaicele. I-e ruşine, păi...
Bieţii părinţi, adică ce bieţii?... tată e ăla care-şi 15     lasă copilul de capul lui? Cine ştie pe unde o mai fi
şi el înfundat! Porcu..."
— Hei, dobitocule, ai adormit ? strigă din fund deodată domnul Popleanu. Mînă mai repede, eşti beat sau ce dracu ai... ?
20 Domnul Take tresări şi plesni hăţurile deasupra
cailor.
— Ba dobitoc eşti tu, răspunse el, dar nu tocmai aşa tare ca să audă cei din trăsură. Căci aşa răspundea totdeauna domnul Take muşteriilor săi, cînd intra
25 în conflict cu ei. Era cel mai bun mijloc pentru a-şi satisface şi amorul propriu rănit şi a nu pierde nici cursa începută.
„Al dracului, e zorit să-i facă seamă mai repede! S-a supărat! Ho, zurbagiule, că tot a ta e, nu ţi-o 30     ia nimeni, se răsti la el în gînd.
Crezi că o să-mi pierd eu bunătate de cursă pentru o de-ald-aia. Las' că le ştiu eu, nu ti teme!"
35 „Hm... bagseamacă nu-i vine deloc să-ţi răspundă...
Te pomeneşti c-o fi vreo drăcie, cum mă gîndii eu întîi. Să ştii că fuge nebuna şi ne lasă pe amîndoi cu buzele umflate... Atîta ne-ar mai trebui... o jumătate noapte pierdută... Nu te da, boierule, stăi că te ajut şi eu...
40 Domnul Take simţi deodată cum reînvie în el bir-
jarul din tinereţe, şfichiul plesni scurt asupra cailor,
218
hăţurile se încordară. Harap sforăi cu înţeles. Trapul deveni regulat şi repede mîngăind urechile cu ritmul lui sacadat. Trăsura luneca acum prin ninsoarea lunei ca sania pe zăpadă. Aerul proaspăt al şoselei biciuia 5 feţele celor trei umplîndu-le plămînii cu umezeala lui înviorătoare.
— Bun! Iac-aşa, birjar! Bravo! strigă domnul Popleanu.
Măgulit de elogiu, domnul Take întrecu orice aş-10 teptare. Birja era automobil, nu altceva. Copacii foşneau: şoapta lor de mătase pătrundea lin în urechi, armonizînd tropotul şi clopoţeii abia auziţi ai cailor. Toţi teii păreau că plîng lacrămi de parfum, iar luna se luase după trăsura domnului Take, cu surîsul ei în-15     cremenit de veci.
Din sufletul domnişoarei Letiţia zburase acum orice grijă; şi-n dosul voalului, ea surîdea — un zîmbet fix şi de neînţeles ca şi al lunei — surîdea unei închipuiri bizare. O Letiţie de-o şchioapă, cu rochiţa pînă dea-
20 supra genunchilor, bătînd fericită din mîinile mici, nemaiputînd de rîs şi tolănindu-se pe perinele aceleiaşi trăsuri în care se afla acuma; dar o trăsură nouă-nou-ţă, cu postav albastru şi necîrpit şi cu lacul orbitor de lucios. Iar pe capră acelaş domn Take, însă cu ochii
25 scînteietori şi fără fir cărunt în favoriţi, ocolind de mai multe ori curtea înainte de a pleca la serviciu şi privind rîzător peste umăr la bucuria fără margini a copilului.
Domnişoara Letiţia fu surprinsă de închipuirea 30     aceasta, care-i apăruse pe neaşteptate şi nedesluşită, ca imaginele lucrurilor în oglinda apelor verzi şi stătute din jurul maidanelor natale. Părîndu-i fără rost, ea privi spre şiragul de trăsuri ce veneau dinspre Bă-neasa,  încrucişîndu-se  cu  a lor. Din ele se ridicau 35     cîntece de dragoste, hohotiri vesele, chicotiri de femei. Un bărbat tînăr, ridicat în picioare, strigă dintr-una: „Uite, luna fuge spre Calea Victoriei, hai s-o ajungem I" Dar se înşela. Luna se zorea spre „Flora" şi ca dovadă, cînd birja domnului Take se opri, rămase şi ea nemiş-40    cată pe cer.
Miezul nopţii trecuse, mesele începeau să se golească, grădina se deşerta. Un domn grăbit strig ă spre bătrînul care dormea dus, în fundul trăsurii: „Liber, birjar ?" Dar domnul Take era greu de somn. El sforăia de
5 zor cu gura întredeschisă şi strîmbă; cu chipul lui palid şi zbîrcit, cu fălcile scobite sub favoriţii rari, părea răpus de o istoveală năprasnică, vecină cu moartea.
Alte trăsuri veneau, se umpleau de lume, porneau, în depărtare, la bufet, muzica militară cînta marşul
1°     de plecare. Orchestra localului tăcu şi ea. încetul cu încetul liniştea deplină cucerea şirurile î ntunecate ale copacilor aliniaţi. Doar ferestrele clădire1 de petreceri scînteiau desfrînat în noapte ca ochii de beţiv. Să fi tot dormit trei-patru ceasuri, cînd domnul
15     Take tresări zgîlţîiat cu putere.
— Ha, cine-i... A, da!  Gata, boierule... unde...?
— Nu e boierul, moşule. Sunt eu, un chelnăr, m-a trimis boierul să-ţi ţiu de urît cu sticlele ăştia.
— Sticle ? Ce sticle ?
20 —Ziafet, moşule, o facem lată, cinci sticle şi ţi-
gări...
Domnul Take se întinse zdravăn, căscînd zgomotos. Chelnărul destupă o sticlă şi turnă într-un pahar.
— Moşule, vin d-ăsta n-ai mai băut de cînd eşti! 25         Bătrînul muie buzele în lichidul roşu şi spumos;
le plescăi tare şi dădu paharul de duşcă.
— Straşnic vin... Bravo boier! Băă... da ce l-a găsit? Asta nu mi s-a întîmplat de cînd sunt. Te pomeneşti că visez...
30 —Nu visezi, moşule, ce dracu. Eşti treaz; da nu
ştiu dacă-ăi rămîne tot aşa?
— Mă, da cum i-a venit aşa... şi cinci, nu glumă, cinci sticle.
— He, he, ce l-a găsit ? Să fi fost eu în locul lui 35     îţi dam cincizeci nu cinci.
— Dama ?
— Mă moşule, moş eşti, dar te-apucă alte alea cînd ai vedea ce-am văzut eu.
— Strugure, hai? ha, ha, ha... Ei, să trăiască şi 40     să le fie de bine, se gîndiră şi la mine.
220
Păi vrură de mult să te cinstească. De cîte ori nu mă trimeasără să văd ce faci!
— Oleu!
— Zău aşa, venii de cîteva ori afară: ziceau că te-ai 5     sculat ?
— Ei, săracu, vezi mneata, vreau să mă cinstească, dar nici din somn nu mă sculau. Ăştia-s de neam, bă! Păi, adică de ce nu m-ar cinsti ? Ştii tu cum i-am adus ? Se cutremura caldarîmul. Păi eu i-am aruncat-o în
10 braţe, mă, cu caii mei... păi, ştii ce docipali... că nici nu-i răspundea întîi, da unde mi-am întins hrişcă... Aoleo... i-am turbat... Să fi văzut pe urmă dama, cît era de mută întîi, fugea pe urmă în local de nu se mai putea ţine boierul. Eu-s birjar, bă... ca-n vre-
15     mile vechi...
— Aşa e, se poate. Da mie tot mi-era necaz că mă trimete la dumneata. Ai dracu... parcă simţiseră că-i văzusem la secret...
— Secret, ce secret...?
20 ■— Secret, găurica uşei din dreapta: asta-i secretul meu, că la a din faţă se uită domnu Iancu, chelnărul; eu sunt picolo, ajutorul lui...
— Ce spui, mă, şi zi, ai văzut toate cum s-au întîmplat ?
25 Prima sticlă căzu goală la pămînt. Băiatul, puţin
afumat şi măgulit că poate povesti astfel cu un bătrîn, prinsese chef de vorbă. Camera localului, canapeaua de după paravan, mîncările şi băuturile comandate fură descrise de ştrengar cu multă amănunţime.
30 — ...Acuma noi avem miros de copoi. Cum simţim
că se îngroaşă gluma... gata, nu vezi picior de-al nostru pe-acolo; cu ochiul la secret. Moşule, ce să-ţi mai spun, eu cred că asta era fată, fată curată de... că prea avea un trupuleţ şi o piele albă...
35 Domnul Take se cutremură. Ochii i se pleoştiră şi o
favorită i se lăsă în jos. El îşi aduse aminte de trupu-leţul şi pielea albă a Letiţiei. Dar băiatul nu-1 lăsă să meargă mai departe cu gîndul.
— Moşule,   straşnic   vin.   Hait,   ridică paharul 40     şi ciocneşte colea deasupra   capului.   Să trăiască
boierul!
/
— Las', c-aşa-i trebuie, ce cată noaptea pe stradă dacă e fată?... bombăni domnul Take, luat prea repede, şi ridică paharul:
— Să trăiască boierul!... Lasă, să trăiască! Că ele 5     strică, ma, ele îi scot din minţi; am şi eu o fată... da...
he, he...
Domnul Take se opri deodată, cumpănind în minte că nu e locul să vorbească de Letiţia. Şi, supărat, trase de duşcă două pahare.
10 Vinul puternic şi viclean îşi făcea efectul pe nesim-
ţite. Ochii le sticleau; vocile se îngroşaseră, mişcările deveneau nesigure. Şi vorbele curgeau din ce în ce mai greoaie, mai triviale, în convorbirea aceasta gro-tescă dintre un chelnăr şi un birjar. într-un tîrziu
15     picolo se plictisi.
— Moşule, ştii ce, eu mă duc să-mi mai arunc o dată ochii la secret.
Atunci un gînd neaşteptat miji în creierul bătrînului.
20 — Hai bă, s-o văd şi eu la sicretu tău!
Spuse cuvintele acestea într-o doară, dar deodată pofta nebună să vadă, să audă, să pipăie, să simtă de aproape, se întinse în corpul şubred şi istovit ca o flacără într-o movilită de vreascuri uscate.
25 —Mă! merg şi eu cu tine...
— Fugi de-acolo, moşule, vrei să ne prindă patronul ? Dar bătrînul nu mai vrea să ştie de nimic acum.
Dorinţa i se înfipsese atît de repede şi totuşi atît de adînc în cuget, că zadarnic îi înşira celălalt toate pie-30     decile cîte erau într-adevăr şi cîte le putu născoci, ca să-1 potolească.
— Mă, niţăl, n-auzi, niţăluş de tot, uit-atîtica... Gura i se lărgise şi buza de jos îi atîrna tremurătoare.
Ochii îi ieşeau parcă din orbite şi la lumina neprecisă 35 a felinarului întreaga figură prinsese o înfăţişare stranie, strigoiască. La început rugător, se porni apoi să ocărască, să suduie, să ameninţe că va intra în local, va merge la domnul cu fata să-i spună de secret.
— Lasă, moşule, nu te înfuria, vroi să-1 potolească 40     celălalt. Eu te iau, dar mi-e frică să nu-ţi vie dracii
pe acolo...
222
— Hai mă, să mai văd şi eu o dată la viaţa mea! Că pe urmă cruce i-am pus...
— Bine, moşule, hai, dar vezi că mai rămîne o sticlă.
5 Ascunde-o bine, că odată te pomeneşti fără ea...
Bătrînul, care pornise, se opri clătinîndu-se:
— Fără ce, mă ?
— Fără sticlă...
— Cine s-o ia, mă ?
10 — Ei, n-are cine... ba să zici bogdaproste că n-ai
să rămîi şi fără trăsură, întregi picolul, mulţumit că a găsit cu ce să sperie pe bătrîn. Aici e la şosea, moşule, şi-n tufişele ăştia, Doamne fereşte! E, dacă am găsi pe cine să lăsăm afară, ar fi altă poveste... Da poţi
15 să mergi, moşule, doar n-o fi dracu aşa de negru cu dumneata...
Domnul Take făcu nehotărît un pas înapoi.
— Mă, eu n... nu mai merg.
— Hai, moşule...
20 —Doamne fereşte! Eu... o... tră... sură... am, bă-
iete, şi-at'ta zestre am p... pentru fii-mea. Dă-e dracu, de mu... mu... ieri goale şi de boieri... B... b... bi... ne le face!...
Bătrînul înghiţi o dată în sec. Apoi strigă după 25     băiatul care se îndrepta spre scările localului
— Mă, dacă te duci mai cere una... două... ştii tu... spune că pentru mine... şi destupă, mă, p-asta d-a rămas... cum mă laşi aşa?
...Cînd se întoarse picolul, domnul Take moţăia 30     în trăsură.
— Moşule, păcat că n-ai mers! Acum s-o fi văzut... E beată turtă, moşule:... şi cîntă... şi-1 sărută... şi iar cîntă şi iar îl sărută... şi-i doar în cămaşă...
— în cămaşă... ha, ha, ha.
35 — Şi are un păr, moşule, de-i ajunge la genunchi.
Da e tot plin de şampanie. Şi s-o vezi cum se trînr teste pe canapea şi dă din picioare şi strigă: „vino... vino... vino..." Şi moşul imită:
40 —„...vino... vino... vino..." ho... ho... ho...
— Şi joacă, moşule, uite-aşa...
223
10
15
20
25
30
35
40
224
Băiatul începu să sară prosteşte, făcînd gesturi obscene. Bătrînul îl întovărăşea, zgîlţîindu-se în trăsură...
— Ia mai desfundă, bă, una.
— Moşule, auzi... moşule!
— Aud, bă...
— Şi strigă pe tat-său...
— Pe tat-său... hi, hi, hi... pe tat-său, ha, ha, ha, ho, ho, ho...
— Moşule, hei, moşule... moşuleee... trage înainte... Domnul Take tresări speriat din somnul adînc,
privind uimit ziua mare din juru-i. Un automobil clocotind ca o căldare se înfigea în fundul trăsurii, voind parcă s-o urnească din loc.
— Trage înainte, moşule...
— Ho, bă, ce te-ndeşi aşa, vrei să-mi spargi trăsura ?... Hai, sparge-o, sparge-o, mă, fire-ai...
Şi pe cînd el apuca grăbit hăţurile, potolind caii care se zbuciumau în loc neliniştiţi, un chelnăr sosi în fugă, întinzîndu-i bătrînului două bilete de cîte o mie de lei.
— A spus boierul că poţi să te duci, moşule...
Bătrînul privi nedumerit biletele, le apucă neîncrezător. Şi după ce le strecură în buzunar, izbucni recunoscător, cu gura plină:
— Să-1 ţină Dumnezeu şi Maica Precista...
Făcu cruce mare şi, parcă tot temîndu-se să nu fie vreo glumă, sări repede peste capră şi, înainte de a se aşeza, agită frînele. Caii porniră.
Mergeau domol în răcoarea umedă a dimineţii. Prin tufişuri păsările se sfădeau în graiul lor sau rîdeau în triluri minunate, parcă adierea ce-i venea bătrînului împotrivă ar fi scuturat o pădure întreagă cu clopoţei. Şi domnul Take se simţea mai fericit ca niciodată.
— Doamne iartă-mă dar dacă n-ar mai fi şi d-ăştia, ai putea pune un ban deoparte pentru o zestre? Tai vaca s-o mănînci. Fără moartea ei poţi tu trăi ? N-a lăsat tot Dumnezeu aşa ?
Din urma automobilul ajunsese birja şi trecu pe lingă ea cu iuţeala de rîndunică. Bătrînul abia avu timp sa duca mma la căciulă. Dar ochii lui urmăriră cu multa recunoştinţă voalul ce flutura tot mai mic in Zârc,
Can lăsaţi în voia lor, mergeau cuminţi, legănîn-du-se. Iar domnul Take gîndea: ' CSdIun
-Azi. e duminecă, biata Letiţia doarme şi ea mai
**lUlt, ScH*clCcL...
k
ÎNTÎMPLAREA
Docarul luneca acum ca o pată galbenă, fugară, prin noaptea codrului. De cum îi înghiţise pădurea, roatele încetaseră deodată să mai scrîşnească pe pietrişul drumului. Dăduseră de pămînt viu. Copitele
5 celor doi cai voinici izbeau în plin şi loviturile se succedau mai repede; iar zgomotul lor părea de astă dată mai învăluit.
Luna, pe a cărei tovărăşie, în plimbarea aceasta nocturnă, mai ales doamna Glogovan pusese tot temeiul,
10 întîrzia la întîlnire. Deasupra, pe fîşia de cer dintre două linii de arbori, stelele ieşeau cu nemiluita din ascunzişurile negre. Bucuroase parcă de întîrzierea lunii, se lăsau pînă deasupra pădurii, în ghirlande de lumini. Se înghemuiau, se ciocneau între ele, stîrnind
15 flăcări vagi şi momentane; unele, mai îndrăzneţe, se pierdeau şi cădeau, lăsînd în urmă dîre de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insectă din vizuinile tainice, închizîndu-1 înspăimîntate, pentru a-1 redeschide iarăşi, peste puţin, cu aceeaşi teamă
20 tremurătoare. Şi necontenit spuzeau din veşnicie, forfotind tăcute şi strălucitoare.
Ea privea extaziată magica splendoare, urmărind cu multă luare-aminte jocul lighioanelor de foc, care îi părea atît de asemănător cu al lighioanelor pămîn-
25     tului. Şi era fericită să descopere, odată cu minunea
226
revărsării de aur, minunea ochilor ei, care puteau des-. cifra atîtea lucruri, de nepătruns pentru alţii, în misterul hieroglifelor înstelate.
Alături, lăsînd moale frînele, Glogovan urmărea 5 în gînd dialogul ce-1 va avea a doua zi la oraş cu omul lui de afaceri. Trebuia să-i lămurească numaidecît o năstruşnică idee ce-i venise. Şi în dialogul imaginar el descoperea, la rîndu-i, cu uimire, la ce avuţii ar fi putut ajunge dacă lenea şi visătorul dintr-însul n-ar fi
10     dominat spiritu-i de întreprindere.
De la un timp, însă, atît de mult bănet i se acumula în închipuire, că privi îngrijat în juru-i. Şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi în întunericul puternic, la copacii cari, ca nişte uriaşi din mituri,
15 păreau gata să-1 primească în sutele lor de braţe întinse, sfîrşite în multiple şi stranii articulaţii. Cînd şi cînd surprindea, în vreun desiş tainic, închipuiri fosforice care îi rînjeau cu sarcasm. Alteori i se părea că îl urmăreşte cu stăruinţă magnetică un ochi fixat
20 asupră-i. Şi o temere surdă i se strîngea pe îndelete în fundul sufletului, din adîncuri de necunoscut.
Deodată duse mîna la frunte, ca şi cînd ar fi vrut să prindă acolo ideea care îl năpădise. Cum de n-a putut să-şi amintească mai dinainte? Bandiţii, ceata
25 de bandiţi care se încuibase de cîtăva vreme în codrul Colibaşului!
Auzise chiar azi-de-dimineaţă povestea asta din gura unui ţăran, care tocmai se întorsese de la oraş. Dar nu prea dăduse ascultare, căci de multe ori zvo-
30 nuri la fel umblaseră pe socoteala bătrînului codru, fără să fie adevărate. Şi de bună seamă că nici acuma nu era vreun temei în cele auzite. Doar pînă în seară, înainte de plecare, stătuse de vorbă cu atîta omenet din sat şi nimeni nu-i mai pomenise de aşa ceva.
35 Glogovan îşi pipăi cu grijă revolverul, pe care nu-1
uita niciodată în plimbările acestea de la conac la tîrg şi înapoi. Plănui chiar să întoarcă. Băgă de seamă însă că au ajuns tocmai la drumeacul de cară, ce taie calea mare drept în inima pădurii. Erau la jumă-
40     tate de drum. Ori înainte, ori înapoi...
Nu fără vie stînjenire, căută el la fîşia aceea îngustă de pămînt gălbejos pe care o făcea îmbucătura dru-meacului. Mai mult şi-o închipui decît o văzu, hurducată, buburosită de'hopuri, tăiată în toate chipurile
5 de urme adînci şi străvechi de căruţe, ascunzîndu-se chiar de la început pe după smocuri de arbuşti tineri, înfrăţiţi în împletituri de nepătruns, ferindu-se neconte-tenit în ocoluri curioase şi îndoielnice, pierzîndu-se în nesfîrşitul lumii de mister şi legende înfricoşetoare,
10 cu care oamenii locului îşi înspăimîntă ascultătorii seara, în jurul focurilor de la crame.
Dar pînă să se întoarcă de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecuseră de mult lugubra privelişte. Docarul zbura înainte în lumea
15 de neguri. Tropăitul copitelor era acum aşa de repede, de regulat, că parcă nici nu mai exista pentru urechile celor doi călători. încolo nimic, decît tăcerea profundă a stelelor care se lăsaseră atît de în jos, că puteai să vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care
20 se coborîseră în jerbi de chiciură. Nici cel mai mic zgomot, nici cel mai neînsemnat foşnet de frunză. Nici un sforăit de cal; se părea că zdravenele animale visau de asemeni, dormitau profund, mişcînd picioarele în goană automată.
25 Şi deodată, de undeva din pădure, ţîşni o lumină
searbădă, poleind toţi copacii cu străveziul ei de vis, înfăşurînd trunchiurile în scutece de hîrtie argintată. Glogovan avu impresia copilărească că i se desface dinainte o imensă pădure cu pomi de Crăciun.
30 —Luna! şopti doamna Glogovan fermecată.
Lumina se'mări şi acoperi totul în aur topit; stelele într-o clipă se urcară pe ramurile copacului infinit şi dispărură în muşuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n-avură timp şi rămaseră locului, pălite
35     de lumina hipnotică.
Caii se înveseliră. în plină goană, se uitară cu înţeles unul la altul, înclinară rînd pe rînd din cap şi izbucniră într-un nechezat zgomotos şi puternic de rîs. Acum drumul drept se lămurea pînă hăt-departe,
40 în lungul lui. Şi nimic, nimic neobişnuit nu se vedea într-acolo, pînă puteai cuprinde cu ochii.
228
Glogovan prinse să fluiere uşor printre dinţi un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult şleahul, ca şi cînd ar fi vărsat-o cineva cu găleata. Dar îndată inima lui se poticni în piept. Colo, drept, sub un copac 5 izbit în plin de luna ce se şi ridicase deasupra pădurii, văzu o fantasmă nemişcată, ceva cu seamăn de om.
Pădurea se lăsa aci puţin în clin şi caii o porniseră nebuneşte. Tropotul lor era neregulat acum, paşii li se
10 amestecase. Din cînd în cînd păreau că-şi mai spun cîte ceva la ureche, aprobînd din cap sau ridicînd repetat botul rînjitor în semn de negare.
Glogovan le privea nepăsarea liniştitoare cu un singur ochi, iar cu celălalt sfredelea îngrijat depăr-
15 tarea. Şi omul de-acolo creştea necontenit şi stătea tot aşa de nemişcat. Se apropiaseră bine de el: părea împietrit în ploaia razelor şi de sub suman îi ieşea un capăt vînjos de bîtă. Cînd Glogovan văzu acest amănunt, nu se mai putu stăpîni: cuvintele se smuciră
20     singure din gîtlej:
— Fantoşa, un om...
Fantoşa, întreruptă din visuri, privi nedumerită spre el. Şi trăsura trecu ca un vîrtej pe lîngă omul galben şi nemişcat. 25 Cînd fură departe de tot, Glogovan simţi că trebuie
să-şi lămurească exclamaţia.
— Ai văzut cît de nemişcat şi cît de galben era ? Parcă nici nu ne-a auzit...
— Probabil că era surd. Abia cînd ne-am apropiat 30     de tot a întors capul.
— Da, a întors ? Curios. Parcă era o păpuşă de ceară...
Tăcură. Apoi peste puţin înălţară amîndoi capetele, instinctiv. Parcă li se ridicase ceva apăsător de dea-35     supra. Codrul se rărise deodată. Şi după puţin timp încetă.  Glogovan respiră adînc.
Cerul se desfăşura acum imens, căptuşit de ţesătura subtilă a luminei pale. Luna suia încet la deal, ca un păianjen săturat şi dolofan, spre două-trei muscu-40     liţe de lumină ce se zbăteau să scape din împletitura vicleană; în urma ei, searbăzi şi nemişcaţi, fără nici o
izbucnire de viaţă, doi planeţi rămîneau fixaţi de rigiditatea morţii în colbul de aur.
— Fantoşa, acum trebuie să-ţi spun. Am trecut printr-un mare pericol. Ştii de ce am exclamat adi-
5 neauri?...
— Tot omul ăla, frate?... Lasă acum... făcu ea plictisită.
— Ei, nu aşa... îmi pare rău... ascultă colea, ştii ce am auzit alaltăieri la oraş? Că o bandă de hoţi
10    s-a pripăşit iar în codrul Colibaşului.
Ea-1 privi lung, întrebătoare. Dar cînd Glogovan vru să continuie, izbucni într-un rîs atît de puternic, că el rămase cu totul uimit.
— Atunci, de-aia te-ai speriat aşa?... spuse ea 15     abia inteligibil prin cascadarea de neoprit a hohotelor.
Vai, ce mai bărbat am!...
Glogovan dădu plictisit din cap; ea tăcu şi-1 privi serioasă:
— O bandă de hoţi, zici ? Aveai revolverul la tine ? 20         — Fără îndoială. Dar ce faci cu un revolver contra
unei bande de tîlhari?...
— Cum? ştii că sunt tîlhari în pădure şi pleci noaptea la oraş?...
— Uitasem. De dimineaţă am auzit pe Năstase al 25     Maricăi. Dar de atunci nimeni nu mi-a spus nimic.
Şi ştii pe Năstase... Abia pe la mijlocul codrului mi-am adus aminte, cînd am văzut că nu mai iese luna...
Ea rămase pe gînduri. Deodată începu să zîmbească şi se întoarse spre dînsul. 30 — Ei bine, dacă ne-ar fi atacat?...
Se scutură ca de un fior. Departe, drept înainte, luminile orăşelului se înmulţeau în constelaţii regulate; Fantoşei îi părea o bucată de cer peste care luna nu pusese încă stăpînire. Apropierea oraşului îi dădu chef de vorbă: 35 — Ei bine, închipuieşte-ţi că ne-ar fi atacat... tu
cum m-ai fi apărat, viteazul meu Mihai?...
Glogovan mişcă buzele fără să răspundă. Ea rămase iarăşi pe gînduri.
— In definitiv, adăugă la urmă, dacă erau mulţi, 40    la ce ne-am mai fi apărat ? Le^am fi dat tot ce ne
cereau şi basta...
230
— Da, dar dacă ne luau docarul...
— Mergeam pe jos...
Şi după o nouă reflecţie:
— I-aş fi rugat frumos: „Domnilor tîlhari, sunteţi 5     buni să ne conduceţi cu docarul pînă la marginea pădurii şi pe urmă puteţi să-1 luaţi..."
— Hm, parcă stau ei să se uite la graţiile tale!
— Eu cred că da...
El întoarse brusc capul spre dînsa, dar ea, fără să-i 10     observe mişcarea, îşi sfîrşi gîndul:
— Ar fi fost o aventură nostimă. Dar păcat de docar. Aveam însă ce povesti...
Glogovan privea neînţelegător la dînsa.
— Fantoşa, dar tu nu ştii ce vorbeşti...
15 — Am spus, păcat de docar. Dar mă rog, spune
ce ar fi fost de făcut altceva? Cînd curajosul meu soţ mă ia prin pădurea de tîlhari, noaptea, şi numai cu un pistol la dînsul...
— Şi ai fi făcut graţii unor brute ? 20         — Viaţa înainte de toate...
Apoi schimbînd tonul numaidecît:
— Ia nu mă mai plictisi, te rog; iar ai început cu prostiile tale ? Nu cumva eşti gelos şi de hoţii de drumul mare?...
25 —Şi dacă ei ar fi devenit mai... mai exigenţi...
— Cum mai exigenţi ?...
El nu răspunse. Ea păru că gîndeşte. Apoi, deodată: —-Vai, ce bădăran. Dar asta e cu neputinţă. în sfîrşit, să lăsăm. Cu unu... un... ca tine este imposibil 30     de glumit...
Tăcură amîndoi. Pe întinsul cîmpiei, case răzleţe surîdeau prietenos prin ferestrele roşii. De undeva, de departe, venea larma potolită a unui cor bărbătesc. Glogovan lăsă caii la pas. Părea cu totul preocupat 35 de un gînd îndărătnic, căci încremenise cu ochii pe biciuşca înfiptă în toc, subţire şi lungă, parcă o închipuire.
Deodată se întoarse spre dînsa:
— Ei bine, şi dacă totuşi... 40         Ea nu răspunse.
— Admitem că ne-ar fi atacat, reluă el încăpăţînat. Şi că le făceai graţii, cum spui. Şi ei puneau ochii... Şi pe mine mă dezarmau, mă imobilizau...
— Dar încetează, pentru numele lui Dumnezeu! stri-5     gă ea scoasă din sărite. Ai cîteodată... parcă n-ai fi
crescut cu oameni...
•— Ci ia răspunde, frate! strigă el la rîndu-i, aţîţat de o invincibilă curiozitate. Mă rog, s-ar fi întîmplat... vorbim şi noi... 10 — Alt subiect de conversaţie nu găseşti ? Ei bine,
m-aş fi împotrivit, fireşte, ce mă tot întrebi?...
Dar atît nu putea linişti pe Glogovan, în care închipuirea acum fierbea.
— Da, te-ai fi împotrivit ? Chiar asta ar fi mai 15     trebuit, nici măcar să nu te împotriveşti. Dar, fetiţo,
aceia-s bandiţi, ar fi fost mai puternici, te-ar fi învins.
— Ce-aş fi putut să fac ? răspunse ea neliniştită.
— Sigur! urlă el atunci scos de tot din ţîţîni. îi aţîţi, şi pe urmă ce-ai fi putut să faci ? N-ai fi făcut
20     nimic, desigur. Ar fi fost o aventură şi nimic mai mult, hai ? Am fi avut ce povesti, hai ?
— Dar ce ai, dragă, de ţipi aşa ? Doar nu s-a întîmplat nimic.
— Aha, nu s-a întîmplat nimic, cu asta scapi dum-25     neata; dar gîndul, gîndul...
— Ce gînd, ce ţi-a venit ? Pentru Dumnezeu, nu mai ţipa, te rog...
Glogovan prefăcu vocea într-un scrîşnet de răutate:
— Va să zică aşa, o aventură, nu ? Şi nimic alt 30     decît o aventură... ar avea ce povesti dumneaei cînd
hoţii ar... ar...
— Dar încetează odată, sau... Şi crezînd că-1 îm-blînzeşte, muie tonul: ...Cum poţi să-ţi închipui că aş putea povesti ceva, dacă lucrurile ar ajunge pînă acolo?
.35 —Ah...
A fost atît de puternic răgetul acesta al lui Glogovan, că ea s-a ferit îngrozită în lături.
—Aha, sforăi el apoi înfundat, cu ochii bulbucaţi de cea mai nemărginită indignare...  Care va să 40     zică n-ai spune nimic, ha?... am păstra amîndoi se-
232
creţul... dacă lucrurile ar ajunge pînă... pînă acolo... Foarte simplu, nu? Ce simple sunt toate pentru ea... dar eu... eu... ce m-aş face cu acest secret?... toată viaţa...
5 — Taci odată, ai înnebunit ? Uite, am intrat în
oraş, ne facem de rîs.
Docarul trecea acum linia ferată. Fantoşa privea, aiurită de această neaşteptată izbucnire, spre stînga, unde felinarele gării, invizibile, ascunse după o dum-
10 bravă de tufe, scăldau într-o lumină vie şinele multiplicate în curioase figuri geometrice şi se proiectau searbede pe un colţ ponosit de magazie. Alături, în penumbră, gheara imensă a unei macarale se ridica
fantastică şi ameninţătoare.
15 Glogovan, ameţit de asemeni, privea spre dreapta
şi era privit la rîndu-i de departe, de undeva, din întunericul profund, de un ochi sîngeros şi duşman.
îndată copitele începură să izbească mai repede, iar roatele prinseră să duruie pe piatră. Casele, la în-
20 ceput grămezi sure-alburii, se desluşeau tot mai bine din întuneric, mai mari şi mai luminoase.
Glogovan tăcea ostentativ. O tăcere întreruptă de mîrîieli surde, de tuse seci, prefăcute, Fantoşa zîmbea dulceag. Lumina prietenoasă a ferestrelor îi alungase
25     supărarea şi-i umpluse sufletul de bunătate.
— Tot mai eşti necăjit pe mine ?
îi răspunse o violentă scuturare din umeri şi un bombănit neînţeles. Ea prinse a rîde uşurel: dinţii îi luciră în negură. Apoi, cînd docarul apucă pe strada 30     casei părinteşti, spuse deodată:
— Ei bine, poftim, m-aş fi omorît, na, eşti mulţumit acum ? Şi într-o pufnire veselă, sugrumată îndată: Ca la cinematograf...
Glogovan tresări mînios, privi spre ea mestecînd 35    între dinţi o ripostă drastică; apoi renunţă şi lăsă scîrbit capul în piept.
Cînd se întoarseră peste cîteva zile la moşie, Glogovan avea la el două revolvere şi un pumnal, iar 40     Fantoşa un revolver mic şi delicat, dar în stare să
233
i
facă minuni, ascuns în poşetă. Rezemată de tăblia din faţă a docarului, o puşcă uriaşă îşi scotea ţevile în văzul tuturor, aşa că, de la prima' aruncătură de ochi, orice hoţ ar fi putut pricepe că are a face cu 5     un docar armat.
La oraş, venirea lor provocase o zarvă nemaipomenită. Tatăl Fantoşei se supărase foc. Numai cu o noapte înainte, trei trăsuri fuseseră atacate şi doi călători, cari nu se lăsaseră jefuiţi, împuşcaţi. Se ceruse
10 învoirea guvernului ca să se aducă armată. Glogovan trebui să aştepte pînă ce pădurea fu curăţată; abia după ce compania de soldaţi părăsi oraşul, primi şi el îngăduirea să se întoarcă.
Acum înaintau în trap repejor pe sub bolţile uriaşe
15 ale pădurii. Deasupra, printre vîrfurile copacilor, ca printre două maluri dantelate, fîşia albastră a cerului curgea ca un pîrîu curat şi adînc de munte. Ici-colo, frunzişul crengilor se împreuna astupînd albia de cristal. Dar îndată rîul îşi relua cursul, se lărgea, făcea un
20 lac imens de azur, se îngusta iarăşi, şiroia înainte, conducînd parcă după mersul lui trăsura, ca un drum de ziuă al robilor.
Cu ochii ţintă la el, Fantoşa îi urmărea sinuozităţile capricioase. Glogovan privea galbenul drumului bă-
25 tătorit, crescînd ca undele în cercuri tot mai largi şi revărsîndu-se pe sub roate. De cum intrase în codru, vorba Fantoşei i se împlîntase iarăşi în coşul sufletului ca o lamă rece, chinuitoare:
„O aventură şi nimic mai mult, aveam ce povesti!"
30 Şi ca la un semn atunci, amintirile care îl necăjeau
obişnuit năvăliră buluc în minte-i. Cum, atît de des, o surprindea privind puţin mai îndelungat decît se cuvine în ochii convorbitorilor mai dezgheţaţi şi mai buni de gură. Cum, ori de cîte ori o descoperea cercetînd
35 cu grijă prin dantelăria perdelelor lăsate, trecerea mai asiduă a vreunuia din foştii lui tovarăşi de petrecere prin faţa caselor. Şi era parcă un făcut cu trecătorii ăştia tineri! Nu era unul care să nu întoarcă ochii şi să nu treacă în revistă ferestrele. în dosul privirilor
-40 scormonitoare, Glogovan le citea lămurit gîndul: „Aci stă ea!" Şi o ură oarbă îl cuprindea pe toţi aceşti is-
234
coditori ai fericirii lui. Le hotăra în gînd răzbunare, pe care o împlinea prin nepoliteţi afectate, prin porniri vehemente în discuţiunile de cafenea, prin dispreţul profund ce-1 lăsa să se întrevadă ori de cînte ori vorbea
5 prin saloane despre unii din ei. Şi nu arare i se răspunsese pe acelaş ton, nu arare se văzuse stricînd prietenii, pe care le socotise de nedesfăcut înainte, sau ajungea să se descopere singur nedrept şi să regrete unele gesturi pripite.
10 De multe ori avusese explicaţii violente cu Fantoşa
şi, totdeodată, după ele, ajunsese la convingerea că e un biet caraghios.
Cînd o surprindea spionînd la ferestre, înainte ca el s-o întrebe, Fantoşa mărturisea:
15 — A trecut Jan, amicul tău. Ca întotdeauna, afec-
tat şi foarte impresionat de propria lui persoană. îmi place mult să urmăresc pe imbecilul ăsta...
Glogovan îi căuta atunci atît de atent, atît de adînc în ochi şi în cuvînt, că-i venea să se creadă un
20 cîine care vrea să ghicească gîndul stăpînului. Cît de ascuns îi părea sufletul ăsta, cît de învăluit în atîtea valuri de mister, că o viaţă întreagă i-ar fi trebuit să le desfăşure, unul după altul, fără să ajungă a-1 dezgoli vreodată. Vedea aşa de bine cum îl minte acest
25 suflet, cum îşi rîde de dînsul, cum îl înşeală sub ochii lui. Şi sta, neputincios, în faţa grozăviei acesteia, zîmbind prosteşte, rîzînd singur, fricos, galben, fals, în vreme ce ea se prăpădea de rîsul ei clar, sonor, rău, sănătos, văzîndu-1 atît de „comic".
30 „Ar fi fost o aventură nostimă, am fi avut ce po-
vesti."
Nu mai încape nici o îndoială că ea ar fi dorit această aventură, îşi spunea înfiorat acum Glogovan. Dar cînd gîndul începea să îmbrăţişeze scena care ar fi putut
35 să se petreacă în întregimea, în brutalitatea ei, îşi părea lui însuşi mai stupid ca niciodată: „Trebuie să fiu nebun: cum pot să-mi închipui că ar dori aşa ceva?" Zîmbea atunci înseninat şi-i arunca o privire prietenească. Dar era de ajuns să-i întîlnească profilul vi-
40     sător, pierdut în lumea străină de el, a gîndurilor,
ca să-şi spună numaidecît: „Dar poate ea crede că totul s-ar petrece aşa frumos, ca-n romanele ei".
„Cum m-ai fi apărat atunci, Mihai, viteazul meu ?" O, asta vrea ea să vadă, asta o muncea pe dînsa! Şi închipuirea lui Glogovan îl purta în lupte groaznice cu bandiţii fioroşi, îl vîra în cele mai teribile impasuri, îl dobora sîngerînd la pămînt, ca de-acolo să vadă, în chinul ultimelor clipe, desfrîul cel mai nemernic, să audă rugăciunile cele mai laşe ale unei femei fără ruşine, care cerea, în schimbul oricărei ticăloşii, graţia să se întoarcă, să aibă ce povesti în saloanele orăşelului, în privirele de lăcomie şi de admiraţie ale imbecilului de Jan şi ale celorlalţi imbecili.
Aproape să-şi plîngă de milă, Glogovan făcu sforţări desperate să scape de nemiloasele imagini.
— Curios, spuse el tare, după ce privi înaintea şi în urma docarului. De un ceas de cînd mergem prin codru şi nu ne-am întîlnit cu nici un car, cu nici o căruţă ...
— Nu sunt toţi curagioşi ca noi, îi răspunse Fantoşa, privindu-1 glumeţ.
— Rîzi, şi totuşi să nu ţi să pară curios, scumpă doamnă, că am putea avea şi azi oarecare surprize. Armata a plecat ieri, şi nu e exclus ca să găsim şi azi ceva de povestit...
Ea îl privi zîmbitoare, cu buzele strînse, cu bărbia mică tremurînd, gata parcă de răspuns, dar păstrînd vorbele pentru mai tîrziu, după ce el va fi spus tot ce mai avea în gînd.
Cum Glogovan tăcea însă, ea privi poznaşe în lungul drumului.
— Mihai, un om! strigă apoi deodată, imitînd ex-clamaţiunea lui din noaptea aventurii.
Glogovan se prefăcu că nu-i ia în seamă cuvîntul, temîndu-se de vreo păcăleală. Ridică totuşi ochii pe furiş şi observă într-adevăr, foarte departe, chiar la îmbucătura drumeacului de cară, o pată albă, nemişcată, ceva ca o cămaşe de copil întinsă pe o cruce de speriat ciorile.
— Şi e nemişcat, şopti ea.
Ciudat, lui Glogovan i se păru că îngrijorarea din vorbele ei nu mai avea accentul, glumeţ şi prefăcut, dintîi.
— Sunteţi foarte neliniştită, nu ? întrebă el răutăcios. Vă simţiţi, desigur, în pragul aventurii pe care o visaţi atît...
— Se mişcă... 5          — Ce ?
— A dispărut...
Glogovan ridică privirea şi văzu cămaşa ţărănească zdrenţuindu-se printre copaci, apoi pierind cu totul. Figura ei, care pentru moment se întunecase, de-10     veni iarăşi vioaie.
— Cum vezi, spuse ea, n-am noroc, n-am parte de aventură.
— Văd, eşti foarte dispusă, Fantoşa. Şi crezi că cu spiritele tale vei da o nuanţă de glumă unor cuvinte
15     care ţi-au venit în suflet, fără voia ta. Dar te înşeli...
Ea-1 privi lung prin întreţesătura genelor. Apoi izbucni într-un rîs sonor şi silit.
— Cum, dragă, crezi tu oare cu tot dinadinsul că aş dori o aventură de aceste, că aş dori să fim atacaţi
20     de hoţi?... Pesemne că nu eşti întreg, iubitul meu...
îl privea înainte, lung şi stăruitor, şi faţa i se însufleţise de mult drag.
— Şi pe urmă, de unde ştii cum m-aş purta într-o astfel de împrejurare ? De vreme ce nu s-a întîmplat
25 nimic...
— Nu s-a întîmplat nimic, desigur, îi rupse atunci îndată vorba Glogovan, plesnind nervos frînele. Asta-i marele noroc, marele ascunzător al nepătrunsului. Dar dacă întîmplarea n-are de lucru, şi într-o bună zi dez-
30 văluie totul pe neaşteptate, atunci te sperii de ce-ţi arată. Nu s-a întîmplat nimic, zici? Degeaba... a fost de ajuns să-ţi aud vorbele, ca să ştiu cum te-ai fi purtat... atunci.
Şi în ureche păru că-i răsună, cu sonoritatea de 35     cristal a glasului ei, riposta aceea care îl făcuse cu cîteva seri înainte să tresară de indignare şi groază: „Ce aş fi putut să fac ?"
Le auzea şi acum atît de clare cuvintele acestea, aşa cum auzea tropotul cailor şi rostogolişul roţilor, 40     şi ele îi plesneau timpanele cu răutatea lor triumfătoare.
237
într-adevăr, ce ar fi putut face în faţa împrejurării irezistibile, mai tare decît voinţa şi puterile ei ? Glogovan nu găsea nici un răspuns la această întrebare, care îi părea uneori atît de stupidă şi atît de nefirească 5 şi care îl muncea totuşi cu stăruinţa ei neîmpăcată şi corosivă.
„Ce aş putea să fac atunci?" I se părea că în vorbele acestea ea a învăluit o bucurie ascunsă, curiozitatea vagă de a-1 vedea zdrobit de furie neputincioasă, în 10     faţa neprevăzutului teribil, înaintea căruia nu există putinţă de opunere.
Fantoşa îl privea, zîmbind compătimitoare, lăsîn-du-şi trupul legănat de hurducăturile şi destinderile arcurilor.
15 — Cît de copil eşti, spuse ea la urmă, ridicînd din
umeri cu un aer neînţelegător. Ne certăm pe închipuiri ! Apoi, urmărind cu atenţie pe spinarea calului din faţă împletitura frînelor, murmură pe gînduri: Ai, desigur, mare dreptate. întîmplarea le dezvăluie într-adc-
20 văr pe toate. Dar pe noi ne-a cruţat pînă acum. Şi pînă cînd nu va veni să ne îmbrîncească, haină şi neînduplecată, pe unul de lîngă celălalt... nu ne e îngăduit să... Cine ştie, poate atunci cel care se arată mai plin de virtuţi acum se va purta mai nedemn... şi tocmai
25 cel care se arată mai voinic va fi mai laş... Dar numai atunci ne vom putea încerca puterile...
Micşoră ochii, concentrîndu-i în aer, într-un punct fix, care se porni, modulîndu-şi goana după mersul cailor.
30 —Vom fi eroi? Vom sucomba în faţa teribilei îm-
prejurări? Cine ştie? E cutremurător şi într-un caz şi într-altul. Şi iată de ce trebuie să ne bucurăm că suntem departe de ea...
— Să ne bucurăm, aşadar, strigă el, şi hăţurile ples-35     niră din nou deasupra spinărilor mobile ale celor doi
cai. Să ne bucurăm de marea fericire că nu ştim ce ascundem fiecare în pielea noastră. Ura! Trăiască ! Vino să te sărut, iubita mea, înainte de a te cunoaşte...
— Poţi să fii ironic cît vei vrea. Aşa e, cum spun ■40     eu. Dacă Dumnezeu va fi bun cu noi, ne va ajuta să
238
nu ne întîlnim niciodată cu ea, ne va ajuta să trăim ascunşi unul de altul. Deunăzi, numai am trecut pe aproape şi tot... şi totuşi...
Fantoşa tăcu deodată şi ochii i se holbară. 5 — Uite-1, şopti ea înfiorată.
Glogovan ridică privirile. Un soldat scurt, dar grozav de pieptos, ieşise chiar din îmbucătura drumului de cară şi aştepta liniştit docarul.
— întîmplarea! şopti în glumă Glogovan, dar simţi io     cuvintele ce mai avea de spus topindu-i-se în gît
şi pipăi revolverul. Zîmbi totuşi, cînd văzu pe Fantoşa strecurînd îngrijată mîna în poşetă.
— Staţi, strigă soldatul ridicînd mînile în sus. Era descins şi puşca din spate-i nu prea părea mi-
15 litărească.
Glogovan înceteni mersul cailor.
— Opreşte, boierule. Cine sunteţi dumneavoastră şi unde vă duceţi ?
— Dar dumneata cine eşti ? întrebă el autoritar, 20     trăgînd totuşi de hăţuri.
Soldatul răspunse cît se poate de prieteneşte:
— Apoi eu sînt post fix aici, c-avem ordin...
Şi pentru că Glogovan îi examina bănuitor îmbrăcămintea suspectă şi puşca de vînătoare din spate: 25 — Sîntem miliţieni, din sat, de la Meruşeni. Ne-a
luat de Ia muncă, boierule, şi ne-au pusără prin codru să vedem cine trece.
— Eu credeam că eşti întîmplarea, glumi Glogovan cu jumătate de voce, privind încurajator la Fantoşa.
30     Eu sunt proprietar aici la Glogovani, mă băiete. Ai fi putut înţelege doar de la început cu cine ai a face...
— Aşa ne-a dat ordin domnu plutonier de jandari, boierule, nu trebuie să vă supăraţi. Oricine-o trece, fie cine-o fi, să arate dovadă precum că cine este.
35 Glogovan îl examina încă o dată de sus pînă jos.
I se păru că ochii miliţianului alunecă de sub privirile lui. Avea însă arma în bandulieră şi mîinile îi erau goale. Lăsă deci frîul şi începu să-şi cerceteze buzunarele.
•40 —Păi, ce să-ţi arăt eu dumitale? Vreo scrisoare...
ceva...
Soldatul se apropiase de tot de docar. Glogovan despăturea o hîrtie timbrată, un act pe care-1 încheiase cu omul lui de afaceri.
— Să iertaţi, săru'mîna coconită, se adresă postul 5     fix Fantoşei, cu o lucire stranie în ochi. S-a întors lumea pe dos de la război încoace. Hoţi, tîlhari, în toate părţile. Mişună ca lighioanele...
Gura i se lărgi rînjitor şi ochii o măsurară fugitiv.
—- Uite aici, mă băiete! îl întrerupse Glogovan. Ăsta 10     e un act, cum să-ţi spun... un zapis...
Soldatul căută cercetător hîrtia desfăcută, întin-zînd liniştit mînile spre ea. Şi dintr-o dată, dintr-o mişcare bruscă şi sigură, încleşta degetele voinice pe braţele lui Glogovan. II tîrî jos dintr-o smuncitură. Că-15 zutul simţi numaidecît genunchiul banditului strivin-du-i pîntecele sub o apăsare de neîndurat.
O şuierătură scurtă; vreascurile pîrîiră parcă speriate. Apoi răsună o detunătură slabă, ca pocnetul unui pistol de copil. Glogovan înţelese că Fantoşa se 20 apără de celălalt, de vlăjganul uriaş, îmbrăcat ţărăneşte, care ţîşnise pe neaşteptate din tufiş. Un capăt de frînghie îi zvîcni dinaintea ochilor, în vreme ce un pumn al soldatului îi cotrobăia pe dedesubt. Frînghia îl încolăci îndată peste braţe, peste pîntece, peste pi-25     cioare, ca pe un pachet.
Fu trîntit în fundul docarului, care porni aproape în aceeaşi clipă. Şi tot în aceeaşi clipă, banditul care îl legase se aruncă dintr-un avînt asupră-i, căzînd peste el ca o pasăre de pradă. 30 — Vă dăm tot ce avem, şi cal şi trăsură, gîlgîi
Glogovan înăbuşit. Ce mai aveţi cu noi ?
Banditul nu răspunse. Docarul fugea cu o repeziciune uimitoare, hurducîndu-se pe hîrtoape, pîrîind şi plesnind din încheieturi ca o haraba, lovind cu putere 35 ameţitoare pe Glogovan în moalele capului. De sub picioarele hoţului, care-i sfîrşise de golit buzunarele, vedea nuiele lungi, înfrunzite, plecîndu-se deasupră-i rînduri-rînduri, înălţîndu-se apoi cu aceeaşi grabă. Sus de tot, în nepătrunsul albastru, un nor alburiu părea 40     că fierbe, învîrtindu-se pe loc.
240
Un singur gînd mai dăinuia acum în capul lui Glogovan: „De ce nu m-au ucis de îndată, dacă aveau gînd să mă omoare?"
Dar la o cotitură scurtă, capul îi fu izbit cu atîta 5 putere de scîndura docarului, că şi gîndul acesta îi porni în vîrtej, ca şi norul de deasupra. Loviturile începură să urmeze apoi cu nemiluita, din ce în ce mai puternice, mai îngrozitoare, alungîndu-i orice gînd nou. Glogovan încercă zadarnic să se mişte din po-10 ziţia ucigătoare: banditul îl ţinea strîns în cleştele genunchilor.
Abia într-un tîrziu strînsoarea de fier se destinse. — Acum poţi să te duci dracului! auzi el mormăind pe soldat.
15 Şi înainte ca să apuce să se înspăimînte, fu repe-
zit peste muchea docarului. Căzu pe spate, într-o groapă de bulgări sfărîmaţi, tari ca molozul. Cu puţin n-a fost să-i apuce piciorul roata din urmă.
20 Rămase cîtva înghemuit în groapa de bulgări as-
pri care i se înfigeau în piele. Privea uimit cerul nemaivăzut de albastru, pe care nouraşul învîrtitor se potolise şi se destrăma uşor în fire de tort, ce se topeau în  ameţitoarea   nesfîrşire.   Asculta  cum tîm-
25 piele i se potoleau; scîndura docarului parcă-1 pălea încă, dar din ce în ce mai slab, mai alinător. Avea impresia unui ecou care se pierde necontenit prin sine însuşi în prăpăstii.
Cu cele din urmă zvîcneli ale capului, o fericire
30     neînţeleasă îl năpădi deodată, de-a valma cu toate gîn-durile care îi rămăseseră acăţate pe privazul cugetului, cînd scîndura docarului îl izbise. Asta a fost tot. A scăpat!
Frînghia cu care era legat nu fusese înnodată; îşi 35 aduce bine aminte. O va putea desface aşadar la prima mişcare. Bandiţii îl aruncaseră aici, atît de departe de drumul mare, ca să-1 încurce prin codru. Pînă să dea acum de veste c-a fost jefuit, aveau destul timp să ajungă la bîlci, la Rîureni. 40 O mînă izbuti în sfîrşit să se descurce de sub îm-
pletitura frînghiei, restul fu treabă de un minut.
— Fantoşa! strigă el biruitor, fiind sigur că ea trebuie să se afle aruncată la fel, pe undeva, pe aproape. Nişte hoţi aşa de grăbiţi şi de metodici, cari n-avuseseră nici timp să-i omoare, numai de dragoste n-ar fi
5     putut sta, fără îndoială.
„Ăştia-s hoţi deştepţi, care îşi înţeleg meseria", gîn-di Glogovan admirativ, vroind să înlăture orice posibilitate de replică cugetului său, întotdeauna nesuferit de îndoielnic. 10 „Dar dacă o fi aruncat-o în urmă?"
Spre stînga, de unde veniseră, drumul se desfăcea în două: la dreapta cotea pe după troiene verzi de tufă.
Glogovan se lumină: fără îndoială, Fantoşa trebuie 15     să fie chiar după acest tufiş.
înainte de a sfîrşi gîndul, a şi ajuns la cotitură, iar buzele îi frămîntau cuvintele de întîmpinare:
— întîmplarea, Fantoşa, ai văzut-o? Ea a fost... Dar abia acum se dumeri bine de ce hoţii l-au
20 adus pînă aci. Se trezi într-un fel de luminiş lunguieţ şi umflat într-o parte, pe care se înnodau sumedenie de drumeacuri, poteci şi potecuţe. Şi toate dispăreau de la prima aruncătură de ochi, ascunzîndu-se printre tufărişuri sălbatece şi abundente.
25 ^ El strigă din toate puterile şi pădurea îi duse strigătul pînă în depărtări. Dar nici un răspuns nu veni de nicăiri. Porni aiurit pe drumul care i se păru mai larg.
Trecuse mai bine poate de un ceas de mers. Şi 30     iată, i s-a părut sau a văzut într-adevăr un vestmîiît alb ferindu-se pe după un dos de copac.
— Fantoşa, strigă din toate puterile pieptului. Nici un răspuns. O clipă, două: nici un răspuns.
— Fantoşa!
35 Şi iarăşi nici un răspuns. Nu poate fi ea. Doar distanţa
pînă la copac e destul de mică. Şi cu toată vocea lui stîlcită, a strigat destul de lămurit, cum strigă şi acum:
— Fan-toşa! Şi nimic, nici un răspuns.
Totuşi e cineva acolo, cineva care poate spune dacă 40    docarul a trecut pe aci, ori nu. Glogovan ezită să se urnească, dar vestmîntul alb apare iarăşi de după cor
242
pac. Stă cîtva nemişcat, ascuns pe jumătate, apoi porneşte. Şi inima lui se zbate acum ca un cîine sălbatec în lanţ, la vederea zdrenţelor care înaintează.
O recunoaşte. Şi înţelege totul. Era de înţeles to-
5     tul, dealtminteri, numai din şovăiala ei de a se arăta. Hainele sfîşiate de pe dînsa şi zgîrieturile adînci de pe faţă spun de-a fir-a-păr ce se întîmplase. Ea vine cu pas tot mai grăbit, de ce se apropie de dînsul. Şi la oarecare distanţă, se opreşte, izbucnind într-un
10     plîns zgomotos, puternic.
O fixează cu ochi măriţi, nemişcaţi, strivit de grozăvia, de elocvenţa spectacolului. Pieptul îi fierbe în clocot, cîinele din inimă se frămîntă să smulgă cuşca din temelie. E gata să izbucnească, şi buzele pe care
15 le strîngea cu desperare se mişcă necontenit, ca unui copil căruia îi vine să plîngă. Dar nu poate articula un sunet, iar ochii căscaţi descopăr pe gîtul înalt şi alb o vînătaie adîncă. Se apropie. Se cunoaşte perfect tiparul unui deget gros şi scurt, cu unghie voinică.
20 Pe buza de deasupra, urma unui colţ de fiară musteşte roşie întunecată ca o picătură de vin negru.
Şi lupta îndîrjită, inegală, între o femeie şi cele două sălbăticiuni de pădure, i se limpezeşte deplină, amănunţită. Un fior îl scutură ca destinderea înfri-
25 gurată a clipei din urmă. Iar zbuciumul plînsului ei e atît de puternic, şi atît de sincer e accentul suspinelor! Subţire şi firavă, o biată coardă omenească, tremurînd sub apăsarea întîmplării de nerostit. Furişe şi stîn-gace,   Glogovan simte toropeala milei încropindu-i
30     uşor-uşor sufletul.
Mîna lui o cuprinde mîngîietor, vorbe de alintare îi scapă nedibace printre dinţii încă strînşi. Cu cel dintîi cuvînt al lui, suspinele o năpădesc şi mai furioase, se îngrămădesc fără noimă în fărîma de trup,
35     o înăbuşe.
Apoi se opresc deodată; ea îl priveşte mirată, neînţelegătoare, uimită, prin ceaţa lacrimilor. Vorbele lui sunt atît de bune acum, sunt ale unui părinte bun care îşi mîngîie copilul.
40 Dar în dosul lor, Glogovan simte îndată curiozitatea
muşcîndu-i sufletul. O mîhnire subită îi căşunează acolo,
1
în adînc. Ce-1 privesc pe el cele întâmplate, de vreme ce ea s-a purtat astfel! Ce-a fost s-a petrecut fără voinţa ei, e ca şi cînd n-ar fi fost nimic.
Şi totuş e ceva, acolo, înăuntru, care vrea să ştie totul pînă la ultimul amănunt. Poate, desigur, pentru a nu mai rămîne nici o îndoială, nici cea mai mică umbră de îndoială că voinţa ei a rămas curată, că e profund răzvrătită, pînă în cea din urmă fibră, împotriva împrejurării oarbe şi triviale prin care a trecut. Dar atît şi nimic mai mult. întrebările pornesc aşadar indiferente, ascunse în cuvintele cele mai frumoase, cele mai prieteneşti.
Iar răspunsurile ei se feresc la început, în ocoluri largi, concentrice, cari se strîng din ce în ce mai mult apoi, pentru a-i zugrăvi în sfîrşit totul, în cîteva semne de aprobare, în cîteva gesturi de groază.
Căci scena luptei o reface el, aducînd, din creierul răvăşit de nebunie şi curiozitate, bucăţică cu bucăţică, toate faţetele cu putinţă într-o astfel de împrejurare. Ea nu face decît să nege uşor din cap, sau să încuviinţeze prin imobilitatea sfîşietoare a privirilor a doua oară înspăimîntate.
Pînă în clipa din urmă, cînd ghearele brutei i s-au înfipt în gît, a rezistat cu toată puterea furiei şi a tinereţei. Degetele apăsau însă atît de tare, intrau atît de încet şi atît de sigur şi de adînc în carne, că mînile ei bîjbîiau degeaba în aer. Şi atunci, în faţa clipei din urmă... a fost peste puterile ei... Genunchii i s-au împleticit de la sine; şi, cu cel din urmă pic de cuget, a crezut că prefăcîndu-se moartă...
Aci Fantoşa s-a oprit, privindu-1 rătăcită. El a înţeles însă îndată gîndul care a oprit-o. Căci povestea era ajunsă la cea din urmă răspîntie. Ea putea continua: „şi astfel, banditul a renunţat atunci"...
în ochii Fantoşei scînteia stranie s-a aprins şi mai mult: ei sunt acum două diamante care varsă focuri de lumini. Glogovan aşteaptă înfrigurat, cu privirile legate de buzele ei.
— Ş-atunci ? întrebă el.
— Atunci... răspunde ea... şi izbucneşte iarăşi în plîns.
Sinceritatea aceasta ar trebui să-i placă lui Glogovan; el înţelege că ar trebui să-i placă şi totuşi figura lui exprimă acum dezgustul cel mai deplin. Ea vede şi-şi acoperă faţa cu amîndouă mînile: maşina-5 liceşte, cuvintele de mîngîiere izvorăsc iarăşi din glasul lui; dar amîndoi înţeleg bine cît sunt de nepotrivite, de falşe şi abia pot să ascundă mînia surdă care se înfăşoară în ele, ca într-un văl transparent şi zdrenţuit.
10 — Să lăsăm, Fantoşa, e stupid să mai continuăm,
înţelegi, e scîrbos. Tu nu strici nimic, biată femeie, şi te-ai purtat cum trebuie... dar e aşa dezgustător că nu mai putem continua...
Soarele apunea parcă la marginea pădurii şi părea
15     printre copaci o grămadă imensă de jărăgai topit, scă-zînd pe nesimţite, ascunzîndu-se pe îndelete în pămînt.
Porniră atunci într-acolo, căci conacul era chiar la apus de codru. El mergea acum repede, stăpîn pe puteri nouă, neaşteptate.
20 — Să lăsăm, să lăsăm, e aşa de scîrbos; ce puteai
la urmă să faci?... între moarte şi viaţă... ar trebui să fiu nebun ca să-ţi pretind...
Ea se aţinea după dînsul, şchiopătînd, împiedecîn-
25 du-se de buturugi, alergînd să-1 ajungă şi scîncind ca un copil care a fost pedepsit.
— ...Vom povesti, desigur, cum am fost atacaţi... aruncaţi în mijlocul pădurii... dar încolo nimic, înţelegi...  Fantoşa...  absolut nimic...  Numai noi doi...
30 vom şti... ai făcut totul, tot ce se putea... dar în faţa morţii... oricine... dar nimeni, nimeni nu va şti şi asta e de ajuns ... ei vor asculta poveştile noastre înflorite... căci trebuie să povestim, să inventăm... şi vor crede... ne vor crede doi eroi... şi noi ne vom
35     uita unul la altul şi vom surîde...
De bună seamă trecuse demult, foarte demult de miezul nopţii, căci lor li se părea vecie de cînd umblau prin întunericul de moarte. Parcă se îmbătaseră de oboseală; călcau strîmb ca doi beţi, se împiedicau
40 la fiecare pas, se izbeau unul într-altul, se răzleţeau pentru a se ciocni iarăşi.
245
■—Vom rîde că i-am înşelat... înţelegi?... şi nimeni nu va şti că minţim ... aşa de sfruntat, nimeni, decît tu... care-mi vei zîmbi atunci... cu zîmbetul tău, cu zîmbetul acela al tău... 5 Se opri deodată în loc, apucînd-o brutal de mînă.
Şi o privi cu toată puterea ochilor lui, în cele două pete mari pe cari le făceau ochii ei în noapte, ca două pete de cerneală...
— Şi cine îmi va spune atunci...  dacă tu-ţi vei 10     rîde de ei... sau... sau de cel care nu va mai şti ce
să mai născocească...
Ameţită cu totul, ea nu înţelegea nimic. Privea nedumerită, lipsită de orice pricepere, spre tavanul foşnitor al peşterii de frunze prin care se tîrau de atîta 15     vreme. O zgudui cu putere:
— Ascultă, ascultă ce-ţi spun...
Ea se lăsa moale în mîinile lui ca un pachet de boarfe. O împinse scîrbit şi ea îngăimă plîngător, abia auzit :
20 — Cînd se mai sfîrşeşte ?
— Ce să se sfîrşească ? Codrul ? Noaptea aceasta neagră ? Ar putea oare să se sfîrşească vreodată ?
— Niciodată nu vom mai ieşi din pădurea asta, din noaptea asta, ştii tu ? Ea va ţine mult, mult de tot,
25 totdeauna, oricît s-or sfîrşi copacii, oricît s-ar face ziuă... înţelegi tu ? de-acum va fi veşnic noapte şi codru...
Dacă ar fi fost cît de puţină lumină, ea s-ar fi speriat desigur de mărimea exagerată, de privirea sticloasă a ochilor lui. Dar oricît îi despărţea[u] pentru moment
30 gropile, rădăcinile şi ierburile încîlcite, ea bîjbîia după el prin întuneric, se ghemuia într-însul înfiorată şi zăpăcită. Nimic din ce vorbea Glogovan nu-i intra în urechi.
35 O secundă încă de apăsare şi totul s-ar fi oprit aici.
Tot, chiar şi zîmbetul acela al ei, zîmbetul acela al cărui înţeles adevărat numai el îl va şti... totdeauna, toată viaţa...
— O secundă numai, Fantoşa...  dar tu, tu n-ai 40     avut tăria să mergi pînă la capăt... singură n-ai avut
tăria...
240
f
Rămase iarăş locului, tremurînd, apucînd-o de mînă. Ce înseamnă învălmăşeala asta în gîndurile lui ? O pădure... docar... hoţi... ea a fost... a fost siluită... de ce nu şi...?  cine ar putea şti dacă... hoţii sau... 5 Glogovan nu mai poate asculta mai departe glasul
acesta sălbatec, revoltător, care îi şopteşte de-acolo, dinlăuntru. El scutură din cap cu energie. Aşa ceva
Ie cu neputinţă! Doar ea a făcut totul... Tot corpul îi tremură apucat de friguri... Trebuie 10 să fie curat nebun... Dar e monstruos... dar voinţa ci a fost fără prihană, fără pic de prihană... dar ca a rezistat pînă la cea din urmă clipă... o singură clipă mai mult de apăsare şi totul, totul ar fi fost stins, orice zîmbet... şi pe gît stă încă urma degetului | 15 scurt şi gros şi noaptea c neagră... codrul... cine ar | putea bănui...
| —Du-te, Fantoşa, fugi...
| Dar ea se înfige într-însul, i-e frică de codrul negru
l cu miros muced dc peşteră, şi atingerea lui numai
20     îi mai aduce aminte de viată...
"i O împinge înainte, şi grumazul ei alb parcă stră-
şj luceşte. în ochii lui e atît de strălucitor, că-1 orbeşte
) Şi distinge perfect urmele degetelor pătrate. Uite, şi
| 25 pe ceafă... Cine ar bănui în împletitura aceasta de degete, de vînătăi... Şi gîtul străluceşte ca un zîmbet... neînţăles, viclean, rău... toată viaţa...
Mîna i se întinde, dar tremură aşa de tare şi e aşa de grea... cu neputinţă s-o ridice.   Şi degetele, 30     cum îi tremură!...
„...ca o leoaică...   a luptat ca o...   şuieră acum 1 ascuţit vocea lui înfiorată şi prelungă câ un vînt ce
| trece pe departe, dar astea toate nu pot şterge colţul...
colţul fiarei pe buză...  acolo...  Ei nu vor şti nimic, 35     dar eu... Semnul... mic şi groaznic..." j a   — Fantoşa, ce-ai făcut ? Auzi, ce-ai făcut ?... izbucni
i în cele din urmă, cu toată puterea glasului, izbutind,
I în sfîrşit, să frîngă în coate cele două mîni, amorţite
' parcă de ger... Cum ai lăsat...
>     40 Şi tot în aceeaşi clipă, ea strigă, oprindu-se deodată:
: —Mihai, ai văzut...
10
15
20
25
30
35
în oprirea-i bruscă, el s-a izbit cu putere de dînsa, împingînd-o cîţiva paşi înainte... —-Mihai... o vezi?... lumina...
— Ce-ai făcut cu mine, cu liniştea mea ? bolboroseşte Glogovan greoi, neştiind ce să facă cu mîinile care i se bălăbănesc în aer fără rost.
Şi deodată ea dă un ţipăt lung, sfredelitor, un chiot nesfîrşit de bucurie.
— E chiar la noi, Mihai, conacul, uite!... lumina din turn... uite ferestrele noastre...
S-a năpustit oarbă, înainte: zadarnic îi pun piedici împletiturile de ierburi, zadarnic crengi tinere i se pun de-a curmezişul, zadarnic tufişuri ghimpoase o trag de haine înapoi. El o urmează maşinal, zdrobit; mîinile i-au căzut de-a lungul corpului şi acum el e copilul care o urmăreşte docil, biruit.
— Suntem la noi, Mihai, la cuibul nostru...
Au ieşit la lumină. Căci faţă cu noaptea neagră în care au bîjbîit pînă acuma, lumina stelelor e o adevărată feerie. între cele două braţe ale codrului, negre, greoaie, întinse la nemărginire, catapeteasma cerului străluceşte de podoabe, şi Glogovan priveşte aiurit risipa de candele pe bolta giganticului templu.
Ochii lui caută uimiţi la Fantoşa. I se distinge aşa de bine figura! Ea merge cu paşi mari, regulaţi, siguri şi din ce în ce mai grăbiţi. Şi s-a făcut atît de înaltă acum! O priveşte lung; pe faţa ei e cea mai deplină seninătate... Dumnezeule, ea zîmbeşte...
Codrul e în urmă de tot. Pe fondul nopţii, conacul cu acareturile lui se desemnează ca o turmă somnoroasă de bivoli antediluvieni. Două ferestre strălucesc prietenoase pe silueta unui turn: e camera lor de culcare...
Dar ochii lui Glogovan clipesc acum străini de orice înţălegere: acolo, înăuntru, el bîjbîie necontenit în noaptea înfiorătoare a codrului nesfîrşit. Iar dina-inte-i, zîmbetul vesel al Fantoşei, ce se tot întoarce să-1 îmbie, parcă sare din loc, în zboruri scurte, amăgitor şi zglobiu, ca o libelulă.
VEDENIA 1929
VEDENIA
De cînd intrase în Bulgaria, regimentul înainta în aceeaş   formaţie de luptă: avantgarda cu vîrf şi 5     cap, apoi grosul coloanei.
Dar molima cea grozavă avea la rîndu-i strategia ei. Puţin îi păsa de vîrf şi cap; era prea îndîrjită să-şi piardă vremea doar cu cîţiva. Lăsa deci să treacă toată avantgarda şi se năpustea nemiloasă asupra gro-10 sului. La fiecare kilometru cădea cîte un soldat. Şi rîndurile se rupeau îndată spăimîntate în jurul proaspetei victime a duşmanului nevăzut. O lăsau zvîrco-lindu-sc în praful drumului, pînă cînd ambulanţa, păzită de ariergardă, ajungea la „înălţimea" lovitului 15     de soartă.
Iar regimentul şerpuia înainte pe şleahul întortocheat şi unduios sub pîcla moleşitoare a soarelui. Soldaţii, cocoşaţi sub raniţe, îşi zvîrleau picioarele la întîmplare spre dreapta şi spre stînga, înaintînd
20 prosteşte, privind cu încăpăţînare cercurile de lumină, pe care astrul violent al nămiezii le întindea şi le des-tindea pe spinările verzi ale camarazilor din iată, ca şi cînd o mînă nevăzută le scria acolo destinul cu litere încîlcite de foc.
25 Şi tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo
era inamicul. Acolo, sub pielea fiecăruia se pitise, de cînd intraseră în ţara blestemată. Şi ci păşeau înfricoşaţi şi neînţelegători, părîndu-li-se nebunesc să se afunde tot mai adînc în împărăţia necuratului, în
251
căutarea cu orice preţ a unui duşman cu chip omenesc, cînd adevăratul duşman deschisese de mult lupta şi nimic nu-1 putea face să dea îndărăt.
Regimentul, poposit la poalele unei pădurici rare, îşi întinsese corturile mărunte sub cortul nesfîrşit al înserării de iulie. Carele trenului de luptă fuseseră aşezate unul lîngă altul, parcă în linii de bătaie şi mare parte dintre soldaţi îşi găsiseră culcuşul printre roate. De dincolo de tabăra căruţelor se auzeau ca de departe nechezaturile cailor şi înjurăturile vistavoilor. Dincoace, soldăţimea pedestră, doborîtă de drum, zăcea întinsă în aşternuturi de iarbă şi de neguri, cu raniţele sub căpătîi. De undeva, de sub o căruţă, ajunse pînă în frunzarul înjghebat în pripă şi fără coperiş, între pereţii căruia căpitanul Naicu, moleşit de deliciul cizmelor trase, sorbea pe patul de campanie ultimele fumuri ale mucului de ţigare:
Străinei ca mine nu-i... măi... Decît puiul cucului...
Cîntecul ieşea de sub roate plin şi tihnit, revărsîn-du-se asupra regimentului ca o tragică resemnare.
Domnul căpitan îl primi în auz, fără luare-aminte, căci era furat de priveliştea stelelor, cum soseau din adîncimi de nemărginire una după alta, ca nişte militari la datorie, ocupîndu-şi locul ştiut în constelaţii, ca în nişte curioase formaţiuni de manevră, începuseră să se înghesuie acum cu duiumul, ca soldaţii în cîmpul de instrucţie, dimineaţa. Se aşezau în linie, în linii de grupe, prin flanc cîte una, în trăgători... Colo, unele parcă au rupt rîndurile şi au pornit în pas alergător, pălind în negură; dar un ofiţer mai strălucitor le cheamă brusc şi îndată prind lumină, revenind din întuneric şi aliniindu-se. Un adevărat cîmp de exerciţii cerul ăsta! Şi cîtă strălucire, ca-n zilele frumoase de pace şi de paradă ale primelor două galoane!
Naicu priveşte acum o stea răzleaţă ca o strajă, chiar pe muchia neagră de deal ce taie pe la mijloc intrarea frunzarului, şi-şi aduce aminte santinela de la
poarta din dos a cazărmii, pe unde venea la serviciu, de cînd se însurase. Cu pîntecele cald încă de ceaiul aromat, cum numai doamna Naicu ştia să prepare, cu ţigara în colţul gurii, lovind bărbăteşte pămîntul 5 jilav cu toată talpa cizmelor împintenate, domnul căpitan trecea mulţumit de sine, răspunzînd cu un deget onorului santinelei şi gîndind cu plăcere la înjurăturile pe care avea să le distribuie părinteşte în ziua aceea, făcîndu-şi poftă de mîncare, în vederea
10     pilafului fără pereche, de curcan, făgăduit de Aurelia.
Amintirea aceasta, pornită într-o doară dintr-un fir de cuget, se mări deodată, umplîndu-i tot corpul de o amărăciune dulce, care creştea supărător de plăcută, trecînd peste orice zăgaz. Cîntecul de sub
15 căruţe încetase şi, curios, tocmai acum primele lui cuvinte i se înfipseră în urechi, izbindu-i cu atîta putere timpanele, de parcă vîntul trîntea un rînd nesfîrşit de uşi:
Străinei ca mine nu-i 20 Decît puiul cu-cului-decît-pui-u-1 cu-unu-cului.
Mai departe domnul căpitan nu ştia; dar repetînd necontenit acest început de strofă pe toate variaţiile melodiei îşi simţi ochii umezi, gîndind la Arsene'lăutarul şi la aperitivele pe care le lua în grabă la Pana-
25 ioti cu amicul Sbierea şi cu amicii ţivili: „Dar ştii, mai repede, că mă aşteaptă Aurelia cu pilaful!"
După ce se zbătu amarnic în pieptu-i cîtăva vreme, jalea începu să se ogoaie, dar amintirile veneau acum buluc; toată viaţa lui casnică din ultima vreme şi
30 toate petrecerile de la Panaioti, cu sau fără Aurelia, îi năpădiră gîndul. Cîtă larmă şi cîtă veselie! Mai cu seamă cînd el, vestitul Naicu,' dădea drumul renumitei lui „cutii cu păcăleli". Hohotea lumea toată, tot oraşul, numai că-şi aducea aminte de „mistificările"
35 lui, săptămîni, ba chiar luni întregi, după ce le săvîr-şise. Şi, ce e mai interesant, pînă şi duşmanii lui nu-şi puteau ţine rîsul...
Cum a fost cu plutonierul... Tot la Panaioti, desigur. în ziua aceea a surprins trei din amicii cei
252
253
buni, la masă cu cîţiva dintre cei nesuferiţi. Rîdeau cu o poftă fără margini, însă cum au simţit pe Naicu s-au potolit pc loc. Oricare om, cu cît de puţină inteligenţă, ar fi putut bănui că este acolo vorba de dinsul: 5 cu atît mai mult domnul căpitan. I-a măsurat deci dispreţuitor, pe sub sprîncenele încordate, apoi s-a îndepărtat la altă masă. Şi n-a apucat să se aşeze, că rîsul obraznicilor s-a pornit cu şi mai mare furie.
— De ce rîdeau nemernicii ăia aşa tare, Braşcule? 10     a întrebat domnul căpitan la ieşire pe prietenul său
doctorul, cu care avea acelaş drum.
— De tine era vorba.
— Ce?
— Rîdeau de tine... 15         — Cum ?
— Vreau să zic de farsele tale, dc aia din urmă, cu plutonierul...
— Cum rîdeau ?
— Ce te-nfurii, măi!... făceau haz de ele... că d-aia 20     sunt farse, să rîdă lumea...
— E-he, he, he... da, da! se potoli domnul căpitan. Păi sigur... bietul Năstase...
— Care Năstase ?
— Cum care Năstase? Plutonierul. Se cam supărase 25     el, da n-a îndrăznit !... pe urmă s-a bucurat şi cl...
doar nu-şi putea permite... mă-nţelegi...
A doua zi s-a dus drept la masa celor ce rîseseră în ajun şi a întins prieteneşte mîna „nesuferiţilor", spre hazul general şi mai cu seamă al doctorului Braşcu, 30     care se tăvălea pe banca de stejar a bodegii, tot bodogănind :
— V-am spus eu? V-am spus eu?...
— Ce-ai spus tu, bă, nepricopsitule ? l-a înterupt atunci domnul căpitan, puţin cam neliniştit dinaintea
35     acestei noi izbucniri de veselie. Stai să le-o spun eu!...
Rîsul a întrecut atunci orice aşteptare. încurajat, Naicu a început să povestească anecdota cu plutonierul, dar nici el nu înţelegea cum zgomotoşii ascultători îl mai puteau auzi în neînfrînata larmă, dc
40 hohoteau cu atîta voioşie! Lua de multe ori frazele de la început, accentua cîte un cuvînt celui care i se
254
părea că nu-1 putuse prinde şi pe urmă, cînd izbuti să sfîrşească, după numeroase repeţiri şi explicaţii, izbucni la rîndu-i într-un hohot formidabil, deşi, la drept vorbind, nici pînă la urmă nu păru dumerit de ce 5 se prăpădeau atîta cu firea, cînd farsa cu plutonierul nu era tocmai una din cele mai straşnice ale lui.
Cînd povesti la prînz doamnei Naicu nostima în-tîmplare, cu icniri de haz nestăpînit, înăbuşite în şervet, ca de obicei, femeia nu prea păru deopotrivă
10 de îneîntată. Ba, de astă dată, chiar îl sfătui să se ferească de astfel de prieteni nesiguri.
Auzind-o, domnul căpitan rămase la început cu totul contrariat. Dar îşi aminti c-o ameninţase la rîndu-i s-o păcălească în curînd, glumind pe soco-
15 teala cărţilor ei lugubre cu morţi şi cu draci, cu care-i umpluse tot podul, şi-a mesei de chemat spiritele, pe care doamna Naicu o punea aproape în fiecare seară la încercare, fie de avea, fie de nu avea musafiri. Şi gîndul acesta l-a liniştit pe dată, făcîndu-1 să zîm-
20     bească cu înţeles pe sub mustăţi.
Cu ochii pierduţi în nemărginita împărăţie a stelelor, domnul căpitan îşi aminti cu multă plăcere de curioasele gusturi ale soţiei sale, care se uita ziulica întreagă trîntită pe sofa cu „romanul" în mînă, cînd
25 treburile gospodăreşti n-o chemau la bucătărie; apoi de competinţa ei spiritistă şi de regularitatea cu care se ducea sărbătorile la biserică, de pomenile ce făcea întru sufletul celor duşi, ca vrednică nepoată a maicii Minodora, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn; de toate
30 ciudatele obiceiuri, care nu se prea potriveau cu tinereţea ei, dar care mulţumeau de minune pe domnul Naicu, „ca unul, monşer, ce sunt asigurat de vreun atac dinspre flancul ăsta, la vîrsta mea, care, numai tînăr nu putem zice..."
35 Totuş, în îndoita sa calitate de păcălici şi de om cu
învăţătura serioasă, domnul căpitan nu s-a putut să n-o supere, în vreo două discuţii întîmplătoare, cu cîteva replici „peremptorii, monşer", pe care le găsi, răvăşind în fundul memoriei sale, unde le uitase de
40     cînd îşi terminase studiile secundare.
— Ce mai la deal, la vale ? Am să-ţi aduc, doamnă, I o carte de geologie şi una de astronomie, ba, pardon, ■ de cosmografie... adică stai, îmi dai voie... din fiecare I cîte una... şi ai să vezi dumneata, acolo, cum stau 1 5 lucrurile ăştia... ■ într-un rînd, domnul căpitan fu chiar atît de acerb 1 făcînd pe ateul, că ea izbucni în lacrămi. El nu ştia 1 cum s-a potolească, dar îndată ce pacea se reaşeză I între ei, simţi o lighioană mică, furioasă şi încapă- 1
10 ţînată, că s-a strecurat în suflet. Atunci plănui să-i tragă „o păcăleală gigantică, monşer Sbierea, să i se pară că într-adevăr a văzut pe dracu!" Şi trei ani de zile, domnul căpitan îşi munci imaginaţia fără milă, căutînd un lucru grozav, „ceva ca la teatru, o scenă
15 neobişnuită, o sperietură teribilă, cu o bruscă revenire la realitate, o mistificare cum nu s-a mai pomenit! înţelegi, monşer Sbierea?" — dar totul fu în zadar. Puterea sa inventivă nu găsi ceva pe placul lui şi teribilul plan îi dăinuia şi acum în minte, tot sub forma
20     unor nehotărîte umbre lipsite de tăria amănuntului.
Hotărît, în noaptea asta domnul căpitan era osîndit să nu poată dormi deloc. Cerceta acum un alai de steluţe ce izvorau grămadă şi necurmat de după culmea
25 dealului din faţă. Gîndul său ordonat, obişnuit numai cu coloana de marş şi cu linii de plutoane pentru defilare, nu se putu împăca deloc cu această harababură, care-i aminti o gravură din cărţile de şcoală cu fuga evreilor din Egipt. „Trebuie să fie drumul robilor!"
30 socoti domnul căpitan şi fu foarte bucuros că a nimerit, văzînd cingătoarea de lumină înfăşurînd toată culmea cerului.
„Ce frumoasă armată în derută", gîndi el mai departe, amintindu-şi retragerea lui Napoleon de la
35     Berezina. Domnul căpitan oftă cu tristeţe, căci amintirea înfrîngerilor lui Napoleon îl întrista totdeauna. ' „Uite-1 şi pe el, îşi spuse, oprindu-şi privirile pe Vega... Ba nu, parcă ar fi celălalt!" se încurcă apoi, cumpănind între puterea de lumină a Vegii şi a lui Altair.
40 Strălucirea celor două  stele,  una împăratul şi
cealaltă marele său general, în puzderia de steluţe,
256
tîrşindu-se umile în praful de lumină al drumului ceresc, cum se tîra oştirea napoleoniană în prăfuirile de viscol pe nesfîrşitele drumuri înzăpezite ale Rusiei, semăna în cugetul domnului Naicu imaginile cele mai sumbre. 5 Şi rînd pe rînd defilară, pe sub pleoapele zadarnic închise, regimente în debandadă, decimate de holeră; populaţii nesfîrşite în exod, urmărite de ciumă şi de toate furiile cerului şi iadului; suverani învinşi, refu-giindu-se prin cele mai înfricoşate paragini; jale, blestem
10 şi moarte pretutindeni, şi totul o goană fără preget şi fără frîu, o goană nebună, dezmăţată; iar în urmă, profilîndu-se pe imensitatea cerului, o gigantică vedenie în văluri negre, împinsă de suflarea tuturor vînturilor. Ochii lui Naicu fixează îngroziţi vedenia
15 şi ochii vedeniei fixează pe domnul căpitan. Ea se apropie ameninţătoare, dar iată, ochii ei ficşi au început să clipească; are ceva din Anton, namila de ordonanţă cu priviri de guşter, pe care a lăsat-o acasă, lîngă doamna Naicu.
20 — Să trăiţi, domnule căpitan!
— Antoane, tu eşti?
Domnul căpitan a deschis brusc ochii şi jumătatea de deasupra a corpului s-a răsucit drept în sus, iar vocea i-a pornit exact în acelaş timp: 25 — Ce-i cu tine, bă, ce cauţi aici ?
Dar degeaba şi-a frecat mai apoi ochii cu stăruinţă ; Anton n-a fost decît o vedenie, iar domnul căpitan a început să se închine:
— Asta a fost aia... cum îi spune Aurelia... te... 30     telepatie. Doamne, iartă-mă !...
Foarte mîhnit că s-a molipsit de la nevastă-sa, domnul căpitan îşi aminti cum dînsa îi explicase că acel care-i apare astfel de departe în închipuire, sau
35 trebuie să fi murit în momentul acela, sau face împotri-vă-i o vrajă, un jurămînt sau orice alt lucru vrăşmăşesc.
Fără voie atunci îşi făcu din nou loc în mintea lui acea curioasă apropiere — la care de cele mai multe ori refuza să gîndească atît i se părea de absurdă —
40 între două fapte cu totul deosebite, s-ar fi părut, dar care poate aveau o strînsă legătură între ele.
Era pe vremea dinaintea plecării de acasă şi domnul căpitan nu putu să-şi reamintească această epocă, fără discursurile lui înfocate; lără plăcerea vanitoasă pricinuită de lacrămile doamnei Naicu, cînd el zugrăvea 5 cu multe amănunte, înzorzonate de cuvintele patriotice obişnuite, grozăvia luptelor; fără dimineţile acelea, cînd, trezindu-se în zori ca să plece la cazarmă, o găsea ţinîndu-1 încleştat, parcă i-ar fi fost frică să nu-1 scape; fără, în sfîrşit, toate aceste amintiri care-i
10 încropeau sîngele cu o moleşeală dulce, îl făceau să-şi lipească molatec pleoapele şi-i întindeau gura într-un plescăit de plăcere.
Observase, însă, că-n ultimele zile, cu cît se apropia despărţirea, cu atît doamna Naicu nu se mai prăpădea
15     cu firea ca la început.
Pe urmă amintirea unei mese chiar în ajunul plecării îl înciuda cu totul. Ea îl rugase atunci să-i schimbe soldatul cel vechi cu Anton, pe care îl trimitea cîteo-dată de la cazarmă să mai ajute prin curte. Domnul
20     căpitan se cam împotrivise la început, căci îi părea rău să ia în companie pe Ion, cel vechi, soldat cam plăpînd, în locul lui Anton, care era voinic şi putea să înfrunte cu tăria lui de bivol toate greutăţile. Dar dînsa stăruise atît de mult, arătîndu-i că se va
25 simţi prea singură cu Ion, aci, la marginea oraşului, că Anton emai puternic, mai vrednic şi nu fuge noaptea după drăgostenii, cum de atîtea ori fusese prins celălalt, încît la sfîrşit îl înduplecă. Ea îi sări atunci deodată de gît, lucru neobişnuit, care-1 puse numaidecît
30     pe gînduri.
Deveni îndată ursuz şi pentru întîia oară băgă de seamă cît de frumoasă şi, mai cu seamă, cît de tînără e doamna Naicu.
înfăţişarea ei ceva înăltuţă, cu rochia din ziua
35 aceea plesnind sub apăsarea sinilor şi sub mlădierea coapselor, cu chipul alb pălit, sub cununa răvăşită a părului castaniu, pieptănat ca pentru casă, cu gîtul parcă puţin îngroşat şi zvîcnind de sănătate, toate acestea îi amintiră că ea mai avea mult pînă să împli-
40 nească treizeci de ani, pe cînd el, chiar în toamna aceea, avea să serbeze jubileul unei jumătăţi de secol. Şi
258
turbureala ochilor ei prin aburul supei şi roşul mat ce începuse să i se aprindă sub pieliţa obrajilor şi-n jurul grumazului, la dogoarea castronului uriaş,' il făcură să-şi aducă aminte cu ce discretă nepăsare — 5 ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat — se îndepărta de dînsul, ori de cîte ori avînturile lui tinereşti, prea pripite, se schimbau în părintească mîngîiere.
Umilinţa acestor amintiri îi impinse tot sîngele spre frunte; şi sîngele acesta se umplu de otrava
10 atîtor gînduri rele, care zac firesc în cugetul oricărui om ce pleacă a doua zi la război. Şi se umplu mai ales de otrava ghidului că dacă acum se întîmplă astfel, ce-i mai rezervă anii de mai tîrziu, cînd va fi un biet civil bătrîior, cînd va schimba sabia sonoră cu surda
15     cadenţă a bastonului de pavaj ?
Dar tocmai atunci intrase Anton cu cratiţa fumc-gîndă pe tava de metal. Un vlăjgan spătos, cu mişcări greoaie; doi ochi mici, verzui, sub o frunte strimtă şi smolită; două urechi mari şi blegi, legate printr-o
20 gură de broască, deasupra căreia abia mijea o bucăţică de nas. Fu de ajuns numai să revadă această apariţie zoologică, pentru ca toate bănuielile să se risipească pe dată, ca iazmele nopţii la cîntarea cocoşului.
25 Acum chiar, adueîndu-şi aminte de această înfă-
ţişare, domnul căpitan zîmbi şi zîmbetul se transformă într-un oftat de plăcere, cînd îşi simţi fruntea în fierbinţeli, mîngîiată de o dulce şi umedă răcoare. Zor cu zor, dimineaţa umpluse cazanul nopţii cu roua ei de
30 sîneală de un albastru atît de străveziu, că lui Naicu i se păru o tunică de general, cu pieptul plin de minunea stelelor dinspre ziuă, ca de nişte nemaivăzute decoraţii, tăiat în două de ledunga drumului lacteu, sub funta de jos a căruia strălucea ca o floare de dia-
35     mant marele ordin al luceafărului matinal.
Impozantul vestmînt al împăratului împăraţilor stîrni în aducerea lui aminte atîtea visuri de tinereţe, atîtea planuri croite în cele mai purpurii nădejdi, la masă, seara, în jurul lămpii, în colaborare cu întreaga
40 familie, cea de demult, cînd mustaţa încă nu-i mijise şi baioneta şcoalei militare încă nu fusese preschim-
259
bată în sabie, că durerea îl năpădi iarăş cu puterea ■ de la început. Zgîrcindu-se într-o parte, cu oasele ■ zdrobite, voi atunci să adoarmă cu gîndul la Aurelia, cercînd să şi-o închipuie pe care parte s-o fi odihnind 5 în ceasul de acum. Şi de astă dată izbuti într-adevăr să adoarmă, închizînd însă în clipirea de plumb din urmă rînjetul satisfăcut al vistavoiului de acasă...
— Do-omnul căpitan Naicu la domnu colonel!
10 Strigătul acesta, care-i răsună şi acum în ureche
ca detunarea finalului unui cîntec de triumf, umplea de o nesfîrşită bucurie inima căpitanului. El stătea mîndru, radios, cu pieptul scos afară, pe capra primului furgon din convoiul ce alerga spre Corabia în
15     trap nebun, stîrnind salve de praf în urmă. *
— Mînă, Banciule, nu te încurca, mînă, că ne ajunge holera din urmă!
Şi Banciu, ca să facă plăcerea d-lui căpitan, plescăia frînele deasupra cailor, îndemnîndu-i cu chiuituri de 20     horă. Iar domnul căpitan se vedea în faţa colonelului:
— Spune drept, mă Naicule, aşa e că ţi-e frică de holeră ?
— Ca la orice om, domnule colonel.
— Iacătă, şi eu sunt om şi nu mai mi-e frică!... Dar 25     mie nu mi-a fost frică nici de dueluri! Şi eu zece am
avut, nu unul...
— Domnule colonel, par...  am onoarea să vă cer pardon, dar nu mi-a fost frică de nici un duel...
— Calomnii, Naicule, ştiu eu! Mi-am închipuit că 30     tu cu adevărat ai fost curagios. Dar nu ştii?... gura
lumii...! Şi de aceea m-am gîndit că tu, fiind mai tare de suflet, tot e mai bine să trimit pe Sbierea...
— Unde să-1 trimiteţi, domnule colonel ?
— La noi, la cazarmă, la partea sedentară... Bietu 35     Năstăsescu a murit, am primit telegramă aseară...
— A murit! ?!
Vestea aceasta neaşteptată a umplut dintr-o dată de lumină tot sufletul domnului căpitan. Şi o clipă lumina aceasta s-a rătăcit şi-n ovalul larg deschis 40     al ochilor săi, dar aşa de repede, cum se luminează deodată în puterea nopţii un rînd de ferestre, ce se
260
sting apoi numaidecît. Dar ochiului de colonel nimic nu-i scapă...
— îţi face plăcere, Naicule ?
— O, domnule colonel, cum puteţi vorbi astfel ? 5     Biet' Năstăsescu, ce om de treabă! Dar de ce să trimiteţi pe Sbierea, domnule colonel?...   zău  aşa, ce ţi-e şi cu soarta omului....  Mai în siguranţă ca el, ce se credea, cînd am plecat noi încoace ...
— Păi aia zic şi eu; ori acolo, ori aici, tot aia e, 10     aşa că ori tu, ori Sbierea...
— Eu-s mai vechi ca el, dom...
— E! cîteva luni acolo, n-are importanţă. Şi am băgat de seamă că el e mai fricos ca... adică el e cam fricos...
15 — Domnule colonel, am nevastă tînără...
— El are una bătrîna, săracu! Eu să fiu ca tine, i-aş ceda locul. Ai arăta, dînd această dovadă de virtute şi curaj, Naicule, că toate mişeliile scormonite împotriva ta sunt ceea ce sunt, adică mişelii...
20 — Vai, domnule colonel! Cine v-a spus că Sbierea e fricos ? Eu cred că s-ar supăra dacă i-aş ceda pe temeiul ăsta.
— Dacă a rămas numai pe asta, dragă Naicule, apoi găsim noi alt temei, care să nu trezească suscep-
25 tibilităţi. Va să zică nu primeşti partea sedentară! Bravo Naicule! Te felicit în numele regimentului...
— Domnule colonel! abia mai putu bîlbîi domnul căpitan, lăsîndu-şi moale mîna în palma vînjoasă a colonelului, care i-o apucase pe neaşteptate şi i-o
30 scutura cu bărbăţie. Domnule colonel... eu pentru patrie aş face totul. Dar mă gîndesc: am eu dreptul oare să trec peste nevastă-mea ? Ce va zice ea, cînd va auzi ?
— Te va felicita!
35 — E, domnule colonel, nu mai sunt femeile alea.
— .Se mai găsesc, se mai găsesc...
— Domnule colonel, vă rog, domnule colonel... Nu vezi, nu vedeţi dumneavoastră, ce mai femei sunt în ziua de astăzi ? Ehe, pe vremuri... vă  rog, domnule
40 colonel... nu mai departe, chiar pe vremea noastră, aşa e, domnule colonel ? phii, ce mai femei! ca-n poezie:
„Du-te la oştire, pentru ţară mori!" Dar acum... fiţi milostiv, domnule colonel, sunt om bătrîn, aproape vîrsta dumneavoastră...
— Diii, hi, hi... bidiviii... chiii pe el, mă!... chiui deodată Banciu cu atîta putere, că se treziră toate cîmpiile Bulgariei, zările se mişcară chiuind la fel şi un stol de ciori îşi luă zborul de pe mirişte cuprins de cea mai zgomotoasă panică.
— Zii, Banciule!
Domnul căpitan se uită beat de fericire în urmă şi văzu carele celelalte înaintînd vijelios prin norii de praf din ce în ce mai groşi către sfîrşitul convoiului, de parcă patruzeci de sfinţi Ilie şi-ar fi hodorogit harabalele pe tărie.
„...Al dracului colonel... pe toată lumea o sîcîie aşa, dar încolo, băiat bun... Cum ajung la Corabia, trîntesc o telegramă Aureliei... Ce surpriză pe biata femeie.'... Ba nu, mai întîiu trebuie să întîlnesc pe Sbierea. Ce mutră acră pe el, cînd o afla! Şi mai ales cînd m-oi grăbi să-1 informez că el era preferatul." (Aci domnul căpitan nu se putu stăpîni să nu rîdă uşurel în fundul gîtlejului.)
— Dar, ori de ce te-ai îngălbenit aşa, Banciule ? Banciu nu-1 auzi. Domnul Naicu îl privi lung,
cu ochii crescuţi de-o neaşteptată mirare. Pe faţa neclintită a sergentului, coloarea frunzei de toamnă tîrzie părea că se aşterne tot mai întunecat. „Soarele trebuie să fie pricina!" încerca să explice acest bizar fenomen domnul căpitan. Dar cel de alături tresări deodată sub zgîlţîiala unui puternic fior.
Ochii domnului Naicu se zgîiră de-a binelea şi turul pantalonilor săi alunecă pe luciul băncei, cît se poate mai departe de sergentul vizitiu.
— Nu cumva eşti bolnav, Banciule?...
— Eu ? Ferit-a Dumnezeu, domnule căpitan! am stomac de piatră.
Pe bucuria de !a început a lui Naicu se lăsase însă un zăbranic. Ce-ar fi să te pomeneşti cu el deodată zguduit de crampe şi podidit de vărsături! Şi-1 închipui
numaidecît apucat de disperarea morţii, cuprinzîndu-1 în braţe şi gemînd milogeşte: „Scapă-mă, scapă-mă, domnule căpitan!...
Dar întoarse brusc resortul gîndului, impunînd 5 închipuirii să nu mai lase în încăperea ei decît pe doamna Naicu. Ce surpriză pe ea cînd va primi telegrama!... Şi domnul căpitan se puse cu toată în-dîrjirea să potrivească în minte chipul doamnei Naicu, fericită de surpriză. Totuş i s-a părut sau Banciu 10     s-a mai cutremurat o dată? Doamne, ce-ar fi...
— Mă Banciule, nu glumi şi spune sincer, băiete, ai ceva sau n-ai ?
— Ferit-a Sfîntul, domnule căpitan! Apoi, făcînd semnul crucii cu codelia biciuştii: Doamne fereşte si
15     apără să-mi mai intre şi asta în cap...
Şi pentru a goni ideea asta supărătoare, pe care domnul căpitan n-avea alt de lucru decît s-o înteţească cu întrebările lui de cobe, se puse din nou să chiuie:
— Di... hii... hiii, hi, hi... hi... hi... mînă, mă!... 20          Dar n-apucă să sfîrşească bine, că sări ars deodată,
cu ochii căscaţi de groază, cu răsuflarea scurtă, repede şi greoaie.
— Ţine frîiele, dom căpitan, că m-a tăiat...
Şi înainte ca Naicu să se dezmeticească, se aruncă 25     peste speteaza caprii în harabaua goală şi începu să se vaite, tăvălindu-se pe seîndurile jucăuşe.
■— Banciule, ce mi-ai făcut ? gemu domnul căpitan, cu  inima  sfîrticată,  abia  nimerind hăţurile care-i săltau la picioare. 30 —Sărăcuţ  de  maica  mea!  sărăcuţ... răspunse
sfîşietor sergentul.
— M-ai omorît, Banciule, m-ai emorît...
Lăsă frîu liber de tot cailor, croindu-le coapsele cu iuşca atît de furios, că goana se dezlănţui turbată. 35     Dar prin larma hcdorogelii, ţipetele sergentului continuau să-i străpungă timpanele cu aceiaş usturime: ■—Aolio! Cum mă frige, mămulică Doamne!... Frişca domnului căpitan se porni acum ca ploaia asupra cailor, cari se zvîrliră orbiţi de mînie în golul 40     zării, de-a dreptul peste cîmpuri, făcînd să sară harabaua de parcă ar fi luat-o în zbor.
263
Moartea ştia însă şi ea să zboare, şi goana aceasta dezmăţată n-o putea lăsa deloc în urmă. Crudă şi ameninţătoare, el o auzea necontenit în spate, frămîn-tînd fără milă şi zăbavă pe sărmanul Banciu. 5 — Nu te mai văd eu, măiculiţă, nu te mai văd eu,
măiculiţă...
Cînd va sfîrşi cu sergentul, va veni rîndul lui. Şi domnul căpitan întoarse cu grijă capul, ferindu-1 apoi îndată într-o parte, ca şi cînd ar fi şi văzut luciul
10 coasei fatale în scînteiala soarelui dogoritor. Dar năluca se stinse repede şi-n urmă-i, pe coasta repe-gioară pe care se lăsase, el văzu uimit, rostogolindu-se spre dînsul, în vijelia de praf ca într-un nor misterios, cele patruzeci de care, nesfîrşit şi sinistru convoi al
15 morţii.
— Aaa... oh... de ce m-ai lăsat tu, Doamne? porni iarăş urletul lui Banciu spre înălţimile scăldate în soare.
20 Cînd ajunse în inima tîrgului, domnul căpitan începu
să ia la rînd toate cafenelele, căutînd pe amicul Sbierea, care^ încă mai zăbovea în Corabia.
11 găsi strivit într-o îmbulzeală de gură-cască, urmărind cu faţa congestionată şi cu fruntea perlată
25     de sudoare, o importantă partidă de ghiulbahar.
— Se bate un bucureştean şi cu un grec de aici dat dracului! îl lămuri, plin de admiraţie, Sbierea.
Naicu se ridică în vîrful picioarelor; din cercul omenesc strîns coz în jurul mesei rotunde nu văzu
30 ieşind decît două perechi de mîini, ce alergau, se fereau, se ascundeau, apoi apăreau iarăş, fugărindu-se ca două perechi de brabeţi îndrăgostiţi. Deasupra tablelor, degetele se strîngeau şi se deschideau convulsiv, apucînd din fugă şi aruncînd cu mişcări experte de
35 zaraf lemnişoarele rotunde, ca pe nişte ruble de argint abia desfăcute din fişic.
Abia putu să-şi scoată prietenul din îmbulzeală. Se aşezară amîndoi la masă în colţul celălalt al cafenelii.
— Fac  cinste!  declară Naicu.
40 Şi  aşteptînd comenzile,  vorba îi luă domoală,
purtîndu-i prin oraşul unde-şi duseseră amîndoi viaţa
264
şi unde avea să se întoarcă acuma Naicu; purtîndu-i prin tabăra peste care sufla duhul groazei, unde Sbierea trebuia să se prezinte peste două-trei zile.
Pe urmă gîndurile li se înstăpîniră în cuget. Lui
5 Sbierea i se urî repede cu ele pe semne, căci chemă chelnerul şi ceru ziarele de dimineaţă. Dar Naicu îşi lăsă uşor-uşor capul spre umărul stîng sub povara lor dulce. Pe figura lui plină de un fel de duioşie rîză-toare, rareori trăsăturile se schimbau în acea înfă-
10 ţişare mocnită, pe care o ia cîmpul luminat, cînd un nouraş fugar se aşează între el şi soare.
Va să zică a scăpat de holeră! Domnului căpitan îi venea să chiuie de bucurie, cum chiuia Banciu pe cîmpiile Bulgariei. Ce s-o fi făcut cu el săracu ?
15 îşi aminti, scuturat de un puternic fior, şi se miră cum a avut tăria să mai ţină hăţurile în mînă, cînd Banciu, lovit de boală, s-a aruncat în fundul hara-balii. Dar omul pălit de spaimă parcă-şi mai dă seama ? Una şi bună ştia el atunci: să se vadă cît mai repede
20     pe mîna doctorilor.
îşi aminti apoi cînd Sbierea a venit mai întîi la spital să-1 vadă. L-a primit scîncind ca un copil.
— Dragă Sbierea, sunt pierdut! Să telegrafiezi tu Aureliei...
25 Hohotele de rîs ale acestuia, tari şi distanţate ca
nişte pocnete, îi răsunau şi acum în urechi.
— Ce tot trăncăneşti acolo ? în loc să zici bogdaproste că ai scăpat şi c-o să te duci la partea sedentară...
30 —Dragă Sbierea, a răspuns el atunci, poţi să te
bucuri după pofta inimii că ai să mă moşteneşti în curînd. Dacă nu m-a apucat pînă acum, n-avea grije, mult nu mai e...
— ... Ştii c-ar fi o idee? Şi vocea lui Sbierea plesnea 35     iarăş în hohote scurte ca o petardă în scîntei.
Apoi, devenind deodată serios:
— Ce dracu de eşti aşa fricos, măi Naicule ?
Cu vorba aceasta Sbierea ştia că închide la moment văicărelile sedentarului. 40 — Aici nu e vorba de frică, aici e vorba de holeră!
bîlbîise acesta, înghemuindu-se pleoştit pe un scaun.
265,
La plecare, Sbierea îi adresa totdeauna aceeaş întrebare de îmbărbătare:
— Ei, telegrafiez nevesti-ti că vii ?
Naicu sărea atunci speriat de pe scaun, cu ochii holbaţi de spaimă şi de rugăminte:
— Sbierea, să nu faci una ca asta. Te rog, Sbierea, pe prietenia noastră!
— Lasă, măi, să scriu femeii...
— Să ştii că dacă-i scrii, tu eşti ucigaşul meu. Cum telegrafiezi, cum m-apucă...
— Ei, cum aşa, mă ?
— De asta sunt sigur... Am băgat de seamă. Cum apuci să te bucuri dinainte...
— Hai atunci să-i scriu c-ai murit, că poate aşa nu te mai apucă...
Rămas singur în odaia goală, proaspăt văruită, a carantinei, gluma lui Sbierea îi răscolea ca o trîmbă de vîrt toate gîndurile negre. Şi-o închipuia primind telegrama cu vestea morţii; o vedea desfăcînd-o cu mîna tremurîndă, apoi dînd un ţipăt groaznic şi clă-tinîndu-se să cadă. Anton sărea atunci din bucătărie şi ea se prăbuşea în braţele lui de fier. Dar atingerea braţelor acestora o deşteaptă dintr-o dată, ea deschide ochii mari, mari, şi ochii aceştia nu mai au nimic din expresia groazei de adineauri. Ei privesc atît de dulce spre Anton, că gura de broască a lui se deschide mare, gata s-o înghită. Capetele lor se pleacă unul peste altul...
De la masa jucătorilor, unde mulţimea chibiţilor sporise aproape îndoit, se auzi deodată, în tăcerea generală şi-n tăcerea înfiorătoarelor gînduri care munceau pe domnul căpitan, răsunetul sonor al unei palme bine aplicate şi potrivite din plin. Acestui răsunet îi urmă aproape imediat un altul identic, ca un ecou, care fu înghiţit însă de tărăboiul drăcesc izbucnit pe dată. Grămada privitorilor păru un moment că fierbe într-un cazan. La mijloc mai ales era un zbucium fără seamăn, căci necontenit cercul din afară se lărgea şi revenea la loc, pentru a plesni apoi în nenumărate iocuri. Şi vociferările curgeau grindină:
— Nu lăsa pungaşul!
— Ba grecu e escroc !
— Unde mi-s banii ?
— Domnule... am pus doi poli... 5          — Asta-i hoţie...
Din scaunul lui, Sbierea ţîşnise ca dintr-un resort. Şi paşii îi porniră automat şi repezi spre valma tot mai aprinsă, aşa cum instantaneu gura porni să-i păcănească de la sine detunătoare:
10 —Bagă-i pumnu în gît... Care-i ăla?
Naicu privi un moment nedumerit straşnica încleştare. Sărise şi el în sus, dar cînd văzu că grupul s-a desfăcut în două tabere duşmane, printre care Sbierea păşea apăsat şi scrutător ca zeul Ares înainte
15 de luptă, întoarse capul plictisit, se înfundă iarăş în pluşul moale al canapelii şi întoarse privirea spre fereastra uriaşe, afară. Dar de pe urma încăierării în sîngele său rămăsese o vie agitaţie, care turbură de astă dată cu totul viziunile lui negre.
20 Domnului căpitan i se întîmplă acum un eveni-
ment cu totul neaşteptat: pentru întîia oară în viaţa lui îşi simţea sufletul. Pînă azi nu ştia de el decît din auzite, din rarele emoţii pe care le avusese în faţa superiorilor, din rarele certuri, din rarele temeri
25 instinctive de moarte sau de ziua de mîine, din unele clipe de spaimă prin care trecuse. Dar în toate aceste rînduri, el şi cu sufletul lui făcuseră una şi aceeaş persoană.
Acum însă simţi, în păreţii trupului, sufletul acesta 30 ca pe o fiinţă alta, care crescu deodată spăimîntătoare, şi-1 muşca cu dinţii, îl zgîria cu unghiile, voia parcă să-1 sfîşie într-o parte, da, da, acolo, în stînga capului, să-şi facă loc, să ţîşnească afară pentru a se distrăma ca fumul în libertatea cerului. 35 Cum nu s-a gîndit pînă acuma ? Care, care a fost
motivul ei să-1 oprească ? Că i-a fost frică în singurătatea casei din marginea oraşului ? Dar în toamna şi-n iarna trecută, cînd regimentul i-a fost mutat vremelnic tocmai în fundul Moldovei, cum de-a stat 40 doar cu Ion şase luni întregi ? Cum, răspunde, cum ? răspunde, cum? cerea socoteală, din clocotul sîngelui
267
răsculat pînă în cele mai profunde zăcăminte, sufletul domnului Naicu, frămîntîndu-1 fără milă, ca holera pe Banciu, în căruţă.
„Phii... auzi, domnule, ce canalie!... Şi cum făcea pe mironosiţa!..."
Sbierea, care se întorcea radios ca un învingător, îl întrebă:
— Ei, ai văzut cum i-am potolit ? Şi pe urmă, în şoaptă, la ureche: Amîndoi sunt pungaşi...
Naicu îl apucă de braţ şi ceru socoteala din picioare:
— Să mergem, Sbierea!
— Unde mergem ?
— Ia, aşa, haidem, te rog...
— Haide, telegrafiază nevesti-ti că...
— Aaa...
Spre profunda mirare a lui Sbierea, Naicu se aşeză iar pe canapea. Ochii i se luminaseră parcă de o licărire de mare inspiraţie, cum prietenul de atît amar de vreme, Sbierea, nu-şi amintea să-i mai fi văzut vreodată.
— Ce e cu tine, măi ?
— Sbierea, nu-mi spuneai tu să-i telegrafiez c-am murit ?
— Ei si ?
— Nimic! haid...
Şi aruncînd banii consumaţiei pe masă, domnul Naicu o luă înainte.
— Ce-i, mă, unde te duci ? Ce ţi-e ?
Pînă la poştă, lui Sbierea i se păru că amicul Naicu bate rău de tot cîmpii. Cînd acolo ticlui pe pupitrul de scris telegrama către nevastă-sa, crezu chiar că a înnebunit de tot. Căci vîrful condeiului, pe care domnul căpitan îl mînuia înfrigurat, ca sub ameninţarea holerii, lăsă aceste urme curioase:
„Căpitanul Naicu încetat din viaţă, astăzi 25 iulie, făcîndu-şi datoria în mijlocul holericilor din compania sa".
Şi dedesubt semnătura: „Sbierea".
— Dar eşti nebun de legat, Naicule! Ce e cu tine ? Rupe hîrtia, nu te las s-o dai! Te rog, şterge iscălitura...
— Sst, făcu domnul Naicu cu aceeaş lumină profetică în figură. Ssst! Păcăleala!... Ştii... pe care o coc
eu de mult nevesti-mi... de trei ani... Ţi-am povestit eu ţie odată...
Cînd ieşiră pe poarta oficiului, Naicu se opri surprins, parcă dinaintea unei cunoştinţe neaşteptate. 5 îi apăruse închipuirea caraghioasă a soldatului Anton. Atît de schimonosit era năsucul acela cît un neg pe dovleacul de cap şi atît de respingătoare namila greoaie de trup, că domnului căpitan îi fu ruşine de pripeala lui.
10 — Ei, haidem acum, ce mai stai ? îl îndemnă plic-
tisit Sbierea.
Naicu încă mai cumpăni o clipă dacă să oprească sau nu telegrama. Pe urmă mustăţile lungi şi blonde i se zburliră ca două păsăruici prinse de ploaie şi, dede-
15 subtul nasului cocoşat, rîsul său porni scurt şi triumfător ca o trîmbiţare de cocoş:
— Mă, ce mai mistificare! Nici dracu n-a mai pc-menit una la fel... Acuma e trei după-amiază. Peste un ceas, mult două, ea o primeşte. La cinci am por-
20 nit-o şi eu. Iar la trei noaptea, Sbierea, înţelegi, pfff, va vedea o vedenie în carne şi-n oase. Sbierea! auzi tu? strigoiul bărbatului ei! hahahaha... spune, Sbierea?... dacă aşa păcăleală a mai trecut prin capul cuiva? la toţi... ha, ha... da la toţi... hohoho... de
25 la regiment să le-o povesteşti... ha, ha, ha... Cea mai straşnică farsă pe care am făcut-o vreodată...
îi
Cînd doamna Naicu primi telegrama, la început nu i-a venit să creadă. A rămas cu sufletul golit, apoi
30 a început să tremure şi faţa i s-a îngălbenit deodată. Degetele lipsite de orice putere au scăpat alba scrisoare a morţii, care pluti fluturînd veselă spre pămînt. Picioarele i se îndoiau; dacă n-ar fi fost soldatul s-o susţină, aşa ca în teribila închipuire a domnului că-
35     pitan, s-ar fi prăbuşit pe pavajul colţuros din curte.
De atunci n-a mai ştiut nimic de sine. Nici n-a văzut rînjetul lacom al ordonanţei, cînd a cuprins-o în braţe şi a purtat-o pînă în casă, aşezînd-o pe pat.
269
Nici n-a văzut pofta desfrînată cu care i-a desfăcut bluza, lăsînd-o în cămaşa decoltată; nici n-a simţit arsura buzelor lui unsuroase atingînd umărul ei. Căzuse în cea mai adîncă nesimţire. 5 De la şase seara, cînd a primit vestea, şi pînă după
miezul nopţii, a rămas ca ruptă de viaţă. Soldatul, care venea din cînd în cînd s-o vadă, ar fi putut crede că a murit de-a binelea, dacă umflarea înceată a pieptului nu ar fi dovedit zvîcnirea necurmată a vieţei.
10 Atunci a început să-i pîngărească trupul cu ochirile
lui poftitoare. Mai ales ridicarea ritmică a sinilor îi rătăcea mintea. Părul despletit, lung, castaniu, se risipise în valuri încîlcite pe albul cearceafurilor, fusta subţire desemna aţîţător conturul rotund al pulpelor
15     şi şoldurile pline.
A privit-o mult timp aşa; apoi, într-un tîrziu, a tresărit la o mişcare bruscă a corpului înţepenit. Atunci s-a strecurat pe nesimţite afară.
Ea a deschis ochii mari, căprii, oprindu-i mirată
20 în împletitura de zugrăveli aurii a tavanului. Pe urmă s-a mirat şi mai mult văzîndu-se trîntită în pat, singură ; şi-a adus aminte pe dată amarnica veste. A înfundat capul în perne şi a început să plîngă înăbuşit.
Afară, o lumină slabă licărea în odăiţa soldatului. 25     Anton urmărea cu degetul şirurile depeşii, silabisind greoi. Cînd sfîrşi, rînjetul de broască îi tăie din nou figura în două.
— Care va să zică, acum e acum! bolborosi el. De ce n-am avea şi noi dreptul adică... 30 Dar vorba nu avu tăria să urce pînă-n culme suişul
pe care se avîntase gîndul.
însă ideea, care i se deschisese acolo, în minte, îl făcu fără voie să izbucnească într-o hohotire năstruşnică de rîs. Ferestrele zornăiră speriate parcă de 35 zgomotul acesta teribil, ieşit din pieptul lui herculean. Şi-n puterea nopţii, în curtea lungă şi pustie, hohotul acesta înfiora liniştea deplină cu izbucnirea lui, ca un răget de dihanie în singurătăţi.
Ea-1 auzi de-acolo, de sus, din odaie. Suna atît de 40     nepotrivit cu starea ei sufletească, încît i se păru
270
deodată straniu şi înfricoşător.  Suspinele încetară. Inima începu să-şi iuţească bătăile; un fior o zgudui din creştet de-a lungul trupului. Simţi plutind în jurul ei un duh de ameninţare. 5 Acum domnea o tăcere apăsătoare în odaie. Flacăra
lămpii pîlpîia trist şi bîzîitul ei monoton se ştergea uşor, confundat cu liniştea de moarte.
O scutură un tremur. Aştepta cu înfiorare hohotul să se repete. Şi numai tîrziu, prinse să se liniştească. i0     Atunci tristeţea o cuprinse în mrejile dulcei sale amărăciuni.
întîi gîndul i se acăţă dc o întîmplare uitată din copilărie, pe care nici acum n-o înţelegea lămurit. Dar amintirile aruncate aşa de departe se întoarseră
15 grămadă şi se văzu în preajma războiului, ascultînd povestirile domnului căpitan despre măcelurile din Kir-kilise şi Adrianopol.
Domnului căpitan Naicu îi plăcea mult s-o vadă îngrozită de isprăvile războinice băsmuite seara cu o
20 crudă plăcere, adăugind toate floricelele stilului oratoric-patriotic, unicul din care-şi încherbase educaţia şi viaţa sa ostăşească.
Dorea războiul cu înverşunare la un pahar de vin după masă; ba chiar după mai multe pahare se înfuria
25 rău contra celor ce nu „ne trimet mai repede să facem pace în Balcani".
Dar, ca şi odinioară cînd era vorba de părerile lui de ateu, ea nu aproba deloc astfel de dorinţi. Ideea că ar putea muri curînd o deznădăjduia cu atît mai mult
30 cu cît discursurile lui războinice i se păreau adevărate cobiri, iar încăpăţînata lor. repetare, un semn sigur că nu va scăpa, ca unul ce-şi doreşte moartea cu atîta îndărătnicie. Gîndul acesta o neliniştea într-una, o făcea să închidă ochii noaptea tîrziu de tot şi o trezea
35     totdeauna cu cîteva ceasuri înainte de faptul zilei, în dimineţile acelea, spre mirarea lui, Naicu o găsea ţinîndu-1 încleştat în braţe, tocmai pe ea, atît de pudică în intimitatea vieţii lor de căsnicie. Atunci veniră zilele mobilizării.
40 Cînd clopotele bisericilor anunţară războiul, ea
avu cîteva dezlănţuiri de plîns.   încetul cu încetul
271
numai, se potoli. Observase că şi el e cam uluit de război, cu tot eroismul de care dăduse dovadă înainte, cînd luau vinul după masă. Ba de la un timp, domnul căpitan bătea chiar bine de tot în retragere. 5 —Nu de altceva, frate, dar nu vezi?... holera
asta păcătoasă! Aşa însemnează să mori ca un adevărat erou pe cîmpul de onoare? Trebuie să lupţi, i-auzi! cu vibroni şi cu tulumbe! Mă rog, te duce la moarte, ca vita la tăiere... Şi ce moarte, domnule!... 10    ce moarte!! Unde e eroismul ?
Din clipa aceea se sili să nu mai izbucnească în faţa lui. Se străduia din greu să nu pară întristată, îl încuraja, îl copleşea cu o samă de drăgostenii femeieşti, mai deseori copilăreşti, căci, cu toţi anii ei maturi, 15 era departe de a fi o femeie. Uneori se prefăcea chiar veselă. Ba, cînd îi schimbase soldaţii, îl sărutase cu un adevărat avînt de bucurie.
Şi nu fusese prefăcut avîntul acela! Căci puţin îi păsa de va rămîne cu Ion sau cu Anton. Dar chiar 20     în dimineaţa aceea o bătrîna slăbănoagă, cu faţa de ceară şi zbîrcită ca stafida, cu nasul încovoiat în jos şi cu bărbia încovoiată în sus, un curat chip de vrăjitoare, se tîrîse pînă-n curtea domnului căpitan, spri-jindu-şi corpul tremurînd de un toiag. îi spusese că 25     e mama lui Anton, că n-are decît un copil, că-n război o să moară şi acela, şi că o roagă să înduplece pe domnul căpitan să-i lase feciorul în ţară, vistavoi în curte. Dar cînd văzuse că Aurelia nu-i răspunde, preocupată de propria ei durere, începuse să plîngă, să se zvîrco-30    lească, s-o ţintească ameninţătoare cu ochii  ei de vrăjitoare.
Căzuse în genunchi, făcînd mătănii pînă-n pămînt, blestemînd pe cei cari îi vor lua flăcăul şi ameninţînd cu acatiste pe la mănăstiri, în urma cărora duşmanii
35 copilului şi cei ce nu vor să-i dea o mînă de ajutor aveau să îndure ispăşiri groaznice. Şi vocea ei uscată şi scîrţîietoare zugrăvea atît de înfiorător şi cu atîta amănunţime pedepsele lui Dumnezeu şi ale iadului abătute peste omorîtorii lui Anton şi peste cei cari-1
40 duc la moarte, că doamna Naicu, speriată de izbucnirea aceasta de bocete şi de blesteme, hotărî să nu
272
se lase pentru nimic în lume pînă nu-şi va îndupleca bărbatul să schimbe soldaţii. întreaga ei copilărie petrecută în fumul de tămîie, alături de mătuşe-sa stariţa, îi aducea o grămadă de pilde, care de care
5 mai înfricoşate, de unde se dovedea vădit ca ziua puterea de neînlăturat a teribilelor acatiste.
De bună seamă ea nu povesti domnului căpitan nimic din cele întîmplate; era sigură că dînsul avea să rîdă de temerile ei copilăreşti şi va da în brînci,
10 afară pe poartă, pe bătrîna. însă cînd el primi în sfîrşit să-i schimbe, în urma altor argumente, născocite de dînsa în locul celor adevărate, nu se putuse stăpîni să nu-i sară de gît, fericită că aşa, fără ca el să ştie, îl ferise de la o primejdie pe cît de înfrico-
15     şătoare, pe atît de sigură.
Plecarea fusese tristă. Ca să-1 încurajeze, se silise să pară mîngîietoare, curagioasă, veselă. După ce se depărtase însă în trapul calului spre cazarmă, cînd dispăru cu totul în praful drumului, fusese cuprinsă
20 de aceeaş sfîrşeală ca şi astăzi la primirea telegramei şi nu avusese tăria să meargă la ieşirea din oraş a regimentului, pe la podul de peste Olt.
De atunci vremea o petrecuse urmărind cu inima strînsă coloanele gazetelor în care erau trecuţi cei
25 morţi.
îndoi numărul rugăciunilor cu tîlc înţelese numai de dînsa — cheie a vieţei cu care o înzestrase în mare mister mătuşe-sa stariţa — şi reîncepu cu şi mai mare ardoare să cerceteze cu măsuţa ei văpsită în negru
30 şi fără cuie, viitorul acesta neliniştitor ce uneori i se părea că se deschide dinainte-i ca un abis năprasnic, ascuns sub pajişti smălţuite şi momitoare, în care piciorul înaintează fără grijă.
în toată această vreme, Anton părea că-şi face
35 serviciul cu vrednică şi supusă credinţă. Se învîrtea. în jurul ei liniştit şi greoi, muncind totdeauna fără să scoată un cuvînt, ca un animal credincios.
Se bizuia mult pe dînsul. în singurătatea aceea, corpul lui de taur şi ideea că el o veghează cu recu-
40 noştinţă erau chezăşii puternice că n-avea a se teme de nimic.
Iar zilele treceau astfel monotone şi pustii, pînă ce vestea groaznică îi căzu în mîini...
Bună parte din trecut i se perinda acum prin minte. Apoi, cînd nu mai avu ce să-şi reamintească, viitorul îi apăru deodată nesigur, şters, gol...
Să se întoarcă la mătuşe-sa?... ^ în închipuire prinse să i se zugrăvească chilia de mănăstire, cu lăzi lungi, ascunse în velinţe moi, drept scaune şi paturi, iar pe pereţi, cu scoarţe multicolore, în care un sfînt Gheorghe de arnici strălucitor ucidea un balaur la fel, sau o barză ciugulea rîme din rîu. Printre ele, de asemenea, icoane vesele de metal, sau mohorîte, afumate şi nedescifrabile, din lemn sfînt, adus de la Sfîntu Munte. Dar, Maica Minodora, zgîrcită din şale şi cu umerii obrajilor ascuţiţi, nu mai avea s-o ducă mult...
Şi Aurelia se vedea chitind scoarţele moi în lăzi şi aşezînd deasupra oalele smălţuite 'de pe poliţe şi tava cea mare, de argint, şi cuţitele cu mîner de os dăltuit de pe mese şi filigenele scumpe şi toate celelalte lucruri ale bunicii. Şi se vedea cu lăzile închise, în căruţe mici de munte, luînd-o pe un drum lung, întortocheat şi numai praf, un drum ce parcă tot ocoleşte şi nu mai ajunge niciodată într-un loc anume. Dar care e locul acela ? Drumul întortocheat s-a întors de la sine, iar căluţii cu urechile blegi trag înapoi căruţele mici, cu lăzi mari cît nişte coşciuge de popi groşi, spre aceeaş poartă boltită pe care o părăsiseră cu puţin înainte. Şi maica Aurelia se întrezăreşte în costumul negru, privind prin ferestruica chilioarei cum ani după ani se scurg trişti, pustii, greoi...
în odăiţa lui, Anton privea cu ochii tulburi nestatornicia flăcărei mohorîte a feştilei. Lumina se desprindea cercuri-cercuri din sîmburele fără astîmpăr al focului de luminare, încununîndu-i capul într-o aureolă mobilă şi sîngerie. Zadarnic însă se proiecta pe vagile proeminenţe ale figurei primitive; zadarnic părea că se mistuie sub straşina stufoasă a sprîncenelor aspre: era cu neputinţă să răzbată prin pielea de ciubotă ca să fecundeze vreun gînd în creierul opac. Stereotip,
memoria reproducea doar dialogul acela dintre el şi Ion, cînd venise să-1 schimbe:
— Mă băiatule, să nu faci ca mine, că tot ca mine o pati...
5 —-.?
— ... te goneşte şi pe tine repede, repede...
— Ce să nu fac, frate-meu ?
— De ce crezi tu, bă, că cucoana ţine morţiş să rămîi în locu-mi?
10 —He, he...  tu să trăieşti, băiete...  păi mămuca
e meşteşugăreasă mare... păi cînd ţi-o face ea de... lasă, nu mai şti şi tu...
— Prost eşti, mă...  tot ca mine, frati-meu... Şi-n necazul lui fără margini, că era luat în război,
15 tocmai el care se obişnuise atît cu ideea rămînerei în ţară, Ion începuse să-i înşire vrute şi nevrute, înţelese, şi neînţelese, strecurîndu-i în cap cu ocoluri din ce în ce mai puţin largi, pe care în şiretenia lui ţărănească le socotea foarte trebuincioase pentru o mai zdravănă convin-
20 gere, ideea că, fără doar şi poate, cocoana ţine să rămînă c-o ordonanţă tînără, voinică şi mai cu seamă îndrăzneaţă, nu cu un moloman, cum s-a arătat el să fie şi cum îi părea rău acum c-a fost.
— Crezi tu, bă, că la cocoane d-ăştia cu pielea 25     subţire şi cu vopsea pe ochi nu le trage inima mai
bine la un flăcăiandru, colo voinic, de ţară, decît la un moşuleţ hodorogel? Păi, tu ştii, bă, povestea cu ciobanii şi cu nevasta arindaşuhril Ia ascultă colea...
30 Anton a ascultat poveştile celuilalt, lăsîndu-se în
voie furat de tîlcurile viclenei anecdote. Dar gîndul ascuns nu i-1 pricepu Anton. Căci Ion, ştiindu-1 cel mai nătărău din companie, gîndea aşa, să-1 împingă la vreo nătîngic boacănă, care să-i grăbească reîn-
35 toarcerea.
Cine l-ar fi crezut pe bleg, spunînd la judecată că el l-a îndemnat ?
Rămas singur, mormanul de carne la început şovăi. Dar făptura stăpînei, atît de plăpîndă pentru dîn-
40 sul, se aprindea ca o flacără tot mai vie, umplîndu-i tot ce putea fi imaginaţie în capul enorm.
275
Luarea-aminte pe care Aurelia i-o arăta, grija de nu-ijipseşte ceva, glasul prietenos în întrebări, în porunci, în vorbele de toate zilele, sfîrşiră a-1 lumina pe deplin. Avea dreptate Ion. Unde s-a mai văzut atîta 5     duh de blîndeţe la o căpităneasă ?
„E tinereţea, Anton, flăcăule, care cată tot tinereţe!..."
Odată năluca aceasta căşunată, nimic n-o mai putea dezrădăcina; căci în strimta încăpere a creierului nu
10 mai era loc şi pentru vreun alt gînd precumpănitor. Totuşi nimic n-ar fi putut să-1 hotărască a fi mai îndrăzneţ şi cu altceva decît cu ochii rotiţi spre dînsa mai mult pe furiş. El ştia una şi bună: femeia, cînd i s-a făcut de dragoste, cade de la sine, ca poama. Şi aştepta,
15 în cea mai deplină siguranţă, coacerea deplină a fructului.
„He, cînd i-o veni năbădăile... mă strigă ea singură..."
în seara asta însă boldul poftei păru să-i dea ghes 20     mai cu îndrăzneală ca de obicei. Dar o adiere poltronă de înţelepciune, la urmă de tot, îl sfătui încă să nu se pripească. El o ascultă rînjind: „Acum trebuie lăsată să-1 jelească niţel, creştineşte..."
25 ... Dar dacă n-o fi murit, şi Sbierea s-o fi grăbit
să-i vestească sfîrşitul, fiindcă boala îi păruse prea grozavă pentru ca doctorilor să le mai rămînă vreo nădejde? Atunci Dumnezeu i-1 va lăsa, căci credinţa i-e atît de limpede, încît îi poţi vedea tăria ca lespe-
30 dea de piatră printr-un rîu de munte. întocmai ca la Avraam, mîntuirea va veni la urmă. Se poate chiar ca zorii zilei de mîine să-i aducă lumina vestei celei adevărate, că totul n-a fost decît halucinaţie, căreia Dumnezeu, în marea lui bunătate, a dat-o' pradă în
35     noaptea aceea, pentru o mare încercare a sufletului
şi a credinţei. Doamna Naicu întoarse uşor capul la | măsuţa de noapte şi mîna ei se îndreptă tremurînd ; spre hîrtia mototolită acolo. O desfăcu cu încetineala degetelor ei slabe: Ce-ar fi! Ce-ar fi, dacă slovele ar
276
fi dispărut dintr-însa! Dumnezeule, ce minuni nu împlineşti tu în nestrămutata ta bunătate!
Ea desfăcu hîrtia şi literele dispăruseră într-adevăr. Erau numai nişte socoteli cu creionul. Dar minunea 5 trăi numai un moment, numaidecît apoi îşi aminti că socotelile le făcuse chiar ea de dimineaţă pe hîrtia aceasta de caiet, care nu aducea nimic cu o telegramă. Totuş, unde putea fi telegrama? De ce nu e lîngă ea pe pernă, pe aşternut sau pe jos? 10 Se ridică într-un braţ şi privi cu luare-aminte în
jurul patului, pipăi pe sub plapomă, pe sub dînsa, în groapa pe care trupu-i o făcuse în salteaua moale. Dar nimic, nici o telegramă! E doar mosorul cel alb, cu care se jucase pisica, iar dincolo o cîrpă, o batistă. 15 Doamne! dacă ar fi astfel! Dacă a fost numai o încercare a nepătrunsului! Al cui era doar rîsul acela aşa de puternic, în noapte, pe care l-a auzit îndată după deşteptarea ei? Nu-1 cunoştea al nimănui dintre cei dimprejuru-i. Aşa de puternic nici Anton nu putea să 20    rîdă; şi el nu rîdea niciodată...
Doamna Naicu clătină capul cu tristeţe. Era prea obişnuită cu astfel de aţipeli ale cugetului în plină ziuă şi-n plin lucru gospodăresc, ca să nu se teamă că tot ceea ce-i trecea acum prin gînd nu era decît 25     tot deşarte năluciri.
Şi se lăsă totuş dusă de ele, fiindcă îi rămîneau singura mîngîiere.
O, dacă ar fi fost un război de adevărat, cu gloanţe şi cu obuze, cel puţin l-ar fi adus rănit! Cu ce iuţeală 30     ar sări din pat, ar trezi soldatul, l-ar trimite în oraş după medicamente ! Şi se vedea grăbită în jurul patului, dîndu-i primele îngrijiri ca o soră.
Sau dacă e mort — şi cînd mosorul ghidului se opri aci, îşi simţi sufletul inundat de o intensă lumină, 35 ca şi cînd tavanul ar fi crăpat în două şi prin poarta deschisă a cerului ar fi văzut tronul dumnezeiesc — dacă e mort, de ce nu vine sufletul lui s-o scape din aceste nelinişti, ca în cărţile cu minuni şi taine, cu care umpluse podul ? 40 „Hai, vino si tu, e atît de bine aici unde sunt
eu!..."
Şi atunci durerea ei, pe care o simţea tare ca o piatră ascunsă în dosul acestor gînduri, s-ar muia deodată, s-ar topi ca ceara unei luminări. în sînge i-ar alerga numai flacăra veselă a bucuriei, căci sfîntul duh 5 i-ar arăta ca şi lui Pavel, călătorind spre Damasc, minunea adevărului etern şi singur adevărat. însă nu s-ar grăbi să urmeze de îndată pe domnul căpitan; ar mai zăbovi cîteva zile pentru a lăsa timp şi bietei ţarine de trup să se dea bucuriei pentru zdrobitoarea 10 bucurie a sufletului. Ce uimitoare şi totală schimbare, din jalea cea mai cruntă, la bucuria cea mai sfîşietoarc !
De ce nu vine sufletul lui?
Şi-1 închipui mai întîi ceva abstract, o suflare uşoară
15 adiind prin cameră, o formă străvezie, înfiripîndu-se alături de dînsa, şoptindu-i cuvinte dulci şi armonioase ca o muzică, sau cu tîlc adînc, cum răspund spiritele de obicei prin masa cu paharul mişcător. Pe urmă şi-1 imagină din ce în ce mai concret, aşa cum era el
20 cînd trăia, chiar în uniformă, însă fără viaţă, palid, cu ochii ficşi, goi de expresie, sticloşi. Icoana aceasta o înspăimîntă.
Vroi s-o alunge, dar gîndul nu-i dădu acum pace. Desigur, avea să-i apară ca pe patul morţii, asemenea
25 unuia care se stinge de holeră. Cu ochii în fundul capului, ca două găuri negre, cu obrajii scofîlciţi, cu buzele supte, cu pîntecele scobit, cu picioare lungi şi aduse, cu degetele închircite. #
Se cutremură. Din nou îi răsună în minte hohotirea
30 puternică dc adineaori. I se părea că vede pe bărba-tu-său alăturea, un holeric muribund, rîzînd sălbatic, privind-o dezmăţat, gata s-o apuce cu mîinile lui ca nişte gheare. Şi la fiecare mişcare a vedeniei ca auzea trosnituri seci dc oase.
35 Simţi trupul muiat în sudoare fierbinte şi în sudoare
îngheţată. în locul luminii dumnezeieşti, senzaţia pustiului o înecă cu totul. Rămăsese încremenită pe marginea patului, strînsă ghem, temîndu-se să facă cea mai mică mişcare, cu ochii ţintiţi într-un gol al odăii
40 în care părea că stăruie încă vedenia înspăimîntătoare a holcricului.
278
■ Pe urmă o idee mîntuitoare o întări. îşi aduse
| aminte de Anton soldatul. Nu era singură! Vlăjganul
acela uriaş o va apăra de toate iazmele iadului. I-a | făcut atîta bine! Şi-n gîndu-i văzu uriaşul cu pumnii
5 pietroşi sărindu-i în ajutor. Dar o întrista de tot imagina ce i se năzări atunci: pe Anton alungind umbra bărbatului.
— Doamne, ce prostii! vroi să zică tare — dar abia se auzi printre buze — ca să alunge vălmăşagul haotic
l       io     şi deznădăjduit de gînduri. Doamne! Dar oricum va fi să-i apară bărbatul, nu va striga după ajutor, nu-1 1 va izgoni.
I Numai să vie umbra aceea... şi ea va găsi destul
I curaj ca să întîmpine minunea, adevărul...
I       15 —Dar Anton o fi dormind?
1 Se gîndi să se ridice din pat,  să privească pe fe-
I reastră. De va fi lumină, îl va chema să se culce sus,
1 în antreu. Vroi să se ridice; distanţa de la pat la fereas-
i tră i se păru însă o veşnicie şi renunţă.
! 20 Prinse totuşi de veste că lampa începuse să pîlpîie. *j Se isprăvea gazul. Gîndul că ar putea rămîne pe întu-
; neric întrecu toate spaimele de pînă acum.
Trebuia să cheme ordonanţa. Se sprijini în coate pe perini. Şi ochii îi căutară fereastra. 25 Rămase înmărmurită. Acolo, în dosul geamului, lu-
mina palidă, ce răsfrîngea lampa pe stinse, mîngîia un cap aproape şters în negură, un cap gălbejit ca de mort. Avu doar timpul să-i vadă o gură uriaşă, rîzînd cu toţi dinţii, şi doi ochi atît de lucitori, că parcă rî-30     deau şi dînşii. încolo nu mai putu să vadă nimic.
Căzu pe perini cu ochii măriţi de groază, ţinîndu-şi suflarea. Flacăra lămpii pîlpîia rar şi apăsat, avea din cînd în cînd tresăriri grăbite, împroşcări subite de lu-• mină, apoi slăbea iarăş necontenit, făcînd pe nesim-
i       35     ţite loc întunericului.
I Din gîtlejul ei scăpă de-abia auzit, aproape near-
Ş ticulat, slab ca şi lumina ce se stingea pe îndelete,
ceva, un cuvînt, un nume:
— Anton ...
i       40 Apoi, ca şi cînd ar fi prins curaj numai la pomenirea
acestui nume, nevoia de a striga o cuprinse deodată.
279
i
Şi începu să urle, întîi puternic, apoi, obosind, din ce în ce mai slab.
— Anton! Anton... Anton...
Pe urmă îşi vîrî capul în aşternut, ca şi cînd ar fi 5 vrut să se ascunză... Zgomotul inimii, pornită într-o bătaie deznădăjduită, fără frîu, trecînd prin puful pernelor, îi venea la ureche puternic, uriaş, ca larma unui mai care bătea surd din adîncul pămîntului. în ropotul acela, abia putu să distingă scîrţîind uşor uşa 10 antreului, paşi înăbuşiţi, apoi uşa camerii. Cineva intrase, în urmă nu mai auzi nimic. Secundele treceau ca anii. Atunci începu să urle din nou:
— Anton, ajutor! Anton! Strigătele răsunau prelungi, horcăite.
15 —Anton, Anton...
Drept răspuns două mîini puternice o apucară de umeri, o întoarse cu faţa în sus. Ea închisese ochii şi acum strîngea tot mai tare pleoapele, apăsîndu-le una într-alta, parcă ar fi vrut să le contopească. Şi
20     glasul îi horcăia înainte, fără înţeles, ca un gramofon neoprit.
— A... ttt... n...
Atunci simţi deodată pe gură un sărut rece, acru, lung, neisprăvit. Strînse buzele şi repetă doar în fun-25     dul gîtlejului numele acela care nu se auzea de astă dată decît ca un gemăt stins, de animal ucis.
O mînă puternică zvîrli plapoma de pe dînsa numaidecît. Apoi corpul îi fu strîns, strivit aproape de alt corp, uriaş, tare, aspru şi încleştat ca un trup de 30 tuci. Abia acum înţelese că nu un duh se abătuse asupră-i. Şi prinsă de un curaj neaşteptat, avu puterea să strige încă o dată, cu o năvală de disperare, numele ordonanţei, deschizînd pleoapele.
Alături de dînsa, Anton, cu buzele aduse într-un 35     rînjet lacom şi îndobitocit, cu ochii sticlind de nebunie, cu liniile'obrazului încordate de spasmul biruitor al faptei care trebuia în sfîrşit să se împlinească, o strîngea cu furie, înfiorat de poftă, gîfîind.
îl văzu într-o singură deschidere de pleoape, aple-40     cat deasupra ei, cu dinţii laţi şi cu părul tuns scurt, începînd jos de tot, pe fruntea îngustă de un deget.
280
Buzele groase şi lipicioase se tîrîră pe pielea fină ca o atingere de melc, braţele musculoase aveau puteri de minghinea; răsuflarea încinsă o pălea în obraz ca o dogoare.
5 Avu un gest de surpriză, apoi de dezgust şi îndrăzni
o clipă să reziste. Dar omul era prea zdravăn şi, în strînsoarea lui, împotrivirea se topi cu un ţipăt slab, neputincios, scîrbită, goală de sufletul prăbuşit deodată într-o adîncime necunosctuă, într-o beznă fără 10 fund.
III
îndată ce convoiul de care ajunse în curtea cazărmei, domnul căpitan scoase ceasul:
— Fă lumină, Năstrapă !
15 Un chibrit pîrîi pe cutie şi o luminiţă plăpîndă
pîlpîi suflată din toate părţile de iazmele întunerecului profund, umed şi ploios.
— Două jumătate fix. La cîte ţi-am spus că ajungem ?
20 — La două jumătate, să trăiţi!
— Este ?
— Este!
— E, păi vezi ? Aşa ştiu eu să conduc marşurile! şi pentru asta, vezi tu, tocmai pe mine s-au găsit să
25 mă dea la partea sedentară. Zi ţară românească şi taci!
Trîntind un bobîrnac în cozorocul chipiului, domnul căpitan sări de pe capră şi porni să numere căruţele, dînd semnalul de adunare tuturor cărăuşilor. Cînd fură
30 toţi în juru-i, domnul Naicu se simţi dator să spuie cîteva glume, la care gradaţii rîseră neobişnuit de zgomotos. Apoi, rupînd rîndurile, îi porni pe' fugă la culcare şi-o luă agale, fericit peste fire, spre gardurile din dosul cazărmei. De-acolo o potecuţă îl scotea de-a
35 dreptul la poarta cimitirului nou, mai făcea pe urmă la stînga — nici cinci minute de drum — şi gata, „cuibul dragostei noastre", cum îi plăcea să spună adesea Aureliei, cînd vorbeau despre căsuţa lor.
El trecu pe lîngă sentinela de la poarta din fund, care-1 primi cu întrebări aspre şi scurte, şi-şi aminti steaua răzleaţă de pe cerul bulgăresc, ce-i umpluse tot sufletul de dorul vieţii de acasă. Aşa că, după ce
5 dădu parola, domnul căpitan tot mai găsi pentru soldatul încotoşmănat în şubă două glume în taşca sa cu pozne şi o ţigare în tabacheră. Pe urmă se lăsă dus de cărăruia şerpuitoare la vale, în adîncul oceanului de întunerec, a cărui răcoare burniţoasă îl înfrigura
10 de plăcere, amintindu-i aşternutul cald şi moale ce-1 aştepta la cîţiva paşi.
Cuibul dragostei domnului Naicu era răzleţit cu vreo cîteva zeci de metri de ultima casă a oraşului — o potcovărie pitică — şi mic, ca orice cuib. Aşezat în
15 fundul curţii, n-avea decît trei camere: la dreapta, dormitorul,' la stînga, salonaşul, la mijloc, sufrageria, cum îi ziceau în timpul celor două mese, căci restul zilei lua denumirea de antreu. Cum intrai pe poartă, în dreapta curţii înnălbea în noapte magherniţa cu
20 bucătăria şi odăiţa soldatului; în stînga, se ridica parcă în coate scheletul legat cobză în fire de viţă sălbatecă al unui soi de pavilion.
De cum ajunse în dreptul gardului de stacheţi, pe Naicu îl miră cele două dreptunghii de lumină ne-
25 hotărîtă, pe care le zugrăvea spălăcit în noapte ferestrele odăii de dormit. Ai fi zis reflexul lunei, dacă noaptea n-ar fi fost mai întunecată decît chiar iadul, aşa cum i l-a descris odată doamna Naicu, după o carte cu litere chirilice şi cu coperte albastre înstelate
30 cu aur. Şi domnul căpitan nu-şi mai putea ţine rîsul, gîndind ce mai drac o să apară din iadul acesta la fereastra Aureliei.
„Or că ceteşte pînă la ora asta, or a luat obiceiul să se culce cu lampa micşorată!"
35 Se apropie de magherniţa soldatului, bătu uşor în-
tr-un ochi de geam, chemîndu-1 pe nume, cu glasul scăzut.
— Antoane, băi Antoane! m', n-auzi?
Desfăcu uşa şi intră înăuntru. Bîjbîi spre pat, tîr-40     şind picioarele ca să-1 deştepte.
— Drepţi, măgarule!
282
Dar cînd văzu că patul e gol se supără:
— A plecat după dragoste, lua-l-ar mama dracului. Las' că vorbim noi mîine, boier Antoane!
Bănuiala cea urîtă, pe care, decînd dăduse telegrama 5 şi pînă acum domnul căpitan o alungase cu atîta convingere şi dezgust, îi păru acum cu desăvîrşire absurdă. Era un aer atît de stricat în odăiţa vistavoiului, că rîse din inimă de această stupidă bănuială.
Descinse sabia uşor, ieşi apoi în vîrful picioarelor 10 şi rîsul îl podidi iarăşi, gîndindu-se că şi pentru Anton, ca şi pentru toţi din oraş cari i-au aflat moartea de la poştă, el nu e nimic mai mult, nici mai puţin decît im strigoi, un veritabil strigoi. Mai ales întîlnin'du-1 aşa în noapte, cine nu şi-ar face cruce şi n-ar stupi dinain-15     te-i: „Piei, drace! ?"
Aci însă veselia i se mai ogoi puţin, socotind că unora dintr-înşii, bunăoară unei brute ca Anton, le-ar putea trece prin minte să se apere cu reteveiul, ba — mai ştii ? — chiar cu vreo armă de foc, de astfel de
20 apariţii imateriale. Crezu deci nimerit să reducă de tot partea întîi a programului de păcăleli pe care-1 potrivise pe drum şi se apropie cu mişcări îngrijite de fereastra din stînga.
Se ridică în vîrful picioarelor şi privi doar cu un
25 singur ochi, ca să-şi descopere cît mai puţin figura. Din colţul stîng al geamului, nu se vedea decît o parte a patului mare, pentru două persoane, partea în care ea doarme de obicei. La început nu putu să observe nimic, dar unul din cele din urmă spasmuri ale lămpii
30 muribunde îi arătă tocmai ce vroia să vadă. Chiar în margine de tot, în cămaşă, cu plapoma aproape căzută, ea se ridica încet într-un braţ, privind cu ochi mari, mari, îngroziţi, ceva în stînga patului, unde deocamdată Naicu nu putea să vadă nimic.
35 „Ce-o mai fi şi asta!"... gîndi domnul căpitan aş-
teptînd o nouă izbucnire a lămpii... „Nu cumva i se fac arătările...  să ştii c-am nimerit-o..."
Cînd lampa se umplu iarăş de lumină, Naicu era cu ochiul la pîndă; Aurelia scotea un picior din aşter^
40     nut. Căpitanul se piti repede şi aşteptă.
— Oare m-o fi văzut ?...
După cîteva minute bătu în colţul tereştrii uşor şi rar: una, două, trei. Repetă apoi ciocăniturile de trei ori, prăpădindu-se de rîs. 5 „Ce-o fi pe inima ei, sărăcuţa! Mare păcălici eşti,
măi Naicule!"
Un mieunat apropiat de pisică făcu pe fantomă să-şi întoarcă speriată capul. Putinţa venirei neaşteptate a lui Anton îi aminti din nou că trebuie să sfîr-10     şească repede.
Se agăţă de cerceveaua ferestrei şi-şi propti picioarele în ieşitura de jos a zidului, căutînd cu vîrful cizmelor o bază solidă, ca să fie cît mai nemişcat. Pentru a-şi da o înfăţişare cu totul mormîntală, găsi nimerit să 15 depărteze buzele una de alta, lăsînd vizibile cele două şiruri de dinţi.
— Ce-o să rîdă Sbierea!
Şi-şi fixă ochii, pe cari se silea să-i ţie cît mai nemişcaţi, asupra soţiei sale.
20 De astă dată putea să cuprindă cu privirea tot
patul. Nu observă însă nimic distinct, căci lampa era acum liniştită. Dar obişnuindu-se pe încetul cu semiobscuritatea dinăuntru, desluşi cele două corpuri întinse unul lîngă altul; cu greu se puteau recunoaşte
25     în amănunt, în negura crescîndă.
Nevastă-sa, tot aşa de dezvelită, cu cămaşa sfîşiată, aproape goală, privea atît de îngrozită spre fereastră, că ochii îi păreau două găuri de hîrcă; de bună seamă îl văzuse.
30 Şi-alături, într-o rînă, cu faţa sprea ea, un bărbat
spătos, enorm, pe care nu-i fu greu să-1 ghicească. Anton, hidos în umbra tot mai deplină dinăuntru, dormea adînc şi horcăiturile lui lugubre se înţelegeau din con-vulsiunile largi şi încete ale pieptului.
35 Domnul căpitan îi privea năuc; în uimirea lui, bu-
zele îi rămăseseră dezlipite şi dinţii rînjeau fioros în noapte; era cu mult mai straniu decît voise să pară. Lampa, care acum răspîndea fîşii bizare de lumină prin despărţiturile maşinii, mai licări o dată, ca şi cînd
40 ar fi zîmbit văzînd mutra celui înşelat, apoi se stinse coperind cu valuri de negură nelegiuirea dinăuntru.
284
Domnul Naicu n-a sărit din locul unde era; mai degrabă a căzut. Acum se luminase deplin.
Furia îl năpădi deodată ca un torent brusc. Să-1 înşele c-o ordonanţă ? Nemaiauzit! Şi primul gînd îi 5 fu la revolver. Se învîrti pe loc în tocuri şi-o luă în trap vijelios spre magherniţa din faţă... Dimensiunile pronunţate ale pîntecului său nu-1 lăsau însă să fugă cum ar fi dorit; oricît întindea piciorul, săriturile ră-mîneau tot scurte şi ştiftorii cizmelor băteau caldărîmul
10 în aceeaşi cadenţă repede şi îndesată. Dar cînd fu la cîţiva paşi numai de uşa bucătăriei îşi aminti că lăsase numai sabia şi chipiul acolo, iar tocul revolverului, agăţat de-o curea trecută pe subt epolet, nu putea fi decît obiectul acela dureros ce-1 tot lovea în şold de
15     cînd se pusese pe fugă.
Atunci, fără se să oprească, făcu o curbă largă, pe care avîntul luat în goană o întinse chiar pe lîngă portiţa de la drum şi, revenind cu faţa spre casă, continuă să alerge în acelaş buiestru mărunt, potolind cu
20 o mînă năbădăioasa agitare a tocului de revolver şi cu alta silindu-se să scoată din el arma răzbunătoare, sistem „Steier", cu opt focuri.
întîmplător, însă, aproape de scară, poticni şi se prăbuşi lat pe brînci. Arma îi sări din mînă şi căzu
25 atît de apropiată de ochiul drept, că, cu tot întunericul, văzu gura ţevii îndreptată ameninţător spre dînsul. Un moment ochiul omului şi gura armei se priviră fix, în tăcere. Ochiul mărit, înspăimîntat, bulbucat de groază, rostogolindu-se nervos în orbită în aşteptarea
30 înfrigurată a clipei teribile; gura mică de oţel, nepăsă-toare, nemişcată, mută, parcă ironică în muţenia ei. Un moment, cît o veşnicie, de slăbiciune, de totală lipsă de voinţă; un moment în care domnul căpitan, cu tot pericolul apropiat şi decisiv, nu putu să facă
35 nici cea mai mică mişcare, ca şi cînd pămîntul de care se lipise îi supsese brusc orice energie. Dar momentul acela trecu, şi mai trecu unul, şi încă altele, şi gura ţevii rămase liniştită, căci piedica era pusă.
Cînd îşi aminti de acest lucru, văzu cu uimire că
40 acum putea să-şi mişte în voie şi mîna şi piciorul, cu toată durerea ascuţită ce-i creştea în genunchi, de par-
că i-o scurgea cineva acolo printr-o tulumbă. Se sculă făcîndu-şi cruce şi înjurînd printre dinţi. Cînd vroi să ridice arma, durerea fu atît de crîncenă, că şovăi şi se aşeză gemînd pe cimentul primei trepte, întinzînd 5 cu multă greutate piciorul de cvincvagenar, din care parcă tot sîngele şi toată măduva se scurseseră în genunchi, unde ardeau cu flăcări chinuitoare.
Spaima prin care trecuse, durerea crîncenă şi furia care se întorsese în sufletu-i cu şi mai mari puteri
10 clocoteau ca apa fiartă în capu-i, apăsînd cu atîta putere în ţeasta ţuguiată, de-o simţea ridicîndu-se ca un capac de oală. Şi-n aburul vînzolelei în care i se zbăteau creierii trecu ca o scînteie zguduitoare ideea că ea, în timpul acesta, ar fi putut trezi pe Anton şi
15 că el poate îl pîndeşte acum de după uşa antreului, gata să-1 atace pe la spate.
Domnul căpitan se simţi nevoit deci să se tîrască din nou pînă la revolverul rămas în ţărînă şi să revină la locul de odihnă, nabuşindu-şi cu eroism de martir
20 ucigătoarele dureri. De astă dată se aşeză în aşa fel pe scară, ca piciorul îndurerat să fie întins cît era de lung pe cimentul rece şi înviorător al treptei, iar pieptul şi faţa să fie uşor îndreptate spre uşa de unde ar fi putut ţîşni inamicul neprevăzut. Cu toate că revol-
25 verul se contura solid în pumnul strîns, domnul căpitan nu se simţea deloc la îndemînă. Dacă primul glonţ îl scapă pe bandit, ce se face el cu piciorul zdrobit ? Drace, cine l-a pus să se repeadă aşa, ca dezmeticul ? Lucrurile astea se fac pe îndelete şi cu plan, ca
30 la război. Ce folos dacă dobori inamicul şi cazi şi tu ? Dar poate nemernica n-a sculat pe bandit. Sau dacă l-a trezit, măgarul a convins-o că a fost doar o părere a ei şi-a potolit-o. „Dă-le, Doamne, gîndul ăl bun! Ţine-i, Doamne, pîn' mi se alină piciorul!..."
35 Domnul căpitan uitase că era ateu şi făgădui lui
Dumnezeu cu jurămînt că n-are să-i omoare nici el, dacă-i dă viaţa. Şi pentru a dovedi acest lucru celui către care se întorceau acum gîndurile lui, îşi demonstra singur, izbutind să se convingă uşor: întîi, că
40 mai sunt pe lumea aceasta tribunale, procurori, comisari de poliţie, care sunt gata oricînd să-şi ia asupra
286
lor sarcina de răzbunători ai onoarei ultragiate, aşa că el tot nu rămîne în pagubă; în al doilea rînd, că nu e exclus, nemernicii dinăuntru să se fi pus în defensivă, gata să respingă, pe moarte sau viaţă, orice
5 atac din afară. „Or ca să-ţi expui viaţa pentru o ordonanţă şi pentru o femeie care se dă unei ordonanţe, înţelegi, Naicule, că nu-i de demnitatea ta..."
Nu mai rămîne îndoială, aşa va face! Uite, piciorul a început să se potolească. Cum se va linişti de tot,
io cum va porni la procuror, să-i arate decăderea femeii acesteia, noroiul murdar în care se bălăcărea cu complicele ei şi-apoi s-o alunge cu dispreţ în noapte ca pe-o netrebnică. Să se ducă la ţară, la Anton... şi mîine, poimîine, cînd s-o sătura de ea, s-o alunge şi
15 bruta... „şi să te vedem, madam Naicu, atunci, cum mai dai cu spiritu..."
Dar aproape imediat, un alt şir de idei îi lipi din nou de cimentul treptei piciorul care începuse să se agite; căci îi veni numaidecît în minte scandalul, şoap-
20 tele lumii, multiplele poveşti scornite în asemenea împrejurări, hohotirea imensă a întregului oraş. Un ofiţer şi-a prins nevasta cu vistavoiul şi drept pedeapsă... s-a dus să-şi deştepte prietenii, să-i aducă martori pentru divorţ. Un ofiţer!
25 Şi-i veni în minte mutra contractată a lui Sbierea,
gata să izbucnească într-o explozie de veselie:
„Da-i trăseşi o farsă, măi Naicule, de nu s-o mai gîndi în viaţa ei la vedenii! Păi, de ce n-ai tras, iubitule ? doar aveai revolver. Toţi te-ar fi aprobat, dacă-i
30 curăţai. I-auzi! Pe cînd tu-ţi periclitezi viaţa în ţări străine pentru patrie, ea te înşală cu propria ta ordonanţă, c-o deşcă idioată, cu un tîmpit, o scîrbă, pe care puteai s-o baţi de cincizeci, de-o sută, de şaizeci de mii de ori pe zi, fără să-ţi ceară nimeni socoteală!
35 Un imbecil, un scelerat... un... un... un... o... un incult (exclamă, în sfîrşit, nemaigăsind alte invective)... Şi unde mai pui că erai în dreptul tău... legea nu-ţi făcea nimic... Halal căpitan!... M-ai făcut de rîs; nu-mi trebuie prieteni ca tine, eşti nedemn de-un
40     adevărat militar."
Şi-1 văzu batjocorind vechea lor prietenie în faţa camarazilor, istorisind cu izbucniri de rîs, în hazul general, povestea cu farsa cea grozavă, la care se gîn-dise trei ani de zile. Şi-odată cu veselia lui Sbierea, 5 domnul căpitan mai auzi şi hohotele ascultătorilor, ale tuturor acestor ofiţeri bătrîni şi tineri, oh, mai ales ale acestor secături de ofiţeri tineri, care-şi băteau joc totdeauna de farsele dumnealui; nu se sfiau să-1 ia peste picior, ori de cîte ori făcea vreo stîngăcie la cîmp,
10 la şcoala de regiment, şi şopteau pretutindeni că e un moş-teacă şi c-o să putrezească tot căpitan.
Dar ce-1 făcu să salte numaidecît de pe scara de piatră, uitînd şi dureri şi tot, fu de fapt vocea piţigăiată a lui Scăişteanu, a nesfîrşitului ăluia de maior
15     cu care avusese o gravă neînţelegere pe vremuri.
„V-am spus eu de atunci. E un laş! De ce n-a îndrăznit să mă provoace la duel, doar îl insultasem. V-am spus: e militar şi nu îndrăzneşte să tragă un foc de armă. E un fricos!"
20 Fricos! El fricos ? Asta nu! Nu se bătuse în duel
pentru că era împotriva unor astfel de mascarale. Dar avea să dovedească acum lui Scăişteanu că era un mincinos. Avea să dea un exemplu să meargă pomina. Doar nimeni nu s-a mişcat în camera nelegiuiţilor, deşi
25 a trecut atîta timp; cu siguranţă, nemernicii n-au habar de ce-i aşteaptă. Iar durerea din picior a trecut! Domnul căpitan o simte cum se depărtează din genunchiul înflăcărat, ducînd cu ea şuvoaie de furnici ce se răspîndesc de la gleznă pînă la şold. De bună
30     seamă dorm duşi!
Domnul căpitan vedea acum numai sînge dinaintea ochilor, o băltoacă mare de sînge şi-n mijlocul ei două corpuri lipsite de viaţă, ciuruite de gloanţe. Vedea sînge şi nu se înspăimînta deloc. Mai mult
35 chiar, forţa închipuirea ca tabloul să fie şi mai sinistru. i
Hotărît, grav şi neînduplecat, fără să mai dea răgaz o clipă gîndului, se ridică, potrivind şi mai bine revolverul în scobitura pumnului. Băgă atunci de seamă
40     că piedica rămăsese tot pusă.
288
„Doamne, da ce ţi-e, Naicule ? se mustră. Te-ai prostit de tot. Zi, dacă ife-ataca găliganul, mă curăţa cu revolver cu tot..."
Ţăcănitul metalic al limbei mici de oţel îl preveni 5 că trebuie de acum să umble cu multă luare-aminte. Urcă deci scara cu grijă şi se bucură că nu şovăie deloc. Uşa antreului era neîncuiată; o crăpă uşor, fără zgomot, cît s-ar strecura prin deschizătură. Dar nu pătrunse pînă ce urechea încordată peste fire nu-1 asigură 10     că nu e nimeni în dosul ei.
Stătu o clipă în loc, ca să se orienteze în bezna adîncă dinăuntru. O luă apoi binişor spre dreapta, ţinîndu-şi suflarea. Dar în bîjbîiala de orb doborî fără voie un scaun greu de pluş. Bufnitura şi vuietul 15 prelung şi jalnic al mobilei căzute îl sperie şi-1 dădu doi paşi înapoi. îşi ciuli urechile; dinăuntru se auzi ceva ca o mişcare grăbită, întretăiată de cîteva scîrţieturi ale patului şi înăbuşită îndată. Pe urmă nimic. El mai aşteptă totuş cîtva şi zgomotele venite din dormitor 20 parcă-1 domiriră de-un lucru, mărindu-i curajul... „Prima condiţie, să-ţi dai seama de poziţie şi să ştii unde-i inamicul..."
„Dar dacă s-or fi deşteptat tocmai acum?" Şi pe urmă, ca şi cînd şi-ar fi răspuns la propria 25     întrebare:  „Tocmai! De ce m-oi fi codind atîta? Repede, Naicule, acum e acum... pînă nu se pregătesc."
Ajunse la uşă ca împins de-o voinţă străină, pe care nu şi-o cunoştea. Cînd puse însă mîna pe clanţă, avîntul zbură tot aşa de repede precum venise. Dacă 30 bestia o fi luat obiceiul să doarmă cu toporul sub căpă-tîi şi acum îl aşteaptă în dosul uşii, gata să pocnească orice cap şi să reteze orice mînă s-ar strecura prin deschizătură ? înfiorat, parcă ars de minerul lucitor de alamă, domnul căpitan trase brusc mîna şi se dădu 35     înapoi:
„Ce era să fac ?"
Ezitarea aceasta îl supără însă îndată. „Asta e pură copilărie, Naicule. Caraghioslîc. Hai! înainte!"
40 însă nu făcu nici un pas, căci un mare gînd îl opri
la timp.
„N-ar fi mai bine pe fereastră? Aah... perfect! Cum nu te-ai gin..."
Se-ntoarse în loc şi făcu iarăş plin de hotărîre un pas: 5 „Nu!"
Ca o lumină vie, neaşteptată, îi veniră în minte revolverele celelalte, pe care le lăsase la plecare atîr-nate pe panoplia din dormitor... Să ştii că mişeii le-au cumpărat cartuşe... Şi imediat îşi înfăţişă pe cei doi 10 complici, unul la fereastră, altul la uşă, cu armele întinse, cu degetele pe trăgaci.
„S-au pregătit ei, canaliile, pentru orice întîmplare neaşteptată... Au prevăzut ei totul, nici nu se poate altfel... Hm... Ce e de făcut?... în orice caz, pe uşă 15 sunt mai ferit... hm... mare comedie... La urma urmei, îmi fac datoria de soţ şi militar. Deschid puţin, trag şi plec. în furie, omul nu ştie unde trage.
Ah, deşiratul de Scăişteanu, cu rîsul lui de berbec! De înţeles să aibe ceva cu Naicu, dar ce-i făcuseră lui 20     ăşti doi oameni, de ţinea cu orice preţ să fie omorîţi ?
A  tras brambura şi-a fugit: un glonţ a nimerit prin tavan. N-a stat nici să vadă de i-a nimerit ori ba. Şi cînd s-a întors cu autorităţile, ordonanţa dormea liniştită în bucătărie, cocoana făcea pe adormita, 25     speriată din somn în odaie la ea!"
înţelese că trebuie să facă o mişcare disperată, hotărîtoare, fie ce-o fi. S-o sfîrşească la un fel. Or îi răpune ca pe nişte sceleraţi, cum meritau, or... or...
Nu îndrăzni să cugete mai departe. 30 „De, domnule, scăpai eu de la război bine, frumos...
Hm... Cine dracu m-a pus să viu tocmai noaptea?..."
Şi cu revolverul într-o mînă, cu cealaltă întinsă spre clanţă, el sta tot mai nedecis dinaintea uşei de nepătruns. Tot felul de presupuneri, de noi hotărîri, de 35     concluzii, de noi procedeuri se încrucişau încăpui lui, se învălmăşeau ca vînturile într-o casă pustie.
Cea mai de seamă preocupare era să se convingă că acei dinăuntru dorm duşi, că nevastă-sa l-a socotit drept o simplă închipuire, că, văzînd că nu mai apare, 40     a adormit din nou, că acum în urmă patul n-a făcut zgomot decît fiindcă s-a mişcat în somn.
290
Curînd însă firul gîndului se schimbă repede; îşi închipuia pe Anton profitînd de nehotărîrea lui, sărind fereastra, atacîndu-1 pe la spate. într-un rînd chiar îi simţi răsuflarea adiindu-i ceafa şi-1 bănui în urmă-i 5 cu toporul ridicat, gata să-i crape ţeasta. Nici n-a ştiut cum s-a întors pe loc, nici n-a ştiut cum şi-a potolit degetul, să nu scape un foc spre uşa cealaltă, pe unde intrase.
Alteori i se părea că aude şoapte dincolo, în dormi-10     tor. Trăgea cu urechea la gura cheii, vroia să surprindă vreo nouă mişcare a patului, o sforăitură, un semn cît de slab.
Dar nimic nu venea dinăuntru şi nimicul acela, liniştea aceea de moarte i se părea nefirească, voită,
15     îl făcea să tremure, îi îndoia genunchii.
Ce n-ar fi dat să se sfîrşească totul într-un minut, într-o clipă, să se trezească deodată la celălalt liman al faptei, al neprevăzutului prin care trebuia cu orice preţ să treacă. Şi se vedea acolo, pe limanul acela
20 îndepărtat cît o veşnicie; uşurat, liniştit, fericit. Şi limanul îi surîdea atrăgător, îi lumina şi mai mult grozăvia prăpăstiei dintre dînşii, îl chema la el pe deasupra abisului negru, îi picura iarăşi în clocotul dinăuntru ideea renunţării.
25 Dar  peste   toate   frămîntările    ameţitoare de
simţiminte, vocea de berbec a lui Scăişteanu domina totul, se lămurea din ce în ce mai piţigăiată, stîrnea un întreg hohot de rîs, hohotul uriaş al tuturor ofiţerilor dintr-un  regiment,   îl făcea să  întindă tot mai
30 mult mîna tremurătoare spre minerul lucitor de alamă, care rîdea necontenit în noaptea ce parcă se spărsese, nesuferit, ca un ofiţer tînăr ...
în cele din urmă îl încleşta în degetele parcă de paralitic şi se sili să-1 apese. Izbuti chiar. îl apăsa însă
35 încet, aşa de încet, ca sub puterea unei voinţe străine şi minerul îi juca uşor în mînă şi ceda tot mai mult împins de forţa aceasta nesigură de hipnotic.
Dar cînd vîrful lui sfîrşi de descris întregul sfert de arc, pentru ca uşa să poată fi deschisă—uşa rămase nemişcată.
40 Căci acum domnul căpitan o trăgea spre el cu o înverşunare aşa de grozavă, că pumnul în care ţinea clanţa
se făcuse tot aşa de tare ca metalul ce-1 ţinea într-însul. Şi secundele treceau iar greoaie şi domnul căpitan era tot la marginea prăpastiei şi prăpastia era tot aşa de mută şi de înfiorătoare în mutismul ei. 5 „Dar dacă uşa e încuiată ?" se luminează deodată
domnul căpitan. El ar putea, desigur, foarte uşor să vadă dacă e încuiată sau ba, dintr-un singur brînci numai. însă tocmai pentru că-şi dădea seama cît de uşor ar fi fost să se convingă de adevăr, o trăgea şi
10 mai vîrtos spre dînsul. Pentru că, mă rog... dacă uşa e încuiată, atunci totul e de prisos. Şi e iremediabil pierdut. Ca să-i deştepte tot el, poruncindu-le să deschidă şi dîndu-le astfel tot timpul să se înarmeze, asta e treabă de gelos prost, nu de militar... „Dacă e
15 vorba pe-aşa... mai bine... ah!!!... da... da... da... cum dracu nu m-am gîn..."
Lucru foarte uşor, foarte simplu şi foarte raţional. Ia uite, domnule, cît timp pierdut degeaba!... Se întoarce bine, frumos, la cazarmă ... buun ... scoală
20     soldatul cu bagajele... buun...
„Mă Stane, mă, cum dracu vin gardurile astea din dosul cazărmei, că de două ceasuri mă-ncurc prin ele şi nu ştiu să ies..." or: „am nevoie de bagaje", or... în sfîrşit, găseşte el pînă la cazarmă... „Bun...
25     Hai cu mine, Stane, ia bagajele... Buun..."
Se face că rămîne puţin pe drum şi-1 îndeamnă s-o ia înainte, după ce-1 învaţă să-i strige din curte pînă-i scoate afară...
„...bagă de seamă, el doarme sus în antreu, tu să
30 strigi de-afară şi să baţi tare în uşa antreului... da să nu pui mîna pe clanţă, pînă nu vine... pînă nu se deşteaptă să-ţi deschidă, că te-a luat mama dracului... îmi strici uşa, măgarule, că voi nu ştiţi să umblaţi..." în sfîrşit, îl mai dăscăleşte el pe drum... „Bun... Acum
35     toate-s bune..."
„Nici Sbierea, nici Scăişteanu, nici nimeni nu va şti ce s-a petrecut în noaptea asta. Şi acum nu mai e nevoie de nici un tămbălău. Căci, mă rog, afară de tăm-bălău ce-ar mai ieşi din afacerea asta? Uşa e încuiată
40 cu siguranţă, spun eu! Nu se poate, domnule, doi amanţi să nu se închidă pe dinăuntru! Va să zică,
292
dacă încep să fac scandal, le dau viaţa cu propria mea mînă... doi contra unu... şi chiar de n-ar fi uşa încuiată acelaş lucru!
Un vălmăşag, gloanţe, trase de pomană, mahalaua 5     sculată... rîs de lume..."
în timpul acestui raţionament vîrful minerului de alamă pornise să se ridice tot aşa de uşor precum se lăsase.
„Dar dacă ei m-au văzut ?"
10 Vîrful minerului se opri.
„Aş, ea crede c-am fost vedenie! Altfel ieşeau ei, făceau ei ceva... mistreţul sărea pe fereastră... Şi scaunul cînd a căzut... de ce n-au ieşit atunci? Poate cred c-a fost altcineva sau dracu ştie...   La urma urmei,
15 rîzi tu de mine, boier Antoane... da să vedem cine-o rîde la urmă. Eu tot vă prind. Dacă nu azi, mîine, dacă nu mîine, poimîine... Am... Dar chiar în noaptea asta îţi găsesc eu vreun nod. Şi-o să-ţi trag o bătaie... o bătaie... mamă Doamne."
20 Vîrful minerului, care nu făcea nici o mişcare, pînă
ce domnul căpitan nu calcula totul pînă la ultimul amănunt, s-a întors uşor în poziţia firească. Şi cu toată siguranţa-i că uşa e încuiată, nu i-a dat drumul pînă ce n-a simţit că druguşorul mobil a pătruns complect
25     în gropiţa lui. Atunci a început să se îndepărteze încet, metodic, de-a-nderetelea... „Cît mai pe nesimţite..."
Dar în retragerea aceasta nu se poate mai strategică, domnul căpitan constată cu surpriză că mobilierul 30 antreului se distinge cît se poate de clar în negura de astă dată cu totul trăsvită...
„Hait! m-a apucat ziua..."
Şi dacă în antreul acesta neluminat se poate vedea astfel, dincolo, în camera de culcare cu două ferestre 35     mari spre curte, cu două spre cîmp şi cu transperan-tele ridicate,   trebuie să se distingă totul perfect.
„Afară, la fereastră, în curte..." aude domnul căpitan răsunînd cu putere în conştiinţa sa comanda de atac. A răsunat atît de puternic, încît a tresărit sin-40     gur, părîndu-i-se că vine de undeva de alături sau de afară... Nu, nu; e vocea conştiinţei domnului căpitan,
i
care nu se dă bătută şi cere răzbunare... „încet, încet, căpitane... nu grăbi! O singură, o mică, o cît de mică privire din colţul geamului... un singur ochi fugar... Doamne, Dumnezeul-Dumnezeilor mei... de-ar dormi, 5 Doamne... doar să-i văd în pat pe-amîndoi strînşi ca nişte porumbei... nu-ţi cer mai mult, Sfinte tare..."
Afară lumina albastră-spălăcită a unei dis-de-dimi-neţe noroase şi umede de vară izvora din ea însăşi ca un început de lume. Era ceva atît de turbure într-însa, 10 că domnul căpitan se simţea la fel de turburat, infinitul îl privea parcă printr-un ochi nehotărît şi fioros de beţiv.
„Doamne... Dumnezeule..."
Tîrşindu-şi spatele lipit de părete, domnul căpitan 15 se lăsă, treaptă cu treaptă, spre colţul ferestrei apropiate. Sîngele îi aleargă vîrtej în tot corpul şi inima i se zguduie în piept să se rupă, dreapta i-e una cu revolverul şi vinele umflate ale capului dovedesc cea mai hotărîtă hotărîre. Iar buzele rostesc cu atîta stă-20 ruinţă numele lui Dumnezeu, de parcă ar fi ale doamnei Naicu rugîndu-se pentru dînsul:
„Isuse Cristoase... Sfîntă Născătoare de Dumnezeu !"
Ea-şi dădea seama de tot ce se petrecea în juru-i,
25 vroia să facă o mişcare cît de mică, oricare ar fi fost aceea; vroia să strige, să blesteme, să plîngă, să facă în sfîrşit ceva, un lucru pe care-1 avea încă nelămurit în minte, dar pe care cineva ascuns într-însa îi spunea că trebuie să-1 facă.
30 O ruşine fără margini îi dogorea obrajii, o scîrbă
adîncă, nesfîrşită, nimicitoare, îi pustia simţirea, îi îneca gîndul, îi poruncea să reacţioneze şi nu-i arăta cum. Timp îndelungat ea nu putu să facă nimic: stătea nemişcată, căci muşchii îi refuzau orice ascultare
35 şi corpul i-era încercuit în legături nevăzute de plumb. Şi ea era îngrozită de lipsa asta de mişcare, ca un muribund în semiconştienţa agoniei.
Dar pe Anton nu-1 miră liniştea ei; căci ce putea alt să creadă, decît c-a biruit-o cu sălbăticia tinereţii
40 sale. Izbînda îi picurase licărirea ei tainică în ochiul de şoarec. El înţelegea doar că — oricum — cucoana se
294
sfieşte să-şi arate mulţumirea şi, cum alte mîngîieri nu-i mai puteau trece prin cap, socoti cel mai nimerit s-o lase deocamdată :n pace.
Se retrăsese în partea cealaltă a patului şi, ameţit 5 de fericirea primitivă a animalului satisfăcut, adormise repede. Stătea alături de dînsa doborît ca un bou trăsnit şi respiraţia-i greoaie făcea un zgomot dezgustător prin gura larg deschisă.
Desigur, numai horcăiturile acestea lugubre şi 10 caraghioase, suflînd pe mii de tonuri, putură s-o trezească din nemişcare; zgomotul lor enervant, de trîm-biţă spartă, îi zgîria urechile, îi ucidea simţirea. Erau atît de oribile, atît de jicnitoare, că i se păreau o continuare a violenţei de adineaori; atît de dezgustă-15     toare, că o murdăreau înainte, o înăbuşeau, o ameţeau.
Simţea nevoia aerului curat, a răcoarei de afară. Vroia să fugă în noapte, să se lase plesnită de vîntul întremător, biciuită de ploaia curăţitoare.
Se ridică uşor într-un cot privind cu teamă şi ură 20 pe omul de alături. I-era frică să n-o simtă, să nu-1 deştepte. I se părea un demon crud sub puterea căruia căzuse, spionîndu-i  mişcările  sub  masca somnului.
Şi se ridica, ţintindu-1 tot mai încordată, tot mai îngrozită, aşteptînd dintr-o clipă într-alta o mişcare a 25 lui, a mîinii lungi şi musculoase, a labei lătăreţe, pe care o şi vedea desfăcînd greoaie degetele colţurate şi solide.
Continua să se ridice totuş, încurajată de nemişcarea lui; piciorul se întindea tot mai mult şi degetele 30     atingeau podeaua.
Dar atunci cineva ciocăni în geam; o dată, de două ori, de trei ori. Trei cicocănituri rare şi încete, nespus de încete. întîia parcă nici n-o auzise, se îndoia chiar dacă a fost în adevăr; a doua însă şi a treia mai ales 35 au fost atît de clare, cu toată încetineala lor, că nu mai putea fi vorba de nici o înşelare.
Doamna Naicu s-a uitat cu teamă la geam; rămăsese pe jumătate ridicată şi piciorul continua să stea întins spre covor. Nu putea fi decît o pasăre; o pa-40     săre alungată de burniţă şi vînt, care s-a adăpostit pe prichiciul ferestrei. Ce alt putea să fie? Şi îşi încorda
295.
L
10
15
20
25
30
35
40
296
privirile să surprindă în negură capul şi ciocul pasării rătăcite. Dar pasărea a ciocănit iarăşi, una, două, trei, şi ciocul şi capul ei nu s-au văzut deloc.
Şi-a întors atunci numaidecît ochii spre omul de alături. Se aştepta să-1 vadă rîzînd răutăcios şi cu înţeles, în somnul lui prefăcut. Dar omul acela dormea adînc şi răsuflarea lui profundă ca şi faţa lui liniştită arătau cea mai deplină nesimţire.
Dar bătăile se repetară iarăşi şi ea simţi un fior de-a lungul corpului. Era într-adevăr cineva acolo? Dar cine putea fi? şi noaptea aceea neagră! Nicicînd ferestrele nu cuprinseseră un negru mai vîrtos în cadrele lor! Nu, la fereastră nu era nimic altceva decît noaptea cea grozavă, care o oprea. Era sufletul ei slab, care şovăia în faţa beznei de nepătruns, vechea teamă de întuneric născocind piedeci închipuite, ca s-o ţintuiască aci, în patul josniciei. Niciodată nu va putea să înfrunte bezna aceea! înţelese lămurit acest lucru şi acum, mai mult decît oricînd, îşi văzu sufletul atît de fricos, atît de neputincios, atît de mic în slăbiciunea lui laşă, că se îngrozi şi de dînsa. Era nevoită atunci să rămînă aci, lîngă omul acesta, să sufere zgomotul tot mai aspru, tot mai răguşit, al somnului său, s-o surprindă alături deşteptarea lui, la care abia îndrăznea să gîn-dească ! Şi privirea aceea neagră, posomorită, de criminal, a celor două ferestre despre curte, fixînd-o pe sub sprîncenele căzute ale draperiilor! Ea vroi atunci să tragă aşternutul căzut, singurul adăpost ce-i rămăsese, să se acopere, toată, să se ascundă, să se înăbuşe acolo, să plîngă într-una, amarnic, fără sfîrşit.
Dar în mişcarea aceasta, ochii ei întîlniră din nou fereastra. Şi rămase iarăş pe jumătate ridicată, cu mîna întinsă în gol, cu faţa crispată de cutele groazei nemărginite. Acolo, la geam, un om, o umbră, o vedenie!
O vedenie! Lampa îi arătă aceasta lămurit înainte de a se stinge definitiv. într-o sforţare neobişnuită, supremă, de om care-şi dă duhul, lampa îi desluşi o figură vagă de spirit, asemănătoare cu a celui mort de curînd. Duhul lui bărbatu-său! Rîdea aşa cum rîdea în viaţă şi totuş cum rîdeau şi desemnurile acelea stranii, care reprezentau moartea în cărţile ei.
10
15
20
25
30
35
40
Recăzu pe perină, zdrobită, sfîrşită, moale. Alături, Anton bîigui două vorbe în somn, forţate, greoaie, fără tîlc. Apoi se înecă şi horcăiturile încetară deodată.
Ea nu auzi însă nimic, căci urechile îi vîjîiau şi în vîjîitul haotic nu distingea decît un tropăit mărunt, cadenţat, îndepărtîndu-se tot mai mult; ea-1 asculta îndepărtîndu-se şi creşterea îndepărtărei lui o uşura,
0 liniştea; dar ropotul începu să crească din nou şi ea-1 simţi apropiindu-se necontenit, măsurat, repede, înfricoşător. Apoi încetă brusc.
Pe urmă nimicul, tăcerea, o tăc£re înfiorătoare. Căci acum nu mai auzea nimic decît vîrtejul timpanelor ei, nu auzea decît însăş tăcerea aceea de moarte, bîzîind necurmat şi monoton în pavilionul urechilor.
Mult timp, cu sufletul reţinut, ea ascultă îngrijată şoaptele de descurajare ale tăcerii aceleia; ele erau atît de variate, atît de bizare, scormoneau în creierul ei plăsmuiri atît de fantastice, atît de înspăimîntă-toare, că o cutremurau, îi aduceau sufletul la buze..
1 se părea că în tăcerea aceasta se urzeşte ceva ascuns, ceva care o va pierde. Şi fără voie, gîndul îi zbura acum la omul de alături ca la un refugiu; dar ea voia. să îndepărteze acest gînd supărător, care o durea ca o-rană şi care apărea totuşi, necontenit, ori de cîte ori jocul închipuirilor bolnăvicioase lua proporţii de temut.
în cele din urmă, gîndul acesta uşurător, ideea că Anton e alături rămase. Ea nu mai avu puterea s-o alunge, căci din nou porniră să vie din antreu zvonuri nelămurite, nesigure, de zgomot, ca ecourile vagi ale unor rumori nespus de îndepărtate. Apoi deodată un zgomot asurzitor, nemaipomenit de asurzitor, un zgomot de scaun în cădere, prelungit de vibrarea plîngă-toare de coarde a sîrmelor somierii. Un răsunet atît de amar, atît de jalnic, că trezi din somnolenţa lui de lucru nemişcat dulapul cu hăinărie dinăuntru. Dulapul trosni din încheieturile putrede, de mobilă veche, mănăstirească, şi trosnetul ajunse în urechile ei ca un oftat dureros de suflet bătrîn şi apăsat, un trosnet cobitor şi trist ca şi pustiul pe care-1 prevestea.
Ea avu atunci o tresărire bruscă, care cutremură patul şi care-i puse din nou inima pe goană. Pe urmă
29r
încremeni locului, trăgînd cu urechea la uşă, de unde continuau să vie într-una, fără de sfîrşit, ca într-un curent necurmat de unde eterice, noi vibraţiuni infime, subtilizate la neant, de zgomote neînfăptuite poate, izvorîte toate din însăşi părerea ei bolnavă. Dar pentru ea ele veneau de acolo şi numai de acolo, ca aduse de necontenita suflare a unei adieri de presimţire. Pentru dînsa ele existau într-adevăr şi nu puteau să însemne decît plimbarea uşoară a unei fantome, tîrcoalele stăruitoare ale aceluiaş duh necurat prin locurile pe unde a trăit.
Ea-i ghicea plimbarea lui de neauzit în dosul uşei de lemn, îl urmărea ocolind casa, zburînd în văzduhul de păcură, pierzîndu-se în spaţiu, reîntorcîndu-se iarăşi în dosul uşei de lemn, neputincios şi slab.
Neputincios şi slab. Ea repeta aceste două vorbe în fundul conştiinţei sale, căci ele o întăreau, îi dau răgazul judecatei, o făceau să cumpănească proporţiile pericolului care o ameninţa. îşi reproducea în minte arătarea de la geam, îi găsea tot mai multe asemănări cu figura celui mort, se-ngrozea din nou de rîsul acela sarcastic şi ameninţător, îşi reamintea de rîsul celălalt, al primei vedenii, ce apăruse acum o bucată de timp, cînd lampa aceasta, care se stingea cu atîta greutate, începuse să dea primele semne de moarte. Şi ea care crezuse pe urmă că acolo fusese numai Anton! Căci nu mai încăpea nici o îndoială acum; amîndouă arătările de la geam nu puteau fi decît una şi aceeaşi. Rîsul lor identic de spăimîntător o spunea lămurit. Ea însă chemase în ajutor pe Anton şi umbra mortului venise să se răzbune.
Şi cît de deosebită era umbra aceasta de celelalte, de viziunile ei din trecut, de acele răsfrîngeri ale propriei sale conştiinţe, de acele palide proiecţii emanate în juru-i din creierul suferind, ca dintr-o copilărească lanternă magică.
Cele de acum nu puteau fi simple întruchipări searbede şi inexistente, provenite din jocul bizar al vechilor şi straniilor ei visuri. Dimpotrivă, ele aveau o proprie viaţă, viaţa de dincolo de mormînt, de existenţa căreia nu se îndoise niciodată şi care totuşi
acum, cînd pentru întîia oară i se arăta într-adevăr, în toată măreţia şi grozăvia ei, o uimea, o înfricoşa, îi umplea sufletul de-un amestec confuz de admiraţie şi spaimă, îi da aci senzaţia triumfătoare a cărturarului 5 în faţa găsirei întîmplătoare a adevărului, aci prăbuşirea lăuntrică a bîntuitului mistic dinaintea apariţiu-nei în lumini de fulger şi-n detunături de trăsnet a unui arhanghel pedepsitor.
Era atît de profundă noaptea aceasta, şi încolo,
10 în afară de ea, nimic nu mai era dincolo de uşă, dincolo de ferestre, dincolo de ziduri; curtea, cîmpul, pot-covăria pitică, oraşul tot, dispăruseră; peste tot era o mare de întuneric, de valuri negre, o mare agitată, mută şi rece, peste care în văzduh de neguri plutea
15 acel înger al morţei. Şi marea creştea cu furie, apele ei negre ţîşneau prin crăpăturile uşei, acopereau podeaua, băteau în marginea patului ca într-un ţărm, vreau s-o smulgă ca pe-o sfărîmătură de naufragiu, s-o ducă departe, s-o piardă în frămîntarea spumelor întunecate.
20 Cine putea şti pedeapsa ce-i pregătea duhul de
afară!
Ea se cutremură căci începea să simtă pe şira spinării senzaţia rece a apei. Şi fără voie se trezi tră-gîndu-se pe nesimţite spre mijlocul patului, înfiorată
25 de mormîntul mişcător şi umed care o cerea. Se retrăgea uşor, temînd cel mai mic zgomot al somierei, înnebunită, necontenit... tot mai mult, spre omul acela, împinsă într-una către dînsul de instinctul care adună laolată, în faţa năpastei apropiate, pe cei deopotrivă
30 ameninţaţi. El stătea acolo nemişcat şi tăcut, că liniştea aceasta a lui o speria cumplit. De ce horcăiturile lui, care-i zgîriau urechile la început, încetaseră aşa de brusc ? Ar fi vrut acum să le mai audă încă, dorea ca ele să izbucnească din nou, ca o uşurare a auzului
35 ei năucit de tăcerea grozavă, împiestriţată cu atîtea zvonuri ciudate.
în tîrîrea-i necurmată, ea trecuse de mult mijlocul patului, şi corpul ei se opri deodată de-un alt corp, enorm, un străvilar moale. Avu chiar impresia a ceva uşurător, 40     prietenos, a unui liman salvator. Căci acolo, atît de aproape unul de altul, ea simţea căldura lui plăcută
strecurîndu-se tot mai înviorător prin membrele amorţite de vîntul nimicitor al groazei; primea ca o adiere binefăcătoare de sănătate respiraţia lui ritmică şi potolită.
5 Ea-i umplea nervii pe încetul de senzaţia birui-
toare a vieţei, îi încolţea adevărul ca sîmburi luminoşi în noaptea creierului ei pustiit de vedenii.
Şi, o clipă, putu să aibă o mulţumire ascunsă, un avînt negîndit de recunoştinţă pentru cel pe care-1
10 scîrbise atît; o simplă pornire prietenoasă, înăbuşită în germen; apoi o reculegere imediată, un moment de spaimă, ca acel ce descoperă într-însul semnul unei boli fără leac. Căci nările ei începeau să se umple de mirosul acru de sudoare al celui adormit şi-n aşternutul
15 moale, de-o umeziciune caldă, viciată, corpul ei se afunda tot mai mult şi ea credea că se înfundă pe încetul în noroiul unei mlaştini adînci. Limanul mîntui-tor nu era decît o înşelare, un simplu ostrov moale de humă neînchegată, în oceanul nesfîrşit de întuneric.
20 Şi ea ar fi vrut să se scuture, să se ridice, să scape acestui smîrc mincinos, ce-o cucerea uşor cu hleiul lui infect şi lipicios.
Atunci distinse, în noaptea ce-şi pierduse tăria, minerul lucitor de alamă al uşei, mişcîndu-se uşor. Dis-
25 tinse perfect acest amănunt, căci privirile ei aveau acum puteri de pasăre nocturnă; se lăsa atît de uşor că ar fi trebuit o vecie ca usa să fie deschisă, ca si cînd ar fi fost apăsat de mîna slabă de fluid a unui spirit supranatural. Dar minerul încremeni deodată
30     şi uşa rămase pecetluită în cadrul ei.
Ea fixa înnebunită uşa care trebuia să se deschidă dintr-un moment într-altul; dar clipa aceea întîrzia tot mai mult şi nebunia îşi făcea loc tot mai mult în noaptea cugetului ei.
35 Poate e doar o părere a ochiului bolnav de spaimă.
Nu putea fi adevăr, căci adevărul stătea dincoace, lîngă dînsa, şi el era un om în carne şi-n oase şi putea să spulbere cu o vorbă aceste minciuni. Ce putea fi mai omenesc ca adierea răsuflării lui liniştite, ca mirosul
40     sudoarei lui acre!
300
Ea se înghemui atunci în bărbatul de lîngă dînsa şi chiar îl chemă în şoaptă, pe nume, de cîteva ori. Numai ochiul lui putea spune dacă mînerul stă drept sau înclinat. 5 — Anton, Anton!
Gîndul lui e atît de sănătos că nimic nu poate să-1 înşele. Şi corpul lui e atît de voinic, că nimic nu ar fi în stare să-1 înspăimînte.
— Anton, auzi, mă auzi?...
10 Dar ea nu îndrăznea să-1 cheme mai tare; ar fi
vrut ca el să se deştepte doar la aceste şoapte şi totuşi simţea o teamă nelămurită de clipa cînd se va trezi.
îi şoptea numele înainte...  Dar tăcu şi începu să
15     tremure la o mişcare a lui.
Apele faptului de ziuă izbeau acum fereastra în ritm de valuri, limpezind-o de funinginea nopţei. în odaie lucrurile se deşteptaseră ca dintr-un somn profund, căci acum se găseau toate la locurile lor. Toate,
20 toate se aflau aşa cum aţipiseră în întunerec; pînă şi cele mai mărunte începuseră să se vadă. Numai mînerul lucitor de alamă stătea aplecat în jos, ca în cărţile ei degetul poruncitor de moarte...
— Anton...
25 Vîrful minerului păru c-o porneşte uşor în sus, dar
brusc îşi reveni.
— Doamne, sunt nebună ! Anton! Anton!
Şi-1 înlănţui deodată cu putere, ca aprinsă de do-rinţi.
30 Dar ochii i se întoarseră numaidecît magnetizaţi
spre mînerul vrăjit, care acum porni să se ridice de la sine, rîzînd de spaima ei cu luciu-i de metal.
— Anton, înţelegi odată, deşteaptă-te!...
îl zguduia cu putere şi-1 strîngea tot mai tare, supă-35     rată parcă de nesimţirea lui.
Soldatul scoase cîteva gemete nearticulate, deschise ochii alene, tresări brusc, păru că-şi aduce aminte de locul unde se află şi, simţind corpul acela dulce înfigîndu-se într-al său, simţurile i se răzvrătiră. îl 40 cuprinse ca pe-un fulg şi-1 strînse cu putere la pieptul lui de taur.
Ea i se dădu cu tot sufletul ei uşurat deodată şi fiorul fierbinte de plumb topit pe care i-1 strecura în trup îmbrăţişarea lui încleştată o făcea atît de fericită, că-i venea să rîdă aproape de lumea acea copilărească de fantome.
Şi-n înlănţuirea lor ei nu vedeau vedenia ameninţătoare, care apăruse în cadrul tereştrii înălbite, pregătind, cu mişcări socotite, grozava răzbunare.
IERNI JILAVE
în seara aceea de ajun eram nespus de agitat. Cu îngrijorare fără de seamăn mă repezeam, după scurte popasuri, dintr-un colţ al curţii într-altul, scrutînd 5 cerul cu încordate priviri. Mai ales în miazănoapte îmi pusesem toată nădejdea; de-acolo avea să vină mult aşteptatul nor de zăpadă. Mi-1 închipuiam enorm şi alburiu, cu chip de om; un Moş Crăciun plutind greoi sub povara darurilor, pe căile văzduhului. 10 Era cu neputinţă pe-o vreme ca asta să nu se
ivească, scuturîndu-şi barba de omăt: un cer atît de I plumburiu şi potolit, e drept, dar atît de gheţos!
I Numai fata din casă mă tot necăjea:
I —Domnule,  poftim înăuntru,  ai  să răceşti...
I       15 Fără îndoială că nici n-o luam în seamă. însă cum
I ieşea cam des: „Domnule, îi spun cocoanei!" ajunsese
* chiar de nesuferit. Atîta nesimţire nu-mi mai fusese
| dat să văd: să se sinchisească aşa de puţin de norul
I cu ninsoare, cînd a doua zi era Crăciunul!
20 în fundul curţei, însă, salcîmul cel mare, străjerul
t nostru înspre hotarul miazănopţei, luase o înfăţişare
prea fantastică în negura crescută pe nesimţite. Copacii mai scunzi şi toate uscăturile acelea informe ale arbuştilor din preajma-i conturau acum arătări din cale 25     afară de stranii, pentru ca pasul meu să se mai aven-I tureze pînă acolo. Chiar aici, aproape de uşa bucătăriei,
303
unde, de la tăierea porcului, se strămutase tot sufletul casei, susurul metalic al crengilor şi fantasmele negre, care creşteau spre mine, mă făceau să dau pas cu pas înapoi, spre scara salvatoare. Moş Crăciun dăduse 5 drum înainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca să alunge pe cei ce-ar vrea să afle secretul închegărei lui din baierele văzduhului.
Cu drept cuvînt mă gîndii că iscodirea mea mi-ar putea fi fatală; poveşti bătrîne erau doar vechi mărio     turii despre îndrăzneţii prefăcuţi în dobitoace, arbori sau stei, pentru că pîndise din loc ascuns minunile nepătrunse, ca să le fure taina.
Prudenţa mă sfătui că e timpul să intru; atunci surprinsei în dreptul unuia din geamurile, care tocmai 15 se aprinsese, primul fulg. îl văzusem; nu mai putea fi nici o înşelare! Venise din împărăţia neagră de deasupra, minusculul flutur degerat, se repezise în lumina geamului, spre a cădea orbit în întunericul dedesupt. Uitai toate fantasmele şi toată înţelepciunea poveştilor 20 străvechi şi rămăsei ca un haiduc la pîndă, în negură, cu ochii ţintă în mănunchiul luminos. Al doilea sol al fericirei mele nu se grăbea deloc. Ştiam însă să am răbdare...
— Domnule... Ia uită-te... vai de mine... unde s-a 25     pitulat ...
— Taci odată, cobeo... că din pricina ta... fi-ţi-ar... caţa ...
— Aşa?... Mă duc drept la cocoana...
îmi venea să mă iau după ea şi s-o apuc de coade. 30     Şi rebegit cum eram, tremurînd tot, lacrămi de mînie, de frig şi de deznădejde îmi îngheţară în colţul ochilor.
Intrai în casă zdrobit. Şi numai marea pregătire din bucătărie îmi mai aduse inima la loc. Mirosul drojdiei de bere mă înzdrăveni şi galbenul cocilor de cozo-35     nac, surîzîndu-mi galeş din formele creţe de tinichea, îmi potoli mînia...
Cînd ieşii într-un tîrziu afară, fulgi albi se vînzoleau buluc în pătratele luminoase ale ferestrelor, roi de fluturi şi fluturaşi în vîrtej fără odihnă, eternă întrecere 40     către sărutul mortal al flacărei înşelătoare. Dar lăm-
pile erau departe, în dosul geamurilor aburite, şi micile insecte de gheaţă piereau cerneri-cerneri, în noaptea vicleană, în care se ascunsese frigul.
Nu-mi venea să cred ochilor şi multă vreme i-am
5 privit neîncrezător; dar, cînd pe negrul de pretutindeni au început să răsară şi să se lărgească ostroave de albeaţă, n-am mai avut nici o îndoială. Nu bătea acum nici pui de vînt şi totuşi am auzit lămurit forfotul infinit al puzderiei de vietăţi, cu picioruşe de steluţă,
10     cîntîndu-şi astfel din cer şi pînă în tină bucuria fără margini a vieţei.
Atunci n-am mai putut rezista bucuriei mele. Şi cu căciulită şi cu umerii îmbrăcaţi în solzişori de ie, ca într-o armură de argint, am năvălit înăuntru:
15 —Mamă!... mamă,  n-auzi... mamă?...
— Ce pofteşti?
— Ninge, mamă...
— Ninge, mamă, n-auzi...
20 — Să faci bunătatea să nu mai ieşi afară şi să te
culci numaidecît.
A doua zi m-am trezit cu noaptea-n cap. Nu îndrăzneam să deschid ochii; îmi păstram pentru tot mai tîrziu plăcerea de a fi orbit de albul coperişurilor prin 25     geamul din dreptul patului.
Dar nu putui avea prea multă răbdare; dezlipii pleoapele; dincolo de geam domnea încă întunericul. Căutam să desluşesc prin negură căciula de omăt a casei vecine. Dar nimic nu se putea distinge. Numai în 30 auzu-mi începuse să prindă răsunet un zgomot monoton, înfundat şi sinistru. Şi cu el, o bănuială amarnică îşi făcu loc în cămăruţele inimei mele.
Nu se poate! Doar aseară nu s-a pornit cea mai zdravănă ninsoare? Nu văzusem eu fulgii cu ochii mei? 35 N-am intrat eu în bucătărie cu umerii plini de zăpadă, de parcă aş fi avut pe ei epoleţi grei de general, şi cu cuşma troian de nea...? Fără doar şi poate; de prea multă teamă îmi vîjîie urechile...
Negurile se descleştau pe îndelete, iar şindrila casei 40     vecine se lămurea acum întunecată şi posomorită, cu
304
305
lugubrele ei răni verzi de muşchi şi licheni. Nici urmă de zăpadă. Şi ropotul ploii vuia tot mai greu şi uniform de parcă se prăbuşea încoace goana necurmată a unui regiment de artilerie.
5 în ziua aceea a fost petrecere mare în casa bătrî-
neasca. Se strînsese toate neamurile, cu tineri şi bătrîni, iar lăutarii se răsuceau din şale ca foaia de hîrtie pe jăratec. Din cutiile afumate ale viorilor, cîntecele bătrîne ieşeau trase de arcuşuri, ca minunăţiile trase 10 de bagheta magică din cufăraşul fără fund al scamatorului.
Vremi peste vremi, veacuri şi mai bine stăteau îngropate în sicriaşele mici şi sonore. Iar bunicul ne privea biruitor din ceaţa atîtor timpuri de  demult şi 15     povestea cu graiul lui uscat şi într-adins:
— ...Ehe, ce mai ierni, domnule! îngropau casele troienii! Veneau lupii pînă-n mijlocul tîrgului. Mi-aduc aminte odată, pe-o zăpadă cum n-a mai fost...
Ascultam pe gînduri vocea lui acum molcomă şi 20     priveam la copacii jilavi de afară.
— ...dace... ăsta e Crăciun?...
Aerul compătimitor, cu care mă învăluia, mă făcea să mă cutremur ca de frig. De ce se uita bunicul tocmai la mine?
25 în ochii lui stinşi şi blînzi, citeam ca într-o carte cu
poveşti triste că frumuseţea vremurilor se pregăteşte de ducă odată cu ai lui. Iar nouă ne rămîneau Crăciunuri jilave, cu băltoace şi noroi.
Mult timp, după masă, am stat la geam, cu capul
30 în mîini, strivindu-mi nasul în sticla aburită. Cu neînţeleasă încăpăţînare ascultam monotonia ucigaşă a ploii, privind năucit cum repezi şi nesfîrşite suliţi tăiau văzduhul, de parcă oştenii arhanghelilor se puseseră să prăpădească pămîntul. O pasăre neagră se desprinse
35 din stolul speriat de afară şi mi se aşeză pe cuget, învă-luindu-1 tot în zbaterea aripilor întunecate. De ce tocmai cu mine începeau Crăciunurile posomorite, sar-bede, murdare?
Dar pînă întru-noptat tot nu putui să tălmăcesc în
•40     împletitura încurcată a firelor de ploaie uriaşa şi ne-
306
dreapta schimbare a firei. Pe stradă treceau drumeţii rari şi întîrziaţi. Un copil izvorî şi se pierdu în întunerec, sărind cu nepăsare într-un picior. Sărmanul, el nu ştia cărei triste soarte eram hărăziţi!
5 Seara petrecerea reîncepu şi bunicul îşi reluă poves-
tirile pironind iarăşi numai pe mine privirile lui, care parcă veneau de departe, de foarte departe. în afară de părinţii mei, erau acum numai bătrîni la masă, şi-n mijlocul atîtor capete albe, ca neaua Crăciunurilor de
10     odată, mă simţeam nespus de stingher.
Ochi streini şi reci mă ţinteau; mă simţeam înconjurat de necunoscuţi. Ei îşi povesteau nepăsători fericirea de odată, fericirea pierdută, pe care aveau s-o ajungă din urmă în curînd. Iar în locul ei şi-n locul lor, nimic
15 decît noapte, ploaie şi frig. Mă văzui singur, cu totul singur, dibuind orbeşte într-o beznă fără sfîrşit. îmi fu frică.
— De ce tremuri ? mă certă mama. Ieri toată ziua mi-ai stat în frig. 20 începui să plîng...
10
15
20
25
308
SFÎRŞITUL
Se lăsă pe banca gradinei publice, ca după o fugă zdrobitor de lungă, fără răgaz şi fără ogoire, ca atunci cînd te alungă din urmă o spaimă de moarte. Şi totuşi nu fugise deloc. Iar ochii nu arătau cît de puţin expre-siunea aceea minunată de mirare şi de nebunie pe care le-o dă groaza. Dimpotrivă, ochii lui mari şi copilăroşi păreau acum uscaţi şi scurşi, iar pleoapele pleoştite îi dau o înfăţişare de plîns.
în vreme ce se ştergea cu batista de sudoare, buzele îi şoptiră de mai multe ori: „în sfîrşit!" Şi chiar mai tîrziu, cînd gîndurile îi zburară departe, buzele şopteau la fel: „în sfîrşit, în sfîrşit!"
Era îndată după prînz şi grădina nu prea era populată, însă pe băncile răspîntiei umbroase de alei tot se odihneau cîţiva. Uneori un pas rar şi legănat de femeie făcea să-i crească privirile. Dar îşi spunea numaidecît: „în sfîrşit!" şi ochii reveneau la loc, ca sub vraja unui cuvînt sibilic. Iar pleoapele se pleoşteau din nou şi cearcăne de tristeţe se lărgeau tot mai mult în jurul ochilor scurşi.
Cei de pe băncile alăturate nici nu-1 vedeau. Unul îşi lăsase capul pe dunga răzămătoarei pentru a da drum înainte pîntecului rotund; altul, cu capul într-o mînă şi cu cotul pe-un genunchi, desemna cu bastonul cercuri şi litere în pietriş; al treilea zîmbea în gol; iar o
domnişoară se prefăcea indiferentă şi-şi întorsese puţin spatele, crezîndu-se fixată de toţi patru.
Bîrnea era cel mai tînăr şi mai elegant dintre toţij chiar poate singurul elegant. Şi domnişoara, lui, de 5 bună seamă, vroia să-i atragă luarea-aminte cu atitudinea ei indiferentă şi înţepată. Dar Bîrnea urmărea îndobitocit pe pietriş jocul umbrei dantelate, pe care alergau de colo pînă colo, în continuă adiere a sălciilor,  pete micuţe  de   lumină,   ca   boabe de
10 argint-viu.
îşi aminti că acum două săptămîni urmărise, tot de pe banca aceasta, tremurarea aceleiaşi broderii de umbră şi lumini, îndobitocit de aceeaşi povară, care astăzi îi împinsese pasul încoace. Dar atunci mişcătoarea
15 privelişte îi adusese aminte picăturile de strălucire pe care soarele după-amiezelor le stropea prin invizibilele găurele ale transparentului în odaia părăsită, pe tapetul vînăt al peretelui din fund, pe tăblia divanului şi chiar pe picioarele şi pe hainele lor. Uneori chiar pe
20 obrazul palid al Madei. El vroia să şteargă cu un sărut pata de lumină, dar pata abia după nenumărate sărutări se muta pe umărul rotund şi negricios şi, de acolo, cu mari sforţări, gura lui lacomă abia putea s-o alunge pe tăblie.
25 Acum două săptămîni, a fost de ajuns atîta — amin-
tirea aceasta numai — ca „hotărîrea" lui nestrămutată să-i fugă din minte ca şi o pată de lumină. „Dacă va veni, ei bine..." şi-a zis atunci. Şi vedenia ei a şi apărut de după boschete, aprinsă de gîndul care-1 ardea. S-a
30 apropiat cu mersul ei rar şi legănat şi cu zîmbetul ei supus şi stăpînitor. S-a aşezat alături de dînsul şi i-a pipăit mîna. Abia atunci el a înţeles cu frică şi bucurie că-i ea într-adevăr. Şi-a văzut pe gîtul ei o pată de lumină... şi-n grădina publică nu mai era nimeni afară
35 de dînşii; iar pata de lumină rîdea cu hohot pe gîtul negricios...
Bîrnea se cutremură şi gemu. Domnul care scria litere pe pietriş ridică puţin capul, îl măsoară pe fugă şi se cufundă iarăşi în calculul arhimedic. Domnişoara, 40     plină de cel mai adînc dispreţ, se întoarce de tot cu spatele.
309
Bîrnea fixează rondul de boschete care acopere portiţa pe unde a venit. Şi se simte atît de sigur de sine, atît de hotărît, că amintirea care l-a făcut să geamă îl face acum să rîdă. Priveşte în direcţia por-5 ţiţei şi-şi şopteşte vesel şi totuşi furios, de surîsul sigur de izbîndă, pe care-1 preghiceşte pe buzele celei ce va să vină... cînd va fi la trei paşi de bancă: „O ridicare militărească, un pas milităresc, ferm, hotărît şi repede... şi nimic, nici o privire în urmă... o tărie de războinic"...
10 ...Petele   de lumină au dispărut de tot de pe pie-
triş, broderia de umbră s-a destrămat, pe băncile răs-pîntiei s-au mai aşezat doi trecători şi o bonă cu copilul. Dinspre boschete nici un adevăr, nici o arătare; ba întru tîrziu de tot un servitor cu un coş gol şi cu papuci
15     ce plesnesc supărător pe alee, împroşcînd pietricelele.
Bîrnea răsuflă adînc şi şuierător. Pe figura lui o încordare de temut. Se ridică şi porneşte. Şi nimic milităresc în ridicarea, în pornirea, în pasul lui. Grumazul şi spinarea-i sunt acum covîrşite de-o povară
20 neasemuit mai grea decît cea care îl doborîse pe scîndura verde şi vîrtoasă.
în cafenea parcă s-a spart un obuz, atît e de mare înecul de fum. Prin ceaţă se aud clinchete de cuţit în pahare, zumzet molcom de discuţii, străpuns arareori
25 de-o comandă sau de-un răspuns categoric de chelnăr, game de rîset... Prin norul de tutun becurile înseilează încolăcituri de foc; rîme luminoase în borcănaşe de cristal. în fund, domnişoara de la casă, cu pieptănătura neagră,  încercuită de-o diademă cît o coroană,
30 conduce cu gesturi suverane serviciul de pe tronul de sticle colorate şi pocale uriaşe. în răstimpuri oblăduie mesele cu privirea furişă şi ispititoare.
— Un coniac!
Bîrnea e la al zecelea. Iar Gogu Gorăscu îl măsoară 35     a rîs.
— ...de două săptămîni?
— De două săptămîni.
— Şi n-ai mai văzut-o tu, de-atunci ?
— De-atunci... 40         — Tu, Bîrnea... ?
310
Un domn s-a apropiat de masa lor; a cerut voie să ridice ziarul înfăşurat pe-un beţişor şi, fără să aştepte răspunsul, a pornit cu el, fluturîndu-1 ca pe un steag.
— De două săptămîni zici?... 5           — ...
Gorăscu izbucneşte într-un rîs subit şi sonor, pe care-1 continuă fără nici o modulare şi-1 opreşte tot aşa de brusc.
— Imposibil, Bîrneo...
10 — De-ai putea vedea cît senin e în sufletul meu!...
Sunt liber, liber, liber, scumpule! Numai de aste două săptămîni mi-a fost teamă... dar ele au trecut aşa de lin, aşa de alinător, ca un rîu potolit... Acum s-a terminat! Acum pot striga: liber, liber, liber!
15 — Şi ea n-a mai venit în grădină... ca atunci...
— N-am mai aşteptat...
— Ţi-ai ridicat şi bagajul?
— Cufărul, tot... împachetam chiar în toiul discuţiei... Le-am şi adus; sunt sus, aici, la hotel...
20 — Şi acum redeschizi procesul ?
— Ce ? Procesul s-a terminat...
— !?...
— Nu ştii? Sentinţa era de două luni definitivă... Mai rămăsese transcrierea...
25 — Şi ai transcris ?
Bîrnea priveşte cu ochii rătăciţi spre domnişoara de la casă, pe care reflexul borcanelor de sirop o scaldă în purpură şi vis. în revărsarea aceasta roşiatică, cum 30     seamănă la ochi cu Mada! Parcă ar fi în serile lor de iarnă, cînd dădeau drumul becului cel roşu.
— Cu siguranţă că n-ai transcris... spune drept...
— N-ai avut curaj... aşa e?
35 Bîrnea se scutură ca de-o ispită. Şi parcă împinsă
de voinţa lui, domnişoara de la casă şi-a ridicat ochii deasupra reflexului purpuriu, în lumina mare şi adevărată a tuturor becurilor celorlalte, albe. Este'o alta şi nu seamănă deloc cu Mada... şi e frumoasă şi sunt
40     atîtea altele frumoase... şi mai frumoase...
311
— Am transcris...
— Ai... Minţi!... Şi Gorăscu dă iarăşi drum rîsului său sonor şi scurt: Minţi...
— Băiete, un coniac...
5 Bîrnea priveşte cu ochii larg căscaţi uşa împătrită
de la intrare, învîrtindu-se necurmat pe pivot. Are răstimpuri mometane de repaos, pentru a porni iarăşi în jurul ei. Şi la fiecare nouă învîrtitură, cîte-o figură necunoscută şi banală e aruncată înăuntru ca dintr-un
10 automat. Bîrnea urmăreşte cu luare-aminte apariţiu-nea acestor făpturi nocturne, care păşesc toate la fel, aruncînd priviri scrutătoare asupra meselor, zîmbind cînd au găsit pe cine căutau sau încruntîndu-se nemulţumite şi pierind iarăşi între aripile vînturătoarei
15 de la intrare. Şi simte vag că această forfotă începe să-1 îngrijoreze. Iar Gorăscu s-a pus cu tot dinadinsul să-i scoată cu cleştele adevărul dintre buze...
—îţi spun că am transcris, înţelege-mă odată...
— Pe ce-ai tu mai scump?...
20 Răspunsul şoptit al lui Bîrnea nu mai lasă nici o
îndoială. Gorăscu s-a tras îndărăt, lipindu-se de speteaza scaunului, şi-1 priveşte cu ochi speriaţi. Bîrnea îl măsoară înciudat şi ochii lui cresc de asemenea...
— Nenorocitule, ce-ai făcut ?
25 — Ce trebuia să fac de mult, abia mai răspunde
Bîrnea, căci doar ultimele cuvinte se aud groase, de bas ; primele n-au fost decît conturate de buze...
Bîrnea tuşeşte acum ca să-şi potrivească glasul, apoi adaugă:
30 — în sfîrşit... s-a dus... Băiete, un coniac am zis.
Şi tăria şi regularitatea cuvintelor din urmă îi dau curaj...
Dar ochii lui Gorăscu îl privesc tot mai speriaţi şi parcă şi mai mult el se lipeşte de speteaza scaunului. 35     Iar ochii lui Bîrnea au devenit de asemeni neobişnuit de mari.
— Dar tu, tu tot o iubeşti...
— Am transcris, îţi spun...
— Tot o iubeşti...
40 Bîrnea izbeşte cu pumnul în masă.
312
— Am transcris!
Cei de la mesele vecine şi-au întors capetele şi el îi priveşte uimit, apoi rugător, parcă şi-ar cere iertare.
Celălalt îi dă răgaz un timp. Bîrnea încearcă să se 5 strecoare din impas, însăilînd întrebări nereuşite pe teme indiferente. Dar cînd îl socoti deplin recucerit de calm, Gorăscu îşi vîrî din nou colţii.
— Atunci de ce te mînii aşa ?
— Nu mă mînii, dar sunt plictisit de tot de comedia 10 asta...
— Acum de ce vorbeşti aşa îmbufnat?...
— Ţi-am spus: de plictiseală... dar vorba ta, putem vorbi şi mai domol. M-ai surprins însă cu întrebările tocmai cînd admiram picioruşul acela... uite colo, sub
15     masă, unde lasă acum chelnerul serviciul de ceai. Ea nu-i tocmai, tocmai... dar uite ce picior...
— Mai frumos era al Madei.
— Ascultă... ştii...
Cele două şiraguri de dinţi ale lui Gorăscu au apă-20     rut în întregime dintre buzele despicate de rînjetul ironic... Pieptul celuilat răsufla ca foalele.
— Zici că ai transcris... de ce mai eşti gelos? Dacă n-ar fi rostit cuvîntul din urmă, pumnul viguros care începuse să se încleşteze s-ar fi şi lăsat cu
25     greutate de ciocan în creştetul schilavului cicălitor.
— Gelos ? Ah...
— Fireşte. Dacă n-o mai iubeşti, de ce te mai superi !
Bîrnea îl priveşte neînţelegător. 30 — în orice caz... nu pot... să dau voie cuiva să
fie obraznic...
— Ce te mai interesează pe tine ?
— Dar nu înţăleg ce te interesează pe tine ?
— Mada acum interesează pe toată lumea...
35 Degetele lui Bîrnea se strîng convulsiv; ochii îi fierb.
Pe Gorăscu îl vede parcă departe, departe de tot, dincolo de fundul sălei... Altfel, ştiut e că i-ar face capul una cu tabla de marmură a mesei.
Celălalt înţălege că mînia e gata să se spargă şi
40     intervine grăbit:
— De ce te superi ?
Şi rînjetul ironic îi dezgoleşte iarăşi şiragurile de dinţi... O iubeşti... O iubeşti... Te-am pus la încercare...
— Minţi... înţălegi, bolboroseşte celălalt răguşit, cu ochii holbaţi... Datoria mea însă...
5 —Nici o datorie, ce datorie... S-a dus acum...
Presupunem că astăzi m-aş fi întîlnit cu Mada şi...
— Ce?... Unde? !
■— Indiferent... Presupunem pe stradă...
— Nici o presupunere... unde? 10         —Vai! cum o mai iubeşte...
Gorăscu se opreşte speriat el însuşi de atîta îndrăzneală. Şi acum se privesc amîndoi, răsuflînd adînc şi greoi, ca doi luptători cari au încetat un moment trînta, pentru a reîncepe îndată, spionîndu-şi mişcările, cău-15 tînd pe furiş unde ar trebui să apuce, stăruind să ghicească intenţiile adversarului.
— Va să zică nu eşti chiar aşa de liber, dădu Gorăscu în clipă oportună lovitura de graţie. Vezi, te-ai grăbit cu transcrierea.
20 Covîrşit sub puterea loviturei, Bîrnea, puternicul
Bîrnea lăsă capul pe mîinile proptite în masă. Şi din pieptul protivnicului porni rîsul sonor al triumfului. Un rîs totuşi în care revenea necontenit o notă falşă, ţipător de falşă... Lui Bîrnea nu putu să-i scape:
25 „Canalia, nu arată aşa de încîntat de constatarea lui, cum vrea să pară!"
— Nu! izbucni el totuşi din nou, atît de puternic, că privi singur spre mesele vecine, să vadă dacă nu-şi întorc iarăşi zecile de capete spre dînsul. Şi înstrunînd
30 glasul: Nu, nu, nu... nu-mi pasă... Du-te... Duceţi-vă la dracu... Auzi, abia a aşteptat nemernica... abia... Dar ce mă privesc pe mine toate acestea...
— Ei, măi... nici n-am întîlnit-o, dragă, ce te porneşti aşa?... Am spus: presupunem.
35 — Ei şi ? ce-mi pasă mie ?
— Mă rog, răspunde-mi lămurit; o mai iubeşti sau nu, ai transcris sau nu, putem... să-i... s-o... să-i facem curte sau nu?...
— Cine ?
40 — Noi, ăştia, ăştelalţi...
314
Pentru a lua înainte mîniei, pe care o simte iarăşi gîlgîindu-i în gîtlej, Bîrnea izbucneşte el de astă dată într-un rîs voinicesc şi vădit exagerat. Şi exagerarea aceasta, ca şi mînia însăşi, ca şi notele falşe pe care 5 le ghiceşte şi în rîsul lui, ca şi, adineaori, în rîsul celuilalt, îl cutremură din nou de sus pînă jos.
— Dragii mei, primiţi binecuvîntarea mea. Duceţi-vă dracului cu ea cu tot, dragii mei. Repeziţi-vă la ea ca o haită de lupi... Ce mai mă pri...
10 — Bîrnea, ia seama ce spui.
— Tu n-ai văzut că eu jucai teatru, măi ticălosule ?
— Teatru ?
— Am vrut să-ţi... am vrut să vă studiez laşitatea şi nemernicia... Abia ai aşteptat... abia aţi aşteptat...
15 voi toţi, că tu singur n-ai să ai noroc, asta ţi-o spun eu... abia aţi aşteptat să... să... şi v-aţi şi repezit... Toţi, toţi...
— O iubeşti... o iubeşti.
— Ia nu mă mai plictisi!... Du-te şi... Ce tot mă 20     întrebi... Spune-i ei; şi... şi... ai să vezi cum o să te
dea afară...
Şi Bîrnea începu să rîdă, cu o putere fără seamăn şi de astă dată cu toată sinceritatea, căci o amintire i se luminase în minte... 25 —Crezi? făcu Gorăscu jicnit. Ei bine, îţi voi do-
vedi contrariul...
— Ho, ho, ho... ho,., ho... ho... Lasă altuia misiunea asta, dragul meu... Phfff... o să te dea afară...
— E vorba, dragă Bîrnea, tu nu mai ai nici un 30 amestec...
— Da, eşti liber, pfff... încearcă... ha... ha... ha... ha... ho... ho... ho... ho...
— Pentru ultima oară te întreb, făcu Gorăscu livid, sculîndu-se de pe scaun şi întinzînd mîna...
35 — Şi eu pentru ultima oară îţi răspund... chiar acum
pleci direct acolo, nu? ho... ho... ho... mare dobitoc eşti, scumpul meu... o să te ţin minte toată viaţa... Cum mă încerca el să vadă... pfff... dacă e liber... pfff... să fie dat afară... Ha... ha... ha...
40 Gorăscu mai zise ceva, dar totul fu înecat în ho-
hotirile lui Bîrnea. Cînd ajunse la uşă, el trimese un
sărut celui rămas şi dinţii i se dezghiocară din nou.
Cînd fu singur, bucuria lui Bîrnea se ogoi îndată, în locu-i simţi aceeaşi indispoziţie de la început, bîn-tuindu-i sufletul ca o adiere de teamă. 5 Privea necontenit uşa şi uşa se învîrtea necontenit.
Ce prieten nou va mai ţîşni de afară să-1 întrebe dacă e liber să-i curteze nevasta ?
Un domn cu cioc alb, încîrlionţat la vîrf şi cu ochelari, a ieşit din vînturătoare, s-a oprit să scruteze sala 10 apoi a întîlnit privirile lui Bîrnea şi a început să-1 fixeze cu o ardoare neobişnuită. A pornit spre dînsul şi Bîrnea îl priveşte uimit. Şi teama de la început îi adie şi mai pronunţat în suflet. Ce-o mai fi vrînd şi ăsta?
15 Dar aproape de el, domnul şi-a coborît ochii de
miop, a părut că se dumireşte, a îngînat iertare şi a luat-o printre mese, cocoşîndu-se cercetător şi cerîn-du-şi necontenit iertare. Iar teama din sufletul lui Bîrnea s-a prefăcut acum într-o jale amarnică, zbuciu-
20     mătoare. Dinaintea ochilor lui se desfăşurase într-o clipă covorul de nisip al unui pustiu întins, nemărginit. Nisip, nisip şi gol, numai gol... Uşa se învîrtea fără repaos.
Noaptea e albă şi totuşi nici stele, nici lună, nici 25 zăpadă, nici felinare. Trebuie să fie însă grozav de tîrziu de vreme ce s-a închis şi cafeneaua. Bîrnea îşi simte capul cumplit de greu. Ceva imposibil parcă i-a vîrît mîna prin pălărie şi-1 trage de păr, conducîndu-1. Distinge lămurit pătrăţelele bazaltului prin negura al-30 burie. De unde dracul o fi venind luminiştea asta, doar mai e mult de tot pînă la ziuă?
De la o vreme nu vede decît un singur pătrăţel, îşi urmăreşte cu atenţie vîrfurile ascuţite ale ghetelor, încercînd să-1 apuce sub talpă, dar pătrăţelul aleargă 35 înainte, uniform şi de neprins. înteţeşte pasul; pătrăţelul se grăbeşte. Se opreşte în loc; pătrăţelul stă şi el. Zădărnicia aceasta îl irită nespus. într-adevăr, ce rost mai are mersul ăsta, cu un cap ca plumbul, care cu greu se mai ţine să nu se rostogolească pe pătrăţelul
316
de bazalt. A... poarta e închisă la grădina publică! Ce dracu caută el pe-aci, doar de două săptămîni s-a mutat la hotel?...
Gorăscu! Ce speţă de imbecil! Ce deşirătură osoasă 5 şi fantomatică! Ce gură lipicioasă şi ce dinţi de ştiucă! Ce piele galbenă de pelagros. Imposibil! Imposibil! Şi-şi aduce aminte rîsul, obişnuitul rîs plin de venin al Madei: „închipuieşte-ţi cine m-a cerut înaintea ta... Un prieten intim al tău, pe care-1 surprind şi acum pri-
10 vindu-mă pe furiş, căci atunci cînd îl privesc în faţă face încă pe ofensatul! închipuieşte-ţi pe Gorăscu... O... cînd mă gîndeam că buzele acelea lipicioase, care abia se desfac de pe dinţi, s-ar fi putut lipi de ale mele... Ah, aer... aer..." Şi rîsul veninos se pornea din
15 nou la aceste cuvinte şi lui îi făcea atît de bine rîsul acela cînd nu îndrepta spre dînsul limbele-i ascuţite de şarpe.
De o săptămînă de cînd umblă pe străzi. Pe ea n-a văzut-o niciodată. Pe Gorăscu de mai multe ori... 20 Dar ce-au a face unul cu altul... Aş înţelege Prun-deanu... O, da, ăsta ar fi cu totul altceva... Şi apoi. cu ce admiraţie vorbea Mada despre dînsul!..'. însă Prundeanu are atîtea pe capul lui... Şi Prundeanu e un atît de bun, un atît de devotat prieten..,
25 ^ în seri tîrzii de nesomn şi-1 închipuie pe Prundeanu sărutînd-o. Ea se înfioară şi se mlădie ca un lujer sub suflarea patimei. Şi ochii lor negri încrucişează scîn-teieri de văpaie neagră. Nimic mai grozav,'nimic mai arzător decît focul negru! Doi demoni frumoşi, doi
30     demoni negri, în lupta patimei demonice.
Bîrnea ar suferi îngrozitor în faţa acestei privelişti, dacă un zîmbet nu i-ar înveseli buzele la alăturarea apariţiei scheletice a lui Gorăscu de minunatul tablou. Dar toate nu-s decît fantome de insomnie. Orice
35 cuget rece nu poate vedea decît cea mai desâvîrşită imposibilitate a acestor apropieri. Mada, amanta chiar a lui Prundeanu? Mada, lăsîndu-se trecută ca oricare alta pe răbojul cuceririlor nenumărate ale unui zvîntura-tic ? Mîndria ei fără seamăn n-ar ceda nici celor mai
năvalnice atacuri; afară numai de i s-ar dezgoli trupul doar din albele vesminte ale miresei.
0, desigur, aşa da. El însuşi, Bîrnea, n-ar avea nimic de spus atunci. Soţie a lui Prundeanu, după 5 ce a fost a lui! O, desigur, desigur... Şi, poate, cine ştie... poate subt impulsiunea amintirei tîrzii... Doamne, Doamne, Doamne, ce gînduri... Ba asta chiar cu siguranţă... Mîndria Madei nu se va lăsa zdrobită de mîndria celuilalt... mîndria Madei nu se va lăsa pînă
10 nu va zdrobi mîndria celuilalt. Va fi o luptă titanică între aceşti zei geloşi de puterea şi frumuseţea lor... Şi el, Bîrnea, complicele... Căci altfel ar fi fără sens... El reprezintă acum trecutul ei, el face parte integrantă din persoana ei... pentru a-1 intimida pe Prundeanu,
15 ea va trebui neapărat să se refugieze în trecutul ei... Iar el, Bîrnea, obiectivul furiei geloase a celui care n-a ştiut să fie decît obiectiv de furioase gelozii.
Cu siguranţă, aceasta va  fi...  Binecuvîntată fii tu mîndrie a Madei, mîndrie blestemată de atîtea mii
20    de ori!
Şi lui Bîrnea îi vine să moară de rîs, văzînd mutra stupidă a lui Gorăscu...
El nu adoarme pînă spre ziuă, căci, în închipuirea lui aţîţată, el vede corpul brun al Madei, în amurgit,
25 confundîndu-se cu desenurile covorului de culoarea cafelei, aşternut pe uriaşul divan cu tăblie. El crapă uşor uşa şi intră cu fereală, căci acum este amantul. Şi mîngîierile lui aduc din nou pe pielea ei fiorul renăscut al senzaţiilor iarăş cunoscute...
30 E atît de delicios tabloul acesta, că pe Bîrnea îl
podidesc lacrămile cînd zorile îi descoperă fără milă, spre păretele opus patului de hotel, a cărui somieră scîrţiitoare o chinuieşte de-o noapte întreagă: o canapea jupuită, un dulap vopsit proaspăt în negru, un
35 lavoar de metal cu lighean alb, o găleată de lături, o pată de ploşniţă strivită drept în mijlocul tapetului cojit.
A făcut plata mestecînd încă, a tras de duşcă cele două pahare, cît mai rămăsese în sticlă, şi s-a îndreptat 40     spre garderobă fără să se uite într-acolo. Numai cînd
a ajuns în dreptul lor, a salutat surîzător, privind pe Mada pe sub sprîncenele aduse straşină şi a ieşit. Ar fi dorit să mai rămîie şi să mai bea. Greşise însă. A crezut că ei chemaseră chelnerul ca să plătească, 5 şi ei îl chemaseră, dimpotrivă, ca să mai comande. Trebuia să iese înaintea lor. Va să zică, Mada...
însă cu care dintre ei? Grija şi graba lui Gorăscu de a o servi; comenzile şoptite numai de dînsul la
10 urechea chelnerului; bateriile reînnoite necontenit şi aşezate pe scaun alături de el; poruncile date lăutarilor unguri; cîntecul acela monoton ca pusta: „Cum iubesc eu, nu iubeşte nimeni", la care ţinea atît şi care fusese repetat de vreo cinci ori; privirile triumfătoare
15 şi totuşi prieteneşti pe care i le trimetea, ca şi cum i-ar fi spus: „Vezi, m-ai provocat, acuma..." toate acestea ar fi putut să-1 facă să creadă că moluscă asta este orînduitorul festinului. Dar e de necrezut...
Prundeanu nu era. Ceilalţi... care dintre ei? Bră-
20 descu, Stroilă, actorul acela şi cellalt, cum îi zice, cu nume greu... Mehtupciu... toţi şterşi. Nu se poate, nu se poate. Deşi fiecare ar fi avut mai mulţi sorţi decît Gorăscu. Nu, nu... Fosta doamnă Bîrnea a ieşit pentru domnul Bîrnea. Acesta este avertismentul, pri-
25 mul avertisment: Un prim avertisment poate fi dat şi-n tovărăşia unui Gorăscu... O, ho, ho, madam Bîrnea, fostă madam Bîrnea, treceţi, treceţi mai repede peste avertismente, mai repede, mai repede... Ajungeţi la pedeapsa cea mare... deveniţi doamna Prundeanu sau
30     doamna cum veţi voi...
...şi pe urmă... cînd şi celălalt — de-al doilea — va trebui pedepsit, deschideţi cutia trecutului... Ha, ha, ha, doamnă Prundeanu, sau poftim chiar doamnă Brădescu... atunci cînd mă veţi găsi numai pe mine acolo, vă voi
35 servi la rîndu-mi cu amintirea acestui prim avertisment. Ha, ha, ha, madam Brădescu sau chiar Stroilă... atunci ...atunci... hi, hi, hi, vom putea să măsurăm în pace cît de teribile sunt pedepsele domniei-voastre...
Bîrnea se plimba agitat prin întunericul trotuaru-
40     lui. Intrarea restaurantului împlîntă în noapte un cu-
318
319
ţit de lumină roşiatică al cărui vîrf se încovoaie de tăria zidului opus.
La fiecare învîrtirură a uşei împătrite el tresare... a! o pălărie rotundă, dar singură; a! o pălărie de damă, 5 dar nu-i a Madei, a! un chipiu... Distanţa pe care o parcurge de la un cap la altul, în plimbarea sa, ferind necontenit tăiuşul cuţitului însîngerat, se scurtează din ce în ce de la un timp, şi cu cît se scurtează, cu atît pasul său e mai repede şi mai nervos. Iar uşa stă uneori
10     neînvîrtită vreme îndelungată.
Printre acoperişurile înecate în negrul cerului, făşii înstelate s-au lăsat parcă jos de tot. Cerul oraşului sfîşiat de paratrăsnete; constelaţii rupte, o cale lactee zdrenţuită, lumina îngheţată a unui planet, cu un
15     ochi mort căutînd să ghicească fundul străzei!
Dar uşa se mişcă iar... a nu! un picol cu capul gol, poate pentru a chema o trăsură.
Dumnezeu ştie cît vor mai întîrzia aceia acolo. La urma urmei, ce-1 interesează pe dînsul ? Chiar Gorăscu
20 fie! De ce nu ar porni-o acum încet spre hotel, cîntînd. Nepăsător şi tare. Iar ea, ieşind să privească scrutător şi în zadar, ca şi planetul din ceruri prin funduri de întunerec, prin colţuri de ulicioare, prin ascunzişuri de firide. Să plece! Nimic, decît totala indiferenţă:
25 nimicirea complectă, în gînd, a fiinţei ei. Aceasta este pedeapsa cea adevărată şi unică.
Restul, laşitate şi decădere. Oricît s-ar ascunde de dînsa, pentru a nu-şi descoperi — urmărind-o — curiozitatea, care-1 distramă  ca pe o cîrpă. Acum
30 la ce o mai fi dînd tîrcoale pe-aici ca un vagabond lihnit unei case îmbelşugate?... Cînd ea întîrziază, pentru că ştie că e aşteptată... O, cu siguranţă că ea ştie; acum ca şi într-alte daţi...
Bîrnea şi-aminteşte cum totdeauna, în toate supă-
35 rările lor, ea prevedea cu o precizie matematică orice mişcare, orice hotărîre a lui. Cum o auzea mîncînd singură în urma certurilor lor grozave; cum privea prin gura cheii şi zărea masa doar cu un tacîm... şi cum, mirabile dictu, în ziua cînd pornea de la ser-
40 viciu spre casă, hotărît să se împace, găsea două ta-cîmuri.
320
De unde ştia ea intenţia lui! De cîte ori n-a prelungit supărarea cu o zi sau două şi de cîte ori n-a scurtat-o la fel ? însă oricînd, la termenul sortit, şi numai la acela, a găsit două tacîmuri pe masă... 5 O privea atunci uimit, înspăimîntat, şi ea rîdea
cu dinţii aceia atît de albi, prin buzele cărnoase de coral; iar părul îi cădea în şuviţe negre şi creţe pe figura neagră de vrăjitoare...
Bîrnea priveşte încremenit spre păretele restauran-10     tului şi vede doi ochi negri sfredelind zidul şi vede două şiruri de dinţi dezlipite în rîs sarcastic.
Aude clar în noapte: „Mai aşteaptă, mai aşteaptă !" Dar el nu e dispus decît la concesii mici.
Bine, va mai aştepta pînă ce uşa împătrită se va 15 învîrti încă o dată. Dacă nici atunci... Şi uşa se învîr-teşte, el trasare şi inima i se zbate de-1 doare... Ies alţii, oameni străini, necunoscuţi, bucuroşi, rîzători, senini... „Mai aşteaptă, mai aşteaptă!" Şi ochii din zid clipesc batjocoritori. 20 O, acuma nu... numai pînă  la întîia învîrtitură...
Şi uşa se învîrteşte necontenit, grupuri vesele ies, unii cîntă. Picoli mici pier în noapte, de unde scot, ca dintr-un imens garaj, trăsuri cu vizitii negri; picolii, ca nişte maimuţe sprintene, stau pe scară într-un pi-25 cior şi, drept în faţa uşei învîrtitoare, bufnesc înăuntru, iar uşa se învîrteşte cu furie oarbă în urma lor. Şi alte grupuri ies, şi alte cîntece se aud, şi vorbe de duh şi strigăte: „Angela, Angela..."
Cine o fi Angela aceasta?... o fată bună, desigur, 30     la fel cu celelalte, cu nume ca celelalte. Ce i-a trebuit lui o Madă, un nume aşa deosebit, aşa bizar, aşa pervers ? Mada... Cum au alţii parte!...
Şi Bîrnea se plimbă agitat, cu capul vîjîind de gînduri, aşteaptă hotărît de plecare orice nouă învîrtitură a 35     uşei, şi aşteaptă...   şi aşteaptă, într-una... căci doi ochi prin zid l-au pironit pe loc.
în sfîrşit, iată-i! întîi Mada. Apoi Gorăscu. Apoi ceilalţi. Şi Mada rîde zgomotos. I-a văzut o clipă pe muchia pumnalului roş înfipt în întunecimea străzei. 40     Pe urmă, pumnalul fioros, cu vîrful îndoit de casa
dimpotrivă, a dispărut ca vrăjit. Fuseseră deci ultimii în restaurant!
în locul pumnalului au rămas cele două şiraguri de dinţi rari, nocturni, ai felinarelor. Rîsul lui Gorăscu. 5     Strada rîdea cu rîsul lui Gorăscu. Şi rîsul acesta se prelungea peste întregul oraş.
Iar Mada răspundea cu o poftă fără de seamăn rî-sului acestuia. Ceva desfrînat şi falş în rîsul ei. Iar Bîrnea parcă era tras cu o aţă de rîsetele acestea, căci
10 el era tîrît, cu toată încăpăţinarea lui de a rămîne, după dînşii, spre celălalt trotoar.
De ce s-au oprit la răspîntie ? Ca să rămînă doar cu unul singur! Bîrnea simte că se înfurie; nu pe ea, desigur, ci pe el însuşi, pentru că a lăsat să-i scape o
15 tresărire. Ce-1 privesc pe el toate acestea? Să se întoarcă pe loc şi să dispară în noapte, să-şi înăbuşe în inimă curiozitatea. Şi atunci va fi „tarele". Ei, fie! să vadă numai cu cine rămîne. Atît şi nimic mai mult. A, uite, cu Gorăscu! Deci, stînga împrejur...
20 ...Din cîţiva paşi săltaţi, Bîrnea ajunge din urmă
pe cei doi. Cu răsuflarea reţinută şi sărind în vîrful picioarelor. Ca o panteră sau ca un apaş fugărit, căci simte cum i se răsuceşte în inimă, usturător ca focul, cuţitul cel roşu de la intrarea restaurantului, redus
25 la miniatură. Cei doi apucaseră pe aleea principală a gradinei publice, abia luminată. El se avîntă pe cărăruia laterală şi paralelă, înecată complect în beznă. Acum poate să audă tot... să audă tot, tot... iar paşii lui nu se aud în iarba cărăruiei... iar dacă dă în vreo
30 groapă, ei n-au decît să creadă că un şobolan s-a speriat de apropierea lor, sau vreo nevăstuică a căzut de pe cracă.
O vede privind prin desişul ce-i desparte. Şi o vede zîmbind, iar Gorăscu tace; Gorăscu e în partea cea-35     laltă, iar ea întoarce capul necontenit încoace, spre desişul dintre alee şi cărăruie, şi zîmbeşte. Vrăjitoarea ştie că el este aici. Vrăjitoarea ştie. Poţi să-1 şi săruţi acum şi nu voi crede, nu voi crede, vrăjitoare... Gorăscu scînceşte. Bîiguie ceva, parcă ar cere de 40     pomană. Nemernicul prea vorbeşte încet. Totuşi se aude distinct: „credinţă...  iubire tăcută...  chin ne-
322
sfîrşit... crudă..." Oricît ar vorbi de încet, oricît s-ar preface, degeaba... Cu siguranţă că ea i-a şoptit să înceapă: vrăjitoarea! Cum rîde, cum rîde la aceste cuvinte atît de caraghioase Dar degeaba! Rîsul e mai
5 mult o batjocură decît o plăcere. Zadarnic se preface. Ea nu mai poate iubi, ea nu mai poate rîde decît a batjocură... „Eşti cochetă"... „ucigaşă"... ba nu: „rîs ucigaş"... „gura ucigaşă"... Ea rîde acum cu toată pofta, trezind din somn păsări nocturne, care
10 pornesc fîlfîind greoi la rîsul ei de vrăjitoare. Iar copacii ascultă vrăjiţi. Sau parcă ar rîde cu frică. Căci uită-te în lumina îndoielnică: Gorăscu pare o fantomă. Dumnezeule, ea-1 priveşte cu frică. însuşi el, Bîrnea, simte un fulger de spaimă, cum îi ia sufletul în zig-
15 zag; Gorăscu parcă se lungeşte şi din faţa lui nu se văd decît dinţii.
Sunt acum în dreptul unui bec searbăd, ascuns în vrejuri. Şi el i-a luat deodată mîna şi-a sărutat-o brusc deasupra cotului,  dedesubtul mînecei   scurte. Ah!
20 Buzele, care abia se dezlipesc de pe dinţi, au atins-o. Acum Bîrnea e străbătut de-un curent brusc de scîrbă.
Dar e cu putinţă aceasta? Sau ea vrea să împingă prefăcătoria pînă la absurd!
25 Ea s-a întors în loc înfuriată şi figura lui lunguiaţă
ia o înfăţişare de paiaţă. Dumnezeule! de cadavru !... Şi vocea lui plîngătoare se tîrăşte parcă pe jos în noapte, de departe, are intonaţii atît de jalnice, atît de sinistre, că parcă ar fi bocetul unui milog într-o vorbire
30 străină.
El desigur îi face o declaraţie, este poate cea dintîi, dar parcă ar cere de pomană. Sau, Dumnezeu ştie, parcă ar ameninţa. Şi e noapte, şi-n grădina publică nu-s decît ei trei; încolo nimic, tăcere întreruptă doar
35 de depărtate şi prelungi ţignale de gardişti, de ţipete de pasere în somn, de foşnetele de mătase ale copacilor mişcînd reflex în vis.
El i s-a pus în drum, şi orice mişcare face ca să înainteze, el i-o taie cu insistenţele lui, cu braţele lui uscate
40 şi lungi, care se bălăbănesc de-a curmezişul oricărui gest, oricărei voinţe a ei.
ll
Bîrnea se tîrăşte ca un şarpe prin ierburi şi aşteaptă momentul hotărîtor. Şi ochii lui s-au oprit asupra băncei pe care a aşteptat-o atunci, la început. Căci ochii lui Gorăscu de mult luaseră direcţia aceea. El era 5 aşa de aproape de dînsa, că Mada îşi ferea faţa în mîini şi ameninţa răguşită:
— Am să strig, am să strig... lasă-mă... asta niciodată, niciodată... atîta obrăznicie...
Bîrnea tremură ca o trestie în vînt. încă n-a sosit 10 clipa; el tremură şi-şi simte muşchii aprinzîndu-se de forţă, ca de ceva dulce, ameţitor de dulce, beţia succesului aproape, măreţia gestului neaşteptat, apariţia lui din tufişuri ca a vechilor cavaleri în legende. Şi se bucură dinainte de figura strîmbă a lui Gorăscu la 15 vederea lui, şi la strîmbătura aceleiaşi figuri, o clipă după aceea, cînd pumnul liberator se va lăsa ca un ciocan pe capul de mort.
— Lasă-mă odată... mizerabil... mizer... oameni buni, mă omoară...  mă  omoară... veniţi... aaah!...
20 Gorăscu o apucase de coatele care se împotriveau băr-băteşte şi o trăgea spre dînsul, iar buzele boţite şi săru-tînd în aer îi căutau gura pe care ea o ferea disperată, trîmbiţînd subţiratec cîte un chiot scurt, ascuţit. Puţin apoi, ea-i scapă şi fugi mărunt, împiedicîndu-se în
25 rochii. „Gardist! Gardist! Ajutor!" strigă atunci din toată puterea plămînilor. Cînd Gorăscu fu gata s-o ajungă, ea se întoarse pe neaşteptate şi-1 lovi cu toată puterea palmelor ei mici, care se repezeau dezordonat în aer. El îşi ferea capul, groaznicul cap de meduză,
30 într-o parte şi într-alta, şi vîrîndu-1 cu o ultimă energie în ploaia loviturilor, o apucă bărbăteşte, frîngîndu-i mijlocul şi potopindu-i capul răsturnat pe spate în sărutări. Ea se zbătea însă ţipînd de moarte şi el o împingea necontenit, aproape o tîra, spre bezna tufişu-
35 rilor. în palida luministe, un strigoi fura o fecioară pentru împărăţia lui neagră.
Bîrnea se avîntă. Şi strigătul lui de luptă fu atît de puternic, că cei doi se desfăcură îndată. Gorăscu se îndreaptă din şale, furibund şi vărsînd flăcări prin
40     ochi. Ea răsuflă grăbită şi pieptu-i minunat se zbătea
324
atît de nervos, că amîndoi simţiră că s-ar lupta pentru el pînă la răpunerea cea mai desăvîrşită.
— Cum îţi permiţi... gemu Gorăscu, întinzîndu-şi ghearele de strigoi.
5 —Nemernicule!...   urlă Bîrnea, agitînd pumnul.
— A... Bîrnea... făcu ea slab, însă atît de mirată, că pumnul lui vitejesc căzu în jos, fără putere ...
Şi rămaseră cîteşitrei tăcuţi şi ruşinaţi.
Doar trei lacrămi avură timp să se prelingă pe ochii 10     ei; însă o singură smucitură a capului fu de ajuns şi pe retină nu rămase decît poleiul celei mai reci mîndrii...
— Eram întîmplător pe aici... crezu Bîrnea că trebuie să rupă tăcerea, dar i se păru atît de stîngace această explicaţie, că nu mai putu adăuga nici un cu-
15 vînt.
Iar ea îşi arăta dinţii în lumina fermecată a becului de sub vreji.
— Mă plimb ades la ora asta... îşi recapătă el curajul... cînd...
20 Pe buzele ei flutură trecător, ca o strigă prin faţa
lămpei, un zîmbet de răutate:
— Noi... glumeam...
— Atunci... seu... scuzaţi.
—-Mă rog... Haideţi, domnule Gorăscu... Bonsoir, 25     domnule Bîrnea...
El nu găsi nici un răspuns la această urare şi, mirat la culme, îşi dădu seama că s-a luat după dînşii fără să vrea. Mergea chiar alături de Gorăscu şi-şi frămînta creierul ca să găsească o singură vorbă. Dar 30 în mintea lui, pe care o cotrobăia zadarnic aşa de bine, încît parcă o şi vedea injectată de sînge, ca un creier pe-o tarabă de măcelar, nu descoperea decît o singură idee: să plece cît mai neîntîrziat.
însă nu găsea ce să pretexteze pentru despărţire, 35     iar un nou şi simplu „bună seara" simţi că l-ar vîrî în pămînt.
îl ajută ea, cînd, la ieşirea din grădină, se aflară în lumina puternică a unei vitrine:
— Bună seara, domnule Bîrnea...
325
Gorăscu o privea tot aşa de încremenit ca şi Bîrnea. Ea întinse mîna acestuia din urmă şi surîsu-i straniu de pe buze se lărgea tot mai mult şi devenea tot mai straniu. Colţii lui Gorăscu se arătară ascuţiţi şi răi. 5 Bîrnea îi sărută vîrful degetelor şi îngăimă iarăşi
fără să-şi dea seamă:
— Nu face nimic... te... vă... conduc pînă acasă...
Şi pentru că ea începuse să rîdă batjocoritor, crezu ; iarăşi că trebuie să dea o explicaţie. 10 —Mă întorc cu Gorăscu...
Ea rîse atunci cu tărie şi dinţii ei albi de şoricel parcă muşcară întunericul...
— Numai dacă domnul Gorăscu va vrea...
— Dar nu ne-am certat... n-am ştiut că^i el... n-am 15     ştiut că sunteţi dumneavoastră, cînd am intervenit.
Ea rîse atunci cu hohote şi ochii îi sclipiră ca la o I pisică. însă nu mai adăugă nimic şi se agăţă de braţul S lui Gorăscu... ■
în cruzimea rîsului acestuia din urmă, Bîrnea în- ■ 20     cepu să înţeleagă ceva vag, dar se feri să meargă pînă 1 la capătul celălalt  al gîndului.  „Aş!   Imposibil..." %i Totuşi o nelinişte violentă îi prinse corpul ca un început de friguri.
Cînd fură în dreptul casei, ea se ridică pe prima 25     treaptă, cotrobăi prin poşetă şi-i întinse lui Gorăscu cheia.
— Deschide dumneata, te rog! Şi din nou, provocatoare:
— în sfîrşit, domnule Bîrnea, cred că ai să-mi 30     răspunzi la salut...
— Sărut mîinele doamnă ... şi, îngrozit şi stîngaci, făcu o glumă   proastă, adresîndu-se lui Gorăscu:
— Ia dă mai repede, frumosule... nu vezi că doamna e obosită... şi crezu că „frumosule" e îndestulător pen-
35 tru a îndepărta din capul ei orice glumă de prost gust. Nu nimereşti cheia? adaugă Bîrnea, prins subit de-o poftă de vorbă, ce nu-şi avea izvorul decît în prefăcuta întîrziere pe care Gorăscu o punea la potrivirea cheii.
40 Cum sta aplecat, lui Bîrnea îi venea să-1 izbească o
o dată pentru totdeauna. întinse mîna şi întoarse
326
butonul de la intrare: lumina scaldă vie cele trei sir luete, iar Gorăscu trebui să sfîrşească...
Cînd se ridică era aşa de hidos, că Bîrnea interveni din nou:
5 — Trebuie să fii şi tu grozav de obosit. Parcă ai fi o
sperietoare de ciori...
Dar chiar lui însuşi nu-i plăcu tăria propriilor expresii. Mada strîmbă din nas.
Ea continua să stea cu spatele la  Gorăscu, şi-n 10     ochii ei ficşi, Bîrnea ghicea o hotărîre care se înfiripa tot mai cu putere si care-1 înspăimînta... Aş! imposibil!...
— S-a deschis ? păru ea că se deşteaptă din gînduri. E... bună seara, domnule Bîrnea, spuse de astă
15     dată energic şi-i apucă mîna...
— Noapte bună, doamnă!... şi apucă la rîndu-i de braţ pe Gorăscu: Hai, boierule!
Dar ea, fără să se mişte, încruntă sprîncenele şi figura îi luă acea înfăţişare de răutate răzbunătoare
20 pe care i-o cunoştea. Ochii lui Bîrnea, ochii lui Gorăscu o străpungeau pînă-n moalele creierului. Ea nu-i observa însă, căci rămăsese cu privirea în vag. Şi amîndoi ceilalţi aşteptau înfriguraţi sentinţa. Deodată ea avu o tresărire şi ei tresăriră la fel:
25 — Bună seara, domnilor!
Şi răspunseră două şuierături adînci, una de ciudă, una de izbîndă. Bîrnea rînjea; în sufletul lui se făcuse senin şi totuşi rînjea. I se părea totul uşor în juru-i şi tot aşa de uşor îi scăpară şi cele cîteva cuvinte
30     fatale:
— Lasă pe al'dată, dragă Gorăscule, cartea aceea! Ştiam că n-are să ţi-o dea...  astă-seară cel puţin...
— Cartea? întrebă Gorăscu uimit.
Abia acum ea văzu rînjetul celui dintîi. Era aşa 35     de cu înţeles, atît de ironic şi dovedea atîta siguranţă de sine, că ochii îi scăpărară.
— Ah, da, cartea... şuieră atunci, şi Bîrnea îi văzu parcă limba de şarpe ieşindu-i ca o flacără dintre buze. El tremură dinaintea prăpăstiei pe care cu un singur
40 cuvînt şi-o deschisese. Atunci, domnul Gorăscu rămîne! complectă Mada, apăsînd pe fiecare cuvînt. Şi era
ceva răguşit în vocea ei, ceva sălbatec în figura contractată de ură şi mîndrie.
— Prin urmare aştept, se agăţă Bîrnea de ultima nădejde.
5 — Veţi aştepta mult, clocoti gîtul ei. Am de vorbit
cu dînsul. Ţi-e somn, domnule Gorăscu?...
— Vai, doamnă...
— Doar ţineai aşa de mult să-mi vezi apartamentul!... Şi se mistui în negura coridorului, fără să mai
10     zică nici un cuvînt lui Bîrnea.
El ţinea încă strîns de braţ pe Gorăscu. Şi zdrobit din nou de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, uluit, îngăimă iarăşi prosteşte:
—■ Stai mult ?
15 — Te rog! te rog! făcea Gorăscu, smulgîndu-se din
strînsoarea voinicească.
Ea reapăru în cadrul uşei şi Bîrnea văzu în ochi-i o privire turbure de femeie beată.
— Destul,   ţeastă de catîr,   destul  cu gluma!... 20     strigă atunci cu disperare şi dezgust.
— Poftim, domnule Gorăscu, răspunse ea porun^ citor, fără să-1 privească.
Cu un gest de dispreţ, ca şi cînd i l-ar fi aruncat, el împinse   cu   atîta putere pe Gorăscu,   că acesta se 25     împiedecă de treaptă şi căzu.
— Pardon! Şi cu un rîs ca un ţipăt de copil: Le-prosule!...
— Nu face nimic... adio! bîlbîi leprosul, ridicîndu-se repede, rînjind mehenghi şi dispărînd.
30 Uşa cea mare reveni atunci pe ţîţînele ei, gravă,
greoaie, neînduplecată. Trosni sec şi rămase neclintită ca o veghetoare desăvîrşită: mută, invincibilă, neîngăduitoare. Bîrnea o privi lung şi i se păru curios cum nu-1 mai recunoaşte; doar de cîte ori nu a deschis-o!
35 Atunci deodată îi veni în minte antreiaşul din dosul ei, cu cufărul cel mare rezemat de părete, apoi camera tuturor fericirilor, divanul cu tăblie, paravanul care acopere patul alb ca spuma, măsuţa de metal de lîngă soba de teracotă, unde ea aprindea maşina de spirt,
40 masa mare din mijloc unde pregătea ceştile cu figuri chinezeşti pentru ceai...   Şi văzu în decorul intim
.328
dinţii lui Gorăscu, îl văzu gol, sărind ca o maimuţă înnebunită prin sanctuarul acesta albăstrui; iar ea privindu-1 prin încheieturile paravanului îngrozită de încăpăţinarea ei, mînjită, scîrbită. 5 Ea nu ştie ce face, gîndi Bîrnea. Ah...  dacă pleca
la timp, dacă nu-i însoţea aşa stupid pînă la uşa casei, ah... dacă gura asta... el nu intra, desigur... Se năpusti pe trepte, asupra uşei.
— Mada, ce faci... Mada, oricare altul...
10 Dar înainte de a-şi repezi greutatea corpului asupra
uşei grele de stejar, îşi dădu seama că orice strigăt al lui nu putea fi decît un nou îndemn. Poate ea n-a vrut decît să rîdă puţin de dînsul, iar Gorăscu stă acum cuminte într-un colţ...   Poate că ea se bizuie
15     încă pe aşteptarea lui afară, de care e sigură...
Şi totuşi de unde poate şti el ce se petrece înăuntru ! Furia îl năpădi din nou impetuoasă; o simţi pornind din piept, apoi ridicîndu-se ca o apă în clocot spre moalele capului, pe care îl simţi ridicîndu-se gata să
20 plesnească în mii de bucăţi. Nebuna! Doar ea a văzut din grădină cine e Gorăscu... cu siguranţă, nemernicul se grăbeşte... el ştie că oricît de mică întîrziere... şi ea ezită încă să strige... mîndria o pierde... Ah, comedia asta trebuie să se sfîrşească...
25 — Deschide ! Deschide !
Şi corpul se prăvăli cu tăria unui berbec antic asupra portei de cetate. Dar aceasta nici nu se clinti. El însă nu simţea nici cea mai mică durere şi avea impresia că trupul i-e tare ca piatra. Dar uşa îşi bătea joc de
30     această tărie.
Atunci se năpusti la ferestre. Şi, prin încheieturile obloanelor, văzu întuneric. O! întunericul acesta îl plesni în frunte şi i se răspîndi în tot corpul; orice lumină de cugetare se stinse şi pumnii loviră cu sete
35     în geamurile care căzură în ţăndări zîngănitoare.
— Ajunge! Destul cu farsa... urlă atunci din toţi plămînii. Destul cu prefăcătoria asta, nu-i adevărat... imposibil...
Şi izbi din nou cu putere în oblon, repetînd mecanic 40     aceleaşi cuvinte. Dar loviturile nu făceau decît să vibreze dunga neagră dintre aripele de lemn ca o înfiora-
329'
10
15
toare lance a întunericului. Atunci cineva îl atinse uşor pe umeri. „O, ho, ho, gardistul!" Şi coborî răpus privirea, căci gardistul îl recunoscuse şi-1 saluta respectuos. Martorul tăcut al fericirii şi dezastrului său! Doar e mai nimica toată de cînd se întorceau înlănţuiţi de la teatru şi bătrînul înfăşurat în neguri îi primea cu un zîmbet şi mîna la chipiu...
Plecă grăbit, împleticindu-se, şi din momentul acela nu mai înţălese nimic.
Se trezi cu totul tîrziu într-una din despărţiturile uşei turnante de la hotel. Era ameţit, capul îl durea şi pricepu că foarte multă vreme se învîrtise pe loc, odată cu micul compartiment al uşei învîrtitoare. îl cuprinse atunci frica şi-o luă la goană pe scări în sus, urmărit de-o groaznică stafie.
în cuşca lui, portarul îşi făcu cruce.
SEMNELE LUI DĂNUŢ
10
15
20
23
Cu mantaua pe umeri şi cu şapca roşie pe frunte, cum ieşea de obicei la serviciu, Grigore Dănuţ dădu cîteva tîrcoale peronului îngust şi îngheţat. Era adînc pierdut în gînduri şi atît de atent i se ciuliseră urechile, că parcă se încăpăţîna să desluşească şoapta încurcată a vîntului istovit de cale şi rebegit de frig.
Firele de telegraf, despletite dintr-un stîlp înalt şi zgribulit, se înmănuncheau ca pe un gît de cobză pe ceştile înfieruite în triunghi, deasupra ferestrei celei mari, drept din mijlocul staţiei şi ţineau monoton isonul jeluirilor răguşite ale cîntăreţului nevăzut.
Cele patru perechi de şine, aşternute pe dinainte şi întinse ca nişte coarde, reflectau în luciul lor tot gerul dimineţei de decembrie. Dincolo, magazia de mărfuri se strînsese în sine sub aspra povară a frigului. Pe rampă, candizi, parcă nişte ouă de furnici monstruoase, cîţiva saci dolofani aşteptau îngrămădiţi dinaintea singurului vagon din toată gara, căscat la mijloc ca o gură de uriaş decapitat, caraghios încremenită într-o supremă convulsie de lăcomie. Dealul din faţă, încotoş-mănat în alb şi răbufnit, ici-colo, de arborii stingheri ca smocurile unei imense hermine, se apropiase atît de mult prin limpezimea roză a văzduhului că parcă se mutase la cîţiva paşi doar, dincolo de cea din urmă şină.
Dar domnul Grigore Dănuţ, şeful staţiei Bobeni, nu vedea şi nu auzea nimic din toate astea. Numai din
331
cînd în cînd i se părea că de departe de tot, acolo de unde venea vîntul, un glas sfîrşit şi neomenesc cerea îndurerat ajutor. Şi ochiul stîng, care dis-de-dimineaţă nu-1 mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se zbată 5 şi mai nervos în orbită, parcă ar fi vrut să sară din strîmta-i închisoare. Niciodată lui Grigore Dănuţ nu i se făcuse semne atît de amarnice ca-n ziua aceasta. Şi niciodată semnele nu-1 înşelaseră. Aşa-1 „persecutaseră" şi la moartea primului copil; şi aşa îl amărîseră
10 la moartea tuturor celorlalţi cinci, pe care-i petrecuse rînd pe rînd spre răzoarele înverzite, semănate cu cruci de lemn, ale micului cimitir din sat. Iar acum, fetiţa, Frosica, cea din urmă a lui bucurie, trebuia să vină de sărbători din Craiova, de la pension, cu trenul
15     de amiazi.
I se mai făcuseră, nu-i vorbă, domnului şef semne şi fără să se întîmple vreun necaz prea mare în casă. Dar în lunga obişnuinţă, el învăţase să ghicească bine, cînd aceste înfricoşetoare semnale, pe care destinul
20     i le trimetea dintr-o depărtată staţie pierdută în veşnicie, aveau urmări negre şi cînd erau simple glume de prost gust, pe care vreun impiegat de-al lui Dumnezeu i le făcea petrecînd pe socoteala uşoarei lui credulităţi. Cele_ de-acum păreau însă din cale afară de insis-
25 tente. îndărătnicia lor n-ar mai fi lăsat nici o îndoială în inima domnului şef că s-a petrecut ceva grav Fro-sicăi, dacă el n-ar fi simţit crescînd astăzi, mai mult ca niciodată, indispoziţia cu care se deştepta de vreo două-trei zile în şir. Miasmele bălţilor din marginea
30 satului, care-i dusese la cimitir copiii, nu cruţaseră nici pe Dănuţ. Prea viguros ca să-1 doboare de-a binelea cînd îl năpădeau, frigurile acestea îi leşuiau sufletul, îi paralizau voinţa, îi zugrăveau pe fondul închipuirei gîndurile cele mai sumbre. Şi Dănuţ nu ştia cui să
35 atribuie presimţirile care-1 rodeau astăzi: răului acestuia de baltă care-1 încerca iarăşi sau vreunei noi vitregii a soartei, ce se abătuse asupra copilei sale?
Domnul şef curmă tîrcoalele printr-un mic ocol spre uşa deasupra căreia o firmă albastră lămurea cu litere
40 ca zăpada ce domnea pretutindeni: „Şeful staţiei", în prag se lovi pîntec în pîntec cu impiegatul, subţirel
332
şi mlădios, care-1 întîmpină într-un nor de aburi calzi, cu o exagerată plecăciune din şale.
— Vine Călugăreşti! spuse acesta cu o voce repezită, aproape neînţeleasă pentru vreun neobişnuit cu dînsul.
5     I-am dat drumul de mult chiar.
Şeful nu răspunse. Poate nici nu auzi. Figura lui trasă se strînse numai într-o strîmbătură de plictiseală şi nerăbdare. Loloi, impiegatul acesta subţirel şi cu înmlădieri de trestie la fiecare yorbă, nu-i plăcea deloc.
10 Parcă n-avea oase într-însul. în intimitatea gîndului, dar fără să împărtăşească acest mister doamnei Dănuţ, care era rea de gură, şeful îl poreclea „Sfredelul". Abia-i putea urmări vocea repede şi ascuţită; ca şi prăjina-i de trup în ochi, ea însăşi i se înfigea în auz ca un
15 sfredel.
— De la Prundeni nu s-a anunţat nimic, continua impiegatul, cu aceeaşi uşurinţă nepăsătoare. Mi se pare că acceleratul o să fie astăzi în întîrziere mare...
Dănuţ îl privea uimit. Bolborosi vag un cuvînt, pe
20     care nici el nu-1 pricepu.
Impiegatul înţelese că domnul şef nu-i bine dispus. Coborî treapta de piatră şi-i făcu loc. Apoi o luă grăbit spre magazie. Dănuţ intră încă nedumerit de vorbele subalternului său şi închise uşa după dînsul.
25 Căldura moale îl primi prietenoasă. Şovăi cîtva, privind fără să înţeleagă spre masiva tăblie a mesei de stejar, de sub fereastră, pe care aparatele de telegraf săltau domol în bizarul lor joc de gnomi. Dar ţăcănitul stăruitor i se vîrî în timpane, enervîndu-1 cu aceeaşi în-
30 căpăţînată perseverenţă ca şi repedea clipeală a ochiului stîng.
îşi continuă atunci plimbarea fără preget, măsurînd cu paşi largi scîndurile albe, basoreliefate de vechime, buburoşate de bătături negurii, pe care praful se aş-35     temuse ca pe nişte cicatrice. Prin încheieturile uşei din fund, mirosul de varză acră, de usturoi, de drojdie ■i de bere şi zgomotul înfundat al satirului pe tocător
I îi aminti din nou că în noaptea ceea e Naşterea Dom-
nului.
40 „Poate n-are să fie nimic, se linişti el. Poate mi-a
intrat vreun fir de praf sub pleoapă."
333
Se opri în faţa mişcătoarelor aparate de alamă, care de mult se zbăteau, parcă speriate de nebăgarea lui de seamă.
„îmi fac vedenii degeaba... Dacă s-ar fi îmbolnăvit 5     iarăşi, mi-ar fi scris directoarea..."
Vroi s-o pornească din nou, în plimbarea-i nesfîr-şită, dar simţi că tictacul micilor cilindre de alamă îi desluşea ceva. Apropie urechea şi începu să clatine afirmativ din cap. 10 —A-ha, da, Prundeni?...   a sosit? pleacă! bun,
poate să plece... staţia e liberă...
Poate că urechea-i obişnuită n-ar fi prins totuşi sensul ţăcănitului, dacă el s-ar fi scurs cu iuţeala cu care vorbea impiegatul. Dar aşa, rare, distincte şi re-15 petate, cum se succedau, cuvintele acestea de metal nu se putu să nu atragă atenţia lui Dănuţ, pe care vestea primită îl mai lumină.
Să aşeză acum cu hotărîre la masă, apăsînd energic cu cele trei degete pătate de cerneală violetă mîne-20    rul rotund, ca o castană turtită al trimiţătorului. Staţia e liberă. Trenul putea să pornească...
Ca printr-o abureală de vis văzu pe Frosica lui printre călătorii înghemuiţi ca scrumbiile într-un butoi de băcănie. Frosica! Vine Frosica! A pornit de la Prun-25 deni. Peste treizeci, patruzeci de minute cel mult, va fi aici. Aş! Acceleratul face mai puţin de-o jumătate ceas. Mai are de trecut doar prin două gări unde nu se opreşte.
Ochii lui se deschiseră mari de fericire, dar stîngul 30     tresări acum în cîteva clipiri speriate şi dureroase. Apoi rămase holbat, şi, prin căscătura lui exagerată, Dănuţ păru că zăreşte o găină cu gîtul tăiat zbură-tăcindu-se sălbatec pe podea.
„Hotărît că iar e bolnavă fata", gîndi el. 35 Şi pleoapa stînga îi răspunse afirmativ de cîteva ori.
Şeful rămase cu privirile încremenite la gîngăniile de alamă, care parcă se dedeau de-a hupa pe-o scîndurică nevăzută. îşi trase şapca pe ochi, fixîndu-le cu şi mai mare luare-aminte pe dedesuptul cozorocului. I 40 se păru atunci că numărul lor se îndoieşte; pe urmă se triplă. Masa deveni întinsă cît o cîmpie, acoperită
334
toată de aparate telegrafice care săreau în sus, apoi se ascundeau ca nişte copii drăcoşi. Dănuţ se frecă la ochii ce-i ardeau. El îşi pipăi fruntea şi simţi pe ea picături de sudoare. I-era cald de tot, dar de undeva 5 din corp i se răspîndea în răstimpuri de-a lungul mădularelor un fior prelung şi neplăcut de umedă răceală.
Ochii stăruiau acum pe rotila pe care se învîrtea solul turtit de hîrtie. în cuget i se lămurea Frosica, în
10 tren, pe-un colţ de bancă, tremurînd de frigurile ei obişnuite, cu ochii mari de boală, cu obrajii traşi şi firavi, cu broboane de sudoare pe frunte. Călătorii o priveau compătimitori şi o întrebau dacă-i pot fi de ajutor. Dar fetiţa răspunde clănţănind din dinţii îngheţaţi:
15 „Mai am puţin şi ajung la Bobeni, la tăticu".
Dănuţ se cutremură. O lacrimă i se strecură din colţul ochiului drept şi porni agale, făcînd un ocol spre colţul gurei; în vreme ce ochiul stîng bătea înainte, cu o regularitate sarcastică, tactu-i îndărătnic. Dar
20 tablourile, care se perindară acum în mintea lui aprinsă de boală, fură din ce în ce mai curioase.
Un tremur nervos zgîlţîi corpul fetiţei şi capul ei căzu moale pe un umăr.
„Moare, daţi-i o luminare!" urlau pasagerii. Şioforfotă
25 se încingea în compartimentul strimt, ochi curioşi apăreau pe după umeri întrepuşi, mîini înfrigurate cotrobăiau prin geamantane. Un muc de luminare se aprindea între degetele de ceară.
„Un doctor, un doctor... " Şi forfot şi ropot, atîta
30 ropot că Dănuţ n-avea de unde să audă răsufletul greoi al trenului de Călugăreşti, care înainta în staţia Bobeni rupt de oboseală şi de neobişnuita povară omenească din zilele de vacanţă.
„Un doctor, un doctor!" Forfoteala de cîteva minute
35 de afară, de pe peron, fluierăturile de ţignal, şuierul locomotivei în urechile lui aveau cu totul un alt sens. Totul se petrecea în capul lui Dănuţ, în plin cîmp şi-n trenul celălalt, de Prundeni. Un călător mai sperios trăsese semnalul de alarmă şi trenul se oprise în cîmp.
40 „Ce este ? ce s-a întîmplat ? A murit o fată, un copil! O fată? Da, o fetiţă de pension!" Călători apar speriaţi
la ferestre. Cei de pe scări sar pornind în sus şi-n-, jos. Domnul conductor aleargă zorit printre curioşi..
„Ce este, ce s-a întîmplat ?" Şi zarva creşte într-una din vagon, în vagon. 5 „A murit o fată, un copil". „Bine, nu face nimic, o
dăm jos la staţia următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul!" Lumea face loc şi domnul conductor abia se strecoară printre înghesuiţi.. „Unde-i, s-o vedem ?" Abia poate ajunge în uşa compar-10 timentului, în care Frosica doarme somnul de veci, cu căpşorul ei blond rezemat pe perinuţa canapelei.
„A! o cunosc", spune domnul conductor. „E chiar fata şefului de la Bobeni, unde o să ne oprim acum. Bietul tat-său!" Iar călătorii sunt foarte mişcaţi de 15     această întîmplare.
„Şi el o aşteaptă de Crăciun, bietul om!..."
Uşa se deschise cu putere şi impiegatul apăru în cadrul ei energic şi important.
— Domnul şef, gata! îi dăm drumu.
20 Domnul şef tresări speriat. Ochii  îi lăcărămau.
— Ce, au şi adus-o, aşa de repede ? Dar vorbele subalternului abia acum îşi făcură loc în pavilionul urechilor aiurite. Se îngrămădiră acolo fără noimă şi-i încurcară firul gîndurilor de pînă acum.
25 — Dăm drumul, domnu şef ? Prundeni cred că
sunt în întîrziere. Or vis-a comunicat ceva de acolo... ?
Şi impiegatul mişcă de cîteva ori nerăbdător uşa spre sine, privind curios la aburul ce năvălea dinlăuntru şi-1 învăluia într-un nor de mister.
30 Dănuţ zărea pe subaltern ca printr-o pîclă. Şi vor-
bele lui i se păreau din cale afară de curioase. Zadarnic îşi căutau vreun locşor de înţelegere în mintea-i halucinată.
îl privea cu ochi din alte lumi. Şi curentul rece, 35 care venea de-afară prin întredeschizătura uşei şi care părea că se revarsă din însăşi persoana impiegatului, îi strecura în trup un fior de groază. îi zîmbi neputincios, ca unui duşman a cărui lovitură vrei s-o parezi printr-un semn de prietenie. 40 Impiegatul crezu că a înţeles şi trînti uşa după dînsul,
după ce şuieră cu vocea lui grăbită:
336
— Atunci anunţaţi dumneavoastră plecarea...
Dănuţ se mişcă pe scaun, ridicînd repetat din umeri, ca şi cînd ar fi vrut să aşeze mai bine mantaua pe spate; apoi îşi propti bărbia în cei doi pumni suprapuşi pe 5     muchia mesei.
Un moment nici un gînd nu mai trecu prin creierul lui golit deodată. Nici ochiul stîng nu i se mai clăti în orbită şi el privi complect imbecilizat prin geamul translucid, înflorit de gheaţă, ferestrele din faţă ale 10 trenului de Călugăreşti. Pentru el nu era decît acceleratul de Prundeni, oprit în plin cîmp.
Acolo era Frosica lui.
Acolo, căpşorul ei blond, de ceară, de păpuşică, sta rezemat de canapea.
15 Şi domnul  şef nu  îndrăzneşte  să se mişte. Alţii
au pentru el această grijă. Iar în mintea lui, succedarea tablourilor, curmată de venirea impiegatului, îşi reia de la sine firul.
„O dăm jos la staţia următoare. Nu e caz de amendă,
20     dar nu trebuia tras semnalul!"
Fluierături de ţignal, şuier lung de locomotivă, trenul se urneşte păcănind sacadat, mai întîi încet, apoi din ce în ce mai repede ca şi toanele ochiului acestuia stîng, care au început iar. Paca, paca; paca, paca, şi
25 domnul şef priveşte paralizat ferestrele vagoanelor din faţă, care se perindează uşor ocupînd lent şi fără încetare, una cîte una, locul celei dinainte.
Dănuţ tresare deodată, zguduit de un început vag de amintire. Ochii lui s-au mărit, ca şi cînd ar avea de
30 obiectat ceva la această neoprită desfăşurare de lucruri. Dar nu ştie ce anume şi ferestrele vagoanelor trec înainte, lunecînd tot mai repede şi mai uşor. Ultima a dispărut, întrerupînd brusc depanarea filmului cu bizare forme omeneşti.
35 Şi acum trenul închipuirei lui Dănuţ zboară înainte
şi duce spre staţia următoare, spre Bobenii domnului şef, un cadavru mic de copilită.
Corpul lui tresare zgîlţîiat de un tremur convulsiv. Pumnul de deasupra se lasă moale lîngă celălalt, capul
40     se înfundă între degete şi trupul lui se zbate în frămîn-
ţări domoale. Sughiţuri de plîns abia se aud de sub-şapca roşie, înfundate şi reţinute.
Domnul şef plînge de-a binelea. Cel din urmă copil, din şapte cîţi a avut, seceraţi rînd pe rînd de miazmele 5     bălţilor din dosul gărei! Şi doar de aceea o îndepărtase la şcoală, ca s-o scape de grozava otravă care plutea, în văzduhul Bobenilor!
De mult o doborîse şi pe ea răul. Dar fusese mai tare decît boala. Şi iată, duşmanul nu se dăduse bătut; 10     se pitise în corpu-i plăpînd şi sta la pîndă acolo, neîm-blînzit şi hain. La pension o mai încercase o dată!...
Uşurată de lacrămi, memoria începea să prindă culoare în creierul lui Dănuţ ! îşi ridicase capul şi acum îl rezemase de mîna proptită în 'muchia mesei de stejar. 15 Prin picăturile de lăcrămi, care-i rămăseseră îmbibate
între gene, el îşi privi parcă în afară amintirile rumenite în minunate jocuri de curcubee.
...Doamna directoare trimisese scrisori disperate.. Dănuţ ajunsese mai mult mort la Craiova. Dar şi de 20 data asta fata biruise. O găsise chiar puţin înzdrăvenită. ^ Acum, însă, fără îndoială că nu e de-a bună! Dănuţ îşi ascultă bătăile ochiului mai curajos. Păreau o inimă de pasăre, care se zbate fricoasă în mîna care a prins-o.
25 îl stăpîni iarăşi mirosul de varză acră, de usturoi
şi de drojdie de bere. Auzi apoi voci. Dar nu se strădui deloc să înţeleagă cuvintele. în urmă, din cuhnie, se porniră rîsete. Nevastă-sa rîdea cu impiegatul. Abia acum distinse: Crăciun, domnişoara Frosica, petrecere,
30     numai noi, vom petrece bine...
Vorbele acestea îi făceau nespus de bine. Plănui să se apropie de uşă şi să-şi încordeze obosita luare-aminte.
Dar aparatele de pe masă se răzvrătiră violent în-35 tr-o scurtă turburare, care contrasta vădit cu jocul lor liniştit de pînă acum. Domnul şef îşi ciuli iarăşi urechea. Şi înţelese clar acum, din amestecătura sunetelor punctate cu cele accentuate mai lungit, că acceleratul de Craiova tocmai trecuse prin halta vecină, Rîuşor, cea 40 mai apropiată din cele două staţii dintre Prundeni şi Bobeni, în care nu se oprea niciodată.
338
Involuntar, Dănuţ apucă din nou castana turtită a trimitatorului. Era gata să fărîme în linioare şi puncte întrebarea care-i venise aproape îndată pe buze; nu era o copilită moartă în accelerat ? Dar se opri
5 după primul punct. I se păru o copilărie gîndul care-1 lovise. De unde ar fi putut şti impiegatul de la Rîuşor lucrul acesta ? Şi pe urmă, dacă s-ar fi oprit cumva în cîmp, n-ar fi fost oare anunţaţi Bobenii? Adică nu... cum... dar nu, nu, nu, toate erau  năluciri copilă-
10 reşti...
— Halucinaţii! mormăi domnul şef ca de obicei, cînd vroia să pună capăt tuturor gîndurilor negre, care-1 asaltau cu furie, ori de cîte ori ochiul stîng pornea să se zbată sub sprinceana stufoasă.
15 — Halucinaţii... Frigurile ăştia păcătoase...
Dănuţ se mustră iarăşi pentru slăbiciunea lui nesuferită, care-1 biruia totdeauna, făcîndu-1 adesea să uite tot ce se petrece în juru-i. îşi dădu din nou puţin curaj sufletului hărţuit. Dar simţi că în fundul lui
20 tot a mai rămas o pată cenuşie. Semnele au fost astăzi mai puternice decît oricînd. Ceva, ceva tot s-a întîmplat.
Doar viziunea aceea a oprirei trenului în cîmp fusese atît de limpede,  atît de vie!  Parcă a fost un 25     tren adevărat cel care s-a oprit dinaintea ochilor lui, năzărindu-i-se printre florile de gheaţă ale geamului.
— Hm! ciudat, murmură Dănuţ. Parcă a fost un tren... în carne şi-n oase. Pasageri, zgomot, ţignal, şuier... Hm, ciudat!...
30 îşi trecu mîna pe frunte, împingînd uşor şapca pe
ceafă. Apoi se scutură de cîteva ori, ca să-şi aşeze mantaua pe umeri. De-alături, din bucătărie, zvonul vocilor şi-al rîsetelor venea tot mai vesel, mai crescînd. Dănuţ se frecă la ochi. Stîngul parcă se potolise de
35     tot. îşi aminti de îndatoririle lui şi se aşeză la masă.
— Dar Călugăreştii ăia, ce dracu de-or fi întîrzîind atîta!...
Şi ca lovit de-o neaşteptată paralizie, domnul şef rămase cu-o mînă întinsă în gol, cu ochii holbaţi, cu 40    gura întredeschisă. Stîngul se porni năvalnic în zbaterea ucigătoare:
— Călugăreştii... nu cumva? Nu, nu, fără îndoială că nu. Totul a fost un vis, o halucinaţie... nimic decît simple halucinaţii.
Dănuţ sări speriat de pe scaun. El îşi aminti că nu o 5     dată, din pricina semnelor, i se întîmplase să confunde năzăririle sale cu realitatea. Porni ca dus de un vis hipnotic spre uşa din fund, dinspre bucătărie.
— Loloi, Loloi, domnule Loloi...
Ca prin ceaţă  îşi amintea figura impiegatului, 10     privindu-1 întrebător: „Dăm drumul, domnule şef? Miercani sunt în întîrziere..."
Dănuţ se năpusti  năprasnic  asupra uşei încuiete.
— Loloi, Loloi, n-auzi, nu mai auzi...
— Ce-i, frate, ce s-a întîmplat ?  întrebă de dincolo 15     de uşă glasul piţigăiat al doamnei Dănuţ.
— Loloi, unde-i Loloi ?
— A ieşit acum... mi se pare s-a dus la magazie...
— Cu neputinţă, cu neputinţă, îşi simţi Dănuţ buzele uscate şoptind de la sine.
20 — Dar ce e cu Prundeni, dragă ? se auzi din nou
vocea piţigăiată a doamnei Dănuţ. Nu se mai anunţă ? Că uite, un sfert de ceas de cînd aţi dat drumul la. Călugăreştii.
— Am dat dru...
25 Abia atît putu rosti Grigore Dănuţ. Şi se prăbuşi
spre aparate cu mîinile întinse, cu degetele răşchirate, cu ochii deschişi peste măsură, dar cînd îşi aminti că Rîuşorul şi vestise trecerea acceleratului, se lăsă moale pe scaun, apoi se rostogoli sub masă, insensibil
30 ca un maldăr inform de boarfe. Dincolo, în cuhnie, porni în acelaş timp, vesel, sunetul piuliţei. Odată cu el, doamna Dănuţ întonă o frîntură de cîntec... Degetele căzutului păreau să caute ceva în praful podelei. Se crispau pe nodurile scîndurilor, apoi apucau pulpa-
35 nele mantalei de care trăgeau cu disperare. Pe urmă mîinile, amîndouă, se abătură ca zvîrlite de un resort asupra ochilor, astupîndu-i sub pumnii grei, ca în faţa unei privelişti fără de seamăn.
în închipuirea lui Dănuţ începuse să se aprindă
40 imaginea catastrofei. Din ce în ce mai clară, mai amănunţită. Văzu pe Frosica, în vălmăşagul de călători,
340
zguduită cu putere de cutremurarea grozavă a cioc-nirei. O văzu izbită cu capul de fiarele vagonului, o văzu călcată în picioare, strivită sub greutatea sfărî-măturilor, tîrîtă sub osiile enorme. Văzu corpul ei 5 plăpînd în bucăţi amestecate cu alte bucăţi de corpuri străine. Văzu foc, sînge, auzi urlete de jale şi izbucniri de explozii.
Zadarni cpumnii lui Dănuţ striveau subt ei ochii înspăimîntaţi. în adîncul lor imaginea devenea tot 10     mai lămurită, tot mai înfiorătoare.
Şi printre ţipetele, printre gemetele de moarte, printre detunăturile fără seamăn care-i asurzeau acum capul, îşi făcea loc, din ce în ce mai stăruitor, ca un cîntec nespus de dulce, răsunetul de clopoţel al piuliţei. 15 Apoi voci omeneşti şi iarăşi rîsete. Şi o bătaie vehementă în uşa dinspre bucătărie.
— Ce-ai cu Loloi ? Uite-1, a venit.
— Ce-aveţi cu mine, domnule şef? Să vin în biurou... Dănuţ se cutremură ca dintr-un somn nesfîrşit de
20 adînc...
— Copilul meu, Frosica! bolborosi el învineţit de frig.
— Aţi anunţat, domnule şef, că au plecat Călugăreştii ? se auzi din nou vocea lui Loloi.
Dintr-o mişcare Dănuţ sări în picioare. Vocea împie-25     gatului îi măsurase dintr-o dată în gînd mărimea răspunderei.
— Aţi anunţat că a plecat Călugăreştii, domnule şef? să nu cumva...
— Am anunţat, minţi Dănuţ, fără să-şi dea seama. I 30 Am anunţat, repetă el, dumneata n-ai văzut c-am 1 anunţat...
| Şi ghearele i se înfipseră nemiloase în beregata din
I care ieşeau minciuni atît de neruşinate.
1 — Omorîtorule, îşi şoptea el scrîşnind din dinţi
} 35 ameninţător, ca-n faţa unui duşman surprins în plină j nelegiuire. Călăule, ţi-ai omorît fata...
Şi de acolo, din depărtarea cîmpului înzăpezit, ise
păru că aude bubuitura fără de seamăn a catastrofei.
îi veni deodată s-o ia în goană nebună de-a lungul 40     liniei, spre dezastrul care, cine ştie,  poate în clipa
aceasta se petrece în necuprinsul zarei.
— Domnule şef! domnule şef! Cine putea să-1 strige cu atîta stăruinţă, chiar în momentul ăsta! Dănuţ holbă ochii de groază şi făcu o mişcare spre dulapul cu imprimate din colţ.
5 —Domnule şef, domnule şef... aţi ieşit, domnule
şef.
— A... tu... dumneata eşti... Loloi...
— Eu, domnule şef... cu cine vorbiţi, domnule şef...
10 Domnul şef priveşte îngrozit în juru-i. Corpul său
s-a plecat înainte, pasul i-e gata să se avînte.
— Vorbiţi cu cineva, domnule şef?
Deodată, în capul lui Dănuţ se lumină ca ziua. J Un gînd neaşteptat îşi făcu loc acolo şi Dănuţ rămase I 15 năucit, neştiind dacă să-i dea luare-aminte sau nu. I I se păru că altcineva s-a aşezat în el însuşi şi vorbeşte j în locu-i. Altfel cum ar fi putut răspunde cu atîta | sînge rece impiegatului din bucătărie.
— Da, da, vorbeam cu cineva. Un individ. 20         — Un individ ?
— Am surprins un individ... am ieşit puţin afară şi cînd m-am întors am găsit un individ în birou...
Corpul lui Dănuţ tremură tot, din toate încheieturile. Sudoarea îi curge de pretutindeni şi vîrful 25 limbei i-a ieşit afară prin întredeschizătura buzelor. Cum poate să vorbească cu atîta siguranţă, cînd, acolo, Frosica lui moare strivită sub sfărîmăturile vagoanelor ?...
Cum poate să se scuture pe haine şi să se teamă 30     de venirea lui Loloi! Cum poate să se gîndească la mînia oamenilor şi la pielea lui, cînd Frosica îşi dă duhul pe cîmpul de zăpadă...
Dar Loloi nu se mişcă din bucătărie; el vorbeşte | înainte cu doamna Dănuţ şi rîd amîndoi cu veselie. ' 35     Fără să-şi dea seamă cum, Dănuţ continuă:
— L-am găsit aici: trăgea cu urechea la aparat, j Mi-a spus că vrea să mă întrebe cînd vine trenul de f Prundeni... !
Dănuţ turuia înainte,  parcă o lecţie învăţată. 40     Despre individul suspect pe care l-a găsit în biurou i se părea că i-e legată toată soarta.
\
342 I
Mintea lui se anina cu disperare de această invenţie subită, care parcă-1 uşura. I se părea că de aci va porni scăparea lui...
— De dimineaţă l-am văzut dînd tîrcoale...
5 —Mi se pare că l-am văzut şi eu... complectă
impiegatul.^
— Ce ? Ala e ? se repezi Dănuţ şi ochii îi străluciră...
— Nu era unul cu haine de oraş şi cu cizme...?
— Ah, da, da ... acela era... 10         — L-am văzut...
— Da, da, da... acela... o mutră de... de... de bolşevic...
Conversaţia urmă, desluşind înainte semnalmentele individului. Iar în mintea sfîrşită a lui Dănuţ o nouă 15     nădejde de bucurie începea să mijească, adusă de cea dintîi: dacă ciocnirea nu va avea loc, dacă Frosica va scăpa...
— Şi la urma urmei, dă-1 dracului de individ, domnule şef. Veniţi încoace: miroase atît de pofticios
20     zeama de varză...
— Aştept să se anunţe Prundeni, răspunse scurt Dănuţ şi se cutremură singur de repeziciunea cu care răspunsese... Doamne, sfînta zi de mîine, scapă-mă de năpasta asta, scapă-mi pe Frosica! începură să-i
25     bîlbîie buzele.
Alături, sunetul piuliţei şi sunetul vocilor deveneau tot mai vesele, tot mai animate. Loloi se pare că spusese o glumă, că doamna Dănuţ dădu drumul unui rîs cu spasmuri, fără sfîrşit.
30 Rîsul acesta se vîrî în inima lui Dănuţ ca un pumnal.
El văzuse iarăşi figura de ceară, mînjită de sînge, a Frosicăi şi frigurile îl recîştigară...
— Domnule şef, ascultă colea, domnule şef, să rîzi să mori...
35 Şi Loloi începu să repete, întrerupt de zbucnirile de rîs
ale doamnei Dănuţ. Dar domnul şef nu auzea nimic...
— N-auziţi, domnule şef...
— A, ha, ba da...
Şi domnul şef porni la rîndu-i o toană de rîs puternic, 40     care i se păru că cutremură palida figură însîngerată a Frosicei, care i se aşezase dinaintea ochilor.
10
15
Inima i se ghemui speriată sub coşul pieptului. Vroia să iese afară, simţea că se înăbuşe. Dar îşi aminti că trebuie să rămînă liniştit înăuntru. Se apropie de geamul cel mare de deasupra mesei de stejar şi cercetă zarea miazăzilei. Dar într-acolo nu domnea alt decît albul cel mai perfect şi liniştea cea mai deplină. Privind pieziş, nu putea să vadă decît cele patru perechi de şine, împreunîndu-se ca opt coarde pe un gît de liră. Sub sticlirea tremurătoare a gerului, părea că o mînă nevăzută le ciupe uşor, neauzit de uşor.
Alături, rîsetul, piuliţa creşteau de zor. Loloi bătea violent în uşă:
— Ascultă, domnu şef, una nostimă de tot, domnu sef...
SCUARUL
10
15
20
25
Orăşelul se preschimbă. Fosta piaţă e acum maidan dărăpănat: pavajul smuls, gropi şi măhui provizorii; urme de copaci scoşi din rădăcină, căscate jalnic ca nişte alveole abia văduvite de dinţi; grămezi de pietre şi lespezi sfărîmate de asfalt; convoi automat de căruţe ce vin şi pleacă fără curmare; roabe căinîndu-şi soarta monoton şi supărător în bocet de roţi; strigăte de vrednicie şi de osteneală; comenzi scurte; sudălmi lungi şi complicate. Oamenii edilităţei croiesc, potrivesc, aliniază. Domnul „inginer" Rărunc, cu trup înalt şi mătăhălos pe două trunchiuri de picioare strîmbe, cu cap de zimbru pe grumaz inexistent, ţipă ordinele piţigăiat şi-şi vîntură mîinile spre cele patru puncte de zare cu repeziciunea spetezelor unei mori de vînt. Uneori se aşează cruce în mijlocul haraba-burei, răstignit în gol pe-o golgotă măruntă de humă proaspătă. Se chiorăşte spre stînga, se chiorăşte spre dreapta şi de multe ori înainte, cu braţul întins, de parcă ar vrea să împuşte cu un pistol.
Opinia publică e de părere că d. inginer exagerează; mai ales ajutorul de judecător, unul din puţinii titraţi ai oraşului.
— Picherul ăsta prea îşi dă aere de inginer sadea...
— Cum, nu e inginer, domnule ?
— Păh... şcoala de conductori, şcoala de conductori...
345
Şi surîde cu atîta dispreţ, de parcă şcoala de conductori ar fi ceva foarte de ruşine.
Mai ales cînd se serveşte de alidadă, d. inginer capătă o înfăţişare misterioară, devine nervos, goneşte 5 lumea din faţa ochianului cu vorbe de ocară şi-n cap îi aleargă atunci calcule prea grele ca fruntea — ce infige adînc două colţuri lucii în părul tuns perie — să nu încline spre pămînt.
Apoi deodată dă din bărbie aprobator, stă puţin
10 şi mai dă de cîteva ori. A aflat! Lumea se întreabă cam ce-ar putea să mai afle, căci planul „scuarului" a fost întocmit odată. însă ce se pricepe lumea şi mai ales acest pipernicit de „ajutor", care merge pînă acolo cu îndrăzneala,   încît priveşte totdeauna pe
15 doamna Rărunc drept în ochi, fie că d. inginer e sau nu de faţă, fie că observă, fie că se preface pe gînduri, nehotărît a reprima obrăznicia, ce pe nesimţite ia proporţii de scandal!
Mai mult chiar, Constandache, ajutorul, împinge
20 într-atîta neruşinarea că salută numai cînd Rărunc e cu doamna — vai! şi cu ce graţie salută atunci! Cînd Rărunc e singur, nu numai că nu salută, dar nici nu-şi dă măcar osteneala să întoarcă ochii într-o parte sau să. pară distrat. Dimpotrivă: îl priveşte drept în
25 miezul ochilor, rînjeşte şi vîră mîna şi mai adînc în buzunare. Şi doar cu un pumn ai putea să-1 turteşti! Iar cînd iese pe piaţă, n-are altceva de făcut decît să „critice" şanţurile: că sunt prea multe şi prea complicate, cînd nu era nevoie nici de sfert; că nivelul
30 gradinei se ridică tocmai spre Olt, oprind scurgerea normală a apelor de ploaie; că, dimpotrivă, se apleacă spre centrul oraşului, aşa că o să se producă adevărate inundări.
întîia oară, cînd ajutorul făcu aceste observaţii 35 la masa de berărie, într-o frumoasă după-amiază de duminecă, tot orăşelul „ieşise". Mesele, umplînd colţul de piaţă cruţat de tîrnăcoapele întreprindem, erau înţesate. Constandache, avînd la dreapta pe doamna Rărunc, începuse chiar cu oarecare elogii pentru „dis-40 tinsul nostru geometru". Vorbele curgeau fără grabă, coborînd din apreciere în apreciere ca pe-o scară cu
346
trepte regulate, iar ochii îi rămîneau cînd şi cînd pironiţi în obrazul prea alb şi prea străveziu al doamnei Rărunc, sub pudra căruia pometul uşor ridicat şi îmbibat de sînge trezea instincte ancestrale. Şuviţe 5 creţe şi blonde cădeau de sub pălărioara ţuguiată; iar gîtul şi bustul — cît mai rămînea neacoperit de bluză — erau de-o albeaţă atît de orbitoare, că-n depărtarea unde convenienţele o aruncau de dînsul, îi păreau un cer de zăpadă în care nori trandafirii se năşteau 10 din infinitul candid şi se topeau pe îndelete, pentru a răsări alături, acum mai palizi, acum mai aprinşi. La un moment dat, Constandache observă că norii aceştia apăreau chiar în punctele în care ochiul lui se înfigea lacom şi arzător ca o trompă de muscă. Şi 15 cum ochiul devenea tot mai ager şi mai îndrăzneţ, nimic nu mai rămase alb pe superbul grumaz; doamna Rărunc roşise de parcă se prăjea în miez de iarnă, la uşa larg deschisă a sobei.
Constandache tocmai terminase al cincelea ţap. 20 O rumoare, la început vagă, părea, apoi, că se înteţeşte, dînd ocol mesei comune, înecîndu-i cuvintele de laudă, ce curgeau neturburat şi necontenit, cumpănind în măsura dreaptă frumuseţea gradinei domnului inginer cu a soţiei sale: „cel ce trăieşte în preajma 25 frumosului nu poate să vadă, să conceapă, să înfăptuiască decît tot frumos..."
Dar potrivirea aceasta de cuvinte din urmă, găsită în trupul ţapului al şaselea, trezi cîteva începuturi de tuse strivită, surde ca nişte mîrîituri. Urechea lui 30     Constandache le prinse şi le desluşi direcţia; în capul celălalt al mesei, figura inginerului se congestionase într-atîta, că doctorul, asemenea de faţă, se învîrti îngrijorat pe scaunul scîrţîitor. Ciulind mai temeinic urechea, Constandache putu să audă chiar şi unele 35     cuvinte complect articulate, distonînd mult cu superba lui dispoziţie sufletească, scăpate printre dinţi, desigur, şi atît de comprimate că păreau scrîşnete. Atît de comprimate că expresia „lichea", urmată aproape îndată de cuvîntul „derbedeu", rostite ceva mai tare şi, deci, 40     trebuind neapărat atunci să întîlnească obrazul ajutor rului, s-ar fi spart cu zgomot de mare explozie.
Constandache ocoli abil fatalitatea, privind, cu un surîs straniu, cum urechiuşele fine ale doamnei Rărunc tremurau uşor, adulmecînd neliniştea din aer şi cum buzele i se încondeiaseră într-un zîmbet imprecis, pe 5 cînd, pe sub pleoapele plecate de-a lungul genelor grele, păreau că se scurg repezi lumini rîzătoare.
El începu să vorbească deodată politică şi întorsătura neaşteptată a limbuţiei lui smulse feţei împurpurate un suspin de plăcere parcă; pleoapele deschise
10 larg căutară mulţumitoare la dînsul, în vreme ce figura inginerului se înnegura cu desăvîrşire. Un colţ al gurei i se lăsă în jos şi el declară lui Constandache că nu se pricepe la nimic şi că în politică e tot aşa de slab ca şi în ingineria în care se bagă aşa, razna. Dacă
15     o fi tot aşa la judecătorie...
Spre marea mirare a comesenilor, în loc să se supere, Constandache mărturisi că „geometrul" poate să aibe dreptate. Căci tot la fel i-a mai strigat deunăzi şi un prieten comun — numele nu se spune — care
20 îi demonstra cu „mare lux de amănunte" că înainte de scuar piaţa înclina spre Olt, cum era şi normal; pe cînd acuma înclină spre centrul oraşului, pe care, la întîia ploaie, o să-1 prefacă într-o băltoacă murdară, întrucît îl priveşte, Constandache a combătut cu toată
25 tăria o astfel de presupunere absurdă. însă dacă şi inginerul confirmă, se prea poate să fie adevărat că n-are habar şi că se amestecă halandala în chestiuni care nu-1 privesc şi pentru care, dealtminteri, nu are nici o pregătire, o recunoaşte singur.
30 Toţi ochii se îndreptară atunci spre grădina desfun-
dată şi toate feţele zîmbiră. Numai ochii domnului inginer rămaseră întîi nemişcaţi, apoi se întoarseră şi ei, greoi, atingînd în treacăt cu dispreţul lor pe calomniator; cînd dădură însă de grădină, se căscară deodată brusc,
35 de parcă i-ar fi înfipt cineva pe neaşteptate un pumnal în grumaz. Rîsul general, care izbucni îndată atunci, îi aduse însă repede la dimensiunile normale.
— Prietenul dumitale e un tîmpit, asigură el, în graiul lui vulgar, pe judecător, atît de tare, că la
40     mesele vecine se făcu tăcere, iar chelnerul, care trecea
cu un rînd de halbe, se opri încremenit. Nu vedeţi că lucrările sunt neterminate?
într-adevăr, de a doua zi lucrările parcă începură din nou, aşa fu răscolit tot ce se făcuse pînă acum. 5 Lucru curios, însă, cu cît săpăturile înaintau, cu atît piaţa se înclina şi mai mult la deal. Opinia publică era vădit contrariată de neaşteptatul rezultat, dar domnul inginer, în cele din urmă, deveni furios.
— Ce vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala?... las' 10    că am să aranjez eu pe palavragiul ăla...
— Ba ne cam fierbe, gemu din greu domnul primar, regretînd că n-a început pe cont propriu lucrările şi după priceperea personală.
— Am ordonanţat pînă acum patru sute de mii...
15 ★
Domnul Rărunc a asudat încă mult şi bine sub pălăria de paie cît o roată de plug; în cele din urmă, însă, tot a izbutit să aplece grădina spre Olt. E drept, limbile subţiri tot mai ţăcăneau în clopotul gurilor
20 de cumetre că schimbarea clinului este o iluzie, că terenul slăbit de atîta săpătură o să se lase de la sine spre centru, că e chiar cu putinţă ca rondurile să crape la secetă, sau chiar să se năruiască de tot, că... dar cîte de toate, fără nici cea mai mică legătură cu ade-
25 vărata inginerie, nu circulau pe seama bietului scuar! însă domnul inginer nici nu vrea să mai audă:
— Se vede şi cu ochii, frate, nici nu mai e nevoie de calcul şi de măsurătoare...
Şi liniştit despre partea asta, domnia-sa rîdea cu 30 voie bună de temerile primarului şi părea că nu-i pasă de bîrfelile nepricepuţilor.
Căci alţi nouri întunecau acum seninul domnului inginer. Doamna Rărunc pornise mai de mult la rude, la Bucureşti, şi chiar a doua zi după plecare, hai şi 35 ajutorul după dînsa. Iar peste cîteva zile, iată-i se întorc împreună, în acelaşi tren şi-n acelaşi compartiment.
Şi oraşul urla. Nimeni n-a îndrăznit, desigur, să aducă vorba despre asta, în faţa domnului inginer, dar oraşul urla. Rărunc auzea zvonul huietului ţiuin-
348
349
/
/
/
du-i în urechi: şi-1 auzea atît de într-adevăr şi atfi de încontinuu, că i se păreau urechile fantastic pe învoalte, ca doi ghioci de mare.
înalt şi bleg sub căldura moleşitoare a după-amieiii 5     de iulie, proptit în picioarele-i groase, pe măhuia de unde conducea munca gradinei, domnul inginer nu mai putea gîndi la altceva. Afurisite urechi!
„Adică nu s-au întîlnit ei la Bucureşti ? Haida de! Asta s-o creadă ea!"
10 „Ea", adică doamna Rărunc, care-i jura tocmai
contrariul. Dar în tren, împreună şi-n acelaşi compartiment, pe linia asta pustie!
„Dar lumea asta crezi că e proastă, madam!... Dar avansurile ce ţi le făcea neisprăvitul ăla şi Ia care
15 nu-i tăiai scurt... Dar acum... pardon, că mi-am adus aminte... mă rog, că să vedem că într-adevăr n-a fost, asta e... să i-o tai scurt, la prima ocazie. Asta e! Ne-am înţăles cred..."
Pe marginele pieţei, din străzile lăturalnice apăreau
20 rarii umblători ai după-amiezei. Domnul inginer, cu ochii ţintă în vîrtejul unui noruleţ de gîngănii, asculta un sunet lung, născîndu-se de astă dată chiar în urechile lui, ca ţipătul slab al unei băşici de bîlci ce se dezumflă. Gîngăniile pieriră brusc, dar, în văzduhul de cuptor,
25     păreau că se dau acum de-a tumba chiar moleculele aerului. Fierbea totul şi tremura; chiar şi grădina, cu roabele, hîrleţele şi lucrătorii ei, de parcă ar fi fost bucăţi în fundul unui imens cazan de ciorbă. Domnului inginer i se părea că el însuşi a început
30 să joace. O sete amarnică îi uscase cerul gurei; întoarse ochii spre cafenea şi văzu cîţiva răzleţi, cu picioa-, rele întinse pe cîte trei scaune şi unii chiar dezbrăcaţi de haină.
Sorbeau alene, la umbră, halbele reci şi pahare 35     lungi de sirop. Piaţa tocmai începea să se populeze. Domnul inginer se urni agale din vîrful măgurei.
Păşea domol, dar, cînd vroi să ocolească o tabără de roabe, se opri: de pe strada din deal, apăruse ne-vastă-sa. Bun, o s-o trateze şi pe ea cu un ţap! Dar 40     asta ce-o mai fi ? Un efect al aerului provocator de miragii? De unde a ieşit numaidecît Constandache?
350
Din primărie, din prăvălia vecină, din pămînt ? Dar ăsta e dracu gol!
Şi uite ce întins se îndreaptă spre doamna Rărunc! „Domnule, parcă-ar fi nevastă-sa. Uite ce sigur, 5     ce rîzător, ce îndrăzneţ, cu braţele forfota, de parcă s-o cuprindă ! Ei bine, dar asta trebuie să, să... să... A... învoiala!...  Ea trebuie să i-o taie scurt, cum a ■ fost învoiala! S-o vedem..."
Şi el îndepărtă şi mai mult unul de altul cei doi io     butuci acoperiţi cu bocanci, jambiere şi piele de drac, parcă să se aşeze mai bine, pentru a legumi în voie satisfacţia pe care trebuia să i-o dea nevastă-sa.
„...Să vedem, cam ce-ar putea să facă?... O întoarcere cu spatele ar fi cea mai nimerită... Cum, de-o 15     pildă, el vine aşa... ea..."
Dar deodată gîndul domnului inginer se poticni brusc, ca de-o piedică neaşteptată. „Uite-o c-a stat! Ea! Nu el! Şi-i întinde mîinile! Ea! Nu el! Şi el i le sărută! Una după alta! Pe-a doua de două ori, de 20     trei, de pa... E... dar asta... aaaa... întrece..." ■ Butucii se urniră şi porniră, hotărîţi şi greoi. „Dar
ce? Laşul fuge... Poltronul... iată, i-o mai sărută o dată, de două..."
Doamna Rărunc s-a despărţit de celălalt şi s-a-25     propie de domnul inginer, care înjură necăjit de-atîtea întortocheturi cîte mai are şi grădina asta şi atîtea roabe şi hîrleţe cîte-i stau în drum! Şi cu ce seninătate înaintează spre dînsul!
Rărunc clocoteşte ca atmosfera din juru-i. Urechile 30     îi vîjie ca două scoici năprasnice: el simte că la berărie se rîde. Poftim! Iată un hohot triumfal care primeşte pe Constandache.
— Dar bine, neruşinat o, nu ţi-am spus s-o tai... Vorbeşte roşu şi-ndesat. Şi se opreşte repede nemai-
35 găsind cuvinte. De lurie şi-n lipsă de elocinţă, degetele scurte şi groase i se agită nervos şi încontinuu, ca două echinoderme înstelate. Din ochi îi ţîşnesc roiuri de mînii. Ar vrea să urle tare, dar se face de rîs.
— Nu pot,  nu pot! se dezvinovăţeşte doamna 40 Rărunc.
— Ce spui ? gemu sfîrşit domnul inginer.
— Cum să-i zic aşa, tam-nesam; asta e datoria dumitale de bărbat!
Atît. Degeaba doamna Rărunc a mai adăugat: „Dacă dumneata, ca soţ, n-ai curajul..."  Rărunc s-a
5 învîrtit pe loc, enorm, ca un fus de motor şi butucii s-au pus iarăşi în mişcare, mecanic, măsurînd spaţii largi, egale, ameninţător de egale. Deasupra maşinei acesteia, întărîtate şi fierbînd de otrăvuri, capul rotund părea gata să plesnească sub presiunea turbărei.
10 Se umflase atît de puternic, sub arşiţa ucigătoare, că sudoarea îi izvora din obrajii largi ca dintr-un smîrc; cu ochii sticloşi şi fixaţi spre acelaşi punct, către care se îndrepta galben şi redutabil, părea un cap de cadavru gros, în descompunere: un strigoi
15 mergînd să se răzbune. Nu lipsea nici alaiul musculir ţelor care descriau în juru-i elipse, parabole şi iper-bole, ca într-un complicat sistem cosmic, în mişcare eternă. Căci, în nerăbdarea mîniei, era o veşnicie şi un infinit pînă la punctul acela atrăgător din mijlocul
20 meselor cafenelei, către care se rostogolea cu cortegiul de musculiţe, atrase de unsoare.
Cu cît îl vedea mai rîzător, cu atît ochii îi orbeau de durere şi de apoplexie. Gîfîia năprasnic şi cînd să pună piciorul pe estrada de ciment din faţa localului,
25 un val de sînge îi acoperi vederile. Se rezemă într-o mînă de masa cea mai apropiată. Cînd ochii i se limpeziră, Constandache dispăruse.
Consumatorii îl priveau neliniştiţi.
— Dar ce-i, nene inginerule ?
30 El bîigui drept răspuns silabe desperecheate: în
gîndul lui bolboroseala avea totuşi sens:
„A intrat în cafenea... n-are pe unde să iese..." Şi vru îndată s-o ia după dînsul. Dar îşi dădu seama că celălalt putea ieşi pe-alături, prin gang. Prin urmare, 35 cel mai bun lucru e să aştepte aci... Şi se aşeză pe-un scaun, cu spatele spre grădină; acum şi uşa şi intrarea gangului erau sub privirile lui, întunecate de cele mai crîncene hotărîri.
— începe acum!... spuse cineva. 40         — Ne potopeşte, adaugă un altul.
Domnul Rărunc îşi făcea acum vînt cu batista,
352
de zăpuc, şi gonea inconştient musculiţele, care se apropiau veninoase, lipindu-şi picioruşele în sudoarea cleioasă. Clocotind de furie şi îndîrjire, el nu simţise în spate-i acel stîlp uriaş de nor care se înălţase deodată 5 din dosul primăriei, ca un bot de dirijabil, planînd mîndru şi înfricoşetor, şi acum se desfăcea ca un sul în scutece negre-alburii, înfăşurînd toată bolta dinspre miazănoapte şi răsărit. Licurici fantastici scînteiau în trenţele alergătoare şi un huruit sinistru se făcea tot 10 mai auzit, în vreme ce o suflare şuierătoare începuse să curgă ca un rîu de răcoare, de după case, pe uliţi, la vale.
— E piatră, ne-a prăpădit! asigură o voce destul de încet, dar destul de lămurit, în tăcerea respec-
15     tuoasă ce se lăsase.
Se stîrneau acum vîrtejuri de praf ca zburdălniciile nevăzuţilor copii de nimfe, precedînd tumultuosul cortegiu de elemente dezlănţuite ce se apropia. Cuţite frînte de lumină violetă străpungeau zarea în toate
20 părţile şi huruitul carelor cereşti te făcea să le închipui pe-un pod de bîrne săritoare, suspendat în nevăzut. Cu un ţipăt unanim de spaimă, legiunile de ciori ale coperişului primăriei se lăsară îngrozite spre miazăzi. Apoi, deodată, tună atît de puternic, că sări şi domnul
25 inginer din gîndurile lui. Estrada se golise, chelnării ridicau grăbiţi feţele de mese, consumatorii ajunseseră în uşile deschise la părete, cu ţapii, goi pe jumătate, în mînă, cu ochii magnetizaţi de grozăvia pri-veliştei.
30 Domnul inginer privi în urmă şi se sperie. Dintr-un
bloc enorm de catran, despicat de fulgere, curgeau şuroaie groase de fumărăi alburii; apoi totul se coperi brusc, într-o mantie de-o culoare atît de rară, că ochii tuturor clipiră  ameţiţi  de  frumuseţe,  şi-n aceeaşi
35     secundă trăsnetul asurzi tot cerul şi pămîntul.
încurcat de mese, domnul Rărunc abia ajunse la uşa larg deschisă, din care grămada privitorilor dispăruse ca la un semn. Dar se întorceau unul cîte unul, făcîndu-şi cruce. însuşi domnul Rărunc, ajuns la adă-
40 post, făcu trei cruci mari, bolborosind ceva. îşi văzu atunci grădina lui („grădina mea" cum îi zicea în
pofida clevetitorilor) golită de lucrători, cu uneltele şi roabele părăsite alandala, într-o apoteoză violacee, în priveliştea din alte lumi, copacii bătrîni, cruţaţi de planurile sale matematice, precum şi copăceii înfipţi
5 de dînsul, toate plantaţiile mici şi mari se zbuciumau sălbatec, răsucindu-se în loc, parcă să se smulgă din rădăcină, s-o ia înnebunite pe drum în fruntea alaiului de urgii din urmă. Un nou trăsnet zguduitor mai lăsă o clipă părerea unui imens incendiu liliachiu, cu limbi
10 de flăcări ţîşnind prin crăpăturile catranului de deasupra şi ploaia se porni găleţi. Boabe mari de grindină acoperiră totul în două minute, ca de-un strat de zăpadă, apoi zăpada se duse şi numai apa rămase să alerge de colo pînă colo, zănatec, în şuvoaie groase,
15     murdare, răscolită parcă de-un tîrn uriaş.
★
Mîini, parcă smulse din umeri, înaintau zvîcnind şi gesticulînd furios spre domnul inginer, îngrămădit într-un colţ al cafenelei. 20 — M-ai ucis, m-ai omorît de tot, se tînguia, din
dosul lor, domnul primar.
— O jumătate de milion aruncat pe gîrlă! strigă răsunător un membru marcant al opoziţiei.
— Cu neputinţă de ieşit... apa abia scade... 25         — S-a scurs toată încoace...
— Grădina s-a prăbuşit!
Exagerarea creştea odată cu indignarea. Domnul inginer înţălegea că totul nu-i adevărat decît pe jumătate. Dacă n-ar fi fost nemernicul de ajutor, cu pre-30     vestirile lui neghioabe, lumea ar fi găsit foarte natural ca furtuna să facă atîtea pozne.
— îmi daţi voie, îmi daţi voie... încerca să lămurească Rărunc.
— Nu mai poate nimeni să se apropie de cafenea, 35     urla cafegiul. Scarul ăsta mi-a mîncat toată averea.
Luţă, Luţă, începu apoi să ţipe deodată, spre chelnerul cu un singur ochi, care aprindea lămpile în fund, deasupra bufetelor orizontale, cu geamurile căscate la diferite înălţimi.
354
— Vinee, răspunse prompt Luţă, fără să se urnească, înjurînd chibriturile, care nu mai luau foc pe cutia umezită.
— Luţă,  pune o   scîndura deasupra băltoacei... 5     Spirule, Mache, unde s-au băgat netrebnicii ăştia ?!
Domnul inginer îşi încerca vocea pe tonuri cînd mai joase, cînd mai ridicate, pentru a stăpîni tumultul. Dar era în zadar. Feţele şi mai sălbatece în umbra puţin gonită de lămpile cu petrol, ce-ncununau bufetul io într-o ghirlandă sărăcăcioasă, se apropiau înăcrite şi fioroase:
— Unde-ai vîrît atîţia bani?...
— A fost în înţelegere cu primarul.
— Luţă, scîndurile de la nr. 8...  de la pat, dobi-15 tocule...
— Auzi ce-mi strigă, domnule?... Ai fost în inter legere cu mine, hai ?
— Luţă... ia uite cum se uită, boul...
— Conturile, conturile, să se verifice tot...
20 —Auzi,  domnule,  mugea domnul primar, care
răzbise pînă la Rărunc şi acum se vîra într-însul. Auzi ce-mi strigă, cum că eu... şi nu imbecilitatea dumitale...
Şi-n furia lui nestăpînită, domnul primar apucase 25     pe domnul inginer de gulerul hainei şi încerca zadarnic să-1 zguduie.
— Ha, ha... se răfuiesc hoţii...
Aproape înăbuşit de această grămadă, ferindu-şi ochii de vîrful bastoanelor, domnul inginer îşi pierdu 30 răbdarea.
— E, da ascultaţi odată! tună el aşa de puternic din pieptu-i uriaş, că întreaga grămadă, cu domnul primar cu tot, se azvîrli înapoi din aceeaşi mişcare. Nu mă scoateţi din sărite... mai răcni el, strîngîn-
35     du-şi pumnii vînjoşi.
Dar îi răspunse numaidecît un potop de strigăte şi injurii:
— A, ha, ameninţă...
— Un'te trezeşti, mă, aci, veneticule ?... 40         — Tîlharule!
— Ne-ai furat avutul...
— Dă-i la cap...
Cu toată rezistenţa celor din faţă, care priveau cu respect uriaşele braţe ale inginerului întărîtat, cei din fund împingeau cu atîta putere că toată ceata ame-5 ninţa să se prăvale dintr-un moment într-altul peste dînsul. Bastoanele se agitau vehement pe deasupra capetelor, unul mai lungan ameninţa cu o halbă goală, iar alţii, nevăzuţi, strigau, împingînd: „înainte, înainte!..."
10 Domnul inginer înţălese că nu e d-a glumă. Cu
toată puterea lui, atîţi nebuni nu erau de răzbit. Şi mai aveau şi bastoane!
încercă s-o ia pe altă strună, răcnind totuşi, ca să fie auzit:
15 — Da ce v-a găsit, fraţilor...
Această milogeală îndîrji de tot mulţimea. Atunci hotărî să se apere, fie ce-o fi! însă ochii i se împăienjeniră şi amintirea Fifiţei, fetiţa lui de doi ani, îl lovi cea dintîi în cap, luînd-o înaintea bastoanelor amenin-
20 ţătoare.
Fu numai o scurtă şovăială. Căci îndată apoi, chipul copilei îi suflă parcă, în frunte, curaj; deschise larg ochii şi-şi rotunji pumnii: muşchii se strînseră de la sine, umflîndu-i piepţii hainei.
25 Şi cu toate astea, tot îi mai rămînea puţină teamă
în priviri. Erau mulţi ai dracului... în orice caz, pentru că întîrziau încă să se repeadă, îşi făcu puţin socotelile: o să mănînce o bătaie zdravănă şi atît. Grăsimea o să-1 ferească de lovituri prea usturătoare.
30 însă vai de tine, Constandache, gemu el în gîtlej, văzînd capul ajutorului apărînd ca viezurile, în dosul grămezii zburlite şi agitate.
Constandache, cocoţat pe-o masă, începu să răcnească şi să dea din mîini:
35 —Vă somez în numele legei... Asta e sălbătecie...
La o parte...   Comisar, fă o listă de toţi...
„Listă" fu cuvîntul miraculos. Rîndurile se slăbiră. Cei din urmă începură s-o zbughească, unul după altul; vreo doi făcură pe curioşii întrebînd pe comisar
40     care îşi şi muiase creionul în gură.
— Dar ce s-a întîmplat, frate ?
356
Uşuraţi de presiune, cei din faţă dădură înapoi Primarul chiar îşi pierdu puţin echilibrul.
Muiat în lumina galbenă-pămîntie a lămpilor aprinse acum pe tejghea, pe poliţi, pe rafturi, Constan-5 dache lămurea mulţimei năucite că săvîrşea un fapt ilegal.
Rărunc rămăsese cu gura căscată; el nu-şi credea nici ochilor, nici mai ales urechilor. Nici nu ştia ce să gîndească.
io De pe masă, Constandache scoborî pe scaun, pentru
a mai lua o dată cuvîntul:
— Şi pe urmă n-aveţi dreptate deloc. Ce-aveţi cu omul ? De unde ştiţi dumneavoastră c-a greşit ? Ce vă amestecaţi unde nu vă pricepeţi ? Dînsul e inginer...
15 — Conductor, întrerupse unul.
— Nu ştii dumneata ce-i aia! E inginer şi dumneavoastră n-aveţi nici în clin nici în mînecă (aţi înţeles ?) cu dînsul... Aş vrea să vă văd în locu-i... Apoi scoborî pe podea: Scuarul  e  nu se poate  mai bine
20     construit. Pe unde am umblat, eu n-am mai văzut unul la fel.
Rărunc asculta încremenit: să fi înnebunit judecătorul?... nu părea deloc... să fi vorbit cu un înţăles pentru el şi cu alt înţăles pentru lumea cealaltă, cum 25 îi e obiceiul?... iar nu se arăta să fie... Hm, nu mai înţelegea nimic, dar absolut nimic... Sau mai bine, parcă începea să înţeleagă ceva... dar puţin, căci n-apuca să se-nfiripe şi zbura...
Numai cînd ajutorul începu cu laudele, un gînd 30     ascuţit şi statornic i se înfipse în cuget.
„Astea-s pentru..."
Şi deodată îngălbeni:
„Astea-s  de la   Bucureşti...   asta-i răsplata..." Dar ajutorul se aprinsese: 35 — ...grădina  este   meşteşugit  înclinată încoace,
pentru ca apele, negăsindu-şi scurgerea lor normală, să...
— Să ne înece...
— ...să rămînă mai multă vreme, vreau să zic, să se evaporeze mai pe îndelete... să păstreze încon-
40     tinuu umezeala, pentru ca plantaţiile, domnilor, să aibe umezeala necesară mai multă vreme...
t
Se auzi un murmur, parcă de destindere, printre ascultători. Cineva, numai, obiectă: „Dar noi prin noroi o să ne plimbăm seara?" însă ajutorul nu-i răspunse, iar ceilalţi socotiră atunci lucrul prea neîn-5 semnat ca să-i dea vreo luare-aminte. Numai Rărunc, orbit de furia ce-o răscolise şi mai mult această stranie intervenţie, fu gata să strige: „Foarte bine a zis"! Dar furia crescu fără margini cînd îşi dădu de tot seama că nu poate face altceva decît să tacă. 10 — ...aş putea, prin urmare, spune că această con-
cepţie a domnului Rărunc, departe, departe de a fi greşită, dar e de-o îndrăzneală uimitoare, de-o originalitate...
începură aprobările. însă în trupul domnului in-15 giner, dîrzenia care sta înfiptă ca un jalon se frînsese şi continua să se frîngă înainte, ca un biet covrag de porumb pe care acest netrebnic îl prefăcea în bucăţi tot mai mărunte, ca să-1 arunce vitelor din juru-i, nutreţ ieftin pentru glumele şi batjocorile lor viitoare. 20 — ...cît   priveşte inundaţia din   faţa cafenelei...
Aci domnul ajutor se înecă puţin; ascultătorii întinseră gîturile. însuşi Rărunc, fără să vrea, îşi ciuli şi mai mult urechile:
— Cît priveşte inundaţia, lucrările sunt încă ne-25     sfîrşite. Dar potrivit planului său... mai ales în urma
acestei experienţe, un dig, de-a lungul gardului de vest...
„...s-a terminat... a avut-o, ticălosul..."
— ...un dig mic, domnilor, sau nu, şi mai bine, 30 un şanţ mai adînc, cu ramificaţii spre centrul şi celelalte laturi ale gradinei, ramificaţie de canaluri, domnilor, cu podeţe mici, canaluri de irigaţie, care să absoarbă toată apa de ploaie, ca-n Olanda, ba nu, ca-n... în Sicilia sau nu... adică da, în Sicilia, Sardinia
35     şi Corsica...   şi care va încununa opera măreaţă a
domnului Rărunc, căruia trebuie, nu insultele, dar
laudele admiraţiei noastre să-i aducem...
O clipă, în mintea înecată în neguri a domnului
Rărunc  se lumină: ideea era într-adevăr ingenioasă 40     şi-n orice caz punea odată un capăt păcătoasei ăsteia
de grădini, pe care n-o mai nimerea cu dat năibei.
358
Aplauzele izbucniră din toate părţile şi mîini întinse, zeci de mîini întinse, mîini de prietenie, de frăţie, de dragoste călduroasă, îi strîngeau mîna lui, pe care o lăsa moale în voia acestei mulţimi, gata, cu cîteva
5     minute înainte, să-1 sfîşie.
Lui Rărunc îi venea să plîngă. Un refren îndărătnic îi cînta necontenit în adîncul urechilor, ca o musculiţă rătăcită acolo şi zbătîndu-se cu moartea: „A avut-o... a avut-o..."
10 în faţa lui se înălţa acum statura firavă şi nervoasă a ajutorului. Figura-i rîdea ca de obicei de triumf şi şiretenie. Iar în ochii verzi şi clipitori, Rărunc ceti lămurit:
„Vezi, babacule, cum ştiu să răsplătesc. Şi te mai 15 superi..."
— Bere, bere, să vie bere, strigară cîţiva emoţionaţi. Iar altul zbieră, în zeflemea: Şampanie!
Ochii i se umeziră cînd mîna fu scuturată de a lui Constandache. Dar, deodată, o roşeaţă vie îi aprinse 20 obrajii, căci ochii ajutorului păreau că spun acum: „Avea nişte sîni madam Rărunc... şi nişte şolduri..." Şi imaginea doamnei Rărunc, goală dinaintea acestui slăbănog la fel de gol, îi clăti deodată mintea din loc. Un fior îl străbătu pe de-a-ntregul ca o energică scu-25     turătură electrică.
Mîna i se ridică greoaie şi două palme pocniră, ca două dopuri de şampanie, în tăcerea solemnă ce se lăsase.
I
EXAMENUL
io
15
20
25
Copiii veniseră mai de dimineaţă ca de obicei, dar soarele demult se ridicase deasupra Oltului şi Doinaru Gheorghe vedea aievea cum îmbracă tot rîul în solzi de argint, în minunaţi solzi de argint, cît era de mare şi de mişcător, de parcă ar fi început să se trezească din somnul morţii balaurul sfîntului Gheorghe. Şi îndată închipuirea îl îmbrăcă la rîndu-i în zalele patronului din calendar, îi puse în mînă o suliţă cît raza aceea ce ţîşnea din soare ca dintr-o baltă' de foc în care-ai dat cu praştia şi venea să-1 împungă drept în ochi; îl punea apoi călare pe Corbul boieresc, al cărui bot de culoarea murii e tot o spumă cînd îi vîri zăbala între dinţi; şi aşa, dichisit ca-n icoană, se vedea pornind din curtea şcolii, pe drum la vale, spre rîul ascuns între zăvoaiele depărtării.
Copilul făcu un salt şi, smucind din picioare, se prefăcu deopotrivă cal şi călăreţ. Zvîrlind necontenit din copita închipuită, dădu ocol unui rotogol de prichindei zgomotoşi, nechezînd cu glasul lui tineresc în aerul proaspăt. Pumnii strînşi, unul în dreptul altuia, se apropiau sau se îndepărtau de pîntec, după cum ar fi dat sau ar fi înstrunit hăţul nărăvaşului.
Atunci un ştrengar mai răsărit prinse şi el să necheze; se alipi de Doinaru şi-i păli din latură o copită. O clipă, cei doi cai se priviră semeţi şi focoşi, din profil; numaidecît apoi se repeziră unul într-altul,
10
15
umăr în umăr, oferindu-şi reciproc spatele, izbind cu piciorul numai înapoi sau într-o parte, păstrînd pînă în amănunt normele unei veritabile lupte cavaline.
— Eu sînt Corbul de la curte, proclamă mîndru agresorul.
— Eu sînt Ducipal al lui Alisandru Machidon, ripostă şi mai mîndru Doinaru... Şi după un pic de reflecţie: Ba nu, bă... eu sînt harmăsarul lui sfîntu Gheorghe...
Un răspuns atît de savant aminti celui dintîi că azi e zi de examen şi avîntul i se potoli pe loc. Prima zi a celui din urmă examen; cea mai cumplită zi din toată şcoala asta! Se feri deci precaut de zburda vijelioasă a lui Ducipal şi se aşeză pe iarbă subt vişinul de lîngă gard, la capătul şiragului de omuleţi, cu aer îngrijat, cu trăiştile golite alături, cu Cetirea deschisă pe genunchi, răsfoind filă cu filă, sau descîn-tînd din buze ca popa Elefterie de la Sf. Ilie, cu degetul între pagini, cu ochii pierduţi în gol.
20
25
30
35
Din capătul celălalt al rîndului de mici momîi descîntătoare, ochii lui Ispăşoiu se opriră melancolici în mijlocul aprigului vîrtej ce se iscase deodată la nechezatul triumfal al lui Doinaru. Sentinela română se frînse atunci în două şi amintirea abătută din firul ritmului dibui înfricoşată şi zadarnic versurile ce aveau să urmeze. Poticnitul îşi simţi îndată şira spinării rece de sudoare, cu tot viul soarelui ce-i bătea spatele; mintea răscolită de frică începu să facă disperate salturi în golul cadenţei rupte, spre a găsi în cele din urmă statornic punct de razim doar versul începutului şi chiar mai sus: titlul.
De-abia de-acolo pietroiul lui Sisif porneşte iar de-a prestegala. Copilul închide ochii ca să nu mai vadă încaierul ademenitor al puilor de centaur. Şi-n capul plin de versuri vitejeşti şi huiet, mijeşte mic, ca flăcăruşa unei candele în noaptea bisericii, conştiinţa unei nedreptăţi mai mari decît a putut el să vadă pe moşia boierească.  într-adevăr! Cum în mintea lui
360
361
Doinaru stau cocoţate toate lecţiile din carte ca minunăţiile la panorama cu loterie din bilei? Iei una, ori de unde, rămîn toate celelalte; cînd pe el, biet necăjit, îl răstigneşte taică-său ceasuri întregi pe scaun cu 5 Cetirea sau cu Geografia între coatele înfipte în dunga mesei, pentru ca rînd cu rînd învăţat să i se aşeze ca brabetele lîngă brabete pe gard; cum ai ochit unul, fug toţi ceilalţi...
Dar gîndul lăturalnic şi fără nădejde a frînt din nou 10     poezia: Ispăşoiu îşi simte neputinţa topindu-i ochii în lacrimi. Şi munca lui  Sisif  reîncepe zadarnic...
★
Monitorul clasei — băiatul vechilului boieresc — Ştefănescu Ştefan, cu care Doinaru împarte premiul
15 cel mare în fiecare an, se ţine ca de obicei răzleţ şi de iureşul cumplit din largul curţii şi de răzleţii' de subt vişin. Cu hăinuţele lui negre, el pîndeşte ca un pui de corb acolo, pe banca aceea şubredă aruncată în umbra bucătăriei, mic şi neînduplecat tiran, necon-
20 tenit cu creionul şi cu hîrtioara lîngă el (teribilul „raport" la cetitul căruia vergile domnului cad cu nemiluita la palmă sau pe şezutul delicvenţilor mititei), în mintea celor de dincolo de marginea tîrgului, creionul se lungeşte în mîinile fiului, luînd proporţiile
.25 harapnicului părintesc, care umple de vaier moşia; pentru tîrgoveţi, acest simbol al nedreptăţilor acumulate an cu an şi abuzului în găoace nu trece mai mult de dimensiunea vergii „domnului"...
De ieri, în mintea lui e necontenit prezentă figura
30 posomorită a vechilului, pătrunzînd cu călcătură rară şi apăsată pragul odăii...
— Hm... Mi se pare mie... păcătosu ăsta de dascăl a băgat în capu boierului că loaza aia a tinichigiului e mai tare ca tine la arimetică. Bagă de samă să nu
35     mă faci mîne de rîs...
Apoi, plimbîndu-se cu paşii lui largi şi grei între patul cu macat galben, cusut cu paseri colorate de arnici şi vechiul scrin lăcuit, mormăind ca pentru sine:
362
— He, afurisită cutră... Parcă-1 aud mironosin-du-se (imitînd un glas străin şi piţigăiat): „Nu m-ames-tec eu între copii, nene aministratorule... fiecare cu învăţătura lui..."  (revenind la vocea proprie): las' că
5     te potrivesc eu la bănicior, boier Mladinescule...
Drept răspuns (şi scena asta familiară, care nu-i mai iese din minte şi-i dă încredere şi curaj înzecit, Ştefănescu Ştefan o retrăieşte întreagă în amănunt) se vede întinzînd Cetirea tatălui său: 10 —Deschide-o unde vrei...
— Zi la Tudor Vladimir eseu...
Băiatul se repede fără nici cea mai mică şovăire: „Pe lîngă turcii care ne împilau ţara şi ne jefuiau cu biruri grele, de la o vreme căzuseră şi grecii pe biata 15     moşie. Ajutaţi de domnii fanarioţi"...
Părintele urmărea uimit rîndurile rostite rar şi semeţ şi la fiecare frază nouă obrajii i se înroşeau de fericire.
— Ia vină-ncoa, Lină, să auzi cum ştie băiatul 20 nostru...
De dincolo, zgomotul maşinii de cusut, ce venea prin fereastra deschisă dintre odăi ca ropotul ploii tinere de vară, încetă brusc...
— Ba l-am auzit şi eu, mînca-l-ar mama de flăcău... 25         Straşnic lucru! Cu toată scena aceasta necontenit
prezentă în minte, poeziile nu se frîng în bucăţi, în capul dolofan al monitorului, ca-n bietul cap al lui Ispăşoiu. Favoritul ăsta al norocului trece prin lecţiile din carte cu gîndul aiurea, ca un cal învăţat pe-un
30     întortocheat drum de noapte!
Acum el nu vrea să piardă nici măcar jumătatea de ceas care-a mai rămas pînă la sunarea clopoţelului. Ochii devorează cu iuţeală pagini peste pagini şi min-tea-i simte lămurit cum fiecare foaie întoarsă i se
35 aşează subt frunte, aşa cum straturi-straturi stau aşezate hîrtiile vechi în dulapul cu contabilităţi al tatălui său. Din cînd în cînd, numai colţul cîte unui ochi i se ridică de pe cartea, ce spre uimirea lui Ispăşoiu îşi păstrează şi acum la examen scoarţele tari,
40 îmbrăcate în roşu, cu etichetă mare, iscălită caligrafic; şi cînd vede pe Doinaru cu obrajii umflaţi şi aprinşi,
cu capul gol, cu fruntea bombată subt părul blond, scurt tăiat, tot un rîs, tot corpul într-un spasm de rîs, învîrtindu-se înainte ameţit de beţia jocului, ochii i se aruncă din nou cu sete hoţească asupra cărţii, ca 5 asupra unui lucru scump, de la care adevăratul stăpîn şi-a întors nebăgător de samă privirile.
★
Jocul s-a spart.
Copiii, obosiţi, s-au lăsat roată pe iarbă, cu obrajii 10 roşii, cu pieptul zvîcnind. Fiecare îşi reclamă voinicia din timpul vraiştei, atît de tare că nici unul n-aude pe celălalt. în cele din urmă tac cu toţii, amuzaţi de nenorocul lui Pătruţ Grigore. Căci pe bietul Pătruţ nimeni nu l-a văzut punînd jos pe Constantin F. Con-15 stantin, iar Constantin F. Constantin neagă la început sfios, apoi cu neruşinare:
— Cînd m-ai pus, domne, ce tot minţi pe-aci... Lui Pătruţ îi vine să plîngă. El ştie că unicul mijloc de convingere ar fi să-1 provoace din nou pe adversarul 20 de rea-credinţă; însă dacă proba se întoarce împo-triva-i de astă dată ? Şi oftează amarnic de cruda nedreptate, el, care credea că azi a tras cu buretele peste toate ruşinile trecute...
★
25 în colţul cel mai ferit al curţii s-au aciuat acum
patru figuri întunecate şi groaznice. Sînt: Budurăscu, ţiganul, şi ceilalţi trei din clasă siguri de repetenţie, atît de siguri, că-n timpul jocului Ispăşoiu îi privise cu o uşoară umbră de invidie: ei doar ştiau ce-i aşteaptă !
30 îl recunoşteau de căpetenie pe Budurăscu, ca unul ce urma să rămînă acum pentru a treia oară; iar ţiganul îşi lua în serios rolul de vătaf.
Şoaptele lor subversive îi aprindeau şi mai mult de dorinţa faptei. Planul era stabilit. Răfuiala avea
35 să se petreacă în adîncul zăvoaielor, cînd băiatul vechilului va veni la scăldat. Stănoagă îl va atrage acolo, departe de orice văz omenesc, ademenindu-1
cu un cuib de pasere moţată, cum nu s-a mai văzut alta pe lume. Pe urmă rămînea pe sama lui Budurăscu şi-a celorlalţi doi...
— Tu doar atîta ai de făcut... Să-1 aduci acolo... 5     Şi chiar poţi să te faci că-i ţii apărarea, dacă ţi-i aşa
frică să nu trîntească tat-său pe tat-tău, rosteşte Budurăscu. Aşa-i, băieţi?
— Da, da, aşa e, încuviinţează ceilalţi...
— Aşa e, se hotărăşte Stănoagă după încă o ezitare. 10     Vă faceţi că mă cîrpiţi şi pe mine... Şi eu plec plîngînd,
cerînd ajutor...
— Da, dar dacă te-o lua de martor ? îşi dă unul cu bănatul...
—M... face o mişcare de eroică nepăsare ţiganul... 15     Să puneţi toţi pe mine...
De după latrine apare, băgător de samă şi gata să se tragă înapoi, capul lui Ştefănescu Ştefan. Conspiratorii au prins mişcarea din zbor şi au plecat întunecatele priviri în pămînt. Budurăscu însă nu se intimidează: 20 — Şi cum, mă Stănoagă, zici că e moţată rău ?
rîde el. Hai, mă, să ne-o arăţi şi nouă...
★
La fel cu copiii, clasa e şi ea gătită de sărbătoare. Podeaua, măturată din proaspăt, pătrează încă vagi
25 urme de gunoi dispuse geometric. Pare stropită de azi-dimineaţă, căci de pretutindeni se ridică plăcuta răcoare pe care o ai cînd intri în prăvălia cu miros de cafea pisată şi cornuri proaspete cu nuci a lui „domnu Petcu". Copiii păşesc cu cuviinţă, în vîrful picioarelor,
30     pe-o astfel de podea, cu care nu par deloc obişnuiţi.
— Pentru că vine boierul! îşi lămuresc ei, privind cu respect ghirlănzile de frunze încingînd pe sus păreţii albi şi încercuind deasupra catedrei cele două portrete regale aduse special din cancelarie.
35 Pe sufletele mici, emoţia se aşterne uşor ca praful,
care, ceva-ceva, tot mai pluteşte în aer; le acopere ca un învăliş ce se petrifică într-una, contractîndu-le încet şi persistent, clipă cu clipă de aşteptare. Şi deodată, ca şuietul înainte mergător furtunii, foşnetul
364
365
filelor întoarse umple odaia largă şi pătrată de nespusă înfrigurare.
Ştefănescu Ştefan şi-a luat locul de onoare pe catedră. Ar vrea ca boierul să poftească de la început 5     chiar, ca să-1 găsească în mînă cu nuiaua scrijilită de coajă, în formă de şarpe, a lui domnu.
Dar „clasa" se ridică în picioare. Domnu a intrat singur. Le face semn să se aşeze. N-are de gînd să rămînă; stă în uşă, şi ochii îi fug necontenit, înapoi, 10 în sală, spre intrarea principală. El vesteşte pe băieţi că va veni, ca de obicei, la ultimul examen şi boierul şi-i îndeamnă să răspundă cu curaj şi vrednicie; le aminteşte în sfîrşit că mai în fiecare an pe băiatul care răspunde mai bine la examen, boierul îl trimete 15     pe socoteala lui la şcoli, mai departe.
Toţi ochii, chiar şi ai domnului, alunecă spre figura, care s-a roşit toată, a lui Doinaru; el pleacă în pămînt ochii mari de fată. Ştefănescu Ştefan strînge buzele. Domnu e gata să iasă, şi el e gata să reocupe catedra; 20 barem să-1 vadă boierul că de patru ani el conduce clasa, aşa cum tată-său conduce moşia. Dar domnu îl opreşte; astăzi nu mai este nevoie! Ştefănescu se întoarce vînăt spre băncile care parcă au început să se-nvîrtească în juru-i... 25 Domnu a ieşit. Iar vocea lui Budurăscu răsună
baritonat, imitînd pe a lui domnu: — Stai jos, băiete... nota trei... Clasa dîrdîie şi rîde, şi Ştefănescu, galben, priveşte sfidător toate aceste danturi care clănţănesc spre dîn-30     sul de veselie şi de frica judecăţii celei mari, ce va să înceapă peste cîteva momente.
Are să dea el şi raportul acesta... lui tăticu şi tot are să-1 dea... he, şi cel dintăi de pe listă va fi chiar domnu...
Clasa trece printr-o emoţie fără seamăn. Problema s-a încurcat de tot. Ştefănescu Ştefan face feţe-feţe; înnegreşte, învineţeşte, apoi iarăşi înnegreşte. însuşi domnu e puţin cam nedumerit. El face repede o mică
366
ecuaţie algebrică pe colţul catalogului. Aritmeticeşte însă e foarte greu de ieşit la capăt. Fruntea boierului parcă s-a umflat şi-a devenit de două ori mai mare; ochii i s-au bulbucat şi mîna grăsună şi albă trece 5     des batista pe obrazul umed...
— Să vedem, mormăie el pentru sine... prin urmare, dacă tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul... Stai, pardon!... care va să zică, tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul... peste patru ani...
10 adică atunci cînd tatăl va fi cu treizeci şi patru de ani mai ma... pardon, că şi fiul se măreşte cu patru... a ha, bun... deci, peste patru ani... vîrsta tatălui va fi de patru ori mai mare... care va să zică...
Boierul se opri deodată; îşi văzuse vechilul rîn-
15 jind satisfăcut. Ochii şireţi grăiau singuri: „Păi dacă înăltimea-sa n-o nimereşte, cum o s-o nimerească Ştefanei"...
Boierul fu nevoit atunci să zîmbească:
— Aşa-i, bun!... aşaa... e, ia să vedem, Ştefăniţă... 20 curaj...
Se înseninase de parcă ar fi găsit misterul. Şi rîzînd camaradereşte, arătîndu-şi jumătatea de dantură ce-i mai rămăsese, el scoase un carneţel din buzunar şi începu să aştearnă, privind cu grijă la vechil:
25 —...Care va să zică: x = y + 30... bun... foarte
bine... x -f- 4 = 4y -f 30... adică de ce... pardon, pardon... = 4 + 30 + y ... cam aşa ar fi... ba nu... ba da... ia să vedem... deci x = ...
Boierul zîmbeşte înainte şi, după fiecare ţifră adău-
30 gată pe carnet, dă din cap afirmativ, ca şi cînd nici că s-ar mai fi pomenit o socoteală mai nimerită ca aceea care-i ieşea acolo...
Dascălul surîde şiret. Algebriceşte îi ieşise. Şi simte lămurit cum ascuţişul minţii prinde ca un fin picioruş
35     de păianjen ultima iţă a rezolvirii aritmetice. Aprins-o...
— Ei, hai, Ştefănescule, ce mai aştepţi ? Dă acum zor.
Copilul vechilului s-a înnegrit la faţă de parcă atingerea tablei l-ar fi Carbonizat de-a-n picioare. Ochii 40     caută lacomi spre dascăl, spre boier, înapoi în bănci, şi clipitul lor des şi umilit pare clămpănit sec de cîne
flămînd subt masă. îi trebuie doar firul... doar prima bucată s-o apuce, apoi să vadă boierul cum ştie el să facă înmulţirile şi împărţirile...
Domnu se sfătuieşte cu înălţimea sa. Problema e 5     prea grea pentru minţile lor...
— E grea de tot... intervine, rîzînd reţinut şi linguşitor, vechilul. Uite, eu... om bătrîn ce mă aflu...
— Pe vremea mea, se mîndreşte boierul fără să-1 asculte, o problemă ca asta era moft. Şi mîngîindu-şi
10 între degete o mustaţă după alta, îşi aminteşte clă-tinînd capul sur, cu regret... Aveam pe bietul popa Mihalache, Dumnezeu să-1 ierte...
— Cum, aţi urmat şi înălţimea-voastră la şcoala asta? se repede uimit Ştefănescu...
15 —Da de ce să nu urmez?... face grăbit, şi parcă
mirat de întrebare, boierul.
Conversaţia ar continua tot astfel, dacă domnu nu
şi-ar aminti că mai are atîţia de examinat. Problema
este într-adevăr peste puterile lor, însă trebuie să arate 20     neapărat că el, dascălul, ştie s-o dezlege. Mai ales că
se vede bine după chipul boierului, că înălţimea-sa nu
i-a dat încă de capăt.
— Problema nu-i de voi!... ridică domnu piatra cea grea de pe micile inimi...  Ascultaţi aici, să vă
25     arăt eu cum ar veni...
Dar boierul se opune.
— Să vedem care-i mai tare în clasă, care o să biruie, propune el, ca să ţină în loc pe dascăl. Căci undeva, în gîndu-i, un puişor de ambiţie îl încearcă
30 şi pe dînsul — aşa ca pentru sine, barem, dacă nu pentru dascăl şi vechil — să nu se lase mai prejos. Premianţii, numai premianţii, să iasă toţi, să-i vedem! continuă boierul. Bunăoară, băiatul lui Mieluţă...
— Doinaru, corectează domnu.
35 Doinaru se ridică în picioare. Ochii mari şi umezi,
înceţoşaţi încă de neînţelegere, la îndemnul boieresc se luminară deodată. Şi fără să mai aştepte altă pof-tire, porni spre tablă, raţionînd cu voce tare:
— ...dacă are cu treizeci de ani mai mult ca fiul, •40     iar peste patru ani...
368
Domnu îl opri la mijlocul drumului. îi părea rău de vechil, pe faţa căruia se întinsese culoarea macabră de pe obrazul fiului său...
— întoarce-te în bancă! spuse domnu lui Doinaru,
5 după ce şopti ceva boierului. Treci şi tu în bancă, Ştefănescule... Scoateţi tăbliţele! Scriţi şi voi: Diaco-nescu şi Mălureanu. Toţi premianţii. Aveţi o jumătate de ceas. Gîndiţi-vă bine; acum să vă vedem...
Doinaru apucă vitejeşte condeiul de piatră. înşiră
10 cîteva cifre şi pe urmă se opri. îşi lăsă capul într-o mînă. Şi, cu mulţumire crescîndă, văzu cît de bine făcuse domnu că-1 trecuse la loc. Totuşi, condeiul zgî-ria ca de la sine cîte-un semn bizar, vreun început de număr, care îndată apoi era nimicit doar dintr-o lo-
15 vitură de deget. Pe urmă tăbliţa fu părăsită de tot; căci în capul lui Doinaru se aşternea, cu cît fruntea se încreţea mai mult, negrul unei tăblii enorme şi boltite ca şi cerul nopţii sure de iarnă. Nu vedea nimic, doar nouri parcă veneau peste nouri, negri ca noaptea,
20 îi simţea venind, încălecîndu-se unii pe alţii, destră-mîndu-se; dar totul se petrecea acolo în ascuns, nici o mărturie n-ar fi putut fi de valma atîtor limbi negre, decît numai o vagă bănuială. La urma urmei, ce-ipăsa lui de tatăl şi de fiul şi de vîrsta lor şi de boierul,
25 care acum socotea de zor pe carneţelul lui! închise ochii şi-i propti în pumnii strînşi, parcă înşurubaţi de bancă. Şi-i făcea o plăcere grozavă să ghicească norii aceia de neghicit, vînzolindu-se în noaptea de iarnă. O clipă îi veni să rîdă de Ştefănescu Ştefan; cum se
30 bulbuca la tablă, săracul... Hm, cum trebuie să fie, într-o noapte ca asta, acolo, în curtea internatului cu garduri uriaşe de zid, cu paznic la poartă, cu „monitori" bătrîni şi răi, care te trezesc cu clopoţelul din viul nopţii... cum povestea feciorul babei Maranda, peste
35 care căzuse acum doi ani norocul boieresc... Un tată este cu treizeci de ani mai mare ca fiul, iar peste patru ani...
Acolo, în bezna fără sfîrşit unde se încrucişau necontenit norii cei grei, se încolăci deodată o cifră de 40     foc... apoi alta... un trei, un zero... ceva mai încolo un patru. Lui Doinaru i se păru întăi un licurici dîn-
du-se tumba în aer, lăsînd urme de ţifre... el zîmbi fermecat de priveliştea asta şi aşa, într-o doară, îi veni să facă socoteala părăsită... Va să zică, peste patru ani, tatăl acesta va avea o vîrstă de patru ori 5 mai mare ca a fiului... Ceea ce-1 amuză era că pe imen-: sul cer nocturn de iarnă, la orî ce număr ar fi gîndit, acela apărea îndată, de parcă l-ar fi scris cu un chibrit umed pe o placă muiată în fosfor... Dar el făcea socoteala alene, numai de dragul jocurilor acestora lu-
10 minoase; numai că odată, două ţifre se încîlciră, se împletiră şi se despletiră, spre a se împleti iarăşi ca doi şerpi înfuriaţi care s-ar lua la harţă... pe urmă veniră şi alte ţifre şi semne aritmetice, o harababură întreagă...  Doinaru privea uimit, din ce în ce mai
15 uimit, în cuibul de şerpi luminoşi... ridică uşor capul de pe pumnii strînşi... şi îndată ţifrele deveniră negre pe un fond de ziuă şi încremeniră astfel. Trase tăbliţa şi aşternu... Nu mai făcu nici o altă socoteală... Scrise doar un 36, apoi un 6 şi dedesupt un 40 şi un 10...
20 Peste patru ani tatăl va avea patruzeci de ani şi vîrsta lui va fi de patru ori mai mare ca a fiului său. Iar acum are treizeci şi şase şi e cu treizeci de ani mai mare ca fiul, care n-are decît şase.
Se simţi deodată uşor şi i se păru că pluteşte cu
25 un centimetru deasupra scaunului de scîndura; şi se apucă zdravăn de bancă, să nu se ridice şi mai mult. Se simţea atît de uşor!
Un fior de mîndrie îi coloră obrajii; şi plecă ochii în pămînt ca o fată, deşi nimeni nu se uita la el, în
30 momentul acela. Nici chiar ai lui; maică-sa parcă găsise ceva în tavan de rămăsese cu ochii acolo, iar ta-tă-său privea uimit în ochii lui domnu, minunîndu-se de întrebările lui meşteşugite. Un domn bătrîior, din tîrg, rîdea fericit de răspunsurile  nepoţelului de la
35 tablă, un altul parcă aţipise cu ochii căscaţi în gol; cucoanele, zîmbind, fără să privească nicăieri, îşi făceau necurmat vînt cu batista.
Doinaru surise de pe-acum de uluiala tuturor, cînd va trînti cu creta problema pe tabla răsunătoare de
40 lemn şi începu să împungă cu ochii provocatori pe domnu şi pe înălţimea-sa, doar i-o prinde vreunul pri-
370
i
virea să-1 întrebe: „Ai terminat Doinaru?" Iar el să răspundă tare şi semeţ, privind la fiul vechilului (care se vede de departe, numai cum socoteşte de zor şi şterge şi iar socoteşte, cum s-a rătăcit de rezultat):
5     „Da domne, am terminat şi mi-a ieşiţi"
Dar boierul încă nu-şi ridicase capul din propriile lui socoteli, iar domnu se necăjea acum cu Ispăşoiu, căruia îi venise rîndul:
— Buuun, care va să zică ne-ai înşelat un an în-
10     treg, boier Ispăşoiule, care va să zică...
Lui Doinaru, o clipă, îi fu milă de Ispăşoiu; îndată apoi simpatia lui trecu însă alături de domnu, căci se simţea tare şi nepăsător ca domnu. Iar bietul Ştefănescu, plecat peste caiet, avea un chip de-ţi făcea
15     mai multă milă decît chiar Ispăşoiu...
Atunci o privighetoare se aşeză în vişinul de lîngă fereastra deschisă. Se aşeză şi-şi încercă de două-trei ori glasul... Apoi se porni deodată într-o arie lungă, fără sfîrşit. Notele picurau lin şi rar în tăcerea de-
20 săvîrşită a clasei, căci Ispăşoiu amuţise de tot; pe urmă se legară într-un arpegiu prelung, sfîşietor de dulce. Parcă fu un chiot de bucurie, un chiot nesfîrşit pe care l-ai ţipa în desişul pădurii, aruncîndu-1, neştiut de nimeni, doar arborilor şi ecourilor, să-1 ducă
25 mai departe. Doinaru se cutremură; aşa ceva, o atît de nouă şi neasămuită plăcere, ciudat lucru, parcă a mai avut el cîndva — ciudat, foarte ciudat — demult de tot, foarte demult, poate mai demult chiar de cînd este el. Dar mintea lui de bun despicător de probleme
30 înstruneşte repede în loc această amintire, scăpată din baierele înţelesului: cum mai demult decît este el?... Hm... poate în vis... desigur...
...O, ba nu, de curînd, foarte de curînd, cînd a fost singur în pădure. Era departe de şcoală, de copii,
35 de domnu acesta care-1 iubea în ascuns de frica vechilului, departe de Ştefănescu Ştefan, departe de tot. Era singur, singur, singur. Şi plămînii i se umpleau de aer, de-un aer atît de curat şi de umbros, că parcă din toate tufişurile ar fi ţîşnit izvoare de vin tare şi
40 " ar fi băut cu pumnii plini. Era singur şi era un muşchi atît de fraged şi de fin printre arbori, că nici nu mai
371
fl
10
15
20
25
30
35
40
ştia: să se trîntească pe loc, cu faţa în jos, cu braţele desfăcute; să se cocoţeze pe-un tufan spre ochiurile de cer ce adiau uşor la mîngîierea vîntului, sau să sară, să salte, să cînte...
Şi-a mai fost cîndva... O... o... Atunci şi mai şi...
Atunci cînd s-a suit cu tată-său pe acoperişul casei boiereşti... Era atît de înalt acolo, că toţi copiii din curtea şcolii păreau biete ouă de furnici, pe care iuţi şi vrednice lucrătoare le plimbau de colo pînă colo.
în preajma lui venea doar paserile în zbor, îl ocoleau puţin, de parcă i-ar fi adus salutul lor, şi pe urmă se pierdeau iarăşi în adîncimile de nepătruns. Şi-a plecat puţin capul pe spate şi cerul, atunci, pentru întăia oară i s-a părut că se năruie pe el, nămeţi, nămeţi albaştri. Dintr-o parte se auzea ciocanul de lemn întinzînd fierul şi cîntecul voios al tinichigiului. Atunci a sunat clopoţelul şcoalei. Suna atît de subţire acolo jos! O, dacă nu-1 deştepta taică-său, căci parcă l-a deşteptat dintr-un somn... de atunci nu se mai cobora în lumea asta mititică...
Atît de sus, nici privighetoarea, cu tot vaierul ce picură din guşuliţa cea mică, nu se înalţă... Numai ciocîrlia...
— Ei, ce-aţi făcut cu problema ? întrebă acum boierul, după ce şi-a pus carneţelul în buzunar şi-şi freacă mînile mulţumit, ca domnu Mieluţă, tinichigiul, după o afacere bună.
Ştefănescu se scoală îndoit din şale şi roşul figurii începe să-i capete iarăşi palori negre. El bîiguie un rezultat, dar domnu şi boierul dau nemulţumiţi din cap. Atunci toate privirile se întorc asupra lui Doinaru; a lui Ştefănescu mai repede şi mai aprigă decît a tuturor.
— Dar tu, Doinarule... mi se pare că de mult ai sfîrşit...
Doinaru simte din spate pe Budurăscu agitîndu-se. îi simte rînjetul cald adiindu-i obrazul şi-1 închipuie bucurîndu-se dinainte de necazul neamului de vechili, însă mîna lui e ceva mai repede şi buretele uscat şi prăfos preface într-o mîzgăleală albicioasă şi informă tifrele născute din foc.
10
15
20
25
30
35
40
Ca într-o unghie de ac văzu Doinaru capul lui dom Mieluţă şi-al coanei Smărăndiţa privind cu frică mare şi totuşi cu ochii înrouraţi de nădejde spre dînsul; ah, coana Smărăndiţa îl încurcă rău, se uita la el, aşa cum se uita la icoană, cînd se închina pentru toţi, seara...
Doar boierul mai căta la el binevoitor; dascălul parcă se încruntase puţin, iar toţi ceilalţi ochi îl înfruntau aprig, ca pe un făcător de rele, pe subt tot felul de sprîncene.
De sticlişul atîtor priviri se înceţoşa iar în juru-i; la dreapta-i şi la stînga, înainte-i şi înapoi, se întinse deodată oraşul mare şi îndepărtat unde învaţă feciorul Marandei. E acum sus, pe-un acoperiş şi mai mare decît al „curţii", şi paserile cerului vin să i se închine, iar de jos zeci şi sute şi mii de Ştefăneşti mici şi răi azvîrl cu pietre spre dînsul. Dar pietrele n-ajung atît de sus şi el rîde de neputinţa lor; însă braţe viguroase îl apucă. El se întoarce îngrozit: boierul, domnu şi tatăl său îl strîng burduf, îl iau pe sus, pe schelea ameţitoare; îl duc, nepăsători la ţipetele lui, într-o curte ca un fund de hrubă întunecoasă şi umedă, între ziduri mari şi drepte, în care stau înfipte suliţi împletite în sîrmă cu ghimpi, aşa cum povestea feciorul babei. Ştefăneştii cei mici îl înconjuraseră şi scoteau limba la dînsul, în timp ce el îşi simţea inima lui mică ticăind, cît pumnul lui de copil, acolo, între străini, zbătîn-du-se ca o pasăre de-abia prinsă în colivie, departe de zăvoaiele Oltului, departe de coperişurile însorite, de unde cîntecul tinichigiului porneşte atît de puternic în aerul proaspăt al dimineţelor de vară, departe de turlele bisericilor, unde te duc ipitropi cu chimirul plin şi din înaltul cărora oamenii cei mari sînt doar biete ouă de furnici.
...Departe de orice cîntec de privighetoare... de ciocîrlii, de soare...
— E, haide, băiete, răspunde odată, ce te uiţi aşa? Ai făcut sau n-ai făcut?
Dar Doinaru Gheorghe se „uită" înainte „aşa" şi nu răspunde. îi cercetează pe toţi rînd pe rînd, pe domnu, pe musafiri, pe părinţii care schimbau fe-
372
373
ţe-feţe, pe boierul acesta prea milos, căruia nu i-a cerut nici o milă, pe Budurăscu şi pe toţi ceilalţi din faţă sau din spate, aşteptînd cu toţii cuvîntul care-i atîrna pe buze. îi simte pe toţi parcă strîns uniţi în 5 aşteptarea asta care-1 înspăimîntă ca o ceată de tîlhari, aşteptîndu-1 la marginea pădurii. I-i frică de neştiut şi de depărtare. Şi-i frîng sufletul chipurile părinteşti lărgite, zgîite şi nemişcate în grămada care pîn-deşte...
10 — N-am făcut, domnule...
— Ei, şi pentru ca să ne spui asta trebuie să ne ţii atîta? zbiară domnu, scos din fire.
— Cum, nici n-ai încercat ? intervine însă boierul mai împăciuitor. Nu ţi-a dat nici un rezultat?
15 —Ba da...  n...  nu...  nu mi-a dat...  am făcut
proba şi n-a ieşit.
De undeva se aude distinct un şuier de uşurare, urmat îndată de un pufnet scurt de rîs.
— Şezi jos! porunceşte domnu neîmpăcat. Altă dată 20     să ai bunătatea şi să răspunzi îndată ce eşti întrebat...
— Eh, copil, lămureşte boierul cu îngăduinţă lucrurile; se vede că avea el ceva-ceva, în gînd, dar, pesemne, nu era sigur...
Doinaru s-a aşezat ferindu-şi faţa, căci simte cum 25 îl podidesc lacrimile de mînie şi necaz. Niciodată domnu nu i-a vorbit aşa duşmăneşte, ca acum. îi vine să strige în nasul tuturor: „Ba am făcut, dar nu vreau să spun!..." şi durerea lui creşte însutit, cînd îşi închipuie acolo, aproape, lîngă tablă, pe maică-sa, ple-30 cînd, îmbujorată de ruşine, ochii care licăriseră cîteva clipe de nădejde şi mîndrie; de bună samă, ea tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, căci Dumnezeu i-a trimes ţifrele de foc; altfel cum au putut ele veni din noaptea cea sură ?...
35 în murmur confuz, musafirii se îndreaptă spre ie-
şire, îngrămădindu-se în jurul boierului, care le arată cheia problemei.
— Prea grea, prea grea pentru minţile lor! sînt cu toţii de acord.
40 Iar privirea lui Doinaru îi petrece cu lumina ei
şireată, căci ciuda i-a trecut. De-acuma cîmpii şi ză-
374
I
voaiele şi toamnele şi iernile şi primăverile sînt ale lui. Şi întreaga moşie boierească e mai mult a lui decît a boierului acestuia, care nu vine pe-aici decît în preajma secerişului! 5 Clasa s-a ridicat acum pentru rugăciune; iar afară,
privighetoarea, care se oprise din cîntec, dădu un ţipăt speriat şi fugi. în fîlfîitul grăbit, Doinaru ghici i parcă un rîs ce se îndepărtează... rîsul fonf al mătuşei
din poveste, care se ospătează cu copii... 10 Degeaba: tot cerul şi toată zarea asta erau acum
ale lui!
ÎNTRE PORŢELANURI
Rămîneau mult timp, după masă, în sufrageria mică şi întunecoasă, în care becul ardea şi-n timpul zilei. Uitai dacă afară e noapte sau lumină. Oricînd,
5     afară, trebuia să fie noapte.
Păreţii pînă mai sus de jumătate erau îmbrăcaţi în stinghii înguste de nuc lustruit, pe care se sprijinea policioara lungă ca o cingătoare, cu glastre de flori străine şi ciudate. Cum puteau trăi florile acelea în
10 odaia în care, singur soare, lumina doar globul mat al lămpii cu lumina puhavă şi rece ? Sau izbutiseră ele oare să înlocuiască soarele cu lumina moartă a globului mat? Erau nişte plante tîrîtoare şi ofilite, ce-şi trăgeau jalnic tijele din cutiile şi glastrele lor, pentru
15 * ca florile să privească cu ştearsă lor culoare de ochi bolnav, Doamne! felurile bălţate ce se perindau la masă, sau oamenii care veneau de afară, din soarele mare, aducînd în ochi şi pe haine ceva din bucuria lui fără sfîrşit!
20 Artemie le închipuia ca într-o sală de spital, de
unde, în cele din urmă, ieşeau să nu se mai întoarcă... Şi-n locul lor veneau în cutiile cubice, ca pe nişte tărgi, condamnatele cele nouă, neştiutoare şi rîzătoare. Gîndul lui de moşier, zburdînd în voie subt un uriaş
25 cer liber, se răzvrătea contra acestei schingiuiri lente şi crude; florile cu culori sarbede îl înţelegeau şi priveau la el cu trista lor simpatie.
376
Avea de odaia asta ascunsă o frică instinctivă, ca de orice sală de spital. Masa mare, pătrată, care se putea lungi într-o parte sau într-alta; divanul uriaş, cope-rit cu chilim oltenesc; bufetele de modă veche, greoaie, 5 din acelaşi nuc lustruit şi somptuos; scaunele cu şezătoare de piele neagră, basoreliefată; porţelanurile strigător de albe; tacîmurile; paharele de cristal existente pentru ochi doar prin conturul lor; totul îi făcea impresia de ceva greu, lucios şi totuşi putred, bolnav, tînji-
10 tor. Totul îi părea acoperit de pojghiţa luminei acesteia artificiale de glob mat, aşa cum îi părea coperit de praf şi duhoare de benzină tot oraşul ăsta, aşa după cum erau ascunşi subt un strat de fard toţi obrajii fetelor dintr-însul; aşa după cum se stingeau, subt
15 masca lor de-un palid alb de muribund, minunaţii obraji de odinioară — din cîmpurile depărtate — ai Elenei acesteia, cu care stătea acum ceasuri întregi după masă, în sufrageria tivită cu lemn de nuc lucios, în lumina ceţoasă şi moleşitoare. De ce albeaţa asta de porţelan,
20 de ce această pietrificare albă şi sinistră a minunatului corp, care vibra odată la cea mai nesimţită vibrare din juru-i, ca firele lungi din nesfîrşita zare de ierburi, de unde venise să se oprească aici, în cetatea de asfalt!
Se hotăra adesea, în drum spre Bucureşti, să nu
25 mai tragă la dînşii, cu toată supărarea ce i-ar fi pricinuit-o lui Mina. Se hotăra chiar să-i spună sincer, răspicat: e ceva ameţitor în sufrageria aceea şi-n toată casa cu perdelele veşnic lăsate şi cu veşnica lumină electrică. E ceva de noapte fără zi, un fund de mină
30 sau mai bine o peşteră cu stalactite — candelabre — şi cu stalagmite de porielanuri şi gheridoane. Dar se gîndea că Mina are să rîdă prea puternic, cu toată înfăţişarea lui robustă şi temută în veşnic neastîmpăr. Are să rîdă prea batjocoritor de comparaţii aşa de
35 stupide. Avea să-1 tragă de mînă, după sine, la hotel, să-i încarce calabalîcul în trăsură, să-1 arunce şi pe el deasupra, ducîndu-1 astfel prizonier, ca un părinte care nu ştie multe pe-un copil fugar.
Cobora hotărît din vagon şi călca şi mai hotărît prin
40     şiroaiele de lume ce se scurgeau printre trenuri, spre ie-
şire, în penumbra marilor coperişuri de geam afumat de deasupra peronului.
Dar afară, în faţa şoferului, şoptea automat adresa lui Mina, şi automobilul, peste puţin, îl lăsa cu inima 5     ticăind dinaintea uşii cu geamuri verzi, albastre şi portocalii, străbătute de jos în sus şi de sus în jos de săgeţi negre de fier, ca poarta unei cetăţi misterioase.
După masă Mina pleca totdeauna grăbit, clocotitor, împins de şuvoiul violent al sîngelui său neastîmpărat.
10 Se arunca în marea agitată a oraşului cu plăcerea înotătorului, care singur caută vultorile. Se amesteca în gîlcevele cetăţii cu patimă şi făcea politică din necesitate fizică, fără ca vreo cange a pescuitorilor de partizani să fi izbutit să-1 fixeze. Lui Artemie nu-i ră-
15 mînea nimic de făcut în Bucureşti; îl descosea pînă afla toate cîte îl adusese încoace, îi lua apoi din mînă toate hîrtiile şi pornea singur prin ministere, bănci şi instituţii, ca să-şi servească amicul, lăsînd pretutindeni în urechile celor din urmă-i ecoul vocii lui sonore şi
20     nepotolite şi în suflet îngăduitoare prietenie.
Iar Artemie încremenea pe jilţul de piele neagră, cu ochii pierduţi în atmosfera minerală. Elena se ridica înaltă de pe scaunul ei şi se tolănea, mirtune de sculptură, pe divanul lat, cu scoarţe româneşti; atunci
25 carnea de pe dînsa se cutremura şi lui Artemie îi era teamă ca păpuşa de porţelan să nu se spargă. Şi gîndul îi scăpa departe, peste cîmpuri, la Elenuţa lui cea mică, făptură umană şi firească, cu vorbă sănătoasă, cu rîset sprinten, cu vagi creţuri pe fruntea uşor pălită
30 de soare, cu roşul vieţii în obraji. Şi atît era de ajuns ca un fior de mulţumire să-1 strătaie şi un zîmbet de siguranţă să-i arunce departe teama aceea nelămurită, pe care femeia din faţă i-o picura în suflet şi-1 ţinea înlănţuit de speteaza scaunului. Respira atunci din
35 adînc şi-şi mişca mînile. Se ridica în picioare şi făcea cîţiva paşi în jurul divanului. Şi în adînc îi murea un chiot de bucurie că e liber, liber, liber. Iar femeia întinsă pe-o parte, pe divan, cu mînile — goale pînă-n rădăcini — subt cap, cu şoldul de deasupra izbucnind
40     de exagerată voluptate, cu piciorul dedesupt ieşind
378
pînă peste genunchi de supt capotul plesnind de întin-soare, îl urmărea cu ochii adînc uimiţi de brusca îndrăzneală, compătimindu-1 cu un zîmbet şters şi totuşi atît de sever pentru acest biet simulacru de libertate. 5 Şi Artemie revenea la jilţul de piele, cu capul plecat,
cu privirea umilită.
Vorbeau lucruri cu totul străine de ei; se fereau să vorbească de ei. Artemie îi spunea numai de Elenuţa
io şi iarăşi de Elenuţa. Iar Elena asculta de obicei, asculta cu ochii aceia mari pironiţi pe dînsul. Lui Artemie i se păreafu] atît de mari şi atît de grei, că nu putea înţălege cum se întorc într-o parte sau într-alta, la răstimpuri rare, fără ca să cadă din orbitele exagerat
15 încercănate. Din cînd în cînd i se părea că lucesc de-o flacără umedă, ca şi cînd cineva ar fi aprins o luminare în făptura de porţelan. îi vorbea mult de Elenuţa şi avea impresia că zdrobeşte astfel moleculă cu moleculă înfăţişarea aceea mîndră şi severă, tolănită dinainte-i
20 într-o risipă de linii atît de perfecte. Şi îndată simţea cum, moleculă cu moleculă, ceea ce credea că a zdrobit se refăcea într-o potrivire şi mai desăvîrşită de contururi, umbre şi lumini.
Cînd revenea Mina din oraş, cu toate treburile aran-
25 jate, să-i ia la plimbare şi cînd da iarăşi de mirosul rece, de praf şi de benzină, de pe străzile asfaltate, Artemie se simţea grozav de caraghios. îi era ruşine de ea! Ce înseamnă această supunere oarbă şi această privire de cîine umilit, ce-i arătase tot timpul după-
30 amiezii; şi ce însemna acea înverşunare cu care-i vorbea de Elenuţa, ca şi cînd s-ar fi ferit, în dosul ei, a micei Elenuţa, de un pericol imens şi nevăzut ce-1 ameninţa ? Exista într-adevăr acel pericol şi-şi da ea, Elena, seamă că el există! Vroia într-adevăr să se joace cu pericolul
35 acela şi o curiozitate nebună o împingea să vadă pînă unde se întinde marginea jocului ? Sau era numai o închipuire a lui, o greşită vedere, şi ea a observat această închipuire şi rîde de prostia lui cu hohotele luminilor nesfîrşite ce izvorăsc într-una din ochii şi din
40     zîmbetul ei ?
Se gindea la toate acestea, iar Mina rîdea cu multă bucurie. El a terminat toate treburile lui Artemie, dar actele nu i le dă în mînă decît peste trei, patru zile, ca să nu plece. Şi rîde cu atîta poftă, cînd îşi amin-5 teste unde a ascuns actele, că şi ceilalţi doi nu se pot stăpîni să nu se molipsească de rîsul lui.
Iar Artemie îşi pare tot mai caraghios la rîsul acesta, care parcă-1 luminează ca o faclă necruţătoare în întunericul unde se ascunde. Cu siguranţă că Elena n-a 10 putut ceti nimic în gîndul lui şi la urma urmei ce să cetească. Doamne! ce să cetească ?
Globul electric îsi vărsa lumina parcă într-un şuiet
fin.
Faţa de masă întinsă şi curăţită de vase scînteia subt
15 lumină ca un cîmp de zăpadă. Cu coada ochiului, Artemie o vedea întinzîndu-se pînă la nemărginit, auzea clinchet de clopoţei şi se vedea încotoşmănat în blănuri, în fundul săniei, lunecînd spre conacul părinţilor Ele-nuţei. Era un frig atît de pătrunzător atunci, că totul
20 se închircise pe cîmpie. Copacii zgribuliţi se cocoşaseră de tot ca nişte bătrînei ce nu mai dau cu degetele îngheţate de fundul buzunarelor; iar alţii cu crăcile lor încurcate păreau că-şi vîră braţele în mîneci, cătînd c-o mînă căldura celeilalte. Sania, ca solniţa aceasta
25 de mică, luneca pe luciul polar, căci Artemie, deşi într-însa, o vedea de departe, printr-un ochi mare, negru, tăcut, printr-unul din ochii care-1 privesc acum lung şi atît de coprinzător, că parcă-1 înghit în cuprinsul lor. Ochii care vorbesc, aud, cîntăresc. Aşa
30 cîntăreau şi atunci între bietul lui cuvînt molatec şi căutat şi între verva îndrăcită, cu repeziri şi volburi de cataractă, a lui Mina.
Sunt cîţiva ani de-atunci. Lui Artemie i-a fost de-ajuns că ea a zîmbit lui Mina o dată mai mult decît
35 lui, ca să vestească numaidecît, cu glas zvîcnit, că a doua zi va străbate tot cîmpul de zăpadă spre miaza cealaltă, pînă la conacul Elenuţei. Elena zîmbea neîncrezătoare, vrînd parcă să-1 îmbuneze cu minunata apă întunecată ce-i izvora din ochii ei. Dar el a plecat
40 hotărît...
380
Şi plecare asta, ani întregi a binecuvîntat-o în urmă. Găsise lîngă Elenuţa o fericire aşa de tihnită, atît de potolitoare, că trecutul se aşeză în inima lui, chiar de la început, ca pojghiţa drojdiei subt limpezimea
5 de sticlă a vinului bătrîn. Iar fardul din ce în ce mai gros al Elenei, rochiile ei din ce în ce mai excentrice, decolteurile din ce în ce mai îndrăzneţe, nepăsa-rea-i din ce în ce mai afectată, cu care lăsa să-i scape văzute aţîţătoare dedesupturi, îl îndemnau să chiuie
10 de cumplită bucurie şi-1 făceau să strige de crudă durere.
în măsura în care-i îmbăta minţile norocul văzut cu ochii, în măsura aceea îşi plîngea prietenul în gînd şi cu greu se stăpînea să-1 îndemne a fi mai cu luare-
15 aminte. Dar putea să arunce cu pulberea tulburării în inima aceasta atît de dreaptă şi atît de voioasă ?
La orice nouă venire în Bucureşti, găsea pe Elena tot mai gînditoare, mai absentă, mai străină. Rămînea cu dînşii ceasuri întregi fără să scoată un cuvînt, iar
20 gîndul îi rătăcea. Lui Mina puţin îi păsa de gîndul acela, dar Artemie îl vedea plutind mişel peste capetele lor, trecînd prin ziduri, şerpuind scormonitor întunecate ascunzişuri.
Iar într-o seară chiar o surprinse, la un colţ în-
25 depărtat de stradă, despărţindu-se de cineva, care apoi dispăru repede în negurile ce-1 înfăşurară prieteneşte, ca pe tot ce poate fi rău. Elena nu văzu pe Artemie, în graba cu care se aruncă în trăsură; dar el fu sigur că Mina e pierdut. Indignarea îl cotropi de data asta
30 cu atîta tărie, că nu mai găsi în drum nici un zăgaz ... Porni să ceară socoteală Elenei.
O găsi în aceeaşi sufragerie, tolănită pe aceeaşi sofa, cu mîinile supt cap, cu ochii departe, aşteptîndu-i cu
35 masa pusă. Nu făcu nici o mişcare la venirea lui; păru că nici nu-1 simte. Şi asta îl îndîrji şi mai grozav. Se vedea desigur încă în braţele din care abia scăpase. Şi închipuirea lui privi în închipuirea ei, pentru a vedea mai bine pînă unde poate să meargă nemernicia acestei
40 femei. Şi rămase îngrozit. Căzu pe sCaun şi rămase îngrozit. Văzu piciorul acela care ieşea de la jumătatea
pulpei de subt rochie, gol tot; văzu tot corpul acela, acum învorvorit, strălucind de golicinea sinilor, a şoldurilor, a coapselor; aruncînd subt puterea luminii electrice, undeva, într-o încăpere străină, necunoscută,
5 puterea albeţei de piscuri înzăpezite subt revărsarea soarelui. Şi se cutremură tot de atîta risipă de alb. Fugi repede afară şi rătăcind zănatec prin camere, împiedecîndu-se de covoare, de blăni aşternute, care rînjeau cu dinţi de fiară, de perinuţe cu harapi negri,
10 îmbelciugaţi, ceru iertare lui Mina pentru nelegiuirea gîndului său. Şi înainte de a se întoarce Mina din oraş, fugi la gară.
Cine-1 ţine pe scaunul acesta? Ea niciodată nu i-:a spus să şadă sau să rămînă! Totdeauna el a rămas de
15 la sine şi a ţinut-o de vorbă. Şi conversaţia a durat ore, s-a lungit uneori pînă spre seară, el vorbind într-una; ea ascultînd necontenit cu cei doi ochi neobişnuit de mari, în care scînteiază două diamante negre.
Tăcerea ei rîde şuierător şi biciuitor. Artemie se
20 opreşte speriat de vorba-i fără sfîrşit şi se scoală. Ea nu-1 ţine, nu-1 opreşte, nu-i spune nici un cuvînt. Numai flăcările negre îl urmăresc cu lumina lor drăcească. El se apropie de uşă şi vrea să găsească cuvîntul de despărţire. Dar nu-1 găseşte şi flăcările iadului îl aduc
25 la loc. Da, a observat el bine: cînd a pus mîna pe mînerul uşii, ele au crescut parcă o secundă, însă şi-au revenit îndată. Şi el se trezeşte iarăşi pe scaun şi ghiceşte din nou rîsul formidabil, care se zbate în corpul acela mare, imobil.
30 S-a isprăvit! Nu mai trebuie să rămînă nici o în-
doială ! Şi el începe o poveste veche, cu soţia unui prieten bun, care l-a strîns cîndva de mînă pe subt masă -— şi l-a mai strîns o dată şi încă o dată. Şi pe urmă l-a chemat la dînsa, cînd prietenul cel bun era
35 dus departe. Dar el a ştiut să reziste şi a rezistat pînă la urmă, cu toată înverşunarea de amor propriu rănit a necredincioasei.
Aici flăcările negre cresc ca adiate de-un spirit straniu. Artemie rîde în sufletul lui: a dat în sfîrşit lo-
40     vitura care trebuie: ea cunoaşte acum că limbuţia aceas-
382
ta şi încremenirea pe scaunul sufrageriei nu sunt decît un mod de a pierde vremea în oraşul pe care-1 dispreţuieşte şi din care Mina nu vrea să-i dea drumul decît peste cîteva zile.
5 Şi Artemie începe o banală prelegere asupra prie-
teniei. Cu siguranţă, cel mai puternic sentiment. Mai puternic decît amorul chiar, asta ţinînd seamă numai de mărimea sferei fiecăruia; cea dintîi cuprinzînd pe cel de al doilea...
10 Ea-1 priveşte necontenit şi-n figura ei parcă s-a
schimbat ceva. Buzele parcă i s-au boţit puţin a zîmbet, dar zîmbetul nu vine niciodată. Piciorul dedesupt parcă i-a tresărit de oboseala statului într-o rînă şi parcă i-a ieşit şi mai mult la iveală de supt tivul ca-
15     potului de culoarea tabacului.
El şi-a pierdut firul vorbei şi nu ştie de unde să-1 ia. Dă încurcat într-o parte şi într-alta, apoi o ia razna de unde se nemereşte. Şi oda închinată prieteniei devine ditiramb.
20 Iar zîmbetul ei creşte.
L-a întrerupt. I-a spus ceva. El n-a auzit nici un cuvînt lămurit în înflăcărarea discursului. Dar vorbele ei i-au căzut, cu zgomotul unor lăzi rostogolite, în urechi. Şi ea a repetat în vîrful buzelor boţite tot
25     aşa de încet, ca şi la început:
— Spui că n-ai sacrifica un prieten bun unei femei...
•— Nu, răspunse solemn Artemie, întrerupînd-o.
— ... frumoase, întregi ea. 30         —Oricît de frumoasă.
Ea-1 privi pe subt sprîncenele prea crud îmbinate de creion şi roşul artificial din umerii obrajilor se întinse peste tot porţelanul figurii. Apoi izbucni deodată în rîs; pe urmă tăcu brusc şi gura îi încremeni
35     într-un rictus curios. însă ochii continuau să rîdă şi lumina lor creştea.
Artemie, jignit de această neîncredere, complectă şi el în gînd, gîndind la Elenuţa cu obrajii fragezi şi cu decolteul uşor umbrit de tuşul soarelui:
40 „în orice caz, nu pentru o pictură".
Şi o privi răutăcios, mulţumind în sine că a izbutit în sfîrşit să-şi bată joc de dînsa, fără ca ea să ştie, ceea ce, după socotelile lui, dovedea un şi mai straşnic dispreţ.
5 Urmă tăcere lungă.
Ochii ei încetaseră să rîdă. Incandescenţa eternă a globului păru că pîlpîie de cîteva ori, făcînd să adie prin odaie aripi suprafireşti. Florile zăceau acum cu tijele întinse, istovite. Bufetele posomorite îşi arătau
10 prin cristaluri măruntaiele strălucitoare de veselă şi argintărie. O muscă, rătăcită cine ştie cum, se îndărătnicea împotriva geamului de la uşă, dornică de libertate şi de lumina camerei vecine.
Artemie şi-o închipui neînţelegătoare în faţa trans-
15 parenţei sticlei, care pentru ea era una cu aerul libertăţii. Şi totuşi sticla înşelătoare şi solidă o arunca înapoi în camera otrăvită.
Artemie simţea dincolo de păreţii aceştia văzduhul uriaş: auzea surd, adus de vinele zidurilor, şuvoiul
20 zgomotelor de afară. Acolo era lumea, mişcarea, femei, huiet, veselie şi lumină de soare. Şi toate uşile erau deschise pînă acolo. Şi totuşi el nu se mişca din locul acesta, din celula de sticlă invizibilă în care îl fixa... el singur n-ar fi ştiut să spună ce anume...
25 Musca tăcu, izbucni iarăşi, apoi tăcu definitiv în-
vinsă ; groaza lui crescu atunci peste margini. Ditirambul prieteniei apăru iar pe buzele lui, monoton ca zbîrnîitul mustii; pasul i se desfăcu de-a-ndărătelea spre uşă.
30 Ea-i spuse numai un singur cuvînt: „Vino!" Nici
poruncitor, nici rugător, nici slab, nici puternic. îi spuse atît de firesc acest cuvînt, că el pierdu orice şir. Şi cum rămăsese îngrozit, cu ochii căscaţi, cu gura căscată, cu mîinile întinse ca spre apărare, ea repetă:
35 — Vino!
Luni întregi n-a mai dat Artemie prin Bucureşti. Iar cînd a trebuit să se ducă, hotărîrea lui de a nu mai trage la Mina nu mai cunoştea margini. S-a oprit într-adevăr la un hotel şi s-a ferit pe străzi să întîl-40     nească pe prietenul cel mai bun. Ha, prietenul cel
384
mai bun! Lui Artemie i-e ruşine de uşurinţa cu care alătura aceste cuvinte. însă, spre seară, fără să vrea, s-a oprit în faţa uşii cu geamuri colorate şi cu săgeţi de fier. A sunat. Ea l-a primit tot în sufragerie, to-5 lănită, cu braţele goale, smulse din capot pînă la rădăcini, cruce supt cap. Nici nu s-a mirat de ce nu şi-a adus bagajul, nici nu l-a întrebat de ce n-a mai dat de atîta vreme pe la ei. Nici n-a rămas surprinsă de venire, nici n-a zîmbit. O cută nu i s-a mişcat pe 10 obraz.
încurajat de această linişte, Artemie s-a înseninat. Va să zică, totul s-a uitat, ca şi cînd n-ar fi fost nimic. Şi el începu să rîdă şi ceru lămuriri despre Mina. Şi vorbi numai de dragostea lui pentru Mina şi de dorul
15     ce-1 avea de dînsul.
Ea îl privea la fel ca înainte. Părea că nu-1 mai ascultă nici cu ochii. Părea că ascultă pe altcineva care-i vorbea în interior. Şi numai după ce acel altcineva sfîrşi de spus, ea clipi de plăcere, ca şi cînd ar fi apro-
20     bat pe vorbitorul ascuns; apoi, ca şi în trecut, îl întrerupse brusc numai cu atît:
— Lasă astea, vino.
îi spuse astfel cu acea linişte poruncitoare căreia era cu neputinţă să te împotriveşti.
25 Se auziră într-un tîrziu uşi bubuitoare, paşi pre-
cipitaţi şi un Mina furibund, cu ochii sălbătăciţi, cu părul încîlcit, cu vorbe de mînie groaznică, năvăli înăuntrul sufrageriei fără un pic de sînge în obraz, şovăind şi căzînd ameţit pe cel dintîi scaun de care se împiedecă.
30 — Mina! strigă Artemie, care sărise de mult de-
parte de divan şi privea cu îngrijorare pe cel intrat în chip aşa de neobişnuit.
Dar Mina îl privi cu ochi tulburi, aiuriţi; i se părea parcă nespus de ciudat că întîlneşte o astfel de apariţie, 35     în acest loc şi la această vreme.
— Mina, mai bîigui slab Artemie. Dar Mina întoarse capul neînţelegător, apoi privi spre Elena; păru că se deşteaptă din îndobitocire, se năpusti asupra ei, o smulse cu o mînă, oricît era de mare, şi o tîrî după
sine în odaia alăturată. Şi multă vreme păreţii vibrară de blesteme, de urlete, de gemete.
Cînd uşile trîntite din nou cu furie, una după alta, vestiră că furtuna se îndepărtase, ducînd acum pe uliţi 5 mînia ei tunătoare, Artemie intră alături. Elena era desigur întinsă tot pe o sofa şi zîmbetul ei era mai luminos ca niciodată. Aproape rîdea, iar ochii luaseră o strălucire parcă de nebunie.
— Vino, îi şopti ea, cînd păru că-1 vede, peste puţin. 10     El ezită, dar ea repetă:
— Vino.
Şi înlănţuindu-1 în moliciunea braţelor, ea rîse acum de-a binelea. Iar Artemie, tot mai neînţelegător, stătea ameţit de moliciunea caldă a statuiei, pe care te aş-15     teptai s-o simţi rece şi colţuroasă ca piatra.
— Era aşa de galben şi aşa de desfigurat! şopti el cu înfiorare. Eu am crezut că te zdrobeşte.
Ea surîse de plăcere nesfîrşită la auzul ultimului cuvînt. Şi răspunse, după un timp, pe gînduri: 20 —Nu mă zdrobeşte...
Artemie se cutremură. Ea îl simţi şi se uită lung şi luminos la dînsul.
Apoi rîse:
— O, ar dori atît de mult...
25 Apoi scoborînd tonul, ca şi cînd ar fi avut de făcut
o mare destăinuire:
— Dar... trece de puterile lui. L-am văzut de multe ori gălbenindu-se şi mai groaznic, luînd înfăţişarea crimei...  A ridicat chiar cuţitul şi mi-a înfipt degetele
30 în gît... Dar n-a izbutit... Nu izbuteşte... O, şi era groaznic, cînd cădea el, zdrobit de neizbîndă... Mi-era aşa de milă de dînsul. Dar acum nici nu mai încearcă... desigur i se pare lui însuşi caraghios... I-e ruşine. Numai se zbate, ţipă şi plînge... O, e aşa de drăguţ...
35 Şi ochii ei se închiseră cu deliciu, înfăşurîndu-i ima-
ginea în pleoape.
Artemie asculta îngrozit. Nu mai spunea nimic, nu mai mişca; rămăsese cu suflarea reţinută. Stătea cuminte şi înfricoşat lingă dînsa, ca un copil ce ascultă 40     un basm teribil al doicei.
386
Iar în odaia asta mai spaţioasă şi luminată doar de un bec slab, obiectele, dilatate de imprecisul semi-obscurului, aveau înfăţişări ameninţătoare şi păreau că iau viaţă. Un polog din partea opusă părea că-şi 5 ridică şi-şi înaintează tavanul ca pe-o falcă, iar perdelele atîrnate de dînsul adiau în închipuita mişcare. Claviatura unui pian rîdea de albeaţă pe întunericul abanosului, rîsul nemişcat al morţilor.
Ea-i povestea înainte, cu învolburări de veselie, cu
10 înduioşeri şi cu dezmierdări nenumărate în glas, cu dragoste nemărginită pentru Mina, deznădejdile lui. Cum a ghicit la început înşelarea şi sta încă la îndoială, cum se străduia să descopere adevărul întreg şi apoi prima lui mînie grozavă şi neputincioasă, pe urmă
15 mîniile celelalte, mai obosite şi mai îndobitocitoare, şi mai pe urmă de tot cum singur se ferea de orice nou prilej de descoperire, cum se amăgea singur adesea, găsind natural ceea ce 1-a scandalizat înainte şi cum dintr-o dată, după iertări şi încuviinţări, cădea
20 în genunchi, rugînd-o să înceteze pentru totdeauna. Acest „pentru totdeauna" era cuvîntul suprem, idealul insezisabil, mirajul cătră care se întindeau mînile cu extaz de fanatic.
Dar ea nu putea admite abdicarea lui. Ar fi vrut
25 să-1 vadă înainte temut şi răzbunător... Şi nu ştia ce să mai născocească, pentru a aţîţa şi a întreţine flacăra acum muribundă a mîniei lui.
Ea vru să mai adauge' tîrîtă de pofta subită de a se mîndri faţă de un prieten al trecutului cu puterea ei.
30 însă se opri brusc, vădit contrariată de limbuţia asta pe care nu şi-o cunoştea.
Cu sufletul în gît, Artemie începu să înţeleagă ceva spăimîntător. O uşă bubui departe, afară... uşa de la intrare. El tresări cu urechea ţintă în tăcerea amăgi-
35 toare şi începu să se ridice. O a doua uşă mai apropiată păru numai că scîrţîie, împinsă încet. Se repezi în sus... dar mîna ei îl ajunse şi-1 trase cu putere înapoi. Ochii, zbătîndu-se în cap ca două paseri speriate de moarte, întîlniră pe ai ei, limpezi, rîzători şi totuşi parcă rugători.
40 Rămîi...   n-are să te bănuiască pe tine ... nu te
poate bănui...   Cerşea parcă. El se smulse cu toată
puterea şi ajunse din cîteva sărituri la uşa pe care se încurca s-o deschidă cît mai repede şi cît mai fără zgomot. Şi-n răstimpul acesta scurt, avu vreme s-o vadă în urmă-i, ridicîndu-se de pe divan, înceată, albă şi 5 mare, fixîndu-1 cu puterea neagră, fascinantă, a celor doi ochi bulbucaţi exagerat de jignire şi voinţă.
Fugi ca un zănatec de-a lungul odăilor şi coridoarelor lăturalnice, ascultînd îngrozit, în urmă, pasul uşor de fantomă, dibuind cu ochii spăimîntaţi înaintea-i 10 cufundată în întuneric, bănuind la orice nou colţ, la orice nouă uşă, apariţia subită a lui Mina.
Cînd răzbi afară, supt puntea de aur a Căii lactee, ce se sprijinea de pe-un coperiş pe altul, căzu parcă în fluviul vieţei. Căci, deschizînd larg pieptul, porni cu 15 paşi largi, respirînd adînc aerul demiasmat al străzei nocturne.
Mina îl găsi în ziua următoare făcîndu-şi bagajele la hotel. Deschise uşa dintr-o lovitură de pumn şi înainta cu paşi mari, apăsaţi, spre dînsul. Artemie
20 aştepta liniştit, cu ochii plecaţi, resemnat. Ce va fi să se întîmple, să se întîmple! Mîna puternică a lui Mina îi apucă braţul, îl zgudui voiniceşte şi-1 trase spre sine, zmulgîndu-1 din mijlocul pachetelor şi a geamantanelor cu guri căscate. îl repezi cu forţa lui vestită
25 în pieptu-i de fier şi-1 strînse acolo cu braţele lui voinice şi prieteneşti. îl sărută pe frunte şi pe urmă, îndepărtîndu-1 brusc, ţinîndu-1 doar de-o mînă, îl mustră cu vocea înecată:
— M-ai trădat!
30 Artemie se cutremură, aşteptînd fulgerătoarea ur-
mare. De ce ar mai fi negat ? îi venea să plîngă şi să cadă în genunchi. Nu de frică. Vroia să-şi ceară întăi iertare şi pe urmă să plece capul supt urgia oricărei pedepse. Atît de blînd şi atît de amar fusese tonul stîn-
35     sei dojane.
— Lasă că n-ai venit de atîta timp... Dar cum ai putut să mă ocoleşti, cum?
Abia acum Artemie ridică ochii lui mari spre dînsul. încă neîncrezători, dar în putere să-i înfrunte privirea. 40     Şi atunci văzu bine ceea ce numai îndrăznea să nădăj-
388
duiască. Vra să zică, n-a apucat să-i destăinuiască nimic. A fost poate o halucinaţie momentană ori un acces subit de isterie şi atît. Sau o izbucnire socotită, un joc rafinat şi primejdios. Doamne, cum putea să-i 5 destănuiască astfel de lucruri..., şi Artemie surise de naivitatea lui. Dar acum pofta de a plînge la pieptul lui Mina crescu şi mai năvalnic. însă Mina nu înţălegea răgazul pentru duioşii.
— Haide numaidecît acasă, glăsui el poruncitor... 10     Haide, închide repede şi haide...
Şi aci Artemie ciuli iarăşi o ureche. Dar Mina continuă :
— Haide... Doamne, ce stupid am fost... Ce-ai putut tu să crezi... Spune ce-ai crezut?
15 Şi fără a aştepta răspunsul:
— N-a fost nimic... o simplă neînţelegere, pentru un lucru cu totul banal în fond... şi chiar în aparenţă... Dar nu ştii tu cum sînt eu... pornit... Şi pentru atîta lucru, Doamne...  uite, aşa am ajuns să mă mînii...
20 dacă nici pe tine nu te-am observat... eram orbit. Doamne, şi pentru ce? Uite, nimica toată... Doamne, Doamne...
Aci Mina se închină. Artemie asculta îndurerat cum cuvintele i se îndoiau supt greutatea minciunii. Cine
25 ştie, poate s-au împăcat în sfîrşit! Poate acel mult aşteptat „pentru totdeauna" a fost în cele din urmă pronunţat de buzele ei.
Mergeau acum pe înţesatele străzi bucureştene, făcîndu-şi cu greu loc prin mulţime, coborînd de pe tro-
30 tuar în faţa mişcătoarelor ziduri de trecători, răzleţin-du-se şi întîlnindu-se iarăşi. Mina sfredelea păreţii de lume, vîrîndu-şi umărul cu uşurinţă în compactul grupelor şi umărul lui tăia tot ce întîlnea în cale. Capete nemulţumite se întorceau după dînsul, dar cineva pro-
35 nunta un nume şi atunci capetele zîmbeau: „A, ăstae!" Iar Artemie, debarcat, ţinea lungul şanţului, alerga uneori să-1 prindă în vreun luminiş, unde Mina, oprit o clipă, îl aştepta nerăbdător să şi-1 alăture. Şi Mina vorbea într-una, uneori peste capete, alteori singur,
40 cînd Artemie, smuls de şuvoi, înota prin mijlocul străzii. Lumea privea uimită la chipul acesta frdmos şi elegant,
■care înainta aşa de bărbăteşte şi vorbea singur. Dar numaidecît venea o şoaptă cine ştie de unde, fărămîn-du-se în zeci de zîmbete pe buzele tuturor: „A, el..."
5 —Doamne, dar într-adevăr, asta nu mi s-a mai
întîmplat niciodată... închipuieşte-ţi, să nu te recunosc pe tine... închipuieşte-ţi cît eram de orbit. Şi de ce crezi, dragul meu, de ce.de ce... uite, cînd ţi-aş spune... dar e aşa de neînsemnat...
10 Pînă acasă el nu găsi acel lucru aşa de neînsemnat
care-1 orbise atîta.
Elena îi primi zîmbitoare, întinzîndu-le mîna molatec, de pe canapeaua ei. Lui Artemie îi surise doar în treacăt şi păru că nu-i arată prea multă luare-aminte.
15 Dar pe Mina îl copleşea cu întrebările, îi răspundea cu voioşia rîsului, îi urmărea toate mişcările cu ochii împăienjeniţi de cea mai duioasă dragoste.
Primirea aceasta îi ferici pe amîndoi. Artemie înţelese că trecutul a fost uitat „pentru totdeauna",
20 că ea a lăsat să-i scape în sfîrşit cuvîntul mîntuitor. Şi el însuşi se simţi în stare să ridice ochii spre prietenul cel mai bun. Iar Mina aproape aiura de fericire. El aducea necontenit vorba de pricina care-1 făcuse să se poarte aşa de ciudat în ajun; acum izbutise să
25 găsească „o pricină", dar mai tîrziu, aflînd alta mai potrivită, o spuse şi pe aceea.
— înţălegi, mon cher, un complex de împrejurări. Un complex...
El rămînea puţin melancolic la amintirea acelui
30 complex, dar îndată se scutura ca de o preocupare fără noimă, privea rînd pe rînd la nevastă-sa şi la cel mai bun prieten şi privirile se înflăcărau îndată de fericire intensă.
Seninul lor se pogora şi-n sufletul lui Artemie, unde 35 se întrona de asemeni. Căci acum lumina electrică nu mai avea aspectul acela. Iar bufetele deschise străluceau de porţelănăria veselă, care împroşca opulenţa cu un smoc neastîmpărat de raze, ce creşteau şi des-creşteau, se lungeau şi se trăgeau în sine pentru a 40     saluta cu lumină căminul refăcut.
390
Dumnezeu se coborî printre ei şi se aşeză la masa aceasta.
Dar îndată, ca o pasăre cobitoare şi nocturnă, mîna Elenei se abătu pe genunchiul lui Artemie. Dumnezeu 5 fugi. Mai rămăsese reflectat doar în ochiul lui Mina. Artemie îl văzu încă acolo, în ochii aceia muiaţi de fericirea bunătăţii şi a iertării şi alungă pasărea iadului. Dar aceasta, supt forma unui picior cald şi nervos i se aşeză din nou, de astă dată pe picior. El cătă 10 îngrozit spre diavolul de-alături, care uzurpase neruşinat locul lui Dumnezeu. Dar privirea Elenei era scăldată într-o iubire fără seamăn şi se revărsa asupra lui Mina toată, izvor potopitor şi nesecat.
Mina se sculă să aducă — spuse el — o surpriză 15     mare. Şi cu el se duse orice urmă a lui Dumnezeu. — Cum mai poţi îndrăzni...
■— Niciodată nu mi-ai spus aşa, complicele meu scump, cel mai scump, rîse ea cu veselie. Haide, spune înainte, să audă şi el...  cît îi eşti de prieten....
20 — Ai gonit pe Dumnezeu,  aiura el răguşit. Ha,
ochiul tău de drac n-a fost în stare să-1 vadă...
Apoi deodată îşi reveni şi începu s-o roage cu glas plîngător... De ce să tulbure şi cel din urmă ochi de apă curată din fîntîna sufletului lui Mina: credinţa
25     lui că Artemie nu ştie, nu bănuieşte, n-a înţeles nimic.
Ea asculta şi pe buzele ei rîdea nebunia, în ochii ei lucea nebunia, pe faţa ei se încondeia strîmbătura nebuniei. Şi groaza îl apucă puternic în gheare.
30 Dar lucirea nebuniei pluti numai o secundă pe faţa
ei. Pe urmă seninul păru că se aşterne pe figura de porţelan, treptat, cu fiecare nou cuvînt al lui Artemie ; va potoli-o el în cele din urmă ? O, cum ar fugi acum, pe loc, din casa asta blestemată, dacă nu l-ar ţinea
35     singur ochiul acela de apă curată din sufletul înveninat al celui mai bun prieten!
Se auziră paşii lui Mina şi din instinct Artemie se ridică brusc de pe scaun, parcă să-i iasă întru întîmpi-nare. Dar groaznica închipuire pe care se forţase s-o
40     alunge se prefăcu în fapt. în acelaş timp, cu iuţeală sclavă, de umbră, ea făcuse aceeaşi mişcare. Mîinile ei
10
15
20
25
30
35
40
moi, de pe care mînecile căzură, i se agăţară de gît ca un alb şi sinistru colan şi buzele ei se apropiară lacome de buzele lui.
Ah, Mina mai întîrzia încă! El se smuci cu putere, ea îl scăpă, se clătină, dar înainte ca el să-şi stăpî-nească din nou mişcările, îl înlănţui iarăşi. Şi-i şopti rînjind: „Cel mai bun prieten". Atît. Şi pe figura ei rîdea cu hohote nebunia. Dar această luptă aprigă, disperată, corp la corp, nu dură decît iuţeala unui vis: o secundă, două, atît cît îi trebui lui Mina să reapară.
Cutia surprizei se rostogoli din mîinile tremurătoare şi cea mai cumplită surpriză îl păli fără milă, nimicitoare, în moalele tîmplei. Abia mai putu apuca canatul mişcător să nu se rostogolească şi el — şi înnebunit începu să muşte lemnul uşii. Ochii i se dădură peste cap şi-n toată înfăţişarea şi purtarea lui se schimonosea îngrozitor epilepsia.
Artemie nu mai putu suporta priveliştea.
— E o minciună, şuieră el rătăcitului din minţi. N-ai văzut c-a fost o mişcare potrivită, calculată. Un joc de nebună.
îi spune astfel Artemie şi aproape plînge: iar Mina rage aşa de cumplit şi ochii îi licăresc aşa de groaznic, că parcă ar fi gata să-i sară din cap; nici nu pricepi ce-1 opreşte să înhaţe, să sfîşie, să sugrume.
Artemie n-ar putea spune cum s-a trezit în antreu, lîngă uşa colorată, cu săgeţi de fier. Un pas uşor de fantomă l-a ajuns din urmă şi un chip diafan şi dulce şi blînd îi rîde cu bunătate.
— Stîrv lustruit! Şi Artemie, la rîndu-i, scăpat de tot din baierele minţii, scuipă drept în mijlocul chipului plin de bunătate îngerească.
Femeia în alb făcu atunci gestul lui Cristos. Umilită şi resemnată şterse de pe obraz groaznica injurie cu zîmbetul celei mai sfîşietoare blîndeţi. Şi adaugă:
— De acum Dumnezeu poate să vină... Am rămas singuri... Şi pe şoptite: E rîndul lui acum...
Rîse pentru ultima oară.
Şi se topi tot aşa de nesimţit precum se ivise. în urmă-i, portiera de pluş tremură uşor ca apa lacurilor peste zîna adîncului.
392
TROIŢA
— Măi, dacă soarele apune încolo, noi trebuie s-o luăm încoace, grăi Pălălaie celorlalţi doi şi cu toţi părăsiră urma lucitoare a săniei, apucînd-o spre dreapta prin zăpada crudă.
Apusul se stingea învineţind domol, şi din faţă, dinspre Nistru, îi primi un pui de vîntuleţ ce se stîrnise pe nesimţite. Pălălaie le povestea înainte despre patimile Mîntuitorului; ajunsese acum la grădina măslinilor. Tovarăşii de drum, cu armele în bandulieră, cu mîinile în buzunarele mantăilor, îl ascultau pe gînduri, miş-cîndu-şi picioarele alene, mulţumiţi de calea ce-o străbăteau fără comenzi, de capul lor
— Ce-o fi acum pe la noi! oftă Miercan. Ce mai fierbere şi ce mai cîntec!
— în oraş, la Drăgăşani, au şi pornit cu colindul, gemu Mandin ţiganul şi, fără să mai asculte la ţîrcov-nicul care dezvinovăţea pe Cristos în faţa Caiafei, începu cu vocea lui zbîrnîitoare:
Şi te scoală iată mare Şi-mi aprinde-o lu-u-mînare Luminarea cea mai mare Şi-o pune-n-n-tre-i-icoane...
— Aşa se cîntă pe la voi, mă, de Ajun? bufni în 40    rîs Miercan...
393
10
15
20
— ...da Petre se prefăcea că nu mai cunoaşte pe Dumnezeu... voi să profite de tăcerea ce urmă Pălălaie, spre a-şi continua istorisirea.
— Cum vrei să se cînte, mă modîrlane, izbucni abia 5     acum Mandin cu indignare, aducîndu-şi aminte că acel
care-1 întrerupsese nu era un gradat. Ce, ca la voi, ţărăneşte? La noi e oraş ... Şi porni şi mai cu putere:
Trei icoane în casa mare
Trei icoane-e-n-n cass-sa mare...
10 — Se întunecă şi vîntul se înteţeşte, daţi drumu la pi-
cioare, băieţi, îi împacă Pălălaie. Şi-şi grăbi şi el vocea, după pasul gimnastic pe care-1 luaseră cîteşitrei ... Da Petre se prefăcea acum că nu mai cunoaşte pe Dumnezeu ...
15 —Hm, va să zică Isus ghicise de-adevărat, se
bucură Miercan de dibăcia dumnezeiască. Iar Mandin cugetă:
— Dacă el, un sfînt, de trei ori s-a lepădat şi tot sfînt a rămas, poftim acum de te leapădă d-ai noştri
20     şi treci la nemţi, că te-a mîncât gaia.
— Cin' te-a mîncat, măi Mandine ? întrebă a rîs Miercan.
— Şi ia mai du-te dracului odată! se înfurie iarăşi ţiganul.
25 De departe se porni un şuierat lung, dureros şi
ascuţit ca gerul ce se lăsase.
— Auzi, ţigane, pare-ar fi bomba neamţului la Mun-cel, cu tragere lungă.
— De nu ne-am rătăci cumva, îngăimă Mandin. 30         —Ba tot ce se poate, întări Pălălaie. Dacă n-asculţi
cînd se vorbeşte de cele sfinte.
Fluierul cerului se porni acum şi mai apropiat, şi mai ascuţit, şi mai lung, şi mai dureros.
— Auzi, ţigane, mai glumi iar Miercan. Ţi-au dat 35     de urmă vardiştii lui Dumnezeu. Parcă ar fi la tine,
la Drăgăşani, cînd te repezeai peste garduri cu gîsca rumânului.
Cînd termină cel de lîngă  dînşii,   un  alt gardist al lui Dumnezeu îşi încercă şi el fluierul în depărtări -10     neştiute. Şi numaidecît apoi apa tuturor vînturilor se
394
porni nemiloasă din fundurile Rusiei. Soldaţii îi luară firul în piept, înotînd vitejeşte prin valurile de crivăţ şi de negură.
— Ce te faci, Mandine ? întrebă nu fără oarecare 5     nelinişte Miercan.
Ţiganul icni...
— D-apăi cred că nu mai avem mult pînă la To-hatin, îi asigură Pălălaie. Şi îmbărbătaţi de vorbele dascălului, îşi simţiră cu toţi picioarele mai solide.
10 Zăpada nu era mare. Şi pe cer, repede-repede,
stelele prinseră să strălucească de ger.
— Uite caru! continuă Pălălaie. Tohatinul vine chiar subt el, niţel, niţel mai la dreapta.
— Auzi, Mandine, mai hacana, glumi iarăşi Miercan, 15     găsind mult curaj în glumele lui.
Chiar şi lui Mandin îi plăceau acum, căci ele îi dădeau impresia că vîntul nu-i aşa de aspru şi noaptea nu-i aşa de neagră, cum se lăsase. El chiar ar fi vrut să găsească un răspuns la fel de glumeţ şi se miră 20 cum nu-1 găseşte şi acum aşa de uşor, cum îl găsea de obicei la lumina zilei. Se hotărî însă ca la şotia cea nouă a lui Miercan să izbucnească într-un hohot de rîs, cum n-a mai rîs niciodată în viaţa lui. Chiar de l-ar face Miercan cum îi va veni la gură! O glumă 25     pe vremea asta afurisită face cît o odaie caldă.
în locul lui Miercan, a început însă Pălălaie şi Mandin a tresărit:
„Milueşte-mă pe mine păcătosul şi întunecatul cel înfundat în păcate multe, care cu urîtele mele fapte am 30 mîniat pe făcătorul meu. Sub acoperămîntul tău alerg, Maică a lui Dumnezeu..."
O trîmbă de vînt risipi îndată vorbele dascălului, la care Miercan şi Mandin întinseseră cu evlavie urechea.
35 Mandin, crezînd că Miercan a mai spus vreo glumă,
izbucni într-un hohot puternic de veselie.
— Da ce ţi-e, ţigane, te-ai luat la întrecere cu vîntul, îi urlă Miercan la ureche.
Ţiganul tăcu deodată şi începu să tremure. Cînd 40     crivăţul li se lăsă în spate, domolindu-şi mînia, Pălălaie reîncepu ca la comandă:
„... sub acoperămîntul tău alerg, Maică a lui Dumnezeu, şi cu umilinţă îngenunchind mă rog ţie cu lacrămi, ca să îmblînzeşti pe feciorul tău..."
Pîraiele de vînt se puseră acum să curgă din toate părţile, inundînd cu desăvîrşire cîmpia. Şi cu toate se încurcau în pulpanele de manta ale celor trei voinici. Parcă se rupsese tavanul cerului, de se prăbuşise ca-labalîcul sfinţilor într-o larmă îngrozitoare. Surugii nevăzuţi dau chiot, dinţi de strigoaică scrîşneau în întunecime. Fundul cerului clocotea ca şi cum dracii şi-ar fi ales noaptea sfîntă să-şi sărbătorească nunta stăpînului lor.
Pălălaie făcea cruci largi cît ţinea pieptul, Miercan le făcea cu vîrful limbei, Mandin în fundul buzunarului. Pălălaie se ruga, dar nimeni nu înţelegea ce spune, şi înaintau cu toţii abia răzbind tăria vîntului, îngheţaţi de groază. Vîntul parcă împrăştiase întunerecul; zăpada pietrificată lumina, stelele sclipeau ca dinţii de lup.
Zăpada lumina de parcă era însăşi ziua, pe care noaptea n-o mai alunga la asfinţit, ci o prinsese în sfîrşit şi o călca acum în picioare, strivind-o subt greutatea întu-nerecului etern. Prin lumina ei învinsă, cele trei umbre îşi duceau spaima îngheţată în suflet spre cele şapte stele ale Carului-mare, căzut cu oiştea în pămînt. Totul era căzut, răsturnat, dărăpănat, totul se dărăpăna încă. Lăzile sfinţilor cădeau fără preget, spărgîndu-se una de alta cu zgomot nemaipomenit. Dracii cuceriseră cerul şi aruncau de-acolo cu boarfe cu tot pe vechii stăpînitori. Dascălul Pălălaie privea încremenit carul ceresc, rupt şi azvîrlit ca o biată vechitură, şi ochii îi lăcrămau. Printre lacrămi vedea cum toate stelele se desprind de pe boltă, gata să curgă ca o ploaie de pietricele. Iar Tohatinul era şters de pe suprafaţa pă-mîntului. Şi toate celelalte sate, oraşe şi măriri ale lu-mei, căci noaptea de apoi venise: noaptea lui Lucifer! Şi era tocmai noaptea Domnului! Şi el în zadar mai aluneca pe covorul de ziuă, împietrită şi scîrţîietoare, prin frigul fără margini. Capul îi îngheţase de parcă era al unui om de zăpadă. Poate că aşa se va preface lumea sub noua împărăţie a întunericului!
Iar el va tot merge astfel, cu cei doi tovarăşi, pînă cînd oştenii negri, îngeri ai noului Dumnezeu, îi vor prinde şi-i vor întreba: Ce faceţi? Voi nu vă daţi cu noua împărăţie? I-auză-i cum forfotesc în văzduhul 5 groaznic! Ce te vei face atunci, Pălălaie dascăle? Vei lăsa tu pe Cristos al tău, ca Petre, de teama frigării diavoleşti ?
Dascălul Pălălaie abia îşi mai trăgea picioarele, şi mîinile de mult nu mai făceau semnul crucei. îi ve-
10 nea să se lase într-o rînă, să se prăbuşească; tot era îngheţat. Tot. Numai acolo în piept, în partea stîngă, acolo mai simţea ceva cald şi luminos, ca luminiţa plă-pîndă, cea dintîi lumînărică pe care o aprindea în bezna umedă a bisericei din Cermegeşti la a doua cîn-
15     tare a cucoşului. Numai apuca de-o aprindea şi gata era şi popa; apoi clopotele începeau să cînte şi-ndată şi satul era în picioare... Unde eşti tu, părinte Elefterie, unde eşti tu, Cristoase, unde eşti tu, noapte sfîntă!... Un plîns brusc şi nervos podidi ca pe-un copil pe
20 dascălul Pălălaie. Vîntul îi îngheţă lacrămile pe obraz, dar de astă dată nu se înspăimîntă. El plîngea pe Cristosul acela blînd şi trist, pe care-1 slujise toată copilăria şi tinereţea, căci îl vedea legat în vîrful unui par, căruia oştenii întunericului îi dau foc la rădăcină.
25 în închipuirea-i îngheţată alte imagini nu puteau să i se aprindă decît acele de foc şi flăcări...
Dascălului i se păru că se trezeşte ca dintr-un vis aievea, cum i se întînrpla adesea, cînd se pomenea singur în biserica umedă din Cermegeşti, răsfoind în
30 neştire ceasloavele, la lumina lumînărelii din mînă. începuse să aiureze de frig. Şi groaza cea adevărată îl apucă abia acum, cînd îşi dădu seama că nu-şi mai poate mişca picioarele, cînd îşi simţi creierul un bulgăre de gheaţă, atît de tare, că scapără, ca şi cremenea,
35 scîntei de aiurare. Aşa mor oamenii de ger, îşi aminti el c-a cetit cîndva într-o carte veche: visînd foc şi lumină. O sfîrşeală, fără chip de îndreptare, îl moleşea văzînd cu ochii. Aşa mor oamenii de frig: oboseala, sfîrşeală, visul de-a-n picioarele, plin de soare şi căldură
40     şi-apoi perina de gheaţă, patul nesfîrşit de zăpadă...
397
„...Cu giulgiul alb l-au înfăşat..." Dascălul se pomeni cîntînd acum prohodul şi se înspăimîntă de moarte. Sfîrşeala îl făcu să se împleticească. Noroc că Miercan avea braţ puternic. Atît 5 îi fu de ajuns, ca acesta să-1 atingă, pentru ca Pălălaie să simtă numaidecît întărindu-i-se piciorul. Miercan era lîngă el şi dincolo, în stînga, Mandin. Şi era noaptea Crăciunului, iar izbînda dracilor, o prostie. Nu mai aveau să se ridice ei în vecii vecilor ca să dărîme tronul dumne-
10 zeiesc! Ce mare păcat să visezi astfel de bazaconii tocmai în noaptea cea mai sfîntă... Iar Tohatinul trebuie să fie cît se poate de aproape, acolo sub Carul-mare, poate chiar îl arată cu oiştea şi de aceea s-a răsturnat astfel... Dar de ce-şi face cruce Miercan? Pălă-
15 laie vrea să-şi întoarcă ochii spre Mandin, însă coardele gîtului sunt aşa de amorţite, că trebuie să-şi întoarcă tot trupul. Şi Mandin îşi face cruce... Iar Tohatinul nu se mai iveşte deloc... Şi aici trebuia să fie: de mult trebuiau să fi ajuns... De cînd rătăcesc, să nu fi găsit
20 nici un alt sat, nici un cătun, nici o colibă!... Doar erau prin părţile ăştia la fiecare chilometru... Şi vîntul bubuie ca la Mărăşeşti! Unde-s satele tale, Doamne ? Cînd le-a înghiţit întunericul?
Şuieră aşa de grozav văzduhul că dascălul s-a pus să
25 şuiere şi el. S-a luat la întrecere cu toată larma vîntului. Şi urlă de parcă ar fi domnul sublocotenent sub focul artileriei: „Nu-1 veţi doborî, cîinilor, nu-1 veţi doborî!" Iar văzduhul rîde de neputinţa glasului lui, rîde cu hohote şi şuieră. Şi dascălul rîde la fel şi şuieră. Picioa-
30 rele i se împleticesc. Miercan şi Mandin s-au lăsat mai în urmă şi-şi fac cruce şi boscorodesc şoapte fără înţeles...
S-au oprit deodată în faţa unei namile întunecate, ce-şi scoate trupul mătăhălos dintr-un vîrf de troian. — Uite-1... învingătorul! bolboroseşte Pălălaie înfri-
35 coşat. Să nu-i cădeţi la picioare, fraţilor! miorlăie el rugător. Şi cade zdrobit în puful movilei de zăpadă.
A căzut pe spate şi ochii încă îi mai stau pe jumătate zgîrciţi. Ceva, cineva, ascuns în ultima picătură de căldură ce i-a mai rămas în trup, îi dă porunca,
40 deşi abia mai poate prididi cu pleoapa enorma greutate ce s-a lăsat deasupra-i.
398
Prin zgîiala ochilor vede ca prin vis pe cei doi tovarăşi de drum. îi şi aude chiar: două vorbe care n-au nici un rost.
— Făclia aia, mă... 5         —Torţa?
— E, mă, e! Torţa, ce dracu e!
Mandin i se pare cel mai curagios. El pomeneşte ceva şi de chibrituri.
— Am şi chibrituri, ţine tu mantaua... Vezi de te 10     întoarce cu spatele încolo... De la Nistru bate...
Pleoapa lui Pălălaie n-a mai putut prididi. A închis sub greutatea capacului ei de fier pe Mandin înnebunit. Iar namila de întuneric care ţîşnise din vîrful troianului i s-a părut că s-a prăbuşit asupră-i.
15 — împărăţia întunericului şi-a îngheţului! a mai
putut grăi pentru sine, ce a mai rămas cuget, în capul lui de gheaţă. Pe urmă o lumină vie s-a aprins în locul cugetului aceluia, parcă într-o peşteră de sloiuri, însă aşa de mică, aşa de mică, încît a început să se zgîr-
20 ceaşcă, pentru ca tot corpul să i se înfrupte din căldura ei de chibrit.
A crezut că s-a trezit pe lumea cealaltă; pe lumea aceasta, însă, sub puterea noii stăpîniri. Cineva îl zguduise cu putere, apoi simţise o căldură vie dogorindu-i
25 întîi ca o părere, apoi din ce în ce mai stăruitor, obrazul drept.
A deschis ochii mari şi nu putea să creadă privirilor. Mandin, negru, cu ochi scăpărători de drac împeliţat, avea în mînă o torţă din care cădea[u] sforăind picuri
30 de pucioasă. „A trecut la ei, la ceilalţi", a ghicit îndată Pălălaie. Şi ridicîndu-se puţin într-o rînă să vadă de unde venea căldura cea mare, înţelese repede totul. Namila întunecată de care se speriase adineaori ardea cu spor de la rădăcină puţin mai sus. Vîlvătaia se zbă-
35 tea furioasă cu sine însăşi şi, aprinsă la loc potrivit, mînca fără preget cu limbele-i de balaur din uriaşul nemişcat de lemn. Vîntul o asmuţea îndărătnic şi cum o vedea că se lasă spre dreapta sau spre stînga, cum îi cetluia de piciorul uriaşului capul cu guri nenumă-
40     rate şi roşii.
— Uite, c-a înviat Pălălaie! strigă Mandin cu veselie.
— Slavă Domnului, mormăi de după perdeaua grea de fum Miercan.
— Vin, mă teteo, de te mai dezmorţeşte colea o 5     lecuţă, că d-abia 1-aprinserăm.
Pălălaie nu-şi putea însă trage picioarele; se făcuseră ţurloaie ca pe streşini. Noroc că-n piept şi-n braţ mai rămăsese puţină viaţă.
El tăcu şi căută nedumerit şi cu luare-aminte la 10 ciuperca, parcă din lumea zmeilor, care ardea. „O troiţă!"... se lămuri şi-şi scuipă, cu gîndul, în piept. „Piei drace l" făcu privind spăimîntat pe Mandin, care-şi stingea torţa în zăpadă.
Căci flacăra prinsese acum tărie; limbile ei crescu-15 seră ca visul şi se întreceau una pe alta biruitoare spre coviltirul de şindrilă. Cu toate că n-ajunseseră nici la jumătatea drumului, dogoarea era atît de puternică, încît Pălălaie îşi putu mişca şi piciorul drept.
— Dă-te la o parte, Pălălaie, că o să cază pe tine, 20     zbieră Miercan din răsputeri pentru ca să răzbească
vîntul.
Pălălaie se cutremură. Ardea chipul lui Dumnezeu! însă pe el niciodată nu'-l vor putea face să treacă de partea Diavolului! Se gîndi să fugă şi privi în noaptea
25 albă: i se păru că vede vîntul, f ărămîndu-se în legioane de draci, cari zburau pe caii lor negri deasupra lumei cucerite. Mai aproape, reflexul flăcărilor se zbătea domol şi prietenos pe covorul de zăpadă. Cînd îşi întoarse ochii spre foştii lui tovarăşi de drum, căci în
30 cugetu-i se lepădase de dînşii, îi văzu cot la cot închi-nîndu-se. Le urmări firul privirei.
Flacăra acum se ridicase zdravăn, mîngîind gleznele răstignitului şi luminîndu-i coapsele, şoldurile, pieptul, braţele pironite. Capul stătea încă înecat în
35 fum. Nu era o simplă zugrăveală, ci un Cristos cît un stat de om, săpat cu meşteşug în lemn, aşa cum fiul lui Dumnezeu este închipuit pe toate crucile uriaşe din nelămuritele răspîntii ale Basarabiei.
— Ce aţi făcut, cîinilor ? strigă el, plîngînd pe jumă-40     tate. Ce aţi făcut, vînduţilor?
400
10
15
20
25
30
35
Mandin şi Miercan îngenuncheaseră şi se închinau; Pălălaie se repezi cu capul în zăpadă şi începu să-şi care omăt pe cuşmă, văietîndu-se şi bălmăjind vorbe fără şir. Cînd se potoli, surprinse pe ceilalţi doi săru-tînd la rîndu-le zăpada. Şi figura, din crîncenă, i se înduioşa îndată.
— îartaţi-mă, fraţilor! suspină. V-aţi întors întru Domnul, iartaţi-mă... dar prea mi s-a rupt inima, fraţilor, cînd l-am văzut, fraţilor, arzîndu-i picioarele... cum ardeau păgînii pe mucenici, fraţilor, în cartea popei Nae din Cermegeşti.
Mandin păru deodată că dă semne de nelinişte şi întinse urechea spre depărtările negre, apoi sări repede în picioare. Pe faţă i se cetea o mare îngrijorare.
Pălălaie, fără să ia seama la dînsul, privea trupul sfînt şi i se părea că se zgîrceşte chinuit de flăcări. Şi lacrimi îi curgeau domoale, una după alta, necurmat, din ochii ce parcă se topeau de strălucirea focului.
— Iartă-mă, Mandine, iartă-mă, Miercane!... înţeleg, v-a fost frig şi aţi vrut să vă încălziţi... înţeleg, înţeleg...   a înţeles şi el şi vă iartă pentru atîta...
Miercan îşi ridică un genunchi, apoi, încet, încet, se înălţă şi el de-a binelea în picioare, cu ochii, cu urechile, în nelămuritul nopţei. Şi ochii parcă îi creşteau şi se umflau.
— ...V-a iertat, vă spun eu... o să-i vedeţi faţa milostivă cînd o ieşi din fum... da eu, fraţilor, credeam că v-aţi dat cu Dracu...
Ochii lui Mandin s-au bulbucat de asemeni şi sclipesc ca stelele cerului.
— Auzi ? şopteşte el stins. Iar Miercan aude şi tot mai stă la cumpănă.
— ...voi credeţi că Dracu a răzbit pe Dumnezeu?... că 1-a luat pe neaşteptate fiindcă... petrecea de Crăciun...
...Ehe... dar ostile unde le-aţi lăsat... ostile înger... eşti...
— Lupii! strigă Miercan, scos din sărite. Pălălaie priveşte uimit la Miercan. Aproape că nici nu pricepe
401
10
15
20
25
30
35
sensul cuvîntului strigat, şi totuşi l-a auzit minunat de bine. Dar cînd urechea i se umple şi lui de urletul depărtat: hu, huuu, atunci se luminează în sfîrşit. Şi surîde cu înţeles. Ştie el ce fel de lupi sunt aceia: Necuratul... Legioanele biruitoare... Hu... hu... huuuu...
Miercan şi Mandin se zbat cu înfrigurare. Pregătesc armele, forfotesc grăbiţi în sacii cu cartuşe; mîinile nu mai nimeresc ce s-apuce mai întîi. Mecanismul îngheţat ţăcăne. Unul a destupat o grenadă, altul scoate căciula focosului.
Hu... hu... huuuu...
— De ce rîzi, Doamne ?! ţipă aiurit nebunul, care tocmai s-a ridicat din noua prosternare...
Flăcările mistuiesc vrednice jumătatea de jos a sfîntului trup; limbile lor lămuresc acum din plin faţa Mîntuitorului, care într-adevăr rîde în jocul de lumini, parcă un martir înlemnit de groază şi de durere. Cei doi soldaţi îşi fac cruce, nebunul s-a prăbuşit...
— Iarta-ne, Doamne... Iartă-ne, Dumnezeule, şopteşte Miercan rugător. Am greşit... îngheţul ne-a îndemnat... lămureşte el lemnului înviat de pe cruce. Dar haita se apropie necontenit! Hu... hu... huuuu...
— ...Mandine, pun-te în spatele meu... aşa... pun-te bine... să nu te dezlipeşti, băiete... pînă... pîn'... la urmă...
— Sfîntuleţule, nu ne lua zilele, gemu şi ţiganul... Uriaşa faclă s-a încins cu desăvîrşire, para a răzbit
prin şindrila acoperişului şi aruncă pînă-n mari depărtări scîntei şi tremurătoare preşuri de lumină; piciorul prefăcut în jăratec pîrîie, troiţa se clatină.
— Nu mai rîde, sufleţelul meu, împăratul meu, durerea mea... bolboroseşte înăbuşit nebunul, cu capul în omăt... El ştie că se va petrece acum o mare minune în lupta dintre dracii prefăcuţi în lupi şi Dumnezeul prefăcut în foc. Şi aşteaptă cu răsufletul reţinut.
Ceilalţi aşteaptă de asemeni, cu mîinile pe trăgaci, tăcuţi, înfioraţi, solemni. Iar tunetul vîntului parcă s-a
402
potolit, căci tot văzduhul nu-i plin acum decît de clocotul haitei apropiate. w .
Şi Cristos s-a mărit cît întreaga troiţă; cu par vilvoi de flăcări, cu braţe ameninţătoare de flăcări, groaznic la chip, asemeni unei vedenii apocaliptice, stă gata sa se năruie ca o revărsare de jar peste turburătorii manrei lui singuratice. ,
în înălţimi, vîntul, amuţit un răstimp, s-a pornit metalic, asurzitor, ca trîmbiţa de apoi a dreptăţei.
TABLOUL
10
15
20
25
404
Cum s-au întîmplat toate lucrurile acelea, aproape nici acum nu-mi dau seama. A fost un vîrtej ameţitor, de-o iuţeală fără de pereche, care mi-a luat de la început minţile de atunci, de la primul gest, şi m-a dus apoi fără voie cu mîinile înfăşurate în farandola nebună a unor zeităţi invizibile şi zmintite sau bete, aşa cum trebuie să fi fost săritoarele beţive în cortegiile dionisiace.
Invizibile ? Poate. însă întrevăzute în ceaţa de vis a gîndului meu turburat. Căci toate aveau picioare lungi şi subţiri, şi-n saltul nebun se zbăteau pe ele, ca-n bătaia vîntului, uşoarele văluri prinse doar de-un umăr, descoperind goliciuni ameţitoare. Şi toate aveau părul negru, despletit, iar pielea le era de un alb sub care necontenit sîngele aprindea nori mici ca petala închisă a trandafirului. Toate, una după alta, nu erau decît una şi aceeaşi Ariana, aşa cum am descoperit-o într-o bună dimineaţă, în biroul bărbatului ei, cotrobăind ceva prin cărţi, acoperită doar de-o cămăşuică prinsă de-un umăr şi sărind la zgomotul surprizei mele ca o hamadriadă surprinsă de satir.
— Te-am văzut, i-am spus apoi îndeseară, cînd am rămas un moment singuri, şi aş da tot avutul meu să revăd goliciunea aceea de dimineaţă, care mi-a oprit tot sîngele în loc.
10
15
20
25
30
35
40
Nu mi-a răspuns. Buzele i s-au încreţit şi toată faţa şi gîtul şi braţele s-au acoperit de roşul închis al trandafirului. Dar eu nu am descurajat:
— Eu nu vorbesc vorbe, am şuierat atunci, căci într-adevăr sîngele mi s-a oprit a doua oară în loc. Eu vorbesc... fapte...
Ochii i-au prins atunci sclipiri de gheaţă şi parcă i s-au micşorat. M-au măsurat cu atîta dispreţ adevărat, că singur am putut să măsor atunci distanţa care se-ntindea de la unul pînă la altul, şi a ieşit fără să zică un cuvînt. Numai ochii aceia parcă au exclamat: „Prieten!..." cu atît dezgust că n-am putut să nu-1 simt şi eu pe de-a-ntregul şi să nu-mi fie atîta scîrbă de mine. Şi de atunci n-a mai apărut niciodată singură, nici alături de bărbatu-său, ori de cîte ori am mai intrat în casa aceea, a bunului meu prieten Orghidan.
Dar strălucirea de trandafir alb, ale cărui petale se-nroşeau la adierea celui mai neînsemnat gînd, creştea în mine şi-mi umplea sufletul de-o lumină caldă, crepusculară, şi-mi îmbăta nările de parfumul puternic al gradinei după ploaie. Numai pe stradă o vedeam din cînd în cînd, învorvorîtă în vestmintele ei grave şi reci. Degeaba; în dosul lor simţeam caldul culorilor vii, şi-1 simţeam atît de puternic, că mă feream să nu-mi dezvălui prea mult lăcomia ochilor sau—Doamne, mai ales — ca gestul să n-o ia înaintea gîndului. Mă apropiam de ea încet şi sfios şi umilit, dar ea trecea în aşa fel pe lîngă mine, dusă de apa tulbure şi pestriţă a trecătorilor, că orice vorbă îmi murea în gît. Alteori se suia în trăsură şi atunci pulpa i se dezgolea pînă sus, strînsă parcă în ciorapul negru, întins. Prin transparenţa aceea negurie vedeam minunea piciorului multiplicat, ce-mi sărea necontenit în gînd, în dansul nebun, fără popas, îmi apăsa creierul, îmi întuneca minţile. îmbinarea aceasta de negru şi de trandafiriu, de negru amestecat cu toată gama culorilor de trandafir, era peste puterile mele. A doua oară, cînd piciorul acela, înălţîndu-se pe scara trăsurei, se dezgoli pînă la încheietură, gîndul mi se şi conturase în minte. Trebuia neapărat în după-amiaza următoare să obţin cu orice preţ o întrevedere cu doamna Orghidan:
405
„Nu puteţi, doamnă, să-mi interziceţi ca să mă explic. Nu vreau decît să vă sărut ciorapul de mătase neagră. încolo nimic nu mai cer, doamnă! "
Martor mi-e Dumnezeu că eram în toate minţile, 5 cînd am luat această hotărîre, care mi s-a înfipt în creier ca o idee fixă. A doua zi după-amiază, la ora 4, cînd Orghidan era dus neapărat la Senat, stăteam înfipt dinaintea doamnei Orghidan, ca şi ideea fixă din capul meu. Iritrasem prin dos, fără grijă, căci ser-
10 vitorii mă cunoşteau cu toţi şi nu găseau nimic nefiresc în apariţia mea pe orice scară sau sală s-ar fi întîmplat. De fapt nu întîlnii nici un servitor şi lucrul acesta mă convinse că eram în voia şi pe placul împrejurărilor ce sunt deasupra noastră şi care cu siguranţă ne cîr-
15 muiesc toate acţiunile. Cum n-aş fi putut crede în destin, cînd mi se arăta de la început aşa de binevoitor ?
Am ciocănit deci uşor şi mi-a părut rău că n-am început să ciocănesc tare, pentru ca să iau lucrurile mai energic şi mai repede; aşa puteam deştepta bănuieli
20 şi provoca întrebări. Cum se şi întîmplă într-adevăr. Mă prefăcui însă că n-aud şi zdrîngănii de mai multe ori clanţa de alamă. Dar, minune, uşa se deschise singură; era neîncuiată şi cedase de la sine: destinul era deci alături, îl simţeam intrînd odată cu mine
25     pe uşa larg deschisă, în privirea uimită a doamnei Orghidan, care se ridicase pe jumătate pe canapeaua unde-şi făcea de obicei lunga siestă. — A, dumneata eşti ?
Atît m-a întrebat şi-apoi s-a întins cît era de înaltă, 30     la loc, pe canapea. Totuşi, nu mi-a scăpat o vagă rotire de fulger a ochilor,  ca şi cînd ar fi vrut la început să facă o altă mişcare şi pe urmă s-a răz-gîndit. A socotit că afectata nepăsare ce-mi arăta acum era o armă mai potrivită contră-mi şi de aceea probabil 35     s-a răzgîndit. Dar destinul cel bun era necontenit lîngă mine; îl auzeam rîzînd şi îndemnîndu-mă să dau buzna. Eu eram însă mai cuminte decît îngerul meu. Mă bucuram numai că sufletul ei stă deschis înaintea mea şi că-1 văd ca printr-un capac de sticlă de la muzeu. Za-40     darnic ea-şi trase cu o mişcare leneşe cuvertura galbenă peste dînsa.
406
Facsimilul după un şpalt din Dcnna Alba, din caro se poate deduce cîl de importante erau revenirile asupra textului chiar pînă în prefaza apariţiei. (Arhiva Gib I. Mihăescu, Biblioteca Academiei Komânc,
A. 955.)
COLECŢIA." „GÂNDIREA* GIB. L MIHÂESCU
VEDENIA
NUVELE
BIBUCMTBCil'; UNIVERSITĂŢII
Edlte «CâkTBA KOMANkAiCA*, Bucureşti
Coperia primei ediţii (1929) a. volumului \'rtlmia.
Sufletu-i se limpezea tot mai mult în ochii mei, cu tot galbenul şi cu toate desemnurile acelea negre, curioase, ale cuverturei.
Afectai şi eu nepăsare şi firesc şi, încîlcindu-mi ochii 5 în arabescurile c6vorului uriaş, întins pe părete deasupra divanului, cum ea nu scotea nici o vorbă, îi lămurii, cu tonul cel mai natural din lume, scopul vizitei mele.
— Am venit să te sărut pe ciorapul negru!
Şi silindu-mă să pun o regulă în mersul fără înţeles 10 al curbelor de pe covor, rîdeam în gînd de uimirea pe care trebuia să i-o provoace o explicare atît de absurdă şi de calmă.
Priveam pe covor şi totuşi n-o vedeam decît pe dînsa: la început, o tresărire bruscă în luminile privi-15 rilor uimite; o clipă, mai apoi, un calm tot aşa de mare ca şi al meu; dar atît de repede una după alta aceste schimbări, de parcă apa tălăzuită de aruncarea unui pietroi s-ar fi potolit subit, fără tranziţia aceea lentă a cercurilor de unde din ce în ce mai line, mai liniştite. 20 Şi aşteptam amîndoi, atît de calmi!...
Dar ea nu spunea nici un cuvînt, nu făcea nici o mişcare, nici măcar mîna n-o întindea spre clopoţelul de alarmă.
Şi atît de mare era tăcerea care se desfăcea din 25 corpul ei, încît mă simţeam grozav de înfiorat şi nu îndrăzneam s-o turbur cu nici un cuvînt, de parcă m-aş fi trezit singur într-o biserică uriaşă şi sonoră, în întuneric, şi aş fi păşit spăimîntat spre ieşire, de frică să nu se trezească sfinţii cei groaznici de pe păreţi. 30 Vai! aşa de puternică era tăcerea asta, că, spăimîn-
tat, am ieşit din templul zeităţei cu ciorapi negri.
Am ieşit ruşinat şi am fugit pe săli şi pe scări şi ea, desigur, a rîs în urmă-mi şi vocea-i de cristal s-a făcut în mii de ecouri în templul tăcerei ei, ca şi cum toţi 35     sfinţii din biserica depărtatei copilării s-ar fi prăpădit de rîs de spaima plăpîndă de icoane şi închipuiri.
Un an de zile am purtat în suflet culoarea fermecată. O simţeam crescînd şi aprinzîndu-se în lumini sau stin-gîndu-se în palori îmbătătoare. Unele se năşteau pe 40     altele, nuanţe răsăreau din nuanţe, o mie de nuanţe
407
dintr-una singură, ca ecoul rîsului în biserica plină de coloane, de galerii şi de firide. O lumină roză acoperită de-un negru transparent, ca un acoperămînt de doliu sau ca un amurg, ca străluciul cărbunelui pe care se 5     întinde gangrena cenuşei.
Astfel şi cărbunele patimei mele oarbe orbea pe îndetele în tot acest timp, mocnea în cenuşă ca mai apoi, după un an, să izbucnească în flăcări de voinţă şi de hotărîre.
10 Am pornit iarăşi spre casa blestemată. Trecuse un an
întreg şi încă vreo cîteva săptămîni, iar în mîini aveam mănuşi, trei rînduri de mănuşi, care-mi deformau grozav mîna, iar în picioare purtam şoşoni, trei numere mai mari decît mi-era măsura tălpei. Erau şoşonii buni-
15 cu-meu şi, ca să nu-mi iese din picioare, i-am pus peste ghete şi peste galoşi peste tot.
De ce m-am echipat astfel ca un oplit spartan sau, şi mai nimerit, ca un cavaler din timpul războiului celor două roze, n-aş fi putut răspunde de la început decît
20 vag, foarte vag. Gîndul cel mare îmi surîsese el de mult în nopţi de insomnie, de dorinţă neîmplinită, de patimă, de gelozie şi de ură. Dar de ce tocmai acum, în noaptea asta, cu vînt mare, bubuitor şi cald, de se auzea[u] şi-n miez de noapte straşinile curgînd de zăpa-
25     dă topită, venise împlinirea lui?
Poate pentru că de acasă nu putea să mă vadă nimeni, căci îmi învoisem servitorii la bal mascat. Era mare bal mascat, exact la crucişul dintre străzile cartierului meu şi-al lui. Mă gîndisem desigur şi la
30 asta; aşa împopoţonat cum eram, cu haine de apaş şi doar ochii sclipind în întunericul dintre bordul pălăriei pleoştite şi fularul cărămiziu ridicat pînă la rădăcina nasului, toată lumea m-ar fi luat drept un dansator întîrziat — pînă acolo — şi unul obosit înainte de
35     vreme, de-acolo înainte.
Alături de mine mergea acelaş destin binevoitor şi acest lucru era explicaţia cea mare a hotărîrei mele subite. Am intrat amîndoi pe poarta larg deschisă, am ocolit amîndoi spre uşa de serviciu şi am încercat —
40 sf ătuindu-ne uşor, în limbajul gîndului —passe-partotd-vX sistematic, lucrat  de mult  de un răposat meşter
408
neamţ; amîndoi invizibili şi amîndoi învăluiţi şi îmboldiţi de mîngîierile vîntului bubuitor şi cald.' Uşa de serviciu a cedat repede, repede; am înc'uiat-o la loc pe dinăuntru, pentru că passe-partout-ul era într-adevăr
5 straşnic. Am intrat pe urmă în closet şi am ridicat cîrligele la fereastră. Precauţiunea asta mi-a şoptit destinul s-o iau, căci în planurile mele de la început n-avea nici un rost, cum n-a avut nici la urmă. O siguranţă mai mult nu strica totuşi! Pe urmă m-am
io aruncat zglobiu pe scară, eu şi cu Doamne-ajută, care mă îmboldea voios din urmă. Cum mă aşteptasem, casa era deşartă: servitorimea, desigur, ţopăia toată la marele bal mascat.
Mergeam cu pas sigur, stins de cauciucul şoşonului, 15 spre uşa lui. O ştiam în capul coridorului. în dreptul odăii ei m-am oprit ca să sărut clanţa de aramă. Dar atunci m-am simţit încleştat între două braţe de fier; şi în ceafă, cu toată grosimea fularului, âm simţit încălzindu-mă un răsuflu umed ca de vacă şi gîfîitor. 20     Am auzit apoi surda ameninţare:
— Tîlharule, de data asta n-ai să-mi scapi!... Şi pe urmă, apropiindu-mi cu puteri teribile coatele
pe la spate:
— Te aşteptam... te aşteptam de mult, canalie, şi 25     iacă ... d-asta am dat drumul la servitori.
Am îngheţat. Mă aştepta de mult? De cînd? De-un an? Atunci destinul acela care mă-mpinsese încoace era înţăles cu el! Căci acum, cînd îşi bătuse astfel joc de mine, nu mai putea fi nici o îndoială că într-adevăr 30     mă însoţise încoace!
în braţele voinice care mă strîngeau tot mai dureros eram un sloi de gheaţă. Scîncii ca un copil, pe care mumă-sa îl prinde escaladînd în cămara cu dulceţuri:
— Dionisie!... 35         —A...
Atîta auzii. Ca un scrîşnet de uimire. Ca o uimire mai mare chiar decît a mea. Ce „aa!" sugrumat şi groaznic! Ca o sforăială de strangulat! Pe urmă fusei întors de braţele puternice şi fularul îmi fu smuls de 40     pe faţă. Se făcu lumină.
— Marius, tu ? Şi tu ? Dar ce cauţi, pentru numele lui Dumnezeu...
— Atunci aşteptai pe altcineva?
— Spune, spune, de ce ai venit în costumul ăsta 5     şi de ce ai vrut să intri la Ariana?
— Servitorii mei au plecat la bal mascat ca şi ai tăi, i-am răspuns. Şi mi-a venit atunci să mă maschez şi eu şi să merg la bal mascat.
— La un bal mascat unde se duc servitorii ?
10 — La un bal mascat unde se duc sevitorii! i-am
răspuns ca un ecou. Nebunie subită de om singur! De om singur / am strigat rîzînd, dar privindu-1 ameninţător.
Dar îndată am scoborît vocea ca să-1 liniştesc. Aşa 15     mi se dicta din fundul conştiinţei, unde bunul destin, pe care pe nedrept îl bănuisem o clipă, se aşezase comod ca pe un scaun şi-mi şuşotea să n-am nici o grijă. „Totul merge strună"... îmi şuşotea.
Am continuat deci pe tonul cel mai liniştit din lume: 20 — ...cînd am ajuns la uşa balului, o ruşine fără de
samăn m-a cuprins. Mi s-a părut că am fost descoperit prin transparenţa fularului, chiar am auzit un strigăt din fundul sălii, mi s-a părut că am fost strigat chiar de Ilina, servitoarea mea, care venea ţopăind spre 25 mine... am fugit atunci înspăimîntat şi am pornit spre casă. Pe drum mi-am adus aminte de voi şi m-am gîndit să vă fac puţin să rîdeţi. De un an n-am mai călcat în casa voastră şi apariţia aceasta a mea insolită, la o oră...
30 Uimirea lui nu era însă potolită decît foarte puţin.
Bine, aşa să fi fost! Dar pentru ce m-am oprit la uşa Arianei?
— ...M-am oprit întîi la nevastă-ta... continuai liniştit, nelăsîndu-i timpul vreunei întrebări, deşi în
35 momentul cînd am început aceste din urmă vorbe nu ştiam cîtuşi de puţin cum aveam să termin, jur pe toţi Dumnezeii' şi pe toţi dracii, că, în toate momentele astea, atunci cînd pronunţam o vorbă, habar ri-aveam de vorba ce trebuia să urmeze! Ochii mi se opriseră
40 pe mîna aceea osoasă, pe care o ţinea necontenit în buzunar; ...cum spun, dintr-un motiv, am socotit eu,
410
destul de însemnat... Pentru ca apariţia mea să aibă un şi mai puternic efect! începînd cu tine, lucrurile s-ar fi demascat de la început şi gluma ar fi fost proastă... M-am aplecat să văd prin gaura cheii dacă e lumină...
Mi se părea că mîna lui pătrunsese şi mai adînc în buzunarul care se rotunji îngrijorător.
— Nu ţi se pare că gluma e cam nesărată ? răsună vocea lui uscată, la fel de uscată ca şi mîna aceea care se încleştase în buzunar... Şi că putea să-ţi fie fatală?
10 Accentul acela grozav de sincer şi naiv al vocei
mele de totdeauna cred că m-a salvat.
—Fatală? de ce? strigai... Mi-aş fi smuls fularul la timp în caz de pericol ş-apoi n-aş fi împins eu lucrurile tocmai prea departe. Aşa, o simplă glumă! Iar
15 că ar fi nesărată, nu m^am gîndit deloc. De-un an de zile nu ne-am văzut decît foarte vag, de departe, pe stradă. Şi-n tot acest timp n-aţi avut grijă să vă abateţi cîţiva paşi ca să întrebaţi: ce-o mai face vechiul nostru prieten?... O mai fi trăind? A murit?... A înnebunit?...
20 Spuneam toate aceste cuvinte cu o iuţeală fără de
seamăn, dam cu ele unele peste altele, aproape le ţipam şi ochii mi se scurseră pe ghemotocul mişcător ce-1 făcea pe pantalon forma degetelor din buzunar. Simţeam că mă înec şi nu mai găseam nici un cuvînt, cînd
25 văzui deodată mîna în aer şi slobodă... da, da, mîna dreaptă, cu cealaltă făceau două. Simţii sîngele luînd iarăşi drumul prin vine şi cuvintele dădură din nou buzna în gît. Dar nu mai fu nevoie de ele. Căci mă pofti în odaia Arianei, scuzîndu-se şi pomenindu-mi
30 de o mie şi una de necazuri ale lui. Ne aşezarăm faţă în faţă pe scaune; Ariana plecase la ţară chiar în seara aceea.
Tot timpul cît îmi vorbi, eu privii la patul de lemn trandafiriu, de sub macatul roşu al căruia dantela spu-
35 moaşă a cearceafului îşi lasă greu colţurile spre podele, închipuirea dădea la o parte macatul şi-n albul de zăpadă vedeam tolănit corpul greu de marmură trandafirie. îl vedeam zvîrcolindu-se în aşteptarea dezlăn-ţuirei cotidiane a patimei nerăbdătoare, ridicînd cu el
40 ojnătul aşternutului; îngropîndu-se în el ca-n giulgiul fără margini al saţului nepotolit. Răspundeam cu zîm-
bete şi cu monosilabe de mirare, de uimire şi de întrebare convorbitorului meu, în vreme ce în gîndu-mi lua relief din ce în ce mai puternic, se solidifica tăios ca un cristal, o singură idee: că niciodată nu-mi va fi 5     dat să-mi îmbăt ochii dinaintea misterului acelui trandafiriu intens şi totuşi nedefinit, acelui flux şi reflux de roşu, de galben şi de portocaliu, făcîndu-se şi desfă-cîndu-se în ritm de clipe, venind şi fugind ca umbra şi ca lumina, alungîndu-se şi îngînîndu-se ca noaptea 10     cu ziua, în întreită îmbinare şi totuşi într-o singură nuanţă infinită şi arzătoare, de care ochii acestui aprig vigil se îmbată zilnic, lacom şi zgîrcit şi sălbatec. în fiecare zi martor minunei antice: metamorfoza unui trandafir în corp şi sînge omenesc şi-a fiinţei omeneşti în floarea cea 15     mai mîrîdră şi mai rîzătoare: martor stupid, păzitor imbecil al unei comori pentru el inutilă. Şi totuşi acum nu mai ţine mîna-n buzunar, mîinile-i sunt libere şi gesticulează în aer zburdalnice ca nişte fluturi, bucuroase şi ele că pot sta o clipă departe de arma păzitoare. Şi-n 20     casă nu e nimeni, e tăcere de moarte, şi-n sufletul lui Orghidan de asemenea nu e nimeni, a zburat şi cel din urmă pui de îndoială. Vorbeşte şi vorbeşte. Vorbele îi curg domoale, ca o apă pe care o vezi curgînd într-una, adîncă, grea, cu sforuri. E atît de grea că mă înă-25     buşe şi, instinctiv, ca pentru apărare, mîna mea apucă tremurătoare tăiuşul grozav din ruptura căptuşelii.^ Mă ridic, prefăcîndu-mă scuturat de-o tusă bruscă, pe care vreau s-o scuip, în găleata cu apă murdară din dosul lui... Mă opresc în spate-i şi, prin oglinda lavoa-30     rului, văd mîna lui care se înfigea adineaori în buzunar, ca şi-n sufletul meu, bătînd acum nepăsătoare tamburul pe pluşul micului birou trandafiriu de alături.
Ridic şi lovesc: una, două, trei, patru... Cuţitaşul intră foarte uşor, dar iese foarte greu, parcă inima lui 35 sau plămînii sau splina sau cine ştie ce de acolo, dinăuntru, se strînge să-1 oprească astupaş tăieturei omorîtoare. Şi puterea asta de ventuză mă îngrozeşte. El şi-a lăsat spatele pe spetează; apoi a căzut pe podele.
I-am văzut mîna, desfăcîndu-se nătîng, ca o cara-40     catiţă, vrînd să se întindă pînă la buzunarul acela... degeaba, nu mai poate ajunge acolo!
— Nu te mai osteni degeaba, Orghidan, nu vezi că s-a zgîrcit ? Lasă-mă, amicul meu, să-ţi scot cuţitul din spinare. Trebuie să te doară cumplit, dragul meu prieten! Iartă-mă, eu n-am vrut, dar trandafirul a
5     fost mai tare, misterul, metamorfoza...
I-am smuls cuţitaşul şi rana vicleană dedesubt a ţîşnit spre mine ca un sifon cu sînge:
— Rana ta vrea să mă însemneze, Orghidan... Ţine cu tine! Lasă, prietene, nu mai bolborosi şi nu
io mai holba ochii rugători spre mine, nu vezi cum te doare, sărmanule... nu vezi cum te doare?... haide, să sfîrşim odată! De ce te uiţi îngrozit cum îţi caut inima? Să sfîrşim odată, dragul meu, e prea cumplită durerea...
15 Cînd m-am ridicat de pe dînsul, mi se părea că mă
ridic de pe o femeie, atît de mult îmi aprinsese simţurile roşul şi caldul şi zbaterea aceea; din părete mă privea tulbure şi crunt un alt Orghidan—sau poate acelaşi — ca şi cum sufletul lui izbit de ultimul cuţit
20 sărise din inimă şi se proiectase pe păreţi. Am răcnit o dată şi-am aruncat briceagul infect cu plasele de tinichea... m-am aşternut la fugă cu şoşonii mei greoi şi uriaşi; care lăsau urme false... M-am prăvălit pe scara care gemu sub furia goanei mele. Mi s-a părut că
25 toată geme, scîrţîie din încheieturi, se mişcă; şi-ndărătul meu unde nu mai îndrăzneam să mă uit, mi s-a părut că s-a pornit un huruit grozav şi uniform, de parcă toată casa ar fi fost o moară care se pune în mişcare, ca să mă prindă în angrenajul maşinăriilor ei zdrobi-
30 toare. Cînd am atinss cu sufletul la gură, ultimele trepte, am auzit distinct sufletul celălalt, al lui Orghidan, desprinzîndu-se din cui şi rostogolindu-se dintr-un colţ într-altul al ramei, cu zgomotul lui de tablou greu, pe scări, după mine. Cum am descuiat uşa şi cum am
35 repezit-o înapoi, cu atîta putere de s-a clătinat în ţîţîni, n-aş putea să preţuiesc în timp...
Am luat-o agale pe drumul răcoros al nopţii, sub clipirile înviorătoare ale Orionului cu atîţia' ochi. Mergeam în sens invers faţă de locuinţa mea şi tipăream
40 urme mai adînci în zăpadă. Apoi m-am întors spre balul mascat. Acolo, la intrare, erau atîtea urme de
412
413
paşi de toate chipurile şi mărimile, că liniştit, în dosul unei trăsuri, mi-am desfăcut şoşonii şi i-am aruncat în canal. La fel am făcut şi cu mănuşile mari de deasupra. Şi-n sfîrşit, lăsînd înapoia-mi urme noi, am plecat 5 spre casă cu tihnă în suflet, cu cîntecul straşinilor în urechi... Căci se topea zăpada şi topea orice urmă, chiar şi pe cele false... şi orice bănuieli.
Mi-âm reamintit   de   poetul Ibycus şi de corbii sau cucorii lui   şi am zîmbit în fundul i'nimei mele.
10 Mi-am amintit apoi de tablourile acelea trădătoare din romanele cu patru mii de fascicule şi am zîmbit la fel. Şi am privit la soţia mea — la frumoasa mea soţie Ariana, pe care acelaşi destin bun, ce-mi condusese gîndul, paşii şi mîna, cu atîta siguranţă, în împrejurările
15 trecute, mi-o adusese alături —şi am întrebat-o cu ochii: „Oare crezi că ai să mă descoperi cu mijloace aşa de copilăreşti? Nu ştii că El îmi conduce gîndul, paşii şi mîna?"
Ea a pregătit odaia noastră nupţială chiar în fostul
20 ei iatac, în camera asasinatului. Dar ce odaie a făcut acum! Nici nu mai cunoşteai vechea încăpere a soţiei lui Orghidan! Totul era în lemn de trandafir, iar tapetele noi aruncau acum văpăi şi palori trandafirii peste tot. Se poate închipui cît am contribuit şi eu la
25 acest decor îmbătător! Intrai parcă într-o seră de trandafiri, aşa te înşelau culorile, desemnurile de pe păreţi şi cuprinsul cadrelor. Iar în afară de esenţa de trandafir, nici un parfum nu mai avea îngăduinţă peste pragul acesta. într-un astfel de decor, Ariana părea mai mult
30 ca oricînd zîna rozelor. Doar părul negru-albăstriu mai distona puţin cu ideea pe care poate să şi-o facă cineva de zeiţa minunatei flori! Dar era de ajuns să-ţi aminteşti de trandafirii negri — acele rarităţi descoperite nu ştiu de ce învăţat, undeva, peste hotare şi mări — ca toc-
35 mai părul greu, negru bătînd în albăstrui, să-ţi întregească pînă la deplin înţelegerea celei mai frumoase flori de pe pămînt. încolo, era de ajuns ca să apeşi cu un deget pe pielea albă, strălucitoare, ca îndată să apară o petală albă-gălbuie, care să se prefacă îndată
40    apoi într-una de trandafir roşu-întunecat, ca vinurile
414
acelea fără preţ, care te îmbată numai cu sîngele culorii! Căci aproape într-o continuă stare de beţie stăteam de faţă — Dumnezeule, eu de astă dată şi totdeauna  de  acum  înainte! — la metamorfozarea
5 acestei nimfe în floare, petală cu petală, sărut cu sărut. Ea mă privea uneori uimită de extazul în care cădeam dinaintea divinului mister. Alteori o înspăimîntam. Dar îndată spaima i se risipea din ochi şi braţele ei mă strîngeau cu putere, recunoscătoare patimei fără mar^
io gini, ce se revărsa din inima-mi alcoolizată spre dînsa! Oare îi dăduse vreodată Orghidan dovada unei iubiri atît de sălbatece? Ştiam eu, .singură va desprinde ta^ bloul din cui, unicul obiect pe care cu încăpăţînare acerbă s-a luptat să-1 păstreze din toate lucrurile vechi
15 în odaia trandafirului, şi-1 va arunca tocmai în fundul podului.
Corbii lui Ibycus! (Nu ştiu de ce prefer „corbii", cucoarelor din legendă!) Ea poate crede că tabloul mă va face să vorbesc odată, să-mi strig singur crima,
20 ca acele roluri din tragediile proaste, sau că mă va surprinde vorbind cu tabloul mut ca-n baladele clasice sau, în sfîrşit, că voi sări cu pumnalul să-i scot ochii sfredelitori, bieţii ochi pictaţi, puşi în aşa fel în ovalul lor, ca să te   urmărească ori cum te-ai mişca în
25 odaie.
Romantism explicabil şi iertat la o femeie cu o piele atît de catifelată, cu genunchii aşa de înalţi, cu coapse atît de moleşitoare, cu un căpşor al cărui contrast brusc între negrul pieptănăturei şi albul de
30 lapte al feţei îţi taie în două lumina ochilor, a sufletului şi a gîndului şi te aruncă netrebnic şi neînsufleţit la picioarele de gazelă.
O, n-aduceam niciodată vorba de el! Tabloul cu ochii neastîmpăraţi ar fi tresărit de bucurie şi Orghi-
35     danul de vopseli ar li strigat de biruinţă. Dar cu ochii îi spuneam orişice. Şi o vedeam cum înţelege încetul cu încetul şi cum îmi dă dreptate şi cum privirea ei nu mai cată după fiecare spasm, după fiecare îmbrăţişare — la început chiar după fiecare sărutare — la bălţata
40 umbră a răposatului. încetul cu încetul, şi, scumpul meu prieten, îţi vei lua în curînd locul de onoare în
podul încăpător, păstrător a toate ca sacul fără fund al tradiţiei. Şi acolo poţi să aştepţi pînă om veni să întredeschidem traista amintirilor!
5 Doamne, ce era să fac! Fără să-mi dau seama, pă-
şeam spre ea hotărît ca să-i strig: „Ha! aruncă odată cîrpa asta încadrată! Nu vezi că nu-ţi mai foloseşte la nimic ? Doamne, apără!" Aşa aveam de gînd să-i strig, cuvînt cu cuvînt. Căci intrînd nesimţit prin uşa 10 crăpată, am surprins-o Vorbind cu tabloul, tare, Dumnezeule, — aşa cum gîndea ea să mă surprindă pe mine — şi plîngînd:
— încă puţin! îi spunea... Şi totul se va sfîrşi... în curînd!...
15 Ei, nu! dar asta era foileton curat, fasciculă proastă!
Ea se-ntoarse şi mă privi lung şi speriată. îmi venea să rîd, îi dejucasem toate planurile. O femeie care vorbeşte tare, cu tablourile de pe păreţi, crede că mă va descoperi pe mine. Haida de!
20 îi spuneam toate acestea cu violenţă şi negreşit
cu ochii. Şi ea tremura zdrobită. Petalele roşii apărură în obraji şi-n locul văduvei lui Orghidan apăru iar zîna trandafirilor. îi spusei cu blîndeţe, de astă dată desigur cu voce tare:
25 — Ce sunt copilăriile astea, Ariana ? Ce spuneai
acestui tablou ? Nu înţelegi că am şi eu un biet suflet pentru a mă cruţa de gînduri grele şi nepermise la adresa unui mort venerabil? îţi spun astea pentru respectul lui şi pentru iubirea mea.
30 Pe cristalul ochilor i se zbiciră lacrămi. Mă-nfuriai.
— Pentru că văd că l-ai iubit şi-1 iubeşti încă pe el, numai pe el...
în sfîrşit, într-un chip sau într-altul, strigasem ce-aveam pe suflet! 35 —De ce te superi? îmi şopti. în loc să mă ajuţi...
Căci răzbunîndu-1 pe el, răzbun pe soţ, te răzbun pe tine contra uzurpatorului eventual...
—■ Să te ajut ?... să mă lovesc ?... pentru a răzbuna entităţi şi noţiuni. 40 „...Pff...   îmi bat joc   de astfel de concepţii!"...
bîiguiam în mine, în vreme ce privirea mea, pătrunsă
416
prin micul punct negru din mijlocul irisului, îi cerceta cu puteri de rază electrică cele mai mici ascunzişuri de pe retină.
—-... Eu am rămas totdeauna alături de soţ, mă asi-5     gura ea continuîndu-şi micul discurs, pentru că eu sunt una din puţinele de demult.
îmi venea să rîd cu poftă mare de această pretenţie absurdă. „Ei şi ? Dacă eşti una din cele de mult ? închisei ochii şi auzul: aflasem tot ce trebuia să aflu. Va să io zică aşa avea să meargă răzbunarea: mă va aduce să-mi dau singur lovitura de graţie, după ce mă va fi convins că... (habar n-am ce trebuia să mă convingă...) că ideea de soţ trebuie răzbunată... şi că pînă atunci mai e puţin. Cum a socotit ea?... Ce-a vrut ea să în-15 teleagă? Adică e uşor de văzut ce-a vrut ea să înţeleagă! Dar cum? Prin ce mijloace, prin ce rafinament feminin..."
îmi venea să rîd cu hohote şi să-i strig în faţă: „Aşteaptă mult şi bine pînă o să mă convingi... cu
20     ideea de soţ... auzi? ideea de soţ..."
Şi era cît p-aci să-i strig astfel, dacă nu m-aş fi trezit brusc, la un centimetru de cea mai înfiorătoare prăpastie. Ochii şi zîmbetul ei străluceau de răutate. Mi se părea că nici n-o mai cunosc. Cu astfel de laţuri
25 viclean răsucite şi teoretice credea că mă va face să scap, în focul disputei, cuvîntul de care tremur, al destăinuirei! Şi ce departe mă dusese vorba-i, şi ce adîncit mă trezii în iţele acestei încurcate şiretenii! Cînd isprăvi de spus, mi se păru o păiănjeniţă obosită
30 de prea marea muncă depusă în ziua aceea; musca a fost prea grea şi a scăpat. Dar nu părea descurajată; îşi strîngea răbdătoare pînzele zdrenţuite, pentru a le desfăşura din nou, ademenitoare şi cleioase. Acum începui să tremur de-adevărat.
35 Braţele ei mă cuprinseră îndată ca pe-o pradă şi că-
zui sub dulcea ei povară, în vreme ce peste umăru-i ochi-mi clipiră îngroziţi la rînjetul chipului din cui. îmi fu scîrbă de nemernicul tablou care rînjea la des-frîul nevesti-sii, numai pentru a-şi vedea răzbunarea
40 împlinită.
Fusei gata să-i strig în urechea mică şi roză orbirea, dragostea asta stupidă pentru o pînză prost pictată, care-şi mai bate şi joc de amîndoi, pe deasupra. Dar mă cutremurai din nou la timp. Oh, tabloul şi femeia 5     asta or să mă scoată din minţi!
Sub mîngîierile ei diavoleşti, devenii şi eu la fel de diabolic. îi jurai cu un cinism care-mi readuse în suflet tot curajul, că o voi ajuta la răzbunare. Ea mă sărută cu un avînt şi cu o patimă fără pereche şi apoi, 10     deodată, izbucni într-un plîns groaznic.
Şi printre lacrămi îmi destănui lucruri de necrezut:
— Baldovin 1-a ucis! Acum pot să-ti încredinţez totul...
Holbai nişte ochi de adevărată moluscă. Baldovin, 15     prietenul meu şi al lui Orghidan! ?!
—... el mă iubea încă de pe timpul cînd nu luasem pe Orghidan. Amîndoi s-au întîlnit, fatal... Şi. de atunci am văzut în sufletele lor aceeaşi ură rece de oţel... Nu ştiu dacă ai văzut ura asta ? Eu am văzut-o 20 de multe ori pe feţele omeneşti. Nu numai ochii, dar întreaga figură ia culoarea lividă a oţelului. E o culoare mată, cu sclipiri de gheaţă. Parcă mocneşte ceva acolo, în adînc... şi se-nvineţeşte, se-nvineţeşte... O, e groaznic ! Am ales dintre amîndoi pe Orghidan, pentru că 25     în ochii lui culoarea asta a fost mai puţin pronunţată.
Aci ea tăcu, lăsîndu-se pe aripa zîmbetului, în trecut...
— Eram curioasă să ştiu... dacă, lăsînd pe Baldovin, culoarea din ochii lui putea deveni şi mai groaznică;
30 dacă asprul acela metalic putea să se facă şi mai aspru şi mai metalic. Vai, aşa a şi fost! Pînă unde nu se poate ajunge pe această lume şi unde se poate opri gama infinită a vibraţiilor care dau nuanţele t Am iubit mult pe Orghidan, deşi am înţeles că, alegînd
35 pe Baldovin, în ochii soţului meu, dimpotrivă, culoarea oţelului s-ar fi stîns încetul cu încetul. Pe cînd, cum spun, întunerecul din sufletul lui Baldovin creştea de temut. Atît de mare era bezna din juru-i, că bojbăia ziua-namiaza mare, cînd eu eram de faţă: în sfîrşit
40 mă distrau mult, ce zic, mă desfătau grozav toate aerele toate gesturile, toate stîngăciile lui... şi-n ochi îi vedeam
418
întipărindu-se tot mai adînc crima. Ce să-ţi mai spun ? într-o noapte a alunecat spre dormitorul meu... Orghidan a prins de veste, alarmat de violenţa apelurilor pe care le dădeam în noapte cu soneria ... De atunci 5 între ei prăpastia a rămas cu totul fără fund... De atunci îl aştepta în fiecare seară. Ştia că are să se întoarcă... Şi s-a întors... şi-a fost mai tare... parcă-1 văd muiat tot în oţel...
Şi tăcu, ca să urmărească închipuirea fioroasă, tur-
10 nată în metal, alunecînd în noaptea albastră, misterioasă ca umbra regelui shakespearean, apărînd dintre panourile zugrăvite cu lespezi de castel. Iar eu mi-adusei aminte de şoşonii mei strămoşeşti, de mănuşile uriaşe şi de briceagul cu prăsele de tinichea, furnizat de la un
15     negustor de camelotă.
De ce n-ai spus toate astea judecătorului ? o întrebai.
— Le-am spus. A cercetat. Urmele au fost însă dubioase. Nu s-au potrivit măsurile. Probabil se deghi-
20 zase. A scăpat. Atunci m-am gîndit la o răzbunare mai puţin groaznică. Şi tu trebuie să-mi dai ajutorul.
— Ce să fac ?
— Să-1 trimeti... după Orghidan. _ ?
25 — Cînd el va veni la mine, mîine noapte.
_ ?
— Sau dacă nu atunci, într-una din nopţile urmă^ toare. Mi-eşti soţ. Pentru tine nu există pedeapsă.
— De unde ştii că va veni ? 30         — I-am surîs.
— Aşa-i surîdeai şi înainte ?
— O, înainte de tot... la început.
— Şi asta ar fi pedeapsa cea uşoară ?
— Mi-ar fi plăcut mai mult să trăiască între gratii... 35     toată viaţa între gratii de fier... şi noi să mergem să-1
vedem!
Privii triumfător la tablou. Omul din cui se uita acum la mine vădit încurcat. Zîmbetul îi încremenise pe buze şi părea că nici el nu mai ştie dacă trebuie 40     să mai zîmbească sau să se îngrozească. A trebuit să fac sforţări mari ca să nu izbucnesc în veselie pros-
tească şi trădătoare. Umerii mi-erau acum liberi de apăsarea ce-i strivea la cea mai mică mişcare. Pe faţa Arianei era lumină multă şi potol. Parcă se liberase şi ea de greutate mare. O clipă numai m-am îndoit de 5 povestea ei, dar întorcîndu-mi iarăşi ochii la mortul din cui, am făcut îndată asemănarea între uimirea lui de acum şi uimirea de atunci:
„Marius, tu? Şi tu?... dar ce cauţi pentru numele lui Dumnezeu?" Baldovin! Sărmanule Baldovin! Tu 10     erai tîlharul aşteptat atunci.
Nu mă mai putui stăpîni: şi rîsei cu atîta putere în nasul tabloului, că Ariana tresări:
— De ce rîzi? Ce găseşti de rîs?...
Nu-i putui suporta privirea grea ce căzu asupră-mi. 15 — Pentru că, îi spusei îndată, cu ochii în pămînt,
mă fac forte să răpun pe Baldovin viu şi înarmat, cum cu siguranţă se va găsi în noaptea aceea. Şi pe urmă voi chema pe judele instructor. La unu noaptea, înarmat, în casa noastră... îţi închipui ce dovadă de vi-20     novăţie ne va furniza... ? Dar haide să ne sfătuim...
■— Da, da, să ne sfătuim ! O, de-ai putea izbuti asta... O! voi izbuti desigur... Simţeam puterile înzecindu-mi-se, căci eu eram acum urmăritorul...
Gîndul meu rîdea acum în hohote şi era de-o 25 zburdălnicie fără seamăn. „Ha! Ha! striga, cu toată puterea lui mută. Ha, ha! ha! corbii lui Ibycus... priveşte corbii lui Ibycus!" Şi arătam de sub masă cu degetul în tavan şi dam cu tifla închipuirei spre sărmanul mort...
30 Iar el, în lumina crescîndă a amurgului, învineţise
de ciudă, iar ochii lucioşi, de ulei, se căscaseră într-a-tît de uimire şi de necaz, că erau aidoma de mari şi de sticloşi cu cei din noaptea ceea. Şi nici un fior nu simţeam pe şira spinărei.
35 O nedumerire se lăsă ca o părere de plumb în sufle-
tul meu şi, privind cu scîrbă pictura din părete, întrebai pe Ariana:
— Bine, dacă el putea să urască mai mult, desigur că şi iubea mai mult. De ce nu l-ai ales pe el, pe Bal-
40     dovin, şi-ai ales pe acest...?
420
„... pe-acest otrep, această cîrpă de bucătărie", complectai în gînd, contemplîndu-i barba pătrată şi rară şi galbenă-fadă, de care cu drag l-aş fi luat să-1 scutur puţin, ca pe-un popă beat. i Cînd pusei această întrebare era într-amurg. Poate
în noaptea ce avea să urmeze venea Baldovin. Stăteam pe un fotoliu scund şi încăpător, cu un picior sub mine şi cu altul legănîndu-1, cît îmi îngăduia unghiul genunchiului, ca pe-un pendul. Ea stătea în pat, pe
io brînci, cu pumnii strînşi sub bărbie. Era mîncată de tot de întunerec şi nu i se vedeau decît faţa şi ochii; faţa părea că acum ia naştere din cununa părului, care se făcuse una cu întunerecul odăii.
O întrebasem nepăsător, jucîndu-mă cu piciorul şi
15 privind pe deasupra-i, prin fereastra mare, larg deschisă, văpaia de aramă a lunei, ce inunda cerul din culisa răsăritului. Acolo, departe, dincolo de tremurarea asta roşiatecă, o stea se zbătea înfricoşată de parcă noaptea ar fi arătat-o  deodată  goală vederii
20     tuturor şi n-o lasă să se ascundă.
Am plecat îndată privirea sub puterea ochilor ce mă sfredeleau în negură. I-am văzut negri-aprinşi pe ovalul nehotărît de figură, ca al apariţiilor supranaturale, cînd se plămădesc sub voinţa tulburătoare de
25     morţi a magilor.
îmi răspundea înfiorător la întrebarea mea nesăbuită tăcerea de moarte. Viaţa era departe şi se auzea în huietul depărtat al trăsurilor. întorsei ochii a spaimă spre tabloul  pe care  înserarea îl descompusese. El
30 exista însă în cele mai mici amănunte pentru cugetul meu şi mă fixa cu aceeaşi ardoare, ca şi ochii cari spu-zeau din pat.
Mă simţii prins între aceste două stafii care creşteau spre mine. Puţin n-a trebuit să strig; mîna s-a
35 întins tremurătoare la butonul electric şi lumină s-a făcut. I-am văzut la locul lor: o femeie şi un tablou, o biată pictură proastă. Vedeniile nopţii dispăruseră. Ariana mă privea nedumerită.
— Da, da, din cele ce mi-ai spus rezultă iubirea
40 nemărginită a lui Baldovin. Ce te miră ? Unul care a ajuns pînă la omor, gîndeşte-te...
Ea încă mă privea neînţelegătoare:
— E un criminal, poate vrei să răspunzi ? Dar înainte de a fi, de a ajunge acolo? Şi acum chiar? Sau acum, cu atît mai mult. A ucis pentru tine, pentru tine
5     a săvîrşit o măreaţă grozăvie!
Privii pe furiş la tabloul căruia îi rîdeau ochii de viezure. Tresării speriat: vorbisem prea mult. Dar îmi adusei aminte că aveam tot dreptul să pretind soţiei mele ca să-mi lămurească şi cele mai din ascuns gîn-
10 duri şi intenţii, fie c-au ţinut din [sic] trecut, fie că privesc doar viitorul. Ş-apoi întorsătura cu Baldovin avea şi partea ei neplăcută; într-adevăr, ce însemna acel: „Am ales pe Orghidan... pentru că în ochii lui culoarea geloziei a avut mai puţină tărie..." Dumnezeule,
15    pe cine aveam în faţa mea?
— Te-a iubit, te-a iubit mai mult decît Orghidan, continuai, cu toată înverşunarea ca să mă lămuresc. Dacă acela îşi apăra onoarea, acesta în orice caz îşi căuta iubirea... cu orice preţ, cu orice sacrificiu. As-
20 cultă-mă pe mine: eu cred că el te-a iubit incomparabil mai mult. De ce nu i-ai răspuns la fel!
Ea continuă încă bună bucată de vreme să nu-mi răspundă şi asta îmi zburli trăsăturile a spaimă. Cobo-rîi toată figura de sub raza ochilor ei, liniştiţi şi
25     scormonitori. Pe urmă, în sfîrşit, îmi răspunse:
— Foarte simplu, pentru că eu nu-1 iubeam deloc, nu simţeam nimic pentru dînsul afară decît... în sfîrşit pentru că mi-era nesuferit... Ah...
Acest „ah" nervos, care i se smulsese parcă singur 30     din inimă, mă asigură, mai mult decît orice, cît de nesuferit, într-adevăr, trebuie să-i fi fost Baldovin!
— A... nu-1 iubeai?...
La aceasta, într-adevăr, nu mă gîndisem. într-adevăr, trebuia să iubească şi ea. Doamne, era aşa de
35 simplu! Şi atunci, automat, în mintea mea se rotunji, sîngeroasă ca roşul soarelui în apusurile de iarnă, întrebarea cea nouă şi cea nemaipomenit de îmbol-ditoare, care-mi aprinse vinele zvîcninde ale tîmplelor şi-mi umplu de tot capul de sînge:
40 —Dar eu... dar pe mine?...
422
I Tabloul rîdea; mi se părea că-i văd vîrful dinţilor
I apărînd dintre cele două buze de ieftin carmin.'
H Dar ceea ce era mai teribil era că nici o groază
■ nu mai întuneca acuma lumina rece de iarnă ce mi se I 5 aprinsese sub frunte. Avusei totuşi stăpînirea de mine, I să întreb pieziş...
I t   —Ariana, dar dacă eu l-aş fi ucis?... admitem o
H ipoteză... dacă eu l-aş fi ucis, te-ai răzbuna tot astfel?...
H —Hm, ce idee!... îmi răspunse ea repede şi dădu
■ io din umeri, privind în altă parte, ca la auzul unei ab-B surdităţi.
m Orghidan se strîmba de rîs, deşi ţinea acum buzele
■ strînse. Şi ochii parcă-i clipeau, din cauza luminei I ce-1 plesnea drept în ei; clipeau de rîs...
■ 15 „E-hei, boierule! i-am zis printre dinţi, aici se joacă ■i              o carte mare".
■! Dar el rîdea înainte, sigur de favoarea norocului.
Veselia aceasta de lucru mort îmi înţepa pînă la sînge amorul propriu. 20 —Ariana, o părere, o simplă presupunere... Aici
ar fi dovada iubirei adevărate... — Lasă-mă cu prostiile tale... Atunci, cu zvîcneli mari de umbre întinse, cocorii
Ilui Ibycus se lăsară pe aripile lor trădătoare. Ce-mi 25     păsa acum de păsările acestea, cu ţipete lungi şi spe-riete, care-mi intrau şiraguri lungi drept în ochi, ca două suliţe sfîşietoare?   în mintea mea, dinaintea 9 ochilor mei, reîncepea misterul anticei metamorfoze.
I Vedeam, petală cu petală, înnăscîndu-se trandafirul
i        30     de foc. Acolo, în mijlocul acestor petale, erau sta-minele şi ovarele, era cheia misterului. Acolo, în necunoscutul acela parfumat, vroiam să mă trezesc, să ! mă simt, să văd, să înţăleg.
I —Ariana, eu l-am ucis!...
35 Am strigat cu atîta putere, că am îngălbenit singur
de îndrăzneala mea. Picioarele mi s-au clătinat, mi s-au îndoit slabe şi moi şi sub ele s-a crăpat prăpastia cea grozavă, pe care abia de îndrăzneam numai s-o
' întrevăd pînă atunci. Am închis ochii şi am aşteptat,
livid şi tremurător; în urechi vîjîia un vînt teribil.
10
15
20
25
30
35
40
Mi s-a părut că e vîntul cel cald din noaptea aceea caldă şi şuierătoare, ca sîngele cînd gîlgîie. Nu vedeam; dar simţeam privirile negre, înţepîndu-mă ca acele. Ca la un cuvînt de blestem, floarea se preschimbase brusc, îşi revenise în om şi-n fiară. Şi acum mă adulmeca, rînjind de plăcere; prada se arăta suculentă. Mă izbi în piept mînia. Cum, nu mai pot rîde?... Cum, tremurătura asta de vechitură gelatinoasă trebuie să mă dea de gol mai rău decît o vorbă aruncată metalic, ca trîmbiţa în patru vînturi?
— încerci un joc urît, dragul meu, şi prost debitat! mă încurajează ea.
Abia acum casc ochii mari; pe-ai ei şi-i ţine pe florile tapetului din tavan sau îi plimbă pe cei doi şerpi, îmbinaţi în formă de caduceu, ai micului can-delabru electric.
— Te opresc să mai continui...
Astăzi tabloul parcă se uită la ea mai cu tristeţe. Nu-i plac desigur vorbele ei. Poate o vrea şi mai diplomată şi mai perfidă. Dar ce are a face? Eu sunt acum cu ochii deschişi şi o cuprind toată în cercul lor; şi beţia parfumului ei îmi umple iarăşi tot pieptul; în faţă, fereastra e încă deschisă şi aduce, odată cu zgomotele îndepărtate şi confuze, umezeala înviorătoare care dă şi mai multă tărie parfumului de trandafir.
în colţ e oglinda în care mă văd, tablou viu, plin de culoare şi de viaţă ; sunt înalt, voinic şi frumos, ochii îmi scînteiază de văpaia patimei şi pieptul îmi clocoteşte de vigoare şi curaj, o, niciodată nu m-am văzut atît de mare, atît de frumos! Iar în cui e atîrnat chipul hîd al mortăciunei!
— Ariana, din nefericire este tristul adevăr. Eu, eu l-am lovit. îmi va fi cu neputinţă să lovesc în nenorocitul acela, care se va tîrî pînă la uşa ta, în noaptea aceasta. îţi jur că eu, eu sunt vinovatul. Pentru că te iubeam. Să vedem acum: tu poţi să răspunzi cu o iubire tot aşa de mare, ca aceea care m-a condus pe calea atîtor fapte? Să vedem, tu poţi să răspunzi cu iubirea tot aşa de mare a înţălegerei, a iertărei, ce zic, a încuviintărei?...
424
10
15
20
Aşa-i vorbesc, tare şi rar, răsunător, şi privesc cu nepăsare la tabloul cadavrului care mă încurajează: parcă aprobă din cap.
Dar Ariana, care mă ascultă înfiorată, se ridică şi părăseşte camera furioasă:
— Chiar ştii, ai început să mă plictiseşti de tot cu toana asta care ţi-a năzărit în minte. Poţi vedea iubirea mea şi fără a o pune în cumpene aşa de absurde.
Şi iese trîntind uşa.
Dar eu trebuie, trebuie să-i spun adevărul, trebuie s-o conving de adevăr, ca să aflu la rîndu-mi adevărul.
Nu ştiu cum, dar în mintea asta smucită din ţintele aşezărei ei, mă văd între gratii, în întunerec, iar dincolo, în lumina ferestrei, o văd pe ea, Doamne! şi pe Baldovin, privindu-mă şi rîzînd. Mă cutremur. Şi totuşi e cu neputinţă. Pe Baldovin nu-1 iubeşte şi eu trebuie neapărat să aflu adevărul, fără de care o vială cu gratii sau fără de gratii n-are nici o însemnătate.
Şi am pornit hotărît, după dînsa, pe lungile coridoare întunecate...
DIN PERIODICE 1921—1935
CEI DIN URMA
Mergea agale, cu picioarele răşchirate, zdrobit de greutatea pustei care căzuse pe braţ, de greutatea raniţei şi-a sacului cu muniţiuni. Raniţa îl cocoşase de tot: 5 curelele îi răniseră de-a binelea umerii, ca hăţurile neridicate cu zilele de pe mîrţcagele săracilor. Din dreptul şoldului stîng, pe care-1 izbea într-una, sacul cu granate îl trăgea cu putere la pămîntul negru şi momitor. La ultimul popas se răzleţise de compania sa, de
10 dezmăţata adunătură de momîi istovite, care fusese la început compania sa. Adormise sub un mărăciniş, pe preşul moale de frunze gălbui, şi camarazii îl uitaseră acolo. Acum zadarnic scruta zarea nelămurită a drumului pierdut în nesfîrşit. Nu era nici urmă de com-
15 panie. O clipă a crezut că a greşit drumul şi că, fără să vrea, a luat-o înapoi spre ei — spre cei cari veneau din urmă, puhoiul ameninţător al duşmanului, care înainta, înainta grăbit, îl simţea cum înaintează, nevăzut în adîncimea liniştei din urmă. S-a uitat la soare
20 şi a socotit că e pe drum bun; dar cînd te rătăceşti, parcă soarele poate să-ţi spună pe unde trebuie să apuci!
Dar mergea înainte, şovăind, pe drumul ce se deschidea ca o pîrtie printre tarlalele de pămînt negru şi înţelenit, pătate ici-colo de petecele galben-verzui
25 ale vegetaţiilor părăginite. Simţea că într-acolo trebuie să fie Moldova acea, către care porniseră. între soare-răsare şi miazănoapte.
429
De trei ceasuri de cînd se trezise singur după somnul popasului şi de trei zile de cînd avuseseră cea din urmă vraişte cu duşmanul! înainta fără să crîcnească, cătînd a ghici în mersul îndărăt al ţărînei, de sub picioa-5 rele care parcă stătuseră pe loc, puterea grozavă, care-i trăgea granatele, din fundul pămîntului. îi simţea pe ei, din spate, vînători nenumăraţi, cît frunză şi iarbă, înarmaţi pînă-n dinţi, după el, biet vînat singuratec şi ogîrjit.
Ideea aceasta îl făcu să rînjească prostit. Atîţi pe 10     unul! Hî! Oare dacă l-ar prinde, ce i-ar face?... Ce-ar putea să-i facă? Vor striga: „Stai!" „Ei, iacă, stau!" Ce vor putea să-i facă atunci?
Se poticni de un bolovan şi şovăi o clipă: stătu să-şi recapete cumpătul 15 ••• Şi? Să se sature! De ce l-au lăsat acolo, în mără-
ciniş? Doar îşi cătase şi el un loc pentru odihnă...
îşi aminti însă de alt popas şi de toate popasurile, cînd cădea zdrobit de oboseală chiar în huietul tunurilor. Şi ochiul scăpărător al plutonierului Bîrneaţă îi 20     răsări deodată, ca o lumină bruscă, supărătoare, drept în mijlocul creierului.
„Nu mint, trăiţi dom plutonier".
Dealtminteri, îl văzuse şi domnul căpitan, cînd o luase spre tufişuri, şi nu-i zbierase, ca de obicei, cu glasul 25     lui de haraba spartă:
„Mocanu Ion! Un' te doseşti pe-acolo, hoţule ? Să te răzleţeşti de noi? Hai?"
în zare, într-un mănunchi schilav de copaci, străpuns de o cumpănă de fîntînă, luciul unui coperiş îi 30     răscoli orbitor adîncul ochilor.
„Trebuie să fie canton..."
...Hm. Toate sunt pustii. Dar tot s-o mai găsi o găleată de apă... Apa au lăsat-o...
Picioarele îi cătau tot mai în lături. Bocancii că-35     deau greu pe pămînt, stîrnind pietricelele.
De undeva, poate de la canton, se auzi un lătrat stins de depărtări. O pasăre ţîşni speriată dintr-o brazdă şi porni săgeată în scăpătat.
„Se duce la ei... şi nimeni n-o întreabă..." 40 Urmări în gînd pasărea  trecînd  ca uh glonţ în
revărsarea apusului, poate coifurile lucitoare ale nem-
430
ţilor. Nici unul nu-i dă aminte... Şi păsărică zboară înainte, ca vîntul care-o duce. Şi poate mîine îi cîntă, de pe şură, bună dimineaţa nevestei...
Icoana casei bătrîneşti în lumina firavă a dimineţei
5 îi făcu parcă un gol în inimă. De cînd nu mai văzuse el casa bătrîneasca ? Oare o fi rămas ea tot aşa, cu ei acolo? S-o fi schimbat ceva dintr-îhsa, din sat, din văzduh, din lunca Oltului? S-o fi făcut toată ţara nemţească? Vrăbiile s-or sfădi tot cu atîta aprindere
10 pe miriştele pustii? Şi vîntul toamnei o cînta tot cu glasul răguşit al părintelui Năstase prin ogeagurile largi? Ce s'-ar putea schimba? Lucrurile rămîn totdeauna aceleaşi. Şi totuşi parcă nu-i venea a crede. Se trezi oftînd:
15 „Cum nu m-ai făcut, Doamne, o păsărică... of, of,
maică, măiculiţă, ce ţi-am greşit eu ţie? "
— ...te-ai ascuns, nemernicule, să fugi! Hoţule, hoţilor! Trădătorilor! Toţi aţi fugit! Toţi. M-aţi lăsat singur. Singur. Să mă prindă şi pe mine. Hoţilor!
20     Cum să nu mă prindă dacă m-aţi lăsat singur?
— Că nu fugim, domnule căpitan.
— Taci, nemernicule! Toţi o să fugiţi. Vă cunosc eu. Vă ştiu cine-mi sunteţi. Dezertorilor. Azi unul, mîine altul. Pînă o să mă prindă şi pe mine. Voi o să
25 răspundeţi de prinderea mea. Să ştiţi! Hai? Rămîneţi unu cîte unu în urmă. Cîţi au rămas, Bîrneaţă, ieri?
— Nici unu, domn căpitan.
— Cum nici unul? Da alaltăieri?
— Nici unu, dom căpitan. De cînd n-am mai avut 30     lupte, de atunci sunt cu toţii la apel.
— Minţi, minţiţi, nu mai eşti bun de nimic; o să te degradez, să ştii. De ce n-a fugit? Vreţi să scăpaţi de răspundere dacă m-o prinde cumva şi pe mine ? De-acum vă plănuiţi! Ha ? Tîlharilor! V-aduc pe toţi la Curtea
35     Marţială după război...
Cînd ajunse la canton, soarele scăpătase. Nourii viorii aninau pete de cerneală turbure pe copacii schilavi. Cîinele, care lătrase adineaori, se ridică greoi de după un ciot de copac şi se apropie gudurîndu-se de
40     soldat. Cantonul rămînea mut şi oblonit.
— Ce, mă cuciule, măi... Mă Corbea, mă, cum te cheamă pe tine, mă Corbea, măi! Te-au lăsat să le păzeşti casa... hai...
Se gîndi să-i arunce o bucată de pîine din codrul 5 uscat, pe care-1 mai avea în sac. Dar se temu c-o să-i ducă doru mai tîrziu. Se mulţumi deci să mîngîie cîinele şi se apropie de fîntînă. îşi potoli setea cu o găleată întreagă. Apoi, rezemîndu-se de ghizduri, strîmbă nedumerit din buze: 10 —...ce-o fi avînd domnu căpitan cu răspunderea
aia?
Se lăsă greoi pe o buturugă de alături. Cîinele i se lipi gudurător de piciorul stîng. Simţi cum se revarsă oboseala din trup ca frigul iernei la dogorea jărate-
15 cului din vatră. O simţea cum se destramă, pale-pale, din împletitura muşchilor zdrobiţi, din şalele zdruncinate, din umerii încovoiaţi. Privi drumul pe care ajunsese. Calea pornea înapoi, făşie încă limpede, învineţea încetul cu încetul, pierea în roiuri de neguri, dispărea cu
20 totul în domnia mogîldeţelor întunecate din fund. Acolo, în împărăţia acea a întunerecului, ochii lui se opriră plini de teamă şi nedumerire.
...de ce l-au lăsat singur? Doar domnu căpitan 1-a văzut...
25 — ...Laşilor, nemernicilor! Aţi fugit cu toţii şi m-aţi
lăsat singur. Aţi aflat ce bine e la ei, acolo. Nu mai credeţi în... în minciuni... cum spuneţi voi. Vă trebuie acum odihnă şi pat bun, cafea cu lapte şi rufe curate... cum n-aţi trăit voi nici în vreme de pace. Tîharilor!
30     Şi acum vreţi să mă lăsaţi singur...
„...odihnă şi pat bun... cum n-aţi mai..." Potolit din răsufletul aspru şi îndesit, cîinele îşi potrivi privirea după căutătura omului. Şi se înghemui deodată într-însul. înfiorat de atîta linişte necuprinsă,
35 începu să scîncească ca un copil; apoi se porni într-un urlet prelung şi dureros. întoarse ochii la cîine; se priviră amîndoi muţi un răstimp. Dar parcă, încurajat de muţenia omului, animalul se porni iarăşi în acelaş plînset lugubru, sfîşietor.
40 Soldatul îşi făcu cruce. Vroi să-1 mîngîie, dar ochii
îi rămaseră pironiţi la botul cîinelui, care se descleşta
432
într-un fel anumit, într-un chip cum mai văzuse el undeva, de curînd.
La Boita. Urletul ungurului, acelaş urlet de surprindere şi durere al singurului om pe care ştia că 1-a
5 răpus, care-şi proptise pîntecele în ascuţişul baionetei lui. Şi-şi aduse acum bine aminte de ungurul acela care rămăsese trei zile neîngropat, în marginea tranşeei, la care se întorcea aproape zilnic să-i vadă ochii spăi-mîntaţi şi urletul încremenit.
10 îşi făcu din nou cruce şi întoarse privirea. O luminiţă
se aprinse în fundul negurilor, pîlpîi o clipă, crescu şi se stinse. în mintea omului însă rămase. Parcă suflată de urletele cîinelui, ca de un duh necurat, începu să ia proporţii. Fu mai întăi o învolburare ciudată de icoane
i5 fără sens, un amestec curios de flăcări şi sînge şi ochi de mort. în urmă apăru ungurul de la Boita; ochii erau ai lui. Dar ca ntirii alburii minaţi de vînt, pe fondul senin al cerului, în creierul soldatului imaginele se desfăceau şi se alcătuiau cu o mare repeziciune. Ungurul
20 era acum parcă îmbrăcat femeieşte; ba era chiar o femeie cîntînd şi surîzînd; o figură stranie, dezmăţată şi fixă. Dar femeia aducea tot mai mult cu Ioana, cu nevastă-sa, şi acum ea juca de foc şi rîdea tot mai sălbatecă, iar ungurul cel mort cînta pe ladă din armonică.
25 Ea chicotea ca o nebună şi săruta neamţul, ce rîdea cu aceiaşi ochi sticloşi, cu aceeaşi gură încremenită pe vecie.
Soldatul tresări. Se ridică speriat de pe buturugă. Cîinele sări şi el, înveselit deodată, dîndu-i tîrcoale 30     prieteneşti. Omul îl privi spăimîntat şi începu să-şi facă cruce, stupind spre animal şi bolborosind cuvinte de descîntec.
Ajunse la drum de-a-nderetelea, întorcîndu-se cu faţa spre cîine la fiecare tîrcoală. Apoi, simţind pă-35 mîntul tare al şoselei, o luă tot înainte, în pas gimnastic, aproape fugind. Cîinele îi sărea în faţă, rămînea în urmă, îl ajungea în salturi nebune. El continua să se închine, scuipînd spre animal; uneori îndrăznea să-1 cheme pe nume, ca şi cînd ar fi vrut să-i descopere 40 prefăcătoria.
— Mă, Corbea, mă...
Dobitocul devenea îndată şi mai sprinten. în bucuria lui, însă, i se părea că rîde ca un om. înteţea atunci crucile şi îndesea paşii.
Deodată băgă de seamă că-n juru-i s-a făcut lumină; o lumină palidă, sîngerie...
„... Ei, sunt ei..."
I se păru că toate pădurile lăsate de mult în urmă. au izbucnit în flăcări. Zarea se încinge necontenit de sîngele vâlvătăii, ca şi rdşul ei reflex, care i se întinde tot mai pronunţat dinaintea ochilor.
Căci el nu îndrăznea să se uite în urmă.
Dar acolo, în rumeneala focului din spate, el năzărea umbre fioroase de oşteni înzăuaţi, aruncînd în marş neoprit picături de flăcări din torţele aprinse. Şi dincolo, tot mai în urmă, prin perdeaua de fulgere şi fum, vedea alţi oşteni, cît fir şi iarbă, înzorzonaţi ca-n basme, cîntînd de beţia triumfului, scotocind bogăţiile ascunse, ciocnind cupe spumoase, tîrînd după ei nevestele şi fetele ţărei; şi fetele şi nevestele şi Ioana lui rîdeau prosteşte, rîdeau la lumina paloşurilor, rîdeau vesele, rîdeau din toată inima de neputinţa goniţilor...
Era luna. Abia acum o văzuse. Cînd se ridicase ea tocmai acolo ? Şi Corbea, care de la un timp mergea atît de liniştit alături, cu limba scoasă şi cu privirea cuminte!
întoarse ochii tot cu fereală. Dar în urmă stă-pînea aceeaş tăcere deplină şi acelaş întunerec de necuprins...
★
— Oamenii abia se mai ţin, şopti plutonierul Bîrneaţă la urechea domnului căpitan.
Dar domnul căpitan părea că n-aude nimic. Şi cînd Bîrneaţă rămase iar în urmă, ridicînd din umeri, ca omul care nu mai înţelege nimic, domnul căpitan zîmbi satisfăcut, iuţind şi mai mult paşii.
Soldaţii nu mai ţineau nici un fel de rînd, nici un fel de ordine. Unii rămăseseră în urmă de tot; doar cîţiva se mai tîrau năuciţi în spatele domnului căpitan, privind cu mare nedumerire la repeziciunea crescîndă cu care-şi muta picioarele.
Din cînd în cînd se oprea cîte unul, trăgînd de curelele raniţei pentru ca s-o aşeze mai bine pe ieşiturile spină-rei; alţii o lăsau să atîrne de umăr, alţii născoceau tot felul de potriveli, pentru ca să le găsească — armă, saci .5     şi raniţă — o cumpăneală mai convenabilă pentru corp.
Dar foloasele echilibrului găsit durau se vede puţin, căci aproape numaidecît născocitOrii aceştia, cari se întreceau între ei, găseau un plan şi mai nimerit pentru a împăca mersul ameţitor al domnului căpitan 10 cu pofta pămîntului de a-i covîrşi sub greutăţile din spate! Şi izbuteau. Căci nici unul nu cădea. Mergeau înainte, cocoşaţi, aduşi într-o parte, clătinîndu-se ca nişte beţi.
O ceată dezmetică de beţivi, frînţi de vin, părea 15     frîntura de companie a domnului căpitan. Dar el nu lua seama la asta, cum nu lua seamă la gemetele şi la scrîşnetul blestemelor care-1 urmau. El mergea înainte, grăbindu-se tot mai mult şi zîmbind tot mai fericit.
— A căzut Neacşu...  se apropie din nou, timid şi 20    gîfîind, plutonierul Bîrneaţă.
— Aha, a căzut...
Domnul căpitan mai făcu cîţiva paşi, apoi se întoarse brusc în faţa uimită a plutonierului.
— înţelegem noi şiretlicuri de astea.' strigă el. Şire-25     tlicuri d-astea de bădărani proşti. Vreţi să rămîneţi,
hai? Vreţi să rămîneţi cu orice preţ...
— Domle căpitan, toată lumea e ruptă de oboseală... Domnul căpitan desfăcu doi ochi mari, parcă beţi
de fericire.
30 —Aha, toată lumea... Şi dădu de mai multe ori din
cap înţelegător. Aha, toată lumea, toată lumea... înţelegem, înţelegem!... Să se strîngă rîndurile! răsună cu putere glasul lui de haraba.
Soldaţii se strînseră. Gîfîiau cu toţii şi ochii li se
35 dilataseră înspăimîntător. Unii mîrîiau printre buze sunete neînţelese. Era însă ceva ameninţător în privirile şi-n mîrîielile acestei frînturi de companie.
Dar domnul căpitan nu le dădea nici un fel de atenţie. Examina pe toţi cu aceeaşi privire luminoasă şi-1
40 cîntărea pe fiecare cu aceleaşi clătinări semnificative din cap.
435
— înţeleg, înţeleg... spunea dumnealui. Care va să zică, v-aţi hotărît cu toţii... să-mi rămîneţi...
Un murmur îi răspunse:
— Nu mai putem, domne căpitan.
— Noi avem raniţe.
Dar domnului căpitan îi sări ţandăra:
■—-Taci, mocofane! Aveţi raniţe... a? Dar eu n-am
purtat raniţă ? Aţi găsit pretextul, ha, tîlharilor ! V-aţi
înţeles cu toţii... Bine, bine... laşilor...
— Noi vrem doar să ne odihnim.
— Suntem morţi, domnule căpitan!
— Mă rog, mă rog, rupse scurt domnul căpitan. Eu nu mă împotrivesc. Rămîneţi. Vă priveşte. Dar eu nu pot să-mi părăsesc compania. Rămîneţi, poftim! Rupeţi rîndurile, poftim. Dar aşa să povestiţi lucrurile atunci, cînd o fi să ne dăm seama... aşa... cum a fost...
Soldaţii nu mai ascultau. Nici nu mai puteau să audă. Săriră cu toţii şanţul, căzînd unul cîte unul pe pajiştea moale de alături.
înserarea cobora rece şi solemnă. Un vîntişor adia agale, susurînd frunzele. Plutonierul Bîrneaţă făcu apelul. Neacşu venise. Dar lipsea Mocanu Ion.
— Unde e  Mocanu ? întrebă numaidecît domnul căpitan, lărgindu-şi din nou gura a zîmbet.
A rămas, trăiţi, domn căpitan. S-a răzleţit de la popasul de la prînz.
— S-a răzleţit, ha-ha, s-a răzleţit. Şi dumneavoastră îmi rămîneţi pe drum. Bun, bun, duşmanul e în spate şi dumnealor au gust de odihnă...
— Ne odihnim puţin, domne căpitan.
— Nu rămînem mult.
— Nu ne lăsăm prizonieri, domne căpitan.
— Mai bine murim...
Domnul căpitan păru că se gîndeşte profund.
— Eu mi-am făcut datoria, spuse el la urmă. Dacă n-aţi vrut, se schimbă socoteala. Nu mai ascultaţi de ordine, de nimic... Şi, privindu-le feţele cu nespusă luare-aminte, scăpă printre dinţi, într-o doară: Am să plec singur...
— Mergem cu toţii, domne căpitan.
Domnul căpitan făcu o mişcare bruscă şi reţinu cu greu un strigăt de satisfacţie.
— Ştiam, ştiam că n-o să mă lăsaţi. Vreţi să mă ţineţi cu voi, să mă daţi peşcheş neamţului...
5 — Nu ne dăm, domne căpitan.
— Murim cu toţii.
— Murim pînă la unu!...
— Ştim noi, ştim noi basme d-ăştia... Aci domnul căpitan oftă: Bine, băieţi, fie voia voastră. Dar veţi
10 da seama... veţi da seama... se va termina şi războiul ăsta. Să nu fugiţi de răspundere. Eu vă iau pe toţi mărturie să spuneţi cum s-a întîmplat. Eu mă spăl pe mîini. Eu n-am vrut... dar dacă a fost peste puterile mele... Am făcut tot posibilul...
15 —Să ne odihnim puţin, domne căpitan. Ş-atît...
— Eu aş pleca singur, dar ştiu că m-aţi împuşca... -— Cine să vă împuşte, domne căpitan ? sări speriat
plutonierul Bîrneaţă.
— Va să zică, nu mă lăsaţi să plec. Ca să nu po-20 vestesc acolo... Bine, băieţi, foarte bine. Asta aşteptam. Să nu-mi ascultaţi ordinul. Atîta aşteptam. Adică tocmai la asta nu mă aşteptam. Dacă vreţi să vă predaţi, predaţi-vă. Dar de ce nu mă lăsaţi pe mine să plec...
25 — Cum să vă lăsăm, domne căpitan ? Cine să vă
lase? Plecăm cu toţii...
— Ştiam, ştiam... Şi dădu neputincios din umeri: Eu nu mai am nici o putere!
...Soldaţii dormeau de mult, trîntiţi pe raniţe, 30     răsuflînd zgomotos, transfiguraţi de lumina searbădă a lunei. Plantonul, de pe marginea şanţului, anunţă clar în tăcerea umedă a nopţei:
— Pe şosea un soldat... şi-un cîine...
— Şi-un cîine zici ? sări domnul căpitan, care nu 35     închisese ochii deloc. Ăla e neamţ...
— Lasă-1 să înainteze mai bine şi ia-1 la ochi, opina plutonierul Bîrneaţă.
■— Aha, tu comanzi aici, Bîrneaţă ? rîse amar domnul căpitan. Uitasem că sunt prizonierul vostru. 40 —Nu, domne căpitan...
437
— Bine, bine, faceţi cum vreţi. Dar să vedem cine este... Poate ne dă desluşiri. Poate îl facem prizonier. Poate e o avantgarda...
Domnul căpitan se sculase, alergase la şanţul din marginea drumului şi acum privea cu încordare casca lucitoare a soldatului, care înainta singuratec prin funigeala razelor de lună. Zîmbetul domnului căpitan creştea din nou pe figura sa lungăreaţă. Dar în ochii lui plutea nelămurit parcă o teamă.
— Poate că e o avantgarda. Mai mult ca sigur. Şi e de prisos, ce vă mai prefaceţi? Ce să-1 împuşcăm? Ca să ne împuşte şi pe noi cei care-1 urmează. Prea tîrziu acum, v-aţi văzut visul cu ochii. V-au prins. M-aţi dat legat neamţului de mîini şi de picioare.
— Ce facem, domne căpitan?
— Treaba voastră... ce mă întrebaţi? Eu zic să-1 lăsăm să se apropie şi să-1 luăm cu binişorul... Acum e prea tîrziu să mai facem pe eroii. Aşa aţi vrut-o... aşa...
Soldatul de pe drum se apropiase de tot. El nu băgase încă de seamă pe cei trei care-1 priveau. Dar cîinele se oprise în loc mîrîind. Deodată plantonul strigă
— Ăsta e Mocanu...
La strigătul plantonului, Mocanu se opri scurt. Stătu un moment în cumpănă, apoi întinse braţele şi se năpusti spre şanţ...
— Stanciule, domne căpitan... Sări şanţul ca o minge.
Pocni călcîile în faţa comandantului, aşa cum nu le mai pocnise niciodată, nici cînd era recrut.
— M-am întors, domnule căpitan! strigă el cu bucuria senină a celui care se ştie de mult aşteptat.
Cîinele ajunsese din trei salturi soldatul şi-acum mirosea picioarele celor patru inşi. Apoi puse labele pe galoanele ofiţerului, întinzînd capul, parcă să-1 sărute...
— V-am ajuns, domne căpitan, se bucură soldatul, răsuflînd grăbit, ca scăpat de o mare primejdie. Pînă acum nu se vede nimic în urmă... Dar vor veni, domne căpitan. Să mergem, să mergem, să nu ne ajungă,
domne căpitan, se ruga el tînguitor. Să nu-i vedem necinstindu-ne femeile...
Unul cîte unul, cu căscaturi grozave, întinzîndu-şi braţele ca la un supliciu, soldaţii se trezeau, deşteptaţi 5     la larma lui Mocanu. Alţii cădeau iarăşi numaidecît pe iarbă.  Dar cîţiva rămăseseră treji, cu urechile ţintă.
— Să mergem, domne căpitan, îndrăzni o voce ascunsă în întunerec.
10 — Să mergem, să mergem, se auzi din mai multe
părţi.
Zîmbetul domnului căpitan pieri. Dar apăru iarăşi îndată.
— Hm, hm, bine, bine, să mergem, hotărî el la urmă. 15     Eu de cînd vă spun. Faceţi cum vreţi. Dar e prea
tîrziu. Prea v-a venit tîrziu gîndul... Haideţi, la rînd, dar degeaba... Şi după un timp: Ha, ha, aţi adus-o bine... Ati aşteptat pînă acum, si acum faceţi pe grăbiţii...
20 — Nu ne dăm, domne căpitan.
— Mai bine moartea? complectă Mocanu... Soldaţii erau acum cu toţii în picioare.
Săreau şanţul rînd pe rînd şi se aşezau în linie de grupe pe şosea. Plutonierul Bîrneaţă îi potrivea cu 25     mîna. Iar domnul căpitan bodogănea înainte.
— Aţi auzit că e mai bine acolo. Minciuni toate. Nici nu mai ştii pe care s-o mai crezi. Din toate trebuie să iei cîte ceva. Dar eu mi-am făcut datoria şi v-am spus; e o mincună. Prizonierul e prizonier. Orunde,
30     amar de el. Nu v-am spus?
Soldaţii se aşezasră. Bîrneaţă comandă:
— în coloană de marş, la dreapta!
Bocancii bătură patru lovituri surde şi sacadate. Coloana era gata. Dar domnul căpitan crezu că trebuie 35     să ţină un mic discurs de îmbărbătare.
— Să trăiţi, copii! Cu Dumnezeu înainte! Acum am văzut. Voi sunteţi adevăraţi ostaşi. Ce vă pasă vouă că acolo puteţi trăi bine? Lăfăiţi pe saltele moi şi cu cafea cu lapte ? Pe loc repaos!
40 în executarea comandei, treizeci de paşi fură ca
unul.
439
10
15
20
25
30
— Să trăiţi! Aşa soldaţi mai zic şi eu. Voi ştiţi că aveţi să muriţi, c-aveţi să vă rupeţi' mîinile şi picioarele, că nici unul n-o să vă mai întoarceţi aşa cum sunteţi, dacă v-oţi mai întoarce. Voi ştiţi c-o să muriţi tot în noroiul şanţurilor, pe glodurile tranşeelor, în călduri de cuptor şi-n frig, de-o să crape bolovanii sub voi. Voi ştiţi că n-oţi mai cunoaşte mîncare, somn bun, băutură, femeie. Doamne, Doamne, cine ştie cît! Poate ani de-a rîndul. Zece-cinspr'ezece, Dumnezeu cum o vrea şi cu noi! Şi totuşi mergeţi înainte, nu vreţi să ştiţi de nimic. Aşa soldaţi v-am vroit. Ascultă: înaintee... marş!
Dar parcă primul pas nu fu tot aşa de energic ca şi comanda mai războinică decît oricînd a domnului căpitan. Ba de la cîţiva metri de drum, ritmul călcaturilor se amestecă şi detaşamentul odihnit părea tot aşa de zdrobit ca înainte de repaos. Soldaţii înaintau pe gînduri.
Dar domnului căpitan nu-i mai ardea de mustră. Nici nu se mai grăbea de zor, ca înainte. Din cînd în cînd, privea tot mai pătrunzător în negura adîncă din fund.
De-acolo însă nu răzbătea nici cel mai mic zgomot, nici cea mai neînsemnată lumină. Luna, care ajunsese acum în creştetul cerurilor, îşi vedea de drum, rece şi nepăsătoare, prin mărăcinişul albicios şi fugar al norilor zdrenţuiţi. Iar soldatul Mocanu Ion, care închidea coloana, se străduia să ghicească cum ar putea fi o cafea cu lapte; şi-şi închipuia o licoare galbenă-alburie, în care pluteau, ademenitori, bulgăraşi aurii de mămăligă... Şi o furie nebună îl cuprinse gîndind că Ioana lui ar putea mînca acum aşa ceva, în tovărăşia vreunui neamţ gros, cu luleaua de-un metru în colţul gurei.
10
15
20
25
RETRAGEREA
Sub cerul mohorît de toamnă, trei zile în şir se scurseră armate nesfîrşite şi sure. Grămezi mari şi neregulate, pilcuri răzleţe, oşteni singurateci, călări, pe jos, pe furgoane sau pe tunuri, treceau rînd pe rînd într-o harababură desăvîrşită. Turme omeneşti fără formă şi fără conducători; zadarnic ar fi ghicit vreunul într-atîta împestriţată încurcală. O singură putere îi mîna numai pe toţi deopotrivă; acelaşi ţel neclintit, o stea călăuzitoare, pierdută în zările răsăritului, pe care numai ochii lor de fugari păreau că o văd.
De la geamul ei aburit şi soios, trei zile întregi Antiţa îi privise trecînd. Dar omul ei se vede că apucase pe alte drumuri, dacă nu-şi va fi lăsat cumva oasele prin stîncile munţilor.
A patra zi nimeni nu mai trecu. Către amurgit, Antiţa gîndi că de-acum trebuie să vie rîndul celorlalţi.' Şi-şi simţi inima apăsată de-o strîngere neînţeleasă şi supărătoare. Ce va fi acum oare? Aci, la marginea satului, la o bună bucată de drum de celelalte gospodării, i se păru că toată lumea a plecat odată cu armatele. Se simţi atît de singură, că un fior rece şi tăios îi străbătu mădularele. Tăcerea neîntreruptă o birui; simţi o sfîrşeală la glezne şi se abătu ca doborîtă de-o mare oboseală pe lăvicer.
Ce-avea să fie de-acuma?
Abia întru tîrziu gîndi să aprindă lampa. Dar pînă să se hotărască de tot, mai stătu o jumătate de ceas
441
ţintuită locului. Trebuia să îmbuce oleacă şi pe urmă — cine  ştie — să vegheze. La bună seamă, noaptea asta, şi de-o fi să aţipească cumva, doar pe lăvicer şi îmbrăcată, dacă o închide ochii! 5 Antiţa aprinse lampa şi o anină în cui. Dar abia
se îndepărtă cîţiva paşi, că urechile îi prinseră un zvon îndepărtat de ropot. îşi încorda auzul. Nu se înşelase. Era treapăţ îndesit de copite. Stătu puţin pe loc, neho-tărîtă. Apoi făcu o mişcare spre lampă ca s-o stingă.
10 „Dar poate că e mai bine aşa!"gîndiîn urmă şi
rămase nemişcată. „Poate că o trece!"
Tropotul se apropiase de tot. Trecu ca o grindină pe dinaintea casei. Aproape îndată, însă, se opri brusc. Antiţa îşi făcu cruce. Gîndul îi fugi iar la lampă. Dar
15     rămase tot nemişcată în mijlocul odăii.
De-afară se auzi boncănind pe podeţ paşi grei de om şi poticneală de cal. în urmă bubuiri puternice de pumn răsunară în uşa de la tindă. Antiţa încă se precupeţea cu gîndul. Dar loviturile cădeau tot mai
20     repezi, tot mai poruncitoare.
în cele din urmă aleargă, lăsînd uşa de la odaie deschisă, ca să pătrundă lumina în tindă. întrebă cu glas pe jumătate:
— Cine-i acolo ?
25 Dar pumnul greoi de-afară se pusese să spargă uşa.
O voce ameninţătoare poruncea răguşit cuvinte pe care în teama ei nu le putea înţelege.'
Apucă drugul şi trase. Şi se feri cîţiva paşi îndărăt, în prag apăru o umbră de om, mijlocie şi arătoasă. 30     După carabina din spate, Antiţa cunoscu că e oştean. Dealtminteri, ce-ar fi putut să fie altceva?
— Bună vreme, spune umbra.
— Bună vreme! îngăimă femeia, mirată că i se rosteşte pe limba ei.
35 — Ne rugăm de iertare, spuse iar oşteanul. N-aveţi
cumva vreo bucată de mămăligă ? De dimineaţă gonesc flămînd, ca să-mi ajung escadronul...
— Ba cum nu, este, răspunse femeia mai înzdrăve-nită. Aşteaptă niţel...
40 — Ba, de nu ţ-o fi cu supărare, m-ai lăsa să mă în-
călzesc oleacă înăuntru!  Pînă rumegă calul ceva...
442
— Cum nu, poftim.
Soldatul rămase puţin să-şi priponească animalul de stîlpul pridvorului şi să-i lege sacul cu grăunţe după urechi. Intră apoi în urma femeiei. 5 —Bună vreme, rosti iar.
Antiţa tocmai făcuse lampa mai mare şi acum stătea chincită la sobă, aţîţînd focul care se stinsese. Soldatul se lăsă cu un oftat de uşurare pe lăvicer, privind cu mulţumire în juru-i. Se sculă însă îndată şi rezemă 10     carabina într-un colţ şi-şi scoase pe îndelete mantaua.
— De cînd n-am mai scos-o după mine, oftă el din nou.
Se lăsă iarăşi pe lăvicer. îşi şterse fruntea cu o năframă, apoi îşi apăsă tîmplele în mîini. Pe urmă prinse
15 să cerceteze cu amăruntul împrejur. începu să clatine cu tristeţe din cap la fiecare mişcare a ochilor, cari se odihneau cînd pe macatele patului, cînd pe. preşul din părete, cînd pe iconiţele afumate, încununate de busuioc, cînd pe măsuţa mică cu trei picioare din
20     mijlocul odăii, cu scăunaşele ei scunde, rudăreşti.
Antiţa îl surprinse ştergînd o lacrimă pe furiş şi neîncrederea îi dispăru cu totul. îi puse pe masă o bucată de slănină, un codru de pîine şi doi castraveţi acri. Soldatul n-aşteptă să fie poftit a doua oară. în-
25 cepu să înghită cu lăcomie, cioflecăind zgomotos şi apăsînd cu degetele gogoloaie de pîine. Antiţa se aşezase în locu-i, pe lăvicer, şi-1 privea tăcînd. El se sculă într-un rînd, se apropie de laiţa unde-şi trîntise mantaua, cotrobăi puţin şi scoase un bidon. îl întinse
30 femeii.
— Poate guşti niţel rachiu ?
Ea dădu din cap că nu vrea. Soldatul îşi reluă locul şi începu să înfulice înainte, ducînd din cînd în cînd bidonul la gură. 35 De la o vreme prinse gust de vorbă. începu să-i
povestească isprăvile lui. Femeia-1 asculta parcă cu gîndul dus.
— Vai de păcatele noastre, gemu el în cele din urmă. Vai de ţărişoara noastră! Ne-o înghiţiră căpcăunii...
40 — Da... ei sunt departe? îndrăzni să întrebe Antiţa.
— Ei... hm... peste vreo trei zile o să-i vezi şi pe ei,
— Peste vreo trei zile ?
— Păi nu vin ei aşa curînd, curînd; abia s-au scurs ai noştri. Şi tot mai sunt...
Tăcură un timp.   Dar rachiul îi cam da ghes la 5 pălăvreală.
începu să-i spună de satul lui, de nevastă-sa. îi povesti cum s-au despărţit şi ce sfaturi i-a dat la plecare.
— Acum, pe-acolo or fi intrat tîlharii...
— Vai de bietele femei, se cutremură ea.
10 Omul încruntă deodată din sprîncene şi o privi cu
asprime. Antiţa însă nu-1 vedea. Cu ochii pierduţi într-un ungher, urmărea în minte-i desfăşurarea unui gînd mohorît. Se cunoştea asta după trăsăturile încordate ale feţei, care parcă împietrise.
15 Soldatul mai sorbi o înghiţitură. începu să se legene
pe scăunaş cu mişcări largi, apoi lăsă capul în piept, proptindu-şi pumnul în masă.
— îhm, da ... mormăi printre dinţi.
Stătu cîtva timp nemişcat. Duse în urmă iarăşi 20     bidonul la gură şi sorbi de mai multe ori.
— Adică ce vrei să spui ? şi după o tăcere: I-am spus să se mute la tatăl său. Acolo sunt mulţi în casă... Dumneata, dacă zici că ţii la bărbatu-tău, cum îmi stai singură aci la margine de sat?...
25 Antiţa nu răspunse. încruntă şi mai mult faţa şi
boţi buzele, strîngîndu-le cu tărie, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-i scape vreun cuvînt.
— O omor dac-aş afla că nu m-a ascultat... Dar faţa i se lumină deodată şi începu să rîdă idioţeşte:
30     Şi dacă m-oi mai întoarce...
Bătu cu pumnul în masă, scoţînd un icnet de nepăsare din gîtlej. Apoi dădu bidonul peste cap, golindu-1 pînă la fund.
— Bun rachiu... Ăsta ne mai ţine.
35 întoarse privirile spre ea şi prinse s-o cerceteze cu
atenţie. Antiţa privea necontenit în acelaşi ungher, cu un cot rezemat într-o palmă şi cu bărbia în cealaltă. Soldatul strîmbă nedumerit din gură, apoi clătină din cap de cîteva ori şi dădu din umeri.
40 în urmă rămase şi el pe gînduri.
444
Rachiul îi aducea icoane aprinse şi supărătoare. Gîndul îi fugea de la Antiţa la Catrina lui. Dar el îl întorcea necăjit înapoi, alungîndu-şi nevasta din minte cu tresăriri bruşte din cap.
5 Căci închipuirea-i aţîţată de alcool începuse să vadă
lucruri îngrozitoare. Vedea o femeie zbătîndu-se în mijlocul unei întregi căprarii. Dar ei erau mulţi, aveau arme şi rînjeau ca fiarele. în mintea simplă a soldatului procesul imaginelor se perinda scurt. Ea trebuia să
10 cedeze, înfrîntă de puterea braţelor, care o ţintuiau biruitoare de pămînt.
Soldatul mugi de indignare şi de furie. Şi ochii căutară la Antiţa, care-1 privea îngrozită. Căci femeia, pe care el o văzuse biruită, siluită de atîtea fiare hă-
15 mesite, era Catrina lui. Şi el îmbrăţişa cu ochiri lacome picioarele, pieptul, capul Antiţei, ca gîndul cel negru să nu-i mai înfăţişeze pe cea dintîi.
Antiţa îşi trase picioarele sub dînsa, înghemuindu-se în sine pe lăvicer, cătînd cu ochii căscaţi de spaimă la
20     cel care o pironise sub aprigile-i priviri.
Dar pe neaşteptate mişcările ei zvelte treziră în sîngele încropit de rachiu al soldatului aprinderi molatice. Revăzu, de astă dată mai limpede, aproape aievea, în amănunţimi lubrice, corpul acesta de femeie
25 zvîrcolindu-se sub arsura plăcerilor, în braţele răcanilor ahtiaţi şi brutali, perindîndu-se unul după altul, obosind-o, istovind-o pînă la amorţire. Omul simţi alergîn-du-i prin vine şuvoaie de căldură. Creierul i se împînzi deodată şi ochii îi luciră.
30 — Adică de ce ei şi nu noi!
Se sculă greoi şi scăunaşul cu trei picioare se rostogoli în urmă-i. Se apropie de ea călcînd ca într-un tact de dans şi, rînjind curtenitor, îi întinse mîna pe după gît.
35 Antiţa îl respinse cu putere.
— Şi tu, şi voi, păcătoşilor, cîinilor! urla ea scoasă din minţi.
— Stai, puică, stai, că nu-s neamţ.
Antiţa sări sprintenă de pe lăvicer în pat şi de acolo 40     în colţul dimpotrivă al odăii; apucă un topor şi-1 ridică ameninţătoare cu amîndouă mîinile.
Soldatul şovăi. Se retrase cîţiva paşi înapoi. Ochii îi sticliră de furie.
— Numai cu ei, hai ?
Privirile se rostogoleau fioroase în juru-i. Degetele 5     i se crispau în căutarea unei arme, unui ajutor...
Şi deodată căutătura întunecată i se lumină. De sub manta, ţeava carabinei ieşea lucitoare în lumina dulceagă a lămpei.
Porni într-acolo cu paşi apăsaţi. 10 — Stai tu, căţea...
Ea îi urmări mişcarea înnebunită de groază. Auzi ţăcănitul metalic şi scurt al încărcătorului. îl văzu apoi răsucind închizătorul.
Fiori de gheaţă i se scurseră de-a lungul şirei spi-15     nării. îşi simţi braţele, care ţineau barda ridicată; tre-murînd neputincioase.
înainte de a duce arma la ochi ca s-o ameninţe, el avu o ezitare. Un moment îi străfulgera prin minte chipul Catrinei, cu securea ridicată, gata să omoare 20 decît să-şi dea cinstea. Şi mîna i se lăsa moale în jos, în vreme ce ochii îi cătară nehotărîţi, dar cu îngăduinţă, spre femeia din faţă.
Dar Antiţa cumpănise repede primejdia şi acum tocmai lăsa să-i cadă toporul. O văzu apoi strecurîndu-se 25     pe pat, acoperindu-şi ochii cu mîinele, aşteptîndu-1.
Mînia începea să se întoarcă năprasnică şi oarbă în cugetul contrariat al bărbatului.  Dar ea tocmai făcea o mişcare de nerăbdare. Şi fusta îi dezgoli un picior pînă la genunchi. 30 Soldatul simţi în piept un clocot. Valuri de căldură
îi înăbuşea[u] sufletul. Privirile i se plimbau nehotă-rîte de la carabină la pulpa femeii. în cele din urmă izbucni într-un rîs spasmodic, nevoit, de care nu-şi da sama nici el. Aruncă arma şi păşi spre pat, tremurînd 35 de poftă, hohotind tot mai tare, mai sinistru. Iar buzele îi îngînau fără rost:
— Catrino, Catrino... mai dăm noi ochi...
UN CĂLĂTOR
Prin fereastra larg deschisă a compartimentului, plesniturile roţilor pe şine năvăleau necurmat odată cu aerul rece al nopţei de primăvară, umplîndu-i 5 plămînii de răcoare şi zdrobindu-i timpanele sub lovituri de ciocane. Siluete carbonizate de copaci stingheri apăreau fugar în cadrul cercevelelor; uneori se desfăceau cu totul din beznă, apropiindu-se ameninţător şi scuturînd în aer sute de braţe înspăimîntate; dar
10 monstrul de fier, în goana-i dezmăţată, le aluneca zglobiu printre ghearele fantastice şi negre şi se pierdea zănatec în adîncimi tot mai necuprinse de întunerec.
De pe bancheta pe care încremenise cu ochii ţintă la geamul vagonului, înghemuit în pardesiul subţire şi
15 friguros, privea uimit la aceşti hecatonhiri1 reînviaţi parcă din adîncimile vremurilor; ar fi vrut, poate; ca unul din braţele lor schiloade şi informe să prăvale gonaşul de foc din făgaşul lui fieruit; să-1 rostogolească deodată într-o prăpastie neprevăzută, groaznică, fără
20 fund.
Apropia pleoapele şi întrevedea printre gene scena formidabilă a catastrofei. Detunăturile roţilor îi creşteau atunci haotic în pavilioanele urechilor, îi dădeau senzaţia exagerată a unui tumult înspăimîntător, brăz-25     dat de-o serie discontinuă de trăsnete cutremurătoare,-
în revistă: hecotohiri.
447
sfîşiat de ţipete dureroase şi vaier omenesc. Se simţea tîrît în abis şi strîngea ochii de groază şi de mulţumire abia îndrăznită. Ce nu era în stare să facă singur, ar fi voit să săvîrşească neprevăzutul. 5 Dar trenul zbura înainte prin bezna de tăcere, cu
ropot şi de tunari de avalanşe. Şi el se înghemuia şi mai mult pe bancheta îngustă, se încovriga în sine ca un pui în ghearele unui uliu, neputincios şi în voia forţei care-1 ducea năprasnic şi nepotolit.
10 Acolo, la capătul călătoriei, îl aştepta, pentru firea
lui, ceva deopotrivă morţii. Cea mai teribilă umilinţă, îl aştepta[u] ochii severi şi trufaşi, a căror mîndrie o înfruntase odată, o batjocorise, o strivise sub dispreţul său tăios şi obraznic şi a căror îndurare trebuia să o
15 ceară acum: doi ochi, sute, mii de ochi'; îi vedea scîn-teind în noaptea de afară, necruţători, ironici, vicleni, ameninţători. Doi dintre ei se apropiau chiar, încruntaţi, sălbatici, corosivi; îi simţea arzîndu-i vederile, străpungîndu-i ţesuturile feţei;   încetul   cu încetul
20 se înconjurau în conturul unei figuri cunoscute şi ţepene, începea să tremure. Simţea învăluindu-1 suflarea părintească cu suflul rece, umed, de cavou. Şi auzea pentru a nu ştiu cîtea oară cuvintele care-1 şfi-chiuiau ca plesnituri de foc:
25 „Ce mai cauţi acum, du-te..."
Acest „du-te" îl sfredelea ca un burghiu, îi da toţi fiorii sfîrşitului. îşi simţea sufletul micşorîndu-se, strîn-gîndu-Se, topindu-se, strivit sub o greutate covîr-şitoare.
30 Dar tresărea îndată, înfricoşat, ca un bolnav furat
de începuturile agoniei; se scutura din frigurile delirului ; îşi simţea sudoarea care-i prelingea fruntea răcindu-se şi răcorindu-i zvîcnelile tîmplelor; iar faţa de lămîie se schimonosea într-un zîmbet fără curaj.
35 Privea atunci năuc la ceilalţi călători, cari sfo-
răiau pierduţi, diafanizaţi în lumea searbădă, fumegîndă, a lampionului. Le cerceta în expresiile înlemnite ale feţelor dacă nu cumva i-au urmărit pe sub ascuns vreun gest nepotrivit, involuntar.
40 Dar mirarea, îngrijorarea, groaza, care se ceteau pe
aceste figuri de panoptic, erau ceva cu totul strein de
448
viaţă. Uşurat, se aşeza atunci mai bine între răzemă-toarele locului îngust.
De bună seamă, aiurelile acestea proveneau din oboseala călătoriei. De aproape două săptămîni pe 5 drum! Din ţara acea streină, depărtată şi posomorită şi pînă aci, în apropierea oraşului părintesc! Doar singur observase: cu cît drumul se prelungea, cu atît se îngroşa în minte-i negura, încîlcindu-i gîndurile.
Nu-1 va alunga, fără îndoială; nu va avea tăria să 10     fie atît de crud.
îl va ruga, îl va implora, îi va cere iertare, chiar în genunchi, de va fi nevoie. Şi bătrînul e prea mîndru ca să nu fie înduioşat de atîta umilinţă.
îi va povesti toate ororile foamei care-1 gonea din 15 urmă.
Toate rătăcirile prin oraşele acelea sure ale străină-tăţei, în aşteptarea unui succes imprecis, care n-avea să vină niciodată. îi va spune cum a risipit astfel tot ce-i rămăsese de pe urma mame-si; cum decăzuse apoi
20 încetul cu încetul, fugind din loc în loc, urmărit de creditori, de portărei şi de tot felul de agenţi roşii sau negri, ca de un nor sinistru de păsări răpitoare; cum ocupase rînd pe rînd cele mai josnice slujbe; cum îşi vînduse pînă şi hainele şi rufele, cum vînduse şi cea din
25 urmă podoabă, pe care o mai păstra de la mamă-sa, pentru a putea lua drumul ţărei natale; o relicvă scumpă, la care ţinea ca la un idol — aducătorul lui de noroc — şi pe care o ferise cu cea mai mare îndîrjire de toate avînturile necurate ale slabului său suflet.
30 Toată această mizerie  progresivă  va încînta pe
bătrîn; îl va ferici; îl va face să sară în sus de mulţumire că i se împlinise profeţiile.
„Nu-ţi spuneam eu? îi va zice. Nu-ţi spuneam? Mărturiseşte singur."
35 îl va aproba atunci, şi bătrînul va fi tare mulţumit.
De atîta mulţumire, îl va ierta. Mai ales înfrîngerea finală, hotărîrea de a se întoarce şi a pleca genunchiul dinainte-i, îl va încînta cu desăvîrşire.
Fără îndoială, albit de bătrîneţe, va fi pierdut mult
40 din îndărătnicia trecută; va avea cuvinte mai bune pentru el; îl va primi ca pe un fiu rătăcit, va tăia
viţelul cel gras. Amintirea moartei, pe care o jicnise atîta în viaţă, îi va fi sădit în suflet sămînţa omeniei. Cu neputinţă să nu-1 ierte şi să nu-1 primească!
Aromit de somn şi de blîndeţea celor din urmă în-
5 chipuiri, ochii i se lăsau de plumb; dar la prima atin§ gere, pleoapele se respingeau iar, speriate. Gîndul aluns gărei se reîntorcea necontenit, tiran şi ucigător, cu tot cortegiul de groaznice închipuiri aievea, de catastrofe imaginare, de coşmaruri cu ochii deschişi. Conştiinţa
10     distanţei care se micşora la fiecare plesnitură a roţilor îi aducea tot mai dese tresăriri de friguri.
Tot timpul călătoriei această rotire de senzaţii îl zdrobise sub contrastul aspectelor ei opuse, care se perindau cu o regularitate matematică. Dar niciodată
15     ele nu-i apărură decît într-o formă neclară, nesigură, învăluită de mister şi de groază.
Acum însă, în apropierea imediată, scena primirei i se prezentă în spirit cu o luciditate care-1 uimi; îl prinse cu totul în ţesătura ei de amănunt; îl covîrşi
20     sub puterea de adevăr a viziunei.
O, nu-1 va alunga. Dar îl va umili cu toată bucuria acea pe care o avea să umilească oricînd şi pe oricine. Cu bucuria cu care dusese la mormînt, umilind-o pînă dincolo de viaţă, pînă-n ultima clipă, pe moc-
25     nita-i tovarăşe de zile.
învinsul închise ochii. Amintirea mamei muribunde îi făcu sufletul în bucăţi. Cum nu gîndise în tot timpul drumului la cea mai de seamă cauză a plecărei!
30 Revăzu patul celei pe moarte şi-i auzi sughiţurile
agoniei. Resimţi indignarea străveche împotriva călăului tenace şi metodic. Şi-aminti de răzbunarea pe care o făgăduise întinsei în coşciug, în şoapta celui din urmă sărut. îşi aminti de toată nobila-i mînie de revoltat
35 romantic.
Cea mai teribilă răzbunare! îi veni să surîdă de oroare şi dezgust. Se va duce tremurînd în faţa atotputernicului criminal, cum îi striga odinioară în certurile lor grozave; şi-i va implora mila! Va rîde
40 poate, de va fi nevoie, de ameninţările de odată şi, vai, de scumpa moartă.
450
Şi văzu în gîndu-i mutra sarcastică a obedului, ple-cîndu-se asupra-i,  roşie,  înstelată de fibre vinete; îi simţi mirosul acru, abia perceptibil, de vin şi apă de gură, şi-i auzi vocea găunoasă şi rîsul poznaş: 5 „Zi, asta ţi-a fost răzbunarea ? într-adevăr teribilă...
Ha, ha... m-ai făcut de rîs, iubitule; ai îndrăznit să te întorci în halul ăsta, cu zdrenţele ăştia, cu mutra asta! Vai, teribil te-ai răzbunat! De rîs m-ai făcut, de rîs. Ha, ha, ha, ha... maică-ta te priveşte satisfăcută 10 de-acolo de unde o fi... în sfîrşit ai îmblînzit-o... Am un loc de intendent... ţi-1 pot oferi... Nu-i aşa c-ai răzbunat-o? De ce nu vorbeşti? Ai venit aici să-mi taci?"
El va trebui să răspundă şi să rîdă afirmativ. Fra-
15 te-său, căruia, la plecare, îi strigase „laş şi sclav" şi care, fără îndoială, va fi de faţă acum, la întoarcere, va surîde cu ironică compătimire.
Va geme atunci de durere şi ruşine; dar gemetele se vor topi în gît, într-un rîs voios şi linguşitor; un
20     rîs care va trebui să fie cît se poate de sincer.
Vor veni şi orăşenii, obişnuiţii casei. Va veni şi ea, acea pe care, în mîndria-i exagerată, în încrederea oarbă pe care o avea în forţele sale, o refuzase pur şi simplu, în ciuda „atotputernicului"; pentru că, în
25 doi ani de dragoste tinerească şi sfioasă, o găsise fără sufletul de care el credea că are nevoie. Va veni tot oraşul; toţi ochii aceia care-i răsăriseră pe neaşteptate din puterea nopţii.
Şi auzi iarăşi rîsul uscat al obedului.
30 „îl cunoaşteţi, ha, ha! E noul meu intendent. îna-
inte îmi era fiu, înainte de a-1 dezmoşteni... conform, conform, mă iertaţi, conform articolului... iertaţi... din cauză de insulte grave. îl cunoaşteţi ? E cel de care vă plîngeaţi că nu vă salută, că vă face proşti în discu-
35 ţii şi vă întoarce spatele pe stradă. E cel care-mi striga că am omorît pe mamă-sa, ha, ha, parcă-mi făcuse ceva biata bătrîna! Nu cu otravă, domnilor, nu cu cuţit, domnilor, nu cu revolver, domnilor, ci cu ce credeţi? Cu, domnilor, cu umilinţă, domnilor... aşa mi-a stri-
40 gat dumnealui, în faţă, şi în dos, la toată lumea... fostul meu fiu; mi-a strigat răzbunare! ca în romane;
să mori de rîs, nu altceva; că mă va da el gata, aşa cum i-am dat eu pe mamă-sa.
...Este el, dragă vecine, cel care ţi-a strigat că nu te-ar lua nici de servitor; acuma mi-este intendent; 5     dacă vrei, îţi poate aduce un pahar de vin bun sau chiar poate să-ţi toarne, ca să te speli. Pentru că... ha, ha... se răzbună teribil... iubite vecine... după cum vezi..."
îi reveneau astfel în minte frînturi de fraze pe care le mai auzise cîndva, atunci. Acum le întregea,
10     le potrivea una lîngă alta, le grada în discurs.
Vocea bătrînului îi răsuna clar în ureche; figura lui îi plutea limpede dinaintea ochilor; figurile tuturor îi apăreau iscoditoare, surîzătoare, vesele, gata, ca de obicei, să pufnească în rîs de poznele acestui bufon
15 senil, bogat şi puternic, stăpînul tuturora, cu imensa-i avere şi cu binefacerile-i mari şi mici; să rîdă cu hohot de prostiile lui, prefăcîndu-se că-i apreciază humorul. Şleahta întreagă de provinciali abrutizaţi şi prefăcuţi, atît de rudimentar prefăcuţi; turma pe care o dispre-
20 ţuise din tot sufletul, pe faţă, pe care o batjocorise fără nici o cruţare, pe care o umilise la rîndu-i cu toată cruzimea ori de cîte ori i se oferise prilejul; aşa cum umilise şi pe tatăl său!
Bătrînul nu se va lăsa pînă nu-1 va jicni din nou
25 dinaintea acestei mulţimi. Cum va putea să-i suporte murmurul şi sarcasmul nerod?
...Trenul părăsea tocmai penultima staţie, făcîndu-şi loc printre macazurile zvîcnitoare care se răreau din ce în ce. încetul cu încetul îşi lua tot mai mult avînt
30 spre limanul de groază. Prin cadrul geamului, din ceaţa sură, se năzăreau în depărtări imense mogîldeţe antediluviene.
...Va fi şi ea de faţă şi va zîmbi, pudică şi roşie de plăcere, de satisfacţie...
35 ...Cu neputinţă! Nu va coborî. Va merge înainte,
tot înainte; se va da jos în gară numai pentru a-şi prelungi biletul de drum. Da, aşa va face. Intendent? Dar va putea găsi locuri mai bune aiurea în ţara aceasta, unde venea la atîtea cunoştinţe pe care, face să-şi
40 dea seama, trebuie să le fi căpătat acolo, printre streini, desigur.
452
Ideea aceasta, care-i veni pe neaşteptate, îl umplu de lumină şi bucurie. O lespede păru că i se ridică de pe suflet. îi veni să zburde de fericire; şi, neputînd face altceva^ îşi mută picioarele unul deasupra celuilalt. 5     Cum nu gîndise oare mai demult?
Ba nu. Va rămîne o zi în oraş. Va merge să vadă mormîntul martirei. Va căuta să se întîlnească cu bătrînul; şi-1 va sfida. îl va lăsa să rînjească de bucurie văzîndu-1 că se întoarce învins şi jerpelit; şi-i va în-10 toarce spatele cu acelaş dispreţ elegant de acum cincisprezece ani. Şi-1 va lăsa uluit de mirare şi de ciudă; va lăsa un întreg oraş nedumerit. îl va vedea şi ea şi la început va zîmbi miloasă, jicnitor de miloasă, de trista-i înfăţişare. Dar o va înfrunta cu privirea şi-o va amuţi 15 şi pe dînsa cu tenacitatea-i de fier. La fel, la fel ca acum cincisprezece ani. Un oraş întreg va rămîne uimit şi nu va şti, nu va putea să înţăleagă de unde atîta trufie, atîta putere de voinţă. O, de va fi stăpîn pe sine pînă la capăt! De-1 va ajuta sfîntă moartă cu amintirea-i mîn-20 tuitoare; de-i va călăuzi paşii şi-i va întări cugetul cu surîsul ei de dincolo de moarte!
Aşa va face, aşa va face!
îşi frecă mîinile buimac de norocul care-1 lovise pe negîndite. Ochii îi clipeau strălucitori. Şi rostogolişul 25     roţilor nu-1 mai înspăimîntă; îl întărea, dimpotrivă, părea a lua parte la bucuria lui, era chiar cîntecu-i de triumf în drum către izbîndă.
Va pleca apoi în ziua următoare. Ei vor fi şi mai mult uimiţi. Vor scorni fel de fel de închipuiri. îmbrăcă-30 mintea lui detestabilă va fi motivată indulgent de însăşi imbecilitatea presupunerilor care se vor isca. O vor da-o pe seama originalităţei. îl vor socoti bogat şi puternic; şi atît de tare în cinismul lui, încît să-i păcălească în modul acesta! îl vor petrece pe drumu-i, 35 pe care-1 vor crede comod şi îndepărtat, cu invidia lor. Şi a lui. Şi a ei mai cu seamă!
...Iar el, în vremea asta, va începe din nou urcuşul istovitor al neajunsurilor.
îşi simţi ochii umezindu-se. 40 Va fi mai norocos în propria lui ţară ? Va putea găsi
un colţ de cămin şi o îmbucătură de pîine ? Ori va retrăi
tragedia grozavă care-1 alungase înapoi de peste mări şi ţări?
îi va fi oare fatală dîrzenia din urmă ? Va şti, atunci, să moară cel puţin ca un viteaz?...
Se cutremură. Ideea morţei latente şi încete de care fugise atîta cale, ca s-o reîntîlnească la capătul călătoriei, îl făcu să scrîşnească din dinţi, ca prinsul într-o capcană meşteşugită.
Vai, trebuia să dea ochi cu bătrînul! Trebuia să-i cadă în genunchi, să se roage, să-1 implore... Dar dacă-1 va goni, nu va strica oare totul?
...Nu-1 va alunga, fără îndoială. Nu va avea tăria să fie atît de crud. Sau, mai bine, atît de puţin crud. îl va opri să-şi satisfacă pofta de a înjosi şi de a-şi arăta învinsul nesăţioşilor săi admiratori. Iar el va şti să rîdă de glumele şi răutăţile părinteşti.
Strînse pumnii şi încleşta fălcile.
...Va şti să-şi înfrîngă cerbicia tinereţei; va şti să rîdă zgomotos, să se prăpădească de rîs, să mărturisească ironic cît de caraghios era cînd ameninţa cu răzbunarea, cît era de fals, de banal, de melodramatic... mai ales cînd jura ... va şti să-şi cîştige o bucată de pîine cu sudoarea franţei,  bufon   al  unui bufon...
...Doamne, de-ar fi bătrînul tot aşa de crud, să-1 oprească'...
Trenul îşi potolise viteza; roţile izbeau şinele în cadenţă reţinută. Şi cadenţa aceasta se potrivea de minune cu o frîntură de cîntec pe care o amintire nărăvaşe i-o aduse din depărtările copilăriei.
Ascultă cu luare-aminte; roţile nu cîntau altceva decît un crîmpei de refren, pe care-I fredona deseori mamă-sa în orele ei de scurtă veselie. Aceeaşi melodie, care revenea într-una, mohorîtă, fără sfîrşit.
Luminile oraşului apăreau pîlpîitoare din albastrul întunecos al începutului de dimineaţă. Pe băncile de alături, călătorii ceilalţi sforăiau înainte, încremeniţi în poziţii bizare.
SOARELE
Totul se petrecuse scurt, ca într-o lumină de fulger. Caporalul Robu retrăia în clipele acestea întreaga grozăvie a întîmplărei. 5 Stăteau la taifas, în amurg, în dosul micului dîmb
în care erau scobite bordeiele. Stăteau chinciţi în jurul ceaunului, în care la ora asta îşi încălzeau fiertura, ca de obicei.
Tot statul-major al companiei era în păr: cei cinci
10 agenţi de legătură, ordonanţa domnului căpitan şi el, cornistul. Ascunseseră lumina, de atîtea ori trădătoare, a focului de vreascuri chiar aproape de deschizătura cea mare şi neagră ce le slujea de intrare în vizuina lor. Păzeau cu grijă văpaia ei plăpîndă, privind neliniş-
15 tiţi la jocu-i nărăvaş; o stăpîneau cu lovituri de reteveie în' tăciuni ori de cîte ori îşi întindea limbile înţelese cu inamicul. Alături, o gură mai strimtă, mai înaltă, cu laturile mai drepte, era uşa de la domnul căpitan. Dar era tot aşa de neagră, pentru că domnul căpitan
20     era în inspecţie pe tranşee.
Afară nu se înnegurase de-a binele. Doar steaua ciobanului prindea să clipească printre crăpăturile norilor roşii, năruiţi în asfinţit. Umbra înserărei îngroşa pe nesimţite   siluetele   copacilor,   netezindu-le conturul
25 dantelat. Măgurile prizărite ici-colo creşteau; păreau dosuri aspre de mistreţi năstruşnici urnindu-se greoi din somn.
455
Atunci auziră cu toţii răsufletul adînc, rar şi sacadat, al minei fîlfîitoare. Un horcăit sinistru de balaur care vine nevăzut, vărsînd flăcări pe nări. Ca traşi de o sfoară, răsăriră cu toţii în picioare şi se îmbulziră buluc 5 în gura bordeiului. Se îmbrînciră acolo, gîfîind înspăi-mîntaţi, într-o scurtă învălmăşeală. Robu se aruncă cu picioarele înainte, împins cu putere din urmă de Stanciu, agentul. Dar tocmai atunci detunătura fără seamăn zgudui ca un cutremur bordeiul, smulgîndu-1
10 aproape din baierele pămîntului. Robu se crezu o clipă cu pluta pe Olt. Clipa asta el nu mai văzu şi nu mai auzi nimic altceva decît malurile umbrite ale rîului şi clipocitul molcom al apei. Şi un început de jale i se topi în piept ca un făguraş de ceară.
15 Cînd îşi reveni, zîmbi cu bunătate umbrelor omeneşti
din juru-i, înfăşurate în pale de întunerec. Se apropiară cu toţii instinctiv de uşa bordeiului, prin care pătrundea acum mirosul acru de artificii. Cineva înflăcăra o brichetă. Pe prag zăcea întinsă, galbenă şi  pătată de
20 sînge, ca o păpuşe mare de la bîlciuri, jumătate din Stanciu, agentul de legătură. Trupul fuse retezat deasupra şalelor, cît apucase omul să se ferească în gaură. Restul zadarnic fu căutat pe-afară, pînă cînd noaptea îşi aşternu de-a binelea pătura de întunerec.
25 Se strînseră atunci iarăşi în jurul rămăşiţei de
spuză, pe care doar o gamelă sfîşiată mai zăcea într-o rînă. Cineva îngăimă o vorbă, şi abia acum Robu înţelese că auzul lui e mort. Şi zîmbi iarăşi, minunîn-du-se numai cum de n-a băgat de seamă mai devreme.
30 Doar el crezuse că a auzit tot ce se sporovoise în
juru-i cît timp au cercetat după picioarele lui Stanciu. Şi acum vedea bine că, într-adevăr, nimic n-ar putea spune lămurit din tot cît îşi dăduse cu gîndul c-a priceput...
35 Trecuse două săptămîni bune de atunci.
Dar şi acum, lui Robu scena aceasta nu-i putea ieşi din închipuire. Nici măcar nu-şi simţea cît de puţin slăbită spaima clipelor de moarte pe care le vieţuise. în singurătatea gîndurilor lui, cruzimea ei înfricoşe-
40     toare îi revenea cumplit de des în minte. Şi nu arare
456
îşi amintea, de asemeni, cum camarazii îşi băteau joc de el, de surzenia lui.
Cum se trînteau cu toţii speriaţi la pămînt, după ce se prefăceau că ascultă cu înfiorare vreun şuier sinis-5     tru ce venea din depărtări. Cum, la rîndu-i, spăimîntat de-a binelea, se prăvălea şi el ca dînşii, rupîndu-şi măruntaiele şi clătinîndu-şi creierul în cap, în hohotele de rîs ale tuturor. Cîteodată,  chiar domnul căpitan asista la aceste scene amuzante  şi atunci caporalul io     Robu nu înjura ca de obicei pe păcălitori, ci zîmbea umilit că putuse să fure un zîmbet întunecatului domn căpitan. Uneori se întîmpla să nu fie deloc glumă şi Robu, care de la un timp şovăia dacă să se arunce sau nu în fundul vreunei gropi,  trecea prin temeri 15     grozave. în cele din urmă cerbicia trebui să fie zdrobită de frică. Robu se tupila chiar cînd şaga se întîmpla în aceeaşi zi pentru a nu ştiu cîtea oară.
Ar fi stat el toată ziua ascuns în bordei dacă domnul căpitan,  care,  de cîte ori îl vedea, îl ameninţa 20     mustrător din cap şi din deget, nu l-ar fi pus ba să-i spele vasele, ba cămăşile, ba să sape vreo groapă, ba să-i împletească o uşă din răcniţi, ba să-i întocmească o masă din scînduri lustruite aduse de la trenul regimentar. Robu lucra tihnit şi stăruitor. El înţelegea ca 25     domnul căpitan nu-1 crede. Că-1 păstrează încă să-I mai încerce. Dar de cîte ori domnul căpitan îl lua la încercări, ticluite de dînsul în fel şi fel de chipuri, Robu îşi surîdea în adîncul sufletului. El ştia bine că beteşugul lui nu-1 va lăsa să facă vreo poznă. 30 La început îl cam intimidase şiretlicurile doftori-
ceşti ale căpitanului. I-era frică să nu se încurce cumva pe nevrute. Şi o teamă aţîţătoare îl cuprinsese la gîndul că putea să-1 socotească prefăcut, fără să fie. Dar în cele din urmă înţelese că el însuşi n-ar putea să-şi 35     înşele auzul zdrobit...
în după-amiaza aceasta de octombrie, Robu gîndea la surzenia lui şi privea soarele. Privea uimit globul de foc şi vedea bine că nu este cel pe care îl cunoştea el toamna, mîngîindu-i obrajii smoliţi şi mînile bătătorite, 40 cînd rătăcea pe prundurile Oltului după peşte. Acesta avea în el ceva străin şi prefăcut, ceva meşteşugesc.
457
Era searbăd şi mînjeacu galben-pămîntiu feţele camarazilor. Şi aproape puteai privi la el, cu ochii plini, fără sfială.
Era poate bulgărul de pară aruncat pe cer de vreun 5 proiector duşmănesc sau o rachetă zvîrlită atît de departe în hău, că îi trebuia o zi întreagă ca să cadă. Pămîntul acesta desfundat de obuze, cu copaci rupţi de la mijloc, privind ca o dihanie la pîndă prin mii de ochi speriaţi de bordeie, presărat cu bucăţi de fier 10 şi cu ţăruşi pe care se încîrlionţau capetele de sîrmă ghimpată; văzduhul acesta care mirosea a smoală şi a cadavru nu putea să aibe un alt fel de soare...
Pe cerul acesta pe care zburau maşini nu putea domni decît un soare fabricat, nu putea pluti decît
15 adusă cu ocheane drăceşti de-ale nemţilor imaginea celuilalt soare, vesel şi curat, de culoarea spicului, strălucind departe, pe alt cer, în azurul căruia pluteau păsări făcute de Dumnezeu şi luminînd zăvoaie cu copaci neschilodiţi de mînia omului. Acolo văzduhul
20 era curăţat de miasme şi vîntul cîntător al începutului de toamnă venea plin de răcoarea Oltului şi de mirosul sănătos al răchiţilor. Acolo, la lumina lui tomnatică, brabeţi ciripeau neturburaţi nesfîrşitul şi gălăgiosul lor sfat. Acolo, se culegeau acum viile şi fetele treceau
25 cîntînd cu hîrdaiele încărcate cu struguri printre bolţile de viţe. Acolo, toţi ai lui eraustrînşi în jurul cramei şi mustul şiroia din lin, cum şiroia aici sîngele din trupul înjumătăţit al lui Stanciu. Acolo, văile clocoteau de cîntec pe vremea asta şi drumurile gemeau de care cu
30     poloboace răsunătoare.
Acolo... era atît de frumos acolo, că lui Robu îi mijiră lăcrămi în colţurile ochilor. Va mai vedea el pe acel acolo, atît de depărtat şi atît de deosebit de acest aici, peste care plutea stăpînitoare şi neîmblîn-
35     zită moartea?
Va mai vedea el soarele viu, orbitor şi tînăr, al tk nereţei lui însorite? Soarele de care numai că-şi amintea şi închidea ochii fulgeraţi de lumină!
Sau va muri aci, după vreun dîmb, sub priveghiul trist al lămpei ăştia scofîlcite, al bulgărului ăstuia de ceară încălzită?
Robu îşi aminti de beteşugul lui, de care nu-i păruse
5 rău niciodată şi de care acum se bucura din toată inima. De bună seamă, nu-1 va mai încerca mult domnul căpitan cu şiretlicurile lui doftoriceşti. îi va da drumul şi el va putea să aştepte în linişte undeva, departe, în dosul frontului, reîntoarcerea.
10 Se întinse cît era de lung pe iarba arsă şi privi cu
mulţumire în necuprinsul seninului. „Domnul a dat, Domnul a luat", îşi spuse el fericit, gîndind că, în marea lui milostivire, Dumnezeu i-a făcut un atît de mare bine luîndu-i auzul.
15 Poate,  cine ştie, acolo, sub soarele cel adevărat,
urechile se vor tămădui şi, închise acum pentru urletele şi bubuiturile morţii, se vor deschide ca florile în început de vară pentru cîntecele culesului şi pentru cîntecele pe nas ale lui Lake lăutarul. Dumnezeu îl
20 însemnase printre cei pe cari nu vrea încă să-i piardă.
De trei zile liniştea stăpînise frontul şi de trei zile Robu fugea de camarazii lui. îşi scobise un bordei alături de al agenţilor şi, cînd sfîrşea lucrul, se înghemuia
25 într-însul, închizînd ochii şi căutînd să ghicească în trăsăturile din ajun ale figurei domnului căpitan sentinţa mult aşteptată. Cînd sosea bucătarul cu cazanele, el venea cel dintîi să-şi umple gamela. Fără să zică o vorbă, Ilie bucătarul, tăcut şi ursuz, apuca lingura
30 cea mare şi, dintr-o turnătură, îi împlinea vasul de tinichea cu ciorbă de fasole sau de mazăre. Robu se retrăgea atunci lacom în bîrlogul lui şi-şi mînca în tihnă porţia.
Acttm sfîrşise lucrul şi sfîrşise de privit soarele.
35 Arunca priviri nerăbdătoare _ spre văgăuna de unde avea să apară Ilie ţiganul. îl aştepta de zor pentru a-şi încărca gamela şi a se pitula în vizuina lui, ca să închidă ochii şi să gîndească în voie la soarele de departe. Dar era încă mult pînă-n scăpătat şi cornistul
40 gîndi că ar putea să se vîre de acum în groapa strîmtă şi să aştepte înlăuntru, în voia amintirilor năvalnice
458
459
ce-i veneau din vremurile minunate, ca din depărtări fără cuprins.
Era gata să pornească, dar, iată, tocmai atunci se ivi domnul căpitan, urmat de trei dintre agenţi şi de 5 ordonanţă.
Domnul căpitan îi făcu semn să se apropie. Robu păşi reglementar şi se opri la distanţă, salutînd cu dreapta. Cu stînga întinse bastonul la care lucra din ajun, împletit cu  şerpi  săpaţi  meşteşugit  în coaja verde 10     şi cu minerul adus.
— Bravo, Robule! strigă domnul căpitan. Bun meşter! Parcă l-aş fi luat de-a dreptul din prăvălia jupînului.
Robu rînji de bucurie. Dar zîmbetul îi încremeni 15     îndată pe buze şi rămase fix pe faţa lui ca rîsul unui manechin. El auzise distinct, cuvînt cu cuvînt, tot ce-i spusese domnul căpitan. Parcă îi vorbea un glas din pămînt, dar atît de limpede, că se cutremură.
— Bietul Robu,  murmură mai departe domnul 20     căpitan către însoţitorii săi. A rămas surd de-a binelea,
săracul. Xu mai e nimic de făcut cu el. Mîine îi dau răvaş la doctor, să-1 trimeata la vreun spital.
— Nu se preface, domnule căpitan, continuă căprarul agenţilor. Am văzut noi...
25 — Am văzut şi eu, sfîrşi căpitanul, bătînd priete-
neşte pe umărul cornistului. Am să lămuresc eu pe doctor...
Robu  deveni  pămîntiu. Soarele,   care se oprise parcă pe geana dealului din asfinţit, îşi da sfîrşitul 30     ca un rănit într-o baltă de sînge. Lumina lui stinsă punea pe figura năucită a cornistului o paloare de mort.
El auzea totul ce se spunea în juru-i, fiecare vorbă din ce în ce mai clară. Şi o teamă fără seamăn i se 35     strecura în corp, parcă prin şira spinărei, odată cu răceala vie a înserărei de toamnă. Să mărturisească sau nu?
Dinţii i se strîngeau parcă de la sine, oprindu-1 să facă nebunia. Cuvîntul venit din adînc se irosea 40     zdrobit de păreţii gîtlejului ca de nişte stînci. Căci în închipuirea lui, bolboroseala care-i creştea năvalnică
460
sub omuşor da proporţii imense beregăţii lungi şi scorojite, pe care mărul lui Adam se ridica şi se lăsa cu iuţeala bulgăraşului de unt în putinei. Taina cea nouă şi grozavă era o povară atît de doborîtoare pentru
5 sufletul lui, că simţea cum îi va scăpa, cum se va prăbuşi pe loc dinaintea celor din faţă şi se va sparge în cioburi la picioarele lor.
I se părea chiar că ei au şi descoperit-o şi nu îndrăznea să-i privească în ochi. Un tremur nervos şi
10     continuu începuse să-i zgîlţîie corpul ca pe-o piftie.
Dar soarele frontului, către care ochii lui stinşi cerură ajutor, îşi vărsase acum tot sîngele şi umpluse tot apusul cu roşul lui închegat. în schimb, în mintea cornistului, celălalt soare, de acolo, de departe, din
15 ţara părăsită, răsărea plin de o strălucire neobişnuită, de o candoare desăvîrşită. în razele lui, orice friguri, orice miasme de amărăciune se topiră. Sufletul lui Robu se aşeză înseninat ca straturile de aer după repedea furtună a verei.
20 Domnul căpitan, care în timpul acesta se întreţi-
nuse cu agenţii, le dăduse drumul şi dînşii intraseră în bordei. Ordonanţa plecă cu sufertaşele în vale, la popota batalionului. Şi domnul căpitan, după ce mai făcu cîţiva paşi încoa şi încolo, cu capul în pămînt,
25 intră la rîndu-i în odăiţa lui subterană. După puţin reapăru în cadrul dreptunghiular al uşei, tăiat cu meşteşug de Robu, şi rămase cu privirea în gol.
Doar Robu singur mai stătea acum pe netedul fund de văgăună din dosul tranşeelor. O mulţumire fără
30 margini i se revărsase în suflet şi el aştepta cu o nerăbdare şi cu o lăcomie din cale afară de mari pe Ilie bucătarul. Pînă una-alta, îşi făcea de lucru netezind de ramuri o creacă cu briceagul şi privind pe furiş, cu un fel de bunăvoinţă umilită, spre domnul căpitan.
35 Atunci, în tăcerea solemnă şi perfectă,  auzi lă-
murit dincolo, la duşmanul apropiat, bufnetul tunului de aruncat mine. Mîinile îi căzură de-a lungul trupului şi piciorul făcu instinctiv către dreapta primul pas spre groapa salvatoare. Dar în mişcarea-i neterminată, el
40 văzu pe domnul căpitan scoţînd puţin capul din uşa adăpostului si ciulind urechile.
461
Stătu o clipă la îndoială; piciorul reveni pe nesimţite în poziţia de la început. Domnul căpitan îl fixa acum cu o privire curioasă, încordată, fascinatoare. Ii simţi ochii în negura crescîndă paralizîndu-1 pe loc; 5 şi ochii aceia aveau o putere atît de orbitoare, că Robu îşi aminti iarăşi minunea luminoasă a soarelui natal. Nu era un bordei acolo, în faţa ochilor lui, ci o casă albă, ca o cămaşe de ţăran, scînteind în arşiţa jucăuşă a după-amiezelor de vară. Era căsuţa lui şi-n prag îl
10 aştepta Marina cu mîna straşină la ochi; îl văzuse de departe şi-1 aştepta în prag.
Dar gîfîitul aspru al minei greoaie, care-şi atinsese repede apogeul şi acum se lăsa în jos, înceată, înfrînată de aripi, în horcăituri treptate, din ce în ce mai stranii,
15 mai adînci, îl urni de-astă dată de-a binelea. Erau horcăiturile morţei, care se lăsa nevăzută şi pustiitoare ; fărîmă căzută din soarele rece, ce-şi ducea acum, dincolo de dealuri, spre apus, mai departe pe linia frontului, lumina lui de mort.
20 Porni spre groapa atrăgătoare cu pasul omului
nezorit, pe care nu primejdia cea mai teribilă îl alungă din urmă. Şi ochii lui căutau rugător la căpitan: „Fă-mi semn să fug, fă-mi semn să fug, domnule căpitan". Cum de nu putea înduioşa pe căpitan atîta rugăciune
25     cîtă izvora din ochii lui!
Deasupra căpitanului strălucea însă, necontenit soarele liniştitor şi făgăduielnic, care-i împletise în raze copilăria şi tinereţea. Şi cu ochii la acest soare, Robu înainta tot cu pasul liniştit de la început. Şi era
30 atît de departe pînă la bordeiul acela, atît de departe. Şi răsufletul de foaie al minei devenea atît de repede, atît de apropiat, atît de sălbatec. Şi domnul căpitan nu se îndura deloc să facă semnul mîntuirii.
Ce soare adevărat era acolo, departe, ce soare dums
35 nezeiesc şi vesel! Şi Robu zîmbi domnului căpitan cu nepăsarea copilului care zîmbeşte ucigaşului plecat peste leagăn. Ba chiar se făcu că culege ceva de jos.
„Hai, domnule căpitan, nici acum nu vezi cît sunt 40     de surd?" spuneau ochii blînzi şi resemnaţi ai lui Robu.
462
în sfîrşit! Căpitanul s-a mişcat. Uite-1 cum dă din mîini ca un nebun. Şi Robu ^se repede ca scos din minţi: „Doamne, Dumnezeule!"
Dar odată cu trăsnetul năprasnic care urmă numai-
5 decît, Robu simţi o lumină mare, grozav de mare, grozav de strălucitoare, pălindu-1 drept în frunte. Nu, în moalele capului. Nu, pretutindeni. O lumină intensă, zdrobitoare, cum n-a mai văzut în viaţa lui. O lumina atît de multă, atît de dulce şi atît de orbitoare!
10 Robu vedea acum, pentru cea din urmă dată,
minunea soarelui curat de acolo, de departe.
SINGURATECII
Deschise ochii doar o clipă; şi strînse numaidecît pleoapele, ca şi cînd ar fi vrut să ascundă în dosul lor, cu bucurie hoţească, toată bogăţia de lumină pe care o descoperise deasupra-i, acum, parcă pentru întîia oară.
Apăsă cu pumnii strînşi în scobiturile orbitelor. La început o pată vie, roşie, se proiectă pe fondul întunecat al închipuirei. Pata se învîrti sălbatecă în sensuri contrarii şi neaşteptate. Apoi se linişti, se spălăci, se topi în bezna cea mai profundă. Un abis negru, fără margini, părea că s-a deschis în locu-i. Dar din adîn-cimea lui înfiorătoare, mijiră stropi liliachii, înciorchi-naţi în împerecheri de o maestră regularitate. Ca într-un caleidoscop, picăturile albastre începură să se mişte în tact desăvîrşit. Boabe de chihlibar răsăriră deodată din necunoscut. Şi aproape numaidecît, ca dintr-o cernere sacadată, stropi de rouă, vişinii, verzui, portocalii, se iviră, se prinseră în mişcarea lentă a bizarelor constelaţii. în cele din urmă pieriră cu toate ca la un semn; picurii albaştri mai stăruiră cîtva, numeroşi şi scînteietori,  pe fondul întunecat ca pe un tapet de iatac fermecat dintr-0 mie şi una de nopţi; dar se mistuiră şi ei în noaptea profundă şi nu rămase decît aceeaş perdea neagră şi înfiorătoare, ca un decor mortuar.
Atunci Moinaru simţi pe frunte mîna umedă şi neprietenoasă a doctorului. Redeschise ochii cu spaimă. Un om scund şi robust îl privea prin două mărgele alunii, pitite în ovale de carne umflată. Nasul, el însuşi, 5 se pierdea în nestăvilita revărsare de grăsime. Deasupra gurei mici şi vinete, două mustăţi albe, gălbejite de tutun, se sfîrşeau înfundînd colţurile buzelor cu smocuri încîlcite.
— E, cum te simţi ? îl întrebă o voce atît de răgu-
10 sită, că părea o şoaptă. Bine, hai ? Mi-ai scăpat ca prin urechile acului...
De după umerii scunzi ai doctorului, două capete lunguieţe, care ieşeau din halaturile albe ca nişte căpă-ţîni stranii de păsări din găoace, lăsară în jos pliscurile
15 cocîrjate, lărgindu-şi gurile ca la comandă, într-un zîmbet identic de supusă veselie.
Strînse cu putere dinţii, vroind parcă să strivească de tăria lor orice răspuns involuntar. Şi aruncă doctorului o căutătură duşmănoasă.
20 Dar omul, mic şi gras, păru că nici n-aşteaptă vreun
răspuns. El se legăna acum, ca o raţă leşească, pe dinaintea altor paturi, cercetînd termometrele, inscripţiile de pe tăbliile albe, vasele ascunse în dulă-pioarele de noapte. Din cînd în cînd, vocea lui şoptită
25 dădea instrucţiuni celor două halate lungi, din care ieşeau capetele lunguieţe. Şi cele două capete se plecau exact în acelaşi timp. Şi tot în acelaşi timp, arare, cîrîiau amîndouă spre doctor, cu aceleaşi mişcări de pliscuri, exact aceleaşi vorbe.
30 Dar mişcătoarele manechine se îndepărtară, ştergîn-
du-se uşor, ca într-un nor de aburi. în curînd Moinaru nu mai văzu nimic în juru-i şi toată atenţia i se concentra în micul apartament care i se deschisese în ţeas-ta-i arzătoare, de unde miasmele halucinaţiei nu zbu-
35 râseră încă. Căci nu era decît un mic apartament conştiinţa lui acuma; uite, aidoma parcă, micul lui apartament, cald şi prietenos, din strada Aurorei. Prin uşa întredeschisă, el întrevăzuse demult în semiobscuritatea anticamerei o umbră omenească, o palidă
40 formă cunoscută, care se mişca cu potolită nerăbdare în întunerec; din larga şi limpedea încăpere a înţelegerei,
465
el privea parcă cu sfială şi temere pe oaspele bizar, care-şi aştepta chemarea la lumină. Cu cît străinul dădea mai multe semne de nerăbdare, cu atît persoana lui părea mai puţin streină şi cu atît stîrnea din ce în ce mai multă îngrijorare. Moinaru simţea lămurit că un singur cuvînt, un singur nume ar fi fost de ajuns să alunge frica de necunoscut care-i creştea tot mai mult în piept, îi umfla vinele, îi umplea tot capul; şi nu îndrăznea să pronunţe acest nume, că aceeaşi frică de moarte îl reţinea paralizat sub puterea ei grea. Privea astfel pe furiş, cu coada ochiului, pe cel care aştepta în umbră şi care, la rîndu-i, fără îndoială, îl spiona cu aceeaşi atenţie din întunerec. Dar micul apartament se lărgi pe nesimţite, se umplu cu două şiruri de paturi albe şi nemişcate, printre care un doctor rotund şi puhav aluneca, parcă o minge, urmat într-una de două halaturi din care ieşeau două bizare căpăţîni de pasăre.
Moinaru îşi pipăi fruntea şi clipi ochii; privirea lui se ridică obosită spre pătratul larg al ferestrei, tăiată în bucăţele de crucişul cercevelelor multiple. Albastrul boltit al cerului îi trimete un zîmbet de nădejde. El deschise larg pleoapele, sorbind cu sete licoarea azurie şi înzdrăvenitoare a infinitului.
Abia acum silueta vagă a Genetei, care dăinuia încă nedesluşită în anticamera conştiinţei, se contura plastică şi vie în imaginaţia năpădită de lumină. Nu se putu să n-o recunoască în strălucirea albastră a cerului şi se cutremură. Era Geneta, sufletul şi iubirea lui, şi totuşi apariţia ei surîzatoare şi molatecă îl cutremură din creştet pînă-n tălpi.
Aruncă o căutătură de spaimă în juru-i, ca şi cînd s-ar fi temut sa nu i se observe descoperirea care-1 înfricoşase atîta.
O voce stînsă şi blîndă îi atrase auzul spre patul vecin:
— Te-ai făcut sănătos, coconasule. Din mare cum-pană ai scăpat.
Era glasul bunului Ifrim. De cînd nu mai auzise el glasul acesta molcom ca o mîngîiere al bătrînului dascăl de biserică, ţintuit pentru totdeauna pe peri-
nile albe de o cruntă şi neiertătoare dambla! Moinaru simţi cu nespusă bucurie auzul lui rigid înmuindu-se sub picurarea vorbelor blînde, ca sub curgerea lentă a unor picături de untdelemn cald. Şi se bucură şi mai 5 mult cînd îşi dădu seama că de la sine, fără nici o sforţare, amintirea lui putu să cuprindă din trecutul apropiat o frîntură de conversaţie, care avea loc aproape în fiecare dimineaţă, în orele de vizită, în jurul căpă-tîiului vecin.
10 — Moşule, de ce nu ne laşi, moşule, patul liber, că
afară de moarte nimeni nu va mai putea să te mai scape de beteşugul dumitale, şuiera vocea stînsă a doctorului rotund ca o minge. Nu-i mai bine să mori la dumneata acasă?
15 —N-am casă, domnule doftor, iertaţi, răspundea
vocea plîngătoare a dascălului. N-am unde să mor, păcatele mele... lăsaţi-mă aci...
Şi mulţumirea Iui Moinaru creştea cu atît mai mult cu cît conversaţiile acestea între doctor şi bolnavul de
20 alături i se amănunţeau şi mai mult în minte, îl asigurau că devine tot mai mult stăpîn pe conştiinţa lui, îl întăreau în credinţa că grozava criză s-a dus pentru totdeauna, că viaţa se reîntoarce în el cu iureş, că e sănătos, fericit şi tînăr, că în curînd statul lui
25 în spital va fi o urîtă poveste veche, de care n-ai nici o plăcere să-ţi mai reaminteşti vreodată.
Se întoarse spre moşneag şi-1 privi cu recunoştinţă, ca şi cînd de la el i-ar fi venit sănătatea.
— Ai fost bolnav, cumplit de bolnav, domnişorule,
30 vorbea vocea stinsă a dascălului. Ţi-au ţinut şi luminarea, trei nopţi în şir, infirmierele. Făceau cu rîndul de veghe, şi unsprezece zile n-ai deschis ochii. Aiureai într-una şi săreai speriat din somn; şi ne priveai pe toţi cu ochii aşa de tulburaţi, că se speriau pînă şi
35 veghetoarele. Ale trei nopţi, din urmă, cît ţi-au ţinut luminarea, nici nu mai mişcai, nici nu mai gemeai. Erai galben ca lămîia şi pieptul abia ţi se ridica. Cu un ciob de sticlă mai putea să ştie domnu doftor că trăieşti. Şi în fiecare dimineaţă spunea domnu doftor: „La 40     noapte se duce". Dar moartea n-a vrut să asculte pe
467
domnul doftor şi, în ciuda lui, te-a lăsat să-i ocupi un pat înainte...
Ifrim bătrînul tăcea un moment, zîmbea trist spre tavan, apoi continua cu vocea lui tărăgănată: 5 —...Straşnic de voinic ai fost.  Cine ar fi crezut
că ai să birui aşa o dihanie, ca boala asta? E-he, ti-nereţa săraca... Apoi a venit în timpul ăsta...
O tuse seacă şi haină scutură pînă-n adîncul măruntaielor pe moşul Ifrim. Moinaru aştepta cu sufletul la
10 buze vestea cea mare, vestea cea fericită. A venit, a venit şi ea să plîngă la căpătîiul lui, să-1 privească cu groază şi cu lacrămi ? Asta vroia să ştie de la început. De ce-1 ţinea atîta moşul cu vorba ? Ce-i păsa de rest, de agonie şi de tresăririle cu ochii holbaţi! Şi tuşea
15 asta a moşului, care nu se mai sfîrşeşte şi care hîrîie aşa de prelung, aşa de spart, parcă i-ar' veni bucăţi de plămîni pînă-n coşul gîtului!
Moşneagul Ifrim se ţinea de pîntece şi lătra ca un cîine flămînd, stins, prelung şi cobitor. Cînd credea
20 că a sfîrşit şi-şi ştergea ochii de lacrămi, un nou şîşîit pornea din pieptul uscat:
— ...a ...a venit... a venit şi popa şi te-a grijit şi ţi-a cetit la cap... a... şi eu ţineam isonul popii. M-a întrebat popa: „Eşti dascăl?" '„Da, părinte", i-am răs§
25 puns...
Moşul vorbea înainte şi vocea lui lua uneori intonări declamatorii şi sfătoase de cazanie, cetită după liturghie. Şi Moinaru asculta cu auzul la pîndă revărsarea de cuvinte fără rost pentru el. I se părea o apă leşiatică,
30 înceată şi nesfîrşită, şi aştepta pe mal să se desfacă din valurile cleioase o apariţie de poveşti, care să prefacă totul într-o strălucire fără de seamăn. Dar zîna acoperită de şuvoaiele întunecate întîrzia să se arate şi Moinaru îşi aducea  aminte   cu  groază cele trei
35 zile dinainte de căderea lui în nesimţire, care s-au scurs pustii şi monotone ca şi firul nezorit de vorbe al bătrînului dascăl. Ea nu venise în nici una din aceste zile să-i liniştească ochii cari se istoveau pînă la lacrămi pironind uşa înaltă a sălei de spital. Doamne? Să
40     nu fi venit ea tot timpul agoniei lui, să nu fi urcat, în
468
treacăt măcar, scările spitalului, să-1 vadă barem murind ?
Auzul lui Moinaru stătea necontenit la pîndă, cu toate că nădejdea vestei celei mari se sfărămiţa tot 5 mai mult în gîndul aprins. Oare moşul păstrează pentru la urmă bucuria cea fără de margini? Cu neputinţă: e prea bun ca să nu fi început de-a dreptul cu venirea fetei povestea lui smălţată cu atîta mărunţiş de întîmplări.
10 Dacă l-ar întreba? Obrajii se îmbujorară de mîn-
drie rănită numai la acest gînd neaşteptat. Simţi cum răspunsul negativ al moşneagului şi privirea lui compătimitoare l-ar plesni peste ochi, ca biciul. Tăcu, gemînd uşor, şi continuă să asculte, şi-şi aduse aminte
15 anticamera conştiinţei, în care Geneta se încăpăţina să întîrzie. Ceva dedesubtul conştientului, din lăcaşul gîndurilor fără legătură, din lăcaşul negrelor prevestiri, al văzului fără ochi şi-al auzului fără urechi, părea că oprise pe Geneta dinadins acolo, ascunzînd-o ca pe
20 o răufăcătoare, în văluri de întuneric şi de tăcere. De ce teama fără nume, care simţise că-i vine din acelaş adînc sufletesc, de a o scoate din tainiţa obscură, odată cu prima deschidere a ochilor?
Fără îndoială, acolo, în adîncul acela cenuşiu, în
25 subconştientul întunecat şi mut ca o prăpastie, în care luciri fosforice aruncă în răstimpuri smocuri bizare de raze ca fărîmele de putregai în noaptea cîm-purilor; acolo ceva grav trebuie să se ştie, trebuie să se fi întrevăzut imprecis, dar neîndoielnic, prin jocul
30 misterios al puterilor ascunse şi incomplecte. Ceva grav s-a petrecut fără îndoială în timpul îndelungului somn şi forţele latente ale sufletului descifraseră prin negura boalei acest ceva şi umpluseră tot sufletul cu licoarea neagră şi nesigură a presimţirei.
35 Poate moşul ştie. Ştie bine, căci el a văzut cu
ochii, şi oţelul vădit intenţionat al vorbirei sale este o dovadă mai mult că a fost martorul unei scene, care se lămurea acum în mintea convalescentului cu o luciditate biciuitor de crudă. Fără îndoială, ea a fost în
40 timpul agoniei, a fost, şi o singură dată. A auzit sentinţa doctorului şi s-a grăbit să fugă,  urmărită de
ochii uimiţi ai bolnavilor ca de şerpii de foc ai mus-trărei. A închis cu putere uşa mare şi sonoră a sălei de spital, trîntind-o cu spaimă, ca pe o uşă de cavou. A coborît în fugă scările de piatră, dornică să ajungă 5 în strada veselă, liniştitoare, plină de viaţă şi de zîm-bet. Şi trăsăturile răvăşite de groază ale figurei frumoase s-au aşezat iarăşi, corecte şi impecabile, sub raza privirei curtenitoare a primului întîlnit.
— ...aşa, domnişorule... asta a fost cu dumneata... 10     dar acum s-au dus toate, ca duhorile bălţilor Ia sufla=
rea băltăreţului...
— Asta a fost tot, moşule, tot, tot?
— Tot, d-apoi ce-ai vrea să mai fie ?
Lui Moinaru i se păru c-a surprins pe faţa dască-15     lului o lumină fugară. Un zîmbet strivit repede de o întunecată înfăţişare, compusă la comandă. Sau poate destul de naturală la sufletul ăsta bun, îngrozit de-o amintire atît de urîtă.
— Moşule, spune, moşule, te rog, fii bun, moşule... 20         O tăcere prelungită, grea, decisivă.
— A fost, domnişorule, a fost şi ea.
— A fost, moşule, nu-i aşa ?
— A fost, domnişorule, biata fată, cum să nu fi fost? Doar te iubea...
25 Şi moşul surise trist, clătinînd abia perceptibil din
cap.
— Spune, moşule, a fost doar o singură dată... nu-i aşa, moşule?...
Moşul tresări uimit. Cu inima la buze, Moinaru 30     aştepta dezminţirea mîntuitoare.
— De unde ştii ?
— O singură dată, nu-i aşa, moşule ?
Dascălul îl privea cu ochi turburi, neînţelegători. Şi privirea lui revărsa atîta înduioşare, atîta compar
35 timire, atîta amărăciune, că Moinaru înţelese totul. El aştepta, totuşi, agăţat cu încleştare de fărîma celei din urmă nădejdi, puterea lămuritoare şi definitivă a cuvîntului. Fixa cu lăcomie bolnăvicioasă buzele vinete ale bătrînului, care se străduia în van să găsească o
40 ticluială, cît mai puţin grea, cît mai puţin vătămătoare pentru domnişorul abia trezit din lozeala morţei.
470
Dar minciuna liniştitoare întîrzia să se zugrăvească în creierul sleit al dascălului. Şi-n cotloanele lui învechite el nu găsi decît naiva stratagemă a accesului de tusă, care-1 încerca adesea. 5 Lungi gîtul şi începu să şîşîie, simulînd nărăvaşa
vătămătură. I-era parcă teamă să nu dea greş copilăreasca lui prefăcătorie. Dar forţarea avu numaidecît resfrîngere în organele scorojite. Flegma se răzvrăti în rezidurile ei adînci şi tuşea seacă porni din pieptul
10 uscat, prelungă, chinuitoare, hodorogită, făcîndu-1 să se zbată în tresăriri nervoase, puternice, zguduitoare. Păreau că toate măruntaiele s-au desprins din locul lor şi înaintează la fiecare smucitură, încetul cu încetul, spre gură. Niciodată moşul nu avusese un acces mai
15 puternic ca acesta, pe care-1 voise el. Speriate, privirile lui căutară ajutor la Moinaru. Dar prin reţeaua lacră-milor care-i fmpăiengeniseră ochii, zări strîmbătura de ciudă, de plictiseală şi nerăbdare a acestuia. Şi-n fră-mîntările amarnice care-i rupeau trupul fără milă,
20 bătrînul se simţi atunci atît de singur, atît de nefolositor, atît de fără rost, că jalea pe care o revărsase asupra băiatului de alături se reîntoarse reînnoită şi fără putere asupra lui însuşi. Lăcrămile slăbiciunei fizice, care mijau în colţul ochilor, se schimbară în
25 boabe mari şi necurmate de tristeţe şi se rostogoliră pe faţa-i răvăşită în părăiaşe sărate.
Dascălul adună amintire cu amintire, aduse de tresăriturile accesului fără gînd de încetare, toată nepăsarea care-1 înconjura: a doctorului, a asistenţilor,
30 a veghetoarelor, a tovarăşilor de durere, şi acum a băiet aiului ăstuia, de care întreg sufletul lui se legase ca de propriul său copil. Şi începu să plîngă, să plîngă cu tot dinadinsul pe ruina lui omenească, sfredelit tot mai adînc de gîndul că în lumea asta, afară de
35     dînsul, nu-i nimeni altul care să-i plîngă la căpătîi.
Tusa încetă după îndelungi zvîrcoliri. Pe tîmple şi pe pîntece, pe sub subţiori, şivoaie de năduşeală curgeau în voie, scăpate parcă din zăgazurile nevăzute ale pielei. Dar el nu simţea decît amărăciunea tot mai
40 neagră care-1 năpădise şi simţea alături nerăbdarea crescîndă a celui care-şi aştepta egoist dumirirea su-
flerului. Plînsul contenise, dar jalea mută crescu şi mai mare pentru sufletul lui, pe care şi-1 închipuia acum un biet omuleţ, izgonit şi hulit de toată lumea, chincit acolo sub furca pieptului, încălzindu-şi mîinile îngheţate 5 la cele din urmă pîlpîiri de viaţă care mai tremurau înlăuntru-i. Şi dascălul văzu cu groază cum pîlpîirile se potoleau din ce în ce şi cum omuleţul adăpostit sub slabul înveliş de piele întinsă pe ciolane se strîngea, înfricoşat de frigul morţei, tot mai mult în spuza în care sufla
10 cu desperare şi care căpăta din ce în ce mai închisă culoarea rece a cenuşei.
Şi deodată dascălul tresări şfichiuit de-o amintire care-i împietri lacrămile în ochi. De ce de patru zile domnul doctor nu-i mai spunea: „Lasă-ne, moşule,
15 patul: du-te şi mori la dumneata acasă!" De ce de patru zile îl cerceta cu mai multă luare-aminte şi schimba înţeles de priviri cu doftorii de ajutor? De ce de patru zile îl întreba parcă cu blîndeţe în glas şi-1 întreba în aşa fel, încît de patru zile el nu răspundea decît da ?
20     înainte spunea adesea şi cîte un „nu". Şi atunci domnul doctor mărea iarăşi fraza lui obişnuită: „De ce nu ne laşi, moşule, patul?" Dar de patru zile domnul doctor ghicise aşa de bine ce se petrece într-însul, că... Dascălul nu îndrăzni să gîndească mai departe.
25 îşi aminti numai că astăzi, după „itirogatoriu" şi după cercetarea vînei de la mînă, doctorul îl bătuse prietenos pe umăr şi-i spusese cu vocea lui stinsă: „Curaj, curaj..."
Cum nu înţelesese el mai din vreme vorbele astea? Cum nu-i dăduseră ele de gîndit? Şi cum se lămureau
30 acuma atît de luminoase, ca şi tot ce se petrecuse de patru zile încoace? Care va să zică...
Din nou gîndul dascălului Ifrim refuză să meargă mai departe. Dar i se păru că patul a dispărut de sub dînsul şi că trupul lui e atît de gol şi atît de
35     uşor, că pluteşte parcă în spaţiu...
Aşadar va muri, recunoscu în cele din urmă. Şi asta cît se poate de curînd. Poate peste o săptămînă, poate peste cîteva zile... poate chiar la noapte.
Bătrînul se simţi deodată cuprins de-un frig nemi-
40 los. Cineva parcă suflase deasupră-i şi toată sudoarea de pe dînsul se schimbase într-o pojghiţă de gheaţă.
472
De mult se obişnuise el cu ideea morţei. Dar astăzi, cînd o presimţea atît de aproape, acolo, în dosul tăbliei patului, nevăzută şi neclintită, pîndindu-i mişcările cu atîta siguranţă şi linişte, că nici cel mai vag 5 semn nu o trăda, o groază fără margini îl cuprinse. Singur, de tot singur, în faţa duşmanei acesteia neînduplecate şi înfricoşetoare!
— Moşule, moşule, te rog...
Unde mai auzise el vocea asta,  cuvintele ăştea 10     care i se strîngeau de cîteva minute în urechea stînga?
— Moşule, spune, moşule, te rog... Domnişorul! Domnişorul şi-a pierdut răbdarea. El
vrea să ştie, cu un minut mai înainte, cît de mare e fericirea ce-1 aşteaptă afară, dincolo de zidurile spita-
15 lului, în viaţa'cea mare, cea veselă, cea zgomotoasă, cea atît de frumoasă, ce luceşte acolo, ce se zbate, năvalnică şi viguroasă, scăldată în razele rîzătoare ale soarelui de vară.
Şi dascălul îşi aminti agonia îndelungă a domni-
20 şorului şi singura vizită a prietenei sale în tot acest timp. O' văzu apropiindu-se sfioasă de patul bolnavului, privind cu ochii căscaţi de groază faţa lui lividă, agitată de repezi convulsiuni. Şi-i auzi vocea stinsă, întrebîndu-1 ca dintr-o depărtare necuprinsă:
25 —Ce s-a întîmplat, moşule?...
— Rău, domnişoară; ia, se zbate de trei zile cum îl vezi...
— Şi ce a zis domnul doctor, moşule ?
— Domnu doftor, domnu  doftor... D-apoi dum-30     nealui tot ar vrea să aibe cîte-un pat slobod în fiece
zi...
— Moşule, ce a spus doctorul?
— E, domnu doftor le vede toate cu ochi cerniţi. D-apoi cine se potriveşte. Dumnezeu e mare şi de te
35     vei ruga, domnişoară, ţi-1 va da...
— Ce să mi-1 dea, moşule? Nu vezi că e mai mult mort? Se duce, săracu. Păcat de el, băiat tînăr şi bun...
—• Hm, numai atît. 40 —Ce-ai spus, moşule? ...
— Am întrebat: ţi-era logodnic?...
— Logodnic? Vai, nu, moşule... Venea pe la noi... Prieten al familiei...
— Aşa? Eu am crezut...
■— Da de unde, moşule. Veneam pe aci din milă. 5     Săracu, bietu băiat... Nu cred să mai apuce ziua de mîine...
Atît. Apoi  un scurt:
— Bună ziua, moşule!
— Mai vii pe-aici, d-şoară ?
10 —Nu cred, moşule. Ce să mai caut? O să mă in-
teresez la portar...
Şi fericirea, care aştepta pe domnişorul însănătoşit în viaţa de afară, plecase cu aceste vorbe. Dascălul Ifrim simţi fără voia lui o undă de mulţumire încăl-
15     zindu-i sufletul.
— De ce nu vorbeşti, moşule? Crezi că nu înţeleg de ce nu vorbeşti? Crezi că nu ştiu c-a fost numai o dată ? C-a aflat c-o să mor şi a fugit ca să nu se mai întoarcă?... Spune, moşule, vorbeşte.
20 Dar moşul tăcea şi zîmbea acum prosteşte. El sim-
ţise că în partea stingă a capului i se făcuse parcă un gol. Iar sub coastele uscate simţise omuşorul lui de suflet suflînd sălbatec în spuza care se încenuşase cu totul.
25 „Parcă acolc unde se reîntoarce el e mai bine ca
acolo unde mă duc eu?"
— Şi vorbeşte odată, moşule. Nu vezi cum te rog şi cum mă chinuiesc?...
Moinaru văzu zîmbetul dascălului. Şi înţelese că bă-30 trînul îşi rîdea în suflet de neliniştea lui. Nu mai încape îndoială că aşa se petrecuse cu Geneta, cum bănuise de la început. Dar nu înţelegea rîsul acesta răutăcios, schimbarea asta neaşteptată în omul pe care-1 crezuse atît de bun.
35 Furia îndoită, şi împotriva fetei şi împotriva celui
care îl rîdea în gînd, îl păli năvalnică în moalele capului. Simţi nevoia să strige, să muşte. Scrîşni din dinţi de durere şi ciudă...
— De ce rîzi, moşule ? A fost caraghios nu-i aşa ? 40     A fost straşnic de caraghios? Şi pentru asta găseşti
că trebuie să rîzi? Nu ţi-e frică de moarte, moşule?
474
Vorbele năşteau în otrava sufletului obidit şi ţîş-neau şuierătoare printre dinţii strînşi.
— Eşti om bătrîn şi nu mai ai mult. Nu vezi că ţi-au intrat ochii în fundul capului? Nu vezi că furca
5     pieptului ţi-a străpuns pielea? Nu ţi-e frică deloc că ai să rămîi aşa pentru totdeauna, cu rînjetul ăsta?...
Peste paturile rînduite ale suferinţei trecu o adiere de agitaţie. Din gropile albe ale perinilor, curiozitatea fixă a ochilor stinşi se ridică înciudată asupra lor. io     Pînă acum o duseseră atît de bine cei doi vecini de durere. Şi acum se certau oare?
Moinaru simţi privirile aţintite asupră-i şi tăcu. Moşul nu băga de seamă nimic, căci cele din urmă cuvinte ale domnişorului i se înfipseseră adînc în urechi. 15     Şi se văzu pe sine însuşi,  încremenit pe vecie, cu zîmbetul  care-1  avea acum  pe buze.
Surîdea el într-adevăr, sau faţa lui luase involuntar înfăţişarea veseliei sinistre şi veşnice a hîrcilor?
Noaptea veni şi dascălul nu putu să adoarmă decît 20     după ce i se făgădui că a doua zi va fi chemat la căpătîiul lui preotul spitalului. Atunci se mai linişti şi buzele începură să moşmondrească slujba morţilor. Cuvintele sfinte îi făcură bine. Căci precum ghici el în sensul lor, trebuie să fie ceva acolo care să îndrepte 25     greşelile vieţei. Altfel, ce rost ar mai avea temeliile lu-mei ăştia? Nedreptăţit în viaţă, să fii la urmă lovit de marea nedreptate a morţei fără sculare? Nu se poate aşa. Trebuie să fie un rost şi aici, ca-n toate ale lumei acesteia, care se mişcă şi care se arată plină 30    de atîta rosturi.
Filosofia asta înduplecă pe bătrîn şi-1 făcu să-şi simtă sufletul umplut de bunătate şi să deschidă vorbă cu băiatul de alături. Se gîndi că tot n-are cine să-i facă pomeni şi se gîndi să-şi facă singur, acum, înainte de a 35 închide ochii. Nu putea fi doară pomană a linişti sufletul băiatului acestuia cu o poveste aşa pe dorul lui? Şi moşul aduse cu glas tremurat vorba de fată.
— Te-ai cam supărat pe mine, domnule. D-apoi nu eu sunt de vină, ci părdalnica asta de tusă... da fata
40     a venit pe la d-ta, a venit de mai multe ori...
Moşul fu de-o dărnicie uimitoare. Şi născoci aşa convorbiri între el şi fată asupra lui Moinaru, că acesta se înveseli. Cu inima împăcată, moşul adormi după aceea.
5 Dar Moinaru nu închise ochii toată noaptea. Cît
povestitorul aşternu pleoapele peste ochi şi începu şuierul regulat al somnului, spusele sale apărură celuilalt în toată naivitatea însăilărei lor. Moinaru socoti că fata n-a venit niciodată; ba chiar că nici nu va veni. 10 Nici măcar nu s-a obosit să vadă dacă el a murit sau nu.
Furia surdă de la început era acum clocot în sufletul lui. Se gîndi cum îi va apare în faţă, odată scăpat din spital, şi vorbe grele i se îngrămădiră, abia reţi-
15 nute, în gîtlej. O strivi sub povara insultelor, cele mai amarnice, cele mai murdare, şi n-o lăsă pînă n-o văzu plîngînd cu sughiţuri şi cerîndu-i iertare în genunchi. Şi n-o iertă deloc.
Dar gîndul lui, care făcea acum salturi disperate,
20 şi-o închipui deodată într-o ipostază nouă, care-1 îngălbeni. O văzu primindu-i mustrările cu o privire plină de dispreţ, apoi izbucnind într-un rîs aşa de nepăsător, aşa de sonor, că îi mută inima din loc. Şi inevitabilul celălalt, domnul, prietenul cel nou, nu întîrzie
25 să se zugrăvească în minte, cochet şi frumos, cuprin-zîndu-i mijlocul şi îndepărtîndu-se cu dînsa, îndepărtîn-du-se amîndoi, glumind şi privindu-se adînc în ochi, uitînd cu totul în urma lor pe cel rămas pradă sfîşie-rilor durerei.
30 Scrîşni de oroare la această închipuire şi scrîşnetul
lui se amestecă cu gemetele, cu vorbele răzleţe scăpate în somn de bolnavii din sală.
Pînă în zorii zilei, minunea ascunsă a corpului ei zvelt şi şerpuitor, culoarea îmbătătoare a pielii palide,
35 cu reflexe de sidef, alternară cu cele mai negre şi mai năprasnice închipuiri. Plăcerile trecutului îi zbîrliră nervii şi cu cît se zugrăveau mai mult în puterea amănuntului, cu atît şuvoiul de sînge al furiei îi izbea mai puternic creierii, îi lămurea în minte singura cale care-i rămînea
40 de urmat. Ideea cea temută se contura tot mai decisivă în capu-i aiurit. I se părea că ea dăinuise
476
de mult într-însul, în fărîme risipite prin tot corpul, şi că acum fărîmele acestea se strîngeau aduse de vîntul nebuniei şi se strîngeau într-un tot inform, compact, negru, de neclintit. Vroia parcă să se opună acestei 5 treptate creşteri a gîndului de moarte, dar urletul adîn-curilor bîntuite de furtună era surd slabelor încercări, în zorii zilei nici un colţişor al raţiunei lui nu era scutit de grozava convingere că fără dînsa, fără mîngîierile ei, care-1 aduseseră în patul ăsta de spital,  viaţa lui
10     nu mai putea avea un rost.
Fapta care avea să urmeze numaidecît, în ceasul chiar al ieşirei din spital, i se limpezea în mints în imagini înfiorătoare. Sufletul lui de convalescent trăi cu atîta putere de viaţă procesul grozavei închipuiri,
15 că, copleşit de emoţii, obosit de străduinţă, aţipi uşor sub greutatea neagră a ultimei impresii. în somn, mişcările agitate ale trupului dovediră că firul coşmarului aievea se deapănă mai departe.
Cînd se deşteptă, întru tîrziu, se simţi sleit. Pe
20 rădăcina limbei parcă se adunase fiere. Capul îi ardea. Iar în adîncul mădularelor resimţi clar fiorul frigurilor de la începutul boalei. Gîndul că boala ar putea reveni îl plesni amarnic în moalele capului. Şi ucigaşul de adineaori se cutremură de frică. Se hotărî să-şi înfrîneze
25 orice idee, să sugrume în embrion orice nouă pornire, încercă să-şi reprezinte viaţa fără dînsa, să se obişnuiască cu ideea că nu o va mai vedea niciodată. Şi viaţa îi apăru aşa de pustie, aşa de monotonă, că se înfiora. Plămădi în gîndu-i un trai nou, cu o nouă tovarăşe a
30 zilelor lui. Şi îmbrăca în belşug pe noua tovarăşe' cu toate bunătăţile sufleteşti şi trupeşti pe care le cunoştea la vreo femeie. Dar ce femeie cunoştea el alta decît pe Geneta? în curînd el văzu că noua tovarăşe nu e decît Geneta, cu toate frumuseţile ei fizice şi cu
35 toate frumuseţile ei sufleteşti dinainte. Cu sufletul pe care atunci, la început, i-1 crezuse mai curat decît al unei sfinte. Unde va găsi pe noua Genetă, care să ştie să-şi păstreze pînă la sfîrşitul-sfîrşiturilor curăţenia sufletească a începutului!
40 Moinaru privi din nou spre marea fereastră a sălei
de spital. Şi cerul de afară îi păru searbăd şi iluzoriu,
/
ca şi cîntecul de tinereţe, ce se înălţa din curtea spitalului, ca şi rumoarea oraşului care abia răzbătea pînă aici, ca şi lumea acea însăşi care se răscolea acolo, ascunsă în fardul strălucitor şi stupid al convenienţelor. 5 Cu cît creştea ziua, cu atît vuietul vieţei, care se
ridica deasupra acoperişurilor ca un fluviu aerian, năpădea din ce în ce mai plin, mai spumegos pe fereastra deschisă larg de îngrijitoare la aerul primăverei. Şi cu atît dezgustul din sufletul lui Moinaru creştea mai
10 puternic, cu atît îi păreafu] mai lipsite de înţeles şi iubirea lui de mai înainte şi răzvrătirea din noaptea trecută ; şi-n capu-i care se pustia încetul cu încetul de orice alt gînd, o singură groază se statornicea, se înfigea ca un stîlp nemişcat, de care se izbea zadarnic vîntul
15 pustiitor ce-i alunga cu furie orice altă idee, orice altă simţire: „singur!" Moinaru repetă de mai multe ori acest cuvînt; îl repetă întîi de cîteva ori în închipuire, apoi puţin mai tărişor, pe şoptite: „Singur!" Şi la auzul lui se încleşta cu disperare de perina albă a pa-
20 tului de spital, se încleşta cu atîta disperare, ca şi cînd cineva ar fi vrut să-1 smulgă de lîngă o fiinţă iubită.
Alături, dascălul Ifrim tocmai se deşteptase. Dar în ochii lui nu mai plutea acuma, cu aceeaşi lumină, încrederea în viaţa viitoare, care-1 adormise în ajun.
25 Freamătul oraşului îi făcea rău dascălului Ifrim. Se simţea atît de izolat, atît de depărtat de furnicarul de oameni care zumzuia vesel afară, că îndoiala îl recucerea încetul pe încetul. înfricoşat de-un gînd nelămurit, dascălul se întoarse spre Moinaru. îşi aminti
30 de povestea smălţată cu care-i potolise durerea aseară. Şi vroi să afle de la el o încurajare, un reazim în valurile de nelinişte care începuseră să-1 clatine. Privi lung spre cel de alături şi, crezînd că doarme, aşteptă răbdător să se trezească.
35 Doctorul intră urmat de cele două halaturi cu căpă-
ţini de pasăre. Astăzi era mai zorit ca niciodată. Se opri şi la moşneag, îl examina din nou, dădu din cap cu siguranţă şi nu-1 mai întrebă nimic.
Ifrim îl privea îngrozit. Cînd îl văzu că se îndepăr-
40 tează fără nici o vorbă, îl strigă aiurit. Doctorul se întoarse.
478
— Ce-i, moşule ?
Ifrim bîigui cîteva cuvinte fără rost. Precis nu ştia nici el de ce-1 oprise. Şi doctorul dădu din cap cu înţeles spre cele două ajutoare, îl mîngîie puţin pe 5     frunte şi se îndepărtă.
Cînd sfîrşi şi cu Moinaru, moşneagul se întoarse spre băiat, zîmbindu-i cu bunătate.
— Vezi, nici la dumneata n-a stat mult domnu doftor, începu el domol, luminat de această constatare.
io     Astăzi se vede că e grăbit... Moinaru tăcu...
— Ce crezi dumneata, domnişorule, continuă moşul, înseninat şi cu poftă de vorbă, dumneata eşti om cu carte şi trebuie să ştii. Oare pe lumea cealaltă o
15     fi ceva?
Şi deschise ochii largi spre băiat. Moinaru îl privi lung, neînţelegător. Apoi, deodată, făcu o strîmbătură de plictiseală şi, fără să răspundă, se învîrti pe partea cealaltă.
20 Bătrînul nu pricepu nimic. Privi zîmbind a durere
pe cel care-i întorsese spatele şi întoarse la rîndu-i cu amărăciune ochii. Dar ochii îi rămaseră căscaţi asupra doctorului, care, înainte de a ieşi, arăta ceva asistenţilor. Arăta patul lui. Şi cînd se văzu privit de
25     bătrîn, doctorul lăsă repede mîna în jos.
Dascălul se simţi scuturat de o puternică năvală de friguri. Patul lui ? Va să zică, patul lui va fi în curînd slobod. în curînd, cît mai curînd! Poate chiar pînă diseară. Diseară el nu va fi decît un mort. Un stîrv.
30 Mîine, în zori, patul va fi ocupat de un altul, care aşteaptă afară, care a fost înscris de domnul doftor pe catastif...
Ifrim simţi din nou omuşorul lui de suflet zbătîn-du-se sub pielea uscată. Omuşorul aduna acum stinse 35 bucăţi de cărbune şi sufla în ele cu disperare. Dar din bucăţile de cărbune nu zbura decît cenuşe. Diseară. Astă-seară. Şi popa...
Dascălul începu să setînguie. îngrijitoarele alergară.
— Popa, popa! le spuse el cu voce slabă.
40 Şi se vîrî în perină, cu ochii mari holbaţi de spaimă.
Pipăi în juru-i, cu mîini rătăcite, ca şi cînd ar fi vrut
să întîlnească un ajutor, o altă mînă prietenească. Dar mîinile i se bălăbăniră zadarnic în gol. Şi muşcînd perina, dascălul bolborosi în adîncul ei, răguşit, ca un animal junghiat: „Singur"...
Rămase multă vreme cu capul vîrît în perină. Gîn-durile i se limpeziră iarăşi şi începu să plîngă din nou, rar, înfundat, cu resemnare...
Peste două ceasuri veni popa, îşi desfăcu patrafirul, deschise cartea soioasă şi începu să turuie. Dascălul îl ascultă cu ochii largi deschişi, cu luare-aminte.
într-un timp îl întrerupse:
— Stai, părinte, ai sărit...
Popa se opri încurcat, încruntă ochii, apoi zîmbi a rîde:
— Aha, eşti dascăl... ai dreptate.
îngînă apoi un început de cuvînt, întorcînd o filă îndărăt şi căutînd [cu] ochii pasajul ocolit. Cînd îl găsi, pleoapele îi clipiră şi vocea lui de bîrzăun începu să turuiască din nou.
Dascălul asculta cu şi mai mare luare-aminte. Şi pe nevrute, buzele i se boţiră şi din gîtleju-i uscat porni jalnic şi monoton isonul:
— A... a... a... a... a...
Moinaru se închipuia acum întinzînd mîna împăcă-rei celei care 1-a uitat. Şi nu îndrăznea să dea drum ideii de necrezut care i se strecura iscoditoare prin fibrele gîndirei: Ce va face, ce va face dacă ea va privi cu nepăsare mîna lui întinsă?
Vocea moşului îşi intona înainte cîntecul morţei. Se ridica din ce în ce mai vioaie, acoperea cetania popei, se lăsa în modulaţiuni joase şi sinistre. Apoi se sparse deodată într-o zbucnire zguduitoare de plînset.
VIN NOU
Zăpada căzuse toată dimineaţa, înceată şi lipicioasă. La prînz stătuse, iar după-amiază un vînt căldicel şi zberengăiat o prefăcea în băltoace murdare, ce se în-5     mulţeau şi se lăţeau necontenit, gata să transforme toată piaţa, cît era de mare, într-o mlaştină desăvîrşită.
Orăşelul dormita. Cu norii aceia atît de jos, de-i atingeau toate coperişurile, parcă îl învălise cineva cu o muşama neagră. La ceasul acesta, unicele vietăţi care
10 se aflau în piaţă erau: Cristache, vardistul cu no. 1 la gît, şi o pereche de porci cari adulmecau petele de zăpadă, scormoneau ochiurile de apă hleioasă şi grohăiau nemulţumiţi. Orăşelul — bogat în podgorii cu faimă —■ dormita, căci era a doua zi de Crăciun şi cam de la data
15 aceasta sfîntă vinul cel nou începea să fie bun de băut pentru un adevărat podgorean. Pînă şi cele trei cîrciumi, „berării de primul rang", erau deşarte, cu toate că la ora asta de obicei forfoteau de muşterii. Şcoala primară, fără transperante şi fără nici o noimă,
20 părea pustie de cînd lumea. La farmacia cu geamuri exagerat lăbărţate şi pictate cu litere albe, un asistent tînăr picotea pe o carte. Cafeneaua lui Bela, pitică la fel cu stăpînu-său, avea obloanele trase: nu primea de sărbători. Spre cele patru puncte de zare porneau patru
25 străzi; sau, mai adevărat, veneau din zări să se verse în mlaştina pieţei ca patru rîuri de pustiu. Şi deasupra întregii privelişti, mohorîte şi sterpe, se înălţau amenin-
481
ţătoare şi sinistre, ca două enorme figuri suprapuse de orb, cele două caturi ale primăriei; pe imensa faţadă, doar două uşi şi patru ferestre...
Cristache, care dormita, de asemeni, încotoşmănat 5 în şuba lui de oaie, pe bancă, lîngă scara de piatră a monumentalului edificiu, îşi surprinde capul tras de povara somnului tocmai cînd e gata să-i cadă pe genunchi; tresare deodată, speriat de ţipete stridente. Mîna apucă autoritar capul scurtăturei groase de cau-
10 ciuc, ce-i stă atîrnată cu o cureluşe pe după încheietură. Şi ochii străpung văzduhul ca suliţele.
— Iar se păruiesc dancii! descoperi el o mică învălmăşeală la îmbucătura drumului ce vine de la gară. Şi tălpile cioboatelor greoaie se puseră automat să
15 bată băltoacele, în goană măruntă, spre restabilirea liniştei, acolo unde muşamaua somnolenţei generale fusese sfîrticată.
Cei patru ţigănuşi păreau patru stegari întîlniţi neaşteptat pe cîmpul de bătaie, şi-n lipsă de alte aju-
20 toare, hîrjonindu-se eroic între dînşii, încerca fiecare să închine drapelul inamic cu o mînă şi să-1 apere pe al său propriu cu o alta. Căci toţi purtau placarde albe cu slove groase, roşii, ţintuite în vîrf uri de prăjini înalte, spre a fi văzute din cît mai multă depărtare.
25 Ivirea de Goliat a lui Cristache în vălmăşagul lili-
putan avu de efect împrăştierea instantanee a războinicilor, ai căror dinţi atît de albi, apărînd în acelaş timp pe toate feţele lor albe în rîs sonor, îl lămuriră pe gardist că n-a fost vorba decît de o copilărească
30 păcăleală.
La o apreciabilă distanţă de dînsul, grupul se strînse, se potoli din fugă şi, înălţînd cît mai sus cu putinţă placardele cu litere strigătoare, începu să răcnească în cea mai deplină armonie, rar şi sacadat:
35 — Aaaastă seaaară maare baaal în saloon la primă-
riiiiiie...
în „salon", la primărie, marele bal a început. Cele două ferestre de sus şi uşa cu balcon dintre ele aruncă trei lungi văpăi tremurătoare în curmezişul pieţei. 40     Cu toate că e iarnă şi uşile sunt închise, Cristache aude
482
fărămituri de muzică scoborîndu-se pe scări pînă afară la dînsul. El contemplă acum din negură grupurile de fete care urcă sprinten scara de piatră, înfăşurate în fişiuri şi-n strălucitoare piei de dobitoace. De sub 5 blănurile grele, cad spre pămînt spume de dantele, prin care picioruşele saltă ager pe trepte, parcă aruncate de arcuri din pantofii înalţi. Cîteodată salută vreo familie complectă, de la tatăl scund şi rotund ca un dovleac, pînă la al doisprezecelea vlăstar, cu pantaloni
10 scurţi şi cu urechile acoperite de două clape, căzute din căciulită; familia desigur nu-i răspunde, căci nu-1 vede în negură. Cristache nu lasă totuşi mîna de la căciulă pînă nu numără patrusprezece, şi cu cea bătrîna, cincisprezece, căci e familia domnului ajutor de primar
15     şi ofiţer al „părţei ţivile".
Tineri veseli, cei mai mulţi cu şepci de licean pe ceafă, pentru ca smocul frizurei să fie vizibil sub cozorocul cît o lopată, pătrund în grupuri zgomotoase, mîrîind cîntece sau discutînd aprins, bălţînd vorbirea
20 cu cuvinte străine, pocite. Din cînd în cînd se încruntă; sub globul intrărei apare cîte-un pirpiriu, gătit spilcă în negru, cu mişcări stîngace:
„A dracului calfă, ce s-o fi băgînd printre boieri?"
Cristache a urmărit somnoros această forfotă de apa-
25 riţii, izvorînd din adîncul nopţii şi poleindu-se deodată în reflexulsîngeriu a) globului. Cu ultimele grupuri, s-a retras şi el pe banca pitită de după rina scării mari de piatră... Dacă ar fi să-şi prindă mintea cu ăştia, apoi toată noaptea ar trebui să „circule" de colo pînă colo. Aşa,
30 însă, pînă dis-de-dimineaţă, cînd s-or sătura de ţopăit, el poate să se îngîne cu visul, în căldura molicică a buleandrei căptuşită cu lînă lungă de oaie.
S-a aşezat. Prin căscătura intrării se furişează necontenit de deasupra sunete armonioase. Acum, că
35 mişcarea a încetat pe scara de piatră, se aud perfect basul şi toba mare, cu talgerele — instrumente pentru care Cristache are un deosebit respect... Celelalte se pierd în izbucnirile acestora: ram-pam-pam, ram-pam^ pam. Cristache dă înminunăţit din cap... muzica lui
40     paş'doi, săraca! Ram-pam-pam, ram-pam-pam. Deodată
muzica s-a oprit: poate s-au închis uşile de sus. Dar nu, a fost o părere. Iată: ram-pam-pam', ram-pam-pam. Cîteodată e atît de voinic zbucnetul metalic, că ţopăie parcă şi primăria, atît de straşnic vibrează. Cristache
5 cască satisfăcut. Apoi, pornind de sub rădăcina nasului, îşi desface în compas arătătorul de degetul mare, plimbîndu-le pe mustaţa a oală. Cu zbucnirile şi opririle ei muzicale, primăria i se pare o uriaşă armonică, pe care o mînă nevăzută o îndeasă din întunerecul
10 nemărginit de deasupra, apoi o trage de căciula ascuţită în sus.
Cînd tace primăria, încep cele trei berării de primul rang, ce privesc chiorîş la namila care le-a înghiţit clienţii. Degeaba! Zvonurile de lăute, la fiecare des-
15 chizătură de uşă, par un bîzîit de muşte pe lîngă armonica gigantică. I-auzi, a început din nou: ram-pam-pam, ram-pam-pam... Bietele musculiţe, le-a înghiţit bărzăunul... „Of, ce mai bas are 42: ram-pam-pam... Zbîng, zbîng, zbîng... şi cîtă mai tobă... of, Doamne,
20 şi zici să mai mori..." Şi Cristache aţipeşte pe nesimţite, legănat de răcnetele diminuate' ale uriaşei guri de alamă.
La circiuma lui Axinte, uşa s-a dat cu putere în lături şi o larmă sălbatecă de glasuri se zbate acolo
25 într-un clocot înverşunat. „Iar scandal! mormăie Cristache, neîndurîndu-se să se ridice de pe bancă. Vai de biet gardist, săracul, nu i-e dat şi lui să aibe o zi de Crăciun cum se cade!" Cristache a pus fluierul în gură. El ştie că doi din camarazii săi sunt învoiţi de-
30 parte, la ţară, iar cel din urmă, no. 4, face permanentă gardă pe strada domnului deputat, de unde are consemnul să nu se mişte chiar dacă ar lua foc tot oraşul. Cu toate astea, el ţine ameninţător ţignalul între buze şi aşteaptă cu încordare să dea alarma. Dinaintea
35 circiumei lui Axinte, în lumina searbădă a geamurilor murdare, vede siluetele beţivilor agitîndu-se. Unul încearcă să se ridice pe un cal şi, după mari sforţări, ajutat de ceilalţi, izbuteşte. Atunci deodată larma se ogoaie şi beţivii bat din palme ca la întruniri. Strigă-
40     tele de ura şi de bravo covîrşesc armonia primăriei.
484
Cristache rămîne înlemnit: „Opoziţia"! geme el, fre-cîndu-se la ochi. „Dar nu, nu; nu e nici măcar un vis urît. E opoziţia în persoană şi a pornit călare, înconjurată de alai, încoace, spre bal, unde e  şi domnu
5 deputat, şi domnu primar, şi domnu ajutor, şi domnu ofiţer al părţei ţivile... Ei bine, dar asta întrece orice margine! Să te pună pe lucru în sfîntă zi de astăzi... Asta e rivoluţie..."
Rivoluţia înaintează înceată şi tumultoasă. Cristache
io cu ţignalui în gură, cu o mînă încordată pe cauciucul scurt şi gros şi cu cealaltă pipăindu-şi revolverul în taşca de piele'de la spate, aruncă priviri străpungătoare în negura prin care larma se apropie tot mai zgomotoasă şi mai dîrză. „Aha, opoziţia rîde..."
15 Iată-i,' cei dintîi au şi intrat în lumină. Dar parcă-s
tineri de tot; calfe de pe la tăbăcării, ucenici, haimanale şi se prăpădesc de rîs.
„Ce 'dracu or avea?... A, iată şi pe călăreţ... Dar ăsta e... a...  păi e d-ai noştri! Nae Cazangiu...
20     măcelaru... aaa... păi nu e nimic... aici e altfel de plan...
Al dracului dom Nae, e beat mort... iar face vreo şotie de-ale lui de beţie..."
Cristache rămîne în umbră... Gura lui, care a aruncat dintre buze ţignalul cu şnur roşu, se strîmbă acum
25 de rîs. Ştie el cine mi-i domn Nae; pregăteşte acum vreo poznă...  dar ce-are [a] face? E  de-ai noştri...
Zgomotoasa procesiune s-a oprit. Acum e toată scăldată în lumină. Şi zarva e din ce în ce mai grozavă: strigăte, rîsete, îndemnuri... „Hai odată... să te vedem.
30     înainte... P'ff, laude..."
Deodată calul se ridică în două picioare. Cazangiu îl loveşte în şale cu potcoavele tocurilor şi-1 mînă zgomotos:' „Di, hi... fire-a dracului de gloabă!..." Calul se învîrteşte pe loc; dar braţele voinice ale lui
35 dom Nae strîng hăţurile din ce în ce mai scurt. Calul s-a ridicat din nou în două picioare, sforăind cu înverşunare, apoi cele două copite dinainte s-au lăsat pe a patra treaptă. Dar domn Nae dă pinten cu spor. Acum calul îşi mută şi picioarele din urmă pe treapta dintîi,
40 apoi, prinzînd curaj, începe să urce picior cu picior, treaptă cu treaptă. Un ura formidabil răsună, lăutarii,
485
cari au venit neştiuţi, cu gloata, izbucnesc pe nebănuite într-un imn de triumf, iar dom Nae Cazangiu agită căciula, chemînd parcă vitejii după dînsul, aşa cum Cristache văzuse în cartea feciorilor lui pe Avram 5 Iancu. Calul cîştigă reduta treaptă cu treaptă... Iată-1 sus...
Lumea aplaudă, cîntă, lăutarii se întrec. Cristache se prăpădeşte de rîs. îl ştie el bun de şotii pe dom Nae, dar la una ca asta nu s-ar fi aşteptat pentru nimic pe 10 lume.
„Măi, mare năzdrăvan..."
— Trăiască Nae Cazangiu! răsună un glas.
•— Urrraaa... răspunde toată gloata şi, odată cu ea, Cristache, care închină şi închină, nemărginit de în-15     cîntat, din cap.
Mulţimea se îmbulzeşte acum pe scara de piatră, pentru a vedea pe Cazangiu străbătînd vestibulul primăriei. Copitele răsună metalic pe ciment, trezind ecouri speriate pe după uşile închise, cu cartoane strîmbe 20 şi prăfuite: „Arhiva", „Casieria", „Secretarul"... Potcoavele calului alunecă pe pardoseala lucioasă, dar potcoavele lui dom Nae îi ţin din scurt pîntecele şi calul nu poate să-şi piardă echilibrul. în cele din urmă picioarele dinainte ale dobitocului se înfig biruitoare 25 pe prima treaptă a scărei întortocheate, de lemn, cu covor de dimie pe mijloc, care duce sus, în sala balului.
Şi calul începu să urce...
Mulţimea este acum în delir. Cristache se ţine cu mîinile de burtă. Deasupra, cei din bal se împing claie în
30 rampă şi primesc cu aclamaţii pe cel care, îndemnîndu-şi calul, bătîndu-1 încurajator pe grumaz, mîngîindu-1 pe frunte, îi alungă neliniştea, ce se lămureşte tot mai mult în nechezaturile desperate, în ochii holbaţi peste fire, în nările umflate, în spuma deasă ce-i în-
35 floreşte pe bot, de parcă ar ţine un bulgăr de zăpadă în dinţi. Nae Cazangiu e călăreţ bun şi ascensiunea a trecut acum de prima învîrtitură a scării...
Mulţimea parcă a tăcut şi urmăreşte atentă rezultatul. Numai Cristache este doldora' de veselie. Cu
40 figura lui rîzătoare, cu glumele şi chiar cu coatele înteţeşte pe vecini la haz; apoi ochii ce-i ard ca de
486
beţie se alungă unul pe altul, cătînd să întîlnească pe-ai domnului comisar, care s-a ivit în capul scărei, trăgînd cu greu un picior prins în mulţimea înghesuită. Cristache vrea să prindă surpriza înveselitoare pe chipul 5 şefului şi să schimbe cu el o privire reciprocă de hazoasă admiraţie.
Dar chipul comisarului e mai teribil chiar decît al calului. între buzele lui tremurătoare, ţignalul porneşte într-un vaiet lung de disperare. Pe figura 10 lui Cristache a apărut numaidecît atunci, ca o proiecţie, înfăţişarea severă a datoriei. Şi ţignalul lui răspunde scurt şi ascultător.
— Cristache, ce mi-ai făcut, Cristache, nătărăule! se ia domnul comisar cu amîndouă mîinile de chica
15     neagră, creaţă, mare, ca de poet.
Cristache, care se găsea tocmai printre cele dintîi rînduri ale curioşilor, din cîteva salturi s-a oprit la coada calului. Comisarul, scoborît în grabă, a apucat de dîrlogi.
20 — Pardon! Nu admit! protestează don Nae.
— Zît !...
Murmurul mulţimei intervine:
— Lasă-1, domnule! Dă-i drumul! Jos cu el!
— Zît! răcneşte Cristache, agitînd cauciucul.
25 în ajutorul forţei publice au mai sosit: uşierul pri-
măriei, pompierul şi lampagiul. Cuvenitul proces-verbal se încheie în huiet de mare, în ciripit de păsări, în muget de vite, în miorlăit de pisică îndrăgostită, întrerupt brusc de furioase lătrături de dulău răguşit.
30 Un violent schimb de cuvinte se înteţeşte deodată între cele două caturi. Dar domnul comisar, care a sfîrşit ultimul colac al meşteşugitei sale iscălituri, dă neturburat sentinţa:
— La secţie!
35 Dom Nae, care, ajutat de zeci de mîini, a izbutit,
în sfîrşit, să descalice, îşi încordează braţele. Prin braţe însă curge vin nou.
— Să nu mă atingi, Cristache, că...
— Zît! îi taie scurt Cristache, în vreme ce mîna 40     se  înfige  nemiloasă  în  gulerul contravenientului...
Un' te trezeşti aici?
10
Domn Nae încearcă o răsucire, dar braţul vînjos al lui Cristache, dintr-o singură mişcare, îl 'şi repede în părete.
— Să nu cerci să ivadezi, că te-a luat mama dracului !
în urma lor, ajutat de autorităţi, calul coboară cu greu treptele. Iar ecourile nenumărate ale pustiilor arhive, trezite din somn, răspund vehement, pe acelaş ton, strigătelor, înjurăturilor, chirăiturilor, huiduielilor mulţimei. Sub comanda celui mai bun amic al lui domn Nae, lăutarii au început un marş de mort.
COŞUL CU TÎRGUIELI
Cînd s-a deşteptat, zgomotul oraşului i-a pătruns în urechi ca un vuiet de cai şi tunuri în marş grăbit; apoi, deodată, ferestrele mari s-au aprins de văpaia
5 răsăritului.
Domnul cel frumos plecase; nu rămăsese decît groapa ce-i făcuse capul în perina albă. îngrijorată, îşi. scoase picioarele de sub pătura cafenie şi-şi contemplă aiurită pulpele albe şi genunchii lipiţi. Cu frică ridică
10 un colţ al cămăşei, care, strînsă între picioare, desemna puternic coapsele; chiar deasupra genunchiului zări o mărgică de sînge închegat. Abia atunci văzu aievea încruntătura cumplită a ochilor bătrînului. Şi-1 năzări cotrobăind prin întunecimea mucedă a cămăruţelor
15 jupuite de egrasie, a căror amintire o făcea să se uite cu atîta teamă respectuoasă prin camera aceasta spaţioasă de hotel. îl auzi mormăindca un urs înfuriat: „Lenta! Lenta!" şi urlînd de deznădejde la vederea aşternutului nedesfăcut. Un tremur aprig o cuprinse şi nici
20 mototolul învoalt de hîrtii albastre de bancă, aruncat pe noptieră, n-o linişti. Se sculă şovăind pe picioarele înalte şi drepte; cămaşa se lăsă atunci în voie şi-n oglinda dulapului dintre fereastră ochii descoperiră pe albul îndoielnic o pată de un roşu spălăcit, ca o floare
25 storfocită. Atunci frica i se schimbă în jale amarnică, se abătu asupra patului abia părăsit şi, îngenunchind pe scînduri, plînse pe el cu zbucium mare, ca pe un mormînt.
48S<
Se ridică, sări aproape, de parcă o trăgea cineva de păr şi-i căra cu nemiluita în cap, atît de vie îi apăru închipuirea pedepsei. Se îmbrăcă repede, aşa de repede, că pierdu o grămadă de timp; greşi un ciorap pe dos; 5 şnurul de la fustă i se rupse şi trebui să-1 repare, în-nodîndu-1 grosolan; un umăr îngust de cămaşe, picnit încă din timpul îmbrăţişărilor lui neobosite, se sfîşie acum de-a binelea, atîrnînd spre pîntec şi dezvelind un sîn roz şi tremurător, ce-şi păstra încă semeţ vir-
10 ginitatea. N-avu timp să se spele şi trecu doar puful de pudră peste ochi.
înfundă capul şi mai adînc ca de obicei în pălărie şi, sub umbra bordului lat, parcă se simţi mai la adăpost. A mai uitat ce? A... banii. îi strînse aşa mototoliţi
15 şi-i vîrî în sacoşa castanie de mătase învechită. Atingerea hîrtiilor albastre n-o făcu să se cutremure; dimpotrivă, parcă îi mări curajul, simţind sub degete trupul mototolului destul de compact. I se lumină îndată figura şi porni cu pas sigur spre ieşire.
20 Ruşinea însă o făcu să coboare în fugă scările de
marmoră, pe care covorul, înăbuşitor de paşi, [se] rostogolea din treaptă în treaptă ca un rîu de sînge întunecat. La fiecare capăt de scară nu se întîlni la ora aceasta de dimineaţă umedă şi limpede decît cu
25 imaginea ei, apărînd întreagă în oglinzile uriaşe şi asigurînd-o, înaltă, mîndră, frumoasă, cu un surîs de plăcere în colţul buzei, că în fond nu s-a petrecut nimic prea deosebit, că a rămas tot aceeaşi, că doar ochii i s-au mărit în mod cu totul exagerat sau poate
30 numai cearcănele din jurul lor; în orice caz că îi stă cu mult mai bine aşa decît în ajun.
în hol, un chelnăr a salutat-o cu o plecăciune atît de adîncă, încît în suflet a simţit mişcînd mai vie ca niciodată flacăra orgoliului. A ridicat capul cu trufie
35 şi-a ieşit demnă pe marele portal cu cristalele aprinse de reflexe. Dar strada a înhăţat-o atunci numaidecît în huietul ei şi la început a crezut că zgomotul acesta s-a îndreptat împotrivă-i ca o imensă huiduială. A prigonit însă bărbăteşte privirile primului trecător, un
•40 domn scurt, rotund şi cu haine noi, şi acesta i-a zîmbit galeş. Un oltean i-a făcut loc, ferind umilit cobiliţa
490
lui, cu coşurile goale, înnegrite de funingine; o mătuşica cu testemel curat i-a dat bineţe: o cucoană elegantă a măsurat-o de sus pînă jos, apoi a privit-o în ochi adînc şi... Dumnezeu ştie, cu simpatie, cu invidie...
5 în faţa căsuţei pitite pe-un maidan, într-o bogată
vegetaţie de bălării seculare, a cinstit băiatul care i-a adus coşul cu tîrguieli. A apucat bărbăteşte de toartă şi-a pornit cu el pe cărăruia ce tăia încîlcita şi luxurianta verdeaţă, ferindu-se în dosul priveliştei
10 minunate a bunătăţilor dintr-însul de orice mînie părintească.
Atras ca de-un resort, bătrînul a şi apărut din întunecimile bîrlogului. La început fata n-a observat decît doi ochi mici, contractaţi, ce-o împroşcau cu
15 steluţe de ură; mai apoi i-a desluşit şi faţa-i smolită şi nerasă, cum se strînsese de parcă era făcută doar din colţuri şi linii. Iar corpul îi tremura mai grozav ca limbile roşii de carne ce ieşiau dintre pachetele bogatului plocon. Privirile moşneagului porniră să se
20 petreacă de la fată la coş şi înapoi. Din vremuri de mult pierdute nu se mai văzuseră [sic] între păreţii aceştia înverziţi de egrasie atîta belşug.
Văzînd cu ochii, tăieturile de pe faţă deveneau tot mai puţin adînci.
25 — A, tu ai fost în piaţă ? încercă să găsească o
ieşire pentru a-şi ierta singur slăbiciunea momentană.
însă amăgirea era prea ieftină; mînia se reîntoarse însutită:
— De unde ai avut atîţia bani, spune, cîrtiţă ?
30 Dacă ea ar fi găsit acuma un răspuns repede şi
potrivit, dacă ar fi venit cu el de-afară măsurat gata, învelit şi şnuruit ca oricare din pachetele acestea, bătrînul s-ar fi socotit mulţumit poate şi ar fi dat dezlegarea pentru prînzul care se făgăduia grozav de
35 delicios.
Dar ea îngăimă aproape plîngînd ceva cu totul neînţeles, în întunecimea mucedă a tindei, pîlpîind pe buzele ei ca o flacără albăstruie ce se stinse îndată. Moşul învineţi:
— Unde-ai fost az-noapte, cîrtiţă, spune, unde ? Şi o lovi cu atîta putere peste gură, că o podidi
sîngele. Apoi, la vederea firului roş, care porni să se prelingă agale printre buze, nebunia crescu oarbă. 5     Loviturile căzură în cap, pe umeri, pe spinare, căzură repezi, înfundate, nenumărate în trupul plin şi elastic.
— Căţea...ai crezut...că dacă...mănînc de două... săptămîni...numai mămăligă cu ceapă...
Fiecare cuvînt cădea odată cu lovitura.
10 îi smulse coşul — pe care ea îl ţinea bine, ferit sub
bustul plecat, aşteptînd trecerea ropotului de pumni pe spinare — şi-1 aruncă duşmănos în pămînt. Pachetele porniră de-a dura în toate părţile, ca nişte pui speriaţi dintr-un cuibar. Moşul izbi cu piciorul coşul şi se puse
15 să joace nepotolit deasupra. înlăcrimată şi însîngerată ea vroi să se strecoare afară. El o apucă' de una din cozile care se desfăcuseră din împletitură, o trase spre dînsul şi o lovi cu atîta răutate, c-o doborî. Prinse atunci s-o burduşească, parcă făcîndu-şi o plăcere,
20 cu tocul potcovit al bocancului, necruţîndu-i nici piept, nici faţă, nici frunte. Abia atunci ea începu să chirăie atît de înfiorător, încît cruzimea lui spori. Chiar după ce-o ameţi deplin c-un vîrf de ciuboată în pîntec, tot îi mai cără cîteva; pe urmă porni să se spele de sînge
25     pe mîini.
Cînd îşi veni în fire, îşi simţi capul pe ceva moale şi rece: cu coada ochiului, căci nu îndrăzni să se mişte, văzu vîrful unui muşchiuleţ fraged de vacă ieşindu-i de sub răvăşeala neagră a părului. Pachetele erau
30 presărate toate pe podea; dintr-unul se prelingea o şuviţă de cafea; din pîntecele altuia se scursese tot orezul. O cutie de conserve zăcea turtită, dar nu se spărsese; o alta îşi păstra încă echilibrul, ca o roată, şi părea gata s-o ia de-a rostogolul, îndată, la ivirea
35 moşneagului. Ardeii graşi fugiseră cei mai departe de mînia părintească, se îngrămădiseră cu toţii tocmai pe lîngă păreţi. O varză roşie înfruntase pe bătrîn, nu clintise şi totuşi rămăsese intactă; în schimb, un crap uriaş, care avusese acelaşi curaj, se prefăcuse într-o
40     adevărată maioneză.
492
Trebuia să fi rămas mult în nesimţire, de vreme ce foamea o muncea atît de fără milă. Lumina, care plutea acum mai puternică decît de dimineaţă şi care aprindea în umezeala odăii vagi reflexe roşii, o înştiinţa
5 că scăpătatul e aproape. Prin mădulare nu-i trecea nici o durere, simţea numai cumplita leşuială care o făcu să creadă că bătaia nu i-a slujit la altceva decît la mărirea poftei de mîncare.
întinse deci mîna spre pachetul apropiat, ce-1 ştia
10     cu salam şi mezeluri. Nu-1 ajunse însă şi se mişcă puţin într-âcolo; dar tuşea seacă a bătrînului de dincolo îi aduse mîna la loc, de parcă ar fi atins o flacără. Iar foamea i se piti de teamă, fugind din stomac. Ascultă cu inima stăpînită; nici o mişcare. Pe
15 urmă bătrînul începu să tuşească aşa de crîncen, ca pododit de răpciugă. Patul scîrţîi sub dînsul cu atîta tărie, că ea-şi strînse redepe genele. îi auzi pasul şovăielnic şi-şi opri respiraţia, spre a nu-i da de bănuit. Cioboatel'e moşului boncăniră pe podea. îl simţi chiar
20     prin pleoapa închisă privind-o crud şi cu scîrbă. Oare de ce n-o fi mişcînd el acuma? Cîtă răutate trebuie să fie în ochii lui de broască, furişaţi desigur spr ridicarea domoală a sinilor... Poate vroia s-o prindă că nu doarme, ca s-o apuce din nou de coade...
25 Un fîşîit de hîrtie îi ciuli urechea.
Te pomeneşti că i s-a abătut iar asupra pachetelor ? Aş...fîsîitul nu pare deloc violent...mai degrabă...parcă... ah...
Ea căscă puţintel, puţintel, un ochi numai, dar 30 aşa de puţintel, că nu cuprinse mai nimic în deschizătură... Parcă s-ar vedea ceva... însă nimic, o unghie de zare. Dar încă o mică, o foarte mică apăsare a cugetului pe muşchiul din colţul lăuntric al ochiului, că de îndată colţul dinafară se căscă o idee mai mult. 35     Acum e bine!
Bătrînul, lăsat pe vine, îi aruncă ochiri speriate şi desface zorit hîrtia unui pachet...îl cunoştea bine: pachetul cu şuncă...Inima ei s-a pus să bată aşa de tare, că i-e teamă să nu alunge pe moşneag. Şi toate 40 răsuflările i s-au oprit în strîmtoarea guşiţei, unde se strîng necontenit una după alta, de să-i spargă capul
pieptului... Dacă moşul va gusta, îndată va şi deschide ochii...
Moşul îi mai aruncă o privire lungă, bănuitoare; apoi, dintr-o mişcare scurtă, dezdoaie moţul foiţei 5     unsuroase de sub învelitoae. Mirosul ajunge tocmai la ea şi dă curaj foamei ascunse de frică prin măruntaie... încă o clipă...
Dar moşul parcă a tresărit; privirile-i au părăsit chipul care preface atît de minunat leşinul şi s-au lăsat 10 agale peste pîntece, peste şolduri, peste picioarele de pe care rochia s-a ridicat în cădere, descoperind impudic un genunchi. O silă grozavă s-a zugrăvit pe faţa moşneagului ; totuşi el aşeză cu prevedere pachetul la loc şi iese scuturîndu-se de fiorii ce-1 împung din toate 15 părţile. E o părere, sau în ochii bătrînului a scînteiat ceva...
înainte de a dispărea după uşă, îl vede, pe sub pleoapa puţin şi mai îndrăzneţ căscată, trecînd cu mîneca soioasă peste ochii umezi...
20 Foamea a ieşit ca un şoricel din ascunzătoare, cum
a simţit că a plecat bătrînul, şi ronţăie fără milă stomacul şi intestinele care se apără hîrîind. Sau poate un vînt de furie trece prin ele, le umflă şi le dezumflă, le încolăceşte fără noimă unele peste altele, le face
25 să geamă plîngător. Vai, afurisitele de măruntaie, de bună seamă or s-o trădeze! Gem ca nişte purcei în obor, cărora ai uitat să le dai porumb la ceasul obişnuit!
Ea face o mişcare hotărîtă şi vîrful degetelor atinge 30 pachetul cu mezeluri. Unghia se înfige nerăbdătoare prin îndoiturile meşteşugitei chitituri. Dar, iată, şi hîrtia a început să ţipe! Doamne-Dumnezeule, asta e mai bună ca toate! Moşul s-a pornit pe-o darabană de tusă seacă; ah! totul în casa asta hîrîie, foşneşte, 35     pocneşte!
Dintr-o întinzătură repede a mîinei, pachetul ciufulit oleacă s-a aflat din nou la locul lui. Cioboatele moşului răsună greoi pe podea. Şoricelul din măruntaie a fugit cine ştie pe unde. Toate au venit la starea dinainte; 40     doar mîna nu-şi mai ştie locul de unde pornise; după
494
ce se bălăbăni cîteva clipite, rămase nemişcată acolo unde se nimeri.
Moşul apăru în uşă şi-o privi bănuitor. Pe urmă se apropie de cutia de conserve, care sta gata să fugă. 5 O ridică şi silabisi literele de pe reclama împănată cu legume colorate. Cum nu izbutea să cetească bine, scoase ochelarii şi-i încalecă pe nas. Apoi dădu din cap aprobativ. Lăsă cutia jos şi privi iarăşi la Lenta pe deasupra celor două lupe mari cît ochii de scafandru. 10 Boncănind solid şi dinadins podeaua, se îndreptă
spre părete. Dintr-o grămăjioară de ardei scoase o sticlă destul de pîntecoasă ca să se fi putut piti prea bine. O ridică, îi ceti reclama şi-o clătină la ureche şi dădu din cap admirativ. O lăsă şi pe aceea, se încrun-15     tă la Lenta şi părăsi din nou odaia.
Automat, mîna fetei pipăi spre pachetul apropiat. Dar pe neaşteptate reveni înapoi. Moşul era în cadrul uşei şi ochii lui o devorau de sub sticlele măritoare.
— Stai, te-am prins... prefăcuto... 20 Se apropie şi-i puse mîna pe inimă. Mormăi ne-
mulţumit şi făcu de-a chincitelea un pas spre pachetul cu mezeluri; îl duse la nas, mirosindu-1 din ce în ce mai cu nesaţ, o dată, de două ori, de mai multe ori. Apoi, brusc, îl puse pe scîndură. Dar cînd se ridică, 25 de bună seamă înşelate de acest gest, însăşi [sic] măruntaiele lui se puseră pe urlet.
El înjură printre dinţi şi se îndreptă spre uşă, dînd din mîini, ca şi cînd s-ar fi apărat de atîtea ademeniri: „Fugiţi, ispitele păcatului!" Dar măruntaiele aţî-30     ţaţe se ţineau de dînsul ca o haită de cîini bătrîni, flămînzi, răguşiţi.
Cu multă durere, Lenta constată, cînd întredeschise pleoapa, că pachetul cu mezeluri fusese îndepărtat dincolo de lungimea mînei sale; poate mişcînd corpul 35 într-acolo cîteva şchioape, l-ar fi putut apuca de ciuf. Dar teama că moşul pîndeşte la uşă nu-i lasă curajul nici măcar să întindă braţul.
Şi clipele curgeau şi foamea, în lipsă de altceva, o mînca pe ea însăşi. O devora. Niciodată nu sfîşiase 40     cu mai multă cruzime ca acum. Iar bunătăţile pachetului stăteau risipite şi neatinse, cu toptanul, între cei
doi duşmani flămînzi. Doamne, dar ce are de gînd bătrînul acela! Să înceapă odată! Să ia ce-i place şi să treacă dincolo, la dînsul. Ea se va preface că nu vede.
Cu toată foamea, Lenta simţi că minte. îndată ce bătrînul va duce cea mai mică fărămitură la gură, ea va şi sări în picioare. Să-1 surprindă ronţăind cîştigul ruşinei...
...Nici închipuirea n-o mai putea duce mai departe. Căci peste tot — în cap şi-n picioare, în pîntec şi-n spinare — o rîcîia foamea. Aerul camerei juca de foame dinaintea ochilor ei sticloşi, juca la fel cu zariştea cîmpurilor în după-amiezile de vară. Şi bătrînul nu se ivea deloc...
...începea să se însereze şi încă nu făcuse nici o mişcare. Simţea necontenit pe bătrîn pîndindu-i cea mai neînsemnată tresărire. Ghiujul, nici el nu se dă învins... e oţelit bătrînul...
...Dacă ar ieşi afară în curte cu un pachet, bătrînul ar rămîne... Nu, nu, nu. Bătrînul trebuie să mănînce în faţa ei; să plătească şi cea mai neînsemnată înghiţitură cu umilinţa aprobărei ei, a bătutei, a stîlcitei... Ah, iată-1...
De după prichiciul uşei, ochii bătrînului apărură ca doi ochi de ţap; apoi tot corpul i se desluşi în cadru... Ardeau ochii moşneagului. Desigur că în lumina lor totul tremura, ca şi într-ai fetei; totul, odaie, pachete, sticle, verze, ardei, corpul celei trîntite la pămînt, înserarea însăşi...
înainta. De astă dată bocancii nu mai răsunau: Dumnezeule, se descălţase! Arunca spre dînsa priviri de hoţ; ca uliul, gheara se întinse hrăpareţă...
Ea aştepta...
Pachetul cu şuncă dispăruse în largul buzunar; acum el ţinea în braţe pîinea lunguiaţă, crescută şi dolofană, cît un copil de patru ani. O jupuia cu aviditate pe de lături, acolo unde coaja niciodată nu se coace... Oricine ar fi crezut că pîinea s-a zdrelit în cădere.
Ea trase puţin spre sine dreapta, pentru a se sprijini ; bătrînul tresări.
El îi aruncă o privire atît de îngrozită, o atît de adîncă mirare i se zugrăvi pe figură, atît de puternic începură să-i tremure genunchii şi atît de jalnic şi de caraghios prada îi cădea bucată cu bucată dintre degetele 5 uscate, care zadarnic se convulsiunau s-o oprească, încît i se aşeză ca o slăbiciune pe inimă şi ea nu mai avu tăria să-i strige nici una din grozavele vorbe plănuite.
Se prefăcu din nou nemişcată şi-1 lăsă astfel să-şi 10 strîngă cu mîinile lui scorojite bucăţelele de pîine; îl lăsă se să strecoare de-a buşelea, ca o tîrîtoare, alături, şi toate aceste nedibăcii de tîlhar stîngaci, care-şi păzea atît de avar străşnicia părintească, o făcu să-şi simtă tot corpul muiat în jale ca într-o baie caldă şi 15     lacrămi arzînd i se smiciră pe sticlişul ochilor.
— Tată... putu să mai geamă, căci un plîns violent îi strînse gîtul ca în gheare, o zgîlţîi de piept cu putere, o strivi sub apăsarea lui ca un corp străin şi puternic, ca un duşman invizibil şi neaşteptat, ca însuşi tatăl 20 ei...
Cînd scăpă de năprasnicul sugrum, găsi pe bătrîn alături, în genunchi. El privea aiurit împrejuru-i, căci auzea din pod, sau poate din pivniţă, sau, cine ştie, poate din însuşi miezul gîndului său, o hohotire veselă
25 şi necurmată, care-1 doborî de ruşine cu capul în poalele ei. Şi-acum el începu să plîngă, dar atît de hodorogit, atît de gros şi atît de subţire uneori şi schimonosit pentru vîrsta lui, încît cu bună-cfedinţă ai fi socotit că ea surîde acum printre lăcrămile încă neoprite,
30     tocmai pentru aceea.
Dar ea surîdea atît de fericită pentru că primul lui suspin îi dăduse libertatea. Bătrînul, în sfîrşit, consimţea...
Căci ea nu vedea decît pe celălalt, înalt, mlădios, 35 bun, minunat, ca-n poveşti, îi auzea vocea dulceagă; îi simţia răsufletul cald gîdilîndu-i urechea.
Iar bătrînul cu capul în fuste, uitat de foame, plîngea înainte, pe tonuri din ce în ce mai forte şi din ce în ce mai piţigăiate, pîntecul pîngărit.
497
CEA DIN URMĂ NOAPTE
în marea dezordine a odăii, ei se dezbrăcau tăcuţi, pe gînduri. Cele două cufere, care odihneau dolofane şi săturate în colţ, înghiţiseră mai tot conţinutul dulapuri-5 lor şi mai tot ce era de seamă pe birou, pe scrin şi pe măsuţe. Pretutindeni, uşi şi uşuliţe căscate, cutii trase pe jumătate, capace ridicate, iar pe jos, movilite de hîrtii mototolite, zdrenţe de ziare, capetele de sfoară. Pe o măsuţă, urmele unei cine grăbite; resturi de pîine,
10 cutii de conserve şi sardele cu învelitorile smulse, pieliţe de mezeluri şi începuturi de cîrnaţi, două sticle de bere, în care spuma încă se ţinea, 'lăbărţîndu-se pe pereţii verzi, transparenţi. în aer, miros de tutun, de apă de Colonia trăsnită, de pomadă, de masă fur-
15     nizată la băcănie.
în harababura fără de seamăn, ei crezură că e firesc să-şi arunce hainele alandala, pe un scaun comun, cel mai apropiat de pat. Brasiera ei căzu peste vesta lui, ghetele şi ciorapii li se amestecară, îngropîndu-se
20 în noianul de hîrtii, pantalonii nimeriră de-o parte şi de alta a scaunului, ca picioarele unui călăreţ priceput, cămăşile de ziuă puseră vîrf vrafului de vestminte, şi dezordinea fu complectă cînd ea zvîrli macatul patului şi se strecură între cearceafuri.
25 El privi cu obidă la cele două cufere grele, care-i
înghiţiseră toată fericirea şi-1 fixau morocănos cu luciul încheietorilor nichelate, pe sub drevele de lemn mat.
498
Aşa trebuie să fie şi tatăl acela etern şi pîntecos, a cărui telegramă îi curma atît de categoric nădejdile; aşa precum se continua în cuferele astea, venite de-a-colo,  de departe, tăcute, streine, duşmane uzurpa-
5     torului; credincioase stăpînului adevărat.
Care să fi fost binevoitorul grăbit să-1 vestească în ce chip înţelege copila-i unică frumuseţea vieţei de student? Sau poate binevoitoare? Ciudat părinte, să n-asculte el nici acum, atît de tîrziu, că la mijloc
10 sunt cele mai curate gînduri şi că totul tinde să sfîr-şească în felul cel mai cavaleresc cu putinţă! Negustorul dracului, trebuie să fie putred de bogat!
El se strecură de sub privirea neobişnuit de semeaţă a cuferelor alături de dînsa, sub cuvertură, gîndindu-se
15 răzbunător că poate o binevoitoare e cea care a scris neînduplecatului. Şi poate n-ar fi greu de ghicit cine.
Dar ea-1 primi cu multă, cu nespus de multă gingăşie, în braţele ei goale, şi el îşi bătu joc în gînd de indiscreţia cuferelor. Amîndoi înţelegeau — bănuiseră
20 din vreme — că acesta e un moment solemn, cel mai solemn din toate, de cînd cu nesuferita corespondenţă din urmă: ultima noapte! Şi amîndoi îl aşteptau cu un amestec neliniştitor de emoţie şi teamă. Ei trebuiau să se poarte nespus de frumos în aceste din urmă
25 ceasuri ale unei iubiri, care mergea pe-al doilea an şi cine ştie cît n-ar mai fi putut ţine fără amestecul binevoitorilor, putînd chiar să revie cîndva, cînd mentalitatea „negustorului" ar fi fost îmblînzită de atitudinea ei dîrză şi lăcrămoasă, pe care azi o făgăduia
30     sub gingaşe şi repetate prestări de jurămînt.
Se mai putea apoi ca într-adevăr să fie „cea din urmă noapte" a vieţei lor, fără putinţă de revenire, fără putinţă de aşteptare, fără putinţă de oricenădejde; cine putea să prevadă unde izbîndeşte să ajungă în-
35 căpăţînarea unui părinte sever, dezamăgit în singura-i credinţă!
Iar ultima noapte,  ultimile ceasuri nu puteau fi decît cele mai frumoase cu putinţă din toată povestea dragostei lor, aşa de lungi şi totuşi aşa de repezi. Tre-40     buiau să aibă în ele ceva plin de tristeţe, de revoltă reţinută şi demnă contra destinului, de regrete parfumate cu
vorbe de nobilă resignare, cu dezlănţuiri aprinse de patimă, o! mai ales cît mai multă patimă, alternînd cu gingăşie şi cu duioşie şi pe urmă iarăşi şi iarăşi patimă nebună, pînă cînd micul cub de bronz de pe măsuţa de noapte avea să cîrîie prelung şi stăruitor ora patru de dimineaţă — un ceas înainte de plecarea trenului, care nu putea fi altul. Nu putea pentru nimic în lume să fie altul; ajunseseră doar la această convingere după atîtea tocmeli şi necăjiri şi îngăduieli petrecute nu între ei înşişi, ci între ei şi implacabilul,, nevăzutul părinte, a cărui temută prezenţă plutea necontenit în văzduhul camerei. Orce nouă întîrziere ar fi fost doar inutila zgîndărire a unei mînii care trebuia cît mai priceput menajată.
Iată, pendula de deasupra uşei tocmai a bătut unsprezece cînd ei se văzură pentru cea din urmă oară unul lîngă altul. Ascultară îngrijoraţi bătaia seacă a ciocănaşului de lemn, care se repeta precedată de sforţarea regulată a mecanismului îmbătrînit, ca o tusă veche. Va să zică, mai rămîneau cinci ceasuri pînă cînd aceeaşi tuse seacă a timpului îi va arunca pe drumuri diferite.
— Mai avem cinci ceasuri, cinci ceasuri întregi de fericire, Genia! şopti el cu o uşoară nuanţă de tristeţe în glas, negăsind altceva mai bun la îndemînă cu care să înceapă „sfîrşitul", şi văzu cu groază că dinapoia acestor vorbe nu se mai găsi nimic demn de un moment atît de mare.
Iar pînă mîine mai erau cinci ceasuri în care litur-gia despărţirei trebuia condusă în chipul cel mai vrednic de întipărit în amintire.
— E pentru ultima oară cînd auzim împreună bătînd unsprezece pendula asta cu care ne învăţasem, Theodor, îi răspunse ea, şi se miră că a putut să spună atît de banal un gînd care i se păruse incomparabil mai luminos în minte.
Tăcură amîndoi, necăjiţi de acest început lamentabil. Şi fiecare hotărî cu disperare, în gînd, că trebuie să găsească mijlocul de a ieşi din jalnica tăcere, neapărat trebuie; şi fiecare se porni cu zel mare şi ascunsă febri-
litate să zămislească în închipuire o întorsătură meşte= şugită de cuvinte, ca s-o ia înaintea celuilalt. Dar tăceau...
El o înfăşură în braţele lui şi-o strînse cu putere 5 la piept. Avîntul brusc trebuia să dea alt mers supărătoarei predispoziţii; ghiciră amîndoi acest lucru şi se strînseră cu exagerată pasiune; căutară să se întreacă în mîngîieri şi şăgalnicii. Dar în curînd se desprinseră speriaţi de platitudinea propriilor mişcări. Se simţeau
10 atît de obosiţi de patima întredezlănţuită a ultimilor zile, atît de istoviţi de orice plăcere, că pudoarea primilor oameni le coloră obrajii, orice atingere li se păru dezgustătoare, necuviincioasă... Oare atît puteau ei găsi în clipele astea supreme? Oare la atît s-a măr-
15 ginit iubirea lor, oare, dincolo de această poftă meschină şi animalică, nimic de-un ordin mai pur, mai înalt, mai ameţitor, nu găseşte imaginaţia lor? Ăsta e bilanţul dragostei lor, pe care şi-o închipuiră cu totul, dar cu totul într-alt fel? O, dezastruos bilanţ...
20 Nu, fără îndoială că există acel ceva de seamă, acea
stea conducătoare ascunsă trecător în norul unei oboseli momentane; nu se poate să nu existe...
în căutarea ei, Theodor sări din pat, pentru a alunga penibila impresie de stîngăcie a momentului.
25 Se prefăcu că-şi caută de lucru printre hîrtiile de pe birou, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte în ultimul timp ceva extrem de important. Chiar murmură printre dinţi îndeajuns de tare:
— Ce dracu le-am făcut?... O, Dumnezeule, sunt
30     atît de zăpăcit în ultimele zile...
Ea rămase tăcută. îşi pusese mîinile colac sub cap şi privirea i se anină visătoare de buchetele afumate, presărate cu metodă de zugrav pe tavan. Singură sub aşternut, simţi ca o destindere, un vag impuls spre
35 libertate. Se răsuci într-o parte şi într-alta, ca să adulmece mai bine această senzaţie. Pe urmă se aşeză din nou cu faţa în sus, ca să privească icoana plăcută a pătucului de acasă, ce-i răsărea pe neaşteptate în minte. Se văzu întroienită în mormanul de perine albe
40 şi se simţi singură, singură şi liberă. îşi simţi trupul aşa de uşor pe spuma albă de vis, dar, curios... sub
frunte i se împlîntă ceva greu, era chiar această imagine care se îngreuia şi părea că o atrage undeva, o cufundă pe încetul într-o adîncime necunoscută, dar nespus de dulce.
5 Simţi corpul lui alături scoborînd profund somiera,
şi toată dulceaţa în care se împăinjenise se scutură; ea făcu o puternică sforţare ca pleoapele să dea lespedea cea grea de pe frunte în lături. Izbuti într-adevăr s-o urnească şi păru că prin crăpătură vede lumina
10     becului ca dintr-un fund de mormînt.
— Dormi, Genuşca, auzi mîngîietoare vocea lui. Ai atîta drum de făcut. Eu voi sta şi te voi privi toată noaptea... şi i se păru ceva triumfător în glasul lui, ceva ca şuierul de uşurare al celui scăpat de o grea
15 povară.
— Ai crezut c-am adormit ?! îi răspunse cu ironie mărită în glas, încordînd pleoapele, să răstoarne cu totul lespedea apăsătoare. O, dacă simţi că ţi-e somn, poţi să dormi, poţi să dormi, dragul meu.
20 în căldura patului şi cugetul lui parcă se destră-
mase. Şi parcă se întindea într-una, căutîndu-şi în cap tot mai larg loc de odihnă. Iar din gît scăpau globule mari de goluri, ce se topeau dulce sub palatul gurei. El ţinea strîns buzele, ca nici unul să nu-i scape: o
25 singură căscătură, şi totul era pierdut. Căci ea îl fixa răutăcios şi-a rîs pe sub genele lăsate pe jumătate.
Se căina că n-o lăsase să adoarmă de-a binelea. Oare mîine dimineaţă n-ar fi avut destulă vreme să-i spună că a contemplat-o toată noaptea? Se simţea
30 crunt de zdrobit şi oasele parcă-i era rupte în bucăţi. Toată încordarea de cîteva zile încoace se răzbuna cumplit.
— Ah, ai căscat, bîlbîi ea triumfătoare. Uite, ai căscat! Nu vezi ce somn îţi este? Nu ve-e-eee-zi?...
35 Ultimul cuvînt se prefăcu şi la ea într-un căscat
prea neaşteptat ca să aibă timp măcar să-1 înjumătăţească.
— O, Genia, dar asta nu însemnează că mi-i somn. Doar şi tu ai căscat. E oboseala trupului numai, ca-
40 re-şi cere drepturile lui. în noaptea asta însă spiritul meu va sta de veghe tot timpul la căpătîiul tău, ca
502
să-ţi păzească somnul, Genia, căci tu trebuie să dormi. Gîndeşte-te cît drum ai de făcut, Genia. Pe cînd eu, mîine, după ce termin la ziar, ce altă treabă mai am de făcut ? Dar tu, o zi şi o noapte, şi încă o jumătate 5 din ziua următoare... O! e îngrozitor, trebuie să dormi, Genia, auzi? trebuie. E barbar ca să te forţezi... te rog, Genia, te rog...
— Şi toată diplomaţia asta mi-ai păstrat-o pentru ultima noapte, dragul meu? ripostă ea iritată, surîzînd io batjocoritor. Asta eultima surpriză pe care mi-o faci? Haide, nani-nani, îngeraşul mamei! şi nu te interesa de drumul meu... de-ar ţine şi-o săptăniînă, şi te-asigur, tot n-aş fi în stare să dorm... O, şi pentru cine... pentru cine...
15 El se gîndi cu groază că somnul ei ar putea să se
irosească dacă mai continuă. Se hotărî să tacă şi să ţină pleoapele cît se poate de deschise, fixînd becul din tavan. O, de-ar avea putere să izgonească pe nepoftitul ăsta, care nu   ceda  deloc   şi care nu mai
20 avea răbdare cîteva ceasuri! îşi forţă voinţa şi i se păru că-1 vede dezlipindu-se şi ridieîndu-i-se din'membre, ca aburul dintr-o baltă sub încinsoarea soarelui de vară. Avu chiar senzaţia precisă a acelei călduri ucigătoare care-1 încropea pe îndelete, îl desfăcea mo-
25 leculă cu moleculă, îl biruia sub o moleşeală fără pereche...
însufleţită de aceeaşi intenţie, în mintea ei plutea o închipuire într-acelaşi fel; i se părea că somnul din tr-însa se irizează spre înălţimi, ca parfumul une 30     pajişti după ploaie. O, era atît de puternic acest parfum că ea-1 simţea grozav de greu, de ameţitor, de strivitor...
...deasupra pajiştei cîntau albine şi,schimbate într-un izvor, bîzîiau potop de musculiţe... le auzea cîntîndu-i 35     în urechi, le vedea alungîndu-se şi  ferindu-se brusc, în linii negre, fulgere minuscule, de întunerec...
...deasupra pajiştei cîntau albine şi zumzetul le suna chiar înăuntrul urechilor ei...   parcă   era un taraf ascuns de lăutari...  ce divin shimmy...  şi ce 40     perechi elegante pe parchetul luciu...   şi ce parfum teribil... otrăvitor... omorîtor de dulce...
i
...ce nori de musculiţe... ce nori negri... ce negru odihnitor...  şi tot parcă mai pătrunde ceva, o zare stinsă, roşiatecă, de la becul ăla nesuferit. Dar întunericul e din ce în ce mai biruitor... 5 Mai întîi a tresărit   ea şi prima mişcare i-a fost
să arunce coada ochiului spre dînsul. S-a ridicat într-un cot, triumfătoare; pleoapele lui se contopiseră şi din gîtlej parcă i-a ieşit un sunet aspru, nelămurit... mai multe... o vagă bolboroseală. Binişor, Genia 10 s-a lăsat pe perina ei. Mîine îi va spune totul, totul, fără mînie, fără bucurie: „Vezi, tu ai dormit, toată noaptea te-am privit dormind... şi ascultam cum bat orele una după alta... şi ceasul cel mare se apropia ... şi tu dormeai..."
15 îşi înfundase capul în adîncul perinei, binişor, ca
să nu-1 vestească nici măcar leagănul somierei de mişcarea ei. Şi înduioşarea de sine o cuprinse tot mai cu putere... „Tu nici nu m-ai iubit... tu ai aşteptat ziua asta cu mare bucurie...  tu ai vrut să scapi... Adio,
20 adio, dragul meu... "Şi lacrămi abundente îi umeziră ochii, îi muiară pleoapele, i le lipiră, şi ea se lăsă cuprinsă ca de-o neînţeleasă fericire în voia acestei dulci duioşii, în voia acestei nespus de dulci duioşii. în sfîrşit, acum putea să adoarmă, putea  să doarmă...
25 somiera a început să se legene, el se întoarce probabil în somn... Dumnezeule, parcă s-ar rostogoli undeva, atît de adînc s-a lăsat somiera! E somnul care o rostogoleşte în adîncimile lui; grozave, minunate, dulci adîncimi...
30 Totuşi, un ultim pic de conştiinţă îi cască puţin
pleoapa. Şi nemărginita fericire se prefăcu brusc în fum. Ridicat într-o mînă, cu gura căscată, cu ochii căscaţi, cu figura căscată de zîmbet mare, larg, luminos, el o contempla; apoi, trimiţîndu-i o sărutare
35 din vîrful buzelor, începu să se lase binişor, nesimţit, la locul lui... „Ahh... canalia... întinde mîna la butonul electric... închide lumina... Dumnezeule, ca să aibe dovada că el a fost cel din urmă; o, nu, asta nu, pentru nimic în lume..."
40 — Pentru ce stingi lumina, domnule ? izbucni deo-
dată cu furie adevărată, cu obidă nemărginită, cu
504
mare deznădejde. O, Dumnezeule! Domnule, dacă ţi-e somn, ţi-am spus o dată...
Dacă ar fi fost lumină, ea ar fi văzut pe figura lui aceeaşi furie, aceeaşi obidă, aceeaşi deznădejde. 5 — Dar, Genia, înţelege odată, am văzut c-ai ador-
mit... şi atunci am stins... dar dacă ţii cu orice preţ să veghezi alături de mine... atunci...
O trosnitură seacă, şi lumina îmbăie iarăşi odaia. Deodată ochii lui luciră... A... da... da... 10 Mîna îi ieşi iarăşi de sub pătură şi se întinse spre
măsuţa de noapte. Apucă o ţigară din tabacheră şi dădu foc chibritului. Dacă nici acum...
— Te rog să-mi dai şi mie o ţigare...
— Genia, dar tu nu fumezi...
15 —Cum   nu   fumez!  Am fumat de-atîtea ori...
— Bine, dar ăla nu e fumat... şi n-am decît...
— O, ba da, ba da... Dumnezeul meu, Doamne... Fumau acum amîndoi, îndîrjiţi, deznădăjduiţi, învinşi...  O trăsură întîrziată se abătu pe strada lor
20 pustie: calul lovea nemăsurat de puternic asfaltul şi parcă ar fi tras după el toată hîrtia din camera asta, de şuia atît de lămurit cauciucul roatelor. El aprinsese a doua ţigare. Ea, care nu trecuse nici de sfert, vrînd să se grăbească, se înecă. Iar el o ajungea vertiginos
25     din urmă.
însă îşi simţi capul şi mai greu. îşi aminti că de multe ori' a adormit cu ţigarea în gură... pe cînd... pe cînd ea... tocmai pentru că era neobişnuită, putea să-şi risipeacă tot somnul.
30 Nu putea să sfîrşească bine  acest gînd, care-i
umplu tot creierul de sînge, că dintr-o mişcare îi apucă ţigarea tocmai la mijlocul drumului spre buze, i-o smulse brutal... o frînse în scrumieră, frînse şi pe a lui.
35 — Genia...  de ajuns...  te rog să adormi... mîine
trebuie să pleci... sfîrşeşte cu copilăriile astea. Să ştii că pînă mîine nimic nu-ţi mai răspund... Ce însemnează încăpăţînarea asta?... Zău dacă nu-mi faci impresia că... Doamne...
40 —Da, insultă-mă, insultă-mă acum. Şi de ce?!
Nu ţi-am spus să dormi dacă-ţi face plăcere? Nu ţi-am
spus? De ce trebuie să mă insulţi? Da... ţineai să te desparţi în felul ăsta... Ultima noapte... Oh... Dumnezeule... a trebuit în ultimul moment să-mi arăţi cine eşti... nu puteai să mai aştepţi... nu puteai... 5     cel puţin să mă laşi să plec cu vechile gînduri...
— Genia... izbucni el atît de puternic, că ea se cutremură.
Dar el, neştiind ce să mai spuie, începu să mestece furia, mişcînd cu disperare buzele...
10 —Te pomeneşti că ai să mă şi baţi acum...
El îşi muşcă degetele, neştiind ce trebuie să facă, apoi deodată întoarse resortul luminei, se aşeză cu faţa în sus şi începu să respire regulat, parcă să momească somnul. La rîndu-i, ea nu mai adăugă nimic.
15 Simţea în suflet o mare uşurare şi începu să respire la fel, oftînd înăbuşit. La urmă tăcu de tot.
în cameră nu se auzea acum decît tictacul armonios al pendulei de deasupra uşei, cu care se lua la întrecere tictacul zvîcnit şi îndesat al deşteptătorului
20 de pe măsuţă. Pe urmă şi ceasurile mici de mînă, pe care le lăsaseră răzemate în curelele lor, alături de deşteptător, îşi făcură loc în tăcerea profundă a întu-nerecului. Şi toate patru se ajunseră în acelaşi tempo, se lăsară unul pe altul în urmă, se ajunseră din nou
25 şi se întrecură, părură că se multiplică la infinit, punc-tînd liniştea cu steluţe de sunete, picurînd-o cu zîmbetul acela odihnitor, adormitor, din atelierul unui ceasornicar. Geniei i se păru o orchestră de mandoline, o îndepărtată orchestră de mandoline, cobze şi ghi-
30 tare. Mai pe urmă şi el avu aceeaşi părere. Orchestra se îndepărta pe nesimţite... tot mai departe, tot mai uşor...
El se trezi brusc într-un tîrziu, căci ceva nefiresc, neliniştitor, îi stăruia în ureche. I se păru o zvoană dureroasă, un bocet prelung,    îndepărtat, înăbuşit.
35 Pe urmă bocetul se apropie deodată, se rupse într-o scăpare de suspine, repezi, nepotolite, înecate, înecîn-du-se unul pe altul... întrunindu-se într-un vaiet lugubru, cobitor de moarte.
— Genia,   şopti   înfiorat,   dar vaietul continuă 40     crescînd.  Genia,   şopti mai tare   şi vaietul deveni
şi mai dureros şi mai puternic şi  mai înfricoşător...
506
Răsuna atît de trist în noapte, că el simţi, deodată, rupîndu-i-se ceva în piept... îl ascultă descrescînd, şi cu cît se ogoia pe încetul, cu atît tristeţea plînsului şi tristeţea din pieptu-i crescu fără chip de mărginire. 5 — Genia, mai şopti a treia oară, de ce plîngi ?
Pe sub aşternut, mîna lui atinse mîna ei şi plînsetul se potoli îndată. Dar ea continua să respire ritmic şi încet, nesimţit, din ce în ce mai nesimţit. La un moment, avu priceperea că răsuflul ei a încetat cu
io desăvîrşire...
Atunci nu mai auzi decît ceasul cel mare venind în ropot grăbit. Un ropot crescînd de cal în galop turbat. Venea vijelios, ca o furie, şi ropotul creştea spăimîn-tător. Venea secundă cu secundă, clipă cu clipă, şi
15 el îl aştepta cu inima reţinută, rostogolindu-se val-vîr-tej, gata să-1 tîrască şi pe dînsul în noaptea nesfîrşită, îngheţată, de unde venea ca să se ducă. Copita timpului suna acum aproape, aproape de tot, cu putere de ciocan, şi încă nu-i strivise pieptul.
20 Şi el aştepta necontenit, pitit în propria-i inimă,
care bătea să se spargă, aştepta ca grozava vijelie să treacă, şi vijelia creştea într-un mod asurzitor şi nu mai trecea niciodată.
Atunci răsunară patru bătăi şi el se cutremură.
25 Şi chirăitul deşteptătorului îi pătrunse în ureche ca un pumnal. îl înăbuşi dintr-o singură mişcare şi tot dintr-o mişcare se întoarse spre Genia, care începea să se trezească.
— Nu, Genia, niciodată, pentru nimic în lume nu 30     te voi lăsa să pleci...
Ceasul cel mare bătea acum lin şi armonios. în-tunerecul era grozav de profund şi-n pat era dulce şi cald...
— Pentru nimic în lume, Genia...
AŞTEPTARE
10
15
20
25
O adiere s-a strecurat printre geamurile întredeschise şi s-a oprit în perdele; apoi s-a dus ca şi cînd ar fi nimerit unde n-avea de gînd. El a sărit în picioare şi s-a năpustit la fereastră. Dar pe strada scurtă, de-o cuprindeai cu ochii, nu erau decît casele care-1 priveau de sub coperişurile ungureşti, ascuţite ca nişte căciuli, şi nebunatica de adiere, ce-şi uitase de drum şi se juca în praful de pe uliţă. Făcea rîuleţe de pulbere, pe care le împreuna şi le despreuna într-un bizar arabesc de ostroave şi afluenţi mişcători. Apoi, cînd se plictisi, strică totul c-o lovitură de aripioară şi zbură spre coperişuri, făcînd să sune olanele, lăsînd jos ţarina fără nici o noimă.
Damian, pe care jocul vîntişorului îl amăgise o clipă, simţi acum amărăciunea priveliştei cu puteri înzecite; în suflet, un vîntişor, la fel de enervant ca cel al nămiezelor prăfoase de vară, îi stîrnea colbul tuturor gîndurilor şi-al presimţirilor vagi. începu să se plimbe cu paşi mari, în lungul îngustului covor, care-i tăia în diagonală podeaua roşie a odăii. înăuntru era răcoare şi bine şi mirosul pătrunzător al bradolinei îi potolea ca un leac dezgustul de soarele pîclos al străzii. Dar cînd ochii se opriră pe masa cu cartonaşe de fursecuri, cu micile pacheţele de băcănie, nedesfăcute încă, şi pe găleata nichelată, din bulgăraşii de gheaţă ai căreia o sticlă de şampanie îşi scotea gîtul şicuit,
necazul îl răpuse şi-1 doborî din nou în patul de lemn scîrţîitor.
...Hm, ar fi în stare s-o facă şi p-asta! Cu nebunia care a apucat-o de a se arăta tare, cu orice preţ tare, 5     mai tare...
îşi aminti însă că nebunia aceasta era împărtăşită şi de dînsul; scena ultimei lor întîlniri îl îngălbeni. Trebuie s-o recunoască: el fusese cel mai încăpăţînat! Parcă ar fi fost faţă în faţă doi duşmani şi nu doi... io     haide, trebuiesc lăsate copilăriile...
Se revăzu îmbufnat şi urît ca un curcan, clătinîn-du-şi însîngeratele mărgele dinaintea figurei ei senine, supărător de senine şi de rîzătoare...
...A fost pur şi simplu caraghios, asta e!... Dar 15     să spună... să spună că şi ea renunţă la această întrecere stupidă...   să-i tăgăduiască numai — şi el va depune cel dintîi armele...
Nu! Astăzi îi va vorbi, îi va lămuri totul pe larg. Asta nu se mai poate numi dragoste...   asta e... 20     curată vrăjmăşie... da, da, aşa are să-i spună... vrăjmăşie...
A...geamurile s-au lovit din nou, cu tărie. O mînă zdravănă le-a împins înăuntru, adică un vîrf de umbreluţă. în orice caz, nu mai poate fi vîntuleţul
25 de afară, prea slab ca să le izbească atît de puternic! E o mînă omenească, pentru că se aude încontinuul foşnet al perdelelor de reţea. A împins geamul şi acum caută drum vederei prin perdele.
Damian se întinde, parcă s-ar fi deşteptat de foarte
30 curînd din somn. E timpul să se ridice; nici prea mare grabă, desigur •— în nici un caz, însă, prea multă în-tîrziere!... Dar oare astea nu-s pure copilării? Adică de ce să-i arate nepăsătoare trîndăvie? De ce să nu-i arate adevărul, bucuria imensă care i-a luminat deo-
35 dată sufletul, de parcă bufnetul geamului i-a aprins brusc, în întunecimea gîndului, puterea orbitoare a policandrului unui teatru? Să păşească larg şi sănătos spre fereastră şi braţele să i se deschidă de asemenea larg şi strigătul de veselă surpriză să-i pornească tare,
40 răsunător, din pieptu-i imaterializat de atîta lumină...
508
509
Şi totuşi el abia se urneşte, căci se ştie văzut de-acolo, fără ca să vadă, căci se ştie aşteptat necontenit acolo, căci simte cu precizie de seismograf că prefăcuta linişte, cu care e urmărit, n-a ajuns încă la ultima li-5 mită a răbdărei, căci simte, dincolo de lumina cea mare dinăuntru, un ungher negru de catran; o gheară ascuţită ca acul, care-1 zgîrie într-una. De ce, dintre buzele acelea roşii, de vopsea proaspătă, şi totuşi atît de moi şi atît de dulci, de le simţi topindu-se în 10 nesfîrşitul sărut ca însîngerata carne a piersicei coapte, de ce să nu pornească dintre ele întîi cuvîntul bun al revederei, cuvîntul moale şi femeiesc ca o leneşe notă muzicală.
Nici o întrebare, nici măcar o vorbă de mînie, 15 de nerăbdare! Nici un zgomot, nimic... E în stare să plece fără să scoată un sunet ... fără măcar să se supere! Şi doar îl ştie aci, căci vîrful piciorului lăsat dintr-adins într-o parte se vede destul de desluşit de la fereastră! Gîndul ăsta dintr-un salt îl aruncă 20 în picioare. Se preface că-şi freacă ochii, apoi încă buimac de visele somnului închipuit se repede:
— Tu eşti, Lelia ?
Dar ultimul cuvînt nici n-a putut să se audă, căci a fost înghiţit de rîsul răsunător care-1 primeşte la 25 fereastră şi-1 plesneşte acum cu fiecare hohot drept în frunte, în ochi, în obraji, în nas, cu repezi izbiri de box, fără curmare.
îl doare rîsul acesta şi abia se ţine sub ploaia de lovituri.
30 Ar lovi de asemenea, cu aceeaşi sete, dacă nu l-ar
opri, cu ultime puteri, o forţă streină, care parcă i s-a încuibat în cuget şi care poraeşte desigur din ochii aceia blînzi ce-1 privesc şi rîd; din aerul acela prietenesc, sigur de împărtăşirea unei atît de zgomotoase
35     veselii, şi nedumerit că încă întîrzie să se arate această împărtăşire pe figura celui mai bun amic.
Haide, trebuie să rîdă la rîndu-i ca să sfîrşească odată afurisita asta de comedie.
— Te aşteptai să fiu eu?... 40         —Deloc...
510
— Aşa e că nu te aşteptai? Venii chiar în dimineaţa asta cu trenul. Am vrut să dorm puţin după-masă, dar m-am zvîrcolit degeaba. Am atîtea să-ţi spun... ai să rîzi... a fost o nebunie întreagă toată călătoria
5 şi vacanţa asta... (apoi scăzînd tonul) şi ea m-a urmat tot timpul. Acum este... în sfîrşit definitiv... înţelegi, definitiv... jucărie (acest cuvînt îl strigă, ca şi cînd demult se străduia să-1 găsească) jucărie... înţelegi... asta a ajuns acum în mîinile mele...
io Damian asculta zdrobit. Povestea acestei izbînzi
definitive, cînd el de-abia a intrat în straşnica luptă ce pare de la început pierdută, îl sfîşie. Şi Lelia, care poate să apară din moment în moment la colţul stră-zei. Cînd îl va vedea cu un amic, cu siguranţă că va
15 fugi alungată de teama indiscreţiei. O aude: „A, îţi trebuiau martori dumitale, îţi trebuie glorie mărturisită, vizibilă..."
O aude numai pe ea şi pe el nu-1 mai aude deloc. Glasul ei aspru, cînd e mîniat, de contraltă... 20 „...Ho, bănuiam asta...  eşti ca şi ceilalţi... Acum
ştiu ce-ţi trebuie: certificatul c-ai adaos o verigă nouă la lanţul de succese. Nu ţi-e ruşine... pe mine m-ai găsit pentru astfel de..."
— Dar tu nu m-asculţi... 25          —Cum să nu, însă...
— Adevărat, mai bine să intru. Ah, asta aciim...
— O nu, nu, imposibil!!
Cum s-a mîniat aşa dintr-o dată de-a putut să 30     strige astfel! Ei bine, dar e lipsit de cel mai elementar tact. Trebuie, neapărat, să-şi îndulcească vocea, să amîne...  Doar vorbeşte cu cel mai bun prieten...
— Ştii ce, te rog mult ... să lăsăm altă dată, dragă Voronea...
35 E rîndul celuilalt să încrunte puţin din sprîncene...
Asta n-o înţelege. De ce nu acuma ? Avea atîtea de spus şi avea atîta poftă de povestit, că zadarnic se chinuise să se odihnească puţin în după-amiaza aceea şi venise întins încoace...
40 —Dar ce ai, pari cam... contrariat?
întrebarea doare ca o cravaşe. Căci acestui Voronea, acest „cel mai bun prieten", care niciodată nu i-a povestit altceva decît „succesele" lui: feluritele, multiplele şi complicatele lui succese, i-e atît de greu 5 să-şi închipuie de ce nu poate fi primit! Şi cum „contrariat" ? Desigur „contrariat", dar asta nu-1 poate privi pe el...
Damian simte cum îi clocotea tot pieptul şi capul de indignare. Alb ca varul, el abia poate să mai ţină 10 şuvoiul izbucnirei care s-a urcat în gît ca un sifon, presîndu-i de jos în sus beregata, înăbuşindu-1. Vocea i-a rămas încă stăpînită, însă slabă, „tremurătoare ca flacăra de luminare".
— Cam de ce crezi tu că nu se poate primi un 15     prieten bun, la un moment dat, în odaia cuiva?...
Celalt dă din umeri. Nu pricepe nimic. Şi asta le întrece pe toate...
— E asa de greu de înţeles... tocmai pentru tine?...
— A...'a...
20 Şi prietenul cel bun ridică deodată braţele ca-n
faţa unei descoperiri extrem de interesantă.
— Damian, tu?... tu?... bravo, dragul meu. La asta chiar nu m-aş fi aşteptat... Apoi scăzînd brusc vocea şi lovindu-se uşor cu palma peste buze: Este
25     aci, înăuntru?
— Nu, trebuie să vie... Şi înţelegi...
— Plec numaidecît! (Acum le înţelege pe toate destul de repede, nemernicul.) însă... (şi-şi tremură capul întrebător)... cine-i...?
30 — E... te rog...
— Ce? Nu vrei să-mi spui?... Mie...?
— N... n... altă dată... Te rog, te rog... ea poate să vină...
Cel mai bun prieten se îndepărtează rîzînd tare şi 35     ameninţînd cu degetul.
— Aflu eu...
Luil (Damian îl maimuţăreşte.) „Mie?" Dar ce este el?  Controlor sentimental?  „Mie?"   Hm... ce idiot... Poate ar vrea să se amestece şi... aci... 40 Şi apropie cu gesturi brusce ferestrele.
512
în sfîrşit, taci cel puţin că a plecat... Lăudărosul... Cînd ar vedea el pe Lelia... profilul ei... pff... Jucăria lui nu face nici cinci părăluţe...
O ia iar spre pat... Ba nu, ar trebui mai bine să 5 desfacă pacheţelele de la băcănii. Şi se îndreptă spre lavoarul de marmură ca să se spele de atingerea impură a mîinei prieteneşti...
Ba nu... nici asta! Şi rămase nedumerit în loc, neştiind unde s-o apuce. Cînd faci pregătiri prea multe... io Iacă-i bună! A devenit şi supersiţios acum. Mînă,
omule, şi te spală... Hm!... ar fi putut să vină... între cinci şi şase... Poftim şase...
Controlează cu ceasul de la mînă. Şase fără cinci... 15 Cel după masă totdeauna o ia aşa razna... Trebuie
să-1 dea la reparat...
E bine, e bine... e tocmai timpul... Ea vine totdeauna în ultimul moment... şi obiceiul ăsta trebuie lămurit... De ce tocmai ultimul moment... De ce tocmai 20     punct la şase... cînd am vorbit...
Aci firul gîndului se rupe de-o toană năprasnică de rîs. I-auzi acuma, na... Bagă de seamă ce absurditate... Ca să vezi cîte ţi se pot năzări pe-o biată femeie... Va să zică aşa... „Domnişoară Lelia, cînd zici că vii 25 între cinci şi şase, să pofteşti să soseşti cel mai tîrziu la cinci jumătate"... „Ei lasă-mă, Damiane..."
E nespus de fericit că s-a surprins atît de absurd în învinuirile sale. Exemplul e prea puternic ca să nu se întindă cutropitor peste toate prilejurile violenţe-30 lor trecute. I s-a luat o greutate fără margini de pe suflet: vinovată nu-i ea... Şi e de ajuns, ca s-o dorească acum cu toată ardoarea, cu toată nădejdea, să-i cadă la picioare, să-şi ceară izbăvire pentru tot ce-a fost şi să aştearnă smalţul tuturor culorilor pe drumul pe 35     care aveau să apuce...
— înţelegi, Lelia... vom fi cu totul alţii... Şi Damian deschide larg ferestrele, ar vrea să le deschidă chiar mai larg decît le îngăduie uşorii lor, ca pe două aripi mari, larg primitoare. 40 — O... dar asta... ?
Voronea este încă la fereastră. Ceva mai departe, în mijlocul străzei, rîde cu un cunoscut, unul, da, un actor, unul cu care nu 1-a ştiut niciodată-n legături prea strînse, ca revederea să le fi produs atît interes 5 şi veselie. Ha... dinadins 1-a oprit pe drum, pe acela, ca să zăbovească.
„Cel mai bun   prieten"   vrea   cu   orice preţ să ştie.
Damian zvîrle în lături ferestrele, care s-au apropiat 10     de la sine. Gura lui e acum numai muşchi şi vine umflate. Apostrofa cuvenită prietenului nedemn se îngrămădeşte în gît, să cadă grea şi sfărîmătoare... „Aşa înţelegi tu prietenia?..."
Dar nici n-apucă să prindă cheag cuvintele astea, 15     pe cari nu le găseşte cît mai usturătoare şi veninoase, că, fără să-1 fi văzut măcar, cei doi se despart.
Cunoscutul a luat-o încolo. Voronea revine încoace. Damian se fereşte. Dar Veronea  1-a prins... îi cercetează uluit figura aprigă şi încordată. 20 —înţeleg, înţeleg! face. Iartă-mă,   m-a oprit...
Sau ca să fiu sincer, l-am oprit eu... L-am întrebat de una de la teatru. Treceam azi-dimineaţă pe acolo şi-mi arunca nişte ochi... E ceva grozav... Dar lasă c-am să-ţi spun eu... Mi-e frică să nu-ţi stric pe-aci 25     combinaţiile... Adio...
Şi se porneşte grăbit, aproape să fugă spre parc...
Hm, într-adevăr că nu se uită   în urmă... Nu, trebuie să nu mintă...   auzi, altul...   alt noroc... o artistă îi aruncă ochi, aşa, doar că 1-a văzut în treacăt... 30     Abia a venit cu trenul. Şi el, Damian, cîte tîrcoale a trebuit să dea prin jurul teatrului pînă să...
O artistă! a zis... Una de la teatru... Ochi focoşi... Dumnezeule!
— Voronea, Voronea, Voronea...
35 Damian s-a aplecat jumătate peste balustrada fe-
restrei. E aproape să cadă... Urlă ca muşcat de şarpe:
— Voronea!
La casele vecine încep să se deschidă geamuri. Dar Voronea n-aude nimic. Parcă ar alerga. Şi 40     iată a cotit după colţul uliţei.
514
De-a lungul străzei cîteva capete uimite au ieşit dintre ferestrele crăpate şi acum se retrag plictisite, trîntind cu decepţie geamurile.
Damian se clatină pe picioare, se smunceşte din-5 dărăt şi patul îl primeşte cît e de lung. Somiera îl leagănă repede, ca speriată.
— Cine poate să fie? Cin' ? ...Nimic, nici un indiciu... ochi focoşi... sau cum?... grozavi... sau nu: nişte ochi!... Mă rog, artistă a spus?... nu, nu... una de la
io teatru, da aşa?... asta poate fi şi o vecină... adică una care stă împrejurul teatrului... sunt o grămadă de... pe-acolo... Asta-i bună! Cînd zici: una de la teatru! — se înţelege că-i artistă... Adică, îmi dai voie, ar putea fi şi o baletistă de la operă sau o coafeuză...
15 sau nevasta vreunuia de-acolo... sau casieră, doamne, cîte nu pot fi... dacă era artistă, îi zicea artistă şi nu: una de la teatru... Doamne, mi se pare că i-am spus eu cîndva de Voronea... mda... Ce mi se pare... ce ţi se pare?... că i-ai spus, domnule, — şi l-ai lăudat...
20 ca un... ce eşti... că pe toţi îi laud... şi pe el mai ales... numai succesele lui i le laud... şi numai de el vorbesc... parcă n-ar mai fi pe lumea asta altul... S-a terminat: asta e! I l-am descris, l-am tot pictat... Da, mi-amintesc... i-am spus de asalturile lui la blond...
25 la spălăcita aia... da, da... şi ea punea multă luare-aminte... i-a intrat în cap să vadă dacă-i mai tare ca spăl...
încheietura unui geam a trosnit uşor, o idee, un zgomot de genunchi care trosneşte. Perdeaua s-a dat
30 în lături şi-un cap femeiesc a răsărit la fereastră. De sub pălărioara uşoară şi înaltă ca o mitră episcopală, şuviţe de păr negru şi lucios, retezate băieţeşte, răzbat, încununînd o pieliţă închisă, parcă vişinie în umbra cadrului; uitîndu-te dinăuntru orcît de aprig ar arde
35 roşul proaspăt al gurei, privirea ţi-o înfioară fatal doar făşia de umbră de sub straşina bordului, legînd ca o banta o tîmplă cu alta; ai fi zis întunerecul iriselor întinzîndu-se prin unde de cearcăn peste toată partea de sus a feţei —, o figură de bal veneţian, fixîndu-te
40     răzbunătoare prin masca de atlas negru.
Capul se mişcă; doua puncte lucesc fosforic din dreptunghiul benţii întunecate. Se plimbă grăbite prin cuprinsul odăii, apoi se concentrează satanic în propria lor sclipire, fixindu-se asupra unui pantof ce pare 5    suspendat între tăblia patului şi podea.
Figura înnegrită rămîne fără mişcare, cîteva clipe de nehotărîre; apoi deodată roşul gurei se întinde într-un zîmbet, ce pare o pată mică de sînge. Mitra de episcop se clatină de cîteva ori a pagubă şi bu-10 zele roşii şoptesc ceva rău, desigur, căci ele schiţează acum un zîmbet răutăcios.
Se retrage încet, mai zăboveşte un moment şi dispare deodată, ca şi cînd s-ar fi topit în lumina de afară. Doar geamul a sunat uşor, de parcă l-ar fi atins 15     o aripă de vînt în treacăt.
Damian a tresărit; şi automat jumătatea lui superioară a ţîşnit drept în sus. Urechea i s-a întins la pîndă; pe toate trăsăturile lui s-a aşezat accentul încordărei; iar inima îi zvîcneşte de nerăbdare şi neli-20 nişte, ca unul care a simţit din somn, în puterea nopţei, o mină streină la fereastră.
Aşteaptă încă; dar trebuie să urmeze neapărat picurul discret al bătăii în geam...
Hm!... nimic... Tăcere îndelungă. O părere. Şi-a-25     cum nu se mai lasă el fnşelat de păreri...
Capul cade înapoi pe pernă, obosit, zdrobit. Ochii tremurători se agaţă ca de-un suprem ajutor de cadranul ceasului de pe masă: şi îndată ac, minutar şi ţifre, totul începe să se învîrtească în aburul frigurilor. 30 Cinci jumătate?  A,  nu...  şase jumătate. He!...
parcă nu s-a întîmplat să vină şi după oră?...
îşi întinde lung ciolanele, ca după o cruntă oboseală. „Hm, toate s-ar potrivi, dar de unde şi pînă unde ar putea şti că-i tocmai acela?... propriu-zis nu l-a 35     văzut niciodată..."
516
i ^ le zvîrco,e strivită de apăsarea întunerecu-iui. Dedesubtul nopţei grele lumina electrică ţîşneşte ae pretutindeni, ca dintr-un teasc uriaş, roşie ca sîngele.
Trăsuri se desfac grăbite din umbră spre a pieri numaidecît în umbră.
Maşini ţipătoare se risipex alarmate in toate părţile ca insectele dintr-un cuibar tăiat de mistrie. Tro-5 toarul îmbulzelilor ameţitoare se fărimă deodată in bucăţi compacte — şi-apoi, văzînd cu ochii, în pilcuri din ce în ce mai rare, din ce în ce mai mici. Pe cîteva vitrine întunerecul a şi pus stăpinire.
— Domnu Damian! io         — Lelio!
...El o duce acum strînsă de braţ ca pe-o pradăţ ca pe-un copil neascultător şi rătăcit, pe care a putut în sfîrşit să-1 găsească în mulţimea fără număr. Şi nu îndrăzneşte să-i aducă nici o învinuire j>entru încăU
15 carea cea nouă a cuvîntului. Iar ea aşteaptă cu faţa puţin ferită, cu ochii şireţi, cu buzele gata aduse în zîmbetul minciunei celei noi şi dinadins prea ieftin aleasă să-i fie de scuză. Şi i-e necaz că necazul lui nu începe. Iar paşii le răsună pe asfalt in două cadenţe ce
20     se întretaie, se ajung, se întretaie iarăşi...
— Lelio I în sfîrşit.
— Da?
— Cunoşti tu... ?
25 —Da... Ce să cunosc?
— Cunoşti tu unul,   una din cunoştinţele mele... Voronea... Neagu Voronea...
— Nu cunosc!
Răspunsul a fost scurt şi tăios, atît de scurt şi 30     de tăios, că lui Damian îi vine s-o ridice în braţe şi s-o poarte astfel tot restul drumului şi chiar toată viaţa.
— Un băiat aşa, înăltuţ... şaten - brun...  un nas drept... doi ochi...
35 —Doi? Taci că-s numai atiţia...
— O, nu trebuie să fii aşa... e un băiat minunat... un prieten cum rar se găseşte, un suflet ...
— Mi-aduc aminte.
— Aha!... ce?
40 — Mi-ai mai spus odată despre el...
517
— Da, da, da, ţi-am mai spus... Aşa e, ţi-am mai spus... De ce să nu-ţi spun? L-am lăudat ca un... ca pe-un... am vrut să spun... ca pe-un băiat bun... E drept, foarte bun... Acuma însă, tu să nu-ţi închipui
5     că-i tocmai, tocmai...   vreau să spun să nu crezi că nu-s şi alţii la fel... că el e unicul exemplar...
Mergeau acum pe-o stradă dreaptă şi lungă, cu clădiri scunde şi oblonite, ermetic oblonite şi cu acelaş ţugui peste măsură de înalt pe umerii scundelor ziduri;
10 rătăceau parcă printre două şiraguri de piramide în pustiul tăcerei posomorite. Iar departe, acolo unde păreau să se isprăvească mormintele de faraoni, talgerul de aramă al lunei enorme se răsfrîngea sîngeros şi fără strălucire, ca un gong vechi, peste întinsele
15 zăcăminte de nisip. El simţea, cu simţurile toate, nesfîrşitul deşertului înecîndu-i toate amăgirile, la fel cu jocul negru al ţarinei uscate din dimineaţa aceea. Şi totuşi pasul se încordează întrepid să scape încleştării adîncilor noiane.
20 —O, oh, sunt alţii şi mai şi...  uite de exemplu,
am un altul, un alt amic, Moinaru... Ei, ăsta da, ăsta zic şi eu... dar Voronea, vezi tu... cam lăudăros puţin... cam fanfaron... sau ştiu eu cum să mai zic...
— Nu ştiu nici eu, nu-1 cunosc...   Te rog să mi-1 25     prezinţi şi mie... însă cu Moinaru ai dreptate, ai mare
dreptate...   este [înl adevăr un admirabil băiat...
— Da de unde cunoşti pe Moinaru ?
— El vine regulat la teatru...
— A-ha...  da, da...
30 Doamne! Dar ce dracu 1-a apucat acum să-i ia
pe toţi la rînd la osanale ? Ce dracu 1-a apucat. Dumnezeule ?
— Da, da... Moinaru într-adevăr... şi cu toate astea, frate, cînd te gîndeşti...  nimeni nu-i perfect...
35 —Bine, asta e ştiut...
— Aşa e ? Tocmai că-1 cunoşti... uite... spune tu... nu găseşti că şi Moinaru ăsta... şi pe urmă, ascultă, eu ştiu cam multe despre el... Cît priveşte Voronea, te rog să crezi că nu pierzi nimic că nu-1 cunoşti...
40 Cadenţele paşilor se întretaie necontenit în puterea
nopţei, se ajung, se întretaie iarăşi...
TOAMNA
La coturi vagonul se smucea în lanţurile grele, de parcă ar fi vrut s-o ia razna pe cîmpurile învîrtitoare. Dar odgoanele de fier îl ţineau din scurt, îi impuneau 5 făgaşul hotărît şi osiile se supuneau cu gemăte metalice, îndată orizontul se schimba.
Pretutindeni însă nu erau decît aceleaşi umbre mari de dimineaţă, umbrele umede şi aproape negre ale începutului de noiembrie. în depărtări, pe dealuri, 10 pădurile nemişcate îşi expuneau rănile galbene cu trufaşa indolenţă a ţăranului arătîndu-şi progresul înaintat al gangrenei.
Pe tarlalele verzi închise, ici şi colo, o pată albă de om şi un cal minuscul lăsau trene lungi şi înguste 15 de arătură, ce veneau largi şi ameninţătoare pînă-n terasamentul de pietriş.
Dar trenul, acelaşi tren de acum treizeci şi mai bine de ani, gonea cu aceleaşi grăbite suflări de abur sec, pălind în fund de căldare, stîrnind ecouri pe cîmpia 20 aceleiaşi toamne, prin aceleaşi meleaguri şi paragini ca atunci de demult. Numai că în sens invers.
Şi pentru a nu ştiu cîta oară în cugetul lui Macarie, cuvintele telegramei „urgente" se oglindeau unul după altul, încete, greoaie şi necontenit aceleaşi, ca obiec-25 tele unei vitrine rotitoare: „Vino imediat, afaceri familie". Aceste „afaceri familie" păreau adăugate pentru şeful poştei, desigur, ca să stîngă efectul înfricoşător al lui „imediat". Ca şi cînd n-ar fi ştiut tot orăşelul de poznele tatălui său!
519
Acum a scos de tot capul pe deasupra ferestrei lăsate ; nălucile peisagiilor se şterg fugar pe retina uluită de necurmata succedare. Ca atunci. Şi tot ca atunci urechea parcă i s-a aţintit înapoi, înăuntrul 5 compartimentului, care acum e gol, care atunci era plin de tînguirile d-lui Macarie bătrînul, cătră tovarăşul de călătorie de pe bancheta din faţă, un domn cu barbeţi foarte albi şi foarte groşi.
— Ce să mă fac, ce să mă fac! E a doua oară 10     cînd mi se întîmpla. De astă dată nu ştiu dacă l-or
mai ierta...
— Generaţie aprigă! vrea să răspundă domnul cu cele două bărbi, lipite parcă cu gumă pe obraji. Şi parcă vrea să spună mai multe; după ton ai fi zis
15 că e gata să înceapă o serie întreagă de consideraţii asupra generaţiei celei nouă. Dar cu Macarie bătrînul e nespus de greu; nu-i dă răgaz nici măcar cît să pronunţe   al   treilea cuvînt.
Vocea părintească, pe care de mult n-a mai auzit-o,
20 îi răsună clar în urechi, ţîşnind descămoşată printre dinţii tociţi.
— Ce să mă fac ? Cum să-i mai păcălesc ? Ăia-s profesori, domnule, oameni cu carte şi cu ştiinţă mare. La noi, în tîrg, nu vezi aşa ceva!' Păi pot eu să-i
25 mai păcălesc acum!... Hm, auzi dumneata, băiat mare să fugă de la şcoală. Băiat în clasa patra secondară... Parcă-i aud răspunzîndu-mi... „Am înţelege, domnule Macarie, dacă băiatul dumitale ar fi într-a întăia, sau chiar a doua..." Doamne, ce să le mai spun, cum
30 să-i mai mint ? O, dacă ar şti copiii ăştia cîte sacrificii face un părinte... Pentru că trebuie să minţi, domnule Belizarie...
— Belizariu.
— Aşa, Belizariu... Trebuie să minţi, onorate dom-35     nule Belizarie, pentru ei... om care n-ai minţit viaţa
întreagă...
— Generaţia asta este într-adevăr una din cele mai impetuoase... S-a remarcat...
— Da acum le-o spun verde: „Domnilor, puneţi-vă 40     cu nădejdea pe el. Vă dau voie să-1  asupriţi, ' să-1
bateţi, să-i faceţi ce vreţi. Dau autorizaţie în scris.
520
Numai la notă să nu-1 atingeţi. Gîndiţi-vă la munca părinţilor... Ei nu-şi dau seamă... dar dumneavoastră care sînteţi şi părinţi  de copii.
— Generaţia... ce vream să spun... s-a remarcat... 5          —Am auzit de unul, Arnulf, cu pension... zice că
e un neamţ afurisit nevoie mare. La el nu merge...
Zice că-ţi ia copilul c-o mînă şi plata cu alta. Şi la
sfîrşitul anului ţi-1 dă cu note bune şi tobă de carte.
Nu-1 mai las la gazdă. Doamne fereşte! îl dau pe mîna io     neamţului... Da, şi le-o spun şi profesorilor: acum îl
dau la pension, mi puteţi zice c-o să mai fugă!... Ce
crezi, domnule Belizar, n-o să-i înduplec aşa?
Domnul Belizariu răsuflă uşurat; în sfîrşit poate
să-şi plaseze consideraţiunile asupra generaţiei celei 15     nouă. Cele două barbete se dau în lături să facă loc
cuvintelor:
— Fără îndoială... dealtfel s-a remarcat, domnule Macariu... -
— Macarie.
20 —...Macarie, s-a remarcat, dragă domnule Ma-
carie, cum cred că ai remarcat şi dumneata, că generaţia asta, care a ieşit acum, este altfel, dragă domnule... Nu vezi dumneata ? Unde mai sînt oamenii de altădată ?
— He-e...
25 — Pardon, dă-mi voie, se grăbeşte domnul Beliza-
riu. Uită-te la ei: nervoşi, aprigi... Generaţie aprigă, domnule Macariu... Macarie... Asta a spus-o un om mare...
— Ce vorbeşti dumneata, domnule Belizar?... Oa-30     meni mari, oameni cu ştiinţă de carte...  învăţătura e
lucru mare...
— Pardon, dă-mi voie... Nu ştiu unde-or ajunge... însă e ceva la ei care te uimeşte... îndrăzneţ, aprig, e generaţia acţiunii, domnule, asta e...
35 —Adevărat, mare om... Unde-s vremurile noastre,
vremurile de odată?... E-he... Mare om! Acum... (clătinînd moale mînile răşchirate în semn de „vai de lume"!)... Adevărat că nu ştiu unde-om ajunge... Trenul alerga ameţitor şi roatele parcă punctau,
40 la răstimpuri repezi si egale, paşi metalici de uriaş. Uneori  ai   fi  crezut' că stă şi  bate  pe  loc; în
dreapta şi în stînga, întregul convoi părea atunci o linie neagră de cărbune, trasă pe orizontul imaculat ca pe o foaie de hîrtie albă. Apoi îndată botul maşinei devia; fumul gros bufnea în rotogoale ritmice, ac'cen-
5 tuînd cadenţa generală. Şi pe urmă tot trenul se desfăcea ca o armonică; vedeai roatele alergînd năprasnic, cuţitele şi pistoanele zbătîndu-se şi învîrtindu-se în groaznică grabă. Şi toată furia asta pentru a te arunca un minut, două, mai devreme, în oraşul atunci străin,
10 cu şcoli cît cetăţuile din basme, cu profesori fără îndurare, a căror unică fericire de toate zilele e să te prindă cu lecţia neînvăţată... Şi pensionul Arnulf... casa aceea neagră cu lespezi mari şi umede... Şi neamţul cel gros şi roşcovan, cu luleaua lungă într-o mînă,
15 cu palma cealaltă veşnic promptă să-ţi îmbujoreze obrazul.
— Me, tumneata, cum ai îndrăznit?... Macarie P. Panait se şi vede luînd loc în şiragul arnulfiştilor, pe care-i năzăreşte ca prin ceaţă înotînd 20     doi cîte doi prin troienele iernei, ca un convoi de deportaţi. Sau îşi aude fricos glasul trezind ecouri, seara, în dormitorul uriaş, cu jocuri mari de umbre pe păreţi...
Roatele aleargă nebune în curba ce nu se mai sfîr-şeşte... şi linia întinsă se încovoaie înainte, sclipind 25 ca o ironie spre oraşul cu pension umed şi întunecos. Cum pot roatele astea să apuce într-una şina la o cotitură atît de fără sfîrşit? ... O uşoară, o cît de uşoară abatere spre dreapta... sau nu: o poticnire, un bolovan prăvălit de ştrengarii cîmpului pe linie... sau o bîrnă 30     mare de-a curmezişul... cum scria gazeta de alaltăieri...
Şi mintea de copil surîde cu cinism viziunii: vagoane plecîndu-se într-o parte, trăgîndu-se de lanţuri la pămînt, venind turbate unele peste altele... vaiste, urlete, horcăituri...   copilul şi tatăl aruncaţi undeva 35     departe, unul în braţele celuilalt...
„Te-ai lovit, Panaite...  Hai acasă, feciorul tatei... nu te mai las eu să te schilodeşti prin străini..."
Focul nădejdei lugubre se stinge cu oprirea trenului. Penultima staţie. De-acum orice speranţă e pierdută... 40     şi lespezile mari şi umede ale pensionului Arnulf, una peste alta...  acopăr nemiloase un biet suflet singur,
522
singur pe lumea asta, îl îngroapă definitiv în mormîn-tul rece ca întunecimea ploioasă şi adîncimea fără margini a iernei care vine...
*
5 Deasupra pădurilor, dinspre răsărit, un nor albu-
riu şi întins ca orizontul a început să se reverse peste cîmpul ce-şi continuă vrednic şi neobosit mişcarea de rotaţie în jurul ochiului lui Panait. E atît de greu că abia  mişcă încoace.   Parcă e  nemişcat  şi totuşi
io Dumnezeu ştie cum creşte. Dedesubtu-i, verdele pa-jiştelor s-a închis şi bulgării arăturii proaspete parcă s-au umezit şi mai mult. Icoanele copilăriei se-ntu-necă şi ele; sînt acum parcă nişte icoane vechi din care abia dacă mai desprinzi conturul. Se înfundă într-un
15     colţ al banchetei, i-e somn. Dar abia îşi înfăşură capul cu gazeta, că îndată cuvintele telegramei reîncep să se învîrtească pe sulul greoi; rînd pe rînd, adînci şi violete, ca şi pe hîrtia poştei, de un violet grozav de sclipitor. Curios, cuvintele telegramei îi stîrnesc acum în
20 suflet un vag simţimînt de vanitate, care-i alungă imprecisele forme ale visului început. Ziarul i-a căzut de pe ochi; rămîne cîtăva vreme cu privirea în catifeaua pestriţă a banchetei din faţă. Şi surîde.
I se pare amuzant într-adevăr să fie chemat ca
25 să îndrepte cumpăna casei; „ca cel mai mare să culeagă de pe drumuri pe tatăl său", cum îi scrisese maică-sa cu puţine zile mai înainte.
Rîse de-a binelea chiar de această întoarcere a vremii şi i se păru că s-a aşezat dinainte-i pe banchetă
30     un domn cu  barbete,  d. Belizarie... „— Belizariu... — Ah, da... Belizariu..."
însă cînd vedenia se şterse, rîsul se prefăcu într-o strîmbătură curioasă. Şi abia acum canapeaua aceea din 35 faţă, goală şi călătorind inutil, îl nelinişti. Avu senzaţia că e singur în tot trenul... Şi canapeaua asta se ţinea necontenit după dînsul; el alerga cu aceeaşi iuţeală încăpăţînată cu care canapeaua, pe care sta însuşi, îl trăgea înapoi spre oraşul copilăriei duse!...
Macarie rîse din nou de golul pe care-1 simţi în juru-i şi pretutindeni, de parcă mintea lui se prăbuşise deodată, aşa cum paserile înălţimilor se prăbuşesc în neaşteptate goluri de aer. Dar zgomotul hohotului îi 5 displăcu; în singurătate el răsună atît de straniu, că fu nevoit să iasă în coridor. Şi buzele şoptiră înfiorat :
— Treizeci de ani!... Şi repetară... treizeci de ani... într-adevăr...
10 Dar coridorul era gol; compartimentul de alături
la fel şi toate compartimentele prin geamurile cărora privi rînd pe rînd se rostogoleau pustii, în călătoria asta spre vremurile de altădată... Avu impresia planeţilor cimitire care aleargă orbi în beznă eternă.
15 Dinaintea haosului mintea lui fatal sări înapoi,
în oraşul de unde plecase, în odaia largă de flăcău tomnatec, încărcată de mobile şi de curiozităţi, de draperii şi stofe, unde nu pătrundea niciodată zgomotul zilei; şi-1 întîmpină în uşă aceeaşi căscătură
20 imobilă şi stranie, singurătatea atîtor ani, înfricoşător de mulţi şi de lungi... Cum nu văzuse pînă acum singurătatea aceea... cum o lăsase să crească acolo, în odaia lui atît de uriaşă şi spăimîntătoare...
îşi lăsă capul pe braţul lipit de păretele subţire,
25 ca un om bolnav; dar saltul necurmat al vagonului îl împingea într-o parte şi-n alta, îl izbea cu nasul în tapetul de muşama... Nu simţise nici o singurătate, nici un pustiu: căci undeva, departe, veghea necontenit o casă bătrînească.... Hm, o biată amăgire! Căci iată,
30 la cea dintîi zguduitură, s-a prăbuşit totul şi golul a năpădit de pretutindeni ca vîntul şuierător al ier-nei prin largi crăpături de ruine.
Lăsă să cadă, detunătoare, una din ferestre. Umbra toamnei parcă prinsese cheag. Brazdele
35 păreau şi mai umede iar iarba şi ce mai rămăsese verde din pădurile de departe se făcuseră de un verde puternic ca rachiul de izmă. Tarlalele se învîrteau înainte, parcă acolo, în dosul dealului, cineva depăna la o morişcă. De pe scara vagonului de alături, un soldat cu
40     o floricică galbenă la chipiu dădea chiot la păzitorii
524
vacilor pe pajişti; nevăzute, înapoia-i, pe platformă, două fete se prăpădeau de rîs la glumele lui.
înviorat de răgete, Macarie surise spaimei de cîteva clipe...
5 ★
Norul de leşie a despărţit cu totul cerul de pămînt ; acum el, din ce în ce mai întunecat, a rămas drept orice cer. Legiuni de pui scămoşaţi şi alburii i se îngrămădesc subt pîntecele enorm. Grav şi fioros,
10 apăsarea lui încovoaie spinările. Plantele se trezesc uimite din somnul adînc al reveriilor înverzite, se feresc zăpăcite într-o parte şi într-alta de urgia care le-a năpădit pe neaşteptate, un frig uscat strîhge pămîntul, pietrificînd urmele de tălpi omeneşti şi de galoşi de-a
15     lungul drumurilor.
Dinaintea casei părinteşti Macarie se opreşte nedumerit: e atît de mică faţă de cît o lăsase, atît de ghemuită în sine — parcă s-ar fi strîns şi ea de gerul ăsta din senin, curios capriciu al toamnei — că într-în-
20 sul inima se strînse la fel. Aşa de mică şi de cuviincioasă, că i se umeziră colţurile pleoapelor; iar zburdălniciile tatălui său, căzut în tinereţe, i se părură covîrşitor de dezgustătoare şi simţi cum îi fug din gînd toate isteţimile tacticei împăciuitoare
25 pe care şi-o alesese pentru restatornicirea căminului spart.
Traversă grădinuţa şi intră.
întîlni aceleaşi mobile vechi şi uzate. Fotoliul uriaş de pluş, din colţul stîng al antreului, îl ştia demult 30 ciupit de molii şi, cu toate astea, parcă atunci era altfel, mai larg, mai moale, mai somptuos — îşi aminti, era unul din ornamentele cele mai de seamă ale casei.
L-au înconjurat cu toţii; doar bătrînul lipseşte. 35 Vorbesc toţi agitaţi şi dau din mîni cu energie. Ma-mă-sa se opreşte din cînd în cînd ca să-şi şteargă ochii umezi şi roşii, cu un colţ brodat de batistă. Gigi, fratele cel mic, se plimbă înverşunat prin fundul antreului. în ochii lui adînci se oglindesc hotărîri sumbre.
Sînt teribili cu toţii. Macarie se găseşte atît de puţin înarmat alături de dînşii că i-e ruşine. La început încearcă să risipească surescitarea asta de prisos, care parcă a cuprins şi încăperile mohorîte. Şi 5 la fiecare cuvînt nou, se cutremură să nu primească în obraz riposta tuturor acestor inimi curate: „De aceea te-am chemat? Puteai să nu mai vii!..."
Trebui să strîngă la rîndu-i pumnii şi âă se arate pus pe răzbunare dacă lucrurile nu se îndreaptă. Şi
10 îndeplineşte acest ritual fără nici o convingere, atît de sigur de neizbîndă!
Uşa de stejar a antreului se dă în lături, scrîşnind pe podea; e şi acum lăsată puţin într-o parte, cum o ştia, şi face acelaşi zgomot supărător cînd se deschide.
15 Este chiar bătrînul. E gătit bine, ras din proaspăt,
şi subt mustaţa scurtă şi creaţă mijeşte un zîmbet enigmatic. Doamna Macarie fuge încurcată spre iatacul ei din fund; bătrînul afectează că nu vede. Mişcă buzele cu chip să nu mai lase nici o îndoială despre
20 nepăsarea lui. Se îndreaptă zorit spre cea dintâi uşă, care-i vine în stînga: e chiar biroul său, pe care de'la un timp şi l-a făcut şi odaie de culcare.
Macarie, oricît s-a mişcat mai în faţă, n-ar putea da chezăşie că a fost sau nu observat. Bătrînul pare a fi
25 căpătat îndemînare să treacă prin tăiuşul privirilor fără a se simţi zgîriat; apoi arată să fie prea obişnuit cu conciliabule de-astea zgomotoase, prin antreu şi prin săli, sub preşedinţia bătrînei, ca să mai aibă nevoie să îndrepte măcar coada ochiului la conjuraţi.
30 E acum lîngă uşa de-un cenuşiu vechi şi îngălbenit,
cu urme de flori roşii, ca vagi pete de sînge, lăsate de degete. — Tată!
Cu mîna pe clanţă el se opreşte. întoarce ochii 35 părînd nespus de mirat de această denumire, care — se vede bine din luciul ochilor — i-e indiferentă. L-a cunoscut după glas, acum îl vede în întregime şi nici un gest de surpriză sau de curiozitate nu-i mişcă vreun muşchi al obrazului. Chiar dă semne de nerăbdare. •40 Un val de zgomot se ridică din urma lui Macarie.
Cei cinci fraţi mai mici se precipită ameninţători:
526
— Trebuie să te explici odată... Macarie simte cum îl ridică şi pe dînsul fluxul mîniei, care vine şi creşte năvalnică din urmă-i... Dar cînd ajunge acolo, sus, în foişorul cugetelor, parcă 5 a atins o clapă cu totul alta. în bătăi de clipită se-n-toarce spre ceilalţi şi-i opreşte cu un răget, care are putere de poruncă. Ş-apoi îi priveşte crunt pe rînd, acolo unde i-a făcut să încremenească strigătul lui neomenesc.
io îşi zîmbeşte în gîndu-i, căci la corp e cel mai plă-
pînd dintre ei toţi — şi, cu puteri pe care nu şi le cunoaşte, împinge pe bătrîn în biroul lui, trînteşte uşa cu putere după dînşii şi învîrteşte cheia...
★
15 Lovitura a reuşit din plin.
Totuşi împăcarea s-a întîmplat după trei zile de muncă grea şi dibace, în care vorba lui Macarie a rătăcit cînd pe tărîmuri de dreaptă judecată, cînd pe altele, de caldă dragoste fiască. Iar cînd a început să
20 întrezărească în ochii rătăciţi semnele propriei izbînzi şi-a simţit bucuria jucînd în sufletu-i, cum sar boabele de aer în căldarea pe pirostii.
A fost, în cele din urmă, masă mare, bătrîneasca. Bucate înotînd în sosuri grele, aşa cum ştia bătrîna
25 doamnă Macarie să le facă odată, şi plăcinte împletite cu foaia subţire şi străvezie ca o pieliţă de copil, şi vinul, pe care tot ea a ştiut să-1 găsească într-un ungher al pivniţei, subt o ruptură de sanie, la o jumătate de metru în nisipul aproape întărit. Dumnezeule, cînd
30 turnă în pahar, braghina asta din alte vremi se prefăcu deodată în flăcări galbene-roşiatice, de parcă ar fi turnat-o în cupa pe care o ţine dracul în mînă, la teatru. Şi totul a început cu o drojdie aşa de aromată, de-a umplut toată sufrageria de fericire, numai că s-a
35 scos dopul la damigeana. Bătrîna se întrecuse pe sine în pregătirea mesei; lui Macarie i se umeziră ochii cînd o văzu sărind de pe scaun, ca o fetiţă, spre a orîndui surprizele; lupta şi ea, biata, cum se pricepea, pentru redobîndirea tihnei ameninţate! Iar izbînda fu defini-
tivă cînd bătrînul întinse paharul spre al ei, însoţind gestul de obişnuita lui înjurătură:
— Legea ei de viaţă... bine se mai trăia odată... Trecutul înfrînsese.
5 Atunci toţi fraţii au sărit electrizaţi cu paharele în
flăcări:
— Să trăieşti, tată, să trăieşti cu noi aici!... Iar printre lacrămile măicuţei, Macarie vedea venind din pupilele ei, spre dînsul, efluviile fierbinţi ale
10 recunoştinţei.
★
Şi a trebuit să mai rămînă acolo şi alte zile, ca să se bucure acum de bucuria lor şi să vegheze ca pacea să pătrundă adînc în golurile zdruncinului îndreptat. 15 Bătrînul nici n-a mai ieşit din casă în răstimp; a chemat la dînsul pe toţi din vremea lui şi petrecerea întoarcerei a fost aşa de aprigă că, spăimîntată, femeia aceea tînără, care-şi vîrîse încoace ochii arzători şi negri ca două sfredele drăceşti, a luat grăbit drumul gării. 20 Erau toţi ai casei, zîmbete încremenite falş pe măşti
livide, mişunînd cu ochi sticloşi printre comesenii ceilalţi. Şi urechea le era departe, la ţipătul biruitor al locomotivei, cînd va duce departe pasărea de pradă. Atunci văzură cu toţii în mînile bătrînului un plic 25     mare, galben, tăiat de litere apăsate, energice, violete. Ghiciră „ultimatum"-ul, mîzgălit stanţe pede, pe pupitrul şefului de gară; cum pătrunsese încoace, cum putuse fi lăsat să ajungă în mînile, parcă mai tremurătoare ca de obicei, era unica întrebare, al cărei răs-30     puns ochii scormonitori ai fiilor vroiau să şi-1 smulgă unul altuia din suflet, cu măruntaie cu tot.
Bătrînul dezdoi şi parcurse calm hîrtia, în tăcerea de moarte. O chiti apoi, o aşeză din nou în plic, se apropie grav de birou şi scrise ceva scurt şi sigur, parcă 35     socotit dinainte.
— Să ducă asta unul băiatului care aşteaptă afară! Se repeziră cu toţii. Pe dosul plicului, la fel de mari şi apăsate, se lăfăiau vesele slovele unui: „du-te dracului!" decisiv.
★
Dar afară norul cel greu despărţea neclintit pămîn-tul de soare. Macarie stătea la fereastră cu bătrînul şi priveau pămîntul vîrtos şi uscat ca piatra, în care îngheţase pînă şi trifurcatele urme ale paserilor. în
5 ograda moartă şi pustie pămîntul părea acum o rocă paleolitică, în care se încrustase pe vecie semnele unei vieţi demult dispărute. Era pretutindeni ceva de moarte şi îngheţ; şi nu era nici măcar troianul adînc, născător de legende, nesfîrşita blană de urs polar întinzîndu-se
30     albă şi ocrotitoare peste seminţele noilor nădejdi.
Germenul vieţii parcă dispăruse de pretutindeni. Era acum doar uscatul acela dur şi sonor al materiei pietrificate pentru totdeauna, căreia nu-i mai rămînea decît dezagregarea lentă în pulberea neantului.
15 Bătrîn şi fiu fixau spectacolul, covîrşiţi de amare
gînduri, de vreme ce şi la unul şi la altul buzele se strîmbaseră, atîrnînd în acelaşi chip şi într-aceeaşi parte. Dar cel tînăr se trezi mai repede din reverie şi privi cu coada ochiului spre tatăl său; figura aces-
20 tuia continua să se crispeze ca şi cînd contracţiunea generală de afară ar fi acţionat direct asupră-i. Macarie simţi neîndurata îngrijorare, pe care ţi-o dă inexplicabilul; avu senzaţia că tot ce făcuse era şubred şi fără rost.
25 Cerul era însuşi o rocă, o întinsă şi lucie agată,
chenărită de vine tremurate negru-vinete, alternînd cu opalul cel mai tulbure. Aspectul mineralogic îl obseda de pretutindeni. în cele din urmă, totuşi, zîmbi. Căci în urmă-le, în odăile celelalte se auzea viaţa;
30 uşi care se trînteau, clinchet de pahare şi de farfurii. Se pregătea masa de despărţire — căci el trebuia să plece mîne în cei dintăi zori — era masa cea mare în cinstea lui, împăciuitorul. Şi cuvîntul ăsta, ori de cîte ori i se lumina în cuget, îi făcea sufletul fulg
35 de păpădie, îi zbura din minte pe inimă şi o ajuta să pompeze cu mai multă putere sîngele curăţitor de gînduri negre, îl premenea cu viaţă nouă, îi înădea de clipa prezentă trecutul apropiat şi pe cel mai îndepărtat, al lui şi-al lor, pe care-i simţea confundaţi în
528
529
el, cum el se simţea confundat într-inşii. Era o depăşire a sufletelor din ele însele spre a se amesteca într-un tot fluidic, care inunda acum prea abundent toată casa aceasta, pentru ca peisagiul anorganic de afară 5 să mai poată pune în cumpănă puterea şi frumuseţea lui. ^ Iar Întărirea acestor gînduri veni din însăşi mişcarea grăbită, pe care o făcu bătrînul pentru a scăpa obsesiei tragice de afară; ochii lui îngroziţi, îndată ce fură întorşi spre fiu-său, se umplură de blîndeţe şi de
10 dragoste; Macarie îi văzu cum se umplu deodată, de parcă [erau] un vas de sticlă sub un robinet prea puternic. Aşa de lămurit se văzu aceasta, că feciorul aruncă o privire de desfidere norului de agată. Iar forforescenţa aceea obscură, ce înfăşură întinsele şi
15 neclintitele aripi de piatră, avu parcă o mişcare scurtă şi repede stăpînită, o surpare bruscă în posomoritele straturi, un fugar şi larg surîş al neantului, o strîm-bătură de dispreţ şi de provocare.
Şi atunci, în mod firesc, întrebarea aceea miji de la
20 sine, fără nici o sforţare, în gîndul lui Macarie. Dar el ezită s-o rostească şi chiar vroi s-o alunge din minte ca nefolositoare şi chiar periculoasă. însă ea revenea necontenit, ca o albină pe floarea de pe care o goneşti, într-adevăr, ce putea să însemne o întrebare, sau mâi
25 bine evocarea unei biete amintiri, faţă de hotărîrea, care se cetea atît de nestrămutată în ochii bătrînului ? Şi întrucît putea avea legătură o astfel de întrebare cu un nor, fie el cît de vast şi de impunător?
începu să rîdă. Bătrînul îl privi întrebător şi dis-
30     pus să se înveselească la rîndu-i.
— Doamne, ţi-aduci aminte cînd mă duceai plocon la şcoala de unde fugisem?
Dar cînd pronunţă ultimul cuvînt, avu impresia supărătoare, pentru că [era] de nelămurit, că se gă-
35 seşte pe marginea unei prăpăstii; ar fi vrut să se dea înapoi dar ţărîna parcă şi începuse să curgă de subt picioru-i; simţea că alunecă...
Figura zîmbitoare a bătrînului avu un moment o înfăţişare de nedumerire, apoi începu să se întunece.
■40 Macarie aştepta prostit şi incapabil de orice mişcare. Bătrînul se porni pe rîs.
530
— Ha, ha... şi acum ai venit să potoleşti tu lucrurile... ţi-a venit rîndul, hai?
Şi rîse cu şi mai multă voie bună.
Dar celălalt se cutremură. Şi cu aceeaşi mişcare 5    parcă, se apropiară amîndoi tăcuţi de geam.
Iar privirea bătrînului încremeni de groază pe urmele trifurcate ale paserilor... Şi întru tîrziu gemu, parcă pentru sine:
— Phî... legea ei de viaţă... parcă fu ieri...
io Macarie căută o glumă, care răsună stîngace şi
nelalocul ei; bătrînul zîmbi silit...
Şi nu mai putu smulge de la dînsul decît surîs străin, monosilabe şi privire fricoasă de copil supravegheat din scurt. Numai întru tîrziu, cînd funinginea
15 nopţii începu să împroşte şi să se depună pretutindeni — mai mult ca pentru sine — dintre buzele bătrîneşti scăpară, ca un stupit de ciudă, aceleaşi cuvinte grele, înfricoşătoare ca o sentinţă: „...parcă fu ieri..."
★
Panait Macarie răsări din somn deşteptat de zgo-
20 mote ciudate. Şi văzu trandafirul cel mare din grădinuţă zgîriind cu ghimpii geamul, ca o pisică zbătîndu-se să i se deschidă; o pisică fantastică şi lungă, cu capete multe şi nenumărate picioare. Era o vagă luministe pretutindeni şi totuşi la scurta flacără a brichetei cea-
25 sornicul arăta vreme lungă pînă în zori. Se gîndi că poate a ieşit luna şi zîmbi un cald adio norului cel mare care-1 frămînta. Se apropie chiar de fereastră ca să vadă mai bine biruinţa palidei lumini, dar altă serie de zgomote, părînd că vin de astădată de alături, îi
30     mută luarea-aminte.
Şi bănuiala căzu de la început ca o proiecţie de reflector pe unicul adevăr cu putinţă. Dădu binişor în lături căpăcelul broaştei şi privi prin deschizătura cheii: într-adevăr, în bizara lumină ce umplea încăperile,
35 tatăl său stătea îmbrăcat gata, cu gulerul paltonului ridicat, cu un geamantan în mînă, cu altul greu alături.
Macarie plănui; îi va lua înainte, ieşind de-acum în antreu, şi se va posta în dosul sobei mari de tera-
cotă; îi cădea astfel în spate. îl urmărea apoi tiptil pînă la uşa antreului şi acolo îl va îngheţa pe loc, doar cu o mînă, aplicată teatral pe umăr.
Gîndul era prea bun ca Macarie să mai ezite.
Şi nu după mult bătrînul apăru. Avea numai geamantanul cel uşor în mînă. Se apropie, abia călcînd, de uşa cea mare, lăsă geamantanul jos, apoi învîrti binişor cheia.
Precum bine ghicise Macarie, nu ieşi. Se întorcea, cu aceeaşi grijă deosebită, să ia şi geamantanul celălalt. Şi peste puţin, îl aduse şi pe acesta, ţinîndu-1 în braţe ca pe un copil, de bună seamă să nu-1 lovească de aripile uşii. Atunci Macarie făcu primul pas.
Un pas atît de uşor în liniştea atît de mare care domnea în casă, că i se păru cu totul curioasă oprirea bruscă a bătrînului şi mişcarea repede pe care o făcu să depună geamantanul.
Macarie îşi retrase uşor piciorul şi nu înţelegea nici el de ce nu se hotărăşte încă să-i spună:' „Hai, destul, tată!" Găsea chiar stupid să mai prelungească o comedie atît de copilărească. Şi totuşi ceva îl reţinea în ascunzătoarea asta, o curiozitate care vrea să se sature pînă la ultima limită, o plăcere diabolică de a vedea zădărnicită tocmai la urmă o muncă dusă cu atîta migăloşenie şi cu atît cutremur.
Iar bătrînul stătea încă pe locul îndoielii, cu faţa încoace, înnegrită de umbră, căci lumina fantomatică de afară îi înfăşură acum doar spatele. Şi era ceva groaznic în figura asta nelămurită, de carbonizat, care fixa, neagră şi nemişcată, negrul şi nemişcarea îndoielnică din fundul antreului.
Abia mai tîrziu se auzi zgomotul unei cutii de chibrituri. Bătrînul vrea să se încredinţeze ca lumea, căci ridică sus flacăra plăpîndă; însă negurile alungate din preajmă-i se strînseră şi mai compacte în fundul îndepărtat şi nesigur.
Bătrînul dădu din umeri; i se păruse desigur: o pisică, un şoarece, cine ştie ce... Dar cum se întoarse iarăşi spre ieşire, chipul lui luminat de chibrit se proiectă în oglinda din colţ. O clipă numai, îi răsări în noapte o figură striată în toate felurile de adînci dîre;
nicicînd lumina aspră a zilei n-ar fi putut descoperi atîtea urme, cîte tăiase într-însa, fără milă, sabia timpului.
Un al doilea chibrit bufni numaidecît pe cutie şi 5 umplu din nou semiîntunecimea cu lumina lui roşie. Strania apariţie se ivi iarăşi în colţ şi avea acum o înfăţişare atît de jalnică şi de ruinată, că mersurile cutelor se îmbinară îndată într-o expresie amarnică, sfîşietoare. Bătrînul se contemplă mult şi nu aruncă 10     chibritul decît cînd sfîrîi între degete.
Dar asta le întrecu pe toate. Moşneagul ăsta, pus pe fugă, pe semne că vrea cu orice preţ să fie prins! Căci iată-1, acum s-a aşezat pe geamantanul cel mai umflat şi pare că e zbuciumat de gînduri prea adverse: 15 de multă vreme rămîne astfel cu capul în mîini, cu demi-jobenul tineresc într-o parte.
Macarie ieşi de după sobă. Era vremea să-i pună mîna pe umăr şi să-i zică blînd:
„Lasă, tată, întoarce-te..." 20 Şi avea să-1 conducă încet, ca pe un copil, în patul lui.
Era o tăcere acum atît de profundă în casa asta, că aveai impresia unei ape adînci care a inundat-o şi o stăpîneşte. Bătrînul parcă adormise pe geamantane, iar Macarie rămăsese în spate-i cu mîinile încrucişate 25     şi nehotărît.
Atunci veni de afară şuierul obosit al toamnei. Fu ca un accent prelung şi monoton de doină veche, chiot stins de cobe, venit de departe. Iar jos, la scară, răspunse un susur de frunze veştede, de hîrtii cu foşnet 30 uscat; pe urmă, zbatere dureroasă de ramuri seci, Oftat metalic de burlan desprins, gheare de trandafir zgîriind geamurile...
Şi-apoi iarăşi susurul frunzelor căzute şi al hîrtiilor la scară.
35 Bătrînul înălţase capul şi acum se ridica tremură-
tor, atras ca de-o chemare... Ridică geamantanele, care-1 încovoiară.
Şi mîna lui Macarie rămase nemişcată. Atît de sfî-şietor susurase afară rebutul toamnei, că, fără nici o
40     lumină, imaginea proprie îi apăru în oglinda minţii, cu primele ei creţuri, cu cei dintâi peri albi pe la tîmple.
533
Şi-i păru rău de moşneag, că nu-i poate duce bagajele grele.
Tresări cu inima lui laolaltă, cînd străvechea uşă a antreului scrîşni înfundat pe podea şi răsuflă cu el uşurat, cînd îl auzi închizînd cu grijă pcarta lărmui-toare de fier.
Afară nu era nici o lună. Norul cel fără hotar îi oprise acolo, deasupra-i, toată strălucirea ei minunată, iar dincoace nu lăsa decît luminiştea asta, tristă, strecurată.
închise uşa antreului cu grijă şi reveni la dînsul. Pînă la trenul următor mai erau ceasuri destule. Şi pînă dimineaţa, el lăcrăma de biata lui măicuţă, care se va trezi cu noaptea în cap să-i pregătească în grabă ceaiul; „să nu plece băiatul cu inima goală la drum".
10
15
20
25
AMURGUL
Oglinda cea mare o cuprinse întreagă; dar ochii slăbiţi nu putură desprinde decît silueta zveltă de acum patruzeci de ani. Şi într-un moment de uitare, ei se umplură de nemărginită fericire.
Dar cînd se apropiară miopi de luciul mort al sticlei, i se păru că-şi vede chipul, pentru care altădată s-ar fi bătut tot ţinutul pînă-n adînci depărtări, ca printr-o sită. Oglinda, pudrată de fina pulbere ce se măcinase în săptămînile spaimelor din urmă, accentua violent cutele cunoscute şi descoperea pînă la amănunţimi de necrezut pe cele mai noi. Vai, cîte se strînseseră şi cîte se împleteau pe faţa moale, dezumflată; ai fi zis o ţesătură fină de voal.
îşi aminti de vremea voalurilor; se revăzu cît de cochet ştia să-şi împreune degetele cînd trebuia să-şi dezgolească vîrful bărbiei şi buzele. Cîţi nu îngălbeneau atunci', ca păliţi de secera nevăzutului, şi la cîţi nu sticlea în ochi sîmburele nebuniei, numai la acest neînsemnat gest al ei!
Aici, pe locul acestor două umflături vinete, lunguieţe şi pleoştite, fuseseră buzele... şi-n locul acestui cioc adus, de răpitoare, nasul minunei dumnezeieşti îşi vibra, nesăţios de patimi, nările fine... iar mai deasupra, în locul mustăţilor ăstora aspre şi sălbatece, arcul sprîncenelor se strîngea şi se destindea nervbs, împroşcînd săgeţile morţei... în minuscule cratere stinse, clocotise odinioară vulcanica păcură.
535
Bura lacrămilor învălui de tot în ceaţă imaginea, şi ea se retrase tremurînd spre patul de-abia părăsit.
I se păru lipsită de sens orice nădejde; şi bucuria deşteptărei limpezi şi sănătoase din dimineaţa asta, 5 după zilele cele grele de groază şi de buimacă revenire, i se păru la fel de goală şi de stupidă. încă un soroc! Cine ştie cît de lung şi cine ştie dacă nu tocmai cel din urmă!... Şi la ce toate astea? Ca să contemple în oglindă stîrvul ce se înfiinţa tot mai hidos 10     şi mai putred în locul frumuseţei de demult...
îşi aminti cu răutăcios dezgust frica teribilă din de-abia trecuta săptămînă: furia cu care mîinile astea — lugubre picioare de pasăre — se înfigeau în perini şi cearceafuri. Şi vocea stinsă şi plîngătoare, supărător de 15 plîngătoare, ca de milog: „încă nu, Doamne... încă n-a sosit timpul, Doamne"...
Simţi ruşine şi scîrbă. Scîrbă de sine însăşi, dar ruşine de Dumnezeu oare? Mai degrabă de biata fată, de Elenuţa...
20 Şi chipul încercănat al copilei luă molcom loc în
închipuirea goală de orice imagine. O revăzu mai ales plecată deasupra ochilor ei bolbocaţi ca deasupra pră-pastiei celei mai adînci. Ce groază în ochii de deasupra de ochii  dedesupt;  ce groază dinaintea prăpastiei
25     celei fără de sfîrşit...
— Mătuşica... nu se poate... nu se poate... vino-ţi în fire...
Ce curată şi sfîntă groază în ochii de deasupra, ce spaimă poltronă, ruşinoasă, în orbitele întinse de 30     căscătura haosului! Cît de speriat trebuie să fi fost cu albuşul lor vînăt, zgîit pînă la nimicnicie.
Vechea mîndrie, ce dureros de înMntă; ţolul scump de purpură, murdară treanţă de şters scîndurile! Vai, nu mai ştia să moară cum ştiuse să trăiască! 35 —Mătuşico... auzi... mă auzi?...
Elenuţa o cuprinsese strîns în braţe şi o zguduia cu putere; poate numai aşa s-a mai pus în mişcare inima asta, ca un ceas stricat pe care-1 clatini cu furie... Fata i se oglindi şi mai aproape de miezul minţei, 40    slăbită de veghea nopţilor, zdrobită de crunta succedare a grelelor împrejurări biruite. Şi scîrbă bătrînei
536
pentru sine crescu şi mai mult cînd îşi aminti că-n durata cîtorva clipe, în mijlocul marelui zbucium, pîndise pe buzele fragede şoapta scrîşnită a revoltei, pe faţa tînără şi aprigă — semnul celei mai mici nerăb-
5 dări; dorise chiar în ochii scînteietori şi nestatornici să prindă scînteia cea mare a veseliei pentru scăparea atît de apropiată. Dorise ca să ţipe cumplit de dezamăgire şi groază şi suferise că numai groază şi durere se reflecta din chipul copilei. Focul ruşinei îi încinse
10 faţa ca un cuptor cînd îşi aminti chiar vorbele pe care i le strigase, singurele conştient aruncate în necurmata tălăzuire de aiurări:
— A-ha, o aştepţi, nu?... Vine, nu?... Te uiţi mereu la uşă...
15 —Mi se pare c-a venit doctorul, mătuşica...
— Ţi se pare c-a venit dumneaei... cucoana cu ochii scoşi, ha, ha, ha... v4rfw/l-ailapoşetuţă,nu-i aşa?... Este timpul, nu-i aşa?... Mai deschide-i... du-te... poţi sâ-i deschizi... Şi bătrîna dăduse drum plînsului
20 aspru, răguşit, sinistru: Nu mai e o credinţă pe lumea asta, nu mai e credinţă!... Deschide, deschide!
Fata s-a apropiat într-adevăr de uşă şi a deschis-o. Bătrîna şi-a astupat îngrozită capul în perini.
— Bună seara, domnule doctor!
25 Doctorului trebuie să i se fi urît şi lui, cu cîte cîrpeli
nu-i mai face! Ba azi rinichii, ba mîine ficatul... Hm, trebuie să se fi plictisit şi el, mai ales de atîta văicăreală. Cu ce privire tristă învăluia pe biata fată! Toate astea le vede şi ea şi le înţelege de minune...
30 Hm, ar fi într-adevăr timpul să-i lase pe toţi în pace... toţi sunt plictisiţi, amărîţi, extenuaţi... îi înţelege de minune, de minune... au dreptate... au perfectă dreptate...
Ş-apoi, de bună seamă, ce-o mai fi ţinînd atîta la 35 mizeria asta!... Cîtă jale şi cît regret pentru... pentru ce?...  Ce-a fost bun s-a dus...  s-a dus... s-a dus...
Ea repetă într-una: „s-a dus, s-a dus..." şi lacrămi calde, tot ce mai poate fi cald în corpul îngheţat pe
537
jumătate, izvorăsc din colţii ochilor. Le simte cum se preling printre zbîrcituri, active şi grabnice, cum descriu ocoluri încurcate pe emisferele zgronţuroase ale figurei. Multe, necontenit mai multe, o bejanie întreagă, 5 o părăsesc şi ele, zorite, micile picături de căldură şi viaţă, ca pe ceva ce nu mai poate fi de întrebuinţat...
A uitat că e la fereastră, în jilţul larg, căptuşit cu perini.
îi aduce aminte un stol de păsări, care au căzut 10 din cer, afară, în grădinuţă, hărţuindu-se sub trandafirul cel mare, de parcă ar fi tras la judecător; bătrîna nu vede pînă acolo, dar le ştie după glas. Aşa făceau şi atunci cînd le vedea: trăgeau sub trandafirul cel mare, cu flori ca vişinata cea mai închisă din dulap. 15 Cearta este acum ca niciodată de zgomotoasă, iar obştea, ca de obicei, şi mai zomotoasă, hotărăşte. Ce trebuie să judece ele? Pe doi îndrăgostiţi cari călcaseră legile tribului sau plîngerile vreunei amante înşelate înainte de soroc...
20 Zgomotul e infernal: acuzarea ciripeşte odată cu
apărarea, juraţii hotărăsc în acelaşi timp. 6 laie întreagă de zburătoare. Sfada e tocmai în toi, cînd, deodată, un fîlfîit brusc şi greu curmă firul certei. Ce s-a întîmplat ? Au fugit pe neaşteptate împricinaţii şi tot tribu-
25     naiul s-a luat după ei?...
Bătrîna clipeşte înveselită din ochii împăienjeniţi. Şi mirosul trandafirilor în floare izbuti să mai găsească, în nările uscate, urme încă vii de nerv olfactic. în valul puternic de parfum, care cade atît de greu asupră-i,
30     găseşte în sfîrşit un rost încăpăţînărei...
„...o, nu, domnule doctor... nu ţin la viaţă... dacă asta mai poate fi numită viaţă... nu ţin deloc, domnule doctor... Dar ţin să văd şi eu pe' Elenuţa căpătuită, s-o văd odată la casa ei!.. Asta e tot ce
35 vreau, domnule doctor... Iacă, avere îi las cît să ia şi un prinţ... frumoasă e destul... curtată e şi cerută de toţi... Eu nu ştiu ce are fata asta de tot aşteaptă mereu... că-i spun totdeauna... totdeauna îi spun: Fată dragă, hotărăşte-te odată... ca să te ştiu la un fel...
40     haide, izbăveşte-mă odată... să pot să mă urnesc şi eu
538
dintre voi... şi nu vrea să mă asculte, domnule doctor... nu vrea..."
în pomeţii obrajilor ei tot mai avu ce să roşească, fiindcă niciodată nu-i spusese fetei astfel; iar în mîndra
5 îndărătnicie cu care Elenuţa respingea necontenit înnoitele partizi se vedea ca-n oglinda propriului ei trecut. O, cine ar putea-o crede că ea, bătrîna hidoasă, atît de cochetă şi nebunatecă odată, rămăsese pînă acum curată ca rochiţa cea albă a primului bal...  în fetiţa
io     asta, în Elenuţa, se scursese parcă tot sîngele tinereţei ei...
„...spune, domnule doctor, pot eu să mor... pînă nu-mi liniştesc inima asta?... Că atîta suflet mi-a mai rămas şi mie... nepoţica asta, fata sorei mele, sînge 15 din sîngele meu... Spune, domnule doctor, spune, n-am dreptate sa mă încăpăţînez ca să mai locuiesc în stîr-vul pe care mi-1 peteceşti mereu?..."
Şi bătrîna respiră adînc aerul îmbălsămat, fericită, ca şi cînd ar fi găsit pretext însăşi morţii ca s-o mai 20 îritîrzie...
„Asta e, şopti ea înfiorată de veselie, asta e, domnule doctor...  Am eu dreptul să mă las să mor?..."
Ea simţi amurgul, căci lumina difuză dintre pleoape începuse să se întunece; înţelese deci că, dincolo de 25 simţuri, soarele s-a lovit de geana dealului şi s-a sfă-rîmat în jăratec, care se stinge pe îndelete... Trandafirii şi-au întreit puterile şi aproape o îmbată... Ti-căie tot mai încet inima oraşului. O mierlă se văicărea somnoroasă în frunziş... 30 Ora înserărei. Şi versul străvechi bătu ca un ceas
în tăcerea crescîndă, aromată:
„O, ceas al tainei, asfinţit de seara'... Din ce în ce se potoleau toate, de parcă toate se dau în lături să facă loc amintirei care se lega. Şi în-35     tregul sonet eminescian, cu norii lui şi cu lumea lui de demult, şi-a ei, se înfiripa ritmic pe harfa minţei dezacordate :
„Iar timpul creşte-n urma mea..." Cînd termină, parcă o mandolină a tăcut undeva. 40     Iar trandafirii întrecură măsura; era un înec adevărat, de parcă izbucniseră de sub brazde izvoare de par-
fumuri. Ochi stinşi se închideau de extaz, dar ea ve--,. dea totul, totul, întreg amurgul timpurilor vechi, şi peste tot vedea cerul, care luase acum de bună seamă culoarea catifelată şi adîncă a trandafirului cel mare... 5 „...aş fi o... o...  Doamne... aş fi o... dacă aş pără-
si-o... nu, domnule doctor?..."
Şi totuşi mai lipseşte ceva ceasului de taină ca să fie aidoma celui de atunci...   unicului  ceas... din toată viaţa... 10 ...da... iată ce-i lipseşte...
Doamne, este încă trecutul sau nisipul a scrîşnit cu adevărat sub paşii rari, întretăiaţi?... Dumnezeule... sărutul acela... auzi-i puternicul ecou...  atît de tare răsună încă în minte... 15 Mătuşica a închis ochii, adică a închis poarta amin-
tirei; mai departe n-are unde să mai meargă... şi lacră-mile izvorăsc iarăşi, spontane şi de prisos.
Vai, şi Măria s-a uitat de taină cu sergentul ei în bucătărie... Ar fi timpul s-o ducă înapoi în dormitor. 20     Elenuţa o să se supere găsind-o aci, cu fereastra larg deschisă...
Dar ecoul vremurilor duse se sfarmă iar în boabe de săruturi, ce se împrăştie ca mărgelele scăpate din şirag.
25 Mătuşica forţează zadarnic căscătura ochilor betegi ;
negura rămîne compactă pretutindeni, afară şi înăuntru. Oare amintirea i-a scăpat cumva din baierile voinţei şi-şi face singură de cap? Mătuşica fuge disperată cu gîndul la doctor. El singur poate s-o scape din pos-
30     tura asta romantică şi ridicolă.
„...iată de ce vă dau spectacolul ăsta hidos, domnule doctor... al unei bătrîne care se zbate cu atîta încăpăţînare..."
Nu,   afară e realitatea,   nu  amintirea. Sărutările 35     sunt lungi, lacome, neisprăvite. Şi nisipul aleelor se aude cum e strivit de paşi. Şi totul e întretăiat de voci, de cuvinte clare, distincte... — Destul... ajunge... E vocea Elenuţei. 40 —Du-te, dute, biata tuşă mă aşteaptă de mult...
Şi iarăşi şopotul care revine necontenit, al cuvintelor de despărţire. Şi iarăşi lungul sărut care nu mai ajunge să fie cel din urmă. Realitatea! Ei nu i-a mai rămas nici măcar tihna amintirilor.
5 în sfîrşit, pasul sprinten al Elenuţei pe treptele de
piatră. Mătuşica a ţintit urechea la uşă; inima i s-a zbătut brusc de mai multe ori şi apoi o dată prelung, ca o pasăre tăiată. Acum o simte ciim se destinde pe îndelete din ultima ei încordare...  iar uşile s-au
10     deschis rînd pe rînd... uşa mare... uşa dormitorului...
— Tuşă... tuşă... unde eşti, tuşă?... ...apoi uşa de aici...
...şi-n urmă nimic.
Doamne, de ce nu înaintează ?  De ce s-a oprit ? 15     ...Doamne,  cine s-a oprit?  Cine o fixează?... Ce se petrece aici?...
■—Cine este acolo?... N-auzi, cine? Nu răspunde nimeni. Şi totuşi cineva e înăuntru şi o ţinteşte necurmat, căci ea simte pe frunte două puncte 20     reci, cari cresc şi se lărgesc în cercuri, mici şi goale ca găurile de hîrcă.
Inima bătrîna a luat-o la fugă îngrozită, şi fuge acum într-una, bătrîneşte, nesigur, hodorogit, poticnin-du-se. Mătuşica ar vrea s-o oprească; doar cu fuga 25     asta, oricine, din doi paşi, o poate ajunge.
— Cine a intrat aici ?
Dar uşa parcă se deschide din nou. Doamne, acum într-adevăr se deschide şi iacă un pas lămurit şi material loveşte podeaua. 30 —Tuşă! aici ai fost, tuşă?
Este cu adevărat Elenuţa, care a prins-o în braţe şi o sărută mult pe faţă, pe păr, pe sprîncene...
— ...ai auzit, tuşă?...
— Ce să aud?... Acum?... N-am auzit nimic... 35         —...în grădină?...
— A!... în grădină?... N-am auzit nimic... Păsări şi atît... Am stat să miros trandafirul... vai ce tare, ce puternic... bătrînul... hm... Tu nu ştii cît de bătrîn e trandafirul ăsta...
540
541
Dar bătrîna simte cum i se piteşte inima, cum se face mică-mică... şi aşteaptă ferită acolo, în propria ei micime, destăinuirea.
Nu, Elenuţa a deschis din nou cuvîntul, dar vorbeşte de lucruri cu totul depărtate... Bătrîna răsuflă adînc... „Pînă n-oi şti-o... domnule doctor... la locul ei... spune dumneata... pot eu... pot eu? N-am auzit nimic... domnule doctor... nu ştiu nimic... mie nu mi-a spus... Iubeşte ea cu adevărat?... Ha, ha, ha, astea-s minciuni, domnule doctor... Nu, nu... eu mint... mi-e scîrbă de mine... Ea iubeşte... da, ea iubeşte... ştiu..."
— Elenuţ a... lasă astea...
— De ce, tuşico ?
— ...Am auzit...
— Ai auzit ?
— ...Da... am auzit... în grădină... Hai, spune, cine ?
— ...haide, spune odată...
— Tudorel...
— ...Tudorel?... Cu adevărat?...
Fata şi-a plecat capul şi binecuvîntarea bătrînei, sărut uscat şi rece, pecetluieşte destinul cel nou. Bătrîna nu vede, dar ştie că afară tăciunele scăpătatului s-a scuturat tot, deodată, în cenuşa nopţei.
POARTA DE FIER
Cînd a venit să-şi facă luna de concentrare la cazarma de jandarmi din oraşul acela mare, ardelenesc, ceea ce a surprins mai mult pe Botoran a fost poarta
5 enormă de stejar masiv, căptuşită cu drugi metalici, compunînd pe ea complicate figuri de geometrie. Şi într-adevăr, ea putea să cîntărească sute de ocale, iar grosimea-i neobişnuită te îndemna îndată să crezi că era făcută să slujească unei cetăţi întregi, în vremile
10 nesigure de demult, şi nu unei cazărmi moderne, cu aproape două sute de ostaşi, cu puşti, cu mitraliere, cu grenade, cu tot felul de arme de toate puterile şi calibrele.
Jandarmii ceilalţi, recruţi, reangajaţi sau concentraţi;
15 simpli soldaţi sau gradaţi, îi ziceau cu toţii poarta de fier şi încolo nu-i mai dau nici o importanţă. Dar pe Botoran îl amuza nespus cum namila asta, pe care n-ai fi dus-o cu doi boi, se deschidea [aşa] de sprinten şi de elegant doar la o simplă apăsare de buton. Atunci
20 trei sonerii începeau să ţîrîie în trei locuri distincte prin fundul curţii lungi şi întunecoase ca o văgăună dreptunghiulară, cu păreţii abrupţi şi fără podoabă, sau cine ştie unde, în restul clădirei imense şi cenuşii, într-o astfel de cetăţuie, sentinelele făceau paza pe
25 dinăuntru; de fapt ele nici nu prea foloseau la cine ştie ce lucru.
Iar Botoran, om cu stare şi plătind la o vîrstă nepotrivită ratele unor vechi şi obscure datorii către
543
serviciul militar, se mulţumea cu gîndul că doar o lună numai avea de stat între zidurile acestei sinistre puşcării.
Şi zilele îi făceau pe plac; treceau chiar prea repede. 5 In cea dintîi a făcut cunoştinţă cu camarazii mai
apropiaţi; în a doua — zi de sărbătoare — a şi tras un chef de pomină cu gradaţii din secţie. Şi îndată simpatiile tuturor au început să-1 înconjoare. Iar ofiţerii i-au considerat cu deferentă îmbrăcămintea, 10 de calitate cel puţin egală cu a elegantului locotenent Pîcleanu, rufăria fină, pieliţa subţire şi albă a obrazului...
A trecut întîia săptămînă şi a trecut şi a doua, iar el privea cu drag orice nou amurg, care, în curtea 15 adîncă şi tăiată exact ca o cutie uriaşe, se cobora din vreme şi grabnic; simţea atunci ocrotitoare învăluirea timpului curgător, luîndu-1 cu sine, ca un rîu molcom, spre limanuri mai bune.
★
Şi astfel trecu şi săptămînă [a] treia.
20 Iar Botoran rîse de melancolia lui de la început,
că putuse să i se pară atît de îndepărtate o margine de alta ale unei luni. Şi mai rîse puţin şi de poarta cea grea de fier. I se păru acum şi mai inutilă şi mai ridicolă, cu grosimea ei neobişnuită şi cu armura ei
25     metalică, faţă de neîncetata şi calina trecere a timpului.
★
Astăzi poarta era deschisă, ca de obicei, pînă nu se înserase bine. Botoran putu să iese chiar afară pe trotuar, privind în lungul şi-n latul străzei largi şi libere. Lumina cea mare îl lovi în ochi şi el trebui să
30 clipească de cîteva ori ca să se obişnuiască într-însa; trecătorii erau rari aci, la marginea oraşului, dar pe strada dreaptă, acolo, departe, în centru, se vedea forfotul cel mare şi negru şi neobosit, iar zgomotul lui îi umplea urechile potolit şi dulce. El intră repede în
35    semiobscurul umed al curţei; i-ar fi plăcut acum să
544
simtă mai grea apăsarea zilelor acestora din urmă ale serviciului. Ar fi vrut mai multă asprime din partea ofiţerilor şi mai multă necuviinţă din partea camarazilor, îşi aminti că la concentrările trecute găsise nea-
5 parat cîte-un comandant rău, care-1 punea la încercări josnice tocmai ca să se amuze de hainele lui bine pistruiate cu stropii tuturor murdăriilor; iar seara, în dormitor, aluzii de răcani, forfecîndu-i obîrşia şi nenorocul, îl exasperau de grosolănie şi groază. Atunci
io ceasul liberărei avea farmecul lui. Acum — de bună seamă pentru cea din urmă oară — îl „vărsaseră" tocmai aici, la compania aceasta de jandarmi, unde prea multă atenţie cazonă şi bunăvoinţă începeau să-1 plictisească.
★
15 Ora închiderei sună şi poarta porni, puternică şi
vioaie. Botoran, deşteptat din gînduri, o privi poznaş, cUm se îmbucă ferm şi detunător în cadru. Şi zîmbi iarăşi, socotind ce oameni blajini ferecă astfel şi-i desparte de restul lumei. Mecanicul legă balamalele de
20 sîrmele celor trei sonerii, iar caporalul de gardă aşeză primul schimb.
Botoran rămase de vorbă cu santinela:
— Ai putea să-mi spui, măi camarade, dacă eşti dumneata aci, la ce mai serveşte goşgogeamite poartă ?...
25 Sentinela îl privi cu uimire, pe urmă îşi lărgi gura
în surîs de înţelegere; coconaşul ăsta vrea, de bună seamă, să potrivească lucrul pentru vreo raită prin oras...
— D-apăi că să am iertare, măria-voastră, eu mi-s 30     schimb întîi...  la miezu nopţii vini altu...
Botoran vru să-1 lămurească de bunele lui gînduri:
— La noi... la cazărmile noastre din Oltenia... porţile stau toate deschise în timpul nopţei... şi nimeni nu îndrăzneşte să intre sau să iese...   odată ce-s santi-
35 nele acolo... Numai că, opina el, pentru a dezlega pe deplin încrederea străjerului, asta e, se pierd prea mulţi paznici cu atîtea porţi şi deschizături, înţelegi?... îi tot oboseşte degeaba pe bieţii oameni...
Şi după ce tăcu cîtva, căutînd în ochii soldatului capătul de punte pe care credea că a deschis-o spre sufletul lui, lovi în poartă de mai multe ori, aşa cum ai bate prieteneşte un cal pe crupă.
— ...aşa că, vezi dumneata, or una, or alta... or porţi... or sentinele...
Dar soldatul se edificase.
— Eu-s caraulă, domnişorule, dar poarta asta mima^ mecanicul o poate desface.
Ii declară aceasta oarecum mirat că Botoran n-a aflat încă un lucru atît de elementar.
Iar Botoran o luă agale spre dormitor. Neînţelegerea aceasta îl întristase deodată şi pînă într-atîta, că el singur nu-şi da seama cum. Urcînd scările alene şi greu ca un moşneag, trăgîndu-se obosit după mîna pe care o muta tot mai sus, pe rampa încolăcită în spirală strînsă, i se păru stupidă toana asta a lui de a aduce vorba tot de poartă ori cu cine sta de sfat. Poate camarazii au şi început să-1 facă ţinta de glume şi-şi aminti de Mereuţ, poznaşul companiei, care-i imită pe toţi la glas şi mişcare si care tine lipiţi de patul lui, pînă dincolo de miezul nopţei, pe ascultători.
Hotărît, de-acum o va da dracului de poartă. Chiar mîine va aduce vorba despre ea, ca să le arate că s-a convins de utili...
Ei, asta-i acum... ba nu mai aduce nici o vorbă... Afurisită poartă, domnule... Doamne fereşte... da zău... ceva-ceva tot o să tragă de pe urma ei...
★
Dacă a pornit cu trenul de douăsprezece noaptea, atunci azi la prînz este aici... Dacă n-a pornit, atunci a ajuns-o telegrama...
Botoran avea permisie pînă seara la nouă. Luă o birjă şi plecă la gară. Dar doamna Botoran nu veni. Lucrul acesta îl bucură; va să zică, primise telegrama. El se opri la unul din restaurantele ungureşti de pe lunga stradă a gărei; s-ar fi dus mai cu plăcere în centru, unde românii din regatul vechi deschiseseră bodegi şi birturi cu mîncări tradiţionale româneşti.
Dar acolo forfoteau ofiţerii şi el vrea să se ţină departe — aceste ultime zile — de tot ce i-ar fi putut aduce cine ştie ce neplăceri. Prin aburul bucatelor şi al vinului, 5 în atmosfera îmbîcsită de fum de tutun, încărcată de aburii alcoolului, străpunsă de ţipete femeieşti, ochii văd altfel, şi ţîfna ascunsă în dosul veseliei sare mai repede decît oriunde. Afară de asta, vru ca să aibe întreagă impresia exilului forţat... îl mai ţineau încă, deşi termenul concentrărei se sfîrşise aseară... Dar domnul
u> căpitan lipsea, iar domnul locotenent nu putea să hotărască nimic. Nu primise nici un ordin. Asta chiar produsese încurcătura cu scrisoarea... Dar, în sfîrşit, taci că n-a apucat să plece... Alt tren, cu legături directe de-acolo încoace, numai după-masă la patru mai este...
15     Or, telegrama a pornit aseară la şase... Astăzi, chiar de dimineaţă, o are... Lasă, că tot nu scapă ea nevăzut  oraşul ăsta... Mîine probabil se va întoarce şi domnul căpitan. Hîr-tiile vor fi iscălite, iar el o va aştepta liber şi... civil.
20 O va aştepta el, în toată fiinţa şi puterea, şi nu miliţianul ăsta, destul de curăţel, e drept, dar timid şi binevoitor, caraghios de binevoitor, cu buzele atîrnate în surîsul stupid şi descleiat, gata să se închege la orice moment în expresia corespunzătoare feţei dom-
25     nului căpitan... ba chiar a domnului plutonier...
Ei, cu mutra asta de nerecunoscut vrea el să-şi primească nevasta, s-o plimbe pe străzile pline de lume, biet domn caporal, umil şi resemnat dinainte?... Haide-de... Cum putuse s-o cheme înainte de a avea în mînă
30     foaia de liberare?...
Şi Botoran, care pînă acum mîncase în neştire un papricaş, ce denega faima vestitei mîncări ungureşti, ceru de astă dată vin cu sifon.
Privi mirat mesele goale din juru-i, acoperite de
35 feţe curate şi albe; judecind după locul ocupat de estrada şi pupitrele muzicanţilor absenţi, înţelese că a nimerit într-un local de seară. în colţul opus mînca un domn bătrîn, ce părea că-şi ascultă atent gîndul; chelnerul îl servea fără să-1 întrebe nimic, apărea şi
40 dispărea cu felurile cele noi la timp, muteşte, fără nici măcar să se privească unul pe altul. O masă mai
547
mare dintr-un colţ fu ocupată apoi de cîţiva tineri, cari rămaseră tăcuţi pînă li se aduse comenzile, apoi izbucniră într-o violentă discuţie ungurească.
Botoran vedea în toate lucrurile astea ceva neobiş-5 nuit; pînă şi chelnerii se mişcau cu totul altfel de cum el îi ştia că se mişcă. în curînd însă toate se vor schimba; el va fi din nou în oraşul lui unde totul se mişcă aşa cum trebuie să se mişte, unde cunoaşte pe toţi chelnerii şi unde toată lumea îl ştie şi-i 10     dă ziua bună.
Un simplu militar, un caporal; acum probabil i se va da drumul cu gradul de sergent; dar cum putea să se plimbe pe străzi cu ea şi cu gradele şi cu hainele astea?...
15 întrebarea revenea necontenit, înveselitoare şi de
nerăspuns. Ar fi fost nostim. Şi la plată lăsă, la cei ce-1 serviseră, bacşişuri care-i uimi.
El ieşi pe străzile scăldate de soarele galben al toamnei; mergea cu pas liniştit, de om pe care nu-1
20 mînă nici o grijă. Rarii trecători ai după-amiezei priveau cu respect la haina lui de albastrul cerului, la fireturile albe şi împletite, la cele două galoane late de la umăr; pintenii mai ales şi sabia obligau pe toţi cei întîlniţi să-şi coboare ochii dinainte-i.
25 Botoran se simţea jenat de fugarele umilinţi. Ric-
tusul lui statornic se schimbase acum într-un surîs de prietenie şi încurajare. Părea că le spune tuturor: „N-aveţi grijă, sunt rezervist, mîine chiar trebuie să mă libereze; dacă nu lipsea domnul căpitan, astăzi nu mai
30 mă priveaţi cu aerul ăsta stupid şi prefăcut... mă priveaţi cum trebuie să mă priviţi".
★
în faţa somptuosului hotel „Astoria", cîteva birji staţionau încărcate de bagaje şi de oameni cu figuri înnegrite şi îngălbejite de drum şi de oboseală. Aştep-35 tau moţăind istovit, privind vag dinainte-le, sau pleoştind ochii în crupa cailor. înşişi birjarii păreau cuceriţi de această stare generală de îndobitocire. Cineva ieşi atunci din holul luxos, dînd din umeri şi călcînd
548
alături. Lîngă prima trăsură rosti mînios două vorbe, se aruncă în grămada de oameni şi bagaje şi birja mică porni clătinîndu-se.
Pînă ce Botoran să ajungă în dreptul hotelului,
5 rînd pe rînd, alţii ieşiră din holul elegant, dînd din umeri şi călcînd alături, şi rînd pe rînd birjile cele mici porniră agale, ca şi cea dintîi; el le petrecu cu privirea multă vreme, ţinîndu-se una după alta în şirag jalnic de băjenari...
10 Le ajunse apoi în faţa hotelului „Central", unde
avură aceeaşi soartă, şi mai apoi în faţa hotelului „New York". De bună seamă, hotelurile erau toate înţesate, şi el mulţumi din nou norocului că nu i-a adus soţia. Altfel, acum ar rătăci şi el din hotel în hotel, în coada
15 şiragului, în mîrîielile pretenţioase şi ameninţările birjarului, în privirile cercetătoare sau compătimitoare ale trecătorilor, întîmpinînd pretutindeni aceeaşi înălţare seacă din umeri a portarilor galonaţi, cu şapcă scrisă cu aur.
★
20 Botoran se duse în parc şi-şi căută strimta lui alee
favorită. Aspiră adînc umbra umedă a copacilor cari se împleteau pe deasupra în bolta de nepătruns. Aici, de bună seamă, nu străbătuse vreodată nici soarele, nici ploaia. îşi scoase gazetele şi începu să cetească.
25 Dar ochii îi fugeau necurmat în desişul negru al arbuştilor, cuiburi de şerpi încolăciţi în jurul trunchilor enormi. O broscuţă pîntecoasă ieşi din întunecime şi-1 privi cu ochii holbaţi. Apoi porni şonticăind pe marginea cărării.
30 Cînd se ridică să pornească, înserarea împînzise
oraşul, căruia luminile aprinse în şir, pînă hăt în dealurile dimpotrivă, îi dau o întindere neştiută şi neînţeleasă. Aproape de cazarma jandarmilor, Botoran descoperi una din birjile de la prînz; o cunoscu după
35 cocoana cu voal verde dinăuntru. Trăsura staţiona în dreptul unui vestit han popular, cu circiumă zgomotoasă în faţă. Domnul — însoţitorul cocoanei — ieşi din circiumă cu acelaş gest obidit din umerii zdrobiţi.
Trăsura se lăsă spre el cînd piciorul apăsă scara; dar nu urcă, fiindcă, cine ştie pentru a cîta oară, un nou conciliabul în şoapte se porni între pasageri şi birjar. Din poarta cazărmei, Botoran văzu, după lungă 5     zăbavă, trăsura întorcînd şi luînd-o agale înapoi.
★
Plantonul îl anunţă că e ora închiderei şi el pătrunse înăuntru. Şi-odată cu poarta, care să prăvăli în cadru, gîndul tîrzîielnic şi neaşteptat îi înflori cu picuşuri de sînge în minte. Parcă fusese înţăles cu poarta 10 şi numai atît a aşteptat ea, să-1 prindă în capcana asta adîncă şi neagră, pentru ca el să-i sară deodată, înfigîndu-i-se în creier ca un cuţit tîlhăresc.
Se întoarse ameţit şi privi. Poarta, acum închisă, stătea calmă în faţa lui, atît de calmă, că drugii de 15    fier bătuţi deasupra-i păreau braţe încrucişate de uriaş, păzind în repaos.
Dar gîndul ascuţit îl frămînta cu  străşnicie; el avu impresia că un mic animal acvatic i-a căptuşit creierul, vierme încrengat şi multiplu, grapă minusculă 20     de fier, vie şi sfîşietor de pătrunzătoare.
De bună seamă s-ar putea să se întîmple! Şi dacă ea n-a primit telegrama pînă la 12, cu siguranţă că a luat trenul de amiazi...
...Cu neputinţă, cu neputinţă... ea ştie că va ajunge 25     noaptea...  şi că noaptea el nu poate  s-o aştepte... pentru că... pentru că...
...Dar ea mai ştia că el trebuie să fie liberat... şi că trenul soseşte la unu...
...Că ora asta, mai ales acolo, la ei, în viaţa lor de 30 toate zilele, de oameni avuţi, nu-i tocmai cea mai tîrzie; că, în sfîrşit, la orice oră nu-i prea tîrziu ca să aştepţi, pornită din mari depărtări, cu toată greaua povară a drumului zdrobitor în spate, pe cea care vine pentru tine...
35 Botoran se plimbă agitat pe fundul curţei cubice;
i se părea lui singur o jucărie mişcîndu-se în fundul cutiei mari în care a închis-o stăpînul-copil cu celelalte păpuşi... căci nu poate fi decît un copil stăpînul acesta
550
nevăzut, care prăbuşeşte cu atîta cruzime porţile cutiei peste gîndul aspru şi sfîşietor...
Plimbarea agitată îi face bine lui Botoran; gîndul grozav şi-a potolit curgerea devastatoare; acum pi-5     cură uşor, ca un butoi neîntărit bine în cercuri.
★
In dormitor, camarazii s-au strîns lîngă patul lui Mereuţ, glumeţul şi bunul povestitor; cei obosiţi s-au dezbrăcat însă demult şi acum sforăie, înfăşuraţi pînă 10 la bărbie în păturile sure. Botoran stă la gînduri; să intre în grupul vesel al ascultătorilor sau să se culce. Cele două felinare cu ulei, care abia de urnesc lespezile grele de întunerec, învăluiesc cu tristeţe nehotărîrea lui. _
15 în colţul lui Mereuţ s-a stîrnit rîsul. Botoran începe
să-şi scoată agale hainele. Trebuie să fie destul de obosit, doar a umblat atîta... De la gară înapoi, pe jos, e o distanţă... „O, dacă aş adormi îndată, atunci prăpastia nopţei ar fi trecută doar dintr-un salt!"...
20 Se va vedea mîine dimineaţă piept în piept cu împrejurarea... care nu va fi aşa vitregă... desigur, desigur... închipuiri... toate sunt închipuiri... ea trebuie să fi primit telegrama...
Şi la surîsul gîndului acestuia, hainele lui cad repede
25 una după alta; mîinile desfac febril şiretele ghetelor înalte... Mîine va fi nepăsarea, liniştea şi libertatea... Mîine poarta de fier nu va mai cădea grea şi decisivă... peste mormîntul gîndurilor supărătoare...
★
30 El s-a înfăşurat în pătura moale, care-i desemnează
forma corpului. îşi urmăreşte cu atenţie conturul prin zariştea ca de amurg înaintat şi gîndul se opreşte fără legătură la nevastă-sa. Zîmbeşte şi-şi freacă involuntar genunchii.
Apoi se întoarce pe-o   parte şi braţul cuprinde drăgăstos colţul perinei...
551
★
O vede înaltă şi uşoară, trecînd ca un vis alb printre mobilele odăii, în cămaşa de noapte, cu picioarele goale în pantofii de pîslă. S-a sculat de curînd şi-i pregăteşte la maşina de spirt cafeaua. Prin semiîntunerecul di-5 mineţei, în camera cu transperantele trase, lîngă flacăra albăstruie şi nestatornică, pare ceva ireal şi demonic. Botoran priveşte prin genele care se străduiesc alene să desfacă ţesătura somnului. însă cununa grea a părului strîns în pripă acuză realitatea. Crista-10 linele apăsate de aţîţarea matinală descopăr pe albul cămăşei vagi umbre de mister. Apariţia se apropie; albul cămăşei ia rînd pe rînd indecise şi disparate forme omeneşti. Aburul cafelei se ridică tare şi răscolitor. Braţe de pe care cad mîneci largi şi albe se împletesc...
★
15 ^ ^ Botoran s-a mişcat brusc şi repede pe partea cealaltă, înăbuşind în urechea stînga un glas străin, pe care nu l-a mai auzit niciodată şi care a vorbit clar în tăcerea dormitorului.
— Nu-i adevărat, nu este acesta adevăratul tău
20 nume...
S-a ridicat în sus şi a privit tulbure peste paturile dispuse în rînduri drepte şi perpendiculare. Camarazii au părăsit de mult patul lui Mereuţ şi acum dorm atît de adînc, că nici măcar nu se aud' sforăituri şi nici
25 regulatul suflu omenesc. Somnul împietrit al cazărmilor. Să fi vorbit cineva în vis? Şi Botoran ia rînd pe rînd paturile şi-şi rememorează vocea fiecăruia. I se pare curios şi lui cum de şi le aduce aminte atît de perfect, cînd niciodată n-a luat seama la ele... Uneori are cîte
30 o mică îndoială... dar repede gîndul se reîmprospătează. Nu, cuvintele care au răsunat atît de aproape nu sunt ale nimănui; au răsunat chiar în gîndul lui... Cine ştie unde au fost pronunţate.
★
Botoran scoate de sub perină ceasul. Dar e greu 35     să distingă ceva. Cifrele le-ar şti după poziţia lor pe
552
cadran; însă parcă sunt patru ace care arată deodată... şi răsar necontenit... infinităţi de ace...
Botoran a sărit din pătură şi se îndreaptă spre unul din felinare.
5 —Prostii! şopteşte el, dar se apropie îngrijat de
lumina revelatoare.
„Unu şi un sfert... O, ho... nici n-a venit trenul! Trenul vine la unu şi jumătate..."
Şi el, care bănuise una din acele minuni telepatice... 10     Rîse şi se apropie de patul pe care-1 lăsase cald şi dulce...
„Nu-i adevărat, nu este acesta adevăratul tău nume!"... Hm, cum dracu i-au venit tocmai cuvintele astea în ureche... şi ce-ar fi putînd să însemneze?..."
★
15 Trenul s-a oprit, negru şi somnoros1 el însuşi. Nici
n-a tras cum trebuie, aşa ca vagoanele să se cuprindă toate în lumina felinarelor; locomotiva s-a lăsat greoaie chiar în mijlocul peronului, zdrobită parcă de drum şi neodihnă. Acum pufăie greu, de-abia tră-
20     gîndu-şi sufletul.
Prin compartimentele slab luminate, mîini de plumb se întind la reţelele cu bagaje. Spre cimentul peronului, de pe treptele umede, se întind nesigur şi precaut picioare de varii forme şi mărimi; parcă nasc din ne-
25 gură, căci de-abia după un timp se schiţează, în lumina ceţoasă, imprecise ca nişte fantome, trupurile pe care le poartă.
Botoran simte ca un curent rece prin şira spinărei. I se pare că stă retras de felinare, în cămaşă şi papuci
30 de dormitor, doar cu pardessus-ul pe dînsul şi cu gulerul ridicat. Pe el nu-1 vede nimeni, căci este doar spirit, iar trupul i-a rămas pe pat, în dormitor, doar ochii lui alunecă peste trepte, ca mîini înaripate pe clape, le cuprinde simultan în văz şi e de-ajuns să prindă din zbor
35 doar conturul boturilor de gheată, ca să treacă nervoşi înainte. O imensă vitrină de pantofărie parcă a prins
1 în text somnuros.
553:
viaţă şi mers; dar ochii umblă harnici înainte şi ceva de calm şi sigur se reîntronează în pieptu-i golit; e sufletul care se întoarce să-şi ia locul în patul cazărmei din str. Moţilor.
★
5 Botoran se întoarce pe partea cealaltă, dar regretă
prea timpuria mişcare. Dacă, pe urmă, o întîrziată a păşit ceva mai tîrziu de pe trepte ? Şi cum două vîrfuri de pantofi îi ţîşnesc în vederi din negrul compact, ca două vîrfuri de suliţă, apoi gleznele subţiri, cu pul-
10 pele uşor crescute, şi genunchii înalţi se desemnează treptat şi apoi corpul destins şi subţire. Pasul sigur şi cunoscut păşeşte larg şi spornic spre locul ascuns de felinare. Pe buzele umede cuvintele revederei joacă de acum: „Te-am văzut pe fereastră, te-am văzut
15     chiar aci în întunerec... Dar ce este dezordinea asta... ?"
★
îiisă trupul zvelt şi-a contenit drumul şi închipuirea priveşte nedumerită locul unde fusese cealaltă închipuire. în patul lui, Botoran se mişca frămîntat de parcă l-ar munci blesteme şi farmece îndepărtate.
20 Spiritul lui s-a reîntors la gară, dar doamna Botoran a pornit în oraş. Şi spiritul lui — rămas pe scările de piatră în aceeaşi ţinută sumară, cămaşă de noapte, papuci şi pardessits-vH cu guler ridicat, cătînd zadarnic prin negură pe cea care a pornit singură în noapte.
25 Departe de tot, luminile birjilor care s-au dus se urmăresc agale prin întunerecul vag; apoi dispar rînd pe rînd şi brusc, ca nişte stele căzătoare. Dacă ea nici n-o fi prins măcar o trăsură... şi unde s-ar fi putut duce cu trăsura? în hoteluri nu se găsesc locuri nici
30     măcar ziua, dar acum, peste miezul nopţei...
★
Silueta subţiratecă a doamnei Botoran se încadrează deodată în dreptunghiul luminos al intrărei de
554
la „Astoria". „Regretăm, n-avem nici un loc, doamnă", se aude o voce căptuşită de tusă... „Ba, de ce, ba de ce? intervine o altă voce, molatecă şi prietenoasă. Pentru o doamnă aşa de... orice pasager ar fi măgulit...
5     să cedeze..."
Botoran s-a ridicat brusc pe şezut. Noroc că închipuirea, zguduită de mişcarea lui, s-a agitat şi ea; doamna Botoran a întors, elegantă şi dispreţuitoare, spatele şi a ieşit din holul luminos. Săraca, n-a găsit
io nici măcar trăsură! Merge pe jos şi calcă obosită calea cea lungă de la gară. Spiritul lui Botoran o escortează. Ar vrea să i se adreseze, dar nu izbuteşte decît să facă semne muteşti; iar ea — curios — acum nu-1 mai vede, nu vede nimic altceva; şi păşeşte eroic înainte, în
15 întunerecul în care, arar, luminile felinarelor sapă vaduri firave de la un trotoar la altul.
★
în clopotniţi, ciocane grele cad ritmic pe ţeste de aramă. Doamna Botoran ascultă, stoarsă de vlagă; i se par duhuri nocturne încercînd zadarnic să-i bată în piroane timpul. A fugit şi acum abia se mai ţine
20 pe picioare. A cotit pe străzi mărunte şi întunecoase. Un paznic de noapte se luase după dînsa. Parcă o strigase. Şi cînd a început să fugă, a auzit un timp în urmă-i tropotul greu al încălţămintei ostăşeşti. Cînd s-a pierdut în străzile mici, ţignalul de alarmă a pornit
25 energic şi provocator; şi alte ţignale au răspuns rînd pe rînd, din ce în ce mai depărtate şi mai stinse, cu modulaţii diverse, siniştri cucoşi metalici ai nopţei de oraş.
A dat acum într-o stradă mai mare şi mai luminoasă 30     ca a gărei. în umbra grea a unui copac a găsit o bancă mai ferită. Şi s-a tras acolo, ca să audă cum se pierd tot mai departe clopotele orologiilor. Iar Botoran, în cămaşa lui de noapte cu rîuri şi papuci, se agită imaterial în urmă-i, strîns în pardessus-vl civil, pe 35     care-1 ţine în geamantan; cum naiba 1-a nimerit tocmai pe acela! Doamna Botoran nici nu-1 simte că-i atît I de aproape. Glasul lui e mut, însă dacă ea ar asculta
555-
adînc în noapte, i-ar auzi desigur vocea minţei dîndu-i sfaturile cele mai bune. Să se ridice neapărat şi să plece... să plece... Dar unde?... Şi Botoran însuşi nu ştie încotro s-o îndemne. Şi rămîne astfel în preajmă-i, 5     neputincios şi Stupid.
★
Ea plimba necontenit privirile, într-o parte şi alta a străzei luminate şi deşerte; le plimbă mai mult ca să-şi simtă capul mişcîndu-se liber în jurul gîtului, căci s-au atîrnat de el ghiulelele grele ale somnului.
10 Ea făcea sforţări disperate să scape de teribila greutate. Dar se aud paşi şi inima lui Botoran a sărit din loc... Trebuie să fie gardistul. Priveşte şi el în lungul şi latul străzii, dar nu se vede nimeni, căci noaptea pasul se aude de departe, şi apoi copacii şi băncile ăştia te
15 lasă oare să vezi ceva ? Nu e vardistul! E, dimpotrivă, un domn, un tînăr...
Ochii doamnei Botoran s-au fixat asupra domnului cel tînăr. Botoran încruntă neputincios din sprîncene. Ce poate să-i folosească ei un tînăr, un tînăr atît de spilcuit
20 şi care de bună seamă vine de la chef, căci fredonează ceva, şi ochii îi strălucesc într-un mod neobişnuit? Acum şi trupul lui Botoran a reînceput să se zvîrcole în pat. Dar de pe trotuarul din faţă s-a desprins silueta grosolană a unui sergent.
25 Istovită, doamna Botoran îşi adună ultimele puteri ;
se ridică şi măsură distanţele care o despart de cei doi. Botoran ar dori să aştepte pe sergent. El însuşi nu-si dă seama de ce trebuie să dorească astfel si în minte nu-i vine nici un folos pe care ar putea să i-1 aducă
30 sergentul...
— Doamnă, e drept, aveţi hîrtii în regulă (o avea ea ceva cu dînsa?). Dar aici nu puteţi sta. N-avem voie să stea femeile noaptea pe stradă. Trebuie să mergeţi la secţie...
35 Dar Nina de bună seamă n-are nici o hîrtie la dînsa.
— Acolo, la noi, nu se umblă niciodată cu hîrtii şi documente, domnule gardist...
— Aşa, atunci poftiţi de mă urmaţi!...
556
La secţie! Haida-de! Nu! însuşi Botoran convine că soţia sa a făcut mai bine găsindu-şi refugiu la tînărul spilcuit. Nu-şi poate totuşi reţine  un  gemăt uşor.
— Mă iertaţi, domnule...  aş vrea să ştiu unde e 5     cazarma jandarmilor...
— Cazarma... jandarmilor?... La ora asta?...
— Acolo este soţul meu, domnule ... e concentrat... trebuie să se libereze astăzi... Se vede că... hm, cine ştie... l-o fi amînat pînă mîine... El m-a anunţat greşit
10 prin scrisoare. în sfîrşit, un malentendu, un teribil malentendu...
Tînărul spilcuit măsoară pe doamna Botoran de sus pînă jos la lumina felinarului electric. Ochii lui se opresc, rînd pe rînd, pe gîtul cvasiascuns de blana 15 uşoară, pe braţele lungi, pe şoldul înalt... Iar ochii lui sc'înteiază şi sclipesc neîncrezători. Aşa, pe negîndite, niciodată nu i s-a întîmplat...
— Doamnă, dar cum credeţi dumneavoastră că v-ar lăsa cineva să intraţi la ora asta într-o cazarmă?...
20 —Cu toate astea, trebuie să fie vreo sentinelă...
ceva... la poartă...
— Fără îndoială, fără îndoială... dar...
— Va da de veste soţului meu...
— în cazul ăsta...
25 Şi domnul cel spilcuit şi tînăr se înclină politicos.
Cei doi pornesc, iar gardistul, care se oprise la distanţă, salută involuntar; pe cînd Botoran, cu trup şi suflet, e nevoit să încuviinţeze iară...
Paşii lovesc sonor pavazul uscat în adînca tăcere.
30 Tînărul cel spilcuit e ceva mai scund decît tovarăşa de drum; de aceea chiar se simte puţin cam încurcat şi ochii lui coboară supuşi ori de cîte ori se lasă pe ei privirea grea a doamnei Botoran.
mm *
în pătucul său cazon Botoran e lac de sudoare. însă 35     tînărul este destul de cuviincios, deşi în toată figura lui — pe care lui Botoran i-e cu neputinţă s-o statornicească într-un fel, căci ia rînd pe rînd forme cunoscute şi necunoscute — se vede totuşi cît se poate de lămurit
pîlpîind sfioasă, dar cu necontenite recrudescenţe de îndîrjire, flacăra nădejdei. Însăşi doamna Botoran observă aceasta, pe cînd ochii lui, de schimbătoare culori, aleargă acum în voie de-a lungul siluetei ei fine, 5 măsurînd, socotind, cîntărind. Cuvîntul lui este însă necontenit cuviincios, revoltător de cuviincios. Botoran îşi cunoaşte bine soţia; el ştie că, la cea dintîi vorbă greşită, ea i-ar întoarce însoţitorului spatele, fără chip de revenire. Şi nemernicul parcă nici n-ar fi băut în seara
10 asta; pe cît îi e de dezmăţată şi de scandaloasă privirea, pe-atît spusa îi înoată în spuma celei mai afabile politeţi...
Doamna Botoran surîde; în colţul buzelor boţite, soţul ei observă cunoscutele şi uşoarele cute în care dispreţul se îmbină cu necazul înfr înger ei...  Pe cînd
15 celălalt îşi continuă interogatoriul, presărat cu florile fade ale curtoaziei ieftine, pline de tact şi siguranţă, reînnoindu-1 stăruitor ori de cîte ori ea-1 curmă prin vreo monosilabă plictisită. Doamna Botoran îl întrerupe deodată:
20 — E cu neputinţă să nu se găsească o sentinelă
dinaintea unei cazărmi...
Lui Botoran îi place grozav bruscheţea acestei întorsături tocmai pentru că e atît de nepotrivită cu ultima întrebare a vorbăreţului inepuizabil.
25 Numai că accentul ei prea trist şi vocea obosită
începe să-1 îngrijoreze.
— Fără îndoială, fără îndoială... întăreşte spilcuitul. E drept, eu n-am luat seama, deşi stau aproape... însă, fără îndoială... trebuie să fie o sentinelă... Numai
30 nu înţeleg cum o sentinelă ar putea să părăsească postul ca să dea de înştiinţare soţului dumneavoastră... Va trebui pentru asta, poate, să dea înştiinţare la corpul de gardă şi nu-mi vine să cred c-ar face-o pentru un lucru, întrucît o priveşte, desigur, atît de neînsemnat...
35 Şi ochii lui izbucnesc crîncen în rîsul lor murdar
şi mut, în vreme ce, sub lumina turbure a becului pe sub care trec, faţa exprimă  prefăcută dezamăgire...
îl voi ruga mult... adaugă ea cu vocea pe jumătate şi atît de obosită, că Botoran se cutremură de sus pînă jos.
40 — Doamnă, de bună seamă, doresc din toată inima
să se întîmple aşa cum vroiţi dumneavoastră... Dar
558
admiţînd că ar fi aşa, cine credeţi că  ar permite soţului dumneavoastră să părăsească în timpul nopţei cazarma... sau cine credeţi că ar permite ca în cursul nopţei să pătrundă în cazarmă o femeie?... 5 — Poate că s-a eliberat... poate că e liber şi a rămas
doar noaptea asta...
— O doresc din toată inima... dar atunci cum a putut să nu vă aştepte?... Pentru prestigiul lui însuşi sunt nevoit să-mi schimb gîndul şi s-o spun răspicat:
io n-o doresc... nu doresc să fie astfel... Şi spuneţi... spuneţi sincer... aşa e că nici dumneavoastră... n-aţi fi tocmai atît de încîntată să vă treziţi în faţa acestei posibilităţi?...
— Doamne, ce să mă fac atunci?...
15 —Nu disperaţi, doamnă... eu vă voi sta în ajutor...
Dealtfel, vă rog să credeţi că tot ce-am spus pînă acum au fost minciuni goale; ei bine, nu e adevărat că doresc să se întîmple aşa cum doriţi dumneavoastră... dimpotrivă, doresc ca să recurgeţi la ajutorul  meu... mai
20 departe... Nu-mi luaţi în nume de rău, doamnă, dar vedeţi... de o jumătate de ceas de cînd mă simt... lîngă dumneavoastră... aş minţi...
Ea îi taie şiragul vorbelor în două doar dintr-o singură privire. Dar ochii lui rîd înainte şi atît de vesel,
25 că parcă a înnebunit. S-a oprit chiar în loc şi ea a trebuit să se oprească de asemenea, privindu-1 îngrozită şi neînţelegătoare. Iar Botoran se zvîrcole ca un muribund asfixiat în patul lui.
— Doamnă, precum vedeţi, destinul e cu mine şi 30     nu  cu soţul  dumneavoastră...   iar dumneavoastră
înşivă sunteţi destinul meu... Aceasta-i cazarma jandarmilor... poftim... şi-n faţa ei, nici o sentinelă, doamnă... dar absolut nici una...
Ea-1 priveşte  rătăcită şi-apoi ochii ei de-abia se
35 ridică pe faţada lunecoasă şi posomorită ca un părete de prăpastie, se agaţă neputincioşi de crucile ferestrelor întunecate şi alunecă necontenit pe poarta grea de fier, mută şi masivă ca o lespede de mormînt. Ceteşte silabisind în lumina vagă a felinarului apropiat:
40 —Strada Moţilor 149... Asta este...
★
Se apropie, timidă, şi pumnul ei micuţ loveşte,, îndurerîndu-se, cu toată puterea lui femenină în bîrna nituită. Dar tocmai atunci, de lîngă Botoran, din. patul alăturat, un horcăit lugubru asurzi totul, nimici 5 orice închipuire în capul năucit de friguri. Botoran îşi ascunse capul sub perina tare şi mirosind a lînă veche, însă horcăitul era atît de puternic, încît avu impresia că vecinul de pat s-a întins peste el şi-şi suflă aghioasele prin partea cealaltă a perinei. Tremurînd de scîrbă,.
10 de insomnie, de dezamăgire şi de durere, el se ridică privind rătăcit în juru-i, ca un spectru de nebun; dar vecinul de pat îşi vedea nemişcat, la locul lui, de cîntul lui sinistru. Botoran îl zgudui cu putere; camaradul nu se deşteptă, dar larma care se zbătea în gîtu-i
15     încetă ca prin farmec.
Şi tot ca prin farmec răsună atunci, în gîndul lui Botoran, bătaia aceea desperată de pumn micuţ în poartă, ah, în poarta aceea grozavă, de fier. Nimic! Şi pumnul micuţ bâte cu puteri îndoite. Nimic. Nu
20 răspunde nimeni. Bate acum un pumn mai voinic şi mai nerăbdător; bate în bătaie de joc pumnul ocrotitorului nocturn. Şi iarăşi nimic.
Şi ochii dinaintea ei ard acum şi dogoresc ca limbile focului de dezmăţ şi de triumf; ei'spun cu muţenia lor
25 înfiorătoare: „Nu vedeţi, totul, totul e zadarnic, doamnă..."
— Am să vă rog, domnule, să rămîneţi cu mine aici... pînă mîine... vă rog...
— O, doamnă, dar mai sunt atîtea ceasuri pînă să se 30    lumineze... Cum o să puteţi rezista atîta... în halul
acesta de oboseală ?... Nu vedeţi cît sunteţi de obosită ?... Şi apoi, doamnă, eu stau la doi paşi... puţin în urmă, la primul colţ... Ce pot să fac decît... decît să vă ofer azilul meu... şi vă asigur... 35 —Lăsaţi, domnule... duceţi-vă singur...
— Dar, doamnă, nu ştiţi ce...
— Vă rog, vă rog...
_ Dar undeva, aproape, ţignalul gardianului de noapte a izbucnit atît de brusc, că ea şi-a astupat îngrozită
560
urechile străpunse. Şi involuntar pasul a pornit spre cel care, la distanţă cuviincioasă, aşteaptă încă, politicos şi îndatoritor, şi braţul care aşteaptă, de asemeni încovoiat şi prompt, cuprinde şi închide ca o paranteză.
★
5 Botoran se îmbracă grăbit şi febril. Imaginea mişcăv
toare s-a fixat. Şi-1 arde. Patul a devenit rug de jar. Cu vestonul pleacă în mînă, să se îmbrace pe drum. Pe scările întortocheate s-a lăsat în jos, parcă fără să atingă treptele, ca o stafie. în fundul cutiei de păpuşi,
10 aerul tare îl potoleşte. Copilării, copilării! Stelele au străluciri nemaipomenite. Sentinela îl opreşte de la distanţă.
— Sunt eu, măi camarade, n-avea nici  o grijă... Botoran, concentratul, pe care o să mă libereze mîine...
15 ■—Dumneata eşti... •— Eu sunt...
Şi rămîne încurcat, neştiind cum să lege întrebarea de apariţia lui neobişnuită...
— Mă durea capul şi-am ieşit prin curte... Şi mi s-a 20     părut că aud bătînd în poartă; or îmi bubuie mie dorul
în urechi?...
— D-apăi mai adineaorea, aşa-i, or tot bătut unii în poartă... Ştie-i dracu, că beţi erau pesemne...
— Bărbaţi ? mai întrebă Botoran, punînd cît mai 25     multă indiferenţă în glas.
— Ba că era şi-o femeie, că tare rîdea, mă rog...
— Mult de-atunci?
— O jumătate de ceas tot n-a fi.
— îm-hî! Şi n-ai întrebat ce vor ?
30 — Apăi că doar de muiere nu-mi era...
Cu multă plăcere Botoran l^ar fi plesnit pe obrajii rotofei, dar nevoia de a şti creştea cu mult mai teribil decît indignarea şi-1 rîcîie necurmat cu unghia ei ascuţită în bulgăraşul beregatei.
35 — N-ai auzit cumva ce vorbeau ?
— D-apoi că ce să vorbească nişte beţivi ? făcu soldatul, plictisit şi neînţelegător. Ştie-i dracu ce vorbea...
1
însă după ce se mai gîndi puţin reluă, aducîndu-şi aminte că întrebătorul era caporal:
— ...dar atît am auzit că aproape... El zicea: aproape... dar eu tot nu ştiu ce-o fi dat el să spuie cu
5 „aproape".
„Minţi! îi sta în gît lui Botoran să strige. Minţi! Nu vezi cît eşti de tîmpit ?! întîi ai spus că erau mai mulţi..."
— întîi ai spus că erau mai mulţi, repetă el calm 10     răgetul fioros al minţei. Ia adu-ţi bine aminte...
— D-apăi că mi-aduc destul de bine, domnişorule. Or fi fost ei şi mai mulţi, da eu tot pe-unul am auzit... Ruga şi îndemna: „aproape, aproape..." şi muierea tot chicotea...
15 Botoran privi zdrobit poarta enormă. Şi ea părea
că-1 priveşte la rîndu-i calmă, cu drugii ei încrucişaţi,
ca braţele unui uriaş în repaos.
Fără să mai scoată un cuvînt, se întoarse în loc şi
porni. De deasupra, o rază de stea se lungi deodată 20     şi i se înfipse în ochi.  Simţi  sub  pleoapă umed
şi cald.
★
Acum e zi limpede şi clară şi soare mult varsă pretutindeni luciri vii şi repezi. Iar doamna Botoran e în faţa lui şi rîde şi ea ca soarele şi ca toată frumuseţea 25     dimineţei acesteia.
— N-ai primit telegrama ?
— N-am primit nici o telegramă.
— Şi cînd ai venit ?
— Azi-noapte la două.
30 — Unde ai fost pînă acum ?
O ezitare mică, imperceptibilă, o nimica:
— Unde?... în sala de aşteptare, desigur... Desigur? Ochii lui s-au oprit grei de nedumeriri şi
noi întrebări pe obrazul fraged şi rumen, cu miros de 35     săpun proaspăt şi pudră.
Dar în juru-le forfotă curioasă populaţia cu tunici albastre si fireturi a cazărmei. Şi Botoran îndrumă soţia uşor, înapoi, spre strada plină de soare şi zgomot. Dar în dreptul portei, dată acum de părete, ea se opreşte 5     deodată:
— Vai ce poartă enormă...
El încruntă, întunecat, ochii. Iar ea îşi sfîrşeşte în mod firesc gîndul:
— Eu cred că prin asta nici măcar nu se aude...
562
ICOANA
Ei se sărutau pierduţi, cu ochii în rătăcire. Mîinile-li se înlănţuiau, vîrîndu-se necontenit una pe sub alta,, ca şerpii ce se încolăcesc în neştire; neodihnită şi totuşi 5 prevenitoare, delicată întrecere de a stăpîni cît mâi deasupra spaţiul ucigător de cald dintre braţul şi coasta trupului iubit. Pe urmă mişcările asidui cedau una alteia; ritmul lor obosea în amplitudini largi, tot mai largi... Urechea le era totuşi dincolo de ziduri şi 10     de uşi.
Iar rătăcirile îmbrăţişărilor supreme, grăbite şi sălbatece, teama se topea. Sfîrîia calcinată în lumina orbitoare a spasmului... Avea miros de tămîie şi de mirodenii nemaicunoscute.
15 Iar afară domnea într-una liniştea uniformă şi im-
punătoare. Vuietul depărtat al străzilor era ea, liniştea aceasta, care se zbătea ca marea în propria ei imensitate.. Era numai un vuiet liniştea aceasta şi nimic altceva deosebit. Ei înşişi o măreau la neînchipuit cu tăcerea.
20     lor agitată.
Dar pendula cea grea bătu despărţirea şi ei ascultară cuminţi această sfătuitoare bătrîna, care niciodată nu dăduse greş. Se ridicară aproape instinctiv, iar ea rîse puţin cît de mecanică fusese această mişcare.
25 însă în rîsul ei era mai mult siguranţa, era bucuria sigură de împlinirea, punct cu punct, a ceea ce ea numea în derîdere „programul" ei şi care se desfăşura cu regularitate de maşinărie.
564
Dacă el ar mai fi zăbovit chiar puţin peste tot ce trebuia făcut şi zis ca bunul rămas să fie deplin şi nici searbăd, ea nu s-ar fi supărat, de bună seamă; dar o undă pătrunzătoare de tristeţe ar fi încercat-o, căci
5     ar fi ghicit atunci apropierea sfîrşitului.
Dar îi plăcea la amantul ei, la acest vlăjgan solid, puţin cam trecut, dar destul de zdravăn, cum ştia de bine să măsoare totul, să prevadă şi să sfîrşească la vreme, să umple timpul, cînd devine gol şi dezgustător,
10 să scurteze pauzele lungi şi umilitoare. Iar bunul lui rămas era un cap-de-operă de precizie şi tact; un financiar genial, care taie în cîteva minute cea mai grea şi mai delicată operaţie. O grabă prea mare, prea vădită, ar fi fost cu adevărat o jignire; o retragere stîngace,
15 poticnită, întîrziată, i-ar fi produs nelinişte şi milă. Dar el punea în cele cinci minute, cît mai stăteau după bătaia ceasului, alte ceasuri întregi; aci era marea lui artă. Era ceva fatal şi cabotin în toată atitudinea lui din aceste cinci minute; ea-şi da seama perfect de
20 întreaga mascaradă, dar îi plăcea pentru siguranţa şi aplombul cu care jocul era condus. Şi nu arare se îndoia dacă era numai un joc.
Propriu-zis, îndoiala aceasta o cam neliniştea pe ea în răstimpuri; dar o necăjea mai mult  pentru că,
25 pur şi simplu, îşi făcea loc în capul ei. N-avea nevoie de nici o sinceritate şi de nici o credinţă.
Şi acum, cînd trupul ei se sfîrşea, subtilizîndu-se între mîinile bărbate ce îndeplineau jocul savant, ochii i se opriră pe Fecioara cea mare de deasupra diva-
30 nului iubirei lor. Şi ochii spuseră: „Nu-mi trebuie nici o credinţă, nici o credinţă... căci şi astfel el e atît de cald". Şi izbucni acum în rîs şi mai aprig.
Iar Fecioara şi pruncul de la sîn cu figurile lor de ulei plesnit de vechime, parcă acoperite de o plasă
35 de păianjen, rămaseră nemişcaţi în cadrul greu de bronz.
— De ce rîzi? o întrebă el, tresărind brusc şi cu o figură atît de uluită, că parcă i-ar fi smuls cineva o mască de pe obraz.
40 Dar ea rîse şi mai grozav şi pe urmă îi spuse:
— Cît eşti de actor...
El se desfăcu deodată de dînsa, făcu cîţiva paşi înapoi şi puse mîna pe inimă. Ei îi displăcu mişcarea, dar observă, aşa cum fruntea lui se încreţise acuma, că sprîncenele-i negre se îmbinau atît de puternic, 5 încît parcă formau una, iar ochii-i erau oblici, ca de Mefisto. Şi alunecă domol spre el. Numai că el păstra încă postura aceea caraghioasă, cu mîna pe inimă, lipsită de orice legătură cu gesturile fine de pînă acum ; iar cînd se apropie mai mult de dînsul, el făcu cîţiva 10     paşi înapoi.
— Hai, sfîrşeşte! îi strigă şi păru atît de nedumerită, de parcă el ar fi înnebunit subit.
Dar atunci unul din picioarele lui se învîrti în jurul celuilalt, ca un compas, şi el căzu deodată pe-o rină, 15     greu şi înfundat. Şi dintre buzele lui scăpă, răguşit şi bolborosit, numele ei, pe care pînă acuma îl pronunţa ca pe-un nume de sfîntă:
— Anişoara, Anişoara, Anişoara!
Atît. Pe urmă mai bolborosi ceva indistinct şi tăcu 20     de tot. Iar ea se uită înfiorată la Fecioară, singura de faţă la această nemaipomenită întîmplare. Şi Fecioara o privi la rîndu-i de sub plasa de păianjen, ca de departe, de foarte departe, atît de departe, că se de înspăimîntă.
Se repezi la trupul întins şi începu să-1 zgîlţîie. 25 —Scoală, scoală-te...   haide,   scoală-te... Mircea
trebuie să sosească.
Vocea ei poruncitoare devenea tot mai rugătoare: căzuse în genunchi şi se ruga:
— Haide, Sandule, înţelege, te rog...
30 îi şoptea la ureche şi mîinile ei se plimbau pe corpul
inert.
— Căldură! căldură! strigă deodată, aşa cum corăbie-rii rătăciţi ar striga: „Pămînt" ! Haide, Sandule! revino-ţi... căci trăieşti, dragul meu, eşti cald...iată, eşti tot cald...
35 Şi atîta ea credea că e de ajuns, ca el să trăiască şi
să înţeleagă. De aceea se abătu cu noi puteri asupră-i, plină de nădejde şi de îndîrjire.
Corpul de jos stătea însă nemişcat şi era greu ca o buturugă; şi mîinile erau grele. Un magnet puternic 40     parcă le lega de restul corpului.
566
Ea privi aiurită pendula de stejar vechi, asemeni unui turn de castel medieval, spart de vechime. Discul de alamă apărea necontenit prin spărtură, lucios ca un disc lunar printre ruine. Şi timpul curgea cu fiecare
5 smucitură şi tic-tacul cădea dulceag şi armonios peste stupoarea de moarte.
„Mircea trebuie de-acum să vie." A doua oară ideea aceasta se prăvăli în gîndu-i cu greutate de poruncă. Şi instinctiv mîinile ei apucară mîinile zgîrcite, care
io rezistau; căutară punct de reazim între subţiorile unde căutaseră voluptatea. Se opinti şi trase. Şi corpul de plumb începu să se tîrască cu greutate pe parchet. Observă că pe covoare mergea mai anevoie şi-1 ocoli doar pe scîndurile lucioase. Izbi cu spatele uşile, care
15 se deschiseră larg. (Atît de regulat se succedaseră pînă acum punctele programului, că siguranţa n-o lăsa nici măcar să încuie.) în antreul puţin încărcat de mobile fu ceva mai uşor.
Cînd îl aduse în sfîrşit la uşă, îşi îndreptă şalele
20 frînte şi respiră de mai multe ori larg şi şuierător; reveni în iatac să aşeze preşurile deranjate, se întoarse lîngă cel căzut, să-1 potrivească cu creştetul spre uşa cea mare a antreului, ca şi cum ar fi căzut pe spate, abia ce intrase şi făcuse un pas, doi. Se repezi la telefon,
25 ca să dea alarma, dar o idee şi mai luminoasă o făcu să nu mai aştepte legătura cerută. Se repezi să deschidă uşa şi să aşeze pe căzut jumătate de trup dincolo, jumătate dincoace de prag.
— Mircea, Mircea! Dumnezeule! Ah, ai venit, în 30     sfîrşit... Şi astupă cu degetele tremurătoare sticla de
eter pătrunzător. Mircea... este Sandu... A sunat, am venit să-i deschid şi el s-a prăbuşit deodată peste prag...
— A venit de mult ? de-abia se auzi, parcă zugru-35     mată, vocea lui Mircea...
— O, nu cred să fie un sfert de ceas înainte de a veni tu... Doamne ce vorbesc, poate şi mai puţin...
— Cum, şi de ce n-ai chemat slugile ? izbucni el parcă într-un fel de ciudă şi ea stătu Ia îndoială dacă
40     necazul acesta subit este pentru prietenul străfulgerat
567
sau pentru întrebarea cea nouă şi cea mare, care se deschisese poate în gîndul lui...
— Nu-i nici o slugă... Le-am învoit pe toate...
— A-ha...
5 Ea-1 priveşte încordată, printre genele lăsate alene
peste luminile scormonitoare âle ochilor; i se păru chiar curios că o întrebare, aşa de grea şi de importantă, atît de tîrziu începe să încolţească într-un creier omenesc. Şi privi cu compătimire şi curiozitate tidva atît 10     de solid construită a soţului său.
— Doamne, bietul Sandu! şopti Mircea, parcă răspunzînd gîndurilor ei. Frate, dar nu putem să-1 lăsăm aici...
— Desigur, desigur, încuviinţă şi ea, iar prisosul de 15     suflet, care i se oprise un moment îngîtul supraîncărcat,
îşi luă zborul ca o uşurare.
■—Ajută-mi tu, Anişoara... Apucă-i tu picioare... Iar Mircea îl apucă voiniceşte de subţiori.
— Bietul Sandu, şopti şi ea.
20 Şi i se păru curios că pînă acum un moment nu
găsise să-1 compătimească. Deci nu-1 iubea şi îndoielile ei trecute cădeau de la sine. Surise voioasă acestei constatări, ca şi cînd şi-ar fi descoperit puteri uriaşe, pe care pînă acum şi le ignorase. Şi acum ajungeau în
25 iatacul unde se iubiseră, ochii-i fugiră şireţi spre sfîntă fecioară, care stătuse, ca de obicei, martoră îndrăgostirii lor de astăzi, mai grozavă ca niciodată.
„Ce vei fi crezînd tu, oare, bună femeie?" o întrebă cu clipişul ochilor, contemplîndu-i marama albastră,
30 de-o culoare limpede şi curată, cu un suflet îngeresc. „Ce-ai crezut cînd ai văzut atîta pasiune adineauri?"
Şi-apoi ca o completare, după ce îl aşezară pe divanul bucuriilor de moarte de pînă acum un ceas: „La noi nu mai merge credinţa, madame..."
35 Ea spunea toate acestea dintr-o pornire spontană de
înveselire lăuntrică, subită, că lucrurile se limpeziseră mai repede decît se aştepta.
Totuşi îndrăzneala acestui „madame" o sperie şi o făcu să-şi plece ochii. Roz-albul pal, vechi şi liniştit al
40 obrazului dumnezeiesc o ului mai ales. Rămăsese atît de calm după insulta cuvîntului lumesc şi nepotrivit,
568
că parcă se întorsese să aştepte şi palma cealaltă. Un clopot se porni la biserica din capul străzei şi ea se cutremură de sus pînă jos.
„Nu e bine să glumeşti cu lucrurile sfinte", se sfătui 5     singură... Şi fără de voia ei, gîndul, pe care se sili să-1 oprească aci, continuă:... „cel puţin acum"...
îşi scutură nervos pletele tăiate şi negre-lucii şi abia acum văzu figura schimbată a lui Mircea şi auzi răgetul lui:
10 —Unde ţi-s gîndurile?! N-auzi ce-ţi spun? Sticluţa
de eter!... La ce te gîndeai, spune!... urlă el, şi era atît de înfiorător cu ochii aceia care scînteiau ca nişte cărbuni.
— La sfîntă fecioară... mă uit...
15 —Acum e timp de sfîntă fecioară?...
-—Acum, cred... mai ales...
El tăcu şi, văzînd că nările lovitului de soartă nu tresar sub înţepăturile licoarei pătrunzătoare, dădu sticla la o parte şi începu să-i ridice şi să-i lase rînd pe 20     rînd braţele ţepene... în curînd obosi.
— Ia tu braţul ăsta...
Vru să-i facă loc alături, dar chiar atunci amîndouă braţele moarte îi scăpară din mînă...
— Dar cine a doborît scaunul ăsta?
25 —Eu...  probabil...  cînd a sunat... m-am ridicat
repede...
— Tu te-ai ridicat aşa de repede?... Curios... Şi cum probabil... probabil...
— Ei da... în împreju...
30 Se opri brusc. Dar el smulse restul cuvîntului din
gură:
— ...în împrejurările astea, ai vrut să spui... dar împrejurările nu se iviseră încă atunci cînd el a sunat.
Ea asculta întrebările şi argumentele lui, mirată 35     că mintea lui tîrzielnică le poate formula atît de repede şi precise. Şi se înălţase din talie, gata să Ie prijoane cu racheta iscusinţei ei,   amuzată   ca   un jucător de tenis.
—Nu înţeleg ce vrei să spui cu asta... îi replică 40     acum, cu aer de jignire. M-am ridicat şi a căzut scaunul... Şi pe urmă, cred că se poate înţelege, fără mari
sforţări, că n-am avut timp ca să-1 ridic... Şi mai pe urmă, te rog, n-am nevoie să dau explicaţii...
Iar după o pauză, văzînd că el şi-a isprăvit muniţiile prea repede:
5 —Pardon, te rog acum să-mi explici dumneata...
De ce mă întrebi toate acestea?... Şi ce sunt aerele acestea de inchizitor?
Dar el nici nu o asculta. Privea cu luare-aminte toate lucrurile din cameră, ochii lui fugeau necontenit
10 de la scaun la scaun, aluneca[u] pe dunga preşurilor, se întorcea[u] la divan şi iarăşi porneau înapoi, crescuţi, disperaţi, din ce în ce mai disperaţi, ca ochii acelui care a pierdut o piatră preţioasă. Simţea că e-n apropierea pietrei scumpe şi totuşi era un făcut ca să n-o
!5 găsească; un fir de iarbă o acoperea poate, sau poate nimic n-o acoperea; oricare altul, dintr-o singură aruncătură de ochi, avea s-o găsească, desigur; o vrajă ascunsă însă îl împiedeca anume [pe] el s-o poată singur descoperi.
20 Şi atunci, zdrobiţi şi umiliţi, dintr-un îndemn atavic,
de bună seamă, sau poate numai în mod reflex, ochii aceştia se ridicară şi ei acuma pe vestmîntul albastru al sfintei fecioare.
Anişoara, care-i pîndea mişcările cu luare-aminte
25 ferită, de pisică, tresări deodată şi-n ochi i se înroura brusc ceaţa nesigură a temerei. Dar fu ceva trecător, de care îi veni să zîmbească. într-adevăr, ce-ar mai fi putut născoci şi icoana asta, oricît ar fi de sfîntă? într-adevăr, ce-ar mai fi putut să născocească pentru
30 a mai veni în ajutorul nedumerirei lui? E o margine şi-n puterea lucrurilor sfinte, cum e o margine în toate !...
Ea-şi dădea seama destul de bine că e un drăcuşor mic în căpşorul acela neastîmpărat şi palid din marea
35 oglindă a păretelui din contra; şi el o aţîţa spre chipul sfînt, cum se îndeamnă copiii la joacă în preajma focului uriaş şi viclean din noaptea cîmpului şi sar deasupra-i şi se îmbrîncesc într-însul, păcălindu-se. Ea vrea să-1 alunge din minte, dar în oglindă sprîncenele ei erau
40 atît de negre şi îmbinate, că-i păreau o depărtată pasăre în zbor, care atinge slăvile şi cade şi se ridică iarăş;
570
iar în sînge-i fierbea năvalnic dorul zburdălniciei. într-adevăr, ce-ar mai putea face acum sfînta fecioară?... Zău că ar fi curioasă să afle.
— Cum, Anişoara, tu găseşti acuma timp să te 5     contempli în oglindă? răsună deodată vocea uimită
a lui Mircea. Doamne! voi femeile...
Şi-n cuvintele lui mustrătoare era atîta bucurie şi atîta siguranţă, că ea văzu limpede cum se înseninase acum de orice îndoială tidva lui atît de bine construită, io     Şi-i răspunse rîzînd:
— Observam că intenţionai să te rogi la icoană şi vream să-ţi respect...
Şi el, în prada celei mai mari fericiri, o întrerupse uimit şi el, totuşi, că pot vorbi şi rîde astfel lîngă icoa-15     ne şi muribunzi:
— Să lăsăm astea, Anişoara... înţelege, e prietenul meu cel mai bun... Doamne, trebuie să vestim pe cineva... Dar slugile alea nu s-au mai întors, frate?...
Şi ieşi păşind atît de uşor şi atît de fericit, cu toată ne-20 mulţumirea vădită contra servitorilor, şi trînti cu atîta nepăsare uşa, care nici nu se închise, că ea simţi cum rîd toate organele dintr-însa şi asculta fermecată, ca un ecou plăcut ce se repetă într-una, uşile celelalte trîntindu-se rînd pe rînd, tot mai departe şi mai 25 încet...
Atunci, apucîndu-şi de o parte şi alta cutele rochiei scurte cu vîrful degetelor şi petrecîndu-şi graţios un picior după altul, făcu o reverenţă adîncă sfintei fecioare din cui, pe care o încheie cu cuvintele obişnuite dansa-30     toarelor şi acrobatelor:
— Et voi'lă, madame !
Dar tot atunci, deodată, şi de bună seamă din pură întîmplare, omul cel ţeapăn prinse glas. El bolborosi la început ceva neînţeles, apoi cuvinte articulate, însă 35     fără şir...
Anişoara sc apropie mirată de dînsul. Şi dădu plictisită din umeri, căci lucrurile de-abia se aranjaseră... acum cine ştie ce încurcătură se mai putea ivi... cel puţin de-or trece momentele cele grele ale trezirei pînă 40     nu vine bărbatu-său...
Dar în gîtlejul acela gîlgîiau întîi sunete vagi, silabe greoaie, fărîmituri de vorbe. Se amestecau toate ca un hîrîit de ornic ruginit, care se pregăteşte să bată orele. Ş-apoi cîte un cuvînt distinct şi clar ieşea izolat şi fără 5     rost, ca din beregata mecanică a unei păpuşi.
Atunci ea simţi cum tremurul irezistibil al fricei celei mai groaznice începe s-o zgîlţîie din nevăzut.
Se apropie de adormit şi-1 zgudui la rîndu-i cu putere.
— Sandule... deşteaptă-te. Sandule...
10 Iar drept răspuns, gîlgîitul lui Sandu lăsă să se audă:
— A-ni-şoara... A-ni-şoara...
— Sandule, trezeşte-te, îl ruga ea grăbită, privind aiurită uşa rămasă înredeschisă; şi-1 zguduia necontenit în răstimpuri. Iar vocea îi lua intonări plîngătoare şi
15 triste: El este aici, înţelegi?... A venit... îi şopti înfiorată la ureche, privindu-1 cu încredinţare că aceste cuvinte îşi vor face îndată efectul, ca un descîntec...
Dar omul întins pe canapea stătea nemişcat înainte şi cuvînta într-una printre gîlgîituri. Bolborosea vorbe
20 fără rosl, ca un muribund în agonie, dar din cînd în cînd cuvintele lui aveau înţelesuri care o zguduiau.
— Braţele... braţele tale...
Ea aştepta îngrozită trîntiturile uşilor prin care ieşise bărbatu-său. Dar ele întîrziau. Şi muribundul 25     cuvînta necontenit, alcătuia fraze,  clama adevăruri groaznice, inconştient, ca oracolii epileptici, turburaţi de fumurile subterane ale peşterilor.
— Ce moi... sunt... braţele... tale...
Atunci ea băgă de seamă cît de hidos rînjeşte de 30     întunerec căscătura uşei prin care ieşise bărbatu-său; vroi să fugă într-acolo, să suprime dintr-o îmbrîncitură această gură sinistră a întunerecului şi a îndoielei, dar se opri de la primul pas, căci în urmă-i răsunau acum ştiutele vorbe:
— A-ni-şoara... imbecilul n-a început încă să bănuie... 35         — Taci! îi strigă, nemaiştiind ce să facă şi bătînd
cu piciorul în podea.
Dar părtaşul ceasurilor trecute de fericire boscorodea înainte, palid ca moartea şi cu ochii închişi, cînd zugrumat şi de-abia inteligibil, cînd răspicat şi clar: 40 —O...   imbecilul n-a început să   bănuie... n-a
început să bănuie...
572
— Taci, şuieră ea şi degetele îi şi apucară buzele trădătoare, strîngîndu-le una într-alta cu deznădejde, aiurită, însălbăticită. Dar vorbele lui îşi făceau necontenit loc, scăpau parcă printre degete ca apa printre
5 steii stîncilor şi o înecau de furie şi spaimă.Sau parcă vorbea cu nasul.
— Anişoara, Anişoara... imbecilul cu tidva pa... Atunci îi apucă şi nasul şi strînse cu toată furia, cu
toată disperarea de care era capabilă, pînă cînd în io     sfîrşit vorbele acelea care o ucideau încetară, topite în
hîrîituri surde, în suspine vagi, în nimic...
Şi numai cînd văzu că ochii lui se deschiseseră
enormi, ficşi, sticloşi, numai atunci dădu un ţipăt şi se
dădu cîţiva paşi înapoi. Şi tot atunci rînjetul de întu-15     nerec al uşei vecine se căscă şi mai mare şi Mircea ieşi
din beznă, vesel, radios:
— Ai terminat, cred... îi spuse.
Numai atît. Şi traversă cu paşi largi, majestuoşi iatacul plin de lumină, trecînd printre ea şi mort.
20 Ceasurile trecură. Luna discului de alamă străbătea
necontenit pendulul în chip de ruină. Şi afară domnea necontenit liniştea, care acum se biruise pe sine însăşi. Era acum pură şi desăvîrşită, ca liniştea fundului de ocean. Zadarnic Anişoara mai trăgea cu urechea la
25 ferestrele pline de întunerec fără margini de afară. Zadarnic ochii ei spionau cea mai mică mişcare, cea mai neînsemnată iluzie de mişcare a corpului inert, întins pe divanul celei mai neînfrînate dezlănţuiri de patimă pe care o trăise.
30 Nimic. Nimicul domnea pretutindeni.
Şi ochii obosiţi de nimic şi aşteptare se ridicau învinşi şi înfricoşaţi pe chipul sfînt zugrăvit pe lemn, cu pruncul în braţe şi cu maramă albastră. Acolo, în dosul ochilor limpezi şi buni, se hotăra desigur ultimul destin... Care 35     putea fi acesta?
O iertase oare?
Dar Fecioara din dosul plasei de văpsea crăpată privea tot acest zbucium şi toate aceste grozăvii de departe, de foarte departe.
ei mai mare, şi acum doi ani frăţiorul ei mai mic, Nisto-raş — iar, cine ştie, astăzi, mîine, drumul pe care va apuca ea agale, cu pisica.
PISICA
Minunica s-a trezit din aţipeală şi acum îşi urmează aievea visul început. Ochii ei enormi pe figura cît o farfurioară privesc uimiţi imaginea vieţei de afară,
5 reflectată în geamurile deschise. Şi odată cu aerul tare al ogrăzii înverzite năpădeşte înzdrăvenitoare bucuria că poate în sfîrşit să revadă mare parte din curte, după trei săptămîni, de cînd a căzut la pat; atît timp cît ferestrele au fost închise n-a avut dinaintea ochilor
10     decît cenuşiul aspru şi zgronţuros al zidului vecin.
Acum însă, geamul deschis înăuntru este cu adevărat un mare tablou. în rama cercevelelor se resfiră uşor, la slabele adieri ale verii, tot frunzişul de de-a lungul gardului din fund; de la măceşii mărunţi din
15 faţă şi pînă la salcîmul gîrbov, care păzeşte curtea înspre miazănoapte. E o beţie de verde şi de albastru ceresc în geamul deschis înăuntru. Dar în rama geamului deschis în afară, pe-un fond transparent, acelaş peisagiu complicat şi mişcător se desfăşură negru ca tras
20 numai în cărbune; nici cea mai neînsemnată undă de albastru, nici cea mai uşoară plăsmuire de verde, [în] tot frunzetul acela, ce mişcă în rama geamului deschis în afară, sunt numai urechi negre de draci, care se ciulesc la adierile sufletelor în treacăt. Minunica
25 acum s-a lămurit cu prisosinţă; aşa trebuie să fie drumul pe care a mers acum un an Ecaterina, surioara
574
Iată, acum, din nou îşi aminteşte de Ecaterina.
5 Erau de faţă mama şi mama bătrîna şi domnul sufirog. Doctorul cel mare tocmai plecase, lăsînd în urmă-i foarte nesigure nădejdi.
Ecaterina stătea palidă şi întinsă, întocmai ca ea acum. De mult nu se mai putea mişca neajutată, nici
10 pe partea cealaltă. Dar atunci a sărit deodată pe şezut şi Minunica parcă o vede... cămăşuţa decoltată i s-a lăsat în jos şi pieptişorul i-a ieşit deodată atît de îngust şi de lung, de parcă era al unei păsări jumulite la bucătărie. Domnul sufirog şi mama şi mama-mare s-au
15     aplecat înfioraţi deasupră-i:
— Mamă, pisica! a îrlgăimat  Ecaterina... pisica!
— Unde e pisica, fata mamei ?
Şi toţi au clătinat din cap cu tristeţe. Numai Minunica s-a uitat speriată la uşa care a rămas închisă. 20 Unde vede ea o pisică ? s-a întrebat nedumerită şi chiar s-a aplecat să se uite pe sub pat, dar pisica nicăieri. Şi cu toate astea ceilalţi aprobau cu înclinări din cap şi plîngeau.
— Pisica, mamă, pis, pis, pis...
25 Abia se mai auzea Ecaterina. Şi capul i s-a lăsat
uşor pe perină, iar mîna de-abia putea să se mai ridice cu stinse mişcări mîngîietoare... Pis, pis... Şi sufletul ei s-a dus cu pisica. Aşa au întărit, cînd Minunica s-a ridicat de sub pat, şi mama cu ochii îmbujoraţi şi mama-
30 mare, care vrînd să-şi şteargă lăcrămăe nimerise cu batista în ochelari, şi domnul sufirog, care parcă atîta aşteptase, ca să-şi strîngă grăbit uneltele lucioase în dăsaga de piele, clătinînd cu mîhnire din cap.
Iar Minunica, seara, în pătucul ei şi-a închipuit
35 întîia dată cum trebuie să fi fost drumul pe care a apucat Ecaterina. El nu poate fi altfel decît drumul spre Olt. Fără nici o casă, doar ici şi colo cîte un copac imens sau vreo salcie pletoasă, veghind ca o luminare încovoiată de căldură, din care se scurge toată ceara,
40     la căpătîiul unei bălţi. Numai că nici un om, pe nicăieri.
Ecaterina se opreşte iarăşi după cîţiva paşi cu teamă mare, dinaintea liniştii adînci. Şi se întoarce fricoasă spre pisica ei. Din două sărituri pisica o ajunge şi apoi o ia înainte. Pis... pis... cheamă Ecaterina, căci pisica 5 a luat-o prea repede acum. Şi pasul mic al fetiţei şi paşii nenumăraţi ai pisicii îndeamnă astfel spre ţara tăcută a lui Dumnezeu.
Cînd a îngropat pe Ecaterina, Minunica s-a ţinut tot timpul de familia ei. N-a mai fugit spre cîrdul de 10 copii din urmă, ca la înmormîntarea lui Nistoraş. Dar ochii — oricît s-a silit să-i reţină—degeaba; în nenumărate rînduri ei au scăpat pe furiş în ceata smerită a copiilor.
Smerenia asta, abia reţinută pe figurile mici şi
15 caraghioase, ar fi făcut-o desigur să pufnească în rîs, dacă acum n-ar fi fost cu adevărat pătrunsă de gravitatea momentului. Ea plîngea cu mare zbucium, ori de cîte ori restul familiei începea de asemenea să plîngă, la răspîntii şi la biserica din drum. Iar, întrucît priveşte
20 la cimitir, părinţii ei se întrebau cu'groază dacă nu o mai leşina, ca acum un an, cînd bulgării au început să bubuie în tronul lui Nistoraş.
Minunica nu se întreba însă ce va face la cimitir. Căci o singură preocupare o muncea pe ea de trei zile:
25 unde a putut ajunge Ecaterina cu pisica? A mai stat pe lîngă casă, cum pretindea Mihai vizitiul, şi abia după îngropare porneşte pe drumul cel tăcut; sau -— după cum pretindeau ceilalţi şi s-ar părea şi mai firesc— s-a şi scoborît de pe cîntarul sufletelor şi acum priveşte
30 din poarta cerului, cum se prăpădesc cu firea, peste trupul ei, cei rămaşi pe lume. Asta chiar o face să fie mai atentă cu conduita ei de faţă. Numai că, din cînd în cînd... ochii ăştia... dacă ei fug înapoi, ea ce poate să le facă?
35 Mai ales îi place tare mult mutra de iepure sperios
a lui Chelaru Constantin. Căci Chelaru e cu adevărat irezistibil, cum observă el de atent priveliştea cu marii lui ochi uimiţi şi umezi; dar numaidecît după aceea, instinctiv, capul lui fricos se întoarce bănuitor spre
40 vecinul care prea se vîră în el, prefăcîndu-se că urmăreşte cine ştie ce în convoi, în realitate punînd la cale
576
vreo păcăleală. Chelaru era rîsul şcoalei. De aceea Minunica prevăzuse chiar ce are să i se întîmple, cînd tocmai ferindu-se de vecinul suspect şi presant, Chelaru se şi poticni şi încă zdravăn de tot; ca de obicei, un
5 altul, înţeles ' cu cel dintîi, îi şi vîrîse piedica între picioare din partea opusă. Chelaru îşi întoarse groaznic spre vinovat expresia nemaiiertătoare a feţei lui de omuleţ exasperat, pentru care cupa necazurilor a atins, în fine, fundul; dar în întreaga grămadă de
10 figuri, redevenite brusc candide şi grave, mai puteai ghici pe nemernic?...
Minunica nu mai putu să privească mai departe şi-şi sorbi repede unda de haz, care i se ridicase între buze, cătînd îngrijorată la cei mai   apropiaţi din
15 cortegiu.
Minunica îşi aduce perfect de bine aminte şi de înmormîntarea' lui Nistoraş. Atunci părinţii o lăsaseră în grupul copiilor de şcoală. Pînă la cimitir s-a amuzat straşnic; cîte piedici n-a suferit Chelaru pînă acolo!...
20 Dar'mulţumirea ei cea mare era că acum copiii o respectau cu toţii şi că glumele lor erau numai pentru ea. Era centrul tuturor atenţiunilor micii gloate. Şi asta o îngîmfa nespus şi o făcea să plîngă cu şi mai mult spor cînd dricul se oprea. Atunci copiii plecau capul şi
25 ascultau cu un fel de solemnitate suspinele fetei, pornind din mijlocul lor să se amestece cu văicărelile părinţilor de mai dedeparte şi cu cîntecele întămîiate ale' popilor. Numai cînd dricul cu geamuri se urnea, zgîlţîindu-se din încheieturile lemnoase, numai atunci
30 glumele lor începeau. Şi la prima poticneală a lui Chelaru, lacrămile încete ale fetei săreau deodată toate din ochi, îmbrîncite brusc de aspra şi neaşteptata toană a veseliei. Atunci, la cimitir, Minunica a plîns cu toată rîvna, mulţumită de însemnătatea ei din ziua aceea, ea,
35 slăbănoaga şi nebăgata în seamă din zilele celelalte toate. A plîns cu atîta convingere, că a leşinat.
Iar acum ferestrele dinăuntru şi din afară s-au închis rlin nou pentru totdeauna. Minunica aşteaptă întinsă, palidă şi calmă. Aşteaptă pisica. La fel cu Ecaterina, ea
577
nu se mai poate întoarce pe-o parte sau pe alta, de mai bine de trei zile.
Alături stă necontenit mama-mare şi o priveşte prin ochelarii cari se aburesc necontenit. Din cînd în cînd 5 vin şi mama şi tata; se apropie de ea, cu un fel de stîn-jeneală, pe care vreau degeaba s-o acopere — şi vorbesc pe şoptite între dînşii, de parcă s-ar simţi vinovaţi cu ceva. Fata îi priveşte cu blîndeţe, mai ales pe tată-său, care totdeauna pleacă fruntea sub privirea ei exagerat
10 de iertătoare. Căci tatăl a urecheat-o cu o săptămînă înainte de a cădea bolnavă. Şi săptămînă cît mai fu sănătoasă, drept completare a pedepsei, nu-i adresase nici un cuvînt. Aşa că boala venea ca o adevărată mană cerească pentru Minunica. Tatăl nu mai ştia cum să-şi
15 îndrepte fapta lui de tiran. Nu venea din oraş fără jucării şi nu-i adresa cuvînt, fără să fie o glumă bine ticluită. Dar fata, drept răspuns, îl privea cu ochi prea înţelegători şi prea blînzi, ca el să nu şi-i plece pe ai lui, îndată, ruşinaţi. Şi fata, atunci, parcă găsea putere în boala ei
20 să pună şi mai multă blîndeţe în priviri; iar tatăl ieşea ruşinat şi zdrobit.
— Tată, de ce-mi iei atîtea jucării, nu vezi că acum nu mai am ce să mai fac cu ele ?
Cînd i-a spus astfel, tatăl, care tocmai desfăcea, din 25 hîrtii şi sforicele, un căluţ murg şi crîncen, pe rotiţe gata de ducă, a ridicat fruntea pălită şi cîteva clipe, cu gura căscată şi gîndul în aer, n-a ştiut ce să răspundă. Iar mama-mare s-a minunat, privind uimită pe deasupra ochelarilor legaţi pe după ureche.
30 — De ce, draga tatii, n-o să fii tu sănătoasă peste
cîteva zile?
O clipă fata simţi răspunsul zburînd prin cutia minţii, rău, ca o păsărică neagră: „Peste cîteva zile, ştii bine unde am să fiu... e-he, eu aştept acum o 35     pisică, nu un căluţ..."
Dar tatăl parcă îi ghicise gîndul; o privea cu atîta teamă să nu spuie astfel, că ea se înduioşa şi zise tare:
— Frumos căluţ, dragă tată...
Şi crezînd că n-a spus de ajuns, pentru a-i arăta la 40     rîndu-i grijă de dînsul, adăugă:
578
— Păcat de el şi de banii tăi... pe urmă cui o să rămîie ?
Iar ochii tatălui, plesniţi de lovitura inocentă, se topiră în lacrămi.
5 Neîntîrziat astăzi trebuie să vie pisica. Cineva i-o
spune lămurit Minunicăi din chiar adîncul ei. Ş-apoi domnul doftor a schimbat o astfel de privire cu domnul sufirog, că nu mai încape nici o îndoială. Minunica a rugat pe mama-mare să-i ardice perina, astfel ca uşa
io să-i stea întreagă sub priviri. Domnul doftor a plecat cu domnul sufirog. Tatăl şi mama s-au luat după ei şi au rămas afară. Chiar întîrzie să revină. Bunicuţa şi-a ridicat ochii după ciorap şi priveşte pe deasupra ochelarilor cu cîrlige. Dar ea nu vede nimic, că de fapt
15 şi-a întins urechea ei surdă să prindă orice zvon ar veni de afară. S-a auzit atunci trîntindu-se uşa cea grea a antreului. Şi pe urmă ceva ca un suspin sau ca un început de plîns sau poate de cîntec — şi atîta: un început numai! Dar care n-a scăpat timpanului surd al
20 bătrînei. Căci buzele au început să-i joace repede, neîmpinse de nici o şoaptă şi nasul i s-a înroşit.
Deodată uşa: Minunica şi-a ridicat ochii. Oare a şi venit pisica ? Nu, sunt părinţii ei. I-a privit rînd pe rînd, cum intră cu nasul în pămînt, ca şcolarii pe care domnul
25     i-a scos la judecată.
Minunica a zîmbit şi a închis ochii. Şi-n dosul pleoapelor, drumul spre Olt s-a întins deodată aşa cum se ştie, cu aceiaşi plopi bătrîni şi dîrzi, cu aceleaşi sălcii încovoiate de durere. Numai că
30 — iarăşi — ţipenie de om sau de fiinţă; e o tăcere de moarte pretutindeni, cu cît mai ales priveşti prin adîn-cimile zăvoaielor, la ochiurile de apă, peste care cerul se uneşte cu pămîntul.
Minunica l-a mai văzut numai o dată aşa ca acum,
35 prin geamul deschis în afară: negru, drumul negru. Toţi plopii şi toate sălciile astea sunt de-un negru aspru de cărbune, parcă un pîrjol uriaş le-a cuprins din voia lui Dumnezeu, fără să le ardă. Iar pe sub frunzişul întunecat, ochiurile de apă ale Oltului care străjuiesc
40     hotarul lui Dumnezeu sunt stătute şi sticloase, ca ochii
bunicii, cînd îşi scoate ochelarii. Dealtminteri e limpede că nu pot fi toate acolo ca pe pămînt; Minunica nu e de loc mirată de lucrul acesta.
Numai ceva nu vrea să pătrundă ca lumea, încă, în căpşorul ei atît de lucid în clipele acestea aît de tîrzii. Cum va fi acolo, unde cerul se uneşte cu pămîntul? Cum se va fi schimbînd pămîntul şi se va face, din ce în ce mai sus, cer...
Dar pe Minunica n-o mai roade ca setea curiozitatea ei nepotolită de toate zilele; căci peste puţin, peste foarte puţin, se vor lămuri în sfîrşit toate.
Şi ea priveşte iarăşi de-a lungul drumul spre Olt. Nimic, nici o ţipenie de om. Numai ceva mişcă de departe, ceva minuscul sub plopii uriaşi şi dîrzi!.. E o pisică... e o pisică. Se vede bine: albă şi cu pete negre. O pisică bălţată, care vine cuminte şi'nu se grăbeşte la mers.
Acum chiar s-a oprit în mijlocul peisagiului negru. Nu, nu e albă deloc; e sură şi cu pete negre; ba nici atît. E ca întreg peisagiul acesta, numai pete de umbră şi pete de lumină vînătă, ca în zilele cu nor.
Iat-o, acum a pornit iarăşi. Acelaşi mers încet ca omul la drum lung. Din vreme în vreme se mai abate pe-o margine, mai miroase ceva, se mai uită îndărăt, pe urmă iar mai face cîţiva paşi, de parcă nici n-ar atinge pămîntul. Iar urechile i se ciulesc ca frunzele în geamul deschis în afară.
Acum e încă departe, cam la mijlocul drumului, unde se desface pluta aceea pe care n-o pot cuprinde trei oameni în braţe. La asemenea distanţă o pisică nu s-ar putea zări desigur. Dar pe aceasta o vezi de minune, ca şi cum ar fi la doi paşi. O-ho, poate că nici n-ajung să iasă copiii de la şcoală şi ea ar putea să fie încă aici...
Acum, în locul pisicii, în mintea ei, care singură mai trăieşte, se despică şi se desfac zidurile şcoalei. Sala cea mare e goală şi umedă, cu miros tare' de cerneală violetă. Deodată, în tăcerea de mormînt, răsună un clopoţel şi numaidecît mormîntul se aprinde de huiet, de tropot, de chiote. Copiii sunt în recreaţia a doua. Cînd li se va da drumul, larma lor ascuţită şi fără con-
tenire, tăiată de ţipete repezi şi uimite, se va curma brusc, dinaintea porţilor îmbrăcate în alb ale Minunicăi. O clipă iarăşi chipul ei palid şi osos va domni peste minţile pline de zbeg, chipul ei nebăgat în seamă decît 5     în zilele de înmormîntare.
Dricul alb s-a oprit zgîlţîindu-şi geamurile la crucişul din colţul pieţei. Convoiul e cel ştiut. După dric tatăl, de astă dată singur, fără nici un copil. Pe Urmă prietenii, pe urmă trăsurile, în cea dintîi mama cu bunica, înfăşu-
10 rată în voal negru, în celelalte cocoanele. Preoţii cîntă cu toţii deodată. Fratele mamei-mari, unchiul Nicolae, înconjurat de ţigănuşi, apucă în buzunar un pumn zdravăn de gologani, ca să-1 arunce la pornire. Copiii de şcoală urmăresc cu multă luare-aminte, şi înghiţind
15 în sec, aceste preparative. S-ar arunca şi ei în înghesuială, dacă printre capetele cortegiului, ochii „domnului" n-ar săgeta în toate părţile luminile lor verzui şi neiertătoare de uliu.
Dar acum nu mai plînge nimeni în mijlocul lor,
20 ca ei să păstreze cuviinţa răspîntiilor. Rîsete înfundate bufnesc şi Chelaru Constantin, care a încremenit cu privirea lui de rătăcit spre dric, căutînd să distingă printre flori şi panglici profilul moartei, se poticneşte deodată şi cade cu nasul în spinarea celui dinainte,
25 care-1 repede înapoi, cu o talpă aplicată prompt şi unde trebuie. Minunica îşi opreşte repede rîsul închipuirii stîrnit de năprasnica mişcare. O duioşie dulce o cuprinde pentru bietul Chelaru, singurul care mai are curiozitatea să-i desluşească profilul de ceară în mor-
30 mânui de flori. Ceilalţi se burduşesc pe înfundate sau privesc cu invidie la ţigănuşii din jurul unchiului Nicolae.
O, la înmormîntarea Caterinei, ea a avut mult mai multă însemnătate, decît acum la propria ei înmormîntare! La gîndul acesta; Minunica simţi cald fn
35 gropiţele scobite adânc ale ochilor; totuşi gîndul ei îi învălui iertător pe aceşti copii răi — şi porni pe drumul Oltului, spre pisica ei... ce însemnau ei cu toţii, faţă de pisica asta minunată! O-ho, şi în timpul cît a gîndit la atîtea, ea trebuie să se fi apropiat mult, poate chiar
40     urcă pe coastă în oraş.
581
Dumnezeule, dar unde e pisica?
Pisica nicăieri... iar drumul Oltului e plin de soare, plutele au înverzit... printre zăvoaie, ochiurile de apă lucesc ca oglinzile, iar cerul se vede bine, cum se desparte şi cît se lasă hăt în urmă de dealurile orizontului. Asta nu se poate... trebuie să fie o glumă... o nălucire.
— Mamă, ce să fie ? Unde e pisica ?
Asta se zbate zadarnic să întrebe Minunica. Dar buzele ei nu mai pot să articuleze şi bolborosesc doar ceva neînţeles, iar bolborul ăsta o înspăimîntă teribil. Cum, fără pisică? Unde, pe unde o s-o apuce ea fără pisică ? încotro e drumul cel tainic, cu umbre şi lumini numai?... Unde s-a ascuns acum, tocmai acum?... cînd a început să se facă întunerec... tot mai mult...
Şi Minunica se zbate să deschidă în fundul gropilor adînci ale orbitelor ochii, cari însă refuză să se mai deschidă. Trebuie să mai vadă o dată... o singură dată... lumina... Şi ea nu mai are decît această unică voinţă, care s-a concentrat atît de puternic aci, în această cea din urmă sforţare a ei, încît, în sfîrşit, cleiul uscat al îngheţului a trebuit să cedeze... ochii s-au lărgit... dar parcă, în smucitura lor bruscă, pleoapele au tîrît cu ele irisele, lăsînd între genele lungi şi încovoiate în afară doar albuşele sinistre ale morţii.
Şi ultima bolboroseală, care i-a mai venit pe buze cu ultima picătură de sînge, a fost a aceleiaşi nedumeriri, a aceleiaşi unice şi umile nădejdi înfrînte... ultima limbă de cuget care a mai bătut în fundul căpşorului de păpuşă, nedomolitul clopot al vieţii: Oare să nu fie deloc?...
Cu cea din urmă undă de groază, o mînă enormă şi neagră s-a abătut asupră-i şi i-a apucat gîtul... a apăsat numai... uşor... foarte uşor... pînă şi ea cu milă parcă... şi totul s-a dus... nimica toată.
— De ce-o fi deschis aşa repede ochii ? a întrebat într-un tîrziu mama.
— A văzut pisica! a răspuns atotştiutoare bunica Şi bunica se închină:
— Doamne, iartă-mă, mari sunt minunile tale. Vezi, la amîndouă s-a arătat la fel.
Şi cînd tace, s-aude acum clar şi răspicat, în odaie, tic-tacul ceasornicului de faianţă din părete.
JUCĂTORUL
Zadarnice au fost plîngerile domnişoarei Irina: bătrînul Petre Stama a rămas neînduplecat.
Oricît izvor de lacrimi ar fi avut ochii ei întunecaţi,
5 farmecul înceţoşerii lor era cu atît mai mare cu cît zbuciumul care o frămînta era mai năvalnic şi mai nemilos; iar frumuseţea aceasta era aidoma acelei frumuseţi a disperărei de demult, care-1 întîmpina exact cu aceiaşi ochi în adîncul nopţilor de iarnă sau în zorile
10 turburi, fie că revenea năucit şi cu ochi rătăciţi, cu mîna zgîlţîiată de-un tremur epileptic, strîngînd şi delăsînd ca pe-o băşică goală, în fundul buzunarului, portmonnaie-v\ de piele scumpă, fie îngropînd pe cea care-1 aştepta, înnebunită de veghe şi groază, în albas-
15 tre hîrtii de bancă mototolite, în gologanii de argint şi de aur zimţuit.
Niciodată nu-i vor ieşi din minte lui Petre Stama nopţile acelea, Doamne, ochii aceia, întunecaţi de mustrare şi de mîhnire de moarte, pe care acum îi
20 aduce iarăşi, ca un dar al amintirei, copila asta aşa de încăpăţînată. Dumnezeule, de cînd nu-i mai văzuse! Ei muriseră de mult pe figura încreţoşată şi îngustată, ca un obiect de piele scăpat la etuvă, a cocoanei Eugenia. Şi-n locul lor le rămăsese strigoii, doi bulbi storşi,
25 decoloraţi.
în glagoma fără încetare dintre fiică şi tată, cucoana Eugenia nu se amesteca niciodată. Dar faţa ei pungită
583
lăsă să fie tăiată de-o zbîrcitură mai mult; un rictus sinistru, care scotea şi mai bine în evidenţă cei dci bulbi decoloraţi. Şi asta era de ajuns ca bătrînul, însălbătecit deodată, să schimbe tonul calm şi grav al 5 neînduplecărei paterne şi să strige, scos din sărite, fetei care nu consimţea să se plece:
— Ah, spune-i să întoarcă ochii aceia de la mine... Apoi, cînd rămînea singur cu bătrîna:
— De ce nu te amesteci ? De ce nu-mi vii în ajutor I... 10     O vezi cît este de rea... cît e de teribilă... îmi otrăveşte
sîngele, mă distruge, mă ucide...
Şi bătrîna tăcea. Dar rictusul apăsa mai adînc pe faţa răvăşită, ca o tăietură de cuţit nevăzut. Şi ceea ce fuseseră odată ochii minunaţi, ceea ce fuseseră ochii de 15     acum ai Irinei, se bulbucau broşteşte.
La aspectul acesta, întotdeauna acelaşi, el se simţea zgîlţîiat de sus pînă jos şi-şi auzea cum îi scîrţîie nervii sclerozaţi sub arcuşul neurasteniei... Gemea zdrobit, lăsîndu-se pe scaun sau pe marginea vreunui 20    pat:
— Nu, nu voi consimţi niciodată... Mai bine să plîngă acum... La vîrsta asta ochii nu seacă... nu pot să sece...
Rictusul dispărea şi apoi apărea din nou pe chipul 25 bătrîn, cu mult mai bătrîn decît al lui, deşi o întrecea cu zece ani. Pe urmă, cocoana Eugenia se ridica tăcută şi ieşea, fără să i se audă nici măcar paşii.
Iar el bătea îngrozit cu toate degetele toba pe masă...
— Am spus: fantoma...  o fantomă...  atît a mai 30 rămas...
Şi după o pauză lungă de nemişcare, cu ochii holbaţi cine ştie unde, se scutură din nou:
— E răzbunarea ei... Biata ei răzbunare... Teribila răz... Trebuie s-o respectăm... trebuie s-o primim.
35 Şi capul i se îngropa în mîini...
Bătrînul alerga zănatec prin odăi.
— Eugenio, Irino... Unde sunteţi? Ah, nici una. nici una...
584
Le găsea pe amîndouă, cine ştie unde, într-un colţ mai puţin umblat al casei, stînd de taină.
■— Aţi putea să răspundeţi cel puţin cînd vă strigă cineva...
5 — Dar ce e, frate, ce s-a întîmplat ? se auzea glasul
cocoanei Eugenia, care se ridica pe îndelete de pe scaun, îndreptînd spre el umflăturile stoarse de sub frunte, cu mişcări nesigure, de oarbă...
Nu i se părea deloc curios că-i auzea glasul; nu era, io de bună seamă, tocmai cea vorbăreaţă coana Eugenia, ba chiar — foarte ciudat pentru vîrsta ei -— îi plăcea să tacă mult şi să asculte. însă vorbea adesea cu bărbatu-său şi nu numai pentru a răspunde necurmatelor lui întrebări; dimpotrivă, îşi da la rîndu-i o părere, 15 îi punea şi ea întrebări şi uneori mergea chiar pînă acolo cu bunăvoinţa şi cu buna dispoziţie pentru dînsul încît chiar îi istorisea cîte ceva. Ce-a văzut în ziua acea sau ce-i venea deodată în amintire.
Muţenia ei începea doar cînd era vorba de căsătoria 20     fetei. De noul ei pretendent, la care domnişoara Irina se vede că ţinea cît se poate de mult.
Poate că într-ascuns, cînd nu erau decît ele două de vorbă, îi da şi ea bunele-i sfaturi. Asta o bănuia coconul Petre Stama şi se mîngîia măcar cu atîta, 25 altfel... Dumnezeule, ar fi fost groaznic, nu i-ar fi rămas decît să ia cîmpii, să-şi plesnească fruntea de pereţi sau să se arunce cu capul în fîntînă...
O, nu... o mamă nu putea merge pînă acolo cu cruzimea... era doar şi fiica ei; jumătate dintr-însa 30 era sîngele ei... Cu siguranţă că ea trebuie s-o pregătească pe îndelete pentru ideea renunţărei; cu siguranţă că-i povesteşte, împrumutînd fiorul acela de strigoi pe care-1 degajează întreaga ei persoană, despre acele nopţi albe ca sticlişul zăpezii, ce i-au topit şi i-au uscat 35     umorile ochilor, pe atunci fără pereche...
Ceea ce-1 sfîşia cumplit era însă că ori de cîte ori le afla împreună, le surprindea totdeauna, cu o potriveală ostentativă parcă, în jurul altor subiecte de vorbă. Erau totdeauna chiar aşa de mulţumite amîndouă de 40 vorba lor tihnită, de înţelegerea deplină dintre ele, că bănuielile reîncepeau să scapere, încrucişîndu-se ca
585
fulgerele în nopţile de vară în cremenea uscată a creierului obsedat.
De la un timp, Irina, cum îl zărea, se ridica deodată, hotărîtă şi dreaptă, şi sideful figurei se îmbrăca subit 5 într-o paloare încă mai închisă. El nu mai găsea atunci cuvîntul cu care s-o oprească; şi parcă ascunzînd cu grava şi poruncită mohorîre a figurei o bucurie ascunsă, abia stăpînită, o satisfacţie fără de seamăn, fata ieşea, apăsînd paşii şi lăsînd ca uşa să plesnească o idee peste
10     cît ar fi trebuit.
Ochii lui cădeau numaidecît ca o ploaie de scîntei asupra femeii fără ochi; totuşi cumplita lui bănuială nu îndrăznea încă să i-o arunce în faţa puhavă. Dar vedea, din mişcările zbîrciturilor, că-i înţelege bine
15     grozăvia din dosul frunţei.
Dumnezeule! Oare zbîrciturile astea se mişcau a rîs, pentru că, fatal, erau caraghioase, ca unele ce nu mai puteau contura şi brăzda decît o caricatură, sau ele schiţau cu adevărat un surîs drăcesc, cea mai neauzită
20 şi mai demonică perversiune? Şi totul exprimat atît de uşor, cu aerul celui mai nepăsător şi mai inconştient cinism! Fără nici cea mai neînsemnată cută de înţelegere a grozăviei, fără pic de oroare, de şovăire... A, nu...
25 —Eugenia...
Şi pumnul cădea categoric şi surd pe masa îmbrăcată cu pluş verde, ros uşor pe desemnul ogival al dungei care arăta marginea.
— Trebuie să înceteze odată asta...  Vreau să ştiu
30     tot, tot! Ce ai vorbit cu Irina zilele astea?... Tot, tot...
Zîmbetul de caricatură se adîncea şi mai mult, mărind şi împletind cu rost definit viermuşorii zbîrciturilor, ce păreau, obişnuit, fără nici o legătură şi noimă, încremeniţi pe faţa infricoşetoare. Acum ei prinseseră
35 mişcare şi viaţă. Iar bulbii stinşi ai ochilor păreau că se aprind la rîndu-le de rîs; albuşul lor parcă se-nălbăs-trea mai mult, picat ca de scrobeală, şi se învîrtoşeau. Doi ochi de orb care rîd: ah, răzbunarea, răzbunarea cea groaznică...
-40 Eugenia dispăruse, fără să zică un cuvînt, la fel
ca fiică-sa...
586
Iar domnul Petre Stama, cu mîinile în buzunare şi cu ochii în covor, se nedumerea ca în faţa unui miracol dacă în întreţesătura aceea hieroglifică de pe faţa nevesti-si nu ghicise cumva parcă un fel de derîdere,
5     de bătaie de joc, ceva mai puţin complicat, în orice caz, decît încurcatele şi fioroasele lui supoziţii.
Oricum, înfăţişarea Eugeniei, cînd îl părăsise, semăna, avea ceva lămurit asemănător cu acea a fetei, făcînd acelaş lucru...
io Doamne, e oare el un caraghios? E pură histrionie
proporţia pe care o dă aşa, de la un timp, unui lucru, care, poate, luat mai domol, s-ar putea dezlega mai cu uşurinţă?...
Bătrînul  Petre  Stama  simţi  instinctiv nevoia
15 oglinzii...
★
De cîteva zile întrebarea asta i se înfigea adînc în moalele capului: să fi ajuns într-adevăr de hazul măruntei sale familii ? Dar ce, ce poate fi de haz într-o temere
20 destul de legitimă, cît poate fi acea a unui părinte pentru viitorul copilului său? Unui părinte care-a simţit, pînă-n prăsele, cuţitul celei mai neînduplecate patimi sfredelindu-i sufletul în mai multe părţi deodată, făcîn-du-1 să sară în sus de durerea neîmplinirei ei imediate
25 şi să tremure ca o varga de nerăbdare şi de spaimă, de negrul terorii pe care trebuie s-o simtă hoţul în să-vîrşirea faptei lui, bîjbîind în bezna de cimitir a temerii de a nu fi prins şi care răscumpără cu prisosinţă toată grozăvia nelegiuirei. Aşa se strecura şi el, şfichiuit pînă
30 la sînge de bicele imboldului şi cu gîtul apăsat pînă la asfixie de unghia de oţel a aceleiaşi temeri, în nopţile cînd plutea în oglinzile obscure ale coridoarelor şi ale antreului, ca o stafie de care se speria el însuşi, în drumul nemaipomenit de lung şi de istovitor, de
35 cîţiva metri, pînă la uşa mîntuitoare ce da în grădină şi, uneori, în nopţile cu zăpadă adevărată sau cu zăpadă de lună, pînă chiar la portiţa gradinei.
Nu fără neaşteptate tresăriri îşi aduce aminte domnul Petre Stama de nopţile acelea, pe care voinţa lui
587
le-a şters totuşi odată, cu o singură lovitură de burete numai, după o îndelungă şi încordată cumpănire între inimă şi minte. Cu hotărîrea acea a lui de atunci — se împlinesc acum cincisprezece ani — el socotea nu numai că a luminat deodată chiar înaintea ochilor stinşi ai nevesti-si', dar că explozia liberării de sub povara doborîtoarei patimi va străluci ca o izbucnire de foc stelar pînă-n adîncimile neamului, pînă-n străfundul generaţiilor. El credea cu tot dinadinsul că această liberare avea ceva de măreţie clasică, de gest eroic, ca-n tragedii şi ca-n isprăvile istorice. El se credea, în dosul negrelor draperii ale orbirei, dominînd exclusiv, de cînd s-a întronat în admiraţia Eugeniei cu fapta lui gigantică. Şi-n ochii fetei, prin povestirile într-ascuns ale mamei, aşişderi.
Sfinte Doamne, şi acum ele rîdeau de dînsul cu rigiditatea expresiei lor cînd îl vedeau şi mai cu seamă cu acest stupid obicei pe care-1 luaseră de a-1 părăsi doar că auzeau, ca un bufnet de coadă de păun ce se desface, primul cuvînt de autoritate părintească amintindu-le, prin rezonanţa lui de metal răsunător, că rostitorul a rămas complect îmbrăcat în superba aureolă a marelui gest de odinioară.
Vai, la ce bun un gest ca acela, dacă el nu impune, pînă la nesfîrşit necurmată, admiraţia şi recunoştinţa pe care o merită! Domnul Petre Stama e profund mîhnit şi descurajat...
Poate — şi asta îl mai mîngîie — să aibe din parte-le un tratament atît de nereverenţios şi chiar insubordonat din cauză că el dă prea mare amploare evenimentului actual, prea mărunt şi destul de obişnuit. Prea face mare caz, prea se repetă, prea... oricum... trebuie s-o recunoască, e şi ceva-ceva cam puţin teatral în toată atitudinea lui. Mă rog, în ce constă, la urma urmei, toată afacerea? O fată, fata Iui, care va să zică, s-a amorezat de un tip... Nici că se poate ceva mai normal... Tipul e bine, orice s-ar zice... atît numai, că e stăpînit de aceeaşi patimă de care odinioară era stăpînit el, tatăl fetei... Care, cunoscînd despre ce-i vorba, se opune cu toată îndîrjirea... Va să zică, pînă aici iarăşi totul normal...
Nota nepotrivită porneşte numai din exagerarea modului în care se săvîrşeşte opunerea... din tonul tremolat cu care se rosteşte acel veto părintesc. Domnul Stama, care e om inteligent, trebuie să înţeleagă lucru-
5     rile astea. Şi le înţelege de minune, ca dovadă că se gîndeşte la ele.
Veto se pronunţă o dată pentru totdeauna. Scurt şi categoric. Repetarea înseamnă început de cedare sau... declamaţie.
10 Se impune deci şi din parte-i metoda muţeniei. „Am
zis odată!" Şi se închipuie crescînd din nou, fenomenal, la înălţimea gestului din trecut, pe labe enorme de piatră, cu neclintire de piatră pe faţă, ca un sfinx, bătut zadarnic de caldele vînturi ale pustiei şi stropit, în
15 ochii cari nu clipesc, de nisipul schimbăcios al rugă-minţelor muiereşti. Dtxit! (Conul Stama, care-şi mai amintea vag de latineasca liceului, obiect la care strălucise, întrebuinţa cu convingere persoana treia, exclusiv, în orice împrejurare găsea că e cazul să se exprime,
20 fie chiar numai cu un cuvînt, în limba Cezarilor, strămoşii săi.)
Totuşi, o toană de închipuire făcîndu-I să vadă obrazul Irinei scrijelit şi braţele-i dulci zgîriate şi însîri-gerate de duritatea ieşiturilor colţuroase ale neîmblîn-
25 zitului şi recelui monument, inima i se mai muie puţin şi admise şi o portiţă, ce s-ar putea deschide condiţional, ca să facă loc încuviinţărei eventuale:
„Dacă el are tăria să-1 imite, dacă el se va debarasa, din cîteva scurtături, de pasiunea care-1 roade. Un
30 post preliminar, de, poftim, nu mai mult de doi ani, ar putea fi socotit edificator... O condiţie mai indulgentă, mai părintească nu există... Altfel, veto categoric."
Şi mîna întinsă a domnului Stama tăia iatagan aerul, în vreme ce, subconştient, un pîrîiaş fin de mul-
35 ţumire, cît un fir, se abătu, apucîndu-i ca un laţ sufletul, pe care-1 revăzu reîntronat în fala tăriei lui dovedite, luat ca măsură fixă şi sigură, în compararea cu sforţările cestuilalt, de a se smulge din ghearele unei cumetre ce nu se resemna, Doamne fe-
40 reşte, să fie lăsată, cu una, cu două, de credincioşii de pînă acum adoratori.
589
Aci domnul Petre rînji neîncrezător, ca omul trecut prin ciur şi dîrmon.
„Hm, trebuie să fii om, domnule!..", se închipui glăsuind mai cu niţică emfază, dar şi cu destulă în-5     găduinţă, mititelului.
Dar atunci un măcănit asurzitor şi aspru de claxon năpădi prin fereastra deschisă dinspre gardul din dos al gradinei, de parcă s-ar fi lăsat asupră-i o greoaie pasăre antediluviană, cu cioc de crocodil. 10 Numaidecît domnul Stama auzi răspunzîndu-i trîn-
tituri de uşi şi paşi precipitaţi pe scări. înţelese repede despre ce-i vorba şi se mîndri în treacăt de iuţeala perspicacităţii lui. Dintr-un pas fu la fereastră şi văzu şalul fluturător al fetei şerpuind şi dispărînd printre 15     boschetele pătate cu violet ale liliacilor.
O strigă, poruncindu-i cu o siguranţă şi cu un aplomb pe care şi-1 aprecie cu încîntare:
— Irino, Irino, Irino...  Nici un pas  mai mult...
Şi nici un cuvînt mai mult. Doar stabilise proce-20     dura cea nouă. Şi surise văzînd o grămadă albă încremenind între tufele de liliac. Efectul era instantaneu.
Dar tot atunci răsună izbită şi poarta din dosul gradinei; reptila de fier tăcu, apoi reîncepu să măcăne iar; şi zbîrnîitul motorului fu întrerupt de cîteva ples-25     nituri de explozie, pe urmă redeveni regulat şi se micşoră repede, îndepărtîndu-se...
Vîntul despică liliacul înalt, descoperind pitice lugere mişcătoare, legănînd albul narciselor de-abia desfăcute.
30 Cînd domnişoara Irina reveni după un ceas, află
că poarta gradinei a fost bătută în cuie, iar orice plimbare în vreo maşină, în afară de cea părintească, va fi urmată de rigorile regimului de claustru, aplicat la domiciliu.
33
Desigur că domnişoara Irina a convenit, cu nestă-pînită bucurie, la termenul de încercare, însă graţie uşoarei excitabilităţi a glandelor ei lacrimale cît şi a
10
15
20
25
30
35
40
schimbării totale de atitudine faţă de tatăl ei (acum numai ce intra pe uşă, şi-i sărea îndată la piept, împle-tindu-i gîtul cu braţele şi sărutîndu-1 cu zgomot ostentativ pe amîndoi obrajii), din doi ani, sorocul s-a strîm-tat la şase luni. în toată această vreme, domnul cel tînăr, pretendent, domnul Antioh Georgescu, avea drum liber în casă şi în grădină, iar ceva mai pe urmă, tot un astfel de drum obţinu şi domnişoara Irina, alături de dînsul, în maşina cu măcăit metalic şi paleontologic, pe străzi, la cinematograf şi la Şosea şi chiar şi la pădure.
Era de-atunci o mare veselie în casă, pentru că regulatorul dispoziţiunei lor sufleteşti cine putea fi alt decît Irina? însă domnul Petre Stama, care, după propria spusă, avea fin miros, simţea ceva factice în toate acestea. Pornind de la ochii alburii ai coanei Eugenia, cari se iluminaseră ca două cioburi de porţelan în dosul cărora ai aşezat luminări, el ajungea la negre gînduri şi la cele mai hazardate planuri de curse şi încercări.
Femeile ăştia două s-au luat de mînă, o oarbă şi-o neştiutoare, îşi zicea dînsul, şi merg aşa, la întîm-plare, prin pajiştea înflorită spre prăpastie. Pentru că acuma se convinsese: coana Eugenia nu mergea desigur pînă acolo încît să-şi răzbune trecutul ei prin viitorul fetei: era prea simplă pentru aceasta, prea o biată femeie de casă, ca să complice lucrurile pînă la tragedie. Asta convenea acum în urmă domnul Stama, dar tocmai asta era mai dureros, mai sumbru şi mai groaznic. Era şi ea deci tot o biată neştiutoare, o biată fetiţă, ca şi Irina, şi cu drept cuvînt, căci suferise, sărmana! însă rolul lui de părinte al amîndoura tocmai prin asta creştea, căci el îşi păstrase minţele şi limpede-vederea întreagă; şi iată de ce domflul Stama întreprinsese o adevărată vînătoare pe urmele subţi-ratecului Antioh, băiat destul de drăguţ dealtminteri, trebuia s-o recunoască şi domnul Petre, cu ochii lui încodănaţi de sprîncene ca de fată şi cu obrajii umezi, pe care zîmbetul se aşeza aşa de dulce, încît te dezarma cînd îl certai. O bună pereche pentru Irina: parcă erau fraţi, nu altceva...
590
591
însă... nu, nu, nu... nimic, nici o concesie... absolut deloc!... Dacă mai pune mîna pe carte... de joc, fireşte... scurt... paşaportul, şi gata, ca şi cînd nici nu s-ar fi cunoscut...
Şi cu ochii sfredelitori de să ia în furcuţele lor ce-ar fi întîlnit chiar şi dincolo de uşi şi de ziduri, conul Petre Stama urcă, pentru întîia oară, treptele clubului celui care-i fusese mai drag şi pe care, cu jurămînt de moarte, făgăduise să nu-1 mai calce...
A fost o adevărată fierbere printre vechii prieteni de acum cincisprezece ani şi chiar printre noii-veniţi, în povestirile cărora isprăvile de odinioară ale conului Petrache reveneau într-una ca un mit.
Dar domnul Petre cel nou a privit de sus, mîndru şi sigur de sine, îmbierile gloatei acesteia de indivizi mai jos de voinţă. El s-a retras în seara ceea cam pe la două jumătate, trei, acasă, din clubul atît de scump odinioară şi atît de plin de amintiri, dar a stat atîta acolo numai pentru a privi peste umere, cu compătimire, stîngăciile acestor noi adepţi ai norocului şi — mai ales — pentru a-şi arăta tăria, puterea rezistenţei lui chiar aci, cu nasul deasupra ispitei.
Pe urmă a luat toate cluburile la rînd, aducînd peste tot aceeaşi senzaţie şi rumoare. Dar penele albe de înotătoare au rămas necontenit nepătate de apa murdară prin care trebuia să treacă, şi doar, pretutindeni, ochii lui n-au mai făcut decît să fulgere scormonitor pentru a vedea dacă, îh sfîrşit, băiatul acesta, alesul Irinei, e vrednic să-i calce pe urme.
Şase luni de abţinere e într-adevăr lucru mare, şi el surîdea îngăduitor amintindu-şi bucuria fără margini a Irinei, atunci cînd, prefăcîndu-se că în sfîrşit cedează marilor ei rugăminţi, redusese termenul de încercare numai la şase luni.
„Copila de ea! Şase luni însemnează doar totdeauna..."
★
Domnul Petre Stama şi-a întins investigaţiile prin toate cluburile oraşului. Şi pretutindeni a zăbovit puţin, ca să compătimească pe ageamiii de neofiţi,
cari puneau tremurînd hîrtioara măruntă în dreapta sau în stînga bancului, sau o aruncau sec şi stupid, fără nici o noimă, fără nici un plan, ca nişte imbecili şi cu ifose de prinţi, de parcă, aruncînd sărmanul 5 lor pol de după război, ar fi pus la mijloc o avere. Atîta inconştienţă şi atîta calicie îl dezgusta[u] literalmente ! Ce vremuri! Ce vremuri!
încît, scîrbit peste măsură de toată această decădere, ochiul bătrînesc nu mai putu prinde, din iuţeala lor, 10     oarecari mişcări ciudate în juru-i, care începeau de îndată ce se întorcea cu spatele spre garderobier ca să-şi lase în mîinile lui pardesiul de pe umeri, o privire cu semnificaţie anume alerga atunci din ochi în ochi printre personalul garderobei şi, în timp ce 15     acei care-1 serveau îl întîrziau respectuos cu plecăciunile şi atenţiile lor, în mod regulat o persoană, parcă pusă anume să dea acest semnal optic, dispărea instantaneu în club, întorcîndu-se apoi ca să ia din nou în primire pe bătrîn, cu alte plecăciuni şi luări-20    aminte, interesîndu-se ce anume doreşte să consume şi la care masă preferă să se aşeze în seara asta. însă şi această primire prea din cale afară de atentă i se părea domnului Stama un nou indiciu de decadenţă; această linguşeală nemernică, frizînd atragerea în cursă 25     şi escrocheria. Ce vremuri! Ce vremuri!
Dar, iată, într-o seară, avînd fantezia să se întoarcă la acelaş club pe care-1 mai vizitase cu o seară înainte, deşi se exprimase către portar şi personalul garderobei că nu-i va mai călca vreodată piciorul într-o tavernă 30 aşa de împuţită, se întîmplă — ora fiind prea înaintată — să nu mai găsească la vestiar decît două domnişoare, cu ochii îndobitociţi de somn şi cărora trebui el singur să le ajute ca să i se scoată mîinile din mîne-cile pardesiului. 35 Aceasta fu cu adevărat ceea ce se numeşte o mare
inspiraţie! se bucură din toată inima conul Stama cînd, în sala cea mai din fund — mai rămăseseră doar două săli luminate, restul se golise — prin marea oglindă pe care ochii lui o întîlniră cum păşi înăuntru, 40     îl văzu pe el, pe junele Antioh, la masa de bacara, cu
593
spatele spre intrare. Şi[-i] mai despărţea un pas doar, care, se înţelege, fu suprimat dintr-o mişcare.
Şi atunci, în oglindă, cele două capete fură reflectate unul deasupra altuia; al bătrînului, radios şi 5 uluit în acelaş timp, totuşi grav şi demn; al viitorului ginere dedesubt, încordat şi palid, făcînd la cîte o mişcare să-i sticlească pe fruntea asudată, în jocul reflexelor electrice, uşoare şiraguri de perle infime. Din spate, bătrînul i-avea faţa în oglindă şi cărţile
10 în ochi. De două ori Antioh ridică privirile în oglindă spre capul de deasupra, care plutea ca o vedenie decapitată în ceaţa fumăraei. Dar spre uimirea acestuia, nemărginită, pe conul Petre Stama, pe viitorul socru, care schimba din ţapene în tot mai ţapene atitudini
15 marţiale, nu-1 văzu. Ochii lui, mari şi ovali şi negri şi cari ei singuri dau dreptate Irinei în alegerea ei, probabil că n-ajungeau cu drumul lor pînă-n luciul oglinzei; ei se opreau desigur în norii, ce schimbau într-una voluptuoase forme, ai fumului de ţigare. Acolo, în acea
20 necurmată depanare de albe şi instabile fragmente statuare, de mişcătoare şi fantomatice profiluri, de lungi şi blonde sau albăstrii chice de amazoane în zbor de monştri întraripaţi, el părea că vedea ceva ce nu mai putea să vadă nimeni altul, el părea că citeşte ceva anume,
25 ascuns pentru toţi alţii, şi pe care numai ochii lui, mari, căscaţi şi copilăresc de umezi cu tot acest fum uscat, puteau să descifreze. încît bătrînul păli; arcurile de deasupra sprîncenelor se săpară adînc în frunte şi aşteptă.
— Carte...
30 Cartea veni...
— încă...
Şi cartea veni iarăşi...
Tăcere de moarte. Şi din nou privire lungă în norii ce treceau pe dinaintea oglinzei, ca pe deasupra unui 35     iezer încremenit şi fermecat, în fundul căruia ochii albaştri ai conului Stama stăteau cuminţi şi ficşi, ca două pietricele scumpe în nisipiş.
— Carte...
Şi cartea, acum aruncată mai de sus, făcu o voltă 40     în dungă şi pe urmă se lăsă în încovoietură de spirală spre degetele ce-o aşteptau nervos...
594
-— Nouă...
Grămada de bancnote se mişcă parcă singură spre partea cîştigătorului; pontatorii şi chibiţii, cari isprăviseră exclamaţiile de surpriză şi de plăcere sau de 5     necaz, comentau zgomotos.
Unul singur numai, în dosul cîştigătorului fermecat, nu scotea nici o vorbă, nu făcea nici o mişcare. încremenise stană şi aştepta într-una, răbdător, în spatele rătăcitului, în norii de fum ai norocului, încruntat io     şi sever ca o piază.
Iar jocul reîncepu...
— Carte...
— Nu!
Toate privirile se îndreptară către cel care strigase 15     astfel. A lui Antioh, cea din urmă, pe îndelete şi peste umăr, ca şi cînd oglinda din faţă nici nu ar fi existat...
Apoi ochii cei negri se c aseară poate chiar dincolo de marginile orbitelor, într-atît deveniseră de mari; 20 un freamăt trecu prin asistenţă. Antioh nu prea ierta pe cei cari încercau să-i dea sfaturi şi ai căror ochi nu-i plăceau. De astă dată, însă, se sculă şovăind de pe scaun şi buzele abia punctară:
— Dumneata...
25 Dar era de ajuns ca să te uiţi în ochii bătrînului
ca să vezi plutind în ei aceeaşi expresie vagă, absentă, de vizionar, care domnise înainte în ochii celuilalt.
— Jos şi rest! şoptiră drept răspuns buzele vestejite...
30 — Rest, rostiră clar şi sonor cele tinere.
Iar prin oglindă, Antioh vedea acum pe bătrîn transformat cu desăvîrşire, cu ochii pară, cu buzele tremurînd ca foile veştede toamna, agitat la culme, în aşteptarea momentului suprem.
35 Norocul veni şi acum.
— Vezi ? făcu' bătrînul, în vreme ce trăsăturile i se destinseră şi faţa i se aprinse ca de iluminat.
— Ce carte venea?... întrebă atunci cel tînăr. Bancul arătă cartea care ar fi urmat.
40 — Vezi ? fu acum să zică rîndul celui tînăr.
595
Bătrînul încuviinţă admirativ din cap şi lăsă prieteneşte o mînă pe umărul inspiratului. în sfîrşit, găsise unul ce se ridica pînă chiar deasupra aşteptărilor...
— Aveai dreptate... dar şi aşa a fost destul de bine.
5 ..........................'....................
în zori porniră strînşi lipiţi unul de altul, ca doi rătăciţi de nu se mai ţinea minte, cari în sfîrşit s-au regăsit. Se despărţiră, bătrînul binecuvîntînd pe cel tînăr cu unicul nume ce socoti acum că i se cuvine io     cu drept:
— Fiule!
Şi din chipul cum se desfăcură buzele lui să-1 pronunţe, din dragul infinit al pronunţărei, Antioh ghici mai mult decît o făgăduinţă, el auzi mai pur, mai 15 cald şi mai adînc decît totdeauna, răsunînd pentru dînsul accentul celui mai desăvîrşit simţimînt părintesc.
PIAZA
Cei doi inamici se priviră crunt o secundă. Omul şi pisica. Pe urmă, pe figura pisicei trecu ca un fel de bucurie răutăcioasă şi din două salturi dispăru. 5 Emanoil Badea îşi spuse:
„Am s-o împuşc... altceva nu mai rămîne..." Dar el ştiu de la început că astea erau doar vorbe de prisos. Braţul îi tremura totdeauna cînd trăgea cu revolverul, iar pe puşcă nu mai pusese mîna de la 10    război. Aşa că ar fi fost un canun pe bietul dobitoc. Mai ales pe-o pisică; jivinele astea au atîta putere de viaţă în ele, că ţin chiar la mai multe gloanţe în şir. Dar dacă ar pune pe altcineva s-o împuşte?... „S-o împuşte!"...   Cuvîntul pornit din gînd i se 15    opri dinaintea ochilor, desfăcîndu-se ca o blană moale şi lucioasă, pe care pete neregulate de sînge stricau dizgraţios contrastul albului dens de zăpadă stătută cu al negrului mătăsos. „Da, pe altcineva..." 20 Şi pentru că noua hotărîre nu i se părea tocmai
bine fixată în pervazul gîndului, o ţintui ca pe-o hîrtie fluturătoare, cu neplăcerile cu care pacostea asta de jivină umplea casa de cînd o aduseseră aici.
Ah, ar fi fost de ajuns doar miorlăitul ăla enervant, 25    care nu mai înceta chiar cînd era sătulă! Dar stricăciunile pe care le făcea? Şoareci nu prindea niciodată, dar se da fără preget la puii de găină. Avea apoi un mare dar să descopere ouăle din cuibar înaintea
597
femeii din curte; se strecura în sufragerie cînd se pregătea masa şi devora mezelurile, untul sau tot ce era pus înainte de aducerea felurilor. Iar cînd o surprindeai, răspundea cu ochii licăritori cu cari te
5 privea drept în faţă; pe urmă botul se crispa în acea sinistră bucurie animalică ce-i era particulară şi din două salturi dispărea.
Au pedepsit-o de multe ori, desigur, dar asta a fost cu totul de prisos. Pe urmă, era atît de mobilă,
10     că rar dacă o ajungea prima lovitură. Se strecura cu uşurinţă printre picioare. Iar dacă închideai anume uşa şi fereastra, ca să nu mai scape — cînd nu-şi găsea i vreun cotlon inaccesibil în fundul subpatului sau dedesubtul bufetului — devenea de-o sălbătecie fără sea-
15     măn. Se arunca nebună într-o parte şi-n alta, se ridica ' pe păreţii netezi pînă la înălţimi de necrezut, spumega şi te privea cu ochi atît de duşmănoşi şi de groaznici, că singur trebuia să deschizi fereastra, ca dintr-o sări- i tură să se arunce pe gardul dimpotrivă. j
20 Dar pedeapsa, pe lîngă că nu aducea în urmă-i
nici un semn de îndreptare, însă nici măcar nu o făcea să stea mai multă vreme ascunsă. Reapărea îndată şi te privea de departe, cu capul uşor încordat spre J pămînt, cu un picior puţin fandat parcă în chip de |
25     înfruntare; dezgustat de barbaria bătăii, trebuia să I ridici neputincios din umeri. Atunci grumazul ei se I descorda şi-n timp ce în ochi şi pe botu-i se aprindea tainicu-i surîs, se întorcea deodată cu cochetării de femeie şi dispărea cu paşi neauziţi, de hoţ.
30 ★
„Am să pun pe Sandu s-o împuşte.'" hotărî în cele din urmă Emanoil.
Sandu era cel mai mic dintre fraţi; era încă elev şi venise în vacanţă. Braţul lui tînăr n-avea de ce să 35 tremure pe armă. Dealtfel, de multe ori el se scula de dimineaţă, punea să i se facă un pachet cu răcituri şi pleca la vie, unde stătea ziua întreagă. Seara venea cu cinteze, cu grauri, cu mierle sfărîmate de alice şi legate de gheruţele învineţite, crispate pe sfoară.
Emanoil nu mînca niciodată din trofeele vînătoreşti ale fratelui său mai mic. Dar Sandu îşi aduna tovarăşii de vînătoare şi pe alţi prieteni din tîrg şi se închideau cu toţii în odaia celuilalt frate, Ionică, unde se încingea 5 sfat şi veselie mare. Emanoil le dădea uneori voie să scoată vin din pivniţă şi, ceasuri multe după aceea, răzbăteau din dosul uşii cenuşii freamături de veselie, răsunet energic de pian, îngînări dulci de mandolină.
★
10 Emanoil trecea cu sufletul strîns pe dinaintea uşei
de după care fremăta tinereţea; căci în mijlocul ei, inima însăşi a acestei tinereţi zgomotoase era un biet olog, frumos şi plin de toate entuziasmele şi de toate clorurile; era bietul Ionică, fratele mijlociu, pe care
15 o boală neaşteptată îl betejise de doi ani, făcîndu-1 pentru toată viaţa, scurtă, cît acum se anunţa să mai fie, prizonierul odăii lui cu pat de spital, cu lavaboul dintr-un colţ şi dulapul cu haine din colţul celălalt, cu scaunele pentru prieteni şi cu pianul, care rămăsese
20 pentru el singura mîngîiere şi, cum spunea adesea, singurul rost pe pămînt.
De aci, din spaţiul acestei odăi largi, pe care doctorul o voise cît mai puţin încărcată, pornea şuvoiul de fierbinte sevă care pompa restrînsa şi sportiva ti-
25 nereţe a acestui orăşel; înlăuntrul ei, începătorii vieţei îşi primeneau sîngele cu altfel de doruri, cu pofte de altă culoare, cu visuri şi aspiraţii care, uneori, între zidurile văruite simplu, din porunca aceluiaşi doctor, luau dimensiuni aproape de ideal.
30 Emanoil îi privea cu melancolie venind unul cîte
unul, aduşi din şale, covârşiţi parcă sub greutatea cine ştie căror griji nebănuite, ciocănind uşor la uşa sură. Erau toţi tineri, sănătoşi, unii chiar chipeşi şi voinici, încît el se întreba cu drept cuvînt ce puteau să mai găsească
35 oamenii aceştia la un biet nevoiaş, lovit aşa de crunt de soartă? îi atrăgea oare vinul din pivniţă? Dar cheile el nu i le dădea lui Sandu decît o dată pe lună, cum abia încuviinţase doctorul, pentru ca bietul năpăstuit să mai aibe uneori iluzia plăcută a vieţei tinereşti,
598
599
astfel încît mulţumirea sufletească să rămînă ca un prisos peste cît ar fi putut vătăma numărul ceva mai mult decît ar fi trebuit de pahare. Dar Emanoil ştia destul de bine: Ionică nu se prea prăpădea cu firea
5 pentru vin; chiar păhărelul ce i se aducea cotidian în camera lui, odată cu felurile de mîncare, de cele mai multe ori era scos aproape pe jumătate. O dată pe lună, însă, îi făcea mare plăcere să-şi ospăteze şi să-şi înveselească tovarăşii de hoinăreală de odinioară ;
10 ceea ce nu oprea pe aceştia să revie şi'în celelalte zile, cînd nu era vin, unul cîte unul, să se strîngă cu toţii în jurul celui pe care, atunci cînd avea picioarele sănătoase, îl ascultau, de la mic pînă la mare, ca şef şi ca îndnimător.
Astfel acum, în locul vinului, gîlgîia cîntecul, visul. Degetele ologului, ca şi cum ar fi răscumpărat pentru ele puterea pierdută a picioarelor, alergau de astă dată pe clape aşa cum alergau picioarele valide odinioară
20 prin zăvoaie şi prin coclauri, în desele războaie, cu praştii şi cu pietre, împotriva numeroşilor adversari ai gimnaziului: elevii de la meserii sau de la comerţ; mai pe urmă, cum alunecau pe parchetul lucios în cadenţa tuturor jocurilor.
25 Pentru întîia oară copiii ăştia de tîrgoveţi ascultau
minunile lui Beethoven sau tumultul lui Wagner şi ascultau toată cavalcada ariilor traversînd secolele în ropot războinic, în huiet frenetic de alai nupţial, în ritm domol sau furtunos de vis ori de dragoste, în
30 marş maiestos de cortegiu funebru, din fundul vremurilor şi pînă astăzi. Mulţi erau şi ei, asemenea, feciori de oameni avuţi; aveau surori sau mame care cîntau la pian ultimele romanţe şi ultimul joc la modă şi chiar mai mult decît atîta. Poate în casele lor răsuna-
35 seră aceleaşi note care răsunau şi acuma sub mîna prietenului lor; dar pentru minţile lor tinere, Beethoven şi Mozart, Chopin şi Berlioz acum se dezghiocau din împletitura neguroasă a neînţelegerei. Ei se uitau la cel ce descifra cu atîta precizie inscripţiile încîlcite ale
600
frumuseţei muzicale, îngrămădită în teancurile de caiete, formînd movilă deasupra pianului, ca la un mag tînăr şi ţintuit pe vecie de scaunul cu şurub învîrtitor; magul făcea semne cabalistice cu mîinile lui lungi
5 şi nervoase şi îndată prin noaptea de abanos a pianului se deschideau zări fără sfîrşit, orizonturi catifelate, luminate de aştri necunoscuţi, în împerecheri inedite de culori, ele înseşi inedite; frînele pămîntului slăbeau, scădeau, dispăreau: mica odaie cu înfăţişare de spital
io     plutea în depărtări astrale...
Pe urmă, după muzică era rîndul cuvintelor; cîn-tăreţul părăsea în cîrji scaunul cu şurub şi se îndrepta spre patul cu dreve de bronz.
Stătea pe şezut, pe moalele saltelii şi asculta pe
15 ceilalţi aproape toţi deodată; apoi începea să vorbească el şi atunci se făcea tăcere.
După primele cuvinte, mîinile — căci toată viaţa lui rămăsese în mîini — se ridicau în sus ca nişte aripi. Ele se agitau într-una, parcă ar fi vrut să urce necon-
20 tenit; şi toţi ceilalţi priveau mîinile acestea, care păreau că vîslesc bărbăteşte spre înălţimi; le urmăreau cu capul uşor plecat într-o parte, parcă să le observe mai cu uşurinţă cum despicau albastrul nesfîrşit în înot voinicesc.
25 Căci mîinile acestea păstrau şi acum aceeaşi putere
magică de deasupra clapelor; la primele lor mişcări, ca la un semn vrăjitoresc, tavanul dispărea, şi la căldura vorbirei bietului beteag aveai necontenit senzaţia norilor şi a zborului. Intrînd pe neaşteptate la Ionică,
30 Emanoil putuse surprinde adesea pe tinerii aceştia ai tîrgului înghiţind cu ochi, cu urechi, cu frunte, cu toate simţurile larg căscate vorbele fratelui său; pentru ei, ele erau ca o licoare fără pereche, pe care o legumeşti, în clipele mari ale vieţei, ca pe-o binefacere a
35 cerului în aridul de pustii a vieţei[sic] de tîrg pe care o duceau.
îi vedeai apoi plecînd cu ochi luminoşi, dornici de ducă spre alte tărîmuri noi, toţi hotărîţi să calce necontenit mai departe, să lase în urmă acest searbăd
601
tîrguşor de provincie, unde cel care le dăduse viaţă şi aripi avea să rămînă pentru totdeauna ..........
5 Emanoil rămăsese nemişcat în faţa uşei sure, pe
care florile pictate îşi pierduseră de mult roşul; părea că ochii lui răzbat lemnul cenuşiu şi se opresc încărcaţi, în acelaşi timp de mîndrie şi de stînjenire îndure-
10     rată, pe fratele său şi pe ascultători.
Zgomotul cel mare încetase de mult şi-acum răsuna din nou doar cîntecul pianului.
Era o sonată care aducea miros şi gust de luncă, de joacă şi de primăvară. Emanoil ştia că e de Beetho-
15 ven pentru că îl văzuse odată, pe cînd o cînta, cu caietul lui Beethoven dinainte. Dar titlul nu-1 cunoştea. Şi se prinse cu sine însuşi că trebuie neapărat să fie vorba de primăvară...
Un mieunat întrebător şi neaşteptat se desprinse
20 deodată din umbra dedesubtul canaturilor, de parcă degetul vreunui glumeţ prost ar fi apăsat grosolan o clapă nepotrivită. Surprins ca de-o stafie, Emanoil dădu un pas îndărăt, iar inima parcă i se mută într-o parte. Pisica bălţată stătea cu piciorul dinainte ridicat,
25 gata să fugă. Totuşi, pentru că Emanoil nu făcu la început nici o mişcare, pe figura ei rămînea aceeaşi expresie de întrebare, care se rezolvă din nou într-un miorlăit, de astă dată lung, piţigăiat şi dureros de enervant, sfîşiind ca o unghie ascuţită ţesătura de mătase
30     a pianului.
— Hai... marş... marş!... răcni el, scos din sărite. Figura nedumerită a mîţei — Emanoil pentru întîia oară surprinse această succesie de înfăţişeri — de abia acum deveni deodată răutăcioasă; ochii îi sclipiră şi
35     pe bot îi apăru rînjetul obişnuit...
Ea sări din loc, se prelinse pe lîngă zid, în apropierea lui Emanoil, care bătu ameninţător din picior, şi după o clipită fu tocmai lîngă uşa cea mare şi îndepărtată dinspre afară.
40 —Haid, ieşi odată...
602
îi deschise uşa cea mică de la sală şi se îndepărtă ca să-i lase drum liber de fugă. Cînd pisica îl socoti la distanţă convenabilă, se repezi să iasă în goană turbată, stupind cu înverşunare. 5 Se duse să închidă după dînsa. Ea se oprise la col-
ţul sălii, de parcă l-ar fi aşteptat anume: îl privea cu aceiaşi ochi sclipitori şi cu acelaş aer caraghios. în fine, dispăru.
★
10 Sandu repara o puşcă veche, de mult aruncată
în pod. El se pricepea de minune să dreagă tot felul de lucruri şi chiar să le facă din nou. Gardurile, coteţele, răzoarele şi rondurile din grădină, treptele cele noi ale scărei din dos erau doar în întregime opera lui
15 din vacanţele anterioare şi din vacanţa de faţă. O grămadă de alte scule din bucătărie sau din întregul gospodăriei erau de asemenea reparate de el. Iar acum, dacă luase la zor rabla asta de puşcă, la serviciile căreia de mult se renunţase, e pentru că el îşi dădea seama
20 că va ajunge cu siguranţă la un rezultat util. Emanoil era convins de acest lucru pe cînd se apropia de dînsul. Se opri lîngă el şi-i urmări tăcut, mai multă vreme, mişcările mîinilor. Le privi plimbîndu-se dibace prin şurubăriile mecanismului, pipăind grijuliu vreun colţ
25 ruginit de oţel, încercînd puterea vreunui arc sau mîn-gîind cu satisfacţie un resort cu încă bine strînse încolă-cituri. Privind atent, Emanoil părea că începe să dezlege el însuşi tainicul rost al acestui organism metalic; ba chiar era surprins şi contrariat cînd mîna fratelui
30 său lua un drum protivnic aşteptărilor lui în sondările necurmate, ca să regăsească unde s-a ascuns viaţa între viscerile acestea ruginite, care înainte puteau să scuipe, la un singur semn, moarte şi spaimă, durere sau triumf. Dar cînd vedea că nu fără rost fratele său
35 îşi îndrepta atenţia într-altă parte decît ar fi dorit el, Emanoil se lămurea tot mai temeinic că astfel de mecanismuri vor rămîne pentru dînsul totdeauna de nelămurit.
Şi fără nici o strîngere de inimă despre partea asta, învăluind pe fratele său într-o privire de admiraţie, îl întrebă, cercetînd să vadă dacă se potrivea cumva în gînd:
5 — Şi care are să fie prima victimă, Sandule, a
rablei ăştia, cînd va redeveni iar puşcă vrednică şi sănătoasă ?
— Cine ştie ? răspunse Sandu, iar mişcarea umerilor lui, care însoţi răspunsul, arătă că nici nu-i trăsneşte
10     prin minte măcar să-şi bată capul cu astfel de preocupări.
Emanoil simţi ca un fel de stînjenire în suflet că, în gîndul fratelui său, ideea de a suprima pacostea aceea de pisică, ce le făcea atîtea mizerii zilnic, nu a 15     venit de la sine, aşa cum îi venise lui.
Dar atunci pisica se ivi pe aleea gradinei. Păşea rar, parcă ezitînd, şi-şi ridicase botul, de parcă adulmeca înspre dînşii dacă e indezirabilă sau nu.
Emanoil constată din nou că acum figura ei e 20     umilită şi temătoare; vrea să zică, numai atunci cînd o goneşte şi-o ameninţă sau o bate cineva ea devine rea şi rîzătoare.
O lasă să înainteze şi schimbă semnificativ priviri de la ea spre fratele său şi iarăşi. Sandu îşi ridică ochii, 25     îi remorcă de ai celuilalt, văzu pisica.
— Cine ar putea să fie? întrebă, întorcîndu-i iar la Emanoil.
— Ei cine ? insistă acesta, fixîndu-1 şi aplecînd semnificativ capul la jumătate, gata să-1 aplece de-a binelea
30     pentru a marca consensul...
— Vreo cintezoaică... ce zici... dacă nu te-oi pomeni cu gogeamitea iepurele...
Şi rîse voios.
Pisica se aşezase lîngă el pe şezut şi se spăla rînd 35 pe rînd cu labele dinainte. La Emanoil nu se uita nici măcar pe furiş.
Atunci ridică din umeri şi se îndepărtă fără să mai zică nimic. Din urmă îl însoţi pînă departe uşorul ciocănit în metal al dregătorului.
604
De acum înainte, Emanoil rîdea totdeauna cînd auzea de năzbîtiile pisicei. Rîdea cu poftă mare, în-tr-atîta, încît enerva pe toată lumea cu hohotele lui. 5 în faţa figurei tăiate de toate cutele necazului,
pe care i-o înfăţişa uneori, cînd se întorcea din oraş; nevastă-sa,  Elenuţa,  disperată de noua ispravă a animalului, el o înciuda şi mai mult cu vorba lui zgomotoasă. Pe urmă încheia împăciuitor: 10 —Lasă, frate, că nu e nimic...
— Bine, dar pînă şi potîrnichile...
— Nu e vina ei. Trebuia să le închideţi mai bine...
— Numai cheia n-am întors-o...  însă e atît de-a dracului, încît i-a dat în gînd să deschidă uşa cu laba...
15 — Poate c-a umblat altcineva...
— Am surprins-o cu friptura în gură...
Furia lui Emanoil reîncepea să vină, de undeva dinăuntru, în şuvoaie de sînge ce se izbeau în păreţii obrajilor, congestionîndu-i, ca o apă care ar fi venit 20     pe dedesubt, umflîndu-i vestmintele. Dar repede se scutura...
— I-a dat în gînd!? Vorbă!... Imposibil să nu fi fost uşa crăpată...
— Nu, n-a fost... îţi jur că n-a fost... asigura cu 25     temeinicie Elenuţa. E un neam rău de pisică... Toate
îi trăsnesc prin gînd...
Emanoil îşi aminti de rîsul acela animalic care îl scotea pînă acuma din sărite.
— Hm, parcă ar fi vrăjită, murmura el. Parcă ar 30     fi o piază-rea abătută asupra casei...
Şi-şi aducea încă aminte din nou acea constatare curioasă care-1 uimise, cum rîsul pisicei, cu expresia lui răutăcioasă, diăcească, venea abia pe urmă, după ce întîi te privea ca orice pisică normală; şi numai cînd o 35 alungai şi o certai, îşi arata colţii subţiri de porţelan şi ochii cu pupilele complect căscate, rîsul din dosul căruia se desprindea, tăcută şi hotărîtă, plămădeala viitoarei răzbunări.
— Are pe dracul într-însa! conchise Emanoil, dînd 40     din umeri neputincios. Cînd o pedepseşti, îţi rîde îii
faţă ca ducă-se-pe-pustii... Şi cînd n-o pedepseşti, atacă, provoacă, fură...
Emanoil se opri. Soţia lui se uita curioasă la el. Acuma să mai treacă şi drept  superstiţios! Hm...
.5 O pisică la fel cu toate pisicile... De unde această obsesie idioată?... Şi, în definitiv, de ce această stîn-jenire, de ce să nu-i spună lui Sandu de-a dreptul: „Ia, ia-ţi puşca, tinere, şi fă-i seama... Nu vezi că ne strică toate celea?..."
10 Emanoil surîse amar. El ştia bine că-şi dă curaj
degeaba... Nu va spune astfel lui Sandu. Cel mult îi va sugera uşor, pe nesimţite...
Şi-i fu milă de el. Parcă dacă i-ar spune drept în faţă sau numai i-ar înfiltra pe nesimţite ideea în
15     cap, nu ar fi aceeaşi barbarie...
Poate că nu... Sugerînd cu meşteşug, cel căruia i s-a imprimat pe îndelete gîndul strein în minte va avea aerul că el însuşi l-a emis... Or, dacă-1 acceptă şi şi-1 însuşeşte, e ca şi cînd s-ar fi potrivit în gînd cu
20 adevăratul emiţător, care îşi simte astfel conştiinţa uşurată şi sufletul întărit... Şi toate astea pentru...' o pisică... Emanoil se scutură cu energie:
— Ia să cheme pe Sandu încoa... Elenuţa, înainte de a suna, zîmbi:
25 — Sandu nu ştie că i-a mîncat potîrnichile...
Potîrnichile erau vînate de el!
— Atunci să nu-1 mai cheme, hotărî Emanoil, rînjind diabolic. Lasă, să-i oferim această surpriză la masă, în locul potîrnichilor!
30 *
De astă dată veni şi Ionică la masă. Se gătise bine, îşi pusese lavalieră nouă şi-şi pieptănase cu îngrijire părul castaniu, pe care firele ondulate îl ţineau în permanenţă umflat şi zgribulit. Venise pe sala zigza-35 gată, făcînd să răsune scîndurile sub lovitura cîrjilor, a căror deschizătură de larg compas depăşea necontenit preşul îngust, pe moalele căruia se lăsau, îngroşate de feşi, doar picioarele schiloade.
606
Ionică venea la masă pentru că de astă dată Elenuţa invitase şi pe domnişoara Erminia, o fată uscată şi brună, cu mîini şi picioare subţiri, cu un nas puţin mai mare decît ar fi trebuit, dar care-i da feţei un aspect ştren-
5 găresc şi plăcut. Ea era tare bună de gură şi ştia tot felul de snoave. Venea uneori la Ionică, intra singură în odaie şi sta de vorbă cu el. Adesea îi aducea note şi de multe ori prietenii lui o găseau stînd lîngă pian, pe un scăunaş, ascultînd pe muzicantul beteag, care
10 atunci se întrecea pe sine. Cu toţii erau convinşi, iar Ionică era cel mai zdravăn convins, că fata vine pentru el, pentru figura lui cu adevărat frumoasă şi pentru darul lui de a da clapelor suflet şi vrajă. Numai Emanoil credea că vine atît de din vreme la fratele
15 său, tocmai pentru a nu se băga de seamă că e înţeleasă cu vreunul din numeroşii lui amici să se întîlnească cu dînsul în camera cu muzică şi cu veselie. Pînă la adunarea prietenilor, domnişoara îşi satisfăcea şi rara plăcere de a rătăci mintea acestui olog, pe care, desigur,
20     n-avea niciodată să-1 iubească.
Masa aceasta fu scînteietoare de vervă şi de bună voie. Erminia se dovedi o fată cu adevărat în stare, cu toată tinereţea ei — nici n-ajunsese douăzeci de ani — să întreţie şi să facă să rîdă cu inima deschisă
25 pe nişte convivi cari de obiceiul lor nu erau tocmai aşa de dispuşi la petrecere. Pînă şi Emanoil rîdea cu toată pofta, uitînd uneori că-şi impusese de la început să dea un ton particular, un aer de rînjet rîsului său, pentru a indica domnişoarei Erminia că, în privinţa
30 atenţiilor şi a privirilor deosebite ce acorda lui Ionică, el are rezervele lui.
Se vede însă că Erminia nu înţelegea acest limbaj de intonaţii, pentru că se întrecea tot mai mult cu vorba şi cu rîsul şi tot mai mult creştea în ochii ei
35 lumina prietenoasă, bucuria de bunătate şi de dispoziţie pentru ologul pe care dunga mesei îl tăia în două, lăsînd privirilor numai trupul învoalt şi capul frumos şi ascunzînd netrebnicia beteşugului.
Ionică rîdea. El se silea să fie cît mai plin de spirit
40 şi să întrebuinţeze expresii cît mai alese: însoţea uneori cuvintele de cochete înclinări ale capului, care poate
607
i-ar fi stat bine, dacă pentru Emanoil şi pentru comeseni n-ar fi rămas veşnic prezente în minte, oricît scîndura mesei ar fi încercat să le ascundă, fesele groase de lînă ce-i învăluiau sfărîmatele lui picioare. 5 Emanoil citea lămurit în ochii domnişoarei Erminia ;
la fiecare mişcare de cochetărie, de obicei s'tîngace, a fratelui său, peste lumina de veselie a ochilor ei se mai aprindea un punct, care ardea o clipă, de răutate, ca o flacără plutitoare într-o ceaşcă de untdelemn.
10 Simţea din nou venindu-i în faţă şuvoiul sîngelui
otrăvit şi cu greu se străduia să nu izbucnească. Căuta totuşi un chip anumit de vorbă sau de privire, care să scape celorlalţi, dar pe care Erminia să-1 priceapă, singură, pentru ca să ştie, cochetuţa asta de provincie,
15 cu aere de vedetă de cinematograf, că e cineva totuşi la masa asta care i-a descoperit jocul şi surîde cu milă dibăciei cu care ea crede că duce pe degete atîţia bieţi oameni naivi şi lesne încrezători.
Se gîndi într-un rînd s-o întrerupă, tocmai cînd
20 vorba ei ar fi fost cine ştie cît de departe, de străină de întrebarea pe care el ar fi aruncat-o în mijlocul mesei, ca o explozie de ironie şi de dejucare:
„— Spune sincer, domnişoară Erminia, care dintre tinerii aceia ce se adună la Ionică te atrage mai mult
25 acolo}"
Şi să rîdă apoi zgomotos de figura ei uluită, de nasul acela lung, care ar ieşi şi mai mult în relief dintre obrajii supţi brusc de neaşteptatul izbiturei, să rîdă de mişcările ameţite ale capului care nu ştie pe unde să
30 iasă din impas, ca ale înecatului ce-şi mută sacadat, de colo pînă colo, nările şi gura, setoase de aerul pur şi întremător.
Perspectiva acestei înfăţişări succedînd celei actuale îl ispiteşte peste măsură; de două ori chiar rosteşte
35 primul cuvînt, dar nu poate continua, căci atenţia generală e confiscată, pînă la ultima lescaie, de verva domnişoarei Erminia. Nu se lasă totuşi: aştepta deci cu dîrzenie şi încăpăţînare.
Şi cînd se făcu tăcere, îşi aruncă dintr-o dată eroic
40 privirea, roată, la cei ce-aveau să asiste la neaşteptata străşnicie. însă privirea i s-a oprit pe faţa lui Ionică;
608
e atîta fericire în ochii şi pe obrajii aceştia, pe care sănătatea s-a lăsat, rumenă şi biruitoare, ca un duh sfînt pe-un chip chinuit de apostol, că primul cuvînt, adineaorea scăpat, acum i se împiedecă în gît ca un
5     os înghiţit pe neaşteptate.
Figura ei va fi caraghios de interesantă la privit, de bună seamă, dar privirea lui ? Nu s-ar usca imediat, ca la suflarea unui vînt gheţos, umezeala de fericire din ochii lui mari şi calzi, n-ar fugi tot sîngele ăsta
io din obrajii secătuiţi, pe care nici un medicament de pe lume nu-i poate umple de atîta roşu cît cîteva vorbe perfide de fată, cîteva iţe de păianjen, lăsate în grabă dintr-o pereche de ochi nestatornici, încureîn-du-te de-a binelea într-o biată zdreanţă superficială
15     de iluzie.
Nu. Minţind cu neruşinare, bătîndu-şi joc cu frenezie, canalia nu face decît să mîntuie. Iar el, venind cu întrebarea lui brutală, căzînd ca un bolovan grosolan şi inform într-o leasă de mătase...
20 Nu, desigur nu.
Deşi mititica ar trebui făcută să ştie că navighează aşa doar în minţile acestea adormite de hipnoza sărăcăcioaselor ei farmece; dar că nu domneşte tot astfel şi în mintea lui, rămasă liberă şi  forte,  pentru că
25 era stăpînă pe sine, dominînd prin înţelegere chiar pe acea care se crede atît de neînţeleasă.
Ceea ce nu poate să-i spună graiul lui i-o va spune privirea. Şi ochii lui pornesc să se-aţină la ochii ei; aceia scapă, aceştia le sar din nou în cale. în sfîrşit,
30 scăpărările s-au încrucişat. Două împunsături energice dintr-o parte, două săgeţi de alarmă din partea cealaltă. Obiectivul luptei nu se cunoaşte încă de partea atacată; cu toate astea, defensiva se desfăşoară din instinct. Angajamentele devin din ce în ce mai serioase.
35 Domnişoara Erminia are oarecare poticniri în verva ei pînă acum aproape neîntreruptă, are chiar tăceri, înfrîngere totală: ochi cari cad în farfurie.
Iată-i, s-au ridicat de acolo, temători şi înfrînţi, ca un rănit într-o mînă:
40 „Ce vrei de la mine?" întreabă ei atît de lămurit, că
nu mai poate fi nici o incertitudine.
„Doar atîta: te văd,  te văd...  nimic altceva..."
Răspunsul e greu de înţeles. Emanoil redublează ascuţişul lăncilor, ce se întind din nou, războinice, din luminile culcuşului lor verde. 5 Ochii învinşi cad din nou în farfurie. Dar, odată
odihniţi acolo, lumina lor nu se mai ridică de astă dată înfricoşată şi şovăitoare... O, nu, acum rănitul se retrage dibuitor, dar restabilit, prin tufişuri, pîndi-tor şi cu degetul pe trăgaci. Privirile se strecoară viclean io pe sub gene... Ascunse bine sub lungile gene tremurătoare şi negre, cu luciu de mătase, ele scapără totuşi!...
Din ascunzătoarea minunată, îşi lasă din cînd în cînd văzută goliciunea.
Răspund acum limpede: „Am înţeles. Te-am înţe-15 Ies..."
Şi pe urmă scapără iar, ca o aripă de flutur căruia i-ai captivat pe cealaltă... „Bine..."
Un „bine" apăsat, subliniat de-un rîs uşor, dar 20     dur, compact...
Dimpotrivă... au înţeles cu totul altceva... Emanoil e turburat... Nu asta a vrut să spună... nu... dar...
Ochii adverşi nu mai stau însă să dea răgazuri. Ei se reped acum necurmat, dau lovituri repezi, se 25     retrag, vin iară... Verva domnişoarei Erminia a revenit ; iar căldura şi inventivitatea jocului ei de vorbe a atacat culmi nebănuite...
Iar ochii se reped, acoperă cu învăluiri piezişe, surprind şi se înfig cu siguranţă uimitoare. Ochii iui 30     Emanoil abia se mai ridică din farfurie.
Vai, Doamne, dar n-a înţeles asta, n-a vrut asta... Cu toate astea, săgetările acelea negre au în vîrful lor licori blestemate, înveninate. El le simte cum i se răsfiră prin sînge ca vinul străbun ori ca hidro-35 meiul... El se zbate contra acestei invazii fluide, care-I încleştează şi-i suflă amarnic prin golul vinelor şi-al arterelor vînt uscat de amorţire...
Pe furiş ridică ochii la Ionică... Şi-i întîlneşte pe-aî acestuia fixîndu-1 seci, împăienjeniţi, sticloşi, fixîndu-1 40     de-acolo, din mijlocul feţei aceleia acum iarăşi supte, galbene, stoarse, ca de mort...
610
Ar vrea să facă o mişcare de împotrivire, de răzvrătire, cît de mică... îngăimează un biet surîs lui Ionică... Fals şi searbăd...
Iar vocea Erminiei se lasă şi se ridică în zbor
5 neastîmpărat de porumbel, însoţită de fluturările de rîs ale Elenuţei şi ale lui Sandu. Iar ochii ei, nevăzuţi decît de Ionică, se înfig adînc în ochii lui Emanoil, se înfig cu putere şi se dau în acelaş timp şi se zbat, lumină în lumină, ca într-o vibrare supremă de flori...
io „Dumnezeule, n-am vrut asta, bîlbîieşte într-însul
Emanoil, unica lui scuză pentru sufletul lui, pentru halul ăsta de suflet îmbătat, robit, dărîmat... Ce ochi are mizerabila... ce ochi... canalia... nebuna... mititica..."
15 —Dar portîrnichile mele? strigă deodată Sandu,
sărind drept în picioare.
Era şi timpul... Emanoil simţea că se sufocă, de parcă-ar fi alunecat, undeva la o cramă, într-un butoi cu borhot parfumat şi ameţitor.
20 — Pentru potîrnichile tale să-ţi mulţumească doam-
na... întinse Elenuţa mîna spre pisica bălţată, care îşi făcuse apariţia şi-şi întindea capul prin întredeschi-zătura ferestrei, mîngîindu-1 molatec de cerceveaua mobilă...
25 — Cum, le-a mîncat ? făcu Sandu un elocvent gest
de dezamăgire, lovit de cea mai cumplită stupoare.
într-adevăr, el aştepta rîndul potîrnichilor, cu mîndria vînătorului care ştie că onorurile cele mai de seamă ale sfîrşitului de masă vor fi ale lui.
30 — încît,  interveni  Emanoil  răsuflînd adînc, de
parcă-ar fi ieşit la mal după o cruntă luptă cu apele unui fluviu, încît vezi bine ce mai rămîne: ca să putem fi siguri că vom mînca, de-acum înainte, cel puţin, isprăvile tale vînătoreşti, trebuie în prealabil să-ţi încerci
35     puţin puşca şi pe nepoftita asta...
Vorbise mult, prea mult, prea ocolit... prea... vorbise idiot...
Şi brutal...  desigur, judecînd după exclamaţiile cu care comesenii i-au primit propunerea...  îşi vede sin-40     gur rînjetul ce trebuie să-i fi însoţit vorbele; şi-1 vede
ca într-o oglindă ce i-ar fi păstrat, cîteva minute mai mult, imaginea fugitivă...
Se vede, şi scîrbă creşte... şi totuşi acolo, înăuntru, în adînc.'e încă ceva cald, ceva dulce... Ai văzut ? 5     Ea n-a protestat... dimpotrivă, a rîs zgomotos...
— Ba de cît s-o omori, domnule, intervine baba care strîngea tacîmurile întrebuinţate, mai bine o iau eu cînd m-oi duce la fi-mea, duminecă...
— Vrei s-o duci fetei dumitale?...
10 — Nu, domnule, ca ea e săracă şi pisica e tare
stricătoare... Da-i dau drumu pe cîmp...
Nu putea suferi vorba babei ăştia, care-şi îndulcea vocea totdeauna s-avea ceva cîntător, de milog, de cîte ori căsca gura, în vreme ce ochii-i te priveau cu o
15     culoare rece, de oţel.
— Cum o să-i dai drumu pe cîmp, babo?... Păcat de ea... moare de foame...
•— Nu moare, se aciuiază ea pe undeva.
— Tocmai dumneata, femeie bătrîna, propui asta, 20     nu ştii că e piază-rea... să dai pisica din casă?...
— Ia... vorbe, domnule...
Emanoil ridică din umeri şi mai scîrbit decît înainte: o babă, o ţărancă bătrîna, îi combătea superstiţiile...
25 Cu toate astea, el credea profund în această su-
perstiţie :
— în orice caz, e o barbarie să-i dai drumul pe cîmp...
— Pe cînd dacă o împuşti, e ceva foarte civilizat, 30     interveni Elenuţa, privindu-1 înciudată mai mult de
schimonositurile neexplicabile pe care le făcea figura lui de la un timp decît de cele ce vorbea.
— Eu în orice caz n-o împuşc... nu pot s-o împuşc... hotărî Sandu.
35 — Aşa să faci, babo, s-o duci... e foarte supărătoare,
mai spuse Elenuţa, privind rîzătoare la soţul ei şi făcîndu-i în necaz cu mîinele.
Dar Emanoil nu se dădu bătut: •— Biata mama îmi povestea adesea, începu el, is-40     torisiri cu pisici înstreinatc... totdeauna venea cîte-o
612
nenorocire după... Chiar la noi în casă s-a întîmplat să moară...
Nu mai continuă, căci privirile, care instinctiv se opriseră pe Ionică, se retraseră înapoi înfricoşate,
5 într-atît paloarea pe figura lui luase ton de ceară aproape neagră, iar ochii deveniseră sticloşi, în vreme ce gura vînătă se strîmbase atît de sinistru, că-1 cutremură de sus pînă jos.
— Babo, mîine să duci pisica...  răsună, răguşită
io     şi îngheţată, vocea bolnavului.
Totuşi, poate tocmai privind din nou figura aceasta simţi iarăşi, imperioasă, nevoia disculpărei, a lămurirei. Simţi nevoia să evoce pe mama lui, femeia aceea atît de religioasă,   dispărută   de mult,   care   în memoria
15 copiilor ăstora nu mai trăia decît prin vaga ei siluetă, ca o stafie, şi prin iubirea de singurătate, prin zilnicele şi îndelungile-i retrageri în faţa icoanelor din camera ei, împododobită ca un altar.
începu deci cu un ton tremurător, înfruntînd din nou,
20 bărbăteşte, figura răvăşită a lui Ionică, şi crezu chiar că a reaprins în pupilele celor doi fraţi' flăcările tremurătoare ce înconjuraseră catafalcul morţei, pe care, cel puţin pe acela, ei trebuiau să-1 aibe adînc de tot în minte.
25 Dar tăcerea profundă şi rece, cu miros umed de
cavou, ce se lăsa pe urma acestor vorbe, îl îndurera mult.
Emanoil nu mai spuse nimic. O clipă furişă o privire spre Erminia. Dar ea nu se mai uita acum la 30 nimeni; el văzu însă limpede în ochii ei o lumină de mare fericire, pe care o tăie repede, ca un sfredel de sîrmă înroşită, un fulger de răutăcios triumf, focul eclatant al unui fior de rîs.
★
35 A doua zi, baba a dus pisica într-o desagă, din
care capul animalului ieşea cuminte şi parcă împăcat cu sine însuşi şi cu destinul ce-1 aştepta. Sau poate semăna cu al copilului ascultător din poveste, pe care părintele sărman îl duce să-1 rătăcească în păduri.
Emanoil a urmărit-o din fereastră pînă au ajuns la poartă. Era hotărît, dacă pisica va întoarce capul spre dînsul, s-o oprească numaidecît. Dar pisica nu s-a uitat nici în dreapta, nici în stînga. Calină, cu privirea 5 drept înainte, ea s-a lăsat dusă pe calea destinului ei şi Emanoil a avut acum, mai puternică decît oricînd, impresia că odată cu ea a plesnit ceva în mijlocul iţelor pe care destinul le împleteşte deasupra acestei case.
★
10 — Unde-ai dus-o, babo ?
■— Am lăsat-o pe cîmp, domnule, cum am trecut de Pesceanu...
— Şi ea ?
— S-a luat după mine, dar am gonit-o... 15         —Cu pietre...
— Păi altfel nu se putea...
Şi baba surîde sinistru, arătîndu-şi unicul clonţ din gura ştirbă.
Iar Emanoil schiţează şi el un surîs, pentru că acum 20     simte destul de lămurit că nu crede nici el în superstiţii.
— Bine, du-te, spune el babei, ca să nu-1 surprindă Elenuţa, care se apropie, că întreabă iar de pisică...
★
25 Nu. Desigur, o stupiditate. Sau pură întîmplare
simplă coincidenţă. De unde vede el legătură de la cauză la efect ?
Dacă boala lui Ionică s-ar fi agravat de la sine, treacă-meargă. Dar cînd el, ameţit de poveştile celor
30 doi prieteni studenţi, s-a hotărît să încerce puterea acelor fiole? însă cum de au nimerit aci tocmai acum acei doi studenţi, tocmai acum? Adică... au venit în vacanţă, la părinţi, doar sunt din partea locului. Foarte bine, foarte bine, dar au mai venit şi altă dată în
35 vacanţă, de ce pînă acum nu i-au mai împuiat capul lui cu minunile conţinutului acelor fiole, care aveau darul lui Dumnezeu de a face toţi schilozii să-şi arunce cîrjile ?
Dar, în sfîrşit. Ei puteau aduce mărturie că au văzut astfel de minuni în clinicele facultăţei lor. Şi cum de a găsit pe acel doctor tînăr şi neexperimentat, venit de curînd în localitate, cu studiile de-abia ter-
5 minate, care s-a decis repede să-i facă injecţiile omorî-toare? Doctorul cel mai bătrîn, adus mai pe urmă, a întărit că acele injecţii erau într-adevăr o minune a ştiinţei medicale; dar ele nu se potriveau la boala lui Ionică, pe care, dimpotrivă, n-au făcut decît s-o
io agraveze...
— Şi mai e vreo speranţă, domnule doctor?...
— Inima, inima... e inima tînără care-1 mai ţine, răspundea evaziv doctorul şi se grăbea să plece, ca întrebările următoare să nu ceară preciziuni.
15 Inima ? Hm !
Emanoil intră în odaia bolnavului, care-1 privea holbat şi nesigur, grozav de înfiorător, cu obrajii aceia atît de supţi...
— Tu... eşti... S... san... ddd... ule?...
20 Se împleticea în vorbă şi nu mai distingea nici la
doi metri...
— Nu, sunt eu, Emanoil...
— Ttt... u eşti, Em... manoil... Ce mai faci... fr... fr...  fr...  aţele meu bun?... Nuumai tu... mai vii pe
25     la mine... nici unul, nici unul...
Nici unul din prietenii cei mulţi nu mai dădeau pe la dînsul...
—Hu... ce să c... c... aute...
Şi deodată se încorda în mîinile de schelet. Gîtul 30     îi ieşi lung din cămaşă pleoştită, el însuşi parcă un braţ descărnat purtînd o hîrcă decapitată. Emanoil se ridicase...
— Vrei ceva, Ionică?...
Dar Ionică nu răspunse, ochii lui sticleau ca gheaţa 35 sub lună şi se bulbucaseră îngrozitor. Se ridicase pe şezut şi cămaşa i se desfăcuse cu totul. Sub gratiile proeminente ale coastelor se vedea[u] într-adevăr limpede bătăile nedomolite ale singurului pumn de viaţă care mai rămăsese într-însul. 40 Iar buzele arse şi negre şuierau  ceva neînţeles...
Cu multă greutate, Emanoil putuse distinge:
614
615
— Nici unul...
Mîinile de schelet pipăiră cîrjile, care stăteau credincioase, rezemate de pat. Şi atunci se desfăşură o adevărată minune. Bolnavul se ridică deodată si'răsări 5 între cîrji, înalt şi înfiorător. Emanoil, care se apropiase să-1 ajute, trebui să se oprească... Mortul, căci era doar un mort ceea ce avea în faţa lui, înainta... Emanoil făcu un pas înapoi...
Se apropie de pian cu o energie de negîndit şi se 10 lăsă pe scaunul cu şurub. Mîinile se întinseră deasupra clapelor şi parcă erau ale unei alegorii a morţei:
■—Nici... unul...
Primele note ale cîntecului beethovenian de primăvară răsunară sigure şi clare, ca un clinchet vesel de
15 cristale. Dar restul se încalecă, se amestecă, deveni confuz... degetele se crispau teribil şi neputincios ca să prindă falsele acorduri... Dîră spumoasă de venin verde se lăsă din colţul gurei... Cîntecul deveni de neînţeles, notele refuzară să răsune şi, numai ici-colo,
20 apăsări greoaie şi oarbe de clape produseră disonanţe şi hîrşcăituri.
Pianul horcăia ca şi cîntăreţul...
★
— Inima, inima... Inima tinerească... Teribilă inimă... 25     De cînd practic n-am mai văzut...
★
Au mai trecut încă trei zile şi inima cea tînără şi nedomolită ţine încă bine, spre uimirea din ce în ce mai neliniştită a doctorului. Iar de trei zile, neştiut de ni-30     meni, Emanoil pleacă, din îngînatul de zori, la marginea oraşului, unde începe cîmpul, dincolo de rîul Pesceana.
Timp de trei zile însă cercetările lui au rămas fără rod, a bătut cîmpul şi dintr-o parte şi dintr-alta, a scotocit tufişurile rîului şi scorburile sălciilor, a ciocănit 35     la uşile gospodăriilor megieşe. Dar nimeni nu i-a putut spune nimic despre nici o pisică.
Şi cu toate astea, ea trebuie să fie pe-aci, ascunsă undeva, căci, spre uimirea din fiecare seară a doctorului, inima bate înainte cu vitejie şi siguranţă.
A patra zi Emanoil a dat într-adevăr de pisică. Nu era mai departe de cîteva zeci de metri; îşi scălda în soare, din dosul unui dîmb, petele albe şi negre.
S-a repezit drept spre ea. 5 Dar pisica şi-a înălţat  deodată capul şi a ciulit
urechile. Şi, înainte ca Emanoil să se apropie mai mult ca douăzeci de metri, s-a pus deodată pe fugă...
Emanoil a început atunci s-o strige cu toate chemările cu care se atrage o pisică şi cu toate numele cu io     care o mîngîiau şi o rîzgăiau fraţii săi.
— Pis... pis... pis...
Pisica s-a oprit, fulgerîndu-1 cu ochii. De astă dată Emanoil se apropia încet de ea, cu mîna întinsăasigură-tor şi mîngăietor. Pisica îl aştepta neliniştită. îl privea 15     încruntat şi, cînd fu aproape de ea, se puse din nou pe fugă.
Făcea volte mari şi se oprea din cînd în cînd ca să privească înapoi cu ochii însălbăteciţi şi parcă roşii...
Zadarnic o striga Emanoil şi-i făgăduia toate daru-20 rile şi onorurile dacă se va întoarce cu el acasă. Zadarnic îi arunca bunătăţi pe care le adusese cu el anume. Pisica se ferea de ele ca de pietre...
Şi-1 privea cu duşmănie. Sau parcă nu-1 mai recunoştea. Rămînea uneori pe loc mai mult şi se părea 25 atunci că ceva se luminează pe botul şi în ochii ei; dar îndată încruntarea şi spaima apăreau iarăşi şi cu salturi mari şi elastice se abătea din drum.
Emanoil înainta cu sufletul pe buze. în urechile lui bătea o inimă depărtată; bătăile se înceteneau uneori, 30 obosite de-o luptă zadarnică, dar nu mult după, creşteau iarăşi, proaspete de putere şi dîrze de nădejde.
Iar paşii lui atunci încordau şi atacau cîmpul cu fermitate:
— Pis, pis, pis...
35 Nişte ţărani, care-1 cunoşteau, se întîmplaseră la
muncă şi se grăbiră să-1 ajute. Pisica se văzu înconjurată, privi îngrijorată în toate părţile; părea că-i lasă să se apropie, resemnată.
Dar cînd Emanoil fu la cîţiva paşi de dînsa, îi
40     aruncă în faţă, deodată, rîsul acela al ei, plin de răutate şi de veselie animalică. Ah, 1-a recunoscut, poate...
616
617
şi Emanoil redublă făgăduielile şi chemările mîngăie-toare. Pisica redeveni încruntată şi privi neliniştită cum cercul din juru-i se strîngea. Cînd fură numai la cîţiva paşi de dînsa, se întoarse din nou spre Emanoil, 5 rîsul izbucni din nou, mai răutăcios ca niciodată, făcu o smucire bruscă spre dreapta, ca să înşele, şi dispăru printre picioarele ţăranului din stînga.'
Fu apoi o goană cumplită, dar pisica, după cîteva zigzaguri neregulate, cîştigînd distanţă, se îndepărta 10 în salturi şi-n goană atît de mare, că pînă la goana omenească din urmă-i se căscă repede gol din ce în ce mai mare, din ce în ce mai spăimîntător.
Rupt de oboseală, Emanoil trebui să încetinească ; inima lui, care-1 îmboldise pînă acum, ea singură mai 15 păstra goana de la început, ea singură se zbătea în piept nedomolită încă şi necontenit plină de ardoare.
Pe şosea o maşină trecu, tăind drumul ţăranilor cari continuau să alerge dînd chiote sălbatice şi idioate.
Trecea pe departe maşina, aşa că Emanoil nu putu 20 să vadă dacă şalul femeiesc care flutura într-însa era al domnişoarei Erminia sau nu... Maşina semăna cu a părinţilor Erminiei şi numai ea; zburdalnica, avea obiceiul prin partea locului să-şi lase şalul să fluture în vîntul stîrnit de maşină. Dar putea fi şi o altă maşină, 25     din alte părţi, cu altă domnişoară şi alt şal...
Ţăranii se întorceau:
— S-a dus dracului, boierule...
— Asta n-o mai poate prinde nimeni, s-a sălbă-tecit...
30 Emanoil stătea încă pe piatra pe care se lăsase şi-n
ochii lui flutura necontenit şi vesel un şal fugar... Şi-auzea un rîs sonor şi crud, de sănătate, rîs de fată tînără, de viaţa care începe...
în pieptu-i inima începuse să se domolească şi bă-
35 tăile ei mergeau din ce în ce mai spre nesimţit... El se încăpăţîna încă să le mai distingă... dar fluturatul plesnitor al şalului şi rîsul acela tineresc, necontenit rîsul acela... acopereau totul. El îşi ţinea însă necontenit urechea înăuntru...
40 Cînd nu mai auzi nimic, se ridică...
Dinspre oraş venea cîntec depărtat  de clopot...
DEUS EX MACHINA
Sandulian se ridică.
Ochii încă mai căutau în drojdia paharului de bere, dar convingerea lui era făcută. Parcă ar fi cetit tot
5 adevărul în paharul acesta de bere, în care zdrenţe de spumă se lăsau domol pe păreţii groşi de sticlă, cu crînguri şi păsări în relief.
Ceru plata  şi plecă zorit,  strecurîndu-se repede printre trecătorii dinainte-i, sau izbindu-se de cei pe
io care-i întîlnea în cale. Gonea, mînat parcă de teama ca nu cumva vreo idee nouă să-i schimbe în vreun fel convingerea cîştigată.
La o strîmtoare de stradă, îngrămădirea curioşilor care luau parte, vociferînd, la o altercaţie vie între un
15 birjar şi un pasager, pentru motive de tarif, îl opri fără voie. Şi-1 apucă o ciudă grozavă pe această lume, care, în loc să-şi vadă de treburi mai îmbolditoare, în loc să se ducă pe neaşteptate acasă sau să-şi spioneze amantele, stă gură-cască şi intervine într-o ceartă atît
20 de puţin importantă. Dar cîtă vreme avu nevoie să-şi facă loc, văzu că toate gîndurile care-1 ajunseră din urmă nu numai că nu puneau nici o cumpănă ideii ce-1 cîştigase în întregime, dar încă o mai şi întăreau şi o luminau, ca-n plină zi...
25 Micşoră atunci pasul, el însuşi uluit de atîta lumină
şi parcă voind acum să găsească un punct de reper contrar. Dar în zadar: lumina cea mare invadase din
619
toate părţile, ca o revărsare de ocean, şi oriunde ochii lui se roteau, părîndu-i-se că găseşte un reazăm solid, uitîndu-se mai bine, nu vedea altceva decît unda instabilă.
5 Covîrşit de această mare şi cumplită revelaţie,
care pînă acuma nu ajunsese' la el decît prin vagi raze rătăcite printre nori grei şi opaci, intră de-a dreptul în iatacul soţiei sale.
îl primi zîmbitoare, ca de obicei, încît toată intro-10 ducerea, abila introducere pe care o ticluise pe stradă, zbură ca un stol dezordonat şi confuz. Fără să spună o vorbă, începu să se plimbe de la un capăt la altul al camerei, dar oricît de grăbiţi îi erau paşii, în această cursă de leu în cuşcă, stolul se tot ducea înainte, dis-15     părea la orizont.
Catia zîmbea necontenit, fără nici o modulaţie, yăzîndu-şi de cusătura cu care o găsise în mînă. încetini pasul, să examineze puţin, pe furiş, zîmbetul acela. Dar nu găsi în el nici un pic de ironie; o răsfrîngere 20 naturală a buzelor, fără nici o cută suspectă. Ieşi deci trîntind uşa, dar nu făcu decît un pas, pentru a o redeschide de îndată, ca să surprindă rîsul trădător. Dar nici acum nu găsi, pe faţa cu trăsături obişnuite, decît uimire, o uimire obişnuită... 25 — Te rog să mă ierţi!
— De ce să te iert? —Mi-a scăpat uşa...
Ea dădu din umeri în chipul cel mai obişnuit, cel mai liniştit cu putinţă.
30 Ieşi iarăşi, dînd la rîndu-i din umeri. Dar acum
gîndurile de pe stradă se întoarseră şi-1 năpădiră buluc. Lucrul era limpede ca bună ziua. Şi, totuşi, liniştea asta era teribilă, liniştea, obişnuinţa asta, posibilitatea de a fi veşnic aceeaşi, pe care o mînuia cu atîta uşu-
35 rinţă...
Reintră. De astă dată nici un zîmbet, nici o mişcare pe figura ei. O perfectă seninătate, ca şi cînd nimic nu se întîmpla în faţa ei, ca şi cînd nimeni nu ar fi intrat, nimeni n-ar fi bocănit cu paşi grei pe covor, 40 ca şi cînd nimeni n-ar fi trîntit uşa şi n-ar fi ieşit în trei rînduri... nu mai puţin...
620
Si nici o nedumerire, nici o întrebare, nimic, nimic... ;'Hî..."
-— Catia... hî... e cusută cu aţă albă... Ea ridică spre dînsul cusătura din mîni. 5 — Unde vezi tu ată albă ?
„Canalia!?! Hî..." ■—Nu se vede aţa albă, dar este... Ea dădu din umeri cu nepăsare. Ei nu! O femeie, o soţie, care n-are nimic pe suflet, ar ridica acum capul 10     şi l-ar privi întrebător. I-ar spune neapărat: „Ce vrei să zici?..." Dar liniştea asta!... Abia o uşoară strîmbă-tură... a buzelor... Nu... nu, e suficient... E într-adevăr cusută cu aţă albă această prefăcută lipsă de interes. Chiar datul ăsta tardiv din umeri. 15 •— Nu înţeleg. Ce vrei să zici ? răsună glasul ei, în vreme ce ochii se ridicară alene spre dînsul.
A ieşit din nou afară  şi din nou gîndurile l-au luat la trîntă. Şi-a strîns pumnii, dar n-a mai găsit nici un pretext... Ba nu, cusătura... 20 Adică... mă rog,  ce cosea ea acolo?  Ce anume?
Şi pentru care utilitate?... Vreo batistă... sau un fular, n-a băgat bine de samă... Şi ăsta era primul lucru la care trebuia să se uite... Ce anume cosea? Pentru cine?...
25 El nu ştia ce cosea ea anume şi, cu toate astea,
Catia îi întinse cusătura spre dînsul, desfăcută, pentru a-i arăta că n-are nici un pic de aţă albă. Şi cu toate acestea, el n-a putut vedea nimic, n-a putut vedea din ce constă cusătura aceea, deşi i-a întins-o atît de
30 aproape. Ba tocmai pentru că i-a întins-o atît de aproape... i-a luat ochii, 1-a orbit. Ea ştia bine că, aducînd-o atît de aproape de ochii lui, el nu va mai putea vedea nimic. Ea ştia bine că astfel îşi va bate joc de dînsul...
35 Ar fi vrut să se întoarcă din nou şi din nou să-şi
plece ochii pe cusătura revelatoare. Dar acum era departe şi mergea cu paşi zoriţi, ca să-şi regăsească stolul pierdut al gîndurilor, ca să-şi facă planul de atac cu mai multă dibăcie, cu mai mult sînge rece...
40 Cusătura ar fi una... Un punct bun.
„Pentru cine faci dumneata aşa ceva?"
Totuşi o vede senină, explicîndu-i bunăoară:„Nu vezi, e un abat-jour nou pentru lampa din sufragerie..."
Şi-1 năpădeşte tristeţa că a dat din nou greş; ar trebui să aibă numaidecît alte şapte sau şaptezeci 5 de întrebări care să se urmeze repede, ca focurile de petardă. Dar deocamdată n-are decît întrebarea privitoare la cusătură...
E trist, e grozav de trist. Oricît îşi bate capul, nu mai găseşte alta.
10 E cumplit de trist. Cel puţin să se aleagă într-un
fel. Starea asta de nesiguranţă şi nelinişte îl minează, îl deprimă, îl dărîmă.
S-a reîntors la cafeneaua de unde plecase şi a cerut un ţap, pe care-1 soarbe cu înghiţituri largi', lacome.
15 Nu vede nimic în jurul lui şi cheinărul care i-a adus un jurnal, petrecut pe după un fel de caduceu de lemn, îl plictiseşte. Chelnărul înţelege, lasă jurnalul şi pleacă. Iar Sandulian se zvîrcole pe scaun ca un şarpe care a răscolit spuza unui foc acoperit din ajun. El
20 nu vede decît spuma berei, care se lasă domol spre fundul paharului baspreliefat cu atîtea încărcături agasante. Spuma care se lasă domol îi face bine: i se pare că, la fel cu sticla paharului, se desface şi mintea lui.
25 Cînd s-a mai potolit, ia jurnalul şi-1 desface. Dar
înainte de a arunca ochii pe dînsul, ideea mîntuitoare i-a venit.
Lovitura trebuie dată la el; către el trebuie să se îndrepte de-acuma, către   omul acela enorm şi spă-30     tos, cu doi ochi mici, sticlind de răutate, sub streşinile largi ale sprîncenelor. Ei da, avea tot dreptul.' Era soţ. Şi acela trebuia să-i răspundă, să-i dea socotelă. Va brava deci fulgerele de mînie ale ochilor mici, va brava glasul categoric şi tăios, va ridica şi el tonul. 35     Mă rog, era soţ şi avea tot dreptul. Da, aşa va face.
Cu toate astea îi trebuia un sprijin... moral. Banditul acela e un om foarte violent. Cum dracului l-a ales nevastă-sa, dintre atîţi amici ai casei, tocmai pe el ? 40     Dacă ar fi fost altul, mai potrivit, mai ca toţi oamenii,
622
ehe! l-ar apuca bine de gulerul hainei şi l-ar scutura niţel...
încă zdravăn de tot...
Dar la tîlharul ăsta e cu neputinţă să te gîndeşti
5 că l-ai putea apuca de reverul hainei. E un uriaş în toată puterea cuvîntului. Aşa i-a plăcut dumneaei; un uriaş şi un violent...
Cu toate astea sînt mijloace în faţa cărora şi cei mai uriaşi trebuie să cedeze. Şi s-au văzut cazuri cînd
10 oameni de-o putere excepţională au fost înfrînţi de vreun slăbănog, de cîte-un pirpiriu... S-au văzut destule cazuri... cînd slăbănogul, cînd pirpiriul a fost animat de o mînie cumplită, o furie oarbă şi care nu mai cunoştea margini şi obstacole. O furie cumplită
15 înzeceşte puterile... Iar starea de soţ înşelat e generatoare de-o astfel de mînie...
Aşa gîndea Sandulian, fără însă a izbuti să-şi formeze convingerea deplină. Drept care fu nevoit să mai ceară un ţap şi încă unul...
20 în cele din urmă lumina se făcu...  O mînie nă-
prasnică nu se poate dezlănţui dacă nu e sprijinită solid de-un suport, de ceva ascuns şi sigur, de-o rezervă care să poată interveni la momentul oportun, în caz cînd teoria înzecirii puterilor s-ar arăta netemeinică tocmai
25     într-un caz ca atare.
Un... o mică armă, un revolver din cele noi, mici cît să nu se vadă din pumn, poate constitui o astfel de rezervă, din cele mai serioase. E suficient să-1 simţi în podul palmei, ca teoria mîniei ofensatului,
30     care nu mai cunoaşte margini, să fie promovată mai cu brio decît şi-ar fi putut închipui cel care a lansat-o.
Deci, înainte de a ajunge la ţintă, un prim popas la primul armurier întîlnit în cale! Iar pînă atunci, încă un ţap, pentru definitivarea hotărîrii.
35 — Băiete, un ţap!
Şi domnul Sandulian zgudui caduceul, pentru ca să se desfacă jurnalul întins pe el. Era primul ţap pe care avea să-1 bea în tihnă, primul ţap propriu-zis din ziua aceea, aşa că se impuneau neapărat onoru-
40     rile jurnalului; ca tot omul care, după această tihnă
trecătoare, are de plecat la treburi mai importante şi... sigure.
Parcurse titlurile dintr-o aruncătură de ochi, pentru a-şi alege subiectul cel mai atrăgător. Dar nu găsi 5     nimic deosebit. Politică şi iar politică. Un lucru cu totul fără nici o legătură cu ceea ce-1 preocupa pe el.
îl preocupa revolverul. Căută deci o reclamă de armurier. însă ochii se împiedecară de ceva şi mai aproape de sufletul lui în clipele acelea decît chiar o 10     adresă de armurier. Se opri la rubrica: „Palatul de Justiţie".
Ceti: „Un nou gen de escrocherie"...   Aş... ce-1 priveau pe el genurile noi de escrocherie?... înainte! Unde va fi şi revolver... 15 Dar coborînd ochii ca să treacă de porţiunea de
coloană care nu-1 interesa, i se înfipse deodată în vederi un cuvînt familiar, un nume, un nume la care nu s-ar fi aşteptat, un nume care însemna o considerabilă revelaţie: Stăsescu. 20 Stăsescu! Dar Stăsescu  era el,   tipul... amicul...
adică inimicul, rivalul... rivalul pentru care vrea tocmai să cumpere revolverul, pentru ca să-şi poată permite să-i vorbească.
Stăsescu, la rubrica „Palatului Justiţiei", sub ti-25     tlul: „Un nou gen de escrocherie".
Mă rog, judecător de instrucţie nu-1 ştia să fie, nici procuror, nici comisar. Atunci nu putea fi decît...
Se arunca asupra jurnalului, cu ochii dilataţi de o fericire fără de samăn, cu nişte ochi atît de plini de 30     lumină, că nici nu putu la început să cetească un cuvînt...
Escroc... Nu putea fi decît escrocul. Şi era tocmai. Stăsescu, acest om bogat, însă fără meserie şi avere concretă, fusese prins cu un nou gen de escrocherie.
35     Sandulian ceti, mai degrabă mîncă rîndurile.
însă după prima lectură nu se simţi săturat. Era ceva cam vag şi nu părea să fie tocmai aşa grav. Trebui să cetească a doua şi a treia oară pentru ca să înţeleagă mecanismul afacerii juridice. Cu toate sfor-
40     ţările raţiunii şi închipuirii lui, însă, chestia nu par-venea să i se pară tocmai aşa gravă. O complicată
624
afacere comercială şi... cam aşa ceva... Dar nu izbutea să vadă fapta cea rea, partea de vină a arestatului.
„O să-i dea drumul", gîndi el dezamăgit. 5 Luă şi alte jurnale, dar dispoziţia nu-i mai crescu.
Se sculă nemulţumit, ba chiar întristat. Dar se resemna: în orice caz, are cu ce face o bună impresie doamnei Sandulian.
La chioşcul din apropiere luă un teanc întreg de 10     ziare. Şi porni eroic, pipăind pachetul pe deasupra umflăturii buzunarului. Era într-adevăr gros; şi parcă tot pe atît îngroşa şi vina lui Stăsescu.
La un colţ, literele de aur ale unei firme înguste îi săriră în ochi de sub un puternic felinar electric.
15
I. GROZIANU Avocat Consultaţiuni 7—9
Era chiar 7 şi jumătate. Iar lumina care se răsfrîn-gea din firma de sticlă neagră, parcă înzestrată cu 20 puteri magnetice, îi încetini pasul, apoi îl opri în loc. „De ce nu? îşi spuse Sandulian. De ce nu?" Poate lucrurile să fie şi mai grave decît ar părea în realitate. Pe urmă... tot trebuia să cumpere un revolver, în orice caz, o consultaţie tot va fi mai ieftină decît 25 un revolver. în schimb, lucrurile ar putea să iasă cu mult mai grave.
Şi într-adevăr, după o jumătate de ceas, Sandulian ieşise luminat...
întîi avocatul spusese: 30 —Cam gravă chestia... Foarte gravă... Trebuie să
luptăm din răsputeri... ca să-1 scoatem...
— Să lupt ? Să scot ? Pe tîlharul ăsta ? Tocmai eu vreau să ştiu, din contră, cît ar putea fi... înţelegeţi... pe cît timp, ca să zic aşa, aş putea să mă socotesc
35     scăpat de el...
— A, sînteţi partea civilă... Nu mi-aţi spus aşa ceva. Va să zică, de la dumneavoastră a împrumutat tablourile...
625
— Da de unde... Dar e un tîlhar... un tîlhar de rînd... aş vrea să-1 văd înfundat chiar pe cinci ani... chiar şi mai mult...
— Mă rog...  însă noi trebuie să  ştim interesul... 5     vreau întîi să văd interesul care vă face să interveniţi
în proces...
Sandulian privi bănuitor la avocat. Oare ar putea să ştie ăsta ceva?...
■— Dar de ce e necesar să cunoaşteţi dumneavoastră 10     interesul meu, domnule?...
— O, domnule, interesul... interesul juridic... Pas d'interet, pasd'action ... e un precept care ne împiedecă.
— Ah, da... dar poate e ceva indiscret la mijloc... ■—A-ha... a... a... înţeleg...
15 Sandulian îl privi crunt; avocatul surîse fugitiv
şi redeveni grav.
— în cazul ăsta, spuse el, nu-mi rămîne nimic decît de a-mi oferi serviciile părţii civile în mod gratuit... cu condiţia ca să mă despăgubiţi dumneavoastră...
20 Mie, în orice caz, înţelegeţi, îmi trebuie o procură de la reclamantul în drept...
— Dar cel puţin e rost de-o pedeapsă ca lumea ? Avocatul deschise codul şi îi arătă o combinaţie întreagă de articole.
25 — înţelegeţi, totul depinde de modul cum punem
chestiunea ... Cum vedeţi, poate să meargă şi pînă la cinci ani...
Socoteala onorarului, pe care i-o făcu apoi, nu i se păru lui Sandulian chiar prea exagerată; nu depăşea
30 nici jumătate din preţul revolverului. Avocatul ăsta era cam ieftin. îl angaja deci, dar cînd plăti acontul, gîndi că n-ar strica mult să mai tocmească şi unul mai scump, mai cu greutate...
Sandulian intră în camera soţiei sale, pe buze cu un
35 cîntec la modă. Mai îl fluiera, mai îl sîsîia, mai tăcea ca să-1 reia iarăşi, dar nevastă-sa nu-şi ridica ochii de pe gherghef. Atunci scoase teancul de gazete şi-1 trînti cu plesnet mare pe măsuţa de lîngă canapea. Doamna Sandulian nici nu tresări măcar.
40 Se aruncă pe canapea, aşa cum se găsea, cu pal-
tonul pe dînsul. Şi începu să desfacă jurnalele zgo-
626
motos, schimbîndu-şi necontenit poziţia picioarelor aruncate unul peste altul şi făcînd somiera sofalei să ofteze în acorduri dureroase.
Mai la urmă, văzînd că nu izbuteşte s-o scoată din 5 mutismu-i încăpăţînat, gîndi că trebuie să se prefacă încordat asupra lecturii şi, la un moment dat, să sară, surprins de mirare, că a descoperit o veste atît de gravă şi dezonorantă privind pe amicul lor Stăsescu.
îi examina pe furiş figura, pe cînd parcurgea într-o 10 doară titlurile şi coloanele indiferente. Ca şi cînd ar fi vrut să şi-o întipărească bine în minte, pentru a se bucura şi mai mult în urmă de diferenţa dintre expresia senină pe care o păstra încă şi expresia de surpriză, de groază ori poate de necaz, care o să-i strîmbe no-15     bilele sale trăsături, iaca, peste puţină vreme.
Şi fără a mai aştepta mult, Sandulian scoase deodată un „A!" scurt şi sughiţat, apoi sări din pat, simu-lînd o stupoare exagerată, de actor începător.
— Dar ce va să zică asta ? răcni el, bălăbănindu-se 20     pe picioare. Ia uite, domnule... nemaipomenit...
Şi-şi acoperea faţa cu jurnalul, o descoperea apoi îndată, ca să-şi privească soţia, şi pe urmă se repezea din nou cu ochii la jurnal, pentru a reciti, cu stupida şi ieftina lui consternare aşternută nepotrivit pe fondul 25     vioi al figurii.
— Ei, ce este, ce este? strigă plictisită doamna Sandulian. Ce s-a întîmplat? Spuile odată... Ce te-a surprins atîta?!...
— Stăsescu...
30 Şi se opri ca să judece efectul acestui cuvînt, ros-
tit după o scenă atît de patetic jucată.
Dar doamna Sandulian plecă ochii, dînd din umeri, plictisită.
— Ei!! Ce e cu el?...
35 Lui Sandulian i se păru că zîmbeşte...
„Să vedem dacă ai să mai zîmbeşti şi acum", îşi făcu el vînt... şi continuă, fixînd-o:
— Stăsescu... a fost... arestat... A fost prins cu escrocheria... Un nou gen de escrocherie. Grav de tot...
40     Pedeapsă pînă la cinci ani...
Şi-i întinse jurnalul, pentru ca să-i fie mai la în-demînă urmărirea metamorfozelor ei fizionomice.
Ea cetea însă calm  şi fără nici  o  surpriză. Lui Sandulian nici nu-i venea să creadă. 5       _ Adică... oare... să nu fie adevărat şi toată alarma lui să nu fie decît un caraghioslîc, din care...
Bine,  dar atîtea evidenţe,  atîtea siguranţe, care ieşiseră rînd pe rînd din spuma de bere ca obiectele neaşteptate din cutia unui scamator! 10 — Toate ziarele scriu, adăugă el, desfăcîndu-le rînd
pe rînd şi îngroşînd vocea agresiv, ca să întindă coarda pînă la capăt... Toată presa...
Dar ea nu mai vru să cetească şi dădu din umeri indiferentă. însă nici el nu se lăsă bătut. 15 — Maximum de pedeapsă, cinci ani, minimum trei.
E grav de tot...
Şi după o pauză, în care păru că-şi consultă, concentrat, cunoştinţele juridice, declară:
— Prin urmare, trebuie să ne luăm ziua bună pen-20     tru un timp mai îndelungat de la domnul Stăsescu.
Adică pentru totdeauna... Căci chiar după trei ani de zile, sau patru, sau cinci... cît vor fi... nu ştiu cine are să-i mai întindă mîna... Şi-n casa mea nu-mi trebuie escroci! zbieră el drept încheiere. 25 Dar doamna tăcea înainte, exasperantă. Ceea ce-1
făcu pe Sandulian s-o ia puţin mai de-a dreptul.
— S-ar părea că nu vă interesează deloc această chestiune, făcu el mieros. S-ar părea... că nici usturoi n-aţi mîncat...  nici gura, pardon, nu vă miroase ...
30 Ea făcu o mişcare de displăcere cu buzele şi izbucni
în lumina de triumf a ochilor lui:
— Ah, eşti cumplit de agasant... şi mai ales eşti groaznic cînd începi cu astfel de expresii, de care abia credeam că te dezbărasem...  Mă rog, ce doreşti
35     de la mine?
— Nu înţelegi? Stăsescu a fost arestat...
— Ei, şi dacă a fost arestat?!...
A... Sandulian o măsură de sus pînă jos... Dar evidenţele lui  dinainte rămîneau,  rămîneau... Ha... 40     cocoana... credea că îl poartă pe el... aşa... Aha... Nu merge... Numai că trebuie înzecită băgarea de
628
samă...   Nu   vezi   cît e   de    periculoasă această femeie?...
— Va să zică, ţi-e indiferent, nu? Hm, curios... Eu credeam că te priveşte şi el puţin, săracul... E
5 doar prietenul nostru cel mai bun... prietenul casei, de!... pe care d-ta mi l-ai recomandat... nu eu dumitale... Bietul Stăsescu! Sărmanul! El care cel puţin de două ori pe săptămînă lua masa la noi... Cum adică...  dumneavoastră femeilor, aşa vă sînt de indi-
10 ferenţi cei atît de aproape de dumneavoastră? se minună el, fericit de verva lui şi de modul cum a dus-o. Stăsescule, Stăsescule, mai crede în prieteni, Stăsescule!...
— Vorbeşti prostii, îl întrerupse d-na Sandulian. Sigur că nu mi-e aşa de indiferent...  Dar mai întîi
15 de toate nici n-a fost judecat, nici n-a fost condamnat... Şi eu cunosc mai bine pe Stăsescu decît dumneata... şi pot să ştiu destul de bine că sufletul lui nu e capabil de astfel de lucruri urîte... O, nu... Dealtfel ar fi fost inutil să facă aşa ceva... el e destul de
20 bogat...
Sandulian rămase cu ochii bleojdiţi la ea, cu gura întredeschisă, prin care vîrful limbii sta gata să se strecoare, ca la spînzuraţi.
Aşadar, era întocmai. Aşadar, era totul adevărat.
25 Siguranţele lui erau cu adevărat... siguranţe... Şi cine ştie de cînd nemernicii ăştia o duc astfel... Poate chiar dinainte ca ea să-i fi fost soţie...
Ea-şi aplecase ochii deasupra gherghefului, iar el începu să se plimbe impacientat şi nervos. Totuşi se
30 liniştea... Noroc că lucrurile sfîrşeau astfel înainte de a se băga de samă... cel puţin faţă de lumea cealaltă, de ochii lumii... pentru că, mă rog... o probă evidentă nu era... Totul nu dăinuia decît în stare de supoziţie... Căci, la drept vorbind, nici chiar siguran-
35 ţele lui nu erau tocmai-tocmai nişte siguranţe în adevăratul înţeles al cuvîntului... De văzut, n-a văzut nimic, şi de auzit, n-a auzit nimic... precis... Toate nu sînt decît deducţii... simple deducţii. Ici, colo, cîte-o vorbă care putea să aibă şi un alt sens, cîte-un gest
40     care putea să aibă şi altă interpretare... cu siguranţă
că gluma de-abia acum începea să se îngroaşe... Cu siguranţă că prietenia de-abia de-acuma ameninţa să se transforme în amor sadea... Da, da... pînă la proba contrarie, nimeni nu poate să presupună în sarcina 5 altuia ceva de care nu e sigur... aşa doar i-a spus şi avocatul, cînd i-a explicat că pînă la judecarea procesului definitiv, arestarea lui Stăsescu n-are nici o importanţă propriu-zisă, drept care onorarul nu i-1 ia decît în vederea procesului definitiv...
10 Nici el deci nu poate deocamdată să arunce piatra
acuzării definitive în soţia lui. Cel mult, să se bucure că destinul s-a amestecat singur ca să împiedece o nelegiuire şi o nemernicie care se punea la cale... Ceea ce dovedeşte că lucrurile ajunseseră la un
15 punct destul de serios e însă că doamna pare să-şi dea perfect sama că timpul încă n-a sosit să se teamă de soarta lui Stăsescu. Ea pare să ştie foarte bine deosebirea între o arestare preventivă şi între o condamnare... de parcă ea însăşi ar fi consultat un avo-
20 cat... dacă n-o fi prevenit-o chiar banditul... mai demult...
...O-ho... aicea se arată un complot întreg...
— Va să zică,  nu-1 crezi capabil de aşa ceva! ?
— O, desigur... în această privinţă sînt de perfect 25     acord cu tine...
— Da... a? Sînteţi?! Apoi, draga mea, dacă vrei să ştii, eu cred că e vinovat... vinovat din cap pînă în picioare... Ce tot îmi spui mie de avere şi de lucruri d-astea!...  Iubitul dumitale amic Stăsescu trăia
30 din expediente... Asta e... S-o ştii dumneata... Adică poate o şi ştiai... apăsă el, provocator, pe ultimele vorbe.
Dar ea surise cu blîndeţă...
— Vei vedea că am avut dreptate... cînd se va 35     judeca procesul... îţi spun, nu pot să cred aşa ceva...
nu e capabil de aşa ceva...
— Eşti aşa de sigură?...
— Instinctul meu nu mă înşeală niciodată... „Astea-s mărturisiri, cum s-ar zice, pe faţă... îl
40     iubeşte, asta e... şi spune, arată...", bolborosi Sandulian în fundul gîtlejului său, fără a socoti însă momen-
630
tul potrivit să dea drum larg tumultului indignării... „Poftim că mărturiseşte!... Dar e un destin pe lumea asta... _e un Dumnezeu..."
— într-adevăr, bietul Stăsescu! oftă el acum adînc, 5 întorcînd-o cu înţelepciune, pentru a provoca noi destăinuiri. Mi-ar părea foarte rău... dacă... Şi înţelegi... Noi înşine ne-am găsi într-o postură foarte puţin convenabilă... Dar în sfîrşit... să nu fim egoişti... Noi ca noi... Dar el, bietul băiat!...  Dorinţa mea fermă
io este ca să scape basma curată... Să-şi dovedească nevinovăţia... Altfel, să ştii, îl aşteaptă pedeapsă grea de tot... De la trei la cinci ani, nu mai puţin...
— Ce trei, ce cinci ani!... Ce tot vorbeşti aci ?! Sînt oameni care omoară şi tot pot scăpa cu cîteva luni...
15 ba chiar îi achită... Dar el, care n-a omorît pe nimeni?...
— Cum n-a omorît?... I-a escrocat... I-a jefuit de avutul lor... I-a adus în stare de mizerie... Asta nu e tot o crimă?...
20 —Nu e...   şi chiar dacă o fi...  o să se vadă că
cel mult a greşit... şi-1 va achita...
„Ia uite, cum îl iubeşte, canaliaL.", bolborosi din nou Sandulian, în fundul gîtlejului. Şi izbucni cu toată tăria:
25 —Nu-1 va achita... Numai la juraţi se achită...
Acolo se judecă omorurile... Dar asta e altfel de faptă... care se judecă numai la tribunal... Şi tribunalul condamnă... Asta e faptă de cinci ani, înţelege odată... româneşte...
30 — Habar n-ai!
— Habar n-ai d-ta... Fapta lui e prevăzută cu cinci ani în lege...
— Păi sigur, cunoşti foarte bine d-ta legile...
— Dacă nu m-oi pricepe eu, se pricepe avocatul care 35     mi-a spus...
— A... a? Va să zică... Ai întrebat un avocat... Ştiai dinainte... Mi se păruse că aici, acasă, ai descoperit, în jurnal... Hm... Şi începu să rîdă cu poftă... Mă rog, pentru ce ai ţinut să-mi joci teatrul ăsta? în-
40     trebă ea foarte înveselită.
— Ce teatru, ce teatru ? Eu nu joc teatru, doamnă... Credeţi că eu n-am mai stat de vorbă cu avocaţi în viaţa mea?... Eu n-am fost la Palatul de Justiţie ca auditor?... Iată un loc unde-ţi recomand să te duci şi d-ta... Acolo poţi vedea multe lucruri... neplăcute, de care ai şti apoi să te fereşti din vreme...
— Bine, bine, lasă asta... Să ne întoarcem la cele ce vorbeam. Ce-au a face vizitele d-tale la Palatul Justiţiei cu pedeapsa lui Stăsescu?
— Pentru că am văzut acolo cum sînt pedepsiţi cei care fac ce-a făcut Stăsescu.
— Dar n-a mai făcut nimeni ce-a făcut Stăsescu... Parcă îmi ceteai adineaori că el a inventat un gen nou de escrocherie...
Sandulian nu mai găsi imediat riposta de data asta. Ba chiar se înecă şi începu să tuşească. Pe urmă îşi prelungi tuşea, ca să găsească o ieşire onorabilă. Cînd socoti că trebuie să se potolească, rosti:
— Inventator... Acum mi-1 scoţi şi inventator... A... să-mi vezi mătăluţă ce patentă mi-1 mai aşteaptă pe acest mare inventator... pe acest bandit... pe acest pungaş ordinar... A... trebuie să fac inventarul tuturor lucrurilor, ca să văd dacă nu mi-a dispărut ceva pe urma vizitelor acestui onorabil inventator...
Ea surise cu nemărginit de dispreţuitoare milă drept răspuns. Iar el, cetind acest zîmbet, îşi dădu sama cît de nemărginit îl iubea. Cît de singur şi de neştiutor a fost între aceşti doi complici, care cu siguranţă că tot timpul n-au avut faţă de el decît aceeaşi nemărginit de dispreţuitoare milă.
Ca pentru un neştiutor ce era.
îndată ce ar fi ştiut, îndată ce s-ar fi pornit să se opună, mila ar fi dispărut şi ar fi rămas doar dispreţul. Şi ura oarbă. La început, latentă şi neagră, ca de fiare ce se măsoară înainte de a se arunca una asupra alteia.
Dar descoperise lucrurile acestea acum, cînd ele încetaseră de a mai exista. Doamne, ce s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi descoperit mai demult?
Ar fi avut el curajul să se ridice, să strige, să-şi ceară repararea sufletului său jignit şi călcat în picioare ? Ar fi avut curajul ăsta?...
A, da... Adineaori, la berărie, gîndea să treacă pe la un armurier, ca să se înarmeze.
Surise trist acestei amintiri.
Ei? Şi cum... şi cînd ar fi putut să lovească?! 5 Unde... cînd ar fi găsit pieptul dezgolit, pe care să-1 ciuruiască?... Doar în faţa lui, cei doi ar fi păstrat aceeaşi atitudine calmă, ermetică, prietenească chiar... Unde, unde să lovească?... Cum să lovească în faţa prietenească şi surîzătoare care s-ar fi apărat desigur 10 cu toată violenţa şi puterea ce-i da aparenţa nevinovăţiei!? Cum, cum să smulgă vălul acestei aparenţe?...
O, cu adevărat că este un Dumnezeu deasupra, care intervine, Dens ex machina, să te scoată la timp din 15 mijlocul acestui labirint de încîlcite şi atît de chinuitoare întrebări...
Este un Dumnezeu...
Sandulian recunoaşte, cu toată bunăvoinţa şi îndatorirea de care e capabil, în momentele acestea, pe 20 Dumnezeu şi-i acordă solemn promisiunea supunerii oarbe şi eterne.
E vesel, e fericit, e liber...
Se poate mişca, se mişcă, poate vorbi, gesticula, striga... de-a dreptul, fără nici un ocol, fără nici o
25 stînjenire. Fără a se gîndi ce fel de interpretări va putea întîmpina cuvîntul său, ce fel de rezonanţe va isca în bolţile sufleteşti în care va pătrunde, ce fel de avertismente surde vor reflecta aceste bolţi, înapoi, spre dînsul...
30 Liber... Gol... Nou... Ca un nou-născut...
— Cinci ani, doamnă... cinci... Ei da, am fost la avocat şi l-am întrebat... Cinci ani. Cazul e foarte grav...
— Şi te poate bucura asta ?
35 — Ei da, doamnă... mult, foarte mult... infinit de
mult... Atît de mult că îmi voi permite să-ţi cînt ceva frumos, un cîntec de dragoste... de parcă acuma ne-am fi cunoscut întîia dată... Primul meu cîntec de dragoste...
633
Şi Sandulian începu să tuşească şi să-şi dreagă vocea lui obosită, apoi dădu drum primelor note:
Tu, viaţa mea,
Tu, dulcea mea viaţă...
Acum începi cu adevărat pentru mine...
Muzica era arbitrară, ca şi această poezie, cu totul şi cu totul originală.
Dar atunci servitoarea veni să anunţe: — Domnul Stăsescu!
Exclamaţia de surpriză care scăpă lui Sandulian fu ca zgomotul unei coarde ce se sparge în mijlocul, în momentul cel mai patetic al cîntecului.
—-Cine? Ce face? Ce caută? Ce vrea? Ce doreşte? Ce caută aici ?!
Servitoarea dădu din umeri, fără înţelegere. Dar Sandulian se întoarse către nevastă-sa, formidabil şi necruţător:
A evadat deci? Şi caută azil la mine! A-ha... Eu nu pot să dau azil la toţi escrocii. Casa mea nue azil de... de...
Uşa care se deschise din afară înăuntru întrerupse brusc avalanşa de vociferări.
în cadrul ei era d. Stăsescu, în persoană:
— Desigur vă miraţi de apariţia mea atît de neaşteptată, astăzi, cînd vă spusesem că viu tocmai miercuri... Dar m-am gîndit să vă avertizez — continuă să mugească vocea de taur, înecînd îngîimeala de întrerupere a lui Sandulian — m-am grăbit să vă avertizez că dacă veţi ceti cumva în jurnale de o afacere în care e vorba de un Stăsescu...
Aci o pauză mică, în care ochii lui Sandulian sfîr-şesc prin a deveni incandescenţi de furia şi nerăbdarea ripostei ce pregăteşte...
...apoi să nu credeţi că e vorba de mine... E un nemernic de văr al meu, pe care-1 cheamă tot Ion, ca şi pe mine... şi care nu acum îmi face numele de rîs pentru întîia oară...
ORA BUNULUI RĂMAS
înainte de a se hotărî să intre, Bastache mai făcu două, trei ocoluri. Cum să înceapă ? Hm! Va fi extrem de greu...
5 Şi cu toate astea, trebuia... Acum. Astăzi. în ora
care avea să urmeze! Trebuia să fie călău şi să execute fără milă.
— Anito, scumpa mea dragă, trebuie să strîngem din ochi, să scrîşnim din dinţi, să urlăm, dacă vrei, de 10     durere, dar trebuie să trecem şi peste asta... A sosit ora bunului rămas!
Chestie de cîteva zile şi pe urmă ne vom obişnui... Doară, pe cît am înţeles, tu ai mai trecut de mai multe ori prin astfel de ore!... 15 ...Ce e-n ziua de azi o despărţire... Se despart ei soţi,
după o convieţuire de ani întregi!... Dar noi, drăguţa mea dragă!... Tu eşti frumoasă, eu sînt... cum dracu mai sînt şi eu?... tînăr, da, tînăr... Repede ne găsim...
Bastache se opri. Nu mergea. Prea era la repezeală... 20     Prea uşor... Prea cam... în glumă .. Nu mergea. Cu Anita nu mergea. Anita era un temperament tragic. Cu temperamentele tragice trebuie să  o iei tragic...
Şi ajuns în faţa casei unde se întîlnea cu Anita, Bastache nu se simţi în stare să se oprească ferm şi 25 dîrz, precum îşi propusese. O luă tot înainte şi mai trase cîteva ocoluri, pentru a găsi tragicul de care avea nevoie. îşi debită micul lui discurs pe mai multe tonuri, dar fu imposibil să găsească nota pe care o
635
căuta. Iar timpul trecea şi Anita putea să plece, în-chipuindu-şi că l-au reţinut cine ştie ce motive fără însemnătate. Numai motivul cel groaznic, cel teribil, nu l-ar putea bănui mititica... Numai motivul cel cumplit... Şi ar pleca plină de voioşie şi iertătoare ca întotdeauna. Ah, nu e nimic! va ciripi guriţa ei mică şi ţuguiată ca o căpşună. Nu e nimic. Doar ne întîl-nim în fiecare zi, de la 4 la 6, în odăiţa pe care mi-a cedat-o, pentru acest scump răstimp, buna şi scumpa mea prietenă Păpuşica...
Ah, Păpuşica! era cît pe-aci să urle, cît îl lua gura, Bastache, în mijlocul străzii pe care o traversa. Să nu intre acum; dar să aştepte pe Păpuşica. S-o roage să transmită ea Anitei...
Şi dus de gîndul cel nou şi surîzător, Bastache făcea paşi largi şi voiniceşti în valurile de trecători. Claxoanele i se păreau acum cîntec de biruinţă şi huruitul motoarelor, darabana acompaniamentului.
— Nu! îşi zise el dezamăgit, cînd pasul o luă uşor pe o străduţă mai dosnică şi mai liniştită. Nu. Asta însemnează că... asta însemnează că Păpuşica va şti, prin urmare... că el a rupt-o întîi... ceea ce Anita nu va ierta în ruptul capului... Asta mai însemnează că Anita abia mîne va afla vestea cea cumplită... şi el nu poate, nu va putea dormi la noapte, la gîndul că ea se va culca surîzătoare şi fericită, că-I va visa şi că-i va face uşor cu degetul în somn: „Mic despot al sufletului meu, unde mi-ai fost ieri?... Mi se pare că ai început să  umbli pe de lături... Mic  despot al sufletului meu, mi se pare că o să mă scutur din robie şi să-ţi uzurp tronul...  Mi se pare că eu am să iau de acum înainte frînele domniei în mînă... şi eu am să-ţi poruncesc de acum înainte, nu dumneata mie...
Oh, îngeraşul de el... Auzi ce cuvinte dulci!... Mic despot... frînele domniei... Dare o împărăţie Anita asta, o nebunie!... Şi nu porunceşte ea, la drept vorbind?... Dar cum poţi să te desparţi de comoara asta? Cum, Dumnezeule? Cum poţi să-i spui aşa, tam-nisam, c-o laşi...
Cu toate astea, Anita, iartă-mă... Iată, de data asta voi fi cu adevărat un despot... Un despot nemer-
10
15
20
30
35
nic, stupid, criminal... Un tiran... Să nu mă ierţi niciodată, Anita... Să mă urăşti toată viaţa mea... Dar nu mai pot, sufleţelule, să te ţin sub această minciună... De trei săptămîni eu ştiu că te las, şi de trei săptămîni nu îndrăznesc să-ţi spun... Mă port cu tine ca asasinul care înfige pumnalul în copilul roz... în copilul cu braţele întinse... să-1 cuprindă... şi-i su-rîde... Anita, nu mai pot să îndur această povară, această mască de aramă; mai bine ura ta decît zîmbetul ăsta de miel neştiutor pe care-1 duci la tăiere...
Dar ea... cealaltă... aşteaptă, Anita. Tu n-o ştii, Anita, nici eu n-o ştiu... pentru că acesta zgripţoroaică de cocoana Profira nici numele n-a  vrut să mi-1 spună măcar... această peţitoreasă, care nu scapă o vorbă mai mult decît trebuie pînă ce tîrgul nu e asigurat, şi ce trebuie să fie al ei — pus deoparte... Dar negustoreasă cinstită... Cum ţi le alege ea, cum ţi le nimereşte ea... zestre, frumoasă, candidă... Căci tu, dragă Anita, n-ai avut decît una din aceste calităţi... dar vezi, omul cînd se-nsoară, Anita, cum să spun?... nu-i ajunge. Tu, de! ştii bine cum ne-am cunoscut, ştii bine cînd ne-am întîlnit prima oară în odaia Păpu-şicăi, ştii bine că... în sfîrşit, nici nu ţi-a venit să joci măcar pe nevinovata... Sinceritate, e drept, dar, draga mea... înţelegi... eu nu pot... eu trebuie... e vremea... să mă retrag, să încep ceva, să... tinereţea are şi ea un liman; frîul are şi el o margine... vorba bietei mame, iar mama ştie cine e coana Profira... Coana Profira nu se încurcă niciodată. îi spui: O vreau brună, subţire, cu ochii verzi... sau cine ştie cum... coana Profira aşa ţi-o aduce... Ba, pe deasupra, şi cu zestre şi cu... şi... şi... cu...
Anita, a sosit ora bunului rămas! Şi revenind în faţa casei unde se întîlnea cu Anita, Bastache păşi ferm şi dîrz, precum îşi propusese.
Cu toată gravitatea lui de comandă, Bastache era pierdut. Sîngele îi fugise din vine şi din obraji; monologul îndelung, pe care-1 aiurase pe străzi, ca să prindă
637
curaj, părea că-i supsese orice energie din slabul lui trup. I se păru însă curios că Anita nu se uită uimită la el, cum se uitaseră vreo cîţiva dintre trecătorii în-tîlniţi în cale, cînd scăpa cîte un cuvînt rostit mai tare sau cînd întorsăturile dispoziţiunilor lui sufleteşti în această convorbire imaginară, pe care tocmai o terminase, îi schimbau brusc alura şi demersul.
Dar acum începea convorbirea reală.
Şi convorbirea o începea Anita. Dumnezeule, dar de ce aerul ăsta plictisit la dînsa şi graiul ăsta aspru ? Să bănuiască oare cumva? Să-i fi suflat cineva la ureche?... Dar asta e cu desăvîrşire exclus.
— Te asigur că nu te-aş fi aşteptat atîta dacă n-aş fi avut să-ţi comunic lucruri extrem de importante... Ia loc...
Pe Bastache astfel de atitudini îl scoteau din sărite. Cum adică ? Ce va să zică morga asta şi imperativul ăsta? Ah, da! Ba foarte bine!... Asta îi uşura lui mult situaţia... A-ha... asta îi da curaj să taie fără milă, în carne vie...
— Mda... făcu la rîndu-i destul de grav şi sec. Mda... Şi eu aveam să-ţi comunic lucruri extrem de importante...
Ea îl privi cu nemărginită milă dispreţuitoare.
— Ah, ştiu, ştiu, vrei să mă ameţeşti iarăşi cu scenele d-tale, cu care m-ai înăcrit pînă acuma... Te rog, scuteşte-mă... Mi s-a urcat pînă aici...
Şi cu degetul întins orizontal îşi tăie beregata...
— Daaa?... Ah... Daaa?... V-aţi săturat? sări la rîndu-i Bastache, înţepat pînă la os de vîrfurile grozav de ascuţite ale dispreţului ei. Daaa? Vi s-a aplecat?... Vă recomand picăturile lui Davila, scrîşni, scos din sărite, şi se ridică de pe scaun, ca să-şi destindă mînia în paşi largi şi apăsaţi.
Ea-1 privi cu ură, apoi, tot privindu-1, ochii i se îndulciră şi-o podidi deodată un rîs vesel şi prietenos...
— Haide, sfîrşeşte odată cu mutra asta de măcelar înfuriat! îi strigă ea. Mai bine vino lîngă mine şi să-rută-mă. Am să-ţi dau o veste mare...
Bastache se opri clătinîndu-se. Nu. Dispoziţia asta nouă a ei nu-i plăcea deloc! Era mai bine cum fusese la început! Ah, nu... cu săruturi... nu...
— Să mă săruţi? A, nu, scumpă... pardon, stimată 5 domnişoară... săruturi, nu... Mersi!... Nu mai am nevoie... Mersi!... Mi-a venit şi mie rîndul să mi se aplece...
îşi închipui ruptura venind de la dînsa... el făcînd pe jicnitul... retrăgîndu-se rănit sufleteşte şi umilit... io Şi pe urmă, răzbunarea...
Oh! Era de o mie de ori mai bine aşa... Trebuie făcut totul ca s-o scoată din nou din pepeni...
Dar ea s-a apropiat tiptil de dînsul, cum era întors cu spatele, şi l-a cuprins uşor cu braţele pe după gît. 15     L-a sărutat lung pe ceafă...   însă el a respins-o cu bărbăţie.
—-Ţi s-a aplecat, nu? a răcnit el, vărsînd flăcări pe ochi... Te-ai plictisit, cum s-ar zice... O, asta Ie întrece pe toate...  Nu...  asta pune capăt la toate! 20     Te-asigur că le pune. Le-a şi pus... Nu, scumpă... stimată...  domnişoară... vă asigur că n-aveţi să mai fiţi plictisită... Orice, dar să ştiu că necăjesc pe cineva cu prezenţa mea, cu mişcările mele, cu micile mele obiceiuri — făcu el din ce în ce mai înduioşat de sine 25    însuşi — mai bine moartea. Ei bine, doamnă, fiţi asigurată; voi îmbrînci, voi da afară în brînci, de aci, de lîngă dumneata, pe acest imbecil care te plictiseşte... îl voi înhaţă de guler — strigă el apueîndu-se de guler — şi-1 voi duce ca pe-un răufăcător pînă la 30    el acasă, şi-1 voi scutura zdravăn, şi-1 voi face, fiţi sigură, să-i treacă odată pentru totdeauna pofta de a vă mai plictisi... Scuzaţi, doamnă, vă rog foarte mult să scuzaţi, doamnă...   Şi izbindu-se cu pumnul în coastă:   Hai, idiotule...  hai, imbecilule...  afară cu 35     tine...  cum îţi permiţi să continui să răpeşti timpul preţios al acestei nobile, distinse, frumoase persoane? Afară! Afară...
Şi-şi căra cu nemiluita în coastă, de parcă s-ar fi ticnit subit.
639
Ea îl mînca din ochi de drag. Şi cînd el se îndreptă de-a binelea spre uşă, îl ajunse iarăşi şi-1 cuprinse, de astă dată fără a-i mai da putinţa să se mişte.
— Stai, stai, prostule...  Nu pleca pînă nu auzi 5     vestea cea mare. Şi-i strigă în plină ureche, cu şuierul
cald al buzelor ei cărnoase: Mă mărit!... Auzi ? Mă mărit!
Pe urmă, ca şi cînd ar fi simţit că acuma nici nu mai e nevoie să-1 ţie atît de strîns, îi dădu drumul. 10     Iar el se clătină uşor, ca un obiect lăsat, care-şi caută echilibrul statornic.
— Tu... te măriţi?
— Da... foarte curînd... mai curînd decît îţi închipui... Şi dîndu-i o palmă uşoară pe obrazul care
15 se congestionase cu desăvîrşire, îl asigură rîzătoare: Haide, nu te întrista... Am să continui să mă întîlnesc cu tine... Astăzi ai fost nespus de drăguţ...
— Cu cine te măriţi? bîlbîi el, rătăcit.
Dar, înainte de a primi răspunsul, i se făcu deodată 20     o lumină vie dinaintea ochilor. Era gata să izbucnească într-un rîs formidabil, să bată din palme şi să sară iepureşte prin cameră :
— Şi eu, şi eu... şi eu mă însor... Cum s-a nimerit!... însă răspunsul ei îl opri de la început:
25 —Cu un băiat foarte bine...  are şi ceva avere...
dar foarte multe şanse... Şi, din cîte am aflat... ştii cum seamănă cu tine... la siluetă, la ten... la... —...din cîte ai aflat?!... Hm... va să zică... în mintea lui Bastache, o legitimă bănuială căzu în zigzag de foc, ca un fulger. 30 El clipi din ochi şi-şi ţuguie buzele ironic:
— Ascultă, l-ai văzut ? L-ai văzut vreodată ?
— Drept să-ţi spun...
— Ah, am înţeles, de ajuns! Am înţeles, va să zică... tu va să... ah... ha, ha, ha...
35 Dar pentru că ea-1 privea cu totul nedumerită, el
se opri iarăşi şi-şi ţuguie din nou buzele:
— îmi dai voie să-ţi pun o întrebare ?
Şi se pregăti să ia lucrurile cît mai pe departe, pentru ca să fie cît mai amplă comedia, care era sigur 40    că va duce la finalul bănuit.
Dar ea îi cuprinse capul cu braţele şi i-1 trase la sîn:
— Bietul meu mititel, în sfîrşit astăzi sînt perfect convinsă de iubirea ta... Astăzi am văzut sufletul tău... tu suferi pentru mine, copilul meu dulce... Ei bine, drăguţul meu, îţi făgăduiesc...
5 —Că ne vom întîlni, nu?
— O, da, dragul meu... Tocmai... O lună de zile însă trebuie să punem capăt întîlnirilor noastre. Acuma nu ştiu... o lună sau poate mai mult... în orice caz, tu treci într-o lună pe la Păpuşica...  ea te va ţine
io     în curent...
— Ne vom întîlni deci, strigă el plin de fericire
şi bătînd din palme...
— Tot tu vei rămînea micul meu despot...
— Da?... dar domnul?... domnul?... viitorul?...
15 — Soţul meu, vrei să zici...  Ei bine, nu e cel
dintîi căruia i se întîmplă ca soţia lui...
— Sărmănelul!...
— Mititelul!
— Dovlecelul!
20 —E! nu, nu... te rog... Expresii de felul ăsta...
— Ah, da? bun... mă rog... Dar mai înainte, o întrebare... Cine ţi l-a găsit pe domnul ăsta?...
— O, o... peţitoreasă, tocmai vreau să-ţi spun: e drept că nu ne-am cunoscut...
25 —-De ajuns! De ajuns! în cazul ăsta îmi voi permite să-i spun: Tîmpitul! Idiotul! Caraghiosul! El e! îl cunosc... 99 la sută că-1 cunosc... îl cunosc ca pe mine... E cel mai mate idiot...
— îl cunoşti? Cum îl cunoşti?... A, nu, nu... aşa 30     nu... Trebuie să fim înţeleşi de Ia început... Nu îngădui...
— Da? Ei bine, îţi voi dovedi îndată contrariul... 99 la sută că-ţi voi dovedi... ce speţă de imbecil e viitorul dumitale... Cocoana Profira ţi l-a dat plocon,
35 nu?
— Exact... O cunoşti şi tu pe coana Profira?
—-Pe escroaca asta! Desigur... Crezi că numai pe dumneata te-a păcălit ticăloasa asta?... Crezi că numai dumitale ţi-a prezentat astfel de idioţi?... Care se lasă 40     duşi de nas...  şi ducînd la altar...  în faţa altarului sfînt şi curat... toate... toate... desfrînatele...
640
641
— Ieşi! strigă din toate puterile Anita, bătînd din picior.
— Toate haimanalele... toate... neruşi...
— Afară, ţi-am zis...
5 —Da, voi ieşi numaidecît... Mi-e imposibil să mai
stau o clipă alături de... Va să zică... aşa, nu? Te căsătoreşti cu el, nu? Cu idiotul, nu? Ca'să te întîlneşti cu alţii, nu? Cu altul...  cu amanţii,  cu toţi... cu toate... secăturile... cu toţi derbedeii?... Ha, ha... io Figura Anitei se schimbă deodată. Doamne, în
faţa ei era un nebun... Doamne, a înnebunit subit! Nu vezi că nu mai ştie ce spune? Cine a pus-o să-i destăinuiască... Dumnezeule... cum va ieşi acum din asta ?
15 Doamne, dacă se va isca un scandal?... Şi cu toate
astea... acum are limpede dovada: cît o iubeşte, mititelul...
Şi plînsul o podidi şi suspinele începură să-i scuture
pieptul cu putere. 20 —Dragul meu, copilul meu...   n-aş fi crezut...
Ah, Dumnezeule...   Pînă acolo? Atît să te coste?... Iar nebunul urla înainte şi o scutura şi mai tare
decît suspinele de braţul de care o apucase, cu mîna
încleştată, cu ochii de smintit. 25 — Ei bine ? Şi-acuma vrei să ştii cine e nebunul ?
Cine e idiotul...  cine e tîmpitul care era gata să se
preteze la această comedie?... Se bătu pe piept cu
latul palmei: Uite-1, priveşte-1, priveşte-1 bine...
— Dumnezeule, cu ce ţi-am greşit să mă pedep-30     seşti astfel ? gemea într-una Anita, neştiind ce să creadă,
ce să înţeleagă, ce să facă.
■—-Şi... scuipă-1... Scuipă-1, n-auzi? Apoi, îmbrîn-cind-o pînă în fundul camerei: Iată ce poamă nevinovată, cultă şi bogată, îmi oferea coana Profira... 35     Iată cu cine aveam să...
în sfîrşit, Anita s-a dumirit... L-a lăsat să mai urle încă pînă ce furia blestemelor şi a insultelor a prins să se potolească, apoi, calmă, l-a întrebat:
— Cum, ai angajat şi tu pe coana Profira?
40 —Ah, da, desigur, am angajt-o şi eu... Dar acum
să aştepte mult şi bine...
643
— în cazul ăsta, poţi să fii sigur, dragul meu; femeia asta îţi aduce tot ce doreşti. Iată ce mi-a adus mie...
Ea se repezi la măsuţă, luă poşeta cu mîni înfri-5     gurate şi abia izbuti s-o deschidă din graba nervoasă cu care îi jucau degetele. Scoase o fotografie, pe care i-o înălţă triumfătoare dinaintea ochilor.
— îţi place? Hai? îţi place?...
Dar Bastache se mulţumi să ştie că nu e mutra io     lui acolo...
•— A... altul... aa... iartă-mă... dar am înţeles că nu l-ai cunoscut... şi... am crezut... adică... am...
— Păi tocmai am vrut să-ţi spun: e drept că nu l-am cunoscut...   cum să zic, personal...   Profira nu face
15 cunoştinţe pînă ce nu se asigură că va fi bine răsplătită şi n-are să fie trasă pe sfoară... Dar, în orice caz, îţi dă toate amănuntele şi, desigur, fotografia... Cum, ţie nu ţi-a dat încă fotografia?... Sărmănelule!...
— Cum vezi...
20 — Vai de el!.., Şi se speriase că o să-1 iau eu pe furiş,
mititelul?... Păi cum puteam eu să primesc de la ea o astfel de ofertă, dovlecelule?...
MONUMENTUL
Patruzeci ele ani Costache Constandache a stăpînit oraşul. El era conservator, însă asta n-avea nici o însemnătate. Putea foarte bine să fie liberal, conservator-5 democrat sau, mai pe urmă, averescan, ţărănist, socialist or comunist; nu ar fi avut nici o însemnătate. Oricine s-ar fi întîmplat la guvern, Costache Constandache era sigur de voturile concetăţenilor săi. S-au străduit unii şi alţii să-1 doboare, s-au încercat inge-
10 rinţe asupra oraşului şi mai cu seamă asupra mahalalelor. Mofturi. Cînd veneau alegerile, conul Costache Constandache ieşea cu o cumplită majoritate, în ciuda tuturor suveicilor şi tuturor crucilor trase cu creta pe spatele votanţilor suspecţi. Iar pe vremea comisiilor
15 interimare, un om nu mai da pe la primărie. Se lipseau cetăţenii de dreptele lor cereri, însă fără Costache Constandache nu vreau să lucreze. Şi cu tot aparatul lor poliţienesc, cu toţi bătăuşii tocmiţi special de la Bucureşti, uzurpatorii abia de îndrăzneau să facă vi-
20 zite electorale pe la marginea oraşului. Bătăuşii speciali înfundau în acele vremuri de frămîntare, snopiţi, spitalele ; iar aparatul poliţienesc lucra cu mînă moale; ştia doar ce-1 aşteaptă după alegeri.
Drept aceea se operau mutări tocmai hăt la cel-
25 lalt colţ de ţară; dar chiar şi funcţionarii nou-veniţi, după două zile de răţoieli sterpe, o lăsau domol. Le intra numaidecît frica la oase, aşa cum ar intra frigurile
644
lîngă bălţile putrezite sau reumatismele în cetăţile posomorite şi ceţoase.
Asta se cheamă să ai o popularitate. Iar conul Costache Constandache se făcuse iubit prin nenumă-5 ratele foloase pe care le făcuse oraşului. Uzină electrică, baie comunală, grădină publică, pavaj, hală, cinematograf comunal, serviciu de pompieri, de gunoi, canalizare, dric elegant cu două clase (clasa I cînd i se puneau patru cai, clasa a Il-a, numai cu doi). Pe urmă, nimeni
io nu făcea apel la primărie fără ca să fie satisfăcut. Lumea mai bogată: că să se mai amîne sau chiar să se lase uitată vreo expropriere pentru aliniatul străzilor, că să se mai puie un felinar în dreptul portei cutăruia, că să se mai dea vreo cîţiva oameni de la primărie
15 pentru ridicatul vreunui grajd sau pentru vreun prăşit la vie, ori pe Uliţa Mare să fie doi sergenţi, dintre care unul să stea mai mult în faţa casei lui conu Ionică Mitran, al doilea om bogat şi popular al tîrgului după conu Costache Constandache şi care deci putea deveni
20 de temut. Totul se făcea. Conul Costache împăca pe toată lumea. Avea meşteşugul, arta, arta asta, cum spunea domnul Ionică Mitran.
— Mă credeţi, domnilor, că eu n-aş fi în stare să fac aşa ceva, declara dînsul cu modestă convingere.
25 Iacă, vă spun eu, cu mine s-ar lua toţi cu mîinile de păr...
Pe cînd conul Costache Constandache avea pentru toţi un zîmbet, o privire limpede şi binevoitoare, o vorbă domoală de încurajare.
30 — Lasă, mă, că se face. Las' pe mine...
Ei, poate că nu se făcea tocmai-tocmai precum dorea cel cu nevoia. Dar cu ceva tot se alegea.
Barem cu lumea cea măruntă şi necăjită conul Costache Constandache era   o comoară. îi răzbea în
35 porumbi toamna, în lemne iarna şi chiar în bani vara. Dar cu ce-i cîştiga pe toţi erau lemnele. Lemnele primăriei. Zadarnic ţipau (cine? veneticii: un fost ajutor de judecător rămas pe-aci avocat, nişte colegi de-ai acestuia, dornici de a pune mîna pe visteria comunei,
■40 cîţiva profesoraşi pripăşiţi de pe-aiurea), zadarnic se văicăreau indivizii ăştia suspecţi cari treceau în toate
10
15
20
25
30
35
-10
partidele, ca să apuce comisiile interimare, că fondurile comunei au secat, că pădurile comunei sunt aproape tăiate, că datoriile comunei au crescut de bate falimentul la uşă.
Conul Costache Constandache surîdea cu superioritate. Pentru că dezmeticii ăştia de opoziţionişti mai făgăduiau, întru restabilirea situaţiei, că vor îngriji ca perceperea impozitelor comunale să se facă fără excepţie, iar rămăşiţele să fie strînse fără răgaz.
Rămăşiţe de cînd? De nu se mai ţine minte, Conu Costache Constandache surîdea către conu Mitran şi prietenii săi:
— Aţi văzut, mă, ce proşti sunt? Nici nu ştiu să facă politică.
Şi cu adevărat, cînd cel dintîi guvern nou făcu loc uzurpatorilor în primărie, se pomeniră bieţii oameni cu tot felul de fiţuici galbene şi verzi, în care se scria cît are să plătească fiecare pentru noua stăpînire.
-—■ Proşti sunt, mă, făcea conu Costache cu veşnicul lui surîs.
E drept că şleahta adversă băgase de seamă că a făcut-o de oaie cu ţidulele casieriei şi, pentru prilejul viitor, şi-au făgăduit să fie mai abili. Dar oamenii ştiau acum ce-i aşteaptă. Căci drept răspuns la toate discursurile înverşunate ale lor, prin care înfierau „abuzurile" conului Costache, acesta se mulţumea să răspundă placid din uşa cafenelei:
— De, mă, i-auzi, c-am făcut eu abuzuri cu voi... Spuneţi voi dacă ştiu ăştia ce trăncănesc...
Sau:
— Bă, v-au mai trimes ăştia ţidule înainte de alegeri?
— Nu ne-au mai trimes, coane Costache...
— E... zice că sunt şmecheri... aşteaptă acum să treacă alegerile...
— Lasă să aştepte, coane Costache, rînjea cu înţeles poporul.
— ...Cu o primărie aşa bogată în venituri putem să facem şi noi dărnicii... dar nu risipă şi jaf! strigau cu vehemenţă vrăjmaşii lui conu Costache.
Dar alegătorii ştiau ei ce fel de daruri galbene şi verzi o să primească. Iar tîrgul cel mare al Rădăşa-nilor era într-adevăr unul din cele mai bogate ale ţărei acesteia blagoslovite de Dumnezeu. Veniturile
5 lui erau nesecate. Şi dacă pădurile lui dăduseră de sfîrşit, în schimb cele în care securea intrase acum treizeci şi douăzeci şi cinci, ba chiar şi douăzeci de ani, se făcuseră din nou numai bune de tăiat. Dar de lipsa lemnelor putea fi vorba cînd atîta bănet intra
io în casa comunei, de la prăvăliile date cu chirie la ovrei, de la locurile din vale, date în parte la oameni, de la oboarele vestite, ce se ţineau săptămînal în tîrg şi unde ţăranii din împrejurimi erau jecmăniţi în lege, în sfîrşit, de la atîtea taxe, lumină, apă, gunoi,
15 prestaţie, firmă şi cîte şi mai cîte? Pentru că minţeau cei care susţineau că domnul primar închide dinadins ochii la încasarea dăjdiilor. închidea desigur, cînd era vorba de familiile grele ale celor 4000 de înscrişi în listele electorale. Dar ia să fi poftit să nu fi fost înscris
20 în listele electorale? Or să te fi simţit că ai trecut de partea Veneticilor? că-ţi arăta dumnealui atunci cum se îngrijeşte un bun edil de veniturile gospodăriei ce i-a fost încredinţată.
încît, ca o vrednică răsplată şi ca o dovadă de
25 adîncă recunoştinţă, către al patruzecelea an al părinteştii lui oblăduiri, cei patru mii de păstoriţi hotă-rîră să-i ridice un binemeritat monument. Ideea porni tot de la dezinteresatul şi lipsitul de indivie conu Ionică Mitran, puţină vreme după ce consiliul comunal se
30 pronunţă în chestia cu licitaţia noului motor al uzinei electrice. Pentru că domnul primar fusese de părere să se adopte, între cele douăzeci şi trei de oferte, pe acea apărată cu multă căldură şi convingere de conu Mitran, şi chiar convinse şi consiliul că acum e rîndul
35 să fie luat în considerare sfatul prietenului său (deşi unul din consilieri protesta vehement, încercînd zadarnic să probeze că s-a greşit rîndul), dragostea în-dreptăţitului se revărsă asupra conului Costache cum nu se mai văzuse niciodată. Mai ales că pînă şi con-
40 silierul recalcitrant fusese repede redus la tăcere cu minunatele perspective pe care verva domnului primar
646
64T
ştia să le desfăşoare dinaintea ochilor bunilor prieteni şi cetăţenilor săi.
— Omul ăsta e o comoară! răgise de mai multe ori, aprins de înduioşeri subite, conu Mitran. Omul ăsta e providenţa oraşului! Omul ăsta merită un monument!
—■ Omul ăsta merită un monument!
Acesta a fost strigătul hotărîtor, care s-a înfipt întîi ca o revelaţie, pe urmă din ce în ce mai adînc, ca o obsesie, şi apoi ca un imperativ în minţile rădă-şenenilor.
„Monument. Monument. Monumentul lui conu Costache. Se face monument lui conu Costache! Să dăm, fraţilor, mînă de la mînă pentru monumentul lui conu Costache Constandache. Cît de puţin, dar să dăm toţi pentru monumentul acestui mare om, acestui mare binefăcător al comunei. Restul se complectează de la primărie!"
Monumentul lui conu Costache Constandache se ridică falnic în mijlocul oraşului. în grădina publică din centrul oraşului. în dreapta e monumentul lui Alexandru Lahovary, ridicat de conu Costache încă din primele timpuri ale carierei lui politice. în stînga e monumentul rădăşenenilor căzuţi pentru ţara lor în războiul cel mare. La mijloc, locul era rezervat încă de pe cînd trăia regele Carol I.
— înţelegi că nu se cade să ridici monumente oamenilor care sunt încă în viaţă, fie ei chiar regi? spunea conu Costache Constandache.
Dar după moartea regelui Carol, evenimentele se înghesuiră şi monumentul din dreapta o luă înaintea celui din mijloc. însă asupra locului din mijloc părerile conului Costache se schimbaseră.
—• Aici e locul lui Ferdinand cel Leal. însă, înţelegi, nu se cade să ridici monumente oamenilor cari sunt în viaţă, fie ei chiar regi.
Cînd conul Costache Constandache află ce puseseră de gînd concetăţenii săi cu locul din mijloc, se făcu roşu ca sfecla, dar nu se putu şti din primele clipe dacă de mînie sau de plăcere. Aşa că trebui să inter-
vină cu toată autoritatea de care dispunea şi cu toată prietenia domnul Ionică Mitran, ca roşeaţa de pe bucile dolofane ale lui conu Costache să fie numai de plăcere.
5 în schimb, vorbele Iui fură numai de ocară.
— Cum se poate...  Ăla e loc pentru  regi... nu pentru un nemernic ca mine...
— Lasă, că avem noi destul loc şi pentru regi... îl potoli conu Mitran. Ce, grădina are numai lungime ?
10 Are şi lăţime, nu?... Iar lăţimea e cît lungimea aproape... Aşa că unde scrie că încap acolo numai trei statui? O să fii dumneata la mijloc şi-o să te punem cu faţa la Olt, aşa că o să ai acum în faţă pe Alexandru Lahovary, în spate eroii, la dreapta pe regele Ferdinand
15     şi la stînga pe Carol...
— Nu, nu primesc, se arătă îndîrjit conu Costache... Nu primesc...
— Ştiu care e motivul, replică Ionică Mitran. Pentru că eşti în viaţă...
20 —Şi ăsta! aprobă conu Costache... Dar mai e şi
altul, cu mult mai puternic...
Asistenţa respiră uşurată. De argumentul ăsta se
speriase ea, pentru că-1 ştia bine pregătit pe conu
Costache în susţinerea lui. 25 — Atunci care, coane Costache ?
— Să mă puneţi pe mine la dreapta ori la stînga! strigă cu energie conu Costache... Nu admit, răcni el cu umilinţă, să stau la mijloc, între regi. Dacă puneţi pe regele Carol la mijloc, pe Ferdinand la dreapta şi
30 pe mine la stînga, ar mai merge... Nu... Nici aşa... regele Carol să nu fie cu faţa spre Olt, să fie cu faţa spre oraş... Aşa da, primesc... Aşa ar veni Lahovary în dreapta, eroii în stînga, Ferdinand în faţă şi eu, umilul vostru servitor, la spate...
35 Cei de faţă rămaseră muţi de admiraţie dinaintea
acestei severe atitudini... Numai conu Ionică şopti la urechea celui ce-şi apăra cu atîta vehemenţă modestia :
— Rămîi la mijloc şi nu duce grijă de regi... Că 40     peste o sută de ani, dac-o mai putea oraşu ăsta să
64»
ridice vreun monument... însă nu te lăsa şi dă-i înainte cu gura... E foarte onorabil din partea dumitale... că noi facem tot ce stim...
Şi cu toate protestările energice ale lui conu Costache, 5 monumentul fu ridicat în mijlocul gradinei publice, pe locul destinat regilor. Dar abia acum putu el să se convingă că rostise odinioară o vorbă cu adevărat mare: Nu se ridică monumente oamenilor în viaţă. La cîteva zile după ce obrazu-i modest suferi cu ab-
10 negaţie ploaia de laude pe care i le aduse iniţiatorii mîndrei sale statui, conu Costache căzu la pat. '
Fu o boală lungă, mai degrabă o sleire progresivă a tuturor puterilor, pe care le istovise încetul cu încetul în atîta huzur şi-n atîtea călătorii. Şj, ca o culme a
15     pedepsei pentru toate cele făcute cu voie sau fără voie. Dumnezeu îi păstră numai minţile. I le păstră intacte, încă şi mai luminoase decît se bucurase de ele toată viaţa, ca să vadă întreagă grozava lui năruire. Pentru că îndată ce scăpă frînele primăriei, locţi-
20 itorul, conu Ionică Mitran, nu mai fu în stare să stă-pînească turbatul galop spre dezastru. Veneticii ridicară capul. Ochi de ură răzbătură din ascunse unghere. Strigăte de mînie izbucniră. Huiet şi urlet începu să crească. Şi, curios, tocmai acum cei cari
25 erau gata pînă mai deunăzi să ia parul de dragul lui conu Costache şi împotriva duşmanilor lui, de astă dată tăcură cu toţii şi aşteptară.
—-Vezi, nene Costache, ce va să zică poporul... canalia... E ca şarpele...
30 — Era şi timpul, Ionică, grăi slab şi înţelept conu
Costache. îmi pare tare rău de voi că n-aţi apucat sa duceţi şi voi comuna asta în spate patruzeci de ani încheiaţi ca mine... Dar întrucît mă priveşte, eu mi-am terminat cariera...
35 Comisii peste comisii veniră, trimese de stăpînire.
Verificări peste verificări se făcură. Dar dintru început fu greu să se vadă pînă-n fundul relelor. Dimpotrivă. La prima ochire părea totul bun şi la locul lui. Unii mai buni de văz crezură c-au descoperit mare lucru.
■40     însă însoţitorii lor, cari apucaseră de spuseseră în-
650
tr-alt fel, îi combătură cu toată înverşunarea. Pentru că deasupra tuturor metehnelor sufleteşti stăpîneşte atotputernic amorul propriu.
Se petrecură lucruri de tot hazul. Verificatorii 5     începură să se acuze unii pe alţii. Depuseră rapoarte în doi peri şi plecară fără să fi stabilit ceva precis, spre marea bucurie a lui Ionică Mitran.
— Cei mai mulţi au fost de partea noastră, coane Costache.
10 — Ce dobitoci! rosti domnul Costache Constan-
dache. Dar pentru că Ionică se uită la el nespus de curios, se grăbi să adauge: Asta, între noi, ştii... Tu însă bate toba înainte şi dă-le dreptate celor care ne-au apărat...   Bate-ţi joc cu străşnicie de veneticii
15 care i-au chemat... însă tare mă tem, măi Ionică dragă, că de data asta nu se mai prinde...
— Ne descurajezi, nene Costache...
— Asta între noi, Ionică...
Dar veneticii nu se lăsară. Noi comisii veniră, 20 noi expertize. De astă dată oameni de socoteli, aleşi pe sprinceană. Zadarnic ţipa conu Ionică Mitran că sunt oamenii veneticilor. Vulgul tăcea şi asculta. Iar ca dintr-o cutie de scamator, potlogăriile ieşeau la iveală, care mai de care mai gogonată şi mai ţipătoare. 25 —Ce ne facem, coane Costache?
— Mi se rupe inima de voi, dragă Ionică, dar întrucît mă priveşte, mi-am încheiat cariera... Mi-ar fi părut bine s-o fi încheiat mai demult şi să văd pe dobitocii ăştia dîndu-mă în tărbacă, he, he, încă pe
30 cînd picioarele mi-ar fi fost zdravene de drum. Aveam eu ceva pus deoparte, şi aşa de bine ferit, că n-ar fi zărit acolo nici ochi de şarpe. însă aşa a fost să fie... Multe păcate avem şi noi oamenii, dar şi mai multe fapte bune am mai făcut unora şi altora, încît a zis
35 bunul Dumnezeu: „Lasă-1 pe Costache aci unde l-am pus din greşeală, pînă la sfîrşitul vieţei. Acuma, dacă s-a făcut, s-a făcut..." Şi după ce zîmbi mulţumit şi senin florilor din tavan, continuă, cu glasu-i stins şi liniştit: Cum îţi spui, doar de voi îmi pare rău. Mai
40 era'destul acolo ca să huzuriţi şi voi pînă la apusul vieţei. Pot spune eu că nu mor liniştit, cînd, cu toate
înjurăturile acestora, acum, în pragul veşniciei, am trăit o viaţă întreagă respectat şi onorat de toată lumea? Şi care poate fi acela din toţi bandiţii ăştia, ce-mi vin şi-mi urlă la ferestre că i-am înşelat, căruia 5 să nu-i fi făcut bine? E... dar nu pui la inimă, mă Mitrane... Aşa e lumea... n-o s-o schimb eu... şi tocmai acum...
Şi iar sta şi iar se mai gîndea conu Costache.
—■ He, lasă-i pe dumnealor...   Eu, cum, cum o
10 făceam, o duceam bine cu toţii. Şi eu... şi ei... Că ar fi fost păcat, mă, dacă aveai de unde, să nu trăieşti bine... Acum să-i vedem ce-or să le facă veneticii... Or să strîngă curelele şi or să înece primăria în bănet (dacă nu şi-or băga mîinile şi ei, prosteşte, că nu ştiu
15 cum să şi le bage). Dar să zicem că sunt oameni de treabă şi de bunăcredinţă... Unde or să ajungă? Primăria se va face de aur şi toţi pîrliţii ăştia or să crape de foame... Primăria va sta cu pîntecul veşnic umflat de aur; tocmai, ea, căreia nu i-i foame, nici
20 sete...
Conul Ionică Mitran pleca întins, luminat de aceste adevăruri. Dar el nu prea ştia să le lămurească, aşa cum le primea, mulţimei. De aceea, după ce le îngăima încurcat p-ici, pe colo, fuga înapoi la conu Costache, 25 să le mai dea un polei nou, aşa cum numai el ştia să le lustruiască.
Dar conu Costache îl oprea:
— Fii pe pace, Ionică. Nu mai foloseşte la nimic nici o frămîntare. Totul e degeaba... Am impresia...
30 ce vorbesc... sunt sigur c-am pierdut partida... Vouă nu-mi rămîne decît să vă dau un sfat părintesc, cum părinteşte v-am condus toată viaţa mea. Strîn-geţi-vă toţi şi tăgăduiţi cu înverşunare; şi unde s-o găsi spărtură, daţi vina pe mine... Va dezleg pe toţi...
35 Aruncaţi jos din spate dragostea ce-mi purtaţi... Vă dezleg, ai auzit? Pe unul să nu-1 mai aud că-mi ia apărarea... Aruncaţi totul pe mine... şi eu vă voi apăra pe toţi, luînd tot ce-or găsi ei rău acolo asupra mea...
40 Aşa grăi conul Costache Constandache şi un luciu
nou pîlpîi în ochii lui obosiţi şi sticloşi; luciul abne-
652
gaţiei şi al sacrificiului. Iar bunii lui tovarăşi plîn-seră amarnic de jertfa lui nebunească şi-1 ascultară. Iar mai vîrtos plînseră cei care luaseră mai înaintea sfatului, pe ascuns şi prin şoaptă.
5 Cînd toate vinile pămîntului căzură asupra lui
conu Costache şi cînd acesta luă asupra lui totul, vulgul profan n-a putut desprinde, cum dealtminteri era şi de aşteptat, măreţia gestului. El se nărui tot pe casa lui conu Costache, gata s-o dărîme din temelii
io şi s-o facă una cu pămîntul. Conu Costache ar fi zîmbit prieteneşte primei cărămizi care i-ar fi căzut în cap. La şaptezeci şi ceva de ani...
Dar casa lui conu Costache, mai ales de cînd începură mărturisirile, era acum ca şi ferecată. Aşa bolnav cum
15 era, cu picioarele de gelatină, era cu neputinţă să-1 mute în altă parte; în schimb numărul sentinelelor din jurul casei lui era destul de impozant ca să ţie mulţimea în respect.
Aşa că aceasta se mulţumea să se oprească în
20 grămadă compactă dinaintea ferestrelor şi sa urle frenetic:
— Banditule.'  Hoţule!  Tîlharule!  Ne-ai mîncat avutul! Ne-ai jefuit! La puşcărie cu tine! La moarte!
Dar pentru că sentinelele îi priveau printre baio-25     netele lucii, în imobilitatea lor mîndră, mulţimea obosea.
— La oase! striga în cele din urmă drojdia oraşului şi pleca apoi să mănînce...
Iar conu Costache Constandache era necăjit la culme, 30     auzind toate acestea, că nu distingea glasul lui cohu Ionică Mitran, căruia îi dăduse ordin expres să conducă aceste manifestaţii.
Printr-un om de legătură îi reînnoi ordinul. Dar zilele următoare îi aduse aceeaşi nemulţu-35     mire. Pînă într-o seară, cînd prinse glasul celui mai iubit dintre consilierii săi luînd cuvîntul şi declarînd:
— Fraţilor, pentru că nu ne rămîne să ne răzbunăm altfel contra omului ăstuia, să-i dărîmăm monumentul!
Propunerea fu primită cu un huiet infernal de 40 răgete.
Conu Costache se mulţumi şi cu atîta. însă pe Mitran n-avea să-1 ierte niciodată pentru neascultarea lui.
Dar cînd mulţimea, scoasă din fire, ajunse voci-ferînd în faţa monumentului, spre marea ei deznă-5 dej de se poticni acolo de pieptul de fier al unui pluton de soldaţi. Vrînd-nevrînd, veneticii din fruntea comunei trebuiau să salveze ce mai rămăsese din avutul primăriei. Revizuitorii gestiunilor puseseră totul sub pază şi-i declaraseră răspunzători de cele   mai neînsemnate
10 abateri. Astfel, vrăjmaşii cei mai înverşunaţi ai lui conu Costache Constandache ajunseră să apere cu îndîrjire frumosul său monument.
Dar nici mulţimea nu se lăsa mai prejos. Ea dorea si ea, ca toate mulţimile, mica ei satisfacţie. Astfel,
15 veneticii se făcură purtători ai „legitimei dorinţe a masei" la mărimile din Bucureşti. Urmarea fu că gărzile se îndoiră şi comisia interimară primi observaţii aspre şi ameninţări de înlocuire, deoarece „încurajase prin atitudinea şi slăbiciunea ei instincte săl-
20 batece de răzbunare şi porniri spre rebeliune, pena[liza]te de art. 86 şi urm. cp." Era doar o mare operă de artă, făcută în străinătate, cu bani mulţi şi grei.
Cînd mulţimea întărîtată află despre drastica dezaprobare a celor de la Bucureşti, scandalul ajunse de
25 neînchipuit. Se dădură adevărate asalturi în contra monumentului, dar soldaţii se ţinură bine. Dealtfel, cît domni soarele deasupra lumei, luciul oţelului de la arme fu o continuă „legiuită somaţie" ţinînd necontenit departe pe cei mai îndrăzneţi. Răfuiala propriu-
30 zisă avu loc doar între răzvrătiţi şi aţîţătorii lor de pînă ieri, cari, pentru a-şi feri pielea, trebuiră să ţipe, să ameninţe, să spumege... în contradictoriu...
Cînd se lăsară umbrele serei, tuturor le veni foame de lup, mai mult şi mai degrabă decît se aşteptau,
35 din pricina atîtei energii cheltuite. Şi plecară spre casă, unii de unul singur, alţii în grupe, cîntînd:
La arme cei de-un neam şi cei de-o lege...
Sau:
Hai leliţă-n deal la vie, 40 Hai leliţă, hai,
Să culegem razachie...
654
Grupul cel mai intransigent şi mai furios se opri dinaintea ferestrelor conului Costache, făcînd să zornă-iască geamurile ca de cutremur, de puterea fără seamăn a vibraţiilor atîtor răgete. 5 Conu Costache închise ochii plictisit şi vădit dez-
gustat că fusese brusc întrerupt din gîndurile plăcute şi din amintirile în mijlocul cărora vroia să moară... Oricărui om condamnat la moarte i se mai împlineşte o dorinţă. Atîta drept are şi el. Să nu mai fie
10     turburat din gînduri. Atît. Nimic altceva.
Tocmai se vedea, la Rockenbaur, în Grinzing, la... Heuriger, cu roşcata Suzi pe genunchi, acum treizeci şi cinci de ani, cînd plecase pentru prima oară la Viena şi spre alte oraşe europene, ca să vadă la faţa locului
15 realizările marilor edilităţi. Lăutarul cînta în falset, ciupind uşor strunele, în vreme ce luminarea discretă arunca palori ciudate în părul sălbatec al înfocatei vieneze...
— Ce mai vreau, ce mai doresc? întrebă el abia 20     auzibil, zguduit din visuri, pe doctorul care-i prepara
ultimele injecţii.
— Au vrut să-ţi dărîme monumentul şi i-au pus pe goană... Acum urlă de neputinţă...
— De ce nu i-au lăsat, frate, să-şi facă voia?... Aveau 25     tot dreptul... E-a lor... Ei l-au făcut... Să-1 dărîme,
să-1 dărfme...
Moartea a trecut, în sfîrşit, şi pe-aici.
A fost de-ajuns ca aripa ei neagră să atingă în treacăt oraşul, ca toate patimile să tacă pe loc. 30 — Mi se pare că n-au avut dreptate cu conul
Costache... De ce nu ne-au lăsat să-i dărîmăm monumentul, dacă n-a fost nimic de capul lui cît ne-a cîr-muit? I-am amărît degeaba zilele sfîrşitului...
— Am fost nişte păcătoşi...   Cît ne-a condus el, 35     cu toţii ne-am ales cu cîte ceva...  De bine, de rău,
o duceam cu toţii bine... Dar de la ăştia, ce-avem? Numai biruri şi amărăciuni...
— Toată ziua bate toba casierului prin mahalale... Şi noi ne-am pornit tocmai asupra lui, care se punea
40     pieptiş pentru noi în faţa tobei...
655
10
15
20
25
30
— Mare nelegiuire am făcut, oameni buni. Cît bine ne-a făcut el nouă şi cum l-am răsplătit... L-am băgat în mormînt cu lăcrămile pe ochi...
Dar vorbeau astfel cei care nu puteau să răzbată prin cortegiul cu lăţime de fluviu, ca să vadă figura zîmbitoare a lui conu Costache, întins în dricul clasa I (cu patru cai), pornit pe ultimul drum...
Poate încă visa pe vieneza Suzi...
Cu toată frumoasa înmormîntare, cu toate discursurile ca de întrunire publică, rostite în faţa falnicului monument, de retractare sau de vestejire, cu tot regretul profund al celor ce l-au condus la groapă; Ionică Mitran tot nu s-a arătat mulţumit, după şapte ani, cînd împrejurările l-au adus pe el, acum, în fruntea comunei. Ionică Mitran a făcut atunci un parastas cum nu s-a mai pomenit nici pe vremea domnilor voievozi. Se spunea „parastasul reabilitărei", deşi conu Costache se reabilitase de mult prin amintirile minunate despre dînsul (despre „simpatica lui persoană", cum se zicea), care adiau necontenit de dincolo de moarte spre cei de dincoace. Ş-apoi monumentul lui, admirabilă operă de artă, sta din ce în ce mai netăgăduită dovadă că nu mai fusese primar ca el în tot cuprinsul României.
Iar conu Costache Constandache rîdea şi-acum cu rîsul lui bun şi larg şi care de astă dată se lărgise pînă la urechi. Rîdea într-una, cum l-au văzut cei puşi să-1 dezgroape, pentru a-i face din marmoră şi din bronz un mormînt astfel cum cu adevărat merita un om ca dînsul.
io
15
20
25
FILODOR
Jean Filodor. Jean Filodor din Calafat. Vestitul. Atoatecunoscătorul. Omul care a trecut prin toate.
Să stai cu el de vorbă, n-ar mai sfîrşi zile întregi, sau mai bine zis n-ar mai obosi zile întregi tot povestind. Ce? Tot ce vrei! în orice domeniu dumnealui are o părere; la orice meteahnă — un remediu; la orice în-tîmplare — o amintire. Ah, amintirile lui Jean Filodor! Dacă ai sta să le înnozi una de alta, nu te-ai dumeri cîtuşi de puţin cînd a fost timp să i se întîmple atîtea. întocmai ca şiragul aventurilor lui Sherlok Holmes, atribuind fiecăreia din împrejurările prin care a trecut Jean Filodor, cu destulă bunăvoinţă, numai cîte o jumătate de zi, şi ai ajunge la cifre fantastice, îţi vine să crezi că omul ăsta a trăit 300 de ani.
Dar ce-are a face ? 300, 200 sau numai 54, cît pretinde că are încă de acum vreo patru ani... face să-1 asculţi. Nenea Jean Filodor are ce povesti, pentru că ştie să povestească. Să-1 auzi numai sugîndu-şi dinţii — asta, în orice caz, e mult preferabil stropitului necurmat cu spută pulverizată a majorităţii vorbăreţilor — să-1 auzi însoţindu-şi vorbele de cîte-un: „Phi!... Extraordinar!... Fain!... Extra!... Th!... Ce mai, domnule!... Nemaipomenit!..." şi nenea Jean te-a şi convins. Ăsta e darul lui: te convinge, şi dacă te-a convins, este ca şi cum s-ar fi întîmplat cu adevărat cele ce ţi-a spus.
657
Uneori lui nenea Jean îi place să povestească de mai multe ori acelaşi lucru. Astfel am avut prilejul să constat că variantele povestirilor lui nu sunt tocmai-tocmai prea deosebite. 5 în orice caz, examenul de poliţist, pe care l-a trecut
în faţa cneazului Moruzzi şi care l-a adus de-a dreptul poliţai clasa I la Rădăşani, a ieşit leit la fel din toate cele vreo treizeci-patruzeci de povestiri ce mi le-a spus despre el...
10 — Uite, parcă mă văd. Eram şapte scoşi la părete,
glăsuieşte nea Jean. Examen, nu glumă. Ăilalţi mol-făiau în bănci. Unii aveau şi cărţi... Dar ce să faci cu cărţile la întrebările pe care le punea cneazul... Phii!... om, domnule, nu glumă!... Şi pe vremea aia
15 nu mergea cu cărţi... He!... aşa ştiu şi eu... înveţi în carte şi pe urmă te duci şi turui la profesor lecţia învăţată, ca papagalul... Atunci, domnule, nu erau şcoli şi profesori...
■— Cum, nea Jeane, să poate să spui dumneata
20 aşa ceva?., că doar n-oi fi dat examenul pe vremea lui Caragea...
— Caragea, Necaragea... La poliţie nu era şcoală, domnule... La poliţie te prezentai aşa... Răspundeai, bine... Te  pricepeai, vreau să zic, la ce te întreba
25     ăla? bine... Nu?... curăţenie... Nu mergea cu fleacuri!...
Nea Jean îşi mai sugea o clipă dinţii, apoi se repezea :
— Cum spun, eram şapte!... Litera F.
Eu veneam întîiul. Dar a luat-o din capul ălălalt. 30     Răposatul Niţă Gherman venea al patrulea... La ăsta se uita cneazul mai cu atenţie, pentru că era şi avocat...
Dăduse examen de avocat la Slatina, cum era pe-atunci...
Eu, ca mai modest, nu aveam nici o patalama... 35 Cînd m-a întrebat de aşa ceva, i-am retezat-o scurt, cît era el de cneaz:
„Eu sunt de la Calafat!" atîta i-am răspuns.
Hm!... era greu al dracului! examen, nu glumă!
Niţă Gherman cu diploma de avocat, aialalţi toţi, 40     cu proptele, numai eu — de la Calafat.
He! dar ia să vedeţi... Se puneau ei cu Filodor!?...
658
I-am făcut praf!... Phii!...
Se gîndeşte cneazul, îşi trece mîna prin barbă, îşi roteşte ochii în tavan cum să ne înfunde mai zdravăn...
5 Aa!... era om, domnule, ăla... Phii!... să-1 fi văzut
mimai!... Nemaipomenit... Tţţţţ !... fain om!... grozav!... dar văzîndu-1 cum se gîndeşte, te treceau fiori... îngălbenisem... Ce temă ne-o da? ne gîndeam. Pe răposatul Niţă îl apucase bîţîiala cît era el de avocat... 10 Phii!... ce mai om, domnule!...
în sfîrşit, îşi mai mîngîie cneazul barba de trei ori şi unde începu colo cu glasul lui îndesat:
„Ia să spuneţi dumneavoastră: Eşti de serviciu pe stradă... Acoperişul unei case ia foc... Dai să intri... 15     şi pe gang îţi iese înainte un cîine cu un cap de om în gură... Ce faci?"
Phii!... temă nu glumă...
Ce faci? Pe unde scoţi cămaşa?... Bine, înţeleg,
focul... Scoţi ţignalul şi dai semnale de foc... La asta 20     ar fi răspuns şi un vardist... Dar ce faci cu cîinele şi
cu capul de mort? Aşae!... Temă, domnule... Phii!...
om, domnule... Cneazul, phii!...
întreabă, cum spun, de la coada rîndului... Ăl dintîi
care venea acolo, nimic... Tăcere... Al doilea, mîlc... 25     al treilea, hîr... răposatul Niţă, Dumnezeu să-1 ierte...
mîr... Ăilalţi doi, c-o fi, c-o păţi... Aş!... Nimic!...
Prostii...   Vine rîndul meu...   „Ia spune dumneata,
Filodor de la Calafat..."
Am tuşit, am înghiţit şi am început: „Dacă se 30     aprinde un acoperiş, dăm semnal de foc şi pătrundem
înăuntru; dacă ne întîlnim pe gang cu un cîine cu un
cap de mort în gură, lăsăm un sergent la foc şi eu mă
iau după cîine..."
Scurt... cneazul... ce să vă mai spun... încîntat... 35     „Filodor, Filodor... Vino să te pup..."  Vă jur pe
copiii mei...  Phii!... Ce mai, domnule... întrebaţi pe
răposatul...  pe, vreau să zic...  pe Niţă Gherman...
— Păi dacă e răposat, nea Jeane?...
— Păcat că nu l-aţi apucat să vă povestească el... 40     Phii...   A fost  ceva grozav...   Cneazul... „Filodor...
Filodor...  phii...  bravo, băiete... eşti admis, poţi să
pleci... Aşa răspuns vreau! phii... poţi să pleci... Poliţai clasa I de-a dreptul". Am salutat grav: „Trăiţi, domnule prefect"... Şi am ieşit cu capul sus. A... nu mă umileam. He... he... Răposatu Niţă şi cu ăilalţi 5 au rămas acolo, ca să le mai puie întrebări... Eu... pînă seara aveam numirea la buzunar... Poliţai de-a dreptul, clasa I, la Rădăşani... M-a cerut satrapu... Dimulescu... Spaima judeţului... „Mă, să-mi daţi p-ăl care o ieşi mai bine la examen..." înţelegeţi dumnea-10 voastră, nu puteau să-i dea orice terchea-berchea lui Dimulescu.
Nea Jean Filodor este un entuziast. Vorbeşte totdeauna de sine şi de ai săi cu o bunăvoinţă şi o admiraţie ale căror hotare s-au mutat la infinit. Astfel,
15 caii lui sunt cei mai iuţi de pe lume, cîinii lui — cei mai mînioşi, copiii lui — cei mai isteţi, şi să te ferească Dumnezeu să mănînci vreo bătaie de la dînşii.
Cel mai mare, Licuţă, un flăcăiandru, s-a născut cu aşa atribute bărbăteşti, că e un adevărat fenomen...
20 — Phii, să vezi, domnule, şi să nu crezi...
Dar nea Jean, he... cînd era tînăr... he-he... a avut cîntecul lui...
— Şi acum eu nu mă dau pe mulţi... însă acum treizeci şi doi de ani, după ce mi-am isprăvit armata şi
25 am dat examenul de poliţai... phiii... Ce mai dame, nene!... Dar cînd făceam armata... Aoleo, mamă. Doamne... n-am păr în cap...
Nea Jean are o familie numeroasă, iar soţia lui aparţine unei familii şi mai numeroase. De aceea nu e
30 de mirare dacă la dînsul ai să găseşti, mai ales în zile de sărbătoare, mese întinse şi ziafet.
Dar pot să fie şi treizeci de comeseni, pot să fie ei din familie sau străini, la mesele lui nea Jean numai el are cuvîntul.
35 La o astfel de masă, bogată mai ales în hors d'oeu-
vre-uri şi băcănie, în mastică de Hio şi-n vinuri pe care nea Jean — deşi avea o viişoară la marginea tîrgului —• pretindea că le-a adus direct din Corint (avea nespusă slăbiciune de tot ce era grecesc şi predilecţia asta era
40 de bună seamă în strînsă legătură cu sonorul său nume de familie), am ascultat pentru a cincisprezecea oară,
660
dacă nu mă înşel, povestea descălecării lui în Rădăşani, cu firmanul de poliţai clasa I în buzunar.
— ...Cînd am sosit aci, toată lumea nu mai vorbea de altceva... „A venit Jean... Jean Filodor... Phii! I-ai
5 văzut, soro, mustaţa (nea Jean îşi răsucea mîndru mustaţa căruntă, dar care, la vremea ei, făcea de bună seamă furori, precum ne asigură dînsul)?... I-ai văzut, dragă, nasul lui clasic ?... phii!..., i-ai văzut, soro, ochii lui negri ca mura?" (ochii lui nea Jean privesc cruciş,
10     dar poate că pe vremea aceea, cine ştie?...).
în sfîrşit, ce mai ala-bala, femeile toate cu ochii după mine, domnişoarele mă urmăreau, cocoanele mă invitau, bărbaţii mă pizmuiau şi chiar mă spionau, dar n-aveau ce face... Poliţai clasa I!... Phii!... întrebaţi pe...
15 —Răposatul Niţă  Gherman! răspundeau în cor
numeroşii săi cumnaţi, care nu se mai saturau de poveştile lui nea Jean, îl provocau să le povestească pentru a cine ştie cîta oară oricărui nou-venit şi se amuzau de ele într-un chip atît de zgomotos, că nea Jean,
20 nedumerit un moment, îşi răsucea pe urmă satisfăcut mustaţa lui vestită, cu care odinioară băgase damele Rădăşenilor în draci.
— Ce răposat?... Ce Niţă? îi lămurea nea Jean, aci de faţă. Astea să vi le spuie Atena... (Atena era
25 sora lor mai mare şi nevasta lui nea Jean), să vă spuie ea, că pe vremea aia era, de, domnişoară, şi pe toate le-am întors cu vorba... dar cu ea, de... am luat lucrurile pe foaia ailaltă... am luat-o în serios...
Cocoana Atena, femeie zdravănă şi puţin zîmbi-
30 toare, se încrunta întotdeauna cînd nea Jean se întrecea cu poveştile şi mai ales cînd printre comeseni se găseau şi oameni străini de familie. Dar nea Jean băga de seamă morocăneala ei numai cînd ajungea la capitolul cu femeile.
35 De aceea, el era convins că numai acest capitol
îi produce amărăciune, drept care, îndată ce amintirile lui ajungeau aci, făcea cu ochiul spre noi şi spre dînsa şi ne îndemna muteşte s-o privim pe furiş...
•— „A venit Filodor... A venit Filodor...", continua
40 dînsul. Toate cocoanele nu mai aveau altceva pe buze. Pînă cînd s-a auzit la Dimuleasca... Phii, domnule...
Dimuleasca... Coana Polcii!... phii!... franţuzoaică, n-aţi apucat-o voi... Femeie mare, voinică, pff!... nobilă... gravă...  neam mare...  E...  i-a ajuns şi ei la ureche: „A venit Filodor..." 5 „Aha, a venit! a spus coana Poldi. Bine c-a venit...
Va trebui atunci să se prezinte şi aici,  la curte..."
Dorinţa coanei Poldi era poruncă...
Cine era Dimuleasca pe vremea aia?... Phii!... Ei. bine, pe altul l-ar fi impresionat lucrul ăsta şi, gata, io     a doua zi ar fi fost la curte:
„Săru' mîinile, coană Poldi. îmi daţi voie să mă prezint, Jean Filodor, poliţai cl. I, numit de-a dreptul pentru răspunsurile la examene..." Şi poc din călcîie, milităreşte.
15 V-aţi găsit!... Eu, şi să mă ploconesc!... Jean Filodor
să se ploconească!... Nimic... Nici nu m-am urnit...
Vorbe peste vorbe, ştafete peste ştafete... eu nimic...
şi lumea înainte cu gura: „că ce mustăcioară are Jean
Filodor, că ce nas clasic, că ce mai ochi..." 20 Nea Jean îşi mîngîia mustaţa cu aceeaşi fericire
cu care mintea lui mîngîia acum amănuntele amintirii
plăcute. Nea Jean surîdea:
— Ei, ce credeţi că s-a întîmplat atunci, dragii
mei?... Ce credeţi c-a făcut Dimuleasca?... Nici una, 25     nici două, a dat poruncă să se înhame caii la trăsură...
patru cai înaintaşi... phii!... caii negri ai lui Dimulescu
şi cupeul ăla de lac... phii!... cumpărat de la Viena... Şi dă vizitiul bice cailor... Phii! ce mai vizitiu!...
era numai în găitane şi pocnea biciul de opt coţi de se 30     auzea peste Olt... A venit Dimuleasca la poliţie de-a
dreptul.. să n-am parte să mă mişc de-aici dacă n-a
venit la poliţie. „Care e Filodor ăla, frate, de vorbeşte
toată lumea de el?..."
Aci, povestirea lui nea Jean fu întreruptă de cîteva 35     cuvinte ale soţiei sale, pe care nu le auziră decît vecinii
ei de masă, însă urechea fină a lui nea Jean le prinse
din zbor.
O! Doamne şi să te fi ferit Dumnezeu să întrerupi pe nea Jean sau să-1 contrazici în focul povestirii. Se 40     prefăcea în leu, nu altceva... Ochii îi creşteau, mustaţa lui cea frumoasă, acum căruntă, se burzuluia ca o
perie de cuie, iar nasul Iui clasic se transforma în plisc de acvilă. Uita pe toţi din jurul lui şi lovea cu pumnul în masă de zdrăncăneau farfuriile şi tacîmurile, de parcă erau şrapnelele din război... 5 — Ce i-a zis ? Ce i-a zis ? întrebau comesenii în şoaptă
pe vecinii respectivi.
Dar cînd bolboroselile încetară şi mînia găsi în sfîrşit, în gîtul întins şi încordat peste fire, loc de ieşire şi grai articulat, chiar nea Jean îi lămuri pe toţi: 10 —Spun minciuni, ai?... eu spun minciuni?...
Şi aci începu o enumerare bogată şi neîntreruptă de lucruri sfinte şi bisericeşti.
De bună seamă, auzind astfel de vorbe grave, noi, cei străini, înlemnirăm în adevăratul sens al cuvîntului, 15 dar cei din numeroasa familie a soţiei lui nea Jean ascultau îngăduitori şi priveau surîzînd spre mama lor, soacra lui nea Jean, la cele sfinte ale căreia se refereau toate imprecaţiunile celui înfuriat. Mare minune! Coana Sevasta, însăşi, zîmbea şi ea. 20 Şi nici n-ar fi putut face altfel... Pentru că îndată
ce nea Jean se mai potoli, omul de lume din el îi aminti că a săvîrşit o necuviinţă. Şi corect se întoarse către coana Sevasta, cu aceste politicoase cuvinte: — Pardon, mămiţă! 25 Nea Jean nu mai putu să povestească mai departe:
de parcă întreruperea nesocotită a soţiei sale i-ar fi distrus însuşi izvorul amintirii, aşa cum întrerupînd un poet din visurile lui îi astupi, pe vecie şi necugetat, unul din preţioasele izvoare ale creaţiei lui. De aceea, 30 necazul legitim nu se potoli cu una cu două, ci mai avu cîteva răbufneli. Fiecare se termina cu apelul cuvenit spre cele sfinte ale soacrei sale, şi fiecare apel în parte era de astă dată urmat riguros de politicoasa scuză: „Pardon, mămiţă"! 35 Spre norocul celor de faţă, pentru care scena devenea
din ce în ce mai penibilă, în uşă, înalt cît ea, îşi făcu apariţia, ca trimis de Dumnezeu, conu Alexe Cosîm-beanu, nenea Alexe, cum îi ziceam cu toţii, prieteneşte, acestui bătrîn voinic şi simpatic, cu respect de 40 cele vechi şi cele sfinte şi cu drag de pahar şi de cei tineri.
662
663
I
Cu nenea Alexe, tovarăş vechi de drăcii al lui nea Jean, amintirea acestuia, renăscută ca prin farmec, îşi făcu din nou punte în mult necunoscutul şi inepuizabilul trecut. Aşa că, văzîndu-1 din nou în ale lui, corae-5 senii vrură să-1 aducă înapoi la povestea întreruptă. Dar ciudat. Nea Jean nu-i auzea cu adevărat, sau, Doamne, se făcea că nu-i aude?
Comesenii, nădăjduind că-i fac plăcere, şi de-aia se lăsa atîta rugat, nu se dau nici ei bătuţi... 10 —Zii, nea Jane...  cum a fost cu Dimuleasca...
— Coana Poldi...
— Ajunseşi cînd a venit la poliţie.
Oare pe nea Jean e gata să-1 lovească damblaua de s-a umflat şi s-a învineţit astfel la faţă?... 15 — ...Cînd a venit Dimuleasca la poliţie să-1 caute
pe Jean? sări în locul povestitorului dinainte vocea cea groasă a lui nea Alexe... Şi pe-asta le-ai povestit-o, mă?...
— Ai fost şi dumneata de faţă ? întrebară ascultă-20     torii, privind cu admiraţie pe nea Jean, ale cărui
isprăvi trecute se adevereau astfel într-un mod neaşteptat. Şi ochii celor mai mulţi se întoarseră mustrători spre coana Atena...
— He, cum să nu fiu de faţă... oftă prelung conu 25     Alexe... O! Doamne, cît de repede au trecut toate!...
Eu eram atunci comandant de sergenţi... El era mai mare decît mine...
— Poliţai clasa I...   complectarăm noi, cu admiraţie.
30 — Ba dă-1 dracului, făcu conu Alexe. Nici n-a fost
la Rădăşani poliţai vreodată... El era subcomisar clasa IlI-a, Niţă Gherman ne era şef... tot subcomisar, dar de-a doua...
Capetele ascultătorilor intrară în farfurii...
35 — Bă, da ţi-a ars vreo cîteva Dimuleasca, parcă
te văd şi acum cu obrajii roşii, după ce-a plecat... Straşnică femeie, ce crezi?... Parcă şi ea era prefect, ca bărbatu-său. Or de ce te-a bătut, mă ? Aşa... că nu
664
te-ai dus să surprinzi vitele oamenilor pe moşie... Aşa, aşa... că tu i-ai bătut la secţie pe ei, pe ţărani, dar vitele au scăpat... Hm!... şi ei vitele îi trebuiau...
Pe obrazul de ceară al lui nea Jean se aprinse 5     puţină culoare:
— E... abia se auzi ca din mormînt vocea lui, care tuna pînă mai adineaori. Ce ştii tu ? Tu crezi că pentru vite mă aştepta ea?...
PLECAREA
La două ceasuri după miezul nopţei, goarnele, toţi gorniştii regimentului, au sunat deşteptarea. Şi atunci, de pe lîngă grămezile de jar înnegrit, au început să 5 răsară mogîldeţe. Din bordeiele de pămînt ieşeau în întunerecul nopţei umbre şi parcă totul se petrecea într-o lume de troglodiţi.
Apoi cineva a izbit cu o prăjină într-o grămadă de tăciuni; cenuşa s-a scuturat de deasupra şi gura 10 focului s-a deschis vioaie, înălţînd limbi violete şi flămînde. Pe urmă toţi au făcut la fel şi flăcări au început să se ridice din toate părţile.
Dar toată lumea aceea se pregătea tăcută şi îngîn-durată. Rareori ţi-e dat să vezi atîta mulţime de oameni 15 la un loc, păstrînd muţenie şi înţelegîndu-se numai prin semne şi murmurări.
îşi turnau apă unul altuia din bidoane şi se spălau: mai bine zis îşi răcoreau fruntea ca să-i limpezească dedesubtul. Mai mult zgomot făceau zăngăniturile de 20 bidoane, de gamele şi de arme, decît oamenii. Iar ofiţerii, cu tualetă mai îndelungă, încă nu apăruseră din bordeie şi de sub corturi.
Dealtfel numai sub pînza corturilor pătrundea rumoarea de afară; în bordeie ea abia se distingea, 25 iar în bordeiele mai depărtate şi mai mari, unde locuiau comandanţii, nu ajungea nimic.
încît domnul colonel trimise ordonanţa să vadă. O ordonanţă se întoarse şi-i dădu raportul; iar domnul
666
colonel continuă liniştit să se îmbrace. O lampă de petrol, o sărăcăcioasă lampă de tinichea puţind a gaz vechi, atîrna de un cui, în păretele tencuit cu lut uscat. Domnul colonel se spăla într-un lighean de fier zmăl-5 ţuit şi, cu toate că apa se înnegrise şi se umflase de spumă, el încă îşi muia faţa în lichidul mustos şi răcoritor şi emitea printre buze sunete de satisfacţie, de parcă ar fi chemat o capră sperioasă. într-un colţ, soldatul apăsa cu nădejde capacul lăzei de campanie,
io care abia mai putea să astupe boarfele dinăuntru. Iar domnul colonel, dîndu-şi cu apă de Colonia pe pieptul stufos şi cărunt, socotea, cu drept cuvînt, că după noile instrucţiuni de luptă, regimentul nu putea fi aşezat întreg pe linia de bătaie, ci „eşalonat"
15 în trepte; iar bordeiul comandantului, pe front, trebuie să stea la o bună distanţă de ultimul şanţ.
— Acolo bate _ numai artileria grea! se mîngîia domnul colonel. însă domnul general va trebui să consimtă ca instrucţiile cele noi să fie respectate şi
20 „acolo", cum sunt respectate şi la exerciţii, în zona de refacere. Atunci la ce mai servesc ele, dacă, în război, o iei tot cu parul?...
Domnul colonel n-a mai fost pe front. în cea dintîi parte a campaniei a lucrat la un comandament. însă
25 ca să poată fi general, trebuie neapărat să facă şi puţin stagiu la regiment. Trebuie să conducă...
Va conduce un regiment pe front. Domnul colonel nu se sperie de aşa ceva.
E cu mult mai bine pentru carieră ca stagiul să se
30 petreacă în plină luptă. Dacă duşmanul nu ataca atît de puternic, poate regimentul nu se mai urnea din zona de refacere. Şi el n-ar fi fost decît un colonel, care, în timp de război, n-a condus decît un regiment, ce se odihnea în zona de refacere... Nu, nu... cu mult
35     mai bine e aşa, conchide domnul colonel.
Cînd a ieşit afară din bordei, pe domnul colonel l-au impresiont adînc focurile cele mari, în care pîrîiau crăcile verzi... Grupele de oameni întunecaţi se luminau deodată, cînd jerbele înalte de flăcări îşi schimbau
40 bătaia după vînt. Murmurul acela omenesc îi plăcea ca şi cerul lăcrimos de vară, în fundul căruia picurau
stelele veşniciei. Totul era grav şi solemn şi inima lui se înduioşa de toţi aceşti bieţi oameni, care-i făceau loc şi pe care instrucţiunile noi nu-i aşezau la cîteva sute de metri de ultimul şanţ... 5 De aceea domnul colonel trecea printre ei cu mină
prietenească şi cu ochi părinteşti. Pe un soldat aşezat cu spatele în drumu-i, şi care nu înţelegea semnele celorlalţi camarazi, îl luă cu blîndeţe de umeri şi-1 dădu deoparte ca pe un vechi prieten, încît soldatul,
10 încremenit de-atîta bunătate, declară pe urmă camarazilor din grupă că domnul colonel e aşa „băţos" numai cît priveşte disciplina, dar de felul lui e om bun şi dacă ar fi să-i scape viaţa la vreun aman, el nu s-ar da înlături, ori ce-ar fi să se întîmple.
15 Dar dînsul era acum departe. Ofiţerii începuseră
să-şi adune unităţile, grăbiţi, surprinşi de apariţia neanunţată a domnului colonel. însă el le făcea semn cu mîna că nu aşteaptă onorul şi le surîdea binevoitor, îndemnîndu-i cu privirea să-şi vadă tihniţi de treabă.
20 Iar flăcările înălţau acum limbi gigantice spre stalactitele de foc ale cerului.
O problemă adîncă muncea acum pe domnul colonel. Dacă să dea comanda de plecare, prelungă şi răsunătoare, ca la paradă: „Ascultă regiment... înainte
25 marş!" — şi aci îşi auzi vocea lui de bariton dominînd deodată această noapte cu stele de vară, cu focuri mari şi cu pîntec întunecat de pădure — sau să comande simplu: „Regiment, înainte!" să facă semn şi să pornească. Primul chip friza poate declamaţia şi n-avea
30 parcă loc în cuviinţa impresionantă a acestei atitudini generale... dar ridica inimile. Declamaţia e foarte necesară în astfel de împrejurări... Al doilea fel prea era sec şi poate scobora şi mai mult starea de spirit... Ah, un adevărat comandant trebuie să se gîndească
35 la toate aceste lucruri. Mai bine, pentru a împăca amîndouă părerile, trebuia recurs la o a treia... O întoarcere grozavă cu calul, cum numai el ştia să facă, o ridicare bruscă a braţului în sus, o pauză şi apoi semnul larg al înaintărei, aruncat spre   adîncimea neagră... Şi
40     domnul colonel se văzu minunat, făcînd acest semn
668
mut şi grav, pe fondul negru al nopţei, luminat din faţă de puterea de lumină a focurilor.
Cînd sfîrşi de meditat, regimentul se încolonase. La distanţă cuviincioasă, soldatul îl aştepta cu calul 5 jucăuş. Domnul colonel îi zîmbi acestui bun prieten, care-1 saluta cu ochii lui negri şi umezi de animal credincios, fără să-şi dea seama de solemnitatea momentului ; îl bătu prieteneşte pe gît şi se avîntă sprinten în şea.
10 Apoi îşi căută locul cel mai potrivit pentru marele
gest, se întoarse deodată cu calul în două picioare şi-n spume şi ridică mîna în sus.
Dar atunci se petrecu un lucru cu totul neaşteptat. Talazurile acelea de oameni, pe care se aştepta să
15 le vadă încremenind deodată cu ochii ţintă la dînsul, de astă dată părură şi mai neliniştite. Domnul colonel rămase cu mîna în sus, aşteptînd ca ofiţerii să intervie: crezuse că n-a fost observat. Dar mişcarea oamenilor era acum şi mai agitată şi creştea de zor, cutropind
20 chiar şi pe ofiţeri: o mişcare frenetică, sporind necontenit din ea însăşi... Domnul colonel abia acum îşi dădu seama ce se întîmplă: toţi oamenii aceia — un regiment întreg, încolonat — îşi făceau cruce...
El schiţă atunci semnul depărtărei şi glăsui grăbit:
25 •— Cu Dumnezeu înainte!
Şi-i răspunseră voci, care se loviră unele de altele, ca valurile: „Cu Dumnezeu înainte!..."
Regimentul porni ca un vierme uriaş; se urniră întîi inelele din faţă, apoi altele şi altele, parcă nu se
30 mai isprăveau. Domnul colonel îşi învîrti multă vreme calul în lcc, pînă ce ultimele unităţi fură înghiţite de pădure. Trenurile regimentare apucaseră pe alt drum, încă de cu seară, spre gara Bîrnovei, unde era poruncită îmbarcarea.
35 Dînsul se luă după ultima companie. Chiar aici,
departe de cîmpul de luptă, el trebuie să arate unde e locul său. Şi că grijea sa trebuie să fie deopotrivă şi înaintea ca şi în spatele regimentului. El se mai întoarse pe urmă din drum, ca să vadă focurile mari,
40 rămase să ardă singure, în urma celor plecaţi. De două ori îşi întoarse capul să le vadă pălind şi strîngînd
lungile lor flăcări, care, în tovărăşia oamenilor, porniseră spre cer. Acum, părăsite de un bun tovarăş, începuseră să se strîngă în sine: totuşi ardeau înainte vioi şi inutil; atît de singuratec şi inutil, că domnul 5     colonel simţi în suflet pustietate şi dezolare.
Sări în galop să-şi regăsească regimentul. Trecu pe lîngă coloanele de soldaţi la pas, oprindu-se din cînd în cînd ca să vadă curgerea lor şuie. Şi tristeţea de la început îl apucă şi mai cu tărie. Cum îi stricaseră
10 dispoziţia focurile acelea blestemate! Tocmai acum cînd avea atîta nevoie de ea...
Domnul colonel grăbi spre capul regimentului. Cîte un ofiţer îl întîmpina în treacăt cu aerul că-i gata să-i ţie de urît, dacă e nevoie. Dar el plimba în-
15 gîndurat privirile peste plutoanele mişcătoare, prefă-cîndu-se că nu vede...
Un soldat, de undeva, din primele companii, se pornise să cînte din fluier. Domnul colonel ajunse cîntecul din urmă şi merse cîtva alături de el. Era o
20 arie ţărănească, tînguitoare şi plină de modulaţii. Oamenii o ascultau privind în pămînt şi-şi mutau picioarele mecanic şi îngînduraţi. Cînd se observă prezenţa domnului colonel, fluierul se opri brusc, apoi se porni pe-un sunet nou şi sacadat, care aducea a
25 marş. Domnul colonel dădu pinteni calului, întrecu ca un fulger de întunerec capul coloanei şi se înfundă în adîncul codrului.
Merse mult înainte. Parcă şi-ar fi încercat calul, îl lăsa la galop, strîngîndu-se pe şa, ca jokeii la curse,
30 sau îl potolea în trap, ridicîndu-se şi lăsîndu-se pe oblînc, într-un tact înviorător, care făcea să-i alerge sîngele prin vine, de parcă ar fi dat peste cap cîteva pahare de rom. O dispoziţie şi mai vie decît la început cuceri pe domnul colonel; ba încă, amintindu-şi de
35     focurile care au rămas să ardă singuratece şi fără folos, imaginaţia lui le prefăcu în incendii imense şi războinice, care ard şi distrug pînă la străfunduri cetăţi peste care a trecut piciorul greu al învingătorului. Aerul cel tare al pădurei şi mirosul verde, de vlăstar
40 tînăr, populă gîndul lui cu nenumărate fapte de război; se văzu trecînd prin isprăvi cu seamăn numai în vieţile
670
eroilor legendari. Lăsase acum calul la pas, de parcă ar fi trecut printr-un oraş înfrînt; şi în privirile umilite ale orăşenilor, da porunci în dreapta şi-n stînga... detaşamentele se frîngeau în răspîntii la comanda lui 5 şi se pierdeau prin uliţi... iar orăşenii îl priveau cu fricoasă admiraţie şi-i cerşeau îndurarea cu ochii... De undeva de după un portal măreţ, doi ochi tineri, femeieşti, ca două picături de rouă, îl întîmpinau cu ascunsă admiraţie...
10 Doi ochi lucitori, fosforici...   două lumini bizare
care-i mistuiau cugetul... Domnul colonel închise ochii, ca să alunge vedenia, dar cînd îi redeschise, cele două lumini fosforice erau necontenit acolo şi-1 priveau stăruitor din întunerecul trunchiurilor... Calul sforăi
15 dar continuă să înainteze... Domnul colonel îl opri brusc, făcîndu-1 să se ridice cu picioarele dinainte bălăbănind în aer...
— He, cine-i acolo ? strigă domnul colonel, pipă-indu-şi tocul revolverului...
20 Atunci cele două lumini slăbiră şi se pierdură în
desiş. Domnul colonel întoarse privirile: gălbuiul drumului ţinea puţin în vedere şi se pierdea repede în negura totală. El trase cu urechea, dar nu auzi nici urmă de glas, nici urmă de pas  care înaintează...
25 Domnul colonel ciuli şi mai mult urechea, dar nimic nu pătrunse în pîlnia ei...
El privi atunci la locul unde văzuse cele două lumini fosforice, ca doi ochi de drac, ca de ţap sălbatec. în locul lor nu mai era nimic, decît noaptea profundă;
30 dar, alături, şi mai aproape şi mai departe, mai adînc şi mai în faţă, de pretutindeni, păreau că răsar şi dispar perechi.-perechi de priviri fosforice.
îşi dădu calul înapoi, de-a-ndarate, ţinînd zdravăn încleştat tocul revolverului...   Dar luminile fosforice
35 nu se mişcară... îl fixau însă necontenit, cu stăruinţă, misterioase şi imobile...
îşi învîrti atunci calul pe loc şi-i înfipse crud pintenii în pîntec. Calul se prăvăli în noapte, înapoi, pe drumul pe care venise...
40 în urmă-i, domnul colonel auzea lămurit zgomot
crescînd de cavalcadă... Cu inima la gură, se întoarse
să facă faţă... Dar în urmă-i nu găsi nimic decît negura
adîncă, de noapte, în codru bătrîn... Ochii cei stranii
nu se mai vedeau, ba da... cîteva perechi, în funduri...
printre trunchiuri... 5 Vuietul învăluit al regimentului, care venea din
contră, îi atinse atunci auzul... Ropotul se auzea tot
mai limpede, mai accentuat.
Domnul colonel nu se mai urni. Zgomotul ce venea
nu alungă ochii fosforiei din adîncuri... 10 — Trebuie să fie putrigaiuri vechi, gîndi el în cele
din urmă...  Asta e... putrigaiuri!... Ce dracu, frate,
putrigaiuri de pădure...
Şi aşteptă capul coloanei. îşi luă locul între ofiţeri
şi porni cu fruntea sus, ca un războinic şi ca un coman-15     dant ce trebuie să dea exemple trupei care merge
la luptă.
5
10
15
20
MÎNA
Cînd ieşi afară din oraş pe drumul înaripat multiplu cu tarlale negre şi verzi, de primăvară, dădu maximum de viteză. Mîna-i sigură rămînea necontenit fermă pe volan; nici cel mai mic tremur, care s-ar fi repercutat în drumul de săgeată al maşinei, [n-]ar fi făcut să-i oscileze botul zănatec, tăind în dreapta şi în stînga, cu o iuţeală la fel de nebună, iuţeala cea dreaptă a direcţiei iniţiale; ar fi nemerit poate la cea dintîi cotitură în şanţul larg al şoselei şi totul, toată maşinăria asta de piele, de carne şi gînd zvîcnitor, de tinichea, de fier şi de gaze duduitoare, s-ar fi prefăcut la moment în nemişcare şi linişte!... Ah, linişte mai ales, linişte profundă, grozavă, nesfîrşită ar trebui pentru tîmplele astea care nu se mai opresc odată...
Dar nici un tremur... Mîna aceasta, toată fala lui, întreaga expresie a personalităţii sale... nu poate să şovăie. Nici cu o infinitate de părticică dintr-un milimetru... mîna asta care a purtat prin drumurile obscure ale viscerelor omeneşti, de nenumărate ori, tăiu-şul cel mic şi sclipitor, pe-o parte a căruia stătea scrisă viaţa, dar pe partea cealaltă, clipea cu rece luciu metalic ochiul pînditor al morţii. De douăzeci de ani în şir, nici cea mai uşoară smintire, o echilibristică uimitoare pe muchia fină de bisturiu... Mîna asta dreaptă, pe care o ridică acum de pe volan şi-i mişcă degetele amuzat ca un copil care acum parcă o vede pentru în-tîia oară, a păstrat necontenit în ea misterul binefăcător
673
închis în semnul divin al taumaturgilor şi mîntuito-rilor. Ar trebui să-i cadă în genunchi el însuşi, s-o adore şi s-o binecuvinteze în extaz mistic. O lume întreagă se închină la ea, la mîna aceasta sfinţită, pece-5 tiuită de transcendent cu marele har. Atîţia salvaţi, care-1 divinizează încă, atîţia înfricoşaţi de cotiturile repezi ale destinului, mase imense de capete, un întreg popor care-şi îndreaptă nădejdile spre ea, ca la o divină şi cutremurătoare speranţă.
10 Şi-n toată această mare de suflete, unul singur, cel
mai apropiat, necredincios şi sarcastic, batjocoritor şi inconştient: ochi de demon împieliţat în cea mai fină piele. Ochi adînci şi nevinovaţi ca geana înserării, părînd cei mai fervenţi şi mai sinceri;  şi totuşi... e
15 îngrozitor! Privirile astea candide îl insultau tocmai cu nevinovăţia lor, îl insultau zilnic, necontenit, cu grozăvia perfectei lor înşelăciuni.
Are impresia limpede, ah, mai limpede ca dimineaţa asta de primăvară, în care a primit teribila revelaţie,
20 că nu va putea rezista covîrşitoarei greutăţi, că umerii lui vor tremura sub povara ei şi mîna i seva mişca... A, da ... o singură clintire şi întreaga, unanima adulaţie care-1 înconjura va crăpa în bucăţi, ca un geometric bloc de marmoră, crăpat inform de corosivitatea ume-
25 zelilorşi de injuria insectelor. Mîna îi va tremura fatal şi el nu va mai putea supravieţui mîndriei ei înfrînte, ruşinate.
Acesta e adevărul adevărat şi de-acum altfel nu
mai poate să fie. 30 Maşina l-a săltat deodată brusc şi sălbatec, încli-
nîndu-i capul în sensul circular în care vrea să-1 zvîrle ;
el s-a agăţat strîns cu mîinile de volan şi a rămas.
Altfel ar fi fost aruncat poate drept înaintea roţilor
acestora, care aleargă zănatec sub voinţa nervilor lui, şi 35     propria lui maşină s-ar fi repezit cu iuţeală de fulger,
să-1 ia în colţi, de jos, ca un imens şi groaznic mistreţ... Marele chirurg zîmbeşte. Pînă acuma totul ar fi fost
terminat... Terminat, a, cuvîntul acesta ca un balsam,
cuvîntul care încheie şi care potoleşte. Definitiv. 40 Şi el repetă: „Definitiv, definitiv". Priveşte cu ură
mîna stingă, care s-a grăbit să se strîngă de volan,
674
înfricoşată. La cea dreaptă nici nu se uită, ca şi cînd ea nu s-ar fi agăţat poate mai prompt şi mai strîns decît cealaltă de roata lucie şi bună la pipăit. O, pe dreapta nu poate fi supărat chiar pentru nici o vină... 5     chiar pentru orice greşală de-acum înainte...
Totul s-ar fi sfîrşit şi sătenii ăştia, cu care se întîl-neşte acum şi care feresc de departe în lături, i-ar fi cules leşul, lăsat în urmă de maşina fără cap, făcută ţăndări de primul copac. I-ar fi căutat prin buzunare, 10 l-ar fi jefuit... dar scrisoarea destăinuitoare ar fi lăsat-o... Canaliile, nemernicii...
Şi el dă şi mai grozavă goană maşinii contra noului pîlc de cămăşi albe care s-a ivit în zare şi care se risipeşte cuprins de panică, furnici de zăpadă pe panglica 15     fără sfîrşit a şoselei.
De-ar fi lăsat-o...
Tot ar fi luat... toate lucrurile de preţ de pe dînsul; moartea i-ar fi luat cea dintîi mîna, furată din cer, şi ar fi chicotit de victorie, fugind cu ea îndărăt
20 spre nori... Numai dovada trădării şi a ruşinii ar fi rămas, rîzînd obraznic şi sfidător, deasupra ruinei de glorie şi de geniu, ca un excrement pe-o marmură celebră. E tot ce mai poate rămîne pe urma frumu-seţei acestei vieţi; şi canalia grosolană ar fi rîs satis-
25     făcută de asemănare-i.
Viteza începe să slăbească... scîrbit de grotescul imaginei, marele izbăvitor încetinează şi întoarce...
Şi drumul înapoi îl face domol, agale, toată ele-30     ganţa asta suplă şi sclipitoare de sub comanda sa înaintează acum domol, agale, ruşinos de ridicul... un Kreisler imperial mergînd ca un car cu boi...
La marginea oraşului a oprit. Unde poate să se întoarcă ? Acasă ? Cum ? Ca să simtă în prima vorbă 35 cu care l-or întîmpina toată palma trecutului? în prima vorbă mieroasă şi candidă, inocentă... Şi el ce-ar putea răspunde, care ar fi primul lui cuvînt de răspuns? I-e cu neputinţă să constituie această scenă, această groaznică perspectivă...
Dintr-un salt, a trecut şanţul larg şi s-a lăsat pe muşchiul verde şi galben, care căptuşeşte muchia hu-dudoiului.
Contactul pămîntului îi face bine parcă; o plăcere 5 curioasă i se furişează în suflet; să se simtă călător obosit, să-şi acorde ultima odihnă, aci, la cîţiva paşi de ţinta călătoriei. Dar pacea asta minunată pesemne nu i-e dat s-o guste decît în treacăt; două sclipişuri de maşini ce-au irumpt din strînsoarea ultimelor case, de-
10 părtate, ca nişte cuburi colorate de copii, îl fac să sară, să se repeadă la botul maşinei, să-i ridice înveli-toarea metalică, să se prefacă ochi scormonitor, cer-cetînd pricinile unei metehne subite...
Consideră cu privire vrăjmaşă alura crescătoare a
15 celor două maşini inoportune. Mai au puţin, vor ajunge şi vor trece... Iar el va putea asculta din nou sfatul pămîntului... L-au surprins prea devreme, înainte de a putea lua o hotărîre, înainte de a asculta, cu urechea în răvăneala humei, cu mîna pipăind moalele muşchiului
20 proaspăt şi asprul de barbă ţepoasă al muşchiului vechi şi galben, sfatul moşneagului etern; l-a uitat de mult şi acum se-arată greu la răspuns bunul şi iertătorul moşneag.
Dar din cea dintîi maşină un braţ se înalţă şi face 25     semn în urmă: amîndouă se abat ca la comandă pe marginea dimpotrivă şi stopează...
— Nu, n-am nevoie de ajutor, mulţumeşte doctorul, încurcat de această marcă de solidaritate umană, ce nu mai poate să-1 mai amăgească. Vă mulţumesc
30 foarte mult, e foarte frumos ceea ce faceţi, dar pe mine nu mai mă puteţi ajuta cu nimic... Am îndreptat eu totul... nu mai am nevoie de nici un ajutor, vă mulţumesc, vă mulţumesc...
— Dar avem noi nevoie de ajutorul dumneavoas-35     tră, domnule profesor, răspunde un glas smerit, care
face să tresară pe mîntuitor, căci recunoaşte în el smerenia tuturor celor ce i s-au adresat, implorîndu-i ajutorul, de douăzeci de ani de zile.
— Prin tot oraşul v-am căutat, domnule profesor, 40     şi abia v-am găsit urma, reia şi mai umilit alt glas,
676
venind înaintea celui dintîi. Vă rugăm să nu ne lăsaţi... imploră el.
— Plătim oricît... întrerupse o intonare de bas, care amuţi îndată de înfăţişarea rigidă pe care figura
5     doctorului o îmbrăcă subit la aceste vorbe...
— Altfel mămica mea e pierdută, scumpa mea mămică... gemu sfâşietor un glas de copil...
— Dar, domnilor, mi-e cu neputinţă... vedeţi... tocmai astăzi mi-e cu neputinţă... Trebuie... am...
10     sunt... în sfîrşit, am să vă recomand...
— Vă rugăm, domnule profesor, nu ne lăsaţi! cerşi înfricoşat întîiul glas.
— Orice sacrificii suntem gata să facem, declară semeţ vocea de bas.
15 — Nu lăsaţi pe mămica... înainta cu mîinile îm-
preunate copilul.
— Dar tocmai că mi-e cu neputinţă... tocmai că... ah, dar ce vroiţi dumneavoastră... ce vroiţi să faceţi dumneavoastră... adresîndu-vă mie... astăzi... dar toc-
20     mai în interesul mămicei tale, micule...
— Domnule profesor,  domnule profesor...
— ...tocmai ca să scape... să trăiască... ■—Nu ne lăsaţi, domnule profesor...
— Tocmai că mă imploraţi aşa... nu pot, nu pot, 25     mi-e cu neputinţă... de astăzi...
— Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! îşi astupă copilul faţa cu mîinile...
Şi gemete surde ieşiră din celelalte piepturi. Doar glasul cel gros trîmbiţă grav, ca un enorm instrument 30     muzical, complicat şi încîlcit, de alamă:
— Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă... orice-ar fi...
Sunetul ăsta jos vibra profund în sufletul savantului. Cum? a început să recunoască, a început să
35 consimtă că o simplă, o comună, o atît de meschină josnicie a fost în stare să-i amputeze, ca dintr-o singură şi sigură izbitură, braţul lui făcător de minuni?... Braţul ăsta ferm, mîna-i ale cărei degete le desface acum cu o mişcare atît de energică, atît de nesăţioasă de faptă
40     şi de îndrăzneală?... O simplă murdărie... o...
677"
— Nu...
— Gîndiţi-vă la Dumnezeu, domnule doctor...
— Să mergem, înainta el hotărît spre maşină. Să ră-mînă copilul cu mine... ba nu, domnul cu vocea de bas...
5 Şi mîna n-a dat greş nici de data asta. Cînd totul
s-a terminat, el i-a îndepărtat pe toţi din sala de operaţie şi-a rămas singur acolo, privindu-şi mîna şi răsfi-rîndu-şi degetele. A sărutat-o...
Iar glasul de contrabas de alamă i-a răsunat precis în 10     urechi: „Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă... orice-ar fi..."
— Orice-ar fi... repetă doctorul ca un ecou... Cînd intrase aci, îşi dăduse îndată seama de ce toţi
oamenii aceia se zbăteau atîta, se zoreau să-1 găsească, îl 15 implorau cu ochii umeziţi. Pe masa de operaţii îl aştepta poate cea mai desăvîrşită imagine omenească pe care o văzuse în viaţa lui. înainte de adormire, femeia, nenatural de frumoasă, îl învăluise cu ochii ei mari şi verzi. I-a încredinţat sufletul cu un zîmbet, pe care el l-a accep-20 tat cu o înclinare imperceptibilă, dar sigură, a capului. Şi pînă cînd s-au închis, ochii aceia au rămas aţintiţi spre dînsul, în lenta lor împăiănjenire, ca spre un mîntuitor.
Dar cînd învelişul pîntecului a fost dat deoparte,
25 aceleaşi maţe, infecte şi ulcerate, au ieşit la iveală şi el s-a cutremurat; e cu putinţă oare ca în atîta perfecţiune omenească să dăinuie atîta putregai? El a curăţat aceste măruntaie informe de tot putregaiul lor periculos, dar organele readuse la forma lor obişnuită
30 nu puteau rămîne decît ceea ce trebuiau să fie — aceleaşi depozite de rămăşiţe sordide de digestie, dospite şi alterate...
Un zîmbet i-a fluturat atunci, deasupra acestui morman de intestine, acest bălegar care întreţinea
35 floarea aţipită ce-i zîmbea încă în vis, ca frumoasa adormită din basme... Stătea în puterea lui să curme deodată scabroasa minciună, să anuleze dintr-o singură mişcare infamia ascunsă sub învelişul oricărei ucigătoare frumuseţi. Dar mîna-i mergea singură înainte, nepă-
■40 sătoare de tot ce putea să cutreiere sub fruntea lui aprinsă...
678
O uşurare profund simţită se aşezase pe toate ungherele sufletului lui. Şi pîntecul pîngărit de-acasă ascundea aceeaşi nemernicie, înainte de a se deschide oricărei nemernicii exterioare. întru nimic aceasta din 5     urmă nu adăuga sau scădea o iotă celei dîntîi...
Murmure de admiraţie ieşeau din halatele albe care-1 înconjurau. Dar el nu le dădea nici o atenţie... căci se gîndea acum că şi mîna asta...
Nu, nu, nu... Nu trebuia să meargă pînă acolo, 10     era o blasfemie...  Mîna lui încalţe era o sfîntă...
De aceea a trebuit să rămînă singur cu ea, să-i ceară iertare, retractîndu-şi umilit uşurinţa, s-o sărute...
Ea  răscumpărase  demult,   prin minunile-i fără 15     număr, orice păcat congenital... Ci mizeria omenească, pe care ea voia s-o nimicească, se ridica acum asupra-i, hidoasă şi ingrată...
Tremurînd pentru întîia oară, mîna aceasta sfîntă scoase doar de-un colţ, ca pe un copil bubos de-o 20     ureche, scrisoarea surprinsă. Ochii o cuprinseră întreagă, o ştie doar acuma bine: pe rîndurile mici şi înghemuite era expusă, ca nişte otrepe pe garduri scunde de ţară, recunoştinţa celuilalt pentru darurile ei ascunse. Şi atîta...  Ba nu...   într-un loc părea ceva străin, ceva ce 25     nu reţinuse la prima şi fugara lectură... nu-şi aducea aminte ce fusese în locul acela... O apropie şi desprinse:
„... cu atît mai mult cu cît gloria soţului tău mă micşorează şi mă umileşte, cu cît înalta lui valoare mă face
30 să simt, ori de cîte ori mă apropii de dînsul, meschinăria existenţei mele... Iartă-mă, dar trebuie să ţi-o spun: am încercat alături de dînsul să evoc farmecele tale, pentru a-l birui mintal, a-l scoborî alături de mine sau mai jos... îmi cer iertare de la minunatele tale farmece, dar
35 mi-e cu neputinţă... Ah, nu crede că vreau să te «asmut» prin această destăinuire, e numai purul adevăr..."
Marele savant nu-şi crede   ochilor... Stupoarea, agitaţia grozavă în care-1 pusese această scrisoare, găsită întîmplător, nu-i îngăduise să distingă întîi în 40     întregul ei decît un bice de jesnicie şi dezgust.
679
Pe buzele lui flutură iarăşi zîmbet: şi mintea i se întoarse spre înşelătorul, pe care-1 cunoştea bine acum, cu dispreţuitoare, dar cu puţin indulgentă mîndrie.
5 Se apropie apoi cu paşi hotărîţi de sobă, vîrî înă-
untru scrisoarea, o aprinse cu o brichetă, stătu pînă se prefăcu toată sul negru, pe care-1 fărâmiţă în scrum mărunt. Apoi, cu meticulozitatea tihnită a profesionalului, credul ca toţi savanţii, se aşeză la măsuţa
10 din colţ, unde era toc şi hîrtie, să uimească definitiv pe acel pigmeu, care nu pentru că vrea să „asmuţă" pe complicea lui îi făcea acea destăinuire, ci numai pentru că voia, că trebuia, că simţea ceva în suflet care-1 îndemna s-o facă...
15 Scrise:
„Iartă-mă, draga mea, pentru această evadare prematură şi neaşteptată... Dar astăzi, cînd am avut unul din cele mai mari succese, despre care se va pomeni în analele chirurgiei, te asigur, am avut o clipă
20 de îndoială... Am reuşit, evident, dar clipa asta mi-a rămas în minte. Ea poate să se mai întoarcă şi asta, Dumnezeule, chiar numai atîta, mi-e cu neputinţă să suport... De orice m-aş putea îndoi cu seninătate şi cu indulgenţă, de orice... dar ca să aibe o clipă de ezi-
25 tare, de... necredinţă, mîna mea, asta niciodată, niciodată. Sunt nevoit să mă opresc cu ea aci, noi amîndoi... Tu, desigur, n-ai să traduci această fugă precipitată a ei şi-a mea decît ca o manifestare de nebunie. E bine că poţi să găseşti o explicaţie atît de cuminte la asftel
30 de lucruri şi de aceea, tihnit, întrucît te priveşte, mă îndepărtez în grabă. Eşti tînără, frumoasă, iubeşte, îţi spun, iubeşte unul care poate să găsească uşor explicaţii cuminţi la orice, ca şi tine... Pentru a nu-ţi lăsa decît grija asta... iată, îţi las tot ce va rămîne, material, după
35     mine... Eu plec cu mîna mea..."
Dată şi iscăli cu trăsătură sigură... Apoi, bătîndu-şi mîna prieteneşte pe antebraţ: — Vom rămîne definitiv aşa cum suntem. Bagă de seamă... Acum să te vedem... Ei vor aprecia tră-40 sătura...
680
Se dezgoli la piept şi cele două degete de la stînga, supuse, pipăiră cunoscătoare, se fixară, se îndepărtară apoi uşor unul de altul, făcînd doar atîta loc cît îi trebuia dreptei să-şi arate măiestria... 5 O clipă doctorul zăbovi. Dar numai pentru a-şi
termina fraza, în urechile ce parcă începeau să vîjie, glasul de bas metalic: „Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă..."
NOAPTEA FOCURILOR
Cînd seara a venit din nou, au văzut că focurile se apropiaseră. Ieri trebuia să te urci tocmai în pod ca de abia să le zăreşti în depărtările nopţii, zbătîndu-se ca 5 nişte stele căzute pe cîmpie. Dar acum se puteau desluşi repede chiar de la etaj. Acum nu le mai puteai zice nici luceferi. Erau focuri în toată regula, apropiin-du-se odată cu şuvoaiele tumultoase ale mîniei oarbe şi dezmetice,  focuri care devorau şi nimiceau. Doar
10 dacă te mai suiai totuşi în pod, puteai descoperi dintr-o aruncătură de ochi că forma acestor sinistre constelaţii pămînteşti se sfărîmase şi se schimbase cu desăvîr-şire; aştrii cîmpiei mureau prea repede şi necontenit răsăreau din necuprinsul întunecat subite incendii noi,
15 cu o firavă pîlpîire, care apoi se întăreau grăbit, vă-zînd cu ochii.
Dar revolta domnea şi aici sub acoperişul casei. Ah! bătrînul ăsta încăpăţînat, care nu vrea să înţeleagă. Dacă ar fi pornit de ieri dimineaţă din viul nopţii cum
20 i-au propus, în cîteva ceasuri ar fi fost la podul Oltului şi de aci, în douăzeci de minute, la Drăgăşani. La Drăgăşani se găsea armată şi siguranţă. însă bătrînul n-a vrut în ruptul capului să se urnească. „Duceţi-vă voi!" le-a spus, cu strîmbătura aceea de ironie, pe care
25 dacă nu i-ai fi ştiut-o bine, mai demult, ai fi crezut într-o pală de nebunie. „Duceţi-vă voi!" şi atît. Dar cum
682
poţi să pleci şi să laşi în voia soartei un biet moşneag, chiar atît de încăpăţînat ca el?
— Haid, plecaţi! Ce mai aşteptaţi ? le-a strigat bătrînul. Eu rămîn aci singur... Cu atît mai bine...
5 Dar cu acest „singur" şi cu acest „atît mai bine",
el descuraja şi avîntul fetelor. Pe cînd de băieţi nici nu mai putea fi vorba; ei trebuiau să rămînă! Nu puteau lăsa aşa pe bătrîn. Chiar cel mai mare, care era însurat, Codin, hotărîse să-şi trimeată numai nevasta
io şi copilul şi el să rămînă. însă, pînă în cele din urmă, nici fetele n-au vrut să-1 părăsească. Numai nora era foarte îngrijată de copilaş, însă nici ea nu putea să plece singură cu copilaşul pe astfel de drum.
Pe la nouă, cînd a ieşit din micul lui birou, bătrînul
15 s-a supărat cu adevărat cînd i-a revăzut pe toţi la un loc. Abia atunci ei şi-au dat seama bine că nu e nici ironie, nu e nici răutate în necazul lui. Ci numai un grăunte de nebunie, întrucît îl privea pe dînsul. Dar, întrucît era vorba de ei toţi, bătrînul părea mîhnit
20     în adevăratul înţeles al cuvîntului.
— De ce n-aţi plecat ? strigă el, aruncînd scîntei de mînie din ochi. A fost vorba doar să plecaţi. N-aţi spus aşa? Acum de ce aţi rămas? Ah, mai rău mă încurcaţi cu prezenţa voastră!
25 Cuvintele din urmă însemnau pentru ei grăuntele
de nebunie. Cum putea să-1 încurce prezenţa lor în asemenea ceasuri? Ce avea de gînd să facă bătrînul, după plecarea lor, el singur în faţa hoardelor de ţărani ? Şi-1 priveau uimiţi, mai ales băieţii, toţi înalţi şi zdra-
30 veni, pe el, bătrînul drept şi suplu, nu-i vorbă, dar aproape cu un cap mai scund ca dînşii şi firav. Firav, adică subţire, nu slab şi ramolit. Pentru că se ţinea nespus de bine boierul Take Asan. Cînd îl priveai din spate şi avea pălăria în cap, cînd nu-i vedeai,
35 aşadar, părul, favoriţii lui mici şi mustăcioara albă, ai fi crezut că ai de-a face cu un băiat mlădios şi cu mijlocel de domnişoară şi nu i-ai fi dat mai mult de 30 de ani. Nici figura boierului Take nu era zbîrcită ori încreţită; se înroşea însă prea repede la mînie
40     şi atunci favoriţii şi şuviţele de sprinceană, de un alb
68a
imaculat în timpul obişnuit, reflectau şi ele ceva din sîngele acela năvălit buluc sub piele. Numai că boierul Take se supăra foarte rar, aproape treceau ani şi nu-1 vedeai mînios. „Asta e secretul tinereţii lui!" se spunea
5 de obicei, pentru că, deşi boier Take nu atinsese tocmai pe al şaptezecelea an, totuşi era o minune să-1 vezi mergînd, să-1 auzi vorbind ori glumind. Chiar din faţă nu-i dai mai mult de cincizeci.
La mînia lui din urmă, toţi ai casei se adunară
10 în sfat grăbit, stînd în picioare' şi vorbind toţi odată. Dar pentru că toţi aveau acelaşi gînd, se înţeleseră de minune, cu toată larma ce o făcea fiecare. Hotărîrea fu luată: vor porni numaidecît fetele, cu cel rnai tînăr dintre feciori şi cu un om de încredere. Trăsurile sunt
15 gata şi drumul uscat; în cinci ceasuri sunt la Drăgăşani. Cînd îi împărtăşiră bătrînului hotărîrea, el înclină din cap, de astă dată cu neîncredere.
— Prea tîrziu, îşi dădu părerea. Acum aţi fi fost la Drăgăşani. Dar ca să plecaţi în ceasul ăsta, însem-
20 nează să ajungeţi după-masă. Judecind după mersul focurilor, pojarul vă va ajunge pînă la Olt... Mai bine rămîneţi...
Băieţii se posomoriră, dar fetele încă mai păstrau nădejde că doar n-o fi tocmai aşa. Numai soţia fra-25     telui mai mare era îndoită şi desperată.
— Copilaşul meu! Ce mă fac cu copilaşul meu! icnea la tot pasul, producînd şi mai multă grijă şi temere în jurul ei.
Totuşi, părerea generală fu că încercarea trebuie 30 făcută. Bătrînul se opuse cu toată autoritatea părului său alb, dar nu mai putu să potolească îndîrjirea care izbucnise acum în toţi. Ochii tuturor îl priveau duşmănos, iar cel mai mare şi mai puternic, Codin, un vlăjgan cît uşa, pentru întîia oară în viaţa lui îndrăzni 35 să-i arunce în faţă vorbe grele, de imputare şi de ofensă:
— După ce tot d-ta ne-ai încurcat şi ne-ai zăpăcit cu încăpăţînarea şi cu toanele astea,'care ne cam pun pe gînduri...
40 — Eu zic să nu plece nimeni! bătu bătrînul din pi-
cior.
684
Dar Codin bătu şi el din picior şi toţi ceilalţi îi aruncară micului, dar dîrzului moşneag, priviri mohorîte şi vrăjmaşe. Atunci bătrînul îi măsură cu dispreţ, surise trist, le întoarse spatele şi se închise în biroul 5 lui. Fetele ieşiră cu suflet îndoit şi aşezatul în trăsuri mai dură un sfert de ceas. Iar cînd roţile se urniră şi caii o apucară pe poarta larg deschisă, Codin strigă:
— Eu nu pot să-mi las nevasta şi copilul la voia întîmplării, pentru ca să apăr aici un bătrîn deşucheat!
10 Şi porni hotărît la grajd, să-şi înşăueze calul. Şi
toţi ceilalţi copii simţiră atunci nevoia scăpării; roţile trăsurilor, opintindu-se peste pragul porţii, le dezvelise parcă la toţi uşurarea sufletului de sub povara cumplitei obsesii şi înfricoşări, sub care se zbătuseră
15     aceste din urmă zile. Şi porniră cu toţii spre grajduri.
— Nu putem să ne lăsăm aşa surorile ! grăi ipocrizia într-unui.
— De ce să ne pierdem viaţa în chipul cel mai laş cu putinţă ? grăi laşitatea într-altul. Cel puţin să lup-
20 tăm, să ne croim drum vitejeşte pentru noi şi surorile noastre...
— Ne-am făcut datoria întrucît priveşte bătrînul, mai vibra şi un pic de cuget pişcat de mustrare în cel din urmă ! Am vrut să-1 luăm cu noi, dar n-a vrut
25     în ruptul capului. Cu sila nu putem să-1 luăm.
Şi cum înaintau vitejeşte spre grajd, au fost opriţi de vocea bătrînului, de sus, de la fereastră:
— Ce mai aşteptaţi ? le-a strigat graiul încă stăpîn şi răsunător. Cum lăsaţi pe surorile voastre în voia
30 soartei ? Dacă le-aţi pornit acum, hai repede, înşăuaţi, şi încălecaţi, să le ajungeţi din galop.
— Mergi şi d-ta cu noi ? strigă atunci Alexandru, cel cu pişcătura de mustrare pe suflet. Avem tot timpul să ajungem la Drăgăşani...
35 — Nu e vorba de mine, le răspunse bătrînul, eu
nici aşa nu mergeam... Pe fete însă nu le puteţi lăsa pradă'batjocurii haitelor ţărăneşti. Trebuie să le însoţiţi. Dumnezeu să vă binecuvînteze şi să vă apere. Şi' de avutul nostru n-aveţi  grijă, rămîn eu aici...
40 ' Şi sfîrşind de grăit, închise repede ferestrele. De bună seamă, dacă n-ar fi fost vorbele din urmă, copiii
1
s-ar fi aruncat îndată spre grajduri, întăriţi de binecu-vîntarea părintească. însă acel „şi de avutul nostru să n-aveţi grijă, rămîn eu aici" — el, bătrînul drept ca bradul, dar plăpînd, cu degete de femeie şi cu mij-5 locul să-1 cuprinzi în palme, el singur împotriva cetelor de bestii, adulmecînd sînge şi răcnind ca fiarele în codri — asta îi încurcă iarăşi, şi în loc de goană spre grajd, continuară drumul cu pas descurajat şi nesigur.
— Eu cred că teama i-a luat minţile, îşi dădu unul 10     cu părerea.
— I-e greu să se despartă de munca lui, glăsui Alexandru. Şi nici pe noi n-ar vrea să ne piardă, îşi dădu el gîndurile mai departe pe faţă. Ne-ar opri şi cu dînsul, dar nici să ne ştie pradă morţii iar nu se
15     împacă el cu gîndul.
— Atîta rău cînd mi-aş expune viaţa pentru o casă, acolo... pentru că averea cea mare n-o să ni se dea înapoi după ce s-o potoli totul?... strigă iarăşi laşitatea din cel în care de la început îşi făcuse cuib bun,
20     şi numai din cînd în cînd mai zbura şi pe la ceilalţi.
înşeuară şi se înarmară pînă-n dinţi cu puşti,' revolvere, măciuci grele şi pumnale. Astfel înarmat pînă-n dinţi, Alexandru trebuia să se prezinte pentru ultima dată în faţa bătrînului şi să-i pună ultima
25 întrebare. Să nu-şi zică pe urmă că n-au avut grijă de dînsul pînă-n ultimul moment. Poate că ţinuta marţială a feciorului cel mai apropiat sufleteşte îl va îndupleca pe bătrîn; iar dacă şi după asta se va arăta neînduplecat, ei n-au ce să facă. Vor lua-o în galop
30     turbat, pentru a ajunge din urmă pe fete.
Alexandru nu zăbovi mult. Se întoarse ridicînd, ca şi pînă acum şi ca şi ei toţi, din umeri. Bătrînul îl primise cu duioşie, îl binecuvîntase din nou şi-i dăduse zor. Fetele trebuie să se fi îndepărtat bine, îi mai spu-
35 sese. „Daţi frîu bine la cai!" Şi pe urmă îşi scoborîse iar ochii în cartea deschisă înainte-i pe birou. în Codul civil adnotat. „Hm, dacă mai stă cineva într-o astfel de vreme de Codul civil adnotat..."
Dădură îndată pinteni şi caii o luară în pas grăbit. 40     Deocamdată se înţeleseseră s-o ia numai  repejor şi
apoi, după ce vor ieşi din sat, să-şi dea drumul în galop. Satul rămăsese pînă acum liniştit: o febră mocnită se vedea, nu-i vorbă, şi aci, chiar fără să vrei. Dar oamenii, care n-avuseseră să se plîngă prea rău de
5 boieri ca prin vecinătăţile mai apropiate ori mai depărtate, nu îndrăzneau încasă izbucnească. Cei mai mulţi şi mai înfierbîntaţi, neştiind ce să facă, o luaseră spre satele îndepărtate, pentru a întîlni pîrjolul şi a prinde curaj. Dar mai rămăseseră şi aci destui, şi în ochii tuturor
10 se putea citi uşor aşteptarea vicleană şi nerăbdarea febrilă. Plecarea' trăsurilor cu fetele se făcuse în văzul întregului sat. Bătrînul avea dreptate. Dacă porneau de cu noapte, poate nu se prindea de veste! Acuma plecarea aceasta în văzul tuturor avea să înteţească
15 şi mai mult spiritele; iar un galop fulgerător ar fi însemnat cu siguranţă dezlănţuirea îndrăznelii. Aşa, oamenii aveau să vadă că băieţii numai doresc să-şi ajungă şi să-şi însoţească surorile, dar că nu se grăbesc deloc, că bătrînul stă pe loc, că în urmă-le curtea n-a
20 rămas de izbelişte. Pe bătrîn îl aveau ei în mare cinste şi preţuire. Cu băieţii s-au mai pus împotrivă uneori şi băieţii au fost cîteodată poate prea crunţi la mînie; dar bătrînul a intervenit totdeauna împăciuitor şi suveran, potolind lucrurile cu dreptate chiar atunci
25 cînd ea nu era în totul de partea copiilor săi. Abia acum feciorii înţeleseră că în rămînerea bătrînului, că în încăpăţînarea asta de a înfrunta singur urgia, nu era tocmai un grăunte de nebunie.
La marginea satului, fraţii fugari dădură peste
30 trăsurile surorilor, care se întorceau aşa cum plecaseră. Chiar ţăranii le opriseră şi, după prelungi parlamentari cu fratele cel mic, [le] făcuseră să întoarcă. Ţăranii vesteau că în satele pe unde fugarele aveau să treacă, răscoala izbucnise. Şi cum ei nu doreau
35 ca fetele boierului să se piardă aşa uşor, mergînd la moarte sigură, mai bine se împotriveau ei acum la plecare, aducîndu-le cu sila acasă, iar fetele şi tînărul domnişor aveau mai tîrziu să le recunoască despre asta.
40 însă domnişorul cel tînăr observase şi astfel şopti
el fraţilor săi, cînd fură împreună, că ţăranii îşi făceau
686
687
pe furiş cu ochiul şi îşi ascundeau zîmbetul. Un călăreţ sosise între timp dinspre Olt, un om de aci din sat, şi sătenii îl înconjuraseră îndată, împingîndu-1 mai departe de trăsură, şi apoi mai pe urmă abia îi lăsară 5 drum spre odraslele boiereşti, ca să le povestească înfricoşat, exagerat şi cu rîs stăpînit în colţul ochilor, că în drumul lui dăduse doar de foc şi pîrjol. Dar fetele şi tînărul domnişor bănuiseră că adevărul fusese altul, că drumul era liniştit spre Drăgăşani şi că nou-sositul
10 îi păcălea, îndemnat de ceilalţi. Ele chiar vroiseră să arate că nu se tem şi că vreau să înfrunte urgia, orice ar fi să se întîmple, iar Dorel, fratele cel mic, dăduse ordin vizitiilor să mîne. Ce-or să aibă răsculaţii cu nişte domnişoare şi cu un băiat tînăr? însă oamenii
15 au rîs atunci cu înţeles şi cu murmure de şagă. Ei nu puteau spune pe faţă — au răspuns care şi care ■—• ce ar putea să aibă oamenii înfuriaţi şi scoşi din minte cu nişte mlădiţe boiereşti atît de fragede şi frumoase, dar ei îşi fac datoria să nu le lase să alerge cu ochii
20     închişi spre... batjocură şi moarte.
— De ce să se bucure alţii?... icnise un glas mai dinspre margine.
Dar cuvintele lui fuseseră întrerupte de zbucnetele de mustrare şi de rîsete, de vălmăşag de tot felul de
25 strigăte şi îmbrîncituri, ca să se facă loc, pentru a se întoarce caii. Şi tot ţăranii apucaseră caii de zăbală, întorcîndu-i şi pornind trăsurile înapoi spre curte, cu mare alai.
Tocmai bine ajunseră atunci şi fraţii cei mari: 30 şuvoaiele ţărăneşti îi cuprinseră şi pe ei şi călăreţul sosit de curînd le dădu veşti înspăimîntătoare, în zarva şi în rîsetul celor de pe jos. Conacurile fuseseră rase de pe suprafaţa pămîntului, boierii măcelăriţi, cocoanele şi domnişoarele batjocorite. Şi priviri de 35 lăcomie se furişau la aceste înfricoşate descrieri spre trăsurile care veneau în urmă. Pentru că nici feciorii cei mari nu se împotriviseră apei omeneşti întîlnite în drum şi făceau şi ei cu capul plecat şi încruntat cale întoarsă spre casa părintească părăsită...
688
— Lumea e rea, se amestecară cu vorba noi glasuri de ţărani, care ieşeau nesimţit din toate părţile şi se înmulţeau.
— Unii sunt mai repezi la mînie! 5          — Noi suntem mai răbdători!
•—Noi vrem să stim ce si cum...
— Noi aşteptăm şuvoiul cel mare, rivoluţia asta cînd o veni... ea să hotărască... nu ne ridicăm de capul nostru...
10 Şi astfel creştea cuvîntul din limbă în limbă, fă-
cîndu-şi necontenit avînt de ameninţare, dar nu trecu încă peste margine nici cînd ajunseră la poarta curţii.
— Ş-apoi cu boierii noştri nu vrem să aibă nimeni de-a face...  glăsui tare cineva cînd trăsurile şi călă-
15     reţii boiereşti sfîrşiră de intrat în curtea conacului.
Ţăranii nu păşiră mai departe, rămaseră toţi în afara porţilor grele de stejar, cu uşorii fieruiţi în stîlpi de zid. Dar ei traseră singuri porţile pe dinafară, stri-gînd şi glumind cu slujitorii, care petreceau pe după
20 inelele groase ale drugilor lăcate grele şi mari cît o oca fiecare.
— Pune-le, mă, să vezi cum sar ele la noapte.
— Dacă vrei, îţi mai aduc şi pe ale mele, că tot le vin eu de hac cu toporul meu.
25 —Da stejarul ăsta e fier, mă? El nu arde?
Şi un glas de flăcăiandru, lung şi zîmbat, ţîşni dintr-un cap ţuguiat, de sub flacăra jucăuşe a unor ochi albicioşi şi desfrînaţi.
— Facem moarte de om dacă s-o amesteca striin 30     la domnişoarele noastre...  Fiecare sat să-şi vadă de
boieroaicele lui...
Şi ţipătul desfrînat se desprinse limpede şi sări sprinten la urechile din trăsuri şi în auzul fraţilor care descălecaseră şi care ajutau surorilor la scoborîre.
35 Dar cel mai bun lucru era să te faci că n-ai auzit nimic sau să înţelegi numai partea bună din nemernica obrăznicie. Boierul Take Asan apăru în cadrul uşii celei mari şi consideră priveliştea cu aerul lui calm, cu ochii lui vineţi, cu maiestatea impunătoare a mi-
40 cilor lui favorite. Şi rumoarea de la poartă căzu deodată în faţa bătrînei dar zveltei apariţii.
— V-aţi întors, aşadar! grăi el atunci liniştit. Cînd v-am văzut venind cu ţăranii, am crezut că v-aţi pus în fruntea revoluţiei, rîse apoi cu seninătate de propria lui zeflemea, care nu avu darul să ridice nici un nor de pe fruntea şi de pe ochii odraslelor lui.
Tincuţa, cea mai mică dintre fete, privise toate astea cu ochii măriţi de uimire. Ea înţelesese întîi, cînd ţăranii le-au împresurat trăsurile, că de acum nu mai
10 pot să aibă grijă de nimic şi că pot să se întoarcă liniştite la casa lor. Ţăranii lor sunt cu ei, ei nu se vor mişca, ei vor apăra pe bătrîn şi pe familia lui întreagă de furia hoardelor cărora le-ar putea abate prin minte să dea o raită şi princoa. Ea singură a ascultat, fără
15 nici o îndoire de suflet, poveştile înfiorătoare ale călăreţului nou-sosit dinspre Drăgăşani şi a fost singura să se mire de ce fratele ei cel mic şi surorile celelalte mai stau de cumpănă şi parlamentare. Rîsetele ţăranilor, care adiau nelinişte în sufletele celelalte din
20 trăsuri, ei îi păreau sincere şi fireşti, la un popor şugubăţ ca românul, şi-i păreau chiar prieteneşti. Numai ochii cu pîlpîiri albicioase şi sfruntate ale băieţandru-lui acelui înalt şi cu capul ţuguiat, pe care nu-şi aduce aminte să-1 mai fi văzut pînă acum prin sat, i se păreau
25 cam curioşi, prea îndărătnici şi prea impertinenţi pentru un fecior de ţăran cînd ridică privirea la fete de boier. Dar de bună seamă că în ziua aceasta, cînd ei se dau cu atîta avînt şi bucurie de partea curţii, puţină intenţie de apropiere mai îndrăzneaţă nu trebuie luată chiar de-a
30 dreptul necuviinţă. Poate că aşa e privirea omului aceluia; oricum ar fi, însă, datoria ei în asemenea împrejurare e să se facă a nu băga nimic de seamă şi a interpreta totul în chipul cel mai favorabil cu putinţă. însă oricît încerca să evite acei ochi obraznici, ei ţîşneau deodată
35 în faţa ei şi o umpleau, ca de indignarea unei grele insulte, de cutezanţa şi de stăruinţa lor ofensatoare. Oricît d-şoara Tincuţa îşi impuse să pară că nu observă nimic, îşi simţi obrazul roşind sub dogoreala privirii desfrînate. Fata şi-a întors faţa în altă parte tocmai
690
cînd călăreţul vorbea de batjocură şi de moarte. Ea n-a cuprins încă lămurit sensul adevărat al cuvîntului batjocură, ea s-a gîndit la o batjocură ca orice batjocură, ofensă, injurie, pălmuire, aşa cum a fost batjocorit 5 Isus pe drumul spre Golgota. Mai mult s-a răzvrătit sîngele ei tînăr şi curat la auzul cuvîntului de moarte. Dar atunci cineva a strigat: „De ce să se bucure alţii?" şi vorbele acestea au fost cele dintîi care au sădit un grăunte de nesiguranţă şi în sufletul ei. Abia
10 atunci a privit în lături spre surorile ei mai mari şi le-a văzut strîngînd buzele palide, încercînd să-şi ia aer că n-ar fi auzit şi n-ar fi înţeles nimic. O clipă a mai încercat să creadă într-o simplă amăgire a înţelegerii ei; poate surorile sale erau numai plictisite şi
15 obosite de atîta larmă şi atîta ezitare, ca şi dînsa. Şi uşor ridică pleoapele lungi înspre marginea de unde venise vorba cea curioasă. Cum? De ce bucurie putea fi vorba? Iar acolo stătea acelaşi vlăjgan lung şi cu capul ţuguiat, pe care-1 ţuguia şi mai mult căciula
20 neagră, cu vîrf înalt şi ascuţit. Ochii lui ardeau în plină flacără albă şi acum rînjetul se despică pe faţa sinistră. Tincuţa îi înţelesese în sfîrşit sensul groaznic, identic cu al vorbelor ce-i păruseră fără sens cînd fuseseră rostite.
25 Pe urmă veniseră fraţii, întîlnind alaiul spre curte.
Tincuţa nu mai privea acum nici cu simpatie, nici cu teamă, în lături, la şirurile de căciuli ce se mişcau ca apa învălurată de-a dreapta şi de-a stînga trăsurii. Doar coada ochiului ei oblicea fără voinţă aceste
30 curgeri negre, care însoţeau trăsura, şi negrul de pretutindeni îi strîngea inima mai mult decît orice. Raza ochiului ei se răspîndea fatal la înălţimea cuşmelor însoţitoare, astfel nu avea cum să vadă ochirile obraznice ori rînjetele sinistre, răsfrîngîndu-se de sub aceste
35 întunecate ţuguiri de oaie neagră. Dar gîndul ei ghicea sub fiecare căciulă aceiaşi ochi albicioşi şi aceeaşi fixitate de pătrundere cu care băieţandrul necuviincios o ţintise.
Numai la un hîrtop ochiul ei trebui să descopere
40     o figură bătrîneasca, sub o cuşmă cu fund drept ca . potcapul rusesc. Era o figură blîndă şi necăjită şi
691
Tincuţa simţi îndată strîngîndu-i-se inima în piept, îndurerată de o tragică neînţelegere; cum pot să fie, ce pot să caute chipuri blînde, suflete bune, în această strînsă, compactă şi vicleană escortă? Ea ridică din 5 nou fruntea pentru a-şi întipări şi mai bine în minte chipul care nu arăta nici un fel de ură, ci numai tristeţe şi bunătate. Şi nu văzu decît iarăşi valuri, care se înalţă şi coboară, de căciuli negre, capete lăsate în ţărînă, profiluri veştede şi stafidite şi numai cîteva
10 priviri semeţe şi înfruntătoare. De sub căciulile aplecate, observă ea, ieşeau cuvintele mai domolite şi, crezu, mai împăciuitoare, care păreau a aştepta o înţelegere înainte ca zăgazurile furiei şi ale nebuniei să se ridice: „...Lumea e rea"... „Noi vrem să ştim ce şi cum"...
15 acestea erau vorbele care trebuiau ascultate cu luare-aminte, pentru că ele cuprindeau într-însele grăuntele cuminţeniei şi al dreptei judecăţi... Şi ea ridică fruntea şi ochii mai cu încredere. Dar alte glasuri se auziră ... „Noi aşteptăm şuvoiul cel mare să hotărască"... şi
20 ea tresări înfiorată la ideea acelui încet şi greoi şuvoi ca un fluviu de humă, acelui imens şuvoi de figuri străine însălbăticite şi sinistre, de coase şi topoare ridicate, de flinte învechite ca-n îngrozitoarele stampe din cărţile de istorie. Şi atunci i se dezveli limpede
25 în minte amintirea revoluţiei celei mai mari, pe care o citise şi la care gîndise mai adînc înainte, şi convoiul lor sumbru i se păru caleaşca nefericitului rege Ludovic şi a Măriei Antoaneta, de soarta căreia plînsese, de cîte ori, cu adevărate lacrimi. Aşa au fost prinşi şi
30 acei nobili şi regali fugari la marginea ţării, aşa cum au fost opriţi şi ei astăzi tocmai pe hotarul satului! Asemănarea unor astfel de împrejurări umplu întîi de duioşie sufletul tineresc al Tincuţei şi imaginaţia ei mlădioasă şi cultivată; dar fiorul cumplit, care
35 însoţi, ca un spăimîntător fulger neîntrerupt, deapănul imaginilor ce se răsuciră firesc mai departe, suflă în căldura sufletului ei cu adevărat vîntul îngheţat al pustiirii de orice nădejde şi al groazei fără scăpare şi, abia atunci simţi, alături, mersul dîrz şi ţeapăn,
40 ca de arătare strigoiască, al flăcăului cu ochii albicioşi. Se aciuiase pe nesimţite de trăsură şi acum mergea
692
lîngă ea. Nu se uită într-acolo, nu clinti ochii. Dar duhoarea lui tinerească şi sălbatică o umplu tot timpul de suflul lui cald. într-o vreme putu să vadă chiar laba de bestie, enormă şi grea pe burduful acum strîns
5 al coşului trăsurii. Apăsa acolo cu siguranţă calmă şi robustă, ca într-un semn de luare în posesiune. Tincuţa se cutremură întreagă şi-şi simţi sufletul strîn-gîndu-se în sine şi închircindu-se ca o nucă veche. Şi-nchise ochii, ţinîndu-i astfel tot drumul pînă la
10 poarta curţii, pentru ca în dosul pleoapelor să privească zdrobită agitaţia cumplită de torţe însîngerate, cu chipuri însălbăticite de fiare omeneşti, ochii siniştri de om împerechindu-se cu ochii de puşcă şi de revolver. Ar fi murit cu siguranţă de spaimă dinaintea
15 unor astfel de fioroase fantasme, dacă mersul molcom şi legănat al trăsurii şi perna moale de piele nu i-ar fi adus indirect siguranţa că pe retinele ei se mişcă acum numai imagini. Mai ales căldura prietenoasă a pernei, care-i pătrundea prin crupă şi prin şira spi-
20 nării, o făcea să descopere că în dosul pleoapelor pro-priu-zise s-ar mai afla un rînd de pleoape, cu care poţi să astupi la rînd şi imaginile închipuirii. într-adevăr, ea trase şi aceste perdele ale sufletului, dar nu putu acoperi cu desăvîrşire totul. Ci-i plăcu să păstreze
25 jocul luminos de torţe roşii şi galbene, care o distra într-adevăr în spaima ce-i imprima prezenţa animalică de-alături, ca pe un copil înfricoşat de bubuiri, jocul luminilor la o sărbătoare patriotică. O deşteptă de-a binelea şi o făcu să deschidă ochii la lumina zilei clă-
30 tinătura puternică a caleaşcăi, cînd întoarse prea din scurt dinaintea podeţului ce da spre poarta curţii. Mîna cea enormă şi căciula ţuguiată dispăruse de lîngă trăsură; ea inspiră atunci adînc şi ridică faţa spre albastrul însorit al cerului ca pentru a absorbi
35 de acolo licoarea înviorătoare a uşurării subite. îşi opri gîndul să dea înţeles glasurilor şi ameninţărilor ţărăneşti care sporiseră iarăşi aci la poartă. Tot sufletul ei se animase de infinitul albastru, pentru că el era acum ca-ntotdeauna minunat de clar şi dulce şi
40 se părea că vin necontenit spre ea din adîncuri de slăvi cete peste cete de nefiinţe albastre, din ce în ce mai
albastre. Şi asta o mîngîia şi o întărea şi o mulţumea nespus, pînă cînd deodată un chirăit ascuţit şi lung, articulat apoi, i se înfipse în ceafă ca un pumnal foarte rece şi apoi fierbinte, înfiorător de fierbinte. 5 -— Facem moarte de om dacă s-o amesteca striin la domnişoarele noastre... Fiecare sat să-şi vadă de boieroaicele lui...
★
Lumea a plecat de mult din dreptul porţii şi e o
10 tăcere adîncă în împrejurimile conacului. Zadarnic ochiul căuta prin ferestre vreun grup care să meargă sau vreun grup care să stea, ori măcar un om, un singur om, de bună seamă chiar un suflet vrăjmaş, care dă tîrcoale şi face planuri de atac. Nimic decît
15 tăcerea teribilă care le spune limpede că nu e nevoie de nici un plan de atac, care le rînjeşte în dispreţ că nici o pregătire de apărare nu le va folosi la nimic.
De aceea, poate, ei, toţi aceşti voinici feciori, unii dintr-înşii vestiţi zece poşte depărtare pentru curajul
20 lor, au coborît pînă şi armele vechi, ruginite, din panoplii şi din pod, le-au uns şi le-au lustruit şi pe a-celea, pentru a înarma braţul şi celui din urmă rîn-daş. Dar ei văd singuri că e ceva caraghios în această pregătire excesivă, cu puşti de cremene şi cu pistoale
25 de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Cel mai tînăr, Dorel, care şi-a terminat de curînd armata, regretă că n-are o mitralieră aci. Totul ar fi salvat, „oricît ar fi ei de mulţi". Iar singurul fricos, Manole, înşiră solemn slujitorilor comandamentele stării de asediu:
30 trădarea e pedepsită pe loc chiar de vecinul din dreapta ori din stînga, pe loc, cu moartea... Asemeni şi dezertarea, în privinţa căreia el îşi arată cel mai vehement şi mai ameninţător dispreţ.
Dar unde să se facă apărarea? Din casă sau de
35 afară? De la poartă şi de la şoproane şi apoi să se retragă pas cu pas, adăpostindu-se pe după meterezele ferestrelor? Conveniră, după aprinsă voroavă, curtea să fie lăsată la voia întîmplării. Aşadar, hambarele de grîu şi vitele şi păsările vor fi în voia furiei lor.
694
Itortlivţ/i     f / t&*..+4ti lux*
sH<J* ^Z~JZ. h
Sta, Âi>fo%&iA*a. .i Ji*'** . ■»'£...''•-'
,...........        , ...... gy^
__ ^       A K * j'-.u^.'.t, *"
*   Mf*m#*   **^&t irfMfeS*        *^<VM! .
'* ~7 ♦«»•/»" '■' aWf*»~^J>r *" ,
•»>«Uk^ âmjC. t^.JU~ ■■ -x«^>». ^ ^ ,^
Scrisoare către Coriieliu Moldovanu, din 4 februarie 1928 Arhivele
I 681 Arhivele li.A.R.,   S — l 66j
10
15
20
25
30
35
40
— Şi bieţii cai!
însă numai astfel se poate obţine o bună apărare. Fulgerat îndată, cel care îndrăzneşte să se apropie. Jos, la parter, sunt tocmai bine atîtea ferestre şi uşi cît pe jumătate numărul păzitorilor. Vor fi, aşadar, cîte doi păzitori de uşă sau de fereastră. Dacă ar fi şi fetele înarmate, într-unele locuri ar fi cîte trei. însă dacă ei dau întîi foc hambarelor, atunci acoperişul casei e ameninţat. Prin dos, în partea dreaptă, grajdurile şi staulele se apropie mult de casă, cîteva coteţe de cîini, ameninţate de foc prin contact direct, se apropie zdravăn de lemnăria uşilor din dos. Acolo, cu prevedere, strînseră hîrdaie şi găleţi pline. Acolo aveau să dea ajutorul femeile care slujeau în curte şi în casă. Dar şi domnişoarele cele mai inimoase hotărîră să se afle aci în timpul atacului şi să fie şi ele de folos.
Şi toţi se îmbărbătau astfel, toţi îşi arătau străş-nicia spre înstrăşnicirea celorlalţi şi nici unul nu se hotăra să descopere şi perspectivele mai sumbre, pe care gîndul pur şi firesc le scosese în văzul minţii fiecăruia din dosul acestor îmbărbătări şi acestor accente de vitejie.
Dacă totuşi focul se comunică prin scîntei şi chiar1 prin încălzirea prea mare a grinzilor acoperişului şi podul începe să ardă?... Dacă, o dată scăpaţi de acest pericol, asediul se prelungeşte zile şi nopţi, iar atacurile sunt mai numeroase decît proviziile lor de muniţii, astfel ca, înainte de a se ivi armata de la oraş, să se întîmplă grozava capitulare, cu măcel, cu schingiuiri, cu bestialităţi ?
Tincuţa — care a pus multă şi avîntată încredere în pregătirile şi îndîrjenia fraţilor ei şi a ajutat la prefacerea sacului de alice pentru lup în cartuşe — spre seară n-a mai crezut în nici o biruinţă, în nici o speranţă de scăpare. într-adevăr, palele de neguri soseau din văzduh prea pe furiş şi prea pe nesimţite ca să nu-ţi sugereze ideea unei mîini furişe, invizibile şi sigure, dînd pradă fioroaselor limbi de foc frageda lor cetăţuie. Ba chiar, cine ştie, o mînă dinăuntru, o mînă trădătoare, care se preface că apără şi care doboară pe la spate? Cu cît negura se îngroaşă, ea nu mai crede în nimeni
695
10
15
20
25
30
35
şi în nimic. De deasupra-i, o alungă încolăcirile de balauri ale focului, pe uşa salvării o aşteaptă ochii al-bicioşi şi rînjetul zîmbat şi bestial al necunoscutului deşirat şi fioros. Dar cui poate ea să se plîngă de această presimţire care nu-i mai dă pace? Mai întîi că e cu neputinţă de formulat, chiar surorilor, care poate sunt muncite de fantome la fel, cu atît mai groaznice şi mai chinuitoare cu cît sunt mai de tăinuit, mai oribil de spus, mai cu neputinţă de expulzat întru uşurarea sufocantei apăsări. Cu atît mai puţin fraţilor, a căror întreagă încredere şi pregătire inutilă şi caraghioasă nu mai apare decît ca un necurmat acces de delir; nici bătrînului, singurului om din această hărmălaie căruia nebunia îi dă un straniu calm, un înfiorător surîs de şagă şi ironie înspre partea favoritului stîng. Tincuţa nu mai crede în nimeni şi în nimic. Iar negura se lasă compactă şi grea. Incendiile se zugrăvesc acum pe fundalul nopţii imense şi apropiate. Le vezi numai-decît ce ieşi pe peronul casei sau îţi arunci ochii pe fiecare fereastră. Sunt numai la trei kilometri sau mai aproape şi acum poţi denumi uşor pe vecinii a căror avere o mistuie şi o distrug. Dar chiar fără să te uiţi anume, simţi prezenţa focului în aer, noaptea are un fel de coloare gălbuie-roşiatică şi e suflarea imensă a unui duh de pustiire care se apropie, se apropie. Tincuţa se zvîrcole deodată într-o puternică tresărire şi porneşte, cu stranie privire, cu muşchii feţei încordaţi, spre sufragerie. Acolo e cuţitul mare şi grozav de tăios, pentru pîine. îl ia şi revine printre ceilalţi, ţinîndu-1 ascuns în cutele poalelor. Cu gîndul îi mîngîie luciul rece, care pe urmă va deveni cald, din ce în ce mai cald, cu cît apăsarea va fi mai adîncă. A avut deplină această senzaţie adineaori în trăsură, cînd răgetul aruncat numai pentru dînsa de la poartă i s-a înfipt metalic, parcă nu în auz, ci în ceafă. Acum nu mai se teme de nimic. Acum poate aştepta în linişte şi priveşte cu milă pregătirile fraţilor ei, cu durere înăbuşită, pentru a nu se preface în zbucnet greu de lacrimi, încordarea de ceară împietrită a surorilor ei.
— Vin! se aude deodată strigînd pe scara etajului. A strigat fratele cel mic, care, de bună seamă, a pîndit pînă acum, avînd misia de observator.
—Vin! Vin! răsună şi de afară şi toţi care mai erau 5     în curte dau buluc înăuntru pe intrarea cea mare.
— Să ferece uşa! răsună comenzile lui Codin. Toţi se privesc pămîntii şi solemn.  Ochii lor se
feresc să-şi spună că e zădărnicie ce fac, poate şi pentru că femeile s-au strîns, una într-alta, în mijlocul
10 antreului. Tincuţa, calmă şi galbenă, strînge plăselele cuţitului; dar noduleţul care i-a rămas tot timpul în gît şi pe care l-a strîns, l-a strîns cu gîndul, pînă l-a făcut cît se poate de mic, acum se dezvoltă deodată; din boabă de mazăre devine alună, din alună, nucă,
15 şi din nucă, măr domnesc şi o înnăbuşă cu desăvîrşire. Dar ea e încă stăpînă pe pasul ei şi asta o asigură că va şti să fie tare şi hotărîtă. Are chiar puterea să se îndrepte la fereastră, ba încă să caute şi să găsească fereastra cea mai bună de privit. Şi vede într-adevăr,
20 atunci, alaiul lung şi luminat de noaptea incendiată. Căci nu sunt mai mult de două, trei facle de răşină poate în mîinile nenumărate ale imensului balaur omenesc. Dar bat de departe luminile torţelor imense ale celorlalte incendii apropiate. Trebuie să fie satul nu
25 treg, şi mai mult chiar, cu cei plecaţi să vadă cum se petrec lucrurile în vecini şi acum reîntorşi şi cu alţi mulţi veniţi din comunele învecinate, ca să fie de îndemn şi curaj la stîrpirea totală de pe suprafaţa pămîntului a lighioanelor boiereşti. în dreptul curţii, rîul
30 omenesc s-a împărţit în două: o parte a început ocolul ogrăzilor, pe dinafară zidului împrejmuitor, alta, grosul şuvoiului, s-a năruit asupra porţii. Cîinii sloboziţi din lanţuri au început deodată larma lor asurzitoare. Ei umblă, turbaţi, de-a lungul gardurilor înalte de zid,
35 în dosul cărora simt şi aud mişcare şi sfadă. Oamenii cei greoi se lasă pe vine, ca să se urce pe spinarea lor cei mai tineri şi mai abili.
Dar cei mai aprigi dulăi s-au repezit asupra porţilor de stejar unde luminează faclele şi unde topoarele au
696
697
intrat în funcţiune. înăuntru, fraţii s-au instalat la locurile lor de apărare. Tincuţa nu-şi găseşte însă nici decum locul ei. Ar sta lîngă Codin, dar Codin e ca un comandant care merge din fereastră în fereastră, să dea
5 porunci şi curaj, cu glas răguşit şi uneori stins de tot, de neauzit; ar sta lîngă Manole, dar tremurul şi groaza acestuia sunt atît de vizibile, că ea e sigură: pe aici se va produce capitularea. Dintre toţi fraţii, cu adevărat îndîrjit şi viteaz, chiar mai stăpîn pe sine decît
10 Codin, este cel mai mic, Dorel. Dar Tincuţei îi este prea milă de această vitejie inutilă ca s-o ogoaie şi s-o abată cu neîncrederea şi cu groaza ei. Şi deodată îşi aduce aminte de bătrîn. Tata, unde e tata? Pe tata l-au uitat toţi: pentru el n-a rămas nici un loc, nu e postat
15 la nici o fereastră. Tatăl e sus în biroul lui. Oare el n-a simţit rumoarea din aer, n-a văzut sosind cetele ţărăneşti, nu aude larma şi bufnetul de topoare de la poartă? „Tata!" şopteşte îngrijorată Tincuţa şi se repede pe scări, în sus, spre biroul lui, unde bătrînului
20 îi place atîta să şadă. Să se fi întîmplat ceva, bătrî-neţea să fi luat înaintea ţăranilor? Tincuţa strînge cu putere plăseaua cuţitului. Dacă e aşa, totul ar fi simplu, nespus de simplu, totul se va săvîrşi cît se poate de uşor, şi mîna ei mică strînge nervoasă minerul
25     de lemn vîrtos.
■—Tată! geme cînd pătrunde în biroul întunecat. Tată, unde eşti, scumpul meu tată? geme ea, cotrobăind cu ochii înfricoşaţi, dar hotărîţi, chilimul pufos de pe podea.
30 în dreptul ferestrei s-a mişcat ceva şi apoi bătrînul
s-a îndreptat spre dînsa: ■—Tu eşti, Tincuţa?... — Tată... eşti aci... ai auzit?... El o atrage la pieptul lui şi o mîngîie pe frunte: 35 — Lasă, nu e nimic, îi spune, ai să vezi că n-are
să fie nimic! şi zîmbeşte straniu în întunerec, că Tincuţei i se face deodată frică.
Bătrînul s-a apropiat de fereastra care vede spre poartă şi Tincuţa s-a apropiat de fereastra care dă 40     înspre sat. De aci se vede şi mai bine, printre acarete, o porţiune din zidul împrejmuitor. Luna, de bună seamă,
că s-a înălţat bine, de vreme ce Tincuţa poate să distingă lămurit, chiar de la prima aruncătură a ochilor, pe îmbrăcămintea de tablă care acoperă creştetul zidului, două mîini omeneşti care s-au căţărat acolo. Ea 5 e gata să dea ţipăt, însă ţipătul se preface în spaimă, dincolo de sunet, cînd vede mîinile mişcîndu-se, cău-tînd o bază mai largă între ele, apoi deodată în dreptul lor, din afară, un ţugui de căciulă apărînd şi un cap... un cap zîmbat... el... Mîinile ei s-au încleştat
io asemenea pe fereastră şi e pierdută, picioarele-i refuză să se mute, glasu-i refuză să-i vină în ajutor. Zîmba-tul s-a ridicat acum în muşchi, de bună seamă mai e ajutat de cineva din afară. Apoi, cînd se ridică bine în picioare, el desface braţele cruce, ca şi cînd toată zarea
15 cuprinsă în desfacerea lor, cu toată curtea şi cu tot ce se află înăuntru, au fost în sfîrşit cucerite şi sunt de acum ale lui. Dar l-au simţit şi parte din cîini şi ei se reped cu vuiet mare încoace; însă, dezorientaţi de topoarele care bat la poartă, nu ştiu acum unde să
20 mai alerge; dar în dreptul zîmbatului au rămas îndîrjiţi doi ciobăneşti mari cît juncii. Alţii vin, se opresc, se caţără mînioşi pe zid şi se întorc la poartă, dar aceşti doi junei ciobăneşti s-au înfipt pe loc, aşteptînd săritura de sus cu scrîşnet şi sclipit de moarte în ochi.
25 Tincuţa n-a mai putut să privească mai departe. Un
şuvoi de sînge parcă i s-a revărsat în cap şi s-a aşezat între ochi şi cuget. Ea bîjbîie cu mîinile în gol şi dă să strige: „Tată, tată..." Chiar izbuteşte să bolborosească, dar nu vine nimeni în ajutorul ei, bîjbîie cu
30 mîna ca o oarbă, dar cum dă de speteaza unui fotoliu îşi recapătă îndată firea şi priveşte în juru-i. Tatăl ei nu mai e aci... Uşa larg deschisă, în odaie e întunerec, tăcere şi o singurătate înfricoşătoare. Iar acolo, afară, pe muchea zidului, apariţia aceea sinistră, cu braţele
35 în sus, lungită şi caricaturizată de lună. Nu îndrăzneşte să se mai uite într-acolo. Ce a făcut?... Mai e la locul lui ? A sărit ? O caută ? Cîinii bat într-una, într-o dezlănţuire frenetică, culminantă. De jos, de pe scări, răzbat crîncene  glasuri... Au  răzbit? Au pătruns?...
40 Tincuţa se apropie de fereastră, înainte de a porni în goană sus, cît mai sus, în înaltul podului, în turnu-
698
699
leţul de lemn, flăcările ce vor izbucni în curînd s-o ajungă mai repede decît fiarele omeneşti. Bestia cu cap ţuguiat este încă acolo, pe creştetul zidului. Zîm-batul n-a îndrăznit să sară; el s-a întors însă şi apucă 5 alte mîini, care se înălţa din afară... Un ţugui nou, negru, se înalţă acum... Dar Tincuţa şi-a găsit gîndul mîntuitor... Strîngerea pură a flăcărilor o simte pe braţele ei, pe şolduri, pe şale... o învăluie felin şi o înăbuşe arzător... Aruncă departe cuţitul şi privirea
10 ei se munceşte înfricoşată spre masa de mijloc; i s-a părut numai. Negura a şters o clipă silueta zveltă a lămpii mari cu picior, dar ochii ei scrutători au descoperit-o iarăşi, ca pe un far îndepărtat, întunecat, dar mîntuitor. Şi asigurată, se apropie din nou de geam.
15 Se găsesc acum pe gard mai multe chipuri tinereşti, sălbatice şi tăcute; iar de după zid se înalţă alte perechi de mîini, şi altele şi altele. Cei de sus ajută la ridicare, mutre noi, fioroase, alţii agită, în lumina lunii sau în lumina zariştilor incendiate, topoare cu luciul amenin-
20 ţător, ori furci cu trei ţepi fioroase, ori pistoale lungi, pe jumătate puştilor şi chiar săpi. Iar de jos, dinăuntrul casei, prin uşile întredeschise, răzbate abia acum, în urechile ei, vuietul unei violente dispute: glasurile se desprind totuşi, unul după altul: al tatălui, piţigăiat şi
25 poruncitor; al lui Codin, din cîte un urlet inform, cio-pîrţit de bună seamă de silabele răguşite şi stinse; al lui Dorel, limpede şi arzător, urmînd totdeauna aproape imediat pe al bătrînului; al lui Manole, furibund şi înnebunit, fără şir. Tincuţa zîmbeşte uşor şi
30 caută iarăşi înapoi la lampă. Cei de jos încă nu şi-au găsit moartea cea mai convenabilă, dar a găsit-o ea pentru dînşii. Focul va porni de aci, din casă, de sus, din mîna ei. De sus! Şi bestiile de jos vor privi, uimite, flacăra căzută din cer, crescînd, crescînd, cres-
35     cînd, crescînd...
Se apropie pentru ultima dată de fereastră. Acum creştetul zidului era înţesat de trupuri omeneşti agitate, de coase şi securi, de guri urlătoare, de braţe însălbăticite. Capul zîmbatului se menţine deasupra tutu-
40 ror. Răgetele lui par mai puternice, ochii lui vreau să împungă ferestrele întunecate, el e însufleţitorul.
700
Si deodată porneşte chirăitul lui mai tare decît orice alt glas şi zgomot': „Ura"! Un ura formidabil... şi mai ce? Tinc'uţei i s-a părut sau a auzit într-adevăr şi de data asta': „Boieroaicele?" Apoi, asmuţite de acest 5 strigăt, sub ochii-i deodată, toate aceste namile omeneşti s-au năruit, ca un zid, în hărmălaia agitată a spinărilor de cîini. începutul vălmăşagului, ţipete, scrîşnete, răgete de durere... S-a retras atunci tremurătoare, frîntă, uşoară ca o stafie... Cearta de jos părea  acum să fi
io ajuns la paroxism... chibriturile le ştia în cutia măsuţei de lîngă sobă... S-a apropiat tremurătoare, dar liniştită, şi a aprins. Dar primul chibrit s-a stins de prea marele tremur al braţului. în suflet, însă, se simţea liniştită şi a aprins pe al doilea, care s-a stins
15 de asemeni. Atunci s-a apropiat de masă, ca să-şi amăgească braţul şi, într-adevăr, acolo a izbutit să scoată globul lăptos al lămpii şi sticla uşor. Iar chi-Ibritul, de data asta, s-a aprins victorios, a înflăcărat fitilul ridicat. Lumina a apărut triumfătoarele su^
20- sticlă; ea a clătinat uşor lampa, să vadă dac* maj ^ ţgaz mtr-însa. Pîntecul de faianţă reV^aik de flori şi grupuri omeneşti era plin; plesnită de podeaua uscată a turnuleţului, gazul răspîndit va cotropi îndată tot ienmuL ţrăgînd spre el, ca o enormă gură aspiratoare,
25      tflacăra jucăuşă.
Pentru mai multă siguranţă, Tincuţa luă şi cutia de chiTbrituri cu sine, iar deasupra sticlei înfipse din nou globul, ca flacăra să nu se stingă pe drum...
★
30 Cînd porni spre uşă, simţea cum i se înmoaie picioa-
rele, ca şi cînd flacăra lămpii şi-ar fi întins, prin mîna-i şi prin trup, vinele de căldură spre alcătuirea lor de ceara. Dar curios, cum auzi pasul care urca grăbit scara, se văzu deodată pătrunsă de un nou suflu de
35     voinţă, ce o împinse voiniceşte din urmă. La început nici nu distinse dacă o striga tocmai glasul tatălui ei Cînd o atinse cu mîna pe umeri, era gata să dea drumul aci lămpii; dar o strînse cu  toată puterea de picior, ca s-o aducă şi să-1 plesnească, pe cel ce o oprise
cu globul drept în globul obrazului; iar flăcările să izbucnească de acum în dănţuirea lor de moarte, însă era tatăl ei: îl descoperi la timp după glas şi după mînă, ale cărei degete uscate şi subţiri avan-5 saseră pe coborîşul umărului pînă-n cîmpul vederii ei. — Fata mea! fata mea! perfect, perfect... minunat că ai aprins lampa... Hai cu mine acum...
Şi o trăgea după el, grăbit şi înfrigurat. Ah, bătrînul, înţelesese atît de repede şi acceptase... asta îi va spori
10 curajul, îi va spori curajul... îşi repeta ea, desperată, simţind, dimpotrivă, cum îl pierde, prin vîrful degetelor şi prin vîrful pantofilor, la atingerea acestei tremurări de gelatină, în care se zbăteau mîinile uscate... Bătrînul ar fi trebuit să aştepte jos şi să vină singur,
15 mai tîrziu, spre scăparea de flăcări, în care întîi sufletul ei s-ar fi eliberat...
Dar bătrînul o îndruma într-altă parte, nu pe scara podului. La uşa balconului îi lăsă umărul şi păşi el întîi, afară, în noaptea iluminată.., Bătrînul avusese, desi-
20 gur, alt gînd; dar era bun şi acesta, pentru că şi balconul era de lemn vechi şi uscat. Lampa ridicată lumina acum puternic pe bătrîn şi Tincuţa se înfiora în faţa acestui profil veşted, încordat de atîta dîrzenie. Dar şi în curte pătrundeau bine săgeţile luminii, întărind, în
25 strimta îngrădire, puterea lunii şi a reflexelor îndepărtate de focuri. Apariţia bătrînului făcu să contenească toaca topoarelor în poartă sau să fie acoperită pînă la nimicire de huietul mare al surprizei. Abia acum Tincuţa distinse că pocniturile harapnicelor erau în curte
30 şi slujitorii alungau cîinii: şi în suflet îi învioră deodată, într-o infinitate de clipă, un sentiment de pace şi de împăcare. Dar nu fu decît o biată amăgire, mai dureroasă şi negrăit mai nedorită decît apropierea morţii, în pulpana căreia găsise ocrotire. Ţăranii din curte,
35 doborîţi şi sfîşiaţi de cîini, abia se ridicau, sprijiniţi de ziduri, sau zăceau încă, printre cadavre de animale. Doar zîmbatul stătuse şi era necontenit în picioare, acolo în colţul zidului, sprijinit în enorma lui măciucă. Ţinea capul sus şi, din straşina de umbră a căciulii
40     ţuguiate, ochii lui aruncau necontenit spre ea focul
702
sălbatic a[l] luminii lor îndîrjite. Tincuţa gîndi: jos erau încă fraţii postaţi la ferestre, cu puştile lor. Focul avea tot timpul să înceapă de aci, în privirile stupefiate ale acestor incendiari, bădărani şi cretini, care aşteptau 5 uluiţi să se îndepărteze cîinii şi să glăsuiască boierul.
Poate doreau să deguste în voie priveliştea atît de luminată a ultimei zbateri de viaţă, a ultimelor încercări de înduplecare ale bătrînului, Care nu se resemna
10 să moară. Da, doreau să-1 audă, să-1 vadă zvîrcolindu-se ca strămoşii lor, cînd le cereau iertare. Gustul sadic al spectacolului în faţa morţii preţuia instinctiv la indivizii redeveniţi în stare de bestie şi asta îi despărţea încă şi acum de bestiile propriu-zise, de bestiile totale.
15 Vuietul din ce în ce mai scăzut al glasurilor de la poartă avea largi intermitenţe; vorbeau toţi, în toate părţile, iar faclele se trăseseră în faţă. Doar din adîncu-rile nedesluşite ale masei de capete mai răzbăteau chiuituri răzleţe.  însă cei din faţă vorbeau domol: şi-n
20 toţi ochii scînteia hazul şi consemnul tacit. Iar Tincuţa văzu dincoace de zid gura zîmbatului deschizîndu-se calm, ca un bot de fiară, care-şi adulmeca prada sigură, de care nu-1 mai desparte nici un obstacol.
Bătrînul ridică mîinile în sus şi glasul lui clar ră-
25 sună impunător deasupra frămîntării generale şi a lătrăturilor îndepărtate... Primele cuvinte nu se auziră bine în mijlocul gloatei': dar alte voci ţărăneşti îndemnară la linişte; această îndrăzneală de a ieşi înaintea tuturor — cu  pieptul  în bătaia oricărei   sîneţe, cu
30 mîinile libere, cu barbeţii colilii şi cu lampa luminîndu-1 cu putere — le muiase la toţi glasul. Iar Tincuţa ţinea înălţată lampa de porţelan cu fermitate şi îndîrjire, aşteptînd clipa cînd va socoti că flăcările trebuie să izbucnească.
35 —...de ce aţi venit să-mi puneţi foc casei? ros-
tea puternic, fără nici o emoţie, bătrînul. Ce vă foloseşte vouă casa mea arsă ? Ce vă foloseşte vouă să ne omorîţi?... Veţi fi împuşcaţi şi voi cînd va veni armata, iar alţii veţi putrezi în fundul ocnelor...
40 ■— Noi vrem pămînt... izbucniră atunci piepturile gloatei... Pămînt... pămînt...
703
La izbucnirea aceasta clocotitoare de dîrze glasuri bărbăteşti, mîna Tincuţei ridică şi mai sus lampa cu pîntecul încărcat cu petrol. Jos, zîmbetul zîmbatului se prefăcu în rîs de dinţi răi şi ascuţiţi. Dar bătrînul 5 privi spre ea cu o adîncă satisfacţie, ca şi cum tocmai urletele de acum, ale celor de jos, le-ar fi aşteptat. Făcu iar semn cu mîna. Tăcerea se lăsa acum însă cu greu. Şi zarva detunătoare a frînturilor de cuvinte, care se încălecau, pînă în încîlciri şi anulare în huiet,
10 nu se potoli decît iarăşi cu primele cuvinte, de o energie nouă, de o promptitudine şi de o cuprinzime concisă şi limpede, izbitoare, ale bătrînului. Vorba lungă ar fi însemnat iarăşi dezlănţuire de urlete, furie care creşte din sine însăşi, pieire şi prăpăd.
15 — Păi, dacă vreţi pămînt, cereţi pămînt! răcni de
două ori bătrînul Take Asan. Ei bine, vă dau pămînt! Eu vi-1 dau de bună voia mea... Vreţi acte, vă fac acte... Dar nu-mi ardeţi casa... Şi nu-mi luaţi tot... Lăsaţi-mi şi mie ceva... Cît de puţin... Haide, hotă-
20     rîţi voi cît să-mi lăsaţi...
Tăcerea acum se întipări în adevăratul înţeles al cuvîntului. Cîteva clipe numai, dar profundă şi grea, ca nopţile de toamnă ploioasă. In cugetul Tincuţei parcă se făcu lumină vie deodată, iar rîsul zîmbatului de jos
25     încremeni, ca şi cum moartea l-ar fi paralizat înainte de a avea timp să se îngrozească. Bătrînul mai apucă să strige:
— Am două mii de pogoane... Lăsa-ţi-mi şi mie barim   două sute... şi lăsaţi-mi   conacul şi copiii...
30 Doar v-o fi ajungînd la toţi o mie şi opt sute de pogoane... Vă fac act de stăpînire şi nimeni nu are să vă mai facă nimic... Ce vă mai trebuie foc şi omor...?
Acum izbucni adevărata hărmălaie la poartă... Zîmbatul urlă, părăsind ca ars colţul lui şi năpustindu-se
35 să tragă drugul în lături, pentru a da drum înlăuntru hoardei agitate şi nedecise.
— Nu primiţi, strigase el, înainte de orice alt strigăt, nu primiţi, oameni buni, vă înşeală!...
Şi Tincuţa pricepu că dacă mulţimea apucă să năvă-40     lească în aceste clipe de huiet şi de nehotărîre, devastarea va începe într-o clipă şi dărnicia bătrînului nu
704
va folosi la nimic. Dar zîmbatul se nărui zadarnic în zăbrelele porţii! Drugul rămase neclintit în belciugurile lăcătuite. In afară, pe deasupra huietului, se înstăpî-neau glasuri care se făceau ascultate, mulţimea se zbă-5 tea în lături pentru a face loc fruntaşilor mişcării... Tincuţa văzu pe zîmbat căţărîndu-se pe poartă ca o pisică, pentru că sfatul fruntaşilor, luminat de facle, strîns ca într-o pîlnie, în mijlocul masei de căciuli negre şi feţe omeneşti, se trăsese în partea cealaltă a gloatei, 10 spre marginea dimpotrivă a şoselei. în uşa balconului, în spatele bătrînului, se încadra conturul puternic al lui Codin, care nu înainta însă în lumină. Vorbi de acolo, din negură:
— Cum, tată, ne dai pămîntul?... Ne laşi muritori 15     de foame?...
— De foame mori mai tîrziu, de foc şi cuţit pe loc... bolborosi bătrînul, fără să se întoarcă. Poate că vrei să zici că n-am făcut bine ? Atunci hai să murim cu toţii...
20 Şi după o anumită într-adins tăcere:
— Dacă pogoanele fac mai mult decît copilul tău...
Codin nu răspunse. Tincuţa, care rămăsese în poziţia ei fandată şi energică de luminătoare a acestei grave cumpene între moarte şi viaţă, îl văzu cu capul pleoş-
25     tit pe piept, cu ochii aproape închişi de încruntare.
Bătrînul zîmbi uşor şi glăsui iarăşi, abia perceptibil :
— Sunteţi mai proşti decît ţăranii... Du-te în birou şi deschide Codul civil... art. 956 şi următorii... ţine
30 minte bine: 956... Pe urmă nu mai spune nimic, nici chiar fraţilor tăi... ca să nu simtă vreo slugă... Şi ieşiţi afară, ca să deschideţi poarta pentru delegaţia ţăranilor... Şi cu un zîmbet vag, imperceptibil:... care va veni să trateze...
35
Manevra bătrînului a ieşit întocmai după prevederile lui. Tincuţa purta acum mare grijă de lampa pe care a adus-o înăuntru în birou, la loc sigur, să nu se spargă cumva, şi a făcut-o mai mică, să nu plesnească.
705
Şi bătrînul a părăsit balconul. Fraţii au trebuit să iasă în curte şi parlamentările au reînceput la ostreţele porţii. Pe urmă, reîntoarsă în balcon, Tincuţa a privit intrarea delegaţiei: era învăţătorul şi nouăsprezece oa-5 meni, bătrîni şi tineri. în urma lor a încercat să se strecoare zîmbatul, dar a fost apucat de braţ şi îm-brîncit înapoi chiar de cîţiva din delegaţi. Şi a fost primit cu haz mare, cu glume şi cu ghionturi de mulţimea rămasă afară. Pentru  că,  potrivit învoielilor,
10 odată delegaţia intrată, porţile s-au închis înapoia ei. în biroul bătrînului au pornit atunci tocmelile. Şi după ceasuri grele de sfadă, s-a ajuns la înţeles: bătrînul nu oprea decît o sută de pogoane arabil şi avea drept să se slujească de imaşul  comun. Fraţii asis-
15 tau încruntaţi la această devastare paşnică, şi neputincioşi; în orice caz, era preferabilă unei devastări cu foc şi vărsare de sînge. Cu toate astea, ei luau parte cu toată îndîrjirea sinceră la discuţie, ceea ce Tincuţei i se păru că nu-i displace tatălui ei. Numai Codin găsi
20 ea că se retrăsese prea repede, poate pentru a nu i se observa ochii nestăpînit de luminoşi.
Din clipa plecării lui Codin, Tincuţa simţi deodată, puternică şi din ce în ce mai apăsătoare, nevoia de a deschide codul de pe masă, mic, dar gros, îmbrăcat în
25 piele roşie şi cu muchia legăturei elegant curbată. Codul civil adnotat scria cu litere de aur pe copertă şi pe muchie. Articolul 955... art. 955... şi următorii...
Cifra i se întipărise adînc în minte, dar curiozitatea care o devora o făcea în acelaşi timp să tremure: car-
30 tea mică şi groasă, ca un presse-papier mai degrabă decît ca o carte propriu-zisă, o ademenea prea zgomotos cu voioşia roşului ei aprins ca să nu i se pară că prima ei mişcare într-acolo va atrage atenţia tuturor şi adevărul grozav  îi va da îndată  pe toţi de gol. Ah,
35 zîmbetul acesta perfid de floare roşie tropicală, care strînge ca o gură mîna ce se îndreaptă înşelată spre corola ei ameninţătoare şi carnivoră! Era doar o nebunie din partea ei această curiozitate irezistibilă: expresia lui Codin, cînd se grăbise să dispară, şi seni-
40 nătatea de acum a bătrînului o limpeziseră doar deplin, îi arătau şi acum prin coperta cea tare şi prin mal-
706
dărui de pagini tăiate scobit, într-o curbă la fel de elegantă şi lucioasă ca şi a muchiei, că acolo, la articolul 955, trebuie să fie ceva bun, minunat şi liniştitor. Şi asta putea s-o asigure îndeajuns. 5 Bătrînul scria acum actul, căciaşapretinsesedelegaţia,
cuvînt cu cuvînt, rostind tare fiecare rînd nou; peste umărul lui se uita învăţătorul. Atunci uşa se deschise uşor, de parcă ar fi împins-o o pisică, şi Tincuţa văzu deodată, strecurîndu-se strivită, smerită, mai mult ca o
10 închipuire decît ca o făptură, zîmbatul [sic]. Dispoziţia de rîs a feţei lui, observă acum Tincuţa, era naturală, căci era alcătuită dintr-o conformaţie specială a zigo-maţilor. Ochii i-erau galbeni ca la pisici, şi numai din mijlocul lor, două licăre negre, puţin mai accentuate de
15     umbra căciulii ţuguiate, ce-i rămăsese pe cap, săriră chiar de la început în ochii, pe faţa şi pe corpul ei, şi se înfipseră acolo ca nişte insecte negre, care nu mai pot fi smulse din carne. Pe unde venise omul ăsta? De bună seamă sărise iar peste zid? Oamenii de
20 lîngă uşă chiar acum băgară de seamă prezenţa lui şi îl priviră întrebător. El le răspunse cu semn de linişte şi de cuminţenie şi licăririle negre, o clipă pierite, se întoarseră iar spre ea şi o împunseră ascuţite. Dar ce putea fi sub coperta roşie? Fără să se mai poată
25 stăpîni, Tincuţa trase uşor codul spre dînsa. învăţătorul tocmai cetea cu glas tare, punctual, la timp, aşa cum da exemplu de cetit la şcoală, contractul de cesiune. Aşa-i găsiseră titlul: de cesiune. Cuvintele nu-i pătrundeau Tincuţei după şir în auz: erau disparate şi
30 confuze; ea auzea vag cantităţi de pogoane şi nume de vecinătăţi: „tarlaua din vale", „piscul Sucitului, pînă-n poalele viei lui Stancu Busuioc". Degetele ei se înfipseră delicate, dar volnice, printre^ pagini. Răsfrînse codul... articolul   447, 448, 449... întoarse   un smoc
35 întreg de file. „Despre contractul de căsătorie", art. 1200... 1201... Reveni... Găsi.
... Dar acoperi repede cu pagina următoare şi privi îngrijată în juru-i... Nimeni nu lua aminte la dînsa, afară de ochii de pisică, două linioare negre pe fond
40 galben, două linii ascuţite ce rămăseseră definitiv agăţate în luminile ei.
Deschise. Art. 955: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate chiar cînd este exercitată de altă persoană decît aceea în folosul căreia s-afăcut convenţiunea".
5 Tincuţa simţi o vie decepţie în tot lăuntrul ei. Ce
are a face asta cu ce se petrece aici ? ... Nu e nici o violenţă la mijloc ... Bătrînul singur i-a poftit să contracteze şi el a scris singur, fără nici un pumnal deasupra capului. Totuşi, ceva parcă se lămurea mai bine în
10 fundul conştiinţei sale, se făcea lumină, ca în fundul orizontului în ultimul ceas de noapte. Trecu cu mai mult curaj la „următorii".
Art. 956. „Este violenţă totdeauna cînd, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională
15 după dînsa, că va fi expusă persoana sau averea saunui rău considerabil şi prezinte..."
Tincuţa ceti înainte şi trecu la notiţele mărunte ale jurisprudenţelor. Ea nu înţelegea mare lucru, dar i se părea că simte înţelesul pe deasupra rîndurilor.
20 Totuşi gîndea într-una: „Bine, însă bătrînul i-a chemat, el i-a ..." dar deodată, în fundul conştiinţei, lumina se revărsă puternic. Şi atunci parcă, surprinsă de toate privirile celor prezenţi, care s-au îndreptat ameninţătoare asupra ei, ridică ochii. N-o privea decît o prea
25 blîndă figură; îşi aminti chipul blînd şi necăjit pe care îl descoperise de dimineaţă, din trăsură, în alaiul care le adusese încoace. Bătrînul, acum cu capul gol, cu plete cărunte, lipite de rotundul tidvei şi despărţite de o dreaptă cărare, îi zîmbea cu bunătate şi mulţu-
30 mire. Tincuţa trase uşor degetul dintre file şi scoarţa codului se îndreptă, refăcînd roşul presse-papier, gros şi îndesat. Ea nu mai privea acum pe zîmbat, deşi cele două linioare negre din ochii gălbui îi stau încă strîns aninate în mijlocul vederilor. în schimb, abia
35 acum simţi privirea grea a învăţătorului. Acesta se apropie de cod, îl ridică şi-1 deschise smuncindu-1. Ţăranii cei dîrji din faţă ridicară capul îngrijaţi. Bătrînul îşi înalţă bustul în fotoliu: se făcea că nu se uită într-aci, dar Tincuţa simţi cum îi pîlpîie neliniştită
40 înspre dînsa antena nesigură a aşteptărei înfricoşate. Şi groaza şi remuşcarea o cuprinseră, îşi feri ochii şi
708
dădu de privirea încă înmărmurită, încă neînţelegătoare, a zîmbatului. O aştepta îngrozită să crească de lumina triumfului şi a puterei... şi acum degetele ei se strîn-seră de dunga biroului şi nădejdea supremă i se nărui 5 de-a binelea, căci lampa salvatoare, farul mîntuitor spre care se năpusti din nou dorinţa ei de scăpare, era tocmai în partea cealaltă a biroului.
învăţătorul răsfoia codul, ţeapăn şi întunecat. Sub obrazul smolit şi osos se vedea limpede mişcarea ner-10 voasă şi rea a muşchilor interiori. „Art. 955, art. 955 şi următorii", licărea intermitent şi fără vreo legătură în mintea Tincuţei. învăţătorul puse codul jos, luă contractul şi-1 ceti în gînd, lung, încet, posomorit... Oamenii din primele rînduri înaintară...
15 —E vreo nedumerire?... se auzi de-abia glasul bă-
trînului Asan... Vreo scăpare, ceva? întrebă el piţigăiat şi mirat.
învăţătorul nu răspunse. încercînd să-şi nimicească zbuciumul, care începea să se ridice, al pieptului,
20 Tincuţa izbuti să-şi păstreze o faţă calmă, dar nu mai vedea nimic altceva decît un amestec de albicios şi cenuşiu ca aluatul de făină, prin care sticleau puzderie de bacili negri, ca liniile din ochii pisicilor.
— Da, contractul e bun! se auzi sentinţa gravă
25     a învăţătorului, cu glas şi mers pătruns de sine.
Destinderea se traduse prin urări de: „Noroc! într-un ceas bun! Şi bună înţelegere pe viitor!" Mîini bătătorite se întinseră spre boier, care le strînse pe toate cu plăcere. Şi spre Tincuţa se întinseră cîteva
30 osoase şi năclăite. Cînd ochii ei căpătară iar puterea discernerei, văzu cuşmele negre ridicîndu-se şi îndesîn-du-se pe capete şi şuvoiul greu, cu miros pe care acum îl simţi întîi, de oaie plouată, împingîndu-se spre ieşire. Zîmbatul dispăruse de mult, ca un vis rău.
35 Numai figura cea blîndă şi bătrînească mai căută spre ea o dată şi ea o primi cutremurîndu-se uşor, involuntar ; vroi să nu se întrebe de ce se cutremură si totuşi simţi învăluind-o o tristeţă adîncă, grea, displăcută.
★
Armata sosi a doua zi în viul nopţii şi procurorul care o însoţea făcu mare haz de dibăcia bătrînului şi de actul nul, prin puterea legii, cu care ţăranii se mîndriră faţă de autorităţi.
— Mă, le strigă procurorul, actul ăsta să-1 puneţi în ramă! El v-a scăpat viaţa la cel puţin şaptezeci dintre voi!...
10
15
20
25
Era o fotografie mai mare, de zece centimetri în lăţime şi poate de vreo două ori pe atîta în lungime. Asta e tot ce-a găsit la moşie. însă era considerabil de mult şi-atîta. Moşia asta din Basarabia, deşi a fost punctul lui de plecare ■— acolo s-a născut şi-acolo au trăit şi părinţii lui — n-a prea ţinut-o în mare seamă. Venea aici la date ştiute, mai mult să controleze, să negustorească produsele şi să ridice banii. Astfel se lămureşte cum în casa părintească n-a găsit decît o singură fotografie. Dar putea să nu găsească nici atît.
Avea acum întreaga statură a Nataliei, pentru că în porte-visite-ul pe care-1 luase cu dînsul în război n-o avusese decît pe jumătate: partea de sus, bustul, în schimb, scrisorile ce soseau atunci necurmat de la ea o întregeau. Pe cînd acum, ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi dat de comoara asta, pe care nici nu-şi mai aminteşte cum de-a găsit-o aci! El totdeauna pleca cu o fotografie de a ei la drum depărtat; şi cum în Basarabia ea nu venise niciodată — cu toate că după mamă era şi ea moldovancă — mai ales cînd se abătea încoa, avea grijă să-i aibe chipul necontenit lîngă dînsul. Pe semne a lăsat-o aci în grabă; a uitat-o. E bună şi uitarea la ceva, neatenţia, nebăgarea de seamă de-o clipă faţă de lucrul, faţă de fiinţa cea mai scumpă. Şi totuşi, e de cumplită mirare ; a putut el să uite chipul ei, într-o grabă oarecare, şi să nu-şi dea seama ani întregi că a putut să i se întîmple lucrul ăsta ? De necrezut.
711
Şi totuşi fotografia e aci, i-o spune chipul ei, întreaga ei statură. El îşi dă seama că graba asta s-a petrecut în anul războiului, în anul izbucnirei războiului; cînd ar fi putut doară să se petreacă altădată ? Atunci, în zarva aceea, în graba aceea, în harababura aceea. Dar e curios, tocmai într-o astfel de fierbere, de clocot, de zbucium, să nu-şi aducă aminte de dînsa, să nu se agate de frumuseţea ei, comprimîndu-şi cu amîndouă mîinile inima, în dreptul căreia o aşeza totdeauna?
E bună şi uitarea la ceva. El, care era un îndrăgostit de felul celora care nu-şi simt inima regulat bătînd pînă n-o ştiu rezemată de cartonul cu fotografia iubitei, n-a fost s-o uite decît tocmai pentru ca Dumnezeu să i-o scoată în cale, atunci, cînd a fost nevoie, în cele mai sfîşietoare clipe ale existenţei lui. Cînd a văzut-o, s-a aruncat asupră-i aproape bestial, a sărutat-o, a vărsat lacrămi pe ea şi-a înfipt-o în piepţii cămăşei. A găsit-o la un an după revenirea lui aici, în cutia măsuţei de noapte, sub nişte ziare ruseşti, din cari şi-a putut da şi mai bine seama mai tîrziu, cînd le-a cetit, că lucrul s-a petrecut în primele zile de război; telegramele timpului descriau scurt, sacadat, înfiorător de sacadat şi groaznic, începutul celei mai mari tragedii a timpului. Dacă n-ar fi avut nevoie de cutia măsuţei, biata, scumpa, draga lui, iubita lui scumpă, ar mai fi aşteptat mult şi bine sub hîrtiile vechi. Acum însă a luat şi ziarele la oraş, pentru că era cu neputinţă de conceput existenţa fotografiei fără prezenţa lor. Iar prada asta teribilă, cu care revenea, fotografia şi ziarele erau pentru el mai de valoare decît tot conţinutul servietei în care aducea preţul recoltei.
Acasă, în tîrg, după ce s-a culcat toată lumea din oraş, în tăcerea solemnă a nopţei, cînd nici pe stradă nu s-a mai auzit nici un mers, el a scos micul ei portret şi s-a repezit la picioarele lui, pe care le-a sărutat cu o sete fără de seamăn. Bustul ei, care-i rămăsese de pe front, îl mai simţise pe buze, Doamne, de cîte ori! şi capul, şi ochii, şi fruntea! Dar picioarele ei lungi şi drepte, uită-te cît de drepte, Doamne, de cînd nu le mai văzuse! Le-a sărutat pe amîndouă, pe rînd, începînd cu dreptul, luînd-o de la şold în jos, pînă la
genunchi şi apoi pînă la gleznă, sub tivul rochiei —• şi-apoi s-a ridicat pe stîngul înapoi, pînă la şold. Milimetru cu milimetru le-au străbătut buzele lui.
Doctorul Calomfir, Calomfirov, cum îi ziceau ruşii
5 pe vremea stăpînirei lor, e doctor numai cu numele. Adică şi cu titlul. E doctor în medicină. Dar nu practică în chip profesional. Din cînd în cînd dă vreo consultaţie unui prieten, unei slugi sau vreunui argat de pe moşie, însă şi acum mai e abonat la reviste, medicale, ce-i
10 sosesc regulat din Bucureşti şi Paris. Din Petrograd n-are ce să-i mai sosească.
Totuşi lumea întreagă îi spune „doctorul". Doctorul, şi-atît: toată lumea ştie atunci că-i vorba de Calomfir sau Calomfirov. Pe cînd aci, în tîrgul basara-
15 bean, în care locuieşte Calomfir, trebuie pe lîngă titlul de doctor să mai adaugi şi numele celui pe care-1 vizezi, pentru a arăta că vrei să te referi la vreunul din cei cinci doctori mai bătrîni or cincisprezece doctori mai tineri, cari profesează într-adevăr.
20 Calomfir e om cuprins. Are casă mare aci în tîrgul
reşedinţă de judeţ şi are sute de verste de moşie, la cîteva poşte depărtare. Dar ce moşie, ce vie şi ce conac! însă ar fi fost şi mai bogat. Şi de trei ori trei mai avut,, or poate şi mai mult, dacă nu s-ar fi întîmplat revo-
25 luţia şi exproprierea radicală din Rusia. Hm, dar asta încă n-ar fi fost nimic, atîta avere cîtă i-a mai rămas dincolo de Nistru, dacă n-ar mai fi rămas acolo pentru totdeauna şi Natalia.
Natalia Alexandrovna cum îi zicea şi ca domni-
30 şoară şi ca soţie; Natalia Alexandrovna Stratomirova, ca fiică a bogatului moşier Stratomirov; Natalia Alexandrovna Calomfirova, ca soţie a tot pe atît de bogatului moşier — doctorul în medicină Alexandru Calomfirov, azi Calomfir.
35 Natalia Alexandrovna a rămas acolo şi numai două
din fotografiile ei sînt aici. Doctorul era pe frontul polonez cînd s-a întîmplat catastrofa; s-a zbătut zdravăn să plece, s-o caute, s-o găsească, s-o ducă cu dînsul într-altă ţară, departe. Soldaţii îi rupseră galoa-
40 nele şi-avea de gînd să înfrunte oceanul răscolit de furtuna cea mai teribilă de pe lume, al sfintei Roşii,
aşa, fără galoane, ca un simplu soldat. Şi a săvîrşit într-adevăr această formidabilă aventură, cu toate ameninţările cu moartea ale soldaţilor, dacă va părăsi spitalul. Dar la moşie, de unde ea-i scrisese în ultimul 5 timp, n-a mai găsit decît mormanul de cenuşă pe locul mîndrei clădiri de odinioară; iar la oraş', casa cea frumoasă a socru-său fusese preschimbată în oficiu public. Nici urmă de socru, de nevastă, de cumnaţi. Şi nici un fel de lumină, din nici o parte. Un cunoscut
10 b„u"' neras de săPtămîni Şi cu zdrenţele pe dînsul tîrîş, i-a povestit că socru-său şi cei doi cumnaţi au fost împuşcaţi, dar de Natalia n-a ştiut să-i spună mare lucru. Decît atît, rînjind: „Poate a scăpat. Femeile ies mai uşor din încurcătură."
15 Iar omul ăsta, cu ochii rătăciţi şi lihnit de foame,
pe care l-a întîlnit la uşa unui grajd ruinat, îi da toate explicaţiile prea tare şi vorbea prea tare, uitîndu-se parcă cu un fel de nerăbdare în jur. L-a întrebat atunci dacă poate să-i dea adăpost pentru la noapte în grajdul
20 lui şi omul acela l-a poftit chiar cu cea mai mare satisfacţie şi cuvîntul lui a devenit şoaptă şi nu s-a mai uitat cu nerăbdare în jur.
Iar doctorul, după ce s-a despărţit de dînsul, dus a fost, pentru că văzuse doar, nici pe cunoscuţii, nici
.25 pe prietenii de demult nu-i mai putea întreba. Pentru o trădare poate se plătea preţ bun: o pîine întreagă.
După ce a trecut Nistrul a putut repede să-şi valorifice drepturile şi să-şi recupereze avutul; calitatea de român şi unele rubedenii influente l-au ajutat. Ho,
30 cît a mai umblat şi atuncea, cît a alergat, cît s-a sporovăit, în dreapta şi-n stînga, s-a ploconit, s-a rugat, a zbierat, a ameninţat. Dar cu cît se simţea mai sfîrşit, cu atît a doua zi se zbătea mai cu înverşunare. Din fericire necazurile, tocmai pentru că erau luate curajos
35 în piept, nu au durat mult. Din simplu vagabond, doctorul a redevenit om; şi cînd s-a deşteptat prima dimineaţă în patul moale din camera lui, din casa lui, deodată cuvintele celui întîlnit la Kiev au răsunat altfel: „Poate a scăpat. Femeile ies mai uşor din încurcătură."
714
Cu ele în auz a străbătut tcată stepa şi nu se sinchisea prea mult că zile întregi treceau pînă să mai găsească de mîncare. I-era apoi frică şi de-un sunet de pasăre şi de-o umbră, dar dacă l-ar fi căutat cineva
5 la piept ca să-i ia micul porte-visite, atunci cu siguranţă că n-ar mai fi vrut să ştie de nimic. Ar fi lovit cu toată deznădejdea, or ce-ar fi fost să se întîmple. Iar cuvintele nenorocitului aceluia, care-1 va fi aşteptat noaptea în grajd să-1 predea guarzilor, săpate adînc
10 în amintire, l-ar fi asmuţit şi mai teribil. L-ar fi făcut de piatră şi oţel.
însă în dimineaţa cînd tccmai avea să privească chipul mic cu totul şi cu totul alţi ochi, cuvintele acelea au avut în miezul capului un răsunet cu totul ciudat,
15 tărăgănat, dogit, sarcastic, ca un glas de beţivan: „Poate a scăpat, femeile ies mai uşor din încurcătură"... Doctorul a ridicat plictisit din umeri. |n definitiv ce putea să însemne această stupiditate. în definitiv ce rost mai avea rînjetul acela idiot în oceanul sfintei
20 Roşii! Nimic, nimic, nimic. Şi el apropiase de buze micul porte-visite, pe fond alb şi curat ca semnul cerului de la moşia ei, pe care el o întreise aproape prin muncă şi prin spiritul lui de afaceri. Era atît de albă şi de curată fotografia asta, iconiţa asta, şi atît de dulce, atît de
25 catifelată sepia asta, care semăna la culoare cu ochii ei! Ce mai putea să însemne un astfel de rînjet, într-un astfel de ocean.
Lucrurile acestea au apărut atît de luminoase doctorului, că în zilele următoare nici n-a mai stat să se
30 întrebe de ele, iar mai tîrziu chiar le-a alungat din minte, ca pe nişte copii răi, mucoşi, murdari şi zdrenţuiţi. Iar după un an, cînd a găsit cealaltă fotografie, numai la aşa ceva, numai la un rînjet stupid al unui decăzut gata să vîndă pe cineva pentru o pîine infectă,
35 jumătate cu paie, nu s-a gîndit. Totul era că-i avea acum şi jumătatea de jos a trupului, sfintele ei picioare, î le contempla de-acum nopţi întregi, cînd nu mai era nici un umblet pe drumuri şi nici un zgomot pe pămînt şi în cer. Rochia le tăia conturul lor propriu-zis
40 mai siis de glezne, acolo unde pulpele începeau să se umfle uşor, dar asta o ştia numai el, pentru că foto-
grafia era din faţă. însă dispoziţia succesivă a tonurilor, arăta rochia uşor apăsată în dreptul genunchilor. Aci erau genunchii ei divini! descoperea el acest amănunt ca pe-un mare adevăr al naturei şi îneca în sâru-5     tări şi-n lacrămi marele adevăr al naturei. Iar ceva mai sus de genunchiul stîng, foarte puţin mai sus, la un lat de mînă, era semnul acela, mic, nu mai întins decît soclul unui buton, un semn cafeniu închis, pluşat şi rotund — nu o aluniţă, pentru că nu era deloc 10     ridicat — însă pufos ca piersica de aproape; de departe părea irisul unui ochi, aidoma ca şi ochii ei la culoare, un accident care da regiunei genunchiului şi întregului picior un farmec nepreţuit. De bună seamă rochia nu-i mai îngăduia priveliştea asta minunată; dar el o ştia 15     acolo la locul ei şi privind cu ochii ceva mai încordaţi prin sepia fotografiei părea c-o vede limpede, chiar în mărime naturală, căci şi sepia asta închisă avea exact aceeaşi culoare ca şi ochii ei, ca şi semnul ascuns, neştiut de nimeni altul decît de el. „Neştiut de nimeni, 20     de nimeni", se încăpăţîna el să repete, cînd uneori, foarte rar, nespus de rar — şi din ce în ce mai rar cu cît se scurgeau anii mai domol şi mai împăcaţi cu sufletul lui — vorbele acelui necugetat îi mai încercau întărită  lui minte.  Rîdea liniştit şi cuminte, ofta 25     mai degrabă, dar era un oftat vesel, împăcat cu sine, rîsul lui: într-adevăr, poate să mai vadă cineva, într-un ocean atît de vast, atît de frămîntat ca ţara ei, un semn atît de minuscul, de delicat, de catifelat — acest ochi al voluptăţei piciorului ei ? Acest mic stigmat, 30     această miniatură, acest simbol al întregului ei farmec? Nimeni, nimeni nu-1 va putea vedea, orcît ar despuia-o, orcîţi  i-ar pretinde preţul corpului pe-o fărîmă de pîine cu paie şi tărîţe de mălai.
Ani întregi a stat aci sufletul şi mintea doctorului, 35 pînă s-a întîmplat convorbirea cu locotenentul Ragaiac. Locotenentul Ragaiac, după ce revenise cu regimentul de pe Nistru, fusese trimis într-o misiune la Cernăuţi. Şi el tocmai povestea la aperitive, la Trofimov, cît de nelalocul lui se simţea într-o provincie alta decît Ba-40     sarabia. Bucovina o mai văzuse şi Cernăuţii de ase-
716
menea, dar nu da toate oraşele ţării pe zăvoaiele Nistrului, după ce le-a împărăţit, cu plutoanele lui pentru prima oară, multe luni de zile in şir. Doctorului îi plăcea mult locotenentul Ragaiac, dar se ferea să mărturi-5     sească asta celorlalţi basarabeni, cari nu-1 puteau suferi din pricina multiplelor lui aventuri ştiute or presupuse, din pricina ochiului lui ironic, care strălucea în dezacord cu atitudinea-i corectă şi curtenitoare, şi mai cu seamă din pricina oprobriului general feminin, mani-10     festat mai cu seamă de moldovencele, rusoaicele şi evreicele mai frumoase, cari se zăpăceau totuşi cu desă-vîrşire şi-şi jucau ochii în chip drăcesc, în prezenţa lui. Doctorul nu putea însă să ia aşa uşor încăpăţî-narea lui Ragaiac, de a rămîne în acest tîrguşor şi-n 15     Basarabia, cu tcate că i se oferise loc şi în Bucureşti, dacă ar fi vrut să se mute. De aceea, acum, ca şi alte daţi, el asculta cu vădită plăcere chipul glumeţ şi atrăgător cu care acest oltean îşi descria nostalgia, numai după o atît de scurtă lipsă, de provincia lui adoptivă. 20     Femeile din Cernăuţi, cu care se întîlnise pe străzi, nu-i spuseseră nimic, orcît ochii lor păreau a dori să-i vorbească multe vlăjganului ăstuia negru şi mlădios.
Deodată, în mijlocul arşiţei teribile de interes şi de dispoziţie, un afiş de teatru, de sală de varieteu, 25 îl opri în cale. Un nume rusesc, un nume ca la noi: Marea dansatoare Natalia Alexandrovna. Doctorul gemu uşor şi ochii îi crescură deodată. Dar pe urmă zîmbi ca pentru sine, ca şi cînd auzul l-ar fi amăgit anume: de multe ori i se mai întîmplase asemeni să i se 30 pară că aude, în orice nume femeiesc, numele cel scump. Natalia Alexandrovna! repetă Ragaiac şi mai repetă încă, aşa că nu mai putea fi nici o părere; dar cîte Natalii Alexandrovne nu sunt pe această lume, reflectă doctorul, şi apoi ce să caute unica Natalie a gîn-35 dului său tocmai la Cernăuţi, dansatoare, cînd ea ştia bine, deşi nu fusese niciodată în Basarabia, numele satului unde soţul ei avea moşie şi al tîrgului unde se găseşte casa lui părintească!
Totuşi, doctorul ascultă şi mai departe, fără nici o 40     suflare, povestea lui Ragaiac. Numai ochii i se umeziră, din cauza loviturei nervoase pe care i-o dăduse
puterea grozavă a numelui auzit. Ragaiac este însă meşter povestitor. Doctorul e singurul basarabean căruia-şi deschide sufletul, iar ceilalţi ascultători erau dintre cei mai buni prieteni din vechea ţară; faţă de 5 alţii, indiferenţi, Ragaiac nu povesteşte niciodată astfel de lucruri. Iată de ce, mai ales acum, Ragaiac îi este doctorului nespus de simpatic. După ce vor termina de vorbit, el îl va lua cu sine la masă şi-i va spune de ce povestea asta din urmă l-a făcut să se cutremure de 10 sus pînă jos. Dar încetul cu încetul, înainte ca doctorul să poată spune ceva locotenentului, acesta a şi înviat din noaptea nefiinţei pe Natalia Alexandrovna. Nu numai numele ei aducea acum sufletul doctorului la gură, dar imaginea ei, ea întreagă. 15 Ragaiac povestea că-n viaţa lui n-a mai văzut
aşa dansatoare. Mai rămînea aci ultima picătură de îndoială, care ţinea în loc pe doctor. Natalia nu era dansatoare, sau era o dansatoare ca oricare alta, ca orice  domnişoară rusoaică veselă  şi amatoare de 20     baluri. Dar Ragaiac explica mai departe: ascultătorii nu trebuie să creadă într-o jucătoare minune, de unde? Natalia Alexandrovna juca nu creaţii personale sau compoziţii după cine ştie ce operă muzicală. Ea juca vreo cîteva jocuri ruseşti prea cunoscute şi 25     altele ceva mai puţin obişnuite,  dar ştiute. însă farmecul ei personal era totul, ondulaţiile corpului, mişcările sprintene ale picioarelor. Şi ochii. Da, dansau şi ochii! asigura Ragaiac pe ascultătorii uimiţi. Dansau şi ochii ei şi după ei dansau toţi ochii spec-30     tatorilor, ai ofiţerilor, ai civililor şi ai tuturor bărbaţilor din sală, ba chiar şi ai femeilor. Nişte ochi aproape negri ... însă, de aproape, castanii...
— N-ai invitat-o ? se informă unul.
— Cu neputinţă, răspunse Ragaiac, cu neputinţă. 35     Era luată cu asalt. în fiecare seară acei cari păreau
obişnuiţii localului îi ofereau banchete întregi. N-aş fi putut şti care era favoritul ei, mai degrabă cred că îi schimba, potrivit cu dărnicia lor. Erau tot oameni bogaţi cei din jurul ei; iar ca să pătrunzi la dînsa 40 pe drum sentimental, înţelegeţi că trebuia cheltuit ceva timp. Or eu a trebuit să revin. Dar nopţi în
718
şir jocul ochilor ei — fiecăruia i se părea că se uită numai la dînsul — şi jocul picioarelor ei goale mi-au otrăvit şi mi-au mîngîiat, în acelaşi timp, grele ceasuri de insomnie ... 5 — Picioarele goale ? gemu doctorul de astă dată
sufocat şi roşu. Toţi rîseră cu înţeles la această întrebare prea gîfîitoare. Iar Ragaiac completă:
— Goale pînă-n şold şi albe şi drepte. Ah, am mai spus-o eu, tăria rasei ăsteia stă în picioare...
10 Şi el urmă să-şi etaleze convingerile asupra poe-
ziei unui picior feminin cu artă construit. Doctorul nu mai auzea nimic decît un vîjîit care se făcea totuşi că-i iese din urechi în afară, ca la scoicele de mare. Mîna lui înainta tremurătoare spre povestitor şi gura 15     lui bîlbîi:
■—• Dar un semn, un semn puţin mai sus de genunchiul stîng, o pată mică, rotundă, cafenie, n-ai văzut...
Fu întîi puţină tăcere şi cei de faţă nu ştiură dacă să rîdă or  să  privească  uimiţi. Unul spuse: 20 — Cum vrei dumneata să se vadă aşa ceva de
la distanţă?...
Iar altul adăugă:
— Aluniţa de pe picior... E ironic doctorul...? Atunci rîsul izbucni în toată puterea lui şi doctorul
25 se ridică înfricoşat. Ragaiac vorbi tare, ca să întreacă hohotele, puţin cam îndîrjit că admiraţia lui sinceră e luată în derîdere.
— îmi rezervam totdeauna masa imediat lîngă estradă,   aşa că   picioarele ei   pot spune   că mi-au
30 intrat în ochi... Dar n-am văzut nici o aluniţă, doctore, erau perfecţiunea însăşi... şi dacă ea va trece prin Chişinău vom pleca s-o vedem cu toţii... Să vedem dacă are să vă mai ardă de rîs şi dacă o să mai puteţi vedea aluniţe pe minunile acelea... Ni-
35     mic, nici umbra unui punct...
Acum fu rîndul pieptului zdravăn al doctorului să plesnească într-un rîs formidabil, cutremurător. Era un rîs pornit cu atîta poftă că toţi ceilalţi se uitară unul la altul, apoi se asociară la el spre vădita aga-
40 sare a lui Ragaiac. Şi tocmai cînd abia acum ei credeau că încep să priceapă de ce rîd, rîsul voinic al docto-
719
rului începu să se ogoaie ca ţipătul unui balonaş care se dezumflă.
„Dacă nu e semnul, nu e nici ea!" parcă strigă cineva în capul doctorului. Şi ochii lui începură să se strîngă, deveniră mici, mici cît cuprinsul unor găuri de ac.
Doctorul se repezi ca o vijelie prin odăi, pînă la fotografia mai mare. Babuşca, femeia mică şi zbîrcită, care-1 pofti la masă şi pe care el o alungă cu răcnete teribile, se închină îngrozită în dosul uşilor şi, multă vreme, ceilalţi argaţi numai din spaima ochilor ei putură afla că înăuntru cu domnul doctor nu se petrece lucru curat. Apoi, după suspinele ei, începură să vorbească suspinele doctorului, care răzbăteau tocmai pînă aici, afară. într-adevăr, doctorul căzuse pe-o canapea şi plîngea, cu fotografia în mînă. Pentru el rochia asta de sepie tăia orice putinţă de convingere, dacă semnul acela nu fusese mai mic decît i se păruse şi lui, dacă putea fi neobservabil pentru un spectator care admiră două picioare goale în necurmata mişcare şi agitaţie a dansului. Dar pentru toată lumea cealaltă rochia nu mai există, picioarele ei goale sunt devorate de toată lăcomiile desfrînate, sunt mînjite de toate ochirile destrăbălate.
Oricine, bucurîndu-se de un răgaz mai larg decît un privitor în treacăt, ar fi putut năzări semnul cel mic, înecat în pudră şi farduri -—oricine s-ar desfăta cu priveliştea minunatelor picioare în repaos, l-ar descoperi uşor, l-ar mîngîia, l-ar săruta. Doamne, şi cîţi ar putea fi aceştia, cîţi au putut fi, se cutremură doctorul şi geme.
Pe urmă se ridică dîrz şi străbate lungul odăilor cu solida lui călcătură bărbătească. A fost nedrept cu nevinovata fotografie, pe care a izbit-o cu atîta furie de scîndură. Nu se putea să nu se vadă, ori cîte farduri ar fi îndesat peste el. E un semn vizibil, şi-aduce perfect de bine aminte, îl vede de parcă acum cîteva minute i-ar fi dăinuit dinaintea ochilor.
Nu se poate, imposibil... nu este ea, Natalia Alexandrovna, care a turburat nopţile locotenentului ăstuia
afemeiat, care-şi negustoreşte frumuseţea cu bogătaşii oraşului bucovinean.
Soţia lui este fotografia aruncată jos, cu rochie decentă, cu rochie care-1 împiedecă să examineze amă-
5 nunte scumpe, discrete, insuportabil de dulci, tocmai pentru că neştiute de nimeni, şi pe care numai un inconştient nemernic ca dînsul le poate aduce în discuţie şi-n hazul unor beţivi şi unor ofiţeri libidinoşi. Doctorul ridică tremurînd fotografia de jos, îşi cere
10     iertare, o strînge la sîn.
— Nu e ea, îşi spune necontenit. Aşa e, idolul meu, că nu poţi fi tu?...  nu poţi fi...  nu eşti...
Şi glasul începe să i se moaie iarăşi şi suspinele încep iarăşi să se ridice grele din adînc.
15 —Nu eşti, nu poţi fi...  plînge el şi apoi totul
se preschimbă în urlet şi-n zvîrcoliri. De ce nu eşti tu?... Nu se poate... Tu trebuie să fii... Tu... Te rog să fii... Te rog să fii... să fii... să fii... Trebuie să fii! urlă el lovindu-se cu pumnii în cap.
20 Sala e, într-adevăr, mare, încăpătoare şi luxoasă.
Candelabre de becuri revarsă o lumină prea vie, prea pătrunzătoare pentru ochii de tîrgovăţ, de multă vreme nemaiobişnuiţi cu lumina electrică. Doctorul şi-a ales masă din vreme, chiar lîngă estradă. Lume zgo-
25 motoasă soseşte necontenit şi ocupă locurile. în toate părţile se aude: Natalia Alexandrovna, Natalia Alexandrovna. Primele numere ale varieteului trec aproape neobservate; aplauze răzleţe, ba chiar şi fluierături.
30 Doctorul nu se simte la locul lui; emoţia îl înă-
buşă prea din cale afară, îl strînge cu gheare subţiri de gît. Ş-apoi, aşezîndu-se aici, parcă s-a angajat şi el pentru un număr de varieteu. Artista o să-1 observe în plin joc, are să dea un ţipăt, să-1 strige.
35 Numărul^ de joc se va preschimba în dramă curată. Şi-atît. în melodramă: îşi vor cădea unul în braţele altuia şi el o va smulge din localul desfrînat, o va duce din zarea ochilor pofticioşi, leşinată, la subţioară, ca un pachet. Dar boldul curiozităţii în-
40     cearcă zdravăn pe doctor, îi porunceşte să rămînă,
721
să vadă tot, să asculte tot; să ştie cum şi-a petrecut femeia asta nopţile, toate nopţile în cursul lung al atîtor ani. Gîndul cel bun îl îndeamnă acum de-a surda să fie tare, să sfîrşească totul cît mai repede cu putinţă; nu trebuie să vadă nimic! Ce s-a petrecut pînă acum aparţine trecutului, groaznicelor necesităţi, catastrofei spăimîntătoare, care a cutremurat lumea din temelii. Ba gîndul bun îl mai sfătuie să se ridice de-acum, să meargă în cabina ei, să-i strige să-şi topească fardurile de paiaţă, să se spele, să se spele zdravăn, să redevină ea; cea demult.
însă într-un suflet de bărbat, care nu şi-a văzut soţia de ani şi n-aude de ea decît prin bruscă, stăruitoare şi irezistibilă rumoare publică, viermele curiozităţii face teribile ravagii. Astfel că doctorul ceru chelnărului să trateze cu ocupanţii vreunei mese din fund (erau ocupate pînă la una şi toţi din jurul lor erau electrizaţi de aşteptare) un schimb, pentru ei cît se poate de convenabil. Un astfel de gust îi fu îndeplinit de bună seamă la repezeală. Aci, în fund, într-adevăr, se simţi mai la locul lui. Cel puţin nu se va da în spectacol. Şi-apoi, pentru ochii lui, semnul de pe picior va apare şi la atîta distanţă; pentru ceilalţi, e firesc, el să nu se bage de seamă nici lîngă rampă. Pentru că tot asta rămîne marea mîn-gîiere a doctorului, care-1 îndeamnă să dorească, să voiască din toate puterile, să se roage lui Dumnezeu... să fie ea! atît şi nimic mai mult; în oceanul imens şi turmentat prin care a trecut, nimeni, nimeni n-a văzut micul, dulcele, sfîntul semn, unde, pentru el, s-a strîns tot sufletul ei.
Masa aceasta din urmă e aşezată în dreptul uşei, iar în uşă s-au îngrămădit cîţiva întîrziaţi. Cei mai aproape de doctor sunt: un ofiţer şi un civil. Un tînăr sublocotenent mic şi pirpiriu cît o gîgîlice, dar strălucitor îmbrăcat. Obrazul i-e supt ca la un tuberculos, iar ochiul îi înoată, exagerat de monoclu, în luciul celei mai scabroase libidinii. înainte chiar de a deschide gura largă, de degenerat, doctorului nu i-a plăcut deloc. Dar acum, cînd îl aude, apoplexia e gata să-i sfarme în bucăţi creierul căruia i-e dat să
audă atît de grosolane insulte (Dumnezeule, cine poate spune dacă nu sunt adevăruri!) la adresa soţiei sale.
Sublocotenentul dăscăleşte pe tovarăşul său cum trebuie să procedeze, ca să fie primit la noapte în 5 camera Natali ei. Foarte simplu: n-are decît să-şi şoptească dorinţa la urechea chelnărului aceluia înalt şi slab, chel şi cu favoriţi. Evident, trebuie cinstit şi chelnărul, dealtfel probabil că are, şi de la ea, la sută.
10 Din nefericire, tariful trebuie să fie foarte urcat,
precît a auzit. El n-a mai încercat, de cînd a auzit de isprava unui alt ofiţer din artilerie, pe care nu-1 cunoaşte personal dealtminteri — şi care i-a luat astfel înainte. Dimineaţa i-a pus femeii pe masă 500
15 lei. Larmă, scandal, în cele din urmă a trebuit ea să tacă, pentru a nu-şi strica reputaţia de artistă... şi a nu fi taxată de cocotă...
— Pe de altă parte am auzit că e în căutarea bărbatului ei, despre care ar fi aflat că e refugiat în
20 România...
Doctorul se întrebă de ce nu cheamă imediat chelnărul, să plătească şi să plece numaidecît. Să aibe tăria demnă de-un adevărat bărbat de a-şi înăbuşi odată această stupidă curiozitate,  a cărei febră îl
25 macină acum ca boala cea mai cumplită. îşi caută soţul aşadar? Foarte bine: prin urmare va bate ea la poarta lui. Şi atunci n-are decît s-o întîmpine cu toate onorurile pe care le merită. Totuşi doctorul găseşte că e stupid să  părăsească sala chiar de acum; e
30 caraghios să faci atîta amar de drum, ca să pleci fără să vezi ce te interesează. Tăria e să nu te laşi recunoscut şi să întorci spatele fără a adresa o vorbă. în cazul ăsta ar fi mai de dorit să cheme chelnărul celălalt, cel înalt, slab, pleşuv şi cu favoriţi, şi să-i ceară 35 toate lămuririle. Doctorul îşi încredinţează dorinţa unui picol agil, după ce se convinge că ofiţeraşul tuberculos şi tovarăşul lui nu mai sunt în preajmă-i. Şi răspunsul îi vine numaidecît: cel chemat e ocupat cu nişte mari comenzi. Dar cum termină, soseşte nu-40 maidecît. Ştie el ce doreşte domnul: mai este timp destul.
723
Şi doctorul se miră cum picolul se îndepărtează, rînjind cu înţeles la dînsul, fără să-i fie capul croit şi spart în două de sticla asta de licheur.
Dar de^ ce în halul ăsta! ? se întreabă înfricoşat 5     doctorul. în definitiv e de înţeles: te faci dansatoare, cedezi unuia şi altuia, ai doar atîtea piedici de înfrînt ca să ajungi  la liman.   Dar cînd ai  ajuns  atît de aproape de acest liman, cînd nu-ţi mai lipsesc decît cîţiva gologani pentru o noapte şi trei ceasuri de cale 10     ferată, ce rost mai are această prostituare? Nici cea mai josnică femeie nu se prostituează de plăcere... Dar una ca... dar Natalia... Natalia Alexandrovna, fata mîndră, fata şi   soţia   de baron...  imposibil... cine ştie ce confuziune de nume,   cine  ştie ce individă 15     de proastă condiţie...
Şi păhărelul de licheur, umplut  necontenit din sticla, pe care chelnărul i-a lăsat-o pe masă, la poruncă, face naveta, la intervale de vreme din ce în ce mai scurte, spre gura lui lacomă... 20 „Cine ştie ce drojdie, ridicată deasupra de clăti-
narea asta generală", îşi continuă doctorul gîndul... „Dar n-are să-şi ierte niciodată că a fost muncit de-o astfel de bănuială, dacă dezminţirea va veni numai-decît... Şi trebuie să vie..." 25 Păhărelul se înalţă spre a face, pe buza-i de jos,
saltul mortal al duştei.
„Mîndria ei... cu cine s-o compari?... Frumuseţea... hm ... dulcea ei frumuseţe... hm..." Păhărelul.
30 „Doamne, cînd îi va mai fi dat să vadă această
frumuseţe?...   Pe cea adevărată, pe cea aşteptată? Peste cît timp, peste cîţi ani... cît mă vei chinui...?" Păhărelul.
Cînd ea ar putea fi la un lat de mînă de aci... 35     Cînd în cîteva secunde s-ar putea face minunea... Păhărelul.
Aci, într-adevăr, mîna lui Dumnezeu cea sfîntă ar putea  efectua  o minune... Mîna, nevăzută de alţii, arătîndu-se numai păcătosului care-i cere intervenţia: 40     misterul divin  păstrîndu-şi  astfel chiar  în această sordidă încăpere, chiar în mijlocul acestei cete incon-
724
ştiente de dezmăţaţi, imaculata-i candoare şi nepă-trunsa-i putere. Păhărelul.
Ca să-i  aducă... ce să-i  aducă?...  Pe frumoasa 5     lui... pe Natalia Alexandrovna preschimbată în... c... Păhărelul de astă dată se ridică numai pînă la jumătate şi coboară plin înapoi pe masă.
„Doamne, cum va fi voia Ta... Doamne, cum va fi voia Ta...   Las   înaltei   Tale   înţelepciuni să hotă-10     rască soarta mea... Şi eu mă voi supune şi voi primi totul cu bucurie, aşa cum orînduieşti Tu..."
Deodată rumoarea se înteţi prin sală. Zgomotul vocilor atinse la moment paroxismul, apoi începură să scadă. Sîsîituri se auziră din toate părţile. Şi şoapte: 15     Natalia Alexandrovna...   Natalia Alexandrovna...
Doctorul îngălbeni şi se apucă zdravăn cu mîinile de dunga mesei.
„Dumnezeule, la voinţa Ta, Dumnezeule... să fie ea, Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, domn al părin-20     ţilor noştri... să fie ea... de clipa asta depinde... Să fie ea, Dumnezeule!...  ea să fie ! ea să fie!... Natalia Alexandrovna..."
Luminile se stinseră în sală şi se întăriră pe estradă, în spatele doctorului izbi un curent rece, 25 care-1 înfăşură ca un cearceaf cu apă, de parcă toată sala ar fi crăpat şi s-ar fi pustiit deodată ■— şi toate vînturile zărilor şi-ar fi dat întîlnire aci. Doctorul dîrdîia şi se ţinea de masă, să nu cadă jos de pe scaun de atîta dîrdîit: 30 —Să fie ea, Dumnezeule!... Ea, Natalia mea, Na-
taşa mea, Nataşenca... Pe scenă năvăli o sclipire intensă de zăpadă scăldată în soare, care se strînse ca un troian imaculat pe scînduri.
Aplauze izbucniră şi strigăte formidabile de admi-35 raţie. Arătarea de nea stătu mult aşa înghemuită în sine, apoi începu să se desfăşure: un braţ ca o împărăţie de visuri se ridică şerpuitor, apoi altul, tră-gînd în sus capul încă aplecat, umerii de omăt, bustul, pînecul, înaltele picioare. în sfîrşit figura se ridică 40     semeaţă...  Era ea: Natalia Alexandrovna.
725
Aplauze. Strigăte, ţipete; bestia cu mii de capete admira în felul ei. Pînă acum nu-i   sărbătorea decît frumuseţea aproape nudă. Ochii doctorului căzură j tremurători în jos, pe picior; deocamdată nimic, dar el ■ încă palpa locul puţin deasupra genunchiului... Drace, unde caută? la dreptul? Imbecilul...
Dar acum femeia şi-a aruncat picioarele goale în ii aer în aceeaşi parte, unul în unghi drept, altul în unghi  obtuz...  Şi  dansul  porni  sălbatec  şi alb ... o statuie încontinuu modelată în nor. ' 1
„Ea este!" se lumină deplin doctorul. „în întregime ea". Semnul nu i l-a văzut... „Bă, da..'.' uite-1 ... se vede, de minune, se vede de minune, chiar în joc ... Cine ştie cum a ţinut picioarele, de nu s-a văzut cînd era în repaos ... Dar, iată, odată cu jocul s-a arătat şi semnul..."
După fiecare dans, Natalia Alexandrovna dispărea parcă izgonită de canonada aprigă a aplauzelor, cari o I readuceau apoi numaidecît înapoi ca un magnet so- î nor. Şi ea îşi arăta pe rînd toate faţetele talentului. | Doctorul nu mai cugeta. De cîteva ori se forţă să 1 pună oarecare dichis în lumina care-i inunda creierul, / dar trebui să renunţe: lumina stătea acolo compactă şi grea,  imposibil de desţelenit. Numai  cînd ea îşi primea plecată utimele aclamări, el descoperi o spărtură prin care putu să-şi privească în gînd. Dar numai atît putu năzări acolo: „Frumuseţea asta orbitoare a fost întîi numai a mea şi va mai fi numai a mea. Numai a mea, numai a mea". Iar gîndul ăsta unic ţinu pînă cînd Natalia Alexandrovna se schimbă şi apăru în local, ca orice consumatoare, îmbrăcată de seară. Atunci, la priveliştea frămîntărei care se produse, întrecere de omagii, scaune împinse, mese îndepărtate or  apropiate, chemări şi comenzi, rîsete şi ţipete de fericire, doctorul îşi regăsi supleţea facultăţilor lui mintale obişnuite. O masă mare se durase în mijlo- I, cui sălei şi o mulţime de haine negre, or de uniforme, ! or şi chiar de vestminte femeieşti doriră să fie convivii l sărbătoritei. Acum Natalia Alexandrovna era aşezată fi faţă în faţă cu soţul ei, dar mesele răzleţe dintre locurile lor încă împiedecau întîlnirea privirilor. Doctorul
avea limpede conştiinţa că ea nu-1 observase încă, sau mai bine nu-1 recunoscuse, cu toate că uneori se uita încoace. Dar şi el se ferea acum s-o privească prea de-a dreptul, cînd ea se întorcea spre dînsul. 5 înfruntarea cea teribilă era rezervată pentru timpul cînd spaţiul dintre dînşii se va libera definitiv; şi lucrul da' semne că se va petrece în curînd, pentru că dansatorii abia de mai puteau să se învîrtească pe estradă. Se cerea tot mai insistent:   „loc! loc!" Şi
10 loc se făcu. Dar acum perechile în vîrtej frîngeau şi mai rău liniile văzului. Doctorul aştepta: cînd jazzul va face pauză, revelaţia în sfîrşit se va produce. Cineva atinse atunci uşor mîneca doctorului; era picolul care-i da semn să privească într-o anume direcţie.
15 Cutremurîndu-se din rădăcini, ca la începutul jocului Nataliei, doctorul îşi repezi ochii într-acolo; şi parcă i-ar fi izbit cineva cu o cravaşa, aşa clipiră de dureros, cînd în direcţia indicată, sărmanul nu văzu decît pe chelnărul lung şi slab, cu favoriţi, făcîndu-i semn de
20 răbdare: „n-a uitat, va veni acum, timpul nu e pierdut"...
Dar doctorul uitase. Şi această neaşteptat de teribilă aducere-aminte îi sfîşie sufletul în lungi făşii, ca panglicile nenumărate ce atîrnau, în chip de poale,
25 din corsajul dansatoarei care precedase pe Natalia. Toată durerea lui aţipită de succesiunea repede a fugarelor şi strălucitoarelor privelişti, ce se degajaseră ca o aureolă în timp, din sîmburele frumuseţilor femeii sale, i se revărsă acum în faţă şi-1 ameţi. Dar acum
30 era momentul acţiunei. Doctorul îşi reveni repede şi-şi trasă cu siguranţă dîrză planul purtărei în faţa surprizei puternice a soţiei sale.
O privire de gheaţă, posomorită ca norii din decembrie, întîmpinînd goana încoace şi braţele întinse ale
35 uimitei frumuseţi. Ah, braţele din timpul jocului, întinse spre dînsul...!
— Alexandru, Saşa...
— Doriţi ceva, doamnă? ... Cu ce vă pot servi...
— Pardon, nu sînteţi dumneavoastră doctorul... 4Cf     Alexandru Calomfirov?...
— Nu, doamnă, e o confuzie... scuzaţi...
Şi-n faţa privirei ei rătăcite şi-a frîngerii mîinilor:
— Dar vă rog, luaţi loc... îmi face o nespusă plăcere... să vă revăd...
— Să mă revedeţi ?
5 —Da... am impresia că v-am văzut ultima oară
acum cinci ani la moşia dumneavoastră din... —Saşa, tu eşti... Ce însemnează jocul ăsta...
— Ce însemnează jocul dumneavoastră, doamnă? Dumneavoastră sunteţi artista aici ... admirată, an-
10     turată, iubită... tarifată...  scuzaţi, dar aşa mi s-a...
Orchestra a încetat deodată, dansatorii s-au despărţit şi aleargă însetaţi, care încotro, spre mese. între doctorul Calomfirov şi soţia sa frontul de bătaie s-a deschis. El o fixează cu ochi enormi şi ea îl priveşte
15 de asemeni, îngrijorată parcă... întoarce ochii şi apoi revine... şi-1 priveşte din ce în ce mai înfricoşată... Dar rămîne încă la locul ei... însă degeaba! Doctorul nu mai dezlipeşte ochii de pe dînsa, deşi ea nici nu-1 mai priveşte; dimpotrivă, răspunde în dreapta, în
20 stînga, rîde, goleşte paharul cu şampanie. Dar doctorul o fixează înainte; un sfert de ceas ochii lui n-au slăbit-o. Jazzul reîncepe acordarea instrumentelor. Femeia se scoală, o mişcare a doctorului: Natalia Alexandrovna îşi ia noapte bună de la comeseni. Piep-
25 tul doctorului se umflă: în sfîrşit! Pe urmă îşi întinde coatele în lături, se destinde. Trebuie să-şi'găsească poziţia care să pară mai normală decît toate. întovărăşită doar de doi însoţitori, un domn bătrîn şi un colonel, Natalia străbate parchetul cu pas sprinten —
30 mai mult alunecă — direct spre dînsul. Doctorul îşi vîră un deget pe după guler ca să mai tempereze apăsarea dureroasă a butonului pe ieşitura beregăţii. Ea e infinit de seducătoare şi de frumoasă cu cît se apropie; tot sîngele din faţa doctorului a pierit.
35 îi zîmbeşte prietenoasă, îl atinge în treacăt cu mî-
neca pardesiului şi trece înainte. Doctorul se repede drept în sus. Dar ea ieşise. Şi trecuse fără îndoială pe-aici, pentru că, după spectacol, trebuia să iasă şi ea, ca toată lumea, prin uşa cea mare a localului.
40 Din cîteva salturi doctorul a ajuns la uşă.
— Natalia!
728
Artista s-a oprit. Cei doi însoţitori s-au oprit de asemenea, dar ceva mai la distanţă.
— Natalia!
■— Ce doriţi dumneavoastră ? întrebă ea în cel mai 5     perfect accent românesc. Cine sunteţi...
— Lasă comedia asta...
•—Comedia?...   E  interesant... nu  vă cunosc...
— După cinci ani nu-ţi mai cunoşti nici bărbatul ? Ea izbucni în rîs, grozav de amuzată:
10 — Asta e nostim. Nici n-am fost măritată...
— Natalia, Nataşenca, dar e de necrezut că poţi să mă tratezi astfel... să mă dai în astfel de spectacole în faţa unor necunoscuţi... destul că viaţa din ultima vreme...
15 —Domnule, n-oi fi vrînd acum să joc cu dumneata
teatru de Pirandello... Mă confundaţi desigur cu cineva, cu care seamăn probabil foarte mult.
— La dracu! confuzie şi la nume şi la figură... mai bine lasă glumele...  Eşti soţia mea, şi-acum,
20     pentru că te-am descoperit în aceste condiţiuni...
— Nu vă privesc pe dumneavoastră condiţiile vieţei mele...
— Nataşenca, iertată să fie viaţa ta din urmă. Frumuseţea ta şterge orice pată de pe ea, oricît de
25 gravă ar'fi... Dar eu nu mă pot dispensa de frumuseţea asta... Ai milă de mine, copilă... Cinci ani te-am aşteptat, cinci ani ţi-am sărutat fotografiile... Şi tu aşa îmi răspunzi?... Sunt încă bogat, mi-am regăsit şi am redobîndit averea de aici, vei fi iarăşi
30 nobilă şi bogată Nataşenca, numai tu să mă urmezi... Nu poţi să glumeşti cu mine în felul ăsta, Nataşenca; ţi-am văzut doar semnul, în timpul spectacolului!...
— Semnul ?...
— Da, semnul de la genunchi...
35 — Regret că mai e şi un semn la mijloc. Altfel,
cum povesteşti că eşti de bogat, eram gata să te recunosc. Din nefericire însă, n-am nici un semn la genunchi... dumneata eşti prada unei puternice obsesii... asemănarea mea cu fiinţa pe care o aştepţi
4ff     te-a făcut să vezi şi semne acolo unde nu sunt deloc.
Pentru că îmi pari de bună credinţă, iată, îţi voi arăta, aci, de faţă şi cu domnii... care genunchi doreşti?
— Sfîrşeşte odată cu arătatul genunchilor de faţă cu domnii! gemu el cu sufletul strivit. Dar ea rîse
5 acum cu toată pofta, îl bătu pe umeri prieteneşte şi-şi desfăcu mîinile în lături, ca şi cum l-ar fi poftit să şeada pe un scaun.
— De care domni vorbeşti ? Suntem doar singuri...
10 Doctorul se-nvîrti aiurit într-un picior şi holbă
ochii; erau într-adevăr într-o altă încăpere, într-o cameră închisă... Dumnezeule, unde mai văzuse el odaia asta... dar era camera lor de dormit de la moşie, de la moşia rusească dinainte de război.
15 — însă te avertizez, îi spuse ea vîrîndu-şi mîna pe
sub rochie ca să-şi desprindă catarama jartierei — te avertizez... sunt tot aşa de rusoaică precum eşti dumneata de havaian.
Şi trase teaca mătăsoasă a ciorapului, descoperind
20     brusc albeaţa lucie şi orbitoare a rotulei...
Doctorul se frecă la ochi, se întinse şi se ridică din fotoliu, extrem de înciudat că un om fără imaginaţie ca dînsul a putut avea aievea un vis aşa de complicat. C-a fost treaz în tot timpul ăsta, i-o mărturi-
25 sesc mucurile nenumărate de ţigări care stau claie în scrumieră, afară de cele ce s-au răspîndit primprejur. Acum, la urmă, şi poate şi mai înainte, din cînd în cînd, a mai aţipit cîte oleacă, dar îşi aduce aminte că într-un timp s-a plimbat foarte nervos de la un
30 cap la altul al odăii. Sticla de licheur ajunsă pe fund şi păhărelul de alături îi confirmă că printre aţipiri, după fiecare dus şi întors la măsuţă, mai da pe gît cîte o duşcă tare, întocmai ca la barul din Cernăuţi. Dar îi pare bine că s-a petrecut astfel. Timpul a tre-
35 cut aşa nesimţit; acul cel mic al pendulei, în formă de turn de mînăstire, a lăsat în urmă miezul nopţii şi pînă mîine dimineaţă, cînd poate avea în sfîrşit în gara asta păcătoasă primul tren spre Cernăuţi, va putea trage acum un somn bun şi liniştit. Acum ştia
40     ce avea de făcut.
730
— Nataşenca mea! îi spuse el fotografiei. Draga mea scumpă... cine ştie ce cumplite răstrişti au făcut pasul tău să alunece... Fii fără grijă, copila mea... Te voi smulge din mijlocul lor şi te voi aduce, chiar
5 în noaptea în care te voi vedea... Fără a mai aştepta dansul tău şi fără pîndă pe la uşi. Lasă-i să te aştepte şi să bată din palme de nerăbdare şi să tropăie pîn-or plesni din copitele lor despicate... Vei fi iarăşi stăpîna casei acesteia şi a mea... Nu-nţelegi... povestea ofiţe-
10 rului... visul meu... toate acestea sunt vestiri de-ale necunoscutului... tu trebuie să fii, nu poţi fi decît tu... ceva  anume trebuie să se întîmple în existenţa mea.
Şi el sărută iar şi strînse la sîn fotografia, cînd în uşă urmară sfioase bătăi:
15 — Ei, ce e? cine e? ce vreţi acum la miezul nop-
ţei ? strigă doctorul, care abia acum îşi aduse aminte că în afară de aperitivele de la Trofimov şi de licheu-rurile de aici, nici la prînz, nici seara nu gustase nimic.
— Lasă-mă acum cu masa voastră...
20 Capul îmbrobodit strîns al Babuşei, cu bărbia şi
fruntea acoperite, holbă ochii speriaţi prin deschizătura uşei...
-— Mărimea voastră, îngăimă ea...
— Ce vrei, spune odată...
25 — O femeie...  afară... aci, în sa...
■—Ce femeie... ce doreşte... e bolnavă? Acum nu stau de aşa ceva... Mîine plec cu trenul...
— Spune că e... întîi ne-a spus că vine cu veşti chiar de la barina noastră...
30 —Ce zici?... Ce spune?...   Ha,   de la barina...
Unde e? Adu-[o]-ncoace... Adu-o... Ce mai aştepţi?
— Aci, în dreptul uşei, mi-a spus însă că e chiar barina noastră...
Şi-şi făcu semnul crucii. 35 —Numai că să vedeţi...
■—Ieşi, cînd am spus... ad-o numaidecît încoace...
Primul avînt al doctorului fusese să se repeadă singur, să dea de părete pe baborniţa asta bîlbîită şi să aducă pe sus, încoace, pe Nataşenca. Dar visul 40     de adineaori îl trecuse prin prea multe peripeţii ca să
731
li
nu-i dea acum o mare siguranţă de sine. Aşadar, pentru că ea venise singură, de la sine, pocăită, înfricoşată, nu strica deloc ca el s-o primească puţin mai rezervat, mai bănuitor... Vrea să-i audă puţin tonul plînsului, vrea să-i audă blestemul sincer căzînd pe viaţa-i de pînă acum, vrea s-o vadă torturîndu-şi mîinile şi muşcîndu-şi buzele, pentru ca iertarea să fie cu geamăt şi sînge. Vrea să vadă şi el puţin teatru, de cel tragic, de cel adevărat, cu scrîşnete şi cu strînsul genunchilor... şi nu cu şampanie şi cu picioare ridicate şi cu chiote de desfrîu. Chiotul durerii îi trebuie acum!...
Dar ce are de nu mai intră, ah, ha, e greu momentul revederei cînd cugetul e încărcat de scîrnă... Şi-n acest timp, tremurul nestăpînit al mînii stingea chibrit după chibrit în zorul de a face odată lumină.
Bătaia se repetă în sfîrşit în uşă.
— Da! Poftim. Să intre! Intră!
Uşa se crăpă puţin, apoi în deschizătura care se lărgea tot mai neagră, o apariţie lugubră, un morman de zdrenţe şi o figură de mort se ivi. Arătarea mestecă în fălcile ieşite ceva ca un foşnet de cearceaf, un cuvînt, numele lui, apoi făcu cîţiva paşi fără control şi se prăbuşi pe covor. Babuşa împinse uşa ^ pe din afară, dar doctorul avusese timpul s-o vadă făcînd din nou îngrozită semnul crucei.
El se lăsă moale pe fotoliul pe care trăise cea mai mare parte a visului. Femeia plînse multă vreme în tăcere, cu capul în covor, şi doctorul o aşteptă de asemenea fără un cuvînt, fără nici o putere, fără nici o idee, să termine.
Tîrziu de tot ea se ridică, sprijinindu-se greu în ciolanele moi. Doctorul făcu o mişcare s-o ajute, dar recăzu la loc, între braţele fotoliului, neputincios...
— Dumneata zici... ?
Instinctiv făcu întrebarea în ruseşte şi ea îi răspunse tot în ruseşte, slabă, dar cu vocea ei, cu vocea ei de-atunci, cînd' a fost bolnavă de friguri, şi el singur a îngrijit-o. a
— Dacă dumneata îmi dai voie sa spun aşa... ji-e :n putere să-mi dai sau nu voie... Hotărăşte, stăpînulmeu.
Se mai îndreptase puţin din şale şi corpul tinse doar o părere spre mîndria lui de demult. Doctorul tresări. Dar unica-i sclipire de nădejde muri odată cu triumful razelor de lampă, care putură în sfîrşit separa, 5 pe faţa ei suptă, gropiţele sinistre ale vărsatului greu. [sic] ...
Doctorul îşi încinse fruntea cu palmele. Femeia începu să-şi povestească trecutul. Cînd semnele ne-liniştei ţărăneşti s-au agravat, s-au refugiat cu toţii
10 la oraş. Casa însă le-a fost confiscată, părintele şi fraţii închişi ... mai pe urmă împuşcaţi. Crede, nu ştie sigur. Ea a fost invitată la un oficiu, pe urmă la altul... i se dăduse o odaie proastă lîngă grajdul casei părinteşti. Peste noapte, nacealnicul sovietic care-i
15 făcuse această favoare a sculat-o cu bătăi puternice în uşă să-şi ia plata. O cameră lîngă un grajd boieresc era danie mare. Ea însă l-a îmbrîncit, l-a izbit cu toată puterea şi a izbutit să scape... Dar s-a simţit urmărită; a alergat astfel pe străzi cu auzul înfiorat
20 de zbîrnîitul gloanţelor. Norocul i-a fost spitalul de contagioşi care i-a răsărit în drum. Portarul a vrut s-o oprească, dar ea a strigat: „Nu te atinge! Vei lua boala de la mine!" înlăuntru, îngrijitoarea de serviciu a înţeles-o şi i s-a făcut milă. A căutat s-o apere, a
25 dat-o drept rudă a ei. Dar dacă origina ei era astfel uşor de ascuns, în schimb frumuseţea, oricît încerca s-o mascheze, îi producea necontenit neplăceri. Pînă cînd Dumnezeu s-a milostivit şi i-a dat bubatul mare. Şi corpul ei a rămas ferit de orice prihană...
30 Ultimul cuvînt făcu pe doctor să sară în picioare.
Se duse la lampă şi-i mări fitilul. Cu subita creştere a luminii găurelele obrazului se lărgiră şi ele hidos. Atunci se apropie înfiorat de ea şi apucă'marginea otrepei ce-i servea de acoperemînt; cu o smucitură duşmă-
35 noasă îi răsfrînse zdreanţă în sus. Picioarele scheletice apărură flasce şi mumifiate, ciuruite de urmele bolii. Toată frumuseţea lor fusese pierdută pentru veci, dar ceea ce vrusese anume doctorul să vadă, semnul amintirilor şi al înfrigurărilor de odinioară, era
40 la locul lui, deasupra genunchiului stîng, cafeniu, pufos şi rotund ca un iris căprui de ochi. Cînd doctorul se
I
ridică, văzu faţa de stîrv schimonosindu-se amarnic în ceva care vrea să fie surîs de pudoare surprinsă şi îngăduinţă.
Dar toată această strîmbătură ridicolă pieri deo-5 dată, cînd ochii, singuri frumoşi, mari, excesiv de mari, ai cadavrului înviat, ai acestui vărsat negru în persoană, întîlniră figura consternată a doctorului. Femeia şovăi şi lăcrămile o podidiră ca un şuierat; îşi apăsă cu vrăşmăşie zbuciumul pieptului cu palma. 10 încercă zadarnic să construiască vorbe; săltatul necontenit a ceea ce fusese sîn îi preschimba cuvîntul în guiţat. Cînd izbuti să se facă auzită, doctorul desprinse limpede şi hotărît:
— Trebuie să plec?...
15 —Nu, asta  nu... Natalia Alexandrovna... (abia
pronunţa doctorul acest nume)... nu poţi să pleci, pentru că aici e casa ta... eşti  soţia mea doar...
Natalia Alexandrovna îşi pierdu iar cuvintele, cari trebuiau să exprime recunoştinţa ei, în profu-
20 ziunea de suspine; atunci voi să-i apuce mîna, dar doctorul şi-o smulse:
— Lasă astea, Natalia Alexandrovna. Deocamdată îţi trebuie un somn bun...
— Ştiam eu că eşti generos, putu ea în cele din urmă 25     să geamă... ştiam eu pentru cine mă lupt... altfel...
puteam să mă strecor şi altfel... chiar şi atunci, Alexandru Calomfirov... Ca multe altele...
— Bine, bine, Natalia Alexandrovna, despre asta vom mai vorbi noi mîine... cum îţi spun, îţi trebuie
30 un somn bun... şi mîine o baie bună... asta se cuvine mai ales corpului tău neprihănit... Mîine trebuia să plec la Cernăuţi, dar rămîn... Trebuie să-ţi fac rost cel puţin de cîteva veştminte de casă... nu pot să te prezint aşa slugilor, cu toate că tu ai apucat
35 înainte... pe urmă o să-ţi aduci tu croitorese... Pentru că, eu, draga mea, trebuie să plec neapărat, peste trei zile, trebuie să plec neapărat... la Cernăuţi. Afacerile sunt afaceri...
îi spunea acestea îndrumînd-o grăbit spre dormi-
40 tor, pe care vrea să i-1 cedeze. El avea să revie în birou. Pe drum ea şovăi deodată şi vroi să se reazime
734
de dînsul; dar el se feri instinctiv. Ea se sprijini atunci de zid şi continuă drumul astfel.
—■ Reazimă-te de mine, Natalia! o îndemnă el fulgerat deodată de remuşcarea involuntarei cruzimi. 5 Natalia păru că nu-1 aude   şi el nu  repetă. în
dormitor îi dădu cămăşi de noapte de-ale lui, îşi luă rămas bun, rîzînd prietenos şi falş, şi fugi, uitîndu-se pe coridor înapoi, ca de spaima unei fantome.
Se lăsă pe fotoliu[i] visului dintîi şi încercă să aţi-
10 pească; în vis, Natalia Alexandrovna de la Cernăuţi îl aştepta îh odaia unde-o lăsase şi-i arăta, pe piciorul strălucitor de alb şi neted, semnul reapărut. Făcea mare haz de uimirea lui.
Hazul deveni apoi hohot, hohot cumplit, hohot de
15 plîns. Doctorul întredeschise genele: vărsatul negru, în genunchi, plîngea pe fotografia de demult a Nataliei Alexandrovna. O strîngea la piept şi plîngea, iar doctorul stătea nemişcat ca să nu tulbure visul cel nou. „Pentru tine, Alexandru Calomfirov, numai pentru
20 tine am făcut asta... iartă-mă!" se auzea[u], printre suspine, şoaptele strigoiului. Doctorul auzea minunat de bine şi aştepta înfrigurat; dacă ea va pleca pe uşă, îşi spunea, totul nu-i decît o altă faţetă a aceluiaşi vis, bun de trecut timpul pînă la plecarea trenului
25 de Cernăuţi. Dar el nu îndrăznea să se mişte, ca să nu i se pară că se trezeşte iarăşi în plină realitate.
— E vis, strigă aproape de bucurie, cînd fantoma dispăru într-adevăr pe uşă, pe uşa nu a coridorului, ci a antreului pe unde apăruse întîi. E vis! A fost
30 vis! bătu el din palme şi făcu lampa mare. Fotografia Nataliei era la locul ei şi doctorul nu mai avu nici o îndoială; scoase ceasul din buzunar să vadă cît i-a mai rămas pînă la ora plecărei. Dar abia atunci văzu scris mare pe dosul cartonului oblong al fotografiei:
35 „Dormi liniştit, nu a fost decît un vis. Nataşenca, 25 aprilie 192...".
Cînd a scris, cînd a scris! se întrebă înfiorat doctorul, căzînd înapoi pe fotoliu... Dacă n-a văzut, însemnează că un moment a aţipit de-a binelea...
40 Dar ce importanţă pot avea toate astea! Important este: ce va face acum? acum?... să aţipească oare
înainte? Fotografia îi spune lămurit: Natalia Alexandrovna îi spune, îl îndeamnă lămurit: „dormi liniştit, a fost un vis"... ea a avut tăria să scrie astfel cu mîna ei de schelet... cu mîna care a fost odată cuib de... care a fost... şi care azi... azi a scris cu atîta siguranţă... care a tăiat cu atîta putere...
— Nu se poate, nu se poate! răgeşte doctorul ţîş-nind în mijlocul odăii... Nu se poate, Natalia Alexandrovna...
Şi porneşte izbind uşile, porneşte în lungul străzei liniştite, în noaptea cu lună matinală şi ciopîrţită, urlînd, ridicînd toată lumea din paturi:
— Natalia, Nataşa... Nataşenca...
Aleargă în noaptea cu lumină sepulcrală ca într-un vis. Şi tîrgoveţii apar la geamuri şi privesc din întunerec ca în vis. Iar el trebuie să alerge înainte, pînă la capăt, conştiinţa îi porunceşte să alerge înainte, pînă la înfricoşata trezire — sau poate, cine ştie, pînă cînd cei ieşiţi de prin porţi şi din ganguri îl vor deştepta şi-1 vor'linişti că totul, de la început pînă la sfîrşit, n-a fost decît un vis, un acces prelung şi grav de nebunie.
ÎMPRICINAŢII
Ţăranii plugari se aşezau de obicei de-a lungul gardului de stacheţi care împrejmuia curtea judecătoriei din trei părţi. Ei stau toţi pe pămînt, cu spatele 5 rezemat de gard, cu picioarele întinse ori strînse în unghi mai apropiat ori mai depărtat. Erau oameni din diferite comune şi-şi povesteau încet păsurile şi năpastele, fiecare mai mult pentru sine, căci ascultătorul urmărea mai totdeauna în jăluirea vorbitorului
10     povestea propriului său necaz.
în mijlocul curţii se agitau zgomotos şi rîdeau cu încredere într-înşii, printre grupurile de tîrgoveţi, „negriturile" satelor: cîrciumari în haine de postav aspru, preoţi în sutane înverzite de vechime, notari
15 comunali numai pe jumătate negrituri, cu haină şi vestă de lustrin negru ori albastru-închis, cu cămaşă creaţă, împodobită cu flori de borangic, peste pantaloni de pichet alb ori de aba uşoară, şi la fel ca ei, poli-ticianii comunelor, primarii la putere şi foşti demnitari
20 săteşti acum în opoziţie, privindu-se furiş şi şuşotind cu însoţitorii, aşa cum se uitau opincarii de lîngă garduri spre adversarii lor de proces, aciuiaţi în colţuri opuse...
Din cînd în cînd, cu pas marţial şi cu fireturi de general pe tunica albastră, trecea un aghiotant de
25 jandarmi: oamenii îl priveau pe sub sprîncene, iar soldaţii veniţi cu „executarea mandatelor" luau pentru onor şi, dacă erau întrebaţi, dau raportul smirna şi cu glas poticnit în schimbările brusce ale respiraţiei.
737
Cu spatele înalt şi drept lipit de gard, cu un picior întins, cu genunchiul celuilalt strîns pînă aproape de bărbie, moş Toma aştepta să fie strigat. Alături, mătuşa Neacşa, voinică şi înaltă ca şi dînsul, cu faţa 5 mică şi obraz veşted, de culoarea micşunelei, cu nas cîrn şi ochi bînzi, îl dăscălea într-una cum trebuie să spună în faţa judecătorului.
— Să nu uiţi iar asta, că l-am găsit lepădat la marginea şanţului, în nişte trenţe de scutece, negre şi
10 murdărite, gata să moară dacă n-ar fi dat de el pas omenesc cu un ceas mai devreme. Abia mai scîncea şi învineţise de tot, măcar că era vară, în sfîrşit...
Dar dacă s-ar fi întîmplat asta mai încolo de mijlocul toamnei nu mai găseau ei suflet în el -— „n-ar 15 mai fi găsit să mai găsească" — continuă mătuşa Neacşa spre semnul de plictiseală al moşului, care ştia toate lucrurile şi urmările acestea tot aşa de bine ca şi mătuşa vorbăreaţă.
L-au luat şi l-au curăţit, că ce şi-au zis: „Asta 20     Dumnezeu ni l-a pus în cale, unde n-avem copii. D-apoi să fie ca al nostru, că doar cine să ne moştenească a bruma de avere?..."
-— Ba că brumă! făcu moş Toma cu glas gros şi vibrator. îl pusăi eu în avere boierească şi acuma 25     vrea să mă dea afară.
— Că să spui şi asta... cum de la ai noştri am moştenit-o şi am întins-o... şi că avem actele la noi... Să spui tare şi să dai din gură şi să nu te laşi ca data dintîi. Acasă strigi de se-aude peste deal şi-aci abia
30     deschideai gura...
— Apăi dacă mi-au spus să tac; ştie el avocatul ce vorbeşte...
— Avocatul... Ce crezi, că nu l-a atins şi pe el?... Toţi sunt nişte oţi.
35 — Oţ, oţ, da acuma, iaca, nu mai vrea să mai zică
nimic, că n-am să-i dau banii înainte...
— Zîce el, n-avea grijă, s-amestecă el... He, crezi că ăle cinci pogoane cu vie pusă nu-i fac cu ochiu? Parcă dacă-i dau cinci sute de lei acuma, era mai mult ?
40     Da ar vrea să pună mîna şi pe bani... Moş Toma oftă adînc.
738
— Nu vrea vie deloc. El tot aşteaptă să-i scot banii din chimir. Da dacă nu-s, de unde să-i dau? Nu-1 rugai c-o sută? Ca să ne mai rămînă nouă ailaltă... O să-1 încerc cu amîndouă... Dar, măre, de ce nu
5     vrea el via? I-am spus că-i  dau act... Nu vrea... mi-e frică... hm... că... hm...
— Lasă, să zici tu acolo ce-ţi zîc eu... că legea ştie el judecătoru cum s-o puie... Tu să spui numai cum stă tărăşenia... Şi să mai spui iar cum a fost
10 cu actu... Cum ne-a învăţat afară ce să zicem înăuntru... cum tu în faţa judecătorului ai pomenit că după moartea noastră să se întîmple asta... cum judecătorul ne-a dat atunci afară că nu scrie aşa la act... şi cum ei şi cu avocatu lor ne-au spus şi ne-au
15 rugat că ce să mai stricăm actele, că el se jură pe copiii lui că aşa va fi cum vrem noi...
Moş Toma întoarse iarăşi capul plictisit. Parcă el nu le ştia toate astea? Şi parcă nu i le-ar mai fi tocat de azi-dimineaţă numai şi pînă acum de treizeci de
20     ori dacă nu si mai bine...
Petre Naiba intră clătindu-se pe poartă. Ochii îi luceau bine, dar de bună seamă nu era beat chiar de tot. Ca şi pe ceilalţi martori pe care-i adusese cu dînsul, popa ştiuse cît să-i întărite. Pe urmă, după
25 proces, dacă „spuneau bine", îi ducea iar în prăvălie la Neală. E drept că Petre Naiba se cam împleticea în mers; moş Toma, care vrea acum mai bine să se uite la el decît să-şi lase auzul la sporovăială mătuşei, îl ştia doar bine că-1 ajunge repede rachiul. însă pe
30 minţi tot mai putea fi stăpîn încă bună vreme. Dar lucru ciudat: cînd îşi pierdea minţile i se înzdrăvenea trupul. Se mai clătina el puţin şi-atunci, dar se făcea de-o putere de ţi-era teamă să stai lîngă dînsul. Ochii i se înroşeau şi fruntea i se lăsa de tot peste ochi. Totuşi
35 se ţinea bine, în circiumă şi pe drum nu căuta ceartă. Cînd ajungea acasă era prăpădenie: vai de muierea şi de feciorul lui.
Moş Toma îl cunoştea bine, îl avusese şi el de
40     martor în procesul lui, care acum ajunsese la capăt.
Petre Naiba spusese atunci „bine", deşi intrase în faţa judecătorului la fel de afumat ca acuma. Precum spusese toată lumea dealtminteri, care ştia că „ce-a fost şi cum". Pe urmă moş Toma i-a cinstit pe toţi 5 şi Petre Naiba a înnegrit de tot şi s-a făcut stîncă de fier. Moş Toma îşi da seama atunci ce-o aşteaptă pe nevastă-sa şi pe fi-său. Da ce putea face şi el? Avea nevoie de martori, şi Petre Naiba, cînd ia puţin pe  limbă,  ştie  să glăsuiască  mai  bine decît toţi ;
10 nu ştie ce are el în glas, nu ştie cu ce miere îl unge „de-1 asculţi fără să te mai saturi", sau nu ştiu cum le tot aduce el, de nu s-a întîmplat niciodată să-i zică judecătorul, cum i-a zis bunăoară lui moş Toma: „Lasă, moşule, acum ce spui dumneata aşa o fi, dar
15 aici în proces nu-şi are loc". Adică şi lui Petre Naiba i-a grăit tot aşa, cînd s-au ţinut întîile înfăţişeri ale cîrcotii moşului, însă se cheamă că i-a grăit astfel, după ce l-a ascultat d-a fir-a-cap, şi judecătorul părea tare mulţumit. îl asculta şi zîmbea, închinînd din
20     cap, sau îl privea lung.
Dar acum Petre Naiba a venit pentru popa Tănă-sescu, care nu te lăsa să-i zici: „popa Gligore", aşa cum s-ar fi cuvenit, creştineşte, şi cum ştiu oamenii să zică, precum bunăoară lui socru-său, popa Ilie,
25 care nu mai slujeşte acum, gonit din biserică de ginere. Pe popa Tănăsescu trebuie să-1 chemi „domnule părinte" şi numai grangurii cei mari, ca primarul şi învăţătorul şi cei cari mai sunt în „partid" cu dînsul, îi mai pot spune „părinte Gligore". Dar de ce-i vin
30 toate astea acum în cap lui moş Toma ? A, da, pentru că acum Petre Naiba a venit pentru un alt proces, un proces al popei cu un mejdinaş, n-a mai venit pentru procesul lui moş Toma...
La procesul lui moş Toma s-a sfîrşit cu martorii,
35 s-a sfîrşit cu actele... Aşa i-a spus încă de rîndul trecut domn' avucat Marţian, băieţandru ăsta care cere banii înainte şi nu mai vrea să ştie de via din Curmătura Profesii, ce i-aprindea ochii ca felinarele de la „trin" cînd i-o făgăduise întîi. Barem să-i spuie:
40 vrea şi bani şi vie, or nu mai e nici o nădejde?... Oh, şi meliţa asta de Neacşa, cum îi mai umblă limba,
740
asta nu-i d-a bună, are limpede impresia moş Toma. Mai mult ca să scape de mătuşe, s-a sculat şi s-a îndreptat spre domnu avocat Marţian. Două sute are; zicea ca să-şi păstreze una pentru drum înapoi, ca să 5 se ducă acasă cu „trinu". Da iaca, s-a răzgîndit; îi dă totul, două sutei că mai mult n-are. Şarpele încălzit la sîn i-a oprit totul, nici pe lucrurile casei nu le-a mai dat îngăduinţa să pună mîna. I-a aruncat într-o coşară şubredă, pe unde răzbate şi ploaia cînd
10 e mai aprigă, şi-acum vrea să-i scoată şi de-acolo. Bine, îi mai dă şi suta ailaltă, da după cîştig, şi-i face şi act pentru vie, pe loc. Iar acum, înainte, să facă bine domnu avocat să primească numai o singură sută... Domnul avocat Marţian n-a vrut să audă de un
15 tîrg ca ăsta. Ce e dumnealui? Negustor? Precupeţ? Ce-i aicea? Circiumă sau judecătorie? De lăsat, îl lasă, poftim, la două sute de lei din cinci, da banii înainte. Şi asta numai aşa, pentru moş Toma. Cît priveşte despre vie, parcă i-av spune bătrînul despre
20 averea lui Papură-vodă. întoarce capul plictisit şi dă din umeri.
— Poate că nu mai e rost de cîştig, domnu' avucat, de nu vă mai gîndiţi la vie... Mai bine spuneţi, că să ştim dinainte şi noi, păcatele noastre...
25 — Am spus că via o iau dacă avem cîştig! strigă
nervos domnul avocat. însă eu nu pot să apar în şedinţă pe-o sută de lei. Nu e voie, moşule... Acum s-a făcut „sindicat", reguli... Aici nu e circiumă. Moşul i-a dat cele două sute şi s-a întors lîngă
30 babă. Mătuşa Neacşa nu mai poate de bucurie că domnu avucat a primit banii.
— O staţie, acolo, o ducem noi şi pe jos, încurajează ea pe moşneag. Parcă n-am umbat-o de atîtea ori... Da se cheamă că a primit paralelele...
35     Vezi, îţi spuneam eu că nu le lasă el aşa...
Iar moşul rămîne împietrit şi surd. El vede numai pe Petre Naiba, care spune ceva de rîs martorilor celorlalţi ai popei. Aşa începe cheful lui; pe la mijloc e vesel, dar la urmă rămîne ţeapăn şi vînătca o altă arătare...
40 Oasele frunţii îi acopere ochii şi, întins, o ia spre
sat, acasă. Şi-acolo e prăpădenie de ai lui. Dacă nu
cumva au apucat să se ascundă dinainte, apoi e vai şi amar de ei.
Aprodul strigă o dată lung şi cîntător în uşa sălii de şedinţe, apoi numele e strigat din om în om 5 prin sala de aşteptare pînă la cei din curte. Oamenilor le place să stea afară, pentru că e sfîrşit de vară şi frumos. Moş Toma aşteaptă liniştit; i s-a spus, procesul lui e tocmai la urmă. Acum şi-a împăcat avocatul, n-are nici o grijă că nu va auzi cînd va fi
10 strigat. Oamenii ceilalţi, din curte, îşi au toţi straja lor lîngă aprod. Cum le vine rîndul, straja aleargă şi le dă de veste: „Hai, mă, hai, mă... mişcaţi-vă mai repede... Stano, vezi tu ce să făcu avucatu, că nu e aci... Vezi, nu e la Neală, în prăvălie?"
15 Aprodul strigă şi numele avocatului, clar şi sonor, de se-aude pînă-n prăvălia de vis-a-vis a lui Neală. Şi domnul avocat iese repede, ştergîndu-şi mustăcioarele negre cu batista, înconjurat de alţi oameni, cu faţa luminată, pe care-i asigură, spre marea lor mulţu-
20 mire: „Lăsaţi pe mine... ştiu eu cum să-1 fac, de nu-1 mai desface nici dracu... Aţi auzit voi de vreun act de-al meu pe care l-a sfărîmat cineva?"... Apoi se pune pe fugă prin cărarea dintre oameni, pe care o supraveghează domnul sergent de oraş, şi strigă
25 de departe, spre mulţumirea şi admiraţia celor cu care s-a cinstit: „Pre-zzz-eeent!" Aleargă bărbăteşte, cu pieptul bombat, ofensiv. Şi oamenii se uită la el ca la un viteaz grozav şi temut.
în urmă-i îşi face loc într-afară o revărsare în-
30 treagă de lume: sunt părţi, martori, rude, cari au ieşit de la procesul dezbătut mai înainte. Pe faţa unora străluceşte soarele, pe-a celorlalţi s-a coborît noaptea grea a necazului şi-a urii neîmpăcate.
— Da, nu vă las nici mort, strigă cel mai negru
35 din tabăra întunecată. Că am cîştigat şi noi dreptul de apel... Pînă la Bucureşti o să vă duc...
Interpelatul, cel mai fericit din tabăra însorită, răspunde în glumă, cu nepăsare... Şi din răspuns în răspuns cearta se înteţeşte. Cei de alături se amestecă.
40 Şi procesul începe să se depene din nou, a doua oară, aci afară, în mijlocul curioşilor, care ascultă cu mare
742
luare-aminte şi plăcere; apoi îşi dau părerea ce li se solicită, cu gravitate şi suficienţă. însă nu toţi judecătorii sunt de acord; atunci cearta se reînteţeşte, răsună acum vorbe grele şi ocări, ameninţări şi jurăminte 5 de răzbunare. Vorbesc toţi odată: părţi, martori şi judecători-spectatori. Iar într-un loc, un braţ încordat s-a ridicat în sus, dezgolit de căderea mînecii largi a cămăşii, un bufnet surd a răsunat şi apoi înjurături grele. Domnul sergent de oraş aleargă scurt şi îndesat,
10 făcînd zgomot mare cu bocancii ţintuiţi pe cimentul sălii. Iese în curte şi-i îmbrînceşte pe toţi în mijlocul străzii. Apoi se întoarce grăbit la locul lui, lîngă aprod.
Ceata buclucaşă s-a desfăcut în două, spre cele două aripi ale uliţei. Dar din părţile opuse apar, iarăşi
15 unul după altul, aprigii certăreţi. Larma reîncepe să urce, grea şi duşmană. Şi botforii sergentului răsună iarăşi sacadat pe cimentul sălii, spre hazul jandarmilor, care s-au dat deoparte amuzaţi; nu e „în com-petinţa" lor.
20 — Ce, s-au apucat iară ? se trezeşte, lîngă gard, un
împricinat din aţipeală.
-— Nu, ăştia sunt alţii, rîde înveselit vecinul lui.
Apoi îşi aminteşte ceva deodată, sprîncenele i se lasă
zburlite, mari ca nişte mustăţi, şi, pe sub încîlceală 25     de fire lăsate,   ochii  lui de oţel caută,   în mijlocul
opus al curţei,  pe vrăjmaşul care l-a tîrît încoace,
pentru o palmă de loc.
Procesul lui Moş Toma n-a ţinut mult. E acum 30     în dosul mesei de pe estradă un alt judecător, mic, subţire, nervos. Vorbeşte piţigăiat, repede şi neînţeles. Avocatul „şarpelui" grăieşte puţine vorbe. Apoi începe domnu Marţian, întîi mieros şi cu un aer perfid, pe urmă se înfurie îndată, răsfoieşte dosarul, îl pune la 35     loc, îl ia iară, îşi trece degetul pe buze, ca să răsfoiască mai repede, şi joacă nerăbdător în loc. Apoi, cînd a găsit ce-i trebuia, ochii îi sticlesc de bucurie şi se aruncă iar în Vorbă lungă şi păsărească, dă din mîini, se lasă pe tocuri şi se ridică în vîrfuri. Moş 40     Toma nu pricepe nimic, domnul avocat vorbeşte în limba din legi. Tot ce pricepe moş Toma e că domnul ju-
decăţor nu ascultă; a luat dosarul şi-1 răsfoieşte plictisit ; iar avocatul „şarpelui" priveşte poznaş spre adversarul lui şi din cînd în cînd se-n'toarce rîzînd la judecător or la vreun coleg de pe bancă. 5 Domnul Marţian  însă spumegă şi  înalţă mîinile
una după alta, de parcă ar înota. Mătuşa Neacşa îl urmăreşte cu admiraţie, îl aprobă din 'cînd în cînd cu capul şi-şi întoarce privirea triumfătoare la adversari. La un moment dat înaintează lîngă bară, lăsîn-
10 du-şi şi ridicîndu-şi umerii ritmic, căci mătuşa Neacşa e scurtă de un picior. Acolo atinge uşor cu degetele braţul vorbitorului tumultos şi cu mîna la gură îi şopteşte ceva.
— Lasă-mă, femeie! ţîşneşte înfuriat domnul Mar-
15     ţian. Alea sunt chestiuni de fapt...
Şi încurcat de întrerupere, îşi caută necăjit firul, pipăind parcă aerul cu antebraţele. Avocaţii ceilalţi rîd. Judecătorul cel nou se întrerupe din cetirea dosarului şi sună clopoţelul. Surprinzînd pe femeie retră-
20 gîndu-se şchiopătînd spre locul ei, o ameninţă cu darea afară din sală şi amendă. Apoi îşi reia cetirea.
Moş Toma oftează adînc, şuierător. îşi trece cu mîna peste pletele argintii, strînse la spate în stuf retezat din scurt. El pare că meditează adînc. Nu se
25 uită nici măcar o clipă la duşmanul lui, „şarpele": Ioniţă Badea Bondoc, cum l-a strigat domnul grefier. Ioniţă Badea este numele pe care i l-a dat din fantezie primarul pînă ce avea să-1 înfieze moşul; Bondoc era porecla.  Lumea  îl  numea însă  scurt: Badea
30 Bondoc. însă Badea Bondoc nu e chiar aşa de scurt precum i se spune, nu e nici înalt cît moş Toma. Dar e îndesat bine şi, numai văzîndu-i frînghiile gîtului cum se întăresc cînd îşi întoarce capul, îţi dai seama cît de puternic e acest om.
35 Mitriţa Bondoc, femeia lui, e mică, plină şi roşie,
îşi ţine ochii plecaţi în jos şi numai din cînd în cîrid îi ridică îngrijorată spre mătuşa Neacşa. Privirea ofensivă şi triumfătoare a acesteia o face să coboare şi mai mult capul şi să se roşească şi mai rău. într-o vreme,
40 biruită de satisfacţia stridentă a mătuşii, caută ajutor moral în atitudinea soţului ei. Dar Badea Bondoc
744
e fiert şi negru ca pămîntul. Atît cît a vorbit avocatul lui i se pare grozav de puţin. Iar impetuozitatea domnului Marţian îl înfricoşează pur şi simplu. Azi e ziua hotărîtoare a procesului, „azi se rupe procesul", i-a 5 spus domnului Suşbei, avocatul său. Dacă Bondoc cîştigă, averea moşului e toată a lui, dacă pierde, moşul fără îndoială că-1 va alunga şi dezmoşteni. Pentru că Bondoc nu fusese încă înfiat de moş; îl găsise numai pe jumătate mort la marginea uliţei, îl îngrijise şi-1
10 crescuse. îl hrănise, îl îmbrăcase, îl însurase şi-1 ţinea cu baba Neacşa ca pe copilul lor. Averea de bună seamă că fără proces tot lui şi nevesti-si ar fi rămas. De aceea bătrînii se gîndiseră că un legămînt trebuie să facă: astfel, după moartea lui şi a mătuşii, rudele
15 de sînge s-ar fi sculat. Şi au hotărît să purceadă cu toţii la avocat, ca să afle cum trebuie să facă mai bine. Avocatul i-a sfătuit: testament ori act de înfiere. Dar moşneagul aflase el de multe testamente căzute. Şi el vrea să-şi ştie copiii în siguranţă de lacomele lui rude
20 şi ale babei. Au rămas aşadar la act de înfiere, dar pentru asta trebuiau să aducă de la comună cutare şi cutare hîrtie. Au plecat aşadar iarăşi cu toţii îndărăt, ca să-i aducă domnului avocat cutare şi cutare hîrtie. Iar între timp, Badea Bondoc mai dăduse o raită prin
25 oraş la avocat; simţise el nu ştiu ce în vorbele de la început ale avocatului.
„S-ar mai putea face şi un act de vînzare, cu.... cu..."  Bondoc nu mai ştia cum spusese aci avocatul. — Şi aşa scăpaţi de buclucul hîrtiilor de la comună!
30     pornise el să grăiască mai departe.
Dar moşul i-o tăiase de-a dreptul. Nu, act de înfiere să se facă! Aşa se cade şi aşa e bine. Iar pentru că de la comună se pierduseră nişte registre privind vîrsta bătrînilor, Bondoc trebuia să plece tocmai la Rîmnic,
35 în capitala judeţului, să scoată „istracte" din registrele de la tribunal. însă înainte de a pleca la Rîmnic, Bondoc şi-a adus iarăşi aminte de vorbele avocatului. „Şi aşa scăpaţi de buclucul hîrtiilor." A făcut iarăşi drum la tîrg, la avocat.
40 — Vînzare cu clauză! l-a dumirit domnul ŞuşbeL
Păi sigur că dacă faceţi asta, nu mai e nevoie de nici
745>
o hîrtie. Bătrînii vă fac averea vînzătoare şi declară în faţa judecătorului c-au primit preţul. Iar în act prevedeau clauză că voi, cei tineri, vă îndatoraţi să-i cinstiţi şi să-i îngrijiţi pînă la sfîrşitul vieţii... Iar 5 dacă moşul şi baba au în voi toată încrederea, nu e nevoie nici de clauză...
Bondoc a băgat bine pe urechi cuvintele avocatului. „Dacă au încredere, nu e nevoie nici de clauză." „Păi de ce să n-aibă încredere? Adică oare... cum să vie
10 asta... dacă au încredere?... Care va s'zică, or clauză, or încredere... care va să zică, dacă e clauză de-aia ... nu mai e nevoie de încredere... Bătrînii n-au nici o grijă pînă la sfîrşitul vieţii... Dar dacă e numai încredere fără  clauză... atunci... hm... bătrînii  care va s'zică,
15 rămîn cu o grije... Atunci eu, hm, care va s'zică, se cheamă că ei... hm..."
Pe drum înapoi acasă, Bondoc a reflectat adînc. Se cheamă atunci că nu mai sunt stăpîni ei. Şi lui i se păru foarte năstruşnică această idee. „Care va s'zică,
20 doar cu o hîrtie, doar cu un condei, şi cineva nu mai e stăpîn... şi e altul stăpîn, fără să-1 doară nici un fir de păr." Astfel gîndi Bondoc pe primul kilometru de drum; pe al doilea kilometru începu să se îndoiască. „N-ar fi ele lucrurile tocmai aşa... Hîrtiile sunt hîrtii,
25 condeiul — condei, avocatul — avocat, judecătoria — judecătorie... da averea e a moşului şi a babei din moşi-strămoşi. Bine, dacă vine cineva şi-i numără bănet acolo, foarte bine... Se cheamă că-i dă averea asta şi ia pe ea bănet... Care va s'zică, rămîne cu ceva... De
30 asemeni dacă înfiază ori lasă tistament... Se cheamă că rămîn moşnegii stăpîni pe avutul lor cît trăiesc şi pe urmă avutul trece la cine au dorit ei fiind încă în viaţă... Dar aşa... Mai e de înţeles un dar, faci un dar, poţi să-1 faci cu toată averea... dar atunci dăruitul
35 nu trebuie să aibă grijă de dăruitor? C-altfel e blestem de la Dumnezeu, şi poate că şi la lege scrie că trebuie să aibă, cînd dăruitorul se despoaie de tot al lui... Dar aşa, cum?... Care va s'zică, bătrînul dacă are încredere, poate să zică: «Da, domnule judecător, am
40 primit, care va s'zică, banii ». Şi-atît... Nu trebuie să-i  primească, dar numai să spună că i-a primit...
746
Şi pe urmă nu mai merge pe lege, merge pe încredere ... adică aşa cum vrea omul, adică aşa cum vrea cel care se închipuie că a cumpărat... Fleacuri; pîrîciuni"! Badea Bondoc nu pcate să creadă astfel de şmecher-5 lîcuri... O hîrtie şi-o vorbă să ţie loc de bani şi de tot... I-a spus şi nevesti-si despre „maşinăria" asta şi au rîs amîndoi cu poftă. Dar cînd au intrat bătrînii la dînşii, ca să se bucure şi dînşii de veselia lor, s-au oprit încurcaţi. Aci, lîngă moşneag, unde a avut ce
10 i-a trebuit, Badea Bondcc nu prea lua seama la ale judecăţilor. El nu ştia decît să fie cu ochii în patru la mejdinele bătrînilcr, ca să nu le încalece cutropitorii. Şi cutropitori nu se iveau, căci erau ştiute din mare vechime  pămînturile  bătrîneşti.   însă  la necazurile
15 altora lua şi el parte cu sufletul, după cum îl bătea capul, de partea cui ar veni dreptate; aci mai avea putere şi cuvîntul moşului, care ştia precum a fost drept din moşi-strămoşi. Şi ce spunea moşul, pentru Bondoc era sfînt; de aceea nu se dumirea el de ce,
20 după ce oamenii plecau la judecător, se întorceau uneori cu dreptatea de partea cui nu s-ar fi cuvenit. Asta ce să însemneze oare? Că acolo, la judecătorie, dreptatea vine şi altfel de cum e gîndul obştesc? Şi atunci el nu căuta să adîncească lucrurile acestea mai departe.
25 Era aci lîngă bătrîni şi avea tot ce-i trebuie: de ce să se mai învenineze şi el cu năpastele altora?... Şi iată acum ce-i spunea avocatul?... Case poate, care va s'zică, să apuci doar sa te rosteşti într-un fel... să te diclari... „Domnule  judecător, eu am primit
30 preţul"... Şi gata... Toată ştiinţa oamenilor, martori, treabă, nu mai foloseşte la nimic. Aşa trebuie să se întîmple atunci cînd se întorc gospodarii de la judecător cu dreptatea de zice lumea că este întoarsă... Hm, dar dreptatea e mai   mult decît poate înţelege
35     mintea nevoiaşă de ţăran...
Moşneagul a întrebat pe Ioniţă de ce nu mai pleacă la Rîmnic să aducă hîrtiile cari trebuiesc. Iar Badea Bondoc a răspuns că s-a mai sfătuit cu avocatul şi poate nu va mai fi nevoie de ele. Dacă este încredere
40 la mijloc, ce mai nevoie de hîrtii?... Dacă nu este încredere, punem clauză...
-— Ce-i aia, cum zici că-i zice ?
■— Apăi, cum a spus avucatul, cînd ai fost şi dumneata de faţă, că noi să vă întreţinem pînă la sfîrşitul vieţii şi vînzarea să nu fie bună, să se strice dacă nu 5     ne-om vedea de legămînt.
Dar moş Toma nici n-a vrut să audă de vînzare:
— Cum, băiete, ce ţi-a mai venit în cap ?
însă mătuşii Neacşa lucrurile nu i s-au părut deloc încîlcite. Dacă poate scuti o cheltuială la Rîmnic? 10 — Dar ce însemnează o cheltuială pînă la Rîmnic
la toată averea mea? a strigat moşneagul. Şi-a mai strigat: or act de înfiere or nimic!...
La început a strigat aşa, pe urmă a vorbit mai domol, că erau trei oameni pe el să-1 mai îmblînzească... 15     Dar baba Neacşa a fost cea care a ştiut să-1 îmblînzească.
— Dacă e clauză (ea accentua pe u), cum a spus avucatul, o fi ştiut el ce spune. Nu mi-a spus mie d-alde şi d-alte (şi aci mătuşa putea înşira un sfert
20 din gospodarii satului) că actele lui Şuşbei sunt tari ca fierul?...
Dar acum, în faţa judecătorului, Badea Bondoc vede bine că actele lui Şuşbei nu sunt tari nici ca
25 lemnul. Iată, al lui se va frînge îndată ca vreascurile uscate de mult. Şuşbei n-a vorbit mai nimic, iar domnul Marţian strigă acum mai furios decît oricînd. Iar judecătorul nu şi-a luat nasul din dosar, îl ridică uneori în sus, îl întoarce într-o parte şi se uită în lumină la
30 filele cele mai mărunte. Apoi iar îl lasă pe catedră şi umblă din aproape cu ochii pe filele mari. Ce lucruri grele şi tari spune acum domnu Marţian. Iar Şuşbei rîde, parcă să facă să creadă pe-ai lui că avocatul moşului turuie degeaba ... Dar cine poate şti care e
35 mai hoţ din amîndoi? Moşul a rămas împietrit, cu faţa în pămînt. Dar mătuşa se uită încoa biruitoare, căci dreptatea lui Dumnezeu e cu ea. Cum a putut el, fiu găsit pe uliţă, gata să-şi dea sufletul, gata să-i găsească leşul cîinii rătăcitori, să-şi răsplătească astfel
40 pe binefăcătorii lui! Cum a putut să creadă el că numai cu o chichiţă de lege, sau cu un sfat viclean, dat de-un
748
avucat lacom să ia paralele cît mai repede pe act, să poată apuca o avere întreagă, să poată izgoni dintr-un pămînt sfinţit de părinţi, bunici şi străbunici, pe un om ca moş Toma, mare cinste a satului şi mierea lui 5     Dumnezeu ?
Badea Bondoc se cutremură scurt şi privi la Mitriţa. Dar Mitriţa s-a înnegrit ca un blid vechi şi rostogoleşte în pămînt ochi înfricoşaţi. Bondoc ridică privirea. în faţa judecătorului e o cruce de lemn, cu cele trei vîrfuri
10 tăiate ca frunzele de trifoi. Pe ea e zugrăvit Domnul Cristos, zvîrcolindu-se în cuie. Iar deasupra, pe păre-tele din spatele judecătorului, e o poză mare cît un stat de om, zugrăvită cu mult albastru şi negru şi cu multe sîrme galbene, care vreau să zică fulgerele, pentru
15 că mai jos sunt cele trei cruci cu Dumnezeu la mijloc, dîndu-şi duhul între cei doi tîlhari. Faţa lui Cristos e scofîlcită şi ochii cît nucile s-au holbat la Bondoc. El îşi ascunde la rîndu-i ochii în podea şi acolo, urmărind rotocoalele de praf, linse fugar de mătură, se
20 gîndi deodată la pace: să întindă mîna şi să nu mai fie act între ei, doar moşul să vrea şi el împăcarea, să ierte şi să uite. Lui Badea Bondoc îi juca acum gîndul pe buze... privea rătăcit în dreapta şi stînga, la Mitriţa, la Neacşa şi la moş, şi buzele îi jucau ca în
25 friguri. Făcu semn lui domnu Şuşbei, se apropie de el şi-i şopteşte:
— Eu zîc că să ne împăcăm acum, pînă nu hotărăşte domnu judecător, domnule avucat. Şi ce-a fost să se uite... iar bătrînii să ne recunoască stăpîni după
30     moartea lor...
Dar domnul avocat îl priveşte a rîs:
— Nu fi prost, bă Bondoc, vreau să te fac cu avere. Şi tu-i dai cu piciorul tocmai la mal...
Şi avocatul îi întoarse spatele. Pe urmă reveni 35     la grilajul de scînduri, care despărţea pe împricinaţi de   scaunele   avocaţilor,    şi-i   făcu   semn   să se apropie:
— Cum vrei, la urma urmei! Da eu-ţi spun că averea se cîştigă... Aşa, moşul o să creadă că Marţian
40 v-a înfricoşat şi că e gata să-i cîştige procesul şi o să se încăpăţîneze el acum...
Bondoc mişcă muteşte din bărbie şi se retrase la locul lui. Judecătorul ridică fruntea din dosar, ascultă puţin pe domnul Marţian; zise ceva şi domnu Marţian tăcu deodată. Domnu Susbei rîse, si ceilalţi avocaţi 5 de asemenea. Judecătorul întrebă ceva pe domnu avocat Marţian, iar domnu avocat Marţian nu mai găsi tot aşa de uşor ca pînă acum vorbele la răspuns. Şi pe cele care le găsea, domnului judecător nu-i plăceau, căci tot îl oprea într-una cu altă vorbă. Dar moş
10 Toma şi Bondoc nu pricepeau nimic, pentru că vorbeau în limba legilor. Numai baba Neacşa se lipise de moş Toma şi-1 izbea în ascuns peste şale:
•— Zî mă, începi tu mă, spune cum a fost. Domnu avocat  Şuşbei rîdea.
15 Atunci moşul se hotărî. înghiţi adînc în sec şi începu.
Spuse cum l-au făcut din act de înfiere să primească să facă şi act de cumpărare cu claoză, cum domnu avocat la urmă n-a mai pus claoza în act, cum în faţa domnului judecător „ăl vechi", cînd a fost să se întă-
20 rească actele, moşul a spus că fără claoză el nu trage cu degetul, cum domnul judecător cel vechi i-a dat afară pînă s-or înţelege, cum pe urmă l-au luat din minţi să dictare şi fără claoză, ca să nu strice actele şi să se refacă alte cheltuieli...
25 Cînd a început moşul să vorbească, domnul jude-
cător, subţirel şi neastîmpărat pe scaun, i-a aruncat o privire necăjită că-1 rupea din vorbe cu domnu avocat. Dar moşul îi primise căutătura de ură cu ochi atît de dulci şi de luminoşi, că şi ochii judecătorului se înduio-
30 şară; îl lăsară să spună totul pînă la urmă, spre triumful mătuşei Neacşa, care se întoarse biruitoare spre cei doi.
Bondoc şi cu Mitriţa nu-şi mai ridicau ochii din pămînt; ei simţeau totuşi izbindu-i din coastă ochii
35 bătrînei şi se strîngeau şi mai mult în ei înşişi, de parcă privirile mătuşei ar fi fost frigări. Bunăvoinţa judecătorului fu pentru Bondoc semnul hotărîtor, pierderea lui pentru totdeauna. Aşa cum vorbea moşul în tribună, aşa cum număra el lucrurile în şir, întocmai precum
40 au fost, era limpede că domnul judecător îl va crede, pentru că adevărul era cu el. Şi pentru a doua oară
750
îşi dădu seama Bondoc de zădărnicia şi scîrbovenia îndrăznelii lui. Cum putuse el să creadă pe Şuşbei acesta, care şi-a luat banii înainte şi pe act şi pe proces, că se poate' cîştiga numai prin vicleşug şi miniciună
5 atîta moşie şi se poate lăsa pe drumuri un gospodar cu femeia lui. Gîndul împăcărei se mai clăti iar pe fundul cugetului lui Bondoc. Dar acum îşi dădu şi el bine seama, aşa cum îi spusese avocatul, că moşul va fi oţărit. Privi spre Mitriţa şi ochii Mitriţei erau
10 înlăcrămaţi.
Dacă domnul judecător ar fi zis acum: „Ia lăsaţi cearta, oameni buni, şi împăcaţi-vă... Pînă la moartea bătrînilor să trăiţi în pace cu toţi şi după aceea cei tineri să rămînă singuri stăpîni" — Bondoc ar fi oftat
15 şi ar fi mulţumit domnului judecător pentru sfatul lui luminat, iar moş Toma, cînd s-ar fi întors judecătorul spre el, de bună seamă că nici el nu s-ar mai fi codit, că era om bun de felul lui.
Dar, după ce moş Toma isprăvi de vorbit, judecă-
20     torul se adresă astfel bătrînului:
— Bine, moşule, aşa poate să fie cum zici dumneata. Da cu ce dovedeşti dumneata ce spui ? Nouă ne trebuie dovezi. Dumnealor au arătat poliţă c-au ridicat bani din bancă să-ţi plătească, iar dumneata la judecător
25     ai spus c-ai primit banii...
— Asta i-a învăţat cine i-o fi învăţat cu poliţa... dar noi n-am văzut'un ban... şi nici n-a fost vorba de bani...
— Poliţa are data pe ziua actului... aşa că martorii 30'    dumitale, care au mai spus ce spui dumneata acum,
nu ţi-au slujit la nimic... Eu cred în ce-au spus ei aici, unde am citit eu, că Bondoc a fost găsit de dumneata şi de soţia dumitale, că a trăit numai după dumneata şi că n-ar fi avut de unde face bani ca să-ţi cumpere pămîntul.
35 Dar precum vezi, poliţa de la bancă arată că putea să-ţi cumpere pămîntuî; şi-apoi a adus şi el martorii cari te-au auzit la. băutură închipnîndu-i să stăpî-nească sănătos. Astfel că, moşule, eu nu pot crede nici ce-mi tot spui dumneata acum şi nici pe el nu-1
40 mai cred nimic. Eu cred ce spune actul. Dacă nu eşti mulţumit, ai două căi, sau să faci apel la tribunal, şi
pînă cînd se va judeca apelul poate mai faci rost de ceva dovezi noi, că e aşa cum zici dumneata, sau să-i dai jurămînt dacă ţi-a dat sau nu banii...
■— îi dau jurămînt! 1 strigă tare moş Toma... Să 5     jure cu luminările aprinse...
•— Cu luminările aprinse nu mai e voie, moşule, asta a fost îndată după război, acum nu mai merge ...
Badea Bondoc şi Mitriţa se uitară grăbit unul la altul, apoi se urniră greu. Domnul Şuşbei veni între ei...
10 — E, vă dă jurămînt... le spune şi el cu un ton
voios, care însemna limpede: „Atîta a mai rămas".
Dar Badea Bondoc vru să ştie dacă fără jurămînt nu se poate. Iar Mitriţa începuse să dîrdîie. Domnul Şuşbei se răsti la ei plictisit: sigur că dacă partea
15 vrea jurămînt, asta nu i se poate „refuza". Dar „principalul" după dumnealui era că toate celelalte „probe" ale moşului nu avuseseră nici o tărie. Cît despre jurămînt, el nu poate nici să-i îndemne să jure, nici să nu-i îndemne. Face fiecare cum crede, după conştiinţa lui.
20 Jură, îi rămîne averea; nu jură, o pierde şi bătrînii intră în stăpînirea lor; „chiar dacă s-o dovedi mai la urmă că jurămîntul n-a fost drept", le mai spuse domnul avocat, „şi averea tot celor ce au jurat pe strîmb le rămîne". Pedeapsă poate să ia ei pentru aşa faptă,
25 dar averea le rămîne de veci.„Aşa e legea", întări domnul avocat Şuşbei. El nu-i învăţa nici aşa, nici aşa, dar el e dator să le spună cum glăsuieşte legea. Iar ca să dovedeşti că un jurămînt a fost strîmb, asta numai Dumnezeu ştie cum poţi s-o faci. Şi numai
30 moşul şi baba singuri pot să reclame la procuror de strîmbătatea jurămîntului. Iar dacă nu dovedesc cum trebuie reclamaţia lor, îi aşteaptă pe ei osînda celui pîrît. Asta e tot ce spune legea despre jurămînt. Domnul avocat nu-i sfătuieşte nici aşa, nici aşa, dar el e dator
35     să le arate ce zice legea, care ne cîrmuieşte pe toţi...
— Staţi aci pînă la sfîrşitul şedinţei, le recomandă el în cele din urmă celor doi soţi înfricoşaţi şi şovăitori — atunci se iau jurămintele!
în revistă: pămînt:
752
Şi el aleargă spre cabinetul judecătorului, în faţa usei căruia alti oameni, cine stie de unde, cu colile timbrate ale cine ştie cărui fel de act, îl aşteptau să intre împreună cu dînşii. Şi erau şi de astă dată, printre 5 cei care aşteptau, un moş şi-o babă, cu alţii, tineri şi femei.
Domnul avocat Marţian a ieşit repede cu moş Toma şi cu mătuşa Neacşa, să le redacteze jurămîntul. Afară l-a bătut pe umeri şi l-a trimes la chioşcul de 10 la poarta judecătoriei, să cumpere coală de 50 lei pentru jurămînt.
-— Pas alergător, moşule, să vedem, o să îndrăznească să jure? strigă cu cerbicie domnul avocat Marţian.
15 Dar moşul nu se urnise din loc şi, la nedumerirea
domnului avocat, el mărturisi că nu mai are nici un leu. Ultimele două sute le dăduse domnului avocat. Dar dacă domnul avocat e atît de bun să-i împrumute 50 lei, moşul i-ar aduce, chiar mîine, înapoi. Ştie el
20 de unde să facă... (Dar mintea moşului umbla acum rătăcită prin sat şi bătea zadarnic la toate porţile; cine să-i dea 50 lei, ca să plătească avocatul, cînd averea i şe dusese pe gîrlă?) Iar dacă se cîştigă procesul, că nici el nu-i crede că vor jura (inima lui bătrîna
25     şi descurajată îi spunea că vor jura) se ştie via din...
Dar să fi văzut atunci chipul domnului avocat Marţian. Şi să fi auzit ocările lui...
Va s'zică, tot el se zbate şi-i susţine procesul şi tot el să-i plătească moşului! ? Dar ce-i aci ? Cîrciumă,
30 unde se dă pe datorie? Dar ce e el?... Dar există un sindicat... La urma urmei, dacă nu găseşte bani, „renunţă" la jurămînt şi-i rămîne calea deschisă pentru apel... Numai că l-a anunţat... Hm, e greu de revenit... adică, hm, chiar aşa de greu...
35 Şi domnul avocat Marţian a plecat bolborosind,
foarte încurcat, el singur nemaiamintindu-şi cum vine chestia asta; dacă se mai poate reveni sau nu după ce ai anunţat jurămîntul. Şi intră grăbit în sala avocaţilor, ca să consulte codul.
40 Moş Toma privi lung la mătuşa Neacşa şi mătuşa
Neacşa privi lung la el.
753
— Să cer de la Petre Naiba? o întrebă moşul cu faţa ca varul. Da crezi că are? se miră tot el.' Altul crezi că-mi va da?...
— încearcă, omule, îl îndemnă mătuşa...
5 Dar cînd moşul fu să pornească, îl opri tot ea!...
Scoase un ştergar de la brîu şi-1 despături îndelung. Pusese de-oparte acolo 30 de lei. Ar mai fi trebuit un pol.
Moşul îi smulse banii şi o certă: 10 — De ce nu spui, fomeie ? Iar ea răspunse:
— Ne mai rămînea şi nouă pentru o pîine pe drum. Moş Toma însă nu mai putu găsi 20 lei. Petre Naiba
n-avea un ban. Se jură pe sufletul şi pe averea lui (pe copil şi pe nevastă nu se jura niciodată, cu toate
15 că-i zdrobea în bătăi cînd era beat). Alţii din sat îi mărturiseau moşului că ultimul ban au' trebuit să-1 dea tocmai adineauri, cu un minut înainte. „Nu ştii dumneata cum e la judecătorie? Toţi sunt nişte hoţi, toţi trag de tine în toate părţile". Iar domnul părinte
20 Tănăsescu îi spuse că toţi banii lui sunt număraţi! Niciodată nu ia cu el mai mult decît îi trebuie. Şi ce i-a rămas e pus deoparte pentru martori, dacă „vor zice bine".
Un pol îi trebuia lui moş Toma, şi numai un pol.
25 Poate cu un pol şi-ar fi cîştigat toată averea. Dar nimeni din satul lui nu se găsi să i-1 dea — afurisita zgîrcenie oltenească sălăşluia în satul ăsta mai mare stăpînă ca oriunde. Iar moş Toma ştia că fiecare îl păcăleşte, spunîndu-i că a dat ultimul ban niţeluş mai
30 înainte. Numai pe Petre Naiba îl credea. Petre Naiba cu siguranţă n-avea, dacă zicea el. Iar cei care-1 aduceau de martor îl luau doar pe băutură. Toţi îi ştiau patima lui şi toţi ştiau că e vai şi amar de femeia şi de copilul lui cînd Petre Naiba se va întoarce beat acasă. Şi moş
35 Toma ştiuse asta şi totuşi îl luase şi el de martor pe Naiba. Nu-i dăduse bani, ci băutură. Şi se bucurase de glumele şi poveştile lui, pentru că la începutul băuturii era un farmec să asculţi pe Petre Naiba. Iar acasă aştepta prigonirea şi ruperea oaselor. Moş
40 Toma oftă. Iată de ce nu găsea el acum douăzeci de lei. Atît, numai atît ar mai fi trebuit pentru bună-
754
tate de avere mare. Douăzeci de lei, d-ăştia după război, mai mici decît creiţarii dinainte.
— N-ai făcut nimic, omule ? întrebă Neacşa.
în pragul judecătoriei a apărut domnul avocat 5 Marţian...
— Ei, ce faceţi? Hai mai repede cu coala... Acum se isprăvesc procesele...
Moş Toma se îndreptă spre el, cu capul lăsat pe umăr, cu privire dulce şi miloagă: io —Am făcut numai doar de treizeci, domnişorule...
mai ne trebuie un pol... doar un pol...
— Mai caută, mai caută... îi găseşti dumneata şi pe-ăia... cere de la popa... aşteaptă-1 pînă iese din şedinţă... e tocmai acum procesul lui...
15 ' Popa ieşea vesel nevoie mare şi bătea pe umăr pe Petre Naiba. îl bătea pe umăr, îl strîngea de braţ şi-1 trăgea la pieptul lui ca pe-un fiu iubit, cu toate că Petre Naiba era mai vîrstnic decît popa. Popa cîşţi-gase procesul şi era cum se poate mai vesel. Era fericit.
20 Moş Toma se apropie şi puse şi el pe faţă cea mai mare bucurie.
— Aţi cîştigat, domnule părinte, să vă dea Dumnezeu noroc...
— Mulţumim,   mulţumim,    mulţumim, moşule... 25     da... dumneata ce făcuş, cu jurămîntul ăla?... A-ha...
da... la sfîrşitul procesului... Bine-bine, nu ti teme, moşule, că nu jură... e păcat mare... nu jură...
'—D-apoi că mi-ar trebui polul ăla de vă spusei... Şi dac-oi pierde, vă muncesc pentru el... 30 ' — Apoi că acum ce munci au mai rămas ? Porumbul l-am strîns... poate la culesul viei... dar e mult pîn-atunci, moşule, că strugurele e tot aguridă acum la începutul lunii septembrie... şi mi-e...
— ... că mor, ai?
35 — ... ba că pleci cumva din sat, dac-o jura Bondoc
şi ţi-o lua averea... Da, asta-i glumă, moşule... nu de asta nu pot să-ţi dau... că doar nu sînt eu omu ăla, pentru un pol... mai ales cu dumneata, care-ai dat totdeauna un pomelnic la sfînta  biserică... Dar
40 eu, uite, nu-s mînă spartă... nu iau cu mine decît ce trebuie... Cum sunt dator să-mi cinstesc martorii...
755
I
10
15
20
25
30
35
Şi ştii pe Petre Naiba cum gîlgîie pe gît... Apoi mă întreb: mi-o ajunge mie pentru atîtea guri? că n-aş vrea să-mi zică martorii mei că sunt un calic... Iartă-mă, moşule, dar nu pot...
Şi domnul părinte Tănăsescu nu mai stătu o clipă să asculte. Martorii toţi, cu Petre Naiba în frunte, ieşiseră în uşa prăvăliei şi aşteptau acolo. Iar moşul, după ce fu mîngîiat şi de domnul „conţilier" cu vorbe de mîhnire că nu poate să-1 „servească" şi cu mustrări, de ce nu i s-a „adresat" cu o jumătate de ceas mai devreme, „că atîta lucru putea să-i facă — nu suntem cu toţi dintr-un partid" ■— se îndreptă dîrz spre Neacşa:
— Hai, mătuşă!
— Păi, jurămîntul?...
-—Cu ce vrei să-1 facem?... Dacă nu ţi-a trecut prin ăl cap să pui deoparte cincizeci de lei...
— Şi averea noastră?...
— Tot jura el... Un şarpe ca ăsta jura... mai se ducea pe gîrlă şi ăi treizeci de lei şi polu de-1 împrumutam... Aşa ne mai rămîne şi nouă de-o pîine... Şi de cîte-o luminare...
— Şi de cîte-o...
— Luminare...
Şi moş Toma porni înainte hotărît şi drept. Mătuşa Neacşa îl urma, înaltă şi ea ca bradul şi şchiopă-tînd de-un picior. Faţa de culoarea micşunelei i se făcuse acum ca şofranul. Iar ochii îi luceau mici şi ageri sub cîrpa albă, adusă pînă deasupra sprîncenelor. Ea mergea astfel după moşneag, fără să mai întrebe nimic. Numai buzele mici şi agere îi jucau repede în versurile rele ale unui descîntec de moarte. în curînd cotiră şi judecătoria nu se mai văzu. Iar cele două capete ale cîrpei din capul mătuşei, petrecute cu mult dichis pe cap şi pe sub bărbie şi lăsate în falduri elegante pe spate, ca velamenul matroanelor romane, fluturau uşor în urmă-i două aiipi albe, obosite.
NOTE SI VARIANTE