■ . . . Năzuind să-ţi contureze o fizionomie lirică proprie, Gabriela Melinescu a izbutit de pe acum să obţină, în ceea ce scrie, cîteva sunete ale el, un timbru caracteristic după care o putem recunoaşte chiar şi în poeziile mai puţin realizate, dar nu mal puţin personale. Dar care e înfăţişarea acestui univers liric în închegare, ce trăsături anume particularizează prezenţa Gabrielei Melinescu în contextul generaţiei poetice—cea mai tînârâ din care face parte? Aş remarca, în primul rînd, caracterul foarte direct al confesiunii, spontaneitatea şl sinceritatea absolută, dezarmantă aş zice, cu care poeta îşi comunică sentimentele cele mai Intime. Asta îi dât dintr-o dată, o notă aparte, aspiraţia celor mai mulţi dintre tinerii poeţi fiind, după cîte mi-am putut da seama,mai degrabă opusă, aceea de a-şi cerebraliza stările lirice, de a le conferi mal totdeauna un sens sau măcar o sugestie filozofică... E o poezie inundata de lumină Tn versurile Gabrielei Melinescu, o poezie a setei frenetice de viaţă, a francheţei şi generozităţii, un patetism al afirmării impetuoase, romantice, sentimente care însufleţesc de altfel întreaga creaţie a generaţiei tinere de astăzi. Ce i s-ar putea cere poetei este o îmbogăţire a registrului, o înmulţire a coardelor care vibrează în cîntecele sale. Deocamdată o singură dimensiune umană e afirmată în toată plenitudinea : cea erotică. Dar aceste puţine însemnări nu-şi pot asuma sarcinile unei analize critice pro· priu-zise, o anticipează numai. Vom încerca-o cu un alt prilej care, sînt convins, nu va întîrzia să apară. Despre Gabriela Melinescu se va mai scrie în critica noastră. G* Dlmislanu Prezentare grafică de: Ileana Bratu CEREMONIE DE IARNA POEZII GABRIELA IÏIELII1ESCU EDITURA PERTRU LITERATURA 1965 4H fii ^BLIOTjg0 ^8^GSgsa-*··^'' PREFAŢĂ Numele Gabrielei Melinescu nu l-am întîlnit de prea multe ori în revistele literare, poeta a tipărit relativ puţine lucruri, dar acestea, e adevărat, îndeajuns de concludente pentru a face să se vorbească despre talentul ei ca despre o certitudine. Citind-o însă la destul de mari intervale, 5 mărturisesc că nu-mi prea puteam preciza natura specifică a neîndoielnicei sale înzestrări poetice, neştiind prea sigur unde anume să caut nota personală a lirismului său. Iată însă că am în faţă poeziile ei strînse laolaltă, grupate în volumul de debut. Acum abia observ continuitatea de structură a acestor cîntece, faptul că fiecare dintre ele este expresia unei atitudini poetice unitare, toate comunicînd printr-o aceeaşi sevă ce le nutreşte din interior. Năzuind să-şi contureze o fizionomie lirică proprie, Gabriela Meli-nescu a izbutit de pe acum să obţină, în ceea ce scrie, cîteva sunete ale ei, un timbru caracteristic, după care o putem recunoaşte chiar şi în poeziile mai puţin realizate dar nu mai puţin personale. Dar care e înfăţişarea acestui univers liric în · închegare, ce trăsături anume particularizează prezenţa Gabrielei Melinescu în contextul generaţiei poetice — cea mai tînără —, din care face parte ? Aş remarca, în primul rînd, caracterul foarte direct al confesiunii, spontaneitatea şi sinceritatea absolută, dezarmantă aş zice, cu care poeta îşi comunică sentimentele cele mai intime. Asta îi dă. dintr-o dată, o notă aparte, aspiraţia celor mai mulţi dintre tinerii poeţi fiind, după cîte mi-am putut da seama, mai de grabă opusă, aceea de a-şi cerebra-liza stările lirice, de a le conferi mai totdeauna un sens sau măcar o sugestie filozofică. Fără îndoială că tendinţa spre o lirică de idei nu poate fi decît încurajată în poezia tinerilor. Dar mă întreb totuşi, dacă abuzul de noţiuni abstracte la mulţi dintre ei (timp, cunoaştere, geneză etc.) nu provine tocmai de acolo că impulsul liric, sentimentele, în loc de a fi lăsate să se manifeste nemijlocit, sînt prea adeseori constrînse să suporte un proces de intelectualizare, nu totdeauna cu efecte fericite pentru poezie. Gabriela Melinescu merge însă în direcţia contrară şi, înfruntînd parcă privirile dezaprobatoare ale celor care preţuiesc numai poezia meditativă, nu se sfieşte să proclame „cu toată gura“ : sînt bolnavi obrajii mei de dor, vîntul mi-a pătruns în simţuri, umezi mi-erau ca la sălbăticiune ochii, ud de lacrimi mi-este tot obrazul, bluza îmi arde pe umeri strigînd, dacă ating pereţii se aprind... Lirismul e întors astfel la izvoarele lui primordiale, la emoţie adică, poeta fiind toată un cumul de emoţii care se cer împărtăţite imediat, strigate. Pornită din asemenea resurse, poezia Gabrielei Melinescu exprimă sufletul adolescentei care se îndreaptă spre o vîrstă nouă. Tulburarea ce însoţeşte presimţirea feminităţii — amestec de teamă, uimire, îndoială, regret — e sugerată într-un poem de o inimitabilă prospeţime : „Tw, minunat o, mă-nsoţeşti mereu, şi negurile ochilor-mi-alinţi, 7 lăsînd în urma mea, înalta, îndrăgostite, pietrele fierbinţi. Şi singură eu nu mai pot să trec cerul înot dînd soarelui ocolt Femeie nevăzută, nevăzută, cum ai trecut-naintea mea deodată, şi pe-un perete am găsit un chip uimit şi-nsingurat de fată... (Nevăzuta femeie) £ un anotimp al împlinirii în aceste „cîntece de fată“, un timp îndrăgostit în care... presimţea pe buze rumenind, cuvintele de dragoste rotunde (Vis). Chemarea erotică a fetei exprimată cu aceeaşi tulburătoare sinceritate, farmecul stînd, cum spuneam şi mai sus, în caracterul direct, în nici un fel cenzurat, al mărturisirii ca în această mică baladă unde poeta se închipuie în ipostaza Cenuşăresei: Eu nu-i vedeam, îi auzeam rîzînd. Băieţii fluierau frumos pe stradă. Rufe spălam în curte sub un pom Şi frică îmi era c-or să mă vadă. Simţeam cum înfioară drumul> iubeam şi pietrele pe care ei călcau... (Cenuşăreasa) Sau în altă parte: O, arcul buzelor s-a rupt nervurile cum să-i adun. 8 Şi nările îmi ard cînd trec mirosuri albe de tutun. Inul ţesut în bluză a-nflorit. Secunde nasc concentric hore. Cu braţele în aer stau să mîngîi chipu-acestor ore (Timp îndrăgostit) Asemenea cutezanţe poetice, de natură să neliniştească unele exagerate pudori, nu contrazic un fond de ingenuitate, de candoare, din această contopire ieşind, de altfel, una din notele caracteristice ale poetei. Citindu-i cîntecele de dragoste străbatem parcă o nouă Ţară a fetelor (Maria Banuş) dar, hotărît, dispoziţia poetică e alta, alta e optica. înregistrăm o nuanţă de umor, rezultînd din introducerea, în cadrul descris mai înainte, a unor motive din universul miraculos al copilăriei. La poeta noastră zburătorul din legendă e un... motan descălţat care a venit la mine din toate poveştile : Vară caldă, vară caldă, vrăbiile-n praf se scaldă. Un motan pe-acoperişe, Ochi cu tăieturi, piezişe, cizme parcă lustruieşte, coada lunecă şerpeşte. Sare pe geamul deschis nopţile şi-mi intră-n vis. 9 Tot aici distingem şi un filon care pleacă din lumea Cînticelor ţigăneşti ale lui M. R. Paraschivescuy acestea primindu-şi astfel, peste timp, o replică feminină : Toamna juca pe-ameţitoare mese. Iarba ardea atinsă de pîrjoi sub paşii iuţi de florârese... Pămîntu-ntreg se răsucea de-nnebunile hore ţigăneşti că doar o dată e mireasă Ilinca, floare albă de Dudeştiu. E o poezie inundată de lumină în versurile Ga-brielei Melinescu, o poezie a setei frenetice de viaţă, a francheţei şi generozităţii, un patietism al afirmării impetuoase, romantice, sentimente care însufleţesc de altfel întreaga creaţie a generaţiei tinere de astăzi. Ce i s-ar putea cere poetei este o îmbogăţire a registrului, o înmulţire a coardelor care vibrează în cîn-tecele sale. Deocamdată o singură dimensiune umană e afirmată în toată plenitudinea : cea erotică. Dar aceste puţine însemnări nu-şi pot asuma sarcinile unei analize critice propriu-zise, o anticipează numai. Vom încerca-o cu un alt prilej care, sînt convins, nu va întîrzia să apară. Despre Gabriela Melinescu se va mai scrie în critica noastră. G. DIMISIANU MOTANUL DESCĂLŢAT V ară caldă, vară caldă, vrăbiile-n praf se scaldă. Un motan pe-acoperişe, ochi cu tăieturi piezişe, n cizme parcă lustruieşte, coada lunecă şerpeşte. Sare pe geamul deschis nopţile şi-mi intră-n vis... — Ce mai face croitorul, împăratul cel naiv, hainele ţesute-n fire ? Rîd de el pe-ascuns curtenii... Cine s-a mai rătăcit în pădurea unde pasc doar cerburenii ? In ţara cu tinereţe veşnică, trei săptămîni, nu cumva putem să-i ducem pe bunici că sînt bătrîni ? Un motan pe-acoperişe, ochi cu tăieturi piezişe. Vorba lui de catifea mîngîie urechea mea. Şi el vine şchiopătînd fără cizme şi fular. — Eu îţi dau ţie de tot numai pentru două şoapte, pentru ierni, şoşonii mei albi ca sticlele cu lapte. Se închid şi-s obosiţi ochii lui îndrăgostiţi. Plîng toate fereştile... A venit desculţ la mine din toate poveştile. 12 VIS Deşertul avea pomi înalţi cu fructe.. Mergeam pe tot pămîntul şi visam. Sprinceana polului era căruntă, şi-ntinsurile lumii «hohoteau de chiotele ritmice de nuntă. 13 Era o toamnă-n timp, universală. Rodiseră pămînturile-oriunde şi presimţeam pe buze rumenind cuvintele de dragoste rotunde. BĂIATUL DIN VIS Nu ştiu dacă băiatul acela visează, ne-am fi-ntîlnit undeva, într-un vis... Trenul fugea cu ploaia pe umeri, uitaseră apele zăgazul deschis. 15 Trebuia să plec mai departe de munţi, el să ajungă seara-n cîmpie — Necunoscuţi, ne sărutam pe peron şi-l aşteptam în gările toate să vie. Ne-am căutat cît ţine privirea... Altcineva azi mă iubeşte şi-mi scrie... Dar eu rănesc aerul iernii cîntînd, şi-l aştept în gările toate să vie. CASA PĂRINTEASCĂ bucuria fuge-n mine flăcări, N-am oglindă şi mă uit pe cer. Sora mea-şi aruncă părul negru peste vînt, întunecat hanger. 17 Cu prieteni pleacă să danseze... Va dansa în visul meu atît, de-o să-mi treacă inima în vis, şi cu jind voi alinta pămîntul unde paşii-n aer şi-a desprins. Vîntul mi-a pătruns în simţuri, fulger alb e rîsul peste dinţi. Au rămas în casă singuri ochii aruncaţi pe chip fierbinţi. CENUŞĂREASA Eu nu-i vedeam, îi auzeam rîzînd. Băieţii fluierau frumos pe stradă. Rufe spălam în curte, sub un pom şi frică îmi era c-or să mă vadă. 19 Simţeam cum înfioară drumul, iubeam şi pietrele pe care ei călcau. Pe garduri aplecaţi ca peste umeri abia-nfloriţii trandafiri ardeau. Umezi mi-erau ca la sălbătăciune ochii... Pe sîrmă vîntul cuprindea în dans mijlocul strimt al unei rochii. NECAZ /v tăiat vecinul meu un pom şi acum e-aşa lumină-n stradă... Doar la gard lumina a căzut Nu-s copiii care să mă vadă că am plîns şi ochii m-au durut. 21 7 Un salcîm ce-n ramură cuprinde de pe boltă stelele ce pier era-nalt atîta cît întinde capul, casa noastră către cer. Eu mergeam rîzînd s-adun în bluză de pe creangă cea mai naltă floare, să-ntîlnesc pe frunze-o buburuză, printre ramuri stele căzătoare, să ghicesc în taină, peste noapte, cînd voi şti că visul nu mai vine, zvonurile ce le-au spus în şoapte florile din bluză despre mine. Ud de lacrimi mi-este tot obrazul, nu pot să mă-nfrîng deşi sînt om, m-a cuprins în chingă strîns necazul, a tăiat vecinul meu un pom... 1959. LUNA MAI Ar trebui să mă bucur, să cînt... Se însoară prietenul nostru, se-nsoară... Băieţii glumeau şi nu l-au crezut, dar mireasa venea ca-n iarnă o vară. 23 Noi eram dintr-o dată urîţi, copacii ne-ascundeau, să nu ne vadă. Rămînea fără inelul de iarbă făgăduit, o fată de la noi de pe stradă... Şi furam trandafiri de pe drum. Zicea lumea că-s frumoşi mirii şi mă dureau prima oară în palme spinii în care au plîns trandafirii. BIRFITOARELE Şedeau întîrziate-n anotimp Vreascuri şi frunze-n colţul străzii... Eu dinadins pe drumuri fluieram Şi părul meu prea scurt lovea 25 neliniştitul vînt căprui. Noaptea întreagă, pe ascuns vorbea de fata nu ştiu cui. Călare peste stopuri, peste aer am cutezat să trec ca o furtună şi respiraţia o clipă le-a oprit-o motocicleta-n goana ei nebună. Şi vorbele creşteau în urma ei ca bălăriile după o ploaie bună. Eu ştrengăreşte prin aer mergeam, dar mă ţintea meomeneşte între arătătorul fiecărui geam. CALEA DUDEŞTI băieţii pîndesc nopţile cu lună şi frunze cad ca bani rotunzi la rişca, pămîntu-i în privire clătinat şi aerul pe cerc rotit se mişcă. 27 In colţul străzii se rotea o nuntă. Toamna juca pe-ameţitoare mese iarba ardea atinsă de pîrjol sub paşii iuţi de florărese. Şi lăutarii ţineau calea : — Oh, nu poci să mă-ntorc acasă că n-am nevastă frumoasă... Pămîntu-ntreg se răsucea de-nnebunite hore ţigăneşti, că doar o dată c mireasă I linca, floare albă de Dudeşti. BOCET Lampa ninge drumul jumătate, lingă barieră-ncrucişate ţipetele ca nişte cuţite în albul zăpezii înroşite. 29 — Lume, l-am iubit cu legămînt şi-acum tu-mi duci omul în pămînt singur doar cu flori şi cu veşmînt... Ne-ai purtat în şa pe amîndoi şi pe drum uscat şi prin noroi, ne-ai zvîrlit în ploaie şi-n viitoare şi de frîuri ne-am ţinut mai tare. Mi se-apleacă ziua de pămînt, eu mi l-am iubit cu jurămînt... Lampa ninge drumul jumătate, lîngă barieră-ncrucişate ţipetele ca nişte cuţite în albul zăpezii înroşite. AMBIŢIA UNUI BĂIEŢANDRU Ne-aleargă rîsul şi cuvintele-nainte... Parc-abureşte cerul în răcoare. Fete cu fuste largi, multicolore, au mîinile rotite după soare. 31 El a simţit un arc zbucfrit în piept şi s-a uitat spre poarta larg deschisă pe unde trece obişnuit oricine. I s-a părut că mii de ochi privesc spre mersul lui cu umerii-nainte şi dinadins a fluierat aşa şi-a stat privind o clipă gardul ; era înalt şi l-a iscurtait cu ochii. Privirile cu mîna le-a oprit. Se clătinau copacii a-ndoială, peste mulţime, mîndru a sărit. Şi aerul urca uimit în jur cu soarele încremenit în vest. Se auzea aplaudînd, frenetic, şi fetele, băieţii adunaţi cu jind privindu-i fiecare gest. Dar s-a trezit în parc străin, nepăsătoare fetele plecară, ciudat se depărtaseră copacii şi se simţea ca un soldat dezonorat, fără centură, fără epoleţi, erau genunchii trişti şi a ieşit pe poarta unde trec ceilalţi băieţi. BĂIEŢII DIN KRASNODON Peste arme şi peste pămînt iarba-a izbucnit în sus de-o palmă, şi băieţii repede-au crescut... Ştrengăreşte cînd se-ntrec cu vîntul, 33 părul o ia razna peste frunte, şi aşteaptă fetele în drum... (Toate-n visuri şi-au ales un mire.. Numai Nina, Ulea, Liubka, niciodată nu vin la-ntîlnire... Şi li-i dor băieţilor de ele... Trist Doneţul linişteşte stepa cînd armonicile cîntă-n şoaptă. Şi în poarta fiecărei case, seara, toţi băieţii le aşteaptă. SCRISOARE Azi îţi scriu, mult mi-e dor de prispă şi de cîini. Am crescut, dar eu ca şi-altădată la cişmea beau apă tot din mîini. 35 Plopii-n stradă ţin în vîrfuri cerul, salcia e tot nepieptănată. Cineva-n grădini a-ntins lăicerul şi vecina a născut o fată. Poarta noastră nu mai are număr, iarba n-a crescut la gard de loc... Şi tresar cînd simt de undeva fremătînd o frunză pe copac, şi mi-e drag din nou de cineva şi nu ştiu, ce am să fac... Azi îţi scriu, mult mi-e dor de prispă şi de cîini. Să nu uiţi că eu ca şi-altădată la cişmea beau apă tot din mîini. PĂRINŢII Dincolo de pereţii abia văruiţi, mama şi tata cum îi ştiu de demult vorbesc liniştit sau se ceartă... Cu faţa pe-obrazul pernei ascult... 37 Aş vrea să fiu cum ei m-au visat, chipu-n oglinzi legănîndu-mi-1 blînd... — Cu mine seamănă mai mult să spună mama rîzînd... Singur Pinocchio pe lume rămas să izbucnească în plîns e gata... N-am mai jucat pe stradă şi am uitat jocul de-a mama şi tata. JURNAL DE-O ZI Azi la şcoală prima oară-am dat un extemporal la geografie (a rămas puţin de aşteptat pînă la vacanţa ce-o să vie)... 39 în buchete albe-au înflorit vişinii pitici la noi în curte... l-am spus mamei azi cînd a venit, rochiile mi-au rămas mai scurte. La un gard un om cu-o bidinea porţii îi croieşte o cămaşă. Vîntul ameţit în uşa mea peste geam perdelele înfaşă. Noaptea m-a chemat dar nu m-am dus. A lătrat un cîine toată seara. Ce-o fi fost ? De mult am auzit că-n grădini ar sta ascunsă vara. 1959 VACANŢA L iniştea prin curte umblă iar cu ghete. S-a pierdut ca fumul fiecare taină, ceasul tatii bate tactul în perete şi-n cuier aşteaptă zorile o haină. 41 A C A D £ l £ ^jj A rămas la masă noaptea cu-o-întrebare. Şi sfioasă-n casă apa nebăută parcă se ridică, se preface-n mare şi nisipul de-aur pe pereţi îl mută. Apa desenează bărci albe pe prund. Peste faţă-mi lunecă-argintii peşti, şi-n buzunare se ascund. Pleacă toţi băieţii-n colonii, pleacă toţi băieţii-n colonii... CINTEC DE FATÄ Puştii în priviri înalţă zmeii. Aerul se urcă şi mai mult. Au plecat ast-toamnă derbedeii, în armată au plecat de mult... 43 Trec aşa, cu pasul rar şi blînd, ei mă cheamă parcă, eu n-aud. Aş întoarce capul, dar răspund în gînd în ploi repezi părul scuturîndu-1 ud. Cîte glume, cîte nume mi-au scornit... Mi le-au pus pe umeri sau peste sprîncene, eu le ştiu pe toate cu încuviinţarea galeşă din gene. Şi-au plecat băieţii... Astă toamnă chiar... Se întorc, doar nu merg în război sau lupte, cu doi ani mai maturi ştiu, s-o ruşina să încerce vreunul iar să mă sărute, îmi vor da bineţe serioşi şi gravi, cu şapca deasupra capului zburată şi pe străzi vor trece paşii mei dansînd c-au sosit băieţii din armată. COLIBA ZBURĂTOARE Unchiul Tom vînează negri delfini... Nu i-am văzut, dar sigur există... Ce-ţi pasă dacă în gînd uneori doresc să-i mai văd... Mi-ar fi plăcut să trăiesc o vreme cu el, într-o casă... 45 Are şi meduze fosforescente».. Eu ştiu că ţine-ntr-un vis zăvorită cu grijă, fără vedere pasărea cerului de paradis... Şi corali suie ca iedera sus şi coboară... Şi-l văd venind acum din nici o parte... De pustiul ăsta din inima mea ce zici, regală, Luminăţia-Ta, Moarte?... ULTIMA AVENTURĂ A LUI TOM SAWYER Cercuri şi zmee vîjîitoare, bilenargintii şi bricege... Cineva, ca de-o corabie de vîrsta lui a vrut să mă lege... 47 Un băiat s-a ascuns o dată, din glumă. Băieţii zadarnic l-au căutat. I-a fost greu să se-arate apoi... Şi-a rămas pentru totdeauna uitat... Altul a venit într-o zi printre noi, ciudat îmbrăcat, fluiera într-un fel şi-şi netezea pantalonii lungi, de bărbat... El în dar mi-a lăsat arcul de lemn cu săgeţi... Pe ascuns, cine mai pleacă mîine, dintre băieţi... POEM PENTRU O VÎRSTĂ ANUME IN esorisă în vreun calendar am împlinit o vîrstă anume. Voi fugi cu hainele prelungite în vînt să-mi întâlnesc prietenii din lume. 49 Mă înconjoară atleticii arbori ai casei şi universul deasupra ca un ţinut descoperit. Simt o necuprinsă răspundere pentru oricare gest, oricare lucru-ntîlnit. Pentru natură am adîncul respect ca pentru tăcerea din timpul torturii şi durerea fără seamăn a-mpuşcăturii. Port răspunderea omenească de-a fi faţă de om, de mişcări viitoare, şi ideea aceasta pe trup mă cuprinde mai bine ca hainele de sărbătoare. E-o necuviinţă s-arunci timpul nostru, al tuturor, plăsmuind fragile statui pentru muzeul tău personal. Scriu aceste cuvinte gîndind, cu dragoste-n rînduri, la pictorii antici care puneau arta lor minunată şi-n acele părţi ale templelor care, poate, n-aveau să fie văzute de nimeni vreodată. ALBASTRUL DE VORONEŢ Meşterul cu ochi albastru. Irisul înlăcrimat. Pe obraz subţire ploaie. Albastrul cutremurat. 51 Poate-i s-a născut un fiu şi-a primit din sat solie. Strigă, tremură de dor, albastrul de bucurie. Şi au rîs aici, zugravii, pensulele-au ameţit. Dinţii albi opriţi în hohot. Albastrul în alb topit. Mai departe se-ntrerupe cerul verii nefireşte... Meşterul nemaivăzut Ga izvorul s-a pierdut... Ceru-n ochiul drept lipseşte. POARTA SĂRUTULUI Piatră cu piatră se uneşte-n sărut. Braţ arcuit în jurul femeii. Lemnul cel tînăr iubind a crescut, îmbrăţişările sînt copacii aleii. 53 E-n afară de lucruri, departe de oameni cine trece singur, umbrit... Din împietrită îmbrăţişare luna şi soarele au răsărit. Te iubesc, poartă, prin care toate vîrstele mele-au trecut cu ale unui om deodată, şi n-a rămas în afara dragostei nici o vîrstă însingurată. BALADĂ v-e liniştite-s lucrurile-acum. Sînt nişte oameni fără chip. Şi apa limpede-i şi apa cu faţa-ascunsă în nisip. 55 Şi golul alb al casei s-a lărgit, culorile-s cu feţele întoarse , ca un necunoscut grăbit. Şi piatra-n care mi-am lăsat întîi smulse din umeri miinile-amindouă, şi drumul care mi-a cerut picioarele şi i le-am dat să umble, şi aerul cu trupul îmbrăcat, şi arborii care-mi rotesc fierbinte sîngele şi sănătos. Ce liniştite-s lucrurile-acum cu pleoapele lăsate-n jos. CIRCUIT .„Prietene“, cuvîntul cînd îl spui pe fiecare sunet mărturisit se jură, şi se topesc meridianele cînd trec cuvintele, bune conducătoare de căldură. 57 Necunoscuţi, ne întâlnim pe drum ca arborii aceleiaşi păduri : şi ele-s aerul ce ne-mpresoară chipul sculptat cu trăsături. Cu simţurile-n flăcări vă primesc sunete, lung sărut pe gură, şi mi se vede sîngele spre inimă urcînd cuvintele, bune conducătoare de căldură... CÎNTEC CU TOATĂ GURA I nnoptezi în gîndul meu. Sînt a nimănui şi azi. Nopţi de crin şi nopţi de leandru... Mi-au rămas în simţuri pentru totdeauna 59 mîinile prelungi de băieţandru. Sînt bolnavi obrajii mei de dor, mîngîierile s-au prefăcut beteală. A rămas, mireasă părăsită, fără tine, casa goală. Aş putea cu trupul meu dansînd să-i împodobesc frumos pereţii. Sînt bolnavi obrajii mei de dor. Arde tot pămîntul unde trec băieţii. ANA-A LUI MANOLE Melodic numele ţi-1 spun şi mă despart de mine să-l aud. Doar Phryne a rămas nemuritoare, statuie de zăpadă şi de Sud. Asemeni lucrurilor din închipuire, poate eşti timpul lunecat în flori căruia pămîntu-nduioşat i-a dat de nimenea ştiutele culori. Dar ai fugit mîhnită din statui, tu, Ană-a lui Manole, minunată, şi printre oameni eu îţi văd ochii căprui şi speriaţi de fată. Căci eu iubesc pereţii casei mele cum cinstea armelor bărbaţii din Elada. Ninge pe trupul tău, pe trupul meu, mă arde şi te mistuie zăpada. STRADA Garduri şi pietre frumos încrustate, mîna mea îşi continuă gesturi în voi... Seara sînt casele de incendii aprinse, ziua le stinge 'liniştitele ploi... 63 Oameni ou plasele pline de pepeni. Soare de vară, rămas cu uimire, de n-ar fi frunza pe care mi-ai dat-o totul ar fi o-nchipuire... îţi sărut umbra rămasă pe zid, ochii albaştri desenaţi doar de mine, cum te-am văzut din atîţia oameni trecînd, cum ai venit din atîta mulţime... Bluza îmi arde pe umeri strigînd, poate să ningă în alb de iubire, de n-ar fi frunza pe care mi-ai dat-o totul ar fi o-nchipuire... CASĂ STRĂINĂ fcţi am fugit din flăcări să tc caut... Şi mai departe decît luna eşti... Şjj doar în casa-n care te iubesc arde lumina ca la sărbători 65 şi o femeie-aruncă peste mine trecutele de nuntă flori. Şi tu chemat, în umbră te opreşti şi ea mă-ntreabă rar, înveselită : — Pe cine cauţi, cine eşti ?... Şi dintr-o dată ochii mi se umplu de chipuri luminate de uimire, şi lacrimi mari le prelungesc ducîndu-le pe haină în neştire... Şi oaspeţii rîd mult şi născocesc săgeţi în ochii mei copilăreşti şi ea mă-ntreabă rar, înveselită : — Pe cine cauţi, cine eşti ?... IMNURI Şi pierde-aş jumatea cheie de aur vechi, de la părinţi, nepăstrătoare, duce-mi-s-ar cu vinul buzele fierbinţi. 67 Şi iarăşi doar să mi le-ntoarcă Cleştarul, sunet de pahar, de-a dura dat la ceasuri pline rostogolit pe cercuri, zar... Şi ducă-se nedat inelul de la bunici, aspră camee, mulţească-se pe mijloc brîu bărbatului ce m-u făcut femeie, CEREMONIE DE IARNĂ Cobori frumos cu bradul pe un umăr, poate din munţi, pe-o vijelie cruntă... şi ninge bradul peste chipul meu subţire, voalul alb de nuntă. Şi nu ştii că eu merg cu paşii tăi şi îţi acopăr umbra ca un scut... In urma noastră cine vine crede că doar un om pe-aicea a trecut... Şi mor mireasă-n capătul ninsorii cu degete fierbinţi şi goale, şi porţi inel împodobit cu două nume colorate cu vocale CERCUL L/acă ating pereţii — se aprind. Cu sîngele, cu sensul fericită... Există o statuie-a mea şi-a ta cu inima neîmpietrită. 71 Dar ce pustii şi aplecate-n ele, din lemn subţire-s lucrurile-n casă şi-atîrnă ruptă în dimensiuni lumina, străvezie plasă... Cine a fost naintea mea a plîns... îmi curge aer umed pe bărbie, parcă-s o fată din vecini, fugind de-acasă fără cununie. Şi m-ai închis în cîteva cuvinte de dragoste şi nimenea nu ştie că nu pot să respir ascunsă şi singură în bucurie. NEVĂZUTA FEMEIE... Tu, minunata, mă-nsoţeşti mereu şi negurile ochilor mi-alinţi, lăsînd în umbra mea înaltă îndrăgostite, pietrele fierbinţi. 73 Şi singură eu nu mai pot să trec cerul înot, dînd soarelui ocol. Mă înconjori cu haine de femeie şi-mi tăinuieşti frumosul, trupul goL Ca visul rău, îmi dai pe neştiute şi frica de femei ce-mi jinduiesc iubitul pentru care fug din lucruri culorile şi-n alb încremenesc. Femeie nevăzută, nevăzută, cum ai trecut-naintea mea deodată, şi pe-un perete am găsit un chip uimit şi-nsingurat de fată... TIMP ÎNDRĂGOSTIT Adolescent cu oasele-n formare, cu faţa-n lucruri răspîndită. îmi cade umbra ta pe trup îmbrăţişare despletită. 75 O, arcul buzelor s-a rupt nervurile cum să-i adun. Şi nările îmi ard cînd trec mirosuri albe de tutun. Inul ţesut în bluză a-nflorit. Secunde nasc concentric hore. Cu braţele în aer stau să mîngîi chipu-acestor ore. NOPŢILE ŞEHERAZADEI iNu mă iartă cumplita poveste, aspri stau la pîndă ochii de bărbat... Mîine de-auziţi că-i moartă vreo femeie, nu-1 învinuiţi pe şahul neînduplecat. 77 Simplu vin spre tine, fără amăgiri, nu îmi pun podoabe niciodată. Prea devreme tînără de mor pentru moarte eu sînt vinovată. Am ajuns, trăiesc în prima noapte după nesfîrşite-o mie şi-una seri. Trebuie să mor de n-am să ştiu povestea nemaiauzită pe care mi-o ceri. Gînduri mi se văd arzînd pe frunte. Flăcări răsucite părul mi-1 străbat. Mîine de-auziţi că-i moartă vreo femeie. nu-1 învinuiţi pe şahul neînduplecat. CÎNTEC Decad din ce în ce mai rar în trupul de copil, pe care-1 ţin sub pernă, adormit... Din ce în ce mai des, las braţul inutil cu degetele resfirate-n mit... 79 Şi orele scot limba la mine tot mai des lăsînd un cuc de lemn să strige venirea de-a-nicălare a vre-unui nou eres pe-un cal mişcat în catalige... Din ce în ce mai rar, de-asupra mea, plutesc spre sud acele reci sprîncene care viaţa-mi contenea cu gîtul într-un laţ de lene... Rostogoleşte-te oval prelung al feţei mele, ca un zmeu cu cozi, pînă rămîi un timp, un zbor între electricele corzi... UMBRA ta avea o ramură în plus, (singură mereu, şi nu da umbră...). Eu stăteam şi o priveam sedus, cu sprinceana încruntată, sumbră... Ea foşnea puţin, apoi stătea dreaptă şi întoarsă înspre mare... Astfel pîn-la urmă năpădea peste mine o durere mare..., ca de luntre care taie şi se duce, ca de cal picat dintr-o potcoavă, ca de rege, ca de lord ori duce, decăzuţi cu capu-n jos din slavă într-o mare fără valuri care-i ţine odihniţi şi necereşti, pînă-i întretaie-n linii, linii lung cohortele de peşti... SĂRBĂTORILE AERULUI Sălbatic, arămiu noroc, cocoş de munte sănătos cînta şi este Luna Dorului de Ducă şi pîn-la roşu arde viaţa mea. 83 Şi inima îmi stă ca un magnet fărîmiţat peste pămînt şi nins, lipit de lucrurile toate pe care simţurile tale le-a atins. Şi-aud doar vorbele pe care tu le spui, planetele cu formă de bizoni peregrinează sufletul călcînd negre stafiile centurioni. Şi doar mă bucur şi îmi simt din trup umezi şi calde colţurile gurii ; rămasă lumea e-n afara ta memorială casă a naturii. CINTEC Ce singuri sîntem pe pămînt, eu la un capăt, tu la celălalt, ca pe un galben balansoar, tu în adînc, eu în înalt... 85 Prea mult mă ţii în sus, şi am văzut atîtea asfinţituri şi mi-e dor picioarele să-mi lunec pe pămînt ca avioanele-ameţite după zbor. Sau ai plecat demult şi ai lăsat o piatră — asemeni trupului de grea, şi-aştept la capăt de pămînt să înfrunzească verzi silabele pe ea. ACAJStfi* SUMAR Prefaţă 5 Motanul descălţat 11 Yis 13 Băiatul din vis 15 Casa părintească 17 Cenuşăreasa 19 Necaz 21 Luna mai 23 Bîrfitoarele 25 Calea Dudeşi 27 Bocet 29 Ambiţia unui băieţandru 31 Băieţii din Krasnodon 33 Scrisoare 35 Părinţii 37 Jurnal de-o zi 39 Vacanţa 41 Cîntec de fată 43 Coliba zburătoare 45 Ultima aveiitură a lui Tom Sawyer 47 Poem pentru o vîrstă anume 49 Albastrul de Voroneţ 51 Poarta sărutului 53 Baladă 55 Circuit 57 Cîntec cu toată gura 59 Ana-a lui Manole 61 Strada 63 Casă străină 65 Imnuri 67 Ceremonie de iarnă 69 Cercul 71 Nevăzuta femeie... 73 Timp îndrăgostit 75 Nopţile Şeherazadei 77 Cîntec 79 Umbra 81. Sărbătorile aerului 83 Cîntec 85 Redactor responsabil : ELIS BUŞNEAG Tehnoredactor : EUGEN MICU Dat ta cules 26.10.1964. Bun de tipar 18.12.1964. Apărut 1965. Tiraj 1640 ex. broşate. Hîrtie tipar înalt tip A mat de 80 g/m2. Format 760x920/32. Coli ed. 1,20. Coli tipar 2,75. A. nr. 15144/1964. C. Z. pentru bibliotecile mari 8R. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R—1. întreprinderea Poligrafică ,,13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 93—95, Bucureşti — R.P.R., comanda nr. 2286. V I s Oeşertul avea pomi înalţi cu fructe«t· Mergeam pe lol pâmîntul şi visam· Sprinceana polului era câruntâ, şUntlnsurile lumii hohoteau de chiotele ritmice de nunta. Era o toamnâ-n timp» universala* Rodiseră pâmînturile-oriunde şl preslmţeam pe buze rumenind cuvintele de dragoste rotunde· Lei 3