GEOGRAFIA FISICĂ PENTRU * CLASA YA SECUNDARA (OU 38 FIO. IN TEXT ŞI 4= HĂRŢI COLORATE) „ DE S. MEHEDINŢI re A PROFESOR , BUCUEEŞTI Editura Librării SOOECÎJ & Comp., Calea Victorii, 21 1901 . Biv. x*l.W> %>r«0 ■i BIBLIOTECA £l /"/oui// ace«t« torâf/ didactice şi toate drepturile asupra ei remâ'i reaeruate autorului 63312. I. V. Socecti, Bucureşti. Chemată de curînd între studiile cursului superior al Lyceelor, geografia ar avea — după cât se pare — menirea deosebita de a da tinerilor, ceia ce se numeşte de obiceiu to cultură generală». Spre încredinţare e destul, să arunci o privire, asupra celor ce se cuprind în programa stabilită de însemnata reformă a învâţămintului, din anii dtn urmă,. In adevăr, pornind de la atmosferă şi coborîn-du-se treptat la învelişul apelor, la scoarţa ' pământului, la plantă, , animal şi om, studiul acesta iste, fără îndoială, ocasia cea. mai nimerită pentru un profesor, ca să facă împreună" cu elevii mai mărişori un fel de ocol repede împrejurul tuturor cunoştinţelor omeneşti, trebuitoare, celui ce vrea să gîndească mai liber şi mai departe asupra întregei înfăţişări a pământului şi a omenirei legate de dînsul. Şi de aceea, căutând să dau pe scurt o idee lămurită despic înlănţuirea unor fapte aşa de felurite, adese, ori ma cercat gfndul, dacă nu cumva ar fi mai bine (mai ales acuma, când din fericire nu se mai învaţă pe de rost) ca- o astfel de carte, să fie scrisă cu oare care libertate de stil, care să depărteze de autor grija numărului de pagini şi de lecţii. Căci dacă e vorba să citeşti, să înţelegi (şi să-ţi întipăreşti în minte numai faptele mai de seamă) nu ştiu, dacă nu cumva ar fi de mare folos, să dăm în mâna tinerilor — după mesura efăţei lor—un fel de mic «Cosmos> la care ei să se întoarcă cu plăcere, chiar şi când ceva plăsmuit într'o clipă, ci ni se va părea asemenea unui organism, •care încetul pe încetul a ajuns în starea de azi, ca ori şi ce alt organism, pe care îl vedem crescând sub ochii noştri. Vom vedea .apoi, că în el nu e nimica fără rost, ci toate se ţin şi se leagă cu regulă împreună. Un firişor de earbă, dacă e de ex. mai puţin, şi trebuo să piară o mică vietate, care se hrănia din el; ear coaja pămentului unde îşi înfigea el rădăcinile precum şi apa şi aerul din-prejurul lui remân îndată schimbate. Şi atunci cu atâta mai mult vom înţelege, cât de strâns este legată viaţa omului de fie-care înveliş : de coaja pe care o schimbă mereu; de ape pe care le îndreaptă şi le împarte după trebuinţă; de aer după cum e rece ori cald, curat ori necurat; în fine, de plante şi de animale din care îşi scoate hrana. Şi astfel după cum nimica pe pământ nu e fără regulă, de asemenea şi în istoria omenirei toate întâmplările vieţei omeneşti se vor arăta ca — 4 — fiind înşirate cu ordine, ear pămentul împreună cu toate vieţuitoarele lui ni se va înfăţişa, după cum a zis un mare geograf, ca o podoabă sau „Cosmos" şi în acelaşi timp ca o „casă de educaţie" pentru neamul omenesc. Ştiinţele ajutătoare. Oând-geografla va cerceta atmosfera şi învelişul licid, ea va avea nevoe mai ales de sprijinul jxsicei. Ca să înţelegi, bunăoară, de ce apa fărîmă aşa de straşnic coaja pămentului, făcând să pocnească stâncele cele mai tari, trebue să ştiî între altele, că apa are însuşirea fisicâ de a pătrunde mai adînc de cât ori-ce licid în scoarţa planetei; şi pe urmă mai are şi însuşirea ciudată, că în loc să scadă ca cele-l'alte corpuri când înghiaţă, ea din contra se umflă şi deslipeşte astfel bucăţile unei stânci, întocmai ca o pană bătută la mijloc. Când e vorba de plante şi animale, ştiinţei noastre îi Vin în ajutor botanica şi zoologia. Dar pe când aceste ştiinţe cercetează în parte fie-care planta şi animal, ca să vadă cum e felul lor şi cum se înrudesc între ele spre a le împărţi apoi în specii, genuri, familii etc, geografia urmăreşte alt-ceva. Ea cercetează: care sunt împrejurările fisice, ca"re au făcut ca în unele locuri, să se adune numai plante mari şi să. crească păduri; în alte locuri numai plante mărunte, erburile; ear în altele (în pustii) coaja sa rămâne aproape goală. — De o plantă sau de un animal anumit, geograful nu pomeneşte deci de cât atunci, când acea plantă sau animal iea o parte însemnată la învelirea planetei. Mai departe, când trece la studiul învelişului solid, geografia împrumută unele cunoştinţe de la mineralogie şi geologie. Insă în timp ce în scoarţa pământului sunt vre-o 1)00 de minerale, toate interesante pentru mineralog, în geografie noi ţinem seamă numai de puţine dintre ele (de câţi-va silicaţi, carbonaţi şi sulfaţi, de sare, de fer şi de alte câte-va metale preţioase).—Şi tot de. asemenea: pe când geologul caută să afle, cum sunt înşirate toate păturile din coajă, geograful.cercetează mai ales păturile din faţă. în sfîrşit, când vrem să ne dăm seama, ce parte a luat şi omul la schimbarea feţei pămentului şi cum atîrnă el de aer, de apă, de uscatul, pe care trăeşte, şi mai ales de plantele şi animalele cu care s'a înconjurat, atunci trebue să cerem ajutorul istoriei. I Căci nu mai departe de cât acuma 2000 de ani, împărţirea I plantelor, animalelor şi a raselor omeneşti era cu totul alta de cât I astăzi. Istoria ne va arăta deci, cum s'au imprâştiat diferitele neamuri I de oameni: cum impreună cu ele şi plantele şi animalele s'au res- I pândit peste ţinuturi, unde înainte nu fuseseră; şi cum faţa continen- W telor a fost schimbată, rîurile îndreptate, lacurile uscate, valurile I mărei stăvilite, istmurile tăiate .. . într'un cuvânt, cum planeta toată I a fost „umanisată" adecă pregătită pe încetul în vederea intereselor K neamului omenesc. I II. Schimbările pămentului în trecut. I Geografia cercetează învelişurile planetei mai ales I cu privire la starea lor de astăzi. Dar nici atmosfera, pe I care o respirăm noi, nu e la fel cu cea d'intâi atmosferă I a planetei; nici învelişul apelor n'a fost împărţit tot- I deauna în aceleaşi oceane, mări, rîuri, lacuri şi gheţari I ca astăzi; nici coaja n'a avut mereu tot continentele I* şi insulele, pe care le locuim noi; nici plantele şi ani- I matele n'ati fost de la ânceput asemenea celor, pe I care le vedem. Din contra, toate învelişurile s'au prefă- W cut şi se prefac încă necontenit sub ochii noştri. 1 Despre aceasta ne încredinţează mai ales scoarţa I pămentului cu păturile sale aşezate unele peste altele I ca foile unei cărţi. Fie-care fila este tot altfel scrisă, I adecă a păstrat urme de alte rîuri, mări, lacuri, plante I . şi animale; ear din felul cum urmează filele, ghiceşti şi 1 rîndul, în care au trăit acele vietăţi şi cum din mode 1 vechi au eşit pe încetul forme tot mai noui, până ce I s'au ivit animalele şi plantele, care trăesc pe păment | în timpurile noastre. %, 1. Era arhaică. In tinereţea planetei, materia ei to- tpită răcindu-se pe încetul a prins o coajă la fel cu granitul întrebuinţat azi la podirea stradelor. Dacă ai putea sparge scoarţa pămentului, ai da ori şi unde de granit, i sau în ori ce cas de petre la fel cu granitul, adecă fă- cute dintr'o mulţime de cristale, unele mai întregi, ear altele mai fărimate, dar lipite foarte strîns între ele. Peste această coajă numită cristalină se întindea oceanul, ear mai deasupra o atmosferă groasă plină de aburi fierbinţi, aşa că nici un animal şi nici o plantă nu putea trăi pe păment;— cel puţin până azi nu avem nici o dovadă sigură, că în această eră, numită arhaică, planeta ar fi avut vre-o vieţuitoare. Pătura aceasta străveche a coajei e cea mai groasă dintre toate-Adîncimea ei nu se poate măsura, de oare-ce chiar puţurile cele mai adinei săpate până azi, abia au trecut de 2000 m. în jos. De bună. seamă însă, că această pătură în spre adîncimile ei cele mari cuprinde din ce în ce mai multe metale; altfel n'am înţelege de ce globul pămentesc are greutatea considerabilă 5.56, pe când rocele din faţă abia au greutatea 2.5 până la 3. — E probabil, că materia grea (în primul rînd metalele nobile) s'au coborît în regiunile cele mai de jos. 2. Era paleozoieă. Când apar vieţuitoarele se începe o noă eră numită paleozoieă (jrcda-.o? = vechiu şi C<*>ov = vietate) sau a plantelor şi animalelor celor mai vechi. In acest răstimp aerul, apa şi coaja se răciseră în deajuns şi astfel se ivesc, rînd pe rînd o mulţime de animale ; dar era durează atât de mult, în cât nicî o speţă dintre cele de la început nu mai are urmaşi până la sfîrşitul ei, ci apar mereu tot alte forme mai noui.. Resturile acelor soiuri de vietăţi ciudate s'au păstrat mai mult sau mai puţin sdrobite într'un şir de pături, care au împreună o grosime cam de 25 km. — Atât de mult s'a îngroşat scoarţa pămentului peste coaja cristalină formată în era arhaică! Plantele din această eră sunt numeroase şi acoperiseră pămentul cu păduri uriaşe. Ferigile erau cât copacii de mari; sigilariite, lepvdodendron şi mai târziu coniferile îmbrăcau scoarţa planetei cu o vegetaţie tristă, din care lipseau şi florile şi paserile. Insecte erau ce-i drept în deajuns, lipseau însă şi dintre ele toate, câte se hrănesc din flori, lipseau şi fluturii. Vietăţile cele mai de seamă erau doară amfibiile şi reptilele, animale uricioase, cu sânge rece; în apă se respîndiseră apoi nenu- măraţi crustacei şi peşti fără oase, ear pe fundul cald încă al ruărei, coralii începuseră a clădi minunatele lor insule1). ! 3. Era mezozoică. Şi în era arhaică şi în cea pa- leozoieă scoarţa pămentului fusese mereu în mişcare. Aşa, păturile din coaja cristalină rar sunt orizontale ; din contra mal peste tot sunt aşezate pieziş, sunt rupte, fârîmate şi amestecate cu materii eşite de desubt (eruptivele vechi). I Păturile adaose deasupra, în timpul erei paleozoice, sunt de asemenea încreţite, rupte, şi împănate cu roce eruptive, ceia ce a-rată că vulcanii — mal ales către sfîrşitul erei — erau în mare ferbere. ', După sfîrşitul erei paleozoice, vulcanii se potolesc i însă şi începe o nouă eră, cea mezozoică, sau mijlocie ([isoog = mijlociu), în care scoarţa pămentului se odihneşte şi se mai înalţă cu alte câte-va pături; ■— dar acestea aşezate neted unele peste altele. Grosimea lor în total este însă foarte mică (abia câte-va mii de metri), ceia ce arată, că era întreagă a durat cu mult mai puţin de cât cea paleozoieă. Totuşi în această scurtă eră, planeta a ajuns, să dea la iveală vietăţile cele mai mari dintre câte au fost vre-odată: Nici înainte Iniei de atunci în coace nu s'au mai pomenit aşa fiinţe enorme. Stâ-pînitoriî aceştia uriaşi ai pămentului nu erau însă niscai-va fiinţe alese, ci nişte monştri din neamul reptilelor: ichtiosauri, plesiosauri, dino-sauri, crocodili şi alte tîrîtoare uricioase. Unii înotau în lacuri ca peştii ; alţii sburau pe sus ca păsările; alţii mergeau în două picioare spri-jinindu-se în coadă, ca să mănânce frunza de pe copaci; alţii mergeau în patru picioare şi între aceştia a fost şi Atlantosaurus, uria- I .) Ori cât de urâte vor fi fost pădurile acelea, a căror copaci ■ fără de ramuri (sau cu puţine ramuri) semănau la chip mal mult cu 1 nişte „perii de şters lampa"; şi ori cât de umiliţi au ajuns urmaşii lor, trăind astăzi prin" mlaştini şi pe coastele munţilor noştri , ca nişte erburi nebăgate în seamă, totuşi omenirea (în deosebi ţ Europenii şi Americanii) datoresc mult acelor păduri străvechi. Din ] rămăşiţele lor s'au ffteut în scurgerea vreruei cărbunii, pe care se razemă în timpurile noastre înflorirea mai tuturor industriilor. — O averea adunată în păment de milioane de ani, abia azi a eşit la iveală ! Chinesilor le-a venit mai întâi în minte, să facă foc cu aceşti cărbuni „de păment" şi de la dînşil am 'inveţat apoi şi noi meşteşugul acesta, care s'ar părea totuşi aşa de apropiat de mintea fie-căruia. I — 9 — .şui uriaşilor: lung de 35 m. şi înalt de 12. — Elefantul însuşi ar- fi fost ea un mieluşel pe lângă dînsul! In pădurile întunecate ale ferigilor, sigilariilor, coniferelor etc, legiunile acestea de jivine uricioase trebue să fi dat planetei noastre o înfăţişare nu se poate mai îngrozitoare. E drept însă, că tot în această eră apar îndată şi alte vietăţi mai mici şi mai frumoase. Se ivesc paserile şi mamiferele, ear pădurile se împodobesc (cam pe la mijlocul erei) cu flori şi frunziş schimbând ast-fel haina mohorîtă cu o alta mai bogată în culori şi prin urmare mai veselă. 4. Era kenozoicâ. Din nou însă scoarţa pămentului începe a se mişca; multe din vietăţile mezozoice se sting-, altele vin în loc şi ast-fel se începe o noue eră numită henozoică (xatvoc = nou) sau a plantelor şi animalelor mai noui. Vrednică de luare aminte e împrejurarea, că atât plantele cât şi animalele acestei ere se apropie tot mai mult de chipul celor ce vieţuesc astăzi. In locul marilor reptile, care pier sau dau înapoi, vin în rîndul întâi paserile') şi mamiferele, ear plantele cu flori ajung tot mai precumpănitoare şi pădurile (sălcii, ulmi, stejari etc.) tot mai. ia fel cu cele din vremea noastră. Se înţelege, şi în era aceasta scoarţa globului s'a adăogat cu câte-va pături (mult mai afinate însă ca cele vechi) şi cu prilejul deselor sale mişcări s'au ridicat şi munţii cei mai înalţi ai planetei: Himalaia, Anzii, Alpiî, Carpatiî, Caucasul, Atlasul etc. Aceştia au fost apoi ruinaţi de atunci şi până azi de venturi, de ape şi de gheţari, mai ales în vremea când gheţarii au fost mult mai întinşi ca astăzi. Din toate acestea se vede însă lămurit*că pla- *) Unele mult mai mari ca cele de azi. Dinornis ajrvngea o înălţime de 4 m., ear Aepiornis făcea un ou aşa de mare, in cât ar fi încăput în el 150 de oue de găină. — Au trebuit paseri uriaşe, ca să cureţe pămentul de vietăţile urîte. La început unele au avut şi dinţi ca şerpi! Dar uriaşii, fie reptile, fie paseri, au avut crierul mic şi au pierit fâcend loc unor vietăţi mai potrivite la corp, şi mai cu'multă deşteptăciune. neta noastră asemenea unui organism viu s'a desvoltat pe încetul. De unde la început pămentul era un glob fer-binte, pe nesimţite s'a despărţit cele patru învelişuri şi a-cestea la rîndul lor s'au prefăcut apoi necontenit căpStând o înfăţişare tot mai felurită;—mai ales, că dela o vreme căldura n'a mai fost aceiaşi peste toată faţa pămentului. Chiar în era mezozoică se şi simte o deosebire în climate, ear în cea kenozoică răceala ajunge atât de departe, în cât spre poli şi pe vîrfurile munţilor înalţi, o bună parte din învelişul apelor era îngheţat. Şi atunci vieţuitoarele în loc de a mai fi la fel peste tot pămentul au trebuit să se înşire pe încetul după zonele de climă, îmbrăcând ast-fel planeta cu o haină tot mai împestriţată şi mai frumoasă. In cele din urmă s'a ivit apoi şi omul, care fiind înzestrat mai bine de cât toate vieţuitoarele, a putut să se întindă de jur împrejurul globului pămentesc fără osebire de climă. Se credea până acuma vre-o 100 de ani, că trecerea de la un fel de vieţuitoare spre altul şi prin urmare despărţirea erelor s'ar fi făcut dintr'o dată prin nişte mari „revoluţii" ale globului: cutremure de păment, isbucnire de vulcani, revărsarea mărilor etc; că într'un cuvânt, cataclisme groaznice a fi prăpădit într'o clipă toate vietăţile, pentru ca earăşi într'o clipă printr'o noue creaţiune altele mai noui să le iea locul. Azi însă, când în scoarţa pămentului găsim rînd pe rînd strămoşii animalelor, care^trăesc împreună cu noi; şi vedem cum mărimea şi chipul lor s'au schimbat pe nesimţite,, nu e nevoe, să ne mai gândim la cataclisme spre a înţelege prefacerile • trecute ale planetei. Mai ales că sub ochii noştri vedem, cum unele animale au pierit sau pier pe încetul (zimbru, elefantul etc.) şi cum dimpotrivă: altele prin îngrijirea omului s'au schimbat întt'atâta, în cât stau să nu mai samene cu strămoşii lor. — Faţă de ex. de calul selbatec din stepele Asiei, neamurile de cai domestici şi prin mărime şi prin alte însuşiri ale lor, par aproape alte animale1). *) Şi mai ales se par alte animale strămoşii mai vechi ai ca-^ lului. Cel d'întâi, Phenacodus, avea. 5 degete; ear la urmaşii săi nu. merul lor a scăzut, până ce azi nu le-a mai remas de cât unul singur învălit cu copita. — De alt-fel se nasc şi acuma cai culcate doue copite la un picior, un fel de întoarcere spre formele mai vechi. — ioni. Căuşele pentru care materia planetei noastre e mereu în prefacere. [Cele patru isvOare de energie]. Cele înşirate până aici cu privire la schimbările planetei în trecut arată, că materia din fie-care înveliş al pămentului şi prin urmare pămentul întreg este într'o neodihnită mişcare şi prefacere. I. Cauza cea mai de căpetenie, care nu lasă materia planetară să remână în repaos, este căldura venită de la soare. — Să se stingă cum-va soarele numai pentru puţină vreme şi întreg pămentul nostru ar amorţi. Căci e atât de rece spaţiul gol, care îl înconjoară, în cât în scurt timp ar absorbi din păment toată căldura câtă o mai are. Coaja ar îngheţa; ar îngheţa apele; vietăţile ar peri şi toate prefacerile planetei ar, ajunge iute la sfîrşitul lor: ori şi ce mişcare s'ar linişti. Azi din contra, fie-care dintre cele patru învelişuri împrumută mereu de la soare puterea, care îi trebueşte spre a-şi ţinea în fie-care clipă materia sa în mişcare. a) Aşa, scoarţa în fie-care zi se umflă de căldură, se strânge apoi noaptea sau earna, când căldura lipseşte, şi vibraţiile acestea neîntrerupte fac ca de la o vreme ,o pătură subţire din faţă să se desprindă de învelişul solid, întocmai ca o coajă aproape' de cădere. Şi în felul acesta o parte a scoarţei este necontenit pusă în mişcare, crăpată şi fârîmată numai prin trecerea neîncetată de la căldură spre frig şi apoi ear spre căldură. Stîncele cât sunt ele de tari şi se jupuesc ca pielea unui animal sau ca scoarţa de pe unii copaci. Granitul însuşi e prefăcut în ţarină, din causă că părţile din care se compune (quarţ, feldspath şi mica) se încălzesc şi se răcesc în grad deosebit, ceia ce le face * să se deslipească.—In pustii se vede însă şi mai bine, ce poate căl- dura : pietrile sunt cioplite şi fărîmate, ca şi cum le-ar fi lovit cineva înadins cu ciocanul. Ţinuturi întregi par că-s acoperite numai de hîrburi sparte. ■ — 11 — I b) Cât despre învelişul apei e lesne de vezut, că I dacă s'ar stinge soarele, rîurile, isvoarele, lacurile şi I chiar mările ar încremeni, s'ar preface în ghiaţă. Azi m din contră, din pricina căldurei, apa ridicându-se necon- I tenit din ocean şi rîuri, se poartă în fel şi fel de forme ■ (negură, nor, ploae, brumă, etc.) de jur împrejurul pla-I netei, — oare cum ca sângele, care circulă în organismul ■ unui animal. i Şi silind apa să se mişte, căldura soarelui găseşte ast-fel un B nou mijloc de a fârîma mai departe coaja. Alai întăi ploile spală faţa r pământului; rîurile ciocnesc pietrele unele de altele şi le macină; ~i ear apa străbătând printre stânci şi uinflându-se din causa îngheţului le fârîmă ca un adevărat explosiv. —Unde mal pui, că pe unele stînci (de calcar, de sare, de gips) le disolvă cu desăvîrşire, ear pe altele le moae, le slăbeşte pe nesimţite coesiunea. Granitul însuşi şi gneissul ajunge cu vremea aşa de moale, în cât poate fi tăiat cu cuţitul până la o adîncime de 30 m. In felul acesta, cu ajutorul apei, căldura soarelui a pregătit în mii şi mii de aaî şi pregăteşte şi acum stratul de pământ afînat, în care plantele să-şi poată înfige rădăcinile; căci rar sunt acelea care se poată trăi deadreptul pe stâncă (ex. lichenii). c) . .Aerul la rîndul său se mişcă şi mai uşor de cât apa şi coaja solidă, îndată ce veste supus la căldura soarelui. Unde bate soarele, aerul se încălzeşte şi se ridică, ear în locul lui vine de aiurea alt aer mai rece. Si ast-fel se nasc venturile tot asa de neobosite în mis-carea lor ca şi apele. Silind acuma şi aerul să se mişte, căldura soarelui porneşte cu ajutorul lui şi apa (norii, negurile, zăpada etc.) şi în acelaş timp şi toate fârîmăturile coajei. E ştiut de ori şi cine, cum vântul răstoarnă stâncele de pe vîrful munţilor; cum poartă nisipul din loc în loc făcând dune; şi cum în fie-care an mari cantităţi de praf sunt Y spulberate de pe uscat spre faţa mărilor, unde se coboară la adînc. S'a făcut socoteală, că în fie-care 12.000 de ani toată coaja uscatului perde o pătură groasă de 1 m, măturată pe încetul de ape şi de ven- 1 turi spre adîncurile oceanului. 'i * d) Cât priveşte, în fine, vieţuitoarele, materia din I corpul lor e într'o necurmată prefacere, ear pentru ca '; aceasta să fie cu putinţă, le trebue numai de cât căi- dura şi lumina soarelui. Alt-fel apa din plante şi ani- . male îngheţând, circulaţia materiei încetează şi viaţa jH se stinge. Earna, eând atâtea vieţuitoare pier şi atâtea altele adorm, e o prevestire numai a amorţirei şi morţei, ce ne-ar cuprinde pe toţi, când s'ar întâmpla să fim lipsiţi măcar cât-va timp efe căldura venită de la soare. Ii. Faţă de acest mare isvor de putere, căldura, care jfl ne mai vine şi din adîncul planetei, este puţin lucru. S'a socotit, că în timp de un an, ea singură ar putea să to- fl piascăla Paris abia o pătură de ghiaţă de 7 mm., pe când ■ căldura primită de la soare ar putea să topească acolo m un strat gros de 47 m. ■ Ori cum, şi din păment primim oare-care căldură; 1 pentru fie-care treaptă de 35 m. cel care se coboară în- 1 tr'o mină vede, că termometrul se ridică cu un grad. | La mijlocul tunelului St. Gothard, căldura trecea de 30° şi cei mai mulţi lucrători s'au bolnăvit şi au murit. Căldura aceasta, care ese necontenit din păment, ca din corpul unul animal (câte 5X1014 calori pe zi), se simte însă mai ales, unde coaja planetei e crăpată. Pe acolo es în faţă gazuri, aburi, ape calde şi materii topite (lave), care clădesc pe încetul adevăraţi munţi. Prin urmare, ori cât de mică ar fi, căldura aceasta venită dinăuntru pune şi ea în mişcare materia planetei;—ba încă prin ridicarea vulcanilor şi prin învelirea uscatului cu lave, ea lucrează deadreptul contra căldurei solare, care tinde să dărîme şi să netezească faţa planetei. Cu vremea însă isvorul acesta de căldură fiind mai mic va seca mai repede. Coaja devenind mal groasă şi globul pămentesc răcindu-se mai tare, căldura dinăuntru nu se va mai simţi de loc în faţă; vulcanii nu vor mai scoate lave şi pămentul încetul pe încetul va amorţi fiind cuprins de frig ') III. Un al treilea isvor însemnat de putere pentru --- . \ l) Azi chiar, răceala periodică venită din lipsa soarelui (noaptea j şi earna) se simte la equator până la 6 m.; pe la noi până la 30 m.; > ear spre poli până la adîncimea de 110 m. planeta noastră este atracţia lunei şi a soarelui. Ea se simte puţin chiar şi asupra coajei (semn că aceasta tot nu e destul de groasă); dar mai ales se vede în umflarea şi scăderea periodică a apelor măreî1). In adever, luna cu toate că este aşa de mică, dar fiind foarte aproape de păment, atrage apele mărei de doue ori mai tare de cât soarele; ear ca urmare apa se ridică sub lună în chip de val, şi cum merge ea spre apus, aşa merge şi valul, tinzend să facă ocolul pămentului în fie-care zi. Continentele însS (maî ales cele doue Americi) fiind aşezate în lung de la un pol spre cel-l'alt, valul'nu poate trece peste ele; şi de aci urmează o oscilaţie a apelor în oceane cam în felrd-celeî care s'ar mişca într'o albie. Aşa că de doue ori pe zi, apa se ridică la mal şi se coboară ca şi cum oceanul întreg ar respira. Puterea pe care luna o dă valurilor e în adever uriaşă. Apa se înalţă în unele locuri pân la 21 m. pe mal; loveşte stâncele, dă-rîmă coastele, rupe insulele şi peninsulele, ear pe gura rîurilor se îngrămădeşte cu furie purtând ca pe o pană corăbiile cele mai grele. De aceia pentru porturile cu puţină apă, fluxul şi refluxul e o mare fericire: corabia aşteaptă valul, să o ducă şi să o scoată din port. In multe locuri însă, fluxul şi refluxul sunt din contra o primejdie: pe gura Amazonului valul vine ca un zid înalt de 5 m. şi apa loveşte malurile cu atâta violenţă, în cât corăbiile trebue să alerge în mijlocul fluviului, dacă nu vor să fie isbite de mal; ear în Tsien-Tang un val înalt de 9 m. pătrunde ca un tren de iute (cu o repeziciune de 45 km. pe oră) măturând până la Jang-Tsehou tot ce găseşte în cale. Aiurea ridicarea şi coborîrea zilnică a apei e mult maî mică; ear în mările închise ea nu se simte mai de loc. Dar cu vremea şi isvorul acesta de energie se va împuţina; ba într'o privinţă el ameninţă pămentul cu o mare nenorocire. Căci valul ridicat de lună tinzend tot mereu spre Apus, ear pămentul în-vertindu-se spre resărit, din ciocnirea aceasta urmează o întârziere treptată a mişcărei pămîntului, care va avea drept urmare o lungire earâşi treptată a zilelor. Şi s'ar putea, ca în scurgerea timpului ziua să ajungă cât o lună şi atunci pămentul şi satelitul său. s'ar învîrti 1) Explicaţia cu figuri se poale face mai potrivit, după ce se cunosc bine fasele lunei în lecţia de la Cosmografie. — 14 — — 15 — împrejurul soarelui întocmai ca două haltere, care îşi arată mereu aceiaşi faţă una alteia. Şi fireşte, valul ridicat de lună ar sta şi el în loc; n'ar mai produce fluxul şi refluxul apei ca astăzi,—puterea sa nu s'ar mai arăta prin nimic. IV. la sfîrşit, Un al patrulea isvor de putere pentru păment stă în însăşi mişcarea sa de rotaţie în fie-care 24 de ore. Din causa acestei învîrtiri — azi încă destul de repezi —ori-ce se mişcă pe păment tinde să-şi schimbe calea, apucând în emisfera noastră tot mai spre dreapta, ear pe cea l'altă jumătate a planetei tot mai spre stînga ; adecă: cine pleacă de la Equator spre poli (un vent de ex.) apucă mereu tot mai spre răsărit; ear cine vine de la poli spre equator, cîrmeşte din ce în ce tot mai spre apus pe amendoue emisferele. Din causa acestei mişcări de rotaţie, globul pămen-tesc sileşte venturile să-si schimbe drumul si sileşte chiar şi apele, să bată pe emisfera noastră mai mult în malul drept, ear pe cea l'altă mai malt în malul din stînga; —. de unde urmează, că malurile lovite sunt roase mai mult şi deci sunt mai înalte. De ex. malul drept al Volgâi, al Tissei etc. Dacă pământul nu s'&r învîrti, ori ce mobil, care ar^pleca de ex. de la polul de N. spre Ecjuator, ar merge drept pe meridian, fiind-că ori ce mobil în virtutea inerţiei tinde să-şl păstreze direcţia de la început. Globul însă învirtindu-s# cu cât mobilul se apropie de Equator, cu atâta el dă de ţinuturi, care au o repeziciune tot mai mare şi astfel rămâne în urma meridianului seu, adecă îşi schimbă drumul tot mai spre apus. — Venind spre poli lucrul se petrece tocmai din contra. Acestea sunt în câte-va cuvinte marile isvoare ale puterei, care mişcă mereu materia pămentului şi ajută .astfel toate prefacerile ei. Dintre toate însă isvorul cel mai bogat este fără îndoială lumina ^i căldura soarelui. — Să se stingă soarele şi toate cele l'alte isvoare n'ar mai fi. de nici un ajutor: întreaga planetă ar încremeni ajungend la temperatura „absolut rece11 de —273, la care toate moleculele ar rămânea în nemişcare. Aşa că şi astăzi toată viaţa planetei noastre se împărtăşeşte tot din lumina şi căldura soarelui, din 'care odinioară s'a deslipit. — 17 — ■A. i i PARTEA A DOUA CELE PATRU ÎNVELIŞURI CERCETATE ÎN PARTE' înaintea de a vedea cum lucrează puterile mai sus amintite asupra fiecărui înveliş al planetei; şi înaintea de a vedea cum mişcările unui înveliş trec şi asupra celor l'alte (după cum o rotiţă într'o maşină pune în mişcare pe cele dimprejur), e bine să luăm aminte, că în fiecare înveliş grosimea nu ~~e peste tot aceiaşi. Prin urmare pămentul, care de obiceiu e asemănat cu un mer a cărui coajă s'a încreţit, nu se prea* aseamănă cu un fruct ale cărui coji ar fi aşezate neted unele pest'e altele. ' Aşa, dacă lăsăm la o parte atmosfera şi coaja sq-lidâ a căror grosime e nehotărîtă, trebue să băgăm de seamă, că biosfera sau învelişul vegetal se întinde peste scoarţa pămentului ca un vel, care în unele locuri (în pustii) e foarte subţire şi rar, în altele (în păduri) te din contra cu mult mai des şi mai gros. );: Si mai ales trebue, să observăm marile deosebiri în grosimea învelişului apelor: în unele ţinuturi marea e adîncă peste 9 Km.; în altele abia e de câte-va palme, ear peste continente, dacă n'ar fi reţeaua rîurilor, ljff-curilor şi a isvoarelor ; dacă negurile, norjî şi ploile n'ar- împrăştia umezeala peste regiuni întinse ; şi mai ales, dacă zăpada n'ar acoperi uscatul, (în unele locuri vremelnic, în altele pentru totdeauna) mai că am avea dreptul să zicem, că învelişul apelor e spart, că el lipseşte pe o întindere cam cât o treime, din faţa globului. LEGENDA *\^>\t>t>>S fţarui u/uLe* ajtuuje- gfualcu .Fig. i. Fig. z. • Aşi^dacă priveşti globul avend drept în faţă N. Zelanda,\i se pare că mai peste tot, pămentul e acoperit cu apă. Această faţă-se nu-' -meşte emisfera apelor. Dacă însă îl priveşti din partea ceal'altă, avend Anglia în faţă, vezi pe lângă apă şi câte-va ţinuturi numite continente, — un fel de insule mari "ridicate peste faţa oceanelor şi adunate mai ales împrejurul polului N. Această parte se cheamă emisfera uscatului. Şi s'a- întîmplat, ca mai toate ţinuturile uscate (adecă neaco-perile de-a binele cu apă) să fie despărţite în doue mari grupe, care multă vreme au remas fără nici o legătură între ele, — de unde li s'a tras şi porecla lor de „lume veche" şi „lume nouă". întâmplarea aceasta, că oceanul n'a acoperit de-a binele şi cele două insule mari (lumea veche şi nouă) este un fapt aşa de însemnat, în cât la fiecare pas, de la început până la sfîrşit, geograful se împedecă mereu de dînsul, ori care ar fi învelişul, pe care îl cercetează. Chiar şi până acuma am văzut, că valul ridicat de atracţia lunei şi soarelui se isbeşte de cele doue Americi in tocmai ca de 63812. CI. V, 2 un- zăgaz ridicat în^curmeziş. Şi ast-fel în loc de un val extraordinar de lung şi abia de 1 m. înălţime, care în 25 de ore ar înconjora tot oceanul planetei, azi [când din causa uscatului avem mai multe oceane] deosebim o mulţime de valuri: unela'mai turtite şi mai slabe, altele mai înalte şi mai puternice, după aşezarea coastelor. Ear mai târziu, vom vedea de asemenea, că din causa uscatului căldura primită de la soare este foarte neegal împrăştiată peste păment şi din pricina aceasta şi vânturile şi curenţii mărilor sufer schimbări de o mare însemnătate. Cât priveşte împărţirea plantelor, animalelor şi oamenilor, se înţelege, că ea atîrnă în gradul cel mai înalt de felul, cum se împarte apa şi uscatul planetei. Aşa că, începend de la cele patru mari isvoare de energie şi sfîrsind cu mişcările vieţuitoarelor şi împrăştierea lor pe păment, tot ce se mtîmplă pe faţa globului atîrnă mai întăi într'o mare măsură de împrejurarea aceasta, că învelişul apelor nu acopere 'bine peste toată coaja planetei. I. ATMOSFERA A. învelişul gazos, care îmbracă de jur împrejur planeta noastră,, este cel mai omogen dintre toate. Pretutindeni găseşti în atmosferă mai aceleaşi gazuri, şi în rîndul întăi asot şi oxigen. Odinioară însă atmosfera era mult mai amestecată ca astăzi cuprinzând mari cantităţi de acid carbonic şi mulţi raburi de fer, argint şi alte corpuri. Cu încetul însă, ea s'a limpezit prin răcire : materia mai grea sub formă solidă şi Ucidă s'a coborît spre mijloc făcând simburele, ear deasupra au rămas azotul şi oxigenul, care erau socotite ca „gasuri permanente". — In timpurile din urmă s'a dovedit că şi gazurile acestea pot fi aduse în stare licidă. Azotul la —194° C, Argonul la —187°, ear oxigenul la —183°. a) înălţimea. — Cât va fi de groasă pătura aerului nu se ştie şi prin urmare margina pămentului în spre spaţiile interplanetare nu ne este cunoscută. Ea ar trebui, să fie acolo, unde puterea de gravitaţie a pămentului se sfîrşeşte, adecă la o depărtare egală cu 6 raze pămenteşti (exact 6.6). Faptele însă par a dovedi, că grosimea atmosferei e cu mult mai mică. Aşa, noaptea se văd utie ori nori alburit. Aceştia trebue să fie sus de tot, pentru ca slabele raze ale soarelui de mult apus, să-i mai poată — 20 — atinge. — Pentru a se calcula înălţimea lor, au fost fotografiaţi în acelaş moment din trei punte deosebite, depărtate între ele cam de 70km. Şi s'a găsit, că ei se aflau la înălţimea de 83 k., dovadă că atmosfera ajunge încă până acolo. Observându-se de asemenea momentul aprinde-rei meteoritelor (aprinderea nu se poate face de cât în aer) s'a văzut, că până ce cad pe coaja tare a planetei ele trebue să fi străbătut de la 100—300 km. Omul până acuma (Iulie 1901) s'a urcat abia la 10,300 ni. Până la această înălţime, pătura aerului — ca şi cum ar fi lipită de coajă— se învîrteşte împreună cu ca. (Dacă atmoaferă ar sta pe loc şi s'ar în-vîrti numai sîmburile cuprins în coaja solidă, şi noi şi copacii n^-am isbi de aer în aşa chip, în cât ni s'ar părea, că de la E. spre V. bate un uragan cumplit). Nu se ştie însă, dacă nu cumva mai sus aerul se învîrteşte mai încet. Şi s'ar putea ca sus de tot, aproape de margină, păturile cele mai subţiri abia să se mişte, ca şi cum. nici n'ar mai face parte din păment. b) Composiţia şi culoarea atmosferei. —Aerul planetei noastre are 79 volume de Azot şi 21 de Oxigen, ear lordul Raleigh a descoperit în anii din urmă în atmosferă încă un gaz, argonul, foarte greu şi pasiv—nu se combină cu nici un alt corp — de unde i-a venit şi numele de „leneş". Pe lângă aceste gazuri, aerul atmosferic mai cuprinde şi puţin acid carbonic (300/oo), aburi de apă şi o mulţime de praf microscopic, care se pare că serveşte, să prindă aburul şi să-l facă picătură de apă spre a putea cădea jos. De aceea, unde acest praf lipseşte (de ex. : pe vîrful munţilor înalţi şi după ploae) aerul e foarte transparent şi de un albastru foarte închis. Pe când cele l'alte culori, începend cu ale cerului roşu de la apus şi răsărit, şi sfîrsind cu ale cerului alburiu din zilele foarte calde, sunt toate datorite aburilor şi reflexelor luminoase pricinuite de acele/mici părticele solide împrăştiate în atmosferă. Dintre toate gazurile atmosferei cel mai preţios pentru noi este fără îndoială oxigenul. Dacă în loc de — 21 — 21% ar scădea numai până la 17%, mai toate animalele ar peri*). c) Desimea. — Fiind atras de sîmburele planetei, aerul s'a adunat mai mult pe coaja pămentului; şi din contra, cu cât te sui mai sus, el devine din ce în ce mai rar. Aşa, în faţa mărei, barometrul arată, că o coloană de mercur de 760 mm. ţine cumpănă unei coloane egale de aer lungă până la marginea de sus a atmosferei. La 10 km. mai sus de faţa mărei, mercurul se coboară până la 217 mm.; ear la 40 km. atmosfera e aşa de rară, în cât toată coloana de aer, cât mai este deasupra, abia ar cântări (ar sta în cumpănă) cu o coloană de mercur înaltă de 1 mm. Dacă am putea însă apăsa tot aerul spre coaja pămentului, ca să fie des deopotrivă — după cum e în faţa mărei la 0° C. — tot învelişul atmosferei abia ar avea o grosime de 7800 m. Cum încălzeşte soarele atmosfera? Pătura gazoasă a planetei e un înveliş, care ţine răcoare pământului, dar în acelaşi timp îi ţine şi de cald. a) Daca ar ajunge până la coaja pămentului toată căldura trimisă de soare, ea ar putea topi într'un an o. pătură de ghiaţâ de 54 m., căci în fie-care minută soseşte la marginea atmosferei, pentru fie-care cm. □ cel puţin 3 calorii. Atmosfera însă întîmpină această căldură întocmai ca un paravan, şi absoarbă o bună parte din ea oprind sau slăbind razele albastre şi violete, si lăsând să treacă mai mult razele luminoase adecă cele galbene şi roşii. Prin urmare, cu cât atmosfera ar ') De la 10 km. în sus, oxigenul se apropie de 17°/o, în cât un continent, care ar fi aşa de înalt, n'ar mai putea fi locuit. De aceia în timpurile din urmă, cei care se sue cu balonul până aproape de această înălţime, se îngrijesc să-şi ia oxigen de jos ; ear ameţeala celor ce se sue pe munţii înalţi s'a dovedit, că vine tot din lipsa acestui gaz. 23 — *— 22 — fi mai groasă, cu atât razele de căldură ar fi împede-cate mai mult, iar soarele ni s'ar părea din ce în <;e mai roşu. De aceia dimineaţa şi seara, când razele sale vin pieziş şi trec printr'o pătură mai groasă de aer, căldura se simte mult mai puţin ca. la amiază; ear soarele capătă o coloare aproape roşie. — Să fie deci atmosfera numai de doue ori mai groasă de cât este, şi soarta tuturor ^ie'-. ţuitoarelor s'ar schimba într'o clipă. Razele, care au străbătut însă până jos, sunt absorbite, de scoarţa pămentului; aceasta se încălzeşte şi dă căldură şi aerului, care o îmbracă, încălzind ast-fel atmosfera de jos în sus. Şi aşa se face, că pentru n«L care trăim în păturile de jos ale aerului, isvorul căldură nu este soarele însuşi, ci scoarţa globului, car<| ţine oare cum locul unei sobe. — Cu cât te depărtezi cbj dînsa în spre păturile mai de sus ale aerului, cu atâtaî frigul creşte. Cel care se sue cu balonul, atât earna cât şi vara, se îmbracă c\%-tl blăni. Peste 7700 m. ori că eşti în Mai, când jos se coc cireşele, ori căj1 eşti în Decembre, tot acelaş frig îutîmpini. Acolo gerul e veşnic. b) Din cele arătate până aici ar urma deci, ca la equator, unde razele cad perpendicular, căldura să fie mai1 mare ca ori şi unde; ear spre poli, unde ele ating pământul tot mai pieziş, căldura să scadă pas cu pas^, deopotrivă în ambele emisfere. I Aşa ar fi, dacă pămentul ar arăta mereu soarekfi amendoi polii, după cum se întîmplâ în Marte şi Sep-tembre, când zilele şi nopţile sunt peste toată planeta deopotrivă. In faptă însă, globul pământesc are particularitatea foarte însemnată, că stă plecat pe ecliptică cu 23pVa. Şi de aceia, în Decembre şi Iunie, un mare ţinut la pol stă în timp de mai multe învîrtiri ale pămentului numai în lumină sau numai la întuneric. De unde urmează, că peste tot — afară de Equator—zilele cresc M scad mereu în timpul anului; şi prin urmare în calzi wi atîrnă nu numai de grosimea atmosferei şi de încliwftea m. razei, dar si cirei1). de timp, adecă de durata încălzirei si râ- 1 Fig. 3. — Anotimpurile. e) Şi mai atîrnă încălzirea atmosferei şi de împrejurimea ei: peste uscat aerul se încălzeşte repede, fiindcă şi uscatul se încălzeşte iute; pe mare din contra, aerul se încălzeşte mai încet, de oare-ce şi apa absoarbe şi dă căldura mai pe încetul. In schimb, uscatul perde foarte repede căldura, pe când marea şi oceanul o păstrează timp mai îndelungat. De aceia în apropierea mărilor, cari se încălzesc bine vara, şi emile sunt căldicele. d) In sfîrşit, mai atîrnă încălzirea atmosferei într'un ţinut oare care şi de înălţimea acelui ţinut deasupra mărilor: cu cât va fi mai ridicat locul, cu atâta va sta în pături de aer mai rece şi prin urmare se va împărtăşi .) Repetarea anotimpurilor, cu ajutorul unui glob purtat pe o ecliptici desinată în clasă, e numai de cât necesara. 24 — mai puţin din .căldura, pe care o răspândeşte coaja împrejurul ei. Insă înclinarea raselor, lungirea şi scurtarea zilelor, împărţirea apei şi uscatului, precum şi înălţimea unuî loc asupra mărei, sunt lucruri ştiute mai dinainte, fiind-că sunt hotărâte odată pentru tot-deauna. Şi ar trebui prin urmare, să ştii mai dinainte, cât e de frig sau de cald în fie-care loc după aşezarea lui pe glob. Vin însă alte împrejurări, care fac nu numai ca zilele, dar nici aniî să nu se mai asemene între dînşiî. 1. Bună-oară norii întocmai ca nişte umbrele, cari se poartă din loc în loc, împedecă razele de a străbate până la coaja pămentului; şi de aceia în zilele nouroase scoarţa planetei se încălzeşte mai încet de cât în cele cu cer senin. 2. Coaja umedă absoarbe apoi mai multă căldură de cât cea uscată, de oare-ce apa absoarbe de 2 ori şi chiar până la 5 ori mai multă căldură ca uscatul. De ex. daca într'un loc apa absoarbe o căldură egală cu 1, turba, care e destul de umedă, absoarbe 0.51 (aproape cu jumătate mai puţin); ear nisipul călător fiind foarte uscat, abia absoarbe 0.19, adecă abia a cincea parte. 3. Turburarea cea mai mare în împărţirea căldurei în atmosferă o aduc însă venturile. In adever, aerul, care se încălzeşte potrivit cu împrejurările unui loc : latitudine, mărimea zilei, înălţimea, umezeala etc, nu remâne locului, ci fuge ; şi în locul său vine alt aer, încălzit sau răcit aiurea, unde era altă latitudine, altă înălţime, altă umezeală, etc. într'un cuvent, căldura sau răceala atmosferei a-tîrnă în fie-care ţinut de împrejurări foarte deosebite. Şi în cele mai multe locuri, schimbarea de la frig la căldură poate fi aşa de repede, în cât în multe limbi a eşit proverbul „schimbător ca vremea". Isotermele Cu toată felurimea căuşelor, care fac ca din zi în zi şi din loc în loc temperatura să fie deosebită, totuşi s'a căutat să se afle, pe cât se poate, oare-care regulă în aceste schimbări. Şi anume, s'a socotit mai întâi temperatura mijlocie a fie-cârei zile, însemnându-se în fie-care ceas temperatura arătată de termometru şi împărţindu-se apoi toată suma prin 24 (numerul ceasurilor). S'a observat însă, că tot aceiaşi mijlocie ese la socoteală, chiar dacă însemnezi temperatura numai de trei ori pe zi: la 6 dimineaţa, la 2 dupe amiază şi la 10 seara. — Căci de obiceiu, frigul cel mai mare e dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, după ce toată noaptea scoarţa s'a răcit neîncetat; ear căldura cea mai mare e aproape de 2 p. m., când coaja din nou încălzită a avut vreme, să dea căldura sa şi aerului dimprejur. Mai departe, din mijlocia zilelor dintr'o lună s'a aflat mijlocia lunei; şi din cele 12 mijlocii lunare s'a aflat temperatura mijlocie a întregului an Şi s'a vezut atunci, că cu toată deosebirea de la o zi la alta, totuşi mijlociile aceleiaşi luni se apropie şi mai ales se apropie între, dînsele mijlociile anuale ale unui loc. Ear când s'a găsit ast-fel temperatura mijlocie a multor locuri de pe faţa pămentului, i-a venit în gând lui Humboldt, să unească pe hartă prin linii2) toate punctele, care au aceiaşi temperatură, pentru ca să vadă cu ce regulă se împarte căldura pe faţa planetei. ') Observările dintr'im singur an nu-s de ajuns, ca să afli mijlocia temperaturei anuale dintr'uu loc. La Equator, e drept, că nu numai zilele dar şi lunile şi ani sunt aproape la fel; pe la noi însă trebue să observi mai mulţi ani dea rîndul şi din media lor să ghiceşti adevărata medie anuală. Aşa, pentru Viena, a trebuit 45 de ani de observări, pînă să se găsească media anului fără mare greşală. Ear pentru media lunilor trebue să adune observări în timp de sute de ani. s) Liniile ce unesc împreună locurile, care au aceiaşi căldură într'o zi într'o lună sau într'un an se numesc isoterme (linii de egală căldură). — 26 Şi s'a aflat: 1. Că isotermele nu merg deopotrivă cu paralele, ceia ce înseamnă, că temperatura unui ţinut nu atîrnă numai de latitudine (adecă de înclinarea razelor şi de durata încălzirei sau râcirei). 2. Că frigul cel mai mare şi căldura cea mai mure nu-s la poli şi la equator, ci alături şi anume pe uscat nu pe apă. — Şi er i de aşteptat, să fie aşa, fiind-că la poli şi la equator e mai mult apă, ear alături sunt întinderi mari uscate, care se încălzesc mai mult şi se răcesc mai iute. Nu ştim, ce va fi la polul antarctic, dar la cel arctic avem doue ţinuturi friguroase numite polii frigului şi amândoue sunt pe uscat: unul în Asia, altul în America boreală. Ear eqttatorul călclurei de asemenea fuge de apă, care se încălzeşte pe încetul şi strebate în chipul unei linii frînte mai mult uscatul, ca unul care, este mai uşor de înferbîntat. (Vezi Harta). * Pentru ca să ne dăm seamă însă şi mai cu deamă-nuntul, cum e împărţită căldura, e maî potrivit, să observăm deosebirile de la o lună la alta şi anume a lunei celei mai calde şi "a celei mai reci din fie-care emisferă. In emisfera noastră de ex. luna cea mai caldă este Iulie. Şi dacă urmărim isoterma 20° vedem faptul vrednic de luare aminte, că îndată ce această linie atinge uscatul, ea se bolteşte spre poli, ear în urmă eşind -pe mare se apropie din nou de equator. — Aceasta e o dovadă, că uscatul este vara mult mai cald de cât mările, care se încălzesc pe încetul. Căldura cea mai mare e atunci aproape de tropicului Racului în Sahara, Arabia, Jrăn, Tharr şi Mexic, adecă în ţinuturile peste care razele soarelui cad vara aproape perpendicular. Aici isotermele arată nişte insule de căldură peste 30°. In luna cea mai rece, Ianuar, observăm mai întâi, că aceiaşi isotermă se coboară cu vre-o 20 de grade mai spre Equator: de unde vara ea şerpuia între 40° şi 60° latitudine nordică, se coboară acuma tocmai aproape de tropic,—ceia ce este firesc, de oare-ce şi soarele s'a coborît sub Equator. — 28 — . ] Nu numai atâta. Dar mai observăm, eă earna a-ceastă isotermă îndată ce atinge uscatul, se bolteşte spre Equator, nu spre pol ca vara; ceia-ce înseamnă, că în Ianuarie uscatul e mult mai rece ca mările (de oare-ce el a perdut căldura adunată peste vară mult : mai repede de cât apa. Dar linia, care în timpul ernei se depărtează din cale afară de mersul paralelelor, este isoterma 0°. Ea străbate Sitka, coboară la New-York, se sue tocmai în Nordul Europei, la archipelagul Lofoten şi apoi coboară drept spre S. până la Varna şi până la marginea Asiei, unde tae peninsula Şantung. — Nici o isotermă nu arată mai bine, cât de mult s'a răcit uscatul faţă de apa caldă a oceanului. Şi ca o dovadă şi mai pipăită a marelui frig, care cuprinde atuncîjContinentele nordice, sunt cele doue insule de răceală peste-40°: una în Siberia, alta în Groenlanda. Nişte adevăraţi poli de frig. Aceasta în emisfera noastră. Dacă observăm mersul isotermelor şi în emisfera australă, găsim aceiaşi regulă. Şi anume: în timpul vereî australe (în lanuar) isoterma 20° se bolteşte spre pol. Earna însă (în Iulie) deşi soarele s'a urcat spre N. totuşi \ continentele din causa posiţiei lor lângă equator remân mai calde de cât mările şi isotermele se boltesc tot spre pol. Ear isoterma 0° merge aproape ca un paralel, de oare-ce apa, pe unde trece ea, are mai peste tot aceiaşi temperatură. * Ce resultă acuma din felul cum se înfrîng isotermele când spre poli când spre equator? a) Din felul cum merg aceste linii în lunile de earnă şi de vară, se vede bine, că împărţirea uscatului şi apei pe glob este causa de căpetenie, pentru care la ' aceiaşi depărtare de equator, in aceiaşi lună, avem deosebiri foarte mari cu privire la temperatură. — 29 — Dacă tot pămentul ar fi acoperit cu apă (ori ar fi peste tot uscat) e vezut lucru, că isotermele ar merge una lîngă alta ca paralelele.—Isoterma 0° din earnă australă (Iulie) şi în genere toate isotermele emisferei sudice, unde pământul e bine îmbrăcat cu apă, arată prin paralelismul lor, că trecerea de la uscat la ocean e pricina, pentru care unele isoter-me se frîng aşa de ciudat tăind paralele aproape perpendicular. b) Mai resultă apoi din mersul isotermelor şi o altă observare vrednică de ţinut minte. Şi anume: frigul cel mai mare precum şi căldura cea mai mare se află în emisfera noastră. Era firesc, să fie aşa. de oare-ce noi avem uscatul cel mai întins, şi tocmai uscatul este acela, care se răceşte şi se încălzeşte mai tare. In e-misfera australă din contra, fiind mai multă apă, nicî răceala nici căldura nu poate fi prea mare. De aici urmează însă încheierea, că nu tropicele şi cercurile polare împart faţa planetei în zone reci ori calde, ci trebue să alegem niscaiva isoterme, după cum se va vedea mai târziu în capitolul despre climă. Cum temperatura unui loc atîrnă şi de înălţime. — Afară de împărţirea uscatului şi apelor o altă causă însemnată, care face să varieze temperatura de la un loc la altul, este, şi ridicarea coajei globului sub forma de munţi şi podişuri. Cu cât te sui mai sus în atmosferă, cu atâta este mai frig, şi am amintit, că de la o vreme încetează ori-ce deosebire între earnă şi vară. De obiceiu, pentru fie-care sută de metri, termometrul celui care se ridică în balon coboară cu 1°.—Prin urmare munţii şi podişurile sunt un fel de insule ale coajei pămentului ridicate până în marea serului rece. Este firesc atunci, ca aceste insule să fie mai reci. Si în adever, vîrfurile munţilor celor mai înalţi sunt veşnic acoperite cu zăpadă şi ghiaţă. Dar nu e numai înălţimea de vină. Aerul munţilor şi al podişurilor înalte fiind foarte curat (fără praf şi fără pîcla câmpiilor) radiarea şi deci perderea căldurei peste noapte şi în timpul ernei se face foarte repede. Dimineaţa stîncele se încălzesc iute, dar peste noapte de 30 multe ori apa înghiaţă chiar în mijlocul verei. — Chiar când jos, pe câmp plouă, sus ploaia este mai totdeauna amestecată cu grindină şi zăpadă. Apoi chiar pe acelaş murite, coastele nu-s tot de o potrivă de calde. Povîrnişul dinspre equator (adecă dinspre soare) e mai cald de cât acela, care priveşte spre poli. Aşa, în emisfera noastră, povîrnişul dinspre miază-zi al munţilor şi al dealurilor e mult mai cald; şi de aceia viile şi plantele, care au nevoe de maî multă căldură, aleg de obiceiu clina aceasta, unde zăpada se topeşte mai iute şi primăvara începe mai degrabă. Şi încă ceva. Pe acelaş munte şi frigul şi căldura se simte pe coastele goale mai repede de cât pe cele îmbrăcate cu arbori. Pădurea apără de razele soarelui întocmai ca o umbrelă; în acelaş timp însă ea apără şi de frig, căci nu lasă căldura coajei, să se peardă iute prin radiare. Prin urmare pădurea ca şi atmosfera întreagă şi ca ori şi ce vestmânt ţine şi de cald, dar dă şi răcoare, — după împrejurări. B. Mişcările atmosferei. lncălzindu-se şi răcindu-se rînd pe rînd, aerul unui ţinut se umfiă şi se strînge ca ori şi ce corp supus căl-durei şi frigului. Când se umflă, se înţelege, că moleculele sale se răresc şi prin urmare un volum de aer încălzit va trage mai puţin la cântar de cât acelaşi volum de aer rece. Barometrul este un fel de balanţă, care cântăreşte necontenit aerul dimprejur şi simte repede, dacă el s'a uşurat cumva de căldură sau s'â îngreuiat din pricina frigului. In faţa măreî, la 0° C, când aerul e uscat, mercurul din barometru arată 760 mm. îndată ce aerul se uşurează, mercurul remâne mai greu şi se cpboară, întocmai cum se pleacă balanţa cu greutăţile, când mai scazi ceva din materia dată spre cântărit. Când barometrul aşa dar se coboară, e un semn că aerul din acel loc s'a rărit. Dar această lipsă la cântar nu durează multă vreme, fiind-că aerul mai des şi maî — 31 — greu de aiurea porneşte îndată, să umple locul remas gol şi ast-fel se nasc vânturile. — Une-ori schimbul acesta în atmosferă se face pe nesimţite x); alte ori însă curgerea aerului e aşa de repede, în cât întocmai ca un fluviu puternic el isbeşte, culcă la păment şi fârîmâ tot ce-î stă în cale. Şi aducend în acelaş timp cu sine: ploae ori secetă, frig ori căldură, înlesnirea navigaţiei ori împedecarea ei etc. viaţa omenească atîrnă în multe şi multe privinţe de aceste mişcări ale aerului. De aceia, după cum observăm termometrul pentru a vedea cum este împărţită căldura pe păment, s'a simţit nevoia, să se observe pretutindeni şi barometrul sprea se vedea, unde scade *sau creşte greutatea aerului şi prin urmare unde se„ nasc vânturile şi încotro apucă ele. Şi după cum locurile cu o căldură egală au fost legate pe hartă prin isoterme, au fost legate de asemenea prin iso-bare*), toate locurile unde într'un timp anumit barometrul arată, că aerul are aceiaşi greutate. Şi eată ce s'a aflat: In Ianuarie, pe continentele de la N. care sunt reci, aerul e foarte des; apăsarea e mare şi mercurul e silit să se sue (maximum) până la 776 mm. ,Unde sunt cei doi poli ai frigului, acolo avem doue maxima. — Pe Oceanul Atlantic dimpotrivă, mercurul coboară (minimum) până la 746 mm. ceiâ-ce înseamnă că aerul e cald şi deci s'a rărit. — Cu alte vorbe isotermele explică şi mersul iso-barelor, după cum era de aşteptat. In Iulie, din contra, mijlocul Asiei şi al Americei se încălzesc si barometrul arată minimum, ear Oceanul *) Peste tot, chiar când nu-1 simţim, aerul trebue să se mişte măcar cât de puţin. Căcî cu toate că vânturile se silesc necontenit, să facă atmosfera pretutindenea deopotrivă de deasă, dar aceasta mi s'ar putea de cât în caşul, când soarele ar da aerului peste tot aceiaşi căldură, — ceia-ce este cu neputinţă. s) Limî, care arată, că pe pe acolo aerul are o greutate egală. 1 — 32 — 33 — Atlantic rămânând mai rece, mercurul este apăsat de •3 cf5' 11; *\ i">' m % aer, se ridică, şi harta arată acolo un maximum de 768 mm. Cât priveşte emisfera australă, acolo marea între-când cu mult uscatul şi apa fiind tot-deauna mai rece de cât continentele, maxima se vor găsi mai tot anul deasupra mărilor:—nu se schimbă atâta ca în emisfera noastră. Şi acuma cu ajutorul isobarelor, care ne arată greutatea aerului în diferitele ţinuturi ale pămentului, nu ne rămâne de cât să urmărim schimbul dintre aerul des (maximum) şi aerul rar (minimum), pentru ca să înţelegem în fie-care timp al anului mersul vânturilor. Legea vânturilor. 1. La equator atât earna cât şi vara domneşte un minimum. (Vezi mai ales în Ianuarie, cum un brîu de mică presiune — sub 760 mm. — înconjoară întreg pământul). In adevăr, razele soarelui căzând drept, aerul se încălzeşte, se umflă în sus, ear jos rămâne unlec relativ gol. Aci e linişte tot-deauna, de oare-ce aerul um-flându-se ca aluatul nu-1 simţi lovindu-te din nici o parte. Făşia aceasta se. numeşte ţinutul liniştit de la Equator şi se întinde cam de la 4° latitudine Nordică până la 4° latitudine Sudică1). Ridicarea aerului începe îndată după resăritul soarelui; ear pe la două ore după amiazi, aerul trebue să fi ajuns sus de tot, de oare-ce a-buriî luaţi de dijnineaţa de pe faţa pământului cad înapoi sub forma de ploaie; — semn că au intrat în păturile reci. 2. In ţinuturile pe unde trec tropicele vedem din contra, că atât earna cât şi vara domneşte un maximum. Afară de câte-va regiuni, apăsarea trece de 760 mm. şi de aceia, aerul porneşte şi dintr'o parte şi din alta spre equator, unde atmosfera e mai rară. In adevăr; tot timpul anului în aceste regiuni, vânturile suflă necontenit spre Equator şi potrivit cu cele amintite (pag. 14) ele sunt pe încetul abătute spre apus. Aceste vânturi se numesc alizee şi suflă mereu, fiind-că *) Fiind-că soarele se apropie când de un tropic când de cel l'alt, regiunea liniştită de sub el se mută şi ea câud mai sus când mai jos. 63812. CI. V. 3 ~ 'Si — — 35 — şi soarele ridică mereu aerul de la equator făcend un gol în ţinuturile, care vin în dreptul lui. Spaniolii când au prins de veste, ce regulat bat aceste venturi, le-au folosit spre a trece cu ajutorul lor în America, şi le-au numit pas sala (=trecere), ear oceanul pe unde bat ele l'au numit 'Gol/o de las Damas*. Atât de sigura li se pare plutirea pe mare în ţinutul acestor venturi liniştite. 3. Ce se face însă în aerul, care s'a ridicat sus la Equator ? —Fiind-că nu se poate îngrămădi necontenit acolo, el caută să se întoarcă spre poli; dar din pricina învîrţirei pămentului, curenţii aceştia apucă puţin spre răsărit; şi cam pe la 30° latitudine nordică şi sudică se coboară earăş pe faţa pămentului, împlinind ast-fel la dreapta şi la stânga liniei equatoriale două inele. Aceste vinturi contrare alizeelor se numesc contra-alizee. Dovadă că alizeul şi contra-alizeul fac împreună un inel este observarea făcută pe muntele Teyde (insulele Canare). Fiind aşezat între 4° şi 30° latitudine nordică şi fiind înalt de 3700 m. el se afla cu basa în regiunea alizeului. Şi în adever, la poalele lui aerul aleargă spre equator .în chipul unui vent, care vine dinspre N.-E. pe când spre vîrf se simte contra-alizeul, carey duce aerul şi norii tocmai în direcţia conteară, adecă spre N.-E., de unde veniseră. 4. Aerul din. cori - ■ 30 tra-alizeu nu se coboară însă tot la pă-ment, ci mai trece de îj0° în chipul unui vent de S.V., care devine tot mai mult un vent de V. până ce ajunge să ocolească polii învîrtindu-se în-prejurul lor ca apa în nişte „ochiuri". — Prin urmare, între a-lizee şi poli, venturile cele m#i regulate .sunt cele care bat dinspre apus. Aceste ;#a$pţi *e simt atât pe J5ş$* pămentului, cât şi în păturile ■de sus ale atmosferei. La mijloc însă, cam pe la 7000 m., mai e un vent, <;are vine dinspre N;V.; — dovadă sunt norii săi albi (cirrus) plutind in curmeziş printre cele doue venturi de apus: adecă cel din faţa pămentului şi cel de sus. ^1 Lîtîi ş te Li nişte ■ f\j± 30 Kig. 7.' m I — 36 — — 37 — Fig. S. — Circulaţia aerului între polî şi equator. Acest vent mijlociu aduce aerul, care se îngrămădise la polul N., din nou spre tropic, unde îl amestecă cu alizeul. (Vezi fig. 8). De aci urmează, că felul cum soarele încălzeşte planeta şi învîrtirea pămentului de la apus spre resărit sileşte atmosfera, să se mişte ca o adevărată morişcă. — Ventul chiar, care se pare aşa de nestatornic, îşi are şi el legile sale. * Abateri de la re"gula vânturilor. Inelele acestea de ven-turi sunt turburate, în câte-va locuri. Bunăoară, pe la Sudul Asiei, în apropierea tropicului s'ar cuveni, să sufle tot-d'a-una alizeul, după cum se întâmplă şi aiurea. In locul lui însă bate vara un vent, care vine tocmai din contra, din spre S.V. Acest vent, care turbură alizeul, se numeşte muson de la o vorbă arabă, „rnaussim", care înseamnă „an", de oare-ce el suflă regulat în în acelaşi timp al anului, adecă vara. ^ Causa acestei abateri ■ este următoarea: peste vară, podişurile Agiei se încălzesc grozav. Harta isotermelor arată o temperatură medie de peste 34°, ear harta iso-barelor arată fireşte un gol (sau un min.) de 748 mm. — In acest g^l, lipsa aerului fiind mai mare de cât în regiunea linrPltă de sub Equator, alizeul e sjlit să se res-toarne şi vine în Asia, să -umple golul cel mare. — Timpul când se răstoarnă alizeul e foarte primejdios pentru corăbieri. Furtunile sunt atunci teribile. Cea mai mare abatere însă de la legile obişnuite ale venturilor e aceasta: Intre alizee şi între poli adecă în ţinutul unde predomnesc vânturile din spre Apus, se îotîm-plă deseoxi venturi ciudate, care suflă din toate părţile, ') Vezi harta isobarelor din Iulie. făcend un fel de vîrtejuri une ori mai strimte alte ori foarte întinse. De vre-o câte-va zeci de ani. s'a aflat si causa acestor venturi şi regula, după care ele se cârmuesc. In adever, să presupunem că aerul se răreşte undeva de ex. peste Oc. Atlantic, care e cald în timpul ernei. Aerul aleargă, fireşte ca să umple locul gol. Dar nu aleargă drept spre mijlocul golului (minj, ci din causa învîrtirei pămentului, fie-care părticică de aer e abătută pe emisfera noastră puţin spre dreapta. Şi căutând toate să se apropie de centru tot pe la dreapta lui, masa aerului începe să se mişte împrejurul locului gol de la dreapta spre stânga. Aşa că, dacă am presupune un minimum întins peste tot pămentul lecuit de Români, aerul căutând din toate părţile să se apropie de centru (de ex. de Braşov), vîrtejul li s'ar părea celor de la Constanţa un vent de miază-zi; cei din Soroca însă l'ar simţi ca un vent de la resărit; cei din &atu-Mare, ca vent de miază-noapte, iar cei din Mehadia ca vent de apus. In faptă însă e unul şi acelaşi vent, care se învîrteşte făcend un vîrtej sau un ciclon. v.dela Nord v.dke la Vest v.de la Est v.de la Sud v.de la Sud Cic Ion v.de la Vest v.de la Est v.dela Nord Antioclon Fig. 9 i°- i Din contra, când se întâmplă ca într'un loc aerul să fie prea des, el caută să se împrăştie, ca să umple locurile goale dimprejur. Dar nici de astă dată el nu — 38 — fuge de la centru drept spre margină, ci este (din pricina învîr tirei pămentului) abătut uşor spre dreapta, şi toată masa se pune în mişcare de la stânga spre dreapta, făcend earăşi un vîrtej numit anticiclon. — Aşa, dacă aerul s'ar împrăştia de la Braşov în spre margină, în Constanţa ventul s'ar simţi dinspre N.: în Mehadia dinspre răsărit; în Satu-Mare dinspre Sud: în Soroca dinspre Apus. E destul acuma, să aşezi figura 9 într'un minimum arătat de harta iso-barelor, ear fig. 10 într'un maximum oarecare, şi înţelegi îndată din ce parte vor simţi ventul ţările dimprejur. — Bunăoară earna în sudul Islandei e un min. foarte prelung. Aerul învîrtindu-se de la dreapta spre stâuga, coastele vecine ale Europei vor primi vent cald de la Vest (ori SV.), ear America va primi vent rece dinspre Nord, — ceia-ce şi explică marea deosebire în temperatura de earnă a celor doue maluri ale Atlanticului. Trebue să luăm însă aminte, că în emisfera australă mersul vîrtejurilor este cu tot contrar ca în emis-"tară^lîo^stră^ Si anume: în min. aerul se învîrteste de la stingă la dreapta, ear în max. de la dreapta spre stânga, fiind-că acolo ori ce mişcare e abătută spre~stânga. Nota. Până aici am presupus, că fiecare max. şi min. stă pe loc. In faptă însă fie-care, (dar mai ales minima) călătoresc de la un loc la altul. Bunăoară pe Atlantic minima vin spre N.E. şi 1*ec de obiceiu printre Islanda şi Anglia. Cum bat atunci vânturile într'un loc peste care trece vîrtejul ? — Dacă e vorba de un min. n'ai de cât să muţi figura 8 peste locul în ces-tiune, şi să observi în fiecare moment, din ce parte se schimbă ventul, până ce trece tot vîrtejul mai departe. Câte-va vânturi mai mărginite. Când e un minimum aproape de coasta apuseană a Europei şi prin urmare suge aerul de pe continent şi din văile Alpilor, se porneşte dinspre Sud aerul cald şi sue muntele, ca să umple văile din nou1). Cât se sue se răceşte, lasă toată umezeala în chip de ploae şi ajunge în vîrf rece şi uscat. Incepend apoi a coborî în văile de pe povîrnişul ') In timpul cat sue Alpiî ca vent cald se numeşte siroco. 39 de miază-noapte al Alpilor, el se încălzeşte din nou, şi absorbind umezeala din drumul său pare un vent foarte uscat. Şi în adevăr, dacă coborîrea aceasta se întîmplă primăvara, zăpada se topeşte aşa de iute, în cât e mare primejdie de inundaţie. — Ventul acesta se numeşte foehn. Se credea până acuma cât-va timp, că el vine din Africane aceia e cald. In realitate, el se poate arăta pe ori-ce munte '), ori-cum ar trece aerul; de obiceiu însă, când aerul trece de la S. spre N. Ventul mare, după cum îl numesc ciobanii din Transilvania, este un adevărat foehn. Ei trece primăvara Carpaţiî de la S. spre N. şi în câte-va zile toată zăpada se topeşte, iar Oltul, Sibiul, Sebeşul şi toate pî-raele de pe coastele de miază-noapte se umflă dintr'o zi în alta ca în timpui ploilor de vara. Mistral. Pe podişul din mijlocul Franţiei, aerul e mai rece ca în Mediterana, (mai ales în timpul ernei); deci tinde să se coboare, ca să umple golul, ce se formează deasupra mărei rămase caldă. De ventul acesta rece numit „mistral" se tem locuitorii de pe coasta sudică a Franţei, cum ne temem noi bunăoară de crivăţ. Grivetul este un vent, care ne vine earăşi earna, dinspre răsărit, unde aerul rece e foarte des şi caută să se împrăştie de jur împrejur ca din ori şi ce maximum. (Vezi harta isobarelor din Ianuar). Venturi primejdioase. Pe cât sunt alizeele de liniştite („venturi pentru dame" după cum le ziseseră Spaniolii) pe atâta este şi de primejdioasă răsturnarea lor. Atunci marea e agitată: se nasc furtuni şi vîrtejuri teribile. Afară de aceste cicloane, care se ivesc regulat primăvara şi toamna, când se schimbă monsunii, mările tropicale sunt însă liniştite. Vîrtejurile sunt rari, dar când se întîmplă câte unul, de şi roata lui e mică, dar golul de la mijloc se face aşa de repede şi aerul năvăleşte aşa de iute să-1 umple, în cât răstoarnă tot ce întâlneşte în cale. La 1846, în Havana, golul s'a născut aşa de iute, în cât aerul ne având vreme să iasă prin crăpă- călzeşte. ') Fiind orice aer care se coboară spre faţa pămentului se în. — 40 — — 41 — turile uşilor, a spart ferestrele năvălind afară să umple golul. De aceia şi urmările acestor vîrtejurî sunt înspăimântătoare. Pe vremea răsboiului nostru din urmă, un singur ciclon în delta lui Brăhmaputra a ucis 100.000 de oameni.--In mările chinese ciclonii au căpătat numele de Tiphon (= diavol sau zeu al reului). Primejdioase sunt şi vîrtejurile din regiunile temperate. La noi, în Europa, ele ne vin dispre America ţi-nend calea, pe care o urmează marele curent de apă caldă eşit din golful Mexicului. Din fericire de la 1860, de când Olandezul Buys Ballot a explicat formarea cicloa-nelor, s'au introdus în toate porturile mari un serviciu de semnale, care înştiinţează pe corăbieri despre apropierea furtunei. Ear acuma telegrafia fără sîrmă a italianului Marconi, care a servit deja în vara aceasta, să scape corăbii din primejdie, va fi o adeverată bine-fa-cere înştiinţând pe marinari, pe unde trece centru ciclonului, — adică partea cea mai primejdioasă a ventu-lui, ca să se ferească la timp. Notă. Fiindcă ori şi ce vent iea naştere prin alergarea aerului de unde este mai des, că se umple locurile unde el e mai rar, e vrednic să luăm aminte, că oceanul şi uscatul neîncălzindu-se de o potrivă au des prilej să-şi trimeatâ aerul de la unul la altul. Şi astfel se nasc venturi, care departe de a fi o primejdie, sunt o bine-facere pentru locuitorii ţer-murilor şi pentru pescari. Aşa, dimineaţa, pe la 9, când uscatul s'a încălzit şi aerul rar s'a ridicat în sus, începe a veni aerul răcoros al mărei din ce în ce mai iute, până pe la 3, apoi pe la 5 ore se linişteşte cu desăvîrşire.—In regiunile tropicale, unde putrezesc atâtea plante stricând aerul, ventul acesta, care aduce răcoare şi aer curat din ocean,' e o adeverată bine-facere. I s'a şi dat în unele părţi porecla de laudă „doctorul". Peste noapte, când uscatul se răceşte, începe ventul de la ţerm spre mare. Pescarii întind pînzele şi pleacă în largul apei, iar corăbierii, care se apropie de mal, simt că ţermul e aproape după mirosul florilor şi al plantelor. încheiere : învelişul atmosferei a cărui grosime nu e bine cunoscută, e cu atâta mai rece şi mai rar cu cu cât te sui mai sus; aşa că în păturile superioare domneşte veşnic un frig liniştit împrejurul întregei planete. — Jos însă într'o pătură cam de 10—15 km., în- călzirea neegală a scoarţei şi a mărilor între equator şi poli, ajutată şi de învîrtirea pămentului, mişcă mereuaerul formând între poli şi equator nişte inele, care se mişcă mereu cu regularitatea roţilor unei maşini. Cunoscend acum învelişul gazos vom pricepe şi cele ce se petrec în învelişul inferior, al apelor. — 43 — II. ÎNVELIŞUL APELOR (hidrosfera) A. a) întinderea şi grosimea. — Azi abia doue treimi din faţa planetei sunt bine acoperite cu apă. Dacă n'o acopere toată, de vină e scoarţa pămentului, care s'a încreţit (ba pe unele locuri s'a şi cufundat) silind apa să se adune în scobiturile mai adînci, ca să formeze mări si oceane 1). Dar în oceane este atâta apă, în cât dacă scoarţa pămentului s'ar netezi şi valurile s'ar întinde peste'uscat, pătura de apă ar avea peste tot pămentul o grosime de 2*/2 km. — Un munte, cum e Negoiul nostru, abia şi-ar mai arăta verful deasupra acelui ocean fără maluri şi fără insule. Astăzi din contra, deosebim în ocean câte-va ţinuturi despărţite în oare care mesură între ele prin cele câteva ridicaturi, care au remas neacoperite de apă şi anume: Oe. Pacific. E cel mai vechiu şi cel mai adine dintre toate; cuprinde singur aproape jumătatea globului. Când s'a prăbuşit fundul său, coaja planetei a fost apăsată înlături pe la margini şi de aceea malurile s'au ridicat în chip de munţi. In acelaşi timp printre crăpături a eşit lavă de jur împrejur, şi aşa se explică ') Oc. Pacific 176 mii. km.Q > Atlantic 90 > » Indian 74 > > Polar autartic lo'/i > > > arctic 13 > Mediterana 2'/2 mii. kil.Q-M. Neagră 453.000 > M. Baltică^ fie-care e cu puţin M. Roşie / mai mică de cât M. Neagră. de ce şi până astăzi, acest ocean e înconjurat de un lanţ de vulcani, ca de un adevărat «cerc de foc*. "'■ Magellan însă, care îl trecu pentru întâiaşi dată în curmeziş, ne avend să sufere (timp de 100 de ţlile) de nici o furtună, l'a numit Oceanul cel pacific (=Mar Pacifica). Intîmplarea făcuse, ca el să treacă tocmai pe aproape de Equator. Oc. Atlantic este din contra mult mai nou. Când s'a format el,. munţii erau ridicaţi mai dinainte; de aceea îi vedem retezaţi în curmeziş de malurile lui (Vezi Atlasul şi Pyrinei). De altfel coastele Atlanticului sunt mai câmpoase de cât ale Oc. Pacific, şi în totul el seamănă cu o vale în chip de S. In vechime, corăbierii răspândiseră vestea, că acolo a fost un continent mare cât Libia şi Asia mică împreună, şi că din pricini neştiute s'ar fi cufundat. De la acel Icontinent închipuit «Atlântis,» i s'a şi tras numele oceanului. Oc. Indian, în care India întră ca o pană, se înfăţişează mai mult ca un golf al Pacificului. Dar la dreptul vorbind toate oceanele şi mările se leagă între ele formând la* un loc învelişul de apă, care ascunde cea mai mare parte a scoarţei. b) Observări asupra fundului mărilor. Pentru ca să ne dăm seama, cum s'a împărţit apa în mai multe oceane şi mări, trebue să vedem mai întâi, cum e forma fundului, căci cum e vasul aşa e şi forma apei cuprinse în el. Până acuma vre-o câte-va zeci de ani, fundul mărilor nu se cunoştea mai de loc. Unii socoteau, că e întocmai ca şi uscatul şi anume credeau, că acolo unde se află pe ţărm un munte înalt, trebue să fie sub mare o scobitură tot atât de adîncă, pe cât era de înalt muntele. Ear alţii credeau din contra, că munţii se prelungesc pe sub apă şi se leagă între dânşii ca pe uscat.—Azi vapoarele de rgsboiu, începend de lângă coaste (unde au mai mult interes să cunoască fundul) au ajuns să măsoare adâncimile până departe în largul mărei şi s'au făcut hărţi pentru fundul oceanelor ca şi pentru continente. — 44 — — 45 — Şi s'a dovedit, contra părerei celor vechi, că cea mai mare parte a fundului e coprinsă de nişte câmpii mult mai netede ca cele, de pe uscat. Afară de locurile pe unde vulcanii şi coralii au ridicat munţii (vezi cap. III), afară de insule şi câte-va rîpi, un călător ar merge pe fundul oceanului mii şi de mii de km. aproape fără să sue sau să coboare1). Unde mai pui, că în deosebire de scoarţa uscatului, pe care rîurile şi ploile o brăzdează necontenit şi o spală până dă de stâncă, fundul oceanului este din contra aşternut de la mal spre mijloc cu un nisip din ce în ce mai mărunt (o adeverată făină), care a astupat şi astupă mereu toate neregularităţile coajei netezind'o în fie-care moment. Dacă însă călătorul ar părăsi mijlocul oceanelor şi ferindu-se de marii stălpi ai insulelor, s'ar apropia de continente, ar trebui să înceapă a se urca în tocmai ca pe nişte munţi. 'Şi s'ar sui pe un povirniş repede, până ce deasupra ar mai remânea o pătură de apă groasă de 200 m. De aici înainte începe adeveratul continent, căci pătura de apă se subţiază pe nesimţite ca şi cum apa mărei s'ar fi prelins puţin asupra uscatului. Mările acestea puţin adânci (de ex. Marea Nordului Baltica, etc.) a căror ape se "furişează oare-cum pe podul continentelor, sunt la dreptul vorbind mai mult un fel de golfuri ale uscatului şi în timpurile din urmă au şi căpătat numele deosebit: mări de transgresiune *), de oare-ce trec din ţinutul oceanuluLîn ţinutul continentelor. Sunt aşa de puţin adinei mările acestea, în cât dacă ai cufunda în M. Nordului de ex. un turn sau un copac ceva mai înalt, vîrful ar remânea cu mult peste faţa apei. Dacă eucaliptul, care atinge 160 m. înălţime, ar creşte pe fundul acestei mări, în loc de apă ţi s'ar părea că ai înainte o pădure inundată, de oare ce faţă de întinderea ei M. Nordului e mai subţire ca o coală de hîrtie. ') Vezi fig. 27. !) In clasa acestor mări intră: Marea Nordului, Baltica, Mările Angliei, golful Lorenzo, golful Hudson, golful Persic, Marea malaesă, golful Car-pentaria, Marea Arafura, Marea Galbenă, şi o parte din,Marea lui Bering. Din cele înşirate până aci se vede aşa dar, că este o mare asemănare între fundul neted al acestor mări mărginaşe şi între fundul tot neted dar foarte adine al oceanelor. Sunt însă vre-o câte-va mări, adînci ca şi oceanul, dar cu fundul foarte fărimat şi plin de rîpi; aşa că un călător mergend pe fundul acestor mări s'ar osteni mult ridicând şi coborînd aproape ca prin văile munţilor. Ca pildă poate sluji Mediterana; — ar trebui să pui de 16 ori una peste alta marea Nordului, ca să faci măcar adîn-cimea mijlocie a Mediteranei; ear fundul ei e plin de rîpe. De felul acesta mai este marea cuprinsă între cele două Americi şi marea dintre Australia şi Asia, care amendoue fac un fel de pereche cu Mediterana noastră, despârţind ca şi ea câte două continente. — Se mai adaogă apoi şi marea Koşie, a Califormiei, m. Andamanelor, a Iapo-niei, m. Opotsk şi un ţinut în m. lui Behring. Fundul scobit al acestor mări în formă de căldare e o dovadă, că ele s'ati născut în alte împrejurări. Şi anume: când scoarţa pămentului s'a rupt, bucăţile s'au prăbuşit în jos, iar apa oceanului a năvălit acoperind ba-sine aproape tot aşa de adânci ca şi ale adevăratului ocean. Ca dovadă poate fi citat şi faptul că aceste mări sunt cele mai bogate în insule, în vulcani şi prin urmare în cutremure, —- un semn ca nici până astăzi bucăţile fundului nu s'au aşezat pe deplin. Spre a se deosebi de altele toate aceste mări poartă un nume a parte: mări de ingresiune. Ce urmează din această privire asupra fundului ? — Mai întâi avem o împărţire mai firească a mărilor, după felul cum ele s'au născut. In acelaş timp, ştiind cum e plăsmuit fundul lor, înţelegem şi o mulţime de fapte, care altă dată rămâneau nelămurite. Aşa: — 46 — — 47 — c) Temperatura. Mai toate mările de ingresiune (si in primul rînd cele închise bine) cu toată adâncimea'lor sunt mult maî calde ca mările de transgresiune si ca oceanul. ' SfhGibraUar 3000 Ftg. ii. L'e exemplu ; Până la adâncimea de 220 m. apa din Mediterana noastră are aproape aceiaşi temperatură ca şi apa din faţa Oc. Atlantic. Mai în jos însă, Mediterana are tot 12.°7, pe când în fundul Atlanticului temperatura se apropie de 0°. Care e causa? — In timpul verei pătura din faţa Mediteranei îucălzindu-se şi perzend prin evaporare numai apa nu şi sarea, devine mai grea de cât apa rece din fund ; şi de aceia, se coboară făcând loc acestei ape reci, ca să ieasă în faţă spre a se încălzi şi densa. Şi în felul acesta toată marea se încălzeşte de sus în jos până în Ifund, ear earna o apucă plină cu apa caldă. Âr fi de ajuns să schimbi fundul, adecă să tai pragul, de la Gi-braltar, şi apa rece din fundul Atlanticului năvălind în Mediterana, caloriferul acesta natural s'ar răci; ear palmierii, smochinii, portocalii, dafinii, etc. ar degera în cea dintâi earnă7 întocmai ca îa ţările noastre căci Marsilia, Genua, Florenţa au aproape aceiaşi latitudine ca şi Giurgiu. Din contra, mările cu fundul neted ca şi oceanul sunt spre fund din ce în ce mai reci. In ocean temperatura se coboară în adîncimele marî până la 0° (şi chiar până la—3°), căci razele soarelui nu mai pot străbate să încălzească apa. Acolo' domneşte frigul şi veşnicul întuneric. . ' : \ Oceanul. însă nu îngheaţă; pe de o parte din causa multei lui sări, pe de alta din causa valurilor şi a neadormitului său flux şi reflux.— Mările de transgresiune fiind din contra puţin adînci, când se întâmplă să fie bine închise din spre Ocean (de ex. Baltica) apa lor e îndulcită de fluvii şi ploi, ear fluxul şi refluxul ne simţindu-se mai de loc, ele se acoper uneori ca şi lacurile de pe uscat cu o pătură de gheaţă aşa de groasă, în cât acolo unde vara merge corabia, earna pot trece căruţe şi chiar tunuri. d) Culoarea. Cunoscend acuma temperatura mărilor, putem să ne dăm seama, de ce apele lor au culori •deosebite. Mediterana de ex. e albastră, pe când Marea Baltică din contra, e de un verde spălăcit, aproape sur. Cauza •e aceasta: razele soarelui pătrund altfel în apa rece si altfel în cea caldă. In genere, în apă cu cât lumina pătrunde maî adînc ■cu atât -partea roşie-galbenă, a spectrului e mai tare absorbită (contrar ca în atmosferă) şi remânend cea verde-albastră-indigo, şi marea se pare verde sati albăstrie. Apa caldă fiind însă sărată e foarte curată (sarea sileşte necurăţeniile să se coboare la fund) şi lumina străbătând mai adînc în marile calde ele par albastre şi toate obiectele cufundate în apă de la o adîncime oarecare se par albastre. Apa mărilor reci, - din contra, pe lîngă că este amestecată cu ape necurate din fluvii, dar e în acelaşi timp plină de vietăţi mărunte (miliarde de diatomee etc.) care opresc razele soarelui de a străbate mai adânc, şi de aceia faţa acestor mări are o culoare verzue une ori aproape murdară. Şi mai bine se vede deosebirea aceasta la curenţi. Cei calzi sunt albaştri. Kuro-Siwo chiar şi înseamnă «Wtt albastru», pe cand cei reci, care coboară de la poli, au o culoare verzue bătând în cenuşiu. e) Desimea. Cu cât te cobori mai spre fundul oceanului, cu atâta apa e mal deasă, de oare ce ea se apasă singură (bunăoară ca nisipul într'un sac). De aceia animalele, care trăesc aproape de fund, când sunt scoase îrr faţa mărei, unde apăsarea e mâi mică, mor după cum moare omul, când se ridică prea sus în atmosferă. — 48 — B. Mişcările învelişului licid. a) Valurile. Aerul fiind peste tot în necontenită mişcare se freacă de faţa mărei şi împinge apa, când în-tr'o parte, când într'alta (oare cum ca o pînză uşoară tîrîtă pe faţa apei. dintr'un vas). In acelaş timp însă, şi luna, şi soarele, şi munţii (în genere, continentele) atrag fie-care apele oceanului în spre sine. Dar fiind-că aceste puteri nu lucrează toate în aceiaşi direcţie, urmarea este, că apa mărei se sbate necontenit în toate părţile făcend milioane şi milioane de valuri, care nu se odihnesc măcar o clipă. — Cine le priveşte de pe un ţărm înalt, ar crede că toate vin spre mal şi că apa mărei călătoreşte pe încetul spre uscat. Aceasta însă e numai o înşelăciune a ochiului. In faptă apa din fie-care val saltă şi se cufundă tot pe locul acela unde se află—în tocmai ca şi spicele de grîu când sunt bătute de vent. — Crezi, că tot lanul fuge departe, pe când în faptă fie-care spic rămâne locului . şi numai valul adecă J'orma de val11 aleargă după bătaia ventului. De aceia, cu toată mişcarea apei, corăbieril pot măsura foarte lesne drumul, pe care îl fac pe mare într'un timp dat. — Aruncă în apă o scândurică cu trei colţuri, după ce a legat'o cu o sfoară lungă. Scîndura îngreuiată de plumb se opreşte în apă ca şi cum s'ar înfige în pământ, ear vasul înaintând sfoara ei se desfăşoară pe încetul. Şi dacă într'o mi-nută, s'a desfăşurat 200 m. de ex., cîrmaciul ştie, că într'un ceas, păstrând aceiaşi iuţeală, corabia va înainta cu 60 X 200 sau 12km. Fireşte, dacă scîndura ar pleca după corabie împreună cu «forma valului», o astfel de măsurătoare .ar fi cu neputinţă. Oceanul prin urmare este totdeauna brăzdat de valuri, oare se mişcă în toate direcţiile. Când însă ventul bate mai multă vreme- şi tot mai tare dintr'o singură parte, atunci el împrumută valurilor o singură direcţie, bunăoară ca şi semănăturilor unei câmpii. Dar spicele fiind scurte, dacă iuţeala ventului e prea mare, ele se culcă la păment, pe când apa din contra: cu — 49 — cât valul este mai tare lovit de vent, cu atâta el saltă mai sus si cu atâta forma se măreşte si fuge mai re-pede. Cele mai înalte valuri, care s'au vezut în mare, până acuma, ating 15 m. (cât o casă înăltişoară); repeziciunea lor însă este cumplită: ajunge iuţeala trenurilor celor mai repezi (24 m. pe secundă). Dar tot sbuciumul acesta e numai în faţa mărei; căci la o adîncime egală cu distanţa dintre crestele a două valuri vecine, săltarea apei în sus şi în jos e de 2000 de ori mai mică de cât la suprafaţă. Prin urmare, spre fundul mărei, chiar şi furtuna cea mai grozavă nu se simte nici de cum. Acolo domneşte împreună cu întufterecul şi frigul, liniştea cea mai desăvîrşită. Mişcarea valurilor ori cât de slabă ar fi ea, are însă o mare însemnătate în sculptarea marginilor uscatului. Valul de lîngă mal aci se retrage, aci se repede asupra coastei şi o loveşte necurmat ajutat fiind şi de nisipul şi chiar de petrele, pe care le poartă cu sine. Şi anume: dacă malul e oblu, valurile se desfăşoară liniştit urcând pe încetul petrişul şi retrâgându-1 tot ele înapoi; când însă ţărmul e cumva rîpos, atunci un val se sue peste altul ridicând apa lângă mal uneori la înălţimea spăimântătoare de 50 m.;. şi cu ajutorul pietrelor loveşte malul cu atâta furie, în cât tot ţărmul se cutremură. Bucăţi mari se rup, cad în mare, şi apoi Vin cu valul să lovească din nou coasta şi să rupă alte bucăţi, care se fărîmă şi se împrăştie departe, până ce furtuna se potoleşte şi fărimăturile se asază la fund. Pentru noi oamenii şi mai mare însemnătate au însă valurile fluxului şi refluxului, care vin aproape cu regularitatea ceasornicului (vezi pag. 13). Ştiindu-se mai dinainte timpul când vin şi când se duc; şi cunoscân-du-se în fie-care port înălţimea lor, corăbiile potrivesc să între şi să ieasă din porturi împreună cu ele economisind astfel şi timpul şi cărbunii. Două rîuri mici: Escaut şi Tamisa, graţie valurilor fluxului şi refluxului adăpostesc la gura lor porturile cele mai mari ale Europei şi 63812. CI. V. 4 50 ale lumei întregi. Londra, Anvers şi Haniburg datoresc în mare parte înflorirea lor acestor valuri periodice, — un fel de cărăuşi fără plată. b) Curenţii. Mai însemnate de cât valurile sunt mişcările apei sub formă de curenţi. Pe când valul saltă-apa mereu aproape în acelaş loc, curenţii, din contra, o poartă ca nişte adevărate fluvii dintr'un ţinut al mărei în altul, —une ori cu o iuţeală mai mare de cât a fluviilor. Bunăoară, din golful Mexicului ese un mare curent de apă caldă ca în bae (30°) curgend cu o repeziciune de 72 mile pe'zi; aşa că vasele, care intră în golf, urcă cu mare greu în susul acestui ciudat fluviu, care se grăbeşte, fără totuşi să coboare încotro-va,— ci lunecă numai" pe faţa netedă a oceanului. Spaniolii, îndată după descoperirea Americei, au băgat de seamă acest fluviu* de apă caldă, de oare-ce întîmplarea 1-a făcut pe Columb, să ajungă mai întâi tocmai în archipelagul Sahama, pe lângă care trece curentul. Nimeni însă nu-1 urmărise în Ocean, să vază încotro apucă... Abia acuma vre-o sută de ani (cam pe vremea când ni s'a răpit Bucovina) Franklin află de la nişte corăbieri, că vasele Americanilor se întorc din Londra spre Boston cu doue săptămâni mai degrabă de cât ale Englezilor, care porneau tot odată cu dînşil. Pricina era, că Englezii ne-cunos-cend bine Oceanul veneau drept în faţa curentului, pe când Americanii îl ocoleau şi ajungeau mai de grabă acasă. — Acest curent nu era alt-ceva de cât prelungirea celui eşit din Golful Mexicului, şi de atunci a început a fi cunoscut mai de aproape de toţi corăbieri! sub n urnele de Golfstrom. Eşind prin strimtoarea Floridei, fluviul cu apele sale calde şi albastre apucă spre N. pe lîngă coasta Americei, ear pe la 40° lat. N. el se îneovoae spre răsărit şi se resfiră formând peste apa verde şi rece a Oceanului o deltă cu mai multe braţe. Fie-care brat formează pentru sine un uriaş fluviu albastru de 30— 70 km. lăţime. Se înţelege, cu cât se împrăştie, cu atâta îşi domoleşte-mersul şi afară de o mică ramură, care se apleacă spre Spania şi se îneovoae înapoi, cele-ralte duc apele lor calde spre Oceanul polar, unde Nansen — 51 — a găsit-până la 800, m. temperaturi ridicate peste 0°, pe când în *ast-fel de adîncimi marea polară de obiceiu are—1° si chiar—2°. In str. Floridei lăţimea fluviului de apă caldă e de 37 km.; la Cap. Hatteras ajunge 520 km.; pe la 40° lat. N. atinge 640 km. împreună cu fâşiile de apă rece din delta sa; în fine, pe la 40° long. apuseană încetează curentul propriu zis al Floridei şi începe mai departe a se numi curentul Golfului. Cu cât creşte lăţimea, cu atâta scade iuţeala. Pe sub Florida curge câte 72 mile pe zi, apoi se domoleşte într'atâta, în cât îi trebue 5 luni să ajungă în Europa; şi abia după vre-o 3 ani apa din făşia, care atinge Spania, se intoarce-din nou în Golful Mexicului. — Şi ast-fel fără să sue şi fără şă doboare, acest curios fluviu face un ocol uriaş în mijlocul câmpiei netede a Oceanului. Un alt curent, Kuro Şiwo, imită în Oceanul Pacific mersul marelui fluviu cald din Atlantic. Tot albastru (după cum îl arată chiar şi numele) el trece pe lingă Formosa; atinge coasta de răsărit a Japoniei; şi după ce trimite o ramură spre str. lui Behring, se îndreaptă spre Est; se apropie apoi de America lăţindu-se mereu şi ocoleşte înapoi spre Asia închizend ast-fel earâşi inelul. Si de felul acestor doue curente mai sunt încă si altele în emisfera australă, ducend toate de la Equator spre poli cantităţi colosale de apă caldă. (Vezi harta). Singur curentul eşit din Golful Mexicului poartă în str. Floridei 90.000 de milioane de tone pe secundă. — Aşa că nu-i de mirare,, dacă isotermele se boltesc atâta spre Nord în Oc. Atlantic. Căldura acestor ape alungă frigul până departe-în spre poli, ceia ce se vede mai ales earna, când uscatul să răceşte şi Oceanul rămâne cald. Şi tot de acest curent se mai leagă şi o altă împrejurare. El smulge de pe ţărmul Floridei şi al ins. Bahama o algă, Sargassum bacciferum, pe care o aduce până în largul Oceanului. Aci curentul o lasă la mii locul inelului său, unde ea pluteşte formând adevărate livezi in mijlocul apei. La plutire îi ajuta de altfel şi nişte beşicuţe pline de aer (ai crede că suut fructele acestei buruieni). — După numele acelei alge, marea din mijlocul curentului se numeşte Marea cu Sargassum. Şi Kuro Siivo are la mijloc o mare în felul aceştia, căci e firesc, ca tot ce pluteşte într'un «ochiu» sau un vîrtej de ape, să caute a scapă de iuţeala curentului sau spre margine sau în locul liniştit de la mijloc. — 52 — — 53 — — Şi de bună seamă de aceste erburi plutitoare vor fi dat Fenicienii în Oceanul Atlantic, pentru ca să născocească minciuna, că apa e groasă, plină de monştri... şi alte poveşti, cari au speriat multă vreme pe corăbieri şi i-au împedicat de a trece Oceanul spre Americ\. Pe lingă aceste fluvii calde marea mai are şi alte fluvii reci. Nu mai departe de cât, între fluviul eşit din Golful Mexicului şi coasta St. Unite, apa rece stă ca • un zid (chiar se şi numeşte „cold walu sau „zidul rece")-dând răceală^întregului ţerm; ear mai sus, pe lângă Labrador şi Groenlanda, vedem coborând de la pol a-devărate rîuri [de apă rece. — Pe când curenţii calzi duc spre poli plante din regiunile calde (foi de palmier şi flori de mimosa ajung până în Scandinavia), curenţii reci din contra, sunt plini cu milioane de mici vietăţi, care turbură apa. Şi în acelaş timp ei mai aduc spre Equator şi sloiuri uriaşe, — o adevărată primejdie pentru corăbieri. Aceşti munţi de ghiaţă ticeberg» ajung une-ori lungimea de 5 km. şi o înălţime de peste 800 m. (în faţa apei numai 100 m.). Ca nişte pluguri enorme, ei coboară prin apele Oceanului, purtând pietre rupte din insulele-polare, şi adese-ori animalele greoae — vre-un urs bunăoară, care din nebăgare de seamă s'a depărtat prea mult de ţerm cu aceste insule plutitoare. Gheţurile acestea se" ved adese ori trecend în curmezişul apei calde a lui Golfstrom ; — semn, că apa rece pe de desubt le mână spre 'Sud. De la o vreme căldura le topeşte şi atunci pietrile şi mâlul lor cade la fund. Peştii însă, care se coborîseră cu curentul apei reci, îndată ce simt căldura lui Golfstrom, se feresc înapoi. Şi de aceia, pe băncile de Ungă Terra Noua, unde fundul mărei s'a ridicat cu bolovanii aduşi pe sloiî aceştia de ghiaţă, se adună aşa de mult peşte, în cât Francezii şi Englezii se ceartă de sute de ani pentru dreptul de pescuit în apele acelea. Harta arată aşa dar pe faţa oceanului adevărate fluvii, unele reci altele calde şi de sigur acestea sunt fluviile cele mai mari .formate de apa planetei noastre ; — pe lingă ele, rîurile uscatului sunt nişte adevărate pîrîiaşe. Care să fie causa acestor fluvii ciudate, a căror C. c ape curg fără să coboare spre vre-un loc adînc ca cele de pe uscat? Venturile sunt cele, care dau apei puterea de a se mişca. Şi anume: cele două alizee suflând necontenit tot în aceiaşi direcţie pornesc apa spre equator formând doi mari curenţi cquatoriali. Dar apele lor nepu-tendu-se îngrămădi la mijloc pornesc spre apus, pînă ce ajung de lovesc continentele. Aci o parte se res-frînge înapoi formând pe la mijloc un curent equatorial contrar^ ear altă parte apucă spre poli şi aceasta e origina lui Kuro-Shoo, a Fluviului din Golf şi a tuturor ce-lor-l'alti curenţi calzi, care a-pucănd spre poli se îndreaptă pe încetul spre răsărit şi cîr-mesc îndărăt, ca să închidă cu desăvîrşire inelul. Aşa că inelele vânturilor a-lizee dau naştere sub ele la alte inele în apă, însă cu mult mai întinse şi mai uşor de urmărit. ' ' Fig l2 0 experienţă uşoară poate de altfel arăta ori şi cui, că în adever aşa se formează curenţii. — într'un vas cu apă suflăm cu doue ţevi în puntele A şi A. Apa porneşte încotro sufli. Cele doue rîuşoare ajungend la peretele vasului şi isbindu-se de el, fiecare se desparte în doue ramuri: cele de la margine se întorc înapoi pe lîngă pereţii vasului, ear cele de la mijloc se unesc şi pleacă tot înapoi formând un curent contrar. Notă. In Oc. Pacific mersul curenţilor e foarte regulat. — Cei doi curenţi equatoriali isbindu-se de uscat trimit îndărăt ramurile de la mijloc întrunite sub numele de curent equatorial-contrar ; ear ramurile mărginaşe pornesc mai mult sau mai puţin resfirate spre poli, şi după ce s'au răcit ') închid din nou inelul sub numele de Curentul Perului şi Curentul Californiei. contra curent R A J ') Apa rece a curenţilor nu e numai de cât apă venită din spre poli. In unele ţinuturi (vezi locurile din hartă însemnate cu mici cir-conferinţe) apa rece ese din fundul oceanului, spre a înlocui apa mai caldă, care a fost isgonită de la ţerm de venturiile venite dinspre uscat. Apa aici isvorăşte în sus ca într'o vuitoare. -- 54 — — 55 — In Oc. Atlantic mersul apei e ceva mai deosebit. — Cei doi cureDţi equatoriali dau fie-care câte o ramură şi fac la mijloc curentul equatorial contrar (al Guineei). Dar ramura rămasă liberă la Sud nu se încovoae întreagă pe lângă Brasilia, ci se desparte ear în doue, aşa că o jumătate se îndreptează tot spre Nord intrând în Marea Antilelor şi de acolo în Golful Mexicului. — De unde urmează, că Fluviul Golfului primeşte în deosebire de Kuro Siwo şi ape, care ar fi trebuit să apuce spre polul sudic. In Oc. Indian e o mare excepţie. — Pe când inelul apelor este la Sud de Equator întocmai ca în Oc. Pacific, la Nord din contra, inelul lipseşte. Vara, în Golful Oman şi Bengal, e un curent, care merge pe lîugă ţărmuri de la stînga la dreapta ; în Marea Chinei este earăşi unul mergând în aceiaşi direcţie. — Earna din contra, curenţii aceştia se în-vîrtesc de la dreapta spre stînga. Dar tocmai abaterea aceasta de la regulă dovedeşte nu se poate mai lămurit, că pricina curenţilor e vântul ; căci abaterea curentului vine tocmai dintr'o excepţie de la regulele vânturilor (Vezi pag. 36). Vara musonul merge spre Asia; curentul de asemenea. Earna vântul se în-toarce spre Africa şi curentul îi urmează în aceiaşi direcţie. — Intîmplarea a făcut, ca tocmai Oceanul Indian să intre mai întâi în lumina istoriei. Pe când Atlanticul era pustiu, ear Oceanul Pacific necunoscut omonirei din Europa, Oceanul Indian era din contra cercetat de corăbiile, care duceau şi mai ales aduceau mărfuri din India spre Marea Roşie; dar navigatorii necunoscend busola şi neştiind regula vânturilor umblau tot pe lîngă mal. Un grec, Sippahis, a băgat de seamă însă regularitatea vântului şi plecând primăvara cu vântul, care sufla spre Asia, a/mdrăsnit să străbată oceanul în curmeziş, şi ajunse în I^udia fără să mai ţină seamă de coastă. Toamna apoi, când se schimba vântul, a plecat înapoi spre apus şi astfel negustorii, care făceau comerţ cu India, s'au deprins, să facă drumul acesta pe uşor şi la dus şi la întors. — Pe vremea aceia, când corăbiile aveau numai pînze şi aşteptau vântul să le poarte, o astfel de descoperire era de mare preţ pentru corăbieri şi de aceia drept recunoştinţă numele lui Hippalus a remas multă vreme legat de navigaţia din Oceanul Indian. Până aici am urmărit pe faţa oceanului curenţii născuţi prin suflarea venturi] or alizee. Aceştia sunt cei mai însemnaţi, de oare-ce şi venturi]e, de care e vorba, sunt cele mai statornice. Dar şi de asupra alizeelor, în ţinutul vânturilor din spre Apus, se nasc curenţi. Dovada cea mai bună e marele fluviu de apă rece, care în emisfera australă ocoleşte polul de jur împrejur, neflind împedecat nici de insule, nici.de continente ca în emisfera boreală. Din toate cele înşirate până aici iese aşa dar încheierea, că atmosfera mişeându-se după anumite legi, pune în mişcare şi învelişul apelor, după cum într'un mecanism o roată mişcă pe cea-Paltă. Şi după cum cele mai mari abateri de la regula vânturilor (mu-soniî, vântul de zi spre uscat, şi cel de noapte, spre mare) veneau din causa aşezărei continentelor, de asemenea şi forma şi mărimea curenţilor de apă e în mare parte hotărîtă de împărţirea şi aşezarea uscatului. E destul să urmăreşti un-singur curent şi aceasta se vede lămurit. Să fi fost de ex. un ocean liber la equator, cei doi curenţi equatoriali porniţi de alizee ar fi dat necontenit roată pământului şi ar fi fost fluviile cele mai simetrice ale planetei. Continentele fiind însă aşezate tocmai în curmezişul lor, perpendicular pe equator, ele sunt silite să se resfire şi trimeţându-şi ramurile într'o parte şi în alta, ajung să dea naştere unui adevărat sistem de circulaţie în fie-care ocean. Din punctul de vedere al intereselor omului, această minunată cir eulaţie e, un mare câştig. Ea duce apa caldă spre poli şi duce şi corăbiile de la un continent la altul: Curenţii equatoriali şi alizeele te duc spre Apus; ea.r de acolo apa ocolind înapoi, vii earăşi spre Resărit ajutat fiind şi de vânturile din această latitudine, care mână corabia tot spre Resărit.—Columb, chiar din prima lui călătorie, a băgat de seamă, că apa mărei îi ducea corabia spre Apus; ear Spaniolii tot trecând în America, au folosit îndată alizeele numindu-le chiar passata, fiind-că le aj utau trecerea peste Ocean. Francezii le-au nnmit v. alizes, adecă uniforme ; ear Englezii trade winds sau vânturi cn un anumit curs, venturi pentru comerţ. Deosebirea de climă între coastele de la Apus şi de la Răsăritul continentelor. Din felul cum sunt împărţiţi curenţii reci şi calzi iese o mare deosebire între clima ţărmurilor apusene si răsăritene ale continentelor. Si anume: fiind-că cei doi curenţi equatoriali mână apa lor caldă spre ţărmurile de Resărit ale continentelor, ar trebui ca acestea să fie foarte calde. Aşa şi este. Australia şi capătul de S. al Africei au ţărmurile lor înconjurate la Resărit cu apă caldă. America singură fiind mai lungă ajunge cu vîrful ei până în apa rece a curentului circumpolar; — pe lîngă Brasilia are însă şi ea tot apă caldă. — 56 — — 57 -- Din contra, coastele din spre Apus ale continentelor australe sunt cu mult mai reci. In adever, curentul cald de pe lîngă Brasilia ocolind înapoi, ajunge la Capul Bunei Speranţe şi pe ţermid apusan al Africei, cu ape mult mai reci. De asemenea apa caldă de pe lîngă Natal şi Madagaskar se întoarce spre Australia earăşi ca apă răcită; şi tot acelaş e caşul cu apa care ocolind de la coasta răsăriteană a Australiei, ajunge rece pe ţermul de Apus al Americei de Sud. într'un cuvent: de la equator curenţii trimet apă caldă coastelor de la Resărit, ear apa aceasta ocolind spre pol se răceşte, şi amestecată cu cea, care mai vine şi din curentul circumpolar, se întoarce pe coastele apusene cu mult mai rece de cât era. De aceia, la continentele australe, coastele de la Resărit sunt cu mult mai calde ca cele din spre Apus. — E destul, să observi cât de repede îşi schimbă mersul isotermele, îndată ce trec de apa rece şi întîlnesc uscatul mai încălzit. La Nord e alt-fel. Şi aici marii curenţi equato-riaM, trimit apă caldă ţărmurilor de la Resărit; dar îndată ce se apropie de Asia şi de America, atât Kuro-Siwo cât şi Fluviul Golfului se întorc repede spre Răsărit, — mai ales că sunt isbite în coastă de alţi curenţi reci veniţi din spre pol. Aşa că, în locul apei calde, ţermurile răsăritene ale continentelor din emisfera noastră au în marc parte numai apă rece (tocmai contrar de cum so întîmplă la Sud). ^ Americanii bună-oară au lângă ei „zidul rece", ear apa caldă eşită prin strîmtoarea Floridei în loc de a le folosi lor vine pe coasta apuseană a Europei l) după ') E vrednic de luare aminte, ce bine este aşezată Europa noastră. Atât vîrlejid aerului (vezi min. de earnă,'pag. 34) cât şi virtejid apelor ne aduce noue căldură şi ploae. pe când Americanilor le dă frig şi secetă. Dacă la noi cerealele se întind până la capătul de sus al continentului şi cireşii înfloresc până la cercul polar, într'o latitudine unde Groenlanda şi America boreală e o pustietate îngheţată, causa e căldura bine cuvîntată a fluviului venit din Golf şi a vânturilor earăşi calde din cum şi Kuro-Siwo îşi îndreaptă apele sale calde earăşi spre Apusul Americei boreale. Ţinuturi primejdioase navigaţiei. — Curenţii ca şi vânturile sunt după împrejurări, când o înlesnire, când o primejdie pentru co-răbieri. In vremea veche, când toată nădejdea era iu pînze, liniştea de la equator era un pericol. Corabia sta locului zile întregi. Alizeele şi curenţii porniţi de ele, din contra, au fost o adevărată fericire. Atât de liniştită era navigaţia în ţinutul lor, în cât Spaniolii numeau partea Oceanului Atlantic, pe unde suflau ele, Golfo de las damas. Cât priveşte musonii din oceanul Tndian, am pomenit marea înlesnire, pe care au adus'o negoţului după Hippalus. Dar primăvara şi toamna, când se răstoarnă vântul şi împreună cu el curenţii, Oceanul Indian şi Marea Chinei e foarte primejdioasă pentru vase. Taifunul, *dia-voiul» acestor ape, în fie-care an face noui victime. / Primejdioşi sunt şi curenţii reci, mai ales din causa sloilor de ghiaţă, care cufundă vapoarele. Cea mai mare primejdie însă e acolo, unde ei se întâlnesc cu cei calzi; marea e plină de neguri, ceea ce înmulţeşte naufragiile înlesnind ciocnirea vaselor. Şi cei calei îşi au primejdiile lor. De obiceiu ei sunt «drumul furtunilor*. Ciclonil pornesc din America şi vin pe deasupra lui Golfstrom urmându-i calea lui până în Europa. Explicarea acestui ciudat fenomeu nu-i tocmai sigură. In fine, în fie-care mare sunt anumite locuri primejdioase, căci pe lângă curenţii cei mari ai oceanului mai sunt încă o mulţime, care stau în legătură cu fluxul şi refluxul şi cu vânturile locale. Aşa, vestite între toate, sunt vîrtejurile de ape diu strîmtoarea Messinei. De la Scilla la Messina şi azi ca şi în vechime, pot trece numai cei cari crnosc bine mersul curenţilor din această strîmtoare. c) Ploaia1). — Pentru noi oamenii (şi în genere pentru plante şi animale) mult mai însemnate de cât valurile şi curenţii sunt mişcările apei sub formă de neguri şi nori, de oare ce de ele atîrnă ploaia, isvoarcle, rîurile, lacurile si toată umezeala uscatului. E lesne de înţeles, că clacă masa cea groasă a timpul ernei.-Apa caldă din Atlantic, împreună cu apa caldă a Medite-ranei (vezi p. 46), acestea au fost* isvorul de putere şi temelia msemnata-ţei istorice a continentului nostru. ') Vezi harta ploilor. — 58 - — 59 — apei din ocean şi tot ascultă de mişcările atmosferei; cu atât mai mult masa uşoară a negurilor şi a norilor va fi o jucărie a vânturilor; şi prin urmare va fi destul, să privim harta isobarelor şi a vînturilor spre a vedea în fie-care loc, din ce parte vin negurile sau noriî, în cotro se duc, şi în ce împrejurări pot ele să se răcească şi să cadă la păment. 1. Dacă cercetăm regiunea equatorială, vedem că acolo e linişte (pag. 33). Ventul nu se simte din nici o parte, dar aerul cald şi umed se ridică necontenit formând neguri, aşa că rar se întîmplă să, vezi cerul senin. Ploaia cade în unele ţinuturi mai în fie-care si. Cam pe la doue ore după amiazi, când aerul ridicat de dimineaţă a avut vreme, să ajxmgă în regiunile reci ale atmosferei, începe îndată a ploua. — E destul să asculţi cu luare aminte şi trebue să auzi tunând în vreo parte. De aceia, în ţinuturile equatoriale avem ploile cele mai bogate de pe glob1), şi în acelaş timp şi rîurile cele mai mari ale planetei: Fluviul Amazoanelor si Congo. — Singur Copgo are mai multă apă de cât toate cele-l'alte rîuri ale Africei la un loc. 2. Deasupra şi dedesubtul equatorului unde suflă alizeele, cerul e aproape 4ot-d'a-una senin. De unde la equator, mai mult de jumătate din ^timpul anului, atmosfera e plină de nouri, aci din contra peste 250 de zile sunt cu desăvîrşire senine. Când şi când trece câte un nor şi nici acela nu dă ploae, căci ventul, care îl poartă, în loc să^şe răcească, se încălzeşte cu cât se apropie de equator şi e în stare să absoarbă şi umezeala, pe care o mai întîlneşte în cale. De aceia prin aceste ţinuturi unde „curge spre equator aerul sec al alizeelor" nu cade cu aniî o picătură de ploae şi de jur împrejurul planetei pustiile se ţin lanţ: Sa-hara, Arabia, Tharr, Mexic, Australia, Kalahari şi regiunea dintre Anzi şi Sierra de Cordoba. ') Vezi harta ploilor şi a curenţii Totuşi e o mare abatere de la această regulă. Ploaia cea mai bogată de pe glob cade tocmai sub tropicul Racului, unde s'ar cuveni să fie o pustie ca şi în Sahara, Arabia, Tharr şi Mexic. Şi a-mime: în firida muntoasă a ţărei Assam cade atâta apă, în cât dacă nu s'ar scurge spre Ocean, ar face într'un singur an un lac de peste 12 na. adîncime.—Causa e marea excepţie de la regula vânturilor, numită muson. Când alizeul se răstoarnă şi porneşte spre Asia îu chip de muson, duce cu sine aburii; îi îngrămădeşte în colţul de la Assam ca într'un golf; şi silindu-i să urce înaltul zid al Hlmalaei, răceala îi preface în picături Aşa că toată vara cad ploi torenţiale. Dar şi alizeele singure pot în unele împrejurări să dea ploae şi anume, când sunt silite să treacă peste vre-un munte. De ex.: Filipinele, insula Haivai, America centrală, Madagaskar, etc, sunt în ţinutul alizeelor şi totuşi au ploi, fiind-că au munţi, care răcesc aerul ali-zeului şi-1 constrîng, să lepede umezeala în chip de ploae. De aceia, în partea de unde vine ploaia muntele e îmbrăcat cu păduri; pe când pe coasta cea-l'altă din contra e mai golaş. Aşa de ex. Havvai are în partea de NE., unde o isbe.şte alizeul, păduri foarte întinse; în partea mai secetoasă de SV. e din contra acoperită numai cu erburi. 3. După fâşia de păment, unde suflă alizeele, urmează atât spre N. cât şi spre S. un ţinut (cam între 30J şi 401*) cu venturi neregulate mai ales dinspre apus şi ploile se ivesc din nou. Vara, când se ridică soarele, se întinde în acest ţinut alizeul şi deci e secetă. Earna însă, când soarele se întoarce spre equator, alizeul se scurtează şi în locul lui vine ventul obicinuit de la Apus aducend împreună cu el şi ploile. Ţările Mediteranei de ex., fiind în această latitudine, vara sunt uscate ear ploi primesc aproape numai în timpul ernei. In deosebire de regiunea tropicală unde e secetă şi de cea equatorială unde plouă mereu, ţinuturile acestea cu ploi de earnă 'se numesc ţinuturile ploilor subtropicale. Ele însă nu fac un inel conţinuţi împrejurul planetei. — 60 — 4. De la 40J în spre poli începe de-a binele a fi precumpănitor vântul din spre Apus. El aduce aburh peste continente şi mai ales pe munţi lasă ploae (sau zăpadă) în tot timpul anului;— cu deosebire spre earnă, când continentele încep a se răc'. Vântul din spre Apus se înfăţişează de obiceiu ea nişte mari vîrtejuri, care la noi în Europa vin din spre Atlantic şi se îndreaptă spre N. printre Anglia şi Islanda. Pe coasta de Apus a Europei se simte marginea acestor vîrtejuri sub forma unui vânt de V. sau SV.') Aerul fiind deci silit să urce cam spre Nord se răceşte şi lasă umezeala în chip de ploae. Din contra, partea vîrtejului, care atinge America, se simte ca un vent rece de N. Pornind spre Sud, el se încălzeşte şi nu poate da ploae. De aceia se întîmplă, că în aceiaşi zi pe ţermul european al Atlanticului e cald şi plouă, ear pe cel american e frig şi întîmplător chiar şi ninge. Din această scurtă schiţă se vede, că norii, negurile şi ploile, care se par atât de capricioase, atîrnă ca şi curenţii Oceanului de circulaţia atmosferei. Soarele mişcă aerul; acesta lavrîndul lui porneşte curenţii oceanelor; împarte aburii şi norii, hotărînd une-ori până la ceas timpul şi locul ploilor. d) Isvoare. Rîuri. — Picăturile de ploae căzute pe scoarţa pămentului se mişcă mai departe. Se adună formând isvoare şi curg spre locurile mai joase fâcend pî-rae, rîuri, lacuri si fluvii, apoi se întorc din nou în Ocean, de unde le ridicase căldura soarelui. Şi ast-fel învelişul apelor ca şi al aerului se înfăţişează ca un adevărat sistem de circulaţie, — sîngele împrăştiat în corp se adună din nou în inimă (ocean) pentru ca earăşi din nou să se împrăştie. Gât priveşte împărţirea isvoarelor şi rîurilor pe faţa planetei e de la sine înţeles, că ea va fi hotărîtă de împărţirea ploilor. a) La equator, unde cade ploaea cea mai bogată, vor ') Vezi harta isobarelor. — 61 fi si rîurile cele mai mari. Fluviul Amazoanelor si tova-răşul său african, Congo, curgend în lungul equatorU-lui şi întinzend ramuri .şi spre N. şi spre S. nu se mai tem nici-odată de secetă. b) Sub alizee unde plouă puţin se întind pustiile. Aci rîuri nu se pomenesc. Călătorul caută apă în puţuri, căci şi rîurile, care se rătăcesc spre pustie, ne mai fiind ajutate de ploi seacă, se perd pe încetul în nisip. c) In ţinutul ploilor subtropicale încep a se ivi din nou rîurile şi cu toate că scad tare peste vară, cele mai mari au totuşi apă în tot timpul anului ca şi cele de la equator. d) In sfîrşit, în ţinutul ventului de Vest, unde cad ploi în toate anotimpurile, dăm earăşi de rîuri mari; dar ploaea fiind neregulată, aceste rîuri au toane: aci scad, aci se umflă şi se revarsă peste maluri. Şi sunt cu atâta mai de temut, cu cât apa lor nu se adună numai din ploi ca la equator, ci şi din zăpadă. Căci cât timp ninge, rîul se acopere cu gheaţă, (unele se opresc do tot); şi cum dă primăvara, toată zăpada adunată în timp de mai multe luni se topeşte une-ori în câte-va zile; g^hiaţa se rupe: rîul se umflă şi şe revarsă aruncând cu furie sloiurile peste maluri. Aşa că nu numai valurile, curenţii şi ploile, dar şi rîurile — cu toată atîrnarea lor de coaja solidă pe care se tîrăsc — ascultă şi dînsele şi se mişcă potrivit cu marile schimbări din învelişul gazos al planetei. Caracterul unui rîu (ca şi apucăturile oamenilor) e în strînsă legătură cu latitudinea în care el se află. Circulaţia apei hotărîtă de marile mişcări ale atmosferei interesează nu se poate mai cte aproape viaţa noastră omenească. Valul Oceanului şi mai ales valurile de la mal sunt pentru pescari când o providenţă, când o urgie. Oraşe întregi (Londra, An-veis, etc.) datoresc norocul lor valurilor fluxului şi refluxului; ear aiurea teri întregi (Olanda) trăesc cu grijă apărându-se cu zăgazuri uriaşe, să nu fie cotropite de puterea valurilor. ' Dar mai însemnaţi sunt curenţii. Ai lui Hippalus au adus o adevărată revoluţie în comerţul lumei vechi. Columb a fost împins de — 62 — — 63 - unul până în America, ear Cabrai, furat de curentul Braziliei, în loc să înconjoare Africa, s'a pomenit în America de Sud descoperind astfel lumei un nou continent. Franklin, în sfîrşit, arată lumei ca şi Hippalua o nouă cale pe apă, cercetând mai deaproape Fluviul Golfului. Şi mai însemnată însă e mişcarea ploilor. Viaţa agricultorilor din cele cinci continente atîrnă de apa ploilor mult mai mult de cât atîrnă viaţa marinarilor de ocean. In fine, de opotrivă de însemnate şi pentru corăbier şi pentru locuitorii uscatului sunt rturile, care înlesnesc schimbul productelor de la un continent şi de la o ţară la alta. Fericite sunt în această privinţă acele ţinuturi, a căror rîuri nu scad şi nu înghiaţă. — Europa noastră şi în privinţa aceasta e norocoasă, după cum fusese şi cu privire la temperatură, venturi, curenţi şi ploi; — rîuri le ei spre Apus înghiaţă din ce în ce mai puţin. e) Gheţarii. înainte de a se aduna în isvoare, ploaia une ori întîrzie pe faţa pămentului sub formă de zăpadă, în fie-care earnă şi un capăt şi ceM'alt al planetei se acopere cu un vestmânt alb1), un fel de prelungire'a gheţurilor eterne de la poli. — Vara începe apoi earăşi a* se topi, mai întâi în câmpie şi în urmă spre vîrful munţilor. De aceia, cu cât te sui pe munte cu atâta vezi că zăpada întîrzie, ear în unele părţi chiar o apucă earna viitoare ca şi la poli. în aceste' locuri adunându-se necontenit ea formează pături de „zăpad), eternă". Aceste zăpezi veşnice se găsesc la poli chiar în margina mărei; cu cât te apropriî însă de equator, cu atâta ele nu se mai gă- ') Nimic nu arată mai bine de cât zăpada, că învelişul apelor e toj aşa de întreg ca şi al aerului. Sub forma de zăpadă sau de cristale mărunţele, apa oprindu-se un moment din circulaţia ei neodihnită îmbracă pămentul cu o haină albă, groasă adese ori de mai mulţi metri şi împlineşte astfel una din marile armonii ale natnrei : apără de frig tocmai ţinuturile, care se răcesc mai repede, adecă pe acele din vecinătatea polilor. Aşa că plantele aşteaptă nevătămate primăvara, ca să răsară din nou, tocmai când căldura topeşte cristalele şi lasă apa, să pătrundă ia coaja pămentului dând micilor rădăcini umezeala, de care au nevoe spre a se înviora earăşi. sesc de cât pe munţii înalţi, de oare-ce căldura verei le alungă din câmpie. Aşa că graniţa lor se ridică necontenit de la poli spre tropice, apoi spre equator, cu toate că e mai cald, se coboară earăşi puţin. Aşa era şi firesc: la tropice fiind secetă, munţii primesc zăpadă.mai puţină şi aerul cald şi sec al verei o evaporează mai repede ; la equator, unde plouă mult, cade pe vîrful munţilor ş_i zăpadă mai multă, ear aerul fiind sătul de umezeală şi mai bogat în neguri, zăpada se poate cobori ceva inai spre câmpie. — De aceia nu la equator, ci la tropice trebue să cauţi graniţa cea mai înaltă a zăpezilor veşnice." Şi în adevăr^ ea se află pe Anzii Perului şi în Kuen-lun adecă în ţinuturi nu numai calde dar şi uscate. Dacă aceste zăpezi eterne s'ar aduna necontenit pătură peste pătură în fie-care an, peste munţii de peatră s'ar ridica la urma urmei alţi munţi de zăpadă şi mai înalţi. In faptă însă nu e aşa: căci pe de o parte zăpada ca *şi apa se evaporează la suprafaţă, ear vara se moae, se îndeseşte, înghiaţă din nou, şi în cele din urmă se preface în ghiaţă curată ca cristalul. In ace-laş timp, cea care se mai adaogă în fie-care earna, o apasă pe cea veche şi o sileşte, să iea forma văei şi a locurilor scobite dimprejur, ca şi cum ar apăsa-o în nişte tipare. Acuma, dacă valea ar fi închisă, se înţelege, că cu toată apăsarea, zăpada ar remânea veşnic pe loc; dar văile avend de obiceiu o deschizătură spre câmpie, zăpada prefăcută în ghiaţă alunecă uşor şi începe a se cobori. Astfel se formează gheţarul sau fluviul de ghiaţă, care se tîrâşte pe încetul la vale, până unde dă de căldură, care îi ţine calea topindu-1. Prin urmare ca şi curenţii, ca şi rîurile, apa circulă chiar şi în starea solidă. — In Alpi gheţarii mici abia înaintează câţi-va cm. pe zi; cei mari se tîrăsc până la 1 m. (Aletseh £ cel mai lung, 24 km.). In Groenlanda însă, unii gheţari coboară câte 20 şi 30 m. pe zi. Dar gheţarii de azi sunt o nimica toată, faţă de ce erau odinioară. Unul umplea valea Bonului, acoperea tot ţinutul unde e azi lacul Genevei, Neuchâtel şi Bârna, şi lovindu-se de munţii Jura se cobora spre Sud până la Lyon! — 64 — — 65 — Valea Rinului era de asemenea plină şi,gheţarul ei ajungea cu vîrful pînă la Sigmaringen. Valea Innului era în caltea aşa de încărcată, în cât ghiaţa se vărsa în lături peste Alpil calcaroşi şi ajungea pînă aproape de Miinchen. Aşa că pe atunci Alpiî întregi erau o pustietate îngheţată, peste care nu se zărea un fir de earbâ, afară de poalele lor, unde creşteau nişte sălcii şi nişte mesteceni pitici, cum sunt azi în ţinutul polar. Şi ca şi cum n'ar fi fost de ajuns gheţarii Alpilor, se mai cobora şi dinspre Nord o adevărată mare de ghiaţă. Din Scandinavia până în Anglia, până la gura Rinului şi spre Dresda, Kiev, Nijni-Novogorod.. . gheţurile au rtnprăştiat stânci carate tocmai din munţii Norvegiei. Astfel că mai tot continentul nostru era acoperit cu o pătură de ghiaţă de peste lOOOm.; ear mica făşie, care mai rămânea la mijloc între ghiaţa Alpilor,şi cea coborîtă din Nord se acoperea peste vară cu o vegetaţie umilită, ca cea din tundrele Siberiei. Restul era în felul Groenlandei, pe care în anii din urmă Nansen a trecut'o în curmeziş, patinând. Atunci plantele şi animalele mai vechi (elefanţi, mamuţi etc.) au pierit ori s'au coborit spre ţările mai calde. Unele apoi ear s'au întors şi ear s'au coborît, căci în trei rînduri gheţarii aceştia s'au întins şi apoi earăşi s'au retras spre vîrful munţilor. In Carpaţiî'noştri nu sunt gheţari, ear zăpezi eterne nu se găsesc de cât în câte-va locuri mai dosite. Odinioară însă au fost pe unele vîrfuri şi câţi-va gheţari, dar mult mai mici de cât în Alpi. Azi au pierit şi în locul lor pe Betezat, Cindrel, Paring, M-ţiî Făgăraşului etc. au remas câte-va lacuri, pe care ciobanii le cred fără fund. Pe unde se mai află, de ex. în Alpi, Himalaia' etc, fluviile acestea de ghmţă sunt o adevărată binefacere pentru rîuri. împreună cu lacurile (care adună apele din ploi şi topirea zăpezei) • gheţarii topindu-se pe încetul, dau toată vara apă rîurilor şi le fac, să aibă o scurgere statornică. — Dacă am avea gheţari ori lacuri, rîurile noastre n'ar scădea aşa de repede pe vreme de secetă şi n'ar fi aşa de rele pentru navigaţie. încheind descrierea învelişului apelor, trebue să punem prin urmare şi gheţarii tot în rîndul apelor curgătoare: val, curent, abur, ploae, zăpadă, isvor, rîu, fluviu şi gheţar sunt toate tot aceiaşi apă, care în deose- bite forme circulă neobosit împrejurul planetei împinsă mereu de atmosferă şi de căldura primită din soare. CLIMA (aplicaţie la cap. I şi Ii) Cine cunoaşte starea atmosferei şi a apei dintr'un ţinut (dacă e frig ori cald, linişte sau venturi, ploae ori secetă, etc), acela poate zice într'un singur cuvent, că îşi dă seama despre clima ţinutului de care e vorba.^ Cei vechi ştiind că în Nordul Europei e frig, ear în Mediterana e mai cald şi în Sahara ferbinte de tot, socoteau că pămentul se împarte cu privire la climă în mai multe făşiî regulate, ca şi cum în lungul fiecărui paralel starea aerului şi a apelor ar fi fost de o potrivă. Schimbarea după credinţa lor se făcea de la Nord spre Sud, numai după înclinarea razelor soarelui; si de aceia ei au si botezat acele făsii cu numele de i î 1 climate Xde la xXtvstv = a înclina). Si în adevăr, dacă pămentul ar fi fost acoperit tot cu apă sau ar fi fost tot uscat s'ar fi împărţit şi căldura de la equator spre poli treptat, şi ai fi întîlnit la aceiaşi depărtare de equator de jur împrejurul planetei aceiaşi temperatură. Isotermele s'ar fi confundat cu paralele. — Dar scoarţa pămentului eşind în câte-va locuri (insule, continente) deasupra mărei şi încălzindu-se altfel de cât apa, vedem, că în faptă isotermele se frîng când spre Nord când spre Sud, aşa că faţa planetei nu poate fi împărţită în climate geometrice, după cum se face de obiceiu (cu ajutorul tropicelor şi a cercurilor polare), ci trebue să ţinem seama: de mersul'adevărat al isotermelor, de împărţirea ploilor şi a vânturilor. Şi urmând astfel deosebim: I. Clima caldă cuprinzând mai multe varietăţi:" 1) Clima equatorială. In apropiere de equator tem- 63812. a. v. o peratura se schimbă foarte puţin: e cald în tot timpul anului. Satavia are în Mai 26°.4, ear în Ianuar 25°.3. Deosebirea între vară şi earnă e deci abia de 1°. La această căldură veşnică se mai adaogă si marea regularitate a ploilor, care vin aproape după ceasornic; plouă aproape în fie-care zi pe la orele doue după amiază. Şi dacă mai adăogi încă şi lipsa ventului, ai în adevăr o climă de seră: mereu caldă,- mereu umedă si mereu liniştită. Ţinuturile acestea sunt un adevărat paradis pentru plante ; pentru om. şi în deosebi pentru European ele sunt însă o mare primejdie. Aburii calzi îi înăduşă plămînul, îi tîmpesc nervii, ear vegetalele, care putrezesc fără încetare, respîndesc în aer miasme teribile,— rin? isvor nesecat de friguri foarte primejdioase. — Semnul cel mai vedit al acestei clime sunt pădurile equatoriale cu arbori foarte deşi şi totrdeauna verzi. \ 2) Clima pustiilor calde. Alături însă, unde suflă alizeul, seceta e aproape necurmată; căldura e mare peste zi, dar noaptea cerul fiind senin, radiarea e puternică şi frigul se simte bine. Aci e clima pustiilor tropicale, care ar putea fi numite pustii calde. Dar trecerea de la umezeala equatorială la seceta pustiei şi apoi de la seceta pustiei earăşi spre umezeala din regiunile temperate nu se face dintr'o dată, ci pe încetul. Cauza e aceasta : venturile alizee nu bat mereu în acelaş loc'). Când soarele se sue, el retează capătul equatorial al alizeului (causa secetei) şi pe acolo începe ploaia. Dar capetul dinspre Pol al aceluiaşi alizeu se întinde atunci, şi cu dînsul se întinde seceta spre ţările Mediteranei. — Earna din contra, alizeul se lungeşte din nou spre ') De ex. în luna lui Martie regiunea liniştită se află pe Ocea, nul Atlantic între equator şi U° lat. N.; ear de la 3° în sus începe alizeul şi ţine'pânăla 26°. Vara însă soarele suindu-,se, dă peste alizeu şi mută regiunea liniştită între 3°—11° lat. N.; aşa că în August găsim alizeul de N. suflând de la 11—35° lat. N., ear alizeul celei-l'alte emisfere care în Marte abia se întindea. până la equator, acuma se prelungeşte până la 3° lat. N. — Earna apoi când soarele se coboară, se coboară şi venturile earăşi. equator şi duce seceta până aproape de pădurea equatorială, ear spre Mediterana seurtându-se face loc earăşi ploilor. De aci urmează, că din pădure nu intri dintr'o dată în pustie, ci treci printr'un ţinut unde nu cresc copaci ci numai erburi, adică plante anuale, care se pot mulţumi cu puţina ploae, pe care o aduce odată pe an soarele, când vine să alunge alizeul. Peste toate ţinuturile acestea (al pădurei, erhei şi pustiei) zicem însă, că se întinde clima caldă. Cuventul nu e bine ales, fiind-că nu ne spune nimic cu privire la vent şi la umezeală. — în loc de clima caldă s'ar putea numi şi intertropicală; nu doară fiind-că ar cuprinde exact ţinutul dintre tropice, dar fiind-că isotermele anuale 20° N. şi 20° S. care mărginesc această zonă nu sunt tocmai departe de cele doue tropice 1). Mai bine e să ţinem seamă de varietăţile acestei clime calde. * II. Clima temperată. După înţelesul cuvântului ar trebui să fie nici. prea caldă, nici prea rece. In adevăr, aşa şi este în emisfera australă. Acolo, capătul Africei, Australiei şi.Americei trec cu puţin peste isoterma a-nuală 20°. Uscatul fiind deci puţin faţă de ocean, a cărui ape se răcesc şi se încălzesc pe încetul, urmează, că nici căldura nici frigul nu e prea mare spre extremităţile acestor continente. Din contra, în emisfera noastră continentele se întind mult peste isoterma anuală 20°; şi de oare-ce uscatul vara se încălzeşte foarte tare şi earna se răceşte earăşi de asemenea, clima temperată ajunge, să fie din contra în unele locuri o climă excesivă. Şi de aceia e bine, ca şi la clima caldă, să deosebim regiuni mai mărginite spre a fi mai aproapă de adevăr. 1) Clima subtropicală. îndată peste tropice găsim un ţinut cu ploi în timpul ernei, cu veri calde şi secetoase. Earna fiind căldicică unele, plante amintesc prin verdele lor neschimbat vegetaţia tropicală. Pe malurile Mediteranei creşte încă palmierul şi alte plante, a căror patrie e în regiunile cu clima caldă. l) Vezi harta isotermelor anuale. 2) Dacă ne depărtăm şi mai mult de tropice şi înaintăm spre poli trebue, să deosebim încă doue ţinuturi. a) Coastele de Apus ale continentelor, unde bat vânturile din spre Vest şi plouă mai în toate lunile, au o climă temperată în adevăratul înţeles al vorbei, fiind-că stau sub influenţa mărei. (Vezi deosebirea dintre coastele de Apus şi Resărit pag-. 55). Fig. 13. _ Cum este earna frigul, ear vara căldura spre rSsăritul Europei b) Din contra, spre Răsărit, unde ventul de Apus a-, junge mai uscat şi se simte mai puţin, vara, continentul S6 încălzeşte- tare, earna se răceşte iute, aşa că primăvară şi toamnă mai că nu există. — Aci avem prin urmare" o nouă varietate de climă, pe care o numim continentală sau excesivă. (Ex. Siberia, Rusia, Canada). — 69 — Ori-cum, începend de la isoterma anuală 20° lat. şi până la isoterma 10° a lunei celei mai calde atât spre un pol cât şi spre cel-l'alt zicem, că se întinde clima temperată. Fig. 14. — Variaţiile fie-cârei climS. Cu toată deosebirea mai mare — şi une-ori foarte mare — dintre vară şi earnă, clima aceasta a fost, după cum se va arăta mai târziu, în capitolul asupra neamului omenesc, mult mai prielnică vie-ţei omeneşti, de cât clima ţărilor cu aşa numita „primăvară veşnică". III. Clima rece. In sfîrşit, ce mai rămâne peste iso- — 70 — terma 10° a" verei din emisfera australă1) şi boreală e ţinutul climei reci sau polare. Peste earnă, pe aici, nu e mult mai frig de cât în ţerilecu clima excesivă; dar vara, tocmai în Iulie căldura atinge 10°, aşa că zăpada căzută în timpul ernei abia se topeşte, ear în unele părţi nici nu se poate topi întreagă. Tot anotimpul cald durează aşa dar abia câte-va septămâni: O vegetaţie umilită, dar mai bogată în culori de cât s'ar crede, înviorează puţin acele regiuni triste şi apoi ear vine îngheţul.—Earna e seacă şi cristale mici de ghiaţă cad necontenit la păment adunându-se în pături considerabile. Frigul se simte mai mult vara, căci atunci aerul e umed. Earna din contra domnind un frig sec şi aerul fiind lipsit de microbi, clima e mult mai priincioasă sănătătei. ') Continentele de la Sud fiind depărtate de pol, singură Ame-MOa 86 întinde Până în z°na climei reci. Şi anume, e vrednic de .. ,> luat aminte, că în strîmtoarea lui Magelan şi în insula Georgia de Sud (cum ar fi la noi, în Irlanda) se găseşte zăpadă eternă până aproape de faţa oceanului. - Cauza e marea umezeală a acelei emisfere, unde apa e de 5 ori mai întinsă de cât uscatul. III. SCOARţA PĂMENTULUI (învelişul solid) A. împărţirea useatului. — 1. Planeta noastră scăzend necontenit din causa răcirei şi coaja sa nefiind destul de elastică, în loc să se încreţească bună-oară ca peliţa unui mer, care se usucă, ea s'a rupt cum se rupe ghiaţa adecă în chip de sloi. Unele bucăţi de acestea au re-mas mai sus, altele s'au coborît mai jos şi cu timpul au fost acoperite de apa mărilor şi a oceanelor. Aşa că azi abia o treime din laţa pămentului se mai ridică deasupra apelor1). Nici până azi nu se cunoaşte bine tot uscatul. Un ţinut de doue-ori mai mare de cât Europa (20 mii. km. Q) a rămas încă necălcat de piciorul omului. Şi nu de mult — acuma vre-o 2000 de ani—abia ţările dimprejurul Mediteranei erau cunoscute. Grecii şi Romanii desinau harta lumei ast-fel: de la coloanele lui Hercule şi până la Himalaia (Taurus indicus) ei duceau o linie, — oare-cum ca equatorul hărţilor noastre. Apoi în curmeziş trăgeau o altă linie de la gura Niprului până spre Meroe (17° lat. N.), un fel de meridian; care trecea prin Rodos, — cum ar fi azi meridianul Londrei. Şi împrejurul acestei crusi se afla desinat tot pămentul locuit de oameni, oîxoojtîyY]. Ear ceia ce mai remânea în afară, era ţinut netrebnic, în care oamenii nu puteau trăi fie din causa frigului, fie din causa căldurei prea mari. De aceia imperiul roman, care cuprindea toate ţările dimprejurul Mediteranei, după părerile timpului cuprindea toată lumea- :) Mai exact, uscatul e faţă de apă ca 1 : 2*/2. — 72 — — 73 — Mediteranei ei îi ziceau „mare nostrum" şi-o mai numeau şi „mart internum" în deosebire de oceanul, care înconjoară pământul. Abia acuma vre-o 400 de ani, Portughezii cu mare frică s'au coborît pe ţermul Africei şi au isbutit după multe greutăţi, să ajungă în India. După dînşiî Columb a avut norocul într'o singură călătorie să străbată Atlanticul, să descopere un nou uscat; ear Magellan, la câţi-va ani după dînsul a trecut şi Pacificul în curmeziş fiind el cel d'întâi om, care a dat roată pămentului. — Azi singure ţinuturile polare au remas necercetate. Ori-ce s'ar mai găsi la poli, e văzut însă, că uscatul e cu mult mai mic, de cât oceanele si aceasta e o împrejurare de mare însemnătate pentru istoria o-menirei. — Aşa cum e întocmită azi, planeta noastră pare că a fost menită, să găzduească pe ea mai mult vieţuitoare de apă; — să fi fost un singur continent mai mult şi de sigur plantele, animalele şi oamenii ar fi fost ; mai mulţi şi de mai multe feluri, ear istoria lumei ar fi fost şi ea alta. 2. Şi nu numai că uscatul e puţin faţă de mare, dar e şi ast-fel împărţit în cât cele doue mari ţinuturi ale sale n'au ştiut multă vreme unul de altul. Columb când a ajuns în Guanahani, socotea că a şi sosit în India. De aceia a botezat pe băştinaşi cu numele de Indieni, remas şi până azi Pieilor Roşii. Când s'a văzut apoi greşala, a înţeles, că acolo- e o „lume noue" în deosebire de „lumea veche" a Europei, Asiei si Africei. Când vom cerceta învelişul vieţuitoarelor şi împrăştierea lor pe pământ, se va vedea şi mai bine, ce urmări a avut împărţirea a-ceasta a uscatului în doue mari grupe de insule. 3. Mai este apoi vrednic de luat aminte, că aceste doue mari ţinuturi ale uscatului se depărtează foarte mult în emisfera australă.— De alt-fel aceasta din urmă e-misferă are puţin uscat: apa e aci de cinci ori mai întinsă. Din contra, în jumătatea nordică a planetei, uscatul cuprinde 40 °/o. — Dacă ar fi fost aci încă o Asie, uscatul şi apa ar fi fost deopotrivă de mari. S'a şi vezut cu ocasia climei, ce mare înrîurire are această împărţire a uscatului şi apei asupra climei. Din causa apei şi deci a ume-zelei, zăpada eternă ajunge până în strîmtoarea lui Magellan, — aproape latitudinea Berlinului, ear verile australe sunt stîmpărate. La noi din contra, întinderea mare a uscatului, care se încălzeşte şi se răceşte tare, a făcut că adevărata vară a planetei întregi să fie vara boreală; şi earna cea grea să fie de asemenea tot acea din emisfera noastră. Din toate cele înşirate până aici cu privire la împărţirea şi aşezarea uscatului reiese însă, că cea mai de seamă împărţire este aceia amintită mai sus: în lume veche si lume nouă. Lumea nouă la rîndul ei cuprinde doue insule mai mari (America de lâ Nord şi de la Sud) despărţite prin Marea Antilelor şi legate printr'o punte, care în curînd va fi tăiată; ear de jur împrejur — mai ales spre Nord— e însoţită de un roiu de insule mai mărunte, între care se află însă si Groenlanda, insula cea mai mare a planetei, — dintre toate, câte nu vor să poarte numele de continent. Spre polul nordic America luată împreună cu insulele învecinate se întinde până la 83" (Capul Columbia) ; ear fără insule numai până la 72° (Boothia Felix).— Spre cel-l'alt atinge 54° (Capul Froward); ear cu insule cu tot, 56° (Capul HoomJ. Prin urmare, lumea nouă e cea mai lungă punte de uscat între un pol şi cel-l'alt. Şi fiind aşezată tocmai în direcţia meridianului e o mare pedică pentru corăbieri; dar din fericire tocmai la mijloc e aşa de curmată, în cât va fi lesne de tăiat. In lumea veche avem alte perechi de continente: Europa şi cu Africa, despărţite prin Mediterana noastră; şi Asia-Australia, despărţite prin Mediterana asiatică. In vechime se credea, că Marea Caspicâ se prelungeşte până în Oceanul Îngheţat şi de aceia Europei i se cuvenea în adever numele de continent, — mai ales că era socotită tot aşa de mare cât şi Asia. Insă la dreptul vorbind Europa nu-i de cât o peninsulă a Asiei. Şi de aceia, în timpurile din urmă s'a şi ivit numele nou de Eurasia, ca să le cuprindă pe amîn-două la un loc. Şi în adevăr, dacă s'ar închide din nou strîmtoarea de la Gibraltar, şi Mediterana ar deveni un — 74 — — 75 — lac închis, s'ar vedea îndată că nu numai Europa şi Asia fac împreună un singur continent, dar şi Africa abia se desparte de ele: lungul canal numit „Marea Roşie" fiind aproape închis la capete, e şi el mai mult un lac al uscatului. Lumea veche în deosebire de cea nouă se întinde mai mult de la Resărit la Apus, — nu de la N. pre S. ca lumea nouă. Europa atinge 71° (Capul Nord); Asia 77° (Capul Celiuskin), ear spre Sud, Africa ajunge până la 35° (Capul Acelor) şi Australia 39° (Capul Wilson), remânend ast-fel în urma Americei.—De la E. spre V. lumea veche cuprinde îusă mai mult de jumătate din faţa planetei. Fisionomia planetei. — Dacă depărtând norii, cine-va ar putea privi repede toată faţa pămentului, ceia ce Far isbi mai mult ar fi desigur ascuţişul continentelor australe. Şi în adever, îndatăVce corăbierii au ocolit acele continente şi au schiţat pe hărţi adevărata lor înfăţişare s'a vezut cu oare-care mirare, că tustrele se subţiază spre Sud în chip de peninsulele. Mai acuma vre-o sută de ani, învăţaţi credeau, că aşa scobituri în faţa pămentului n'au putut fi săpate de cât de potop : apa oceanului, ziceau dînşiî, s'a repezit spre polul nordic; a rupt uscatul; a ascuţit continentele şi a săpat golfuri adinei între peninsule. — Aşa îşi explicau ei, de ce în gheţurile Siberiei se găsesc corpuri de elefant, a căror carne poate fi mâncată şi azi de câni; — potopul trebuia să fi aruncat acele animale din ţările calde tocmai în ţinuturile îngheţate. Al doilea lucru pe care l'ar băga de seamă, acela care ar privi cu luare aminte toate continentele, ar fi crestarea lor deosebită: cele de la Sud au marginele mai mult netede; cele din emisfera boreală le au din contra din ce în ce mai crestate. Aşa, dacă iai insulele şi peninsulele drept ramuri şi aduni suprafeţele lor la un loc, ca şi cum le ai depărta de trunchiul continentului, ai găsi: că America australă are un trunchiu de 77 de ori mai întins de cât ramurile sale ; trunchiul Atricei de asemenea este de 47 de ori şi al Australiei de 36 de ori mai mare de cât insulele şi peninsulele; pe când al Asiei e numai de 8 ori, al Americei boreale de 3 ori şi al Europei abia de 2 ori mai mare de cât ramurile. Continentele de la Sud s'ar asemăna prin urmarecu arborii, cari au trunchiuri lungi şi frunze puţine (de ex. palmierul), în deosebire de continentele emisferei noastre, — a căror ramuri sunt cu mult mai mari şi mai numeroase. Pe lîngă climă, crestarea marginelor a fost una din pricinele însemnătăţei lor mal mari în istorie. Şi dacă observi mai de aproape fisionomia fie-că-ruia în parte, bagi de seamă, că nici înăuntru scoarţa pămentului nu se aseamănă de la unul la altul. Un continent are mai multă câmpie, altul mai mult podiş, etc, aşa că: o a treia împrejurare de luat aminte e aceasta: Nu toate părţile uscatidui se ridică deopotrivă deasupra mărei. Asia, dacă ar fi netezită (presupunem că ar fi toată de nisip), /; - ar, forma un podiş ridicat cu 950 m. peste faţaoceanului dimprejur; / America boreală ar venio760.in., Africa şî America de Sud câte OOţi'nX., / i ^7 Australia 400 m. şi Europa 300 m. f / i. , 'ii '■- • Deci şi în această privire continerîtuT nostrn/'e iot cel mai fericit : e mai aproape de cât toate de faţa oceanului, din care îi vine umezeala şi nu se ridică mult (ca cele-l'alte) spre păturile de sus ale atmosferei reci. Sfîrsind acuma aceste observări şi privind mai de aproape fisionomia planetei, e firesc să te întrebi: De ce uscatul s'a împărţit în atâtea continente ? De ce marginile lor sunt mai crestate în unele părţi, ear în altele mai puţin crestate ? Şi de ce înăuntru faţa lor e aşa de deosebită: aici câmpie, dincolo deal, mai dincolo podiş, munte, vale, prăbuşiri ale scoarţei etc.Care e causa acestor deosebiri? Căuşele, care au dat uscatului fisionomia lui de astăzi, sunt de doue feluri: a) Coaja solidă căutând să urmeze sîmburelui, care necontenit scade, s'a încreţit şi s'a rupt; unele părţi s'au cufundat, altele s'au ridicat şi aşa s'a făcut, că astăzi în loc de a fi netedă ea are o mulţime de sbîreituri. b) Iar pe când coaja se mişca, nici apele şi nici atmosfera nu stau locului; ci mişeându-se şi ele neîncetat au ros mereu ţinuturile ridicate, şi au astupat sco- — 76 — biturile, aşa că şi ele au sculptat neodihnit forme, pe care le întâlnim pe coaja planetei noastre. — O causă lucra deci dinăuntru, iar alta pe dinafară. B. Mişcările scoarţei, a) Mişcări pricinuite de cause interne 1. Cum au dat ele naştere formei continentelor. Când scoarţa s'a strâns, ca să urmeze sîmburelui, s'a rupt în bucăţi; dintre acestea unele s'au cufundat şi au fost acoperite de apă, ear altele au rămas mai sus formând continentele. Zonele cele mai mari de prăbuşiri fiind în emisfera australă, întretăerea lor a făcut ca extremităţile continentelor de la Sud să fie ascuţite par'că înadins. Cu privire însă la forma fle-cărui continent în parte trebue, să luăm seama, că ea n'a fost aceiaşi tot-d'a-una (Când vezi de ex. că Pyrineiî sunt tăiaţi—curmeziş de malul oceanului, înţelegi numai de cât, că odinioară muntele se întindea mai departe, unde se află astăzi apă). Prin urmare forma continentelor s'a făcut pe încetul: une-ori marea s'a întins; alte ori ea s'a retras şi a lăsat pe uscat pături groase de sedimente încărcate cu scheletele animalelor de mare. Astfel că marginile unui continent nu sunt toate de aceiaşi etate. Bunăoară ţărmul de Apus al celor doue Americi e foarte vechiu, fiindcă Oceanul Pacific e croit din era paleozoică; din contra ţermurile de la Răsărit sunt cu mult mai tinere, de oare-ce Atlanticul în forma lui de azi s'a făcut mult mai târziu. De unde resultă . că forma continentelor nu e niciodată gata: se schimbă şi ea dupl* cum se mişcă scoarţa şi după cum se mută şi nivelul apei oceanului. * 2. Cum s'au format munţii. Mişcările coajei nu numai că au ridicat unele ţinuturi mai sus de cât altele, formând deasupra oceanului marele insule numite continente, dar chiar şi pe faţa continentelor au înălţat în o 77 unele locuri scoarţa formând ridicaturile, care se numesc munţi şi podişuri. — Şi anume: a) Munţii încreţiţi. Când o bucată din coaja planetei s'a prăbuşit, ea a împins înlături ţinutul dimprejur întocmai ca un dop apăsat în silă; ear urmarea acestei apăsări tangenţiale a fost, că păturile scoarţei au trebuit să se încreţească şi în acelaş timp, să se ridice cu mult deasupra ţinuturilor vecine. Şi în adevăr, ridicaturile cele mai înalte de pe faţa pămîntului: Himalaia, Ansi, etc, sunt tocmai acele formate prin încreţirea coajei. In unele locuri încreţirea a fost aşa de violentă, în cât cutele scoarţei s'au lipit una de alta şi chiar s'au suit unele peste altele, aşa că azi abia se mai cunosc, — mai ales că plo»a şi ventul le-a ros şi le-a cărat neîncetat spre câmpiile învecinate. Dar s'a făcut socoteala, că dacă ai întinde scoarţa din nou cum a fost mai înainte, Jura în loc d6 17 km. ar fi 22 km. în lăţime; ear Alpii a căror creţuri au fost cu mult mai mari, s'ar întinde cu 50 km. mai departe spre Sud. Partea Încreţiţi Fig. 15. — Munţtt născuţi prin încreţirea scoarţei. O dovadă între altele, că aşa s'au născut munţii, e şi împrejurarea că cei mai mulţLse află în apropierea mărilor formate prin prăbuşirea scoarţei. Oceanul Pacific e de jur împrejur înconjurat cu munţi, care se ţin lanţ pe ţărmurile sale; ear din Indo-China şi până în Spania, munţii se înşiră earăşi ca nişte ghirlande, după cum se vede mai ales în jurul Mediteranei noastre. Când priveşti în deosebi munţii creţi ai Eurasiei şi dedesubtul lor pământul neîncreţit al Africei (de care se ţine şi Arabia, Palestina, Syria şi India) ţi se pare, că ei stau să înainteze ca nişte valuri tot mai spre Sud. Şi în adevăr, în Europa cei mai vechi munţi au fost la Nord [Muntete Caledonic, din care n'a rămas de cât o bu- — 78 — — 79 — cată, în Scoţia şi Norvegia], apoi încreţiturile au mers tot mai spre Sud, până s'au ridicat şi Alpii, cei mai tineri dintre toţi. — Ceia ce arată, că munţii nu s'au născut cu toţii dintr'o dată şi nici într'o singură clipă; ci rind^pe rînd şi în urma unei încreţiri a coajei, care a durat spaţii de timp foarte îndelungate. Aşa că unii sunt mai bătrâni, Fig. 16, — Prelungirea munţilor Asiei spre Europa. alţii mai tineri, iar alţii au perit de mult, fiind măturaţi de ape şi de venturi până în faţa pămentului. — In câmpia Belgiei de azi, se ridica odinioară un munte cu mult mai înalt de cât Alpii (aproape 6000 m.); acuma nu se mai cunoaşte de cât temelia lui, în care oamenii au săpat mine spre a scoate din ea cărbunii, norocul industriei belgiene. b) Munţi de podiş. Dar afară de munţii născuţi prin încreţirea scoarţei, mai sunt si alte soiuri de munţi.— Pămentul Africei bunăoară (dacă lăsăm la o parte Atlasul, care se leagă cu munţii Eurasiei) din timpurile cele mai vechi a remas liniştit, nu s'a mai încreţit. Şi totuşi Africa, Arabia, Syria, etc. au şi ele munţii lor, dar născuţi în alt chip şi de aceia avend şi o altă înfăţişare. In adever, munţii acestor ţinuturi, la dreptul vorbind, sunt munţi numai pe o parte. Cine vine bunăoară din Oceanul Indian sau din Marea Roşie şi se sue pe podişul Africei, are în faţă înălţimi vrednice de a purta numele de munte ; în- ' dată însă ce ajunge sus, bagă de seamă, că în loc de a coborî earăşi ca de pe munţii noştri, din contra înaintează pe un podiş, aşa că povîrnişul în unele locuri se simte foarte puţin şi ceia ce se păruse munte, nu e în faptă de cât rîpa unui pod foarte ridicat deasupra mărei. Rîpele acestea, care ade-se-ori numai dintr'o parte înfăţişează priveliştea munţilor, s'au născut din causa despi-căturilor scoarţei şi a ruperei podişului în bucăţi. Figura de faţă arată un şir întreg de ţinuturi, unde coaja s'a despicat şi s'a prăbuşit formând şanţuri uriaşe, a căror rîpe sunt nişte adevăraţi munţi. — In Nordul- Syriei des-picăturile acestea s'au întins pînă în timpurile cele mai noui. — In fundul lor adunându-se apele, s'au format lacuri lungi; Tanganika, Nyassa etc. Fig. 17. — Rupturi ale scoarţei şi formarea unor şanţuri adinei. Partea neagra înseamnă apă. — 80 — — 81 — in deosebire de munţii încreţiţi am putea numi deci categoria aceasta nouă, munţi de podiş. Notă asupra graniţei apelor. — Din cele amintite pînă aici se vede prin urmare, că munţii sunt nişte forme trecătoare născute din dislocarea păturilor din faţa coajei pămentului. Şi de aceia ei au mărimi, vîrste şi înfăţişări deosebite. Altă dată însă asemuindu-se pămentul cu corpul unui animal, se zicea, că munţii închipuesc „oasele lui" şi că prin urmare, ei au o aşezare şi o vîrstă botărîtă ca a părţilor unui schelet. De ex. se zicea, că foţi munţii, cari au aceiaşi direcţie, trebuo să se fi ridicat în acelaşi timp — un fel de munţi gemeni — ear Buache afirma, că munţii se prelungesc şi pe sub mare, unde se leagă între ei, întocmai ca pe uscat. Şi plecând de la credinţa aceasta, el mai afirma încă ceva : zicea că e destul să priveşti pe hartă, cum se despart între ele apele, pentru ca să ghiceşti unde sunt în-nălţimele adecă munţii ori dealurile, şi lă însemnezi locul lor fără să-i fi văzut. Pentru dînsul prin urmare, între două ape, trebuia numai de cât să fie o înălţime în chip de graniţă. — Atât de înrădăcinată eră credinţa aceasta, în cât la început, când s'a descoperit legătura dintre Rîul Negru şi Orinoco prin Caşsiquiare, lumea nici nu vrea să creadă, că aşa ceva ar fi cu putinţă. Azi, când se ştie din contra, că forma munţilor ca şi a continentelor nu e ceva, care se naşte pe întregul, ci încetul pe frig. iS. — Un cas de bifurcare a uuui rîu. - -.- , , . . ^ v muegui, ci încetul pe încetul schimba.idu-se necontenit în cursul timpului, s'a observat că nu e nici o legătură între etatea munţilor şi direcţia lor, ear oraniţa dintre apele planetei noastre nu e hotărâtă geometriceşte prin nis-cai-va poligoane de înălţimi. De multe ori, din contra, hotarul dintre doue mari fluvii e drept în mijlocul unui şes; aşa că apele de ploae curg la întîmplare, când în spre unul, când spre cel-l'alt. De ex.: graniţa dintre Mississipi şi Red River, ori graniţa dintre Madeira şi Paraguay, pentru a pomeni numai exemplele cele mai cunoscute. Prin urmare, ca şi munţii, graniţele apelor trebue să fie schimbătoare, mai ales că rîurile singure schimbă pe încetul forma şi înălţimea munţilor» Jiul de ex., şi cel românesc şi cel unguresc, îşi vărsau odinioară apele în valea Streiului; Jiul nostru însă a'surpat şi a ros aşa de adânc muntele, în cât a împins valea lui până dincolo de culme şi atunci cele două rîuleţe fiind prinse, şi-au întors curgerea lor spre Dunăre, şi hotarul-apelor s'a mutat ast-fel mai spre miază noapte.' (Vezi harta). Şi dacă nici pe munţi, graniţele rîurilor nu-s hotărîte, cu atîta mai puţin pe câmpie, unde apa ploilor şi cea din topirea zăpezei, rătăceşte abia mişcându-se din loc. — Unde pui, că pe sub păment, mai ales în ţinuturile calcaroase, nici nu mai poate fjiBrorba de graniţă : o parte din apele Dunărei în loc să se coboare în Marea Neagră, răspund tocmai în lacul Constanţa. c) Munţi vulcanici. — Afară de munţii născuţi prin încreţirea păturilor scoarţei şi de munţii de podiş, mai sunt şi alţii, pe care îi vedem crescend sub ochii noştri clădindu-se pe încetul din lava aruncată de vulcani De aceia ei au forme rotunde, în chip de cupole foarte turtite. Ca şi cele-l'alte categorii de .munţi, cei vulcanici sunt aşezaţi în regiuni anumite. Aşa, Oceanul Pacific e înconjurat pe toate ţărmurile sale de un adevărat lanţ de vulcani, formând aşa numitul „cerc de foc". Oceanul Atlantic şi Indian, din contra, au mult mai puţini (în Islanda. Jan Mayen, Canare, etc.) dar în schimb cele „trei mediterane" sunt înzestrate cu nişte colonii de vulcani teribili. Mai ales în Mediterana Asiatică ei se ţin lanţ, avend în rîndul lor şi pe spăimântătorul Kra-katoa, care la 1884 a aruncat cenuşa aşa de sus, în cât luată de venturi, a înconjurat pămentul de mai multe ori rătăcind ani de zile în atmosferă. Din aceasta se vede, că ţinuturile cele mai bogate în vulcani, sunt acelea unde scoarţa pămentului a suferit mari dislocări şi prăbuşiri. (Vezi pe hartă răspîn-direa lor). 63812. a. v. o — 82,— — 83 — Şi de aceia, se credea odinioară, că vulcanii nu se pot forma de cât acolo unde coaja planetei a crăpat şi lasă loc lavelor să iasă. Se credea apoi, că pentru isbuenirea lavelor e numai de cât ne-v'oe, ca apa dm mare să pătrundă prin aceste crăpături ale scoarţei şi prefăcendu-se în aburi, să iasă earăşi la suprafaţă împreună cu materiile topite. De unde urma, că şi vulcanii nu se pot forma în ori-ce dislocare a coajei, ci numai în cele care se află pe malul mărilor. In timpurile din urmă, această părere a fost părăsită. S'au găsit vulcani mici, stinşi de curînd, chiar în mijlocul uscatului la 2000 k. departe de mare (de ex. pe povîrnişul sudic al lui Tian-Şan; în Manciuria, lângă Meryen; ear Virungo, la S. ,de lacul AlbertEdu-ard, e afitiv şi astă-zi). Şi o dovadă şi mai tare, că _nu e nevoe de apropierea mărei pentru ca un vulcan să existe, e împrejurarea următoare : s'au găsit vulcani sub coaja pămentului. Lava cu propria sa putere a străpuns pături groase de mii de metri şi neputend răsbi până în faţă a ridicat scoarţa pămentului în sus făcend un fel de bubă: Ori-cum ar fi, munţii aceştia de o-rigină vulcanică nu rerrian în nimic mai pe jos -de cei-l'alţi^ In Hawai, Mauna Kea atinge 4210 m. şi cum apa împrejurul insulei e adîncă ear de 4—5000 m., urmează clădească munţi de ■F'g-L'9. — Vulcan ascuns. că lava singură e în stare, să 8—10.000 m., — mai înalţi şi de cât Gaurisankar. Şi trebue să mai ţinem socoteală, că în deosebire de cei-l'alţi munţi, vulcanii cu lavele lor schimbă până departe înfăţişarea unor ţinuturi foarte întinse. Azi încă, cei 355 de vulcani nestinşi aruncă pe" faţa planetei atâta lavă, în cât dacă ai aduna-o la un loc, ai face în fie-care an câte un munte gros şi înalt de 1000 m. ear lung de 10 km. Şi altă dală isprăvile lor erau încă şi mai mari. Pe la sfîrşitul pliocenului, în Munţii Cascadelor, a eşit atâta lavă, în cât a îm- brăcat un ţinut cât Germania cu o pătură, a cărei grosime variază de la 600—1200 m. In Delan basaltul în grosime de 2000 m. acopere o suprafaţă tot atât de mare. De bună seamă însă, scoarţa îngroşindu-se tot mai mult, de la o vreme îi va fi cu neputinţă să se mai încreţească, să se mai despice sau să mai fie străpunsă de lave. Şi atunci nici un soiu de munte nu se va mai putea înălţa pe faţa planetei; vulcanii de' azi se vor stinge, ear aburii şi acidul carbonic, pe care ei îl dau azi plantelor şi animalelor se va împuţina, secând ast-fel pe încetul şi acest însemnat isvor de putere al planetei noastre. Din cele înşirate însă' până aci asupra ridicărei munţilor iese numai de cât încheierea, că fisionomia planetei noastre a fost hotărîtă în liniile ei mari întâi si întâi de mişcările scoarţei pămentului, ear aceste mişcări s'au-îndeplinit pe încetul în mii şi mii de ani,.nu într'o singură clipă, după cum credea lumea mai de multf" ,- când chiar înveţaţiî socoteau, că pămentul din timp în ^ timp a suferit potoape şi revoluţii mari, cari într'o clipă îi ştergeau înfăţişarea veche dându-i alta nouă earăşi într'o clipă. E drept, că au fost alte continente, alţi munţi, alte câmpii, alte mări, etc, dar ele s'au schimbat pe încetul, după cum le vedem şi pe cele de azi sehimbându-se sub ochii noştri. 3. Cum se leagănă ţărmurile continentelor. — Pe lângă ridicarea munţilor mai avem o mulţime de dovezi că scoarţa pămentului se mişcă. Vrednică de luat aminte e împrejurarea, că malul lacului Bonne-ville (în St. Unite) a trebuit să fie drept ca ori-ce mal, ear azi se vede că e boltit în sus cu 150 m. Şi în Jura, spun oamenii, că din unele locuri acuma ved turnurile din oraşe, care mai înainte nu se zăreau. Aceasta ar fi o dovadă, că pe nesimţite scoarţa pământului se mişcă chiar şi în mijlocul uscatului. Dar mai ales la malul mărei, mişcările acestea s'au putut observa cu mare precisiune. In adever, se găsesc în unele locuri păduri acoperite de apa mărei. Evident arborii n'au putut să crească sub apă, ci ţermul tre- — 84 — — 85 — bue să fi fost. cuprins pe încetul de valuri. E cunoscută apoi împrejurarea vestitului templu de lângă Puz-zuoli, a cărui coloane aci se ridică, aci se cufundă cu ţărm cu tot sub apele Mediteranei. Dar dovada cea mai isbitoare, că în adevăr coastele continentelor se mişcă în sus şi în jos, sunt terasele, adecă malurile vechi ale mărei, rămase azi cu mult peste faţa apelor. In unele ţinuturi sunt mai multe rînduri, unele peste altele, săpate de valurile mărei în timpul când ridicarea malului se oprea pentru cât-va timp. Fig. 20. — Maluri mai vechi. De altfel nu se prea poate deosebi în chip hotărît, dacă într'un loc se mişcă numai ţermul sau ţermul stă pe loc şi se schimbă numai nivelul mărei. Noi vedem atâta, că linia apei uneori înaintează, alte ori se retrage de pe uscat şi anume nu în acelaş timp peste tot. Aşa de ex. în Marea Mânicei linia înaintează şi Olandezii tre-bue să ridice diguri, ca să nu-i o acopere marea. In Baltica şi Marea Nordului graniţa intre apă şi uscat stă pe loc; în Norvegia graniţa din contra se retrage, ear în Groenlanda, spre Sud, apa a năvălit peste casele clădite pe mal; ear spre Nord, din contra,până la 600 m. clădirile sunt aşezate pe nişte trepte săpate odinioară de apele mărei. Ori cum s'ar legăna însă scoarţa şi ori cum s'ar schimba nivelul mărei, în cele din urmă. tot coborîrea va precumpăni, sau mai bine : tot marea va înainta acoperind uscatul. In adevăr, continentele se tocesc mereu, fundul mărilor se adaogă fiind aşternut mereu cu fărîmâturile aduse de pe uscat de ape şi de vent; aşa că în cele din urmă apa se va prelinge din ce în ce mai departe peste continentele tot mai câmpoase. Şi dovadă că graniţa apelor înaintează e faptul, că cele mai multe coaste sunt crestate, ceia ce înseamnă că apa năvăleşte peste uscat, a cărui faţă este crestată de ploi, rîuri, venturi, etc. Dacă linia apelor s'ar retrage, ea ar trebui să fie ovală sau dreaptă, căci fundul mărei e în genere un basin neted. 4. Cutremurele. — Formarea continentelor, a munţilor, a vulcanilor şi legănarea coastelor sunt lapte mai puţin cunoscute. Proba însă cea mai limpede că scoarţa planetei se mişcă, e cutremurul. El e cunoscut pretutindeni, căci peste tot în fie-care moment scoarţa pămentului tremură 1). De obieeiu noi nu simţim aceste mişcări; sunt însă timpuri, când tremurarea scoarţei nu numai că se simte, dar pune în primejdie chiar şi viaţa oamenilor. In Italia de ex., mai ales în partea de Sud, pe unde sunt vulcanii, cutremurele sunt spăimântătoare: coaja se mişcă, se crapă, se prăbuşeşte, ear copacii se pleacă şi se ridică pare că ar fi bătuţi de vent;— clădirile fireşte se dărîmă pricinuind mari nenorociri. In Japonia de asemenea se simte în fie-care an nu l) Sunt instrumente foarte fine, care arată şi înseamnă singure chiar şi cele mai slabe mişcări ale coajei. — 86 — — 87 — mai puţin de 120.000 de lovituri. Unele sunt mai slabe, dar altele sunt aşa de tari, în cât mai toate casele sunt clădite din lemn, ca să nu se surpe. Ear în San Salvador valea Cuscutlan a şi căpătat porecla de „leagăn", atât de des se ridică si se coboară acolo coaja pămentului. La 1891 un cutremur în Japonia a dărîmat 200.000 de case; a stricat alte 80.000, a rănit 17.000 de oameni şi a ucis 8.000. Cel din Argentina (1895)'s'a auzit peste tot pămentul. Adesea însă se aud, fără să se simtă ori să facă vre-o stricăciune. Humboldt pe când era pe Anzi, a auzit în timp de o lună cutremurul în chipul unui tunet depărtat, dar n'a simţit nici cea mai mică sgu'duire. Fireşte, causa acestor mari sguduiri nu poate fi de cât mişcările s/coarţei pămentului. Căutând să se a-şeze pe simbure, acolo unde nu e destul de elastică, ea se despică şi trosneşte ca ori şi ce corp solid, care se rupe. Teribilul cutremur din 1891 a fost pricinuit de . ruperea coajă! lamina Owari (Japonia) pe o,întindere de 112 km. Dar cutremurile mai au si alte cause. Vulcanii de ex., când craterul s'a astupat şil desfundă din,nou, is-bucnesc cu furie cutremurând tot ţinutul dimprejurul lor. Munţii—mai ales aceia unde scoarţa pămentului e încreţită—sunt şi ei prilej de cutremur: o cută de ex. se rupe şi tot muntele vibrează. Ba e de ajuns chiar şi surparea unui vîrf sau a unei stînci ceva mai mari şi tremurarea se simte până departe. In sfîrşit, causa cutremurului poate fi une-ori mai ascunsă: se poate ca o pătură fiind disolvată să rămână un loc gol. Când cele de deasupra se lasă în jos, se rup şi cutremurul e gata.—Unde mai pui vulcanii a căror lave cearcă să ieasă şi nu pot străbate până în faţă. Nimeni nu vede vulcanul, dar cutremurul se simte şi când este puternic, tot ce se află pe faţa pămentului în acel punct, sare în sus, ca firele de colb aşezate pe pielea întinsă a unei tobe, care vibrează. Q Din toate acestea scoatem încheierea, că scoarţa pămentului se mişcă şi azi, după cum s'a mişcat şi în. trecut; şi prin urmare fisionomia planetei se schimbă pe încetul sub ochii noştri, fără să fie nevoe pentru aceasta de potoape sau alte revoluţii venite pe neaşteptate." . p. Mişcări ale scoarţei pricinuite de cause externe. Apa. — Pe faţa uscatului afară de formele croite prin mişcarea scoarţei (munţi, dealuri, adîncături, etc), mai deosebim şi alte forme plăsmuite pe încetul prin lucrarea apelor şi a atmosferei, care ajută şi ele după puterea lor la mişcarea materiei, din care e făcută scoarţa. a) Aşa, apele ferăstruind necontenit coaja au dat naştere la o mulţime de scobituri, unele mai micit altele adînci: de sute şi chiar de mii de metri. Aceste scobituri lungi se numesc văi, şi mai ales în munţi ele sunt o dovadă, nu se poate mai pipăită, de puterea cu care apele au fârîmat şi fărîmă coaja pămentului. Am pomenit (pag. 81) că Jiul a fost în stare, să-şî lungească valea înapoi într'atâta, că a tăiat tot muntele şi a«silit ape, care se vărsau în Streiu, să se întoarcă spre Dnnăre. Văile însă nu numai că au dat scoarţei pămentului o înfăţişare mai felurită, dar în acelaşi timp ele au avut în istoria omenirei o însemnătate uneori covîrşitoare. Căci cel ce trece de pe o clină a muntelui pe cea-l'altă — bunăoară pentru nevoile comerţului sau ale resboiului — nu se sue pe culme, ci alege locul cel mai coborît, pe unde e mai lesne de trecut. Bunăoară valea Jiului, Oltului, Prahovei, Oituzului, Trotuşului, Sameşului, Grisului, Mureşului şi a Temeşului au fost pentru cei ce căutau, să se sue pe podişul Transilvaniei, întocmai ca nişte porţi de intrare. începend cu Romanii şi ajungend până la Principii noştri, care au purtai resboiu în Transilabia, văile acestea an fost adevăratele chei ale podişului, care stă în mijloc ca o cetate. Cine le stăpâneşte le poate închide foarte uşor atât pentru negoţul cât şi pentru armatele altor neamuri. Şi e vrednic de luare aminte, că aceste văi în curmeziş [sau transversale] au căpătat de multe ori rihmele deosebit de poartă. Aşa din câmpia Banatului în câmpia Ol teniei, Dunărea trece prin Porţile — 88 — — 89 — de fer; din valea Temeşului treci spre Mehadia prin o adîncătură, care se numia odinioară „Porta orientalis". Tot din valea Temesului în spre Haţeg treci prin alte „Porţi de fer" şi Sibiul, după ce îşi adună apele sale din munţi, ese în câmpie prin Poarta sau Cheia Sibiului etc. In sfîrşit, Poarta vestfalică, Porţile Citiţiei şi nenumărate alte porţi cunoscute în istoria fie-cărei teri sunt o dovadă lămurită, ce mare însemnătate au avut în viaţa fle-cărui popor aceste tăeturi în curmezişul munţilor. Dar nu e numai apa, care a săpat asemenea văi; din contra, unele au fost făcute deadreptul sau cel puţin croite mai dinainte tot de mişcările scoarţei. De ex. valea Oltului, care tae muntele până aproape de ? temelia lui. — In genere însă, în ţinuturile cu multe ploi, toate văile au fost până într'atâta spălate, în cât la înfăţişare mai toate se par, ca şi cum ar fi născute numai prin roaderea apelor. Se mai găseşte însă şi o altă categorie de văi, care în loc de a tăia muntele în curmeziş, din contra merg în lungul axei lui. Acestea se numesc văi longitudinale, E destul să observi pe Atlas încreţiturile, din Alegani ori Jura şi mersul apelor între aceste încreţituri lungi, pentru a avea un exemplu tipic de vale longitudinală. In mijlocul Aleganilor, marea vale longitudinală, pe care a împrumutat'o calea ferată, a fost pare că înadins făcută- spre a înlesni relaţiunile comerciale în lungul muntelui. Din toate acestea resultă, că pe lângă prăbuşirile şi rupturile pricinuite de mişcările scoarţei din cause lăuntrice, mai sunt şi scobituri făcute de-a dreptul numai de curgerea apei, care roade neîncetat scoarţa, mişcând şi mutând de la un loc la altul cantităţi enorme din materia coajei planetare. Totuşi, înainte se credea, că văile cele mari (unele ajung adîn-cimea de 4000 m.) au trebuit măcar ele, să fi fost săpate nu de rîurile de azi, ci de nişte fluvii uriaşe în vremea potopului. Ear ca dovadă despre fiinţa acelor fluvii se aduceau „blocurile eratice" sau marile stânci împrăştiate departe pe câmpiile dimprejurul munţilor. Azi se ştie, că acele petre uriaşe au fost purtate încet pe spatele gheţarilor, ear rîurile de azi [socotind că în fie-care an ele cară 10 km. c. de fârimături spre mare] au putut ele singure, să sape chiar şi văile cele mai adînci, pe care le întîlnim pe faţa planetei. Şi ca probă şi mai tare, că scurgerea apelor e causa principală a formărei văilor, e împrejurarea că pe fundul mărei, unde apa nu poate curge, nu-s nici văi, ci e păment neted. Ear dacă ne întoarcem spre uscat vedem, că tocmai unde plouă mai mult, acolo sunt şi văile cele mai numeroase De ex. povîrnişul dinspre Apus al M-ţilor Ghati primind bogatele ploi ale musonului e brăsdat de o mulţime de văi; cel din spre Resărit e din contra mult mai neted. b) Chiar şi în formă de zăpadă şi de ghiaţă apa iea parte la sculptarea scoarţei pămentului. — Aşa lavinele (primăvara mai ales) se rostogolesc ducend cu ele stânci şi făcend pe coastele munţilor adevărate albii ca şi pîraele. Ear gheţarii cu greutatea enormă a ghe-ţei apasă malurile văilor, le netezeşte, macină stîncile şi le transportă până departe spre câmpie, unde le aşează grămadă unele peste altele făcend mici coline numite morene. De unde urmează, că apele necontenit fărîmă coaja şi numai aşa se explică de ce o bună parte din faţa planetei e deja netezită, se înfăţişează în chip de câmpie: necontenit fărimâturile din locurile înalte au fost cărate spre locurile adînci şi aşezate pături, pături, până ce scobiturile scoarţei au fost împlinite. — Mai ales că această netezire a mai fost ajutată şi de vent, care mişcă cu mare înlesnire de la un loc la altul nisipul şi colbul astupând pe încetul toate golurile. — E drept că ventul în unele locuri ridică grămezi de nisip numite dune; dar de obiceiu el mai mult netezeşte. Din aceasta se vede, că agenţii, care lucrează pe faţa- pămentului chiar când scobesc coaja de ex. când fac văile, ei nu ţintesc de cât tot la netezirea planetei, adecă să dărîme toate ridicaturile (munţi, podişuri etc.) născute prin mişcările lăuntrice ale scoarţei şi să astupe adîncimile. In sfîrşit, mişcarea coajei pricinuită de ape şi de venturi netezeşte nu numai uscatul, dar tinde să um- ple şi mările. In adever, rîyrile coboară din munţi mulţime de nomol şi pietriş. Pietrile mai mari se opresc mai aproape de munte, dar cele mai mici şi nisipul fiind purtate de apă se coboară tot mai departe şi cad rînd pe rînd la fund, cu cât apa se domoleşte. Totuşi chiar şi când ajunge la mare apa tot mai cară cu sine măcar fărimele cele mai mici. Pe acestea nu le lasă să cadă, de cât după,ce se opreşte vărsându-se în mare. Şi astfel nomolul adăogindu-se la gura fie-cărui rîu ţermul înaintează pe încetul; se ridică un prag şi gura fluviului pare că stă să se astupe, pînă ce apa sparge din nou zăgazul, pe care şi l'a .clădit singură; şi în loc de o gură se varsă prin mai multe, ducend prin toate nisipul în basinul mărei. Şi astfel se nasc bucăţi întinse de uscat cuprins între .gurile fluviului ea într'o deltă, de unde le-a venit şi numele. — Unele seamănă cu o labă de gîscâ (vezi delta lui Mississipi). Unele rîuri îşi clâdesc delira mai iute. Dunărea adaogă pe fie-are an mai 1 km. □ la gura ei; altele (Nilul) merg foarte încet; ear altele (Congo, Elba etc.) n'au delta de loc; fie că marea e prea adîncă), fie că fluxul mătură mereu sedimentele, fie din alte cause mai speciale. Coastele. 1. Şi nici după ce au intrat în mare apa, nu lasă fârimăturile scoarţei să se odihnească. Va^^ile cu regularitatea unei pendu^^^-şi în unele locuri şi curenţii —^iş-că mai departe mitul adus de rîuri, colbul adus deventuri şi nisipul măcinat pe loc din ţermul mereu lovit al mărei şi umple locurile goale, adecă micile crestături sau golfuri unde apa e mai liniştită. De aceia, în unele locuri ţărmul mărei e aşa de bine netezit şi aşternut cu nisip Coastă dreaptă. în cât îţi vine să crezi că a fost e coasta netedă. înadjns aşezat cu mistria. Aceasta Fig. 22. — Coastă de compensaţie. Un exemplu de ţărm foarte neted e acela din Golful Gasconiei sau din Golful Bamig. Aci marea îşi face iea singură un nou ţărm lăsând o parte din apa ei prinsă în uscat. Ţărmurile netede sunt de obieeiu şi joase ; dar sunt ţărmuri drepte, caro se ridică mult deasupra mărei. De ex. în Normandia, unde valurile rup din mal în fie-care an '/2 metru şi mereu spală fârimăturile. 2. Sunt însă locuri unde netezirea aceasta ă malului se face pe o scara şi mai întinsă, — une-ori-chiar insulele vecine cu ţermul sunt prinse în nomol şi legate de uscat. Acolo se zice că avem „coasta de compensaţie: marea iea dintr'un loc si duce în altul. Ex. Monte Argentario a fost prins de uscat prin două limbi de nisip, — pare că e legalfc cu doue ghirlatfde.ln genere, ţărmurile acestea înfă ţi şe-ză pe hartă mai mult nişte linii ovale. 3. Dar afară de aceste ţărmuri drepte sau uşor ondulate unde lucrarea apelor mărei se vede bine, mai sunt şi coaste unde F|g. 23. — Coasta cu fjorduri. uscatul e, precum- — 92 - — 93 — pănitor în ce priveşte forma. Aşa de ex. în Norvegia malul e aşa de adînc crestat (pînă la 180 km.); şi golfurile sunt aşa strimte, adînci şi ramificate, în cât e văzut lucru, că marea n'a putut să sape dînsa astfel de forme ciudate numite fjorduri. Ou atâta mai mult cu cât chiar la intrarea lor e un prag, după care urmează spre interior adîncimi şi mai mari, ear dincoace de prag, în mare, valea se prelungeşte uneori sub apă — contra regulei văilor (vezi pag. 89) până Fig, 24. — Coasta cu rias. Fig. 25. — Coasta cu canale . la o depărtare de 30 km. Evident, aceste coaste s'au născut din fâ-rimarea — mai mult din crăparea — scoarţei, ear apa mărei şi după vremuri gheţarii au venit să Ie umple şi să le ferească de a fi astupate de sedimente. 4. Alt model de ţerm e acela cu rias. Aci golfurile sunt mai scurte, mai largi şi fundul lor se pleacă treptat sub apă, fără să atingă adîncimea fiordurilor. — Ca exemplu cunoscut poate fi luat colţul de NV. al Spaniei, unde văile Pyrineilor se pleacă uşor sub apă formând acest şir de rias. 5. Canalele înfăţişează o coastă crestată cu golfuri paralele : şi aci apa n'a făcut de cât să inunde văile uscatului, care s'a cpborît. 6. Cala în fine, sunt nişte golfuri mici şi rotunde, intrate abia de 1 km. în uscat. Ex. Coastele insulei Mallorca. Toate aceste scobituri, pe care marea n'a făcut de cât să le umple cu apă, sunt o dovadă, că in acele ţinuturi apa îşi mută graniţa spre uscat şi n'a avut vreme să netezească şi să astupe locurile goale spre a da ţărmului forma unei linii drepte ori măcar uşor ondulate ca la coastele vechi. Vântul. — Dar nu numai, apele fărîmă coaja şi o netezesc, ci lor le mai ajută şi ventul. Ţinuturi întinse sunt acoperite cu nisipuri aşa numite „călătoare", pe care ventul le poartă din loc în loc. Aci le adună, aci le risipeşte earăşi. E destul o piatră, un os, un lemn şi ventul su-flând face împrejurul ei o mică movilită; aceasta creşte apoi cu alt nisip venit din urmă şi încetul cu încetul ea ajunge la înălţimi de zeci şi chiar de sute de metri. Ast-fel se formează dunele, care une ori pun în primejdie sate şi oraşe întregi, de oare-ce nisipul spulberat de pe creştetul unei coline, face în apropiere o alta şi apoi tot altele mai departe împrumutându-şi mereu acelaş nisip. Dar puterea cea mare a ventului nu se arată nici în mişcarea dunelor, nici în ruperea şi prăvălirea stîn-cilor; ea se arată mai ales în zidirea păturilor de loss. Un exemplu. Spulberând necontenit colbul cel mărunt din pustia Goii, ventul în timp de mii şi mii de ani a isbutit să acopere în China ţări întregi cu o pătură de păment galben groasă până la 600 m. Sunt rîuri cum e Hoang-ho (= Fluviul galben) a căror ape sunt aşa de tulburi si a căror maluri se fărîmă aşa uşor din pricina lossului, în cât mai în fie-care an îşi schimbă albiile rătăcind când în dreapta când în stânga'^" Ca dovadă, că acest praf a fost pe încetul depus de venturi, sunt urmele plantelor acoperite odinioară de nisip. Perind ele altele au crescut deasupra lor ; vechile rădăcini au putrezit şi locul lor a remas gol, pare că pământul ar fi sfredelit de rîme. — De alt-fel păturile — 94 — — 95 — acestea de păment galben sunt aşa de tari, când sunt uscate, în cât Chinesiî îşi fac casele în rîpele rîurilor, în chipul unor firide nezidite. Fig, 26. — Pături de lbss în malul lui Hoangho. Din toate acestea se vede lămurit, că scoarţa pămentului se mişcă mereu atât din causa schimbărilor dinăuntrul ei, cât şi din causa apei şi a vânturilor, adecă a agenţilor din.afară. Pe când însă mişcările venite din adînc dau naştere la ridicări şi coborîri ale coajei, apa şi ventul din contra tocesc mereu înălţimile şi caută să umple toate adîncăturile. ' ' S'a socotit că în fie-care 12.000 de ani, toată scoarţa uscată scade cu un metru; aşa că în vre-o 10 mii. de ani, după unele calcule toate continentele vor fi tocite până în faţa mărei. Ear urmarea va fi, că pas cu pas apa oceanului se va urca tot mai sus, până ce va cuprinde toată faţa planetei. — Vecinul Marte cu mările sale puţin adînci şi continentele sale foarte tocite, se pare, că e aproape de starea aceasta, spre care se îndreaptă pe încetul şi planeta noastră. va INSULELE Asemenea unui roiu insulele însoţesc mai toate coastele continentelor; — ba une-ori se găsesc şi foarte departe în mijlocul oceanului. Şi de aceia le deosebim în doue clase: 1. Insule continentale. — Acestea atîrnă dea dreptul de pămentul coastei. Aşa, de ex. împrejurul Scandinaviei1) şi pe coastele dinspre poli a celor doue Americi, insulele sunt atât de numeroase, în cât trebue să te strecori printre ele până departe de ţerm, ca să poţi vedea marea. Alt-fel ţi se pare, că rătăceşti în vre-un lac cu multe Cotituri. a) Ast-fel, de insulele mici se văd bine, că sunt bucăţi fârîmate din pămentul coastei şi prin urmare ele sunt nişte adevăraţi sateliţi ai' uscatului învecinat. E drept că une-ori materia, din care sunt făcute, poate fi streină de ţerm. De ex. Vulcanii (pe malul Oaspicei) ridică în faţa apei mici conuii de mîl; coralii ridică insule; ear dunele formate cu nisip adus cine ştie de unde, .când se cobora sub nivelul apei, remân şi ele în chip de insule formate însă de un păment strein de al coastei. Ori cum, toate insulele acestea foarte apropiate de ţărmul continentelor nu s'ar înfăţişa ca insule, dacă graniţa apei mi s'ar fi mutat spre uscat, să umple adîn-. caturile dimprejurul lor. Toate la un loc poartă numele de insule continentale. Unele sunt un fel de insule amfibii: de câte ori apa se retrage ele remân pe uscat sau devin peninsule, până ce marea vine să le împresoare din nou. b) Sunt însă o seamă de insule mult mai mari şi mult mai depărtate de coastă, cum e de ex. grupa insulelor englese, şi care. totuşi trebuesc socotite de a-semenea printre insulele continentale. In adevăr Anglia nu-i de cât o prelungire a Europei: malul frances ca şi cel englel al Canalului Mânecei sunt la fel, formate fiind din acelaş păment. ') Vezi fig. 23. Metre ssoo-, £000 7000-6000-5000 4000 3000 2000 Unde sfîrşesc atunci insulele, pe care le putem considera că fiind legate de uscatul continentelor? Pentru aceasta trebue să aruncăm o privire asupra fundului mărei, ca să vedem unde încetează podul, pe care se ridică 'continentele. In genere, aceste poduri, pe care se găsesc continentele împreună cu insulele numite continentale, siîrşesc acolo, unde apa începe a avea o adîncime mai mare de 200 m. Blocul eon- Fig- 27- — O tăetură prin ocean şi contin'ente. tinentului sfîrşeşte acolo dintr'odată; marea ajunge repede o adîncime mijlocie de 2300 m., apoi ear începe fundul neted (vezi pag.). Pe povîrnişul acesta, care arată oare-cum coasta adeverată a uscatului^ spre mare sunt aşezate un fel de insule intermediare deosebindu-se de cele-l'alte insule continentale prin adîncimea lor mai mare. Ele se ridică în apă ca nişte adevăraţi stâlpi. Ca exemplu pot servi ghirlandele insulelor, care însoţesc malul de Răsărit al Asiei (Ins. Japoniei, Kurdele, etc. 2. Insule oceanice. — Când se sfîrşeşte şi povîrnişul continental s'au sfîrşit şi insulele 'mari: toate insulele cu adevărat oceanice suntj mărunte. Ele sunt clădite sau de vulcani sau de corali, — sunt un fel de insule parasitare, care nu mai au nici o legătură cu uscatul. ' . a) Insulele vulcanice. — După cum materia topită din interiorul planetei iese sau cearcă să ieasă prin coaja continentală, pe unde scoarţa e mai slabă, ea cearcă de asemenea, să ieasă şi prin scoarţa acoperită de apele mărei. Am văzut (pag. 82), că une-ori nu isbuteşte şi vulcanul rămâne în embrion; în mare însă, chiar dacă lava pătrunde toată coaja, greutatea încă nu-i învinsă: ea trebue să se înalţe adese-ori mii de metri, până să ajungă în faţa apei şi să formeze o insulă. Şi nici atât nu-i de ajuns: mai trebue ca lava să fie foarte abundentă, căci alt-fel valurile împrăştie vîrful conului şi nu-1 lasă să se arate în faţa apei. Abia când a eşit deasupra, insula e gata şi atunci se şi poate ridica cu mai mult spor. — Aceasta e origina numeroaselor insule vulcanice din -largul oceanului. Clădirea acestor insule vulcanice e una din operile cele mai eroice ale naturei. E destul, să te gîndeşti, că vulcanii din Havai, după ce au ridicat sub apă un munte de 4000 m., scăpând deasupra valurilor l'au mai înălţat încă eu 4000 m., luându-se ast-fel la întrecere cu munţii cei mai înalţi ai planetei. Multe insule de acestea au remas însă neisprăvite, ear altele ne mai fiind susţinute de vulcan, s'au dărîmat; a remas numai o parte a conului, şi la unele nici conul nu se mai cunoaşte de loc. h) Insule coraligene. — Amestecate eu cele vulcanice şi une-ori lipite la. un loc, se găsesc în largul oceanului o mulţime de insule clădite de corali. In deosebire de cele vulcanice, care sunt înalte, aceste din urmă din contra sunt puţin ridicate peste faţa apei şi atât de mărunte, în cât unele abia se văd din mare. Cea mai întinsă (Bairoa din archipelagul Paumotu) e de 90 km. în lungime. De obiceiu însă, atât în lung, cât şi în lat, abia mesoară câţi-va km. Afară de această deosebire, se mai adaogă încă una foarte însemnată si anume : Insulele vulcanice sunt răspândite în toate oceanele; cele coraligene din con- 63812. a. v. 7 — 98 — — 99 — tra, se găsesc numai în apropierea equatorului, unde apa nu-şi coboară temperatura sub 20°. Această împrejurare ne arată ea singură şi origina acestui fel de insule: Unde apa nu e mai adâncă de 70 m. coralii găsind ape calde se aşază pe fundul mărei formând colonii, care se întind şi cresc unele peste altele, până ce clădirea aceasta de vietăţi ajunge în iaţa mărei. Se înţelege, ridicarea durează vreme îndelungată (15—20.000 de ani) şi toţi coralii prinşi dedesubt mor—mai ales dacă şi fundul mărei se coboară şi-î cufundă în apă mai rece, fără lumină şi aer. Cei care stau pe la margine, în bătaia valurilor, aceia cresc cei nmi repede. Fig. 28. — Insulă făcută de corali. De obiceiu insulele acestea au forma unui inel v). Întâi se ved câte-va bucăţi ale inelului, apoi tot mai multe, şi în cele din urmă inelul întreg ese în faţa apei cuprinzend la mijloc un lac de apă sărată. Cu vremea tipoi lacul se usucă sau e îndulcit de ploae; oceanul l) Unii cred, că temelia unor ast-fel de insule a fost craterul unui vulcan, care s'a cufundat. Alţii socot, că albia din mijloc s'a format prki disolvarea calcarului, din care sunt formate aceste insule. aduce nisip: ventul, paserile, valurile aduc şi ele seminţe de plante şi ast-fel la, suprafaţa uscatului, se adaogă un nou ţinut gata pentru locuinţa omului. Lucrarea coralilor nu-i de dispreţuit. Numai în Pacific insulele lor se întind peste un ţinut egal cu '/20 din faţa întregului păment; şi nu trebue uitat, că tot ei ajută vulcanilor să clădească insule, de oare-ce ei acopăr vîrful vulcanilor sub marini înainte de a ajunge în bătaia vakirilor, care i-ar mătura. • ' Unde mai pui, că dacă ar fi isbutit, ori ar isbuti azi, să astupe strîmtoarea dintre Florida şi Antile, o bună parte din apa caldă a lui Golfslrom n'ar mai veni spre Europa şi o mică vietate ar schimba ast-fel perspectivele de viaţă ale unui întreg continent. Din cele înşirate până aici asupra insulelor, se vede aşa dar, că ele nu s'au născut în acelaş timp, ci rînd pe rînd, ear unele se fac abia azi sub ochii noştri. Etatea lor se poate hotărî uneori istoriceşte. — Mai pe toate ţărmurile sunt insule, care odinioară erau legate de uscat, dar pe care apele mărei le-a despărţit pe încetul rozând istmul. Cât priveşte etatea celor despărţite mai de mult, pentru a o hotărî, trebue să cercetăm în deosebi plan* tele şi animalele insulei de care e vorba. Aşa de ex. în Madagaslcar, care a fost odinioară păment african, vedem că toate animalele mari de pradă şi cele cu copite lipsesc cu desăvîrşire. Asta e o dovadă, că insula s'a despărţit de continent înainte de miocen; în timpul acesta s'au coborît de la Nord spre capetul de Sud, animalele mari (leu, girafă, elefant, etc.) şi găsind puntea ruptă, n'au mai putut trece spre Madagaskar. Nu de mult a porii acolo un fel de mic ipopotain. *De bună seamă strămoşii acestei speţe înotând apucase, să străbată canalul dintre cominent şi insulă, pe când acesta nu era încă destul de larg. Urmărind deci animalele şi plantele — atât cele de azi, cât şi cele care au pierit — se poate hotărî etatea relativă a insulelor, de oare-ce cu cât într'o insulă sunt mai multe vieţuitoare de moda veche, cu atâta e mai probabil, că insula s'a despărţit mai de mult de continent. — 100 — Incheere: Din cele arătate până aci, urmează aşa dar că toată scoarţa planetei, atât pe continente, cât şi pe insule, e în necontenită mişcare şi prefacere. Toate formele plastice ale coajei s'au născut pe încetul şi pe încetul se pierd sub ochii noştri. Mai ales repede se perd insulele. Las că şi valurile mărei le rod mai repede, dar un singur cutremur e de ajuns pentru a fărîmă şi cufunda bucăţi întinse. (Ex. Isehia, Terra, etc.) Ear scoarţa planetei îngroşându-se necontenit, de la o vreme nu va mai avea puterea să se frîngă, să se fărîme din nou spre a da earăşi la iveală alte continente şi alte insule. IV. ÎNVELIŞUL VIEŢUITOARELOR (biosfera) a) întinderea. — De jur împrejur organismele înconjoară planeta întocmai ca într'o haină. Earba, copacii, muşchiul şi vegetalele mărunte, care cresc până şi pe ghiaţă,1) sunt pentru păment un înveliş, cum *ar Apărui pe un animal. Şi învelişul acesta e întreg, de oare-ce se întinde nu numai pe uscat, ci şi peste ape. Nu mai vorbim de lacurile cari sunt acoperite cu erburi; dar marea însăşi are plantele sale plutitoare, formând „poeni" întregi în mijlocul apei. (Vezi Marea cu sargassum pag. 51). - - Ba căptuşesc chiar şi fundul mărei. Aşa, în spre poli, algele fac sub apă adevărate păduri coborîndu-se până la adîncimea de 100 m., ear în unele locuri şi mai departe. Spre equator, între 40o lat. N. şi 40° lat. S., erburile mărei sunt din contra mai mici, dar mult mai felurite în culori: roşii, albastre, violete, etc. Şi n'am pus încă ]a socoteală pentru întregirea vestmântului, animalele mari si mici: miliarde si earăşi miliarde, care forfotesc peste tot, în ocean, pe uscat şi chiar în coaja pămentului, la întunerec. Contra părerei vechi, că viaţa ar fi mărginită numai pe uscat şi în păturile din faţa oceanului,s'a găsit că ea este răspândită până în adîn-cimile cele mai întunecate şi reci. Odgonul de Ia telegraful aşezat pe ') Pe ghiaţă s'au găsit 10 specii; pe zăpadă s'au găsit nu mai puţin de 37. , BIBUOÎSCA.^ fundul Atlanticului, între Europa şi America, a fost scos încărcat cu 9J| fel de fel de animale. Ear sus, în atmosferă, paserile călătoare spre a 9j| nu se mai lupta cu vântul, se înalţă stoluri întregi, până pe la 5000 9Jj m., ear condorii plutesc în aerul îngheţat de peste 8000 va. 9j b) Grosimea. — Ou toate acestea, învelişul organic, S dacă ar fi de o potrivă peste tot, ar forma o pătură S abia de 5 mm., — aproape nimica faţă de atmosferă, de . 9 ocean şi de scoarţa pămentului. . ii Viaţa aşa dar, pare că e mai mult o excepţie în corpul pla- I netei noastre,,.Unde,va fi apărut nu se ştie, dar de bună seamă că H a apărut târziu: întâi plantele, care pol schimba n^ateria 'neorganică 9 în materie organisată, apoi'lmimalele. Şi de bună-seamă, cel dintâi M înveliş, care va pieri, va fi earăşi tot al vieţuitoarelor. 9 împărţirea vieţuitoarelor pe glob.— Ea atîruă de felul traiului, adecă de putinţa lor de a se hrăni. 9j Plantele îsi iau cărbunele, care le trebue. din at- W mosferă; azotul însă îl iau nu din aer, unde e destul, ■ 9 ci din păment (din humus) şi tot din el mai împrumută &■ şi câte-va substanţe solide. 9 De aceea unele iubesc mai mult pămentul sărat; altele mai 9 mult pe cel calcaros, ori silicios; altele metalele etc. Larix europaea, 9 un conifer, rar de tot la noi, se găseşte în Alpi, de ex. numai pe 9i rocele cristaline. °fl Dar pentru ca să poată absorbi materiile solide, 9; planta are numai de cât nevoe, să le primească disol- 9 vate în apă; şi prin urmare viaţa ei atîrnă în primul -j rînd de umezeala sau uscăciunea pămentului, în care îşi . înfige, rădăcinele. ■ Căci substanţele solide se găsesc mai mult sau mai puţin pretutindeni; apa însă, care să le poată disolvi, nu se găseşte nici peste tot, nici în toate \ timpurile anului, de oare-ce în unele părţi, luni întregi \ ploaia ori lipseşte, ori cade în chip de zăpadă şi rămâne 1 deasupra, fără să poată pătrunde în păment. Pe lîngă aceasta, viaţa plantelor mai atârnă, într'o mare m6-» sură şi de intensitatea luminei. Florile foarte mari şi foarte viu colorate (anemona alpină, rosa alpină, etc), care se găsesc pe vîrful — 103 — munţilor şi la poli, unde vara e aşa de scurtă şi pămentul de obiceiu sterp, sunt o dovadă, că lumina despăgubeşte în bună parte acele plante de toate cele-l'alte lipsuri. • In genere, aşa dar, traiul plantelor atârnă mai întâi de toate de umezeală, de căldură şi de lumină, cu un cuvînt: de climă. Ar urma deci ca zonele de climă să fie în acelaşi timp şi zone de vegetaţie. Aşa şi este. Odinioară când pămentul avea peste tot aceiaşi climă, peste toată planeta se întindea o vegetaţie cam în felul celei tropicale de azi. Scoarţa pămentului ne-a păstrat sub gheţurile .Groenlandei ca într'un erbar, foi de palmier şi alte plante iubitoare de climă caldă. Azi însă, când deosebim pe faţa globului între poli şi equator mai multe 'fâşii sau zone de climă, e firesc ca şi plantele să fie înşirate în mai multe grupe potrivit împrejurărilor prielnice fie-cărei plante. Aşa; 1. La equator, unde e tot-deauna cald, şi plouă, din belşug, plantele pot să transforme necontenit coaja pămentului în materie organică. Ele cresc fără încetare, sunt tot-deauna verzi, şi fireşte speciile, care se pot înălţa mai mult (arborii) ieau înainte tuturor plantelor mărunţele, care stau aproape de păment. De aceia, în ţinutul acesta de seră, s'au desvoltat atât în Africa cât şi în America nişte păduri uriaşe. Trunchiurile copacilor se ridică peste 50 m., şi sunt aşa de dese, în cât la rădăcina lor abia mai pătrunde lumina;— unde mai pui, că de la un copac la altul, de pe o creangă pe'alta se întind şi se resfiră în''toate părţile nenumărate plante acăţătoare dând pădurei înfăţişarea unui adevărat haos de frunziş. E lesne de înţeles, că aici pădurea, nu erburile mărunte, trebuia să acopere coaja pămentului. — Dacă la noi, unde copacii sunt rari, şi iarba tot. nu creşte în umbra pădurei; cu atâta mai mult acolo, unde la rădăcina arborilor e aproape întuneric. Printre plantele mai de seamă ale acestui ţinut sunt vrednice de luare aminte următoarele : bananul, cu foile late cât nişte lopeţi şi cu un fruct uriaş, — o hrană tot-deauna gata pentru locuitorii acelor ţinuturi. (Din doi, trei banani trăeşte o familie întreagă timp de un an de zile)*). Alături de densul stă arborul de pane, cu nişte poame cât pepeni! de mari; şi mai ales bine-cuventatul^a/wiw-, a cărui numeroase specii dau omului tot felul de înlesniri : vin, lapte, oleiu, pâne etc. Cât priveşte animalele, se înţelege de la sine, că în acest labirint de verdeaţă mişună tot felul de vietăţi, mp ales de cele mărunte. Reptile şi insecte nenumărate foesc în frunzişul întunecat al acestor păduri, ile-roase de altfel şi prin tăcerea lor. Fig. 29. — Musca ţeţe. animalele mari domestice. Intţe insectele cole, mai ■vătămătoare e şi vestita muscă jeţe, care în unele ţinuturi equatoriale ucide toate 2. Deasupra şi dedesubtul pădurilor equatoriale, îndată ce treci în ţinuturile cu un singur anotimp ploios* unde umezeala scade, încep a scădea şi arborii: se răresc din ce în ce, pană ce per cu totul, ca să facă loc erbei. — De două ori pe an înfăţişarea acestor ţinuturi se schimbă, cu dcsâvîrşire. Când bate ventul sec numit alizeu, earba se usucă, bălţile şi rîuşoarele scad sau pier şi adese-ori, fie din pricina fierbinţelei, fie din alte cause, earba uscată iea foc şi flacăra cuprinde până departe regiuni întregi. îndată însă ce ventul încetează şi se apropie timpul ploilor, se-adună nourii, şi după câte-va ploi furioase pămentul răcorit se îmbracă cu verdeaţă;—în scurt timp, pustietatea cea arsă de secetă foilor. ') Se vede şi prin grădinile naasăre sădit pentru frumusţea se acoperă cu erburi, din care nici nu se mai zăreşte călăreţul. Ds ce nu cresc pe aici şi copaci ? — Fiind-că earba în doue trei luni se coace şi lasă în locul ei sămânţa, pentru ca să resară din nou, când încep ploile iarăşi. Dar pădurea, dacă se usucă odată de arşiţă, cine se-o mai samene în fie-care an? — De aceia şi copacii, care înaintează în aceste ţinuturi erboase, se ţin în apropierea rîu-rilor, unde pot avea umezeală în tot timpul anului. Aceste câmpii erboase, care însoţesc deasupra şi dedesubt pădurile equatoriale, poartă în deosebitele ţinuturi ale globului numiri deosebite : savane, llanos, pampas etc. Ele sunt patria marilor erbivore. In erburile savanei africane, girafa abia se mai zăreşte. Ca într'o pădure rătăcesc: gazele, antilope, cirezi de~ bivoli, zebra... şi pe lîngă dînsele trăesc fireşte, marile carnivore, (lei, hiene, etc), care în pădurile tropicale n'ar fi avut hrană în deajuns. Mai pretutindenea în câmpiile acestea erboase, priveliştea ţinutului şi viaţa e aceiaşi. In llanos (Venezuela) unde earba adiată de vent face valuri ca apa oceanului, un farmec mafmult pentru aceste câmpii sunt hergheliile de cai, prăsiţi după vremuri din cei scăpaţi de Europeni şi selbăteciţi în libertatea câmpiei. — Tristă e soarta lor numai în timpul secetei. Earba se usucă; aerul cald e plin de praf, rîurile seacă; şi atunci cu nările în vent aleargă în largul câmpiei, să simtă în ce parte va fi rămas vre-o baltă nesecată; sau sdrobesc cu copita bostăneii ghimpoşi de cactus spre a soarbe câte-va picături de apă, cu primejdia de a-şi tîrî apoi timp îndelungat piciorul înţepat de ghimpi. 3. In sfîrşit, sub alizee se răreşte şi iarba, se răresc şi animale şi un lanţ de pustii (Mexic, Sahara, Ara-bia, Tharr, Australia^Calahari, etc.) înconjoară uscatul-tuturor continentelor, ţinendu-se pe aproape de linia celor doue tropice. Pe aici pămentul nu'-i cu desăvîrşire gol de cât pe dunele călătoare. In colo, ţinuturile acestea cu toată lipsa lor de apă sunt îmbrăcate cu plante din acele, care rabdă la secetă. De obiceiu ele sunt acoperite cu peri, cu ţepi ori cu răşină, şi ţin micile lor frunze în sus, ca să nu fie isbite în lat de razele fer binţi ale soarelui. Numai acolo unde vre-un isvor sau vre-un rîu subteran îşi arată apele în faţă, vegetaţia este din nou bogată făcend ceea-ce se numeşte o insulă de verdeaţă sau oază. In deosebi curmalul, a cărui vîrf caută soarele, pe când rădăcinile stau în apă, vine îndată să umbrească pămentul de lîngă isvor, ear lîngă dînsul se adăpostesc şi alte plante mai mărunte înveselind astfel sărăcia pustietâţei şi dând călătorului putinţa unui popas. (Chiar cuvântul oază înseamnă popas). .. _ Minunată însă în- tre toate plantele pustiei este rosa lerichonului. Pe timp de secetă se usucă; leapădă frunzele; ramurile se fac un ghem, pe care vânturile îl poartă la întîmplare, pană unde în sfârşit dă earăşi de apă. Acolo se opreşte, învie şi înfloreşte din nou. Cât priveşte a-nimalele, ele sunt de tot rari. Dintre animalele mari, singură cămila şi pe alocurea capra, pătrund în pustie, ca unele ce se mulţumesc cu puţin. Fig. 30. — Curmali. 4. Dincolo de ţinutul pustiu al tropicelor se iveşte, pentru cel care înaintează spre poli, earăşi umezeala (ploi de earnă) şi cu dînsa es din nou la iveală plantele, formând păduri, — dar mai raril) de cât cele de ') In unele locuri, în Gorsica de ex., pădurea scade până la măsura unui tufiş des, care poartă numele deosebit de maquis. In altele—acolo unde plouă mai mult—vegetaţia e din contra tot aşa de bogată ca şi la equator. In India bună-oară, unde musoniî aduc ploi bogate (vezi pag. 36 şi 59), pădurea e un adevărat chaos şi ca desime şi ca număr de specii. Palmierii singuri se găsesc în număr de peste 30 J de specii, între care e şi metrojylon sugus, a cărui trunchiu la equator şi întretăiate de poene cu earbă mai măruntă şi mai frumoasă de cât a savanelor. In multe privinţe vegetaţia aceasta subtropicală aminteşte încă pe cea de la equator. Aşa de ex. pe malurile Mediteranei frunzele nu cad peste earnă. Stejarul care la noi leapădă frunza, acolo e tot-deauna verde ca şi dafinul, portocalul, iâ-mâiul, curmalul şi alte plante iubitoare de căldură. Şi ochiul se înşală şi mai mult, când între cei-l'alţi arbori mai zăreşte şi latele foi ale palmierului, a cărui patrie adevărată e în ţinutul din apropierea equatorului. Pentru noi Europenii ţărmurile Mediteranei sunt în deosebi ţara clasică a măslinului, a cedrului, a migdalului, a castanului'şi a viţei de vie, care n'are nevoe. se mai fie îngropată ca pe la noi în timpul ernei. Cât priveşte animalele, în această zonă apar toate cele din ţările temperate. Vara însă cu seceta şi căldura ei destul de simţite, dă oare-care precădere animalelor mai suferitoare la lipsă: caprei, asinului şi cati-rului. 5. Mai spre poli unde cad ploile în tot timpul anului pădurea se ridică, se îndeseşte earăşi, dar nu se mai aseamănă de loc cu cea de la equator sau de pe lîngă tropice.—In locul copacilor tot-deauna verzi pădurile acestea au aproape în întregime arbori, care în fie-care earnă îşi leapădă frunza. In locul măslinului, portocalului, dafinului etc, apar ulmii, teii, sălciile, plopii, carpenii, fagii, frasinii . . . toţi copaci, care perd frunzele şi capătă altele noui în fie-care an. O o mare excepţie fac unii coniferi, care rămân earăşi tot-deauna verzi. poate da până la 259 kgr. de făină. — E fericită în multe privinţe regiunea aceasta: vara dă orez, bumbac, porumb şi alte plante tropicale; earna dă grâu, ovăz, meiu, in şi fasole... adică plantele verei din ţările noastre mai reci. — 108 Mai ales în Canada şi Siberia ei acoper ţinuturi întregi formând păduri aşa de dese, în cât rîurile abia îşi fac loc să treacă spre mare, ear călătorul trebue să-şi caute drumul cu busola în mână. Sute de km. întâlneşti mereu acelaşi copac cu frunzele sale subţiri de un verde trist: — un contrast nu se poate mai isbitor faţă de a-mestecul babilonic al plantelor equatoriale de fel de fel de specii cele mai multe avend foi late de un verde luminos şi fraged. Ca şi pădurile subtropicale, pădurile acestea din ţările cu ploi în tot timpul anului sunt întrerupte de poene: luminişuri, în care din deosebite cause cresc numai erburi anuale". Ba din loc în loc, seceta prea lungă şi regulată dă naştere în ţinuturile temperate la asociaţii de plante - asemenea celor din Savane sau Llanos. Aşa, stepele Rusiei de miază-zi şi preriile din St.-Unite smt în oare-care măsură o repeţire a.marilor câmpii erboase din Sudan şi Venezuela (după cum podişul Asiei centrale, nndo nu pătrund ploile, e un fel de Sahara mai rece). Causa lor e lipsa de ploae în timpul verei: când se topeşte zăpada earba creşte văzend cu ochii; dar în mijlocul verei lipsind ploile, ea se usucă cu desă-vîrşire. Cât priveşte felul animalelor în aceste ţinuturi e destul să spunem, că în stepele ţărilor temperate s'a desvoltat nomadismul cel mai întins. In lumea veche calul şi oaia, in cea nouă bourul (vânatul Pieilor-Roşii) au fost până în timpurile din urmă animalele caracteristice ale acestor regiuni. Şi tot în acest ţinut îşi are patria sa cămila, care se găseşte şi până azi sălbatecă pe lîngă fluviul Tarim, de unde s'a răspîndit şi în pustia caldă a Arabiei şi Saharei. Acestea pentru ţinuturile erboase. In păduri din contra avem pe lîngă câte-va erbivore (mici faţă de ale stepei) un nou şir de carnivore printre care ursul şi lupul stau în rîndul întâi. — Acest din urmă colindă şi prin stepă. 6. In sfîrşit, marele păduri ale ţărilor temperate încep şi ele a se rări spre poli, după cum se rărise şi pădurea equatorială în apropierea pustiilor calde. Copacii devin tot mai mici: salcia şi mesteacănul, care în clima noastră ajung zeci de metri, acolo ajung abia ca nişte fire de earbă. — Şi de la o vreme şi a-ceşti arbori dispar cu desăvârşire spre a face loc unor erburi mărunte, care îmbracă scoarţa pământului ca un — 109 — adevărat covor, — împodobit timp de câte-va săptămâni cu flori neaşteptat de mari; şi apoi acoperit din nou tot restul anului sub zăpadă şi ghiaţă. Acesta e ţinutul trist al Tundrei. Animalele de uscat, dacă lăsăm la o parte renul, sunt puţine; în schimb marea cu mulţimea nenumărată a paserilor sale, cu focele şi uriaşele sale balene, dă pe alocurea acestor ţinuturi aspre mai multă viaţă de cât s'ar crede. Spre polul sudic, unde marea precumpăneşte asupra uscatului, vegetaţia e şi mai săracă. Expediţia vaporului Belgica, la care a luat parte şi un Român (D-l Racoviţă), a găsit pe ţărmul uscatului o mică graminee şi încolo numai plante inferioare. — Tot viaţa animală, e precumpănitoare şi pe acolo. ' Din toate cele înşirate până aici asupra împăr-ţirei plantelor şi animalelor urmează aşa dar, că de la equator spre poli înfăţişarea învelişului organic se schimbă întocmai cum se schimbă si clima. Vadurile equatoriale descresc pe încetul spre pustiele calde; apoi alte păduri se ridică din nou în ţerile tetnperate spre a scădea cu desăvîrşire în spre ţinuturile îngheţate ale polilor l). ') In această schiţă n'am ţinut însă seamă de împrăştierea vegetaţiei pe ridicaturile scoarţei numite munţi. — Se înţelege, că aceştia ridicându-se până la înălţimi, în care apa[e tot-deauna îngheţată, nu pot avea până în vîrf aceeaşi vegetaţie ca la poalele lor. Ci cu cât te sui, cu atâta plantele trebue să aibă tot mai mult o înfăţişare asemenea celor de la poli. Aşa, Mexicul, deşi e aşezat sub tropic, fiind un podiş încununat cu munţi are de jos în sus trei soiuri de vegetaţie. Din faţa mărei până la 1000 m. (tierras calientes) cresc arborii din pădurile umede de sub equator (palmieri, banani, laurus ficus etc). De la 1000 —2000 m. (tierras templadas = temperate) palmierii încep a face loc a-gavelor, stejarilor, ulmilor şi altor arbori ai ţărilor temperate. Apoi de la 2000 m. în sus (tierras frias = reci) apar arini, sălcii, brazi şi alte plante, care amintesc vegetaţia polară. — Un munte aşa dar e un microcosm: fie-care caută să repete toate zonele de vegetaţie dintre equator şi poli. — 110 — — 111 — Câte-va plante şi animale mai de folos pentru om Cu toate că geografia priveşte toate plantele şi a-nimalele la un loc ea un înveliş al planetei, ca ţine seamă osebit şi de câte-va, care au ajutat mai mult respândirea neamului omenesc peste faţa planetei. Aşa, în ţările calde, vine în rîndul întâi printre plante numerosul neam al palmierilor (peste 1000 de speţe), care dă un caracter deosebit pădurilor din acele ţinuturi. Pentru traiul omului mai vrednice de luare aminte sunt: Curmalul (phonix dactylifera), care se întinde de la Indus pană la Canare şi de la 140—36° lat. N. — Un centru deosebit de cultură e Algeria. Palmierul cu nuci (cocos nucifera) răspândit numai pe ţărmul oceanului pe o făşie lată cam de 150 km. Din nuci se scoate oleiu. — Centrul e în Ceylon, dar se găseşte mai pe toate ţărmurile între tropice. Palmierul cu sago (Sagus Rumphii) a cărui măduvă dă o făină foarte hrănitoare. --- E respândit mai ales în mlaştinile Insulindei. Bananul (musa sapientium) a cărui patrie e Asia de Sud s'a respândit în toate ţările calde, unde e umezeală de ajuns. Fructul său e o mâncare tot-deauna gata pentru indigeni. Câţi-va banani pot hrăni o familie întreagă timp de uri an. Arborul de pane (artocarpus incisa) s'a respândit din S.-Estul Asiei în insulele Oceanului Pacific, dând mereu în timp de 9 luni po an nişte fructe cât pepenii de mari. Pentru noi, eei mai cunoscuţi representanţi ai arborilor din ţările- calde sunt portocalii şi lămâii. Patria lor e India, azi s'au răspândit însă şi pe ţărmurile Mediteranei înlocuind cu verdele lor neschimbat arborii de odinioară, a căror frunze se schimba peste earnă. Foarte însemnată în ţinuturile calde e o cereală orezul (oryza sativa) cu care se hrăneşte nu mai puţin de cât o treime din tot neamul omenesc. Patria lui e India, dar azi e împrăştiat în toate ţările, care pe lîngă căldură au si umezeală destulă. Alexandru cel mare cu prilejul expediţiei sale l'a trimes în Europa. Dar la început, sute de ani, a fost privit numai ca o doctorie. Azi e cultivat pană în Nordul Italiei. După Orez, meiul, de neam din Africa, e hrana cea mai răspândită, ţinend locul griului în Africa, India, China. şi în genere în toate ţinuturile populate din Sudul Asiei. Dar mai însemnat de cât toate a ajuns în secolele din urmă pentru unele-ţări porumbul, care din patria lui, din Mexic, s'a întins îndată după descoperirea Americei peste o mulţime de ţinuturi ale lumei vechi. (Vezi harta). ^ In sfîrşit, pentru comerţ şi pentru istoria descoperirilor geografice au avut mare însemnătate şi câteva plante aromatice scumpe odinioară că şi aurul şi argintul: Cafeaua (coffea arabica) azi aşa de răspândită a început abia în secolul al 15-lea a fi întrebuinţată de om. Se găseşte în Abisinia şi Sudan; de aici a trecut în Arabia şi în urmă s'a întins în toată zona caldă. — Centrul producţiei celei mai mari e azi în Brasilia, care dă singură jumătate din toată cafeaua din lume. Ceaiul (thea chinensis) după cum îl arată şi numele e planta Chinei, care produce ]/2 dm tot ceaiul din comerţ. Patria lui e însă în Assam. Piperul (piper nigrum) de loc din India (coasta Malabar) s'a întins peste Indo- China Borneo şi Sumatra, care dă singură jumătate din tot piperul. Cuişoarele, fructul unui arbor (Caryophyllus aro-maticus) din Moluce a fost un mare isvor de avere pentru Olandezi. Scorţişoara, cunoscută din timpurile cele mai vechi e coaja unui copac din Ceylon. împreună cu piperul şi cuişoarele ea â atras pe Europeni spre Răsărit îndemnându-i, să înconjoare Africa şi să străbată Atlanticul spre a veni dea dreptul în Asia. In sfîrsit. tot de tarile calde se leagă cultivarea trestiei de zahăr şi a bumbacului, care de vre-un secol şi jumătate s'a introdus şi în Europa înlocuind vechea pînză de cânepă şi de in. Cât priveşte animalele, în ţările calde, vine în rîn-dul întâi înţeleptul Elefant, care în Asia, unde e îmblânzit, e un mare sprijin al culturei omeneşti, — ba e chiar şi adorat ca un zeu. De bună seamă însă, că acest preţios animal în scurtă vreme se va stinge. In fie-care an 60—70.000 sunt ucişi pentru comerţul cu fildeş. Alături de elefant vine cămila. De şi patria ei este în stepele Asiei centrale, dar Arabii au adus'o în Africa, unde s'a întins până la Niger intrând astfel de-a binele în zona caldă. îndată ce se coboară în Sudan, spre umezeală, lâncezeşte şi moare. La noi dintre animalele ţărilor calde e mai cunoscut bivolul, care din India s'a întins spre Apus, căutând vara mlaştinile, ear earna adăposturi calde. * In ţinuturile temperate avem alt şir de plante şi animale folositoare omului. Cerealele s'aii răspândit rînd pe> rînd : griul şi ovezul (din Asia apuseană), secara (de lîngă Tianşan) şi orzul (din Persia) peste toate ţările cu clima temperată. Europenii apoi le-au dus în amendouă emisferile. Cartoful (solanum tuberosum) pornit din Chile a ajuns în ţările mai reci pânea săracilor, de oare-ce se întinde mai sus de cât graniţa cerealelor. In America trece şi de cercul polar, ear în Alpi se cultivă până la o înălţime egală cu verful Ceahlăului. Viţa de vie, de loc din Sudul Caspieei, se răspân- — 113 — dise din anticitate peste toate malurile Mediteranei, apoi cu Europenii au trecut şi oceanul. Măslinul, plecând din Syria împreună cu smochinul a urmat acelaşi drum. Inul, folosit la ţesutul pânzei mai întâi de Egyp-teni, a fost împrumutat pe încetul şi de vecini. — Rusia dă azi 3M din tot inul pus în comerţ. Cânepa în multe ţinuturi a fost învinsă de bumbac. Intre animale, cele mai de seamă sunt cornutele. Vaca se găseşte peste tot,- chiar şi în ţările calde. Vacile Africei centrale, fac un singur viţel şi-s foarte rele de lapte. Boiîj[fac slujba cailor: servesc la călărie. '■r Fig. 31. — Bou African. Din lumea veche a trecut împreună cu Europenii şi în cea nouă. Şi azi pe întinsele câmpii erboase ale Americei s'a sălbătăcit din nou, rătăcind în cirezi nu-^ meroase. I 638r3, a. v. 8 — 114 - — 115 — Oaia se mai găseşte încă selbatecă în Sardinia şi Africa. Capra, răspândită mai ales în regiunea săracă de plante a Mediteranei, e încă selbatecă între Caucas şi Himalaia. Cămila cu doue cocoaşe se găseşte selbatecă pe lângă Tarim. Locul ei în America îl ţine lama (pe munţii din Peru). De mare însemnătate mai ales în organisarea veche a societăţei a fost însă calul. Din timpurile omerice deja îl găsim tovarăş al resboinicilor. Fig. 32. — Cal seibatec. Selbatec se găseşte şi azi în Asia centrală; se afla şi la noi în Basarabia pe vremea Tătarilor. Dus de Spanioli în America el s'a selbătecit earăşi. In l]anos şi pampas rătăcesc în voia întâmplărel herghelii întregi. Altele sunt în paza Indienilor, care s'au deprins atâta cu călăria, în cât după felul Mongolilor din Gobi îşi petrec mai tot timpul pe şea cu arcanul la oblînc. — Laţul a Luat locul arcului şi săgeţei. Împrejurul Mediteranei, unde e capra, e şi măgarul, ca unul care are mai puţină îngrijire de cât calul. In sfârşit, spre poli avem iarăşi altfel de plante şi animale. Intre plante afară de cartof, nu-i nici una, care să-i poată da omului o hrană îndestulătoare. Tot sprijinul său e aci în câte-va animale. Benpl se întinde de jur împrejurul Oceanului îngheţat. Odinioară, când erau mai multe păduri, se co-borîse până în mijlocul Europei. Azi s'a retras tocmai în capătul ei de Nord, unde ţine loc de vacă şi de cal în acelaşi timp. —• A fost domesticit numai în lumea veche. Moschus — un mic bou — care odinioară se afla si în Eurasia, azi nu se mai găseşte de cât în Nordul Groenlandei şi pe lîngă Mackeneie. Intre animalele polare ar trebui să numărăm şi pe Yak (bos gruniensis) un bou mic lânos, care se afla atât domestic cât şi sălbatic pe podişul Tibetului. Cât^ de grea este viaţa acestor vito chinuite de frig, o dovedeşte boul mic al Islandei, care s'a învăţat să mănînce ca şi oamenii peşte. In aceste ţinuturi triste până şi cânele capătă o sarcină mai grea: a învăţat să tragă la ham şi ţine locul calului. De felul lui (rudă cu şacalii şi lupii) era mut, cum e şi până azi în America. Tot stând însă în preajma omului şi păzindu-i coliba şi turmele s'a învăţat cu vremea a lătra. O bună parte din hrană trebue însă omul polar să şi-o agonisească din mare : peştii, balenele, şi focele, a fost pentru el şi chiar pentru "vecinii din ţările temperate o minunată şcoală de navigaţie. In resumat, aşa dar, de la equator până la poli, fie-care climă îşi are plantele şi animalele sale caracteristice unui anumit fel de cultură. In fie-care ţinut viaţa omului şi prin urmare istoria neamurilor a atîr-nat de felul cum plantele şi animalele au ajutat, sau îngreuiat traiul. Şi chiar cunoaşterea pământului în multe privinţe a fost legată de împărţirea unor anumite plante şi animale. Mirodeniile au amăgit pe Por- — 117 — - 116 — tughezi până în Oceanul Indian şi pe Spanioli până în America; ear vânătoarea balenei şi a focelor a dus pe Norvegieni, Englezi şi Olandezi până în marginea gheţurilor polare. Unde mai pui marea înrîurire a plantei şi animalului asupra întocmirei societăţilor. Năvălirile nomazilor ar fi fost cu neputinţă fără ajutorul calului şi a turmelor, care le da hrana pe drum. De altă parte ţelul acestor năvăliri, erau tocmai ţările care prin cultura cerealelor (agricultură) aveau o societate statornică şi mai avută. Câte-va observări asupra împrăştierei vieţuitoarelor ; In genere, plantele fiind legate de coaja pămentului se înşiră de la equator spre poli potrivit eu felul climei. Fie-care cere anumite grade de căldură şi de umezeală. Pentru ca să înţelegem însă împărţirea lor pe glob, nu e nevoe să ţinem seamă de clima întregului an. Căci afară de plantele din ţinutul equatorial, care cresc mereu şi mereu remân verzi, atât spre un pol, cât şi spre cel-l'alt vin la rînd plante, care o bună parte a anului o petrec într'un fel de somn. Aceste din urmă au o „perioadă de vegetaţie" mai scurtă, şi dacă în acele- câte-va luni au căldură de ajuns pentru coacerea fructelor, care vQr continua speţa, ele se pot întinde cât mai departe de zona caldă. Aşa dar temperatura, şi în genere clima din timpul verei, aceia este care hotărăşte îm-prăştiarea lor. Numaj aşa se explică de ce chiar şi plante superioare (arborii) pot trăi până în răceala cumplită a „polilor de frig" (Vezi harta). Cu felul coajei lor şi cu ajutorul răşinei apărându-se de îngheţ, ele pot trăi în destul cele câte-va luni de vară pentru a produce fructe şi a se răspândi mai departe. Pinul de ex. avend o perioadă de vegetaţie de la 3—8 luni, a putut să se întindă până în apropierea polilor. Noroc că şi porumbul, care în zona caldă are nevoe de şapte luni, pe la noi se mulţumeşte numai cu trei luni spre a ajunge la maturitate. De aci se vede cum forma continentelor şi posiţia lor fată de curenţii calzi ai oceanului hotărînd lungimea verei fac ca graniţa cerealelor a viei şi în genere a arborilor să se sue în unele locuri cu mult mai aproape de poli de cât în altele '). Harta îngheţului arată că în Europa bună-oară, frigul creşte de la apus spre răsărit2). Ar trebui ca vegetaţia să fie înşirată de la Atlantic spre Urali, cum e de la tropice spre poli. Dar isoterma 20° din Iulie, arată, că vara e destul de caldă spre răsărit şi de aceia via creşte în sudul îngheţatei Rusii, ca şi pe malurile calde ale Me-diteranei. Aşadar, încă odată: în ţinuturile temperate, împrejurarea de căpetenie, de care trebue să ţinem seamă, este durata verei şi timpul ploilor. Ear cu privire la durata verei, trebue să luăm aminte nu numai la posiţia în latitudine a unui ţinut pe glob, ci şi la felul cum e plăsmuit acel ţinut. Aşa podişul Asiei, încălzindu-se peste vară foarte tare, — ca toate podişurile — cerealele pot fi cultivate până la 4000 m.; pe când în Europa, abia pe S. Nevada, în Sudul Spaniei, dacă ele se ridică până la 2500 m. Schimbă asa dar durata şi căldura verei şi chiar dacă media anuală a temperatureî ar remânea aceiaşi, limita diferitelor plante spre pol îndată s'ar schimba. Dar afară de durata verei, împrăştierea plantelor si animalelor, a fost înrîurite de o altă causă geografică şi mai vedită; anume, de împărţirea uscatului în doue ţinuturi: lumea veche şi lumea nouă. Am amintit (vezi pag. 110—115) patria câtor-va plante şi animale mai de folo somului. Din cele înşirate s'a vezut lămurit, că cele mai multe s'au născut în lumea veche, care avea şi un uscat mai întins. Aşa, din 356 de specii vegetale de folos omului abia 61 îşi au lo- ') Vezi harta vegetaţiei a) Vezi fig. 13. cui lor de naştere în America;—tot restul s'a ivit pe pământul lumei vechi. Se înţelege, dacă o punte de uscat sau măcar de insule mai măricele ar fi legat o lume de cea-1'altă, deosebirea aceasta aşa de adîncă n'ar fi fost cu putinţă. Şi mai bine se vede înrîurirea acestei împrejurări geografice în Australia. Fiind mică şi despărţită prea de timpuriu de Asia, patria atâtor plante şi animale de folos, Australia a remas ,până acum 100 de ani un continent cu totul de moda veche. Avea şi are încă animale, care pe la noi au trăit în era mezozoică. Animalul cel mai de seamă era ciudatul Cangur (vre-o 50 de specii), un mamifer inferior, care îşi duce puii îh sîn; ear mamiferele superioare lipseau cu desăvârşire, afară de cânele Dingo. — Pe lângă blestemul climei hotărâte de posiţia geografică s'a mai adaos şi blestemul despărţire] prea de vreme de cele-l'alte continente. In fine, o observare geografică şi mai generală asupra răspîndirei vieţuitoarelor e aceia, care se întemeiază pe marea deosebire dintre apă şi uscat. Pe uscat sunt precumpănitoare plantele; pe mare din contra ies în rîndul întăi animalele, — mai ales că spre adâncimile mari, unde nu mai pătrunde lumina, vegetalele încetează şi rămân singure animalele ca locuitori ai întunerecului. In acelaş timp e vrednic de luare aminte, că pe uscat, care e aşa de felurit plăsmuit {munte, deal, podiş, vale, câmpie, insulă, etc.) şi vieţuitoarele sunt foarte deosebite de la un loc la altul. In ocean, din contra, apa fiind mai peste tot la fel şi plantele si animalele se deosibesc mult mai puţiu,—mai ales cele care locuesc departe de ţărmuri şi spre marile adîncimi ale oceanului tot-deauna întunecat si rece. Cu cât te depărtezi de ţerm, cu atâta vegetaţia se mărgineşte mai mult la alge,—nenumărate miliarde, care dau apei o coloare verde-cenuşie, şi servesc de hrană altor miliarde de animale, purtate fără voia lor de mişcările apei. După moarte ele coboară apoi ca o ploae liniştită spre fund, ca să hrănească micile animale din ţinutul apelor întunecate şi prin urmare lipsite de vegetale. OMUL Tocmai când planeta a început, să sufere de urmările frigului, s'a ivit şi omul. Unde se va fi arălat el întâiaşi dată şi cât i-a trebuit, ca să se împrăştie peste tot pămentul, an se ştie. Dar deja în diluoium urmele lui se găsesc din Asia şi până în America de Sud! Rătăcind pe pămentul necuprins încă de gheţuri, slujindu-se drept ori-ce instrument cu bucăţi de pealră şi neavend nici un tovarăş — nici măcar pe câne, el trăia la început în peşteri ca ori-ce sălbăticiune, primejduit mereu din partea tuturor fiarelor mai puternice. Norocul lui, că a descoperit/o^. — In adevăr, bucăţile de oase arse ne dovedesc, că chiar din perioada instrumentelor celor mai vechi de peatră, el cunoştea puterea focului şi de bună seamă se servea cu dînsul între altele, să sperie şi fiarele vrăjmaşe. Azi, după trecere de ani nenumăraţi, îl găsim . peste toată faţa pămentului, după ce a isbutit mai ales în cele câte-va zeci de veacuri din urmă, să adune pe lângă sine o mulţime de alte animale mai mărginite, care să-i înlesnească traiul în toate climele. Cu ajutorul lor el a scăpat din ce în ce mai mult de grija de fie-care zi a hranei; dar si animalele acestea îmblânzite şi îngrijite de om au ajuns o adevărată frumuseţe faţă de părinţi lor sălbatici de odinioară. — O mare înlesnire i-a venit însă şi din partea câtor-va plante, pe care tot semănându-le în adins şi îngrijindu-le a isbutit să le schimbe floarea, poamele, frunza, mărimea... îmblânzindu-le oare-cum şi pe ele ca şi pe animale. Aşa că mulţumită deşteptăciunei lui, omul a ajuns pe faţa planetei un fel de mic zeu, de oare-ce peste tot se simte din ce în ce mai mult puterea minunată a is-teţimei sale, care pe toate le schimbă şi le preface după nevoile lui. — 120 — — 121 — Inriurirea climei asupra omului Dacă cu timpul omul a ajuns să se răspândească peste toată faţa- pămentului, asta nu înseamnă că ori-ce om (individ)la întâmplare poate trăi ori §i unde. Şi mai ales nu e adevărat, că ori-ce neam de oameni poate să se aşeze în ori şi ce ţinut 'al planetei fără deosebire. Din contra, potrivindu-se mereu cu împrejurările '■ locului, oamenii s'au deprins unii atât de mult cu frigul ■ şi alţii cu căldura, în cât azi nu mai e cu putinţă ca unii să iea locul celor-l'alti. Ou toate încercările făcute de vre-o 400 de ani încoace, de când Spaniolii au trecut în America, locuitorii terilor temperate şi , reci n'au isbutit, să se aşeze aproape de equator. Copiii, ori cât i-ai j\ păzi, mor repede, dacă nu-i sui cum-va pe munţi la aer rece; şi în ib caşul cel mai bun a doua sau a treia generaţie a colonistului se p~ stinge. — Din contra, Negrul aşa e deprins cu căldura, în cât stă cu ţ faţa în soare, ceia ce ar ucide de sigur pe un European. Şi de asemenea nici locuitorii terilor calde nu se pot obişnui cu frigul terilor polare. Negrii aduşi spre pol se îmbolnăvesc de ftisie ca şi maimuţele şi mor. Ba încă frigul pare şi mai primejdios de cât căldura, de oare-ce chiar Islandesil, cu toate că au gîtul strimt, ca să înghită aerul mai încet, mor aproape un sfert numai de ger. După căldură şi frig a doua împrejurare de care atârnă viaţa omenească e umezeala sau seceta aerului. Ceia ce face nesuferită clima equatorială nu e a-tâta căldură pe cât umezeala, care te înăduşă. Şi de ; ' asemenea, ceia ce face mai supărător frigul polar e tot ] f umezeala, care atinge corpul de-a dreptul, îi răpeşte i.: căldura şi-1 acopere cu mici cristale de ghiaţă. De aici şi împrejurarea neaşteptată, că în mijlocul ernei polare, când aerul e sec, clima e mai prielnică sănătăţei şi frigul mai puţin ! supărător de cât vara, când aerul e plin de umezeală. In al treilea rînd mai atârnă omul ca animal şi de prisosul ori lipsa luminei. — In genere, de la poli spre equator culoarea feţei e tot mai mult inclusă. Soarele dând spre equator o lumină mai vie desvoltă în epidermă f (după cum se vede vara şi în ţinutul nostru) mai mult pigment, adecă mai multe celule colorate; de unde urmează o foarte mare deosebire în înfăţişarea oamenilor. Dar în acelaş timp lipsa ori prisosul luminei se mai răsfringe şi asupra felului de-a gândi şi a simţi. — In Noembre, luna celor d'întâi neguri mai dese ale ernei, în Anglia bunăoară, mor de întristare mai mulţi oameni de cât în celed'alte luni. Şi e cunoscută pe de altă parte pornirea spre veselie a oamenilor din ţările calde. Ce deosebire între zeii aspri ai popoarelor nordice şi zeii mai mult glumeţi ai Grecilor şi Romanilor ! In sfîrşit, a patra împrejurare geografică, dintre cele care au o înrîurire mai mare asupra omului, e lipsa ori bogăţia nutrimentului şi felul lui. In rîndul întâi vine felul hranei nu câtimea ei, după cum se credea până acuma. Căci şi în ţările calde şi în ţările reci omului ;îi trebue cam aceiaşi cantitate de albuminâ; în schimb însă locuitorii ţărilor reci- au numai de cât nevoe să se hrănească cu grăsimi. Uh Eschimos poate înghiţi zilnic până la 5 kilograme de untură. Mişcându-se mult în aer rece perde multă căldură, pe când cel care lucrează la Equator, fiind-eă nu poate da aerului căldura des-voltată prin mişcarea corpului, se moleşeşte şi trebue să se odihnească spre a se răcori. înghiţirea unei cantităţi de grăsime ar însemna acolo o morte sigură. Se înţelege acuma, că pentru a scoate din hrană cantitatea trebuincioasă de albumină cantitatea variază după felul alimentelor. Nu-i tot una pânea de grâu cu pânea amestecată cu coajă de brad, hrana nevoiaşilor de Laponi. Sau cu pânea din unele ţinuturi ale Norvegiei făcută din ceva spice tocate, amestecate cu seminţe de muşchi u şi cu coajă de copaci. Cu privire la câştigarea hranei de toate zilele omul în starea primitivă sau cel silit să trăiască în ţinuturi sterpe atîrnă deci ca şi animalele sălbatece de voia împrejurărilor. Unii care trăesc lângă ba-man,±palmi°r şi arborul de pane avenl hrana la îndemână s'au deprins cu o lene tîmpitoare. Alţii, Boşimanii, fură până şi ouele şi seminţele adunate de furnici; ear alţii, Islanăesii, îşi împart şi cuiburile paserilor oprindu-şi fie-care un anume ţinut pentru sine. Din toate acestea urmează acuma de la sine, că ţinutul cel mai priincios pentru traiul omului e fără îndoială acela al terilor temperate. Nu numai fiind-că aici căldura şi frigid, umezeala şi seceta, lumini şi întunerceul sunt mai bine împărţite, dar mai ales din causa felului, cum e silit omul să-şî agonisească hrana. In adever, trecerea de la vară la earnă aducând după. sine adormirea periodică a plantelor, omul a trebuit să se deprindă a fi .prevăzător. Ca să nu piară de foame, a trebuit să adune pe lângă sine o mulţime de animale şi în acelaş timp să îngrijască vara de o sumă de plante, cu care să se ajute şi pe sine şi animalele dîmprejurul său. Aşa că aici, mintea omului vrend nevrend a trebuit să se agerească iscodind mereu mijloace, ca să-şi înlesnească traiul. , ' Şi aşa se face, că omenirea cea mai înaintată nu-i cea din ţerile caiete unde viaţa e aşa de lesne, nici cea din ţerile friguroase unde natura e prea sgîrcită, ci tocmai acea din ţinuturile temperate. Şi cum earăşi fâşia uscatului cu climă temperată e în emisfera boreală mai întinsă de cât în cea 'australă, a urmat de la sine, că patria civilisaţilor celor mai vechi, să fie 4n lumea veche regiunea dintre China şi Spania; ear în lumea nouă Mexicul şi podişurile temperate ale Anzilor din Peru. Aci pe lângă venătoriî, care trăesc zi cu zi de 4a mână până la gură, s'au întemeiat societăţi de ciobani bogaţi în turme (nomadismul), ear în ţările cu păment mai bun, omul s'a statornicit şi mai mult îngrijind nu numai de vite, ci şi de lucrarea pămentului (agricultură) şi de meşteşugurile (industria) care sunt de nevoie în ast-tel de societăţi, unde munca e prea felurită, ca să poată face fie-care de toate. 123 — Deosebirile trupeşti dintre oameni. Rasele. Trăind în ţinuturi deosebite şi avend împrejurări deosebite de viaţă, oamenii au ajuns cu vremea, să se deosebească destul, de mult unii de altiî. In vechime, ştiindu-se că oamenii din Nordul Europei sunt blonzi, apoi pe lângă Mediterana mai oacheşi şi în Africa negri de tot, se scosese încheerea, că cu cât mergi mai spre pol, cu atâta pielea e mai albă, eară statura oameniLor mai mică.— Azi se ştie, că oameui oacheşi se găsesc şi spre ţinuturile polare, ear cât priveşte înălţimea nu e nici o regulă. Cei mai mici oameni, Piticii, găsiţi de Stanley, s'a întîmplat să fie tocmai lângă equator ; dar nu departe trăesc Din/ca cei mai mulţi nişte uriaşi. Nu stă însă în mărimea corpului deosebirea de căpetenie între oameni. Sunt alte deosebiri mai însemnate. a) ţeasta capului (ultima vertebră, care creşte până la maturitate)"n'are^la toţi oamenii aceiaşi formă. La unii de ex. la Tătari, lungimea şi lăţimea cutiei osoase e aproape aceiaşi. Diametrul transversal şi al antero-pos-terior fiind mai tot atât de lungi, capul se pare rotund sau bracliicefal. Când diametrele nu-s egale, ţeasta e lun-gueaţă sau dolichocefală. Cele mijlocii se numesc mesaticefale. Dar mai sunt încă şi alte trepte de deosebire.— însemnătatea formei ar fi însă mare, dacă volumul crierul ar suferi cumva din pricina aceasta. De obiceiu însă bra-chicefalii au ţeasta turtită (sunt platicefali), ear dolichocefalil o au mai înaltă (adecă sunt hipsicefali). Aşa că volumul se compensează şi crierul se poate desvilta în acelaş grad. b) Greutatea crierului e însă deosebită, — fără să atîrne de forma cutiei osoase. Cel mai greu crier îl au Europenit; cel mai uşor, Australienii. Dacă punem greutatea crierului unui Australian egală cu 100, atunci crierul Negrului are 111.(1, ear al Europeanului 125. Asta după rasă.— Ţestele cele mai mici şi crierile cele mai uşoare sunt însă ale femeilor în toate rasele. c) Culoarea pielei, perului şi ochilor, vede ori cine — 124 — că^nu e aceiaşi. Pigmentul e la fel, dar când ese mai I mult în faţă, pielea devine din ce în ce mai oacheşă. 1 Nici culoarea nu-i un semn de mare valoare pentru împărţi- 1 rea oamenilor, fiind-că s'a găsit, că în fie-care popor e un tip blond alături de unul negricios. d) Perul are însă forme curioase. Uneori e Uns şi moale; alte ori e aspru şi băţos; alte ori ondulat şi chiar încreţit mărunt. Secţiunea lui în curmeziş e de asemenea când rotundă când eliptică. La unele neamuri e grupat în şuviţe. Când îl tunzi, capul se aseamănă cu o perie tocită. Dar nici una dintre toate deosebirile acestea nu-i de ajuns, ca să poţi împărţi oamenii, după cum împărţi bunăoară anumite plante în specii bine deosebite. Si prin urmare, trebue să ţinem seamă de mai multe caractere la un loc, pentru a ajunge la o împărţire a neamului omenesc mai potrivită cu adevărul. 1. Aşa, mai întâi observăm, că aproape jumătate din neamul omenesc (800 mii.) se aseamănă la faţă cu noi locuitorii Europei. Soiul acesta de oameni se întinde de la Atlantic şi până în India, pentru care şi poartă numele de rasăindo-atlantieă;— se mai zice şi va,s& mediteraneană, fiind-că popoarele cele mai alese ale acestei rase sunt cele aşezate împrejurul Mediteranei. : Cât priveşte numele mai vechiu de rasa albă, acela e nepotrivit, de oare-ce pielea e la unii albă, la alţii însă roşcovană, oacheşă şi chiar neagră. — Perul de asemenea: la unii e blond ear ochii albaştri pe când la alţii şi perul şi ochii sunt negri ca cărbunele. Ceia ce uneşte la un loc pe toţi indivizii din această rasă sunt deci numai trăsăturile feţei: profilul oval, nasul potrivit şi subţire, umerii obrajilor nu es afară; buzele de obîceiu subţiri, perul lins şi maî rar creţ1). ') După limbă, rasa aceasta se împarte în 8 ramuri mai mari: Arieni, Semiţi şi Hamiţi. Bascii şi toate popoarele din Caucas — o a-devărată babilonie de limbi — sunt ca nişte insule singuratece în mijlocul rasei noastre indo-europene. — 125 — 2. Alături stă rasa mongolă (cam 600 mii.) Până la Columb ea era rasa cea mai numeroasa de pe faţa pământului. De atunci Indo-JEuropeniî s'au revărsat asupra terilor tem- — 126 — — 127 — perate din lumea întreagă, şi au eşit deasupra tuturor neamurilor şi ca numer şi ca civilisatie. Rasa mongolă numită şi galbenă cuprinde partea cea mai mare din Asia şi a trimis şi spre Europa câte-va roiuri: Turci, Unguri, Tătari, etc. Pielea e galbenă, faţa rotundă, nasul mic turtit, gura mire, umerii obrazului eşiţi, ochii oblici. Sunt spâni, ear perul e negru şi gros. 3. Foarte aproape de Mongoli sunt Malaio-Polyne-sienii, care deşi mai puţini, dar s'au răspândit din Sudul Asiei până în insula Paştilor şi în MadagasJcar, — mai mult de jumătatea pămentului. Faţa este ceva mai ovală de cât la Mongoli, pielea se apropie de măsliniu; nasul mai mărişor, perul mai moale şi umerii obrajilor nu-s tocmai eşiţi. într'un cuvent: prin trăsăturile feţei se apropie de Indo-Furopeni; perul le e ca la Mongoli; ear culoarea pielei îi apropie de Negri. 4. Şi tot asemenea cu Mongolii mai sunt şi Pieile Roşii sau rasa' americană. Columb, când s'a coborît în America, socotind că a ajuns în India, a dat pe nedrept locuitorilor ţerei numele de Indieni. Tot pe nedrept li s'a dat şi numele de rasa roşie, de oare ce roşaţa nu era firească, ci era dată cu vopsele. „ Pielea vechilor Americani era de un galben închis; părul lung şi gros ca la Mongoli; ochii puţin cam oblici; dar nasul era lung (une ori chiar încovoiat) şi cu o dungă bine desinată. Atât în Asia (China) cât şi în America (Mexic şi Peru), neamul oamenilor cu pielea galbenă ajunsese din timpurile cele mai vechi la o civilisa{ie destul de înaintată. Azi au remas îndărăt. 5. Neamurile de oameni pomenite până aici s'au întins spre meazâ-zi, şi au împins spre emisfera australă un alt neam de oameni cu pielea neagră şi părul Fig. 34. — Mongol. creţ, care se pare, că odinioară stăpânea singur toate ţinuturile diu preajma equatorului. Şi ast-fel împins spre Sud, unde continentele se depărteză, neamul oamenilor negri a rămas despărţit în 3 ramuri: a) Negri, care locu-esc Africa de sub Saha-ra, ear prin sclavie s'au întins si în cele două A-merici. jrdBJ3ă£££&«-A'^HB^ Partea dindărăt a ca- ^KmwSK^faSiul^r Punii e lunguiaţă; frun- ^^HM9B /jMpŞy tea teşită înapoi, fălcile pro- ^™B'' eminente, buzele groase, pă- rul scurt, moale ca lâna şi foarte creţ. Secţiunea transversală e eliptică. De obiceiu sunt oameni înalţi, voinici. De aceia Europenii îl prindeau, îi încărca pe corăbii şi-î vindeau ca robi, pentru ca să lucreze pământul în America. — Dar sunt alături de Negri şi oameni mici: Piticii- şi Boşimanii. Dar pielea lor cam găl- bue şi ochii puţin cam oblici pare că-î apropie (împreună cu Hotentoţii) de rasa mongolică. '— Mai ales că şi limba e deosebită de a Negrilor. b) Bravidienii sunt o a doua insulă de populaţie neagră, care s'a isolat în India. — 128 — — 129 — Ei sunt un rest.din neamul negru, peste care au năvălit Arienii. La început — până a nu se face deosebirea în caste—năvălitorii s'au amestecat cu băştinaşii, aşa că azi elementul negru nu se mai găseşte curat de cât prin văile mal retrase ale munţilor. In deosebire de Negri Africei, ei au barba mare; păr lung puţin încreţit şi trăsăturile feţei mai aproape de ale Indo-Europenilor. c) Papuaşiî, în fine, sunt al treilea rest de populaţie neagră. Ei locueau pe insulele dintre Asia şi Australia, până ce năvălitorii de rasa malaeză i-a împins ca şi pe Dravidieni spre munţi. Azi centrul lor e în Noua Guinea, dar s'au întins şi pe insulele dinspre Resărit până în insula Figi. De la ei se şi trage acelor insule numele de Melanesia, adecă insulele locuite de oameni negri. In deosebire de Dravidieni, Papuaşiî au perul foarte creţ; ear în deosebire de Negri au fruntea frumos boltită si barba mare. d) Australienii în sfîrşit, fac un fel de trecere de la Negri spre Papuaşi. Cei din Nord semănau mai mult cu Papuaşiî, pe când cei din Sud se apropieau de Negri. Azi abia mai sunt vre-o 60.000. Hămesiţi de foame, hrănindu-se cu rădăcini, verrni, şerpi etc. ei sunt aproape cei mai urîţi dintre toţi oamenii. In deosebi picioarele lor subţiri şi pântecele umflat îi fac şi mai urîţi de cât sunt. Cei din Tasmania au perit cu desăvîrşire. In timpul resboiului nostru cu Turcii mai trăia acolo o singură babă'). Acestea sunt deosebirile trupeşti între oameni. Şi fără îndoială, între un European blond cu trăsurile feţei asemenea canonului statuei antice • şi între Aus- Hasa indo-atlantică 800 mii. Mongolii Malaio-Polynesieni Americanii Africanii Dravidienil 500 45 34 150 60 Papuaşi şi Australieni 3 tralianul ori Boşimanul pipernicit, cu pielea încreţită de slăbire, cu perul încurcat şi pântecele mare, — semn de animalitate, — este o mare deosebire. Şi totuşi mai mare încă e deosebirea sufletească dintre diferitele grupe ale neamului omenesc. Intre popoarele remase în copilărie, care stăpânesc pămentul cu toţii fără nici o regulă; se închină la peT tre ori dobitoace trăind de azi pe mâne numai cu grija la mâncare; şi între statul european, unde caută să se ţină seamă de fie-eare individ şi de fie-care petec ek păment; unde omul a născocit atâtea şi atâtea înlesniri ale traiului şi a înţeles atâtea taine şi legi ale na-turei, evident, este aproape aceiaşi deosebire ca de la un copil nevîrsnic până la un om ajuns în maturitatea puterei. Migraţiunile. Fie-care vietate, dacă ar fi lăsată singură şi nu, i s'ar împotrivi clima, ar acoperi în scurt timp toată faţa planetei. Ar fi de ex. peste tot uscatul numai stej jari, numai papură, numai cimbru etc, căci fie-care specie are putinţa, să se înmulţească peste ori şi oe margine închipuită. O algă pe care ochiul liber nici n'o zăreşte (gdllio-nella ferruginea) se înmulţeşte aşa de repede, în cât în timp de patru zile dintr'una singură es 140 de bilioane ! Si eu învelitoarea ei sfiicioasa fâcend în res-timpul acesta câte 2 picioare cubice de materie solidă, singură această specie ar putea în scurtă vreme, să clădească un glob cât planeta noastră de mare. Dar fie-cărei vietăţi i se pune în cale alta şi toate individele ca şi speciile trebue să se răsboiască pentru a căpăta hrana lor, care e mărginită. Şi îndată oe aceasta se împuţinează ori-ce specie stă pe loc sau chiar dă înapoi. De obiceiu însă, când hrana se împuţinează într'un 6j8i2. a. v. 9 — 130 — loc, vieţuitoarele caută să vadă, dacă. nu-i oii putinţă să o găsească aiurea: şi de aci nevoia de^a pleca din-tr'un ţinut în altul adecă emigrarea. Sunt cunoscute aceste călătorii mai ales la paseri. Fericite prin puterea şi iuţeala sborului, unele din ele privesc întreaga planetă ca patria lor. Vara cucoarele şi berzele pun la tribut mlaştinile din ţările noastre; ear către toamnă, când mlaştina înghiaţă, stoluri întregi ele se coboară spre ţările calde de pe lângă malurile Mediteranei... Omul de asemenea e supus acestor emigrări. a) Lipsa de hrană din ţinuturile ceva mai sterpe sileşte adesea ori o parte a populaţiei, să emigreze căutându-si o viată mai înlesnită aiurea. In primul rînd sunt cunoscute în istorie năvălirile periodice ale păstorilor peste agricultori. O secetă ceva mai lungă, o epidemie în turme, şi horda îndată se vede silită, să părăsească pămentul ei sărăcit pentru a-şi căuta hrana în ţările mai bogate dimprejur. Din podişul Asiei, unde pustia e întreruptă cu stepe erboase, adeseori nomazii, fie strîmtoraţi de foame, fie din causa ciocnirilor dintre ei, s'au coborît spre China, spre India şi spre şesul Europei. Aşa că o întreagă perioadă în istorie este cunoscută sub numele de epoca năvălirilor barbare. b) Şi când mişcarea e odată începută, ea se continuă. Căci nu e numai nevoia fisică a hranei, care împinge înainte pe cel deprins a colinda în urma turmei • şi a prăda pe vecini, ci cu vremea se naşte şi îmbol-ăirea sufletească de a trăi într'o ţară cu un cer mai senin şi o înfăţişare mai veselă de cât a stepelor reci. E cunoscută earăşi din istorie pornirea mai tuturor barbarilor către ţările de miază-zi şi în deosebi spre Italia. De altfel nomazii fiind de obiceiu călăreţi, mişcarea hordei se putea face cu mare înlesnire. Mongolii vin până în Transilvania şi se întorc cu prăzii e şi robii earăşi în Gobi! Apaşii porniţi de la coreul polar s'au coborît peste 30° spre Sud, până la Rio Qrande. c) O altă causă de emigrare este înmulţirea prea repede a populaţiei. Un exemplu fără pereche în isto- 131 — rie este înmulţirea Chinesilor. — La 1650 China avea abia 60mii. locuitori, cam cât Germania de azi. O sută'de ani după aceia (la 1736) ajunsese la 125mii. şi acuma. " ea singură cuprinde un sfert din întreaga