SIMION MEHEDINŢI
OPERE ALESE
SUB REDACŢIA PROF. DR. DOCENT V. MIHĂILESCU
SUPRACOPERTA ŞI COPERTA DE RADU VELUDA
oo
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ   •   BUCUREŞTI, 1967
STUDIILE AU FOST ELABORATE DE : Prof. dr. docent VINTILA MIHAILESCU, Prof. dr. docent VICTOR TUFESCU,
1 Prof. N. ORGHIDAN, | Dr. docent ION CONEA.
CUVÎNT ÎNAINTE
Publicarea operelor alese ale lui S. Mehedinţi, constituie un omagiu care se aduce unuia dintre cei mai reprezentativi cărturari ai noştri din prima jumătate a secolului al XX-lea. Alături de alţi geografi consacraţi din ţara noastră, ca G. Vâlsan şi C. Brătescu, S. Mehedinţi a avut un rol hotărîtor in dezvoltarea gîndirii geografice din România, aducînd o contribuţie însemnată la concretizarea locului geografiei în sistemul general al ştiinţelor şi la elucidarea conţinutului său. A fost, de asemenea, un ctitor şi un organizator al învăţămîntului nostru geografic.
In volumul de faţă, se publică o parte dintre lucrările mai importante geografice ale lui S. Mehedinţi, în afara operei sale fundamentale Terra, lucrări care-şi menţin şi astăzi actualitatea.
Publicînd paginile alese din opera geografică a lui S. Mehedinţi, sîntem datori să prevenim cititorul că numai după ce va parcurge întregul volum (unele idei din prima prelegere sînt dezvoltate şi precizate în celelalte) va fi în măsură să-şi formuleze o părere asupra lui S. Mehedinţi ca geograf modern, fireşte judecat la nivelul timpului în care a trăit şi gîndit. Se va putea constata, sperăm,.că el a evitat pe cit posibil unilateralitatea şi exagerările unor concepţii ca determinismul şi voluntarismul în explicarea relaţiei om-natură, fixism, finalism, ca-tastrofismul etc, pe unele combătîndu-le cu hotărîre aşa cum cititorul va avea prilejul să constate singur din paginile ce urmează.
Credem necesar să spunem cîteva cuvinte asupra poziţiei adoptate de el în privinţa evoluţionismului şi determinismului geografic. Pentru S. Mehedinţi evoluţia însemna diferenţiere şi progres, luînd din principiile lui H. Spencer numai ceea ce interesa geneza şi evoluţia — prin diferenţiere — a Pămîntului şi folosind la interpretarea evoluţiei cele patru mase telurice : atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera (vezi studiul „Asupra obiectului geografiei, definiţiunea ei").
Este drept că S. Mehedinţi nu pomeneşte de trecerea de la schimbările cantitative la schimbările calitative, prin salt, dar ideea este implicată oarecum în
CUVINT ÎNAINTE
6
CUVINT ÎNAINTE
7
noţiunea de diferenţiere care duce la progres. Nu poate fi vorba propriu-zis de o concepţie evoluţionistă plată la S. Mehedinţi, ci de una care presupune complicarea mişcărilor şi concentrărilor materiei cosmice.
In vremea cînd scria Mehedinţi, — la începutul secolului nostru — se duceau discuţii aprinse în jurul determinismului şi liberului arbitru. în explicarea relaţiei dintre om şi mediul natural, unii autori se situau pe poziţiile determinismului geografic; ei considerau influenţa naturii ca avînd un rol conducător în evoluţia societăţii, a activităţii umane, iar pe om îl concepeau ca o fiinţă ce se adaptează pasiv la mediul natural. Alţi autori, din şcoala franceză, ca posibiliştii, susţineau că omul se adaptează activ la mediul natural, selectînd şi folosind posibilităţile acestuia potrivit nevoilor şi mijloacelor sale de acţiune de care dispun la un anumit moment istoric. în fine, alţi geografi, considerau, în spiritul voluntarismului, că în raporturile sale cu mediul natural, omul are iniţiativa şi capacitatea de a dispune oricînd de posibilităţile acestuia, că omul este atotputernic.
Deşi lui S. Mehedinţi nu i-a fost suficient de clară deosebirea dintre natură şi societate, pe aceasta din urmă considerînd-o ca o formaţie biogeografică, iar pe alocuri i-au scăpat unele interpretări ce amintesc de determinismul geografic, totuşi marele geograf român a criticat şi depăşit în esenţă limitele acestei concepţii unilaterale despre relaţia dintre om şi mediul geografic.
El a arătat că mediul natural are o influenţă mai simţită numai pe treptele inferioare ale evoluţiei sociale, că legăturile omului cu mediul natural devin, pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, din ce în ce mai numeroase şi mai întreţesute, dar că fenomenele sociale, îndeosebi cele mai complexe, în nici un caz nu pot fi explicate prin mediul geografic.
Marele om de ştiinţă a susţinut şi argumentat că societatea se adaptează din ce în ce mai activ la mediul natural, că este nevoie de prudenţă în acţiunea de transformare şi cucerire a acestuia pentru a nu se ajunge la dezechilibru şi calamităţi.
S. Mehedinţi, geograf cu o vastă cultură istorică şi filozofică, susţine că omul trebuie privit atît din punct de vedere ecologic — pentru viaţa lui vegetativă —, cît şi social-istoric — pentru lupta lui organizată cu mediul natural.
Definind obiectul Antropogeografiei geograful român, menţionează că aceasta se ocupă de : „legătura dintre om şi pămînt; pe ce cale a ajuns omul de la sălbăticie la civilizaţie si cultură şi că „omul sfinţeşte locul" dar tot omul poate să-l batjocorească împuţinînd munca apucată de la părinţi şi ajungînd robul muncii altora".
Se ştie că absolutizîndu-se semnificaţia unor teze ale unora dintre întemeietorii antropogeografiei, teze care ele însăşi ofereau posibilitatea unei astfel de interpretări, s-a deschis calea spre crearea unor teorii neştiinţifice — teoria spa-
ţiului vital, a graniţelor mobile etc. — care au constituit elemente de bază ale geopoliticii.
Paginile alese sînt precedate de cinci studii critice scrise de patru dintre cei mai cunoscuţi geografi ai noştri. Complexitatea operei — nu lipsită de contradicţii — şi dinamismul — cu forme şi intensităţi deosebite de manifestare — ar fi făcut insuficientă o prezentare obişnuită a omului şi operei. Cele cinci studii critice elaborate se completează, urmărind acelaşi fir conducător ce poate fi constatat în toată viaţa lui S. Mehedinţi, indiferent de latura sub care ni se prezintă (geograf, etnograf, pedagog, om politic, literat).
Scrise de colaboratori şi foşti studenţi ai prof. S. Mehedinţi, desigur că studiile sînt variate atît prin conţinut, mod de abordare a problemei, cît şi prin stilul lor; dar, în afara stilului legat, ca totdeauna, de persoană, diferenţele constatate au fost impuse de tema tratată. Primele trei studii care se referă la problemele teoretice — mai abstracte — au impus autorilor o exprimare mai sobră. în ultimele două studii în care este prezentat S. Mehedinţi nu numai ca om de ştiinţă ci şi ca pedagog şi luptător pentru o idee (în speţă aceea a raportului strîns dintre pămînt şi popor) şi de organizator militant al acestei lupte, stilul devine mai accesibil. Aceste capitole cereau aşadar —, cum au înţeles-o de altfel şi autorii respectivi, în bună parte o invocare a puternicei personalităţi dinamice a lui S. Mehedinţi. De aceea ele sînt expuse fie sub forma unor amintiri despre creatorul şi animatorul şcoalei geografice româneşti, fie sub forma unui dialog al profesorului cu fostul său student.
Faptul esenţial ce se desprinde din publicarea lucrărilor lui S. Mehedinţi, din acest volum, este ideea directoare din concepţia lui geografică, este patriotismul cald, dublat totuşi de sobrietatea argumentării ştiinţifice cu care dovedeşte continuitatea milenară a poporului român pe teritoriul ţării noastre.
PARTEA ÎNTII
STUDII ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI GEOGRAFICE
OMUL ŞI OPERA
3» V»
Simion Mehedinţi aparţine pleiadei de mari oameni de cultură care au ilustrat viaţa intelectuală a României în prima jumătate a secolului nostru. Deoarece în studiul de faţă ne ocupăm numai de latura geografică a multilateralei sale activităţi, este firesc, tocmai datorită faptului că el a depăşit cu mult sfera acestei specialităţi, căreia i s-a consacrat ca profesor şi cugetător, să precedăm studiile următoare de o expunere mai amplă asupra omului şi operei sale în ansamblu.
Dacă primul profesor de geografie de la Universitatea din Bucureşti şi-ar fi orientat activitatea de cercetare spre o anumită ramură a geografiei, şi din această ramură numai o anumită problemă l-ar fi preocupat urmărind-o cu pasiunea eruditului şi acordîndu-i centrul activităţii sale ştiinţifice şi didactice, atunci S. Mehedinţi ar fi reprezentat exact omul necorespunzător misiunii încredinţate lui într-o vreme cînd totul era de clădit în geografia românească. Faptul că urmase, în vremea studenţiei, filozofia lui Titu Maiorescu, precum şi faptul că menţinuse legătura cu gîndirea filozofică şi în perioada studiilor din străinătate, alături de cunoaşterea adîncă a modului de viaţă din satele şi oraşele noastre şi de un excepţional tact pedagogic, l-au dus pe Simion Mehedinţi la descoperirea sensului filozofic al geografiei moderne ca ştiinţă a întregului terestru şi la aflarea căilor teoretice şi practice de răspîndire a acestei concepţii în lumea profesorilor de geografie autodidacţi din învăţămîntul mediu şi printre studenţii săi, viitori cercetători sau profesori. Din primele articole publicate (Locul geografiei între ştiinţe, 1894 ; Eterogeneitatea celor patru sfere, 1900 ; Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, 1900) şi chiar din prelegerea inaugurală (Obiectul şi definiţiunea geografiei, 1901) se constată că gîndirea geografică a deschizătorului de drumuri noi în geografia românească era perfect precizată şi clară. în decursul anilor nici profesorul Mehedinţi şi nici urmaşii lui nu au avut motive să-i aducă vreo modificare esenţiala. Bazele puse la începutul secolului au rămas aceleaşi pe care se clădeşte în continuare geografia românească.
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
12
OMUL ŞI OPERA
13
Se ridică de la început întrebarea : cum a descoperit Mehedinţi căile care l-au dus, într-o vreme cînd geografia abia se constituia ca ştiinţă modernă, la o concepţie mult mai tîrziu aflată şi recunoscută în această disciplină, ca fundamentală ? Răspunsul poate veni numai urmărind pregătirea şi îndîrjita muncă personală a acestuia în ţară şi în străinătate.
STUDII IN ŢARĂ Simion Mehedinţi s-a născut la 18 octombrie 1868 în satul Soveja de la poalele Munţilor Vrancei, sat care, pînă spre sfîrşitul secolului trecut, păstrase „o înfăţişare cu totul arhaică" legată de ocupaţia principală a locuitorilor : păstoritul. Natura locurilor natale, pe care mai tîrziu avea să le descrie cu deosebită afecţiune şi măestrie, precum şi mediul social sănătos cu puternice şi vecrii tradiţii de cultură proprie, din care nu lipseau nici preocupările de învăţătură (legate în special de mănăstirea lui Matei Basarab) şi nici „îndemnuri spre înnoire", aveau să-i influenţeze începuturile şi să-i ţină vie dragostea de ţară şi de popor întreaga viaţă. Soveja, Munţii Vrancei (în sens larg) şi viaţa locuitorilor ei au fost pentru S. Mehedinţi un sprijin moral, loc de reculegere şi de refacere în momentele grele, izvor de inspiraţie şi călăuză în gîndirea lui de geograf şi de educator. Contactul — la răstimpuri mai mari ori mai scurte — cu „lumea de acasă" era pentru „fiul mocanului" din Soveja o necesitate organică şi o datorie pe care şi-a îndeplinit-o, sub diferite forme, pînă spre sfîrşitul vieţii sale. După propria declaraţie, concepţia personală despre geografie ca ştiinţă a fost pe deplin clarificată, sub o formă căreia trebuia să i se aducă prea puţin corectări de formulare, în atmosfera de linişte şi reculegere a pădurilor şi poienilor din jurul Sovejei. Farmecul peisajului natural îmbinat cu viaţa localnicilor, care l-au schimbat de-a lungul secolelor, a fost simţit întîia dată şi cu o intensitate nebănuit de puternică tot în locurile natale. Primul îndemn spre descrierea literară, în versuri sau în proză, tot de Vrancea sînt legate. Şi nu a fost vorba de impresii ori veleităţi trecătoare legate de vîrsta tinereţii, ci de o sensibilitate puţin obişnuită faţă de frumos, de manifestările geniului popular ¦şi de calităţi proprii pentru zugrăvirea impresiilor şi sentimentelor prin cuvinte. Colecţia de nuvele Oameni de la munte — primită de măiestrii literaturii noastre, de la începutul secolului al XX-lea, cu elogii superlative ; paginile din Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri — transcrise după însemnări zilnice şi consacrate specificului vrîncean, regretul de a nu fi putut realiza proiectul de a da sub forma literară dezvoltată trecutul şi prezentul „Vrancei" 1, arată clar legătura strînsă şi neîntreruptă dintre geograful, gînditorul şi scriitorul S. Mehedinţi şi „oamenii de la munte" din rîndurile cărora făcea parte, pentru care a luptat şi de care a ţinut să nu se despartă niciodată.
Am insistat asupra acestei laturi a personalităţii lui S. Mehedinţi pentru că sensibilitatea lui artistică i-a caracterizat activitatea şi opera întreagă ţinută îr»
1 S. Mehedinţi considera că bazinul superior al Şuşiţei, deci şi Soveja, aparţin Vrancei.
cumpănă şi dirijată, cu precădere, de conştiinţa misiunii ce i se încredinţase : organizarea învăţămîntului şi cercetărilor geografice în România. Pentru a duce la bun sfîrşit această grea sarcină, dispunea de resurse puţin obişnuite : mare putere de pătrundere în realităţile lumii înconjurătoare, judecată limpede şi sigură, hotărîrea neclintită de a duce la bun sfîrşit lucrurile o dată începute, putere de muncă şi de asimilare, pe care însă le-a supraapreciat nu în privinţa calităţii ci a cantităţii, cu preţul sănătăţii, spirit critic bine cumpănit însă cu particularităţi care-1 scoteau din comun, tact pedagogic deosebit lipsit de orice pedanterie.
Drumul pînă la punerea în mişcare a tuturor acestor calităţi, unele contradictorii dar pînă la urmă armonizate, şi pînă la obţinerea rezultatelor care au făcut din S. Mehedinţi creatorul, îndrumătorul şi animatorul mişcării geografice din ţara noastră, a fost destul de lung şi dificil. El a început — ca în mai toate şcolile săteşti din vremea aceea — prin învăţătură silită, pe dinafară, vîrîtă, de multe ori, în capul copiilor prin metoda obişnuită — bătaia (cu destule variante), cum mărturiseşte însuşi fostul elev al dascălilor din Soveja. După trei ani de învăţătură în satul natal, îşi completează clasele primare la Vidra, cel mai mare sat al Vrancei, unde a avut prilejul de a cunoaşte alţi oameni şi alte locuri, dealuri şi pădure de stejari, o apă mai mare, nu ca la Soveja, munţi, păduri de brad şi o gîrlă neînsemnată (Dragomira) care numai în primăvară creştea, revărsîndu-se.
Aceste însemnări le-am cules din ceea ce s-ar putea numi cartea de amintiri a profesorului S. Mehedinţi (Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri). Momentele reţinute de acesta din trecutul formării sale ni-1 arată, încă din timpul copilăriei, înclinat către observarea atentă a lumii din jurul său, cu putere de păstrare a impresiilor şi cu darul înnăscut al redării acestora prin cuvinte, dar şi adversar al terorii şi al buchiselei. Datorită acestor calităţi părinţii, care aveau în ascendenţa lor dascăli şi preoţi, l-au dat mai departe la carte. Mai întîi la Roman pentru a-1 face preot. Dar şi aici aşteptările elevului Mehedinţi au fost spulberate, căci tot numai „dondăneală pe de rost" făcea, în afara orelor de istorie cu profesorul D. Grăjdeanu care, povestindu-le din cronici, deşi om fără multă învăţătură, a deşteptat în Simion Mehedinţi dragostea pentru istorie. Interesul pentru această ştiinţă 1-a manifestat chiar în timpul studenţiei însă, mai puţin în anii profesoratului de mai tîrziu. Elev sîrguincios care nu glumea cu învăţătura — aşa cum ne povestea o dată unul din colegii lui de şcoală (profesorul I. S. Floru) — ca toţii copii cu personalitate, a dovedit puterea de a deosebi pe profesorii adevăraţi de cei mai puţin chemaţi, de a li se apropria şi a se lăsa influenţat de ei. Aşa a fost nu numai la Roman, dar şi la Bucureşti unde 1-a fermecat cunoscutul profesor de latină Constantin Georgian de la Seminarul central din Bucureşti, „cărturar vioi, care colindase prin multe ţări şi ne poves-
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
14
OMUL ŞI OPERA
15
tea cîte în Lună şi în Soare, cînd se afla în chejii lui cei buni" *. Fără să-i necăjească cu prea multă gramatică şi cu cuvinte învăţate pe dinafară, acesta reuşise să-şi deprindă elevii cu lectura curentă a textelor latineşti. După cîte ştim profesorul Mehedinţi a rămas cu înlesnirea de a citi în original autorii latini (ca şi pe cei elini, de altfel). . A ».
După terminarea seminarului de patru clase dm Bucureşti a urmat mai intii liceul la Focşani. Aici, un bun profesor de matematici i-a insuflat dragostea pentru această disciplină, atît de mult încît, la universitate, se înscrisese întîi la matematici. Deşi a urmat cursurile numai cîteva luni, el a păstrat din această ştiinţă spiritul şi convingerea că, fără matematici, nici o ştiinţă nu-şi poate atinge adevăratul scop. Desigur este vorba de analiza cantitativă a fenomenelor şi proceselor. A terminat liceul la Sf. Sava în Bucureşti, unde a fost atras de profesorul de filozofie Dimitrie Laurian care a contribuit la lărgirea culturii sale generale. După cîte se pare influenţa lui Georgian şi Laurian a fost hotărîtoâre, căci atît în lecturile particulare cît şi la universitate preferinţele tînărului student au mers către istorie, filozofie şi ştiinţele naturale.
Obţinerea unei burse la Şcoala normală superioară, condusă de Al. Odobescu, i-a îngăduit viitorului profesor de liceu să urmeze cursurile universităţii bucu-reştene, nediferenţiate la acea vreme. Mai mult decît cursurile audiate, în afara celor de filozofie ţinute de Titu Maiorescu, pentru care S. Mehedinţi a avut un respect deosebit toată viaţa, unele cărţi de bază foarte căutate (Lessing, Buckle, Taine, Mommsen, August Comte, Herbert Spencer) au fost cu adevărat cele care l-au instruit şi l-au influenţat cel mai mult pe tînărul student avid nu numai de cunoştinţe, dar şi de alegerea unei specialităţi. I-a plăcut mult istoria şi a citit foarte mult în această direcţie. Ba încă după obţinerea licenţei cu examene trecute în „filozofie, filologie, istorie, arheologie, epigrafie, limbile latină şi elină, literatura modernă, sociologie" etc, ivindu-se liberă o catedră de istorie la Focşani, a cerut şi obţinut o suplinire în acel oraş.
STUDII ÎN STRĂINĂTATE. Din iniţiativa lui Al. Odobescu s-a creat însă o bursă pentru studiul geografiei în străinătate, iar acesta şi Maiorescu, împreună cu conducerea Societăţii geografice române, l-au ales pe noul licenţiat al Universităţii Bucureşti să fie trimis peste hotare în acest scop. Studenţilor nu li se dădea în acea vreme nici un fel de cunoştinţe geografice. Nu putea fi deci vorba de o iniţiere în acea direcţie. Şi totuşi, aşa cum ne informează chiar bursierul Societăţii geografice române, o primă iniţiere nu i-a lipsit: mai întîi deprinderea, încă din copilărie, de a observa natura şi, în legătură cu ea, activitatea zilnică a populaţiei; apoi numeroasele lecturi din „Isis" (revistă de ştiinţe naturale) şi mai ales citirea atentă, cu creionul în mînă, a Istoriei civilizaţiei în
1 S. Mehedinţi, Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri, Academia Română, 1946, p. 15.
Anglia de Th. Buckle. Aceştia au fost factorii hotărîtori care i-au înlesnit trecerea de Ia istorie la geografie. Spre deosebire de alţi istorici, Buckle, alături de Taine, îşi propunea să explice mai precis istoria prin geografie „în legătură cu mediul fizic şi cu progresele ştiinţei exacte". Era un punct de vedere care amintea tînărului Mehedinţi de propriile sale observaţii făcute pe plaiurile natale unde urmărise încă de copil lupta „oamenilor de la munte" cu puhoaiele, cu pădurea, cu lupii... Din Buckle a luat totuşi numai ideea că geografia este o bază a istoriei nu şi toate interpretările acestuia care nu totdeauna puteau fi acceptate. De pildă, Buckle căuta să explice „cultura şi civilizaţia indiană prin natura grandioasă a Indiei, aşezată la poalele Himalayei, muntele cel mai înalt al planetei *" ; însă, pe drept cuvînt, tînărul geograf se întreba : „dar şi în diferite alte locuri de pe glob se întîlnesc condiţii geografice asemănătoare. De ce nu s-a născut aceeaşi civilizaţie pretutindeni ? Altele trebuie să fie cauzele, iar natura este numai un mediu necesar în care acţionează aceste cauze".
Obişnuit cu judecata logică pe care o deprinsese în special de la cursurile de filozofie şi de la matematici, cu astfel de gînduri a plecat S. Mehedinţi mai întîi la Paris (în anul 1893). Dar şi aici — după ce audiase cursuri de geografie descriptivă erudite — constată că învăţătura se limita de fapt la o geografie „culeasă din biblioteci sau auzită cu ţîrîita la cursuri". Nu se ţineau nici seminarii, nu se făceau excursii. Totuşi aici citise mult — printre alţii şi pe Hipocrate 2, celebrul medic elen care urmărea raporturile dintre mediul fizic şi sănătatea omului, punînd astfel primul probleme antropogeografice, etnografice, de geografie fizică aproape în felul în care şi le punea şi tînărul bursier român. Astfel la Paris, alături de Buckle, Hipocrate — citit şi supus criticii personale, aşa cum obişnuia să o facă în toate lecturile sale — 1-a ajutat pe viitorul profesor universitar dacă nu să răspundă mulţumitor, cel puţin să formuleze enunţul problemelor pentru a căror rezolvare venise la Paris : „există o geografie, ştiinţă cu obiect şi metodă proprii" ? Şi, dacă exiţtă, care este locul ei între celelalte ştiinţe ? Cum se vede, întrebările erau clare şi fundamentale.
După un an de studii însă, candidatul la doctorat ajunsese la concluzia că răspunsul la întrebările de mai sus nu poate fi găsit decît parţial la Paris, unde abia era pe cale să se constituie o şcoală de geografie regională modernă sub conducerea lui P. Vidai de la Blache. Pentru acest creator de şcoală care se afla însă la începutul carierei, S. Mehedinţi a păstrat deosebită stimă şi chiar afecţiune, desigur şi pentru că — aşa cum era să se vadă mai tîrziu — între felul cum avea să înţeleagă geografia profesorul şi studentul său român era o mare apropiere. Şi primul, şi al doilea vedeau în geografie o ştiinţă complexă care
1 S. M e h e d i n ţ i, op. cit., p. 26.
* Scriitorii antici (Herodot, Hipocrate, Tucidide etc.) s-au mărginit însă mai ales la demonstrarea legăturii cauzale dintre conformaţia fizică şi psihică a oamenilor şi mediul geografic (v. G. H e y d n, Critica geopoliticii germane, Editura Politică, 1960, p. 16.)
STUDII  ASUPRA  VIETH  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
16
OMUL ŞI OPERA
17
avea ca obiect întregul teritorial de la localitate sau regiune pînă la planetă. Vidai de la Blache începea cu analiza şi sinteza regională ; S. Mehedinţi, pornind de la faptele regionale, presupuse cunoscute, ajungea la sinteza planetei pe care o considera obligatorie pentru îndrumarea cercetărilor pe spaţii mai re-strînse. Recunoscător pentru tot ce a învăţat din audierea cursurilor şi din conversaţiile particulare cu profesorul, S. Mehedinţi închină opera lui fundamentală Terra lui Ratzel, Richthofen şi Vidai de la Blache. Iată ce scrie despre acesta fostul student în Premise şi concluzii la Terra. „încercările de orientare au mai continuat deci pînă s-a împlinit anul de şedere în Franţa. Iar ultimul cuvînt 1-a spus în această grea împrejurare bunul şi cinstitul Vidai de la Blache. Cu vocea lui potolită în faţa locului din cheminee, fără cea mai mică preocupare de amor propriu (fie personal, fie naţional ca subdirector al celei mai vestite şcoli din Franţa) înţeleptul autodidact a dat străinului sfatul cel mai potrivit cu împrejurările : «allez â Berlin». Nici el nici profesorii de la Sorbona nu erau răspunzători de impasul în care ajunsese studentul venit la Paris. De vină era evoluţia geografiei, o disciplină mai complexă decît toate ştiinţele concrete, silită să împrumute materiale aproape din toate, de la matematică şi cosmografie pînă la antropologie, etnografie, istorie şi ştiinţele sociale" 1. în acest timp, a publicat, în „Bul. S.G.R.", primul său articol de geografie teoretică : Locul geografiei între ştiinţe (1894).
Dacă însă, cel puţin după aprecierea „subiectivă" a studentului român, Parisul nu 1-a dus la un răspuns mulţumitor privind întrebările puse de un om hotărît să se întoarcă acasă cu ele rezolvate, cel puţin viaţa în acest oraş al luminii i-a •dat — prin pătrunderea în trecutul lui — o viziune a raportului dintre cadrul geografic al marelui oraş şi desfăşurarea lui istorică. A fost încă o lecţie pentru geograful aflat sub influenţa lui Buckle şi Hipocrate. Parisul, gîndeşte tînărul geograf aflat încă la învăţătură, „a însemnat calea unui destin geografic" legat de stăpînirea bazinului Senei de către regii Franţei. Nu intenţionăm să dăm aici argumentarea acestei teze, ci amintim faptul numai pentru că încă una din trăsăturile personalităţii lui S. Mehedinţi era continua legătură între ceea ce auzea (de la profesori ori colegi), ce citea (şi lectura foarte mult, notînd şi reflectînd asupra celor citite) şi ce vedea. Deşi — cu o uşoară exagerare — se arăta în diferite situaţii nemulţumit de rezultate, totuşi pînă la urmă acestea se dovedeau bune, ajutîndu-1 fiecare la rezolvarea problemei capitale : este geografia o ştiinţă şi care-i locul ei între celelalte ştiinţe ?
Nici şederea la Paris, cu audierea cursurilor lui Vidai de la Blache, cu lecturile în Biblioteca Naţională şi cu reflexiile asupra „destinului geografic" al Parisului (ca aplicare a unei concepţii geografice în formare), nu se poate spune aşadar că i-a fost de prisos. Căutarea fără întrerupere a „căii celei mai drepte"^ în rezolvarea oricărei probleme, fie că era vorba de natura geografiei ca ştiinţă
1 S. M e h e d i n ţ i, op. cit., p. 42.
sau de educarea poporului, fie de soarta politică a ţării, această căutare neobosită 1-a caracterizat pe S. Mehedinţi care şi-a păstrat puterea de judecată şi spiritul critic, nealterate, pînă în ultima zi a vieţii (14 decembrie 1962).
„în căutarea acestei căi mai drepte", a trecut deci bursierul Societăţii geografice la Berlin, unde abia fusese reluat, după o întrerupere destul de mare, firul gîndirii geografice a lui Alex. von Humboldt şi al cursurilor de geografie comparată ale celuilalt precursor al geografiei moderne, Cari Ritter. Aici studentul român s-a pus la curent cu opera acestora şi cu ceea ce publicase genialul autodidact venit de la ştiinţele juridice, Peschel cel care va netezi drumul pentru înţelegerea grandioasei concepţii cosmice a lui Humboldt, geografiei comparate a lui Ritter şi a ceea ce avea să devină geografia germană de mai tîrziu. La Berlin, aşadar, a găsit o atmosferă de lucru şi de gîndire geografică în plină înflorire, dacă nu mai limpede decît la Paris. Profesor de geografie la universitate era vestitul explorator von Richthofen care studiase şi vulcanii din Transilvania. Acesta, geolog la origine, primi să treacă la geografie în locul lui Peschel, după moartea prematură a acestuia, şi-şi începuse cariera de profesor de geografie prin consideraţii asupra obiectului şi metodelor geografiei contemporane (1883) cu care prilej încercase o delimitare a geografiei de geologie. Transferat la Universitatea din Berlin, Richthofen era considerat — în vremea cînd S. Mehedinţi se înscrie aici pentru doctorat — ca „protagonistul" mişcării geografice din Germania, iar în locul lui la Leipzig fusese numit naturalistul Fr. Ratzel, întemeietorul antropogeografiei.
Problemele puse şi dezvoltate de Richthofen erau mai apropiate de preocupările tînărului doctorand român. Pe lîngă aceasta, aici funcţiona şi un seminar în care se prezentau şi se discutau, de către diferiţi specialişti, lucrări personale. Desigur că participarea la cursuri, la seminarii şi lectura nelimitată în marile biblioteci ale oraşului au contribuit mult la maturizarea şi la îmbogăţirea cunoştinţelor celui care nu uitase o clipă scopul şederii sale în străinătate. Rezultatele, după o trecere de vreme, erau şi aici altele decît cele aşteptate : Richthofen aprecia că obiectul de studiu al geografiei este suprafaţa empirică a Pămîntului pînă la adîncimea unde încep cercetările geologului. Această limitare a domeniului, mai mult decît a obiectului de cercetare geografică, îl nemulţumea — şi 1-a nemulţumit toată viaţa — pe S. Mehedinţi. Cum să precizezi în spaţiu hotarul dintre domeniul geografiei şi al geologiei ? Ambele discipline au ca obiect Pă-mîntul în totalitatea lui nu doar părţi din el (geologia — Pămîntul întreg, iar geografia — numai suprafaţa empirică a acestuia). Şi tot, astfel, cum să separi -— tot după Richthofen, dar şi după Mackinder — în timp aceste două discipline ? Era deci împotriva formulei : geografia este studiul prezentului (terestru) în lumina trecutului şi geologia este studiul trecutului în lumina prezentului.
Nu intrăm aici în discutarea acestei probleme, care va fi dezbătută în capitolul următor, ci vrem numai să urmărim frămîntările prin care trecea — fără să-şi cruţe sistemul nervos — bursierul Societăţii geografice române, luînd
2 — 567
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
18
OMUL ŞI OPERA
19
aproape în tragic, uneori, misiunea ce-i fusese încredinţată. I se părea — şi pînă la un punct avea dreptate — că profesorii, atît cei de la Berlin cît şi Ratzel la Leipzig, dădeau prea multă atenţie descrierilor regionale geografice sau etnografice şi nu se dovedeau preocupaţi de ceea ce aproape îl obseda pe el: poate fi concepută geografia ca o ştiinţă unitară cu „o ţintă definită şi o metodă proprie" ? Noua bibliotecă de „geografie generală", condusă de Fr. Ratzel dădea şi ea lucrări de sinteză însă pe specialităţi la care conlucrau meteorologi, climatologi, oceanografi, geomorfologi, naturalişti, antropologi, sociologi, anţropo-geografi. Această diferenţiere pe ramuri specializate şi servite de specialişti, care nu erau neapărat geografi, putea însă, mai degrabă, să depărteze momentul închegării unei ştiinţe geografice unitare şi „de sine stătătoare". Independenţa de gîndire şi înclinarea spre sinteză, alături de constatarea evidentă că geografii sînt ameninţaţi să fie copleşiţi de supraabundenţa materialului adunat în ultimul secol sau, în cel mai bun caz, să prezinte acest material disociat pe elemente pierzînd din vedere tocmai întregul din care a fost despărţit spre analizare, l-au dus pe doctorandul nostru la concluzia că nici el şi nici lumea din ţara lui nu aveau în primul rînd nevoie de noianul cunoştinţelor din „geografiile universale" sau din conferinţele ţinute la diferitele societăţi geograf_ice, ci „mai întîi şi întîi de toate de o sistematică introducere în geografie ca ştiinţă şi apoi de^ aplicaţii practice pe teren". Datorita contradicţiei dintre ceea ce vedea şi simţea în mediul cugetării geografice de la Berlin (şi apoi de la Leipzig) şi ceea ce îşi dădea seama că îi trebuie lui pentru a-şi îndeplini misiunea la întoarcere în ţară, bursierul Societăţii geografice române a ajuns încă de la Berlin să-şi formuleze în linii mari o concepţie personală asupra geografiei ca ştiinţă.
Rămînea aşadar geografului începător ca, după ce a luat cunoştinţă de „Sarcinile şi metodele geografiei de azi", aşa cum le înfăţişase Richthofen, să caute, cum se va pricepe el, firul de legătură, în acest imens tezaur de materiale, privitor la descrierea Pămîntului şi a omenirii care-1 locuieşte. In vederea unui eventual curs într-o universitate românească îi stăteau înainte mai multe modele : Să facă „geografie comparată" în sensul lui Ritter cu o dublă faţă : una spre ştiinţele naturale (zur Natur), alta spre istorie (zur Geschicbte). Dar asta ar fi însemnat să privească geografia ca o colaborare de discipline eterogene, nu ca o ştiinţă unitar constituită. (După 17 volume, Ritter lăsase opera sa neisprăvită, iar împrejurarea aceasta i se părea de rău augur celui care considera orice ştiinţă ca un sistem de gîndire, iar nu ca o ocazie de simplă erudiţie într-o ramură oarecare de activitate).
Să ia ca model Cosmosul lui Humboldt, asta ar fi însemnat posibilitatea de a porni în largul tuturor ştiinţelor concrete, chiar cu perspectiva de a nu se mai întoarce niciodată pe acelaşi drum : «începem, zicea Humboldt, cu adîncimea spaţiului cosmic, cu regiunea celor mai depărtate nebuloase coborîndu-ne treptat prin gloata de stele care aparţin sistemului nostru solar...» „Cine începe aşa de
departe, dacă nu e Humboldt, poate să se rătăcească pe drum şi să nu mai ajungă niciodată...".
Să urmărească „suprafaţa empirică" recomandată de Richthofen ori să ia în şir monografiile din „Bibliothek geographischer Handbiicher", pregătită de Ratzel, ar fi fost şi asta o cale posibilă în extremis. în ce parte însă va apuca cel doritor să ajungă la o soluţie mulţumitoare ?
OPERA GEOGRAFICĂ GENERALA. După ce a lucrat o bucată de vreme şi cu Ratzel, a trebuit să facă o pauză forţată, de aproape doi ani şi jumătate, pînă să-şi definească o gîndire geografică proprie care a fost cea a geografiei româneşti din ultimii 50 de ani. Suprasolicitarea sistemului nervos 1-a dus însă la un surmenaj atît de accentuat, încît însuşi profesorul său, Fr. Ratzel, la care începuse redactarea tezei de doctorat (Die kartographische Induktion), 1-a îndrumat spre odihnă şi repaus în Alpi.
Speranţa de a putea reîncepe lucrul dovedindu-se însă zadarnică, studentul român se întoarce în ţară şi, neavînd nici un mijloc de trai, se retrage în satul de unde plecase în copilărie.
Şi-a refăcut sănătatea, foarte greu de altfel, cutreierînd pădurile şi munţii ţinutului natal. Interdicţia de a citi nu a însemnat însă interdicţia de a observa şi a gîndi în singurătate. Şi în timpul acestei crize au biruit forţele moştenite : sănătatea de muntean, voinţa de a se supune prescripţiilor medicale, capacitatea de a se adapta condiţiilor naturale şi sociale de acasă. Paginile scrise cu acest prilej sub formă de jurnal şi transcrise în Premise şi concluzii la Terra sînt poate cele mai frumoase şi mai caracteristice din tot ce a dat S. Mehedinţi asupra regiunii natale. „Obida lăuntrică, neauzită şi nebănuită de nimeni, mi-a adus pînă sub frunte iuţeala lacrimelor oprite, dar după ce a trecut ascuţişul durerii mi s-a părut că sînt uşurat de o mare greutate. întîia oară, de cînd m-am întors acasă, m-am simţit una cu toţi ai mei, cei de azi şi de totdeauna 1K. Nu o spune, dar aceasta poate a însemnat începutul vindecării.
în cei aproape doi ani şi jumătate de interzicere a cititului şi de recreare, S. Mehedinţi a avut totuşi răgazul să pună ordine în materialul abundent şi eterogen adunat în anii de la Paris, Berlin şi Leipzig, precum şi din excursiile făcute în ţările respective şi din peregrinările în propria sa ţară, mai ales în bazinul Şuşiţei. Ca orice om legat de locurile unde şi-a trăit copilăria, era pus acum în situaţia să le analizeze cu ochii artistului, şi cu spiritul critic al omului de ştiinţă, elaborînd, la Soveja, prima „schemă" a unităţii obiectului geografiei. Legătura strînsă dintre om şi natură a simţit-o aici în pragul maturităţii.
„Mocanii jovejeni şi cei din Breţcu care pendulau cu turmele lor din stepele pontice pînă în Munţii Vrancei cunoşteau bine locurile şi oamenii pe unde treceau la dus şi la întors : căci dacă nu le-ar fi cunoscut se întorceau fără
1 S. Mehedinţi, op. cit., p. 113.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
20
OMUL ŞI OPERA
21
turme, dacă s-ar fi întors şi ei." Lupta de fiecare zi cu muntele, cu apele care veneau primăvara puhoi, cu pădurea, cu jivinele codrului nu-i îngăduia tînărului geograf să despartă populaţia de mediul fizic şi nici de cel social înconjurător. Verificase această relaţie necesară pretutindeni pe unde trecuse. Se convinsese astfel că dezvoltarea şi rolul jucat de marile capitale, Paris şi Berlin, nu erau străine de poziţia lor geografică dar nici de evenimentele istorice trecute peste ele. Prima concluzie formulată definitiv, în timpul odihnei de la Soveja, fusese aceea că : geografia are un obiect propriu, unitar cu două feţe : natura şi societatea (sau cum prefera el să se exprime : poporul). Unui obiect unitar, îi corespunde o ştiinţă unitară. Geografia este aşadar, trebuie să fie, o ştiinţă unitară.
Venea însă a doua şi cea mai tulburătoare întrebare : acest obiect unitar este însă foarte întins (planeta) şi foarte eterogen şi ca înfăţişare, şi ca procese, atît în spaţiu cît şi în timp. Cei mai mulţi geografi, ai tuturor timpurilor, se mulţumiseră şi se mulţumeau încă să prezinte — cu mai mult sau mai puţin talent, cu mai mare sau mai mică precizie — aspectele deosebite ale acestui întreg atît de complex şi variabil în spaţiu şi timp. De milenii geografia păstrase acest caracter informativ prezentat de unii — oameni practici — sub formă de nume, cifre, tablouri, schiţe de hartă ; de alţii sub forma descrierilor, adeseori fanteziste sau încărcate de adjective. Cum se putea ajunge, în acest caz, la organizarea materiei geografice, deci la constituirea unei ştiinţe cu obiect şi metodă proprii ? Am văzut că aceasta fusese întrebarea cu care studentul Mehedinţi plecase la Paris şi la această întrebare ajunsese să răspundă mulţumitor... la Soveja. „De altfel, nu adunarea de material era acum grija celui silit de împrejurări la o pauză fără limită, ci tocmai cernerea materialului adunat pînă atunci şi sistematizarea ideilor pentru stabilirea cît mai precisă a postulatelor geografiei ca ştiinţă" 1.
Chiar în anii de „odihnă" de la Soveja cînd timpul era împărţit între „excursii, erborizare, exerciţii topografice şi observări morfologice locale, oferite ochilor mai ales în urma ploilor abundente", S. Mehedinţi a elaborat primele două lucrări în care a fost cuprins „sîmburele planului întregului curs universitar" de mai tîrziu, şi anume Eterogeneitatea celor patru sfere şi Problemele geografiei contemporane... Din aceste mici încercări a crescut, s-a adîncit şi precizat ţ opera sa capitală apărută abia în 1930 sub titlul : Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă. „în linii mari, programul activităţii de mai tîrziu era acum destul de clar schiţat în cele două lucrări, atîta e de adevărată observarea că opera de maturitate a cuiva nu este decît concluzia premiselor din anii tinereţii" 2 (Premise... pp. 162—163).
1 S. Mehedinţi, op. cit., p. 121. s Sublinierea ne aparţine. — V.M.
în 1934 revista milaneză „Scientia" încheie o recenzie făcută celor două volume din Terra, cu următoarea frază :
„Pe scurt, Terra nu este nici un tratat, nici un curs, ci o lucrare foarte documentată consacrată definirii obiectului şi metodei geografiei, avînd ca scop perfecţionarea geografiei. Este o înaltă sinteză ştiinţifică. Ea merită să fie tradusă într-o limbă de mai mare circulaţie". La vremea publicării ei, Terra a fost considerată, în ţară şi străinătate, ca o foarte cuprinzătoare sinteză a cunoştinţelor şi gîndirii geografice contemporane prezentată însă într-o formă critică şi personală. Ea cuprinde, în acelaşi timp, cea mai completă şi dezvoltată îndrumare metodologică şi metodică în cercetările de teren şi în expunerea rezultatelor obţinute.
Implicaţiile ideii că geografia este o ştiinţă unitară, că obiectul ei este complexul sau întregul planetar, că viaţa fizică şi organică a Pămîntului este dirijată de anumite legi, pe care şi colectivităţile omeneşti trebuie să le cunoască pentru a putea trăi şi progresa, că cercetarea acestui obiect trebuie să urmeze linia dialectică a desfăşurării proceselor telurice, implicaţiile acestei idei au fost numeroase. Privite în ansamblul lor, ele ni-1 arată pe Mehediţi nu numai convins de justeţea punctului de plecare în geografie, dar şi consecvent în toate manifestările sale de mai tîrziu — de la cele didactice pînă la cele artistice şi chiar politice inspirate din acest punct de plecare : raportul intim dintre colectivitatea umană şi natura fizică urmărit pe întreaga planetă de care istoria omenirii este din ce în ce mai strîns legată (Pămîntul oicumenic deci).
Pămîntul, în totalitatea lui, este scena pe care se desfăşoară nu numai fenomenele sociale şi economice, dar şi cele fizice. El trebuie deci binecunoscut mai întîi în ansamblul lui, numai astfel putînd aprecia şi înţelege locul fiecărei ţări şi funcţia chemată să o îndeplinească în raporturile ei cu celelalte ţări ale Pămîntului. Aceasta în ordinea practică referitoare la raportul om-natură. Am greşi însă oprindu-ne la formularea de mai sus. Nu este vorba, după cum s-ar părea, de o desfăşurare „fatalistă" a acestor raporturi. Trebuie să cunoşti mediul înconjurător pentru că nu poţi trăi şi progresa cu ochii închişi ori cu urechile astupate. Aceleaşi condiţii geografice pot duce însă la rezultate diferite, în funcţie de capacitatea poporului şi de organizarea acestuia. „Omul sfinţeşte locul" este un proverb popular pe care ni-1 amintea adesea profesorul Mehedinţi. Mai spunea însă şi : „Scara se mătură dp sik în jr^" ceea ce însemna că, în afara virtuţilor poporului, el gindea^că vîrfurile — deci conducătorii — acestuia trebuie să dea exemplul celor mai bune virtuţi, altfel se ivea necesitatea ca ei să fie „măturaţi" cei dintîi. Aşadar : cunoaşte mediul geografic înce-pînd cu întregul glob şi terminînd cu specificul ţării tale şi al celor ce- te înconjură ; cunoaşte poporal şi contribuie la educarea lui; alegeţi bine conducătorii şi înlătură-i pe cei incapabili ori incorecţi. Altfel nu există nici viaţă-normală, nici progres. Iată cea mai însemnată implicaţie a concepţiei geografice plămădită la Soveja ca urmare a îngrămădirii cunoştinţelor din ţară şi străină-
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
22
OMUL ŞI OPERA
23
tate şi a trierii lor în liniştea şi în atmosfera de acasă. Ea reprezintă un adevărat program bine gîndit de activitate desfăşurat pe mai bine de jumătate secol.
După reîntoarcerea de la Leipzig, unde şi-a trecut teza de doctorat, distinsă cu calificativul magna cum laude, în 1899, sub auspiciile lui Fr. Ratzel, S. Mehedinţi este numit profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti unde începe să se achite de sarcina pentru care fusese trimis în străinătate. Aici, după cum se ştie, îi revenea rolul de a construi geografia românească din temelie, fireşte geografia ca ştiinţă avînd dublul scop : al îndrumării cercetărilor geografice şi al predării cunoştinţelor geografice în şcolile de cultură generală, nu sub forma învăţăturii pe dinafară, ci raţional, pentru instruire cît şi pentru educaţie. Prelegerile, seminariile, colocviile, excursiile şi congresele erau mijloacele prin care scopul acesta a fost atins. La toate acestea s-au adăugat manualele care, prin claritatea şi stilul lor atrăgător, au contribuit cel puţin în egală măsură la schimbarea părerii pe care o aveau nu numai marele public, dar şi autorităţile şcolare despre geografie şi despre rolul ei în educarea elevilor, a studenţilor şi chiar a cetăţenilor. Ca urmare a militării în acest sens, geografia ajunse să fie predată nu numai pînă în clasa a IV-a gimnazială — ca în trecut — ci în tot liceul, fiind introdusă ca materie obligatorie la bacalaureat şi în toate universităţile ţării, precum şi în fostele Academii comerciale. Organizatorul, inspiratorul şi animatorul acestei mişcări a fost tot timpul S. Mehedinţi care, pe lîngă expunerea teoretică a concepţiei despre o geografie ca ştiinţă a întregului teritorial (de la planetă la regiune şi localitate), a indicat şi căile răspîndirii şi asimilării cunoştinţelor geografice, selecţionate şi explicate.
Dacă deci azi geografii noştri specializaţi pun la baza cercetării şi gîndirii lor nu numai înregistrarea faptelor observate, ci şi înlănţuirea lor cauzală urmărită în timp şi privită ca un tot teritorial organic în continuă transformare, aceasta o datorează lui S. Mehedinţi. Raportînd faptul acesta la timpul cînd se constituia geografia ştiinţifică românească, ne apare, în consecinţă, ca un lucru secundar faptul că S. Mehedinţi a depăşit, în unele din lucrările sale, limitele dintre geografie — aşa cum o concepea chiar el — şi etnografie sau istorie.
Dacă cursurile de antropogeografie (geografia populaţiei) au reţinut relativ mai puţin atenţia profesorului S. Mehedinţi (între altele şi pentru că după 1930 se înfiinţase la Universitatea din Bucureşti o conferinţă de geografie umană), în schimb el a iniţiat, inspirat şi discutat, în seminariile sale de la facultate, numeroase lucrări personale de teren ale studenţilor şi ale doctoranzilor săi, grupîndu-le pe probleme. De aici a pornit de pildă teza lui G. Vâlsan — Cîmpia Română, a lui C. Brătescu asupra Deltei Dunării; dar tot de aici şi o concepţie originală asupra geografiei oraşelor, mult mai tîrziu apărută în geografia mondială. El însuşi a publicat o serie de lucrări cu caracter regional din domeniul antropogeografiei (Die rumănische Steppe, 1904 ; Dacia pontică şi Dacia carpatică, 1928 ; Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene, 1925 ; Cadrul antropogeografie al Ardealului,  1928 ; Le pays et le peuple rou-
main, 1927 ; Discordanţe antropogeografice, 1933 ; Ce este Transilvania1, 1940 etc). Şi în unele din aceste lucrări accentul se pune pe latura etnografică şi istorică. Totuşi — ceea ce este vrednic de amintit — profesorul Mehedinţi a lăsat totdeauna elevilor săi libertatea unor interpretări proprii a faptelor observate de ei.
OPERA PEDAGOGICĂ. Implicaţiile concepţiei geografice, antropogeografice şi etnografice au depăşit însă la S. Mehedinţi preocupările lui strict geografice. Nu-i suficient, pentru a-ţi îndeplini datoria de membru al unei colectivităţi etnice (gîndea S. Mehedinţi), să cunoşti caracterele specifice ale unui popor şi trecutul acestuia (în speţă, cele ale poporului român), ci trebuie să contribui — în măsura puterilor — la educarea acestuia. Fireşte, nu mai este vorba, în acest caz, de păstrarea cercetătorului şi gînditorului respectiv în cadrul strict al geografiei, dar cunoaşterea ţărilor, şi în primul rînd a României — prin geografie, şi a popoarelor, şi în primul rînd a poporului român — prin etnografie, a dat lui S. Mehedinţi elemente noi şi necesare folosite de el în misiunea de educator. Opera pedagogică — etnopedagogică, după propria expresie a profesorului Mehedinţi — a fost vastă şi de durată. Ea includea însă nu numai educarea maselor de şcolari şi cetăţeni maturi, dar şi observaţii critice asupra condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească personalităţile conducătoare : cercetătorul, eruditul, savantul (v. Trilogia ştiinţei, 1939), omul politic (v. Politica de vorbe şi omul de stat, 1920).
Activitatea în legătură cu şcoala şi cu educaţia dincolo de şcoală încep la S. Mehedinţi foarte de timpuriu. în 1892 S. Mehedinţi îşi susţine teza de licenţă pe care apoi o publică sub titlul Ideile lui I. J. Rousseau asupra educaţiei. Văd lumina tiparului şi alte lucrări: Îndărăt spre şcoală (1907), Către noua generaţie (ediţia I, 1912, ediţia III, 1928) ; Altă creştere; şcoala muncii, poate cea mai substanţială, mai bine gîndită şi mai de actualitate, dintre toate lucrările pedagogice ale profesorului S. Mehedinţi. O primă ediţie apare în 1919, iar a V-a, în 1928. Lucrarea Şcoala poporului (1923 şi 1928) cuprinde motivarea reformei şcolare din 1918, cînd S. Mehedinţi — în calitate de ministru al învăţă-mîntului — introduce în şcoli „eforiile şcolare" 2 devenite mai tîrziu comitete
1 Publicată şi în limbile franceză, italiană şi germană.
2 Socotim util pentru o mai bună înţelegere a atmosferei în care a fost votată Legea eforiilor şcolare şi pentru gîndurile celui ce a propus-o să dăm aici un pasaj din discursul ţinut, în parlamentul ţării, la Iaşi, de către autorul acestei legi, S. Mehedinţi „...ceace urmăresc în acest moment, nu este votul d-tră, ci vreau chiar sufletul d-tră. Vreau ca fiecare, ieşind de aici, să rămînă pentru totdeauna legat cu inima de ideea acestei legi, pînă ce munca noastră comună o va duce la realizare. Vreau colaborarea tuturor nu numai a reprezentanţilor partidului conservator, ci a tuturor celor cari mă ascultă. Legea aceasta care mă preocupă de atîta vreme nu o consider ca o operă personală ; şi nici măcar de partid, ci ca o muncă de ispăşire a unei
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
24
OMUL ŞI OPERA
25
şcolare, iar azi comitete de părinţi. în anul următor publică volumul Profesorul, temelia tuturor reformelor şcolare (1929). Ultima lui lucrare mai amplă, cu acelaşi caracter, însă mai filozofic, din domeniul culturii generale şi al educaţiei este Trilogii (Ştiinţa, Şcoala, Viaţa) cu aplicare la poporul român (1940).
Trilogiile cuprind un fel de sinteză a tot ce a scris şi a gîndit S. Mehedinţi în materie de cultură şi educaţie. în acelaşi timp, sînt o încercare de a răspunde marilor probleme pe care şi le pun toţi cei care nu trec prin viaţă cu ochii închişi. E de aşteptat ca azi să nu fii de acord cu tot ce cuprind paginile acestei cărţi, pe care nu este cazul şi nici locul să o analizăm. Credem însă că, pentru cei care ar dori să pătrundă mai adînc în cunoaşterea personalităţii culturale atît de complexe, cum a fost Mehedinţi, şi chiar pentru cei care ar voi să-şi dea mai de aproape seama de concepţia lui geografică şi de persistenţa cu care şi-a urmărit programul, fixat din tinereţe, în vederea reformei învăţămîntului şi cercetărilor geografice, pentru aceşti cititori. Trilogiile reprezintă calea cea mai scurtă către cunoaşterea tainelor vieţii interioare a acestuia. Pentru geografi şi pentru etnografi merită să reţinem însă, din cele peste 430 de pagini, cel puţin afirmaţia, categorică şi de loc surprinzătoare, că dezvoltarea trebuie urmărită în legătură cu „casa de educaţie" care este Pămîntul, iar viitorul omenirii este căutat „în direcţia ştiinţei aplicate la tehnică" (p. 401).
în strînsă legătură cu sistemul de gîndire şi de acţiune educativă, de la care, în linii mari, S. Mehedinţi nu s-a abătut în lunga lui viaţă, stă şi problema fundamentală a raportului dintre geografia ştiinţifică şi geografia pitorească. De această latură a problemei geografice S. Mehedinţi s-a ocupat mult şi pentru că era personal înclinat şi dotat în privinţa posibilităţilor de a reda, într-o formă atrăgătoare şi plastică, observaţiile de teren sau datele culese din lecturi. Recomandăm în această privinţă lectura paginilor din lucrările Terra (pp. 320— 328) şi cele din Premise şi concluzii la Terra (pp. 190—207). Pot impresiona, la lectura acestor pagini, caracterul filipic al unor pasaje şi preferinţele declarate pentru „analiza scrupuloasă a faptelor şi pentru caracterizările exacte pe care trebuie să se întemeieze o ştiinţă descriptivă". Foştii studenţi ai profesorului Mehedinţi îşi amintesc de adevărata silă pe care acesta o avea pentru abuzul de adjective, pentru termenii căutaţi, pentru cuvintele radicale. „Descrierea naturii nu este o sarcină pentru oricine şi oricînd". De aceea recomanda în primul rînd intuirea directă a faptelor şi apoi redarea lor prin cuvintele cele mai simple. „Cea mai bună asigurare contra erorilor literare este stilul liniştit, adică întrebuinţarea termenilor simpli şi caracteristici". Şi totuşi puţini sînt geografii români care au dat mai reuşite descrieri pitoreşti decît Mehedinţi:
întregi generaţii pocăite, care se înfioară de greşelile trecutului şi vrea să rupă definitiv cu ele. Concepută, discutată şi rediscutată de atîtea ori cu colegii mei din Bucureşti, în lunga claustare în care am trăit sub ocupaţia străină, evident ea nu putea fi o lege de vanitate, ci o lege în care să vibreze suferinţa poporului nostru, înfruntat de gazetele străine care ne puseseră înainte analfabetismul" (publicat în broşura : Şcoala poporului, Bucureşti, 1923).
„Muntele e o mare panoramă în necurmată prefacere. Suirea pe piscuri, cobo-rîrea în fundul văilor (pe alocurea se mai adaugă şi peşteri) săritul peste pîraie unde piciorul abia atinge din fugă piatra pe jumătate ascunsă sub apă... toate acestea dau muntenilor o sprinteneală şi prilej să ia seama la multe lucruri. Pe cîmpie, sub bolta nemărginită a cerului, omul pare un atom ; la munte, încă de copil, se simte cineva în mijlocul scenelor mereu schimbătoare, în care şi el este actor cu sau fără voie. Spre seară, de pildă, cînd băietanul grăbeşte paşii să treacă mai repede culmea de pe o vale în alta, se trezeşte că alături de el, începe să alerge o caricatură de om care aci se ghemuieşte lîngă picioarele lui, aci se lungeşte pînă departe peste alte culmi şi văi... un fel de Păsări-lungi-lăţilă ca cele din poveşti, un teatru fără parale. Soarele cu razele, muntele cu umbrele şi norii cu metamorfozele lor sînt ca un caleidoscop ce mută mereu planurile şi schimbă necontenit dimensiunile peisajului. Dar varietatea formaţiilor vegetale de la munte ! Altă panoramă plină de culoare şi de mişcare. Jos, la poale, pădurile mai luminoase ale fagilor, paltinilor şi mestecenilor (albi aceştia ca şi făcliile de ceară albă) : mai sus, verdele întunecos al brazilor, pînă la pîlcurile de jnepeni ţi de ienuperi lipiţi pămîntului să se apere de buchiseala vîntului. în fine sus pe culme, iarba scurtă şi păroasă, cu mănunchi de afini, merişori ori bujori de munte (Rhododendron) sau de azalee pitice (Azalea procumbens) făcînd între stînci, dese ca şi muşchiul — adevărate grădini liliputane — o ne-sfîrşită încîntare pentru ochi..." !1
Este în acest fragment de geografie pitorească sau descriptivă, aleasă la în-tîmplare din numeroasele şi variatele descrieri geografice răspîndite în multe din operele lui S. Mehedinţi, dar mai ales în manualele de liceu, un fond real de adevăr ştiinţific sprijinit pe cunoaşterea peisajului şi a vieţii de la munte. Nu se afirmă nimic inexact; dar limba curgătoare, cu imagini fireşti, face lectura plăcută şi—1 transpune pe cititor în atmosfera de la munte pe care nu numai că o înţelege, dar o şi simte. Profesorul şi educatorul, conştient de înlesnirea cu care poate comunica prin cuvinte şi altora nu numai informaţia geografică, dar şi propriile sale sentimente în faţa frumuseţii şi măreţiei naturii, dă un sfat preţios : „Dacă geografia a fost şi este o ştiinţă descriptivă, era de la sine înţeles că, pe lîngă calităţile ştiinţifice ale unei descrieri, oricine trebuia să considere ca un cîştig adăugirea calităţilor artistice... Atîta numai, că metoda descrierii artistice nu poate fi comunicată cuiva prin regule precum în nici o ramură a artei şcoala nu poate da cuiva darul pe care nu-1 are din naştere. Studiul maiştrilor nu poate avea decît o utilitate relativă : să deştepte talentul celor înzestraţi de natură sau să împiedice pe cei fără talent artistic de a cădea în erorile pe care le comit atîţia sub pretext de geografie pitorească. E cunoscut de toţi abuzul de culoare şi de superlative al descrierilor mediocre". Aceasta nu
1 S. Mehedinţi, op. cit., p. 193. .
STUDII  ASUPRA VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
26
OMUL ŞI OPERA
27
înseamnă însă că toţi cei lipsiţi de talent artistic trebuie să se lase de geografie, dar nici să-i considere pe cei talentaţi ca fiind mai apţi — sau mai puţin apţi — de a se ocupa cu ştiinţa. Pentru toţi, oameni cu sau fără talent ştiinţific, rămîne exprimarea simplă şi precisă. Căci este mult mai uşor să îmbraci în cuvinte obişnuite fenomenele observate cu atenţia cerută de cercetarea ştiinţifică decît să le „ascunzi" oarecum sub imagini plastice şi metafore. Ca să reuşeşti, aşa cum au reuşit la noi — şi nici ei totdeauna sau în egală măsură, de pildă, S. Mehedinţi, Ion Simionescu sau G. Vâlsan, îţi trebuie o mare putere de observaţie, răbdarea şi deprinderea unor analize meticuloase, o sensibilitate artistică reală şi darul înnăscut al exprimării în imagini. Chiar aşa, şi poţi depăşi măsura. Poate tocmai^ din această cauză atît S. Mehedinţi cît şi, mai tîrziu, fostul său student G. Vâlsan au recomandat cu căldură elevilor să se ferească de geografia pitorească dacă nu au talent.
S. MEHEDINŢI ŞI SOCIETATEA GEOGRAFICĂ ROMÂNĂ. Imaginea operei şi personalităţii lui S. Mehedinţi schiţată în paginile precedente ar fi cu totul necompleţă dacă am lăsa deoparte activitatea acestuia la Societatea geografică română şi rolul hotărîtor pe care 1-a jucat, mai ales după 1910, în promovarea mişcării geografice româneşti cu ajutorul „Buletinului1K şi conferinţelor societăţii.
Legăturile lui S. Mehedinţi cu Societatea geografică română (S.G.R.) datează de pe vremea cînd acesta era student în străinătate. Din acea vreme a început şi colaborarea sa la „Buletin" printr-o serie de publicaţii, ca : Insula Şerpilor, traducerea unei scrisori pe care, la anul 134 e.n. Arian, guvernatorul Bythiniei, o adresează împăratului Adrian („Bul. S.G.R.", 1893), Locul Geografiei între ştiinţe, „Bul. S.G.R.", 1894).
Mai tîrziu, ca profesor de geografie la Facultatea de litere din Bucureşti, a cerut studenţilor săi să sprijine prin publicaţii, studii şi recenzii, Societatea geografică jomână. Astfel din 1910, „Buletinul" a publicat din ce în ce mai multe lucrări ale primilor geografi români formaţi la şcoala din Bucureşti. Printre acestea merită o menţiune specială studiile lui C. Brătescu asupra Dobro-gei şi Cîmpia Română de G. Vâlsan.
După 1916, participarea geografilor noştri la „Buletin" este mai redusă. Din 1921 insa conducerea efectivă a publicaţiilor şi a conferinţelor Societăţii române de geografie trece în seama lui S. Mehedinţi, care face din nou apel la studenţi şi la colegii săi de specialitate din învăţămînt, de astădată în calitate de preşedinte al comitetului de redacţie al „Buletinului". încă din primul an al acestei schimbări, înfăţişarea şi caracterul conţinutului acestuia se modifică substanţial fără să se înlăture însă nimic din ceea ce, în trecut, reprezenta îndeplinirea sconului principal urmărit de Societate (în primul rînd informarea asupra mişcării geografice din ţară şi străinătate). O deosebită precădere se
1 Din 1912 devine „Buletinul Societăţii române de geografie — Bul. S.R.G.".
acordă totuşi, cum era şi firesc, studiilor de geografie ştiinţifică asupra Pămîn-tului şi poporului român şi informaţiilor asupra ţărilor vecine.
Este drept că, în acest timp, crescuse în ţară şi numărul geografilor cu o bună pregătire de specialitate. Trebuie să recunoaştem însă că-i revenea, în primul rînd, preşedintelui Comitetului de redacţie, meritul de a fi făcut posibilă, datorită personalităţii şi înţelegerii sale, o colaborare neîntreruptă între toate centrele universitare în vederea susţinerii, la nivel ridicat, a „Buletinului" şi a colecţiei de curînd întemeiate „Studii şi cercetări geografice" 1.
Ales vicepreşedinte al Societăţii geografice române, după moartea generalului Coandă în 1932, S. Mehedinţi dă, prin planul său de activitate, un^ impuls nou nu numai publicaţiilor, dar şi conferinţelor şi ciclurilor de comunicări, excursiilor (între care cităm pe cea din Iugoslavia şi Albania), concursurilor între elevii de liceu, luînd totodată şi iniţiativa unor răspunsuri de o cît mai strictă obiectivitate ştiinţifică la campaniile tendenţioase duse contra noastră, înainte şi în timpul ultimului război mondial. Pe această linie se înscrie şi ultimul său studiu mai întins publicat în „Bul. S.R.G." din 1941 :
Autoritatea personală a profesorului S. Mehedinţi a prilejuit, pe scurt, cea mai armonioasă şi fecundă activitate în cadrul S.G.R. atît a geografilor români cît şi a celor străini, care ne vizitau sau care ne apreciau în chip deosebit ţara. Iată de ce hotărîrea sa de a se retrage, în 1942, de la conducerea efectivă a mişcării geografice legată de S.R.G. a fost acceptată de membrii acestei^ societăţi cu deosebită părere de rău şi numai după ce o delegaţie, care avea, din partea Consiliului Societăţii, misiunea să intervină pe lîngă dînsul, s-a convins că această hotărîre, definitiv luată, era consecinţa logică a unei înţelepte concepţii de viaţă.
Nu se poate spune totuşi că interesul său pentru geografie să fi scăzut sau că sfatul cerut de cei rămaşi la conducerea S.R.G. să fi fost refuzat vreodată. Ca semn al recunoaşterii meritelor din trecut şi al sprijinului reprezentat de sfaturile pe care nu a încetat să le dea în calitate de vicepreşedinte al S.R.G., Consiliul acesteia i-a închinat ultimul număr din „Buletinul" său, care s-a întîmplaţ să fie şi ultimul apărut (în 1942). Am extras de altfel scurta relatare a rolului jucat de S. Mehedinţi în cadrul Societăţii, din introducerea la acest ultim volum al „Bul. S.R.G.".
1 Intre 1922 şi 1940 apăruseră în „Buletinul S.R.G.", opt teze de doctorat (C. Brătescu, Delta Dunării ; Vintilă Mihăilescu, Vlăsia si Mostiştea ; Gfc. Năstase, Peuce ; Ion Conea, Ţara Loviştei; Victor Tufescu, Dealul Mare-Hîrlău ; N. L u p u, Cercetări geografice în bazinul Dărmăneşti; S t. M a n c i u 1 e a, Cîmpia Tisei; V. Tulescu, Românii din Banat) ; în noua colecţie, care trebuia să degreveze paginile „Buletinului" de studii prea întinse, şi-au văzut publicate tezele N. Al. R ă d u 1 e s c u, Vrancea, T i b e r i u M o r a r i u, Viaţa pastorală în Munţii Rodnei, N. P o p p, Subcarpaţii dintre Dîmboviţa şi Prahova.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
2»
înzestrat cu mare putere de muncă organizată, stăpîn pe principiile filozofiei antice şi moderne, dotat cu o memorie puţin obişnuită şi cu o capacitate de selectare şi de ordonare logică a cunoştinţelor eterogene acumulate încă de copil, deosebit de sensibil la frumos şi dăruit cu talent artistic la care se asociază înclinarea spre analiza precisă, matematică, S. Mehedinţi rămîne, în cultura românească a secolului nostru, o personalitate complexă — nu lipsită de contradicţii — dar capabilă de sinteze în domenii variate : filozofie, geografie, etnografie, pedagogie, istorie, literatură. în prima linie trebuie considerat însă geograf, etnograf şi pedagog. Geograf, a fost printre primii savanţi moderni care a conceput geografia ca o ştiinţă analitică unitară a întregului planetar, absolut indispensabilă pentru a păşi cu succes la geografia regională. Ca etnograf şi pedagog, pornind de la relaţia pămînt-popor, a pledat pentru cunoaşterea cît mai adinca a poporului şi pentru „o nouă creştere" prin „şcoala muncii" a acestuia şi a conducătorilor lui.
CONCEPŢIA ŞI METODA ÎN OPERA GEOGRAFICĂ A LUI S. MEHEDINŢI
Pentru geografii mai vechi care cunosc operele fundamentale ale lui S. Mehedinţi, ori care au avut prilejul de a urmări prodigioasa activitate desfăşurată de acest mare animator în îndrumarea numeroaselor generaţii de studenţi sau L maselor largi de profesori de geografie din întreaga ţară, este un adevăr neîndoielnic că întemeietorul geografiei moderne în România este Mehedinţi. După o perioadă de oarecare uitare însă, generaţiile mai tinere de cercetători nu pot intui proporţiile reale ale contribuţiei acestui om de ştiinţă decît cu unele lămuriri şi cu oarecare călăuzire pe firul trecut al evoluţiei gîndirii geografice. Aceasta deoarece ideile cuprinse în operele sale sînt atît de limpezi şi par astăzi atît de fireşti, încît mulţi ar fi îndemnaţi să creadă că ele au existat dintotdeauna şi că nu reprezintă o elaborare a minţii lui luminoase.
Este, de altfel, un fenomen obişnuit în evoluţia ideilor şi a cunoştinţelor omeneşti. Marile adevăruri îmbracă adesea forme simple astfel că numai cu greu poţi desluşi eforturile de gîndire ori de cercetare care au dus la descoperirea lor. Ulterior pătrund atît de mult în folosinţa comună, încît în perspectiva timpului par să-şi piardă sorgintea, ideile rămînînd oarecum anonime, desprinse de cel care le-a făurit.
Aşa s-a întîmplat cu multe dintre ideile de bază din opera lui Mehedinţi, însuşite şi folosite ca fond comun al gîndirii geografice actuale. Pentru scoaterea lor la lumină este necesar a cerne opera aceasta prin împletitura largă, abia înfiripată a cugetării geografice din pragul veacului nostru. în această încercare sîntem înlesniţi chiar de unele lucrări de analiză retrospectivă pe care S. Mehedinţi le-a scris la anumite etape de bilanţ al vieţii sale : una la retragerea de la catedra universitară (1938) pe care a ilustrat-o cu prestigiul marei sale personalităţi aproape patruzeci de ani. Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea (1938), a doua cu ocazia reluării lucrărilor sale pentru publicarea operelor complete, cerute de o instituţie editorială în 1946, Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri. Şi una, şi alta dintre aceste scrieri sînt pătrunse
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
30
CONCEPŢIA  ŞI  METODA   IN  OPERA  GEOGRAFICA  A  LUI  S. MEHEDINŢI
31
de căldura depanării unor amintiri şi chiar a unor mărturisiri, ceea ce este aproape surprinzător la omul atît de reţinut şi sobru, care prefera să nu vorbească despre sine.
în aceste lucrări în care întîlneşti pagini de antologie literară, ca imagini, limbaj şi fond umanist, se face de fapt o analiză critică ascuţită — poate pe alocuri puţin subiectivă — a atmosferei nepropice de la care se pornea în desluşirea a ceea ce trebuie să fie geografia, a ideilor ei de bază, a definirii obiectului său şi a limitelor faţă de celelalte ştiinţe.
în tinereţea celui care trebuia să devină îndrumătorul geografiei româneşti, geografia ca ştiinţă se întrezărea vag ca o imagine ştearsă în ceaţă mai mult ca o bănuială din aburirea care o învăluia. Ea începuse însă a se face simţită, ca o necesitate, din marginile locului gol pe care încă nu-1 ocupa între ştiinţe, îndeosebi se făcea simţită pentru istorie care încerca să lege şi să explice înşiruirea evenimentelor petrecute în timp de scena pe care ele s-au desfăşurat, deci de teritoriu. Se făcea, de asemenea, tot mai simţită necesitatea de informare asupra ţărilor depărtate şi asupra imaginilor exotice ori asupra bogăţiilor fabuloase din ţinuturi în care pătrundea tot mai mult omul cu cascheta colonială, în perioada de intensă expansiune imperialistă a unor ţări vest-europene. Oamenii se arătau dornici să cunoască orizonturile Terrei care se lărgeau prin ştiri aduse de ziare şi de exploratori. Dar, cel puţin în ţara noastră, geografia nu se desprinsese încă din umbra începuturilor pentru a-şi arăta limpede conturile şi posibilităţile. Nici măcar cele două trăsături pe care le vădeau necesităţile de geografie mai sus menţionate — ca disciplină spaţială şi disciplină de informare — nu erau prea lămurite pentru cărturarii noştri. Ele erau însă oarecum recunoscute în şcoală, unde geografia se preda ca o disciplină auxiliară istoriei, care voia să-şi fixeze unde s-a petrecut cutare sau cutare fapt (deci simplă localizare spaţială, fără prea multă corelare cu condiţiile naturale ale locului respectiv), şi ca disciplină de informare bună doar pentru clasele gimnaziale, dar şi aceasta în forme seci, neatrăgătoare, ca o „înşirare de nume proprii şi de cifre statistice".
Mai mult chiar, întrucît geografia nu se preda încă la Universitate, în legătura cu această disciplină rămînea imaginea sărăcăcioasă şi deformată din clasele gimnaziale.
Faţă de această situaţie Mehedinţi mărturiseşte că pentru îndrumarea lui spre geografie au fost hotărîtoare în afara intuiţiilor pe care i le deşteptase ideile unor filozofi ca Thomas Buckle (care corela evenimentele istorice cu condiţiile naturale ale locurilor pe care ele s-au desfăşurat), „îndemnul părintesc" al unuia dintre profesorii săi cu largi orizonturi de gîndire, Al. Odobescu.
Dar numai îndemnurile nu sînt suficiente în făurirea unor concepţii proprii ; este nevoie şi de o călăuză pentru orientarea în ştiinţa respectivă mai ales cînd aceasta prezintă probleme fundamentale nelămurite. Şcoala nu-i dăduse o asemenea îndrumare. Ea se mărginea doar la o învăţătură pe de rost a unor nume
de munţi, de ape, de ţări şi capitale, liste întregi; şi bineînţeles nu-1 făcuse să îndrăgească geografia care nici nu era considerată o ştiinţă. Ceea ce se preda sub numele acesta nu-i arăta întru nimic conţinutul, problemele proprii, principiile de bază, căci avea scopul unic de a localiza teritorial nume, eventual din veacurile trecute, ca o «servă» a istoriei cum se exprimă însăşi Mehedinţi.
Mai exista însă, în acea perioadă, în ţara noastră o instituţie care putea da unele orientări într-ale geografiei : Societatea geografică română întemeiată din 1875 şi care a avut fără îndoială un rol însemnat în promovarea studiilor de specialitate. Ea era însă alcătuită pe atunci din oameni de ştiinţă care, deşi însufleţiţi de năzuinţe frumoase pentru promovarea geografiei, nu aveau pregătire geografică, mulţi dintre ei fiind cărturari de seamă cu contribuţii fundamentale în alte specialităţi : Al. Odobescu — arheolog, Gr. Ştefănescu — geolog, V. A. Urechia — istoric, dr. Felix — medic, St. Hepites — meteorolog etc. Persista la majoritatea acestor progeografi ideea humboldtiană a universalităţii preocupărilor geografiei : de la astronomie pînă la geologie şi studiul reliefului şi apelor, de la studiul plantelor şi animalelor pînă la cartografie, geodezie şi topografie.
Pe de altă parte, geograful trebuia să fie — în concepţia acelor vremuri — un explorator şi Societatea geografică română a şi făcut eforturi însemnate în această direcţie subvenţionînd cu fonduri călătorii în ţinuturi depărtate puţin cunoscute, a răspîndit prin publicaţiile ei, ori prin conferinţe publice, rezultatele unor exploratori şi călători, ca Iuliu Popper în Podişul Patagoniei şi Ţara de Foc, G. Assan în nordul canadian, D. Ghica-Comăneşti în Somalia, Em. Ra-coviţă în Antarctida, sau ale neobositului călător Th. Burada care a cutreierat prin Istria, Moravia, Ucraina şi alte locuri pînă în Arabia în cercetarea răs-pîndirii unor forme şi influenţe de folclor românesc. Paralel cu aceasta, Societatea geografică română a contribuit cu dărnicie la dezvoltarea cercetărilor în multe ştiinţe dinafară graniţelor geografiei1, a adus mari contribuţii de ordin teoretic la ridicarea hărţii topografice a ţării, dovedind tocmai prin aceasta faptul că nu-şi putuse preciza sfera preocupărilor, nu putuse lămuri care este obiectul geografiei şi raporturile ei cu ştiinţele ajutătoare. A făcut progrese mari şi pe linia cercetărilor regionale, realizînd mai multe monografii locale şi începînd publicarea dicţionarelor geografice pe judeţe. Dar şi aceste lucrări purtau aceeaşi amprentă a universalităţii geografiei, trecînd lesne la istorie, statistică, arheologie etc. Nu se ajunsese aşadar la o concepţie teoretică privitoare
1 Vezi pentru aceasta studiile întreprinse sub auspiciile Societăţii geografice în geologie de către Gr. Ştefănescu în fostele judeţe Vîlcea, Argeş şi Dîmboviţa în 1883 şi altele ulterior, Matei Drăghiceanu începînd de la 1872 la Tg. Ocna, 1876 la Bahna etc, studiile întreprinse în botanică de către Brîndză (1876), în istorie de către V. A. Urechia, Ionescu-Gion ş.a., în arheologie de către Cezar Bolliac, Al. Odobescu ş.a. (Mult mai numeroase şi mai ample exemplificări pentru această temă, în lucrarea lui Gr. Tocilescu, privitoare la istoricul Societăţii geografice române, publicată în „Bul. S.G.R.", an. XXVIII, nr. 2/1907).
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
32
CONCEPŢIA  ŞI   METODA  IN  OPERA  GEOGRAFICA  A  LUI   S. MEHEDINŢI
33
la obiectul, principiile şi metoda, deci la definirea a ceea ce este şi ce nu este geografie.
în această situaţie, — a lipsei de răspuns la o mulţime de întrebări ce făurea mintea iscoditoare a tînărului în legătură cu studiile ce-1 preocupau, — îndreptarea spre universităţile apusene, unde geografia ocupa deja un loc între disciplinele ce se predau, pare firească. Acolo, în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, Mehedinţi găsi acelaşi fond de gîndire humboldtiană. Ea se sintetizează bine în cuvintele profesorului Ludovic Drapeyron : „la geographie, bien comprise centralise toutes Ies sciences humaines !" Ideea aceasta de enciclopedism — de care au păcătuit şi alte ştiinţe în faza iniţială a precizării cîmpului lor de cercetare — începea totuşi să facă loc unor preocupări de limitare a domeniului de cercetare geografică la ceea ce e propriu ei, atît în ceea ce priveşte spaţiul, cît şi în selecţia problemelor de cercetare. Aşa au început să se individualizeze două direcţii clare de dezvoltare : una a geografiei regionale strălucit reprezentată de mintea luminoasă şi de pana talentată a lui Elisee Reclus, alta a geografiei pe ramuri reprezentată fie prin F. von Richthofen care pornind de la geologie şi cercetînd teritorii foarte diferite pînă în China, ajunge prin interpretare comparată şi selecţionare a materialelor la definirea geomorfologiei, fie prin Fr. Ratzel care pornind de la zoologie ajunge la precizarea trăsăturilor principale ale geografiei populaţiei (Antropogeografie).
Pe de altă parte, un material informativ tot mai amplu se acumula din multe părţi ale globului prin exploratori. Hărţi de detaliu (topografice) se ridicau în mai toate ţările europene, în America de Nord, Australia ba şi prin celelalte continente. Staţiile meteorologice formau o reţea din ce în ce mai deasă, iar observaţiile oceanografice impuse de necesităţi economice (transporturi, pescuit etc.) se înmulţiseră. O pleiadă de tineri geografi se orienta spre cercetările de teren, furnizînd mereu elemente şi explicaţii noi care aveau să întărească această orientare spre precizarea domeniilor de preocupări ale geografiei. Se corectau unele concepţii rigide, teleologice şi deterministe din opera lui C. Ritter construită pe baze ale filozofiei idealiste, se tria materialul din vasta operă a lui A. von Humboldt pentru a-i da o formă mai accesibilă şi mai unitară scutu-rînd-o de materialele aparţinînd altor ştiinţe 1. Totuşi vederea de întreg asupra geografiei şi ordinea logică în analiza fenomenelor, nu ajunsese a se face. Nici măcar o definiţie mulţumitoare a geografiei nu se dăduse. Făcînd suma celor aflate la universităţile din apus, — şi îndeosebi la cele din Germania (din Franţa a păstrat doar imaginea luminoasă şi unele îndrumări ale tînărului profesor de pe atunci Vidai de la Blache) — Simion Mehedinţi îşi punea întrebarea fundamentală : pe care cale trebuia să apuce pe cea indicată de „Cosmosul" lui Humboldt ?  Să pornească pe calea deschisă de Ritter în care, sub
1 La aceasta o contribuţie însemnată a avut Oskar Peschel o minte genială cum îl arată Mehedinţi.
îndemnul unei geografii comparate se ajungea de fapt mai mult la „o colaborare de discipline eterogene" decît la o ştiinţă unitar constituită ? Ori să ia una dintre căile mai noi care se precizau în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea : cea a cercetărilor concrete de ramură fără preocuparea continuă de întregul complex geografic, cum făcuse Richthofen în cercetările lui de geo-morfologie din China sau în alte părţi ale globului, ori Ratzel cu ramurile geografiei omului, sau să se îndrepte spre latura geografiei regionale, geografia ţărilor şi continentelor în care deschisese drum luminos Reclus ?
Nici una dintre aceste căi nu părea conformă firii raţionaliste şi mereu iscoditoare faţă de tainele naturii pe care o vădea tînărul geograf român, după cum nu păreau conforme nici formaţiei lui filozofice prin filtrul căreia încerca să pună ordine logică în întreaga sa gîndire ştiinţifică. A simţit de la început necesitatea unei sistematizări a vastului material încă necoerent care era tratat sub titulatura de geografie. Multiplele întrebări pe care şi le-a pus mereu de cînd a primit misiunea de a se pregăti în această ştiinţă nouă (care este obiectul geografiei ? care este locul ei între ştiinţe ? în ce ordine de cauzalitate trebuie să rînduiască geograful faptele cercetate ? etc.) au început să se lămurească pentru el încă din vremea şederii la Berlin (unde a lucrat sub îndrumarea lui Richthofen) şi s-au limpezit mai mult încă la Leipzig (unde a fost îndrumat de Ratzel). Ceea ce trebuie subliniat în mod deosebit, este faptul că el nu a urmat calea deschisă de alţii, chiar dacă acei învăţaţi au contribuit direct la formaţia lui geografică şi i-au creat orizonturi în cugetarea geografică, ci a deschis el însuşi o cale nouă în geografie, o cale proprie.
La multe din învăţăturile citite în cărţi şi la cele primite de la profesorii audiaţi — mari geografi ai lumii în epoca respectivă, — ori recepţionate printr-un fel de osmoză spirituală din atmosfera cărturărească în mijlocul căreia a trăit patru ani (la Paris, Berlin, Leipzig), s-a adăugat încă o mare experienţă, care a contribuit nu atît la formarea unei gîndiri ştiinţifice, cît mai ales la făurirea unor preţioase intuiri a fenomenului geografic, a corelărilor şi comparaţiilor între fenomene, la ierarhizarea lor pe scara însemnătăţii fiecăruia şi la contopirea lor într-un sistem de cugetare geografică, a contribuit însăşi natura, terenul văzut în variatele lui înfăţişări schimbătoare după loc. Mehedinţi însuşi subliniază însemnătatea acestui fapt încă din timpul şederii la Paris cu ieşiri prin împrejurimi. „O interesantă lecţie de geografie fizică au fost pentru străin ploile bogate, venite dinspre Atlantic — o imensă pulverizare de apă, repetată nu ştiu de cîte ori pe zi în iulie şi august, cînd răsăritul Europei simte uneori foarte greu seceta stepei. Faţă de ploile de vară, scurte şi grele din ţara noastră, asta era o mare noutate pentru cel deprins pînă atunci numai cu climatul continental". Era o adevărată lecţie de geografie comparată intuită cu propriile lui simţuri.
Acestea au fost căile şi împrejurările în care s-au făurit concepţiile despre geografie ale tînărului învăţat român. începînd încă cu teza sa de doctorat,
3 - H3
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
34
CONCEPŢIA  ŞI   METODA  IN  OPERA   GEOGRAFICĂ  A  LUI   S. MEHEDINŢI
35
apoi în lecţia inaugurală ţinută la Universitatea din Bucureşti (3 noiembrie 1900) în care a tratat despre obiectul şi definiţia geografiei, şi într-o serie de studii şi articole publicate în aceiaşi perioadă, concepţia sa despre ştiinţa căreia i se dedicase, apare bine închegată.
Ca punct de plecare în formarea concepţiei sale despre geografie ca ştiinţă, S. Mehedinţi a pus un adevăr neîndoielnic către care convergeau şi rezultatele cercetătorilor anteriori: Pămîntul privit ca unitate, dar nu o unitate oarecare inertă, ci un adevărat organism cu viaţa lui proprie, cu mişcările lui şi schimbările suferite în timp, cu o organizare interioară specifică. „Asemănarea planetei cu un organism, scria el, nu e o metaforă sau o simplă analogie verbală, ci o realitate a naturii" 1.
Dar unităţi, în unele privinţe asemănătoare, sînt şi celelalte planete precum şi alte corpuri cereşti, care se leagă în sisteme tot mai vaste pînă cuprind întreaga nemărginire. Ce revine geografiei ca îndatorire de studiu ? Fără îndoială nu întreg cosmosul cum încercase Humboldt în grandioasa lui construcţie de gîndire. Mehedinţi mărgineşte hotărît domeniul acesta la Terra, aşa cum arăta şi străvechea denumire a ştiinţei căreia se consacrase (geografie) ; bineînţeles fără a rupe legăturile de interdependenţă cu restul Universului, guvernat de aceleaşi legi ale mişcării şi, de unde se cerne pe Pămînt o adevărată ploaie de radiaţii, de meteoriţi, de înrîuriri vădite sau încă nebănuite.
Renunţarea la universalitate nu trebuie considerată ca o scădere, ci ca un cîştig : o clarificare necesară tocmai procesului de dezvoltare a acestei ştiinţe. Nu numai geografia se ocupă cu studiul Pămîntului, ci şi alte ştiinţe : geologia, geofizica, geochimia, geodezia, geognozia ş.a. Şi este firească această concentrare în cercetarea tuturor părţilor care alcătuiesc globul pămîntesc, întrucît acesta este doar „casa" de care se leagă existenţa noastră („casa de educaţie a genului omenesc", cum spunea Ritter, sau „locuinţă a vieţii", cum o definea Davis), ori în sens mai figurat nava imensă pe care plutim în nemărginire. Dacă fiecăreia dintre aceste ştiinţe îi revine îndatorirea de a studia cîte „o parte" din întreaga alcătuire a Pămîntului — părţi diferenţiate spaţial sau numai ca domenii de cercetare — atunci ce rămîne geografiei ?
Prin aceasta se deschisese mai de mult o problemă de mare gravitate, sorginte de nedumeriri şi de întrebări ce păreau fără de răspuns, care au făcut pe unii cercetători grăbiţi să alunece pînă la contestarea geografiei ca ştiinţă 2.
1 S. Mehedinţi, Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, voi. I, 1930, p. 40.
2 Se pot cita multe exemple de asemenea încheieri superficiale în legătură cu geografia considerată _ „o adunare de fapte demonstrate şi concluzii probabile din diferite ştiinţe care şi-au atins obiectul lor (Arch. Geikie, 1879) sau variante ale acesteia". Este semnificativ însă
S. Mehedinţi soluţionează această dificilă problemă fără a mai lăsa echi-vocuri. El arată că geografia nu se poate ocupa doar cu una sau mai multe părţi alcătuitoare ale organismului terestru, cum fac fiecare dintre ştiinţele concrete mai sus menţionate, ci cu întregul organism terestru.
Trebuie ea înţeleasă atunci ca o însumare a cunoştinţelor dobîndite de celelalte ştiinţe ? Ori trebuie să se suprapună domeniilor de cercetare ale acestora şi să tindă a deveni o ştiinţă a ştiinţelor, o ştiinţă unică cum o concepuse Humboldt ? Sensul acesta se dovedise nerealizabil prin însăşi vastitatea şi complexitatea domeniului de cercetare şi prin specializarea pe care şi-o croiseră ştiinţele în secolul al XlX-lea. A le cuprinde pe toate într-o singură minte nu mai era cu putinţă. (Titlul de „secretar al naturii" acordat lui Aristotel în antichitate nu putea depăşi limitele acelor vremuri). Idealul nu mai era împărtăşit de geografii de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, dar mai persista încă în concepţia conducerilor autodidacte şi a unor societăţi geografice din lume, între care şi a celei din ţara noastră.
Logica perfectă a gîndirii lui Mehedinţi a respins de la început acest punct de vedere. Nu suprapunerea cu celelalte ştiinţe, ci „studierea dintr-un punct de vedere propriu" al Terrei : aşadar o ştiinţă a relaţiilor dintre părţi. Calea aleasă acum mai bine de şase decenii s-a dovedit realistă. Astăzi lucrurile sînt pe deplin clarificate prin orientarea acestei ştiinţe de către Mehedinţi : domeniul de cercetare al acestor ştiinţe este comun — Terra, dar obiectul fiecăreia dintre ele este deosebit, fiecare cercetează altă componenţă a organismului terestru. Geografiei îi revine studiul întregului, studiul tuturor învelişurilor planetare în corelările lor complexe. Nici una dintre ştiinţele arătate nu se ocupă de aşa ceva. Dar, întrucît nu este vorba de un domeniu de cercetare delimitat spaţial faţă de al celorlalte ştiinţe, ci de un larg cîmp al sintezelor, într-un vast angrenaj de cunoştinţe despre Pămînt, geografia trebuie să fie în acelaşi timp o ştiinţă selectivă : nu acumulare de materiale analitice preluate de la celelalte ştiinţe (cele ce se ocupă cu părţile), ci urmărirea firului conducător al cauzalităţii fenomenelor ce rezultă din aceste relaţii între învelişurile planetare. Geografii care uită această menire a ştiinţei lor şi nu reuşesc a fi suficient de selectivi, sau nu au elasticitatea sintezelor, riscă lesne să se suprapună preocupărilor ştiinţelor parţiale : să facă meteorologie pură, geologie etc.
Am insistat asupra punctului de vedere actual, legat de precizarea locului geografiei între ştiinţele ce se ocupă cu studiul Pămîntului, tocmai pentru a sublinia rolul pe care 1-a avut S. Mehedinţi în fixarea unei idei de bază în această clasificare. El a deschis drumul ; urmaşii l-au bătătorit.
că în întreaga listă a celor ce au ridicat încheieri de acest fel, nu figurează nume de oameni de Ştiinţă pe care filtrul vremii să le fi păstrat ca pe ale unor adevăraţi creatori în ştiinţă, ci doar oameni care căutau să facă impresie prin calambururi cvasiştiinţifice.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
36
CONCEPŢIA  ŞI  METODA   IN  OPERA   GEOGRAFICA  A  LUI  S. MEHEDINŢI
37
Dar despovărarea geografiei de dubla universalitate pe care i-o atribuise Humboldt (cea spaţială în limitele cosmosului şi cea de obiect al contopirii tuturor ştiinţelor) nu reprezintă decît un punct de plecare în concepţia despre geografie a lui S. Mehedinţi. Analiza materialelor şi cunoştinţelor geografice 1-a dus la stabilirea unor principii care fundamentează întreaga lui operă. Ilustrative pentru concepţia autorului ni se par următoarele :
Complexitatea progresivă a sferelor. După S. Mehedinţi cele patru învelişuri ale Pămîntului — atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera — rezultă din distribuirea materiei planetare în mod concentric în ordinea complexităţii lui, mai accentuate de la periferie spre zona lor de interferenţă. Gradul de complexitate este urmărit prin triplul criteriu al formei, compoziţiei şi mişcării interioare. în raport cu acestea, autorul consideră atmosfera drept învelişul cel mai simplu — un sferoid alcătuit din vălul diafan al aerului, atît de simplu în aparenţă, încît multă vreme a fost considerat ca element nebănuin-du-se că ar fi un amestec de mai multe gaze. Conform acestui principiu, complexitatea creşte treptat la hidrosfera alcătuită dintr-o vădită diferenţiere : bazine oceanice şi maritime, păienjenişul apelor curgătoare de pe continente, pînzele şi vinele apelor subterane, calotele glaciare ; în cadrul fiecărei categorii o diversitate de încărcătură în săruri, particule solide, gaze etc. antrenate în mişcări felurite. Se ajunge după litosfera, cu alcătuire, formă şi structură mai complicată, la o maximă complexitate în învelişul vieţii, biosfera. Fără îndoială, legea implacabilă a gravitaţiei a impus rînduirea materiei planetare a Ter-rei, în învelişuri din ce în ce mai uşoare, în stări de agregare mai slabă spre periferie, de unde valabilitatea în linii mari a principiului. Unele retuşuri pot fi aduse acestuia datorită descoperirilor din ultima vreme. Cu decenii în urmă însă, cînd în legătură cu părţile superioare ale atmosferei existau doar presupuneri sau raţionamente pe bază de calcul, se putea vorbi cu mai multă siguranţă despre „simplitatea" şi „liniştea" învăluită în „taine" a acestor spaţii, în prezent însă, numeroasele înregistrări directe prin rachete şi sateliţi artificiali au pus în evidenţă un înveliş nebănuit pe atunci, al ionosferei, cu complexitatea extremă a reacţiilor ce se produc în acest „filtru" al înălţimilor alcătuit din infimi corpusculi, care cern ploaia necontenită a radiaţiilor astrale, sediul producerii aurorelor polare şi al tuturor fenomenelor care imprimă „pulsul" schimbător al vieţii pe Pămînt. Toate acestea fac să apară destul de relativă „simplitatea" învelişului atmosferic. De asemenea, cercetările întreprinse prin mijloace moderne în adîncurile mărilor pînă-n gropile abisale, care au dat la iveală o lume nebănuit de complexă — un adevărat univers al vieţuitoarelor, al formelor de relief şi al modurilor în care se prezintă acumulările de fund — fixează, de asemenea, un grad de relativitate în considerarea hidrosferei ca fiind mai simplă decît litosfera. Cu toate aceste adaptări şi retuşuri aduse de cunoştinţele recente, nu se poate contesta că, prin starea de agregare a materiei
(gazoasă, lichidă, solidă) impusă de gravitaţie şi prin răsfrîngere şi prin compoziţia ei etc, principiul îşi menţine în mare parte valabilitatea.
Subordonarea cauzală a învelişurilor planetare constituie al doilea principiu după care nici un înveliş planetar nu poate fi înţeles dacă nu ţinem seamă de fenomenele din învelişurile supraordonate. Atmosfera, învelişul dinafară, ar putea exista după S. Mehedinţi, chiar dacă nu s-ar fi diferenţiat învelişurile inferioare, şi ca dovadă unele corpuri cereşti care în întregul lor sînt alcătuite numai dintr-o îngrămădire de gaze. Pe cînd toate celelalte sînt strict condiţionate de existenţa celor superioare (de exemplu învelişul apelor nu poate fi conceput pe o planetă fără atmosferă. „Dacă ar pieri atmosfera, scria Mehedinţi, ar pieri îndată şi învelişul apelor"). Dinamica atmosferei se răsfrînge în mişcările apelor (valuri, curenţi), iar a amîndorura în schimbările de înfăţişare a scoarţei pămîn-teşti, prin însăşi construirea ei cu participarea largă a apelor (depunerile sedimentare) sau a atmosferei (depunerile eoliene), prin formele de relief exogen rezultate de pe urma modelării apelor curgătoare, marine, a gheţarilor, a agenţilor atmosferici (dezagregare, alterare, forţa eoliană). Mai departe biosfera conjugă influenţele tuturor celorlalte învelişuri la interferenţa lor.
Fără îndoială că principiul acesta nu trebuie înţeles rigid, întrucît influenţe puternice se exercită şi în sensul invers de la învelişurile „subordonate" spre cele „supraordonate". De exemplu, răspîndirea mărilor şi uscaturilor joacă un rol fundamental în privinţa dinamicii atmosferei, catenele muntoase provoacă aşa-numitele ploi de relief etc. Fără a înlătura aşadar influenţele reciproce dintre învelişurile planetare indiferent de orînduirea lor spaţială, principiul enunţat de S. Mehedinţi îşi păstrează miezul de adevăr, contribuind prin aceasta la făurirea ideii unităţii de organism cosmic al Terrei.
Prin cele două principii enunţate, S. Mehedinţi considera că a aflat „firul certitudinii în explicarea cauzală a ghemului de fenomene numit Terra" şi că la capătul firului cauzelor se află atmosfera „filtrul prin care planeta primeşte zilnic energia solară, fără de care Terra ar ajunge repede un astru mort".
Subordonarea cauzală a zonelor geografice (pe orizontală) din ţinuturile ecuatoriale considerate a fi principalul „centru de acţiune" — primum movens — spre cele temperate şi apoi polare constituie un al treilea principiu, după care fenomenele ce se produc în zone de latitudini mai mari „nu se pot înţelege fără cunoaşterea prealabilă a unor fenomene a căror cauze iniţiale îşi au obîrşia la ecuator" (de exemplu : curenţii calzi, sistemul general al vînturilor ş.a.). Pe baza acestei reguli, S. Mehedinţi consideră obligatorie şi o anumită ordine de tratare în geografia regională (chorografia, cum se numea aceasta pe vremuri), legată de explicaţii cauzale. (El începea cu Africa, continentul zonelor calde, trecînd la cele ale masei eurasiatice, la Americi etc.) ^ în concepţia după care întreaga mişcare a fenomenelor terestre nu se desfăşoară, cum se credea mai demult, între un punct iniţial de obîrşie şi unul final la celălalt capăt, ci este antrenată în vaste circuite (cel al vînturilor, al
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
38
CONCEPŢIA  ŞI  METODA  IN  OPERA  GEOGRAFICĂ  A  LUI  S. MEHEDINŢI
39
curenţilor calzi şi reci, însăşi circuitul apei în natură etc.) cu revenirea maselor în mişcare la locurile de plecare, existenţa unui „primum movens" nu pare prea convingătoare, întrucît fiecare punct de pe un circuit poate fi obîrşie şi final. O anumită ordine este fără îndoială necesară în tratarea regională ; dar firul unei succesiuni logice a tratării regiunilor terestre poate fi legat şi de alte raţionamente, ceea ce nu face indispensabilă exclusiv o anumită regulă implacabilă, ci posibilitatea unor corelări complex intercondiţionate şi mult mai nuanţate între componente.
In raport cu principiile enunţate, S. Mehedinţi arăta că însăşi desfăşurarea istorică a cunoştinţelor despre Pămînt s-a făcut în aceeaşi ordine a subordonării învelişurilor terestre. Nu a fost cu putinţă explicarea fenomenelor hidrosferei pînă nu s-au lămurit cele din atmosferă, şi nu s-a putut da interpretarea cuvenită celor ale litosferei pînă nu s-a cunoscut dinamica şi modurile de manifestare a fenomenelor din învelişul apelor.
Concepţia despre geografie a lui Mehedinţi, logică în întregul ei, ar putea să pară unora dintre geografii de astăzi dezminţită în unele exemplificări de rezultate noi de cercetare. Ar fi nedrept să judecăm o concepţie, făurită cu mai bine de jumătate de veac în urmă, în lumina rezultatelor surprinzătoare pe care le-a cucerit ştiinţa în ultimele decenii. Totul trebuie văzut în perspectiva timpului. Ca mulţi dintre oamenii de ştiinţă din pragul secolului al XX-lea, S. Mehedinţi caută certitudinile în raţionamente mai mult decît în cercetarea directă a faptelor în natură. Uneori însă raţionamentele nu se potrivesc realităţilor naturii. Faptele concrete culese de pe teren aduc adesea surprize care răstoarnă judecăţile teoretice cu care pleacă cercetătorul în natură. De aceea şi multe dintre încercările de definire a geografiei făurite pe vremea aceea par rupte de realitate. Logica strînsă a gîndirii lui Mehedinţi 1-a ferit însă de construcţii hibride. Adaptări şi completări se pot aduce principiilor enunţate de el, fără însă ca fondul acestora să fi pierdut din actualitate. Tocmai aceasta considerăm că reprezintă valoarea contribuţiei sale la întrebările pe care şi le pusese încă din tinereţe ca învăţăcel : care este obiectul propriu al geografiei şi care este locul acesteia între ştiinţe ?
Lămurirea proprie — „aflarea firului certitudinii", cum se exprima el însuşi — în aceste probleme importante l-au putut conduce la o definiţie a geografiei care rămîne şi astăzi de o valoare incontestabilă. După aceasta, geografia nu cercetează fiecare dintre învelişurile planetare în ele însele, ci relaţiile dintre acestea. Sau cum o formulează S. Mehedinţi : „Geografia este ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare, atît din punct de vedere static 1, cît şi din punct de vedere dinamic" 2.
1 Al distribuirii în spaţiu.
* S. Mehedinţi, op. cit., voi. I, p. 61. ^
Această concepţie fixează un loc aparte geografiei între ştiinţe. Un loc nu de supraordonare faţă de celelalte ştiinţe concrete care cercetează parte cu parte organismul terestru, ci de sinteze şi de relaţii între faptele aduse de ele. întrucît stabileşte punţi de legătură între acestea, geografia ar putea fi considerată o ştiinţă de contact. Dar chiar între diversele ştiinţe de contact, — care stabilesc de regulă legături bilaterale — geografia are un loc deosebit, întrucît statorniceşte legături multilaterale cu un întreg şir de ştiinţe, nepierzînd însă din vedere întregul terestru pe care-1 consideră în continuă transformare ca un organism, un organism planetar.
Se cerea totuşi lămurită ideea că geografia studiază Terra dintr-un punct de vedere propriu care o diferenţiază de celelalte ştiinţe referitoare la părţi ale globului terestru. Clarificînd în ce constă aceasta, se definea însuşi obiectul şi preocupările geografiei. în această privinţă S. Mehedinţi stabileşte trei categorii de preocupări specifice în cercetarea geografică : masa, complexitatea reală şi localizarea în spaţiul concret.
1. Pentru ştiinţele care se ocupă cu studiul unora dintre învelişurile terestre, interesează componentele fiecărui înveliş (specii, elemente sau compuşi ale acestora). Fizica şi chimia se ocupă de compoziţia aerului ca despre oricare gaz şi ar studia oxigenul sau azotul — ca să folosim expresia lui Mehedinţi — chiar dacă pe planeta noastră s-ar afla doar 1 m3 din aceste gaze. Geografia se ocupă de întreaga masă atmosferică, nefiindu-i indiferente nici dimensiunile, adică grosimea acestui imens filtru terestru, nici variaţiile compoziţiei sale pe verticală, întrucît şi una şi alta au înrîuriri asupra cantităţii de energie solară (lumină, căldură sau alte categorii de radiaţii) ce ajunge pînă la faţa Pămîntului. De aceea, geografiei nu trebuie să-i scape nici deosebirile de grosime ale diferitelor pături atmosferice între zona ecuatorială şi cele polare, nici chiar deosebirea în răspîndirea şi concentrarea în particule ionizate ale ionosferei etc. Aceasta, deoarece geografia trebuie privită ca ştiinţa relaţiilor dintre învelişurile terestre.
La fel mineralogia şi geologia se ocupă cu mineralele şi respectiv cu rocile care alcătuiesc scoarţa terestră, cu fiecare în parte indiferent de masa acestora („Dacă pe toată faţa Pămîntului, scria Mehedinţi, ar fi numai un bulgăre de aur sau un bloc de granit, ori altă rocă, mineralogul şi petrograful ar putea totuşi completa catalogul speciilor minerale sau petrografice"). Geografia se ocupă de modul de îmbinare a rocilor în complexe reale care pot da o anumită rezistenţă specifică la eroziune, ceea ce se răsfrînge în tipuri de relief diferite (granitic, calcaros, argilos etc). Pe geograf îl interesează aşadar însuşirile diferenţiale ale complexelor de roci faţă de eroziune. Duritatea, coerenţa, omogenitatea etc, însuşiri matematic stabilite în petrografie pentru fiecare mineral în parte, dau variante (în cazul aceluiaşi mineral) cînd se îmbină mai multe din-
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
40
¦CONCEPŢIA  ŞI   METODA  IN  OPERA  GEOGRAFICA  A  LUI   S. MEHEDINŢI
41
tre acestea într-o rocă 1 şi-şi pierd aproape semnificaţia cînd mai multe roci se îmbină în moduri diferite la alcătuirea terenurilor. Geografia urmăreşte chiar stabilirea unor indici de rezistenţă morfologică a terenurilor, care nu corespund cu suma algebrică a rezistenţelor mineralelor întrunite, fiind total diferite.
La fel şi cu învelişul vieţii unde botanistul şi zoologul se ocupă cu speciile, pe cînd geograful ţine seamă de întreaga grupare de specii şi asociaţii, de explicaţia cauzală a repartiţiei lor teritoriale în raport cu cerinţele lor ecologice şi condiţiile complexe ale mediului geografic.
Aşadar „la fiecare înveliş planetar se preocupă întîi de toate, de masă", adică de întregul acelui înveliş şi, adăugăm, de relaţiile multilaterale dintre masele diverselor învelişuri.
2. în legătură cu complexitatea reală a fiecărui înveliş terestru, Mehedinţi arată că în vreme ce pe diverşii specialişti îi interesează starea pură sub care se prezintă diversele componente ale învelişului terestru (de exemplu, pe fizician şi chimist atmosfera în forma de aer pur, hidrosfera sub forma de apă pură etc). geograful se preocupă de complexitatea reală, inclusiv „impurităţile" care aduc schimbări atît de însemnate. De exemplu, se preocupă de conţinutul în praf, în polen şi microorganisme, în particule de fum etc. ale atmosferei, întrucît prin ele poate explica ploile de praf, acumulările eoliene, răspîndirea pulberilor de spori şi polen etc. La hidrosfera se preocupă nu de starea pură a apei, ci de apa reală, cu conţinutul ei în săruri şi cu particulele amestecate în ea tîrîte sau purtate în suspensie, care explică depunerile marine, lacustre, fluviale. De regulă „complexitatea reală" la care se referă Mehedinţi reprezintă tocmai interferenţa învelişurilor. Vaporii, praful şi microorganismele din atmosferă sînt prelungiri ale celorlalte sfere în învelişul gazos ; aerul, aluviunile şi materialul detritic sau marea variaţie de faună şi floră din ape reprezintă pătrunderea celorlalte trei sfere în domeniul hidrosferei. Şi la fel cu celelalte învelişuri. Complexitatea reală subliniază aşadar tocmai relaţiile dintre învelişurile terestre, de aceea este o preocupare pur geografică.
3. Localizarea în spaţiul concret a fenomenelor cercetate este latura cea mai necontestată a geografiei. Şi specialiştii din alte ştiinţe localizează (botanistul consemnează locul unde a găsit o specie vegetală, geologul fixează, şi pe orizontală şi pe verticală, locul de unde a desprins o rocă cu forme fosile caracteristice etc.) ; localizarea teritorială în geografie nu reprezintă doar materializarea pe hartă sau prin relatări textuale, ci în mod obligator : stabilirea arealului de răspîndire a fenomenului cercetat, stabilirea complexului de elemente care alcătuiesc ambianţa specifică (geobiocenoza), integrarea în spaţii largi cu corelări ce se impun. O asemenea analiză în legătură cu localizarea geografică a fenomenului reprezintă o cale pentru precizarea caracteristicilor şi, în mare mă-
1 Aceleaşi minerale intră în alcătuirea granitului, porfirului, bazaltului, andezitului etc. şi totuşi cîte deosebiri ca înfăţişare şi rezistenţă între ele.
sură, chiar pentru deschiderea unor noi orizonturi de cercetare, pentru noi intuiri de probleme.
Prin perspectiva acestor principii, se înţelege de ce S. Mehedinţi se ridicase împotriva grăniţuirii rigide a domeniului de cercetare a geografiei doar la suprafaţa Pămîntului, mai la adînc urmînd domeniul geologiei etc. Chiar în înţelesul acelei „suprafeţe empirice" pe care o concepuse F. Richthofen ca zonă-li-mită de interferenţă a învelişurilor terestre — unde au loc fără îndoială cele mai specifice procese geografice — i se pare restrictivă, întrucît corelările fireşti, şi deci explicaţiile fenomenelor ce se petrec acolo, necesită mai totdeauna cunoaşterea întregului.
„Numai cine ţine socoteala de aceste puncte de vedere va putea explica aspectul fiecărui înveliş planetar în fiecare regiune, precum şi legăturile de la un înveliş la altul. Iar pe calea aceasta, Terra va fi în adevăr considerată ca un-organism viu şi va fi posibilă o ştiinţă despre acest organism, adică o geografie, deoarece nici o altă disciplină, nici teoretic, nici practic, nu se opreşte la aceste puncte de vedere" 1.
Dacă în concepţia despre geografie ca ştiinţă S. Mehedinţi făcuse lumină, aflîndu-i sensul adevărat în studierea relaţiilor dintre masele celor patru învelişuri terestre, părintele geografiei moderne româneşti îşi dădea seama de dificultăţile pe care le-ar întîmpina orice tînăr cercetător care ar dori să dezbată teme geografice, datorită complexităţii fenomenelor cercetate şi noutăţii ideilor, îndrumarea trebuia aşadar dusă mai departe, deschizînd calea cercetărilor prin punerea la îndemînă a unei metode cît mai clar expuse. Iată de ce o bună parte din lucrarea sa fundamentală Terra se ocupă tocmai cu definirea metodei geografice şi cu modul de a o folosi. Prin metodă, S. Mehedinţi nu înţelege aşa cum se presupune în genere doar totalitatea procedeelor practice folosite în predarea unei ştiinţe, ci „şirul de intuiţii speciale şi de legi care procură minţii cea mai sigură înţelegere a fenomenelor de care se ocupă ştiinţa respectivă. Metoda este, cu alte cuvinte, ideea generatoare care ne înfăţişează obiectul unei ştiinţe ca ceva organic". Aşadar o înţelegere mult mai cuprinzătoare a noţiunii, o împletire organică a metodei cu însuşi specificul ştiinţei.
S. Mehedinţi pune la baza metodei sale observarea şi descrierea geografică, pe care le consideră mijloacele esenţiale cu ajutorul cărora geograful poate lămuri — din punctul său propriu de vedere, deci fără a aluneca în domeniile de cercetare ale altor ştiinţe — fenomenele geografice, selecţionînd din caerul atît de complex şi multilateral condiţionat al elementelor naturii pe cele ce dau sens-
1 S. Mehedinţi, op. cit., voi. I, p. 55.
STUDII  ASUPRA VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
42
CONCEPŢIA  ŞI   METODA   ÎN  OPERA  GEOGRAFICĂ  A  LUI   S. MEHEDINŢI
43
şi unitate firului conducător pentru geografie. întrucît, aşa cum se exprimă el însuşi, „ştiinţele care se ocupă cu o sferă de fenomene complexe, cum e geografia, se izbesc de un haos inextricabil, dacă observarea şi descrierea nu au la îndemînă firul unei metode clare".
Observarea bine condusă ajunge să fie „o descriere în gînd, însoţită de o explicare genetică a fenomenelor". Ea aruncă lumină asupra tainiţelor umbrite ale naturii, dă la iveală elemente pe care trecătorul obişnuit poate că nici nu le ia în seamă, desleagă întrebări care par fără de răspuns, deschide luminos orizontul cercetării geografice. Observarea poate fi de două feluri. In cercetarea spaţiilor largi, întrucît observarea directă nu este posibilă, se foloseşte în geografie ca prim mijloc de intuire harta. Aceasta este de fapt „un artificiu", o imagine sintetică a naturii, ce schimbă intuiţia directă şi succesivă pe care o capătă geograful cînd parcurge terenul cu una indirectă, mai sărăcită de elemente. Cu toată artificializarea pe care o impune, observaţia aceasta indirectă îşi are valoarea ei netăgăduită tocmai prin cuprinderea simultană a elementelor geografice, care dă posibilitatea de a le orîndui şi clasifica, de a stabili preţioase corelări între ele.
Observarea directă, care nu este totuna cu o simplă contemplare a naturii, trebuie să constituie o interpretare a peisajului geografic, cu identificarea obiectivelor de cercetare, cu descifrarea şi consemnarea tuturor componentelor lor caracteristice (de regulă şi cu desenarea lor), cu compararea elementelor care fac parte din aceeaşi categorie şi integrarea tuturora în ansamblul elementelor corelative. în legătură cu toate acestea, S. Mehedinţi a dat îndrumări folositoare (modul cum se face analiza formelor, determinarea materialului etc).
Descrierea fenomenelor observate, considerată fără temei de unii cercetători o treaptă ştiinţifică inferioară, este privită de Mehedinţi drept un element esenţial, căruia îi şi acordă o mare atenţie. El arată că, pentru a-şi îndeplini scopul, descrierea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Să fie în primul rînd exactă, adică să exprime cantitativ fenomenele şi procesele cercetate ; să le măsoare şi să le localizeze cu precizie, raportîndu-le la întreg. în al doilea rînd să fie completă, urmărind fenomenele atît prin raportarea la întreg spaţiul geografic (hologeic), cît şi în timp (holocronic), cu determinarea a ceea ce numea Mehedinţi „timpul concret", deci cu stabilirea noţiunii de stadiu în cadrul evoluţiei fenomenelor cu răsfrîngere în noţiunea de ciclu. în al treilea rînd unei bune descrieri i se cere să fie caracteristică, adică să scoată la iveală elementele cele mai specifice şi să le prezinte comparativ pentru a putea da proporţiile reale ale fenomenului.
în legătură cu latura comparativă a descrierii, întrucît limita dintre caracterele specifice individuale este greu de definit, se ridica o problemă care era adesea^ soluţionată în mod nesatisfăcător : unde trebuie să se oprească de fapt această grăniţuire ? Scepticii considerau că singura orientare justă este cea spre geografia regională, dincolo de care geografia n-ar putea păşi. Fără a contesta
însemnătatea acesteia, Mehedinţi arată că este posibilă şi o sistematizare pe întreg globul pămîntesc şi deci o tratare generală a fenomenelor geografice, deci justificarea geografiei generale. Chiar dezvoltarea noţiunilor geografice relevă faptul că geografia este prin însăşi esenţa ei o ştiinţă comparativă, iar unele analogii cu încercări mai vechi nereuşite de a da un caracter artificial comparaţiilor (C. Ritter, O. Peschel) nu trebuie să zdruncine ideea în sine ^ „Geografia poate şi trebuie să fie o ştiinţă comparată", scria S. Mehedinţi, întrucît ea poate înfăţişa pentru fiecare fenomen serii întregi de forme reale care lămuresc evoluţia fenomenului respectiv, nu numai regional, ci şi pe întreg globul terestru.
Cu toată atenţia ce acorda descrierii geografice, Mehedinţi nu considera geografia doar o ştiinţă descriptivă. împotriva unei astfel de tendinţe s-a ridicat cu toată convingerea, arătînd că însăşi descrierea geografică trebuie să fie explicativă, deci cauzală, căutînd să lămurească în primul rînd geneza caracterelor specifice ale peisajului geografic. Dar nu numai atît, întreaga analiză pe care fundamentează Mehedinţi cercetarea geografică, cu multiplele corelări pe care le necesită, arată că, în concepţia sa, nu-şi putea găsi loc ideea depăşită a unei geografii pur descriptive.
în felul acesta descrierea preconizată de S. Mehedinţi ajunge un adevărat îndreptar pentru organizarea logică a gîndirii geografice. El tratează diferenţiat descrierea analitică de cea sintetică : strîns legate totuşi una de cealaltă. Prima trebuie să urmărească, după acest autor, subordonarea cauzală a fenomenelor, pornind întotdeauna de la cauze la efecte. Cea de-a doua, descrierea sintetică, îndrumează spre stabilirea tipurilor de peisaj, care la rîndul lor conduc la diferenţierea tipurilor de regiuni ideale, cum le numeşte Mehedinţi. Subliniem în mod deosebit că prin ideea aceasta, care dă naştere în prezent unui adevărat flux spre o nouă fundamentare ştiinţifică a geografiei regionale, S. Mehedinţi a avut luminoase intuiţii, precedînd cu cîteva decenii ideile ce se frămîntă astăzi ca foarte noi. „Descrierea analitică, scria el acum trei decenii şi mai bine, este singurul drum spre determinarea unor regiuni naturale pe faţa planetei şi spre descrieri regionale, care nu pot fi decît sintetice" 2.
1 Ritter explica civilizaţia europeană ca un efect al crestării amănunţite a ţărmurilor Europei. „Asta nu e geografie comparată", accentua cu hotărîre Mehedinţi. „Crestarea ţărmului european şi civilizaţia europenilor sînt două lucruri deosebite". (Premise şi concluzii la Terra, pp. 56—57). Mai tîrziu O. Peschel, cu toate că era o minte deosebit de ascuţită, încerca analogii tot atît de naive între forma unor insule (de pildă, între Sulawesi, sau Celebes cum se numea pe vremuri, şi Halmahera, ambele de forma literei K) şi geneza lor. „Un spirit atît de ager, scria Mehedinţi, ar fi trebuit însă, din capul locului, să-şi dea seama că linia conturului acelor insule este un element secundar. E destul să se coboare ori să se ridice nivelul apei oceanului cu cîteva zeci ori sute de metri, iar insulele ar căpăta îndată alte forme, aşa că asemănarea încetează" (Ihidem, pp. 57—58).
2 S. Me h e d i n ţ i, op. cit., cap. „Descrierea analitică şi sintetică", p. 303.
SIUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
44
CONCEPŢIA  ŞI   METODA  IN  OPERA  GEOGRAFICA  A  LUI   S. MEHEDINŢI
45
Foarte interesantă şi necesară pentru a sta în atenţia multora dintre geografi ni se pare şi o altă latură a descrierii pe care o tratează Mehedinţi, şi anume aceea a descrierii estetice. Pe întreg firul dezvoltării geografice, descrierea estetică şi-a avut contribuţia ei fie în popularizarea marilor descoperiri de teritorii (scrieri cu înflorituri de stil şi deseori cu exagerări ca o pictură expresionistă), fie în propagarea ideilor geografice. Ea a slujit în primul rînd geografia regională, dar n-a lipsit total nici din domeniul geografiei generale (mai ales in descrierea unor fenomene mai puţin obişnuite : erupţii vulcanice, cutremure, uragane etc). însuşi Humboldt o foloseşte, dar cu sobrietate, lăsînd unele pagini pline de farmec în care se vădeşte marele său talent de scriitor. Şi după el au folosit-o mulţi dintre marii geografi ai lumii. Dar în această direcţie unii au exagerat şi mai cu seamă cei lipsiţi de talent literar care, aşa cum scria Mehedinţi, încearcă să uimească pe cititor cu o mare inflaţie de adjective. „Păcatul stilului voit, adică «făcut», nu născut din pornirea talentului real, s-a generalizat pînă într-atîta, încît am putea spune că trăim într-o epocă de scrin-teală literară". Prin acest procedeu mulţi caută „să acopere lipsa faptelor şi a ideilor cu surogatul ieftin al stilului" l.
în această latură marele nostru înaintaş a avut o atitudine hotărîtă. „Descrierea estetică este o operă deosebit de grea. Ea nu merită deplin acest nume, decît atunci cînd învie spaţiul, adică ne face să vedem fenomenele nu ca pe un glob sau pe o hartă, ci aproape de realitate, adică cu ochii celui ce trăieşte acolo"... 2. Mehedinţi însuşi a lăsat admirabile pagini de descriere estetică în care foloseşte un stil simplu, complet lipsit de înflorituri, dar tocmai prin aceasta atrăgător, plin de farmec şi foarte expresiv.
Dăm aici cîteva mici pasaje întrucît altele mai ample apar în paginile alese din a doua parte a lucrării :
Coborîrea vitelor de la odăile de fîn, unde stăteau toată iarna, este prinsă atît de măiestrit doar în cîteva rînduri, cu întregul ei dinamism şi freamăt la care dă naştere, încît poate sta alături de cele mai alese descrieri ale lui Alphonse Daudet: „23 aprilie — ziua clopotelor... ! Toate vitele coboară de la odăi spre izlazul de la marginea satului. Clopote şi iarăşi clopote : tălănci şi cioi man şi mici, sunînd şi răsunînd unele pînă departe peste culmi şi peste văi. Doar căţelul pămîntului, care aude şi cum creşte iarba, dacă ar putea să le deosebească pe fiecare din ce parte vine. Spre seară, cînd s-au apropiat de sat, mugetele şi larma umplea toate curţile. Copiii ţipă de bucurie, cînd intră pe poartă vacile cu viţeii care nu cunosc împrejurimea şi se opresc locului prosti-cei... Cîinii sosiţi cu vitele se încaieră cu cei din sat. Na Corbea, na Doica... Lătrat, muget, chiuit, clopote şi iarăşi clopote, o răscolire de bucurie în tot
' S. Mehedinţi, Premise şi concluzii la Terra, p. 190. 2 Idem, Terra, voi. I, p. 328.
cuprinsul — a început primăvara. Odăile rămîn toate pustii, să crească iarba, pînă la vremea de coasă, după Sunchetru (cum se zice aici în loc de Sîn-Petru)" 1.
Sau admirabila descriere a schimbării peisajelor de munte în decursul timpului : „Trecînd pe valea Chiua (la poalele Răchitaşului. — V.T.), am găsit tot dealul plin de ienuperi. Mare pagubă pentru islazul vitelor ! De unde atîta năvală ? Pădurarul Nedelcu bănuieşte că sturzii vor fi împrăştiat sămînţa. Dar înainte vreme nu erau sturzi ? De ce islazul era curat ca-n palmă ? Ştie el, Nedelcu, multe de toate, de cînd colindă pădurile statului, cu puşca atîrnată de umăr, luînd seama nu numai la copaci, dar şi la burueni, ba şi la pietrele din pîraie ; dar una tot n-a aflat-o el : că au şi codrii veleatul lor şi pravila lor. Odinioară au fost pe culmile cele mai înalte ale munţilor noştri zîmbri— cu lemn tare ca fierul şi bine mirositor. Azi, pe aici, au pierit; a mai rămas cîte un pîlc, în locuri mai ferite. Pe urmă a venit rîndul pădurilor mari de tisă, — iarăşi lemn tare, bun de făcut şi cuie pentru bătut şindrilă pe casă. (Pe valea Putnei, un munte se cheamă şi azi Tisaru, dar tisă pe el mai de loc) Pe urmă a venit la rînd moliftul, a cuprins el coastele munţilor, strîmtorînd bradul alb, cu cetina lată, bună de făcut mături. Şi iată acuma, se îndeasă ienu-perul, umplînd poienele. Trec împărăţiile copacilor, cum trec şi ale oamenilor, fiecare cu timpul şi veleatul lor ; ba încă «între Făcaie», am găsit şi două tufe de ienuperi cu frunza măruntă, în felul celei de chiparos...
Au pierit zîmbrii (Pinus cembra), a pierit tisa, piere ienuperul cel cu frunza moale, s-a stins neamul brebilor, al zimbrilor şi al bourilor din timpul lui Dra-goş-Vodă ; e gata să se stingă şi al cerbilor... Au toate rîndul lor în cartea vieţii şi a morţii. Pînă şi munţii au rînduiala lor, cum se vede la faţa locului. După munţii de gresie din apusul Vrancei, s-a adăugat brîul munţilor de clisă amestecată cu sare şi gips, apoi brîul şi mai nou al Răchitaşului şi Măgurei Odobeşti-lor care creşte şi acuma. Ceasornicul veşniciei nu bate la fel pentru toţi. Pentru munţi, crugul veacurilor se schimbă domol, ca şi mersul stelelor pe cer ; pentru copacii pădurilor mai repede ; pentru vietăţile codrului şi mai repede, iar pentru oameni — repede de tot. De la dacii lui Decebal pînă la bacii stînilor din munţii de azi ai Vrancei, au trecut doar cîteva săptămîni de veacuri. De la Dragoş, vînătorul de zimbri şi de tătari, pînă la popa Şerban care le-a dat de hac volintirilor risipiţi prin Vrancea în timpul Zaverei au trecut numai trei veleaturi de om, iar în Vrancea de jos, unde începe podgoria, timpul curge repede, ca şi apa Putnei. Nepoţii nu mai cunosc nimic din vremea bunicilor, în oraşe, zilele trec ca şi nisipul spulberat de vînt; omul moare, fără să ştie că a trăit. Dacă n-ar mai fi cîte un colţ de ţară ca Vrancea, cine ar mai şti cum a fost traiul bunilor şi străbunilor noştri" 2.
1 S. Mehedinţi, Premise şi concluzii la Terra, p. 99.
2 Ibidem, pp. 103—104.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
46
CONCEPŢIA  ŞI   METODA  IN  OPERA  GEOGRAFICA  A  LUI  S. MEHEDINŢI
47
0 altă lăture a metodei asupra căreia insistă S. Mehedinţi este aceea a categoriilor geografice pe care trebuie să le aibă în vedere geografii în studiile lor. Dacă la prima vedere lumea concretă din jurul nostru se prezintă ca „un haos de senzaţii", intervine disciplina ştiinţei care pune ordine în această complexitate şi în fluxul continuu de schimbări ce se produc în natură şi societate. Fiecare dintre ştiinţe îşi selecţionează fenomenele care intră în obiectivul preocupărilor ei şi le organizează conform principiilor ei de bază. Din rînduirea acestora, rezultă categorii considerate de S. Mehedinţi „un fel de pîrghii sufleteşti care ajută jocul reprezentărilor noastre despre lume şi-i dă o relativă stabilitate" 1, întrucît compararea mai multor lucruri dintr-un anumit punct de vedere — în cazul de faţă cel geografic — este un adevărat fir conducător care leagă pe toate împreună într-o rînduire logică. „Pentru cel care are la îndemână astfel de concepte-categorii, fenomenele telurice nu-i mai trec pe dinainte ca ceva difuz, pestriţ şi anarhic, ci poate păşi la descrierea planetei, ştiind mai dinainte ce are de căutat, sistematizînd progresiv fenomenele şi prin urmare ideile pe care şi le face despre ele" 2.
Pornind de la acest mod de gîndire S. Mehedinţi consideră că, pentru a da geografiei o temelie ştiinţifică certă, înlăturîndu-se aprecierile subiective în care ar putea aluneca unii cercetători în analiza şi descrierea fiecărui înveliş terestru, trebuie urmată o anumită schemă firească în care obiectele sau procesele care le intercondiţionează să fie tratate „în ordinea în care însăşi natura le-a produs". Aşa cum în zoologie se începe cu protozoarele şi se urmează întreaga scară evolutivă pînă la vertebrate, tot astfel şi în celelalte ştiinţe, materialul trebuie rînduit în ordinea firească pe care o indică legăturile genetice dintre fenomenele naturale. Pentru aceasta stabileşte categoriile ce trebuie urmate în cercetarea fenomenelor geografice, împărţindu-le în statice şi dinamice. Primele pot fi la rîndul lor cantitative (forma, dimensiunile şi poziţia) sau calitative (temperatura, compoziţie, densitatea, culoarea). Acestora trebuie să li se adauge neapărat şi categoriile dinamice (direcţie, intensitate, ritm de dezvoltare), întrucît fenomenele naturii se află în continuă mişcare, în continuă transformare, dinamismul acesta corelîndu-le şi constituind punţi de legătură genetică între fenomene.
In felul acesta, rostul categoriilor geografice nu este numai de îndrumare a observaţiei şi de ordonare a materialului într-o formă logică, ci în aceeaşi măsură ele servesc la găsirea „centrelor de acţiune" şi a „formulelor de convergenţă" care înlesnesc înţelegerea subordonării cauzale a învelişurilor planetare şi deci concepţia despre Terra ca „organism" cosmic.
în infinitatea de imagini vizuale, de senzaţii auditive, motrice etc. pe care le răsfrînge un peisaj în conştiinţa noastră, la care aceasta răspunde cu un re-
1 S. Mehedinţi, Terra, voi. I, p. 476.
2 Ibidem.
flux de senzaţii, percepţii, judecăţi, sentimente şi acte de voinţă, cercetătorul s-ar rătăci dacă n-ar putea selecţiona dintre aceste imagini pe cele care trebuie să stea mai mult în atenţia observaţiei ştiinţifice. „Izolînd un fapt şi dîndu-i un nume, îl fixăm, cum fixezi o insectă cu acul pe un carton pentru a o examina pe îndelete şi a o cataloga, subliniind atributele sale cele mai caracteristice", în chipul acesta încadrăm static un fenomen cu ajutorul categoriilor cantitative (formă, dimensiuni, poziţie) pentru a-1 determina după aceea colectiv (ca temperatură, compoziţie, densitate şi culoare), ceea ce dă putinţa de a-1 compara cu un număr cît mai mare de înfăţişări luate de fenomenul respectiv şi a ajunge astfel la imaginea generalizată alcătuită numai din elementele comune care constituie noţiunea sau conceptul despre acel fenomen. De la categoriile statice 1, se trece apoi la cele dinamice cu ajutorul cărora putem urmări fenomenul în mişcare, ajungînd să descoperim în cadrul fiecărui înveliş terestru centrele de acţiune care-1 dinamizează, stabilind astfel corelările dintre fenomene.
în această înlănţuire logică, metoda de cercetare geografică preconizată de Mehedinţi apare firească tocmai pentru că prin intuiţii juste autorul ei s-a apropiat de cunoaşterea intimă a desfăşurării fenomenelor în natură. Se pot aduce desigur unele obiecţii de amănunt acestei metode (îndeosebi în ce priveşte categoriile) ; fără îndoială că apare pe alocuri cam rigidă, natura prin complexitatea ei nelăsîndu-se întru totul încorsetată în categoriile stabilite, ceea ce necesită o metodă mai elastică pe care să o poţi mula cu mai multă uşurinţă pentru cuprinderea fenomenelor cercetate, cu toate acestea, construcţia metodică a lui Mehedinţi rămîne o luminoasă bază de îndrumare în cercetarea ştiinţifică în care sînt posibile multe rătăciri.
CONCEPŢIA ANTROPOGEOGRAFICĂ ŞI ETNOGRAFICĂ. Nu putem încheia aceste consideraţii asupra concepţiei şi metodei în opera lui S. Mehedinţi fără a menţiona pe scurt şi contribuţia însemnată pe care acesta a adus-o în domeniile geografiei populaţiei şi în etnografie care i-au fost apropiate şi pentru care a dovedit aceiaşi pricepere şi măiestrie ca şi în problemele geografiei generale. în cursurile sale universitare, mereu reînnoite cu fapte şi observaţii preţioase, precum şi în diverse publicaţii, a adus, de asemenea, contribuţii însemnate şi în aceste ramuri ale ştiinţei.
La baza concepţiei de geografia populaţiei (desemnată pe vremuri fie sub denumirea răspîndită în Franţa de geografie umană, fie sub cea rezultată din împerecherea unor cuvinte din vechea greacă antropogeografie folosită de germani şi însuşită şi de Mehedinţi), el punea această gîndire : în măsura înmulţirii oamenilor şi lărgirii limitelor oicumenei, în măsura înaintării omenirii pe treptele civilizaţiei aceasta a căpătat o însemnătate tot mai mare, dînd posibilitate omului să acţioneze asupra naturii, să o transforme şi să-şi creeze noi condiţii de
1 AI distribuirii în spaţiu.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
48
CONCEPŢIA  ŞI  METODA  IN  OPERA  GEOGRAFICA   A  LUI  S. MEHEDINŢI
49
existenţă. Prin aceasta omenirea a căpătat o importanţă netăgăduită în interferenţa celor patru învelişuri naturale ale globului terestru. Prin dinamica ei proprie omenirea a pricinuit schimbări însemnate în peisajul natural. Iată pentru ce în concepţia despre geografia generală unitară, Mehedinţi rezervă un loc populaţiei globului, pe care o vede în manifestările ei complexe, de la cele care preocupă pe geograf, la cele de etnografie şi pe alocuri chiar de sociologie, ur-mărindu-le toate nu numai în prezent, ci în dezvoltarea lor istorică. Sfera preocupărilor despre geografia populaţiei era astfel mult lărgită în concepţia lui Mehedinţi faţă de cea actuală ; dar în toate componentele el urmărea raporturile strînse cu geografia (de unde propunerea unor geografi de mai tîrziu pentru o etnogeografie, sau cea de geografie istorică dezvoltată chiar ca o ramură bine individualizată). De altfel analiza de pe baze geografice aplicată şi desfăşurării în timp a problemei populaţiei, i-au dat lui Mehedinţi acea clară viziune şi-n interpretările sale asupra istoriei.
Colonizarea romană privită nu ca o nouă plantaţie cu nimicirea vechiului fond autohton, cum o arătaseră pe vremuri latiniştii în secolul al XVIII-lea, ci ca o contopire intimă, o înfrăţire între aceste componente şi deci cu continuitate de viaţă de la „vechiul substrat preistoric pînă astăzi" 1. Nu atît muntele (şi el în măsura în care oferea locuri bune pentru aşezare şi trai întemeiat : prin depresiuni şi văile largi) ci mai ales codrul a constituit locul de refugiu în perioade grele ale istoriei ; aşadar o întindere echivalentă apoape cu întreaga ţară, a constituit zona de permanenţă a poporului nostru. A lămurit, de asemenea, înţelesul noţiunilor de transhumantă şi nomadism, care mai înainte se amestecau, ultimul fiind adesea aplicat — tendenţios ori din neştiinţă — poporului nostru. Şi la acestea am putea adăuga multe alte contribuţii în legătură cu satul românesc, cu locuinţa, cu îmbrăcămintea ş. a. -.
Tocmai pentru că era un fin observator al faptelor, pînă la cele de amănunt, o predilecţie deosebită a manifestat Mehedinţi şi pentru etnografie, pe care o vedea în permanente şi strînse corelări cu geografia. A ţinut cursuri pe această temă şi îşi propusese să întocmească o mare operă, Ethnos care nu a fost realizată în întregul ei, dar din numeroasele articole şi studii publicate în legătură cu această ramură a ştiinţei3, se pot desprinde ideile sale de bază. O mică sinteză a acestora se poate urmări în acel manual pentru cursul superior de liceu — intitulat Antropogeografia — admirabil scris ca formă şi ca bogăţie de conţinut.
1 S. Mehedinţi, Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene, Bucureşti, 1925.
2 S. Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, Bucureşti, 1920.
s Aplicări antropogeografice în sfera etnografiei, istoriei şi a altor ştiinţe învecinate, 1910 ; Caracterizarea ^etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, 1920 ; Premise etnografice la istoria românilor; Din literatura etnografică a limbii, 1927 ; Coordonate etnografice. Civilizaţia şi cultura, 1930 ; Rumănische Volkskultur, 1929 ; Trilogii: Ştiinţa, Şcoala, Viata, 1941.
Multe dintre ideile cuprinse acolo sînt folosite în mod curent şi astăzi, considerate ca făcînd parte din patrimoniul gîndirii universale.
¦
într-una dintre scrierile sale cu consideraţii retrospective, S. Mehedinţi încearcă un fel de bilanţ a ceea ce s-a putut înscrie ca progres în geografia noastră de la deschiderea primului său curs în această specialitate, ţinut la universitatea bucureşteană, şi constată, după patru decenii, că munca a fost grea nu numai în ce priveşte creaţia în sine, dar adesea mai ales prin strădaniile ce-au trebuit depuse pentru a îndrepta unele erori înrădăcinate în mintea oamenilor. Cu deosebită clarviziune, Mehedinţi arată că „adevăratele cîştiguri în creaţia ştiinţifică par generaţiilor următoare atît de fireşti, atît de simple, încît ne mirăm că au costat atîta silinţă şi timp". Şi nu atît cu resemnare, ci cu mulţumirea finală de a fi urmat şi el ordinea firească a progresului ştiinţei în care toate contribuţiile se contopesc într-un fond general de cunoştinţe, adaugă : „acesta e rostul obişnuit al trebilor omeneşti; iar dacă amintim unele mărunţişuri din trecut, asta nu e de prisos, ci foloseşte la ceva : să deprindă pe urmaşi cu ideea că toate se învechesc şi se uită : putem spune că progresul s-ar putea măsura tocmai prin uitare, adică prin sentimentul că un lucru este atît de uşor, încît credem că s-a făcut de la sine" 1.
Nu acesta este gîndul cu care privim acum opera marelui nostru înaintaş. în ştiinţă trecerea timpului aduce modificări mai însemnate decît în alte domenii de creaţie omenească. Zidarii au înălţat cetăţi şi metereze a căror mărturii au dăinuit peste veacuri, şi chiar dacă au fost năpădite de muşchi şi ederă se profilează şi astăzi pe cerul albăstrui sau întunecat ca un simbol al trăiniciei. O operă literară, dacă este străbătută de puterea geniului, rămîne peste secole şi chiar peste milenii pildă a înţelepciunii ori a frămîntărilor de simţăminte omeneşti din totdeauna. La fel şi cu alte opere de artă. Ştiinţa îşi are însă un drum al său propriu. înnoirile se produc în acest domeniu atît de repede, vădite chiar în timpul unei vieţi omeneşti, încît unele idei noi şi strălucitoare se ofilesc cu timpul sau se perimează prin descoperiri neaşteptate, iar altele se înalţă viguroase deasupra lor lăsîndu-le în umbră. Dar ce este cîştig netăgăduit rămîne. Cu timpul se contopeşte în ansamblul anonim al cunoştinţelor omeneşti. Aşa cum apele unui rîu sprinten de munte se adună treptat cu ale afluenţilor, pînă se varsă în mare contopindu-se în intimitatea ei fluidă, totuşi vinişoara de apă de la obîrşie chiar încorporată în întreg rămîne un dar al rîului de munte, tot astfel creaţia părintelui geografiei româneşti, înmănuncheată cu a urmaşilor săi, va rămîne pentru ştiinţa o contribuţie valoroasă, una dintre acelea care înseamnă punct de plecare, şuvoi de gîndire creatoare, îndemn şi călăuză, care au dus toate la o netăgăduită înnoire a geografiei noastre, la crearea geografiei moderne în România.
1 S. Mehedinţi, Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti, 1938, pp. 113—114.
4 — 5*7
LOCUL   LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN   GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
51
LOCUL LUI SIMION MEHEDINŢI ÎN GEOGRAFIA SECOLULUI XX
S. Mehedinţi a publicat relativ puţine lucrări în limbi străine 1, iar opera lui fundamentală Terra, cu toată dorinţa autorului şi sugestiile unor recenzenţi străini, nu a fost însă tradusă într-o limbă de mare circulaţie. Nu putem deci aprecia măsura în care opera şi concepţia geografică a profesorului Mehedinţi au putut influenţa direct dezvoltarea geografiei mondiale în prima jumătate a secolului al XX-lea. Avem aşadar o singură cale pentru a putea aprecia obiectiv locul ocupat în geografia mondială de primul nostru geograf modern, şi anume aceea de a compara opera, şi în special concepţia lui geografică binecunoscută la noi în ţară, cu opera şi concepţia principalilor geografi contemporani. Ne referim în special la acei geografi francezi şi germani cu care S. Mehedinţi a avut mai strînse legături în vremea studenţiei sau mai tîrziu (Vidai de la Blache, Richthofen, Ratzel) şi care, de fapt, sînt, alături de Humboldt şi de Ritter, ctitorii geografiei moderne.
Tabloul gîndirii geografice la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea reflectă contradicţiile existente în gîndirea filozofică burgheză din vremea aceea. Diversificarea tot mai accentuată a geografiei în numeroase ştiinţe geografice punea la îndoială aspectul unitar al geografiei şi chiar caracterul ei de ştiinţă independentă.
Iată cum înfăţişează S. Mehedinţi situaţia geografiei şi a învăţămîntului geografic în Europa şi la noi în ţară spre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului nostru.
1 Quelques mots sur le peuple roumain, în l'Illustration economique et financiere, Paris 1925 • Oeographical notes of Roumania, în Quartly Review, New York, 1930 ; Die kartogrâphische Induktwn .Leipzig, 1899 ; Die rumânische Steppe, Leipzig, 1904 ; Le pays et le peuple roumain iJucarest, 1927 ; Was ist Siebenburgen, Bucureşti, 1941 (publicată mai înainte şi în 1. franceză şi italiana) ; Der Zusammenbang der rumanischen Landschaft mit dem rumanischen Volke Tena und Leipzig, 1936 etc.
„La începutul secolului de faţă, geografia era o biată cenuşereasă nu numai la noi, ci şi în alte ţări. Catedre pentru această ramură a ştiinţei erau numai cîteva în universităţile Europei, iar profesorii erau toţi autodidacţi. La Berlin, un singur dascăl (Ferdinand von Richthofen) venit şi acela de la mineralogie şi geologie. La Leipzig, tot unul singur (Fr. Ratzel) fost zoolog în tinereţe. La Sorbona, un bătrîn istoric (Aug. Himly), iar în vederea examenelor de agregaţie candidaţii ascultau conferinţele unui tînăr arheolog (Marcel Dubois), autor al unui studiu despre Strabo. în sfîrşit, la Şcoala normală superioară, cu lecţiile de geografie era însărcinat Vidai de la Blache, apropiat la început mai mult de studiile istorice...
Pe la noi, nici urmă de vreun curs universitar, iar în gimnazii studiul geografiei ajungea numai pînă în clasa a patra. Profesorii, fiind toţi autodidacţi — cei mai mulţi fără altă pregătire decît absolvirea liceului — şi neavînd la îndemînă o înşirare analitică a materiei de fiecare clasă, făceau lecţii după chibzuinţă lor personală. Calapodul era cam acelaşi pentru toţi : şcolarul trebuia să găsească pe hartă numele ţărilor, oraşelor, rîurilor, munţilor etc. Geografia era o ştiinţă enumerativă : înşirare de nume proprii şi cifre statistice.
La acestea vom adăuga că, în afara unor descrieri geografice făcute fără preocupări ştiinţifice, nu existau cercetători în domeniul geografiei.
în primele două studii ale acestei lucrări a fost arătat locul lui S. Mehedinţi în promovarea unei concepţii geografice noi şi în dezvoltarea unui ^curent de gîndire şi de cercetare geografică la noi în ţară. Aici ne propunem să urmărim numai, în linii mari, evoluţia gîndirii geografice mondiale în paralel cu definirea şi desăvîrşirea — autonomă — a concepţiei geografice la S. Mehedinţi, concepţie aplicată prin el în învăţămîntul geografic de toate gradele şi în îndrumarea cercetărilor geografice la noi în ţară.
Dacă situaţia geografiei în Europa, la începutul secolului al XX-lea cînd tînărul bursier al Societăţii geografice române se întorcea de la studii din străinătate, era aceea a tuturor începuturilor, cu lipsuri şi greutăţi inerente, învăţămîntul şi cercetarea geografică şi-au urmat drumul lor progresiv în principalele ţări ale globului, şi, în primul rînd, în Franţa şi Germania, cu a căror literatură geografică au fost mai familiarizaţi atît profesorul Mehedinţi, cît şi elevii săi. Principiile geografiei moderne, aşa cum le vedea Mehedinţi, se găsesc exprimate clar în studii scurte publicate de acesta înainte sau imediat după 1900, adică într-o vreme cînd preocuparea de a prezenta geografia ca „un sistem unitar de gîndire" nu era încă bine definită în ştiinţa mondială.
Concepţia pe care o aveau mulţi dintre geografii apuseni, şi nu numai elevii lui Ritter ci şi unii din şcoala franceză, era aceea că geografia este o ştiinţă unitară centrată pe oicumen. După aceştia geografia are ca obiect nu Pămîntul, ci omenirea (oicumenul). Este o concepţie care nu corespunde celei la care se oprise S. Mehedinţi încă din preajma anului 1900. După cum am văzut, pentru el,
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
52
LOCUL  LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN   GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
53
geografia era studiul relaţiilor dintre cele patru învelişuri, populaţia globului făcînd parte şi ea din biosferă şi fiind cercetată ca produs şi factor al întregului complex terestru. S. Mehedinţi recunoaşte că populaţia globului este o parte şi un factor de extremă importanţă al întregului planetar, dar nu mai mult decît o parte şi decît unul dintre factorii vieţii telurice. Astfel că S. Mehedinţi, consideră populaţia globului ca o „formaţie biogeografică", fireşte însă deosebită de lumea plantelor şi animalelor datorită legilor sociale care o conduc.
Să urmărim însă mai de aproape mişcarea geografică din a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea.
în Franţa, întemeietorul şi îndrumătorul geografiei moderne, P. Vidai de la Blache, deşi a pus accentul pe cercetările analitice şi pe sintezele regionale, totuşi, prin unele articole publicate în „Annales de Geographie" şi prin fableau de la geographie de la France, 1911, dovedeşte o înţelegere superioară a geografiei ca ştiinţă a întregului planetar : „L'idee qui plane sur tous Ies progres de la geographie est celle de 1'unite terrestre. La conception de la geographie comme un tout dont Ies parties sont coordonnees, ou Ies phenomenes s'enchaînent et obeissent ă des lois generales dont derivent Ies cas particuliers, avait, des l'antiquite, fait son entree dans la science par l'astronomie. Mais la conception de 1'unite terrestre... n'a pris corps dans Ies autres parties de la geographie que de nos jours et surtout par la connaissance de la circulation atmos-pherique qui preside au lois du climat" 1. Acest sens al geografiei ca ştiinţă a unităţii terestre ale cărei părţi sînt coordonate e firul conducător în caracterizările de ansamblu ale diferitelor „pays" din care-i constituită Franţa, mai mult o geografie a peisajului transformat de om. Vidai de la Blache caută în condiţiile fizice a acestor „ţări", dar, nu mai puţin, în trecutul şi în populaţia lor, explicarea peisajului şi proceselor fizice, sociale şi economice legate de ele. Din asocierea om-natură iese unitatea teritorială pe care Vidai de la Blache o numeşte „ţară geografică" (ex. „la Beuace comme type de pays geographique"). Pentru geograful francez aşadar este vorba de întreguri sau complexe teritoriale, care, pentru a fi prezentate ca „personalităţi geografice" (tot după expresia lui Vidai de la Blache), trebuie zugrăvite şi explicate prin urmărirea „fenomenelor (naturale şi sociale) care se pătrund şi se influenţează reciproc". în aceste interacţiuni, populaţia locurilor respective joacă un rol activ care se sprijină însă pe cunoaşterea condiţiilor locale de la natura terenului, la ape, climă, vegetaţie, tehnică de utilizare a acestor condiţii. Obiectul geografiei este aşadar Pămîntul — în diferitele lui combinaţii regionale — însă Pămîntul care nu poate fi conceput fără om şi fără contribuţia lui deosebită la schimbarea peisajului.
Ca mod de a înţelege raportul dintre natura terestră şi populaţia lui umană, vedem o apropiere destul de sensibilă între ceea ce gîndeau fostul profesor fran-
1 P. Vidai de la Blache, Principes de geographie humaine, Paris, p. 5.
cez şi elevul său de la Dunărea de Jos. Deosebirea principală este însă că marele geograf francez proceda prin exemplificări variate, îndemnînd şi pe studenţii săi să urmeze această cale, iar tînărul geograf român se ridica la viziunea de ansamblu a geografiei planetare, deducînd din aceasta metoda de cercetare regională şi de predare a geografiei în şcolile de învăţămînt superior şi secundar.
Pentru aprecierea justă a locului ocupat de S. Mehedinţi în geografia modernă — chiar dacă acţiunea lui s-a limitat aproape exclusiv la lumea din ţara sa — tocmai aceste dezvoltări autonome şi sincrone trebuie scoase în evidenţă şi recunoscute fără ezitare.
Şcoala franceză inspirată de Vidai de la Blache, care-i şi întemeietorul cunoscutei colecţii de „Geographie universelle", a urmat şi urmează şi azi linia trasă de iniţiatorul ei : dovedeşte preferinţe pentru geografia regională, o geografie regională, inspirată însă din principii de geografie generală foarte apropiate de cele preconizate la noi de S. Mehedinţi şi inspirate din concepţia lui Humboldt despre unitatea cosmosului. Pe cînd însă la noi S. Mehedinţi recomanda pentru strîngerea materialului şi pentru prinderea şirului cauzal al proceselor telurice analiza complexelor teritoriale după „categoriile geografice" şi „în ordinea subordonării învelişurilor de la atmosferă spre biosferă", şcoala geografică franceză preconiza — nu fără excepţii — scoaterea în evidenţă a specificului regional, care polarizează în jurul lui toate celelalte caractere ale complexului geografic. Mai tîrziu, acest principiu era să fie numit de Spethmann în Germania principiul geografiei dinamice, iar azi, el este universal recunoscut şi aplicat. Teoretic ar putea fi mai precis formulat -.principiul integrării şi polarizării geografice. Ce rol mai acordăm, în acest caz, principiului de geografie generală, adică analizei sistematice în geografie, aşa cum este ea recomandată la noi de S. Mehedinţi ? Un rol indiscutabil : ea înfăţişează calea cea mai sigură în etapa strîngerii analitice a materialului necesar sintezei geografice regionale. Importanţa acestei metode se înţelege de la sine şi ea a reprezentat şi reprezintă în ţara noastră o anumită ordine în gîndirea şi analiza geografică.
în special manualele de geografie pentru învăţămîntul mediu, din trecutul nu prea depărtat (după 1950), cursurile de geografie fizică generală, numeroase colecţii de geografie informativă au aplicat şi încă aplică linia expunerii sistematice şi organice a datelor geografice (date spaţiale, climă, ape, relief, vegetaţie, animale, populaţie, aşezări, economie). în special lucrările cu caracter monografic adoptă, aproape pretutindeni, acest mod de prezentare a conţinutului geografic nu numai în cazul Pămîntului întreg dar şi în cazul geografiei continentelor, ţărilor, regiunilor şi chiar localităţilor. De milenii, geografia informativă e înţeleasă astfel. Deosebirea faţă de trecut este totuşi clară : în timpurile noastre, subordonarea capitolelor este o urmare a analizei complexului terestru pe componente şi a concluziei că toate aceste componente sînt legate între ele într-o anumită ordine din care rezultă unitatea organică a Pămîntului nostru. De acest mecanism general al vieţii planetei atîrnă şi complexele regionale sau
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
54
LOCUL   LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN  GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
55
chiar locale, care nu pot fi înţelese fără integrarea lor în marea unitate planetară. Fără îndoială că plantele şi animalele, posedă capacitatea de a se adapta mediului. Omul, pe diferite trepte de dezvoltare istorică, foloseşte şi transformă mediul natural cu mijloace de acţiune în continuă perfecţionare.
Principalele elemente ale mediului geografic, constituind o condiţie indispensabilă şi permanentă a vieţii materiale a societăţii omeneşti, sînt transformate în procesul producţiei tot mai mult de către oameni. Astfel pe măsură ce societatea evoluează, dependenţa directă a omului de natură scade, dar cresc gradul de utilizare de către societate a elementelor mediului geografic şi complexitatea legăturilor dintre om şi natură.
Către sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea — ca urmare a aplicării fără discernămînt a schemei de geografie generală (planetară) — s-a ajuns la declanşarea unei adevărate campanii împotriva acesteia în favoarea geografiei regionale : pentru că ţările şi regiunile globului erau descrise şi explicate după un plan devenit — la unii — aproape şablon, diferenţele locale, adică tocmai asocierea pe spaţii restrînse a componentelor geografice, sau se pierdeau cu totul, sau rămîneau pe un plan secundar. Susţinută de geografi cu vază (cel mai pornit, Alfred Hettner, începînd încă din 1898) critica adusă, geografiei generale a depăşit însă măsura, deşi a adus şi lucruri bune. S-a imputat încercării de a cuprinde într-o schemă largă toate procesele fizice şi umane care se desfăşoară la suprafaţa globului că îmbrăţişează un cîmp de observaţii prea întins în spaţiu şi în timp, riscînd astfel să ajungă, la concluzii premature.
în partea constructivă a acestei critici (unii „adversari" susţineau că nici nu există o geografie generală) au fost indicate şi remediile crizei.
— O restnngere a domeniului de cercetare geografică directă la ceea ce Richthofen numea suprafaţa empirică a planetei, iar mai tîrziu a fost cuprins sub numele de zona de interferenţă a învelişurilor planetare urmărită pe plan vertical şi pe plan orizontal. Mult mai tîrziu au fost propuse şi cifre limitative-variabile de la autor la autor (prin 1955, S. V. Kalesnik este pentru o medie de 30—35 km) şi unele expresii (înveliş geosferic, înveliş landşaftic etc).
— Păstrarea liniilor mari ale fizionomiei şi proceselor terestre şi a principiului integrării regiunilor în complexul teluric total pentru a evita căderea în cealaltă extremă : a ruperii vieţii locale şi regionale de ansamblu globului.
— Intensificarea şi generalizarea cercetărilor şi prezentărilor de geografie cu scoaterea în evidenţă a specificului acestora.
Nu se poate spune despre S. Mehedinţi că a respins criticile aduse geografiei generale sau analitice. A rămas însă credincios convingerii sale că din naosul faptelor de observaţie făcute fără plan şi doar cu gîndul utilitar al informării asupra tuturor lucrurilor care se pot spune despre ţările, popoarele şi resursele globului, se poate ieşi numai printr-o cernere critică a acestor date geografice adunate şi prin raportarea lor la întregul planetar. Nu se poate renunţa adică la principiul humboldtian al „înţelegerii unităţii (terestre) în diversitatea ei
(Einheit in Vielbeit)" şi nici la principiul care-şi făcuse drum în geografia modernă că „scopul geografiei este să studieze legarea într-o unitate a diverselor fenomene de pe suprafaţa Pămîntului" (cf. Hartshorn, p. 30) ; dar la această înţelegere se poate ajunge numai prin urmărirea acestor fenomene în angrenarea lor pe suprafaţa întregului glob şi prin raportarea fenomenelor asociate regional la ansamblul planetar. Ar fi fost o jalnică pierdere pentru geografia ştiinţifică renunţarea la aceste axiome. Viziunea întregului planetar rezultată din diversităţile regionale reprezintă condiţia de bază a formării spiritului geografic ; iar calea cea mai bună şi mai sigură pentru a ajunge la acest rezultat, fără care nimeni nu se poate numi geograf, este aceea a asimilării noţiunilor fundamentale de geografie generală (analitică). Este încă unul din meritele lui S. Mehedinţi că nu s-a lăsat impresionat de criticile aduse geografiei generale. Elevii lui (G. Vâlsan1, C. Brătescu2...) l-au urmat pe acest drum, contribuind la păstrarea tradiţiei introduse în geografia românească.
în Terra se găsesc numeroase pasaje care discută observaţiile lui Hettner şi ale altor geografi contemporani. De pildă, la întrebarea dacă geografia, cuprinzînd o sferă prea vastă, ar mai putea fi stăpînită de geografi, S. Mehedinţi răspunde : „specializarea geografică asigură această «stăpînire» a materiei pentru că «esenţialul este ca geografia să aibă în examinarea fenomenelor sale un punct de vedere propriu care să o deosebească de celelalte ştiinţe şi să aplice metode proprii de cercetare şi descriere», iar la acest punct de vedere propriu nu se poate ajunge observînd teritorii restrînse din suprafaţa Pămîntului, ci ansamblul acestuia". S. Mehedinţi nu putea fi astfel de părerea lui Hettner care susţinea tocmai contrariu, şi anume că „noţiunile generale pot fi mai uşor comunicate auditoriului cu ocazia descrierilor de geografie regională unde ai o bogăţie de viaţă mai mare şi vezi mai direct legăturile dintre cauză şi efect". Fără îndoială, lucrul este adevărat pentru fenomenele locale privite în amănuntele lor, dar nu este valabil pentru generalizarea şi aprecierea importanţei lor relative şi nici pentru integrarea în ansamblu planetar. Hettner pleda astfel pentru o „închidere în specificul regional sau local, slăbind ideea legării într-o singură unitate planetară a diversităţilor locale..." Evident, punctul acesta de vedere utilitar nu poate fi decisiv pentru definiţia logică a unei ştiinţe. De altfel autorul se grăbeşte să adauge că o sinteză, ca cea din Cosmos al lui Humboldt, ar trebui să fie reluată din timp în timp. Se înţelege că trebuie, iar numeroasele lucrări de geografie generală (Supan, S. Giinther, H. Wagner, Philippson, Emm. de Martonne, Passarge etc.) şi interesul tot mai viu cu care ele sînt primite dovedesc că direcţia aceasta este în plină dezvoltare. De altfel este uşor de văzut că aci este, după părerea noastră, singura perspectivă pentru existenţa geografiei ca ştiinţă autonomă. După cum
* G. Vâlsan, Sensul geografiei moderne, în „Bul. S.R.G.", LVII, Bucureşti 1938 (postum).
s C. Brătescu, Istoria, obiectul şi metodele geografiei, Cernăuţi, 1925.
STUDII ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
56
LOCUL   LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN   GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
57
o vertebră sau o falcă sau altă parte a unui schelet e ceva ciudat sau chiar absurd cît timp nu o pui la locul cuvenit în osatura animalului respectiv, tot astfel descrierea unei regiuni (continent, mare, ţară, insulă etc.) devine aproape imposibilă dacă nu o legăm de cadrul geografiei generale ca un fragment din alte forme mai mari şi ca o îmbinare a energiei legate de dinamismul forţelor telurice. Iată de ce, în faţa şovăirilor lui Hettner, credem că se poate afirma, pe temeiul faptelor înşirate pînă aici, că geografia generală, aşa cum am definit-o în lucrarea de faţă, este : logic necesară ; istoriceute-reală şi practic-folositoare. Iar afirmaţia noastră nu este izolată. Recunosc şi alţii că „fără un nivel înalt al geografiei generale, e cu neputinţă geografie regională" 1.
Păstrăm din cele de mai sus ideea că S. Mehedinţi a încetăţenit la noi — prin lucrări şi gîndire personală împotriva unui curent nefavorabil existent în vestul Europei — convingerea că geografia generală dă geografului pregătirea de bază în cercetările lui de geografie regională şi că-1 deprinde cu ideea legăturilor dintre complexul proceselor geografice locale sau regionale şi cele petrecute pe spaţii din ce în ce mai întinse din jurul teritoriului studiat pînă la spaţiul cel mai întins şi cel mai complex, planeta. în acelaşi timp însă este bine să păstrăm din critica adusă geografiei generale că studiul de geografie regională trebuie să urmărească, în primul rînd, specificul combinaţiilor dintre componente în cadrul teritorial respectiv şi schimbările pe care fenomenele fizice şi umane de pe spaţii mai întinse le provoacă, dar le şi suferă în timpul contactului lor cu condiţiile concrete ale regiunii studiate. Sînt de observat în această privinţă mai ales schimbările pe care le suferă clima, regimul apelor, asociaţiile vegetale şi animale, modul de utilizare a terenului etc. Critica adusă geografiei generale nu a urmărit, dm partea geografilor cu adevărat spirit critic, negarea valabilităţii acesteia ca ipostază a gîndirii geografice, ci doar să atragă atenţia asupra unor aplicări pripite şi prea comode a principiilor ei la cazurile regionale, scopul cercetării şi descrierii geografice fiind punerea în evidenţă a echilibrului — relativ — dintre componentele locale între ele şi dintre rezultanta lor şi fenomenele terestre generale, în lucrările lui personale, S. Mehedinţi în felul acesta a înţeles să aplice principiile geografice regionale (v. Le pays et le peuple roumain ; Dacia pontică şi Dacia carpatică ; Ce este Transilvania ? ; Discordanţe antropogeografice).
De cînd există geografia, i s-a cerut sau s-a aşteptat de la ea să dea informaţii despre toate : pămînt fizic, popor, resurse. Cînd, sub influenţa evoluţionismu-lui, au început şi geografii să caute legăturile dintre faptele descrise şi au constatat că acestea se leagă — în spaţiu şi timp — unele cu altele nu numai între limitele unei localităţi sau regiuni mai restrînse, dar şi în cadrul Pămîntului întreg, au apărut din ce în ce mai numeroase şi mai evidente dificultăţile cunoaşterii datelor şi înţelegerii raporturilor dintre ele de către o singură persoană
'Hettner,   Lăute neger,   Begriff, Stellung und Einteilung der Geographie, Gotha,
sau chiar de către un colectiv de persoane nespecializate. Geografia trebuie să intre deci şi ea în etapa istorică, de specializare. Specializare însă putea să însemne riscul ruperii unităţii acestei discipline tocmai într-o vreme cînd, sub influenţa lui Humboldt, geografia începuse să fie considerată o ştiinţă unitară a Pămîntului privit ca întreg. Am văzut că la noi S. Mehedinţi era nu numai apărătorul acestui punct de vedere, dar şi contribuise cu lucrări originale la demonstrarea şi răspîndirea acestei concepţii. Punînd, în ţara noastră, bazele geografiei analitice, era natural să preconizeze şi diferenţierea geografiei în ramuri atît pe plan teoretic, cît şi pe plan aplicat (la studii de teren). La acea vreme, cînd mişcarea aceasta era generală în toate ţările Europei şi dincolo de ocean, S. Mehedinţi şi-a trimis elevii peste hotare să se perfecţioneze în direcţia studiilor de geografie regională specială, iar pe cei din ţară i-a îndrumat tot în această direcţie, paralel cu o bună pregătire de geografie generală şi informare din literatura de specialitate străină. De asemenea, cînd Emm. de Martonne a fost invitat să ţină cursuri la Cluj şi să facă excursii în ţară, au fost sfătuiţi să se înscrie, printre participanţi, şi colaboratorii săi din Bucureşti. Foştii săi studenţi au rămas cu impresia că profesorul lor, care din motive de sănătate (vedere foarte slabă) nu-şi putea însoţi elevii pe teren, a căutat toate mijloacele să-i pună în legătură cu specialiştii cei mai cunoscuţi din ţările unde cercetările de geografie regională erau mai dezvoltate. Aceasta pe planul aplicării principiilor metodologice la cazuri concrete regionale ; pe plan teoretic însă contribuţia lui S. Mehedinţi la dezbaterea problemei limitei specializărilor în geografie a fost personală şi deosebit de importantă.
în acea vreme, discuţiile teoretice erau foarte aprinse în Germania, în Franţa, în Anglia, în Statele Unite. Specializarea în analiza cutărui sau cutărui element din complexul teluric presupunînd cunoaşterea elementului respectiv (ca formă, mărime, culoare, temperatură, mişcări etc), perspectiva de a trece în domeniul de cercetare al celorlalte ştiinţe, care şi ele se ocupă cu descrierea pămîntului (fizica şi chimia globului, geologia, botanica, zoologia, sociologia, istoria etc), părea de neevitat. Specialiştii se şi plîngeau de aceste imixtiuni, iar geografii trebuiau să găsească un mijloc de a nu-şi părăsi propriul lor domeniu de studiu,, mai ales că două specializări principale se definiseră încă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea : geografia fizică şi antropogeografia (geografia populaţiei).
Geografia fizică s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine stătătoare de fapt spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, adică după ce progresele realizate în ştiinţele naturii (meteorologie, hidrografic geologie, biologie) şi în cartografie (hărţile topografice) au făcut posibilă şi necesară sinteza cunoştinţelor fizice şi biologice despre glob. Ca urmare au apărut, în Germania şi Franţa, mai ales, primele tratate de geografie fizică (Supan, Giinther, Wagner, Lapparent, Emm. de Martonne). Ne oprim puţin asupra tratatului de ,geqgrafie. fizică al lui Emm. de Martonne recomandat la noi de către S. Mehedinţi să fie analizat în preseminârii cu studenţia încă din primul capitol — evoluţia geografiei — este pusă problema delimitării
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
58
LOCUL   LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN   GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
59
geografiei fizice faţă de celelalte ştiinţe telurice. Sînt menţionate încercările lui Richthofen, care elimină din studiul geografiei fizice subsolul, rezervîndu-1 geologiei, şi ale lui Mackinder, care definea geografia ca ştiinţă a prezentului în lumina trecutului şi geologia ca ştiinţa trecutului în lumina prezentului. Ajunge însă la încheierea — aceeaşi ca şi a lui Mehedinţi — că, „în realitate, limitarea exactă a cîmpului de cercetare geografică este o întreprindere himerică. Această ştiinţă vine în contact cu prea multe ştiinţe şi are — cum o dovedeşte istoria ei — prea mult interes pentru a păstra aceste contacte ca nici măcar să nu dorească această limitare".
Concluzia este că singura garanţie a păstrării sensului geografic al cercetărilor este să stăpîneşti principiile metodei geografice. Mehedinţi scria cu mult înainte, aşa cum am văzut : „principalul este să ai, în cercetarea geografică, un punct de vedere propriu" ; în aplicare însă, punctul de vedere geografic înseamnă metoda geografică. Emm. de Martonne aminteşte principiile metodei geografice : principiul extensiunii sau al suprafeţei (bine pus în lumină mai ales de Ratzel) ; principiul geografiei generale (adică al raportării la globul întreg) formulat prima dată de Ritter apoi, sub o formă nouă, de Vidai de la Blache ; principiul cauzalităţii aplicat în chip strălucit prima dată, în geografie, de Humboldt. Fără îndoială nici unul din aceste principii nu aparţine exclusiv geografiei. După cum observă şi de Martonne : „cartografie şi geografie nu sînt sinonime şi ca să fii geograf nu-i suficient să reprezinţi extensiunea unui fenomen oarecare. Preocuparea de legi generale este un principiu ştiinţific ; căutarea cauzelor, o preocupare filozofică. însă geograful este singurul savant care-şi propune, în acelaşi timp, să cunoască repartiţia spaţială a fenomenelor fizice, biologice sau economice, să afle cauzele acestei repartiţii legîndu-le de legi generale, şi urmărindu-le efectele. Ajunge astfel să deosebească combinaţii de influenţe locale, a căror complexitate depăşeşte tot ce poate preocupa pe fizicieni, bota-nişti, statisticieni. Suprafaţa pămîntului este laboratorul său, minunat cîmp de experienţe, unde este realizată o uimitoare varietate de tipuri regionale, pe care el trebuie să le depisteze explicîndu-le originalitatea" 1.
Deci tot „secretul geografiei" este să nu pierzi din vedere niciodată întregul teritorial (de la regiune la planetă) în timpul analizei componentelor acestuia. „Avertismentul" acesta este cuprins şi în definiţia dată geografiei de S. Mehedinţi în prelegerea lui inaugurală din 1900 : „geografia este ştiinţa pămîntului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri atît din punct de vedere static2 (al distribuirii în spaţiu), cît şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în timp)". Din orice latură ai cerceta Pămîntul, această
* Emm. de Martonne, Ţraiti de geographie physique, ed. a LV-a, 1925, p. 23. ^      In realitate sînt categorii dinamice, întrucît în natură nu există nimic static, ci totul este un continuă mişcare şi transformare. — V. M.
latură (să spunem, de pildă, atmosfera) trebuie urmărită în relaţiile ei cu celelalte învelişuri, adică trebuie raportată la întreg.
Cum aplică de Martonne principiile de mai sus în tratatul lui de geografie fizică ? Ocupîndu-se „mai puţin de proprietăţile elementelor fizice care intră în compoziţia suprafeţei terestre şi mai mult de reacţiile care se constată la contactul dintre aceste trei elemente, adică într-o zonă care coincide aproximativ cu suprafaţa Pămîntului, domeniul de studiu propriu geografiei".
La îndoiala că geografia ar putea să se substituie ştiinţelor care-şi aleg cîte un element al complexului teluric şi-1 analizează în el însuşi şi pentru el însuşi, Emm. de Martonne, în Franţa, răspunde în 1912 (prima ediţie a tratatului de geografie fizică), aşa cum a răspuns la noi S. Mehedinţi cu 12 ani mai înainte : „geografia (în speţă, geografia fizică) nu studiază aerul, apa, uscatul pe fiecare în ele însele, ci relaţiile dintre ele sau, cu alte cuvinte, reacţiile fiecărui element cînd vine în contact cu celelalte". Şi tot astfel, în ordinea adoptată în tratarea marilor capitole corespunzătoare învelişurilor terestre (aer, apă, uscat, vieţuitoare). Emm. de Martonne adoptă aceeaşi succesiune de subordonare ca şi S. Mehedinţi, şi anume : clima (adică partea cea mai geografică din studiul atmosferei), hidrografia (descrierea explicativă a hidrosferei), relieful terestru (latura geografică a litosferei), biogeografia (în colaborare cu doi naturalişti). în Abrege de geographie physique însă, se adaugă părţii biogeografice un ultim capitol rezervat raporturilor dintre om şi natură (L'homme et la Nature). Aşa cum observă şi S. Mehedinţi, după milenii în care geografia a fost subordonată istoriei şi considerată mai mult ca un cadru al acesteia, această disciplină ştiinţifică îşi recunoaşte obiectul (Pămîntul) şi-1 tratează ca un întreg din care populaţia umană este numai o parte, foarte importantă, însă numai o parte ataşată biogeografiei (în gruparea pe mari capitole a geografiei fizice). Sub influenţa lui Humboldt şi a evoluţionismului, se ajunsese aşadar la concepţia unei geografii cu obiect propriu : Pămîntul din care nu putea să lipsească omul. Această concepţie s-a încetăţenit la noi prin S. Mehedinţi într-o vreme cînd abia începuse să fie formulată în literatura geografică mondială. Ea a rămas ca un bun cîştigat, fiind reluată şi precizată relativ recent, de pildă, şi de geograful sovietic S. V. Kalesnik (v. Bazele geografiei fizice generale).
Există în acest caz, o singură ştiinţă geografică aşa cum ar fi logic să deducem din indivizibilitatea obiectului, ori se pot admite mai multe ştiinţe geografice, şi în acest caz cum împăcăm contradicţia ? S. Mehedinţi, Emm. de Martonne ca şi numeroşi alţi geografi din prima jumătate a secolului nostru, recu-noscînd categoric necesitatea unei geografii fizice generale în care să fie cuprins şi omul, nu ezitau, totuşi, să admită că, alături de geografia fizică, sînt deosebite şi alte „geografii", între care, în primul rînd, geografia umană sau antropo-geografia. într-adevăr, a nu admite dezvoltarea, din trunchiul geografiei, a unor ramuri atît de importante încît să poată fi considerate chiar ştiinţe geografice particulare, ar însemna să nu întrevezi specializarea în geografie şi deci pro-
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
60
LOCUL   LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN   GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
61
greşul acestei ştiinţe. Totuşi, discuţiile asupra uneia sau mai multor ştiinţe geografice şi — în legătură cu acestea — asupra celei în jurul problemei apartenenţei geografiei la mai multe grupe de ştiinţe — discuţii foarte vii în prima jumătate a secolului nostru — sînt continuate cu aceeaşi aprindere şi azi. Ne-am putea întreba : de ce ? Pentru că — peste toate argumentele aduse în favoarea unui obiect unic şi indivizibil al geografiei (Pămîntul inclusiv omul ) — analiza acestui obiect impune desfacerea lui în elementele componente, deci divizarea lui. De aici marea dilemă a geografiei moderne : dacă nu divide obiectul geografiei, ci îl păstrează mereu întreg în faţa ochilor săi chiar în timpul analizei, riscă să rămînă superficială ; iar dacă îl divide, riscă să-i piardă unitatea şi să pătrundă în domeniul de studiu al altor ştiinţe tehnice.
Ieşirea din dilemă este totuşi posibilă, deşi îndoielile asupra acestei perspective au devenit aproape cronice. De milenii se spune : obiectul geografiei este Pămîntul, iar scopul ei, descrierea Pămîntului. Pe măsura acumulării de cunoştinţe asupra obiectului şi repartizării sarcinii de a le descoperi şi explica, la mai multe discipline ştiinţifice „speciale" (meteorologie, hidrologie, geologie, biologie, sociologie, economie etc), obiectul — unic — al geografiei a apărut — pentru geografi chiar — prea întins şi prea complex. întinderea obiectului a putut fi biruită prin împărţirea sarcinii pe regiuni de dimensiuni deosebite (de la localităţi la continente şi oceane), fără descompunerea complexelor teritoriale respective, în elemente constitutive. Adică păstrarea unităţii — prima condiţie a oricărei descrieri şi explicări geografice — părea să fie astfel asigurată. Contestării geografiei ca ştiinţă i s-a răspuns astfel prin cultivarea, cu precădere, a geografiei regionale şi prin scăderea interesului, iar de către unii, prin negarea posibilităţii de a crea o geografie generală ştiinţific valabil (de ex., Banse, pentru care geografia generală este „un copil născut mort" iar geografia regională, singura admisibilă — v. Terra, pp. 320—321). Am văzut că S. Mehedinţi s-a ridicat contra acestor afirmaţii, pe baza adevărului, incontestabil, că regiunea, mică sau mare, este cuprinsă între alte regiuni şi influenţată de viaţa fizică, organică, socială şi economică care se desfăşoară pe întreaga suprafaţă terestră. în afară de aceasta, geografia generală pune ordine în descrierea regională şi dă cadrul explicării particularului prin general. Este drept că diversitatea regională pînă în amănunte este cea de care trebuie să ţină seama locuitorii globului şi că această diversitate — specificul regional — trebuie cunoscut în primul rînd ; dar nici fără stabilirea similitudinilor pe globul întreg şi fără cunoaşterea relaţiilor geografice care acoperă, ca o reţea deasă, planeta noastră legînd firele locale cu cele universale, nu se poate nu numai înţelege realităţile geografice regionale, dar nici nu se poate trăi. Deşi încă se discută asupra validităţii geografiei gene^ rale, putem conchide aşadar că — datorită, la noi cel puţin, în primul rînd operei lui S. Mehedinţi — cauza geografiei generale şi a raporturilor ei reversibile cu geografia regională este cîştigată.
Dar dacă s-a văzut salvarea geografiei ca ştiinţă, în concentrarea torţelor asupra studiilor de geografie regională — păstrînd din geografia generală atît cît este necesar fără să i se frîneze nici acesteia progresul ca ştiinţă — s-a constatat tot atît de repede că nici geografia regională nu poate înainta în cercetările ei de teren fără desfacerea şi analizarea fiecărui component al întregului teritorial respectiv, adică fără a preceda de analiză, sinteza — specifică prezentărilor finale în geografia regională. Aici se iveşte aşadar din nou dilema geografiei sub forma întrebării : cum analizăm întregul teritorial (de la localitate la planetă) fără să-i pierdem din vedere unitatea ?
Nimeni nu poate contesta că „realitatea geografică" este una şi indivizibilă în ea însăşi. Vorbim de pildă de peisaj natural şi de peisaj umanizat. în realitatea lucrurilor există însă numai „peisaj geografic", adică împletirea, pe teren, a efectelor acţiunii forţelor naturale şi sociale. Trebuie să existe o disciplină ştiinţifică hotărîtă să studieze această realitate în ansamblul ei şi să o şi prezinte aşa cum se înfăţişează şi cum funcţionează ea de fapt. Această disciplină ştiinţifică a fost şi este geografia. Necesitatea este incontestabilă ; şi azi — cînd problema utilizării optime a planetei noastre se pune acut — cunoaşterea echilibrului atît de variabil şi labil dintre natură şi om se impune cu mai multă forţă. Pentru cunoaşterea şi păstrarea — în forme schimbate — a acestui echilibru au pledat toţi geografii secolului nostru, iar la noi S. Mehedinţi şi elevii lui (G. Vâlsan, în primul rînd). Dacă însă, în timpul analizei regionale, geograful ar pierde din vedere întregul, ar uita adică de principiul interdependenţei învelişurilor formulat printre primii geografi ai lumii de S. Mehedinţi, iar azi universal valabil, s-ar spune pe drept cuvînt despre acel geograf că a părăsit cîmpul cercetării geografice, deci şi-a trădat disciplina.
Criza geografiei care n-a fost lichidată în prima jumătate a secolului nostru şi nu este terminată nici azi derivă din dificultatea de a păstra caracterul unitar al ştiinţei geografice ; căci una este formularea metodei de cercetare geografică (raportarea părţilor la întreg şi urmărirea combinaţiilor specifice regionale dintre elementele complexului teritorial) şi alta este aplicarea ei în practică fără să disociezi obiectul „unic" (pămîntul de la regiune la planetă) şi „indivizibil".
Geografii din trecutul apropiat — inclusiv S. Mehedinţi — au urmat două direcţii deosebite : unii au apărat caracterul unitar al cercetărilor geografice asigurat de „construirea" edificiului unei geografii teoretice generale (Mackinder, S. Mehedinţi, Emm. de Martonne, Passarge, Hartshorne) etc. Pentru aceştia şi pentru numeroşii lor adepţi, obiectul geografiei era indivizibil chiar în cazul studiilor regionale, fiecare teritoriu, oricît de restrîns ar fi, avînd legăturile lui directe sau indirecte cu întregul spaţiu terestru. A doua direcţie dezvoltată în geografia modernă chiar din a doua jumătate a secolului al XlX-lea consideră obiectul geografiei ca divizibil cel puţin în două domenii principale de studiu aflate fiecare sub comanda unor legi deosebite : domeniul fizic şi cel biologic,
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
62
LOCUL  LUI   SIMION   MEHEDINŢI   IN  GEOGRAFIA   SECOLULUI XX
63
adică domeniul activităţii fizice şi cel al activităţii organice, înăuntrul acestuia deosebindu-se cel al activităţii sociale.
în 1882 apare prima ediţie a Antropogeografiei lui Fr. Ratzel. Ca naturalist, el porneşte de la axioma că omul face parte dintre vieţuitoare, că el are necesităţi fiziologice, pe care, ca şi plantele şi animalele, şi le satisface prin schimbul de elemente între natură şi organism. în acest sens, omul aparţine biosferei. în consecinţă, studiul raporturilor dintre el şi mediul terestru trebuie considerat ca un capitol mare al biogeografiei. De aici şi caracterul general al modului cum Ratzel înţelege geografia umană : folosind metodele de cercetare proprii ştiinţelor naturale, antropogeografia începe prin a-1 considera pe om în raport cu mediul terestru, în ansamblul acestuia, apoi, analitic, pe elemente (aer, apă, re-lief_ şi natura terenului, vegetaţie şi animale). Populaţia globului dispune de posibilităţi structurale şi_ sociale de a utiliza resursele globului, însă între anumite limite. „Nici o voinţă omenească nu poate mări suprafaţa globului sau modifica întinderea calotelor glaciare ori îndesi aerul de pe înălţimile unde viaţa nu-i posibilă". în decursul mileniilor, omenirea a ajuns să se stabilească pe cea mai mare parte a Pămîntului (oicumenul). Lupta pentru valorificarea şi păstrarea teritoriului este înscrisă în istoria fiecărui popor sau fiecărei grupări omeneşti. Istoria deci nu poate fi înţeleasă fără de geografie (adică fără de cunoaşterea condiţiilor în care se desfăşoară, local, viaţa). Aşadar, după Ratzel, antropogeografia are ca obiect omul — mai exact, populaţia umană — urmărită în acţiunea ei de ocupare şi folosire a Pămîntului, mai pe scurt în lupta ei de adaptare la mediul terestru ; adică în locul Pămîntului ca obiect „unic" şi „indivizibil" al geografiei apare un al doilea obiect: populaţia umană considerată de Ratzel ca una din componentele biosferei în luptă pentru spaţiu şi resursele lui (ca şi celelalte vieţuitoare, însă dotată cu voinţă, inteligenţă şi capacitate de organizare superioară acestora). „Se înţelege, scrie Mehedinţi referin-du-se la Ratzel, detaliile pot fi discutate şi au fost discutate ; dar, în întregimea ei, opera... (lui Fr. Ratzel) însemna o nouă perspectivă în sfera studiilor noastre. Prin ea, geografia a scăpat întîia oară — şi cred pentru totdeauna — de alternativa de a fi unilaterală, devenind o roabă a ştiinţelor naturii precum era în primejdie cu şcolarii lui Humboldt sau de a deveni, cum mai fusese pe vremea lui Strabo, o roabă a istoriei, cum se îndruma iarăşi cu ucenicii lui R'i'tter!" (Antropogeografia şi întemeietorul ei (Fr. Ratzel).
Elev al lui Ratzel, S. Mehedinţi rămîne însă numai relativ sub influenţa acestuia în tot ce scrie asupra antropogeografiei şi etnografiei. Ca şi întemeietorul antropogeografiei, el consideră pe om ca o parte esenţială a întregului terestru insa — în opoziţie cu alţi elevi ai acestuia, care au exagerat latura adaptării pasive prezentată critic în opera profesorului lor — S. Mehedinţi se fereşte de determinismul vulgar şi pune accentul pe necesitatea de a cunoaşte specificul fiecărui popor dacă vrem nu numai să înţelegem modul său de comportare m raporturile lui cu natura, dar să şi prevedem cum se vor dezvolta
aceste raporturi. Prin aceasta, Mehedinţi trebuie considerat ca adept al unei antropogeografii avînd mai strînse legături cu ştiinţele sociale decît cu cele naturale. Vom vedea puţin mai departe cum se împacă această atitudine cu afirmaţia că „omul este o parte, esenţială, a organismului terestru" şi că geografia este ştiinţa Pămîntului considerat în relaţie reciprocă a maselor celor patru învelişuri (în care este inclusă şi omenirea).
Aproape paralel cu şcoala antropogeografică a lui Ratzel din Germania se dezvolta în Franţa şcoala de geografie umană a lui Vidai de la Blache. Pentru aceasta, geografia umană (termen care traduce în limba franceză expresia — grecească şi mai greoaie — antropogeografie) „nu se opune unei geografii din care ar lipsi elementul uman ; aşa ceva nu există decît în spiritul unor specialişti exclusivişti. Ci ea aduce o concepţie nouă asupra raporturilor dintre Pămînt şi om, concepţie sugerată de o cunoaştere mai sintetică a legilor fizice care stăpînesc sfera noastră şi a relaţiilor dintre fiinţele vii care o populează" 1. Ca şi Ratzel, Vidai de la Blache, considerînd că „faptele de geografie umană sînt legate de un ansamblu terestru şi se explică numai prin el", defineşte geografia umană ca o ştiinţă a raporturilor dintre om şi mediu. Spre deosebire însă de Ratzel, geograful francez apreciază că omul — în formele lui de acţiune faţă de condiţiile naturale, luîndu-şi ca aliaţi plantele şi animalele (domesticite) şi silind forţele fizice să lucreze pentru el — dovedeşte o putere de adaptare activă din ce în ce mai evidentă în măsura progreselor tehnice şi sociale. Prin modificările aduse concepţiei lui Ratzel, S. Mehedinţi ne apare — în multe din lucrările sale — mai apropiat de şcoala franceză decît de cea germană. într-adevăr, S. Mehedinţi limitează influenţa mediului înconjurător la acţiunea exercitată de acesta asupra „vieţii vegetative a popoarelor" şi vede în studiul geografic al populaţiei mai mult urmărirea formelor pe care le îmbracă lupta ei pentru asigurarea adăpostului, îmbrăcămintei, hranei şi transformările aduse de ea — nu rareori fără prevedere — peisajului terestru.
Mai tîrziu (1910) în prima ediţie a cărţii sale, La geographie humaine, Jean Bruhnes caută să imprime geografiei umane o direcţie mai apropiată de obiectul „unic" al geografiei, „Pămîntul", considerînd ca obiect al geografiei umane nu societatea umană şi nici chiar omul ca element al biosferei integrat în mediul terestru prin necesităţile lui fiziologice, ci, în primul rînd, peisajul modificat de om, adică peisajul umanizat prin acţiunile neproductive (case, drumuri), productive (cîmpuri cultivate şi animale domestice) şi distructive (despăduriri, exploatări minerale, vînătoare etc). Jean Bruhnes motivează în modul următor ceea ce şi la noi — prin observaţia verbală — S. Mehedinţi a considerat ca o restrîn-gere excesivă a sensului geografiei umane şi o încercare de a-1 scoate pe om din geografie : „Geografia umană este în primul rînd geografie şi nu psihologie,
1 Vidai de la Blache, Principes de geographie humaine, p. 3.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI  GEOGRAFICE 64 :¦
sociologie sau istorie" 1. Fără îndoială aceste discipline nu pot face abstracţie de ¦ mediul terestru şi de legăturile omului cu acesta dacă vor să-şi explice integral formarea şi evoluţia societăţii umane, diferitele evenimente istorice, diferite fenomene psiho-sociale etc.
Este evident că Jean Bruhnes redă unitate obiectului geografiei fără ca, prin aceasta, geografia lui umană să poată fi confundată cu geografia fizică sau să subaprecieze capacitatea de adaptare activă a omului la mediul înconjurător şi posibilităţile lui de a schimba total peisajul şi chiar mersul unor procese naturale, într-adevăr, geograful francez, prin concentrarea atenţiei asupra peisajului umanizat, indica punctul de plecare cel mai sigur şi mai uşor de analizat în cercetările de geografie umană, fără ca, prin aceasta, să nege importanţa şi valabilitatea analizelor unor relaţii mai fine în care este mult mai greu să faci parte justă faptelor de resortul sociologiei, istoriei sau psihologiei şi celor de resortul geografiei. A fost o încercare de a-i aduce pe geografi la ei acasă şi de a frîna, pe cît posibil, tendinţa disocierii geografiei în mai multe ştiinţe particulare. Mai mult, putem afirma că Jean Bruhnes se păstrează în limitele unei geografii unitare, cu obiect şi metodă proprii, în sensul vederilor lui S. Mehedinţi, Emm. de Martonne etc. şi, mult mai tîrziu, chiar ale lui S. V. Kalesnik. El doar dezvoltă ideea că populaţia umană este o parte integrantă şi un factor activ de transformare a suprafeţei terestre urmărind, în tratatul său de geografie umană, efectele prezenţei şi activităţii acesteia asupra sferei de interferenţă a învelişurilor. Este clar aşadar că Bruhnes nu părăseşte obiectul propriu al geografiei : complexul terestru, şi nici nu-1 elimină pe om din geografie, ci dimpotrivă îl consideră ca un factor esenţial şi hotărîtor în viaţa acestuia, rămînînd ca nu geografia, ci sociologia să se ocupe de populaţia umană organizată (societate), atît în ea însăşi, cît şi în privinţa influenţelor exercitate asupra ei de mediul terestru natural. Şi totuşi atît S. Mehedinţi la noi, cît şi Emm. de Martonne în Franţa, precum şi alţi geografi de mare renume, n-au fost de acord cu Jean Bruhnes. Această atitudine, care-i pune pe geografii respectivi într-o aparentă contradicţie cu propria lor concepţie (geografia o ştiinţă unitară, cu obiect propriu) are o singură explicare : punctul de vedere geografic (deci metoda geografică) conferă caracter geografic oricărui obiect particular care se integrează — mai mult sau mai puţin net — în obiectul general, Pămîntul. Nu-i recomandabil deci să-1 scoatem pe om din analiza întregului teritorial (de la localitate la planetă), reducînd integrarea populaţiei în ansamblul terestru la urmele pe care activitatea acestuia le lasă la suprafaţa globului. | ^ Şi în această privinţă S. Mehedinţi, aşa cum se poate deduce şi din manualul său de antropogeografie, a sesizat că influenţele reciproce om-natură (legătura intre om şi mediul geografic, cum atîrnă omul de mediul geografic şi cum a reacţionat omul asupra mediului geografic) formează obiectul geografiei umane
1 J. B m h n e s, La geographie humaine, 1910, ed. a IlI-a, p. 60.
LOCUL  LUI   SIMION   MEHEDINŢI   ÎN   GEOGRAFIA   SECOLULUI   XX 65
(antropogeografiei). Antropogeografia este — pentru el — partea din geografie consacrată ecologiei umane şi peisajului umanizat, adică omenirii considerate ca „formaţie biogeografică" (aşa cum se exprimă categoric S. Mehedinţi încă din 1909 cînd — de acord cu Fr. Ratzel — definea antropogeografia ca „studiu al relaţiilor dintre faţa Pămîntului şi omenire considerată ca formaţie biogeografică").
Dacă însă S. Mehedinţi ar fi redus relaţia societate-natură numai la reacţiile societăţii dictate de necesităţile ei „vegetative", ar fi dat dovadă de unilateralitate, de neînţelegere a complexităţii acestei relaţii.
în rezolvarea problemelor pe care poziţia şi condiţiile mediului înconjurător le pun diferitelor grupări umane, intervin nu numai efortul şi posibilităţile de adaptarea biologică la mediu şi nu în primul rînd acestea, ci factorii de ordin social — forma de organizare socială, nivelul tehnicii şi ştiinţei; însuşirile psihologice ale grupului etc. Este adevărat însă că din lucrările lui S. Mehedinţi nu reiese că acesta a sesizat totdeauna rolul primordial al factorilor obiectivi, ţinînd de existenţa socială, în valorificarea spaţiului terestru de către societate.
S. Mehedinţi înclina să confere etnografiei un rol important în studiul relaţiei grupurilor umane cu condiţiile locului unde au apărut şi s-au dezvoltat.
în felul acesta, incursiunile făcute nu numai de S. Mehedinţi, dar şi de mulţi alţi savanţi, în domeniul istoriei, etnografiei, economiei, mai mult decît s-ar fi aşteptat de la un geograf, erau explicabile şi nu reprezentau o contradicţie faţă de principiile geografiei generale, pentru că disciplina în care lucra (în speţă etnografia) era privită ca o disciplină de hotar între ştiinţele naturii şi cele sociale.
în concluzie, S. Mehedinţi trebuie considerat ca unul dintre primii geografi moderni care — la curent cu ceea ce se discuta şi cu ceea ce se publica pe planul geografiei teoretice — a participat la soluţionarea problemelor esenţiale dezbătute mai ales în Franţa şi Germania. El a demonstrat validitatea unei geografii analitice (generale), fixîndu-i principiile şi considerînd-o ca bază a cercetărilor de geografie regională. Savantul român marchează în geografia mondială a secolului nostru, trecerea de la o geografie subordonată istoriei la o geografie generală cu obiect (Pămîntul în ansamblul lui) şi cu metodă proprie (urmărirea relaţiilor dintre masele celor patru învelişuri terestre). în această geografie, omului i se rezervă un loc important —, corespunzător rolului jucat de el în transformarea planetei şi eforturilor lui de utilizare a spaţiului terestru.
Asimilarea principiilor geografiei generale stă la baza oricărei cercetări geografice fie a unităţilor regionale în ansamblul lor, fie a componentelor acestora analizate în raporturile lor cu întregul teritorial respectiv.
Oricît de departe i-ar duce pe geografi specializarea în cîmpul ştiinţelor vecine, aceasta nu înseamnă însă că nu există o geografie cu obiect şi cu metodă proprie. Geograful specializat într-o anumită disciplină geografică rămîne geograf dacă cunoaşte principiile geografiei şi dacă face din ele firul conducător
J - 5*7
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
66
în cercetările respective. Experienţa ne dovedeşte că principiile de geografie generală sînt greu de respectat cînd, în căutarea cauzelor fenomenelor de altă natură decît cea geografică, cercetătorul pătrunde prea adînc în domenii de cercetare străine.
Totuşi, din trecutul în care se înscrie şi opera de cugetare geografică a profesorului S. Mehedinţi, rămîne un lucru fundamental : ideea de unitate (a obiectului şi a metodei) la care trebuie raportate — ca factori sau componente — toate fenomenele desfăşurate pe suprafaţa globului. Pe această idee, humboldtiană, a unităţii terestre se sprijină şi etnografia care, este studiul social al planetei, urmărit regional, deci în condiţii teritoriale şi istorice deosebite.
S. Mehedinţi a remarcat faptul că dezvoltarea ştiinţelor geografice s-a înfăptuit în legătură unele cu altele şi cu alte ştiinţe. în dezvoltarea ei istorică, geografia, oricît s-a diferenţiat pe ramuri, rămîne un sistem unitar : „...sistemul cunoştinţelor geografice poate fi clădit pe baze proprii şi că el are linii arhitecturale sigure... liniile acestea au rezultat pe încetul din însăşi acumularea şi elaborarea materialului geografic, iar nu din niscaiva încercări de a fixa apriori marginile ştiinţei noastre" 1.
1 S. Mehedinţi, Terra, voi. I, p. 12.
ŞCOALA GEOGRAFICĂ ROMÂNEASCĂ FORMATĂ DE SIMION MEHEDINŢI
GEOGRAFIA ÎN ŢARA NOASTRĂ LA 1900. Prima catedră universitară de geografie în România a fost înfiinţată în anul 1900 sub bune auspici. Facultatea de litere şi filozofie, în cadrul căreia urma să funcţioneze şi geografia, erla înzestrată cu un corp didactic, de elită, ilustrat de personalităţi ca : Titu Maiorescu, N. Iorga, Ovid Densusianu, Ion Bogdan, Dimitrie Onciul, Pompiliu Eliade, Grigore Tocilescu ş.a. O atmosferă de activitate, plină de avînt, stăpînea corpul didactic. Titularul catedrei de geografie venea să se integreze în această strălucită comunitate de muncă, aducînd cu sine remarcabile însuşiri personale, o temeinică pregătire de specialitate şi un mare elan. Trebuie să adăugăm însă că situaţia sa era mai grea decît a tuturor celorlalţi colegi de facultate.
în timp ce titularii catedrelor de istorie, filologie, filozofie etc. mergeau pe căi bătătorite mai de mult, avînd preocuparea de a duce mai departe, pe aceleaşi căi, firul unor activităţi cu tradiţie, profesorul de geografie trebuia să-şi croiască singur drumul pe care avea să apuce. în timp ce în domeniul limbii şi istoriei naţionale, apăruseră multe şi importante lucrări, geografia ţării, de la Descriptio Moldaviae încoace nu înregistrase decît note sporadice : cîteva rînduri în Cînta-rea României, Descrierea Ardealului de N. Bălcescu, pusă de el în fruntea capitolului despre Unitatea Naţională, lucrările lui Ion Ionescu de la Brad asupra Dobrogei şi Bărăganul lui Al. Odobescu, adevărat model de descriere geografică pitorească. Şcoala ardeleană neobosită în căutarea de argumente pentru dovedirea descendenţei noastre din daci şi romani şi a continuităţii poporului român pe acest pămînt, a omis să apeleze şi la geografie în acest scop. Este adevărat, că în anul 1875 a luat fiinţă Societatea geografică română, în scopul de a studia şi a face cunoscut în ţară şi peste hotare, patria noastră. Iniţiatorii erau pătrunşi de cele mai bune intenţii, dar nici unul dintre ei nu era geograf. Una din primele realizări ale Societăţii a fost editarea Marelui dicţionar geografic al României. Privită în perspectiva timpului, cînd a fost creată, şi în raport cu greutăţile în care s-a înfăptuit, din lipsa unor colaboratori cu pregătire necesară, lucrarea
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
68
ŞCOALA  GEOGRAFICA  ROMÂNEASCA  FORMATA  DE  SIMION MEHEDINŢI
69
merită toată preţuirea. In şcolile medii geografia era predată de autodidacţi şi se oprea la clasa a IV-a. Manualele erau sub orice critică. îşi poate închipui oricine, cu ce cunoştinţe aperceptive se prezentau studenţii, din primele serii, la cursul de geografie al Universităţii din Bucureşti. Să ne mai gîndim apoi că nou înfiinţata catedră era lipsită la început de orice material didactic, ca hărţi, bibliotecă, colecţii, instrumente. Localul însuşi se reducea la sala de prelegeri, folosită cu rîndul de mai mulţi profesori. Cele cîteva hărţi, care formau materialul didactic a geografiei, erau mutate dintr-un colţ în altul al cancelariei profesorilor. A trebuit să treacă zece ani pînă ce s-a putut elibera o cameră de la parterul universităţii, prin mutarea colecţiei de roci a catedrei de mineralogie (L. Mrazec) în localul nou al Institutului geologic de la şosea. Abia acum deveni Seminarul de geografie, ceea ce profesorul urmărea să fie de la început, un atelier de lucrări practice pentru studenţi, în care aceştia să se iniţieze în cititul şi executarea hărţilor, în lucrarea de profiluri geomorfologice, vederi panoramice, reliefuri în gips etc.
Comparînd această stare de lucruri cu situaţia înfloritoare în care se afla geografia, în momentul cînd profesorul S. Mehedinţi se despărţea de catedră (1938), e firesc să ne întrebăm cum a fost cu putinţă o astfel de schimbare într-un timp relativ aşa de scurt ? La această întrebare a ţinut să răspundă profesorul însuşi. în volumul Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea 1 şi apoi, cu 10 ani mai tîrziu, în Premise şi concluzii la Terra, el a zugrăvit cu multe amănunte situaţia geografiei la începutul secolului nostru, arătînd în acelaşi timp lupta pe care a dus-o pînă la încoronarea finală a străduinţelor sale. Cele două cărţi sînt scrise atît de sugestiv şi de convingător, încît fac superfluă orice altă încercare de a mai căuta răspunsul la întrebarea de mai sus. S-a crezut totuşi oportun să se asculte şi mărturiile unora dintre foştii săi discipoli, în cazul de faţă ale aceluia dintre ei, care a putut urmări de la primele lecţii toată strădania şi treptata ascensiune a acestei strălucite cariere profesionale. Vom stărui mai mult asupra acelor fapte, pe care autorul însuşi, din motive lesne de înţeles, le-a menţionat numai în treacăt sau nu le-a amintit de loc.
ACTIVITATEA LA CATEDRĂ. Studenţii novici, nepreveniţi, nu puteau bănui, ce surpriză le rezerva prima oră de geografie, obiect despre care aduceau din liceu amintiri neplăcute, cu liste de nume şi cifre, balast pentru memorie. La ora anunţată se adunară în sala nr. IV, rezervată cursurilor mai frecventate, şi aşteptau lecţia fără iluzii, curioşi totuşi să vadă, cam ce putea să le spună noul lor profesor, despre care aflaseră doar că sosise de curînd cu titlul de doctor în geografie de la Universitatea din Leipzig. Sala avea un aer sărbătoresc, datorită prezenţei printre alte persoane străine de curs, şi a bătrînului profesor de filo-
1 Bucureşti, 1938.
zofie şi logică Titu Maiorescu, venit să asiste la prima lecţie a fostului său elev. La ora fixă apăru pe uşă un bărbat tînăr, svelt, care se îndreaptă spre catedră cu paşi uşori şi siguri. Avea înfăţişarea distinsă a unui adevărat intelectual. Părul, puţin ondulat, lăsa să iasă în evidenţă liniile armonioase ale capului cu fruntea proeminentă. Barba retezată scurt dădea figurii o notă de energie. Prin ochelarii, purtaţi în permanenţă, străbătea o privire ageră.
începu să vorbească liber, cu o remarcabilă uşurinţă, fără sfiala obişnuită a începătorilor. Avea vocea clară, sonoră, pronunţa cuvintele răspicat şi scurt. De la prima frază se stabili contactul între sală şi vorbitor, care plin de vioiciune îşi urmărea firul ideilor cu o logică strînsă, ce captiva atenţia ascultătorilor. Folosea o limbă literară aleasă, ocolind pe cît putea neologismele 1. Nu lipseau nici figuri de stil, puse ici colo, la loc potrivit şi în măsura pe care i-o dicta un simţ deosebit de fin pentru o formă desăvîrşită.
Alături de acest mod de expunere, atît de atrăgător, fondul se dovedea cu atît mai captivant cu cît era mai puţin aşteptat. Nici unul dintre studenţii aflaţi atunci în sala de curs nu auzise ceva despre cele patru învelişuri, despre relaţiile între ele, despre descrierea genetică a fenomenelor geografice etc. Sub bagheta magistrului, geografia îşi arăta frumuseţile ei necunoscute pînă atunci, după cum sepalele şi petalele unei flori se desfac pe rînd la lumina şi căldura Soarelui. Cînd au ieşit de la ora de curs, studenţii erau entuziasmaţi de noul lor profesor şi de noua ştiinţă descoperită.
Cine a asistat, pentru prima dată, la o oră de curs a profesorului S. Mehedinţi se simţea îndemnat să-1 asculte în continuare, chiar dacă nu avea geografia printre obiectele de examen. Lecţiile sale erau atrăgătoare şi pentru alte motive decît cele arătate mai sus. în ele problemele de geografie erau prezentate de obicei în evoluţia lor istorică, ceea ce stimula curiozitatea ascultătorilor. Profesorul făcea mici incursiuni în domeniul filozofiei şi al literaturii, se referea la anumite fapte istorice, dovedind o vastă cultură. Din tezaurul său de cunoştinţe, el împrăştia cu dărnicie bogate raze, care luminau mintea învăţăceilor. Lecţiile erau nu numai plăcute, ci şi uşor de reţinut. în momentele libere, studentul revenea în gînd, fără voia lui, la conţinutul ultimei lecţii, care-1 urmărea adesea pînă la obsesie.
S. Mehedinţi n-a fost numai un mare geograf şi un om de înaltă cultură, ci a fost şi un mare pedagog. Statornica preocupare pentru pedagogie, care 1-a
1 Preocuparea pentru o limbă literară cît mai aleasă a avut-o profesorul S. Mehedinţi tot timpul activităţii sale. înzestrat cu un simţ literar şi cunoscînd bine limba poporului, el a lăsat în scrierile sale adevărate modele de limbă românească. Barbu Delavrancea ascultînd un articol închinat lui Al. Odobescu, citit ce S. Mehedinţi, a exclamat : „O astfel de limbă poate fi cîntată la vioară".
în geografie profesorul S. Mehedinţi a încetăţenit termeni foarte potriviţi, aleşi din graiul poporului, cum este „cumpăna apelor" (Wasserscheide, ligne de partage des eaux), uluc (Kor-ridor, couloir) firul apei ş.a.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
70
dus pînă la urmă la concepţia unei discipline noi, a „etnopedagogiei", se manifesta şi în activitatea de la catedră, nu numai în modul cum îşi pregătea fiecare lecţie în parte, ci în felul cum îşi împărţea materia pe fiecare an şi pentru toată durata de trei ani a cursului.
Situaţia nu era uşoară. Geografia este o disciplină vastă, cu multe contingenţe, care reclamă o pregătire multilaterală în domeniul ştiinţelor ajutătoare (istorie, etnografie, sociologie, geologie, ştiinţele naturii ş.a.). Ce putea face profesorul în faţa enormului material de cunoştinţe, răspîndite prin mari tratate şi prin tot felul de publicaţii, ce reprezenta disciplina cam difuză a geografiei ? Adăugăm că în programul biologiei moderne, unde geografia era trecută ca anexă, nu erau prevăzute decît două ore pentru acest obiect. Orarul însuşi era destul de încărcat, cu opt-zece obiecte de învăţămînt1, dintre care unele nu aveau nici o legătură cu geografia, iar altele, absolut necesare pentru pregătirea unor viitori geografi, cum e geologia de pildă, nu putea figura în programa filologiei moderne.
Aşadar materie multă, neorganizată şi risipită prin tratate şi reviste, ore de predare puţine, studenţi lipsiţi de baza necesară la acest obiect. Acum i-a venit în ajutor lui S. Mehedinţi munca de documentare, desfăşurată cu atîta stăruinţă în anii de studii la universităţile străine, precum şi răgazul de la Soveja. Profesorul de geografie nu s-a pierdut în marea masă a chestiunilor de amănunt, de care geografia e atît de bogată. A avut în vedere ştiinţa geografică, aşa cum o concepea el, ca întreg organic, urmărind mai mult ideile conducătoare, după cum arhitectul îşi concentrează principala atenţie asupra coloanelor de susţinere şi asupra traverselor de legătură ale unei clădiri. Dacă acestea sînt bine studiate şi se fixează solid, ulterior se pot adăuga elementele secundare ale construcţiei, cu amănuntele de decor, asigurîndu-i-se acesteia pe lîngă soliditatea necesară şi înfăţişarea unei unităţi bine armonizate. După trei ani de studiu, absolvenţii cursului de geografie constatau, cu satisfacţie, că sînt stăpîni pe o ştiinţă, logic legată în elementele ei, şi că pot judeca fenomenele geografice limpede, în lumina acelei „cugetări geografice", despre care îi vorbise studiosului ucenic îndrumătorul său de la Universitatea din Leipzig.
Pentru motivele arătate mai sus lecţiile de geografie aveau o mare putere de atracţie asupra studenţilor. Cursul de geografie era printre cele mai frecventate. Nu arareori se întîmpla ca studenţi înscrişi la alte secţii, să le părăsească şi să treacă la geografie. Este elocvent în această privinţă cazul lui G. Vâlsan, care în universitate fusese înscris la filozofie, unde a audiat regulat cursurile pînă la luarea licenţei. De la o vreme urma însă cu aceeaşi regularitate lecţiile de geografie, despre a căror frumuseţe le vorbea adesea colegilor de la filozofie.
1 Iată de curiozitate obiectele prevăzute pentru studenţii anului IV, 1904—1905, de la filologia modernă : istoria literaturii române, filologie romanică, istoria universală modernă, estetica, istoria românilor, istoria filozofiei contemporane, limba latină, geografia.
ŞCOALA  GEOGRAFICA  ROMÂNEASCA  FORMATĂ  DE  SIMION MEHEDINŢI
71
Descrierea captivantă, de la înălţimea catedrei universitare, a fenomenelor geografice trezise în sufletul sensibil al poetului un puternic ecou. Iată cum se pronunţă în această privinţă Vâlsan însuşi : „în această rătăcire (de la un curs la altul, — N.O.), cel care vă vorbeşte şi-a descoperit menirea adevărată a vieţii sale ascultînd cursurile atît de înviorătoare şi cu perspective admirabile ale profesorului Mehedinţi, care fără să bănuiască, îndrepta irezistibil un suflet îndrăgit din copilărie de poezia naturii, către cercetarea ştiinţifică a priveliştilor ţării noastre" 1.
Un caz analog cu al lui G. Vâlsan este acela al lui C. Brătescu, care venise de la Tulcea hotărît să urmeze secţia clasică, precum şi acela al lui Vintilă Mihăilescu, care a trecut la geografie venind de la istorie.
în concluzie voim să subliniem că avîntul geografiei în ţara noastră, după 1900, se datoreşte şi puterei de atracţie exercitată asupra studenţilor de primul profesor universitar de geografie, atît prin farmecul exterior al lecţiilor sale cît si prin conţinutul lor. Am stăruit asupra acestui fapt, deoarece darul de a atrage elevii şi a le comunica o dată cu elementele ştiinţei şi rîvna de a contribui prin activitate proprie la progresul ei, nu-1 au decît puţini profesori.
SEMINARUL DE GEOGRAFIE : PRIMELE REVISTE GEOGRAFICE. Pentru o cît mai temeinică pregătire a viitorilor geografi, profesorul S. Mehedinţi a găsit necesar să-şi extindă activitatea şi în alte direcţii decît cursul propriu-zis. O atenţie deosebită a acordat „Seminarului de geografie", pe care 1-a înfiinţat încă de la începutul activităţii sale didactice. Ideea salutară a seminariilor universitare a fost adoptată la universităţile noastre, din Germania. în 1900 funcţiona pe lîngă mai multe catedre de la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, cîte un seminar unde studenţilor li se prezenta ocazia de a desfăşura o activitate personală, cu caracter practic, în legătură cu cursul audiat. Unele din aceste seminarii cum erau cele de Istoria românilor sau de estetică, frecventate cu mult interes de către studenţi, au dat rezultate apreciabile.
Profesorul S. Mehedinţi aducea din patria de origine a seminariilor universitare o experienţă, pe care n-o putea aplica în Bucureşti. Seminariile lui Richthofen şi Ratzel erau un fel de şedinţe academice, la care luau parte oameni cu studii înaintate, mulţi cunoscuţi prin publicaţiile lor. Ratzel, în special, avea obiceiul să discute, cu membrii seminarului, propriile sale lucrări în curs de pregătire. La Bucureşti Seminarul de geografie avea în primii ani, ca membri, tineri cu studiile abia începute. Seminarul trebuia să servească la completarea pregătirii lor teoretice în laturile de care profesorul nu se putea ocupa mai pe larg la curs. Membrii seminarului dezvoltau subiecte distribuite individual de profesor,
1 G. Vâlsan, Sensul Geografiei Moderne, lecţie inaugurală, ţinută la 23.1.1930 cu ocazia deschiderii cursului de geografie fizică la Universitatea din Bucureşti. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
STUDII  ASUPRA VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
72
ŞCOALA GEOGRAFICA  ROMANEASCA  FORMATA  DE  SIMION MEHEDINŢI
73
de preferinţă, la început, din domeniul geografiei generale cu aplicări antropogeografice (ca de ex. vîntul şi utilizarea lui de către om ; apa şi importanţa ei pentru viaţa omenească ; stepele şi formele de viaţă omenească legate de ele), precum şi din chorografie (ca de ex. Burundi, Rwanda şi Ecuadorul, asemănări şi deosebiri etc). Pentru fiecare subiect profesorul obişnuia să recomande bibliografia necesară. Pe calea aceasta studenţilor li se dădea posibilitatea de a lua cunoştinţă cu lucrările mai importante ale literaturii geografice. Mai tîrziu, profesorul obişnuia să aleagă pentru lucrările de seminar tot mai multe subiecte privitoare la pămîntul şi viaţa poporului nostru, ca de pildă : probleme de geomorfologie — ca Delta Dunării, împrejurimile Cîmpulungului, păsurile carpatice, probleme de etnografie ca purtarea vaselor pe cap şi aria de răspîndire a acestui obicei, transhumanta la români etc. Printre membrii seminarului erau şi studenţi de la alte secţii universitare, cărora profesorul le recomanda subiecte din specialităţile lor, urmînd a fi tratate din punct de vedere geografic. Seminarul de geografie a fost o admirabilă şcoală practică pentru formarea viitorilor geografi, iniţiindu-i în metodele de lucru ale acestei discipline multilaterale.
încă mai de mult se constatase că unele din lucrările de seminar meritau, prin calitatea lor, să vadă lumina tiparului. Profesorul s-a gîndit să asigure apariţia în acest scop a unui organ de publicitate. Simultan cu organizarea pe baze noi a seminarului, a apărut şi primul număr al Anuarului de geografie şi antropogeografie (1910) sub direcţia lui S. Mehedinţi. în primul volum, profesorul a publicat sub titlul Aplicări antropogeografice în sfera etnografiei, istoriei şi a altor ştiinţe învecinate un fragment al conferinţei cu care a început cursul de Antropogeografie în 1909.
Acest articol1, cuprinde un program de lucru cu multe indicaţii şi îndemnuri pentru viitorii colaboratori ai „Anuarului de geografie şi antropogeografie". A fost ca un ordin de mobilizare a tinerilor geografi formaţi în prima decadă a activităţii didactice a profesorului S. Mehedinţi. Cuvîntul îndrumătorului a avut ecoul cuvenit. Cele patru volume ale „Anuarului" cuprind 29 de articole. Cele mai multe tratează despre primele formaţiuni politice prestatale româneşti, iar altele se ocupă de vechile drumuri de ţară, analiza unor aşezări omeneşti (Bucureşti—Ploieşti) ş.a. Se vede limpede că tînăra şcoală geografică românească, în curs de formare, era îndreptată pe un drum propriu, imprimîndu-i-se un caracter strict naţional.
După primul război mondial „Anuarul", legat la început de seminarul de geografie, n-a mai apărut, pentru că acum existau mai multe reviste de specialitate, în care geografii îşi puteau tipări lucrările. în fruntea acestora era „Buletinul Societăţii geografice române" care, începînd cu data de 11 februarie 1912 2,
1 Republicat în partea a II a acestei lucrări.
2 Din 1912 „Bul. S.R.G.".
cînd comitetul Societăţii a încredinţat conducerea redactării lui profesorului S. Mehedinţi, şi-a schimbat complet conţinutul, ajungînd la nivelul publicaţiilor similare din străinătate. în tomul din 1915 (936 pag.) a fost tipărită şi teza de doctorat a lui G. Vâlsan Cîmpia Română. Buletinul Societăţii a servit ca admirabil mijloc de difuzare a cunoştinţelor geografice printre profesorii din învăţă-mîntul secundar, care îl primeau în mod gratuit în calitate de membri ai Societăţii. La bogata rubrică de fapte, recenzii, cronici şi dări de seamă, scriau şi membri mai vechi, colaboratori ai Seminarului de geografie.
E locul să amintim că după primul război mondial s-au mai adăugat la „Buletinul Societăţii române de geografie" şi revistele geografice ale celorlalte universităţi din ţară (Lucrările Institutului de geografie, Cluj şi din 1936 Lucrările Societăţii geografice „D. Cantemir", Iaşi). în 1938 a apărut şi o revistă susţinută şi condusă de N. Al. Rădulescu (Revista geografică română) care a reuşit să adune în jurul său un grup de tineri geografi. Mai e de adăugat că revistele regionale, care apăreau în diferite oraşe ale ţării, aveau printre colaboratorii lor şi geografi. Aşa erau Milcovia (Focşani), Arhivele Olteniei (Craiova), Ţara Bîrsei (Braşov) şi cu deosebire Analele Dobrogei, revistă cu caracter mai mult geografic în care, întemeietorul şi directorul ei, C. Brătescu a publicat numeroase din articolele sale privitoare la Dobrogea.
Toate aceste publicaţii periodice constituie o dovadă, mai presus de orice îndoială, despre existenţa unei şcoli geografice româneşti, a cărei activitate sporea grăbit de la un an la altul.
Nici studenţii n-au rămas în afară de acest curent din ce în ce mai intens. La 25 februarie 1929 s-a constituit în Bucureşti Societatea studenţilor în geografie Soveja, care a editat şi o revistă proprie cu acelaşi nume. în această revistă, la a cărei întreţinere profesorul a contribuit cu o importantă sumă de bani, au apărut numeroase descrieri de excursii şi încercări de analize geografice regionale. Unii din geografii de mai tîrziu şi-au început cariera, ca asidui colaboratori, la Soveja.
EXCURSIILE. Cu privire la excursii profesorul S. Mehedinţi s-a întors din străinătate cu o tristă experienţă. Nici F. Richthofen şi nici Fr. Ratzel n-au făcut o singură excursie, în tot timpul studiilor sale la Berlin şi Leipzig. Cu drept cuvînt se plîngea de această lacună, gîndindu-se, ce mare profit ar fi putut avea pe urma experienţei lui Ferdinand von Richthofen, care călătorise prin diferite părţi ale globului, studiase loessul din China, munţii vulcanici din Transilvania şi scrisese admirabilul îndreptar Călăuză pentru călătorii cercetători. Adeseori chiar exemplele negative sînt izvor de învăţătură. Pentru studenţii din Bucureşti devenise familiar aforismul „geografia se măsoară cu kilometrul" al magistrului, care susţinea că nu se poate cunoaşte exact decît ceea ce se vede cu ochii. Iată convingerea sa expusă mai pe larg în articolul
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
74
Metoda şi Metodica, scris cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la apariţia operei Discours de la methode a lui Descartes :
„Singura geografie care se lipeşte de suflet nu e cea din cărţi sau din prelegeri, ci aceea pe care o culege cercetătorul însuşi din intuiţia directă a naturii. Marea nu există cu adevărat decît pentru cel care a trăit pe malul său sau în largul ei. Muntele, cîmpia, rîul — la fel : cîte mări, cîţi munţi şi cîte cîmpii, tot atîtea «personalităţi». Pe hartă, rîurile sînt nişte biete linii strîmbe. în realitate sînt fiinţe vii, cu obiceiurile şi cu capriciile lor. Pînă şi gheţarii, care par de departe morţi, sînt cum nu se poate mai vii şi deosebiţi. Cine n-a stat zile întregi în faţa amfiteatrului alb, de unde se adună domol zăpada, prefăcîndu-se în gheaţă ; cine n-a călcat peste crăpăturile verzi ca sticla şi adînci ca un puţ, al cărui fund nu-1 poţi zări ; şi cine n-a urmărit scena de la capătul gheţarului, care nu se isprăveşte totdeauna cu un bot teşit, acoperit de noroi şi de stînci, ci arată uneori o rîpă înaltă, cu portaluri de gheaţă, din care ţîşnesc cascade de ape turburi şi zgomotoase, însoţite cîteodată de stînci care sosesc săltînd de pe coama gheţarului, ...nici pe departe nu bănuieşte ce este un gheţar. Ce să mai zicem de vulcani ! Cine nu s-a apropiat de craterul în care saltă lavele cu un zgomot surd şi n-a privit volbura fumului şi a norilor sălbatici de deasupra, acela nici în vis nu-şi poate croi o imagine ca aceea pe care i-o dă realitatea vulcanului. Am putea zice : geograful atîta ştie, cît a văzut. Cine nu crede, să asculte măcar mărturia filozofului Descartes cu privire la imensa superioritate a învăţăturii din natură, faţă de surogatul ce se cheamă carte ori povestire din gura altora. (Privind căderea Rinului la Schaffhausen, însuşi Goethe mărturiseşte neputinţa de a cuprinde în vorbe — oricît de meşteşugite — marile fenomene ale naturii" 1.)
Excursiile pe care obişnuia să le organizeze profesorul S. Mehedinţi erau de două feluri. Unele aveau o durată scurtă, o zi sau chiar numai cîteva ore, la distanţe mici, în împrejurimile Bucureştiului. Ele aveau un caracter didactic şi răspundeau unor nevoi ale cursului, ca pregătire intuitivă în vederea predării, ce urma să aibă loc, a unor probleme de geografie generală, sau ca aplicare a unor lecţii predate anterior. în ambele cazuri, aceste mici excursii urmăreau scopul de a obişnui pe studenţii în geografie cu observarea terenului şi de a discerne în mod analitic fenomenele geografice. Subiectele unor lucrări de seminar erau alese în vederea aceleiaşi obişnuinţe. Subiectul Bucureştii din punct de vedere geografic încredinţat lui G. Vâlsan, 1-a obligat pe poetul subtil, licenţiat în filozofie, să iasă de nenumărate ori la marginea Bucureştiului, să studieze cu atenţie secţiunile din gropile de nisip, spre a-şi aduna materialul necesar pentru prima lui lucrare geografică Temelia Bucureştilor, publicată în primul nu-
1 S. Mehedinţi, Metoda si Metodica, în partea a doua a acestei lucrări, p. 225.
ŞCOALA  GEOGRAFICA  ROMÂNEASCA  FORMATA  DE  SIMION MEHEDINŢI
75
măr al „Anuarului de geografie şi antropogeografie", 1910. Lărgind sfera acestei prime lucrări, Vâlsan a ajuns la concepţia tezei sale de doctorat Cîmpia Română.
Numărul excursiilor organizate în jurul Bucureştiului creştea în fiecare an. Absolvenţii cursului de geografie se alegeau de pe urma acestor excursii cu imagini clare despre aşezarea geografică a capitalei. Ei se obişnuiau să ia fotografii, să deseneze schiţe, să facă scurte dări de seamă, să adune diferite probe pentru colecţiile seminarului. Studenţii se familiarizau astfel cu noţiunea „orizontului local", care urma să aibă o importanţă tot mai mare în predarea metodică a lecţiilor de geografie. La Congresul profesorilor de geografie de la Constanţa (30.IV—2.V.1913) s-a exprimat dezideratul ca fiecare profesor să studieze cît mai atent împrejurimile oraşului unde funcţiona şi să compună o călăuză, pe clase, pentru excursiile care se făceau, în scop didactic, cu elevii şcolii. Profesorii au primit cu simpatie acest îndemn. Unii dintre ei au compus acele inventării de excursii scurte, alţii au elaborat chiar mici lucrări asupra orizontului local.
Excursiile la distanţe mai mari erau şi ele de două feluri. Unele, în grup restrîns, aveau ca scop investigaţii ştiinţifice. în această direcţie vom cita excursia de la Constanţa. în iarna anului 1911, ziarele din Bucureşti publicară, într-o zi, ştirea că a îngheţat Marea Neagră. A doua zi, profesorul S. Mehedinţi, însoţit de personalul ajutător al catedrei, a plecat spre Constanţa, pentru observarea acestui fenomen, care nu se repetă prea des. Aspectul mării îngheţate, care luase înfăţişarea unor soluri poligonale, era deosebit de interesant şi de atrăgător. Uşoara legănare a sloiurilor producea un zornăit metalic.
Aproape în fiecare an avea loc şi cîte o excursie mare, care dura mai multe zile, şi la care participau în special studenţii din ultimii ani. Scopul acestui fel de excursii era vizitarea unor regiuni mai întinse din ţară. Organizarea lor reclama multă muncă şi tot felul de intervenţii pentru asigurarea mijloacelor de transport, a cazării şi alimentării. Vom descrie pe scurt o astfel de excursie, care a avut loc în zilele de 20—25 iunie 1912, în Delta Dunării şi la care a fost invitat, să ia parte, şi semnatarul acestor rînduri, pe acea vreme profesor la Constanţa.
îmbarcarea pe vapor s-a făcut la Galaţi. Timpul era frumos şi călătoria foarte plăcută. Excursioniştii, bine dispuşi, priveau cu atenţie cînd la stînga spre malul tăiat, la vale de Reni, în formă de rîpă, cu frumoase secţiuni, cînd la dreapta, unde în fund se profila horstul dobrogean care în acea zi însorită părea mai degrabă o arătare de „fata morgana" decît forme reale de relief. Un popas la centrul pescăresc Crapina, le-a dat excursioniştilor ocazia, să asiste la predarea de către pescari a unor mari cantităţi de peşte, prins în cursul acelei zile. Am trecut prin faţa Isaccei, unde regiunea inundabilă e redusă la o secţiune îngustă de numai 5 km, ceea ce explică importanţa istorică a acestui vechi vad de trecere a Dunării (Noviodunum). Tulcea a impresionat pe excursionişti prin caracterul său semioriental, cu clădiri de pe vremea turcilor păstrate şi în port.
STUDII  ASUPRA VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
75
SCOALĂ  GEOGRAFICA  ROMÂNEASCA  FORMATA  DE  SIMION MEHEDINŢI
77
Pentru observarea în detaliu a Deltei, itinerarul a fost fixat pe braţul Chilia, şi apoi pe un braţ secundar, unde s-a putut observa mai bine modul de formare a digurilor naturale, fluyiatile. Tocmai se retrăseseră apele şi se vedeau malurile cu mîl proaspăt, mai înalte în apropierea canalului navigabil, înclinate spre exterior. S-a vizitat apoi Chilia Veche, unde braţul Chilia străpunge „cîmpul" cu acelaşi nume, înaintat adine în Deltă şi trece printr-un canal unic dintr-o vastă regiune de braţe şi bălţi, înhăita. O explicare mulţumitoare a acestui fenomen nu s-a putut da nici pînă astăzi. Spre a avea o intuiţie mai clară a structurii Deltei în interiorul ei, excursioniştii au vizitat, pornind din Chilia Veche, Balta Jidanului şi Lacul Antipa. O ultimă oprire la Periprava a avut drept scop vizitarea dunelor şi a pădurii de la Letea. Tot cu ocazia aceasta, înaintînd cu bărcile prin canale înguste, excursioniştii au putut să cunoască plaurul şi să vadă acele fantastice insule plutitoare, pe care vîntul le poartă de la un loc la altul pe luciul apei. La înapoiere s-a vizitat din nou Tulcea, iar de aici, înaintînd pe braţul^ Sulinej. s-a ajuns în portul cu acest nume. în itinerarul excursiei e*ra trecută şi vizitarea Insulei^ Şerpilor. Comandantul vasului ne-a atras atenţia că marea e agitată (avea hulă) şi că ne expunem la neplăceri. Majoritatea stăruia însă pentru plecare şi profesorul a cedat, după o vădită ezitare. Mulţi dintre noi eram curioşi să vedem vestita bară, linia de despărţire a apelor Dunării de ale mării, ceva din complexitatea fenomenelor de la această răspîntie a apelor. N-am putut observa nimic. Abia ieşit în larg vaporul a început să se clatine ameţitor, săltat de valurile scurte şi neregulate ale hulei. Excursioniştii noştri, atît de viteji la plecare, se aşternură pe punte, care pe unde a apucat, în chinurile răului de mare. Dintre toţi, cel mai mult a suferit profesorul. Am înţeles atunci ezitarea, cu care s-a supus voinţei majorităţii. Excursia s-a terminat cu drumul pe mare de la Sulina la Constanţa. A fost o adevărată minune. Marea se potolise ca prin farmec. Nici cele mai slabe unduiri nu-i tulburau netezimea de oglindă. Soarele scălda într-o lumină orbitoare marea şi uscatul din apropiere. Vaporul părea că stă pe loc. Numai alergarea grăbită în urmă a priveliştilor pline de farmec exotic^ ale dublului ţărm dobrogean, ne arăta că vaporul alunecă totuşi spre sud. Din cînd în cînd liniştea era întreruptă de cîte un geograf mai inimos, care adresa întrebări comandantului de vas. Acesta, stînd tot timpul în mijlocul geografilor, devenise idolul lor. La un moment dat, profesorul, cuprins de acelaşi avînt, luă cuvîntul şi într-o splendidă improvizaţie adresă entuziaste uran pentru marina română şi calde mulţumiri pentru comandantul care ne cucerise inimile. La Constanţa ne-am despărţit, păstrînd cu toţii cele mai frumoase impresii din această neuitată excursie.
A/r^îr C-* excu.rs*ne' o/ganizate în număr mare şi folosite de profesorul >. Mehedinţi ca mijloc de învăţămînt, au constituit o fericită întregire a activi-
tăţii sale didactice de la catedră. Numeroşii săi elevi, răspîndiţi în ţară, unii din învăţămîntul superior, cei mai mulţi ca profesori la şcolile secundare, au folosit la locurile lor de muncă modul de lucru al îndrumătorului. Prin exerciţiul continuu al „cugetării geografice", ca şi prin întreţinerea, cu ajutorul excursiilor, a unui contact strîns cu natura, ei au transformat geografia dintr-un obiect silnic, care încărca memoria fără folos, într-un studiu viu, îndrăgit de şcolari. Excursiile folosite intens ca mijloc de învăţămînt, sînt o altă nouă caracteristică a noii şcoli geografice întemeiată de S. Mehedinţi.
MANUALELE ŞCOLARE ÎNTOCMITE DE S. MEHEDINŢI. De la înălţimea catedrei universitare, prin articolele şi cărţile publicate de S. Mehedinţi^ ideile noi în geografie au ajuns la cunoştinţa corpului didactic. Profesorul îşi dădea seama că progresul geografiei nu poate fi asigurat, numai de catedrele universităţii, fără o acţiune de înnoire şi în şcolile secundare şi primare. Cel mai sigur mijloc în această privinţă era întocmirea unor manuale corespunzătoare. Prilejul de a interveni efectiv, şi în această direcţie, i 1-a dat, chiar de la începutul activităţii sale didactice, ministrul învăţămîntului, Spiru Haret, care 1-a rugat să elaboreze manualele de geografie pentru cursul secundar în conformitate cu programele analitice, introduse atunci pentru prima oară în şcoala noastră de grad mediu (v. Spiru Haret, Opere complete, voi. XI). A fost o mare realizare pentru învăţămîntul geografic de atunci, gîndindu-ne mai ales la ce ar fi urmat, dacă în şcolile secundare ar fi continuat să se folosească manuale lucrate de autodidacţi, ca pînă atunci.
începutul la făcut cu manualul pentru clasa întîi şi cu cel pentru clasa a cincea de liceu, în care geografia se introdusese de curînd. Au urmat apoi pe rînd şi manualele pentru celelalte clase, seria încheindu-se cu Antropogeografia, manual apărut în 1937. La cererea Consiliului permanent al învăţămîntului, profesorul universitar a scris şi manuale pentru învăţămîntul elementar, comple-tînd astfel seria pentru amîndouă aceste trepte de învăţămînt.
Ce aduceau nou manualele lui S. Mehedinţi ? Cei care au predat, ani de-a rîndul, geografia în învăţămîntul secundar după aceste manuale şi-au dat bine seama de calităţile lor. Partea cea mai valoroasă a manualelor lui S. Mehedinţi a fost fără îndoială textul îngrijit, compus de cineva care stăpînea materia în chip desăvîrşit, direct de la izvoare. Această cunoaştere i-a permis să selecţioneze şi să rînduiască problemele tratate, ţinînd seama atît de programa analitică, cît şi de cei care aveau să folosească manualul, elevi şi profesori. întregul text era împărţit în unităţi potrivite pe măsura timpului de predare a unei lecţii pentru profesor şi a puterii de reţinere, fără efort mare, pentru elevi. Mai ales, în întocmirea acestor manuale, şi-a dovedit profesorul S. Mehedinţi talentul său de pedagog şi temeinica sa pregătire în acest domeniu. în text erau intercalate pasaje cu litere mărunte, care cuprindeau scurte bucăţi de lectură, completări suplimentare sau unele probleme de interes secundar, care puteau fi omise, după
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI  GEOGRAFICE yg
aprecierea profesorului sau silinţa elevului. O altă mare calitate a acestor manuale era limba lor frumoasă şi aleasă, atît de atrăgătoare, încît nu e de mirare că unii dascăli puneau elevii să înveţe anumite aliniate pe dinafară. O inovaţie mai era folosirea schiţelor de hărţi, precum şi fotografii cu vederi caracteristice.
Mai presus de toate acestea, ceea ce forma farmecul deosebit al manualelor lui S. Mehedinţi, era spiritul nou în care erau tratate diferitele fenomene geografice, punîndu-se accentul pe legătura cauzală dintre ele, pe explicarea lor genetică.^ în acest mod lecţia de geografie era vie, atenţia elevilor era mereu încordată, iar apejul continuu la judecata lor le ascuţea mintea. Este elocvent în această privinţă cazul unui bătrîn profesor din Bucureşti, care ajutat numai de manual şi-a schimbat modul de predare, în locul metodei mnemotehnice folosind noua metodă explicativă 1. Alături de prodigioasa activitate de înnoire, pornită de pe catedra universitară, manualele profesorului S. Mehedinţi au fost o puternică pîrghie de ridicare a nivelului învăţămîntului geografic în şcolile secundare şi primare^ Această importantă investiţie avea să constituie un mare ajutor şi pentru învăţămîntul geografic de la universitate, căci acum începură să vină din liceu absolvenţi cu altă pregătire decît studenţii din primele serii care erau lipsiţi de cunoştinţele elementare în această materie.
Mai subliniem faptul că manualele profesorului S. Mehedinţi, datorită bogatelor observaţii originale ce le conţin, au şi o valoare ştiinţifică. Aşa de exemplu manualul de Antropogeografie din 1937 e un mic tratat original, care poate fi trecut la activitatea ştiinţifică a autorului. Iar despre manualul de Geografie a României pentru ultima clasă de liceu iată ce afirma profesorul M. David de la Universitatea din Iaşi :
„Trebuie sa amintesc, dintre manualele de geografie, mai ales pe cele privitoare la Patria noastră. Totdeauna am considerat aceste lucrări didactice şi de un deosebit interes ştiinţific. în adevăr în aceste manuale, mai ales în acel al geografiei României destinat cursului superior de liceu, s-au pus pentru prima oară^ probleme de un vădit interes ştiinţific privind fiinţa etnică a neamului romanesc, căreia îi lipsea pînă la apariţia acestei lucrări didactice, temeiul geografic al înţelegerii depline şi reale" e.
^ COLOCVIILE LUNARE. Profesorul S. Mehedinţi a fost, în tot timpul activităţii sale, viu preocupat de a menţine legătura cu foştii săi studenţi şi după ce aceştia plecau de sub aripa proteguitoare a universităţii. Cu mulţi dintre ei a continuat această legătură pe cale de corespondenţă. Gîndul care-1 anima pornea^ tot de la interesul pentru geografie. Uneori printre rînduri, alte ori mai pe faţă, strecura în scrisoarea către fostul ucenic şi îndemnul de a nu se lăsa pe
* S. Me h e d i n ţ i, Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea, p. 102. M.  D. David,  „Omagiu profesorului Simion Mehedinţi", în   „Lucrările Soc 2eoer Dim.Cantemir", 1939. "   6 '
ŞCOALA  GEOGRAFICA  ROMANEASCA  FORMATA  DE  SIMION  MEHEDINŢI 79
rînjeală. Ba se întîmpla să-i propună chiar cîte un subiect de studiu, ca şi cînd ucenicul ar fi continuat să fie membru al Seminarului de geografie. Unii dintre foştii studenţi, veniţi cu treburi în Bucureşti, nu pregetau să treacă pe la universitate sau chiar prin str. Dimitrie Racoviţă nr. 12, să-şi revadă profesorul.
O ocazie foarte bună de întîlnire a foştilor elevi cu profesorul lor au fost Colocviile lunare, ţinute totdeauna în ziua de 15 a fiecărei luni. Ele erau destinate lămuririi profesorilor, din învăţămîntul mediu, pentru ridicarea nivelului lor de înţelegere a geografiei moderne, pentru însuşirea noilor metode de predare în şcoală. La data şi ora ştiută se întruneau la universitate nu numai profesori de geografie, ci şi de alte materii înrudite, precum şi intelectuali din diferite domenii, preocupaţi de probleme geografice. Şedinţele aveau la ordinea zilei două feluri de lucrări : comunicări şi referate. Primele tratau subiecte variate din tot cîmpul geografiei. Multe din aceste comunicări erau lucrări de reală valoare ştiinţifică, şi au fost publicate prin diferite reviste. Referatele aveau menirea de a ţine pe membrii colocviilor la curent cu progresul cercetărilor geografice.
Ţinute în decurs de 30 de ani, cu regularitatea care a caracterizat de altfel toată activitatea profesorului S. Mehedinţi, e lesne de înţeles că acest? şedinţe au contribuit şi ele la progresul ştiinţei geografice în ţara noastră. Trebuie să mai adăugăm că astfel de colocvii nu s-au ţinut pe lîngă nici o altă catedră de la Universitatea din Bucureşti.
CONGRESELE ANUALE ALE PROFESORILOR DE GEOGRAFIE. Mijlocul cel mai eficace la care a recurs profesorul S. Mehedinţi spre a lua contact direct cu profesorii de geografie din şcolile de grad secundar, în vederea înviorării învăţămîntului geografic în aceste şcoli, au fost Congresele anuale ale profesorilor de geografie. Un prim scop, ce se urmărea prin organizarea acestor congrese, era să se dea profesorilor ocazia de a cunoaşte cît mai bine diferitele regiuni ale ţării, participanţii completîndu-şi astfel cunoştinţele cu informaţii primite la faţa locului, din izvoare competente. în urmărirea acestui scop congresele se ţineau în fiecare an într-un alt oraş, care devenea apoi punct de plecare pentru excursii în împrejurimi. Procedîndu-se astfel s-a ajuns la rezultatul că studenţii din seriile mai vechi ale profesorului, care au luat parte la excursiile din universitate şi apoi la cele organizate cu ocazia diferitelor congrese, au putut vedea aproape toată ţara.
Aceste întîlniri anuale, în diferite părţi ale ţării, erau organizate cu multă atenţie, pentru ca folosul lor să fie cît mai mare. Se recurgea la ajutorul localnicilor nu numai pentru unele înlesniri de ordin gospodăresc (ca asigurarea cazării, alimentaţiei, a mijloacelor de transport în împrejurimi etc.) ci şi pentru completarea programei şedinţelor. Acestea erau publice avînd, ca primă parte a ordinei de zi, comunicări cu privire la oraşul vizitat şi a împrejurimilor lui, din punct de vedere geografic, istoric, economic etc. Mai ales pentru această parte a programei congresului se făcea apel la colaborarea intelectualilor din localitatea
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
80
respectivă. Mai tîrziu, după ce reuşise să-şi organizeze seminarul temeinic, profesorul era însoţit de un grup de tineri geografi, dintre care se recruta cel puţin o parte a conferenţiarilor ştiinţifici. Congresul constituia astfel un mijloc de difuzare a cunoştinţelor geografice şi participanţii se întorceau totdeauna cu un spor de învăţătură. Geografii care însoţeau profesorul se foloseau şi de ocazia de a face cercetări în regiune, iar rezultatele apăreau sub forma unor dări de seamă, tot mai ample, în Buletinul Societăţii geografice (de remarcat sînt însemnările lui Vintilă Mihăilescu după congresele din Maramureş şi Năsăud, precum şi dările de seamă semnate de Ion Conea, Nicu Popp ş.a.). Congresele geografice au contribuit astfel şi la îmbogăţirea literaturii de specialitate.
în afară de latura ştiinţifică instructivă, partea esenţială a ordinei de zi a congreselor, în programa acestora mai figurau discuţii cu privire la diferite probleme de ordin profesional, în special cu privire la programa de învăţămînt. Ani de-a rîndul profesorii de geografie, întruniţi în congresele lor, sub conducerea profesorului S. Mehedinţi, au luptat pentru îmbunătăţirea programei, cerînd introducerea în toate clasele de liceu a acestui obiect de învăţămînt.
La congres se ţineau regulat lecţii model, urmate de discuţii, precum şi concursuri cu premii oferite de Societate. Problemele de metodică erau uneori abordate cu multă animaţie.
Ecoul congreselor profesorilor de geografie, trecea dincolo de cercul participanţilor de drept. La şedinţele de deschidere, care aveau loc într-o atmosferă solemnă şi la care lua parte şi intelectualitatea oraşelor vizitate, se ţineau cuvîn-tări, dintre care nu lipsea nici o dată aceea a preşedintelui. Cu verva lui strălucită, el da expresie sentimentelor ce-1 însufleţeau pentru interesele ţării şi ale poporului nostru. Congresele profesorilor de geografie erau evenimente culturale, care lăsau amintiri durabile, ele constituind un puternic imbold pentru ridicarea nivelului pregătirii ştiinţifice şi a creării gustului pentru geografie în mase tot mai largi de oameni.
Primul congres^ a avut loc la Iaşi, în 1904. După o pauză de 8 ani, determinată de împrejurări nefavorabile, s-a ţinut Congresul de la Cîmpulung în 1912, la care profesorii au răspuns cu entuziasm, proclamîndu-1 pe S. Mehedinţi preşedintele permanent al tuturor congreselor de geografie.
Inovaţia profesorului S. Mehedinţi de a organiza şi conduce, cu atîta perseverenţă, aceste congrese a fost o realizare unică de acest fel în istoria învăţămîntului nostru mediu. Nici un alt obiect de învăţămînt nu s-a bucurat de o astfel de favoare. în al doilea rînd, în afară de contribuţia lor la ridicarea nivelului de pregătire profesională, despre care am vorbit mai înainte, aceste congrese aveau ca notă distinctivă, caracteristică lor, o atmosferă de colegialitate, de plăcută colaborare, de caldă comunicativitate. Congresiştii se despărţeau întotdeauna cu dorinţa de a se întruni din nou la congresul din anul următor, în jurul profesorului lor stimat şi iubit.
ŞCOALA  GEOGRAFICA  ROMANEASCĂ  FORMATA  DE  SIMION MEHEDINŢI
81
Aşa s-au succedat cele douăzeci de congrese organizate şi conduse de profesorul S. Mehedinţi. La Congresul al XXI-lea, care a avut loc la Alba Iulia, în 1938, preşedintele „perpetuu" nu s-a mai prezentat, ci a trimis o emoţionantă scrisoare, prin care îşi lua rămas bun de la familia geografilor. Ulterior a apărut şi broşura, amintită de altfel pînă aici Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea, care se încheie cu următoarele cuvinte : „Cel care rămîne pe ţărm, cînd vede depărtîndu-se în larg vasul, pe care a călătorit şi el cîndva, nu poate să nu dorească foştilor soţi de drum, decît un lucru : să nu le fie contrar nici vîntul, nici valurile". Cu inima strînsă au luat cunoştinţă profesorii de hotărîrea magistrului. Urmaşii la conducere s-au angajat să ducă mai departe în acelaşi spirit frumoasa tradiţie lăsată de marele înaintaş. Cele trei congrese, care s-au mai putut ţine (clupă cel de la Alba Iulia) pînă la cel de al doilea război mondial, au decurs, într-adevăr, după acelaşi program şi în aceiaşi atmosferă, ca cele precedente, conducătorii lor arătînd tot respectul cuvenit tradiţiei moştenite.
La despărţirea sa de catedră, profesorul S. Mehedinţi, privind în urmă, de-a lungul celor aproape patru decenii de activitate didactică, a comparat anii grei ai începutului cu un urcuş în Carpaţi, unde „drumul cel mai greu e în ceasurile dimineţii : jos pădure, urcuş anevoios şi orizont îngust, mai ales dacă e ceaţă" 1. Dar de la un timp ceaţa începe să se împrăştie, orizontul se lărgeşte, iar poteca, repede la început, se transformă în plai domol, care suie pe nesimţite spre culme. Călătorul poate cuprinde acum într-o singură privire atît valea îngustă şi adîncă de unde a pornit, cît şi frumoasa panoramă a golurilor de munte desfăşurate în jurul piscului, spre care a năzuit. Oboseala urcuşului îi e răsplătită din plin.
Aşa a fost mersul geografiei româneşti în primele patru decenii ale secolului nostru. Profesorul plecase singur la drum. Abia după cîţiva ani izbuti să-şi asigure cîteva ajutoare, printre care doi asistenţi, aleşi dintre cei mai buni elevi ai săi (obişnuia să spună, că focul nu se poate face cu un singur lemn). Prin stăruinţa sa luă fiinţă şi la Iaşi, în 1904, o catedră de geografie, în cadrul Facultăţii de ştiinţe.
Primele semne ale înfiripării, cu elevi de ai săi, a unei şcoli geografice româneşti, a fost apariţia celor patru volume ale „Anuarului de geografie şi antropogeografie" în anii 1910—1914, precum şi colaborarea începută cam în acelaşi timp a tinerilor geografi la Buletinul Societăţii geografice române 2. Tot cam în acest timp au început să se publice — aşa cum s-a menţionat — şi pri-
1 S. Mehedinţi, Geografie si geografi la începutul secolului al XX-lea, 1938, p. 5.
- Această publicaţie ajunse în anii următori — şi a rămas pînă la ultimul ei volum (1942) — tribuna principală la care au colaborat cei mai activi dintre foştii elevi ai profesorului S. Mehedinţi. In felul acesta, mişcarea geografică românească datoreşte, în mare parte, posibilităţile ei de afirmare fostei Societăţi geografice române.
« — 567
STUDII  ASUPRA VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
82
ŞCOALA  GEOGRAFICĂ  ROMANEASCĂ  FORMATA  DE  SIMION MEHEDINŢI
83
mele teze de doctorat — dovezi indubitabile ale existenţei unei activităţi geografice originale în România. „Buletinul" a devenit treptat o publicaţie de mare însemnătate, căpătînd astfel un rol conducător în îndrumarea unei întregi pleiade de noi cercetători. După primul război mondial se înfiinţează un nou centru de învăţămînt universitar la Cluj, unde la catedra de geografie este numit G. Vâlsan ca profesor titular. La Iaşi a fost numit aproape în acelaşi timp M. David, geograf cu pregătire geologică (elev al lui /. Simionescu). A pornit acum o nobilă emulaţie între geografii celor trei cetăţi universitare, avînd în frunte pe diriguitorul încercat din Bucureşti, al cărui elan din tinereţe nu 1-a părăsit pînă la încheierea activităţii sale didactice.
Un curent nou în viaţa culturală a unui popor îşi dovedeşte existenţa şi îşi justifică numele prin realizările lui. Care era situaţia geografiei în momentul cînd profesorul S. Mehedinţi s-a despărţit de catedra sa ? Vom încerca să răspundem foarte pe scurt la această întrebare 1.
E de relevat mai întîi existenţa unei bogate literaturi geografice originale, sub forma de articole în reviste, broşuri, cărţi, teza de doctorat etc. Punctul
culminant al tuturor acestor realizări, piscul de care vorbeam mai sus _ este
Terra, opera capitală a geografului S. Mehedinţi, apărută în două volume în 1930.
Lucrările de investigaţie şi analiză geografică în ţara noastră au înaintat treptat, pornind de la centrul universitar Bucureşti, unde luase fiinţă prima catedră universitară de geografie2. Această muncă a fost continuată apoi de fiecare centru universitar, în raza sa proprie de activitate, cu o stăruinţă tot mai mare şi cu rezultate tot mai evidente. Se poate afirma că în momentul cînd profesorul S. Mehedinţi s-a despărţit de catedră, principalele jaloane ale geo-
_1 Pentru informaţii mai complexe cităm, pe lîngă menţionatele broşuri ale lui S. M e h e-d i n ţ i ^ .Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea", 1938 şi „Premise şi concluzii la terra", Bucureşti, 1946, următoarele izvoare :
b. Mehedinţi, Mişcarea geografică în România, dare de seamă făcută în şedinţa din 8 martie 1935 a Societăţii române de geografie, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înfiinţarea Societăţii în „Bul. S.R.G.", T.LIV, 1935.
Vintilă Mihăilescu, Raport asupra mişcării geografice din România din ultimii 10 ani, prezentat în aceeaşi adunare din 8 martie 1935 şi publicat în „Bul. S.R.G." T.LIV, 1935, Bucureşti. Textul e însoţit de o hartă, în care se arată situaţia investigaţiilor geografice din diferite părţi ale ţării pînă în anul 1935.
y^t'lă Mihăilescu, Consideraţii retrospective asupra dezvoltării geografiei româneşti în ultimii 90 de ani. Acad. R.P.R., Bul. ştiinţ., secţia de ştiinţe geologice şi geografice, 1. T. II, 1957, Bucureşti.
Victor Tufescu, Schiţă asupra evoluţiei învăţămîntului nostru geografic, „Rev. geogr. română", T. IV, 2—3, 1941.
j- ^.eo§ra^". români datoresc, în această privinţă, foarte mult nu numai profesorului S. Mehedinţi, dar şi^ marelui savant francez Emm. de Martonne care a contribuit, în largă măsură, prin tratatul său de Geografie fizică, prin studiile asupra României, prin excursiile şi conferinţele sale, la formarea cercetătorilor noştri de teren mai ales în domeniul geomorfologiei.
grafiei României erau fixate. Nu exista colţ în ţară, care să nu-şi aibă bibliografia lui geografică. Dezideratul „Societăţii geografice române, care la întemeierea ei îşi propusese ca ţel „să scoată ţara din necunoscut", era astfel îndeplinit. Mai multe alte semne arată starea înfloritoare în care ajunsese geografia la noi pînă în acel moment. în şcolile medii se preda, acest obiect, în toate clasele numai de către profesori cu examen de capacitate şi după manuale lucrate cu cea mai mare îngrijire, conform cerinţelor pedagogice^ în învăţămîntul superior funcţionau catedre de geografie, la toate universităţile din ţară, cu mai multe ramuri, avînd la dispoziţie publicaţii de specialitate, în care apăreau lucrări cu conţinut ştiinţific la un înalt nivel. Pentru organizarea şi stimularea activităţii ştiinţifice postuniversitare a luat fiinţă un Institut de cercetări geografice. Rezultatul cel mai îmbucurător al acestor eforturi a fost formarea unui număr impunător de geografi bine pregătiţi, cărora viitorul apropiat le rezerva cele mai frumoase perspective. Geografii din şcoala profesorului S. Mehedinţi au pornit cu însufleţire la muncă în noile condiţii create în anii puterii populare, care a imprimat activităţii ştiinţifice, ca în genere tuturor manifestărilor vieţii noastre culturale, un ritm de dezvoltare accelerat, mai presus de orice aşteptări. Noile generaţii de geografi n-au uitat şi nu vor uita că frumoasele lor realizări înfloresc pe pămîntul fecundat de strădania înaintaşilor.
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN
85
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN*
Apăruse, nu de mult, primul volum din tratatul de Istoria României 2. Şi, de atunci, nu se întîmpla să vină cineva să-1 vadă şi să nu vadă, în acelaşi timp,' pe masa de lucru a profesorului Mehedinţi şi acest volum — adnotat, cu fiecare zi nouă, mai mult decît în ziua precedentă.
Aşa şi in ziua aceea frumoasa, de primăvară, una din multele în care m-am dus să-1 văd, de cînd simţisem cu toţii că boala este fără întoarcere : primul volum din Istoria României pe masă, deschis la capitolul în care C. Daicoviciu discută „problema numărului geto-dacilor". Dar n-avea să fie vorba, totuşi, în acea zi, despre volumul acesta de istorie. A întins mîna spre el, 1-a ridicat de pe birou şi mi 1-a dat cu — introdus de el la o anumită pagină — un „semn de carte" de circumstanţă : o jumătate de coală de hîrtie, scrisă de el. Mi-a spus : „aici e traducerea făcută de mine azi, în fugă, a pasajului din Oamille Jullian, despre care am mai vorbit; te rog să reţii dumneata această hîrtie din partea mea, cu rugămintea ca, fie dumneata, fie oricine dintre elevii mei, să-1 reproduceţi în vreunul (să zic mai bine, în toate) din manualele de istoria sau geografia patriei, pe care eventual le veţi scrie. Pentru că e de mirare, în adevăr, şi cel puţin tot atîta şi de regretabil şi de neexplicat, cum — eu şi mulţi alţii ca mine — am trăit şi am scris atîtea manuale pentru tineret, fără să reproducem, măcar unul din noi, şi măcar o singură dată, acest inegalabil, în atîtea privinţe, pasaj privitor la geţi şi daci" 3.
1 Capitolul dă într-o formă vie — părerile argumentate ale profesorului S. Mehedinţi privind marile probleme de geografie istorică românească. Cele cîteva comentarii din note înlesnesc o comparare cu textele şi argumentele din cercetările mai recente istorice şi arheologice apărute in ţara noastră în uiltimii 20 de ani. — N.R.
2 Istoria României, Editura Academiei, voi. I, 1960.
' Faptul, istoriceşte sigur, că Cezar hotărîse o campanie contra dacilor justifică admiraţia şi simpatia arătată de marele istoric francez, geto-dacilor. De altfel, faptele invocate de acesta sînt exacte (v. Istoria României, I, p. 255—338). Fără îndoială constatăm şi puţină exprimare poetică
M-a rugat să citesc pasajul (ca să discutăm, după aceea, ca şi altă dată, asupra lui). Mi-a cerut deci să citesc tare, să asculte şi el :
„Un trib modest, la început. Dar, un complex de împrejurări fericite şi cîţiva şefi abili făcură din aceşti daci, pe vremea lui Pompei, cea mai mare putere a Europei.
Olbia, care pînă atunci rezistase nu mai puţin de cinci secole la migraţia popoarelor, fu cucerită de ei — şi distrusă — şi, de atunci înainte, stăpîni ai ţărmului mării, ai gurilor marilor fluvii (din nord-vestul Pontului Euxin) şi stăpîni, încă, peste pămînturile cele roditoare din sudul Rusiei de astăzi, putură ridica pretenţii pentru un rol suveran. Pe Dunăre în sus, urcară spre Europa Centrală ; înfrînseră repede pe galii-scordişci din părţile Belgradului de astăzi ; cuceriră Cîmpia Panonică de la ultimii stăpînitori ai cehului Segove-sius, înfrînseră pe boii din Boemia şi pe noricii din Stiria ; galii fură şi ei bătuţi în lupte sîngeroase (...). Din Viena şi pînă la Odessa de astăzi, statul dacilor stăpînea cele mai importante drumuri şi vaduri comerciale, ca şi teritoriile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală. în jurul lui Bure-bista şi al lui Deceneu, dacii fremătară de entuziasm şi de încredere în puterile lor timp de trei decenii, în care aceste trei decenii — cît a durat domnia lui Burebista — acesta şi cu dacii lui nu fură învinşi nici măcar o singură dată : ils ne furent vaincus pas une seule fois".
Aici am încheiat. Şi am ascultat, în continuare : „Este — începu el — aşa de frumos scris pasajul acesta (v., mai ales, originalul în limba franceză !), încît parcă ţi-e teamă că, scriind astfel, marele istoric a sacrificat — sau, cel puţin, a exagerat — dacă putem spune aşa — adevărul. Ar fi, adică, ceva în felul reproşului adus lui Eduard Suess de unii adversari ai lui, că geniala operă principală a acestuia : Das Antlkz der Erde nu e geologie, ci... geopoezie — şi aceasta, pentru motivul, se vede, că — după aceştia — ştiinţa ar exclude poezia, ca şi cînd... ; ca şi cînd ar trebui (aşa cum observă undeva geologul francez Pierre Thermier tocmai în legătură cu acest caz) să-i reproşăm vulturului că... de ce zboară vultureşte, adică în slăvile cerului, şi nu zboară ca păsările de curte : cu puţin pe deasupra gardului". Şi, în continuare :
„Să nu ne lăsăm, deci, nici noi furaţi de frumuseţea pasajului, despre daci, din Camille Jullian şi să încercăm cîteva comentarii asupra lui, convinşi de la început că marele istoric francez n-a avut nici un motiv să scrie, în legătură cu dacii, altceva decît adevărul, că — adică — tot ce se spune în acest pasaj este adevăr istoric, făptuitorii acestui extraordinar film eroic de la Olbia (de atunci) la Viena (de azi) au fost dacii, primii strămoşi ai poporului român.
în pasajul citat, dar fondul istoric este — în linii mari — admis şi de istoricii actuali. De altfel în comentariul acestui text, S. Mehedinţi nu-şi permite să ia „ad litteram" afirmaţiile lui Jullian ci caută să le sprijine şi pe dovezi mai sigure. — N.R.
STUDII  ASUPRA VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
86
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN 87
Despre daci, în acest^ pasaj, Camille Jullian face numai afirmaţii, neoprin-du-se să le şi dovedească. El nu ne dă, cu alte cuvinte, şi explicaţia acestei măreţe succesiuni ca-n film, de fapte istorice. Pentru că ce dă el ca explicaţie : «un complex de împrejurări^ fericite fi cîţiva şefi abili» nu este nici pe departe de ajuns^ De aceea, să^căutăm să arătăm noi de ce afirmaţiile lui sînt şi adevărate ; să arătăm — adică — prin ce trebuie explicată, în primul rînd, epopeea dacică din timpul celor trei decenii de domnie a lui Burebista.
Explicaţia — dacă istoricul francez ar fi fost în situaţia de a trebui să ne-o dea (dar n-a fost !), ar fi găsit-o... aici aproape, adică la Strabo, pe care, de altfel, 1-a urmat el şi în prezentarea desfăşurării epopeii dacice de la Olbia la Viena. în adevăr, Strabo este şi cel care, vorbind despre Burebista, ne spune — între altele — şi cîţi luptători ar fi putut acesta ridica în totul, din neamul lui dacic, la caz de nevoie : două sute de mii ! Cifră care — continuă profesorul — pe unii i-a speriat : Cum ? două sute de mii numai luptători ?, — cînd toţi geţii şi dacn nu par să fi fost mai mulţi — cu bătrîni, femei, copii —- mai mulţi de... o sută de mii ?1 Cunosc discuţiile. E clar, însă, că peste părerea lui V. Pârvan nu se poate trece : «Tradiţia literară antică — spunea acesta — acordă regatului geto-dacic al lui Burebista o forţă ofensivă de două sute de mii soldaţi (Strabo, pag. 305), ceea ce face — după sistemul de mobilizare barbar — cam a cincea parte a^ populaţiei totale, care astfel s-ar fi ridicat la circa un milion de locuitori. Avînd în^ vedere desimea aşezărilor preistorice din regiunea car-pato-danubiană, această cifră nu e exagerată în plus, ci mai degrabă modestă, — tot aşa cum cifra păstrată pentru illyro-pannonii dintre Adriatica şi valea Moravei (Appian, De reb. illyr., 22) de o sută de mii de luptători, respectiv cinci sute de mii populaţie, e de asemenea sub realitate". 2
Am intervenit, aici, arătînd cum unul dintre elevii lui Pârvan — Radu Vulpe, „fost totodată elev şi al dumneavoastră" — aduce un puternic argument în plus pentru teza lui Pârvan : el, anume, vine cu referinţa pe care ne-o dă Tucidide asupra numărului tracilor-odrisi. Vorbind despre invazia regelui acestor traci în Macedonia, întreprinsă — cu patru secole înainte de Burebista — în fruntea unei armate de o sută patru zeci de mii de ostaşi, Tucidide spune că invazia s-a terminat cu un eşec — şi aceasta, pentru motivul că Sitalces n-a avut cum hrăni o sută patruzeci de mii de luptători în acelaşi timp într-o ţară invadată şi, deci, cu populaţia total ostilă. Şi dacă — spune Radu Vulpe — dacă Sitalces, care domnea numai peste tracii sud-dunăreni, a căror ţară nu era nici pe jumătate cît aceea a Daciei, dacă şi el a putut ridica (şi — încă — aceasta cu patru secole înainte de Burebista, cînd popoarele din sud-estul Europei erau mult mai puţin dezvoltate din punct de vedere social-economic şi, deci, şi în
1 V. discuţia în această problemă la C. Daicoviciu : Problema numărului geto-dacilor. Extras din rev. „Gînd românesc" or. 6'1934, Cluj, 1934 (notă ulterioară).
2 V. Pârvan, Getica, p. 30.
ceea ce priveşte numărul locuitorilor —), o sută patruzeci de mii de soldaţi, aceasta înseamnă că estimaţia lui Pârvan (atît în ceea ce priveşte numărul luptătorilor geto-daci ai lui Burebista : cifra două sute de mii de ostaşi, cît şi în ceea ce priveşte cifra populaţiei geto-dace totale — circa un milion de locuitori), în adevăr că nu trebuie considerată ca exagerată în plus. ci trebuie — mai degrabă — considerată „modestă".
„Iar dacă este să mai rămînem cu discuţia la Strabo — reluă profesorul Mehedinţi — atunci ar mai fi de reţinut de la el şi faptul că, vorbind despre fărâmiţarea puterii geţilor după Burebista, Strabo ne mai spune că, deşi această putere se împărţise, acum, între cinci succesori, geţii tot mai puteau ridica, totuşi, chiar şi în aceste condiţii, o armată de patruzeci de mii de oameni ; ceea ce — şi acesta e un lucru, de asemenea, important de reţinut — înseamnă că Strabo, chiar dacă nu constituie totdeauna o sursă documentară de rigurozitatea ştiinţifică a lui Tucidide, înseamnă că el gîndea, totuşi, cifrele demografice pe care le da, de unde concluzia — aşa dară — că şi pe Strabo putem pune temei sub acest raport. Iar concluzia ultimă — şi totodată explicaţia, pe care am căutat-o, trebuie să fie aceasta : faptele de arme — expediţiile şi cuceririle geţilor sub Burebista, desfăşurate pe imensul spaţiu care se întinde între gura Bugului şi Viena — nu au putut fi decît opera unui popor mare; mare, adică în primul rînd, prin numărul lui; numai aşa putîndu-se explica, încă odată, cum dacii ajunseră — atunci — vorba lui Camille Jullian — «cea mai mare putere continentală a Europei». Dar, prin toate cele pînă acum spuse, noi n-am arătat altceva decît că este extrem de probabil că Strabo, ca şi învă-t)aţii moderni care-1 urmează, nu face decît să spună adevărul atunci cînd afirmă că Burebista putea ridica, la nevoie,pînă la două sute de mii de ostaşi geţi şi daci, de unde — indirect — concluzia pentru noi că poporul geţilor şi dacilor număra cel puţin un milion de locuitori1. Dar aceasta vine cu o altă întrebare : De unde, un popor atît de numeros, atunci, aici în cetatea carpatică şi la gurile Dunării ? Răspunsul nu poate fi decît acesta : numărul mare se explică,
1 Desigur, nu se putea vorbi, la acea vreme, de un popor perfect unitar ca limbă, moravuri, conştiinţă în sensul de azi al cuvîntului, ci numai de un consimţămînt — obţinut parţial şi prin forţă — de a se supune — între limite teritoriale aproximative — unui singur conducător (în speţă Burebista). Armata acestuia putea cuprinde aşadar şi elemente alogene, ceea ce însemnează că nici milionul de care se vorbeşte nu era format esclusiv din geto-daci ; putem fi siguri, însă că aceştia formau majoritatea în ţara dintre Carpaţii NV, Haemus şi Olbia. Criticismul nu trebuie nici el împins prea departe ; altfel ar trebui să renunţăm la evaluarea — prin natura ei, foarte aproximativă — a numărului de locuitori pentru toate popoarele din antichitate pînă în timpurile moderne dinaintea organizării statisticelor. De altfel, dacă ne îndoim de existenţa celor un milion de geto-daci, de ce nu ne-am îndoi — pe baza altor argumente de cît cele istorice — că această cifră nu ar fi prea mică pentru vremea părăsirei Daciei de administraţia şi armata romană ? — I.C.
STUDII ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI GEOGRAFICE
88
desigur, în primul rînd prin vechimea mare a geto-dacilor, prin adîncimea lor istorică"
în adevăr — am întrerupt eu — dumneavoastră şi mai înainte, în multe ocazii şi în multe chipuri, aţi susţinut că şi vechimea mare, ca popor carpatic, a geţilor şi dacilor, trebuie luată în considerare cînd e vorba de numărul lor mare, pentru că numai un popor vechi poate fi numeros. După cum, totodată, aţi mai adăugat, ca o «cauză» a numărului lor mare, pe lîngă vechime, şi «cu intenţie umană» ale pămîntului dacic : întinderea lui şi înzestrarea lui cu resurse naturale excepţionale, de «ţară constituită ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente» de unde şi aderenţa, lipirea omului dac de acest pămînt, din care el şi-a făcut patrie. Aşadar : un popor mare prin numărul celor care-1 compun, avînd o mare vechime, stăpîn peste o ţară întinsă, de care-1 legau adînci şi puternice rădăcini.
„Să amintim, însă, aici, şi ce spune un om de ştiinţă străin — antropologul Eugene Pittard — cu privire la vechimea geţilor şi dacilor în ţara pe care ne-au lăsat-o, spune profesorul. Era în timpul primului război mondial, cînd apărea lucrarea lui E. Pittard : La Roumanie (Paris, 1917), la a cărei pagină a 17-a iată ce se poate citi asupra vechimei poporului român : «Le peuple roumain est d'une tres ancienne origine, plus ancienne encore peut-etre que nous ne le pensons aujourd'hui». Iar un popor atît de vechi, trăind într-o ţară întinsă şi atît de înzestrată cu tot ce este necesar vieţii («Ce pays est extremement fertile en tout ce qui est necessaire â la vie» — avea să spună Marsigli către 1690, cu privire la Transilvania) nu putea fi, în vremea de care vorbim, altfel decît foarte numeros, un popor — cu alte cuvinte — care nu a putut fi... exterminat în cele două războaie cu romanii (cum spune Eutropius că a fost), de unde concluzia că, supravieţuind, trunchiul etnic al dacilor a constituit baza etnogenetică a poporului român".
Argumentul numărului folosit şi în discuţiile cu privire la evacuarea Daciei de către administraţia şi armata romană în 271.
între argumentele în favoarea tezei continuităţii daco-romane, invocat a fost — şi pe bună dreptate — din nou, şi numărul — de data aceasta, numărul daco-romanilor. Şi tot V. Pârvan a fost acela care a folosit, şi de rîndul acesta, numărul, ca argument în sprijinul tezei continuităţii.
„Pentru că, iată, în adevăr, — a continuat profesorul S. Mehedinţi — cum raţionează el : «Cele trei ţări numite („Transilvania între cele patru ziduri de munţi, Banatul şi Oltenia" — cum spusese Pârvan mai înainte) aveau împreună o suprafaţă de peste o sută de mii de kilometri pătraţi1. Astăzi (V. P. scria acestea prin 1920) trăiesc la noi pe kilometru pătrat cam 60 de locuitori. Atunci, ca şi azi, la munte populaţia era mai rară ; la cîmp, însă, mai ales în Oltenia,
1 „adică — am intervenit noi — cam a treia parte din Dacia lui Burebista". — I.C.
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAlv 89
era foarte deasă ; nu e loc mai de seamă astăzi în Oltenia, unde să nu găsim în pămînt şi urme de aşezări romane. Şi dacă luăm de kilometru pătrat numai zece locuitori, ceea ce e prea puţin, dar vrem să nu fie chip să ni se răspundă cu ceva la socoteala noastră \ avem pentru Dacia lui Traian un milion de locuitori la anul cînd a venit poruncă de la împărăţie să părăsească toţi ţara 2. Şi — scrie în continuare arheologul român — să se bage de seamă că n-am socotit nici un locuitor pentru Muntenia şi nici pentru Moldova, unde de asemenea ştim că au fost destui, după ruinele ce ni s-au păstrat, cum vom vedea (...). Şi zicem noi : dacă milionul acesta de oameni a trecut tot la miazăzi de Dunăre, cum spun cele vreo două-trei izvoare vechi, după care s-au luat învăţaţii cei noi, atunci nu s-ar fi putut să nu găsim dincolo de Dunăre, pe ruinele şi pietrele scrise ce ni s-au păstrat destul de multe din vremea aceea, semne că la anul 270 e. n. populaţia de acolo s-a înmulţit dintr-odată cu un milion. Dacă nu oraşe, măcar sate mai multe... etc. etc.» (începuturile... pag. 9) Şi reluînd vorba :
Ar rîde, în adevăr, pînă şi «neştiutorii de săpături la cetăţi vechi», dacă (...). Şi am rîde şi noi, geografii, dacă arheologii n-ar admite cu toţii, pentru Dacia romană la anul evacuării, măcar zece locuitori pentru kilometru pătrat. Am rîde, în adevăr, pentru cît de «neştiutori» ai geografiei pămîntului Daciei s-ar dovedi arheologii, dacă nu i-ar «da» acestui pămînt, măcar un milion de locuitori pentru anul 271 !
Cei o sută de mii de kilometri pătraţi ai Daciei romane trebuie, deci, consideraţi nu numai în cifra lor seacă, ci şi în conţinutul lor, geografic, adică — în primul rînd — economic. Nu numai cîţi, ci şi ce fel. Şi, încă, din totalul de o sută de mii de kilometri pătraţi ai teritoriului pe care îl părăseau romanii, cel puţin o jumătate (deci, cincizeci de mii din el) erau teritorii de munte, dar de un munte în cea mai mare parte productiv şi locuibil. Erau, adică, munţii din sud-vestul Daciei, de care spunea istoricul roman Florus că se ţineau dacii ca lipiţi. Ce vreau să spun ? Pe de o parte, că oricui nu i-ar fi plăcut să plece, putea foarte bine să rămînă pe loc. Şi, pe de altă parte, întrebarea : dar cine ar ri vrut, cîţi ar li vrut să plece, să părăsească o «aşa frumuseţe şi bogăţie de ţară» şi — încă -— la urma urmei — pe cîţi din ei aveau interes să-i ia şi să-i ducă romanii dincolo de Dunăre ?"
Şi — am cerut eu să adaug — ar fi aici locul să cităm şi cuvintele lui Iorga, în legătură cu aşa zisa părăsire a Daciei : «O populaţie nu părăseşte de loc, chiar în faţa celor mai grave adeversităţi istorice, chiar în faţa negării celei mai înverşunate din partea forţelor naturii, pămîntul în care ea a coborît rădăcini
1 Mai înainte, V. Pârvan scrisese — de asemenea : „Socoteala noastră nu e prea grea ; căci noi luăm numărul de locuitori (pentru un kilometru pătrat) cel mai mic cu putinţă (că de l-am lua şi mai mic, ar rîde chiar şi neştiutorii de săpături la cetăţi vechi) şi aşa : nu putem greşi". (Începuturile vieţii romane la gurile Dnnării, 1923, pag. 7. — I.C.).
1 Adică, observăm noi, acelaşi număr de locuitori pe care — cum am văzut — îl avusese, cu peste trei secole mai înainte, Dacia, sub Burebista. — 7.C.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
90
profunde ; să ne gîndim la Napoli trăind sub vulcan, la Messina refăcută pe ruinele cutremurului de pămînt, la Lisabona renăscută, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile sale, la opera sa, care a ajuns s-o domine».
„Am întrerupt deunăzi convorbirea noastră — reluă profesorul Mehedinţi — cînd discutam despre evacuarea de către romani a Daciei. De atunci mi-au venit în minte încă multe altele, între care şi felul, slab, în care a fost folosit pînă azi, de noi, argumentul toponimic (care, zic unii, pledează aproape total împotriva tezei continuităţii, dar care, spun eu, nu pledează de loc în acest sens). Şi se cade, aici, să-i dăm mai întîi toată dreptatea lui Vâlsan, adică celui care, dintre geografii români, a fost preocupat cel mai mult de această mare problemă de ştiinţă românească, interesînd atît de aproape istoria poporului român". Aici, mi-a întins textul lui Vâlsan şi mi-a cerut (ca şi data precedenta, cînd am citit pasajul din Camille Jullian), să citesc : „citeşte, dar nu numai pentru dumneata, ci tare, ca să ascult şi eu".
în textul pe care acum îl aveam în mînă şi-1 citeam, Vâlsan — după ce aminteşte că bogăţia toponimiei noastre slave «este un argument capital, cel mai serios, al partizanilor teoriei lui Roesler» — spune în continuare următoarele :
«Dar s-a studiat vreodată serios (a studiat, adică, cineva în profunzime şi sub toate aspectele — /. C.) această problemă a toponimiei noastre, atît de... complexă 1» ?
„Cît de mult are Vâlsan dreptate ! a întrerupt profesorul2" Şi, în continuare : „De cîte ori nu ne-am pus — mulţi dintre noi — aceste, sau asemenea întrebări : Oare cînd se va purcede la studierea sistematică şi aprofundată a toponimiei noastre, atît de bogată şi, sub atîtea aspecte, atît de interesantă, şi — mai ales — încă atît de necunoscută sub aceste aspecte ? Am fost şi eu solicitat odată, de un intelectual din provincie, să spun — sub formă de prefaţă la o lucrare a lui — un cuvînt privind toponimia românească din colţul lui de ţara, ceea ce am şi făcut, numai că exprimîndu-mi şi unele păreri asupra întregii noastre toponimii — atît a toponimiei în sensul de «totalitatea numelor (noastre) geografice», cît şi a toponimiei în sensul de «ştiinţă care se ocupă cu studiul acestor nume». Şi, fiindcă socot că aceasta interesează discuţia noastră, te rog să citeşti pasajele subliniate, în textul pe care ţi-1 dau şi în care este vorba despre documentul toponimic în discuţia privind problema continuităţii". Textul citit — din acea prefaţă — a fost următorul : Unii istorici, care cred exagerat în cerneală şi hîrtie, spun aşa : Ai document, bine ; n-ai document, n-ai nici cuvînt ! (...). Dacă am lua ân seamă sofisma naivă că lipsa documentului înseamnă numai decît şi lipsa lucrului despre care
* G. Valsa n, Mediul fizic extern si capitalul biologic naţional (extras), Cluj, 1928, p. 18.
De atunci au apărut luminoasele studii asupra toponimiei noastre slave ale acad. Emil Petrovici.
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMÂIv
91
e vorba, atunci nici America n-ar fi existat înainte de Columb (...). Sînt însă şi cercetători care, în lipsa documentelor din arhive, mai caută mărturii şi aiurea: în geografie, etnografie, antropologie, filologie, preistorie, folclor (...). Şi nici toponimia nu e de lăsat la o parte în unele cazuri (...). De ex., cînd trunchiul numelor Tisei, Someşului, Crişului (...) s-a păstrat neschimbat de două mii de ani, e aproape de înţelegerea noastră a tuturor că numele acestea nu s-ar fi păstrat dacă n-ar fi stăruit la faţa locului un substrat etnic, a cărui circulaţie în lungul rîurilor respective să poată asigura păstrarea numirilor antice, date de autohtoni (...)". A urmat un pasaj cu o serie de consideraţii, între care şi acelea, de pildă, privind insuficienţele studiilor de toponimie pînă acum efectuate, insuficienţe datorite în primul rînd faptului că materialul toponimic pînă acum studiat a fost cules în cea mai mare parte nu de pe teren, din viaţă, cum ar trebui, ci din dicţionare şi de pe hărţi cu totul generale şi pline de greşeli, hărţi care, în plus, nu cuprind nici pe departe întreg materialul toponimic respectiv (mai ales cînd e vorba de foile topografice reprezentînd teritoriile muntoase). Şi, după toate acestea, finalul textului citit : „Aşadar, formula simplistă n-ai document scris, n-ai cuvînt, e semn de fetişism naiv faţă de cerneală şi hîrtie din partea erudiţilor-condicari. Metoda cercetării ştiinţifice presupune un orizont mai larg şi o scrupuloasă ierarhie a probelor, începînd cu reconstituirea mediului geografic, în care s-a petrecut un eveniment (...)".
La texul citit — figurînd drept prefaţă 1, la o broşură privind toponimia veche şi actuală din istoricul Cîmp al lui Dragoş din părţile Pietrii-Neam-ţului, autorul lui a adăugat, acum, următoarea întrebare : „Cum îşi poate cineva închipui, cum şi-au putut lingviştii noştri-toponimişti închipui, că numitele noastre mari hidronime (cele trei amintite de noi, şi alte cîteva) s-ar putea să existe numai ele... singure, fără a fi însoţite, fiecare, de cîte un mănunchi şi de alte toponime de aceeaşi origine, şi cum pot avea linişte specialiştii noştri cît timp le ştiu pe acestea nu numai încă neindentificate, dar nici măcar căutate ? Cînd se va porni pe urmele lor, pe teren ?"
Argumente etnografice. Sînt, după aceea, dovezile sau argumentele din latura etnografică.
„Noi, geografii, sîntem aproape singurii care am pus pînă azi accentul şi pe faptul etnografic, ca argument în favoarea continuităţii. Am făcut acest lucru, în ceea ce mă priveşte, între altele şi în lucrarea mea : Ce este Transilvania 2 f"
Aici am întrerupt pe profesor, cerîndu-i lucrarea, pentru ca, de data aceasta, să-mi exprim în continuare însumi dorinţa că vreau să citesc. Dorinţa mea i-a făcut plăcere şi a fost satisfăcută. Şi, astfel, am citit :
1 Din prefaţa la broşura : C. M ă t a s ă , Cîmpul lui Dragoş (toponimie veche şi actuală din
judeţul Neamţului), Bucureşti, 1943, p. 3.
2 S. Mehedinţi, Ce este Transilvania ? Bucureşti, 1940.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
92
„Ca dovadă despre arhaismul populaţiei carpatice şi, deci, a legăturii şi a stabilităţii sale geografice excepţionale, avem şi alte fapte uşor de observat. Un document cu deosebire semnificativ este ceramica rurală. în unele sate (din Transilvania), anume feluri de mîncare nu se pregătesc în orice fel de vase, ci numai în oale sau tigăi lucrate cu mina. Oalele acestea sînt modelate în chip foarte original : lutul se pregăteşte din argilă amestecată cu nisip, apoi se subţie ca aluatul în forma unei funii destul de lungi, ca să ajungă facerea unei oale. Procedarea e aceasta : se face mai întîi fundul, încolăcind mereu capătul în chipul unui şarpe. După ce spirala fundului e destul de mare, funia de lut urmează mai departe încolăcirea, înălţînd mereu spirale, spre a face şi pereţii oalei, pînă ce ajunge la gură. Vasul, se înţelege, nu-i tocmai simetric, de aceea olarul îl mai netezeşte cu degetele, apoi îi adaugă şi două toarte (dimensiunile sînt variabile : de la o ulcică de băut, pînă la «oloae» care pot să cuprindă 10— 15 litri de apă).
Dar, nu numai atît. Alături de această ceramică arhaică, de caracter pur utilitar, există şi o ceramică rurală cu oarecare ornamentaţie. Şi e bătător la ochi faptul că motivul spiralei, atît de caracteristic pentru epoca neolitică din Carpaţi, se repetă şi la oalele şi străchinile lucrate azi de săteni 1.
Faptele acestea dovedesc că populaţia care lucrează astfel de olărie n-a fost niciodată nomadă. Etnografii ştiu că nomazii n-au şi nici nu pot avea ceramică 2. Mai întîi, fiind mereu pe drum în urma turmelor, ei nu pot duce cu dînşii lucruri atît de fragile, cum sînt vasele de lut. Al doilea, chiar la populaţiile sedentare, ceramica cere legătură statornică cu anumite localităţi, fiindcă nu peste tot se poate găsi lut potrivit pentru facerea oalelor, străchinilor etc. Prin urmare, dacă aflăm azi în Carpaţi o zonă de ceramică rurală care n-ar fi exclus să con-tinuie pe cea preistorică, iar în inima Transilvaniei o ceramică lucrată numai cu mîna şi chiar în funii încolăcite în chip de spirală, aceasta e o dovadă concretă că populaţia respectivă are o continuitate (Bodenstăndigkeit) milenară. Numai puţin să fi lipsit această populaţie din Carpaţi, pentru a rătăci ca nomazii, şi obiceiurile acelea străvechi s-ar fi pierdut. Dacă neamul carpatic românesc ar fi venit în Transilvania numai de cîteva secole ori chiar (numai) de o mie sau două de ani, atunci cum ar fi putut el să născocească tocmai metoda primitivă a formării unei oale dintr-o spirală de lut, cînd i-ar fi fost mai uşor... etc. etc. ?3"
1 Spirala se întîlneşte pe tot globul din neolitic pînă în zilele noastre. Aceasta nu însemnează insă că ţăranii români din Carpaţi nu ar fi putut să o fi moştenit de la neolitici. Na putem respinge net această ipoteză verosimilă pe care o confirmă şi alte fapte etnografice, între care unele invocate chiar de S. Mehedinţi în timpul convorbirilor cu autorul. — N.R.
- Azi nu se mai poate afirma atît de categoric aşa ceva. Este de crezut că popoarele migratorii au cunoscut şi folosit ceramică, după ce au venit _în. contact cu sedentarii (cum este dovedit faptul, de pildă, chiar pentru popoarele migratorii din Dacia). — 7.C.
3 S. Mehedinţi, Op. cit., p. 21—22.
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN 93
Am trecut după aceea mai departe, la consideraţiile — în aceeaşi lucrare — privind vechimea portului popular românesc :
„încă din antichitate, geografii şi istoricii băgaseră de seamă că localnicii (autohtonii carpatici) se ţin de pămîntul ţării lor cum se ţine copacul cu rădăcinile de pămînt (montibus inbaerent Daci). Iar urmaşii dacilor au făcut la fel. Avem şi aici o dovadă dintre acelea, pe care nimeni nu o poate tăgădui : Columna lui Traîan ne arată şi azi, în mijlocul Romei, scenele vieţii carpatice de acum două mii de ani. între altele, această Coulmnă ne arată — prin intermediul imaginilor de viaţă dacică, pe care le poartă — că dacii din vremea cuceririi romane aveau acelaşi port ca ţăranii Transilvaniei de azi. Nicăieri în Europa populaţia rurală de azi n-a păstrat costumul pe care-1 purtau strămoşii ei de la începutul erei noastre, cum s-a întîmplat la noi în Carpaţi. Etnograful, istoricul şi arheologul pot găsi în România de astăzi comentariul cel mai lămurit al scenelor de pe Columna ridicată la Roma, la sfîrşitul războaielor cu dacii. începînd cu sandala (opinca) legată cu sfori ori curele de talpa piciorului, pînă la cămaşa lungă şi largă, încinsă la mijloc cu o curea, pînă la părul lung (daci comaţi) încă păstrat la bătrîni, asemănarea e deplină între vechii daci şi urmaşii lor de astăzi" 1.
M-am oprit aici, exprimîndu-mi dorinţa că vreau să fac o completare la argumentul acesta, al portului : Aşi avea — am spus — de adăugat două lucruri la cele ce scrieţi despre această aproape identitate dintre unele principale piese ale portului dacic şi cele, corespunzătoare lor, din portul popular românesc de astăzi din unele regiuni carpatice :
Am avut odată ocazia să ascult — la Institutul nostru de istorie naţională „N. Iorga" — o conferinţă deosebit de interesantă (a tratat tocmai problema continuităţii daco-romane), ţinută de profesorul de istorie Wilhelm Weber de la Universitatea „A. Humboldt" din Berlin, urmaşul la catedra de istorie antică pe care a onorat-o marele său înaintaş Mommsen. Vă redau numai cîteva cuvinte din notele mele luate la această conferinţă : „D-voastră căutaţi, şi eu vă înţeleg — spunea conferenţiarul — căutaţi peste tot argumente în favoarea continuităţii ; dar de ce nu vă opriţi şi asupra următorului «argument», atît de neglijat pînă azi, dar care, totuşi, trebuia de mult să conteze printre cele dintîi în sprijinul tezei dumneavoastră : este, anume, vorba de omul carpatic român din ceea ce numiţi dumneavoastră Ţara Haţegului (şi, desigur, şi din alte asemenea «ţări» ; dar eu vorbesc numai de Ţara Haţegului fiindcă numai pe ea am cunoscut-o), adică de omul de munte din exact regiunea unde s-au dat luptele cele mai crîncene între daci şi romani în ambele războaie şi care se pare a fi fost cea mai dens populată regiune naturală din Dacia atît înainte de cucerirea Daciei, cît şi după aceea (prin masiva colonizare înfăptuită de romani acolo). Uitaţi-vă şi la tipul fizic al omului şi uitaţi-vă şi la portul lui şi veţi vedea cît
Mehedinţi, op. cit., p. 17.
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
94
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN 95
de mult seamănă (aşi zice că este acelaşi !) omul haţegan de astăzi cu dacul «haţegan» de atunci. Cred că este cazul să fie numaidecît întreprins un studiu antropologic ^ şi etnografic serios în Ţara Haţegului şi regiunile montane înconjurătoare".
Prin urmare — am continuat — ce spunea Wilhelm Weber este ce spuneţi şi dumneavoastră : că nu e nevoie să căutăm prea mult şi prea departe, ca să găsim argumente dintre cele mai puternice în sprijinul tezei continuităţii.
Acestea, de la Wilhelm Weber. Şi, acum „lucrul" al doilea :
Daţi-mi, anume, voie să vă prezint şi argumentele etnografului ardelean pe care l-aţi numit adineauri — Romulus Vuia, argumente privind tot tipul antropologic şi tot portul popular din Ţara Haţegului. Romulus Vuia azi nu mai este, dar extraordinara lui colecţie de fotografii antropologice şi etnografice (tipuri de oameni, elemente de port, ustensile gospodăreşti, tipuri de case din aşezările omeneşti de prin toţi munţii Transilvaniei etc.) îi va supravieţui
totdeauna şi va fi din ce în ce mai apreciată. în această bogată colecţie _ pe
care am avut ocazia să o cercetez — de fotografii antropologice şi etnografice de pe tot cuprinsul Transilvaniei, există şi două piese de valoare excepţională. Una dm ele este o reproducere a unui relief de pe Columna lui Traian, iar cealaltă este fotografia unui grup de munteni din masivul Poiana Ruscăi. Ală-turînd aceste două^ fotografii, observi că piesele de port popular local de astăzi, cu care sînt îmbrăcaţi muntenii „pădureni" din care Romulus Vuia şi-a făcut grupul, sînt parcă aceleaşi în care sînt îmbrăcaţi ţăranii — munteni daci din fotografia ce reproduce numitul relief al Columnei lui Traian. Şi, încă, dacă ar fi numai atîta ! Dar Romulus Vuia a mai făcut, înainte de a căuta ?i ?ăsi piesele de port actuale, identice cu cele de pe Columnă, şi altceva, încă şi mai important : a căutat şi a găsit un număr de tot atîţia „pădureni" din Poiana Ruscăi (în satul Lunca Cernei), care seamănă pînă aproape de identitate, fiecare din ei, cu corespondentul lui de pe Columnă 1.
„Este deosebit de interesant ce aflu — spuse profesorul. Şi, în continuare, adgugă : reţin totul — şi vom mai vorbi despre toate acestea. Acum, însă după ce mi-ai vorbit dumneata de muntenii noştri haţegani şi de cei «pădureni» din masivul Poiana Ruscăi de alăturea, să-mi dai voie, un moment, să aduc şi eu un document de continuitate, tot cu oameni, din aceeaşi regiune. E vorba,
1 Recent, cele două fotografii au apărut, pe două pagini faţă în faţă, în broşura lui R o-muius Vuia publicată nu cu mult înaintea morţii autorului: Portul popular din Tara Haţegului. Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, pp. 32 şi 33. Impresionează, în aceste fotografi., m chip deosebit, aşa numita (piesă de port) glugă, pe care s-ar părea că dacii din fotografia cujeheful de pe Columnă şi-au imprumutat-o de la ţăranii din fotografia cu actualii .pădureni — şi vice versa. Gluga, se ştie, este poate elementul de îmbrăcăminte română munteneasca cel mai arhaic şi cel mai interesant : este piesa de îmbrăcăminte, este pelerină de ploaie cu gluga specială, este straiţă (săcui) de purtat în ea alimentele, este pătură de aşternut stat şi dormit pe ea. — I.C.
cum vei vedea, de o descriere făcută acum cîteva decenii de un intelectual sas din Transilvania (Sibiu), privind aceiaşi populaţie de «pădureni» din Munţii Poiana Ruscăi."
După cîteva clipe, profesorul Mehedinţi punea pe masă următorul^ text, repetînd vechea rugăminte : te rog să citeşti rar şi tare, aşa ca să pot asculta şi eu :
Populaţia — mai ales cea din partea de mijloc a Munţilor pojana Ruscăi — ne oferă, de asemenea, cîteva aspecte interesante. Este foarte sărăcăcioasă şi are o robusteţe primară, care întrece cu mult pe cea a celeilalte populaţii — de ori unde — din munţii României. în primul rînd este foarte caracteristic portul. Şi mai ales îţi atrag atenţia ciudatele scufiţe ale femeilor şi fejelor. Sub ele se găseşte fixat în păr un dispozitiv de sîrmă, care se termină^ cu nişte apendice asemănătoare unor coarne de capre negre. Scufiţa (local : căiţa) albă brodată se adaptează acestei forme aşa fel, încît întreaga populaţie Jeminină apare încornorată, ca şi în Munţii Apuseni. Bărbaţii poartă o^ cămaşă groasă, care atinge aproape gleznele. Se aseamănă mai mult cu o haină din eroica antichitate, care acoperă partea de sus a corpului, decît cu o cămaşe. Cămaşa, purtată peste pantaloni, pare a fi ca şi la ţăranii saşi o rămăşiţă a acelei haine (Obergewand), care s-a purtat pe vremuri drept singură îmbrăcăminte.
La portul de sărbătoare al femeilor se văd cîteodată rînduri întregi de monede. Viaţa întreagă a acestor oameni are un caracter extraordinar de patriarhal. Nicăieri în alte părţi ale Transilvaniei sau Banatului nu sîntem atît de departe, ca aici, de viaţa orăşenească şi de tot ce se numeşte «civilizaţie». Aceasta se referă mai ales la o localitate mică de tot numită Meria, care se găseşte la nord de Lunca Cernei de Jos, pe dealul de deasupra văii Cernei. Populaţia acestui sat arată şi deosebite particularităţi antropologice. Oamenii aceştia se disting prin obrajii extraordinar de osoşi, printr-o piele a feţei de o culoare deosebit de închisă şi un păr negru, apoi printr-o simplitate extremă în felul de a trăi, ca şi printr-o mare înclinaţie pentru podoabe. Am văzut o fetiţă — micuţă de tot — care era supra-încărcată cu panglici şi zorzoane în culori stridente şi cu monede". Şi autorul încheie cu următoarea frază :
„Se zice că aici, la Meria, s-ar păstra o ultimă rămăşiţă a locuitorilor daci, băştinaşi ai Transilvaniei" 1.
„Ceea ce trebuie remarcat mai întîi — asupra conţinutului acestui text — spuse, după un moment de tăcere, profesorul S. Mehedinţi — este faptul că el trădează clar, în adevăr, o populaţie relictă sedentară. Nimic din ce se spune în text nu arată că ar fi vorba de o populaţie fostă nomadă, ci totul — încă o
1 Acest articol — intitulat : La Pădurenii din Munţii Poiana Ruscăi şi apărut în „Jahrbuch des Siebenburghischen Karpathenvereins" XXXVIII Jg. 1925 — este semnat de Konrad M 6 c k e 1 —, numele, ni se spune, al unui geolog sas din Sibiu.
STUDII ASUPRA  VIEŢII  ŞI OPEREI GEOGRAFICE
96
Jată _ caracterizează populaţia supravieţuitoare dintr-un popor lipit din totdeauna de această regiune a «pădurenilor». Totul e interesant, începînd chiar cu această denumire de «pădureni» (ei spun pădureni, cu a), denumire care
_ fie că a fost primită de la alţii, fie că şi-au dat-o înşişi cei aşa-numiţi —
porneşte de la cuvîntul pădure, care şi acesta la rîndu-i, ori că provine din lat. paludem, fie că este de origine dacică".
Şi, în continuare : „dar argumentele în favoarea continuităţii mai sînt de căutat, încă, şi în alte locuri  sau  domenii.  Astfel,  în  studiul  meu : Cadrul antropogeografie 1 am invocat, în acelaşi scop, şi elementul românesc din secuime, în forme şi aspecte pe care ţin să le prezint şi aici. Studiile geografului clujean Sabin Opreanu ne furnizează,  pentru aceasta,   fapte    şi materiale peste care nimeni nu poate trece. Iată, de pildă : din totalul de 404 comune rurale, cîte existau în secuime în 1761, un număr de 382 aveau, e drept, mai multă populaţie ungurească, dar toate aveau, în acelaşi timp, şi populaţie românească. Dar iată că, în 1927, în 40 din cele 382 comune (care la 1761 erau formate din populaţie mixtă maghiară şi română) nu mai exista nici un român şi, încă, nu numai că nu mai existau români, dar nici chiar amintirea lor nu mai exista. După aceea : existenţa unor ruine de biserici româneşti în unele sate secuieşti, în care azi nu mai există populaţie românească, nu dovedeşte, de asemenea altceva decît că o atare populaţie a existat totuşi, cîndva, în acele sate. în acelaşi sens vorbesc, după aceea, şi cimitirele româneşti, care încă se mai păstrează, total ruinate sau abia mai recunoseîndu-se, în unele sate sau regiuni în care acum, de asemenea, nu mai există de loc populaţie românească. Şi, în sfîrşit, în secuime se mai păstrează şi unele elemente de port, de obicei (colinde etc), care, ca şi unele elemente de arhitectură ţărănească (cum sînt de pildă porţile de lemn sculptate, cerdacul la case etc), dovedesc, de asemenea, în chipul cel mai categoric că şi acest sector din circumvalaţia carpatică a teritoriului vechii Dacii a fost odinioară românesc.
De obicei, atunci cînd se discută problema raporturilor dintre populaţia se-cuiască şi cea românească din secuime, istoricii (şi ceilalţi specialişti) care vorbesc în numele populaţiei de limbă română, folosesc toate faptele de mai sus, doar ca argument pentru teza că, alături de secui, au trăit cîndva, în secuime, şi români. Or, aceasta înseamnă a nu duce pînă la capăt (şi deci, a nu rezolva) problema. Vreau să spun că cine dovedeşte (ceea ce nu este greu) că mai veche este, în secuime, populaţia de limbă română decît cea de limbă maghiară, acela dovedeşte ipso-facto mult mai mult : anume că şi regiunea secuiască este — pur şi simplu — o regiune de continuitate daco-romană.
în adevăr, din cele arătate reiese în mod categoric, mai întîi, că alături de populaţia secuiască din regiunea Ciucului şi a celor Trei Scaune, a trăit şi o populaţie românească. Or, dacă este aşa, aceasta înseamnă, mai departe, că acea
1 Apărut în Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, voi. I, Bucureşti, 1928.
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMÂN 97
populaţie românească a trebuit să fie ea mai veche în regiune decît cea secuiască, pentru că nu e de închipuit că peste populaţia secuiască — presupunând ca aceasta s-ar fi stabilit prima în regiune — ar fi putut veni şi ar mai fi fost primită (pentru a se stabili, acolo, ulterior) şi o populaţie românească. Cunoscut fiind statutul social şi politic al românilor din Transilvania, faţă de acela al secuilor «privilegiaţi», această diferenţă de situaţii în defavoarea celei româneşti nu poate duce decît la concluzia că ipoteza unei veniri ulterioare a românilor în secuime este de neînchipuit : nimeni n-ar fi permis «confiscarea» unei părţi de bunuri şi drepturi ale populaţiei secuieşti, pentru a fi trecute (atribuite) după aceea românilor. Astfel că, încă odată, toate cele spuse nu pot să însemne altceva decît că, atunci cînd au venit în regiune secuii, ei i-au găsit aci pe români, ambele aceste populaţii rămînînd după aceea împreună. Şi, raţionînd mai departe : dacă românii sînt mai vechi, aceasta înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decît că ei trebuie consideraţi ca fiind o parte din populaţia băştinaşă daco-romană «părăsită» în Transilvania răsăriteană de către romani, în 271, la evacuarea Daciei şi găsită aici de secuii colonizaţi la începutul secolului al XlII-lea".
Am amintit profesorului S. Mehedinţi că, în acelaşi studiu al său : Cadrul antropogeografie, se mai spune, între altele, că va veni o zi, cînd teza continuităţii va mai putea fi susţinută şi pe bază de materiale antropologice. Şi în continuare, i-am amintit între altele că — acum mulţi ani, odată — geologul şi geograful nostru moldovean, regretatul Ion Simionescu, a publicat un text (asupra unei călătorii prin ţară), interesant în primul rînd prin însuşi subiectul lui : Tipul antropologic românesc. Ion Simionescu arăta (aceasta o făcea într-unui din săptămînalele lui foiletoane de gazetă)1 că un tip antropologic românesc există ; un tip care nu e nici slav (nordic sau sudic), nici cu trăsături maghiare, nici turceşti, ci un tip, ca să repet, cu trăsături aparte, caracteristice. Am precizat că una din principalele regiuni în cauză este cea care se situează de o parte şi de alta a Oltului după ieşirea acestuia din Carpaţii Meridionali şi pînă unde, spre sud, se desfăşoară dealurile Piemontului Getic, adică erau, cu alte cuvinte, în special fostele judeţe Vîlcea şi Argeş — tocmai regiunea, deci, de unde a pornit statul Ţării Româneşti. Dar mi-aminteam totodată, spunînd acestea, şi de aceea ce am reprodus mai sus despre «pădurenii» care păzesc dinspre nord Ţara Haţegului.
„Poate că este cazul să ne amintim, aici, — întrerupse profesorul — şi de ceea ce spune Ferdinand Lot, cu privire la... distanţa pe care ţineau s-o păstreze, între ei şi populaţiile autohtone europene, cei mai mulţi dintre invadatorii —
1 După cîte ne aducem aminte, articolul apăruse în ziarul „Viitorul", dar, deşi pînă în momentul cînd scriem acestea, am cercetat această gazetă pe un număr important de ani, încă n-am putut descoperi textul căutat (care, totuşi, n-ar fi exclus să fi apărut într-o altă gazetă decît cea citată : în „L'indcpendance roumaine" sau în „Universul"). Vom continua, însă, cercetările. — 7.C.
STUDII  ASUPRA VIEŢII  ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN
99
migratori : «Et c'est pourquoi ces Khans tatares, loin de songer a s'installer chez Ies civilises (popoarele sedentare, pe care le invadau şi prădau — şi lîngă care, uneori, se instalau — I. C.) comme font Ies Germains, se tiennent pru-demment â l'ecart et imposent ă leurs peuples la continuation de la vie pastorale» K înseamnă, cu alte cuvinte, — ar însemna, mai bine spus — că populaţia autohtona din Dacia nu s-a amestecat atît de mult, pe cît greşit se crede, cu migratorii şi că, în consecinţă, nici n-a asimilat totdeauna (din toţi) un număr prea mare. Astfel că, cel puţin în unele regiuni carpatice, trebuie să se fi păstrat şi unele mari insule etnice autohtone. Şi, în sfîrşit, să nu uităm încă ceva r faptul, anume, că autohtonii din Dacia au fost, totdeauna, mult mai numeroşi decît migratorii poposiţi lîngă ei, aşa că, plăcîndu-le sau neplăcîndu-le, migratorii rămaşi definitiv alături de autohtoni n-au putut niciodată termina altfel decît pierzîndu-se ei între aceştia" 2.
„Astăzi, cînd ne vedem pentru a treia oară în problema noastră — începu profesorul — aşi dori ca discuţia să fie exclusiv despre rolul factorului geografic în istoria poporului român. Am putea vorbi — ca geografi îndrăgostiţi de istorie, ce sîntern — despre acest subiect, chiar multe zile în şir. Să încercăm, însă, să ne limităm la ceea ce este esenţial.
Să pornim de la caracterizarea pe care o face poporului şi pămîntului ţării noastre, din punctul de vedere al aşezării lor geografice, G. Vâslan 3. Este, dintre toate caracterizările în această privinţă, din literatura noastră geografică, sigur cea mai reuşită — mai concentrată, mai frumoasă. S-o citim împreună r
«în răsăritul Europei peninsulare, la marginea imensei cîmpii ruso-siberiene, acolo unde Carpaţii se încovoaie într-un arc vast spre a se uni cu Balcanii, acolo unde Dunărea — «regele fluviilor Europei» — se varsă în Marea Neagră, locuieşte cel mai depărtat şi mai stingher vlăstar al rasei latine : po-p?™*. ^onian- prinşi în ghem, parcă instinctiv alegîndu-şi, împotriva atîtor năvăliri ji duşmănii, forma cea mai potrivită pentru rezistenţă etnică, românii sînt înrădăcinaţi pe bastionul ocolit de munţi al Transilvaniei, revărsîndu-se pe povîrnişurile din jur».
1 Ferdinand Lot, Les invasions barbares, II, p. 95. _ 2 La argumentele geografice, etnografice, toponimice, etc, citate de S. Mehedinţi în sprijinul continuităţii, cercetările istorice si arheologice din ultimii 20 de ani au adăugat fapte incontestabile care întăresc punctul de vedere al marelui nostru geograf şi etnograf, (v. Istoria României, voi. I şi mai ales, G. Protasc, Problema continuităţii în Dacia. Bucureşti, 1966). Autorul nu dezbate aici, cu mijloace actuale, această mult discutată şi oţioasă jproblemă, ci expune doar preocupările lui S. Mehedinţi în această direcţie. Nu este deci cazul unor comentarii mai dezvoltate care să actualizeze problema. — 7V. R.
* în studiul : Transilvania în cadrul unitar al pămîntului si statului român, apărut îr» transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, voi. I, Bucureşti, 1928, p. 146.
Eu văd viitoarea ediţie a primului volum din tratatul de Istoria României începînd cu un capitol : Aşezarea geografică şi istorică a pămîntului şi poporului român. Cu aceasta trebuie să se înceapă. Niciunul din capitolele principale ale acestui volum nu poate fi realizat la nivelul cerut, dacă autorii respectivi nu vor fi avut mai înainte în faţă acest prim, indispensabil capitol. Noi, aici, nu vom face decît să-1 schiţăm.
Am citat mai înainte, între lucrările mele, în care spuneam că m-am ocupat de raporturile istorice dintre pămîntul şi poporul românesc, şi o comunicare, pe care am făcut-o la Universitatea „Alexander von Humboldt", din Berlin : Der Zusammenhang der rumanischen Landschaft mit dem rumanischen Volke — titlu pe care l-aş traduce în româneşte astfel : Raporturile şi influenţele reciproce dintre poporul român şi mediul lui geografic. Citind această expunere rezumativă asupra unei probleme de care am fost preocupat viaţa mea întreagă, cititorului nu-i va fi greu să cadă de acord cu autorul — cel puţin aşa speră acesta — începînd cu prima teză, chiar : aceea că însăşi naşterea poporului român nu poate fi înţeleasă fără luarea în considerare şi a pămîntului acestui popor, adică a principalelor lui însuşiri sau caracteristici, începînd cu însăşi aşezarea lui, atît în geografie cît şi în istorie, dacă mă pot exprima astfel. E reprodusă, acolo, o hartă «după Strabo». Şi stă scris, în legătură cu ea, în text : hărţile, pe care le-a avut Traian sub ochi pe vremea lui, arătau — în ceea ce priveşte continentul nostru — că, în partea lui estică, Marea Azoyului se întindea spre miazănoapte pînă unde se află azi Moscova : cu alte cuvinte, că această mare închidea «de la natură» aproape complet, accesul popoarelor migratoare către Europa centrală şi vestică şi către, mai ales, jumătatea de răsărit a imperiului roman. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, romanii ştiau — acum (pe vremea lui Traian) — că Dacia este, prin partea ei centrală în primul rînd, o cetate geografică ce acoperea Dunărea, pe atunci graniţă în această parte a imperiului roman. Aşa că nu i-a fost greu lui Traian să priceapă că, asaltului migrator de curînd început dinspre nord-est, i se poate rezista mult mai eficient din cetatea carpatică decît de pe linia Dunării. De unde, concluzia : cucerirea Daciei devenise o necesitate imperioasă, vitală pentru imperiu. în afară de aceasta, fireşte, nu trebuie uitat nici aurul din munţii dinspre apus ai Daciei, care a avut şi el un cuvînt — şi încă greu — de spus.
în concluzie : dacă romanii n-au rămas cu graniţa imperiului pe linia Dunării, este printre altele şi pentru că din cetatea carpatică imperiul roman îi putea mult mai uşor «conteni» pe «migratorii» care asaltau, din acea direcţie, partea lui din răsărit. Factorul geografic este, deci, obligatoriu de luat în considerare, cînd e vorba de naşterea poporului român, sub un dublu aspect: 1) sub acela al aşezării teritoriului Daciei (în extremitatea nord-estică a Europei de atunci, de unde acest teritoriu acoperea linia Dunării) — şi 2) sub acela al caracterului (construcţiei) de cetate geografică (naturală) a acestui teritoriu. Deci numai considerate împreună, aceste două caracteristici geografice ale teri-
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
100
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN 101
loriului Daciei ne explică de ce au trecut romanii Dunărea şi au cucerit Dacia, unde ştiau că vor mai găsi şi aurul ei.
Dar, cucerirea Daciei şi colonizarea ei, ce altceva au putut să însemne dacă nu, în primul rînd, crearea condiţiilor pentru naşterea unui popor nou în această parte a Europei: viitorul popor român ?
Aceste condiţii, însă, n-ar fi putut continua să rămînă valabile, adică să existe şi pe toată durata de timp cîtă a fost necesară pentru a se naşte viitorul popor român, dacă — în cei o mie de ani după evacuarea Daciei de către romani, cît au mai durat migraţiile (invaziile) dinspre răsărit — pămîntul Daciei n-ar fi fost construit în acel chip de cetate geografică, de care vorbeam. în adevăr, nimic mai uşor de înţeles : dacă în locul cetăţii carpatice s-ar fi întins un teritoriu de stepă, care să fi constituit o legătură între stepa imensă euro-asiatică, din est, şi cea panonică din vest, — atunci, chiar dacă ne-am închipui că, prin imposibil, un popor român s-ar fi putut totuşi naşte mai înainte în acest loc, el n-ar mai fi putut în nici un caz rezista şi supravieţui pe aceste locuri în perioada migraţiilor, ci ar fi fost spulberat spre vest, către Adria-tica şi Alpi.
Iar dacă, dimpotrivă, poporul român — născut în lăuntrul cetăţii carpatice — a putut supravieţui şi s-a putut dezvolta în continuare pe aceleaşi locuri, este tocmai pentru că această cetate însăşi, în care el s-a născut, 1-a şi apărat după aceea, 1-a ocrotit şi i-a asigurat păstrarea fiinţei proprii. Aud, în legătură cu toate acestea, că un autor rus a evocat, într-o lucrare asupra Moldovei estice, apărută după cel de-al doilea război mondial, cuvintele prin care cronicarul nostru moldovean Grigore Ureche a caracterizat aşezarea în istorie a pămîntului şi poporului român : «în calea răutăţilor», referindu-se, adică, cronicarul, tocmai la acel mileniu de invazii, ale căror valuri se loveau în primul rînd de zidurile cetăţii care ocrotea în lăuntrul ei poporul român. Această evocare nu trebuie să ne mire — şi ea este de natură să vină ca o confirmare în plus, dacă mai era nevoie, că am avut dreptate ori de cîte ori — în lucrările mele sau la cursuri — am arătat că aceasta a fost una din caracteristicile principale ale istoriei — vechi şi medievale — a poporului român : aşezarea în calea răutăţilor 1.
Dar pămîntul ţării noastre, prin aşezarea lui în geografie, cum am zis, unită si cu aşezarea lui în istorie, ca şi, mai ales, prin construcţia lui atît de unitară, a mai îndeplinit şi o altă funcţie istorică, pe lîngă cele două deja evocate : aceea de a fi păstrat şi asigurat unitatea poporului român.
1 Autorul sovietic, la care se referea profesorul S. Mehedinţi, este A. Odud, care într-o prezentare geografică a Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti : Sowjet Moldawien (deci ediţia germană a lucrării, apărută mai întîi în limba rusă), Berlin, 1949, scrie între altele la pag. 14—15 : „Nach einem bildlichen, aber zutiefst wahren Ausdruck des moldauischen Chro-nisten Grigore Ureche war Moldawien, das Land auf dem Wege allen Unheils". — 7.C.
în adevăr, una din caracteristicile geografice cele mai importante ale teritoriului ţării noastre este — cum ştiu toţi geografii, dar nu se ştie în ce măsură ştiu şi alţii — construcţia lui unitară.
El, adică, se prezintă ca un întreg organic dacă-1 privim în ansamblu, în totalitatea lui, deşi e foarte divers dacă-1 privim în construcţia lui de amănunt.
Teritoriul ţării noastre oferă, în adevăr, un exemplu geografic clasic, de unitate în diversitate. M-a preocupat în mod deosebit şi această caracteristică a teritoriului ţării noastre — caracteristică a lui, geografică, însă şi cu o foarte importantă consecinţă etnografică — şi de aceea i-am rezervat şi ei, totdeauna, un loc aparte în lucrările mele tipărite sau în cursurile la Universitate. Odinioară, unii autori — geografi, istorici — căutau să scoată în relief numai diversitatea geografică dinăuntrul hotarelor teritoriului României, uitînd cu totul, în schimb, de unitatea lui în ansamblu."
Convorbirea se apropia de sfîrşit. Aveau să mai urmeze în încheiere, numai puţinele cuvinte, pe care le vom reda în continuare, ale celui care ca nimeni altul, pînă azi, a gîndit şi a scris mai mult (şi s-a adresat, vorbind, la atîta de mulţi : toate generaţiile de studenţi care i-au audiat prelegerile !) despre raporturile dintre poporul şi pămîntul românesc, de astăzi şi în primul rînd din trecut.
„Convins — a reluat, în încheiere — că nimic din cele spuse de mine în cadrul celor trei întîlniri ale noastre nu poate fi etichetat drept ceea ce aud că numesc unii determinism geografic (cu cît adînceşte cineva mai mult lucrurile, cu atîta constată — în problema aceasta a raporturilor dintre poporul român şi pămîntul între hotarele căruia el s-a născut şi s-a dezvoltat — cu atîta va constata mai mult că «în spatele» istoriei româneşti a fost mereu prezent şi pămîntul românesc), — convins, deci, că cei ce mă vor acuza de determinism geografic românesc, nu cunosc suficientă istorie şi nici suficientă etnografie românească, că nu cunosc, într-un cuvînt, poporul român, — voi încheia cu afirmaţia că chiar şi unitatea poporului român, pe care nu există om de ştiinţă obiectiv care să n-o recunoască, se datoreşte, \n bună măsură, şi ea, tot geografiei, adică... unităţii pămîntului ţării noastre.
Se încheagă, în adevăr, acest pămînt, într-un tot atît de unitar şi de o simetrie aproape unică în construcţia lui, încît nu ştim care alt teritoriu naţional — nu numai de pe continentul nostru, dar şi de pe toate celelalte — îi mai poate fi pus alături. Un mare podiş la mijloc, încins cu o centură de munţi care cad spre exterior în trepte concentrice din ce în ce mai joase, ultima fiind a cîm-piilor periferice... O hartă geologică a acestui teritoriu, hartă în care diversitatea rocelor este exprimată prin culori diferite, ne arată aceeaşi simetrie inelară, aceeaşi dispoziţie în amfiteatru concentric descendent a formaţiilor lito-logice, care se succed spre exterior cu regularitatea cu care s-au succedat una pe
STUDII  ASUPRA  VIEŢII ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
102
alta şi în vreme, în epocile de formaţie şi depunere geologică. Se găseşte undeva, într-unui din „Buletinele" noastre vechi de geografie, mărturisirea unui savant francez, consemnată de Ion Simionescu într-o convorbire cu el, mărturisire — zic — a aceluia, că el, «dacă n-ar fi francez» ar recunoaşte deschis (dar că, francez fiind, prea îşi iubeşte mult ţara ca să nu reţină... pentru ea, toate atributele) «ar recunoaşte că România e ţara cea mai frumoasă şi cea mai simetric construită din lume». Această mărturisire ne-a transmis-o Ion Simionescu şi ea poate fi citită de oricine în textul publicat de el şi intitulat : Dacă n-aşi fi francez — dar, în ceea ce priveşte simetria şi unitatea pămîntului ţării noastre, din nimic nu reiese şi nu se văd acestea, mai mult ca dintr-un profil în curmezişul lui, al acestui pămînt, fie pe direcţia nord-sud, fie pe cea est-vest, fie pe oricare alta, intermediară. O infinita diversitate de forme şi peisaje» care se completează unele pe altele şi se încheagă într-o unitate, din care aproape nimic, geologic şi geografic, nu lipseşte.
Iar peste această unitate geografică, telurică (să mai zicem), iat-o, suprapu-nîndu-i-se, unitatea poporului, care acoperă fidel, ca o haină un corp, unitatea de sub ea, telurică. De altfel, unitatea poporului român este din ce în ce mai mult recunoscută şi afirmată nu numai în ţară la noi, ci şi peste hotare. Iată, de pildă, recunoaşterea acestei unităţi în prezentarea care se face României în colecţia Handbuch der geographischen Wissenscbaft; Die Ldnder der Erde in Natur, Kultur u. Wirtschaft2 : «Cu toată împărţirea lui politică (între state diferite) milenară, poporul român este, prin limba, cultura şi felul lui de viaţă, perfect unitar şi este pătruns de un puternic simţămînt naţional, deopotrivă de viu peste tot» 3. Şi mărturisirea (recunoaşterea) este cu atît mai preţioasă, cu cît autorul ei — geograful Heinrich Wachner — a fost un german care a trăit între românii din Transilvania, adică în ţara noastră, şi a putut — astfel — cunoaşte de aproape poporul român.
Şi acum, un cuvînt de încheiere :
Aud vorbindu-se mereu de aşa-zisul determinism geografic, de care am fost şi eu, ca şi unii din cei mai buni elevi ai mei, acuzaţi. Eu aştept aici, şi voi aştepta şi dincolo — peste pragul cel mare — ceea ce ştiu bine că are să vină : recunoaşterea că nu eu şi ceilalţi vizaţi odată cu mine ne-am făcut vinovaţi de aşa zisul determinism geografic, ci s-au făcut vinovaţi de necunoştinţă de problemă cei care ne-au învinovăţit pe noi de acest soi nou de determinism.
l( Bul. S.R.G., 1922 — /. C.
• Akademische Ver'.azsgesellschaft Athenaion M.B.H. Wildpark — Potsdam, Lieferung 31, Siidost- und Siideuropa, Heft 2, p. 4.
3 „Frotz tausendjăhriger staatlicher Trennung, ist das rumănische Volk nach Sprache, Kultur und Lebens-fiihrung durchaus einheitlich, krăftiges nationales Empfinden iiberall gleich-lebendig" (Op. cit.,   Lieferung 31 — Siidost u. Siideuropa, Heft 2, p. 47).
SIMION MEHEDINŢI DESPRE ROLUL FACTORULUI GEOGRAFIC IN ISTORIA POPORULUI ROMAN 103
A scoate în evidenţă, — în mod just şi pînă la capăt — rolul extrem de important al factorului geografic în istoria poporului român, nu înseamnă determinism geografic.
Teritoriile geografice naţionate ale popoarelor sînt toate diferite între ele, nu numai prin aşezarea lor — aş zice : aşezare dublă şi concomitentă, adică, odată, aşezarea geografică sau în geografie şi, după aceea, aşezarea în istorie, — ci şi prin factura lor geografică de ansamblu, ca şi prin cea a structurii lor geografice de amănunt, din lăuntru. Şi nu există două „medii geografice" naţionale identice, ci există o infinitate de astfel de „medii" — atîtea, cîte teritorii geografice naţionale, fiecare influenţînd în felul lui (unic, în ansamblul general) poporul care trăieşte între limitele teritoriului naţional respectiv.
Şi, în aceste condiţii, a fost firesc ca istoria poporului român să rămînă incomplet înţeleasă, atîta timp cît, fie din neştiinţă, fie din teama de a nu cădea în determinism geografic, factorul natural nu a fost luat îndeaproape considerare şi invocat oridecîteori el s-a dovedit prezent, adică activ".1
Şi — astfel, şi aici — s-a terminat ultima lecţie de geografie, pe care am audiat-o la întemeietorul ştiinţei geografice moderne în România, profesorul S. Mehedinţi.
ÎNCHEIERE
Pe scurt, S. Mehedinţi a reuşit să iniţieze — încă de la începutul secolului nostru — un mediu de gîndire geografică modernă, expunînd — în studii teoretice, scurte dar substanţiale şi convingătoare — o concepţie geografică proprie care astăzi stă la baza cercetărilor de teren şi învăţămîntului geografic de toate gradele din ţara noastră.
El se numără printre primii geografi ai lumii care a demonstrat că geografia, ca ştiinţă, are un obiect precis exclusiv al ei : întregul planetar (cu diviziunile lui regionale) şi o metodă proprie : — analiza relaţiilor dintre cele patru învelişuri terestre.
S. Mehedinţi a formulat, clar şi definitiv, această concepţie într-o vreme cînd erau încă la începutul lor discuţiile asupra desprinderii geografiei din ti-
1 Fiecare teritoriu pune poporului său, probleme generale şi specifice pe care acesta le re-
este de considerat poziţia lui S. Mehedinţi faţă de „determinismul geografic" despre care aşa cum se exprima într-un articol din l'Humanite" cunoscutul geograf francez Jean Drescn,
5-au scris „vrute şi nevrute" (a tort et â travers). — N. R.
STUDII  ASUPRA  VlETH ŞI  OPEREI GEOGRAFICE
104
parele ei milenare informative — seci sau anecdotice — şi asupra constituirii sale ca ştiinţă modernă cu obiect şi metodă proprii. De aici interesul istoric al primelor sale studii de geografie teoretică pe care — şi din acest motiv — le publicăm în partea a doua a acestei lucrări.
Meritul lui S. Mehedinţi ar fi fost mare şi indiscutabil chiar dacă s-ar fi limitat la enunţări teoretice clare. El însă a şi militat cu convingere, energie şi talent pentru ideile sale răspîndindu-le prin toate mijloacele : lecţii de la catedră, conferinţe şi comunicări publice, orientarea şi conducerea publicaţiilor Societăţii române de geografie, colocvii, congrese, manuale — cele mai bune la vremea lor.
Desigur elevii lui au contribuit mult la aplicarea concepţiei magistrului dar acestuia îi rămîne gloria de a fi deschis, construit şi netezit drumul modern al cercetării şi învăţămîntului geografic românesc. Tot atît dacă nu şi mai mare i-a fost meritul de a fi transformat geografia în instrument de educare patriotică a poporului din care făcea parte şi pe care 1-a iubit şi servit cu convingerea şi pasiunea caracteristice marilor oameni ai fiecărei naţiuni.
PARTEA  A DOUA
DIN OPERA GEOGRAFICĂ