DISERTAŢIA INAUGURALĂ.
OBIECTUL GEOGRAFIEI1
.Wir beginnen mit dea Tiefen des Weltraums und der Region der fernsten Nebelflecke, stufenweise herabsteigend durch die Sternschicht, der unser Sonnensystem angehort, zu dem luft- und meerumflossenea Erdsphăroid, seiner Gestaltung, Temperatur und magnetischen Spannung, zu der Lebensftille, welche, vom Lichte angeregt, sich an seiner Oberflăche entfaltet".
Cosmos,  I, 80
Geografia mnemotehnică : înşirare de nume şi de locuri (locorum nuda nomina). Geografia ca ştiinţă explicativă. Originea Pămîntului; ipoteza lui Kant şi Laplace. Sorii se nasc din materia nehulară, apoi îmbătrînesc, schimhîndu-şi culoarea : albi, galbeni, roşi şi negri (stinşi). Terra şi celelalte planete născute din Soare. Diferenţierea materiei telurice în patru învelişuri : gazos, lichid, solid şi organic. Corelaţia dintre cele patru învelişuri, atît în sens progresiv, cît şi regresiv. Complexitatea crescîndă : compoziţie, formă, mişcări. Simplificare şi regresiune. Geografia ca ştiinţă a evoluţiei Pămîntului, urmărită în relaţia reciprocă dintre masele celor patru învelişuri, atît din punct de vedere static, cît şi dinamic.
Geografia — disciplină educativă : pregătire spre a nu lăsa să treacă zadarnic momentul unic din viaţa fiecărei naţiuni.
începînd un curs de geografie la universitatea noastră, mărturisesc că mă simt într-o situaţie nu tocmai uşoară, considerînd pe de o parte, şi mai întîi, lipsa mea de obişnuinţă cu ţinerea de prelegeri universitare, iar pe de alta cu-getînd şi la probabila d-voastră lipsă de deprindere cu nişte studii, pe care cei mai mulţi le veţi fi părăsit din cei dintîi ani ai gimnaziului.
1 Publicînd întîia conferinţă de geografie, amintirilor mele se înfăţişează înainte de toate figura răposatului profesor Alex. Odobescu, de la care am primit cel dintîi îndemn spre studierea acestei ştiinţe.
Din întîmplare, profesor de arheologie, iar din fire artist şi mare admirator al clasicismului, cînd aproape de bătrîneţe zarea vieţii începuse a se umbri, i s-a întîmplat şi lui, să caute şi să afle o tîrzie mîngîiere în mici îndeletniciri cu ştiinţele exacte; Printr-o ciudată potrivire a soartei, pe care ar putea-o doar explica numai iubirea lui pentru natură şi cunoaşterea de aproape a frumuseţilor ţării noastre, el găsi odihna anilor săi din urmă în meditări asupra geografiei, înseninîndu-şi sufletul prin contemplarea nemărginitelor perspective, cu care ştiinţa aceasta ademeneşte privirile pînă dincolo de spaţiul luminilor văzute. Din obişnuinţă ieşi sim-
DIN   OPERA GEOGRAFICA
10S
Geografia deci ar putea să pară unora din auditori, ca un fel de scientia nova. Ar fi fost aşadar mai potrivit din punct de vedere practic, dacă aceste prelegeri s-ar fi inaugurat sub auspiciile unui geograf cu cît mai multă experienţă.
Dar împrejurările sînt „cum sînt" : şi geografia e o disciplină ştiinţifică nouă în universitatea noastră, şi cel însărcinat cu prelegerile încearcă acuma pentru întîia oară să ţină o conferinţă într-un institut de înaltă cultură. De aceea, alegerea temei pentru această prelegere mi-a fost grea, mi s-a înfăţişat ca un adevărat caz de conştiinţă.
Mi-am pus întrebarea : Despre ce să fie oare vorba la început, ca nu cumva, din vina conferenţiarului, ştiinţa noastră să pară altceva decît ceea ce este şi trebuie să fie ?
Dar oricare ar fi fost împrejurările inaugurării acestui curs, mi-am dat seama că sînt şi alte împrejurări mai generale, şi tocmai acelea trebuiau să hotărască tema prelegerii de azi.
în adevăr, faptul că acest curs nu se poate întemeia pe nici o tradiţie în ţara noastră îmi impune, mi se pare, în mod normal, nevoia unei lămuririi prealabile asupra însuşi obiectului ştiinţei noastre. Şi de aceea, oricare va fi fost ademenirea gîndului de a alege pentru azi un subiect interesant prin el însuşi, şi prin urmare interesant pentru toţi, am socotit că e mai potrivit să ne ocupăm în această prelegere cu definiţiunea obiectului geografiei, — ceea ce probabil nu poate fi interesant decît pentru auditorii care şi mai tîrziu se vor îndeletnici cu studiul acestei ştiinţe.
patia, iar din^aceasta se născu iubirea. Şi astfel, încetul cu încetul, închipuirea artistului ajunsese a vedea în geografie un fel de ştiinţă-podoabă, o filosof ie a întregului Cosmos.
In ore de linişte, în mijlocul întreruptelor convorbiri asupra artei clasice, am fost împreună cu alţii martor al cugetărilor sale despre ştiinţa Pămîntului şi a Cerului.
Aducînd — poate prea tîrziu — memoriei magistrului prinosul unei pioase recunoştinţe, pentru îndemnul entuziast cu care mi-a arătat calea spre geografie, începătorul acestui curs la universitate şi cei care vor găsi împreună cu dînsul o oarecare mulţumire în studiul acestei ştiinţe nu-şi vor putea stăpîni niciodată o adîncă părere de rău pentru sfîrşitul timpuriu al acestui aics bărbat al neamului nostru. Fără el, am rămas pentru totdeauna lipsiţi de o operă, asupra ţârii, care, dacă n-ar fi interesat mult ştiinţa, ne-ar fi interesat fără seamăn pe noi r°mam;> cît timp şi noi, şi urmaşii noştri vor avea sub ochi măiastră sa pagină cu descrierea Cîmpiei Bărăganului.
Căci între ştiinţă şi poezie, între realitate şi iluzie sînt nuanţe nesimţite ca verdele uşor schimbător din faţa. apelor adînci. Şi de aceea, cît timp va dura limba noastră şi cît va fi de vie iubirea^ pentru frumuseţile ei, amintirea paginilor lui Odobescu — chiar şi pe geograful cel mai pătruns de impersonalitatea ştiinţei — pe nesimţite îl va ademeni spre lumea iluziilor, întocmai ca acele „arătări diafane" care în largul cîmpiilor amăgesc privirea pînă dincolo de hotarele realităţii. Şi acesta va fi semnul cel mai doveditor că, şi din viaţa sa, ca din viaţa tuturor celor aleşi, a rămas măcar o parte spre pilda şi îndreptarea urmaşilor.
(tnchir.ai-e „Lui Alexandru Odobescu* tipărită  în  fruntea. confer'.nţfi inaugurale).
DISERTAŢIA  INAUGURALĂ.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
109
Geografia a fost pînă în timpurile din urmă o ştiinţă descriptivă, cam în felul botanicei şi al zoologiei, cu singura deosebire că acestea, chiar în copilăria lor, au fost înviorate de priveliştea totdeauna însufleţită a naturii vii, pe cînd geografia, pînă mai acum vreo sută de ani, iar pe unele locuri poate şi mai tîrziu, a fost o disciplină seacă, rezemată pe un obositor exerciţiu al memoriei. Nume şi numere. Şi apoi iarăşi : numere şi nume. Longitudini, latitudini, nume de munţi, nume de vîrfuri de munţi, de cîmpii, de rîuri, mări, strîmtori, capuri, insule, oraşe, popoare... cu un cuvînt, după nimerita expresie a lui Plinius, locorum nuda nomina : vorbe goale cu privire la locuri... şi atît. Goethe, pînă la bă-trîneţe, îşi aducea aminte de geografia în versuri, pe care o învăţase în copilărie 1. Geografia întemeiată pe prosodie ! Tot aşa de baroc ca şi cum ai zice : matematică ori fizică întemeiate pe prosodie.
Din fericire, cu Cari Ritter şi Alex. von Humboldt, şi mai ales în a doua jumătate a veacului care e pe sfîrşit, după marile lucrări ale lui Oskar Peschel, Ferd. von Richthofen, Fr. Ratzel şi Ed. Suess — aceşti din urmă trei, contemporani ai noştri — geografia a scăpat definitiv de robia vorbelor deşarte.
Asemenea altor ştiinţe ale naturii, ea a început şi a izbutit să depăşească descrierea pasivă şi fără legătură cauzală a fenomenelor. Cercetînd în seria timpului transformările planetei, ea a ajuns să lumineze cu ajutorul trecutului legătura dintre fenomenele actuale, ba chiar să ne facă posibilă în oarecare măsură o intuiţie a desfăşurării lor în viitor, — cea ce nu se poate afirma despre toate ştiinţele naturii. Cu alte vorbe, geografia, potrivit timpului, a intrat în vederile concepţiei filozofice a evoluţionismului. Aceasta e cea dintîi mărturisire cu care ştiinţa noastră întîmpină pe cei ce-şi aduc aminte de vechile ei scăderi.
Ca să vedem întrucît geografia se supune la canoanele filozofiei evoluţioniste, şi întrucît ea este sau nu o ştiinţă în adevăratul înţeles al vorbei, să aruncăm o privire mai de aproape asupra fenomenelor pe care le cercetează şi, în felul acesta, vom face posibilă, sper, o definiţie clară a obiectului de care ea se ocupă.
Să schiţăm mai întîi, în cîteva cuvinte, istoria formării planetei noastre.
Pămîntul, după ipoteza lui Kant2 şi Laplace 3, este o mică parte din nebuloasă care a dat naştere Soarelui, planetelor, sateliţilor şi asteroizilor — într-un cuvînt : întregii familii de aştri ce compun sistemul nostru solar.
1 Goethe, Dichtung und Wahrheit, I, p. 31 : „Aveam şi o geografie în versuri mnemotehnice, unde rimele cele mai nesăbuite ne întipăreau ceea ce trebuia să ţinem minte. De ex. :
Ober-Yssel, viei Morast Macht das gute Land verhasst".
2 I m. Kant, Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1775.
3 Laplace, Exposition du systeme du monde, 1843, Note Vll-e.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
110
DISERTAŢIA  INAUGURALA.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
111
Cum va fi fost materia în starea ei haotică, ne este greu să ne închipuim ; presupunem că era împrăştiată în spaţiu sub forma de părticele foarte fine, mişcîn-du-se cu iuţeli şi direcţii deosebite... şi că, de la o vreme, în jurul unor puncte de concentrare, părticelele acelea au început a se aduna ; strîngîndu-se apoi necontenit, tot mai aproape, o parte a mişcării s-a prefăcut în căldură, şi astfel s-a ivit din haos prima licărire de lumină.
Cu cît concentrarea creştea, cu atît a crescut lumina şi, în acelaşi timp, încetul cu încetul întreaga masă a nebuloasei a prins a se învîrti în jurul ei, din ce în ce mai iute, devenind din ce în ce mai luminoasă. (După oarecare probabilitate de calcul, aceasta s-ar fi întîmplat cam cu cinci milioane de secole în urmă). învîr-tindu-se astfel tot mai repede, pe lîngă puterea care atrăgea atomele spre centrul nebuloasei, a început a se manifesta o nouă putere, ce caută să le depărteze pe unele de centru ; iar rezultatul acestei forţe centrifugale a fost formarea unui inel de materie incandescentă la periferie şi, în cele din urmă, dezlipirea lui de corpul rotunzit al nebuloasei. Crescînd apoi din nou şi condensarea şi iuţeala, s-a desprins un al doilea inel, apoi altul şi altele, pînă ce s-au format toate inelele din a căror formare, prin o nouă concentrare a materiei din fiecare inel, s-au născut rînd pe rînd toate planetele surori. Dar, cum şi ele au început a imita mişcările nebuloasei, s-au născut şi din ele nişte inele mai mici, care s-au fărîmat iarăşi şi, din concentrarea acestor fragmente, ies sateliţii — cei din urmă născuţi1. Iar in mijloc, ca ultim rest al nebuloasei, a rămas Soarele pe care îl mai vedem şi azi tot aprins 2.
Ce s-a întîmplat acum cu Pămîntul nostru după dezlipirea lui de Soare ?
La început, el forma pentru sine un mic soare, răspîndind în spaţiu o frumoasă lumină albă. Şi dacă cineva din alte lumi ar fi putut privi spectrul dat de lumina razelor şale, l-ar fi găsit bogat m faşii violete, cum sînt azi spectrele dobîndite din lumina tuturor sorilor tineri, adică a mai tuturor stelelor ce se văd cu ochii liberi.
Pierzînd însă prin radiere o parte din căldură, de la o vreme a devenit mai puţin strălucitor, căci scoborîrea temperaturii a permis aromelor de minerale să se adune sub forma de aburi; şi atunci pămîntul-soare a început a se îngălbeni, căpătînd pe încetul culoarea portocalie, pe care o are azi soarele central. Răcindu-se apoi şi mai mult şi sporind treptat condensarea materiei, afinităţile chimice au început să-şi manifeste puterea, strîngînd în combinaţii anumite ceea ce fusese pînă atunci împrăştiat fără ordine în masa haotică a micului soare ; iar
1 Wolf, Les hypotheses cosmogoniques, 1886. Vezi modificările ipotezei lui Kant şi Laplace de Kirkwood, Trowbridge, N e w c o m b şi F a y e, pp. 32, 62.
Aceasta fireşte este o ipoteză numai. Laplace însuşi o prezintă cu neîncrederea pe care trebuie să o inspire tot ce nu e un rezultat de observare ori calcul (p. 450, op. cit.). Totuşi experienţa lui Plăteau (o picătură de ulei, care învîrtită în apă, se turteşte, formează un'inel, iar acesta se rupe şi dă naştere la sfere mici, continuînd mişcarea împrejurul celei din mijloc) pare un fel de verificare empirică a ipotezei lui Kant şi Laplace.
el, care din alb ajunsese galben, devine roş, îşi pierde lumina — cum i se înţîmplă uneori Soarelui nostru pe timp de iarnă, cînd se arată prin neguri ca un disc roş sau foarte palid. în fine, răcindu-se mereu, a slăbit şi lumina tot mai mult, pînă cînd în cele din urmă soarele pămîntesc sau pămîntul-soare s-a stins de tot, s-a înnegrit, rămînînd să fie luminat cînd pe o parte, cînd pe alta, de lumina Soarelui central sau altor sori mai depărtaţi, precum şi de lumina împrumutată a Lunei, pe care chiar o negură uşoară o împiedică să mai ajungă pe faţa acestui astru stins şi răcit.
Aceasta ar fi în cîteva cuvinte istoria străveche a planetei noastre.
Şi acum — adică, acum un milion de secole, după Thomson1 — începe în cuprinsul planetei stinse o perioadă de diferenţiere, care o face interesantă şi pentru geografie. ^ .   . A
Căci ajungînd la o răcire ceva mai considerabilă, globul astrului stins a început a prinde o coajă. Ce fel a fost această coajă, ne putem închipui cu oarecare aproximaţie, observînd lavele care se răcesc astăzi: se face o peliţă, se îngroaşă, apoi se rupe ; lava umple iarăşi golurile, se întăreşte din nou şi astfel se formează un înveliş solid, sub care lava rămîne încă mult timp în stare fluidă.
Tot astfel, învelişul solid, care s-a format împrejurul Pămîntului, s-a răcit, s-a îngroşat, pe încetul s-a rupt; bucăţile, unele s-au ridicat, altele s-au cufundat I şi, în cele din urmă, au ajuns să se echilibreze, făcînd o coajă tare, pietroasă, pe
I care o numim litosfera2. E însă aşa de lung timpul, de cînd s-a întîmplat acest
fenomen al întăririi scoarţei, şi au fost aşa de dese zbuciumările^ei de atunci încoace, încît nu e nicăieri un singur punct pe faţa globului, unde să poţi afirma cu siguranţă : iată aici este un fragment păstrat neatins tocmai din cea dintîi coajă a planetei.
Destul că această scoarţă întărindu-se şi răcindu-se mereu, apele, care rătăceau \ în chip de abur, s-au putut coborî pe ea, dînd naştere astfel unui al doilea în-
veliş, cel lichid, pe care îl numim hidrosfera. Şi atunci a rămas deasupra numai învelişul fin al atmosferei, compus din materia gazoasă, ale cărei molecule au \ o foarte slabă coeziune. S-a întîmplat, cu alte cuvinte, în toată masa planetei un
! proces de diferenţiere prin segregaţie, potrivit stării fizice a materiei: deoparte
s-a adunat materia grea şi s-a învelit într-o coajă solidă ; mai sus a rămas pătura mai uşoară a apelor ; şi tocmai sus, învelişul de tot uşor al gazurilor.
în sfîrşit, de la o vreme — ce mici sînt măsurile noastre faţă de marile evenimente cosmice ! — (de la o vreme care pentru noi se pierde în depărtări ce dau iluzia eternităţii), la cele trei învelişuri s-a adăugat un al patrulea : al plantelor şi animalelor, un adevărat vestmînt pestriţ, care a acoperit întreaga pla-
I 1 W.   Thomson (Lord Kelvin), Conferences scientifiques, 1893, p. 237. Vezi şi Torn-
I quist, Neuere Beobachtungen uber das geologische Alter der Erde, în „Pet. Mitteilungen",
1901, p. 70.
1    M9oţ = piatră.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
112
netă şi, schimbîndu-se necontenit în cursul secolelor, i-a dat tot alte înfăţişări pînă la aceea pe care o vedem în biosfera de astăzi.
Această diferenţiere a Pămîntului în patru învelişuri e faptul capital, de care se interesează geografia, deoarece toată evoluţia mai departe a planetei, considerată ca organism cosmic, atîrnă în mod nemijlocit de raportul canritativ şi calitativ al acestor învelişuri sferoidale.
Tot cursul de geografie va fi o verificare constantă a acestei afirmări. Iată totuşi cîteva exemple de pe acum.
Unul cu privire la litosfera ; să se ridice sau să se cufunde într-un singur loc învelişul pietros al planetei, şi vom avea îndată în acel ţinut o schimbare corelativă în toate celelalte sfere. Să presupunem că aci, aproape de oraşul unde ne aflăm, s-ar ridica prin vreo minune un munte de cîteva mii de metri. îndată : alta ar fi cantitatea de ape ce s-ar opri lîngă oraşul nostru ; altfel ar curge această apă ; alta ar fi starea atmosferei cu privire la umezeală, la temperatură şi chiar cu privire la compoziţia amestecului gazurilor şi la dinamica lor (vîn-turile) ; alta ar fi în fine şi biosfera : în loc de vegetaţia mediocră, pe care o vedem în jurul capitalei noastre, am avea o frumoasa pădure de conifere sau, poate, chiar şi toate zonele de vegetaţie ale Alpilor. într-un cuvînt, acest mic ţinut al planetei ar avea cu desăvîrşire altă înfăţişare.
Ori să piară de pildă o parte a hidrosferii. Să zicem Marea noastră Neagră, îndată, schimbare inevitabilă în toate celelalte învelişuri. Fundul, astăzi neted din pricina sedimentelor, rămînînd în faţa aerului şi al ploilor, ar fi în cîteva zile pe cale de diferenţiere. în loc de aerul de azi — atmosfera obişnuita din largul mărilor — am avea un aer ca cel de pe continente : cu altă umezeală, altă temperatură, alt grad de puritate. Şi învelişul organic, plantele şi animalele, în locul cuprins acum de apele acestei mări, ar fi altele. Azi, în deosebire de alte mări (veţi vedea mai tîrziu pentru ce) în marea noastră vieţuitoarele nu pot trăi decît în pătura de apă din faţă 1, şi anume pînă la 180 m adîncime. Dedesubtul acestei mări vii este o mare moartă, lipsită cu desăvîrşire de viaţă. Cînd apa ar dispărea, evident, biosfera s-ar întinde iarăşi peste fundul acestei mări părăsite. Cu alte vorbe iarăşi, de azi pe mîine, toată înfăţişarea planetei în acest ţinut învecinat ar fi cu desăvîrşire deosebită.
Alt exemplu — aceasta privitor la atmosferă. Să înceteze numai cîtva timp alizeul de NE, una din cauzele principale de care atîrnă seceta Saharei. Imediat : dunele s-ar statornici, rîurile ar creşte, iar umezeala, chemînd plantele şi animalele, ar înveseli pustia atît de tristă astăzi.
în sfîrşit, să presupunem că ar pieri undeva întreg învelişul organic ; să stîrpim pentru cîţiva ani toată vegetaţia unei ţări. îndată vom avea : alt regim hidrografic, altă stare atmosferică şi altă înfăţişare a scoarţei solide, adică a litosferii
1 „Revue scientifiquc", 1897, II, p. 598.
DISERTAŢIA  INAUGURALA.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
113
din acel ţinut. E de ajuns puţină atenţie pentru ca relaţia sau, mai bine, corelaţia acestor patru învelişuri, să devină un fapt evident pentru orişicine. Şi anume o mică paranteză.
Dacă diferenţierea aceasta a materiei planetare în patru sfere e faptul capital de care se leagă interesul geografiei — şi cum veţi vedea îndată şi definiţiunea ei — o legitimă curiozitate ne îndeamnă să ne întrebăm : Nu cumva, planeta noastră, pe lîngă aceste învelişuri, va mai căpăta şi altele ? Nu cumva procesul de diferenţiere a materiei cosmice, izolată în pămînt, va merge şi mai departe ?
La această întrebare, răspundem aşa :
întrucît e vorba să judecăm după analogia celor constatate în alte corpuri cereşti, e probabil că o diferenţiere mai departe nu se va întîmpla şi că, de bună seamă, în ce priveşte segregaţia materiei în învelişuri deosebite, planeta şi-a atins de mult maturitatea sa.
Fiecare înveliş în parte se mai poate încă diferenţia.
Litosfera ar putea să formeze alte continente, alţi munţi, alte peninsule, golfuri şi insule, iar pe cele de azi să le piardă sau să le schimbe.
Hidrosfera poate să se împartă în chip de alte mări, alte rîuri, alte lacuri, alţi gheţari, alte izvoare... modificînd sau pierzînd pe cele actuale.
Atmosfera, de asemenea, va putea să-şi schimbe compoziţia şi desimea ei relativă, dînd naştere la alte mişcări de echilibru sau alte vînturi.
în fine, biosfera poate să piardă unele specii şi să cîştige altele noi, cu altă distribuire pe faţa Pămîntului. Dar, să se nască din corpul planetei o altă sferă materială, cu o stare fizică deosebită de a acestor patru, pomenite pînă aci, — a-ceasta ne este greu să ne închipuim.
Mai întîi, ştim prin analiza spectrală că materia e aceeaşi sau aproape aceeaşi în toate corpurile cereşti. Al doilea, telescopul — atît cît ne ajută să privim în univers — nu ne înştiinţează că vreun corp ceresc ar fi trecut undeva peste stadiul de diferenţiere al planetei noastre. în adevăr, o litosfera bine caracterizată se vede în cîteva planete vecine şi mai ales în satelitul nostru, Luna. O hidrosfera se vede bine în Venus 1 şi în Marte 2 ai căror poli sînt îngheţaţi ca şi ai Pămîntului ; atmosfera e bine constatată şi în planetele superioare. Ba chiar şi o biosferă pare a exista în Marte s. Cînd apa mării se retrage, ţărmul înverzeşte, ceea ce ar fi poate un analogon al vegetaţiei noastre. Dar încă o sferă, pe lîngă aceste patru, nu se mai vede nicăieri.
Dacă însă e foarte probabil ca o a cincea sferă să nu se mai adauge la cele patru, e şi mai probabil că acestea nu vor rămînea cîte sint, ci se vor pierde cu îimpul ; că, prin urmare, planeta noastră se va dezorganiza, străbătînd în mod
1 St. M e u n i e r, La geologie comparee, 1895, p. 116.
2 C.   Flammarion, La planete Mars, 1892, pp. 278, 279, 281,
3 Bitll. de la soc. astronomique de France, 1898, p. 472.
307, 399, ş.a.
8 — 567
DIN   OPERA GEOGRAFICA
114
descendent alte faze spre o simplificare tot mai mare. O singură privire în familia Soarelui, şi încă nu departe, ne dovedeşte aceasta aproape neîndoios. Luna, tovarăşul Pămîntului, e un astru mort.
Aer, de loc sau aproape de loc 1. Apa lipseşte cu desăvîrşire — deşi unele fotografii par a ne arăta urma unor vaduri seci. Scoarţa sau litosfera e liniştită (moartă şi ea), cu toate că numai pe partea întoarsă spre noi are peste 100 000 de conuri vulcanice. Ce intensă trebuie să fi fost o dată activitatea vulcanică pe acest astru de 50 de ori mai mic decît  Pămîntul !
Cît despre plante şi animale, nici un semn 2.
Astfel stînd lucrul, e destul să privim în Cosmos numai la astrul vecin, şi o evoluţie regresivă a planetei ne apare ca ceva foarte posibil ; iar dacă cercetăm cu luare aminte cele ce se petrec pe faţa Pămîntului, această evoluţie regresivă — spre moarte — ni se înfăţişează chiar ca foarte probabilă.
în adevăr, dacă considerăm mai întîi de toate hidrosfera, vedem că ea este expusă pieirii, deoarece apa pătrunde necontenit în scoarţa Pămîntului; iar aceasta probabil că se îngroaşe necontenit, şi totuşi nu-i nici o adîncime din cele cunoscute pînă azi, unde să nu se fi găsit litosfera umezită de apă. Cît priveşte suprafaţa Pămîntului, aci apa intră în fel de fel de combinaţiuni, aşa că zi cu zi o parte din elementul lichid iese pe încetul din circulaţie, devine adică un capital pierdut pentru hidrosfera 3. E drept, vulcanii compensează în parte aceste pierderi, trimiţînd necontenit aburi la suprafaţa planetei; dar activitatea vulcanică pare a fi în descreştere şi ne putem lesne închipui că, de la o vreme, lipsind compensaţia pentru pierderile învelişului lichid, acesta va dispărea, oricît de considerabil ni se pare nouă apa mărilor şi a oceanelor contemporane.
Şi dacă ne ridicăm privirile spre atmosferă, vedem şi aici acelaşi mers regresiv — spre împuţinare. Gazurile care compun amestecul atmosferei pot intra — şi de fapt intră — în combinaţiuni care le fixează sub formă solidă, eliminîndu-le din circulaţie. Mai ales se pierde lesne preţiosul oxigen. După calculele făcute mai de curînd 4, oxigenul prins în scoarţă e de 12 000 de ori mai mult decît cel ce a rămas in atmosferă, chiar dacă am admite că litosfera nu are o grosime mai mare de 27 km 5. Şi, de asemenea, foarte lesne se pierde nu mai puţin preţiosul acid carbonic. Orice copac îngropat în pămînt, orice coral căzut în fundul mării, orice carapace calcaroasă, orice schelet acoperit de sedimentele apelor... înseamnă o parte de acid carbonic prinsă în scoarţa solidă. Iar de curînd s-a găsit mijlocul
1 Comstock, observînd apropierea stelelor de discul Lunei, a găsit diferenţe de timp din cauza refracţiunii, ceea ce indică şi în Lună o atmosferă foarte rară ; — de vreo 5 000 de ort mai rară decît a noastră. Cf. „Bull. de la soc. astronomique", 1899, p. 135.
2 „Revue scientifique", 1903, p. 343. Pickering afirmă totuşi că ar fi zăpadă în Lună şi chiar organisme. Cf. „La nature", 1902, II, pp. 15 şi 300.
3 Ratzel, Die Erde, 1902, II, 28, 496.
4 S t o n e y, Die Umschau, III, 1899, p. 833.
s Unii admit grosimea de 1 560 km. Cf. B r ii c k n e r, Allg. Erdkunde, II, p. 100.
DISERTAŢIA   INAUGURALA.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
115
de a se consuma şi azotul atmosferei, care pînă acum era indiferent „econo-miceşte" 1.
Nu-i vorbă, vulcanii, prin emanaţiunile lor gazoase, dau şi atmosferei o serioasă compensare, cît timp activitatea lor va mai dura ; dar se poate prevedea şi aici un sfîrşit2.
Iar cît priveşte biosfera, adică învelişul plantelor şi animalelor, se înţelege de la sine, ea va scădea proporţional cu scăderea apei şi a aerului pentru a pieri înainte de dispariţia lor desăvîrşită — poate mai întîi din cauza lipsei de căldură, căci de aer unele organisme inferioare (anaerobii) se pot dispensa.
Va rămînea deci numai litosfera, din ce în ce mai groasă, din ce în ce mai amorţită. Prăbuşiri şi încreţituri, din care să se nască munţi şi văi, nu vor mai fi posibile. Asperităţile de azi ale scoarţei vor fi pînă atunci cărate de apă şi de vînt spre fundul mărilor. în fiecare ciclu de 12 milenii, întreaga suprafaţă a uscatului scade cu un metru, căci în fiecare an rîurile duc spre bazinul mărilor un volum de 10 kc 3 ; aşa că scoarţa, atît de diferenţiată azi, va fi netezită cu desăvîrşire, după ce mai întîi Pămîntul va trece prin faza actuală a vecinului nostru Marte, al cărui aer rar şi ale cărui continente tocite sînt un semn de vădită îmbătrînire.
Şi, în sfîrşit, ajunsă în adinei bătrîneţe, planeta noastră, cînd îi va veni rîndul, va cădea ca şi celelalte în Soare, pentru ca materia cosmică imobilizată în Pămînt, aprinzîndu-se din nou, să înceapă iarăşi acelaşi ciclu de forme, căci în eternitatea timpului şi în imensitatea spaţiului, ea e în veşnică prefacere ; „un soare dacă piere în cer, se naşte iarăşi soare".
Oricare ar fi însă adevărul ultim cu privire la aceste depărtate schimbări, cele înşirate pînă aci ne dau dreptul să considerăm planeta noastră ca un adevărat organism, care a avut un început, o dezvoltare progresivă prin diferenţiere, şi care probabil tinde, după analogia altor corpuri cosmice, spre o dezagregare şi o simplificare iarăşi progresivă.
Şi atunci, deoarece înfăţişarea planetei într-un moment dat atîrnă de treapta de evoluţie a fiecăruia din învelişurile sale ; şi deoarece viaţa planetei în genere nu e altceva decît transformarea treptată şi treptat corelativă a acestor învelişuri (care, dacă se schimbă unul, cu necesitate trebuie să se schimbe şi celelalte), mi se pare că, în loc de a defini ştiinţa noastră, afirmînd că geografia e „ştiinţa Pămîntului" — ceea ce în realitate nu-i decît o definiţie verbală foarte vagă — e
1 „La nature", 1902, II, p. 237. O companie „Athmospheric Product Company" a instalat o uzină lîngă Niagara, pentru a prinde azotul atmosferei în interesul agriculturii.
2 S t. M e u n i e r, op. cit., p. 233.
3 Penck, Morphologie der Erdoberflăche, I, p. 381 şi F. T o u 1 a, Die Entstebung der Kalksteine, 1891, p. 10.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
116
mult mai cuprinzător şi mai aproape de o vedere analitică asupra fenomenelor naturii, dacă am defini-o astfel : Geografia e ştiinţa evoluţiunii Pămîntului considerat în relaţiunea reciprocă a celor patru învelişuri, atît din punctul de vedere static, cît şi din punctul de vedere dinamic.
Dar nici atîta nu-i de ajuns. Căci se naşte întrebarea : nu cumva mai sînt şi alte ştiinţe, care să se ocupe de aceste învelişuri ale planetei ? Bunăoară învelişul organic, al plantelor şi animalelor, nu este el studiat în botanica şi zoologia despre care pomeneam la început ? Şi atunci, de ce să-1 mai studieze şi geografia ?
Vom încerca într-una din prelegerile viitoare să stabilim : care şi unde este graniţa dintre ştiinţa noastră şi ştiinţele învecinate. Pentru azi va fi de ajuns, cred, să indicăm unde e limita dintre geografie şi ştiinţele descriptive, care se ocupă de învelişul organic. Şi astfel vom vedea ce trebuie să mai adăugăm spre a completa şi preciza definiţiunea noastră.
Fără îndoială, de plante şi de animale se ocupă mai întîi de toate botanica şi zoologia — acestea sînt ştiinţele speciale. Dar nici una, nici alta nu se ocupă de învelişul organic al planetei.
în adevăr, ce-1 interesează pe botanist şi ce atrage privirea sa, cînd cercetează plantele ? Se înţelege, individul. Din fiecare varietate vegetală, lui nu-i trebuie decît un exemplar, şi toată ştiinţa sa poate fi constituită. Dacă undeva, într-o grădină botanică, ne-am închipui realizate toate condiţiunile atmosferice, care ar permite tuturor plantelor să trăiască, începînd cu plantele ecuatoriale şi sfîr-şind cu speciile care trăiesc pe zăpada şi gheţurile polare, evident toată lumea botanistului s-ar putea mărgini între zidurile acelei minunate grădini.
Nu tot aşa e cu geografia plantelor. Pe geograf nu-1 mai interesează individul, ci totalitatea făpturilor vegetale ; nu-1 mai interesează varietatea, specia, genul, familia, ci-1 interesează numai masa plantelor ca înveliş organic, şi felul cum acest înveliş e distribuit pe glob. Un exemplu : La ecuator, pe insule, ca şi pe continente (în Brazilia şi Congo), scoarţa Pămîntului e acoperită de păduri foarte întinse. Ce problemă îşi pune acolo botanistul ? numai atît : cîte specii sau cîte exemplare de plante specific deosebite se găsesc în acea regiune. Şi, dacă întîmplător le-ar afla pe toate înşirate la marginea pădurii ecuatoriale, iestul i-ar rămîne indiferent. Nu-i tot acelaşi caz cu geograful. Altceva se întreabă el : De ce acolo e o pădure, adică o îngrămădire la un loc a plantelor mari, şi de ce, după ce înaintezi cîteva grade spre nord sau spre sud, deodată pădurea încetează, iar faţa Pămîntului e acoperita numai de ierburi care, în deosebire de copaci, îşi trăiesc toată viaţa lor în scurtul timp al unei veri ? De ce această caracteristică grupare de plante, care dă loc în doua ţinuturi vecine la o înfăţişare aşa de deosebită şi creează omului şi altor animale condiţiuni de trai atît de felurite ? Aceasta este întrebarea geografului, iar pentru a o dezlega, adică pentru a găsi condiţiunile fizice care au determinat o astfel de distribuire a plantelor în formaţii vegetale deosebite, el trebuie să ţină mai întîi seamă de toată masa acestor plante, fără să întrebe cîte şi care sînt speciile ce o compun.
DISERTAŢIA   INAUGURALA.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
117
El nu va cerceta prin urmare varietăţile, speciile, genurile, familiile etc, ci va studia formaţiile vegetale : pădurea, stepa, savana, tundra etc. Şi de aceea, pe cînd botanistul s-ar putea mărgini la nevoie între zidurile unei grădini ca aceea despre care vorbeam, geograful trebuie să ţină seamă pentru ştiinţa sa de toată faţa planetei, pentru a vedea care sînt grupările învelişului vegetal şi ce fel au variat ele în spaţiul geografic şi pentru ce.
Dar să nu anticipăm asupra chestiunilor din prelegerile viitoare. Sînt destule, socot, aceste cîteva cuvinte spre a vă face să vedeţi ce însemnătate covîrşitoare au pentru geografie consideraţiile privitoare Ia masa materiei planetare din fiecare înveliş şi la distribuirea ei în spaţiu.
Şi atunci, e lesne de înţeles că definiţiunea dată adineauri va avea o formulare mai completă, numai dacă accentuează punctul de vedere special geografic, al masei. Vom zice prin urmare : geografia este ştiinţa Pămîntului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atît din puncul de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cît şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în timp).
Astfel stînd lucrurile, vom împărţi toate problemele privitoare la geografia generală, o dată pentru totdeauna, în patru mari capitole. Unul se va ocupa cu atmosfera, altul cu hidrosfera, al treilea cu litosfera, şi cel din urmă cu biosfera. Iar în fiecare din aceste mari diviziuni ale obiectului geografiei, vom avea de studiat învelişul respectiv mai întîi din punct de vedere static, apoi din punct de vedere dinamic.
Aşa, la atmosferă, vom cerceta mai întîi dimensiunile ei, compoziţia amestecului gazos, distribuirea fiecărui gaz în sens vertical, stratificarea întregului înveliş după înălţime şi împărţirea în sens orizontal (cu privire la maxima şi minima). Iar cînd această cercetare va fi gata, vom trece la dinamica atmosferei : ne vom întreba în ce chip, pentru care cauze, şi după care legi se mişcă atmosfera, cu alte cuvinte, vom studia sistemele vînturilor.
La hidrosfera vom urma aceeaşi cale. întîi vom considera învelişul lichid din punctul de vedere static : al distribuirii apei în mări, lacuri, rîuri, zăpadă, gheţuri etc ; apoi vom face un pas mai departe şi vom examina cum se mişcă apa în curenţii mării, în rîuri, gheţari, ploi, neguri şi vom căuta legile după care se împlineşte această circulaţie neodihnită între ocean şi părţile uscate ale litosferei.
La aceasta din urmă, vom păstra aceeaşi normă. Unele chestiuni vor fi privitoare la statică (distribuirea în sens orizontal : continente, peninsule şi insule ; apoi în sens vertical : cîmpii, dealuri, munţi, podişuri, văi etc). Şi cînd aceste forme vor fi clasificate din punct de vedere pur morfologic, vom trece la dinamica litosferei şi ne vom întreba : cum se mişcă, şi mai ales cum s-a mişcat coaja globului de a produs munţii, văile, insulele şi prăbuşirile (în care s-a adunat apa mărilor) şi cum s-au născut toate formele plastice, pe care le întîlnim pe faţa uscatului sau în fundul oceanului.
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
118
în fine, ajungînd la biosferă, vom cerceta întinderea formaţiilor vegetale ori animale — o rasă, un popor, un stat sînt şi ele formaţii animale 1 — apoi ne vom întreba : cum s-au născut, cum s-au întins, cum s-au restrîns aceste formaţii în spaţiul geografic şi care sînt cauzele unor astfel de schimbări.
Şi cînd toate aceste probleme vor fi limpezite, atîta cît ne vor permite mijloacele noastre de cercetare, veţi cîştiga o vedere sintetică asupra organizării întregii planete şi veţi admite fără metaforă că pămîntul nostru are viaţa sa proprie ; că, împreună cu noi şi chiar prin noi, el trăieşte o viaţă nemăsurat mai complicată decît a oricărei individualităţi lesne trecătoare. Iar mai tîrziu, cînd veţi urmări complexitatea crescîndă şi ca compoziţie, şi ca formă, şi ca mişcări, începînd cu atmosfera şi sfîrşind cu biosfera, acei care veţi avea ocaziunea să vă familiarizaţi mai de aproape cu minunata perspectivă, pe care o dă asupra cunoştinţelor omeneşti ierarhia ştiinţelor stabilită de Aug. Comte, veţi avea o privire neaşteptat de limpede asupra vieţii individului cosmic, de care ne vom ocupa 2.
Acesta este obiectul ştiinţei noastre, şi singur felul acesta de a înţelege şi defini geografia ne poate da dreptul de a-i alătura frumosul epitet, pe care Humboldt mai acum vreo 50 de ani 1-a pus în fruntea marei sale opere, numind-o cu un cuvînt grecesc Cosmos, adică podoabă şi ordine. Astfel concepută, geografia va putea prin studiul planetei noastre — singurul corp ceresc mai lesne de cercetat — să devină pentru noi un fel de cheie spre a înţelege, măcar prin analogie, viaţa altor corpuri cereşti, începînd cu cele mai apropiate de familia noastră planetară şi sfîrşind cu cele ce stau departe pierdute în imensitatea spaţiului cosmic.
Acesta e în cîteva cuvinte obiectul de studiu cu care se vor îndeletnici cei ce vor profesa de pe această catedră.
Deprinşi însă a privi geografia ca o disciplină educativă, cum e îndeosebi istoria patriei şi studiul limbii materne, vă veţi mira, poate, că în cea dintîi prelegere, cel ce începe acest curs de geografie n-a găsit nimerit să vă pomenească nimic cu privire la studiul acelei părţi de pămînt, de care este legată viaţa istorică a neamului din care facem cu toţii parte !
Nu e locul, nici timpul să înşir pînă în amănunţimi toate categoriile de probleme, pe care ştiinţa noastră le urmăreşte cu privire la biosferă ; şi aceasta cu atît mai mult, cu cît înadins am lăsat la o parte — pentru a-i da mai tîrziu
1 Punct de vedere personal al lui S. Mehedinţi care atestă faptul că nu-i era clară deosebirea dintre forma biologică şi forma socială de mişcare.
Punctul de vedere sus exprimat este o consecinţă a tezei că societatea este o „formaţiune biogeografică", teză pe care a susţinut-o în lucrările sale. — N. R.
2 Este cunoscut faptul că această clasificare a ştiinţelor care aparţine lui Aug. Comte, nu a rezistat timpului. — V.M.
DISERTAŢIA  INAUGURALA.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
119
relieful cuvenit — problema relaţiei dintre om şi pămînt, care ea singură, sub numele de antropogeografie, cuprinde aproape jumătate din întreaga literatură geografică.
Ţin totuşi să vă declar de la început că, într-un veac ca al nostru, cînd istoria a devenit universală în plinul înţeles al cuvîntului ; cînd ceea ce se întîmplă peste mări şi peste ţări : în China, Japonia, în Africa, în Australia şi în depărtata Americă interesează zi cu zi viaţa fiecărui popor din Europa ; într-un secol, cînd istoria ajungînd universală a devenit în acelaşi timp intensiv geografică, este firesc ca ştiinţa noastră, şi în ţară la noi, ca şi aiurea în alte ţări, va trebui, pe lîngă problemele generale geografice, să caute a lămuri şi probleme mai mărginite. Prin urmare, ea se va ocupa cu deosebită luare aminte şi de cele privitoare la evoluţia neamului nostru, în legătură cu ţinutul planetei pe care locuim.
Şi aceasta nu numai din punct de vedere naţional-egoist, ci din consideraţii culturale de o înaltă valoare ştiinţifică.
Căci, dacă în adevăr trebuie să credem în generalizările filozofiei evoluţioniste, oricine zice progres, acela trebuie să zică numai decît : diferenţiere. Fără diferenţiere, adică fără specializarea organelor şi a funcţiunilor, e imposibil progresul şi nici nu poate fi altfel. Ideea vă este familiară de la cursurile de filozofie asupra evoluţionismului.
Şi dacă astfel stă lucrul, înţelegeţi bine că acela care înlesneşte şi asigură individualizarea unui popor, adică diferenţierea lui de celelalte, acela, prin chiar această diferenţiere, asigură continuitatea progresului, mersul înainte al civilizaţiei omeneşti. Fiindcă orice popor bine diferenţiat, cu un caracter naţional răspicat, are aplecări aparte şi deci menirea sa specială, reprezentînd o nouă posibilitate de cultură.
De aceea, de cîte ori un popor se primejduieşte, totdeauna poate rămîne bănuiala, dacă nu cumva o mare misiune istorică a rămas neîmplinită, şi dacă din această cauză, civilizaţia n-a rămas cumva săracă de o nuanţă, care era să fie, dar nu va mai fi niciodată. Căci după cum o specie vegetală ori animală, pierdută, nu se mai creează din nou, de asemnea şi o varietate etnică, avînd calităţile sale specific deosebite, cînd se pierde, pierdută rămîne pentru totdeauna, pierdută rămîne pentru civilizaţie.
Iată de ce, din punct de vedere, nu numai practic, ci abstract ştiinţific, mi se pare că pentru orice om de ştiinţă, problema cea mai înaltă cu privire la înaintarea culturii este să-şi dea toată măsura puterilor sale, în sfera ştiinţei sale, pentru ca să asigure continuitatea, apoi un maximum de dezvoltare a varietăţii etnice din care face parte. Şi aceasta nu cu liniştea academică a celui ce priveşte nepăsător pe deasupra veacurilor, ci cu mare luare aminte şi în fiecare moment. Căci, după cum zice Hegel, şi după cum trebuie să bănuiască orice om de ştiinţă, care meditează asupra probabilităţilor istorice, fiecare
DIN   OPERA GEOGRAFICA
12»
DISERTAŢIA  INAUGURALA.   OBIECTUL GEOGRAFIEI
121
popor are un singur moment istoric 1, care este momentul lui... Acesta, o dată trecut, dacă misiunea acelui popor n-a fost împlinită, neîmplinită rămîne pentru totdeauna, fiindcă în evoluţia unui neam, ca şi în viaţa unui individ, e un moment numai — şi nici nu poate fi altfel — cînd toate sînt mai potrivite decît orişicînd înainte, şi decît orişicînd după aceea, pentru ca poporul, ca şi individul, să atingă perfecţiunea cea înaltă, cea mai deplină manifestare de energie. Iar fatalitatea istorică, izvorîtă din legile fizice ale planetei, nu aşteaptă niciodată pe cei zăbavnici şi nedumeriţi.
Iată pentru ce, ca o candelă totdeauna aprinsă, meditaţia liniştită a omului de ştiinţă... trebuie să vegheze la interesele superioare ale omenirii, îngrijind şi dezvoltînd pas cu pas germenii de progres specific sădiţi în poporul din care face parte.
Prin urmare, după puterea ei, în sfera ei, geografia în noul curs care începe azi se va ocupa cu o serioasă luare aminte şi de problemele privitoare la pămîntul^ şi la neamul românesc din toate ţările romaneşti. Iar ca chestiune de metodă, vom căuta să cunoaştem faptele în toată realitatea lor concretă, ţinîn-du-ne deopotrivă departe, atît de încrederea naivă a celor ce au afirmat acum vreo 50 de ani cu ochii închişi că „Românul nu piere", cît şi de scepticismul acelora care, din nevoie de eleganţă logică şi din slăbiciuni pentru fineţe de argumentare, înconjoară orice afirmare cu nenumărate rezerve, pînă ce seacă şi în ei şi în alţii izvorul energiei şi credinţa în viitor.
^Şi acuma, încheind cea dintîi prelegere de geografie în universitatea noastră, vă rog să-mi îngăduiţi încă un minut pentru îndeplinirea unei datorii personale : sufleteşte mi-e_ cu neputinţă să nu pomenesc măcar în cîteva cuvinte ceva şi despre împrejurările, în care s-a pregătit înfiinţarea acestei catedre.
Sînt acum opt ani, de cînd, în acelaşi timp, după cîte îmi aduc aminte, şi universitatea, şi Societatea regală de geografie au socotit că a venit vremea ca studiile geografice să fie introduse în programul învăţămîntului superior, pentru cau Şi ^universitatea noastră să urmeze pilda altor instituţii similare din străinătate.
^ Prezenţa aici a cîtorva din domnii membri ai comitetului Societăţii geografice îmi reaminteşte o mare şi grea datorie de recunoştinţă, pe care numai activitatea ştiinţifică a celui ce începe azi prelegerile, rămîne să cerce a o plăti în forma cuvenită, la timpul şi locul cuvenit. Azi îi rog pe domnii membri, care au avut bunăvoinţa să fie de faţă la inaugurarea acestui curs, să primească expresiunea adîncilor mele mulţumiri. îndeosebi, sînt dator să aduc mulţumirile mele domnului secretar al societăţii, care întotdeauna, cu multă bună-
1 H e g e 1, Philosophie de l'esprit, 1869, II, LXV, LXX, 420.
voinţă, mi-a stat gata de ajutor şi a reprezentat pentru mine întreaga societate geografică.
Aici, în universitate, mulţumirile mele, pline de cea mai adîncă recunoştinţă, se îndreaptă mai întîi de toate către d-1 profesor Titu Maiorescu. Cu o neadormită bunăvoinţă şi un neînduplecat optimism, domnia sa, ca îndreptător al culturii noastre româneşti, m-a încurajat în tot timpul studiilor, aşteptînd ca şi geografia la rîndul ei să contribuie cu ceva nu numai la dezvoltarea culturii noastre în genere, dar în acelaşi timp să pună în relief şi ceea ce e specific românesc, cînd va veni vorba despre ţările locuite de români.
Ca o lumină depărtată, dar totdeauna egală cu sine însăşi, sfatul d-sale m-a urmărit în alte universităţi ani şi ani de zile, iar disciplina filosofică, pe care am cîştigat-o în această universitate, mi-a fost întîiul fir conducător la haosul de amănunte al literaturii geografice, mlesnindu-mă să găsesc chiar de la început destulă claritate în perspectivele aşa de variate ale unei ştiinţe aproape necunoscute mie. Şi de aceea, dacă ici şi colo, în şirul acestor prelegeri, vreo generalizare cît de modestă va veni să învioreze cu lumina ideei inerţia faptelor brute, d-sale aveţi, avem să-i mulţumim.
Alături de d-sa, şi în universitate, şi la domnii miniştri de instrucţie din anii de pe urmă, am întîmpinat atîta bunăvoinţă, încît mi-ar fi cu neputinţă sa mulţumesc în parte tuturora. Pe toţi îi rog să primească viile jnele mulţumiri.
De altfel, deasupra numelor şi deasupra persoanelor, simt că se ridică ideea datoriei pentru datorie. Şi-mi dau foarte bine seama că adevărata recunoştinţă n-o voi putea dovedi faţă de nimeni, decît printr-o activitate luminată de ideea că ceea ce sîntem datori trebuie să facem, mai întîi fiindcă sîntem datori faţă de noi înşine şi faţă de neamul din care am ieşit — în afară de care neînsemnata noastră individualitate dispare, după cum se împrăştie şi piere un mic izvor, cînd n-are norocul să-şi încredinţeze apele sale rîului, care singur el le poate duce mai departe 1.
1 Ca director al Şcoalei Normale Superioare, Odobescu simţise viu lipsa de pregătire în geografie. Programa acestui studiu se oprea la cele patru clase gimnaziale. De aci, stăruinţa lui de a face loc geografiei la universitate, pentru pregătirea profesorilor. Ca o datorie de pietate, întîia prelegere universitară a fost închinată „Memoriei lui Alex. Odobescu". Ni s-a părut aşadar îndreptăţită reproducerea acelor rînduri în prima pagină a volumului de faţă.
i
ASUPRA OBIECTULUI GEOGRAFIEI, DEFINIŢIUNEA EI i
Dovedire empirică a ipotezei lui Kant-Laplace : experienţa fizicianului Plăteau. Concordanţa acestei ipoteze cosmogonice cu concepţia evoluţionistă a lui Herbert Spencer. Diferenţierea materiei telurice în patru învelişuri concentrice : atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera. Sferoid şi geoid. Turtirea regiunilor polare. învelişurile sînt întregi. întinderea atmosferei, a apei, a uscatului şi a hainei organice (vegetaţie şi animale). După diferenţierea progresivă va urma o probabilă simplificare (regresiune). Kant considera posibile transformări ale materiei planetare în chip de cicluri evolutive. Masa e punctul de vedere special al cercetărilor geografice. Relaţiunea maselor din cele patru învelişuri cu temei pentru definiţia geografiei.
Definiţiuni ^verbale ca acestea: antropologia este ştiinţa omului, geografia este ştiinţa Pămîntului şi altele de acelaşi gen nu dau o idee despre ştiinţele respective decît acelora, care o au mai dinainte printr-o privire analitică a fenomenelor ce formează obiectul acelor ştiinţe.
Este necesar, prin urmare, să arătăm de la început, într-o repede ochire, sC,e™ fenomenelor geografice, pentru a înlesni acea privire generală, din care să iasă o definiţiune lămurită. Aceasta este cu atît mai necesar, cu cît în literatura geografică contemporană chiar şi problema definiţiei ştiinţei noastre prezintă încă oarecare nesiguranţe.
1. ^Pămîntul, cu toată minunata lui varietate de forme, a fost odinioară împrăştiat în uniformitatea haosului, în care nimica nu începuse încă „a fi", în întinderea nemărginită a spaţiului, elementele materiei erau amestecate fără nici o diferenţiere ; nici o calitate specifică nu era manifestată, aşa că despre toata starea aceea primitivă nu e nimic în lumea actual sensibilă, care să ne poată da o reprezentare măcar prin analogie. De aceea, de cînd inteligenţa
1 Publicat prima dată în „Convorbiri literare", 1901.
ASUPRA  OBIECTULUI   GEOGRAFIEI,  DEFINIŢIUNEA EI
123
omenească a început a cerceta „cauzele lucrurilor", enigma cea dintîi şi cea mai mare de care s-a împiedicat a fost însăşi problema originilor. Cu ea încep invariabil toate sistemele religioase ; cum a fost lumea la început şi cum a ajuns să fie aşa cum este ?
în cosmogoniile religioase, explicarea era însă uşoară : creaţiunea toată era o minune făptuită prin voinţa şi puterea supranaturală a zeilor. Greutatea a început abia atunci, cînd oamenii de ştiinţă au căutat, lăsînd la o parte ipoteza unei creaţiuni instantanee, să-şi dea seamă, după legile observate în natură, în ce chip şi în ce împrejurări s-au putut forma şi s-au legat între ele, cu atîta armonie, părţile acestui minunat cosmos, pe care îl vedem înaintea ochilor. în acel moment, a început adevărata dificultate a problemei şi de acest stadiu în evoluţia ştiinţei se leagă interesul geografului cu privire la literatura despre originea pămîntului.
Acest moment hotărîtor în istoria ideilor despre originea sistemului nostru planetar (şi prin urmare şi a Pămîntului) este a doua jumătate a secolului trecut.
Preocupat de ideea spaţiului, pentru întemeierea filosofiei sale, Kant a fost condus să mediteze nu numai asupra spaţiului abstract, ci şi asupra celui concret1. El este cel dintîi, care închipuieşte o normă, după care haosul s-ar fi limpezit de amestecul atomelor sale spre a forma armonia sistemelor solare ; aşa cum le vedem azi.
„Eu presupun, zice Kant, că toată materia din care se compun sferele sistemului nostru solar ... la început umplea întregul spaţiu, în care se învîrtesc aceste astre. Starea aceea a naturii, considerată în sine şi în afară de orice sistem, mi se pare cea mai simplă, dintre toate cîte au putut să urmeze Neantului, în acel timp, nimica nu luase încă o formă. ... Atracţiunea a măturat apoi acest spaţiu şi a strîns materia în mase izolate ... mişcîndu-se de aici înainte într-un spaţiu fără rezistenţă" 2.
După Kant, veni rîndul lui Laplace să susţină (cu oarecare deosebiri) aceeaşi teorie, în cunoscuta sa operă Exposition du systeme du monde. Astfel, ceea ce fusese un mister adînc pentru toate secolele de mai înainte devine în secolul nostru o idee familiară pînă şi în literatura didactică, unde în mod dogmatic ni se spune de cîte ori este vorba despre originea planetei noastre, că „la început", împrejurul unor puncte de atracţie, materia cosmică s-a adunat pe încetul, formînd un fel de negură deasă, adică o nebuloasă rotundă, care a prins a se învîrti şi a se strînge din ce în ce mai mult din cauza răcirii ; apoi din repeziciunea învîrtirii a urmat o umflare la ecuator şi s-a desprins cu vremea un inel, care, nefiind omogen în toate părţile şi nerăcindu-se deopotrivă peste tot, s-a rupt, iar din bucăţile lui s-a format sferele planetare, care la
1 A ţinut ani întregi prelegeri de geografie la- universitate. -
" Kant, Allg. Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755, p. 95.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
124
rîndul lor din aceleaşi cauze au format iarăşi inele — cum le vedem încă la Saturn. în sfîrşit, prin o nouă fragmentare au dat naştere la sferele mai mici numite sateliţi etc. K Ba încă după experienţa extraordinar de simplă a fizicianului Plăteau (cu picătura de untdelemn, care pusă în anumite condiţiuni şi înyîrtită devine sferică, se turteşte, face un inel din a cărui rupere ies sfere mititele, ce se învîrtesc împrejurul celei mai mari), ideile cosmogonice ale lui Kant şi Laplace au căpătat chiar un fel de verificare empirică. în felul acesta, problema de tot întunecată a cosmogoniei deveni în secolul nostru obiectul unei demonstraţii în adevăr familiară.
Mai mult. Teoria aceasta cosmogonică s-a alipit de un sistem filosofic, ceea ce a^mănt şi mai mult însemnătatea ei pentru gîndirea omenească.
Căutînd legea „redistribuirii neîncetate a materiei şi a mişcării" 2 Herbert Spencer, în Primele sale principii a fost nevoit să atingă, din capul locului, problema originii sistemului nostru solar şi să arate în ce chip, pe încetul, materia, din^cauza nestabilităţii oxigenului, a trecut de la „starea difuză imperceptibilă la o stare concentrată perceptibilă" în urma unui proces de integrare a atomelor şi a unei pierderi concomitente a mişcării iniţiale. Astfel, formarea sistemului solar dintr-o nebuloasă, depăşind însemnătatea mărginită a unei probleme de cosmografie, deveni în sistemul filosofic a lui Spencer dovada cea mai luminoasă în sprijinul doctrinei filosofice a evoluţionismului. ^ Din cele ce preced, reţinem deci, în vederea dezvoltărilor ce ne vor întîmpina in paginile ce urmează, că Pămîntul este o parte a Soarelui, la fel ca materie, ca lormă şi ca origine cu toţi tovarăşii săi mai mici şi mai mari, cu care împreună dă ocol astrului ce ocupă centrul sistemului întreg.
2. Dar procesul evolutiv al materiei astfel diferenţiate s-a urmat şi mai departe în fiecare astru. După deslipirea lor din Soare, fiecare planetă a format un soare mai mic, învîrtindu-se şi în jurul său, şi în jurul Soarelui central, şi răspîndmd în spaţiu o^lumină frumoasă albă ca a tuturor sorilor tineri. Apoi, cu trecerea vremei, căldura fiecăruia s-a împuţinat, s-a pierdut în spaţiile interplanetare, iar Terra, planeta noastră, s-a îngălbenit (cum sînt încă azi o treime din sorii cîţi se văd pe cer) şi, răcindu-se tot mai mult, s-a făcut roşu, s-a stins, a pierdut lumina sa proprie, rămînînd să primească rînd pe rînd, cînd pe o parte, cînd pe alta, lumina de împrumut trimisă de soarele din centru, iar noaptea cîteva raze slabe de la sorii mai depărtaţi.
Ajuns in acest stadiu de astru stins, pierderea progresivă a căldurii a permis o integrare mai energică a atomelor, potrivit afinităţilor lor chimice 3 şi astfel
'A. S u p a n, GrundzUge der physischen Erdkunde, L, 1896, p. 2. H. Spencer, Premiers principes, 250, 253, 277.
Combinaţiile între diferitele elemente şi prin urmare o integrare apreciabilă începuse deja în stadiul de soare roşu, după cum dovedeşte analiza spectrală. Cf. M. Neumayr, Erd-gesch,chte, Leipzig, 1896, I, p. 64 ţi u. 7
ASUPRA  OBIECTULUI   GEOGRAFIEI,  DEFINIŢIUNEA EI
125
din starea gazoasă a nebuloasei primitive Pămîntul a devenit lichid, iar intr-o fază de bătrîneţe mai înaintată, el ajunse să se învelească de jur împrejur cu o coajă subţire, la început instabilă, apoi din ce în ce mai groasă şi mai rezistentă, pînă ce a ajuns să formeze litosfera solidă şi rece de astăzi.
Nu însă toată materia din corpul planetei a trecut prin aceste trei stări. Căci, dacă lăsăm la o parte ipotezele asupra proprietăţilor fizice ale miezului planetei şi ne mărginim numai la ceea ce este imediat observabil în fenomenele de la suprafaţă, vedem că aici întîlnim mai întîi de toate o masă de gaze a cărei grosime nu este încă precis determinată, dar care ar ajunge după unele măsurători grosimea considerabilă de 300 km peste coaja pămîntului *. Prin urmare, faţă de raza globului pămîntesc (6 378 km), pătura aceasta a atmosferei ar reprezenta încă o însemnată parte din volumul planetei, de care stă lipită.
Mai jos decît masa gazelor stă apoi o groasă pătură de materie lichida (compusă în cea mai mare parte din apă). De ar fi deopotrivă împrăştiată, masa aceasta ar face de jur împrejurul planetei o mare adîncă peste tot de 2 500 m. De aceea geografii, pe lîngă sfera gazelor sau atmosferă, mai vorbesc şi de sfera lichidă pe care o numesc hidrosfera.
E drept însă că o bună parte din acest înveliş lichid, sub influenţa frigului de pe uscat, a trecut în cele două ţinuturi polare la starea solidă ; s-a lipit pentru totdeauna de coaja globului numită litosfera şi vremelnic, în fiecare iarnă, cînd spre un capăt cînd spre celălalt capăt al Pămîntului, o parte din învelişul apos se solidifică, luînd forma de gheţuri şi zăpadă. Totuşi, în faza actuală a planetei, poate fi încă vorba de o sferă lichidă peste sfera solidă a coajei sau litosfera.
în fine, la aceste trei mai trebuie să adăugăm şi învelişul organismelor, care a îmbrăcat globul pămîntesc din timpuri foarte vechi, de cînd scăderea temperaturii a făcut posibilă apariţia vieţii pe pămînt. Cînd şi această pătură a organismelor a apărut, formînd aşa numita biosferă, Pămîntul a atins culmea evoluţiei cu privire la diferenţierea maselor sale materiale, iar despărţirea aceasta în patru sfere este forma cea mai complexă din cîte cunoaştem şi bănuim că ar mai fi undeva în Univers.
Deoarece însă diferenţierea celor patru sfere şi legăturile lor reciproce vor interesa nu numai definiţia ştiinţei noastre, ci şi multe din dezvoltările ce vor urma mai departe, ni se pare necesar să insistăm încă asupra noţiunii fiecărei sfere, cu atîta mai mult, cu cît la prima vedere s-ar părea că^ asimilarea acestor învelişuri cu nişte sfere nu corespunde totdeauna (bunăoară în cazul apelor) cu realitatea.
Să le examinăm deci pe fiecare mai de aproape. Că litosfera sau coaja Pămîntului are forma sferoidală, aceasta este pînă la evidenţă probat pentru
1 Azi această grosime, în urma măsurătorilor, este mult depăşită. — V.M.
ASUPRA  OBIECTULUI   GEOGRAFIEI,  DEFINIŢIUNEA EI
127
oricine îşi recapitulează dovezile materiale aduse în sprijinul acestei păreri de I cîteva sute de ani încoace. I
Măsurătorile moderne, ce este drept, au avut ca rezultat uimitoarea desco- * perire că nivelul mărilor nu este acelaşi (şi ceea ce e mai mult : că nici chiar în aceeaşi mare, faţa apei nu e peste tot la aceeaşi înălţime, aşa că pe apă ar fi văi ca şi pe uscat). De aceea, aceste măsurători ne fac, cînd vorbim astăzi de litosfera, să întrebuinţăm termenul mai nou: geoid, care să ne aducă aminte că Pămîntul în realitate are o formă unică, imposibil de asimilat cu vreun corp geometric oricare ar fi el. Totuşi faptul că, alături de vorba geoid, subsistă încă termenii mai vechi : geosferă şi litosfera, este o dovadă că nu comitem o eroare, dacă grosso modo considerăm globul pămîntesc ca un corp sferoidal. Singura nedumerire ce ar mai rămînea s-ar naşte poate cu privire la marile neegalităţi ale scoarţei, adică la munţi şi la abisurile oceanice, care ar putea ştirbi oarecum rotunzimea litosferei. Aceste crestături sînt însă faţă de volumul planetei cu desăvîrşire neînsemnate. Din vîrful Munţilor Himalaya (8 840 m) pînă în fundul Pacificului, la Tonga-Butu, unde sonda a atins acum cîţiva ani adîncimea cea mai mare din cîte cunoaştem (9 430 m)1, este în totul o diferenţă de 18 km, aşa că, chiar de ar fi abisul acela la piciorul muntelui Himalaya, faţă de raza Pămîntului, acea diferenţă este atît de mică, încît pe orice sferă construită de mîna omenească abia s-ar putea vedea.
Rămîne aşadar ca ceva admis pentru geograf, că — după toate probabilităţile matematice — chiar şi în părţile care n-au fost cercetate de om, planeta
are aproximativ forma unui sferoid puţin turtit la cei doi poli (^j — ^)
Că această litosfera este apoi continuă, adică fără nici o soluţiune de continuitate, e mai presus de^ orice îndoială. Toate prăbuşirile şi crăpăturile scoarţei sînt accidente cu desăvîrşire superficiale ; fiind plastic, învelişul acesta (care, practic vorbind, ni se pare foarte solid) îndată ce într-un loc, din pricina vreunui cutremur sau din altă cauză, s-a dislocat o parte a coajei globului, ţinutul^ dinprejur tinde să o astupe, astfel că nicăieri nu e un singur loc pe faţa Pămîntului, unde despicătura scoarţei să ne poată da speranţe, de a afla măcar grosimea ei, necum să ghicim şi ce se găseşte dedesubt. Singurele spărturi sînt doar cele făcute de mîna omenească. Cea mai adîncă abia trece de 2 000 2, o adevărată înţepătură faţă de scoarţa azi foarte groasă a pămîntului.
Litosfera este aşadar un solid rotund, care ocupă mijlocul, şi anume partea cea mai mare din volumul planetei. Şi, cu toată nesiguranţa ce avem asupra sta"i %'ce a materiei din mijlocul ei, o putem totuşi considera ca un corp solid, căci un lucru este sigur : chiar dacă miezul ar fi în stare gazoasă 3, pre-
1 în prezent altitudinea Munţilor Himalaya este de 8 848 m, iar adîncimea maximă de
11 516 m în Fossa Filipine. — N. R. !
2 La Parussovitz în Silesia.
3 Ed. Bruckner, Allg. Erdkunde, Wien, 1897, p. 100.
siunea va trebui să fie aşa de mare şi gazul acela atît de des, încît din punct de vedere geografic el poate fi privit ca solidificat, deoarece greutatea specifică a materiei din centru ştim că întrece cu mult chiar pe aceea a substanţelor solide ale coajei.
Dacă trecem acuma la învelişul apelor, asemănarea lui cu o sferă întîmpină în reprezentarea noastră despre ocean, mări şi rîuri iarăşi oarecare greutate.
Aceasta este o iluzie născută din marea noastră obişnuinţă cu imaginile uscatului, în realitate, nicăieri pămîntul nu ni se pare şi nici nu este mai rotund ca în mijlocul mărilor ; încît, dacă am numit coaja litosfera, cu atît mai potrivit este să numim hidrosfera şi învelişul apei, — mai ales că 7 părţi din 10 ale întregului glob sînt acoperite numai de acest lichid. în adevăr, dacă privim un glob geografic, aşezînd în mijlocul feţei întoarse spre noi insula N. Zee-landă, vedem că mai tot Pămîntul ni se arată acoperit de albastrul apelor. De n-ar fi micul continent australian, am avea iluzia că mai tot globul e acoperit de ocean ; iar mobilitatea elementului lichid ne îngăduie să ne reprezentăm faţa planetei ca asemănătoare cu a vechiului sferoid de revoluţie, pe care îl formase globul pămîntesc pe cînd era încă în stare fluidă. Privind planeta din acest punct de perspectivă, evident, avem dreptul să vorbim de o „hidrosfera", căci fluxul şi refluxul, ba chiar furtunile (ale căror valuri n-ating înălţimea de 15 m decît foarte rar), nu pot să turbure în mod simţitor echilibrul general al suprafeţei apelor, care, în orice caz, se apropie cu mult mai mult de netezimea unui sferoid decît faţa uscatului cu munţii, văile şi depresiunile sale.
Dacă întoarcem însă globul şi aşezăm la mijloc, în dreptul ochilor, arhipelagul britanic (cu antipozii Zelandezilor) înfăţişarea se schimbă : afară de Oceanul polar arctic şi de valea largă a Oceanului Atlantic, jumătatea aceasta de pămînt e acoperită în cea mai mare întindere nu de ape, ci de uscat. Astfel se pare că am fi nevoiţi să constatăm că hidrosfera, cu toată superioritatea ei ca formă, faţă de neregularităţile litosferei, totuşi nu e aşa de împlinită, să poată forma un înveliş sferic pe deasupra litosferei. Intuiţia globului ne-ar constrînge deci să mărturisim că hidrosfera nu e completă.
Cu toate acestea, în realitatea naturii, sfera apelor este tot aşa — sau aproape tot aşa — de continuă ca şi a uscatului. în adevăr, dacă părăsim mările şi ne suim pe continente, vedem că expresia „uscat" (cum se numesc la un loc continentele şi insulele) nu e decît foarte relativă. Căci apa se întinde şi peste el, cuprinzîndu-1 într-o reţea de lacuri, rîuri, fluvii, izvoare iar dacă reţeaua se pare cumva prea rară, nu trebuie să uităm, că apa ploilor acoperă măcar periodic (în unele locuri permanent) şi ţinutul dintre rîuri. Apoi nu putem face iarăşi abstracţie că peste tot scoarţa Pămîntului este umedă, deoarece apa, graţie capilarităţii sale extraordinare (întreit mai mare decît a eterului) străbate pînă la golurile cele mai ascunse ale rocelor, necum în păturile superficiale, de obicei înfoiate. Această umezeală, care de la oarecare adîncime se
DIN   OPERA GEOGRAFICA
128
ASUPRA  OBIECTULUI   GEOGRAFIEI,  DEFINIŢIUNEA EI
12»
găseşte şi în pustii, întregeşte aşadar reţeaua rîurilor, a lacurilor, a ploilor şi a izvoarelor, mai mult decît ni se pare la prima vedere, fiindcă în reprezentarea cartografică o mare parte din această apă lipseşte. Prin urmare, pentru a întregi emisfera apelor, trebuie să ţinem seama şi de apele împrăştiate pe continente şi, în acelaşi timp, să nu uităm nici pe cele ascunse în scoarţa Pă-mîntului, care în mişcările lor subterane constituiesc o reţea lichidă bogată, cu forme foarte curioase. Geograful de fapt nu poate lăsa aceste ape afară din cadrul hidrosferei generale ; ele nu-s decît ape ale oceanului, venite din ocean şi pe cale de a ajunge iarăşi într-însul. De aceea, cînd în lungul unui „oued" saharian, vedem şirul oazelor în reprezentarea globală a hidrografiei, e ca şi cum am urmări curgerea unei ape subterane, pe care în nici un chip n-o putem exclude din reţeaua rîurilor, lacurilor şi izvoarelor de pe continent.
Dar dacă nici apa lacurilor, nici apele subterane nu-s de ajuns spre a întregi învelişul apelor pe deasupra litosferei, trebuie să ne mai aducem aminte şi de umezeala împrăştiată în atmosferă, de aburii care, ca o haină fină, îmbracă Pămîntul de jur împrejur ; în fine, de haina mai vădită a negurilor, a norilor, a gheţurilor şi a zăpezilor eterne, care învelesc vîrfurile munţilor înalţi şi cele două regiuni polare. în sfîrşit, să ne aducem aminte de vestmîntul alb al omătului — adesea gros de mai mulţi metri — care pe rînd în fiecare jumătate de an, acoperă cînd pe o parte, cînd pe alta a continentelor din cele două emisfere. Sub toate aceste forme, geograful vede una şi aceeaşi hidrosferă care, din tinereţea planetei şi pînă azi, a învelit rînd pe rînd mai toate părţile pe care le numim uscat şi le acoperă şi azi într-un loc mai mult în alt loc mai puţin, avînd încă apă de ajuns, să îmbrace toată litosfera sub o mare adîncă pretutindeni de 2 500 m.
Dacă trecem însă la a treia sferă, aici nu mai este nici o îndoială că ne găsim în faţa unui înveliş în adevăr sferoidal. Mai mult decît apa mărilor, aerul din oceanul atmosferic a rămas, ca şi în tinereţea Pămîntului, supus mai întîi mişcării de rotaţie ; prin urmare, mai mult decît toate celelalte învelişuri, atmosfera trebuie să fie mai aproape de un ideal sferoid de revoluţie. Aceasta cu privire la formă.
Cît despre continuitatea acestei sfere sau întregimea sa, aceasta este afară de orice îndoială, date fiind proprietăţile fizice ale aerului. E drept că în unele locuri şi pînza atmosferei este ceva mai rară (unde barometrul arată un minimum), iar în alte locuri, mai deasă (maximum). Am avea prin urmare şi în masa gazoasă ceva asemănător cu reţeaua lacurilor, mărilor etc. din sfera lichidă. Dar, lăsînd la o parte această diferenţiere a desimei, care e foarte variabilă după loc şi timp, atmosfera e continuă, adică înveleşte de jur împrejur toată planeta pînă la înălţimea unde forţa de atracţie e aşa de slabă, încît unele părticele ale atmosferei (extrem de rărite) şi chiar o parte din cenuşa zvîrlită de vulcani se pierd pe nesimţite în spaţiile interplanetare.
în fine, ultima sferă, care împlineşte corpul planetei, este aceea a materiei organice : biosfera.
Reprezentarea acestui nou înveliş întîmpină în închipuirea noastră obişnuită despre glob cea mai mare greutate. Şi totuşi vieţuitoarele, ca şi apele şi aerul, îmbracă de jur împrejur faţa litosferei. Spre încredinţare e destul să se gîn-dească cineva cu luare aminte la tapiseria ierburilor care acopăr mai tot uscatul, asemănată adeseori în stil mai literar cu un covor aşternut peste coaja aspră a globului. Şi în adevăr, covorul acesta în stepe, Ilanos, pampas şi savane, unde ierburile ating înălţimi de peste doi metri, formează de fapt o adevărată haină vegetală, care ascunde mai de tot faţa Pămîntului. Iar dacă aceasta e adevărat pentru cîmpiile ierboase, apoi este cu atît mai adevărat pentru ţinuturile ecuatoriale, unde se întind păduri în care ochiul uimit nu mai poate deosebi copac de copac, acoperiţi cum sînt toţi de plante parazitare şi legaţi fiind laolaltă de lianele care dau întregii păduri aspectul unui haos de frunziş. Tot o îmbrăcăminte vegetală, deşi mai puţin deasă, fac şi pădurile din regiunile temperate, unde copacii alternează cu luminişuri pline de ierburi anuale, şi mai ales marile păduri ale Canadei şi Siberiei, unde ţinuturi întregi sînt pardosite cu trunchiurile copacilor căzuţi, peste care se întinde muşchiul mărunţel, o îmbrăcăminte organică mai deasă şi decît cea de la ecuator. în fine, chiar dincolo de aceste păduri imense, în care călătorul se orientează numai cu busola sau după cursul rîurilor, haina vegetală tot n-a dispărut; ea se continuă încă pînă în regiunile îngheţate, prin iarba fină a tundrelor şi copacii pitici, care se mulţumesc cu căldura unor veri scurte.
Apoi, în biosferă, pe lingă plante, mai intră şi animalele. Dacă învelişul vegetal nu pare destul de des, el este întregit din punctul de vedere al geografului prin adaosul organismelor animale. Căci între miliardele ierburilor din stepă şi ale copacilor şi arboraşilor din pădurile cele mai mari ale planetei se ascund alte miliarde — nenumărate şi acestea — de animale mici şi mari, un adevărat furnicar. Şi printr-o admirabilă compensare, tocmai acolo, unde haina vegetală ni se pare mai rară, în mări, se adaugă mulţimea organismelor animale, care umplu adîncul apelor şi mai ales păturile lor superioare. Foramini-ferele singure au zidit strate uriaşe 1.
Şi încă n-am pomenit, pentru întregirea sferei organismelor, pe cele mici de tot; mulţimea mai presus de orice închipuire a vietăţilor microscopice, pe care fireşte nu le zărim şi totuşi sînt2 (sute de mii într-un centimetru cub de apă) întregind astfel în înţelesul cel mai propriu al vorbei şi această ultimă sfera a globului, care la început ni se părea aşa de puţin continuă.
Pînă în acest stadiu a ajuns planeta noastră în calea de evoluţie progresivă. De unde la început, materia astrului despărţit din Soare era omogenă, prin
1 O. Krummel, Der Ocean, pp. 79, 81.
2 V a u c h e z, La Terre, I, 288, 289.
9 — 567
DIN   OPERA GEOGRAFICA
130
ASUPRA  OBIECTULUI   GEOGRAFIEI,  DEFINIŢIUNEA EI
131
treptată integrare, ea s-a diferenţiat încetul cu încetul şi a format cele patru sfere concentrice cum le vedem astăzi.
3. Chestiunea care preocupă mai departe pe geograf, în cercetarea sa asupra întinderii în timp şi în spaţiu a fenomenelor geografice e următoarea : Va mai spori încă diferenţierea planetei ? Se va mai naşte încă o nouă sferă, pe lîngă cele patru cunoscute pînă azi ?
Evident nu se poate răspunde nimic precis. Apariţia unor noi forme vegetale ori animale nu ni se pare de loc imposibilă ; dar o diferenţiere mai departe în masa planetei, care să dea naştere la alte sfere, cu alte stări ale materiei, ni se pare foarte puţin probabilă, judecind atît după relaţiunea dintre sferele cunoscute, cît şi după analogia cu diferenţierea altor corpuri cereşti.
în adevăr, planeta noastră se pare că e foarte aproape de bătrîneţe chiar dacă ar trebui să ne oprim la cele 100 milioane de ani, pe care geologul englez Geikie le cere numai pentru formarea rocelor sedimentare. Evoluţia progresivă a ajuns, după cît se pare, culmea, aşa că planetei nu-i mai rămîne de acum înainte decît să urmeze o evoluţie în sens regresiv, adică spre uniformizare. Şi în realitate vedem că la extremităţile globului pămîntesc circulaţia materiei aproape a şi încetat ; ea s-a integrat pînă aproape de imobilizare. Căci nu numai scoarţa pămîntului se odihneşte, dar şi o bună parte din hidrosfera, transformată fiind în gheţuri şi omăt, stă liniştită, iar vestmîntul organic (mai ales cel vegetal), bogat odinioară ca la ecuator, se odihneşte în forma de fosile pierdute sub gheţuri, pe care le numim de pe acum eterne.
Şi ceea ce se petrece azi la poli se va întîmpla probabil, cu timpul, peste tot restul feţei globului. După judecata oamenilor de ştiinţă — întrucît e vorba de ipoteze — perspectiva îndepărtată a planetei noastre aşa de frumos diferenţiate ar fi cam cea următoare :
Mai întîi, sfera apelor se va împuţina pe încetul, deoarece lichidul acesta pătrunde mereu în coaja Pămîntului. Nu e adîncime cît de mare, din cele cunoscute pînă acuma, unde să nu se fi găsit umezeală. E destul să amintim că dintre toate lichidele, apa este cel mai capilar 1. Apoi o bună parte din ea servind la combinaţii chimice, ea este fixată încetul pe încetul şi prin urmare retrasă din circulaţie şi imobilizată în scoarţa solidă a globului. Iar dacă aceste pierderi se par puţin însemnate, pentru ca să aibă drept urmare o schimbare considerabilă în raportul celor patru învelişuri concentrice, nu trebuie să uităm că, scăzînd căldura, cu timpul, o parte din ce în ce mai mare a hidrosferei se va solidifica şi va rămînea lipsită de coajă ca un adaos al litosferei, căci şi gheaţa de azi, în anume împrejurări, e considerată în geografie ca o simplă rocă ce ia parte la formarea reliefului, ca şi granitul sau oricare alta. Aşadar, după toate prevederile, hidrosfera Lunei, în care fotografii recente ne fac să vedem nişte
1 Mendeleef, Principes de Chimie, p. 86.
I        meandre, — probabil albiile unor vechi rîuri, cu toate că azi satelitul nostru I        n-are nici atmosferă, nici apă, ci numai sîmburile solid al litosferei. I Şi ce se va întîmpla cu hidrosfera va trebui să se întîmple şi cu atmosfera
I        planetei noastre.
I Azotul, mai refractar la combinaţii, şi argonul (foarte pasiv) vor rezista mai
1 mult. Celelalte părţi ale atmosferei — şi în prima linie oxigenul atît de necesar ■ vieţii — se va împuţina mai iute, căci oxizii l-au fixat şi-1 fixează încă necon-I tenit în scoarţa Pămîntului. E foarte semnificativ faptul că una din marile deo-I sebiri între meteorite şi mineralele zvîrlite de vulcani de o parte, şi mineralele 1 de pe faţa planetei de altă parte, este tocmai gradul mic de oxidaţie al celor I dintîi1. Din contra, mineralele din faţa litosferei sînt foarte oxidate, fireşte în I paguba oxigenului din atmosferă. După calculele făcute de curînd 2 oxigenul J prins în coaja globului este de 10 000 ori mai mult decît cel care a mai rămas 1 în atmosferă, chiar dacă am admite că grosimea litosferei nu trece peste 27 km. I Unde mai pui, în fine, că fiecare trunchi de copac care rămîne îngropat în
I coaja Pămîntului, şi fiecare schelet de animal ce se coboară în adîncimile ocea-) nului, este în oarecare măsură o parte din atmosferă fixată în forma solidă şi ■| lipsită de litosfera, ce creşte astfel pe fiecare zi în paguba celorlalte sfere mai |        mobile3.
Cît priveşte apoi biosfera, este evident că răcirea atmosferei şi împuţinarea apei şi a oxigenului vor aduce cu sine inevitabila dispariţie a biosferei. Azi, oxigenul este încă în proporţie de 22%, dar e destul să se vadă măsura lui pînă
| la 17%, pentru ca o bună parte din vietăţi să piară, ceea ce ne arată că, înainte de a se împuţina de tot acest preţios gaz, biosfera în mare parte va fi condamnată la pieire. Prin urmare, judecind după analogie, Pămîntul va ajunge un moment, cînd toată materia organizată de azi se va întoarce iarăşi Jn starea anorganică şi astfel planeta noastră, în cursul ei de evoluţie regresivă, se va simplifica din nou şi se va îndruma spre uniformitate, ştergînd pe încetul urmele diferenţierii de astăzi. Căci paralel cu transformarea şi transmutarea progresivă a hidrosferei, atmosferei şi biosferei, se va transforma şi partea solidă, adică litosfera. Continentele, care acum se ruinează cu 1 m în timp de 12 400 4 de ani, pînă atunci vor fi aproape nivelate ; depresiunile vor fi umplute cu fărî-miturile munţilor şi, mergînd spre faza lui ultimă, Pămîntul îmbătrînit va lua înfăţişarea pe care o are vecinul nostru Marte. Atmosfera lui subţire, continen-
j tele fără de munţi şi mările lui foarte scăzute sînt semne ale unei bătrîneţi înaintate şi un fel de prevestire a soartei celorlalte planete surori.
'St. Meunier, Geologie comparee, Paris, 1895.
2 S t o n e y, cf. Die Umscbau, III, Oct. 1899, p. 833.
3 Credinţa de odinioară că azotul şi oxigenul nu pot fi lichefiate ne-ar fi împiedicat în parte de a ne închipui evoluţia regresivă a celor patru sfere. Azi se ştie că la —194° C azotul devine lichid, argonul la —187°, iar oxigenul la —183°.
4 A. Penck, Morphologie der Erdoberfl'dche, Stuttg. 1896, I, 381.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
132
ASUPRA  OBIECTULUI   GEOGRAITEI,  DEFINIŢIUNEA EI
133
E drept, îmbătrînirea aceasta, care începe a se simţi, ar putea fi amînată încă printr-o creştere a căldurii solare produse poate de căderea unei planete (a lui Mercur de ex.) în masa astrului central. Dar în cele din urmă, răcindu-se tot mai mult şi Soarele, răcirea Pămîntului va fi inevitabilă şi îmbătrînirea lui de asemenea ; pînă ce, atras spre centrul sistemului, el va cădea în astrul de unde s-a deslipit; materia lui se va împrăştia într-un amestec haotic, pentru a da apoi naştere la alt sau alte astre. Căci potrivit legilor universale şi eterne ale materiei, „un soare dacă piere în cer, se naşte iarăşi soare" ; materia cosmică va fi totdeauna în echilibru nestabil şi deci în veşnică mişcare, aşa că în eternitatea timpului şi în imensitatea spaţiului totul va fi „în devenire". Formele infinite la număr îşi vor împărţi materia în infinitatea timpului şi în nemărginirea spaţiului.
Sînt surprinzătoare — mai ales pentru cei ce cunosc numai stilul sec din Critica raţiunii pure, — paginile în care filosoful din Konigsberg, fără ajutorul faptelor astronomice cunoscute azi, profeţea în sensul evoluţionismului viitorul sistemului nostru solar şi al celorlalte corpuri cereşti. „Infinitul, zicea dînsul, este destul de mare, pentru ca un sistem, sau chiar tot ce este cuprins în Calea Lactee, să fie în faţa lui ceea ce este o floare sau o insectă faţă de Pămîntiul nostru". Iar în acest infinit al spaţiului „lumile şi sistemele lumilor trec şi sînt înghiţite în abisul eternităţii ; creaţiunea e totdeauna activă pentru a da naştere altor forme, în alte regiuni ale cerului, ca să înlocuiască cu ceva mai bune ceea ce dispăruse. Şi astfel „astrele care sînt mai apropiate de centrul Universului vor pieri cele dintîi, după cum şi formarea lumilor a început mai întîi tot aproape de centru ; apoi pieirea şi ruina se vor întinde din ce în ce pînă în regiunile cele mai depărtate... pentru a cuprinde într-un haos unic toate astrele, care au sfîrşit perioada existenţei lor, pe cînd în alte părţi natura... va face necontenit lumi noi, cu materialul celor descompuse, aşa că îmbătrînind într-un loc, în altul ea este mai tînără şi mereu fecundă în noi creaţiuni".1
4. Din cele ce preced ni se pare că faptul capital în evoluţia Pămîntului este diferenţierea progresivă a celor patru sfere şi apoi tendinţa iarăşi progresivă spre amestecarea lor din nou, spre uniformizare. Dar pentru interpretarea geografică a acestui fapt, trebuie să ţinem seamă că ceea ce face mai ales individualizarea planetei noastre este masa ei. în adevăr, în tot sistemul planetar, nu mai este nici un astru de aceeaşi mărime. De cantitatea de materie solară, izolată în această planetă, a atîrnat întîi de toate diferenţierea maselor celor patru sfere. Căci hotărît lucru : alte mări (mai întinse ori mai mici) ar fi fost, dacă planeta ar fi cuprins în sine mai multă materie solară decît cea pe care întîmplător o are ; de asemenea, şi apa ar fi fost mai multă ori mai puţină ; alta ar fi fost şi atmosfera, alta litosfera, alta materia organizată — în altă cantitate şi în alte forme.
1 K a n t, op. cit., cap. VII, passim.
I Aşa că, dacă lăsăm la o parte distanţa de Soare (care este o dată astronomică)
j        şi privim întîi de toate masa planetei, vedem că ea este împrejurarea fundamen-
I* tală de care a atîrnat şi atîrnă evoluţia globului nostru pămîntesc. De aceea, geografia studiind pămîntul pentru a preciza individualizarea lui cosmică trebuie să plece tocmai de la această dată fundamentală a diferenţierii maselor. Şi fiindcă o definiţiune trebuie să arate totdeauna partea cea mai caracteristică a I unei noţiuni, definirea obiectului geografiei trebuie să se întemeieze în mod ne-I cesar tocmai pe aceea ce este mai caracteristic în noţiunea foarte complexă I despre fenomenele geografice cuprinse în cele patru sfere. Iată de ce, definiţia i obişnuită „geografia este ştiinţa Pămîntului" credem că poate fi înlocuită mai j cu folos pentru gîndire prin alta mai cuprinzătoare : „geografia este ştiinţa evoluţiei Pămîntului considerat din punctul de vedere al relaţiunii maselor celor \ patru sfere, atît în succesiunea timpului, cît şi în distribuirea lor în spaţiu".
Fireşte, definiţiunea aceasta nu e destul de scurtă. Dar cine priveşte definiţia verbală, care ne spune scurt: „geografia este ştiinţa Pămîntului", ori definiţia ceva mai explicită : „geografia este ştiinţa despre suprafaţa Pămîntului" ori, în fine, pe cea inspirată de Strabo şi Ritter, după care ştiinţa aceasta se ocupă . numai de „relaţiunea dintre om şi faţa Pămîntului" ; urmărind evoluţia lite-
raturii geografice măcar în cei din urmă 100 de ani, acela vede cum ştiinţa noastră devine din ce în ce mai mult ceea ce stă cuprins în definiţiunea la care ne-a condus, în paginile precedente, privirea analitică a fenomenelor geografice în toată întinderea sferei lor.
în adevăr, punctul de vedere al diferenţierii globului pămîntesc în mase şi studiul acestor mase în însăşi realitatea lor concretă ni se par a fi singurul punct de vedere special geografic, faţă de toate ştiinţele care se mai ocupă cu studiul Pămîntului. Aceasta se va lămuri din ce în ce mai bine în capitolele următoare. Pentru moment două exemple vor fi de ajuns.
Botanistul pentru studiul plantelor se întemeiază pe indivizi. O plantă din fiecare specie îi este de ajuns. Geograful, ocupîndu-se şi el de această parte a bioseferei, nu se opreşte la individ, ci consideră în primul rînd masa. Pe cînd
(unul vorbeşte de exemplu de palmier, fag etc. şi le clasifică după specie, gen, familie..., celălalt vorbeşte de „formaţii vegetale" ; păduri, savană ori tundră, ş adică la masa plantelor.
Alt exemplu din altă ştiinţă. Pe cînd fizica studiază apa din punctul de vedere al proprietăţilor generale ale materiei şi prin urmare îi este de ajuns pentru atingerea acestui scop o cantitate de apă ad libitum, geografia din contra, ca ştiinţă concretă a Pămîntului, adică a unui individ cosmic, are nevoie să cerceteze nu cîteva picături de apă, ci toată hidrosfera, cîtă e cuprinsă în mări, lacuri, rîuri, nouri, omăt etc, căci toată apa cîtă s-a lăsat pe coaja globului, după ce a încetat starea haotică a planetei, toată ne trebuie spre a înţelege fizionomia ei actuală. Un rîu să fi fost mai puţin şi vadul lui n-ar fi existat ; apa unui singur lac să fi lipsit sau a unei singure mări şi înfăţişarea scoarţei în acea re-
DIN   OPERA GEOGRAFICA
134
giune ar fi avut alt caracter ; raportul adică dintre masele celor patru sfere ar fi fost acolo altul. Aspectul morfologic al litosferei ar fi fost şi el altul, alta umezeala atmosferei, alta ar fi fost împărţirea plantelor şi animalelor ; altul numărul şi probabil chiar şi forma lor specifică, alta ar fi fost, căci diferenţierea formelor este o funcţie nu numai a timpului, dar şi a mărimei spaţiului concret, prin urmare a maselor de materie în care acea diferenţiere a avut loc. Ideea aceasta este una dintre cele mai familiare în literatura darwinistnului1.
Aşadar, cînd am definit geografia ca o ştiinţă care se ocupă de relaţiunea celor patru sfere ale planetei considerată din punctul de vedere al maselor concrete, ni se pare că am ales pentru studiul Pămîntului o perspectivă pur geografică, nedisputată de alte ştiinţe ; în acelaşi timp, ne-am apropiat de realitatea faptelor, aşa cum iese ea la iveală din evoluţia literaturii geografice contemporane. Căci departe de a se ocupa de relaţiunea dintre om şi suprafaţa Pămîntului, ori numai cu studiul acestei suprafeţe, literatura geografică în timpurile noastre, atît în operele de generalizare cît şi în cele mărginite la chorografia unui singur ţinut, ne arată că geografia devine tot mai mult ştiinţa fenomenelor din cele patru sfere considerate în relaţiunile dintre masele lor variabile după loc şi timp.
Se înţelege, definiţiunea dată poate să pară în primul moment nu numai lungă, dar şi cam abstractă. Capitolele următoare o vor face însă mai familiară şi-i vor lămuri înţelesul din ce în ce mai bine. Căci fără nici o îndoială, precizarea noţiunilor şi exprimarea lor prin termeni adecvaţi este de cea mai mare însemnătate pentru progresul gîndirii, atît cind e vorba de lumea abstractă a ideilor cît şi de cea concretă a faptelor. De aceea, orice introducere într-o ştiinţă trebuie să înceapă în mod firesc prin a hotărî exact obiectul însuşi al ştiinţei şi definiţiunea ei. Şi aceasta cu atît mai necesar în cazul de faţă cu cît geografia şi unele ştiinţe vecine cu dînsa : geologia, antropologia etc. au primit numele lor înainte de a se cunoaşte bine sfera obiectului de cercetare şi de a se fi arătat punctul lor de plecare 2.
v C h. Darwin, L'origine des especes, Cap. II 2 Humboldt, Cosmos, I, 51.
LOCUL GEOGRAFIEI ÎN CLASIFICAREA ŞTIINŢELOR. DIVIZIUNILE GEOGRAFIEI1
Geografia moderna, fiind rezemata pe concepţia evoluţionistă, este indicată raportarea faţă de clasificaţia lui H. Spencer. Nepotrivire cu schema stabilită de acest filozof (astronomie, astrologie şi astrogenie). Nici împărţirea tradiţională în geografie matematică, fizică şi istorică nu mai poate fi păstrată. Humboldt, Ritter şi aproape toţi urmaşii lor le-au părăsit. Diviziunea geografiei este impusă de însăşi distribuirea materiei telurice în atmosferă (clima-tologie), hidrosfera (oceanografie), litosfera (morfologie) şi biosferă (biogeografie). Vrednic de relevat este locul însemnat al antropogeografiei, ca ramură din ce în ce mai proeminentă cu aspectele ei mai noi: geogr. politică şi geopolitică. în genere, tendinţa modernă e caracterizată prin eliminarea catastrofismului şi aplicarea spre sinteze întemeiate pe cercetare pozitivă. Încercarea lui Fr. Ratzel de a se rezema pe clasificaţia lui Comte ni se pare neizbutită, iar aprecierea despre Cortambert e nevalabilă, fiind un autor fără însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţei geografice.
întrucît toate ştiinţele tind în mod firesc la o supremă unificare a cunoştinţelor în cîteva generalizări ultime, de care se ocupă filozofia, este evident legitimă în orişice ştiinţă întrebarea : care este locul acelei ştiinţe faţă de altele şi mai ales care este rolul ei special cu privire la elaborarea acelei ultime sinteze, întrebarea este cu deosebire interesantă pentru geografi, deoarece ştiinţa lor s-a ivit cu mult înainte de altele, în încercările de clasificaţie a ştiinţelor şi cu toate acestea am văzut în capitolele precedente că, încercînd să precizăm individualitatea ei faţă de altele, am întîmpinat unele nesiguranţe atît cu privire la definiţiune, cît şi cu privire la mărginirea ei de celelalte ştiinţe.
1 Primul studiu de geografie teoretică, apărut în „Bul. S.G.R." voi. XV, 1894, sub titlul Locul geografiei între ştiinţe. Republicîndu-1 în Opere complete, voi. I, partea I, Bucureşti 1943, autorul 1-a intercalat în ansamblul capitolelor acestui volum fără să-i aducă modificări de fond. 11 păstrăm şi noi la fel, pentru că el reprezintă prima formă sub care S. Mehedinţi văzut geografia ca ştiinţă, locul între celelalte ştiinţe şi diviziunile ei, şi pentru că, în linii reprezintă şi gîndirea geografică fundamentală a primului nostru geograf modern. — V.M.
a
mari
DIN   OPERA GEOGRAFICA
136
LOCUL   GEOGRAFIEI   IN   CLASIFICAREA   ŞTIINŢELOR.   DIVIZIUNILE   GEOGRAFIEI 137
Un fel de a lămuri această problemă ar fi să urmărim în cursul timpului părerile pe care le-au avut alţii asupra locului geografiei între ştiinţe. O astfel de cercetare ar avea însă mai mult un caracter istoric şi prin urmare ne-am depărta de preocupările metodologice la care trebuie să ne mărginim în aceste capitole.
Un alt fel de a dezlega problema ar fi să ne oprim la o clasificaţie a ştiinţelor considerată ca definitivă, apoi să căutăm a lămuri chestiunea sprijiniţi pe un punct de vedere bine fixat. Fireşte aceasta ar fi calea cea mai uşoară şi cea mai lesne de ales. Dar tocmai ceea ce izbeşte mai întîi atenţia în această împrejurare e faptul că, în pofida numeroaselor cercetări filozofice şi ştiinţifice ale veacului, savanţii nu-s încă de acord asupra unei singure clasificări a ştiinţelor, începînd cu a lui Aristotel şi sfîrşind cu a lui Wundt, toate au fost şi sînt supuse criticelor. Aşa că greutatea mărginită a problemei noastre geografice atîrnă de dificultatea unei probleme de ordin mai general.
Pentru a împuţina această greutate, nu ne rămîne decît să simplificăm chestiunea, făcînd abstracţie de amănunţimile ei. Astfel urmînd, nu ne vom întreba de locul tuturor ştiinţelor particulare unele faţă de celelalte, ci ne vom mărgini sa căutăm locul ştiinţei noastre mai întîi în categoriile sau grupările mai generale ale ştiinţelor. Pentru început, aceasta ne va fi de ajuns ca orientare.
Plecînd din acest punct de vedere, ni se pare că deosebirea cea mai profundă, care poate fi găsită între ştiinţe, este aceea care le desparte în două categorii : abstracte şi concrete. Unele au drept obiectiv „raporturile abstracte" sub care se prezintă fenomenele, iar celelalte au drept obiect „fenomenele înseşi". în prima categorie ar intra, după H. Spencer, numai matematica şi logica, singurele ştiinţe în adevăr abstracte. Dacă ne întoarcem însă privirile spre ştiinţele care se ocupă de fenomene, aci studiul poate apuca două căi : sau privim fenomenele naturii numai ca moduri de manifestare ale unei forţe aparte (chimia bunăoară priveşte natura numai din punctul de vedere al afinităţii reciproce a elementelor), sau privim fenomenele în însăşi realitatea lor concretă : ca manifestări ale unui complex de forţe, considerate în simultaneitatea lor. în primul caz, avem de-a face cu ştiinţele abstracte-concrete, iar în al doilea caz cu ştiinţele pur concrete 1.
Evident geografia nu intră nici între ştiinţele abstracte, nici între cele abstracte-concrete, şi deci în numita clasificaţie ea nu poate avea loc decît între ştiinţele concrete 2.
1 Spencer, La classification des sciences, pp. 4, 5.
2 S. Mehedinţi adoptă schema clasificării ştiinţelor elaborată de filozoful Spencer, care nu se întemeiază pe criterii obiective. Numai materialismul dialectic a dat o clasificare justă a ştiinţelor, care are în vedere criterii obiective de clasificare : în general fiecare ştiinţă studiază o formă de mişcare a materiei sau domeniul de contact şi întrepătrundere a unor forme de mişcare. — N.R.
Că rubricarea aceasta se potriveşte cu caracterul ştiinţei noastre, aceasta reiese lămurit din capitolele precedente, unde ne-am silit să arătăm că geografia consideră fenomenele sale în toată complexitatea lor reala ; ba încă, spre deosebire de alte ştiinţe concrete, pentru studiul fenomenelor sale, ea are nevoie chiar de la început de localizarea lor în spaţiul concret, de care în niciun caz nu poate face abstracţie.
N-ar rămînea deci acuma decît să vedem : care ar fi locul geografiei între ştiinţele concrete, cu care e mai înrudită, fiind apoi de la sine înţeles că, faţă de ştiinţele mai abstracte şi de cele cu totul abstracte, ea va avea aceeaşi situaţie ca şi toate tovarăşele din categoria ştiinţelor numite concrete.
Aici însă începe greutatea cea mare. Căci îndată ce ne aruncăm privirile asupra relaţiunilor dintre ştiinţele concrete, vedem că aceste relaţiuni sînt deosebite iarăşi de la un sistem la altul. Ne vom opri totuşi la sistemul lui H. Spencer, deoarece opera filozofului în chestiune, mai mult decît a tuturora, ni se pare întemeiată pe generalizări scoase din toată întinderea literaturii ştiinţifice a veacului ; apoi chiar capitolele precedente ne impun, în mod inevitabil, să dăm precădere clasificării ştiinţelor inspirată de evoluţionism.
La Spencer, ştiinţele concrete ni se prezintă mai întîi în ramificarea următoare : astronomie, astrogenie şi geogenie. Toate celelalte trebuie să intre în una din aceste ramuri principale.
Pe ce se întemeiază această subdivizare a sferei ştiinţelor concrete ?
Toate aceste ştiinţe, considerate la un loc, se ocupă cu descoperirea legilor „redistribuirii neîncetate a materiei şi a mişcării, care are drept urmare evoluţia, acolo unde predomină integrarea materiei, şi disoluţia, acolo unde predomină absorbirea mişcării şi dezintegrarea materiei". Cu privire la scopul general, toate ştiinţele concrete se aseamănă şi formează o categorie omogenă. Diferenţierea între ele începe abia atunci, cînd fiecare din ele îşi alege un punct de vedere mai special. Astfel :
1. Astronomia se ocupă cu redistribuirea materiei şi a mişcării (care se în-tîmplă în prezent) între corpurile cereşti considerate în relaţiunile lor unele cu altele, ca mase.
2. Astrologia se ocupă de aceeaşi redistribuire a materiei şi a mişcării, între moleculele oricărei mase cereşti, cînd e vorba numai de influenţa moleculelor, unele asupra altora.
3. Geogenia are acelaşi scop, ca şi astrogenia, cu deosebire că, pe lîngă influenţa moleculelor unele asupra altora, ea mai consideră şi acţiunea exercitată asupra lor de forţele ce vin din moleculele altor mase. Şi anume se sub-împarte în :
a) mineralogie : compoziţia şi descompoziţia materiei neorganice ;
b) meteorologie : redistribuirea materiei şi mişcării în gaze şi lichide ;
c) geologie : redistribuirea materiei şi mişcării în solide ;
d) biologie : redistribuirea materiei şi mişcării în substanţa organică.
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
138
Acestea sînt ultimele ramificări la care se opreşte Spencer în opera sa consacrată clasificării ştiinţelor. Singură biologia este urmărită în ramificări şi mai depărtate 1.
Fără îndoială, este o mare lacună în clasificaţia filozofului numit mai sus că n-a fost urmărită diviziunea fiecărei ramuri a ştiinţelor concrete pînă în amănunţimi. Căci orice încercare de clasificare a ştiinţelor trebuie, în mod inevitabil, să urmărească unul din aceste două scopuri : ori să arate în ce loc trebuie aşezată fiecare dintre ştiinţele cîte s-au diferenţiat pînă azi din vechea ştiinţă a filozofiei greceşti ; ori să arate un criteriu consecvent pentru o împărţire a ştiinţelor cîte sînt sau ar mai putea fi. Altfel, cînd într-o clasificaţie nu te poţi orienta pentru a găsi locul oricărei ştiinţe, sau să găseşti motivul excluderii vreuneia dintre ele, evident clasificarea aceea este de o utilitate mărginită.
Cum însă geografia — pînă în marginile unde Spencer a întins ramificarea ştiinţelor concrete — încă nu e pomenită, trebuie (respectînd fireşte punctul de vedere evoluţionist) să ne orientăm singuri după datele filozofului pentru a găsi locul ştiinţei noastre.
Mai întîi de toate, trebuie să observăm de la început că ştiinţele concrete în diferenţierea lor istorică nu se potrivesc cu schema imaginată de filozoful evoluţionismului. E destul să relevăm faptul că două din cele trei mari ramuri ale ştiinţei concrete au nume inventate ad-hoc. Astrogenia şi geogenia nu-s nume uzuale şi poate că nici nu vor deveni. De altfel, asupra mai multor puncte din ramificarea ştiinţei concrete ar fi mai multe observări de făcut. De una însă este nevoie să pomenim chiar acum pentru lămurirea problemei de care ne ocupăm.
Şi anume : firul conducător, pe care îl are în vedere Spencer în clasificarea ştiinţelor concrete, adică „distribuirea materiei şi a mişcării", nu este urmărit cu destulă consecvenţă.
întîi, el urmăreşte această distribuire a materiei din punctul de vedere al maselor cosmice şi aici stă nota distinctivă a ştiinţei ce se numeşte astronomia, îndată însă ce trece la astrogenie şi apoi la geogenie, el încetează de a considera masa pentru a lua ca nou fir conducător mişcarea moleculelor. Se înţelege că, după ce a fost considerată toată repartizarea materiei cosmice în mase siderale, este permis să o considerăm apoi în toate aceste mase siderale şi din punctul de vedere al mişcărilor moleculei. Dar, înainte de a schimba astfel punctul de perspectivă, trebuie să cercetăm mai întîi dacă primul punct de vedere al maselor nu poate fi încă utilizat şi mai departe.
în adevăr, noi am văzut în capitolul care ne-a ajutat să ajungem la definiţia geografiei că, potrivit cu ideile evoluţionismului despre Cosmos şi în armonie cu realitatea faptelor concrete, putem urmări chiar mai departe re-
1 într-o notiţă a ediţiunii din 1893, autorul observa că spaţiul îi lipseşte pentru a continua mai departe subdiviziunile.
LOCUL   GEOGRAFIEI   ÎN   CLASIFICAREA   ŞTIINŢELOR.   DIVIZIUNILE GEOGRAFIEI
139
distribuirea materiei şi a forţei, tot din punctul de vedere al masei. Diferenţierea celor trei sau patru sfere ni s-a înfăţişat acolo ca o grupare inevitabilă în masa fiecărui corp ceresc. Şi atunci, după cum distribuirea în mase siderale era temelia unei ştiinţe, astronomia, distribuirea mai departe a maselor, în fiecare corp ceresc, poate forma obiectul unei ştiinţe tot concrete, dar ceva mai complexe. Această ştiinţă, pentru care Humboldt găsise cuvîntul Cosmos ori Weltbeschreibung, este, după cele expuse mai sus, geografia, cu toate că numele cosmografie ar fi fost mai propriu decît cel întrebuinţat de Humboldt.
Abia acuma, cînd punctul de vedere al diferenţierii după mase a fost utilizat cît a fost posibil, putem păşi la întemeierea unei ştiinţe concrete şi mai particulare, pornind în masa fiecăreia din cele patru sfere şi de la distribuirea moleculară a materiei. Astfel că, după astronomie, în ordinea particularităţii, ar veni cosmografia şi apoi astrogenia, plus geogenia lui Spencer, care în realitate se confundă amîndouă, deoarece deosebirea între ele este ca aceea care ar putea fi stabilită între zoologia mamiferelor şi zoologia unui singur mamifer. Evident o astfel de separaţie e artificială : pămîntul e un astru ca toate astrele şi geogenia nu poate fi decît un capitol al astrogeniei sale.
Astfel, prima diviziune a sferei ştiinţelor concrete ar fi următoarea :
1. Astronomia, ocupîndu-se de relaţiunea dintre corpurile cereşti ca mase, avînd ca subdiviziuni astronomia siderală şi planetară, după cum se ocupă de dinamica universului întreg sau numai a sistemului nostru stelar.
2. Cosmos sau Cosmografia, ocupîndu-se de relaţiunea între masele fiecărui astru în parte.
3. Astrogenia, în fine, care se ocupă cu relaţiunea dintre molecule, avînd ca subdiviziuni : mineralogia, meteorologia, geologia etc.
Pentru noi, în momentul de faţă, singură diviziunea sferei ştiinţelor concrete în cele trei ramuri are interes. Urmărirea mai departe a subdiviziunilor ar da naştere la observaţii care ne-ar abate de la scopul urmărit în aceste pagini. Destul că, pornind de la o clasificare treptată a punctelor de vedere din care poate fi privită integrarea materiei cosmice, punctul de vedere al masei, adoptat în capitolul despre definiţiune, ne-a permis să găsim geografiei un loc oarecum mai dinainte indicat în clasificarea ştiinţelor schiţată de Herbert Spencer.
Din felul acesta de a privi ierarhia ştiinţelor concrete, şi îndeosebi locul geografiei între ele, urmează mai întîi o limpezire a raporturilor dintre această ştiinţă şi cele învecinate, apoi o împărţire mai consecventă în însăşi sfera ştiinţei noastre.
în adevăr, din cele înşirate în capitolul precedent se vede că geografia, spre deosebire de ştiinţele vecine, este necontenit preocupată de distribuirea şi redistribuirea materiei cosmice după mase ; capitolul de faţă, întărind acelaşi punct de vedere, mai atrage atenţiunea in acelaşi timp că ştiinţele apropiate : meteorologia, mineralogia etc, pornesc în studiul acestei distribuiri a materiei şi a mişcării de la punctul de vedere al influenţei moleculelor, unele asupra altora.
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
140
Deci deosebirea dintre geografie şi ştiinţele vecine este încă şi mai mult accentuată, întemeiată fiind acuma pe o generalizare mai completă. Aşa, pentru a da un singur exemplu : mineralogia, ca una ce este întemeiată pe consideraţii asupra moleculelor, este o ştiinţă care se interesează de speciile minerale, ră-mînînd cu desăvîrşire străină de întrebarea, dacă un mineral e abundent ori nu. Aceasta e o chestiune cu privire la masă, iar masa îi este indiferentă. Pentru constituirea ştiinţei sale, mineralogul se mulţumeşte şi cu o simplă fărîmătură dintr-un mineral, deoarece pe el îl interesează integrarea moleculară, nu integrarea maselor în formarea planetei. Un fragment din fierul meteoritelor şi tot i-ar fi fost de ajuns pentru studiu, presupunind cazul că acest metal ar fi fost rar, sau n-ar fi fost de loc reprezentat în scoarţa Pămîntului. Aşadar, potrivit locului pe care îl ocupă geografia în clasificaţia pomenită mai sus, deosebirea dintre ea şi ştiinţele care se confundă în astrogenia lui Spencer este cît se poate de lămurită. Masă de o parte şi moleculă de cealaltă parte, iată care sînt caracterele distinctive 1.
în al doilea rînd, din cele spuse mai sus cu privire la locul geografiei în clasificarea ştiinţelor, mai rezultă şi o împărţire mai consecventă în însuşi interiorul ştiinţei noastre. în adevăr, cînd definiţiunea unei ştiinţe şi arătarea locului ei se întemeiază pe caractere în adevăr esenţiale, scoase din natura obiectului ştiinţei, este evident că de la definiţiune ne putem lesne coborî la o diviziune completă şi logică a sferei în chestiune.
Şi tocmai acesta este acuma cazul cu geografia. Deoarece punctul ei de plecare a fost distribuirea maselor în planeta noastră şi în corpurile cereşti similare, este evident că diferenţierea în patru sfere devine de la sine o normă pentru diviziunea ştiinţei. Acele sfere concentrice ajung un fel de categorii geografice care, prin succesiunea lor, determină chiar mersul logic al rezolvării problemelor geografice. Deocamdată este destul să atragem luarea aminte asupra împrejurării că geografia se împarte în mod firesc în :
a) Studiul maselor din sfera solidă : plastica reliefului sau mai general studiul geosferei (morfologia litosferei sau orografia).
b) Studiul maselor din sfera lichidă : oceanografia, cuprinzînd întreaga hidrosferă.
c) Studiul maselor din sfera gazoasă : climatologia.
d) Studiul maselor din sfera organică sau biogeografia : geografia plantelor, geografia animalelor şi antropogeografia.
în fine, tot din felul cum am stabilit locul geografiei între celelalte ştiinţe şi apoi din diviziunea sferei acestei ştiinţe mai rezultă şi o a treia consecinţă :
1 Tot din urmărirea acestor caractere distinctive pentru întemeierea fiecărei ştiinţe concrete, mai rezultă şi aşezarea lor într-o serie de generalitate descrescîndă : una (astronomie) se ocupă de masele cosmice, alta (Cosmos) se ocupă de distribuirea fiecărui astru în sfere, iar a treia (astrogenia, cu toate ramurile ei) se ocupă de distribuirea moleculară în ţinutul fiecărei sfere.
LOCUL   GEOGRAFIEI   IN   CLASIFICAREA   ŞTIINŢELOR.   DIVIZIUNILE GEOGRAFIEI
141
înţelegem de ce împărţirile obişnuite ale geografiei tradiţionale sînt inadmisibile.
în adevăr, ştiinţa noastră este împărţită de obicei în trei părţi : geografie matematică, geografie fizică şi geografie istorică. Să vedem ce înseamnă fiecare din aceste curioase titulaturi.
Geografia matematică este o expresie pleonastică, ce îngreuiază cugetarea ca toate pleonasmele. Stăpîniţi de nevoia imperioasă de a determina necontenit spaţiul concret, unde se petrec fenomenele geografice, este de la sine înţeles că geograful în fiecare moment chiamă în ajutor măsurile matematice. Geografia a fost mai toată un haos, înainte de a se fi măsurat şi determinat precis dimensiunile celor patru sfere şi a părţilor lor. Orice pagină din istoria acestei ştiinţe, în timpurile vechi şi în evul mediu, dovedeşte cu prisos acest adevăr. De aceea, trecînd de la hărţile mai vechi spre cele moderne, geograful are impresia că „se face lumină", iar aceasta graţie numai determinării cartografice din ce în ce mai exacte a maselor (solide, lichide etc.) din corpul planetei. Şi cînd determinarea geometrică pe glob (prin coordonate) este sfîrşită, nu este încă sfîrşită nevoia de a chema numărul în ajutor : curgerea apelor, mişcările atmosferei, schimbările maselor omeneşti şi o mulţime de alte fenomene cer mai departe înregistrarea prin ajutorul numărului sau al liniei, cer într-un cuvînt pozitivare cu ajutorul matematicii. Toată definiţiunea din capitolul întîi ar deveni un flatus vocis, dacă n-am recunoaşte în geografie necesitatea aceasta a precizării matematice în raportul schimbător al maselor.
Dar dacă matematica ne este necesară, asta nu înseamnă că trebuie să fie în geografie o parte, care să poarte acest nume. Căci şi fizicianul, chimistul şi biologul... toţi au nevoie de această ştiinţă superioară, a matematicii, fără ca să avem totuşi vreo fizică 1, chimie ori biologie matematică.
După înşirarea în adevăr sugestivă a ştiinţelor în sistemul lui Aug. Comte, necesitatea disciplinei matematice apare ca un adevăr mai presus de orişice îndoială. Dar încă o dată, de aici nu urmează ca în fiecare ştiinţă abstractă ori concretă, să lăsăm o parte pe seama matematicii. Ea domneşte peste tot, fără să atingă în nimic individualitatea de sine stătătoare a celorlalte ştiinţe.
Prin urmare, împerecherea aceasta de vorbe : geografie matematică este un fenomen istoric trecător. Ea ne aduce aminte de vechea confuzie între geografie şi determinarea geometrică a suprafeţei pămîntului. în evoluţia ştiinţei noastre, această confuzie este un accident şi cred că ne este permis să aplicăm geografiei, ce se mai numeşte şi matematică, cuvîntul lui H. Spencer cu privire la astronomia de odinioară.
1 Autorul nu putea să prevadă, în urmă cu 5—6 decenii, apariţia unor ramuri în cadrul diferitelor ştiinţe în care mijloacele de investigare matematică sînt folosite în mod precumpănitor, dacă nu exclusiv, în vederea explicării fenomenelor ca, de exemplu, fizica matematică. — N. R.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
142
LOCUL   GEOGRAFIEI   IN   CLASIFICAREA   ŞTIINŢELOR.   DIVIZIUNILE   GEOGRAFIEI 143
„Acest amestec de elemente diverse, ce se găseşte în operele lor (Laplace, Herschell) şi care n-a fost introdus decît pentru mai multă înlesnire, nu e în realitate decît seninul unei dezvoltări necomplete a ştiinţei" 1. Întreg acest amestec bibliografic-literar nu i se pare lui Spencer de nici o valoare în discuţia asupra clasificării ştiinţelor şi a diviziunii lor. Din acest punct de vedere, ar fi fost interesant numai „dacă s-ar fi demonstrat că acei scriitori (Laplace şi Herschell), compunînd scrierile lor, ar fi avut în gînd să dea la iveală oarecare idei asupra clasificării ştiinţelor". Credem că acelaşi este cazul şi faţă de rutina literaturii geografice, care, pînă la Supan, începea operele de geografie cu o parte rezervată unor aplicări ale matematicii la geografie. Asta nu stă însă în nici o legătură cu ideile asupra clasificării ştiinţelor.
Aşadar, potrivit definiţiunii şi clasificării fenomenelor geografice, matematica nu poate avea nici un loc special în geografie şi chiar şi în această privinţă marea operă ajui Humboldt, unde e trecut în revistă tot ciclul fenomenelor geografice, fără ca matematica să-şi aibă cumva vreun loc deosebit, era un semn al evoluţiunii ştiinţei noastre spre o treaptă superioară. Apoi nu e de loc de puţină însemnătate împrejurarea că, alt mare geograf, Richthofen, înşirînd disciplinele 2 care s-au dezvoltat în sînul geografiei, pomeneşte : meteorologia, oceanografia,^ geografia plantelor şi animalelor, apoi etnografia şi ştiinţa despre state, nu însă şi^vreo geografie matematică. Rămîne prin urmare bine înţeles că ştiinţa noastră, în împărţirea ei, nu are nici o ramură care s-ar putea numi geografie matematică ; iar asupra cauzelor care au provocat această confuzie între geografie şi matematică, vom reveni mai amănunţit cu ocazia discuţiilor asupra metodei, în alt capitol.
Dacă trecem acuma la partea geografiei care se numeşte fizică, trebuie să repetăm aceeaşi observaţie : ne găsim adică în faţa unei împerecheri de vorbe, care nu corespunde vreunei diviziuni natura.le în ştiinţa noastră. Totuşi la această asociere improprie de cuvinte, geograful se gîndeşte cu recunoştinţă, deoarece ea îi aduce aminte de un moment însemnat în evoluţia ştiinţei sale, şi anume de îndrumarea acestei ştiinţe pe o cale vecină cu a celorlalte ştiinţe ale naturii. Cu cît aceste din urmă s-au îmbogăţit, cu atîta şi geografia s-a apropiat de ele, a devenit o geografie naturală sau fizică prin antiteză cu vechea geografie, care era mai mult o disciplină istorică. Deci ca o reminiscenţă a acestei împrejurări şi ca o afirmare a direcţiunii spre ştiinţele naturii, titlul de geografie fizică îşi are încă şi azi înţeles. Dar după cum matematica a fost necesară ştiinţei noastre, fără ca să fie vreo diviziune a sferei ei, căreia să i se poată atribui pe drept acest nume, de asemenea şi fizica şi toate ştiinţele naturale sînt toate în măsuri deosebite necesare geografiei, fără să putem numi vreo parte a acestei ştiinţe fizică, în deosebire de alte părţi nefizice. (Punctul
1 Spencer,  op.  cit., p. 62.
2 Richthofen, Aufgaben, p. 67.
de vedere tradiţional rămîne deci superficial şi secundar, cînd e vorba de o diviziune a conţinutului geografiei, potrivit cu natura fenomenelor, de care această ştiinţă se ocupă. Iar confuziunile verbale în numirea părţilor geografiei sînt numai un semn, că evoluţia ştiinţei noastre e departe de a fi destul de înaintată.)
în fine, dacă trecem la geografia istorică, aceleaşi observaţii pot fi repetate. Dacă vremelnic ştiinţa noastră a fost considerată în literatură ca o servă a istoriei, asta nu înseamnă de loc că o parte a geografiei ar trebui să se numească istorică. Asupra acestei din urmă chestiuni, capitolul următor ne va da lămuririle cuvenite.
Vedem prin urmare, în rezumat, că geografia modernă rămîne cu desăvîrşire indiferentă faţă de vechile diviziuni ale operelor de geografie. Acelea erau impuse nu de natura fenomenelor, de care se ocupă ştiinţa noastră, ci de tra-diţiuni literare şi de nevoi didactice.
Cercetarea aceasta asupra locului geografiei în clasificarea ştiinţelor a fost pentru noi o ocaziune să vedem încă o dată relaţiunea dintre ştiinţa noastră şi ştiinţele învecinate, dar de această dată nu luate în parte una cîte una, ci privite toate dintr-un punct de vedere mai înalt — acela al clasificării ştiinţelor concrete. Din această privire generală a ştiinţelor rînduite după un sistem, reiese şi mai bine caracterul special al ştiinţei noastre, care urmăreşte sinteza tuturor cunoştinţelor din lumea concretă, întrucît ele pot lămuri evoluţia Pămîntului şi a celorlalte corpuri cereşti cu privire la diferenţierea celor patru sfere. Aiurea zisesem că ştiinţa aceasta ar putea fi asemănătoare cu filosof ia şi în adevăr vedem că, după cum filosofia dă ocol tuturor cunoştinţelor omeneşti pentru a le reduce prin generalizări treptate la cîteva prime principii explicative, de asemenea şi geografia, plecînd de la punctul de vedere al diferenţierii Pămîntului şi altor corpuri cereşti în mase, ea trebuie să dea ocol tuturor ştiinţelor concrete, care să-i înlesnească intuiţia „formaţiunilor" planetare, considerate ca părţi ale unui microcosm. Prin înţelegerea ştiinţifică a unei astfel de lumi „în mic", ea tinde, prin generalizări asupra altor individe cosmice, să ne dea, pe cît e cu putinţă, înţelegerea întregului Cosmos.
E drept că cele înşirate în capitolul destinat definiţiei şi asupra relaţiunii dintre geografie şi ştiinţele vecine ar putea naşte îndoiala, dacă nu cumva acest fel de a vedea se întemeiază numai pe aprecieri subiective. Este destul să privească cineva cu luare aminte, nu cărţile de geografie, ci operele geografilor celor mai însemnaţi din acest veac şi va vedea îndată că, de fapt, de multă vreme, geografia începuse a se îndruma pe calea, pe care am indicat-o în paginile precedente. Rolul acestei expuneri n-a fost decît să dea un aspect sistematic unor idei ce se impuneau parcă de la sine, paralel cu progresul literaturii geografice.
Aşa, pentru a începe cu C. Ritter, ce bogat şi complex este materialul, pe care îl adunase dînsul în neisprăvita sa operă Die vergleichende Erdkunde!
DIN   OPERA GEOGRAFICA
144
LOCUL   GEOGRAFIEI   IN   CLASIFICAREA   ŞTIINŢELOR.   DIVIZIUNILE   GEOGRAFIEI 145
Pentru contemporani, ea a fost un adevărat tezaur, o enciclopedie care înlesnea pentru întîia oară o privire sintetică şi oarecum mai filozofică asupra întregii planete. E drept că el avusese în vedere numai o problemă, specială, relaţiunea dintre faţa pămîntului şi fiinţa omului; dar generalitatea cercetării întreprinse cu scopul de a rezolvi această problemă dăduse ooerei sale un caracter cu mult mai ştiinţific decît îl avusese alte opere de geograiie înainte de dînsul.
în curînd însă, după Vergleichende Erdkunde, vine Cosmos, o sinteză mai vastă. Ca unul care în tinereţe nu se mărginise numai la ştiinţele istorice, ci dăduse ocol mai tuturor ştiinţelor atît abstracte cît şi concrete, Humboldt înţelesese că o ştiinţă nu-şi poate lua drept ţintă rezolvarea unei probleme izolate. De aceea, el lasă în umbră chestiunea relaţiunii individului omenesc cu planeta, şi schimbă perspectiva geografiei, silind-o să fie Cosmos sau Welt-beschreibung, adică o sinteză a cunoştinţelor despre toată lumea concretă. Iată de ce, spre mirarea contemporanilor deprinşi cu vechea geografie straboniană reînviată de Ritter, el începe minunata sa operă geografică, Cosmos, cu o privire asupra cerului. Şi nemulţumit cu ceea ce schiţase în capitolul general intitulat „Naturgemălde", el revine către sfîrşitul operei iarăşi la privirea cerului, simţind că geografia nu poate fi o ştiinţă, dacă se mărgineşte la studiul unui singur individ, Terra. Totuşi, Humboldt, pentru motive pe care le-am expus aiurea 1, evită orice discuţiune abstractă asupra ştiinţei sale ; dar opera, în felul cum a fost executată, era o dovadă pipăită că marele geograf dăduse ştiinţei sale altă ţintă şi alt cadru decît cel arătat de Ritter. Cosmos era un fel de îndreptar pentru orice discuţiune teoretică, ce avea să urmeze cu privire la caracterul şi întinderea ştiinţei noastre.
Deşi această discuţiune abstractă a întîrziat să vină, operele geografilor următori ne arată în mod lămurit o tendinţă din ce în ce mai pronunţată în direcţia sintetică, inaugurată de Humboldt. Aşa, pentru a cita numai cîteva cazuri, Griesebach, pornind de la studiul planetelor, simţi nevoia să se ridice peste nivelul geografiei descriptive a lui Ritter, care lega totul de istoria omului şi astfel scrise cunoscuta operă unde îmbrăţişa într-o singură privire învelişul vegetal al globului întreg (Vegetation der Erde). După dînsul, o altă pildă ne este dată de Richthofen care, plecînd de la geologie, scrise totuşi clasicul său ghid (Fiihrer), unde arată tuturor cercetărilor geografice calea unei sinteze armonice. Acelaşi lucru 1-a încercat apoi Neumayr, adunînd spre întocmirea unei singure opere geografice, colaboratori din mai toate ştiinţele concrete învecinate. Şi tot aceeaşi direcţie sintetică, inspirată de Cosmos, o vedem şi în frumoasa lucrare a anilor din urmă : Allgemeine Erdkunde2. Dar mai mult decît orişiunde (deşi nu într-o singură operă), se vede nevoia unei generalizări superioare asupra materialului geografic în cunoscuta bibliotecă (Bibliothek der
1 „Annales de geographie", 1900 Mai.
2 De J. Hann şi alţi colaboratori.
geographischen Handbiicher) concepută în ultimele două decenii din iniţiativa unui alt geograf, Fr. Ratzel. Cu toată preocuparea sa de elementul omenesc al geografiei (ceea ce 1-a condus să întemeieze, el cel dintîi, o antropogeografie ştiinţifică) totuşi, departe de a fi urmaşul lui C. Ritter, după cum s-ar părea la prima vedere, el este, împreună cu toţi marii geografi contemporani, elevul şcoalei lui Humboldt care a ridicat geografia la nivelul unei ştiinţe de generalizare, depărtînd-o de studiul exclusiv al problemei mai mult istorice, urmărită de C. Ritter în a sa Vergleichende Erdkunde. Şi în adevăr, „biblioteca operelor geografice", născută sub îngrijirea lui Ratzel, este, după Cosmos, evenimentul literar cel mai vrednic de însemnat în direcţia spre o sinteză superioară a cunoştinţelor geografice.
Aşa că toate dezvoltările mai mult sau mai puţin abstracte din capitolele precedente, departe de a fi inspiraţii subiective, ele nu-s decît concluzia unei stări de fapt, consacrată de însăşi evoluţia literaturii geografice. A fost aşa de iute mersul ştiinţei noastre în veacul al XlX-lea, încît vechea JtoXvude&Eia 1 straboniană, înviorată de C. Ritter, acum, abia după trecerea unui secol, ni se pare o depărtată amintire istorică. Din vechiul agregat de cunoştinţe, care în volumele ultime ale operei lui Ritter degenerase într-un fel de periegesă istorico-arheologică, progresul tot mai simţit al ştiinţelor naturale a scos la iveală un sistem de cunoştinţe din ce în ce mai organizat, care cearcă să dea minţii omeneşti odihna unei explicări a armoniilor cosmice, începînd cu armoniile constatate aci, pe faţa planetei.
Ca o dovadă că nu urmărim o himeră, este destul să ne gîndim la pasul în adevăr uriaş făcut numai în acest secol. E de ajuns să ne amintim experienţa atît de familiară a lui Plăteau care, într-o picătură de untdelemn, ne arată intuitiv geneza aştrilor ; singură această experienţă, atît de copilărească, ne deschide asupra lumii, pe care Humboldt a numit-o cu o frumoasă vorbă grecească Cosmos, de o limpezime, pe care înainte de Laplace şi Kant nici imaginaţia cea mai puternică şi nici spiritul cel mai nutrit de ştiinţă n-ar fi putut-o atinge. Ce să mai zicem de o geografie, care se întemeiază de pe acum pe studiul comparat al atmosferei, hidrosferei şi litosferei Pămîntului cu sferele similare din alte corpuri cereşti, cînd lucruri de tot elementare ne-au fost necunoscute pînă în timpurile din urmă. Nu e vorba cumva de mersul vînturilor sau al curenţilor, fenomene relativ complicate ; dar nici asupra unor fenomene de tot simple, cum este îngheţarea apei, savanţii veacului trecut nu erau destul de lămuriţi — se credea că apa de mare nu poate îngheţa !
Hotărît lucru, armonioasa înlănţuire a celor patru sfere ale planetei este acuma, la sfîrşitul veacului, cu mult mai bine înţeleasă chiar decît în momentul cînd apărea Cosmos ; sinteza materialului geografic devine din ce în ce mai înlesnită, iar progresul cunoaşterii sistemului planetar ne dă în fiecare zi tot
1 Concepţie — V. M.
10 — 567
DIN   OPERA GEOGRAFICA
146
LOCUL   GEOGRAFIEI   IN   CLASIFICAREA   ŞTIINŢELOR.   DIVIZIUNILE   GEOGRAFIEI 147
mai mult încrederea că opera lui Humboldt, renovatorul geografiei, ori de cîte ori va fi refăcută, va urmări aceeaşi ţintă şi se va apropia tot mai mult de idealul urmărit de el, explicarea ştiinţifică a lumii concrete (physische Welt-beschreibung).
Dacă am reface azi opera măiestrului, sinteza geografică desigur ar fi mai completă şi mai luminoasă ; dar numai atît. întunericul n-a făcut decît să se depărteze, şi acelaşi va fi cazul şi cu toţi cei ce vor încerca mai tîrziu reluarea unei astfel de opere. Un lucru însă este cîştigat ; sentimentul armoniei cosmice ne urmăreşte de aici înainte şi dincolo de graniţa pînă la care se întind cunoştinţele noastre. Ceea ce vedem în organizarea armonioasă a planetei Terra, şi apoi a întregului sistem planetar, ne întăreşte în credinţa că toată evoluţia lumilor are un ritm liniştit, iar cataclismele trebuie să fie lăsate la o parte din orice explicare ştiinţifică.
La începutul veacului, savanţii, pentru a explica transformările globului pămîntesc, alergau din timp în timp la expedientul acesta al cataclismelor care prăpădeau o lume pentru a face loc alteia. Azi, după Laplace, Lyell, Humboldt, Spencer şi Darwin, ştim ,că astrele se nasc pe încetul ; diferenţierea în toate membrele sistemului planetar şi în toate corpurile cereşti merge treptat, iar nevoia unei sinteze, ca aceea arătată de Humboldt în Cosmos, a devenit pentru spiritul nostru o necesitate, un fel de simţ de armonie subiectivă corespunzător armoniilor cosmice exterioare.
Aşa că, pe lîngă consideraţiile abstracte asupra clasificării ştiinţelor, observarea însăşi a evoluţiunii ce se întîmpla în literatura geografică ne arată pentru ştiinţa noastră aceeaşi ţintă, pe care am întîlnit-o în capitolul despre defini-ţiune, şi acelaşi lucru, pe care i l-am indicat, cercetînd relaţiunea dintre geografie şi ştiinţele învecinate.
Problema raportului dintre geografie şi celelalte ştiinţe vecine, precum şi a locului ei în clasificarea ştiinţelor a mai fost atinsă, dar numai sumar, de Fr. Ratzel, în cîteva pagini ale operei sale, Antropogeografia. Autorului acestei sugestive lucrări i s-a părut că cel dintîi, care a făcut o încercare „serioasă" de a arăta ştiinţei noastre un loc anume, a fost Cortambert.
Aci n-am folosit în discuţia precedentă clasificaţia lui Cortambert, fiind cu totul improprie. Este destul să arătăm schema clasificării acestui autor. El deosebeşte trei categorii de ştiinţe :
1. Fizice : ştiinţele matematice, industriale şi naturale.
2. Morale : istoria, filosofia, religiunea, geologia şi sociologia.
3. Fizico-morale. Unele geografice : geografia, etnografia, topografia, statistica ; altele economice : economia politică, rurală şi industrială.
O simplă privire asupra acestei scheme arată că ea nu poate avea în istoria ştiinţei alt interes decît al curiozităţii... Economia rurală şi industrială nu pot fi puncte de vedere capabile de a hotărî o clasificare temeinică a cunoştinţelor omeneşti.
Ştiinţa e un sistem de cunoştinţe, iar criteriul întocmirii sistemelor ştiinţifice trebuie căutat în însăşi natura cunoştinţelor, nu în aplicabilitatea lor practică. De aceea, cu toată opiniunea favorabilă a lui Ratzel despre această încercare de a rezolva problema relaţiunii dintre ştiinţa noastră şi celelalte, ea ni s-a părut neutilizabilă.
0 încercare critică de a rezolva această problemă a făcut-o mai de grabă, după părerea noastră, însuşi Ratzel.
El pleacă de la marea diviziune a ştiinţelor în concrete şi abstracte, întemeiat pe clasificaţia stabilită în sistemul de filozofie pozitivistă a lui Aug-Comte. Dar, neputînd găsi geografia între ştiinţele înşirate de acest filozof (pentru motivul foarte simplu, că în Cursul de filosofie pozitivistă sînt luate în consideraţie numai ştiinţele abstracte), Ratzel nu urmăreşte mai departe consecinţele ce s-ar fi putut trage din clasificaţia lui Comte şi renunţă cu desăvîrşire la o cercetare din punct de vedere principal1, mărginindu-se numai să găsească geografiei un loc potrivit stării actuale a publicaţiilor geografice.
„Dacă am admite clasificaţia lui Comte, zice el, ştiinţa noastră s-ar împrăştia şi s-ar dizolva în alte ştiinţe : materialul matematic s-ar întoarce la astronomie ; cel fizic s-ar confunda cu geologia şi biologia, iar geografia omului (antropogeografia) s-ar pierde în biologie, parte în sociologie, şi geografia ar înceta de a mai fi o ştiinţă aparte". Evident, autorul a scăpat aici din vedere punctul de plecare al ştiinţelor concrete. Acestea, cu toată subordonarea lor faţă de cele abstracte, pe care le alimentează cu fapte şi mici generalizări, totuşi rămîn şi trăiesc alături de discipline independente. Aşa, de exemplu, botanica şi zoologia nu se confundă cu biologia lui Comte, şi nu se pot confunda cu ea, deoarece biologia, ca şi astronomia şi celelalte ştiinţe, de care vorbeşte filozoful francez, sînt toate ştiinţe abstracte. Urmarea acelei scăpări de vedere este aceasta : Ratzel, renunţînd la clasificările filozofice, mărturiseşte că „temeiul pentru care există o geografie stă nu în logica spiritului nostru, ci în logica faptelor". Aşa că pentru a găsi geografiei un loc între ştiinţe, trebuie, zice dînsul, să căutăm mai întîi care sînt motivele practice, care ne fac să avem o geografie din timpuri aşa de vechi (seit grauen Zeiten). Şi, în adevăr, autorul înşiră îndată aceste motive practice în număr de şase... Aşa se explică apropierea sa de punctul de vedere al lui Cortambert.
Am numit totuşi încercarea lui Fr. Ratzel singura încercare critică, deoarece de astă dată geograful este conştient deplin de greutatea problemei, ceea ce 1-a şi făcut să caute mai întîi un punct de sprijin în sistemul filozofic al lui Comte.
Dar oricît de mare ar fi respectul nostru faţă de înaltele merite ştiinţifice ale creatorului antropogeografiei, totuşi înlăturarea unei clasificări filozofice şi revenirea la punctul de vedere practic, pentru a justifica locul geografiei
1 Ratzel, Anthropogeographie, I, p. 12.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
148
între ştiinţe prin motive scoase din starea de fapt a bibliografiei, ni se par neadmisibile, deoarece consideraţiunile practice sînt străine de sistematizarea ştiinţifică a cunoştinţelor omeneşti. Aceasta trebuie să urmeze numai afinităţile iogice ale acestor cunoştinţe. Iar cît priveşte tradiţiunea istorică, pe care el o cheamă în ajutor, am arătat mai sus că oricare ar fi fost conisderaţiunile istorice, care au permis cultivarea geografiei ca o ştiinţă independentă, ele nu ne mai pot servi de îndreptar, îndată ce ne interesăm de problema abstractă a clasificării cunoştinţelor geografice între celelalte cunoştinţe ştiinţifice.
De aceea, Ratzel, părăsind punctul de vedere logic pentru a se coborî la cel practic, se mărgineşte să recunoască greutatea problemei, lăsînd-o pur şi simplu nerezoivată. în paginile precedente, am căutat din contră să lăsăm la o parte consideraţiunile practice, precum şi orice punct de vedere prea mărginit (cum era de exemplu al lui Ritter) şi am ales un altul, pe care să se întemeieze nu numai geografia, dar împreună cu dînsa şi tot restul ştiinţelor concrete. Evolu-ţionismul cu „integrarea progresivă a materiei cosmice" ne-a oferit acel punct de vedere general.
Urmărirea lui consecventă ne-a ajutat să găsim mai întîi definiţiunea ştiinţei noastre, apoi şi mărginirea ei faţă de celelalte ; în fine, să determinăm locul ce i se cuvine la clasificarea generală a ştiinţelor.
LIMITA GEOGRAFIEI FAŢĂ DE ŞTIINŢELE VECINE1
3*
•a»
Graniţa dintre geografie ţi geologie. Werner începe geologia ca miner, preocupat de stratigrafie, cu scop pur utilitar. De la Werner pînă în epoca lui Richthofen, geologia ajunge ştiinţa despre clădirea litosferei. Formaţiunile geologice sînt rezemate pe paleontologie ţi petrografie, pe cînd formaţiile geografului sînt descrise din punct de vedere al formei (relief), al volumului, compoziţiei ţi poziţiei. Fenomenul geografic ocupă un timp ţi un spaţiu mai întins decît cel geologic. Hotarul în sens vertical, stabilit de Richthofen, nu poate fi valabil: Lyell ţi „cauzele actuale".
Limita dintre fizică ţi geografia fizică. Aerul ţi apa fizicianului sînt altceva decît atmosfera ţi hidrosfera. Geografia descrie toată masa atmosferică ţi toată hidrosfera, în complexitatea ei reală.
Hotarul dintre geografie ţi botanică sau zoologie, ca ţtiinţe descriptive, e punctul de. vedere al masei. Botanistul ţi zoologul urmăresc caracterele specifice, cu scop de a reconstitui arborele genealogic al organismelor ţi a grupa indivizii după varietăţi, specii, genuri, familii etc. Geograful se ocupă de masa reală, adică de vegetaţie (nu de floră), ţi de masele animale, determinlnd locul lor pe faţa Pămîntului ţi cauzele distribuirii, adică localizarea în spaţiul concret.
încercările de analiză şi apoi de sinteză a cunoştinţelor omeneşti, considerate în toată întregimea lor, au adus nevoia unei ţărmuiri a diferitelor ştiinţe între ele ; s-au deosebit mai întîi de toate categoriile generale ; s-a împărţit domeniul cunoştibilului la mai multe ştiinţe particulare, care, ocupîndu-se fiecare în parte de o anumită serie de fenomene, împrumută apoi rezultatele lor unei ştiinţe superioare de coordonare, numită filozofie.
De aceea, cînd e vorba de însemnătatea teoretică a unei ştiinţe, problema ierarhiei ştiinţelor şi a ţărmuirii lor unele faţă de altele devine o problemă de un înalt interes ştiinţific şi filozofic. Şi Comte, şi Spencer, şi Wundt au tratat-o
1 Publicat prima dată în „Convorbiri literare", 1904.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
150
rînd pe rînd — pentru ca să nu pomenim decît pe cei mai însemnaţi din veacul nostru.
Astfel fiind, îndată după definiţiunea ştiinţei noastre, a doua întrebare care neapărat trebuie să aibă loc într-o introducere generală în geografie este chestiunea limitei dintre această ştiinţă şi cele învecinate. Din capul locului, trebuie să mărturisim că, deoarece problema însăşi a definiţiunii a fost şi probabil va mai fi încă în dezbatere, este firesc ca nesiguranţa părerilor cu privire la obiectul şi definiţiunea ştiinţei în chestiune să se răsfrîngă şi asupra discu-ţiunii privitoare la locul geografiei între celelalte ştiinţe.
în primul rînd se pare că e greu de arătat hotarul între geografie şi geologie. Etimologia însăşi a acestor două nume e un fel de prevestire a acestei greutăţi.
Să începem aşadar cu geologia.
Mai întîi, lipsa de preciziune a limitei dintre cele două ştiinţe e surprinzătoare, deoarece una este cu mult mai veche decît cealaltă. Pe cînd originea geografiei se pierde în istoria filozofiei greceşti, geologia este aşa de tînără, încît literatura ei abia depăşeşte întinderea veacului de faţă. Aşa, după părerea lui Suess, geologia n-ar începe la dreptul vorbind decît cu lucrările şcoalei de mine din Freiberg, în secolul trecut. Acolo, sub conducerea lui Werner, s-a dat mai întîi o serioasă atenţiune dispoziţiei stratelor din coaja Pămîntului. Dar, la început, acele studii miniere aveau mai mult caracter practic utilitar, pînă ce Cuyier (în primul deceniu al veacului al XlX-lea), arătînd ce fel, cu ajutorul fosilelor, se^ poate determina nu numai poziţia, dar şi etatea relativă a păturilor, indică posibilitatea de a întemeia o nouă ştiinţă — ba încă una dintre cele mai bogate în perspective asupra lumei concrete 1. Prin urmare istoriceşte privit lucrul, geologia era în adevărată pruncie pe timpul cînd Ritter scria monumentala sa operă, în care înviase cu o nouă splendoare vechea geografie straboniană. Şi totuşi, după cum am spus, faţă de nici o ştiinţă azi nu e mai greu de tras limita, ca între geografie şi ceastălaltă ştiinţă, aşa de recentă.
Pentru a rezolva problema, drumul cel mai nimerit ni se pare a fi următorul : să examinăm cu deosebire părerile celor ce au cultivat mai de aproape ambele ştiinţe. Şi, plecînd de la această consideraţie, numele lui Ferd. v. Richthofen se impune fireşte în primul rînd. Abia dacă se mai poate găsi în literatura geografică a veacului un scriitor, afară de Suess (dacă ar fi să-1 numărăm printre geografi), care să aibă tot atîta însemnătate pentru geografie, ca şi pentru geologie 2.
* E d. Suess, Vber neuere Ziele der Geologie, p. 1.
2 Dacă numele lui C h. L y e 11 lipseşte aici, aceasta nu e o scăpare din vedere. Pricina e dehmţmnea de tot vagă pe care marele sayant o dase geologiei : „Geologia este ştiinţa care studiază schimbările succesive ce s-au întîmplat în regnul organic şi anorganic al naturii: ea caută cauzele acestor schimbări şi influenţa lor asupra modificărilor suferite de faţa planetei Şi de structura ei exterioară". Principes de geologie, I, 1873, 1.
LIMITA  GEOGRAFIEI   FAŢA  DE  ŞTIINŢELE VECINE
151
Richthofen găseşte deosebirea între cele două ştiinţe, după felul cum fiecare din ele priveşte scoarţa Pămîntului. „Geologia, zice dînsul, consideră suprafaţa planetei ca un produs al evoluţiunîi (gewordenes), pe cînd geografia din contra o priveşte ca ceva gata (bestehendes)1.
Cea dintîi s-ar ocupa aşadar de transformarea scheletului planetei, iar geograful primeşte din mîinile geologului o formă isprăvită (măcar în liniamentele ei generale) şi apoi cercetează cum acea formă a fost modificată mai departe de forţele exterioare ce au lucrat asupra-i. Şi de aceea, pentru Jiecare continent, este totdeauna numai o limita în timp între sfera de cercetări a. geologiei şi a geografiei cu privire la fenomenele dinamice, genetice ale feţei Pămîntului". Astfel că cele două ştiinţe, continuă autorul, in principiu se deosebesc în cele mai multe cazuri, în practică încă nu e totdeauna cu putinţă deosebirea între ele.
Mai întîi, trebuie să observăm că punctul de vedere practic nu interesează în nimic discuţia ştiinţifică a problemei noastre, ci priveşte numai nevoile pregătirii savantului. Pentru noi, atîta este de reţinut : că între geologie şi geografie este o limită şi că această limită ar fi de căutat numai în^ succesiunea timpului de evoluţie al planetei. De altfel, la această părere se alătură şi alţi geografi-geologi. Lapparent găseşte foarte fericită formula lui Mackinder, că geologia ar fi studiul trecutului la lumina prezentului, după cum şi geografia este studiul prezentului la lumina trecutului 2.
Să fie oare aceasta o adevărată limită între două ştiinţe ? Oricare ar fi interesul literar al acestei antiteze, şi oricît de mare ar fi autoritatea ştiinţifică a celor trei savanţi, pe care i-am luat ca mărturie, ni se pare totuşi că o astfel de limită este inadmisibilă.
în adevăr, deosebirea între sferele a două ştiinţe o constituie însăşi deosebirea fenomenelor, pe care ele le cercetează şi nici într-un caz succesiunea lor în timp. Aşa, dacă botanica, de ex., e deosebită de mineralogie, cauza stă acolo că planta şi mineralul sînt două fenomene deosebite, dînd naştere în^ mintea noastră la două serii de noţiuni deosebite. Iar faptul că a trebuit să existe întîi mineralul înainte de a putea trăi planta nu ajută întru nimic la deosebirea celor două sfere ale ştiinţelor de care e vorba. Căci dacă deosebirea în timp^ ar putea fi hotărîtoare pentru clasificarea ştiinţelor, atunci cu pierirea fiecărei flore în timpurile geologice ar fi început o nouă ştiinţă ja. plantelor, şi astfel botanica, în loc de o singură ştiinţă, ar fi o serie întreagă de ştiinţe, deosebite între ele după limitele în timp, care au despărţit o floră de cea imediat următoare.
Prin urmare, timpul nu poate constitui un criteriu temeinic de clasificaţie. Un astfel de criteriu trebuie să fie independent de spaţiul şi de timpul de care
1 Richthofen, Aufgaben und Methoden der heutigen Geographie, pp. 20, 21.
2 Lapparent,  Leton de geographie physique,  1896, p. 4.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
152
a fost legată existenţa fenomenelor de studiat; şi el trebuie să fie scos din însăşi natura fenomenelor supuse clasificării. Drept aceea, de la început problema deosebirii dintre geografie şi geologie trebuie să atîrne în mod firesc de aceasta întrebare fundamentală : Sînt deosebite între ele fenomenele de care se ocupă aceste două ştiinţe ori nu ? Şi dacă sînt deosebite, orice altă mărginire în timp şi în spaţiu este un cîştig mai mult pentru stabilirea unui hotar sigur între ştiinţele respective.
Geografia am văzut mai dinainte de ce se ocupă.
Dacă cercetăm acuma opera lui Richthofen, găsim şi obiectul geologiei precizat în chipul următor^: „ea se ocupă cu studiul rocelor, adică cu studiul scoarţei Pămîntului. însă nu numai cu privire la compoziţia lor (ca mineralogie), ci şi^cu privire la stratificare. Ea ne învaţă astfel să deosebim formaţiunile după resturile organice ascunse în ele şi, cu ajutorul acestor doi factori, ne face să cunoaştem deosebirea de etate dintre formaţiuni" 1. Prin urmare, ştiinţa geologiei ar avea drept obiect clădirea scoarţei Pămîntului, ceea ce face că una dintre chestiunile capitale ale acestei ştiinţe este să hotărască de la început : ce este o formaţiune sau un „teren" geologic, chestiune care abia dacă e rezolvată şi pînă azi 2.
Este ^destul^aşadar să punem faţă în faţă cele două ştiinţe, pentru ca deosebirea să apară de la sine. Pe cînd una se ocupă de raportul celor patru sfere, adică de întregul Pămînt considerat din punctul de vedere al relaţiunii maselor, cealaltă se ocupă numai de succesiunea formaţiunilor geologice, întrucît acestea pot explica structura coajei globului.
Lucrul pare clar şi totuşi nu-i destul.
Dacă geografia se^ocupă cu raportul dintre masele celor patru sfere în seria timpului şi în împrăştierea lor în spaţiul planetei, nu cumva geologia este o parte a geografiei ? întrucît şi una şi alta au nevoie de litosferă şi întrucît formaţie geologică presupune şi ea o clasificare a maselor litosferei, nu cumva sfera celor două ştiinţe se confundă ? De această nouă greutate nu putem scăpa decît dacă masele geografice ar fi altceva decît masele cuprinse în formaţiunile geologice. Aici stă adevărata greutate a problemei.
Mai întîi,^ trebuie să mărturisim că geologia pînă azi n-a hotărît încă bine ce trebuie să se înţeleagă prin acest cuvînt formaţiune, sau „teren" geologic. Părerea nu e a noastră. Nu vreunul mai mic, ci însuşi Suess mărturiseşte că întrebarea a rămas pînă astăzi fără răspuns şi că „acest răspuns va fi marea problemă de care se vor^ lovi silinţele generaţiei de geologi, din secolul ce vine" 3. în genere ^ştim că, prin formaţiuni, se înţeleg tot mase ale litosferei caracterizate însă în prima linie din punct de vedere paleontologic şi petro-grafic. r
' R i c h t h o f e n, op. cit., p. 14.
2 S u e s s, Antlitz der Erde, trad. franc, Paris, 1897, I, 12. * Ibidem, I, 21.
LIMITA  GEOGRAFIEI   FAŢA  DE  ŞTIINŢELE VECINE
153
Geograful din contra consideră masele mai întîi din punctul de vedere al stării lor fizice (solidă, lichidă ori gazoasă), apoi cu privire la forma, volumul şi poziţia lor în spaţiul geografic. Aşa că unul şi acelaşi masiv pentru geograf se poate prezenta ca o unitate simplă, pe cînd pentru geolog dimpotrivă el poate fi complex ; şi viceversa : una şi aceeaşi formaţiune geologică poate fi pentru geograf iarăşi diferenţiată în mai multe unităţi geografice cu forme, volume şi poziţii diferite.
Din aceasta rezultă că geografia, ocupîndu-se cu relaţiunea celor patru sfere, chiar cînd ajunge la studiul litosferei şi se întîlneşte cu geologia, nu numai că acestei din urmă îi lasă o ţintă deosebită, dar şi cînd e vorba de relaţia maselor litosferei, ea are fenomene proprii, deci un obiect propriu de studiat, care împiedică confuziunea între domeniul celor două ştiinţe. Lasînd prin urmare limita în timp şi antiteza dintre prezent şi trecut, găsim pentru ambele ştiinţe nişte sfere deosebite de fenomene şi un punct de vedere deosebit al studiului lor.
Dacă mai ţinem seamă de hotarul dintre cele două ştiinţe şi cu privire la spaţiu ori la timp, ideea mărginirii lor una faţă de alta va fi cu atîta mai limpede.
Astfel, fenomenele de care se ocupă geografia sînt cu mult mai răspîndite în spaţiu decît cele geologice. Pe cînd ea se ocupă de masele cuprinse în cele patru sfere ale planetei, ba încă, pentru a clasifica raporturile lor, mai cheamă în ajutor şi observările făcute în alte corpuri cereşti, geologia, oricît de liber am lăsa zborul imaginaţiei, cu greu ne putem închipui, că ar putea cerceta clădirea litosferelor din alte planete, după cum o cercetează pe a planetei noastre. Pe cînd din contra, cum am văzut în capitolele precedente, geografia îşi poate întinde observările sale şi la sferele altor corpuri cereşti, după ce a îmbrăţişat, împreună cu geologia, litosferă individului cosmic, pe care ne găsim.
Cînd ne apropiem însă de litosferă, trebuie să recunoaştem că un ţinut i se cuvine mai mult geologiei decît geografiei ; şi anume cel care vine imediat sub coaja ei superioară. Aşa, Richthofen ne spune că toată faţa Pămîntului, întrucît ea este o operă contemporană a agenţilor exogeni, se cuvine, după dreptate, geografiei şi nu geologiei, deoarece această faţă este spaţiul unde se leagă relaţiile geografice cele mai complexe. Aici litosferă, hidrosfera, biosfera şi atmosfera se ating nemijlocit şi dau naştere la cele mai variate fenomene geografice. Din contra, din cercetarea formaţiunilor sale, geologul începe studiul abia sub coajă, şi anume acolo unde lipsa unui înveliş (plantă, aluviuni etc), îi dă voie să cerceteze şi să ghicească relaţiile ascunse în sînul nevăzut al Pămîntului. Iată pentru ce, faţa reală a coajei are pentru dînsul un interes secundar ; mai bine vede el coborîndu-se într-o mină şi de aceea consideră ca un paradis al ştiinţei sale toate ţinuturile unde scoarţa a fost fărîmată, încreţită şi prăbuşită, încît să-i arate deasupra ceea ce el ar fi trebuit să caute dedesubtul ei. Şi tot din această cauză, cîmpia aluvională, unde ochiul zăreşte peste tot acelaşi orizont neted, iar pi-
DIN   OPERA GEOGRAFICA
154
LIMITA   GEOGRAFIEI   FATĂ  DE  ŞTIINŢELE VECINE
155
ciorul calcă mereu aceeaşi rocă, este adesea pentru geolog o adevărată pustietate, în care el ştie în fiecare punct tot ce se poate şti în ţinutul acela întreg.
Prin urmare, cu cît ne coborîm sub coaja Pămîntului, cu atît scade interesul geografic pentru a creşte cel privitor la chestiunile de pură geologie.
Scade, însă nu dispare. Ba de la un loc, interesul geografic devine iarăşi precumpănitor. Căci preocupat mereu de problema clădirii scoarţei Pămîntului, geologul îşi mărgineşte cercetările acestei scoarţe şi idealul ştiinţei sale ar fi atins îndată ce s-ar găsi undeva o tăietură în coaja globului, unde să poată vedea seria completă a stratelor pînă în adîncimile părţii solide din geosferă. Atunci problemele geologice : cum s-a format scoarţa, din ce strate este compusă, în ce chip s-au succedat în timp, cît a durat fiecare perioadă faţă de celelalte etc, toate aceste chestiuni ar fi ca şi rezolvate, iar geologia ar fi o ştiinţă definitivă. Şi dacă o singură secţiune în coajă n-ar fi de ajuns, desigur un număr relativ mărginit de astfel de secţiuni ar descoperi peste tot în ce chip a crescut lito- j sfera pînă la grosimea ei de azi. Atunci cercetarea geologilor ar părăsi ţinuturile i unde scoarţa este frămîntată şi încreţită (adică munţii) şi s-ar opri la acele sec- j ţiuni ideale şi simple, după cum cel ce are la îndemînă o pagină netedă nu caută 1 să descifreze cuprinsul ei pe o alta frîntă şi mototolită. în ipoteza aceasta, geo- I logia ar fi o ştiinţă cu desăvîrşire pozitivată. {
Din contra, geografia, după ce se interesează (pe lîngă sferele superioare) de coaja globului, ea nu se opreşte numai la această coajă, ci se coboară cu cercetările ei pînă la sîmburile globului, deoarece de agenţii endogeni au atîrnat şi atîrnă încă multe din trăsăturile fizionomice ale planetei. O prăbuşire ori o încreţire într-un punct oarecare al scoarţei este un accident puţin însemnat pentru j geologie. Un puţ artificial poate ajuta ştiinţa geologului, ca şi o catastrofă a ' scoarţei. Geograful din contra e nevoit, pentru interpretarea raportului dintre \ cele patru sfere, să considere prăbuşirea în toată întinderea ei concretă, şi, pentru ; a o explica, are nevoie să ştie în ce stare se află şi sîmburele Pămîntului.
Apoi, dacă acele secţiuni ideale de care vorbeam ar explica pînă în amănunţime clădirea scoarţei, orice perturbare nouă a litosferei l-ar lăsa pe geolog indi- » ferent, pe cînd interesul geografului continuă încă, fiindcă orice parte a relie- l fului îl interesează.
Rămîne aşadar mai presus de orice îndoială că fenomenele geografice sînt răs-pîndite într-un spaţiu mai întins, fie că ne ridicăm cu privirea din centrul Pămîntului spre spaţiile cereşti, fie că considerăm localizarea lor în sens orizontal pe coaja solidă a globului1. Şi, de asemenea, cu privire la succesiunea lor în timp. geografia se preocupă de starea planetei chiar şi mai înainte de a fi fost acoperită cu o litosfera, iar în reprezentarea noastră seria fenomenelor geogra-
1 Dacă acest din urmă punct de vedere mai are nevoie de justificare, e destul să ne gîndim I că cea mai mare parte a cîmpiilor, practic vorbind, e lăsată în părăsire de geolog, preocupat 1 mai ales de localizarea în sens vertical. I
fice se prelungeşte şi dincolo de limita timpului, în care litosfera va ajunge un grad de înaltă fixitate şi prin urmare geologia ar putea fi o ştiinţă definitivă.
Totuşi trebuie să mărturisim din nou că aceste deosebiri în timp şi în spaţiu între sferele celor două ştiinţe nu ni se par esenţiale. Deosebirea cea dintîi, ^adică a punctului de vedere din care şi una şi alta privesc litosfera şi al despărţirii fenomenelor pe care le cercetează fiecare în parte, aceea singură este hotărîtoare.
Şi dacă lucrul stă astfel, ar fi trebuit ca geologia să rămînă credincioasă tra-diţiunilor ei din timpul lui Werner, iar operele cu cuprins geologic ar fi trebuit să se mărginească la studiul interiorului scoarţei. Noi vedem dimpotrivă că operele de geologie generală fac loc tot mai mare în introducerea lor unor observări asupra feţei Pămîntului, de acelaşi fel cu acele pe care geograful le-a făcut şi le va face totdeauna în mod necesar.
Care să fie cauza acestui amestec ?
Pentru a înţelege acest fenomen literar, trebuie să ne aducem aminte de un moment însemnat în evoluţia geologiei, căci de acel moment istoric atîrnă îndrumarea literaturii geologice în direcţia mai sus pomenită. Acest moment e apariţia doctrinei lui Lyell.
Pînă la dînsul, savanţii atribuiau formarea şi modelarea scoarţei Pămîntului unor cataclisme care, din timp în timp, îi schimbau înfăţişarea, prăpădind vietăţile pentru a le înlocui cu altele noi. Continente, insule, mări, lacuri, plante, animale..., totul se modifică brusc, născînd lumi noi, menite să piară iarăşi prin cataclisme. De aceea, a produs o adevărată răsturnare în geologie ideea schimbării lente, introdusă de Lyell1.
După noua teorie, ce este azi a fost totdeauna. „în economia lumii, zisese Hutton, nu pot găsi nici urma unui început, nici perspectiva unui sfîrşit" ; cauzele actuale au lucrat totdeauna, în acelaşi fel şi prin urmare, întări Lyell, dacă vrem să înţelegem trecutul geosferei şi să rezolvăm problema succesiunii în timp şi în spaţiu a straturilor coajei globului, trebuie să începem mai întîi prin a observa ceea ce se petrece azi pe faţa litosferei. Căci sedimentaţia produsă de un rîu, de un lac, de un curent : coborîrea sau urcarea ţărmului mării ; depozitele organice etc, nu-s decît o mărturie contemporană a aceloraşi fenomene întîmplate pe faţa planetei noastre în timpul tinereţii sale. Deci evoluţia, nu revoluţia şi cataclismul, a fost legea transformării globului şi, cercetînd întocmirea litosferei clădite pînă azi, e necesar să începem interpretarea trecutului prin interpretarea prezentului, adică să începem geologia cu geografia fizică, privind întîi istoria actuală a planetei.
Astfel, operele de geologie au început a fi însoţite de lungi introduceri de geografie fizică. Opera lui Lyell, Principii, „se ocupă de economia actuală a naturii" 2 ; cu Principiile (în mare parte un fel de geografie fizică) sfătuieşte el
1 Vezi predecesorii săi. Lyell, Principes de geologie, 1873, I, p. 97.
2 Lyell, op. cit., prefaţa, p. III.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
156
LIMITA   GEOGRAFIEI   FAŢA  DE  ŞTIINŢELE VECINE
157
pe cititor să înceapă citirea, şi numai în urmă să treacă la studiul chestiunilor dezvoltate în Elementele de geologie. Iar sfatul marelui geolog a şi fost urmat de scriitorii de mai^tirziu. încetul cu încetul, se născu ideea unei confuzii între sferele celor două ştiinţe învecinate. în realitate, e vorba de o simplă procedare literară şi bibliografică, născută din consideraţii didactice, pe cînd sferele celor două ştiinţe rămîn independente ca unele ce au de cercetat obiecte diferite şi urmăresc, cum am văzut, scopuri deosebite.
Trecînd de la litosferă, unde ne întîlnim cu geologia, spre hidrosfera şi atmosferă, sîntem nevoiţi să stabilim o nouă limită — de astădată faţă de fizică. Şi aici stabilirea marginilor se impune cu atît mai mult, cu cît o parte a geografie^ se numeşte fizică, ceea ce ar putea naşte cumva bănuiala, că ştiinţa noastră nu face decît să repete cîteva capitole din fizică cu privire la aer şi la apă.
Deosebirea însă este şi în acest caz uşor de precizat: Pe cînd fizica (o ştiinţă abstractă), studiind aerul şi apa, le consideră numai din punctul de vedere al proprietăţilor generale ale materiei, ca pe orice alt lichid şi orice alt gaz, geografia din contra se ocupă nu de apă şi de aer, ci de hidrosfera si de atmosferă, ceea ce nu e de loc acelaşi lucru.
în adevăr, credincioasă punctului său de vedere (relatiunea dintre cele patru sfere cu privire la mase), geografia, după cum în litosferă a considerat masa reală a acestei sfere şi chiar a micilor accidente de la suprafaţă (precum şi localizarea lor în spaţiul concret), tot aşa, cînd trece la studiul hidrosferei şi atmosfere!, ea consideră mai întîi masa reală a apelor în felurita lor distribuire pe pămînt (lac, rîu etc), precum şi masa reală a învelişului gazos, în toate formele sale de diferenţiere.
De aici însă rezultă o diferenţiere adîncă între fizică şi geografia fizică :
1. întîi, cu privire la cantitate : Pe cînd fizicianul are nevoie de un mic volum de apă spre a studia proprietăţile fizice ale acestui corp, geograful din contra nu poate lăsa la o parte nimic din tot cuprinsul hidrosferei. Pe cînd şi în faţa unei picături de apă şi în faţa oceanului, fizica apei este aceeaşi, nu tot aşa este cazul cu geografia. Să fi lipsit apa unei mări, toată geografia fizică ar fi fost alta : alte vînţuri, alte ploi, altă împărţire a plantelor etc... Ca să vedem cît de mult geografia atîrnă de cantitatea reală a hidrosferei, şi cît de indiferentă este aceasta pentru fizică, e destul să ne închipuim că mările ar fi fost pline cu mercur, iar apa n-ar fi fost cantitativ decît un lichid rar, cum e, de ex., azi mercurul. Evident că şi în această proporţie, fizica ar fi rămas ceea ce este, pe cînd geografia ar fi fost cu desăvîrşire alta.
Ne este aproape imposibil să ne închipuim ce-ar fi putut fi aspectul planetei noastre, cînd în locul acestui lichid fin, apa, care străbate scoarţa mai adînc
decît eterul, planeta noastră ar fi rămas să fie modelată de lichidul greoi şi pasiv numit mercur.
Tot astfel şi cu aerul. Fizicianului îi este de ajuns o mică parte a atmosferei, pe cînd geograful trebuie să ţină seama de masa ei reală, care îmbracă cele 510 milioane km2 ale feţei Pămîntului. Căci pentru a şti, de ex., ce este un vînt, în fizică e de ajuns să produci cumva o diferenţiere a temperaturii, care să pună aerul în mişcare. Pentru a şti însă ce sînt vînturile în geografie, trebuie să ob-\ servi mai întîi împărţirea uscatului şi a apelor, apoi gradul de insolaţie după
\ latitudine şi anotimp, în fine să-ţi dai seama de distribuirea presiunii după
î maxima şi minima. Şi acestea toate, pentru că pe geograf nu-1 interesează yîntul
{ în genere, ci vînturile în concreto, aşa cum sînt ele în oceanul atmosferei : cu
} direcţii, durate, volume, intensităţi... diferite de la un caz la altul. ^
\ Nu numai atît. Teoria fizică a amestecului gazos din atmosferă ar fi fost
aceeaşi, dacă elementele acestui amestec ar fi fost şi în altă proporţie decît aşa cum întîmplător sînt azi. Pentru geograf din contra, e destul să schimbi puţin proporţia volumelor, şi îndată raportul sferelor, de care el se ocupă, ^devine altul. Este suficient să cobori proporţia oxigenului sub 17% şi o bună parte din biosferă dispare.
Astfel că şi pentru aer, ca şi pentru apă, punctul de vedere al cantităţii reale este pentru geograf în adevăr decisiv.
2. A doua deosebire e cu privire la deosebirea calitativă dintre apa şi aerul fizicianului de o parte şi hidrosfera sau atmosfera geografului de altă parte.
Pentru fizică şi chimie, aerul şi apa sînt un amestec ori o combinaţie de corpuri simple, în proporţii definite. Chiar atmosfera, care e un simplu amestec de cîteva gaze, păstrează pretutindenea mai aceeaşi proporţie relativă a elementelor.
Atmosfera şi hidrosfera geografului sînt din contra amîndouă nişte amestecuri foarte complexe, din cauza adăogirii altor elemente, care nu privesc fizica apei şi a aerului.
Aşa, mai întîi atmosfera studiată în geografie este tot aerul cunoscut în fizică, plus toate părticelele mici solide care, ridicate de vînturi, plutesc aproape nevăzute pînă în stratele cele mai de sus ale învelişului gazos al planetei. La colb se mai adaugă apoi şi cenuşa zvîrlită de vulcani uneori, în foarte mari cantităţi. Astfel, e foarte cunoscut cazul exploziei lui Krakatau (1883—1884), a cărei cenuşă a dat roată aproape întregului Pămînt, rătăcind în atmosferă mai bine de un an. Afară de aceasta, praful meteoric, şi mai ales vaporii de apă, iar în păturile de jos o necalculabilă cantitate de materii organice şi de organisme microscopice, care împînzesc globul de jur împrejur. Indiferent pentru fizician, amestecul aşa descris este tocmai învelişul gazos de care se ocupă geograful, deoarece de acest amestec atîrnă unele forme ale biosferei şi hidrosferei, îndeosebi ale litosferei. (E destul să se gîndească cineva la sedimentaţia eolică mai ales împrejurul pustiilor.) Din contra, fizicianul îşi poate mărgini într-un mic vas
DIN   OPERA GEOGRAFICA
158
aerul neamestecat de care are nevoie pentru studiile ştiinţei sale abstracte. Astfel că gazul, de care e vorba în fizică, este o reducere, ca să nu zicem o abstracţie, din atmosfera geografului : acesta din urmă priveşte învelişul gazos în toată complexitatea lui reală.
Acelaşi lucru se poate afirma şi cu privire la apă. Fizica şi chimia, studiind acest corp, au în vedere o anumită combinaţie între oxigen şi hidrogen. Cît de deosebit este din contra punctul de vedere al geografiei ! Privind întreaga hidrosfera, ştiinţa noastră are înainte un amestec imposibil de exprimat prin vreo formulă. Pe lîngă apă, cu proprietăţile ei cunoscute, se mai adaugă tot calcarul dizolvat, toată sarea mărilor, tot mîlul nurilor, tot nisipul, tot praful meteoric şi mai ales toată masa microorganismelor care schimbă culoarea apei prin numărul lor neînchipuit de mare. Apa curenţilor reci ascendenţi, chiar pe la ecuator, îşi pierde limpezimea, devenind cenuşie din cauza miliardelor sale de vietăţi.
Unde mai pui că apa fizicei este incoloră, pe cînd apele geografiei îşi schimba culoarea de la mare la mare, un fenomen nu fără consecinţe pentru biosferă şi chiar pentru om.
Evident, considerînd hidrosfera ca „aqua pura", geografiei i-ar rămînea neexplicate foarte multe fenomene şi, în primul rînd, fenomenul atît de variat al sedimentaţiei fluviale şi maritime.
Prin urmare, deosebirea între cele două ştiinţe este cît se poate de clară. Cînd amîndouă se întîlnesc în studiul lichidului şi gazului de care a fost vorba, una, geografia, se ocupă de cele două amestecuri în „toată masa şi toată complexitatea lor reală" ; pe cînd cealaltă, ca o ştiinţă mai generală, face abstracţie de împrejurările particulare, în care se găsesc cele două corpuri, privindu-le numai ca nişte modalităţi ale materiei în genere. Se înţelege însă că pentru a-şi putea da seama de mişcarea şi distribuirea apei şi aerului pe faţa globului, prin urmare şi de rolul lor în modelarea litosferei sau în viaţa plantelor şi animalelor, geografia trebuie să ceară mai întîi de la fizică toate cunoştinţele generale sistematizate de această ştiinţă cu privire la aer şi apă. Dar îndată ce aceste cunoştinţe generale i-au fost împrumutate, geografia face aplicarea lor la cazuri concrete, uneori de tot particulare, fără să mai păstreze cîtuşi de puţin punctul de vedere al ştiinţei abstracte. De aceea, cînd ne gîndim mai de aproape la gradul de po-zitivare al ştiinţelor, înţelegem foarte bine de ce fizica şi chimia apei pot fi lesne închipuite ca desăvîrşit pozitive, pe cînd ştiinţa concretă a atmosferei şi hidrosferei nici măcar în reprezentare nu putem s-o vedem ca ceva împlinit, deoarece raportul maselor e variabil şi în timp, şi în spaţiu, iar planeta e departe de a se fi apropiat de un grad înalt de stabilitate. Complexul litosferei, hidrosferei şi atmosferei — pentru a pomeni pe cele ce au legătură mai de aproape cu fizica — se modifică şi se va modifica necontenit, pînă spre adîncile bătrîneţe ale planetei. Astfel că, pe lîngă deosebirea de natură a fenomenelor de care se
159
LIMITA  GEOGRAFIEI  FAŢA  DE  ŞTIINŢELE VECINE
ocupă cele două ştiinţe, punctul de vedere al evoluţiunii fenomenelor geografice în timp mai adaugă o nouă deosebire intre sferele lor respective.
Trecînd, în fine, la biosferă, ne găsim din nou în faţa nevoii de a mărgini geografia de alte două ştiinţe învecinate : de botanică şi de zoologie.
Deosebirea însă este de astă dată mai uşoară decît în cazurile precedente, căci este mai aparentă.
Pe cînd cele două ştiinţe pomenite studiază organismele pentru a înţelege evoluţia formelor şi cauzele care au determinat diferenţierea unor specii mai noi faţă de altele mai vechi, este de la sine înţeles că aceste ştiinţe se pot mulţumi pentru atingerea scopului lor cu cîte un exemplar sau, în orice caz, cu cîteva exemplare din fiecare specie. Din contra, geografia, preocupîndu-se în prima linie de mase, ea neglijează forma specifică a plantei sau a animalului pentru a se interesa de formaţia lor geografică, adică de gruparea lor în mase pe faţa globului.
Aşa, pe cînd zoologul priveşte animalele numite foraminifere (de ex. globige-rina bulloides d'Orb) ca o formă specială, care întregeşte seria, el se poate mulţumi în ştiinţa sa descriptivă cu cîteva exemplare din fiecare specie. Geograful, din contra, cu toate că numărul speciilor de foraminifere este foarte mare, dacă numărul indivizilor din aceste specii ar fi mic, el n-ar mai ţinea seamă de ele în studiul biosferei. Dacă le pomeneşte, aceasta vine de acolo că mulţimea lor e aşa de mare, încît singure ele au putut zidi pături întregi ale scoarţei şi prin urmare cu masa lor au influenţat raportul sferelor. De aceea, geografia le pune la socoteală, pe cînd pe uriaşul rinoceros îl pomeneşte numai în treacăt, ca pe unul ce reprezintă prea puţin faţă de masa planetei.
Şi tot acelaşi este cazul şi cu plantele. Pe cînd botanistul se interesează de forma indivizilor şi prin urmare cercetează specia, putîndu-se mulţumi cu un număr de indivizi cuprinşi într-o singură grădină botanică sau într-un ierbar, geograful nu ţine seamă decît de masele vegetale. Unul cercetează copacul şi firul de iarbă, iar celălalt se interesează numai de pădure, de stepă... în genere de formaţiile vegetale. Astfel, măsurînd întinderea pădurilor tropicale sau temperate, a cîmpiilor ierboase (Ilanos, stepe, savane, prerii), a tundrelor şi a vegetaţiei seci a pustiilor şi cercetînd apoi cauzele geografice, care au determinat acele formaţiuni, el e aşa de departe de preocuparea botanistului ori a zoologului, încît nu poate fi nici vorba de vreo confuziune între aceste ştiinţe totuşi aşa de învecinate.
Cu toate acestea, dacă Lamarck ori Darwin sau altcineva ar fi avut ideea lui Lyell de a pune înaintea operelor de botanică şi zoologie o întinsă introducere de geografie fizică, arătînd condiţiunile de trai ale faunei şi florei moderne, pentru a clarifica unele probleme biologice contemporane şi mai ales pentru a
DIN   OPERA GEOGRAFICA
160
înlesni înţelegerea distribuirii plantelor şi animalelor în timpurile geologice, probabil s-ar fi născut şi în operele zoologilor şi ale botaniştilor aceeaşi contuzie literară între limita acestor ştiinţe faţă de geografie, după cum am văzut că s-a născut cu privire la limita geologiei faţă de ştiinţa noastră. Dacă această confuzie nu s-a născut, în parte a ajutat şi faptul că amîndouă ştiinţele în chestiune au fost cu mult mai vechi decît geologia, care datează abia de un secol.
Trebuie totuşi să mai adăugăm o restricţiune. Cînd am zis că punctul de vedere al geografiei, cu privire la biosferă, este numai acela al masei formaţiunilor vegetale ori animale, afirmarea a fost prea generală. Sînt cazuri cînd geograful se interesează şi de unii indivizi ai florei ori ai faunei, dacă aceştia pot avea o influenţă asupra altor mase ale biosferei. Aşa este de pilda cazul cerealelor, legumelor şi al altor culturi vegetale sau al plantelor medicinale, care susţin viaţa omenească în regiuni neprielnice şi devin astfel agenţi de mare însemnătate cu privire la unele fenomene antropogeografice : întinderea unei populaţii, scăderea etc. etc. Astfel că, la drept vorbind, ele atrag atenţia geografului, tot din cauza influenţei lor asupra raportului dintre masele celor patru sfere.
Ar mai rămînea să hotărîm, tot în relaţiune cu biosfera, limita dintre ştiinţa noastră şi ştiinţele care se ocupă de om — în primul rînd dintre geografie şi istorie.
Omul, ca parte a biosferei, este aşa de însemnat, influenţa sa asupra pămîntului e aşa de energică şi felurită, încît problema limitei dintre geografie şi ştiinţele istorice devine o problemă de o însemnătate particulară. De aceea o şi amînăm pentru a reverii mai tîrziu asupra ei, într-un capitol special : aceasta cu atît mai mult, cu cît în evoluţia literaturii geografice rar chestiune a fost mai greu de lămurit ca a hotarului dintre geografie şi istorie. în sînul ştiinţei noastre, nici o problemă nu s-a întins mai mult în paguba celorlalte şi nici un punct de vedere n-a turburat mai mult concepţia clară a geografiei decît tocmai punctul de vedere antropomorfic, care redusese toată geografia la studiul „rela-ţiumlor om şi faţa Pămîntului", făcînd din ea o simplă ştiinţă ajutătoare a istoriei.
Din cele ce preced, am văzut că geografia nu poate fi confundată cu nici una din ştiinţele învecinate, deoarece ea are un conţinut deosebit şi un punct de vedere propriu, urmărit consecvent în toată întinderea sferei fenomenelor sale. Iar pentru caracterizarea unei ştiinţe şi hotărnicirea ei faţă de celelalte, punctui de vedere special acelei ştiinţe e de o însemnătate covîrşitoare. Căci, cosmic vorbind, toate fenomenele sînt în ultima analiză unul şi acelaşi fenomen : materie în mişcare. Aceeaşi materie, pe care o studiază chimia cînd e vorba de re-laţiunile născute din afinitatea atomelor, tot ea este obiect şi al fizicei, îndată ce ne interesăm numai de proprietăţile fizice. Şi cîte ştiinţe nu s-au diferenţiat
LIMITA  GEOGRAFIEI   FAŢA  DE  ŞTIINŢELE VECINE
161
numai în studiul fenomenelor legate de starea materiei, care se numeşte organică. iNatura nu cunoaşte clasificaţie : fenomenele sînt clasificate numai în reprezentarea noastră şi de aceea punctul de vedere este cel hotărîtor în mărginirea disciplinelor ştiinţifice, unele faţă de altele.
Iar pentru geografie, punctul de vedere special sta în aceea că, pentru a studia relaţiunea celor patru sfere, trebuie să ne interesăm mai înainte de toate de masele lor concrete, măsurîndu-le întinderea în sens orizontal şi în sens vertical, apoi cercetînd distribuirea lor în spaţiul geografic, compoziţia lor etc. întîi şi întîi de toate, ne întrebăm : cît şi unde e fenomenul despre care e vorba,^fie el \ munte, rîu, vînt, pădure..., adică de orice sferă a planetei ar face parte, căci fără rezolvarea prealabilă a acestor două întrebări, geograful nu se poate apropia de problema mediului şi, după cum vom vedea în partea a doua a acestei lucrări geografia ca ştiinţă de generalizare nu se poate constitui decît pe această cale.
în adevăr, consideraţiunea asupra maselor în concreto are precădere asupra tuturor celorlalte consideraţiuni geografice, căci de mase atîrnă mişcarea şi prin urmare integrarea materiei. Cu cît un corp ceresc are mai puţin din materia cosmică, cu atît integrarea sa este mai înaintată şi deci cu atîta corpul respectiv e mai aproape de bătrîneţe. E destul să comparăm planetele inferioare cu cele superioare şi vedem îndată cît de tinere sînt aceste din urmă, care, fiind cu mult mai mari decît cele dintîi, au încă înaintea lor o lungă linie de evoluţiune.
Dar pentru ca nu cumva să se nască bănuială că în definiţiunea dată geografiei punctul de vedere al relaţiunei sferelor după mase ar fi fost de ajuns căutat pentru a deosebi cu orice preţ geografia de celelalte ştiinţe, după ce am arătat acuma limita dintre ştiinţa noastră şi cele vecine, rînd pe rînd luate, iată cîteva exemple care să arate că în adevăr toate fenomenele geografice sînt stă-pînite cu absolută necesitate de acel punct de vedere subliniat şi în cursul capitolului despre definiţiune.
Aşa, să ne închipuim că învelişul gazos numit atmosferă ar fi cuprins mult mai multă materie gazoasă decît cuprinde astăzi. Să zicem că atmosfera ar fi fost de două ori mai groasă.
Pentru fizică, aerul ar fi fost acelaşi amestec gazos ca şi azi, în^cazul^ cînd admitem aceleaşi elemente, în aceeaşi proporţie. Pentru geografie însă toată faţa Pămîntului ar fi luat altă înfăţişare. Partea spectrului^ unde sînt razele chimice (violetul şi albastrul) ar fi fost cu mult mai împiedicată la trecerea ei prin atmosferă, iar Soarele ar fi fost mult mai puţin cald. Şi fiindcă coeficientul de transmisiune pentru violet este abia 0,4, iar pentru galben 0,64 şi pentru roşu încă şi mai mare, ar fi urmat ca Soarele să ni se pară şi mai rece, şi mai galben decît este, — s-ar fi apropiat de roşu, după cum se vede seara şi dimineaţa, cînd razele lui venind pieziş străbat pînă la observator o pătură mai groasă de gaze. Evident că împuţinarea căldurii ar provoca apoi o nouă împărţire a hidrosferei : munţii ar avea mai multă gheaţă, calotele polare ar întinde iarna zăpezile lor mai departe, spre ecuator ; regimul ploilor ar fi altul ; altele ar fi plantele şi
11 — 567
DIN   OPERA GEOGRAFICA
162
animalele, şi altfel împărţite ; litosfera ar căpăta şi ea altă înfăţişare, deoarece unul din cei mai activi agenţi de modelare este apa : într-un cuvînt, întreaga înlănţuire a fenomenelor geografice ar avea alt aspect. Şi toate aceste numai pentru că atmosfera, cantitativ, ar fi alta decît este azi.
Acelaşi lucru se poate afirma cu privire şi la celelalte sfere. Dispare o singură mare, de ex. Mediterana europeană, şi îndată relaţiunea celor patru sfere se schimbă. Sahara s-ar întinde mai la nord, clima s-ar schimba, rîurile ar fi altfel împărţite, altele ar fi formele plastice, alte plante, alte animale, alta istoria omenirii. în tot acest ţinut, aspectul planetei în tuspatru sferele ar fi îndată schimbat.
Şi tot astfel s-ar întîmpla, dacă ai cufunda sub apă un singur continent, fie chiar şi pe cel mai mic dintre toate, Australia. Ba mai mult : e destul să-i întocmeşti astfel relieful, iar ştiinţa concretă a geografiei ar fi avut de înregistrat noi fenomene. în locul pustiei de azi, un ţinut netrebnic, unde atîţia călători au murit de sete şi unde lipsa ploilor, a plantei, a animalului şi a omului înfăţişează această regiune ca un fel de spaţiu geografic negativ, am fi avut o ţară la fel cu a Braziliei, îndată ce Alpii australieni ar fi fost foarte mici sau aşezaţi foarte departe de coasta de răsărit, ca să nu mai ţină calea ploilor, silind apele să se întoarcă iute în ocean.
Din acestea se vede cît se poate de lămurit că considerarea relaţiei sferelor din punctul de vedere al masei (cît) este firul conducător în studiul fenomenelor geografice, deoarece diferenţierea cosmică a materiei este în strînsă legătură mai întîi cu întinderea mediului unde acea diferenţiere se întîmpla, fie că e vorba de formaţia geologică a păturilor scoarţei, fie că considerăm tocmai la cealaltă margine a geografiei formaţia mai complexă — statul1. în amîndouă cazurile, posibilitatea unei diferenţieri pronunţate atîrnă de întinderea maselor.
în al doilea rînd, vine apoi chestiunea localizării : unde este mărimea concretă, despre care vorbim ? Astfel am văzut cît este de întinsă atmosfera şi care sînt şi cîte sînt cantitativ elementele din care se compune. întrebarea mai departe este : unde se află acele elemente ? Iar cînd, răspunzînd la această întrebare, aflăm că oxigenul stă mai ales în păturile de jos ale atmosferei, răspunsul acesta capătă, cu privire la relaţia sferelor, o însemnătate geografică extraordinară, în adevăr, fiindcă omul nu poate trăi pînă n-o avea în aerul inspirat măcar 17,2% oxigen şi fiindcă la 10 000 m înălţime proporţia oxigenului se apropie de această limită, înţelegem dintr-o dată că viaţa omenească ar fi im -posibil de închipuit pe un Pămînt, care ar fi avut continente apropiate de această înălţime. Dacă munţii noştri ar fi ca cei din Mercur, ei ar fi lipsiţi de omenire, căci s-a constatat că nu e atît frigul pe cît lipsa oxigenului, care împiedică ascensiunile în regiunile superioare ale atmosferei. Deci vedem că toate
1 Şi în această apreciere se vădeşte influenţa tezei susţinută de autor cu privire la societate ca „formaţie biogeografică". — N. R.
LIMITA   GEOGRAFIEI   FAŢA   DE   ŞTIINŢELE VECINE
163
părţile planetei, aşa cum sînt în dimensiunile lor reale şi în localizarea lor în spaţiu, toate se ţin, încît nici o determinare cantitativă nu poate fi indiferentă geografului. Una singură de se schimbă (de ex. grosimea atmosferei) îndată atrage după sine schimbarea celorlalte, astfel că cel ce pierde din vedere ideea evoluţiunii şi-şi imobilizează în reprezentare Pămîntul cu relaţiile actuale poate avea iluzia că planeta noastră este plăsmuită, cum zicea Strabo : uftii Xoylauou tivoc,1 — atît de strînsă este armonia părţilor.
Se înţelege însă că întrebările acestea special geografice nu-s — chiar şi pentru geograf — decît provizorii. Această ştiinţă, ca şi toate celelalte ştiinţe, concrete, trebuie de la o vreme să se înalţe peste amănunţimile speciale şi să caute a înlesni o sinteză explicativă a întregii lumi sensibile. în acest punct de vedere comun tuturor, geografia se întîlneşte din nou cu celelalte ştiinţe, de care stă despărţită — înlesnită fiindu-i această întîlnire mai ales prin complexitatea fenomenelor sale, care o sileşte a se sprijini pe foarte multe ştiinţe învecinate. De aceea, întrucît prezentul îngăduie prevederi asupra viitorului, ştiinţa noastră prin felurimea fenomenelor pe care le studiază va deveni din ce în ce mai mult un fel de philosophia naturalis, o demonstraţie sintetică a lumii concrete, aşa cum a încercat-o întîia oară Humboldt în al său renumit Cosmos.
Pînă aici, am privit relaţiunile dintre ştiinţa geografiei şi celelalte numai din punct de vedere general, teoretic.
Dacă însă considerăm, măcar în treacăt, şi punctul de vedere practic, vom găsi că geografia, cercetînd necontenit fenomenele sale în toată întregimea celor patru sfere, cu privire la relaţiunile dintre ele, a devenit pentru unele ştiinţe învecinate o îmboldire spre progres şi oarecum un îndreptar metodic. Aşa, pentru a lua un exemplu, studiul gheţarilor, care avea la început o însemnătate foarte mărginită 2, îndată ce a fost urmărit geograficeşte peste întreaga faţă a globului, a făcut să se ivească probleme în multe din ştiinţele învecinate. Cînd s-a văzut întinderea de odinioară a gheţurilor pe ambele emisfere, fizica a cercetat de aproape felul formării şi mai ales al mişcării gheţurilor ; astronomia caută cauza în schimbarea constelaţiunilor ; climatologia atrage luare aminte asupra schimbării curenţilor mării în urma modificării continentelor ; geologia la rîndul ei cercetează influenţa pe care a putut s-o exercite roaderea scoarţei în unele ţinuturi şi transportarea materialului în alte regiuni... în felul acesta, o singură problemă deşteaptă altele, iar ştiinţa despre lumea concretă deveni mai sintetică decît fusese pînă atunci cu privire la acest fenomen. însă nicăieri nu se poate mai bine observa rolul de îndreptar al geografiei, decît în ştiinţa descriptivă a botanicei şi zoologiei. E destul să spunem că toată problema mediului, de care sînt legate planta şi animalul, a trebuit să fie mai întîi limpezită de o privire geografică asupra plantelor
1 După unele calcule — N.R.
2 Richthofen, op. cit., pp. 48, 49.
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
164
şi animalelor. Cum era să-şi explice botanistul felul particular al florei de pe o insulă, asemănarea şi deosebirea tipurilor, fără să fi urmărit mai întîi, împreună cu geograful, distribuirea speciilor din locul lor de origine pînă în momentul izolării pe acea mică insulă ? Şi cum să explice originea florei de stepa, fără a se sprijini pe datele geografice, care lămuresc originea climei de stepă ? Evident, din punct de vedere practic, geografia a devenit în secolul nostru între ştiinţele învecinate un fel de mijlocitoare *. Aici stă şi folosul şi greutatea ei ca disciplină faţă de alte discipline ştiinţifice. Aceasta explică şi de ce în geografie, mai mult decît în orice ştiinţă concretă, cercetătorul este obligat să nu piardă din vedere partea sintetică — constructivă, de teamă să nu dizolve geografia în ştiinţele învecinate, căci să le cultive pe toate este cu neputinţă. O dovedeşte istoria geografiei ; o dovedesc şi mărturiile geografilor contemporani, între care se numără şi scriitorul operei citată în paginile trecute. F. von Richthofen, care spune lămurit : nimeni nu mai poate azi face cercetări în toate ramurile geografiei 2. Şi e caracteristic, că ultima operă 3, de geografie generală, începe tot cu aceeaşi constatare.
1 Nevoia de a reprezenta cartografic unele fenomene fizice, botanice, sociologice, antropologice, demografice, etnografice, istorice, economice şi chiar filologice a dat în timpul din urmă o înfăţişare geografică multor studii din ştiinţe foarte deosebite. Cine ar fi bănuit acum un secol în urmă că filologii vor cerceta distribuirea cuvintelor pe hartă şi că se va întemeia chiar o „geografie lingvistică". Din reprezentarea geografică a fenomenelor a rezultat însă o sumă de legături între ştiinţele concrete şi geografie, iar bogăţia şi exactitatea hărţilor măsoară pentru fiecare gradul de progres în pozitivarea cunoştinţelor.
2 R i c h t o f e n, op. cit., p. 67.
3 Wagner,   Lehrbuch der Geographie, 1900.
LOCUL OMULUI IN GEOGRAFIE. ANTROPOGEOGRAFIA1
St
Geografia antică era empirică şi utilitară. Piedicile întîmpinate în dezvoltarea geografiei ştiinţifice. întinderea orizontului prin războaie ţi explorări ajută progresul2. Totuţi Strabo considera geografia mai ales ca o propedeutică pentru oamenii de stat. Scăderea nivelului în evul mediu. Arabii scot iarăşi la lumină pe Ptolemeu. JZosmografiile" renaşterii sînt simple opere de popularizare. Adevărata înnoire se simte abia cu Humboldt ţi Ritter. „Vergleichende Erdkunde" reînvie în parte tradiţia straboniană, dînd omului un loc precumpănitor în preocupările geografului. Fiind contemporan al expansiunii europenilor peste celelalte continente şi al începuturilor tehnicei care învingea spaţiul ţi făcea posibilă industria mare, nu-i de mirare că Ritter ţi-a concentrat privirea asupra legăturii dintre om ţi Pămînt. Fapte doveditoare că omul este un agent modelator superlativ. Antropogeografia capătă un relief deosebit.
întrebarea aceasta este una dintre cele mai însemnate în geografie. Dezlegarea ei într-un fel sau într-altul a împiedicat multă vreme pe geografi de a ajunge la o definiţie mai exactă a propriei lor ştiinţe.
Pentru a da acestei întrebări un răspuns valabil, să observăm mai întîi cum s-au dezvoltat istoriceşte opiniunile asupra acestei probleme.
Geografia, ca şi alte ştiinţe, a avut odinioară un caracter antropomorfic. Toate cunoştinţele omeneşti au avut la început... o legătură foarte strînsă cu viaţa omenească. Aşa, pentru a da un singur exemplu, chiar sistemul de cunoştinţe care compun azi ştiinţa foarte abstractă a geometriei s-a dezvoltat încetul pe
1 Din cursul de Antropogeografie ţinut în 1909, intercalat de autor, fără mari modificări, in volumul Opere complete, 1, 1943, partea I. — V. M.
2 Ideea aceasta dacă este susţinută la modul general, abstract, poate duce la confuzie. Astfel întinderea orizontului geografic prin războaie şi explorări a dus la îmbogăţirea cuceritorilor şi la sărăcirea sau izgonirea de pe unele teritorii a populaţiei indigene. De altfel, S. Mehedinţi şi-a manifestat uneori dezaprobarea (de ex. în „Antropogeografia", Bucureşti, 1942) faţă de acţiunile de discriminare rasială şi de jaf din partea cuceritorilor. — N.R.
din   opera geografica
166
încetul, după cum arată şi numele „geo-metrie", din cunoştinţe cu caracter practic, cultivate spre folosul imediat al vieţii omului. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu geografia.
în adevăr, în antichitate, pe lîngă direcţia speculativă — abstractă a geografiei din Grecia Mare, avem de la început şi o pronunţată direcţie geografică utilitară 1 reprezentată de învăţaţii din neamul marinarilor ionieni. în mod firesc, aceasta din urmă a avut precădere, după cum se poate vedea din opera lui Herodot, la care găsim o încercare de contopire a amînduror direcţiilor. Astfel, cititorul istoricului grec, chiar din primele pagini, poate observa că partea geografică nu se prezintă ca ceva sistematic, ci servă numai ca un sprijin al descrierii istorice. Mai toate problemele geografice n-au interes la dînsul decît dacă ating întru ceva povestirea evenimentelor din viaţa omului. Aşa că, la începutul literaturii geografice, nu e atît vorba de a găsi omului un loc în ştiinţa geografiei, cît mai ales să se găsească acesteia din urmă vreun loc între ştiinţele istorice.
Locul cel mai firesc era desigur acela de pregătitoare a descrierii evenimentelor ; geografia era chemată să arate teatrul pe care se desfăşurau întîmplările istorice, despre care urma să se povestească ceva. De aceea Herodot, îndată ce vine la rînd un nou popor, începe cărţile din opera sa cu o descriere a ţării poporului respectiv, ceea ce arată că omul în geografie caută, mai întîi de toate, să se găsească pe sine însuşi ; iar restul Pămîntului abia dacă îl mai interesa. Tot astfel se urma şi cu desenarea hărţilor. E drept că hărţile primilor milesieni (Anaximander, Hecateus şi Aristagoras) s-au pierdut; dar asupra caracterului lor utilitar-omenesc, nu avem nici o îndoială : ele erau nişte planuri de orientare, adică schiţe foarte simplificate ale lumii străbătute de marinarii ionieni.
Totuşi, semnele unei geografii mai independente de istorie se văd şi la ionieni. Fenomenele mai curioase, cum erau de pildă revărsarea Nilului, vulcanii, cutremurele etc, atrăseseră luarea aminte ; ba dacă privim timpurile acelea în perspectiva istoriei, ele ne apar chiar foarte favorabile dezvoltării unei geografii ştiinţifice. Aşa, doctrina pitagoreică şi eleată de o parte, apoi de altă parte comerţul din ce în ce mai întins al grecilor în toate colţurile Mediteranei, au fost tare potrivite, ca să ridice ştiinţa noastră din situaţia înjosită de servitoare a istoriei.
Dar geografia avu să sufere tocmai în apogeul culturii greceşti de duşmănia ce s-a manifestat contra direcţiei naturaliste în filosofic Astfel, elementul omenesc rămîne tot el pentru multă vreme obiectul de căpetenie în preocuparea geografului. Ca semn al dispoziţiunilor sufleteşti ale acelei epoci este destul să pomenim că Platon şi Xenofon se silesc să dovedească buna reputaţie a lui So-crate, mărturisind că învăţătorul lor nu s-a ocupat niciodată cu probleme despre
1 H. Berger, Wissenschaftliche Erdkunde der Griechen, Leipzig, 1887, I, pp 3, 4, 16.
locul   omului   în   geografie. antropogeografia
167
Cosmos, despre ceea ce este deasupra ori dedesubtul Pămîntului1 etc. Aşa că, roadele frumoase, pe care cultura din timpul lui Pericles le-ar fi adus desigur şi în sfera cunoştinţelor geografice pozitive, au rămas pierdute din cauza antipatiei pentru o direcţie filosofică apropiată de aceea a unei geografii întemeiată pe ştiinţele naturale.
Dar cauza aceasta, la drept vorbind, este mai mult accidentală. Adevărata pricină a întîrzierii progresului geografic a fost însăşi complexitatea fenomenelor de care se ocupă această ştiinţă. în adevăr, era cu mult mai uşor de conceput o ştiinţă a plantelor, a animalelor, a mineralelor... şi orice altă ştiinţă concretă, decît să se ajungă la o coordonare sistematică a cunoştinţelor despre întreaga noastră planetă, din care lumea veche nu cunoştea decît abia ţările de lîngă Mediterana. De aceea, într-o perioadă cînd toate celelalte ştiinţe concrete erau în pruncie, nu e de mirare — mai ales după cele discutate în capitolele precedente — că şi ştiinţa mai complexă a geografiei a făcut la început progrese atît de slabe.
Apoi la aceasta se mai adaugă încă o cauză care a îngreuiat mersul înainte al ştiinţei noastre, mai mult decît al tuturor celorlalte ştiinţe concrete. Credinţa că Pămîntul ar avea forma unui disc a împiedicat chiar de la început orice cartografiere ştiinţifică a fenomenelor geografice. Toate experienţele călătorilor, şi mai ales cunoştinţele lor privitoare la climă ramîneau nearmonizate din cauza reprezentării false a planetei ; ba încă nepotrivirea între adevărul empiric şi cel teoretic al savanţilor aduse pe încetul chiar un fel de discredit asupra geografiei. Este caracteristică pentru acest soi de nedumeriri mărturisirea lui Aristotel. Avînd atîtea informaţii sigure de la cei ce însoţeau pe Alexandru, şi privind apoi hărţile în formă de disc, el simţea nepotrivirea şi, în cărticica sa despre meteorologie, e nevoit să declare că un astfel de Pămînt este o imposibilitate -nard. te td cpouvo^Eva 2 (Meteor, II, 5).
în felul acesta, cu toate că în epoca lui Alexandru şi mai apoi, în aceea a cuceririlor romane, antichitatea s-a aflat de mai multe ori în condiţiuni admirabile pentru cultivarea geografiei, totuşi această ştiinţă, din pricina complexităţii fenomenelor şi mai ales din lipsa unei reprezentări exacte a globului — care să înlesnească localizarea şi explicarea fenomenelor geografice — a rămas mult timp pe treapta unui empirism foarte naiv.
De aceea, nu-i nici o mirare că în pragul erei noastre întîlnim în Strabo (cu toată destoinicia lui de a sintetiza 3 faptele) un geograf tot cam la fel cu vechii ionieni, considerînd geografia ca o simplă îndrumare spre înţelegerea istoriei, în adevăr, opera sa — dacă ne este permis să întrebuiţăm o expresie modernă — nu-i decît o teorie a mediului sau o mesografie. Iar cît priveşte partea fizică,
1 H. Berger.of cit., II, 49, 50.
2 După toate aparenţele. — N. R.
3 Strabo, Prolegomene, I, II.
DIN  OPERA  GEOGRAFICA 168
unul dintre contemporanii, care îl cunoaşte mai de aproape, îşi exprima făţiş bucuria că Strabo nu se amestecă des în problemele de geografie generală, fiind străin de ele *.
Şi a fost aceasta un lucru firesc în epoca lui Strabo, nu numai fiindcă ştiinţele exacte erau încă în pruncie, dar încă şi din cauza că ştiinţele politice — şi în prima linie istoria — ajunsese la un înalt grad de dezvoltare, atît prin bogăţia faptelor, pe care le avea la îndemînă, cît şi prin talentul literar al celor ce se îngrijeau de această ramură a ştiinţei.
Ce putea să fie deci geografia şi la Strabo, decît ceea ce fusese pe vremea lui Herodot, adică o disciplină mai mult literară, în care elementul omenesc să fie din principiu precumpănitor.
Dacă trecem acuma la evul mediu, este destul să pomenim pentru începuturile lui, că scriitorii creştini nici nu-şi mai aduceau aminte de geografii grecî, ci îşi împrumutau ştiinţa lor de la Plinius şi încă mai des din mica scriere a lui Pom-poniu Mela sau chiar din a lui Solinus. De altfel, operele geografice din această vreme au un caracter didactic şi mai în toată întregimea lor nu-s decît o stearpă înşirare de nume proprii.
Ceva mai tîrziu, arabii, prin întinderea expediţiilor şi a călătoriilor întreprinse de dînşii, ne oferă din nou ceva mai multă varietate ; dar, şi la ei, tot omul este în primul rînd obiectul descrierii geografice. Ba încă în această privinţă nu se ridică nici măcar la nivelul scriitorilor clasici ; căci pe de o parte fac un loc din ce în ce mai larg descrierii curiozităţilor, iar pe de altă parte se mărginesc, cei mai mulţi, la înşirarea locurilor şi numelor în ordinea lipsită de interes şi de claritate a itinerariilor romane sau a periegeselor greceşti. De aceea, în cele mai multe cazuri, operele arabe sînt o simplă adunare de material, fără nici o alegere şi fără o preocupare mai înaltă ştiinţifică.
Din fericire, traducerea arabă a lui Aristotel şi a operei lui Ptolemeu, numită de ei Almagesta, îndrumează din nou geografia pe calea urmată de greci şi de romani, şi astfel se pregăteşte pe încetul o nouă eră în ştiinţa noastră. Ca început al acestei renaşteri poate fi socotit secolul al XlII-lea ; însă abia în secolul al XV-lea, opera lui Ptolemeu este admisă şi răspîndită de-a binelea.
Cea dintîi urmare a revenirii spre autorii clasici a fost îndreptarea cartografiei pe o cale sigură. Portulanele, care dau numai coastele, au fost pe încetul înlocuite prin hărţi întemeiate pe diviziunea în grade, ceea ce a îndrumat pentru totdeauna desenul hărţii spre o exactitate matematică, legată de geometria globului. Şi, în adevăr, de atunci şi pînă azi progresul în această direcţie a fost neîntrerupt.
1 „On, lui sait un ere infini du silence prudent, de la reserve habile qu'il a observes le plus souvent en touchant a ces redoutables questions." M. D u b o i s, Examen dela Geographie de Strabon, p. 366.
LOCUL   OMULUI   IN   GEOGRAFIE.   ANTROPOGEOGRAFIA 169
Cît priveşte restul geografiei, omul, după cum era firesc, ocupa tot locul întîi. Iar dintre fenomenele fizice, dintre plante şi animale, nu sînt pomenite decît cele mai curioase ; şi anume se dă o deosebită luare aminte mirodeniilor şi tuturor lucrurilor rare şi preţioase, care uimeau imaginaţia europenilor.
în chipul acesta, vedem că din antichitate şi pînă în timpurile moderne, la toţi cei ce au scris opere de geografie, partea ştiinţifică privitoare la geografia generală a planetei n-a putut ţine pasul, nici cu desenul hărţii şi nici mai ales cu descrierea omului. Harta, îndată ce se ivi ideea fericită a proiecţiunilor şi îndată ce dimensiunile Pămîntului au fost aflate, a cîştigat un punct de plecare invariabil ; iar determinările astronomice ale locurilor, după longitudini şi latitudini, deveniră un fel de capital geografic, care nu mai putea fi pierdut din desenul hărţii. De asemenea, ştirile adunate de călători asupra popoarelor depărtate s-au înmulţit necontenit, pe cînd partea mai complexă a fenomenelor fizice rămîne încă nelămurită pentru geografi, după cum era şi natural. Căci pentru a întemeia fizica globului în mod ştiinţific, ar fi trebuit ca geografii Renaşterii, pe lîngă hărţi din ce în ce mai exacte şi mai complete, să mai aibă, dacă nu altceva, măcar micile instrumente, care au dat viaţă hărţilor, adică termometrul şi barometrul descoperite abia mai tîrziu. Fără ajutorul acestora, aprecierile asupra climei şi altitudinei locurilor cercetate de călători rămîneau şi trebuiau să rămînă pur calitative, adică de puţin interes pentru ştiinţă.
Atît de greu a fost progresul în cunoaşterea fenomenelor fizice ale planetei, încît chiar după descoperirea termometrului şi a barometrului, datele exact înregistrate de aceste instrumente n-au putut fi multă vreme coordonate şi folosite, pînă ce nu s-a găsit mijlocul foarte simplu, dar minunat de sugestiv, al reprezentării cartografice a temperaturii sau al presiunii aerului prin izoterme şi izobare.
Aşa că pe cînd harta a trebuit să aştepte iscodirea proiecţiunilor pentru a deveni ştiinţifică ; pe cînd fizica globului a trebuit să aştepte inventarea aparatelor de înregistrare a temperaturii şi a presiunii atmosferice, apoi găsirea mijlocului de a reprezenta grafic rezultatele obţinute, omul din contra, încă din antichitate — prin urmare şi în epoca Renaşterii —, se oferea de-a dreptul observării geografului. Iată de ce el continuă a atrage în primul rînd luarea aminte a călătorilor, apoi a scriitorilor ; astfel că literatura geografică, chiar şi după epoca marilor descoperiri, se preocupă cu o deosebită predilecţie tot de elementul etnografic şi istoric.
Şi dacă cel puţin acesta ar fi fost studiat şi rînduit în mod sistematic, ar fi fost bine. Dar, din nefericire, şi observările asupra elementului omenesc sînt mai mult calitative, adică fără sprijinul statisticii. Omenirea era pentru geograf un haos în care, afară de o superficială deosebire a raselor, ochiul său nu mai vedea aproape nîmic clar. Ba ceea ce era şi mai rău, geografii, conduşi de idei religioase şi sociale europene, vedeau în popoarele din nou cunoscute argumente şi exemplificări ale teoriilor lor despre paradis, păcat, pedeapsă divină etc. De
din   opera geografica
170
aceea, operele geografice devin un fel de amestec curios unde întîmpini lucrurile cele mai neaşteptate : notiţe de tot felul aruncate la întîmplarea condeiului şi multe din ele servind ca un comentar al tradiţiunilor cuprinse în Biblie.
Caracteristice pentru epoca aceasta a literaturii geografice sînt aşa-numitele cosmografii : opere voluminoase, cu un conţinut enciclopedic. Aceea a lui Se-bastian Frank poate fi considerată ca modelul genului acestuia ingrat. Dacă în Europa autorii lor nu-s în stare să clasifice popoarele după neam, în schimb despre celelalte continente, ei înşiră material de ajuns spre a mulţumi chiar curiozitatea cea mai puţin temperată. Aşa Frank ştie să povestească despre oamenii cu un ochi, despre balauri, despre oameni cu capul de cîine şi multe ale minunăţii de felul acestora.
De aceea, istoricul geografiei se opreşte plin de speranţă în faţa unui eveniment, care era menit să înlesnească o cernere mai sistematică a materialului geografic. Acest eveniment este introducerea ştiinţei geografice în şcolile pietiste, ca obiect de studiu aparte. în adevăr, consideraţiuni didactice impuneau o se-lecţiune a datelor răspîndite în operele cele voluminoase ; şi astfel încercările lui Cluverius şi Cellarius însemnară în evoluţia geografiei un pas spre bine. Dar momentul acesta istoric al geografiei cultivate din îndemnul pietiştilor n-a fost destul de fertil pentru progresul ideilor geografice, ba încă nevoia didactică a scos la iveală îndată un fel de geografii-catehism, cuprinzînd de la început pînă la sfîrşit întrebări şi răspunsuri scurte asupra numărului şi numelor de rîuri, de oraşe, de munţi etc. Pe cît erau de diforme cosmografiile prin mărimea lor şi amestecul cuprinsului, pe atîta micile catehisme devin antipatice din cauza aridităţii lor de locorum nuda nomina. Astfel, chiar în mijlocul secolului al XVIII-lea, cei ce au avut ambiţiunea de a scrie opere mari de geografie (Busching: Neue Erdbeschreibung, 1754) nu aveau alt mijloc la îndemînă, decît să imite tot pe vechii cosmografi şi să dea elementului istoric un loc cu desăvîrşire precumpănitor.
Abia Herder în renumita sa operă Ideen zur Geschichte der Menscbheit înţelege necesitatea unei subordonări fireşti a cunoştinţelor istorice despre om, faţă de cunoştinţa fizică a planetei. E destul să citească cineva numai tilurile capitolelor din cartea a VUI-a şi a X-a pentru a vedea cu cîtă consecvenţă urmăreşte Herder ideea legăturii pas cu pas dintre pămînt şi viaţa omului. în fine, Ritter într-o formă mai sistematică şi cu mult mai multă autoritate scoate în relief aceeaşi idee : necesitatea neînlăturabilă de a studia mai întîi de toate faţa planetei, care este casa de educaţie (das Erziehungshaus) a neamului omenesc. Totuşi, opera bătrînului măiestru poartă încă titlul semnificativ : Ver-gleichende Erdkunde im Verhăltnis zur Geschichte des Menschen. Ceea ce înseamnă, că, chiar şi pe pragul secolului, în geografia ritteriană tot elementul istoric este cel dominant.
Tîrziu, în fine, la mijlocul secolului nostru, apăru în Cosmos, cea dintîi operă de geografie, care să merite deplin acest nume şi din punctul de vedere al me-
locul   omului   in   geografie.   antropogeografia 171
todei. Aici, pentru prima oară — dacă exceptăm lucrarea singuratică a lui Va-renius — geografia generală face în cadrul său un loc mai potrivit cu însemnătatea lor relativă şi celorlalte categorii de fenomene, de care această ştiinţă se ocupă. Pentru întîia oară, în Cosmos, încetează direcţia antropocentrică şi de aceea opera lui Humboldt aduce aminte, involuntar cititorului, de reforma lui Copernicus care a înlăturat Pămîntul din centrul sistemului solar.
Sînt în adevăr caracteristice vorbele cu care marele geograf începe a pomeni ceva şi despre om, după ce a dat ocol sferei întregi a fenomenelor geografice. „Es wiirde das allgemeine Naturbild, das ich zu entwerfen strebe, unvollstăndig bleiben, wenn ich hier nicht auch den Mut hătte, das Menschengeschlecht in seinen physischen Abstufungen, in der geographischen Verbreitung seiner gleich-zeitig vorhandenen Typen, in dem Einfluss, welchen es von den Krăften der Erde empfangen und wechselseitig, wenn gleich schwăcher, auf sie ausgeiibt hat, mit wenigen Ziigen zu schildern. Abhăngig, wenn gleich in minderem Grade als Pflanzen und Tiere, von dem Boden und den meteorologischen Prozessen des Luftkreises... nimmt das Geschlecht wesentlich Teii an dem ganzen Erdenleben" *.
Dacă Humboldt pomeneşte şi pe om, el o face de teamă să nu rămînă opera necompletă, căci şi neamul oamenilor e o părticică din Cosmos, un factor care ia parte la viaţa întreagă a Pămîntului.
Evident, într-o astfel de operă şi în cele ce se vor mai inspira din ea, elementul istorico-omenesc nu va mai fi partea precumpănitoare. De aceea, pe lîngă toate feluritele ameliorări, care au îmbogăţit cu fapte şi generalizări preţioase geografia în a doua jumătate a veacului nostru, mai observăm în acelaşi timp şi un vădit progres al metodei. Atît în operele mari, cum este choro-grafia lui Reclus, cît şi în cele mai restrînse — şi chiar în cele didactice — vedem o echilibrare din ce în ce mai armonioasă a materialului geografic, potrivit cu însemnătatea relativă a fiecărei categorii de fenomene. Omul, în loc de a mai fi partea însemnată ori măcar jumătatea geografiei, a devenit o dată pentru totdeauna o părticică între celelalte care compun totul geografic.
Dar dacă sporadic progresul s-a săvîrşit atît în idei cît şi în formă, totuşi în unele privinţe el nu s-a manifestat încă de ajuns. Ca un răsunet depărtat al ideilor lui C. Ritter, care definise geografia „o ştiinţă a legăturii dintre om şi faţa Pămîntului", vedem din cînd în cînd repetîndu-se aceeaşi definiţiune, fără să mai corespundă de altfel cuprinsului operelor unde o mai întîlnim. Iar ceea ce este mai semnificativ e următoarea împrejurare : sfîrşitul veacului are de notat
1 „Imaginea generală a naturii, pe care mă străduiesc să o schiţez, ar rămîne incompletă dacă aci nu aşi avea, de asemenea, curajul să descriu, prin puţine trăsături neamul omenesc în gradările sale fizice, în răspîndirea geografică a tipurilor sale existente simultan, în influenţa pe care a primit-o de la forţele pămîntului şi, reciproc, —■ deşi într-o măsură mai slabă — a exercitat-o asupra lor. Dependent de sol şi de procesele meteorologice ale atmosferei — deşi într-o măsură mai redusă decît plantele şi animalele... neamul omenesc participă esenţialmente la întreaga viaţă a pămîntului". Cosmos, I, 378. (Din 1. germ.). — N.R.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
172
în analele geografiei apariţia unui nou nume : antropogeografia. Judecînd după cuprinsul ei opera care poartă acest nume, vedem că realizează un real progres în tratarea elementului omenesc din punct de vedere geografic ; de aceea o putem considera ca deplin corespunzătoare vederilor exprimate de Humboldt în Cosmos. Deşi omul este studiat la o parte, el ocupă în opera lui Ratzel numai
0 poziţie proporţională cu adevărata sa însemnătate cosmică.
Nu putem trece, fără să facem o mică rezervă asupra formei. în paginile consacrate unei introduceri filozofice la opera sa, autorul antropogeografiei înclină, ca expresie, să dea elementului omenesc aproape acelaşi loc, pe care îl avusese la Ritter. în adevăr, el împarte toată sfera geografiei în două : o parte este fizică, ocupîndu-se de toate fenomenele feţei Pămîntului de la litosferă pînă la biosferă ; iar a doua parte a geografiei e singur omul, adică antropogeografia 1.
Evident, după toate faptele şi generalizările înşirate pînă aici, diviziunea aceasta a sferei fenomenelor geografice şi prin urmare a ştiinţei noastre ni se pare influenţată încă de vechea concepţie antropocentrică. De aceea, fiindcă perspectiva metodică a unei ştiinţe este un fapt de o însemnătate capitală pentru progresul ştiinţei, socotim că diviziunea geografiei, aşa cum a fost schiţată în paginile precedente, este mai utilizabila, fiindcă se apropie mai mult de realitate.
Oricum, din această împărţire a sferei geografiei, făcută în vremurile noastre de un geograf atît de cunoscut, se vede lămurit că punctul de vedere omenesc şi precumpănirea elementului istoric au durat în literatura geografică aproape pînă în zilele noastre 2.
Şi atunci este lesne de înţeles ce fel a fost relaţiunea dintre geografie şi ştiinţele istorice, despre care n-am pomenit nimic în capitolul unde am arătat ţăr-murirea ştiinţei noastre faţă de celelalte.
Era firesc lucru, dacă geografia da atîta precădere elementului istoric, ca şi istoria la rîndul ei să considere geografia ca ştiinţă ajutătoare. Era firesc ca de la Herodot pînă la Ritter, istoricii să vadă în geografie o simpla propedeutică a istoriei, un fel de stîlp de sprijin, după cum i-a zis d'Alembert în enciclopedie.
E uşor de văzut aceasta mai ales la Herodot care, după cum am spus, de cîte ori atinge istoria unui popor nou ce sta în oarecare legătură cu evenimentele pe care le descrie, de atîtea ori şi el găseşte prilejul pentru descrieri geografice, pomenind mai întîi ceva despre ţara unde acel popor trăia. Astfel, cartea a 2-a, a 3-a şi a 4-a, pînă ce se lărgeşte scena războiului pe care îl povesteşte, încep
1 Ratzel, Anthropogeographie, I, p. 17.
2 Şi astăzi o seamă de geografi, binecunoscuţi, definesc geografia ca ştiinţă a oicumeniei ; ceea ce nu infirmă informarea vederilor lui S. Mehedinţi ; deoarece omului i se rezervă şi în acest caz importanţa deosebită pe care o prezintă după locuri şi timp ; vezi, de pildă, P. G e o r g e s, Existe-t-il une geographie appliquee ? în „Ann. de Geogr,", LXX, 380, 1961, p. 341. — V. M.
LOCUL  OMULUI   IN  GEOGRAFIE.   ANTROPOGEOGRAFIA 173
toate cu o introducere privitoare la ţările pe unde îl duce firul istorisirilor sale. E însă de prisos, să încercăm a mai înşira şi operele în care geografia a fost privită, alături de cronologie, ca un fel de cîrjă, pe care se susţinea istoricul.
Concluzie : geografia, pînă în secolul de faţă, a fost considerată ca un fel de „ancila historiae", iar aceasta pe drept, deoarece în însuşi cuprinsul operelor geografice elementul omenesc a fost preocuparea de căpetenie a scriitorului.
■
Problema care ni se pune acuma e cea următoare : Locul pe care 1-a avut elementul omenesc în literatura geografică poate fi el justificat din punctul de vedere al metodei ştiinţei noastre ? Considerînd fenomenele geografice în toată generalitatea lor în timp şi în spaţiu, precumpănirea aceasta a omului în istoria planetei mai poate fi ea susţinută din punct de vedere geografic sau nu ?
Pe o nouă cale decît cea istorică, urmată pînă aici, credem că vom ajunge să dăm un răspuns mulţumitor întrebării acesteia, care este însăşi tema capitolului de faţă.
Plecînd de la definiţiunea dată geografiei la început, omul este mai întîi de toate o parte a biosfereii. Cum însă în biosferă, ca şi în toate celelalte sfere ale planetei, masa a fost punctul de vedere iniţial, este logic ca şi pe om să-1 considerăm mai întîi cu privire la locul pe care el îl ocupa în masa întregei biosfere.
în acest ordin de idei, ştiinţele naturale ne-au dovedit fără putinţă de îndoială că omul este un „animal" care a apărut tîrziu între celelalte şi, judecînd după toate probabilităţile, el va dispărea de asemenea înainte de multe altele, deoarece organizaţia sa foarte complexă îi limitează putinţa de trai cu mult mai mult decît pe a altor animale inferioare, capabile de o mai directă şi mai simplificată acomodare cu mediul. Aşadar, în diferenţierea maselor, omul ocupă un loc modest.
Considerat însă în răspîndirea lui actuală pe planetă, genul omenesc reprezintă, în biosferă în general (în special în faună), un factor de mare însemnătate. Putem afirma cu siguranţă că, între toate animalele mai mari, nu este nici unul atît de numeros ca omul. Căci luate la un loc, animalele mari domestice în ţinuturile cultivate mai intensiv (Europa şi Statele Unite) ating abia cifra de 200 mii. 2. Putem îndoi şi în cinci această cifră unde-s socotite mai multe specii la un loc şi tot nu vom ajunge cifra de 1 500 milioane, care reprezintă aproximativ numărul populaţiei omeneşti de pe faţa globului3. Astfel, chiar de nu s-ar împlini profeţia că, după 100 de ani, singur micul nostru continent. Europa, să aibă aproape de 1 miliard (940 mii.) locuitori, dar şi pînă azi... omul ocupă totuşi în biosferă un loc de căpetenie.
* Vezi nota de la pag. 118. — N. R. ^
2 Hickman, Geograpbisch-statiscber, tascnen-Atla
3 Astăzi peste 3,3 miliarde. — V. M.
is, nr.
38.
din   opera geografică
174
Nu numai atîta, dar dacă mai privim individul omenesc şi din al doilea punct de vedere geografic (acela al poziţiei în spaţiu), găsim că, în deosebire de toate animalele superioare, omul departe de a fi legat de o regiune anume, din contră el este răspîndit pe toată faţa globului. Nici o vietate dintre cele superioare (nici dintre animale, nici dintre plante) nu este atît de independent faţă de mediu. Şi dacă privim planeta în toată întregimea ei, în faza actuală, nu putem găsi nici o vieţuitoare, care să poată afirma cu atîta dreptate ca omul, că este locuitorul întregului Pămînt.
Ce e drept, între gheţurile polare, care pun o stavilă răspîndirii genului omenesc, mai sînt încă plante şi mai ales animale. Aceasta însă nu înseamnă că omul nu poate şi nu va putea trăi şi mai aproape de poli ; ci înseamnă numai atîta : că celelalte vieţuitoare (plante şi animale) nu-1 ajută pentru a se statornici şi mai departe pe gheţurile de la extremităţile planetei. Dacă însă ne coborîm spre mijlocul ei, spre ecuator, speciile polare se împuţinează din ce în ce pentru a face ioc altora deprinse cu o climă temperată ; acestea, la rîndul lor, sînt şi ele stăvilite de căldurile ecuatoriale, unde îşi au patria alte specii vegetale şi animale. Singur omul coboară din colibele de gheaţă ale Nordului peste regiunea temperată pînă în pustiile calde, născute de seceta alizeelor, pentru a trece şi dincolo de ele, să locuiască în căldura umedă a ecuatorului.
Aşadar nu numai prin număr, dar şi prin împrăştierea lui pe faţa globului pămîntesc, omul ocupă în mijlocul biosferei un loc în adevăr privilegiat.1
Mai mult. Dacă trecem de la punctul de vedere static (număr, întindere) la cel dinamic, găsim iarăşi că genul omenesc în biosferă şi în întreaga economie a planetei este un element de o însemnătate excepţională, e unul din agenţii cei mai energici, care influenţează raportul dintre masele celor patru emisfere.
Faptul fundamental, de la care pornim în interpretarea fenomenelor geografice actuale, este împărţirea uscatului şi a mărilor. Proporţia 2,5 : 1, în care 2,5 reprezintă întinderea apei, iar 1 întinderea litosferei uscate, este pentru geograf — dacă ne e permisă o expresie literară — ceea ce este în cosmogonia religioasă „la început a fost cuvînrul...". Fără să putem demonstra ştiinţificeşte originea şi necesitatea unei astfel de proporţii între elementul lichid şi întinderea uscatului, totuşi de dînsa atîrnă o sumedenie de fenomene geografice şi de acest „fatum" geografic ne împiedicăm mai la fiecare moment. E atît de covîrşitoare însemnătatea acestei proporţii, încît dacă ea s-ar schimba în mod esenţial, cea mai mare parte din geografie ar trebui refăcută îndată.
Ei bine, singur omul este acela, care a intervenit şi intervine mai cu succes în modificarea acestei date fundamentale a raportului dintre uscat şi mări. El
1 Ca şi întemeietorul antropogeografiei, S. Mehedinţi consideră pe om ca o parte esenţială a întregului terestru ; însă, în opoziţie cu alţi elevi ai lui Ratzel care au exagerat latura adaptării pasive, S. Mehedinţi se fereşte de determinismul vulgar şi pune accentul pe necesitatea de a cunoaşte specificul fiecărui popor dacă vrem să înţelegem modul său de comportare în raporturile lui cu natura, să prevedem cum se vor dezvolta aceste raporturi. — V. M.
locul   omului   in   geografie. antropogeografia
175
singur s-a încumetat să puie stavilă apelor, să aşeze hotar mării, oprind pentru sine ceea ce s-ar fi cuvenit oceanului. Numai în Olanda peste 3 800 km2 ar fi invadaţi de valurile mării, dacă ar lipsi mîna ocrotitoare a omului%.
După raportul dintre apă şi uscat, este interesantă în al doilea rînd pentru geograf plastica fiecărui ţinut, adică felul cum este sculptată coaja planetei. Şi aici, trebuie să ţinem seama în prima linie de cauzele mari geologice, apoi de agenţii aşa-numiţi exogeni : apa, vîntul, insolaţia etc, iar omul ca agent modificator al coajei trebuie să rămînă mai la urmă.
în adevăr, rîurile singure pot căra în 1 440 de ani un strat din litosfera 2, atingînd grosimea de un metru. Iar vînturile care mătură mereu uscatul, mutînd colbul dintr-o regiune în alta, au ajuns în unele locuri să clădească straturi groase (depozite eolice) de sute de metri. Fritsch preţuieşte o masă de colb, căzută în 1863 peste ţinutul insulelor Canare, cam la 5 miliarde de kg. Şi dacă aceste modificări în masa litosferei par mici, trebuie să ţinem seamă că le socotim mărginite la un timp prea scurt, iar adevăratul rol al acestor agenţi nu iese bine la iveală, decît urmărind activitatea lor pînă în trecutul cel mai depărtat al planetei — ceea ce fireşte nu e posibil decît în imaginaţie. Totuşi un fapt este interesant : vulcanii, din terţiar şi pînă azi, au scos pe faţa Pămîntului 2—4 milioane km3 de lavă şi alte produse vulcanice solide.
Trebuie să recunoaştem că, faţă de aceşti mari agenţi modelatori, influenţa omului asupra reliefului este cu mult mai puţin însemnată. Totuşi, această influenţă este departe de a putea fi lăsată afară din socoteală, fiindcă în unele priviri, omul e un agent excepţional de energic.
Aşa, nici o putere a naturii : nici cutremurul, nici dizolvarea calcarului, nici curgerea apei, nici prăbuşirea etc, n-a putut să străbată dintr-o parte pînă în cealaltă temelia munţilor. De vreo cîteva zecimi de ani, omul a încercat şi a izbutit să scobească, unde a fost nevoie, galerii pe care el nu le-ar fi crezut altă dată cu putinţă. Sub St. Gotthard, muntele e spart pe o întindere de 15 km.
Nici un rîu dintre toate cîte curg în America de mijloc de mii şi mii de ani, n-a putut ferăstrui limba de pămînt, care leagă una de alta cele două continente gemene. Omul singur le-a despărţit, după cum a despărţit printr-un canal Asia de Africa, amestecind apele şi, împreună cu ele, fauna celor două mări : Mediterana şi M. Roşie. Iar dacă aceasta pare puţin în plastica globului, nu trebuie să uităm ceva mai însemnat : ajutorul indirect, pe care îl dă omul prin tăierea pădurilor apei ce sculptează continentele. îndată ce mîna omenească înlătură vegetaţia — documentele istorice despre aceasta sînt foarte numeroase — ploaia, avalanşele,  gheţarii  şi  rîurile fărîmă cu violenţă şi
1 Partea cea mai variabilă a cartografiei este acea privitoare la ţărm. Cînd măsurătorile vor fi mai precise, se va putea hotărî cu mai multă exactitate rolul pe care omul (ajutat de plante şi lucrări tehnice) îl împlineşte în lupta dintre apă şi uscat.
2 P e n c k, Morphologie, I, pp. 384, 252.
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
176
locul   omului   in   geografie. antropogeografia
177
transportă departe fărămăturile scoarţei, dînd naştere la forme noi atît prin eroziune, cît şi prin acumulare. Tot aşa activitatea vîntului ca şi a apelor poate fi ajutată sau împiedicată de voinţa omului, care îi pune în cale o vegetaţie oarecare, fixînd dunele şi povîrnişurile, sau, îndepărtînd haina protectoare a vegetalelor, le dă libertate să sculpteze mai departe coaja.
Aşa că faţă de modelarea litosferei, omul, fără să aibă rolul marilor agenţi exogeni şi endogeni, totuşi direct sau indirect, are asupra plasticei o influenţă care în nici un caz nu poate fi nesocotită.
Dacă trecem la hidrosfera, omul este iarăşi singurul care să aibă asupra ei o influenţă mai simţită. E destul să ne gîndim la rîuri. Sînt pînă astăzi atîtea canalizate ori măcar îndreptate (Huanghe, Tisa, Po, Rinul etc), încît este de prevăzut ca va veni un timp, cînd apele continentale vor fi umanizate pînă la cea din urmă spre a scuti pe om de orice surprindere. Singure plantele (pe Nil bunăoară) mai sînt în stare să facă stăvilare ca acelea pe care le pune omul în albia rîurilor. Cît despre diguri sau modificări de albii, nici o vietate nu i se poate asemăna omului. Adesea aşezăminte sociale întinse se reazemă numai pe nevoia de a îngriji de curgerea apelor (ca exemple pot servi cele de la Nil, Eufrat, Amu-Daria, Sîr-Daria, Huanghe etc). Castorul în pădurile Canadei încearcă, după seama şi nevoile sale, să reguleze şi el curgerea şi împărţirea apelor, dar cu privire la întreaga hidrosfera, influenţa lui este infi-nitesimal de mică faţă de a tovarăşului său din biosferă, omul.
Atît de departe se întinde ingeniozitatea acestuia, încît încearcă să hotărască după vrerea lui chiar şi împărţirea apelor din atmosferă, care ni se par atît de libere. Este cunoscută relaţia dintre ploi şi lipsa sau bogăţia vegetaţiei. Omul se servă de această din urmă pentru a interveni în economia stării hidro-metrice a unui ţinut. Dar mai ales sînt semnificative încercările — adevărate experienţe geografice — de a înlătura grindina prin explozive, după cum s-a făcut în Italia, sau de a provoca condensarea umezelii, adică ploaia, după voie, cum s-a făcut în secetosul Texas.
Văzut lucru că, afară de cauzele generale atîrnătoare de insolaţie, nu-i nici un agent, care să aibă o influenţă mai hotărîtoare decît omul asupra hidrosferei.
Dacă trecem acuma la atmosferă, trebuie să mărturisim că asupra ei puterea omului abia dacă se simte. Repartizarea maselor atmosferice se face în afară de voinţa omului. Dinamica lor atîrnă de distribuirea centrelor de maxima şi de minima, iar acestea ascultă de împrăştierea căldurii, potrivit cu mişcările planetei în cursul zilei şi al anului. Singură modificarea insolaţiei în raport cu distribuirea vegetaţiei şi a apelor îi dă omului putinţa să-şi arate influenţa sa şi aici — deşi foarte puţin.
Dar dacă trecem la biosferă, voinţa omenească se manifestă ca un factor geografic de o extraordinară energie. Mai ales această influenţare intensivă a distribuirii plantelor şi a animalelor i-a dat omului prilejul de a se considera ca un fel de rege al planetei...
în adevăr, atît diferenţierea speciilor, cît şi distribuirea lor pe faţa globului se reazemă în prima linie pe lupta pentru spaţiu (cu vorba aceasta obişnuim a exprima în geografie : lupta pentru existenţă). însă, în lupta pentru spaţiu, nici o vietate printre cele mai superioare n-a fost mai bine înzestrată decît omul. Mai ales de 2 000 de ani, de cînd civilizaţia a înlăturat unele neajunsuri ale traiului, sporindu-i astfel puterea de a trăi şi a se înmulţi în paguba altor organisme, aproape toată biosfera s-a resimţit de voinţa acestui mamifer atît de bine înzestrat1. Specii întregi au pierit numai în timpurile istorice din pricina lui; multe s-au strîmtorat în cite un colţ al continentelor spre a-i face loc şi multe vor mai pieri încă, sau stîrpite de-a dreptul de om, sau de alte specii favorizate de dînsul.
Cu cîteva zeci de ani în urmă. America de Nord avea peste 8 mii. de bouri. Astăzi abia au mai rămas cîţiva în grădinile zoologice. Secolul viitor va căuta acest interesant animal în muzee. Cît priveşte alte animale, e destul să pomenim că marile carnivore, şi în Europa, şi aiurea, au fost atît de prigonite încît vor dispărea peste puţin, trecînd în domeniul paleontologiei. Este atît de intensă şi sistematică lupta contra lor, încît în secolul nostru harta animalelor de pradă este un adevărat document istoric cu privire la starea culturală a oamenilor pe unde aceste sălbăticiuni mai continuă încă de a trăi.
în schimb, toate animalele care prin dispoziţiunile lor speciale şi prin utilitatea lor pentru om au putut intra în sfera lui de viaţă, s-au dezvoltat, s-au diferenţiat mai departe, dînd naştere la varietăţi noi şi s-au răspîndit pe faţa planetei împreună cu dînsul.
Tot aşa s-a întîmplat şi cu plantele. Cele mărunţele, care trăiesc numai un an, au putut rezista cu numărul ; cele mari (arborii), de cîte ori au fost o piedică pentru traiul omului, s-au împuţinat şi s-au retras din faţa lui. De obicei, trecerea de la nomadism şi vînătoare spre agricultură a fost însoţită de o intensă devastare a pădurilor sălbatice, care au schimbat pentru totdeauna înfăţişarea multor regiuni. Căci chiar cînd omul de nevoie a chemat iarăşi pădurea, să-i ajute agricultura, speciile au fost de obicei altele. Astfel că tocmai în partea cea mai masivă a învelişului vegetal, s-a simţit mai ales mîna omenească.
Mai mult : nici plantele mărunte n-au scăpat toate de amestecul plănuirilor omeneşti. Cîmpiile din cele cinci continente — mai ales de vreo jumătate de secol — şi-au schimbat fizionomia în multe locuri cu desăvîrşire. Plantele de folos omului şi, în prima linie cîteva graminee (cerealele), în anume epoci ale anului izgonesc toate speciile netrebnice pentru om, încît se poate susţine că, în ţările temperate, învelişul vegetal este mai în întregime produsul unei se-lecţiuni artificiale, hotărîtă de voinţa omenească.
1 Autorul are în vedere, precum se vede, raportul dintre om şi natura vie. — N. R.
12 — 567
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
178
LOCUL   OMULUI   ÎN   GEOGRAFIE. ANTROPOGEOGRAFIA
179
Urmarea acestei teribile selecţiuni a fost că unele specii tind să dispară, altele se întind, se diferenţiază şi mai toate se amestecă — atîta cît marile fenomene geografice atîrnătoare de climă nu pun o stavilă voinţei omeneşti.
Astfel, după o lungă perioadă de luptă liniştită, în care fiecare plantă şi fiecare animal îşi asigurase o parte din spaţiu, adaptîndu-se după puterea mediului, potrivit dispoziţiunilor sale speciale de trai, îndată ce omul a intervenit şi a început a se mişca repede dintr-un ţinut într-altul, vechea împărţire a plantelor şi animalelor a suferit văzînd cu ochii schimbări foarte intense. O sumă de specii au fost nevoite să părăsească patria lor pentru a se muta aiurea cu voia omului şi multe — dintre cele mai mici — au emigrat fără voie sau chiar şi contra voinţei lor. S-a încins deci o luptă nouă : de o parte între plante, de alta între animale şi, în acelaşi timp, între animale şi plante laolaltă, biruind, se înţelege cele mai puternice, chiar cînd acestea n-ar fi fost prielnice. Un mărăcine netrebnic, introdus din Spania în Argentina — luat din întîmplare în coama unui cal — a umplut pampele şi acoperă azi laolaltă sute de km2, unde nici omul nu mai poate pătrunde decît cu ajutorul focului.
Interesantă îndeosebi pentru europeni este regiunea Mediteranei, unde viaţa istorică a avut o intensitate deosebită. Aici, pe lîngă clasicul ciparos, pe lîngă măslinul, via şi platanul pomenite de cei vechi, mai găsim azi şi eucalipţii australieni (în mlaştini), iar, alături de dînşii, avem curioasele cactee, agavele Americii şi decorativa aloe de neam african, care toate la un loc dau ţărmurilor Mediteranei o înfăţişare din ce în ce mai exotică. Şi nu-s aceştia singurii imigranţi ; dar chiar şi flora veche venise în parte din ţări foarte depărtate : măslinul din Siria, ciparosul tocmai din Afganistan. „Cînd cei dintîi Greci s-au coborît pe ţărmul Italiei de jos, pădurile erau formate mai ales din copaci care lepădau frunzele peste iarnă ; fagii se coborau mult mai jos decît astăzi, cînd îi vedem numai pe culmile cele mai înalte ale munţilor. La cîteva sute de ani după aceea, vedem în picturile zidurilor din Pompei exclusiv copaci cu frunze mereu verzi : laurus nobilis, măslin, ciparos, oleandru ; pe la sfîrşitul imperiului şi în evul mediu, găsim apoi lămîii şi portocalii, iar după descoperirea Americei vin la rînd magnoliile, agavele şi smochinii indieni. Şi e vădit că schimbarea aceasta n-ar fi venit, dacă nu se amesteca mîna omului...1 O dovadă foarte sigură o avem chiar sub ochii noştri : nicăieri flora nu e mai amestecată decît pe lîngă drumuri şi îndeosebi acolo, unde calea ferată face o curbă 2. Cît despre emigraţii şi războaie, este ştiut, sînt însoţite de un amestec adeseori foarte întins între plante şi animale.
Recapitulînd cele spuse mai sus cu privire la modificarea litosferei, hidrosferei şi atmosferei, vedem că mai ales cînd e vorba de biosferă, rolul omului e în adevăr de o foarte mare însemnătate ; privind statica şi dinamica sferelor
1 V. H e h n, Kulturpflanzen, p. 430 (1883).
2 S u p a n,  Grundziige der physischen Erdkunde, p. 632.
planetei, poate că nici nu este un alt agent a cărui influenţă să fie — dacă nu mai mare cel puţin — mai felurită decît a omului. De aceea, locul lui în geografie trebuie în adevăr să fie considerat dintr-un punct de vedere aparte; aceasta cu atît mai mult cu cît în evoluţia planetei el intervine nu numai ca o putere fizică (apă, vînt etc), ci mai ales cu inteligenţa sa, o forţă incomensurabilă.
E destul să ne gîndim numai la mijlocul găsit de curînd să lichefieze atmosfera şi chiar să o solidifice ! Transformarea forţelor şi găsirea mijlocului de a înmagazina forţe cosmice şi de a le preface în alte forţe, după legi ştiute, deschide pentru viitorul Pămîntului o perspectivă de modificări aşa de variate, încît de-a dreptul simţim că influenţa omului în economia planetei pe care trăieşte este departe de a fi atins limita ei cea din urmă ; — cu atît mai mult, cu cît nu e vorba numai de răspîndirea sa pe faţa Pămîntului şi de forţa inteligenţei sale, care a şi umanizat în multe privinţe planeta, dar în acelaşi timp şi de o influenţă mai puţin calculabilă : aceea a sentimentelor sale. în adevăr, o bună parte din amestecul florei şi faunei stă în legătură nu atît cu trebuinţa fizică, ci cu nevoia estetică a firei omeneşti. O sumă de plante ornamentale au devenit cosmopolite nu prin utilitatea lor, ci numai spre a mulţumi aplecarea omului spre exotism.
Aşa că, în rezumat, putem considera pe om ca pe unul din agenţii cei mai activi în modificarea raportului sferelor şi prin urmare ca unul din factorii geografici de căpetenie.
Astfel stînd lucrurile, nu e de mirare că, în evoluţia literaturii geografice de pînă azi, am întîlnit necontenit pe om ca cel dintîi obiect de preocupare al geografului. E drept că, pe lîngă curentul care împingea geografia spre ştiinţele istorice, s-a simţit din timp în timp un curent mai slab şi mai şovăitor, care tindea să micşoreze însemnătatea elementului omenesc, în proporţie dreaptă cu ceilalţi agenţi modificatori ai planetei. Acest curent însă abia în timpurile din urmă s-a manifestat cu tărie, iar pînă la Ritter geografia se considera singură ca o ştiinţă ajutătoare a istoriei, menită doar să lumineze cadrul în care se desfăşura activitatea zilnică a neamului omenesc Ritter chiar o şi defineşte ca „ştiinţa relaţiunii dintre om şi pămînt", iar planeta întreagă nu era pentru dînsul decît un loc de educaţie pentru om (Erziehungshaus), unde fiinţa aceasta privilegiată se pregăteşte spre împlinirea „unei meniri suprapămînteşti etc".
Totuşi, cu toată precumpănirea elementului omenesc în literatura geografică de pînă astăzi şi cu toată marea însemnătate a genului omenesc în economia planetei, ni se pare că punctul de vedere antropocentric nu poate fi justificat. C. Ritter, sedus de perspectiva aceasta unilaterală, ajunsese la teleologie şi chiar la teologie, declarînd că adevărata ştiinţă este intuiţia divinităţii (die An-schauung Gottes). El însă, pe lîngă pornirea metafizică a timpului, mai suporta şi toată moştenirea geografică lăsată de Strabo, al cărui Pămînt iarăşi era făcut „pentru om şi pentru zei".
DIN   OPERA GEOGRAFICA
180
Azi însă, după Cosmos, cînd privim geografia cu ochii lui Humboldt şi ai evoluţionistului modern, perspectiva devine cu mult mai reală : omul e o simplă parte a biosferei, care a apărut după ivirea pe glob a altor organisme şi va dispărea — foarte probabil — cu mult mai înainte de altele. Aşa că, în studiul relaţiunilor celor patru sfere, individul omenesc este o excepţie care, cu toată însemnătatea ei cea mare, nu poate forma jumătate din obiectul ştiinţei noastre, după cum voise în opera sa C. Ritter. De aceea, pentru a nu falsifica perspectiva metodei, vom considera antropogeografia ca un simplu capitol privitor la biosferă.
Aici ajunşi, credem că la întrebarea pusă la început ne este permis să răspundem în felul următor :
Precumpănirea elementului omenesc în literatura geografică a fost un fenomen trecător, o moştenire din perioada de copilărie a ştiinţei. Cît timp partea ştiinţifică privitoare la fenomenele fizice ale globului era prea săracă, scriitorii stăruiau de nevoie mai mult asupra omului, care li se părea mai cunoscut, transportînd cît mai mult material omenesc în cadrul geografiei propriu-zise. Azi însă, cînd progresul ştiinţelor naturale ne-a înlesnit adunarea unui material bogat asupra tuturor sferelor, partea privitoare la om devine în literatură proporţional mai mică, potrivit perspectivei cosmice, care a înlăturat pe cea antropocentrică.
Acela însă care îşi ia ochii de pe geografia lui Ritter, ale cărei pagini sînt înviorate de un idealism transcendent, ar putea să considere noua concepţie a ştiinţei noastre ca o adevărată decădere. Dar cu toată frumuseţea ei morală, metafizica şi teologia bătrînului măiestru au rămas cu prea puţini partizani şi tot de asemenea credem că va rămînea cu vremea şi direcţia sa istorică. Din contra, direcţia inspirată de Humboldt şi de evoluţionism ni se pare din ce în ce mai firească cu cît ne familiarizăm cu dînsa.
^ Astfel, cel ce se gîndeşte la relaţiunea dintre masele celor patru sfere, cînd îşi aduce aminte că, înainte de ivirea omului, foraminiferele zidiseră pături întregi în coaja planetei şi că probabil aceste animale vor trăi şi după moartea omului... va vedea îndată, în perspectiva timpului geografic, cum concepţia antropocentrică îi apare ca o vădită eroare. A considera toată planeta şi evoluţia celor patru sfere ca un simplu corolar cosmic faţă de viaţa omului, este evident o lipsă de proporţie, care ne prezintă imediat metoda vechii geografii ca ceva neadmisibil.
înaintea ştiinţei, toate fenomenele îşi păstrează proporţia lor hotărîtă de legile generale ale evoluţiei şi pe cît de surprinzătoare ar fi o ştiinţă care să se definească : ştiinţa relaţiunii dintre pămînt şi foraminifer, aproape tot pe atîta de surprinzătoare trebuie să ne fie şi geografia concepută ca ştiinţa relaţiunii dintre întreaga planetă şi mamiferul numit om.
ANTROPOGEOGRAFIA ŞI ÎNTEMEIETORUL EI FR. RATZEL 1
La mijlocul secolului al XlX-lea, o eclipsă în mişcarea geografică. După moartea corifeilor Humboldt şi Ritter, se înmulţesc totuşi societăţile ţi revistele de geografie. Direcţia lui Ritter se pierde zadarnic în hegelianism. Adevăratul continuator al „geografiei comparate" ritteriene este Fr. Ratzel, care o renovează din temelie. A fost ajutat de pregătirea sa ca naturalist şi prin lungi călătorii în Lumea Nouă şi Europa. Originalitatea gîndirii se dovedeşte în opera „Anthropogeographie" (oder Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte), 1882. Tot Ratzel reînnoieşte din temelii geografia politică. în „Politische Geographie" pentru întîia oară statul e privit ca un organism şi studiat în chip critic în raport cu toate împrejurările telurice. „Bibliothek geographischer Handbiicher" e cea dintîi încercare de monografii analitice, îmbrăţişînd tot orizontul planetei. „Volkerkunde" e de asemenea cea dintîi încercare de „etnografie descriptivă", ca urmare a „muzeelor etnografice" şi a materialului adunat de exploratori sau prelucrat în reviste. In „Kleine Schriften", Ratzel a lăsat urmaţilor sute de studii mărunte. El încheie secolul al XlX-lea, ca cel mai de seamă cugetător în sfera antropogeografiei, a etnografiei şi a geografiei politice.
Potrivit obiceiului, începem cursul vorbind despre un subiect afară din programa prelegerilor anuale, dar nu alături de sfera preocupărilor geografice. Ora aceasta va fi consacrată amintirii lui Friedrich Ratzel, întemeietorul antropogeografiei, o ramură a ştiinţei, pe care unii dintre auditori o cunosc din conferinţele anilor trecuţi.
Am afirmat că un astfel de subiect nu iese din sfera preocupărilor noastre ştiinţifice, şi cred că avem dreptate.
Ştiinţa se adună nu numai în operele scrise sau tipărite ; ea trăieşte şi se dezvoltă zi cu zi, şi veac după veac, în cugetul acelora care, cuprinzînd cu o privire tot ce s-a ştiut pînă la dînşii într-o direcţie de cercetări, poartă lumina
1 Prelegere ţinută la Universitatea din Bucureşti pentru deschiderea cursului din anul 1904.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
182
ANTROPOGEOGRAFIA  ŞI  ÎNTEMEIETORUL EI  FR. RATZEL
183
gîndului lor şi asupra părţilor rămase încă obscure ; şi astfel, asemenea celor ce lucrează în întunericul unei mine, ei îşi trec lampa din mînă în mînă pentru a explora necunoscutul măcar cu un pas mai departe. în marii cugetători stă deci, în primul rînd, toată realitatea ştiinţei. Şi de aceea, a urmări încă o dată drumul cercetărilor lor, a cunoaşte momentele esenţiale din viaţa lor, însemnează a urmări însăşi istoria dezvoltării ştiinţelor în partea sa cea mai dramatică şi mai ademenitoare.
Să aruncăm aşadar împreună o repede privire asupra mersului geografiei în secolul din urmă, în care timp cade şi activitatea ştiinţifică a lui Fr. Ratzel.
Anul 1859 a fost un moment rar în istoria geografiei. în mai, moare A. von Humboldt; în noiembrie îi urmează C. Ritter, şi astfel dispar aproape în acelaşi timp cei doi patriarhi ai ştiinţei noastre, atît pentru Germania, cît şi pentru tot restul lumii. Fericit mai ales Humboldt care, în etate de 75 de ani, în plină bătrîneţe, abia începuse publicarea marei sale opere, Cosmos. O şi spune în precuvîntare cu vorbe care amintesc sfiala şi melancolia prologului din Faust. „în seara tîrzie a unei vieţi pline de zbuciumări, dăruiesc publicului german o operă a cărei icoană în linii nedesluşite 1 mi-a plutit înaintea sufletului aproape o jumătate de veac". Dar, norocos bătrînul ; căci, la jumătatea de veac necesară pentru meditare, s-au mai adăugat încă 15 ani, făcînd posibilă şi executarea operei pînă la sfîrşitul ei. Astfel, în al 90-lea an al vieţii, obosit de glorie, Humboldt se pleacă spre mormînt, ne mai cerînd contemporanilor decît puţină linişte pentru iarna cea din urmă a vieţii 2.
Deşi cu 10 ani mai tînăr, Cari Ritter moare în acelaşi an, lăsînd însă neisprăvită marea sa geografie comparată (Vergleichende Erdkunde), o adevărată xoXoaaouPYÎa 3, cum ar fi zis anticii. Aşa că dispărînd cei doi bătrîni, în umbra cărora generaţiile tinere crescuseră nebăgate în seamă, dintr-o dată s-a văzut golul, pe care lumea îl simte totdeauna, cînd exemplarele rare ale omenirii au încetat de a mai fi. Iar pierderea a fost cu atît mai vădită, cu cît cei doi corifei ai ştiinţei noastre erau, în gîndirea întregii lumi, legaţi de amintirea acelei perioade de minunată înflorire a spiritului omenesc, care, cu Goethe, Beethoven şi Kant atinsese culmi neîntrecute de tot ce cunoscuse mai înainte cugetarea omenească şi de tot ce făptuise puterea creatoare a artei. Era deci
1 Ihr naht euch wieder, schwankende Gestalten!
Die friih sich einst dem triiben Blick gezeigt... (Faust, Zueignung).
2 Vezi scrisoarea publică, prin care se roagă să nu-i mai scrie nimeni.
...Moge dieser Ruf um Hulfe, zu dem ich mich ungern und spat entschlossen habe, nicht lieblos gemissdeutet werden, cf. Z i m m e r m a n n, Alexander von Humboldt, Berlin, 1859.
3 Operă de proporţii imense. — N. R.
pentru contemporani un fel de Amurg al zeilor, un moment ca acelea, cînd lumea pare că se opreşte pe loc, iar părerea de rău pentru ceea ce a fost stă să covîrşească speranţa pentru cele ce vor mai fi.
Dar dacă oamenii pier, ideile rămîn ; şi niciodată nu stau locului. După cum sămînţa unui singur copac, purtată de vînt, poate semăna un continent întreg, şi poate trece şi în altele, peste mări şi peste ţări, aşa şi cu ideile ; ele pot deveni repede bunul comun al tuturora, răspîndindu-se de jur împrejurul pămîntului. Mai ales aşa trebuia să se întîmple cu ideile lui Humboldt şi Ritter, din al căror îndemn se porniseră o sumă de cercetări ştiinţifice peste toată faţa planetei.
în adevăr, pentru a cultiva ramura ştiinţei care prin Cosmos şi Vergleichende Erdkunde căpătase atîta prestigiu, peste tot răsar ca din pămînt o sumă de societăţi geografice. Pînă în anul morţii celor doi învăţaţi nu erau nici 20 de societăţi de acestea, in toată lumea. Numai în 1867 se întemeiază însă cinci dintr-o dată 1, iar de atunci încoace, calendarele geografice dau liste întregi, care nu mai atrag atenţiunea nimănui. Paralel apoi cu societăţile geografice se ivesc un mare număr de reviste speciale ; se înmulţesc şi catedrele, aşa că geografia se bucură în a doua jumătate a veacului lui Humboldt şi Ritter de o neasemuită înflorire. Fiecare problemă e studiată de zeci de savanţi; fiecare colţ de pămînt e cercetat ; explorările sensaţionale (mai ales cele polare) se ţin lanţ, iar în urma călătorilor vin şi cuceririle coloniale, însoţite de războaie, aşa că studiile de geografie ajung aproape cele mai populare între toate preocupările ştiinţifice din a doua jumătate a veacului trecut.
Dar popularitatea şi popularizarea nu însemnează numaidecît progres. Orizontul geografic, ce e drept, se întinsese foarte repede pînă în mijlocul zăpezilor polare şi pînă în inima pustiilor ; material geografic se adunase iarăşi mai presus de orice aşteptare. După explorarea uscatului, venise rîndul mărilor şi, în mai puţin de 30 ani de la moartea lui Flumboldt, privirea geografului a putut pătrunde pînă în adîncul veşnic întunecat al Oceanului. Au apărut hărţi ale fundului, despre forma căruia nu se ştiuse pînă atunci aproape nimic, iar aşezarea cablurilor, precum şi sondările vaselor de război au condus la minunate studii, consemnate în imense publicaţii speciale. Dar materialul ştiinţific nu e încă ştiinţă ; aceasta e o chestie de fericită sinteză, o rară întîmplare, căci în ştiinţă ca şi în artă, hotărîtor lucru e mai întîi de toate individualitatea cugetătorului, — un factor totdeauna incalculabil.
Deci, cu tot materialul adunat, după Ritter şi Humboldt s-a părut că urmează o adevărată eclipsă. Hegelianul E. Kapp, impresionat de latura teleologică — cea mai discutabilă a geografiei lui C. Ritter — scrie o nouă Vergleichende Erdkunde, o remarcabilă dezvoltare de idei, schiţate după obiceiul metafizicienilor, în golul speculaţiei abstracte ; încercare interesantă, dar aproape
1 S.   Ruge, Abhandlungen, Dresden, 1888, p. 229.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
184
cu totul stearpă în ce priveşte progresul ştiinţific al geografiei. O speranţă ceva mai temeinică a fost pentru cîtva timp O. Peschel cu ale sale Probleme der vergleichenden Erdkunde; însă minunatul scriitor, o podoabă a literaturii ştiinţifice germane, moare de timpuriu, lăsîndu-i în urmă mai multe încercări „essais" sugestive dar nesigure, cum sînt foarte adeseori lucrările autodidacţilor.
Aceasta era starea geografiei la 20 de ani după moartea lui Humboldt, cînd apare Fr. Ratzel.
Se născuse la 1844, în Karlsruhe.
în viaţa sa, nimica extraordinar. Mare iubitor al naturii — poate semnul cel mai deosebit al spiritelor de elită — a studiat la Heidelberg, Jena şi Berlin. Cercetările acestea l-au dus pentru un an de zile în sudul Franţei, la Universitatea din Montpellier. Din acest timp datează cunoscutele sale scrisori zoologice (Zoologische Briefe vom Mittelmeer) 1, care au relevat cititorilor ziarului „Kolnische Zeitung", unde au fost publicate, un temperament nu numai ştiinţific, ci şi literar şi filozofic în acelaşi timp. Studii ca acestea : Polimorfismul coloniilor animale, Istoria strămoşilor sepiei, Micii ingineri ai mării etc, precum şi lucrarea sa Sein und Werden der organischen Welt2 au fost îndată o dovadă, că tînărul naturalist nu se mărginea numai la observarea formelor organice în laborator sau la malul mării, ci simţea nevoia de a stabili relaţiuni mai întinse între fenomenele naturii.
Un moment, studiile sînt întrerupte. într-un regiment din Baden, ia parte la războiul contra Franţei ; rănit se întoarce ca „un naufragiat" la Miinchen pentru a urma cursuri de geografie şi de geologie. Se leagă de aproape cu M. Wagner, autorul teoriei despre „Migraţiunea organismelor" şi, în muzeul de etnografie, sub direcţia lui Wagner, tînărul naturalist care, în orele de repaus, observase pe îndelete felurita mişcare a vieţuitoarelor mării, se ridică pe încetul cu gîndirea pînă la marile mişcări ale maselor omeneşti. De la zoologie se abate astfel spre istorie şi geografie, meditînd planul de a adînci problema atît de banalizată a influenţei mediului. De altfel, momentul era favorabil. Tocmai atunci, vîntul darvinismului începuse a bate mai puternic peste Germania, iar epoca era potrivită, ca unele probleme de istorie să fie privite prin ochii unui naturalist. Vocaţiunea sa începea să iasă la iveală.
Din fericire, la educaţia teoretică a tînărului se adaugă îndată şi educaţia mai completă a unor întinse călătorii. Viitorul geograf străbate Italia pînă în
1 Publicate din nou în Wandertage eines Naturforschers, 2 voi., Leipzig, 1873, 1875.
2 Apărută în Leipzig, 1869. Prima sa lucrare e disertaţia academică : Beitrăge zur anato-mischen und systematischen Kenntnis der Oligochăten, 1868.
ANTROPOGEOGRAFIA  ŞI   ÎNTEMEIETORUL  EI  FR. RATZEL
185
Sicilia ; dă ocol Podişului Transilvaniei, unde face cunoştinţă şi cu neamul nostru ; trece oceanul, cutreeră Statele Unite, Cuba şi Mexicul, urmărind astfel pe o bună parte din faţa planetei fenomenele pe care le studiase în muzeul de etnografie şi în spaţiul îngust al bibliotecilor. în acest chip, format sufleteşte, Fr. Ratzel începe cariera sa de profesor la Miinchen (1876), iar la 1884 e chemat la Universitatea din Leipzig, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii (1904 august 13).
Cum vedeţi, nimic extraordinar, afară poate de norocul unei pregătiri complete. Ce a ieşit din această pregătire, în cursul anilor ce au urmat, ar fi greu de spus cu destulă amănunţime. Singur titlul lucrărilor sale ar acoperi pagini întregi. Dar, din fericire, aşa ceva nu e necesar.
Căci ceea ce a scăpat pe Humboldt şi-1 va scăpa de primejdia uitării, nu sînt zecile de lucrări asupra amănuntelor, lucrări de mult învechite, ci e opera sa Cosmos, în care se cuprind ideile sale asupra sintezei geografice.
De asemenea şi la Ratzel, şi Ia orice scriitor, cercetările mărunte şi faptele rămîn, orice s-ar zice, pe un plan secundar ; durabile sînt ideile, care au scăpărat din acele fapte, adică progresul pe care cugetarea ştiinţifică 1-a realizat cu ocazia acelor cercetări.
Numai de acestea vom ţine deci seamă, pentru ca să putem hotărî cu oarecare preciziune locul ce i se cuvine lui Ratzel în dezvoltarea istorică a ştiinţei noastre.
După micile începuturi din tinereţe, prima sa lucrare de seamă e Anthropo-geographie (oder Grundziige der Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte, 1882), operă care a asigurat de la început autorului un loc aparte în lumea ştiinţifică.
în ce stă anume valoarea specială a acelei lucrări ? în cîteva cuvinte, am putea răspunde astfel : ea era o întregire şi o rectificare a geografiei lui Humboldt şi Ritter. în adevăr, cine răsfoieşte pagină cu pagină Cosmos, vede cu mirare că autorul acestei scrieri nu acordă omului decît un loc foarte mărginit în acea operă, menită să devină normativă pentru geografi. îţi vine să crezi că, fără voia sa, călătorul care-şi pierduse urma ani de zile în ierburile din Ilanos, în pădurile Braziliei şi pe vîrfurile pustii ale Cordilierilor, uitase aproape de existenţa neamului omenesc. Clasicul scriitor care, în vestitele sale Ansichten der Natur, înfăţişase, ca nimeni altul, toate armoniile fizice ale planetei, de dragul acestei planete pierduse din vedere pe om, considerîndu-1 ca ceva accesoriu şi de puţină însemnătate în viaţa pămîntului.
Fără îndoială, în faţa timpului infinit şi a spaţiului iarăşi infinit, nu numai omul ca individ, dar chiar specia noastră întreagă poate să fie puţin lucru. Cînd privim însă mai de aproape economia micei noastre planete, peste care fiinţa
DIN   OPERA GEOGRAFICA
186
omului se ridică zi cu zi ca un suveran, lucrul se schimbă ; omul ni se înfăţişează ca o parte esenţială. De aceea, excesiva lui subordonare în Cosmos trebuie să se pară cu vremea o indiscutabilă lipsă de simetrie şi de justă perspectivă, în ceea ce priveşte studiul fenomenelor geografice.
Şi în adevăr, lacuna aceasta trebuia să se simtă cu atît mai mult de urmaşi, cu cît alături de Cosmos, cugetarea geografilor se mai inspira şi din geografia comparată a lui Ritter. Acesta, familiarizat cu studiile istorice, considerase din contra pe om nu numai ca o podoabă a pămîntului, dar chiar ca ultimul scop al vieţii acestui organism cosmic. După Ritter, planeta fusese înadins creată pentru om 1, şi atît de înadins, încît nu e nici o ridicătură şi nici o cufundătură în coaja pămîntului, care să nu fi avut o menire aparte în educaţia neamului omenesc ! Tot pămîntul, după cunoscuta sa expresie, era o „casă de educaţie" (Erziehungs-haus) a genului omenesc, în vederea pregătirii sale pentru o lume superioară 2. Iar părerea lui Ritter nu era izolată. în parte, el urmărea un şir de idei, care preocupaseră şi pe Montesquieu şi mai ales pe Herder în vestita sa operă Ideea zur Entwickelung des Menschengeschlechtes 3.
Ce urma de aci ?
Pentru geografii din a doua jumătate a veacului al XlX-lea, contrazicerea sau, mai exact, nepotrivirea aceasta trebuia să iasă la iveală, şi trebuia rezolvată în vreun chip. Tocmai în acest moment apare Fr. Ratzel. Mai bine pregătit decît predecesorii săi (cel puţin în această direcţie), el reia problema în felul următor : Trebuie să plecăm, zice dînsul, de la fapte indiscutabile. Nu ştim dacă omul e ultimul scop al planetei, dar ştim că specia noastră e o parte esenţială a acestui organism cosmic. Aceasta o simţise foarte de aproape Ratzel şi-o dovedise cu multe fapte într-o lucrare anterioară asupra Statelor-Unite 4. Lunga sa călătorie îi arătase că Lumea Nouă e o adevărată experienţă geografică şi istorică : invazia europenilor a schimbat în cîteva zeci de ani raportul raselor omeneşti; a schimbat raportul speciilor animale (distrugînd pe unele dintre cele vechi şi introducînd altele noi) ; a modificat chiar şi înfăţişarea vegetaţiei, — fără să mai pomenim de canalizarea unor rîuri, de mlaştini secate, istmuri tăiate... şi de alte rectificări aduse de mîna omului în desemnul străvechi al planetei. Evident, era o eroare să laşi pe om în umbră, după cum era neştiinţific să-1 consideri ca ultim scop al organismului cosmic, numit Terra.
Din contra, din punctul de vedere neprevenit al ştiinţelor naturale, omenirea trebuia să înceapă a fi considerată ca o mare unitate biogeografică5, după cum
1 S. Mehedinţi, Problemele geografiei contemporane, p. 158, 159.
2 C. Ritter, Allgemeine Erdkunde, pp. 17, 29, 76, 205 etc.
3 Vezi şi L e h m a n n, Herder in seiner Bedeutung fur die Geographie. (Program des Falk-Real. Gymn., Berlin, 1883).
' Fr. Ratzel, Die Vereinigten Staaten von Nord-Amerika, 2 voi. 1878. 5 Vezi nota de la pag. 118. — N. R.
ANTROPOGEOGRAFIA ŞI  ÎNTEMEIETORUL EI  FR. RATZEL
187
e asociaţia ierburilor unei stepe ori a arborilor unei păduri, sau după cum sînt atîtea alte unităţi biogeografice, compuse din multe specii animale şi vegetale. Geografia deci, pentru a rămînea în căile ştiinţei, trebuia să cuprindă şi pe om ca o parte esenţială. Ea trebuia să fie, după cum a zis Ratzel cu un termen cam rebel, trebuia să fie antropogeografie. Geograful va studia aşa dar umanitatea, după cum studiem şi vegetaţia globului ; va cerceta pînă unde s-a întins pe coaja pămîntului, atît orizontal, cît şi în sens vertical ; cum a fost ajutată şi cum a fost împiedicată în răspîndirea sa de formele plastice : munte, deal, şes, podiş, insulă, peninsulă etc, cum a fost supusă influenţei mediului climateric (mai cald sau mai rece, mai umed sau mai sec) ; cum a fost biruită sau biruitoare în reacţiunea contra celorlalte organisme — plante şi animale.
Acesta e planul pe care Ratzel 1-a adus la împlinire în Antropogeografia sa, care devine astfel, după cum ziceam, o întregire şi o rectificare a geografiei marilor săi predecesori Humboldt şi Ritter. Se înţelege, detaliile pot fi discutabile şi au fost discutate ; dar, în întregimea ei, opera noului geograf însemna o nouă perspectivă în sfera studiilor noastre. Prin ea, geografia a scăpat pentru întîia dată — şi cred pentru totdeauna — de alternativa de a fi unilaterală, devenind o roabă a ştiinţelor naturale, după cum era în primejdie cu şcolarii lui Humboldt, sau de a deveni, cum mai fusese pe vremea lui Strabo, o roabă a istoriei, cum se îndruma iarăşi cu ucenicii lui C. Ritter.
A doua operă, cu care scriitorul face un pas mai departe, e Politische Geographie apărută în 1897. Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne şi să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice.
Pînă la Ratzel, sub numele de geografie politică se înţelegea o înşirare seacă de suprafeţe ale statelor şi ale provinciilor, de graniţi, populaţie, împărţiri administrative, forme de guvern... şi alte amănunte fără spirit geografic. Era o adevărată moştenire din vremea perucilor, o geografie-Almanah-Gotha.
Spirit clar şi deprins, după cum îl obişnuise bătrînul Humboldt, „a înfrumuseţa lumea cu o bogăţie mai mare de idei" 1, Ratzel îşi dă seama că o astfel de moştenire penibilă nu mai poate fi suferită mai departe. Geografia politică are să se ocupe, zice el, de stat. Iar statul nu e o ficţiune cartografică, ci este o realitate biogeografică. E o parte din faţa pămîntului plus şi o parte din omenire — diferenţiată în anumite împrejurări naturale, care trebiiie studiate. Statul, ca şi orice organism, se naşte, creşte, decade şi piere în legătură cu anumite împrejurări fizice : formele plastice ale coajei, clima, rasa etc. Prin urmare, în spaţiu, între ecuator şi poli ; în timp, evolutiv, de la statul pădurii congoleze, compus abia din cîteva sate şi pînă la statele mondiale, cum e cel
1 Cosmos, p. 18.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
18S
englez, rusesc etc, omul de ştiinţa trebuie să urmărească toate formele acestea cu gîndul de a le reduce la categorii geografice. Aceasta e ideea fundamentală a operei, care a deşteptat cel mai mare interes între specialişti şi a dat autorului ei — nu numai faţă de geografi, ci şi faţă de istorici — prestigiul unui rar semănător de idei, a unui spirit în adevăr filozofic în ale ştiinţei sale.1
Ocazia însă unde s-a văzut şi mai bine că autorul de odinioară al Antropo-geografiei luase între contemporanii săi rolul unui protagonist şi continuator al marei tradiţii din timpul lui Humboldt şi Ritter, a fost publicarea aşa numitei Bibliothek geographischer Handbticher, o serie de lucrări, unde specialiştii cei mai de seamă, sub direcţia lui Ratzel, au venit să aducă pentru o sumă de probleme cuvîntul ultim al cercetărilor lor. O publicaţie în adevăr semnificativă.
Humboldt, într-o viaţă de aproape un secol, adunase (şi el, şi alţii pentru el) în mii şi mii de notiţe tot ce se ştia cu privire la geografia fizică a planetei. în privinţa aceasta, Cosmos e o minunată clădire, alături de care vor zăcea pentru veşnicie mormane, aproape tot atît de mari, din resturile materialului întrebuinţat la acea clădire 2.
Ratzel, contemporanul publicaţiilor fără număr, al societăţilor ştiinţifice şi al călătoriilor iarăşi fără număr, şi-a dat seama că o nouă lucrare în felul sintezei lui Humboldt, care să exprime — cel puţin în momentul publicării — ultimul cuvînt al ştiinţei, o astfel de operă individuală, tocmai din cauza adunării enorme a materialului şi a specializării oamenilor de ştiinţă, devenea cu neputinţă. Nici o viaţă aproape de un secol ca aceea a lui Humboldt, nici pontificatul pe care el îl avusese asupra geografilor şi naturaliştilor (ca un soi de papă-civil) n-ar mai fi azi îndestulător. Pentru a se mai clădi un nou Cosmos, trebuie chemaţi de aci înainte mai mulţi arhitecţi, — cel puţin pentru părţile de detaliu ale clădirii.
Şi tocmai în vederea unei astfel de opere, pe care o visa poate pentru anii bătrîneţii sale, urmaşul lui Humboldt şi Ritter cheamă somităţile ştiinţei geografice la alcătuirea acelei biblioteci care, în momentul de faţă cuprinde pentru o suma de ramuri ale cercetării rezultatele cele mai nediscutabile ale ştiinţei.
El însuşi, cu monografia sa Die Schneedecke şi cu o publicaţie mai întinsă Volkerkunde, venea să dea geografilor putinţa orientării celei mai sigure în vasta sferă a materialului de curînd adunat.
Cu această lucrare colectivă, apărută oarecum sub cenzura sa intelectuală, iese la iveală, chiar şi pentru cei străini de geografie, locul deosebit la care se urcase în stima geografilor autorul de odinioară al Antropogeografiei.
1 Din nefericire, aceleaşi idei — unilateral dezvoltate şi aplicate — au dus şi la doctrina „spaţiului vital" care căuta să „justifice" expansiunea nelimitată, prin forţă, a statelor imperialiste. — V.M. Vezi şi Gali Erno, Sociologia burgheză din România, Editura Politică, 1963, p. 192. — N. R.
2 Vezi îndeosebi volumul V.
ANTROPOGEOGRAFIA  ŞI  ÎNTEMEIETORUL  EI   FR. RATZEL
189
în fine, în ultima sa publicaţie mai întinsă, Erde und Leben, adăugînd fiecărui capitol de geografie fizică o sumă de consideraţiuni în legătură cu viaţa omului, Ratzel apare în una şi aceeaşi operă un fel de continuator al celor doi mari geografi de la începutul veacului al XlX-lea. Astfel, el încheie secolul renaşterii geografiei ca reprezentantul cel mai complet în această provincie a cercetării ştiinţifice, şi ca ultim inel al lanţului care se deşirase de la prelegerile de geografie ale lui Kant pînă la Ritter, Alex. von Humboldt şi urmaşii lor pînă în pragul acestui secol.
Ca schiţă foarte sumară a unei activităţi ştiinţifice împrăştiată în zeci de volume şi de reviste 1, aceste cîteva vorbe — inspirate, cred, de cea mai strictă obiectivitate — ar fi poate de ajuns pentru un moment.
Şi totuşi trebuie să mai adăugăm un cuvînt. Valoarea unui om de ştiinţă (şi mai ales a celui ce profesează ştiinţa în mod public) nu stă numai în ceea ce el aşează pe hîrtie ca adevăr menit să ajungă anonim adesea chiar din ziua ivirii lui în publicitate. Un om de ştiinţă — cel puţin pentru micul cerc al auditorilor şi cititorilor săi — e însăşi ştiinţa devenită om şi lucrînd neîntrerupt asupra oamenilor. Sub această înfăţişare, acela care profesează o ştiinţă e un fel de preot care veşnic oficiază şi căruia în gînd îi răspund cei de faţă, poate în aceeaşi clipă, sau poate cu zecile de ani mai tîrziu. El cugetă pentru a trezi cugetul altora, vorbeşte pentru a da altora grai, lucrează spre a porni şi pe alţii la lucru — şi, cine ştie, dacă din punct de vedere omenesc, nu stă tocmai aici preţul cel mai de seamă al existenţei oricărui muritor.
în aceasta a stat, în orice caz, unul din marele merite ale învăţatului a cărui activitate ştiinţifică am urmărit-o astăzi. Ca profesor, cuvîntul său firesc — o traducere nesilită a cugetării — era pentru ascultători un veşnic prilej de meditaţie. Căci, pentru împlinirea menirii superioare a celui ce reprezintă în mod public o ştiinţă, Ratzel avea mai întîi calitatea rară de a se putea ridica peste puzderia amănuntelor şi de a găsi relaţiuni de un interes mai înalt chiar şi acolo, unde lucrătorii cu ziua în ale ştiinţei moderne nu văd de obicei decît fapte şi iarăşi fapte izolate. Mai avea apoi şi darul, iarăşi puţin obişnuit, de a da viaţă
pînă şi naturii neînsufleţite.
De altfel, ştiinţa noastră are în această privinţă o însuşire care, după împrejurări, poate deveni un privilegiu mare sau o mare greutate.
1 Pentru o bibliografie mai amănunţită asupra lui Ratzel vezi : Bericht des geographischen Abends, Leipzig, 1901.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
190
Mai î-n fiecare moment, noi avem ocazia de a privi natura întreagă, atît din punctul de vedere microscopic, cît şi din cel macroscopic. Se mai întîmpla asta şi în alte ştiinţe, dar nu atît de des ca în geografie, căreia, pe lîngă măsurile mici, îi stau la îndemînă în fiecare clipă cele mai mari măsuri atît în timp cît şi în spaţiu. Din faţa Pămîntului, privirea geografului se coboară uneori pînă în adîncimile întunecate ale globului ; în clipa următoare se întoarce însă tocmai spre imensitatea regiunilor siderale. Şi de asemenea : pornind în observarea fenomenelor din minuta ce acuma se scurge, se poate duce repede cu gîndul pînă în adîncul timpurilor de mult trecute sau a celor ce vor să vină din viitorul tot aşa de depărtat.
Răscoleşti bunăoară în coaja Pămîntului urmele vieţuitoarelor pierite de milioane de ani ; ai dezvelit cu luare aminte frunza cu desenul fin, pare că ar fi fost îngropată de ieri, şi vezi în gînd cum, în şirul vremurilor, fundul mării a ajuns uscat, apoi vîrf de munte. Dar ochiul pierdut în zarea timpului, printr-o uşoară clătinare a ierbii de alături, e adus din nou la privirea realităţii imediate şi astfel timpul devine unul, iar mintea observatorului urmăreşte cu acelaşi interes şi aceeaşi largă simpatie toată schimbarea actuală a planetei, fie în marea aerului, fie în oceanul apelor, în coaja Pămîntului sau în lupta neadormită a organismelor vegetale şi animale. Şi atunci, involuntar, prin chiar obiectul meditaţiei sale, geografului i se furişează în suflet sentimentul marilor armonii cosmice. Creaţiunea întreagă devine astfel pentru dînsul o dramă sub specie aeternitatis, „în lumina eternităţii", după frumoasa expresie a lui Spinoza.
Sentimentul acesta al vieţii cosmice în toate şi în tot îl avea şi-1 deştepta Ratzel în auditorii cursurilor sale, nu prin măiestria deşartă a cuvîntului, ci prin onestitatea raţionamentului întemeiat pe fapte alese totdeauna în vederea unei construcţii mai durabile. Despre el se va putea zice, ca şi despre Humboldt sau Ritter, că a fost unul din marii arhitecţi, adică din artiştii ştiinţei din veacul său ; — o mare laudă, cînd te gîndeşti la atomismul intelectual, în care se resfiră activitatea atîtor cercetători contemporani, mărginiţi azi la contabilitatea izolată a faptelor, iar mîine-poimîine, la o desăvîrşită şi veşnică uitare.
Şi fiindcă mă aflu înaintea unui auditor românesc, să-mi fie îngăduit a mai adăuga un cuvînt cu privire la cele ce ne interesează numai pe noi.
învăţatul, care în studiile sale îmbrăţişase tot globul pămîntesc şi toate neamurile, privea cu un deosebit interes la colţul de pămînt, unde se dezvoltă poporul nostru, pe care îl cunoscuse de aproape în anii tinereţii. Deseori, pentru exemplificarea ideilor sale, el alegea fapte din sfera vieţii româneşti, pe care o vedea — mai ales pentru viitor — sub auspiciile cele mai favorabile. Auditorul
ANTROPOGEOGRAFIA ŞI  ÎNTEMEIETORUL EI  FR.  RATZEL igj
cursului său a avut de multe ori ocazia să vadă înfăţişate în cuvintele cele mai pline de convingere energia elementului românesc şi deosebita însemnătate istorică a regatului de la Dunăre. Pentru dînsul, evoluţia neamului nostru era ca o experienţă geografică, vrednică de urmărit cu cel mai simpatic interes în toate
ţările pe unde sînt români.
Prin urmare, puţinele cuvinte, prin care am căutat să subliniez valoarea specială a lui Fr. Ratzel în dezvoltarea ştiinţei noastre, au fost în acelaşi timp, împlinirea unei datorii de pietate din partea noastră, a tuturor celor ce ne-am aflat aci împreună, gîndind încă o dată gîndurile învăţatului aşa de timpuriu pierdut pentru ştiinţă i.
Paginile acestea au fost însoţite de cîteva rîn
duri „în amintirea lui Friedrich Ratzel".
PĂMÎNTUL CA OPERĂ A VOINŢEI OMENEŞTI1
Influenţa omului ca agent modelator al planetei. Lărgirea orizontului geografic în secolele din urmă. Explorări în toate continentele. Completarea imaginii cartografice a Pămîntului. Paralel cu explorarea s-a ivit ţi o exploatare din ce în ce mai intensivă, pînă la devastarea unor mari avuţii naturale (Raubwirtschaft). Din lăcomia ţi neprevederea omului, planeta poate trece alături de menirea sa. Nevoia de a cruţa ţi cultiva unităţile etnice existente.
Ceea ce deosebeşte omenirea contemporană de a secolelor trecute nu e atîta progresul ideilor, după cum te-ai aştepta în primul moment, cînd e vorba de cultură, ci mai ales e intensiva exploatare a bogăţiilor planetei.
Căci, dacă e vorba de înălţarea speculativă a minţii omeneşti, literatura filozofică a veacurilor trecute posedă, în germen măcar, tot ce avem şi noi în timpurile de faţă. Ca printr-un abur fin şi totuşi nedesluşit, găseşti în filozofia veche sau presimţi acelaşi sîmbure de adevăr, pe care îl afli într-o expresie mai adecuată, şi în operele filozofice din zilele noastre.
De literatura propriu-zisă nici n-ar mai fi nevoie să amintim. Mulţi dintre contemporani pot spune fără sfială, că idealul lor e în urmă, la cine ştie ce grec ori roman răposat de atâtea sute de ani. Iar în ce priveşte arta, ca semn al progresului cultural, se ştie că marmurele din antichitate şi picturile Renaşterii au căpătat un prestigiu de frumuseţe, pe care timpurile noastre nu îndrăznesc a-1 pune la îndoială.
Dar chiar în domeniul ştiinţelor exacte (dacă privim ştiinţa nu ca un quantum brut de cunoştinţe, ci ca un semn al agerimii sufletului omenesc într-o anume epocă), deosebirea între veacul al XlX-lea şi veacurile necute, nu pare a fi considerabilă. între Laplace şi Hipparch, inventatorul trigonometriei sferice, e
1 Publicat prima dată în broşura Introducere în geografie, Bucureşti 1904 şi cuprins, fără modificări importante în „Opere complete" voi. I, partea I, Bucureşti, 1943.
PAMiNTUL   CA   OPERĂ   A  VOINŢEI   OMENEŞTI 193
mai multă cugetare matematică 1 decît de la autorul Mecanicei cereşti şi pînă azi. Doar ştiinţele de observare şi experienţă dacă s-ar putea lăuda cu o vădită superioritate faţă de trecut.
în adevăr, ceea ce adună azi botanistul între teancurile sale de hîrtie uscata şi ce cunoaşte el despre fiziologia plantelor ; ceea ce a aflat zoologul despre animale, începînd de la faţa Pămîntului pînă în fundul întunecat şi rece al oceanului, unde trăiesc fiinţe de forme străvechi; ceea ce vede mineralogul, cînd trece de la examenul macroscopic la cel microscopic şi apoi la mica feerie de culori, pe care i-o arată examinarea unei felioare de piatră sub lumina polarizată ; şi în genere, ceea ce ştie azi naturalistul despre fenomenele naturii fizice, chimice şi fiziologice e în adevăr minunat lucru. E minunat chiar ceea ce poate afla în cîteva zile un începător între pereţii unei săli de studiu.
Dar toată suma aceasta de cunoştinţe, căpătate azi aşa de uşor, se pare relativ de puţin preţ faţă de ştiinţa unui grec, a lui Aristotel bunăoară, care aduna el singur de toate şi de peste tot, căutînd şi găsind el cel dintîi ordinea în haosul fenomenelor nelămurite încă de nici o minte omenească înainte de a sa.
în sfîrşit, dacă lăsăm la o parte filozofia, ştiinţa, literatura şi artele plastice, şi am căuta în concepţiile sociale contemporane o mare superioritate asupra secolelor trecute, credem că nici în această privinţă deosebirea nu e tocmai considerabilă. Secolul cel mare al păgînismului — mă gîndesc la al doilea după Hristos — a dat în monarhii de la Traian pînă la Marcu Aureliu tot ce putea să dea blîndeţea unită cu o severă filozofie puse în serviciul guvernării oamenilor timp de 80 şi mai bine de ani 2.
Astfel se explică, pentru ce, într-o repede ochire asupra istoriei, deosebirea între lumea contemporană şi cea veche se pare că n-ar sta atît în cultura de ordin superior, adică cea manifestată în ştiinţă, artă şi etică, ci mai ales în tehnica materială şi în răspîndirea acesteia peste un orizont geografic din ce în ce mai întins.
în adevăr, secolul al XlX-lea e cel dintîi în care orizontul istoriei a cuprins întreaga planetă, dînd la iveală concepţii tehnice şi politice mondiale.
0 mare parte din interiorul Africii era pe la jumătatea veacului trecut tot aşa de puţin cunoscută, ca şi pe vremea lui Herodot. După ce nordul continentului intrase în istorie din antichitate 3 ; după ce marinarii portughezi, căutînd drumul spre Indii, schiţaseră destul de bine conturul întregului continent în
1 Laplace, Exposition du systeme du monde, 1846, cf. cartea V.
-L. Friedlănder, Sittengeschichte Roms, 1890, III, pp. 674, 675. E. Renan, Marc Aurel, 1891, pp. 9, 10, 32 şi u.
3 V i v. de St. Martin, Le nord de l'Afrique dans l'antiauite grecque et romaine. 1863.
1? —
I
BIN   OPERA GEOGRAFICA
194
secolul al XV-lea 1, harta Africii ajunsese în ce priveşte interiorul acestui uscat
0 adevărată ciudăţenie, mulţumită poveştilor născocite de negustorii care mijloceau negoţul între ţările mai civilizate şi populaţiile negre. E destul să priveşti în şir hărţile lui Martin Behaim (1493), Juan de la Cosa (1500), Diego Ribero (1529), Mercator (1541), Seb. Miinster (1544), O. Dapper (1676), Ho-mann (1711), pentru ca să vezi cît spaţiu liber rămăsese la dispoziţia fanteziei cartografilor, în mijlocul „continentului negru". La acest din urmă cartograf, mai toate rîurile Africii se înfrăţesc într-o singură reţea : Niger se leagă prin Bornu albuş (Ciad) cu Nilul ater; acesta, la rîndul său, printr-un lac dăruit de desenator se leagă cu Nilul albuş, care prin mai multe lacuri ciudate comunică spre apus cu Zaire (Congo), iar spre sud printr-o reţea de afluenţi (prin mijlocul pustiei Kalahari !) se leagă cu capătul de sud al Africii, Costa de Caţfares 2. Abia d'Anville (1761) face din toate tabula rasa şi dă Africii o înfăţişare cartografică mai puţin fantastică. Totuşi, aproape un secol mai tîrziu, Reichard (1823) în marele atlas al lui Stieler, scrie în mijlocul Africii cuvintele semnificative : wahrscheinlichste Stelle des Hochgebirges Kumri3, acolo unde Herodot arătase Munţii Lunii, izvorul tuturor fluviilor mari ale continentului. Şi chiar la 1850, foaia din atlasul lui Stieler, desenată acum de Stiilpnagel, e o adevărată caricatură faţă de hărţile actuale. Aşa că la dreptul vorbind, ştiinţa geografică despre Africa e datorită mai toată silinţelor veacului al XlX-lea. 4
Mai întîi a fost scos la lumină nordul Africii, care, sub influenţa islamului, ajunsese cu mult mai străin decît în vremea imperiului roman. Noua descoperire s-a început cu expediţia lui Napoleon în valea Egiptului. Modernul vicerege Mehmed-Ali (1805—1843), întinzîndu-şi cuceririle sale peste Nubia, Senaar şi Kordofan, făcu posibilă călătoria şi explorarea în ţinuturi pînă atunci cu desăvîrşire închise europenilor, şi aduse în primul plan străvechea problemă a izvoarelor Nilului. Le căutaseră romanii (doi centurioni trimişi de excentricul Neron) ; le bănuiseră şi arabii în dosul Munţilor Lunei, dar abia în 1857 Speke 5 şi Burton 6 ating lacul Victoria-Nyasa, iar minunaţii munţi cu zăpezi, cari îl lăsaseră pe Herodot aşa de sceptic7, abia în anii din urmă (1899) au fost cunoscuţi pînă în vîrf.
Tripolitana şi Sahara care, pînă la jumătatea veacului, se credea că e un fund de mare, au fost cîştigate pentru geografie abia prin străduinţele lui Barth 8,
1 O. P e s c h e 1, Zeitalter der Entdeckungen, 1877, cap. 2 şi 3.
! Fr. Umlauft, Afrika in kartographischer Darstellung von Herodot bis heute, 1887.
3 Poziţia cea mai certă a muntelui Kumri. — N.R.
4 La 1850, H. Halleur începe conferinţa sa : Das Leben der Neger West-A}rikas, Berlin, 1850, cu vorbele lui Herodot : „tot ce ne vine din Africa este nou".
5 Speke, Les sources du Nil, Trad. Paris, 1864.
• Burton, Voyaje aux grands lacs de l'Afrique orientale, P., 1862.
7 Herodot, cartea Il-a, cap. XXII.
8 H. Barth, Reisen und Entdeckungen in Nord-und Central-Afrika, 1858.
PĂMÎNTUL   CA   OPERA   A   VOINŢEI OMENEŞTI
195
Rohfs 1 şi Nachtigal2. Algeria, după supunerea lui Abd el Kader (1847), ca şi anexa ei de mai tîrziu, Tunisia, au avut parte de numeroase descrieri. Singur sultanatul Marocului a rămas pe tot ţărmul de nord puţin accesibil pînă azi, şi de aceea se socoteşte ca un merit deosebit pentru cîţiva ofiţeri francezi travestiţi, de a ne fi dat anul trecut cîteva notiţe asupra lui 3.
Ceea ce fusese Nilul spre răsărit încă din antichitate, devenise cu timpul fluviul Niger la apus. Se ştia că e o apă mare, care curge pe lîngă un oraş bogat ca în poveşti, Timbuktu (Tombouctou. — N.R.) ; se mai ştia că e şi un lac foarte mare (Ciad), dar nimeni nu le văzuse încă, iar cartografii cu o uşoară mişcare de condei legau toate aceste ape cu Nilul, potrivit vechei povestiri a lui Herodot, care voise ca Nilul să vină de la apus spre răsărit spre a face în Africa un drum la fel cu al Dunării în Europa !
Vălul necunoscutului e ridicat de peste ţinuturile acestea tot în secolul al XlX-lea. începutul îl face curajosul Mungo-Park4 care se îneacă în Niger. Gloria izbîndei a fost menită să rămînă lui Barth care, după ce isprăvise cu Tripolitana, răzbeşte în Bornu, Barghirmi şi Adamaua ; ajunge la lacul Ciad şi pătrunde el cel dintîi5 în misteriosul Timbuktu (1853), unde se opreşte pentru studii aproape un an.
După Barth vin la rînd în cercetarea spre răsărit a Sudanului, Vogel asasinat în Wadai, şi Nachtigal, cel dintîi european care a avut norocul să treacă prin Wadai şi, străbătînd Darfor şi Kordofan, legă astfel firul cercetărilor urmate de mii de ani împrejurul marei pustii sahariene.
Rămăsese mijlocul continentului. Pe vremea războiului nostru cu turcii, harta Africii avea încă o mare pată albă în mijloc. Din Congo se cunoştea numai locul de vărsare în ocean, cum se cunoscuse şi din Niger multă vreme numai delta. De unde vedea o apă aşa de mare ? Cu o îndrăzneală în adevăr engleză, Stanley taie dintr-odată nodul gordian, străbătînd Africa în curmeziş de la răsărit spre apus (1876—77) şi coborîndu-se cu o mică flotă de luntre pînă la gura fluviului, după o sumedenie de peripeţii.
Cît priveşte regiunea marilor lacuri şi ţinutul lui Zambezi şi Kalahari, aci se ridică în primul plan activitatea neobositului misionar Livingstone (între 1854 şi 1878) care străbătu în lung şi în lat aceste regiuni. Zambezi, Nyasa, Mweru, Bangweulu, Ngami vor rămînea în istoria cartografiei, legate pentru totdeauna de numele său 6.
Astfel, abia către sfîrşitul veacului, petele albe şi rîurile reprezentate prin linii nesigure şi punctate s-au împuţinat. Azi, întregul continent poate fi privit
1 G. R o h 1 f s, Quer durch Afrika, 1874.
2 G. Nachtigal 1, Sahara und Sudan, Trad. P., 1883.
3 P. Mitteilungen, 1903, XI.
4 M u n g o-P a r k, Travels in the interior districts Africa L. 1816.
5 Caillie şi Laing îl văzuseră mai înainte (1828), dar fără folos pentru geografie.
6 D.  Livingstone, Exploration dans l'interieur de l'Afrique australe, P., 1859.
I
DIN   OPERA   GEOGRAFICA 196
ca schiţat în liniile sale mari, iar în momentul de faţă, fizionomia continentului negru ni se limpezeşte şi mai mult prin urmărirea de contele Wickenburg a liniei architectonice numită Marele şanţ, care a crăpat pe de-a întregul Africa, ameninţînd să prelungească spintecătura Mării Roşii pînă în inima continentului.
Australia sta şi mai rău. La începutul secolului al XlX-lea, ţărmul ei era încă foarte vag cunoscut. în vestitul Atlas al lui Homann (1816), N. Hollandia (regio omnium toto orbe terrarum miserrima) era în jumătatea ei despre răsărit cu desăvîrşire albă, — nici linia ţărmului nu era indicată. G. Forster, tovarăşul lui Cook, împlinise lipsa (1783), dar ţărmul de sud rămăsese tot punctat1. Abia către sfîrşitul veacului al XVIII-lea, conturul se împlineşte şi colonizarea începe cu un mic sat de puşcăriaşi (aproape de actualul Sidney). Cît priveşte interiorul, continentul întreg era o adevărată terra incognito..
Explorarea începe dinspre răsărit. în 1813, coloniştii trec Alpii australieni. După trei decenii apare pe hartă ţinutul lui Murray (în atlasul lui Stieler, din 1826, Australia era încă albă). Prima călătorie mai întinsă o face Leich-hardt care, la a doua încercare, piere în pustiu (1847). Abia Burke izbuteşte (1860) să străbată pentru întîia dată continentul în curmeziş, dar la întoarcere piere şi dînsul de foame şi sete. în fine, la 1874, o linie telegrafică leagă ţărmul de sud cu cel de nord, iar aducerea cămilelor a făcut posibilă o înaintare mai puţin anevoioasă în acest continent aşa de nou încă 2.
Dacă ne întoarcem spre Asia, leagănul străvechi al culturii omeneşti, şi ea abia în secolul trecut a intrat de-a binelea în sfera cercetărilor geografice. Sudul şi răsăritul erau, ce e drept, mai bine cunoscute ; mijlocul şi părţile nordice, din contra, se aflau tot în negura care ascundea Scythia lui Herodot. Aşa, marea peninsulă Taimîr abia pe la jumătatea veacului a fost cercetată de Middendorff (f 1894) care a desenat cea dintîi hartă mai exactă a rîurilor din nordul Siberiei. Prima călătorie in lungul ţărmului siberian e făcută abia în vremea războiului nostru cu turcii, de Nordenskjold3, pe cînd Stanley trecea întîia dată Africa în curmeziş. Şi oricît de neaşteptat s-ar părea, dar tocmai în veacul trecut s-a aflat — după călătoria lui Siebold (1823) în Japonia — că Sahalin nu e o peninsulă, ci o lungă insulă aşezată lîngă ţărmul Asiei.
în ce priveşte interiorul, el era la începutul secolului slab cunoscut şi în parte neaccesibil. Acolo unde Homann (1716) desenase Tartaria magna (Tar-taria vagabundorum independens) presărînd tot mijlocul Asiei cu nişte munţi în chipul muşuroaielor de cîrtiţe, Stieler (1826), scrie Mongolay, îndreaptă puţin rîurile, dar în locurile munţilor rotunzi, el întinde nişte munţi în chip
1 W. Kukenthal, Australien, 1902, vezi harta, p. 4.
2 Leichhardt, Tagebuch einer Landreise in Australien, 1851.
s Nordenskjold, Voyage de la Vega autour de l'Asie et de l'Europe, 1S86.
197
PAMÎNTUL  CA  OPERA  A  VOINŢEI OMENEŞTI
de omizi, tot aşa de fantastici ca şi cei dintîi. A trebuit ca bătrînul Humboldt (era de 60 de ani) să încerce o lămurire a topografiei asiatice 1 în ce priveşte munţii continentului un fel de cruce de munţi, acolo unde Tianshan, Kuenlun şi Karakoram se întîlnesc. Aşa că au trebuit apoi o serie întreagă de cercetări speciale, pînă ce orografia Asiei centrale a fost lămurită.
îndeosebi, a venit în sprijinul explorării întinderea stăpînirii ruseşti spre pustiile din mijlocul continentului. Tianshan, Alatau şi Altai au fost studiaţi între 1838—68, iar Prjewalski2 în cinci lungi călătorii a întins cunoştinţa geografilor pînă în vîrful podişului asiatic. Cercetă Lob-Nor şi înainta pînă aproape de Lhasa, un fel de Timbuktu asiatic, pe care abia în zilele noastre, dacă vor izbuti călătorii să-1 cerceteze de-a binelea.
în acelaşi timp, şi dinspre răsărit, cunoştinţele geografice s-au înmulţit repede. Pămîntul apărat de zidurile chinezeşti a fost scăpat de blestemul izolării prin călătoriile lui Richthofen 3 şi apoi prin expediţii războinice venite din apus. Japonia, printr-o evoluţie fără exemplu, a fost cîştigată de pe la jumătatea veacului pentru orice soi de întreprinderi europene, iar pămîntul său a fost scos dintr-odată din umbra necunoscutului. în fine, izolata Coreea, de silă a intrat în relaţii cu restul lumii şi astfel — afară de ţinuturile prea sterpe ale Tibetului şi de misteriosul ţinut al Lhasei — tot continentul a intrat în sfera studiilor geografice. De altfel, apropierea graniţei ruseşti şi engleze în Pamir e un semn că în curînd ciocnirea intereselor politice va aduce într-un viitor apropiat informaţii precise şi asupra acestui ultim colţ al necunoscutului geografic în Asia 4.
Dacă trecem în Lumea Nouă, găsim că cele mai simţite progrese în adunarea cunoştinţelor geografice tot secolului trecut se cuvin. în anii cînd Bona-parte vindea Louisiana, ţinutul de la apus de Mississippi era aproape necunoscut, ca unul ce se găsea în puterea războinicilor Pieilor Roşii. Abia pe atunci s-au găsit izvoarele lui Missouri şi s-a făcut cea dintîi călătorie în curmezişul continentului, iar izvorul lui Mississippi n-a fost descoperit decît în 1832. Cu toată invazia europeană, pacea domnea încă asupra acelor ţinuturi. Marele fluviu „Părintele apelor" curgea liniştit, surpîndu-şi malurile pe încetul şi încurcîn-du-şi albia cu trunchii tîrîţi de valuri, — subiect de descrieri idilice, ca cele din Atala, unde scriitorul ne face să vedem în mijlocul fluviului zimbri înotînd cu frunze în coarne, o imagine a virginităţii pustiului.
Dar cu întinderea stăpînirii anglo-saxone spre apus, s-a întins şi orizontul cercetărilor geografice. Bazinul Marelui Lac Sărat şi pustiile vecine împre-
1 Humboldt, L'Asie Centrale.
- Prschewalski, Reisen in Tibet, 1884, şi Sven Hedin (1894—1902). " Richthofen, China.
4 Zybicov, un Buriat cu studii universitare, şi un student budist din Japonia, au pătruns în Lhasa (1902) şi au văzut toiul de aproape, dar rezultaele călătoriei lor nu sînt încă publicate.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
198
surate de munţi rămăseseră ca un fel de Tibet american, pînă ce bizara sectă a mormonilor şi-a stabilit locaşul acolo, pe la jumătatea veacului. In curînd, au urmat apoi căile ferate transcontinentale — prima s-a început în 1862 — şi astfel tot continentul a intrat în orizontul luminat al geografiei. Spre sud, în lunga punte a Americii Centrale şi în continentul de asemenea lungueţ al Americii Australe, secolul al XlX-lea n-a adus decît îndreptări mărunte. Stieler (1823) schiţează America de Sud în liniile sale mari prin aceeaşi imagine, ca şi a hărţilor contemporane. în regiuni mai puţin întinse, rectificările au fost totuşi numeroase şi întîmplarea a făcut ca la ele să participe şi exploratori români (Popper) care au însemnat în Ţara Focului rîuri şi munţi cu nume culese din România.
Nicăieri însă nu se arată mai bine interesul pentru întinderea orizontului geografic ca în expediţiile polare, mai toate foarte dramatice. Aci însă nu mai e nevoie de niciun amănunt. Examinarea cît mai grăbită a oricărei hărţi a regiunilor polare arată peste tot numai cifre recente şi nume devenite populare, începînd de la Ross şi pînă la Nansen (1895), Cagni (1900), Gherlache (1900), Peary (1902) şi Drygalski (1903). Totuşi au rămas încă vreo 20 mii. km2 necălcaţi pînă acum de piciorul omului ; dar acest ţinut e în afară de limitele „pămîntului locuit" (oixovuevri). Prin urmare, întîia dată, de cmd este omenirea, putem zice că orizontul cercetărilor geografice s-a întins în adevăr peste toată, planeta, cuprinzînd toată umanitatea ca pe un singur întreg.
Paralel însă cu această repede lărgire a orizontului geografic, a mers şi o exploatare din ce în ce mai intensivă a tuturor bogăţiilor planetei. O cifră ar putea fi de ajuns: comerţul internaţional care în 1789 era de abia 5 miliarde, a ajuns azi (1900) aproape la 90 miliarde. Şi fiindcă exploatarea ţinuturilor extraeuropene a avut în vedere mai ales metalele nobile, iată şi cîteva cifre care să arate ce repede a fost progresiunea avuţiilor minerale din secolul din urmă 1 :
Ani	Aur	Argint
1493—1520 ....	5 800 kg	47 000 kg
1581—1600 ....	7 380 „	410 000 »
1681—1700 ....	10 765 „	341 900 „
1781—1800 ....	17 790 „	879 060 „
1801—1810 ....	17 778 „	894 150 „
1850—1860 ....	401 130 „	1 791105 „
1886 ....	153 137 „	3 020 083 „
'E. B i e d e r m a n n, Die Statistik der Edelmetalle, 1898, p. 15.
PĂMÎNTUL   CA  OPERA   A  VOINŢEI OMENEŞTI
IM
Ani
1890 .
1891
1892
1893
1894
1895
Aur 180 803 kg
194 743 »
214 073 ,
236 662 „
271 777 „
312 238 „
Arţ}nt 4 048 070 kg
4 285 675 ,
4 726 243 ,
5 138 298 „ 5 182 976 . 5 308 279 „
(1962
1 153 000 kg 7 000 000 kg — n. V. M.).
Tot evu mediu fusese stăpînit de visul „comorilor", după cum e stăpînită şi azi imaginaţia vulgului. Chimiştii căutau piatra filosofală, iar cartografii realizau speranţele lor pe hîrtie, adăugind ţărilor depărtate calificative de laudă : auri, argenti, gemnarum abundant genera sau hic copiose invenitur aurum, ori dăruind oceanului insule cu totul şi cu totul de aur : cryse şi argyre l. Cifrele înşirate arată că visul acesta naiv a devenit în secolul al XlX-lea aproape o realitate. Numai într-o jumătate de veac (1851—95), producţia argintului a crescut cu 454°/o, ceea ce a adus după sine o scădere a preţului aproape pe jumătate (42%) şi primejdia de a dispare ca metal monetar2.
Cît priveşte metalele mai puţin nobile, cantităţile extrase din coaja globului sînt aşa de mari, încît, dacă s-ar aduna la un loc, ar face munţi întregi de fier sau de aramă curată. Iată cîteva cifre relativ la fontă şi oţel, din care se vede fiecare deceniu bogăţia în metale. (Cifrele exprimă mii
cum a crescut de tone)3.
in
Fontă'
Oţel1
1840 . 1875 . 1880 . 1890 1899
1875 1885 1895 1899
Anglia 1 396
6 365
7 749 7 904 9 463
788 1 968
3 342
4 933
Germania
2 029 2 729 4 658 8 029
347 1 202 3 539 5 667
St. Unite 287
2 023
3 375
9 202 13 839
390 1711 6 213
10 810
Franţa
347 1 448 1 725
1 962
2 578
256 554 876 1 499
Belgia	Rusia
608	441
788	927
1 018	2 675
125	192
454	660
731	1 322
Itsyy .   .     . —
1 Lelewcl, Geographie du moyen âge, cf. Atlas, şi O. Peschel, Abhandlungen, I, p. 36
'- R. L e v y, Rev. de âeux mondes, 1903, p. 569.
3 G. V i 11 a i n, La metallurgie â la fin du XlX-e siecle, 1901, p. 236.
* Fontă şi feroaliaje 1965 : Marea Britanie — 17 736 mii t ; R. D. Germană — 2 343 mii t R. F. a Germaniei — 27 132 mii t; Statele Unite — 80.640 mii t ; Franţa — 16 020 mii t Belgia — 8 364 mii t; U.R.S.S. — 66 240 mii t. — N.R.
6 Oţel 1965 : Marea Britanie — 27 432 mii t; R. D. Germană — 3 888 mii t; R. F. Germaniei — 36 816 mii t ; Statele Unite — 119 016 mii t ; Franţa — 19 608 mii t ; Belgia -9 168 mii t ; U.R.S.S. — 90 966 mii t. — N. R.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
200
Alături de metalele al căror preţ fusese cunoscut din antichitate, secolul trecut a scos la iveală bogăţii pe care nimeni nu le bănuise, şi care au schimbat în cîteva zecimi de ani înfăţişarea geografică a multor ţinuturi europene, în Anglia, unde odinioară păşteau oile, iar izvorul de cîştig era bunul preţ al lînii1, azi, mulţumită cărbunelui, se ridică oraşe monstruoase2 cu milioane de locuitori. Apele limpezi, din vremuri idilice, au ajuns negre ca cerneala, — ape de Tartar, sub un cer de Tartar, veşnic acoperit de fum.
Pe la 1800, Anglia de abia dacă scotea vreo 10 mii. tone de cărbuni. Azi produce ea singură vreo 100 mii.3, iar celelalte ţări împlinesc suma pînă la 500 mii., producţia totală a globului. De pe acum, unele mine sînt sleite şi e temere că peste puţine sute de ani (500 ?), bogăţiile acestea, ascunse de milioane de ani în sînul pămîntului, vor fi prefăcute în fum 4.
Aceeaşi soartă o va avea în curînd şi combustibilul cel mai nou şi mai ieftin dintre toate, petrolul. De cînd s-a săpat puţul cel dintîi în Pensylvania (1859), şi s-a recunoscut valoarea industrială a acestui lichid inflamabil, întrebuinţarea lui s-a întins peste tot pămîntul. Dar cele patru mari rezervorii, America, Transcaucazia, Galiţia şi România, ca orice izvor, care nu se poate adăuga, vor seca 5 cu vremea, aşa că tot secolului al XlX-lea îi revine răspunderea de a fi inaugurat şi împrăştierea acestei avuţii. Iată cîteva cifre (mii de tone)6 :
Cărbuni
18 90
1900
Anglia
184 520
228 773
Germania
89 290 150 418
St. Unite
140 883 235 102
Franţa
25 592 33 409
Alte ţări
50 816 119 939
Dar risipa nu s-a mărginit aici. Pe lîngă exploatarea lacomă a averilor din sînul pămîntului, a început şi exploatarea atmosferei 7 ; şi apoi s-a adaus, tot în secolul trecut, şi o nepilduită devastare a bogăţiilor vegetale şi animale de
1 G i b b i n s, History of commerce in Europe, 1891, p. 123.
2 E. Vandervelde, Les villes tentaculaires, Rev. d'economique politique" 1899, p. 329. O. Peschel, Abhandlungen, 1, p. 36.
3 în 1966 producţia a ajuns la 177 360 mii tone. — V.M.
4 Rich. Mayr, Handelsgeschichte, 1901, pp. 186, 187.
5 E d. T h 6 r y, Histoire economique, 1902, p. 16.
6 In 1893, St. Unite dau 46 mii. barrels, iar Rusia 36 mii. dar producţia americană arată sporiri care îndreptăţesc teama unei grabnice sleiri a petrolului, — cunoscut pînă mai ieri, alaltăieri, abia ca medicament.
Totuşi, în 1962 au fost scoase de pe tot globul 1 215 000 tone petrol,  dintre care 373 000 t
7 Pentru a înlocui nitratele, care se consumă necontenit (numai acid azotic se împrăştie peste în S.U.A. şi 205 000 t în U.R.S.S. — V.M.
100 000 t anual în St. Unite), s-a început exploatarea azotului din atmosferă. S-a făcut socoteală că în 1930 vor trebui 12 000 000 t de nitrate pentru ca ogoarele să poată produce grîul necesar ; iar acestea vor fi fabricate din azotul atmosferei cu neputinţa de folosit pînă azi. Prima uzină s-a întemeiat lîngă Niagara. Nature, 1902, p. 237.
PĂMÎNTUL   CA   OPERA   A   VOINŢEI OMENEŞTI
201
pe faţa planetei. Nu numai arborii cu lemn scump, ci chiar şi pădurile de rînd, în multe ţinuturi au fost nimicite 1. înainte de a se împlini un veac de exploatare, St. Unite au simţit nevoia de a se gîndi la împădurire, iar unii specialişti exprimă temerea că, în curînd provizia de lemn a Pămîntului va fi neîndestulătoare 2.
Şi ceea ce e problematic încă despre vegetale e sigur despre unele specii animale. Balena, care odinioară venea pînă pe ţărmul Franţei, azi, speriată şi decimată, abia se mai găseşte în negura mărilor polare 3 ; iar elefantul, o adevărată podoaba a regnului animal, şi prin putere şi prin cuminţenia sa, e pe cale de a pieri4. Nu mai puţin de 60 000 sînt ucişi în fiecare an, pentru ca din fildeşul lor să se facă mici sfere şi alte jucării pentru copii mari şi mici ai speciei noastre. Cît despre zimbrul Americii de Nord (Bison americanus), sămînţa lui e ca şi stinsă. înainte rătăceau în largul preriei cirezi de mii de capete ; acum zece ani, abia mai erau 635 sălbateci şi 456 în grădinile zoologice 5. în curînd nu va mai exista decît în muzee şi în ilustraţiile operelor de zoologie şi geografie.
La urma urmei, risipa aceasta a unui veac, în care omul întîia dată a luat în stăpînire planeta şi, simţindu-şi puterea, se foloseşte fără frîu de darurile naturii, s-ar putea să fie lecuită. Cînd minele de aur de pildă vor fi sleite şi metalul acesta fraged se va toci şi se va pierde în noroiul planetei, fără putinţa de a mai fi cules la un loc, se va găsi poate vreun mijloc de a-1 înlocui cu ceva asemuitor. Misteriosul radium e o nouă dovadă, cît de multe avem încă de aflat asupra celor ascunse în sînul coajei Pămîntului.
Nu se poate însă afirma acelaşi lucru şi despre avuţiile lumii organice, atît de răvăşite în multe ţinuturi. în adevăr, speciile dispărute, sau care stau să dispară, vor rămînea de bună seamă nimicite pentru totdeauna şi armonia planetei noastre va avea pe veci o nuanţă mai puţin. Natura, ca şi un măiestru, cînd îşi pierde tiparul, poate să facă altceva ; dar să facă aidoma pe cel pierdut, asta nu-i cu putinţă ; după cîte ştim, din trecutul cel mai depărtat pînă azi, natura nu s-a întors o singură dată pe urmele sale.
Şi mai ales devine îngrijorătoare această fatalitate, cînd ne gîndim că în risipa nebunească a secolului din urmă au fost turburate şi armonii de o ordine mai înaltă decît acelea înfăţişate de lumea organică inferioară.
în adevăr, n-au pierit numai unele specii vegetale şi animale, ci au pierit şi specii etnice, — ca să întrebuinţăm acest cuvînt într-un sens cam impropriu. Este ştiut că, împreună cu bizonul, au pierit din St. Unite şi Pieile Roşii. închişi
1 La Nature, 1903, p. 324, Le deboisement dans les Pyrennees.
2 Annales de geographie, 1902, p. 72.
3 La nature, 1903, p. 314. Vînătoarea balenelor e în vădită descreştere. în Europa, e un singur port, Dundee, care mai trimite vase pentru această vînătoare ; în 1901 s-au trimis abia 5.
4 „Revue generale des sciences", 1897, p. 803 (C au st ier, Uitat actuel du trafic de l'ivoire).
5 Ratzel, Vereinigten Staaten von Nord-Amerika, 1893, II, p. 161.
DIN   OPERA   GEOGRAFICA 2*2
în rezervaţii (ca şi zimbrii în grădini zoologice), vechii stăpîni ai preriilor abia mai sînt vreo 250 000 1. Se ştie, de asemenea, ce cumplită devastare etnografică au adus arabii pînă în inima Africii cu neomenosul lor comerţ de robi, care au dat naştere la adevărate migraţiuni2. Cît despre australieni, călătorii ne mărturisesc că cei dintîi coloni (deportaţii închisorilor engleze), i-au privit ca pe nişte „paviani ce merg în două picioare" şi le-au arătat „siguranţa armelor 3 noastre de foc", îndată ce nu le venea ceva la socoteală în purtarea acestor nevîrstnici copii ai naturii. Pe vremea ultimului nostru război a pierit astfel cel din urmă tasmanian ; în scurtă vreme, şi australienii şi maorii vor fi o simplă amintire istorică. în sfîrşit, aceeaşi soartă îi va ajunge şi pe mulţi polinesieni. în insulele unde Cook 4 crezuse acuma un secol şi mai bine că a găsit paradisul pămîntesc, păcatele civilizaţiei noastre europene a adus pustiirea sub forma hidoasă a maladiilor contagioase 5...
Multe alte neamuri sînt încă pe drumul grabnicei pieiri.
Iar faţă de această risipă cu mult mai păgubitoare decît toate celelalte, o întrebare plină de grijă se impune, — şi aceasta era ţinta deosebită a prelegerii de faţă :
Nu cumva în evoluţia ei de milioane de ani, planeta noastră, prin ne-chibzuinţa omului, trece alături de menirea ei ? Căci fără îndoială, şi Pămîntul, ca şi tot ce există, are o menire cosmică ; iar acea menire, după legile universale ale existenţei, tinde să fie împlinită. (Fireşte cu această întrebare păşim dincolo de marginea ştiinţei exacte, dar sub ocrotirea lui Humboldt, pentru care natura nu era un „amestec mort" 6 şi care înţelegea „melancolia 7 sufletului, cînd priveşte mai departe", nu vedem nici noi, de ce ne-am sfii să mărturisim sentimentul invincibil al armoniei noastre lăuntrice, care ne sileşte să admitem alte armonii mai înalte, fie măcar şi dincolo de zarea oricărei prevederi ştiinţifice).
Aşadar, încă o dată, tot ce există, înainte de a înceta să fie, tinde la împlinirea menirei sale speciale. Toate florile sînt destinate fiziologiceşte să producă
1 Justus Perthes, Atlas, 1903, p. 74.
2 S i e v e r s, Afrika, p. 435, od. I.
3 O. Peschel, Abhandlungen, I, p. 463.
4 Waitz, Antbropologie der Naturvdlker, I, 1859, I, 176, şi Gerland, Das Austerben der Naturvdlker, 1868, p. 98 ş.u.
5 Intre învăţaţii noştri din trecut, puţini sînt cei care să fi luat mai hotărît poziţie contra discriminărilor rasiale cum a făcut S. Mehedinţi. în vasta lui opc5 descoperim însă şi unele ambiguităţi, exprimări mai puţin controlate sau chiar atitudine contradictorie.
£ie nu dau însă dreptul să afirmăm că în problema raselor nu a urmat o linie progresistă. — V. M.
6 Cosmos, I, 39.
7 Ibid., I, 81. „Eine solche Sehnsucht kniipft fester das Band, wekhes, nach alten, das Innerste der Gedankenwelt beherrschenden Gesetzen, alles Sinnliche an das Unsinnliche kettet ; sie belebt den Verkehr zwischen dem, „was das Gemiith von der Welt erfasst, und dem, was er aus seinen Tiefen zuriickgibt".
PAMINTUL   CA  OPERA   A   VOINŢEI OMENEŞTI
203
un rod. Şi tot astfel, în minunata „grădină a universului", planeta noastră, devenind pe încetul matură, împreună cu omenirea sa, se apropie şi trebuie să se apropie de o armonie ultimă, care e firesc să fie realizată mai ales în crea-ţiunea planetară cea mai înaltă, adică în însuşi genul nostru omenesc.
Dar tocmai aci revine acea penibilă îndoială : Nu cumva risipa nesocotită, care s-a întins la nimicirea de mari unităţi etnice, pregătite în mii şi mii de ani ; nu cumva această risipă face ca planeta noastră să păşească pe nesimţite alături de menirea sa, — asemenea fructului care se usucă ori cade înainte de a fi ajuns maturitatea aşteptată ? Nu cumva selecţiunea naturală, în loc de a alege pe cei mai buni, cum socotea Darwin, alege pe cei mai răi, cum crede fiziologul Delage ?1.
Iată întrebarea care ne întîmpină în mod inevitabil la capătul unei priviri geografice asupra civilizaţiei contemporane, de cînd orizontul istoric s-a întins asupra întregii umanităţi.
Iar răspunsul e acesta :
Cel ce se ţine aproape de concepţia evoluţionistă, după care progresul însemnează diferenţiere, acela e departe de a socoti ca progres uniformizarea aceasta violentă a omenirii. O umanitate ajunsă în starea unei turme omogene, fără diferenţieri etnografice, pentru mulţi n-ar merita decît un interes de curiozitate, ca orişice experienţă în anima vili. Cu drept cuvînt; fiindcă, după cum nici genul şi nici familia nu există, ci există singură specia, ca una ce se reazemă pe realitatea unor făpturi concrete ; de asemenea nici omenirea nu există, ci există numai neamuri deosebite, şi singură existenţa acestora merită să fie un temei de reală activitate socială, atît pentru cei ce trăiesc mai mult viaţa liniştită a gîndului, cît şi pentru aceea care, printr-un prisos de putere, se simt împinşi spre viaţa mai vădită a faptelor.
Prin urmare, oricare ar fi soarta omenirii pe viitor, şi oricare ar fi adevărul pe care ni-1 va scoate la lumină veacurile ce vor să vină, pentru un moment, faţă de ideologia unui umanitarism abstract, respectul realităţii ne impune mai întîi şi mai presus de toate cultura unităţilor etnografice existente. Zeii la care s-au închinat părinţii noştri sînt vrednici şi de adoraţia noastră.
în faţa risipei născută dintr-o exploatare feroce2, pentru care nu există viitor şi mai ales nu există trecut, datori sîntem să afirmăm fără şovăire că prezentul nu poate fi trăit cu plinătate decît în cultul trecutului. Şi e imposibil de admis ca un prezent plin de o dreaptă pietate pentru trecut, să nu fie în acelaşi timp plin şi de o îmbucurătoare speranţă pentru viitor.
1 „La concurrence a un role, mais bien different de celui que Darwin avait imagine ; elle ne trie pas Ies meilleurs, mais Ies plus mauvais. La selection ne protege pas la tete, mais elle suprime la queue. Delage ap. Novicow, L'avenir de la race blanche, 1897, p. 57.
2 Reamintim că aprecierea se referă la situaţia mondială de la începutul secolului nostru. — V.M.
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 1
Cu gîndul la Polybiu, Strabo concepe geografia în chip utilitar : ştiinţa pregătitoare pentru menirea omului de stat. Cu toate discuţiile din introducere, opera lui Strabo e mai mult chorografie. Evul mediu ţi Renaşterea lărgesc orizontul geografic, dar ajută prea puţin constituirea ştiinţei despre Pămînt. Varenius e o luminoasă anticipare a geografiei moderne. C. Ritter oscilează între „geografia generală" în cursul cu studenţii ţi între chorografia erudită din opera sa Vergleichende Erdkunde, căreia îi pusese ca ţintă problema relaţiei dintre Pămînt şi omenire. Nici Humboldt nu formulează o doctrină precisă despre metodă ţi nu ajunge la o definiţie mulţumitoare a ştiinţei noastre. Cosmos e totuţi un mare antidot faţă de filozofarea verbală („saturnalii metafizice") a celor care treceau cu vederea progresele ştiinţelor exacte. O. Peschel, autodidact genial, cearcă o limpezire a metodei. Cel dintîi care realizează o geografie analitică şi tratează în chip ştiinţific problema metodei şi a definiţiei este F. v. Richthofen.
Spre a lumina cît mai mult cele cuprinse în capitolele precedente ni se pare potrivit, înainte de a sfîrşi partea generală a studiului de faţă, să aruncăm o privire pe deasupra celor mai însemnate concepţii geografice. Alăturarea lor va simplifica perspectiva istorică asupra mersului ştiinţei şi prin urmare va înlesni şi aprecierea valoarei relative a fiecărei concepţii în parte.
Cea mai întinsă operă geografică, rămasă din antichitate — şi în acelaşi timp cea mai pătrunsă de spirit filozofic — este fără îndoială opera lui Strabo. Prin urmare, este firesc să căutăm la dînsul mai întîi, în ce fel a fost definită geografia în perioada clasică ; şi aceasta cu atîta mai mult cu cît, îndărătul operei scrise pe vremea lui Tiberiu stă o lungă evoluţie a literaturii geografice cultivate în timp de secole în Grecia Mare, în Elada, în Asia Mică şi apoi în Egiptul devenit focar al culturii alexandriene.
1 Publicat în Opere complete, voi. I, Bucureşti, 1943.
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN
205
De la început însă trebuie să fim preveniţi, să nu aşteptăm în această perioadă definiţiuni exacte, ca acele pe care le pretindem în timpurile moderne. E un adevăr elementar că la început toate ştiinţele se confundau în ştiinţa mai întinsă a filozofiei, din care s-au despărţit una cîte una, mărginindu-se cu vremea fiecare într-un domeniu mai restrîns. Nici o mirare aşadar, dacă în loc de o definiţiune precisă, Strabo ne spune în mod vag că geografia este o ştiinţă eminamente filozofică, deoarece felurimea cunoştinţelor celui ce vrea să ducă pînă la capăt o operă geografică n-o are decît acel ce îmbrăţişează în contemplaţia sa lucrurile divine şi umane (xă ftela xctt xâ âvdQujjtgia) 1.
Dacă însă în Prolegomenele lui Strabo nu găsim o definiţiune clară, în cîteva vorbe, putem totuşi din introducerea operei sale să vedem care era de fapt concepţia autorului despre geografie.
Aşa, discutînd care trebuie să fie cuprinsul ştiinţei geografice şi pornind de la critica opiniunilor lui Eratosthene, făcută de Hipparch, el constată că geografia are mai întîi nevoie de o exactă orientare pe glob, — recunoaşte prin urmare folosul cîtorva noţiuni de matematică aplicate la geografie. „Cum sa ştii, de ex., dacă Alexandria din Egipt e mai spre miazăzi sau mai spre miazănoapte, decît Babilonul, dacă nu vei cere ajutorul climatelor (adică al liniilor de latitudine). Cum o să determini oare întinderea, distanţele relative, climatul sau situaţia geografică, temperatura şi într-un cuvînt toate condiţiunile atmosferice ?" 2 E aşa de inevitabilă necesitatea reprezentării cartografice, încît nu e de loc surprinzător că Strabo cere numaidecît ajutorul cunoştinţelor geometrice — indispensabile pentru fixarea poziţiunilor pe sferoidul pămîntesc.
Ceea ce însă e vrednic de luare aminte e simţul armoniei interioare a ştiinţei sale, care îl face să vadă limpede ceea ce n-au văzut alţii, după dînsul, şi anume că geometria aplicată la familiarizarea cu globul e o simplă propedeutică a geografiei, un fel de alfabet special, care înlesneşte reprezentarea spaţiului planetei, îndată însă ce acest spaţiu e fixat, adică îndată ce harta e desenată, tot aparatul tehnic dispare pentru a face loc fenomenelor, adică a ştiinţei propriu-zise. E drept că Strabo ajunsese la această încheiere, folosind experienţa altora, şi anume văzînd eroarea lui Hipparch şi mai ales a lui Eratosthene, pe care îl ceartă la sfîrşitul cărţii a 2-a „că a fost matematic în geografie şi geograf în matematică" 3, amestecînd astfel două ştiinţe care prin natura lor sînt cu desă-vîrşire deosebite una de alta. Oricum însă este un merit că el n-a apropiat geografia de matematică mai mult decît se cuvine.
Obiectul propriu-zis al geografiei începe după dînsul abia cu studiul scoarţei Pămîntului (I, 15) ; la rînd, vine apoi studiul „plantelor, al animalelor şi al tuturor producţiunilor folositoare sau nu, de pe uscat şi din mări" (I, 16). Dar
1 S t r a b o, I, 1.
2 Ibidem, I, 12, 13.
3 Ibidem, II, 1, 41.
DIN   OPERA   GEOGRAFICĂ 206
toate aceste cunoştinţe nu-s adunate de geograf cu gîndul de a le coordona mai pe urmă în vederea cunoaşterii Pămîntului. Ele au din contra un scop mult mai mărginit : să îndrumeze pe anume cetăţeni spre înţelegerea vieţii politiceşti, ară-tîndu-le legătura dintre mediu şi om. „Căci unde se desfăşoară activitatea omenească, dacă nu pe pămînt şi pe mări..." De aceea şi geografia, ca ştiinţă a Pămîntului, va considera drept menirea ei cea mai de seamă, să pregătească pentru viaţa politică pe cetăţenii claselor superioare, cărora geograful din Amasia le adresează opera sa *.
Din cele ce preced, vedem aşadar care e cuprinsul geografiei (pămînt, plantă, animal şi mai ales om) şi în acelaşi timp care este menirea scrierii lui Strabo 2. Numai definiţiunea nu se vede încă.
Cele înşirate pînă aici ne arată însă că lipsa unei definiţiuni precise nu se datoreşte atît lipsei de despărţire între vechea filozofie şi geografie, ci mai ales preocupării practice utilitare a scrierii lui Strabo. Plănuind această operă, cu toată lunga critică a predecesorilor săi, în Prolegomene, el nu se gîndise la un sistem, ci avusese în gînd mai întîi de toate să completeze o altă lucrare a sa : Memorii istorice îotoptKd v>jtouvf|uaTa scrisă şi aceea tot ca să ajute educaţia oamenilor politici (I, 23). Şi era foarte firesc deci ca toată opera sa, potrivit menirii ei speciale, să se ocupe în prima linie de elementul omenesc. De aceea opera „geografica", îndată ce trece de partea critică a introducerii, devine o simplă descriere, aproape o periegesă, unde înşirarea fenomenelor pomenite de autor nu se face decît după o clasificaţie urmată în mod consecvent, ci foarte adesea după nevoile povestirii. Iată de ce opera lui Strabo, cu tot interesul celor dintîi capitole relative la metodă, nu este totuşi decît o simplă chorografie, în care datele sînt amestecate adesea fără alegere şi fără nici o preocupare de sistematizare. Astfel, chiar de la începutul părţii chorografice, care începe cu Iberia, mai înainte de orice descriere mai amănunţită a ţării, autorul ne vesteşte că ţara aceasta este netrebnică pentru om. „Cea dintîi ţară în apusul Europei este Iberia. în cea mai mare parte a întinderii sale, ea este aproape cu neputinţă de locuit etc." 3. Şi nu porneşte de la Capul Sacru mai departe, pînă nu polemizează cu Artemidor asupra mai multor povestiri lipsite de orice interes geografic.
De altfel, lipsa unor definiţiuni critice a ştiinţei se explică şi prin aceea că materialul adunat pentru ştiinţele naturale şi pentru geografie pînă la Strabo era privitor numai la o mică parte a Pămîntului, aşa că generalizări întinse şi sistematice erau cu neputinţă, oricare ar fi fost zelul cuiva pentru studiul planetei noastre.
Mai mult. Graţie unei simplificări iluzorii a fenomenelor, Strabo a înlesnit artificial sarcina ştiinţei sale, reducînd cu desăvîrşire rolul  geografiei fizice
1 Strabo, I, 18.
2 Ibidem, V, 16, 17.
1 Ibidem, III, 2.
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 207
pentru a face cît mai mult loc elementului omenesc. Aşa, el credea că zonele matematice sînt în acelaşi timp şi zone climatice. Polemizînd cu Polybiu care admitea 6 zone, iată cum se exprimă : „După mine, diviziunea în 5 zone are folosul că e şi fizică şi geografică. Este fizică deoarece ea corespunde înfăţişării cerului şi temperaturii atmosferice. Căci atmosfera are trei stări diferite, capabile de a modifica în mod simţitor constituţia animalelor, a plantelor şi a tot ce trăieşte în ea. Aceste trei stări sînt: lipsa de căldură, prisosul de căldură şi căldura potrivită. însă fiecare din aceste stări ale temperaturii primeşte prin împărţirea sferei în 5 zone o determinare proprie : cele două reci sînt absolut lipsite de căldură ; cele două temperate au una şi aceeaşi temperatură, cores-punzînd unei călduri mijlocii ; iar cît priveşte a treia stare, care mai rămîne, ea corespunde ultimei zone, adică celei toride". E văzut lucru prin urmare, că diviziunea în 5 zone e nimerită şi din punct de vedere geografic 1.
Astfel, simplificată geometriceşte, fizica globului intră, împreună cu geometria sferei, în propedeutica geografică, rămînînd Strabo să se preocupe de partea istorică a ştiinţei, ca fiind mai accesibilă studiului său. Şi atunci, în mod natural, elementul omenesc (însoţit de ceva mitologie şi arheologie) se ridică pe planul întîi al operei sale, influenţată, pe lingă acestea, şi de aplecarea epocii
sale spre literatură şi istorie.
Dar, cu toată lipsa unei definiţiuni precise, cuprinsul cărţilor rămase de la Strabo ne arată suficient în ce fel concepuse el ştiinţa geografiei : ea era o ştiinţă antropocentrică, adică o adunare de cunoştinţe cu privire la legătura dintre om şi faţa Pămîntului locuit. Mai ales această din urmă vorbă arată exact caracterul geografiei straboniene : ea nu era şi nu vrea să fie ştiinţa Pămîntului (a litosferei, hidrosferei, atmosferei şi biosferei), ci numai a ţinuturilor locuite, a pămîntului umanizat. Chestiunea bunăoară, dacă oceanul se întinde sau nu de jur împrejurul uscatului, i se pare negeografică. Marea nu intră în cadrul geografiei sale, decît întrucît ea este teatrul activităţii omeneşti. Şi în genere însemnătatea materialului geografic în această operă cu scop practic creşte cu cît scriitorul se apropie de cele privitoare la patria şi la oraşul său de naştere, trebuind să le descrie : clima, productele, particularităţile, lucrurile vrednice de văzut, locuitorii, obiceiurile, legile etc. 2
După Strabo, urmează o adevărată decadenţă. în secolul al doilea, Ptolemeu, cu mijloace mult mai numeroase, dar fără disciplină filozofică, îmbogăţeşte geografia fără a o ridica, iar mai tîrziu ea se coboară cu Agathemerus şi Solinus la nivelul unei discipline didactice cu desăvîrşire seci.
Această cădere se menţine apoi în tot cursul evului mediu şi o bună parte din cel modern. Material se adună, însă afară de cîteva încercări sporadice de geo-
1 Strabo, II, cap. III, 1.
2 B e r g e r, op. cit., IV, 10.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
208
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 209
grafie mai ştiinţifică (Albertus Magnus, Cluverius, Varenius1, Kircher şi Herder), abia cu Ritter începe o adevărată renaştere a ştiinţei noastre şi de aceea cercetarea asupra unei noi concepţiuni a geografiei trebuiau, în mod necesar, să treacă de la perioada clasică tocmai la începutul secolului de faţă : de la „geografica" la Vergleichende Erdkunde.
Şi totuşi, oricît de mare este această săritură în timp, istoricul geografiei, dacă priveşte progresul ideilor independent de cîteva opere singuratice şi rămase fără imitatori, trebuie să mărturisească făţiş că între Strabo şi Ritter progresul în felul de a concepe geografia este aproape imperceptibil. Ritter, graţie ştiinţei despre natură a veacului său, înţelege fără îndoială cu mult mai bine cauzalitatea fenomenelor pe care le studiază. Opera sa e lipsită de nota personală atît de evidentă la Strabo ; bogăţia faptelor este nemăsurat mai mare şi, de asemenea şi sistematizarea lor. Dar punctul de plecare al ştiinţei, rămîne aproape exact acelaşi ca la geograful din vremea lui Tiberiu ; el stă în umanizarea geografiei, adică în adunarea întregului material al acestei ştiinţe împrejurul interesului omenesc. După cum Natura întreagă a avut drept ultim scop OMUL, de asemenea şi ţinta cea mai din urmă a geografiei este aceea să strîngă cunoştinţele trebuincioase pentru explicarea istoriei acestui mic zeu, căruia îi fusese destinat ca locuinţă.
în adevăr, de la început, Ritter declară că Pămîntul nostru este cel mai ales corp al întregei naturi neorganice 2. Planeta ne înfăţişează o armonie desăvîr-şită atît prin forma cît şi prin amănuntele sale. Cu privire la cea dintîi, Pămîntul se apropie de perfecţiune, deoarece frumuseţea formei, după cum a zis Platon, stă în rotunzimea sferelor ; iar cît priveşte amănuntele, pe planeta noastră avem iarăşi o admirabilă echilibrare : nici adîncimi mari, nici înălţimi mari — pe cînd mica Venus, bunăoară, în proporţie cu masa ei, are nişte munţi în adevăr uriaşi. Şi nu numai forma generală şi diferenţierea globului este armonică, dar, armonia se vede şi împrejurul globului, în numărul sateliţilor. Căci Terra nu e nici lipsită de sateliţi ca planetele inferioare, nici n-are mulţi ca cele superioare, ci numai unul singur, Luna. Astfel, oricine poate vedea că extremele nu-s în caracterul planetei noastre. „Ceea ce e prea mare şi ceea ce este prea mic, prea repede şi prea încet, prea cald şi prea rece etc... lipseşte (Die Erde schwebt weder im Minimum noch im Maximum der kosmischen Verhăltnisse). De unde scoatem încheierea că Pămîntul a avut o dezvoltare particular de armonioasă, iar prin această armonie a lucrărilor şi puterilor naturii, el a ajuns în stare să devină patria genului omenesc, fiind întocmite astfel, încît să-i satisfacă toate
1 O mare excepţie trebuie făcută în favoarea operei lui Varenius, Geographia generalis in qua affectiones generales, telluris explicantur (1650). Cîteva ediţiuni ale ei au fost scoase sub îngrijirea lui Newton. în multe privinţe, ea este o anticipare îndrăzneaţă a geografiei din Cosmos. A trecut însă aproape neobservată.
* Allg. Erdkunde, 2, 4.
trebuinţele lăuntrice şi din afară, în timpul scurtei sale vieţi pămînteşti, pregă-tindu-1 pentru lumea mai înaltă a spiritului (fur ein hoheres Geisterreich)1.
Acesta i se pare lui Ritter cel mai înalt punct de vedere — al ştiinţei sale şi din acest punct de vedere (aus diesem hochsten wissenschaftlichen Gesichtspunkt) porneşte dînsul să clădească noua „geografie comparată".
Care va fi deci definiţia şi locul operei lui Ritter, faţă de aceea a lui Strabo şi faţă de evoluţia ideilor geografice în genere ?
Dacă ne uităm la cuprins, vedem mai întîi o mare asemănare de metodă între cele două mari opere pomenite pînă aici. După cum Strabo, în chip de pregătire a lucrării sale, se preocupă mai întîi de propedeutica geometrică şi apoi trece repede asupra fizicii globului spre a ajunge la om, tot aşa şi Ritter se mărgineşte numai să recomande în treacăt elementele matematice necesare pentru citirea hărţilor, spre a trece apoi iute peste geografia fizică, tocmai la problema relaţiunii dintre pămînt şi om, care formează obiectul de căpetenie al operei sale.
Aceasta numai schematic. Privind însă cele două scrieri mai cu de-amănuntul, se înţelege, nu mai poate fi nici o îndoială că Vergleichende Erdkunde este nemăsurat mai bogată şi mai bine sistematizată decît „geografika". Nu mai vorbim de partea cartografică, pe care se rezema Ritter, deoarece desenarea hărţilor nu mai este o datorie a geografilor, ci a devenit o preocupare tehnică aparte, cum este bunăoară şi fabricarea microscopului şi a altor instrumente, pe care savantul le primeşte făcute gata de anume specialişti. Dacă trecem însă la fizica globului, cît de întins este orizontul geografiei în pragul veacului, faţă de aceea ce se cunoştea în secolul lui August, cînd Imperiul roman era aproape toată lumea accesibilă geografului ! Pe vremea lui Ritter, aproape întreaga planetă era explorată. Expediţiile lui Cook dovediseră, contra părerii lui Strabo, că nu numai pămîntul locuit, ci tot globul este obiectul geografiei, adică tot spaţiul planetei pe care Ritter cu o minunată claritate îl scrutează atît în sens orizontal cît şi în sens vertical, cercetînd faţa continentelor ca fizionomia unor indivizi (cum i-a şi numit dînsul). De aceea şi fizica globului, şi partea privitoare la om sînt, fără comparaţie, mai bogate şi mai ştiinţific privite de Ritter decît de Strabo. Ceea ce la geograful din Amasia şi la predecesorii săi 2 era numai o schiţă, la Ritter devine un adevărat tablou, în care legătura dintre Pămînt şi om este arătată pe alocurea cu o îndemînare de savant şi de artist în acelaşi timp.
în fine, mai este o deosebire vrednică de luare aminte între cele două geografii. La Ritter, problemele ştiinţei noastre sînt considerate dintr-un alt punct de vedere, „acel privitor la lumea nevăzută, la natura spirituală a Fiinţei în genere, a Creatorului...". Şi din acest punct de vedere „Pămîntul este o crea-ţiune divină, o cvintesenţă a celei mai înalte orînduieli, frumuseţi şi perfecţiuni, o revelaţie a înţelepciunii dumnezeeşti sub forma unei lumi vizibile, după cum
1 Alleg. Erdkunde, 5.
2 Vezi părerea lui Posidonius cu privire la influenţa mediului. Strabo, II, cap. II, 3. 14 — 567
DIN   OPERA GEOGRAFICA
210
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 211
minunat a zis în psalmul 104 David cîntăreţul cel inspirat de Dumnezeu 1. De aceea, începînd studiul fenomenelor geografice trebuie să ştim că avem înainte un individ cosmic (ein kosmisches Individuum, ein ens sui-generis, ceva asemănător cu „xoojxov ţroov euajiuxov" al lui Platon).
Natural, punctul acesta de vedere trebuia să influenţeze toată concepţiunea lui Ritter despre geografie, precum şi metoda ei.
Fiind aşa de bine întocmit Pămîntul în vederea împlinirii scopului său impus de Providenţă, geografia trebuia să fie în prima linie o ştiinţă antropocentrică, un studiu al relaţiunii dintre planetă şi om. Mai mult: fiindcă Pămîntul avusese o menire specială, mai dinainte hotărîtă sau predestinată, era logic ca în geografia lui Ritter să nu simţim decît foarte puţin nevoia fizicei globului. Va fi destul să privim omul sub toate manifestările sale, iar din viaţa lui vom ghici adevărul asupra fenomenelor fizice, care fusese pregătite în vederea omului. Căci „fiecare om este reprezentantul natural al patriei sale". în popoare se oglindesc ţările şi astfel antropologia şi etnografia devin comentariile topografiei.
Se înţelege însă că oricare ar fi deosebirea de cuprins între opera celor doi geografi alăturaţi pînă aici, şi oricît de superior ni s-ar părea unul faţă de celălalt, totuşi adaosul acestui ultim punct de vedere ne dă dreptul să considerăm „geografia comparată" nu numai ca studiul relaţiunei dintre om şi Pămînt, dar în acelaşi timp şi ca un studiu al revelaţiunii divine manifestate prin această legătură dintre Pămînt şi om. Şi atunci, de la Strabo la Ritter nu numai că progresul cu privire la concepţiunea ştiinţei noastre este aproape imperceptibil, dar chiar şi acest nesimţit progres devine îndoielnic. Căci pe cînd la Strabo procedarea e inductivă şi curat empirică, ceea ce-1 duce la o adunare de fapte pentru a deslega problema legăturii dintre mediu şi om, potrivit fiecărui caz în parte, la Ritter, din contra, întîmpinăm mai mult o direcţie deductivă, metafizică : Pămîntul e socotit mai dinainte ca opera cea mai perfectă a lumii ne-organice. E un ens sui-generis. Relaţiunea dintre om şi Pămînt este de asemenea dată : Planeta este o casă de educaţie (Erziehungshaus) întocmită înadins spre a face fericirea omului, înlesnindu-i trecerea în altă lume mai înaltă.
Astfel, din punctul de vedere al ştiinţei se naşte îndoiala foarte gravă, dacă nu cumva felul de a înţelege şi de a defini geografia la Ritter n-ar fi cu nimic superior faţă de cel întîlnit în opera lui Strabo scrisă acum 19 sute de ani.
Am arătat mai sus, cu privire la ambii geografi, că este inadmisibil să definim geografia ca o ştiinţă a relaţiunii dintre om şi Pămînt, după cum n-ar fi logic să ţărmuim într-o ştiinţă aparte studiul relaţiunii dintre Pămînt şi palmier sau foraminifer etc. Cu privire la Ritter însă trebuie să mai adăugăm acuma că teologia lui ne duce, după cum observă unui din criticii săi 2, în abisul predes-
1 R i 11 e r, op. cit., pp. 11, 12.
2 P e s c h e 1, Abhandlungen, I, 385.
tinaţiei, ceea ce face concepţia sa de-a dreptul neştiinţifică, întrucît preocuparea de lumea transcedentală nu intră în metoda ştiinţei exacte, care nu poate nici afirma nici nega nimic dincolo de sfera fenomenelor constatate sau constatabile.
Aşa că oricare ar fi frumuseţea metafizică a geografiei lui C. Ritter şi înalta ei valoare morală din punct de vedere educativ, acela care are în vedere numai progresul ştiinţei trebuie să recunoască acum drept un adevăr bine stabilit, că cel puţin în definiţiune şi în felul de a concepe scopul ultim al geografiei, opera lui Ritter nu înfăţişează un progres faţă de cea straboniană 1. Superioritatea celei dintîi am văzut-o că stă numai în cuprins şi încă şi aici trebuiesc făcute oarecare rezerve asupra volumelor ultime, unde neisprăvita lucrare a măiestrului degenerează prin întinderea ei într-un fel de tezaur arheologic, istoric etc.
Deoarece, în momentul de faţă, căutăm să schiţăm evoluţia definiţiunii ştiinţei noastre, s-ar putea ca o astfel de judecată asupra lui Ritter să pară prea severă şi îndoielnică din punctul de vedere al adevărului. Să amintim mai bine părerea unui ucenic entuziast al geografului în chestiune. Pomenind introducerea unui manual de geografie a Europei (din 1804), unde Ritter promitea să întemeieze consideraţiunile sale politice şi istorice pe date din geografia fizică, ucenicul adaugă : trebuie să mărturisim că mai întîi autorul n-a spus decît vorbe mari2. Asta cu privire Ia începutul activităţii sale literare.
Cu privire la sfîrşitul carierei sale geografice, un scriitor care pe la jumătatea veacului a fost lumina cea mai vie a ştiinţei noastre în Germania se exprimă aproape cu acelaşi scepticism. E vorba de O. Peschel care, în unul din trumoasele sale „essais", comparînd începutul cu sfîrşitul operei măiestrului încheie astfel : „să ne fie permis să adăugăm că, nici în scrierile sale cele din urmă şi cele mai mature, Ritter n-a împlinit aşteptările care se născuseră în primele sale scrieri, unde anunţase noua sa geografie" 3.
Să ni se îngăduie să afirmăm deci că nici în marea operă a lui Ritter, pe care el ar fi putut-o numi „"/.ol.oooovQyia", cu mai multă dreptate de cum o numise Strabo pe a sa, semnul unei noi direcţiuni ştiinţifice în sintetizarea materialului geografic nu se vede încă. Nici definiţiunea, nici delimitarea ştiinţei noastre nu-s mai precise decît cum fusese la predecesorii săi. De vină de astă dată nu mai era lipsa ştiinţelor naturale, ca în vremea lui Strabo, şi lipsa de difersnţiere suficientă a filozofiei, căci tocmai în epoca lui Ritter cade activitatea lui La-marck (pe atunci La Marck), a lui Cuvier şi îndeosebi a filozofului pozitivist Aug. Comte, matematicul filozofiei, care, cu o rară putere de sistematizare, a limpezit, ca nimeni altul pînă la dînsul, perspectiva filozofică asupra cunoştinţelor adunate de ştiinţele particulare. De vină a fost mai mult educaţia prea
1 Am putea chiar considera Vergi. Erdkunde ca un regres, dacă n-ar fi vorba şi la Strabo de Ilpovia.
2 Oberlănder, Der geographische Vnterricht, p. 26.
3 Peschel, Abhandlungen.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
212
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 213
istorică a lui Ritter şi mai ales aplicarea sa pre metafizică, explicabilă de altfel prin ayîntul excepţional al acestui gen de filozofie la urmaşii lui Kant, contemporani cu autorul geografiei comparate. La acestea se mai adaugă în fine şi adîncul sentiment religios al lui Ritter, care 1-a făcut să amestece poezia cu ştiinţa, înălţînd pe nesimţite geografia pînă aproape de seninul sferelor unde sfîrşesc toate cunoştinţele omeneşti.
Adevărata îndrumare a geografiei pe o cale curat ştiinţifică, în înţelesul larg al cuvîntului, o găsim pentru întîia oară la Humboldt. Erudiţia sa universală şi numeroasele sale călătorii l-au scăpat de influenţa filozofiei metafizice, iar familiarizarea mai de aproape cu Aug. Comte 1 1-a întărit şi mai mult în afecţiunea sa pentru partea exactă a geografiei. Şi nu trebuie să se creadă că de astă-dată geografia devine cumva mai ştiinţifică numai graţie unui empirist fără imaginaţie, care se ţine necontenit aproape de măsura certitudinii comune a ştiinţelor exacte. Din contra, Humboldt a cunoscut şi el melancolia ce se naşte — cuvîntul este al său — din năzuinţa spre o lume mai depărtată şi mai înaltă decît aceea care este accesibilă observării noastre. „Ein ansehnlicher Teii der qualitativen Krăfte der Materie oder, um naturphilosophischer zu reden, ihrer qualitativen Kraftăusserungen ist gewiss noch unentdeckt. Das Auffinden der Einheit in der Totalităt bleibt daher schon deshalb Erkenntnis, liegt wie mit Wehmuth gemischt, in dem aufstrebenden, von der Gegenwart unbefriedigten Geiste die Sehnsucht nach noch nicht aufgeschlossenen, unbekannten Regionen des Wissens. Eine solche Sehnsucht kniipft fester das Band, welches, nach alten, das Innerste der Gedankenwelt beherrschenden Gesetzen, alles Sinnliche an des Unsinnliche kettet; sie belebt den Verkehr zwischen dem, was das Gemiith von der Welt erfasst, und dem, was es aus seinen Tiefen zuriickgiebt" 2. Iar dacă este vorba de imaginaţie şi de gust literar, lui Humboldt i-ar fi fost şi mai lesne să alunece spre teologie şi metafizică, deoarece el este nu numai primul geograf mare în^ direcţia pozitivă, dar este şi cel dintîi estetician al literaturii geografice. El a arătat canoanele stilului geografic, scriind acele Ansichten der Natur încă neegalaţe pjnă azi. Credem aşadar că e potrivit într-o lucrare de introducere în geografie să pomenim că el este acela care pentru întîia oară a văzut armoniile
1 Printre auditorii care au fost de faţă la deschiderea cursului său de filozofie pozitivă (1826) Comte citează în primul rînd pe Alex. von Humboldt. Cosmos apare abia în 1844 {Cours de phil. positive, I, XII, 1892).
2 „Fireşte, o parte considerabilă a forţelor calitative ale materiei sau — pentru a vorbi mai mult în spiritul filozofiei naturii — a manifestărilor ei de forţă calitativă este încă nedescoperită. De aceea, chiar numai prin aceasta, aflarea unităţii în totalitate, rămîne cunoaştere, cuprinsă, amestecată cu melancolie, în spiritul plin de năzuinţe, nemulţumit de contemporaneitate, a dorului de regiuni încă nedestăinuite, necunoscute ale ştiinţei. Un astfel de dor strînge mai puternic legătura, care în baza unor legi vechi, stăpînind nucleul cel mai adînc al lumii de gîndire, înlănţuieşte tot ce este senzorial de nesenzorial; el animă circulaţia între «ceea ce sufletul prinde de la lume şi între ceea ce dă înapoi din adîncimile sale», Cosmos, I, 81. (Din 1. germ.). — A7. R.
planetei nu numai cu închipuirea poetică, ci chiar în contemplarea lor reală. Cînd citim azi acele clasice descrieri din Cosmos, zvem^ impresia că el este cel dintîi muritor, care a fost destul de pregătit să privească Pămîntul în mod sintetic. Din înălţimea Cordilierei Ecuatorului, de pe linia de la mijlocul globului, dînsul a cuprins mai întîi cu o singură ochire şi cerul sărac de stele dinspre polul sud şi bogăţia de aştri a cerului nordic ; şi tot dînsul a privit pentru întîia oară, cu ochiul cercetător al ştiinţei1, înşirarea plantelor de sus în jos, din vîrful munţilor albiţi de nea pînă în cîmpia Amazoanelor, cea totdeauna împodobită cu verdeaţă. De la el avem frumoasa vorbă Cosmos, întrebuinţată ca titlul al ştiinţei noastre care, nemulţumită cu mica noastră planetă, s-a încumetat prin geniul lui să descrie lumea întreagă, dîndu-ne o Weltbeschreibung. Fără nici o îndoială, marele geograf în şirul speculaţiunilor sale a fost deseori ispitit spre sfere străine de ştiinţa exactă, şi mai ales spre poezie. Căci cu toată stăpînirea stilului, cititorul întîmpină din cînd în cînd expresiuni cu adevărat surprinzătoare. Lumea e uneori sub pana lui Humboldt un ceasornic etern (eine ewige Weltuhr) 2 ; alteori o grădină, în care stelele cresc ca plantele3, iar cerul are pentru dînsul o graţie cîmpenească (landschaftliche Anmuth) 4 şi sorii care răsar şi abia tîrziu lucesc vederii noastre sînt pentru el voci ale trecutului (Stim-men der Vergangenheit, die uns erreichen) 5. O mărturiseşte singur că nu se poate opri la imobilitatea unei ştiinţe fără perspective largi, ci îl încîntă mai mult ce va fi decît ceea ce este mai mult „werden" decît „sein" (1,^ 87).
Cu toate acestea, nu numai în Cosmos care este o operă de ştiinţă exactă, dar chiar şi în Priveliştele Naturii, descrieri literare despre cîmpii, pustii etc, Humboldt rămîne credincios metodei sale de cercetare obiectivă asupra fenomenelor. Nici chiar penumbra bătrîneţei nu întunecă în nimic seninătatea marei sale opere. Ca Faust pe Goethe, opera Cosmos urmăreşte pe Humboldt întreaga viaţă (ein Werk dessen Bild in unsbestimmten Umrissen mir fast ein halbes Jahrhundert lang vor der Seele schwebte. Vorrede). Şi totuşi, nici ispita stilului, nici simţul său viu faţă de frumuseţile naturii, nici speculaţiile asupra devenirii (das Werden) acestei lumi, nimic nu 1-a abătut din calea unui vădit pozitivism.
De aceea, în loc de o „geografie comparată" im Verhăltnis zur Geschichte des Menschen, în care elementul omenesc să fi fost precumpănitor ca la Ritter, el
1 Cosmos, I, 12—88.
2 Ibidem, I, 155.
3 Wie wir in unseren Wăldern dieselbe Baumart gleichzeitig in allen Stufen des Wachstums sehen, und aus diesem Anblick, aus dieser Coexistenz den Eindruck fortschreitender^ Lebens-Entw'ickelung schdpfen, so erkennen wir auch in dem grossen Weltgarten die verschiedensten Stadien allmăhliger Sternbildung, (Astfel, cum în pădurile noastre, vedem simultan aceeaşi specie de copac în toate stadiile creşterii, dobîndind din acest aspect, din această coexistenţă impresia unei dezvoltări progresive a vieţii, la fel recunoaştem şi în marea grădină a lumii cele mai diferite stadii ale formării treptate a stelelor. Din 1. germ.) Cosmos, I, 87. — N. R.
* Ibidem, I, 154. 5 Ibidem, I, 160.
DIN   OPERA   GEOGRAFICĂ 214
dă titlului operei sale această explicaţie vrednică de luat aminte : Entwurf einer physischen Weltbeschreibung1. Iar în această descriere nu pleacă de la ideea preconcepută că lumea sau măcar Pămîntul nostru ar fi o capodoperă a naturii neorganice, un „ens" sui-generis, menit să fie „casa de educaţie a genului omenesc" ci este un duşman pe faţă al tuturor construcţiilor ă priori. Cel deprins în apropierea Iui Comte cu legea succesiunii celor 3 stări (teologică, metafizică şi pozitivistă) n-are nici o indulgenţă pentru teologia lui Ritter sau pentru metafizica filosofilor patriei sale. Rîndurile ce urmează au fost o dojana energică pentru toţi savanţii germani ai timpului şi îndeosebi pentru cei din şcoala lui Ritter, care se îndrumase spre hegelianism. „Der berauschende Wahn des errungenen Besitzes, eine eigene abenteurlichsymbolisirende Sprache, ein Schema-tismus, enger, als ihn je das Mittelalter der Menschheit angezwăngt, haben, in jugenlichen Missbrauch edler Krăfte, die heiteren und kurzen Saturnalien eines rein-ideellen Naturwissens bezeichnet. Ich wiederhole  den  Ausdruck : Missbrauch der Krăfte, denn ernste, der Philosophie und der Beobachtung gleich-zeitig zugewandte Geister sind jenen Saturnalien fremd geblieben" 2. Din contra, conştiinţa mai înaltă despre întreaga natură şi despre legile lumii nu se poate căpăta, zice el, decît prin măsurare, prin cercetarea relaţiilor numerice şi prin cea mai îngrijită observare a cazurilor individuale 3. Măsurare înainte de toate şi precizare numerică, după cum zisese Comte. Iar dacă e vorba de unificarea cunoştinţelor omeneşti într-un sistem, fireşte acesta e scopul ultim al ştiinţei şi al filozofiei, dar numai cu condiţia ca această unificare să rezulte din înseşi generalizările ştiinţifice, nu din principii admise â priori. „In meinen Betrach-tungen liber die wissenschaftliche Behandlung einer allgemeinen Weltbeschreibung ist nicht die Rede von Einheit durch Ableitung aus wenigen, von der Ver-nunft gegebenen Grundprincipien. Was ich physische Weltbeschreibung nenne (die vergleichende Erd- und Himmelskunde), macht daher keine Anspriiche auf   den   Rang   einer   rationellen   Wissenschaft   der   Natur ;   es   ist die denkende Betrachtung der durch Empirie gegebenen Erscheinungen, als eines Naturganzen. In dieser Beschrănktheit allein konnte dieselbe, bei der ganz ob-jectiven Richtung meiner Sinnesart, in den Bereich der Bestrebungen treten, die meine lange wissenschaftliche Laufbahn ausschliesslich erfiillt haben..." Şi pentru a arăta şi mai categoric cît de departe stă opera sa de preocupările teo-
1 Conceptul unei descrieri fizice a lumii. — N.R.
2 „Mirajul îmbătător al proprietăţii dobîndită prin luptă, un limbaj propriu aventurier — simbolizant, un schematism mat îngust decît acela pe care Evul Mediu 1-a impus vreodată
sZZll:- ^ Cara-Cte"Zat P"ntj-U" abuz iu.YeniI *1 «"or forţe   nobile,   seninele^    curte e aturnaln ale unei stunţe pur-ideale a naturii. Repet expresia : abuzul forţelor deoarece spirite serioase, îndreptate în acelaşi timp atît către filozofie cît şi observaţie, au rămas străine faţă de acele saturnaln", Cosmos I, 68, 69. (Din 1. germ.) — N R *
3 Cosmos, I, 19.
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 215
logice ale lui Ritter şi de metoda sa antropocentrică, Humboldt continuă astfel: Einzelheiten der Wirklichkeit, sei es in der Gestaltung oder Aneinanderreihung der Naturgebilde, sei es in dem Kampfe des Menschen gegen die Naturmăchte, oder der Volker gegen die Volker, alles, was dem Felde der Verănderlichkeit und realer Zufălligkeit angehort, kann nicht aus Begriffen abgeleitet (construit) werden 1.
Dacă însă Humboldt îşi pune ca lege observarea naturii şi cercetarea rînd pe rînd a fiecărui fenomen (die Einzelheiten der Wirklichkeit) asta nu înseamnă că ştiinţa lui se mărgineşte la înşirare de fapte ; din contra, în opera sa el le va lega în timp şi în spaţiu. Cosmos va descrie „«das Zusammen» Bestehende im Raume das gleichzeitige Wirken der Naturkrăfte und der Gebilde, die das Pro-dukt dieser Krăfte sind. Das Seiende ist aber, im Begreifen der Natur, nicht von dem Werden absolut zu scheiden, denn nicht das Organische allein ist ununter-brochen im Werden und Untergehen begriffen, das ganze Erdenleben mahnt, in jedem Stadium seiner Existenz, an die friiher durchlaufenen Zustănde" 2. Deci, fără să considerăm lumea şi Pămîntul ca un „ens" sui-generis sau ,Xmov eu\|n)xov" cu toate acestea în timp şi spaţiu totul se ţine şi înlănţuirea fenomenelor după legi generale deşteaptă în mintea cercetătorului naturii ideea unei vieţi universale. „Nicht ein todtes Agregat ist die Natur : sie ist dem begeisterten Forscher (Wie Schelling in der trefflichen Rede uber die bildende Kiinste sich ausdriickt) die heilige ewig schaffende Urkraft der Welt, die alle Dinge aus sich selbst erzeugt und werkthătig hervorbringt". Şi în felul acesta Humboldt departe de a se pierde în descrierea fără unitate a amănunţimilor el se ridică, dimpotrivă, la concepţia unei descrieri a întregii naturi (alles Geschaffene im Erd-und Himmelsraume) s. într-o singură propoziţie, geograful arată tot cuprinsul măreţei sale opere : Wir beginnen mit den Tiefen des Weltraums und der Region der fernsten Nebelflecke, stufenweise herabsteigend durch die Stern -schiht der unser Sonnensystem angehort, zu dem luft-und meerumflossenen Erdsphăroid, seiner Gestaltung. Temperatur und magnetischen Spannung, zu der Lebensfiille, welche vom Lichte angeregt, sich an seiner Oberflăche ent-faltet 4.
(Amănunte ale realităţii, fie în modelarea sau juxtapunerea creaţiilor naturii, fie în lupta omului împotriva forţelor naturii sau a popoarelor contra popoarelor, tot ce aparţine cîmpului variabilităţii sau neprevăzutului real, nu poate fi dedus (construit) din concepte".
Dacă însă Humboldt îşi pune ca lege observarea naturii şi cercetarea pe rînd a fiecărui fenomen (die Einzelheiten der Wirklichkeit — amănuntele realităţii) asta nu înseamnă că ştiinţa lui se mărgineşte la înşirare de fapte, din contra, în opera sa el le va lega în timp şi în spaţiu. Cosmos va desorie „cele existente «împreună», în spaţiu, acţionarea simultană a forţelor naturii şi a produselor (creaţiilor) care sînt produsul acestor forţe. Cele existente insă nu se
1 Cosmos, I, 31, 32.
2 Ibidem, 63.
3 Ibidem, 39.
4 Ibidem, I, 80.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
216
pot despărţi, în ceea ce priveşte înţelegerea naturii, în mod absolut de la devenire, căci nu numai organicul se află neîntrerupt în devenire şi pieire, întreaga viaţă a pămîntului aminteşte, în fiecare stadiu al existenţei sale, de stările anterior parcurse". Deci, fără să considerăm lumea şi pămîntul ca un ens sui generis sau „zoon empsihon", cu toate acestea în timp şi spaţiu totul se ţine şi înlănţuirea fenomenelor după legi generale deşteaptă în mintea cercetătorului naturii ideea unei vieţi universale „Natura nu este un agregat mort : ea este pentru cercetătorul pasionat (precum se exprimă Schelling în discursul excelent asupra artelor plastice) forţa primară sfîntă, veşnic creatoare a lumii, care produce totul din ea însăşi şi-1 emană în mod activ". Şi în felul acesta, Humboldt departe de a se pierde în descrierea fără unitate a amănunţimilor li se ridică dimpotrivă, la concepţia unei descrieri a întregii naturi („tot ce este creat în spaţiul pămîntesc şi ceresc"). într-o singură propoziţie, geograful arată tot cuprinsul măreţei sale opere. începem cu adîncimile cosmosului şi cu regiunea celor mai îndepărtate nebuloase, coborînd treptat prin stratul stelelor căreia îi aparţine sistemul nostru solar, la sferoidul pămîntului scăldat în aer şi mări, la formarea şi temperatura sa, la tensiunea sa magnetică, la plenitudinea vieţii care, stimulată de lumină, se desfăşoară la suprafaţa sa. — N. R.
Apoi chiar cînd se coboară pe faţa Pămîntului, unde bogăţia materialului geografic e cu mult mai mare, Humboldt, avînd în vedere unitatea unei descrieri sistematice, se mărgineşte să pomenească în descrierea fenomenelor numai rezultatele generale 1. Astfel, opera sa — dacă exceptăm pe Varenius — este cea dintîi scriere geografică ce se ridică peste nivelul chorografiei, spre a deveni ştiinţă adevărată în înţelesul mai înalt al filozofiei. Nici chiar pentru om, a cărui însemnătate precumpănitoare falsificase perspectiva metodei la predecesorii săi, el nu face vreo excepţie. După atîtea călătorii, în care cunoscuse atîtea neamuri de oameni ; după atîta material etnografic şi lucrări istorice, cînd vine rîndul omului, în Cosmos, el nu ocupă decît locul mărginit, ce i se cuvine. în Natur-gemdlde, sîmburele scrierii sale, unde e cuprinsă în schiţă toată geografia, partea privitoare la om este cantitativ abia a 38-a parte din tot cuprinsul lucrării sale. Departe de a mai avea deci un loc precumpănitor, omul se adaugă numai pentru a întregi tabloul. „Es wiirde das allgemeine Naturbild, das ich zu entwerfen strebe, unvollstăndig bleiben, wenn ich hier nicht den Muth hătte das Menschen-geschlecht in seinen physischen Abstufungen, in der geographischen Verbreitung seiner gleichzeitig vorhandenen Typen, in dem Einfluss, welchen es von der Krăften der Erde empfangen und wechselseitig, wenn gleich schwăcher, auf sie ausgeiibt hat, mit wenigen Ziigen zu schildern". 2
Astfel, în loc de prolegomene critice, ca la Strabo, sau de o introducere teologică în felul celei din Vergleichende Erdkunde, Cosmos începe din contra cu privirea cerului şi sfîrşeşte cu omul, păstrînd pentru toate fenomenele aceeaşi măsură, a timpului şi spaţiului cosmic. Aici a stat marea sa originalitate şi de aceea ni se pare opera lui Humboldt prima îndrumare spre o sistematizare ştiinţifică a materialului geografic.
1 Cosmos, I, 54.
2 Ibidem, I, 378.
ALTE DEF1NIŢIUNI ALE GEOGRAFILI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 217
A făcut ştiinţa noastră vreun pas mai departe după Humboldt ?
Cu privire la adunarea de noi date ştiinţifice, progresul a fost extraordinar de mare. Oceanografia toată abia de cîteva zeci de ani datează. A doua jumătate a veacului al XlX-lea putea fi numită cu privire la geografie : perioada explorărilor ştiinţifice, a revistelor şi a societăţilor geografice. De aceea, ca cuprins, marea operă a lui Humboldt este învechită nu numai în amănunţimi, ci chiar cu privire la mari probleme geografice. E destul să pomenim părerile sale despre ridicarea munţilor (durch vulkanische Hebungskrăfte)1 şi să le punem alături de noile teorii ale lui Ed. Suess şi ale altor contemporani.
însă chiar, dacă lăsăm cuprinsul material al operei la o parte şi ne gîndim numai la concepţia generală a ştiinţei noastre şi la definiţiunea ei, socotim că şi în această privinţă geografia a ajuns după moartea măiestrului la o mai mare claritate de vederi.
Astfel, îndată după Humboldt, literatura geografică a avut să înregistreze scrierile inspirate de largi generalizări ale lui O. Peschel. Contemporan al marilor desbateri asupra darwinismului (el 1-a făcut cunoscut întîiaşi dată în Germania), Peschel, pornind de la probleme mărginite (Neue Probleme der ver-gleichenden Erdkunde), ridică geografia la înălţimea unei adevărate filozofii a naturii. La Humboldt, unitatea sta mai ales în „Darstellung" ; la Peschel, ştiinţa noastră devine cu mult mai demonstrativă şi, peste toate scrierile sale, se simte năzuinţa de a realiza unificarea fenomenelor geografice în „Erkenntniss".
Din nenorocire, autorul Problemelor de geografie fiind mai mult autodidact şi avînd abia către sfîrşitul vieţii sale ocaziunea de a considera toată întinderea ştiinţei, dintr-un punct de vedere mai sistematic, activitatea sa geografică s-a curmat înainte de a ajunge la sinteza filozofică, pe care contemporanii au aşteptat-o de la dînsul.
Cercetînd, după O. Peschel, evoluţiunea ideilor despre geografie şi metoda ei, opera care ne atrage îndeosebi privirile este a exploratorului Ferd. von Richthofen.
începînd prelegeri de geografie ca urmaş al lui Peschel în Leipzig, în diser-taţiunea sa inaugurală 2, a încercat să arate ce este geografia faţă de celelalte ştiinţe, căutînd astfel să corespundă nevoilor filozofice ale timpului, care cer azi mai întîi o justificare ideal-abstractă pentru orice activitate în vreuna din ramurile ştiinţei. Dacă Cosmos poate fi privit ca prima operă de geografie ştiinţifică, mica disertaţie a lui Richthofen poate fi considerată ca prima cercetare metodică asupra acestei ştiinţe. Şi de aceea, pe cînd alte cercetări ale sale (asupra Chinei etc.) vor fi pe încetul uitate, faţă de bogăţia materialului tot mai exact, pe care îl vor aduna secolele viitoare, de bună seamă în istoria geografiei, descoperitorul Chinei moderne va fi ţinut în seamă mai ales pentru Fiihrer, ca
1 Cosmos, I, 26. i ■
2 Richthofen, Ober die Aujgaben und Methoden der heutigen Geographie.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
218
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER,  HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 219
geografie analitică, şi Aufgaben, ca încercare de a clasifica ideile asupra „obiectului şi metodei geografiei contemporane".
De la început însă trebuie să mărturisim că Richthofen se inspiră de la Humboldt 1. El apreciază foarte aspru vechea direcţie a precumpăniră elementului istoric în geografie. „Cu o surprinzătoare lipsă de pricepere faţă de ţinta geografiei, unii o considerau ca o simplă ştiinţă ajutătoare a istoriei" 2 zice dînsul, pentru a atrage luarea aminte asupra şcoalei lui C. Ritter.
Dar trecînd la partea constructivă, cititorul are în primul moment o mare decepţiune, auzind cum autorul declară că în stadiul actual al ştiinţei (in einer Zeit von lebhaften metodischer Entwickelung) încercarea de a mărgini hotărît care este obiectul geografiei, poate fi considerată ca zadarnică ! Autorului i se părea că cuprinsul celor mai multe dintre ştiinţe variază de la un timp la altul după concepţii subiective ; că dintre toate, numai matematica s-ar bucura de privilegiul unor graniţe mai sigure şi că, rămînînd la mijloc între ştiinţe (mai ales între cele istorice) un fel de ţinuturi în litigiu, geografiei nu-i rămîne altceva de făcut, pentru a-şi lămuri situaţia faţă de altele, decît să păstreze o poziţie mijlocie strategică (innerhalb der Sphăre variabler Verschiebungen eine feste zentrale Stellung zu nehmen). Numai astfel ştiinţa noastră ar şti care este obiectul ei.
Fără îndoială, scepticismul pe care îl arată Richthofen faţă de clasificarea ştiinţelor nu poate fi admisibil. Dacă ar fi să înclinăm fără nici o rezervă spre acest scepticism, ar trebui să considerăm zadarnice şi fără de folos toate clasificările ştiinţelor, chiar şi pe cele mai obiective. Noi credem însă, din contra, că cele mai multe ştiinţe sînt bine ţărmurite şi că încercările de clasificare ale lui Comte, Spencer şi Wundt, cu toate deosebirile dintre ele, au pornit de la încredinţarea logică a unor diferenţieri bine stabilite între grupele de cunoştinţe, pe care se întemeiază sistemul fiecărei ştiinţe în parte. (în capitolul asupra relaţiunii dintre geografie şi celelalte ştiinţe, am căutat să documentăm, pe cît ne-a fost cu putinţă, felul acesta de a vedea cu privire la geografie.)
Iată acum la ce rezultat ajunge Richthofen, căutînd acea poziţiune „mijlocie" şi încercînd să arate care este obiectul geografiei. Această ştiinţă va studia „suprafaţa Pămîntului", deoarece acest ţinut nu mai este reclamat de nici o altă ştiinţă. Iar prin suprafaţă, el nu înţelege pe cea matematică, ci „eine materielle Oberflăchenschicht etwas aus stofflichem zusammengesetztes" în care intră elemente solide, lichide şi gazoase „in ihren kausalen Welchselbeziehungen" 3.
1 Richthofen, Vber die Aufgaben und Metboden der beutigen Geographie, 6, 47.
2 Ibidem, p. 5.
3 Iar prin suprafaţă, el nu înţelege pe cea matematică, ci „un strat de suprafaţă material ceva compus din materie", în care intră elemente solide, lichide şi gazoase „în corelaţiile lor cauzale" (Din 1. germană). — N.R.
Evident, progresul faţă de Cosmos stă acolo că, părăsind punctul de vedere aproape numai descriptiv, Richthofen caută, înainte de a constitui geografia, să arate fundamentul logic al întemeierii acestei ştiinţe alături de celelalte. Cînd vedem însă că, în silinţa sa de a ţărmui geografia, ajunge să mărginească întinderea ei numai la studiul feţei Pămîntului şi că, după definiţiunea sa, ştiinţa noastră ar avea drept obiect „suprafaţa Pămîntului şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea" 1, trebuie să constatăm că, cel puţin în unele privinţe, Richthofen reprezintă un adevărat regres faţă de Cosmos.
Mai întîi de toate, sfera geografiei sale este cu mult mai restrînsă. Dacă cuvîntul n-ar fi prea neuzitat, el ar fi dat ştiinţei noastre numele de „Erdober-flăehenkunde", căci Erdkunde i se părea prea cuprinzător. Dar felul acesta de a mărgini sfera geografiei, cu toată autoritatea marelui geograf, nu ni se pare dictat de natura fenomenelor, ci numai de o consideraţie practică, aceea anume ca ştiinţa în chestiune „să nu fie prea întinsă". Iar o limitare a sferei ştiinţei din-tr-un asemenea punct de vedere este, orice s-ar zice, logiceşte neadmisibilă.
Dar nu numai determinarea obiectului ştiinţei, ci şi definiţiunea ei ar fi greu de justificat, căci dacă geografia limitată la faţa Pămîntului este totuşi ştiinţa despre această suprafaţă şi despre „fenomenele ce stau în legătură cu dînsa", e lesne de înţeles că o astfel de ştiinţă ar fi o combinare a tuturor celorlalte ştiinţe la un loc, deoarece nu e nici un fenomen care să nu stea în vreo relaţiune oarecare cu faţa planetei. Astfel că nici limitarea obiectului geografiei, nici definiţiunea ei, aşa cum se găseşte la Richthofen nu sînt utilizabile. Şi totuşi credem ca opera sa, prin tendinţa ei critică, înseamnă un pas mai departe în evoluţia ideilor geografice.
în capitolele precedente, am încercat o nouă deslegare, a aceloraşi probleme in spiritul geografiei lui Humboldt, întemeiată şi întregită pe cît s-a putut prin generalizările ştiinţifice, pe care le-a scos la iveală materialul adăugat în timpurile din urmă.
Privind acuma, la sfîrşitul acestei lungi introduceri în geografia generală, progresul ideilor geografice de la cartografii din Milet şi pînă în timpurile noastre, cercetătorul literaturii relative la această ramură trebuie să recunoască un fapt: întemeierea din ce în ce mai ştiinţifică a geografiei ca disciplină aparte. Geografia modernă nu mai are nici o asemănare cu jtoAuuâfteia straboniană. Ritter2 chiar afirmase că ea nu mai poate fi „un mozaic din toate colo-
'Richthofen, op. cit., 25. 2 Mg. Erdkunde, 28.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
220
rile", iar cele pomenite mai sus au putut să arate că, împrumutînd rezultatele mai multor ştiinţe vecine, geografia tinde să devină azi o ştiinţă din ce în ce mai demonstrativă, armonizînd aceste rezultate dintr-un punct de vedere propriu. Capitolele următoare credem că vor întări şi mai mult această constatare.
Totuşi, observînd mersul treptat al ştiinţei noastre spre pozitivare, adică spre definitiva sa constituire, ar putea cineva să regrete scăderea elementului omenesc, care tocmai făcea partea interesantă a geografiei, mai ales după marea operă a lui C. Ritter.
Aceasta însă n-ar fi decît o simplă iluzie. Căci dacă omul nu mai ocupă locul întîi în definirea obiectului geografiei, nici ştiinţa, nici studiul omenirii n-a pierdut nimic prin aceasta. Din contră, paginile precedente au arătat cît de însemnat este rolul omului în economia planetei, iar împrejurarea că de cîteva decenii materialul geografic cu privire la om a fost sistematizat sub denumirea specială de antropogeografie arată tocmai că problema relaţiunii dintre pămînt şi genul omenesc, departe de a fi lăsată în părăsire, este acum tratată cu mare îngrijire, acordîndu-i locul cel mai întins faţă de toate celelalte probleme speciale ale geografiei. Dacă în timpul concepţiei antropocentrice, geografia înclina spre literatură şi metafizică, scoţînd fără nici o măsură în relief fenomenele istorice, azi concepţia ştiinţifică întemeiată pe ştiinţele naturale ne obligă să păstrăm fiecărui fenomen locul indicat de însemnătatea sa relativă faţă cu celelalte, însemnătatea elementului omenesc este tot atît de bine recunoscută — ba credem chiar mai bine — decît în trecut. Antropogeografia lui Ratzel şi noua sa operă : Politische Geographie pot să fie o liniştire pentru iubitorii direcţiei istorice în geografie şi pentru toţi idealiştii, cărora lumea li se pare săracă şi incoloră, dacă le lipsesc „Ideea" şi „Fapta" omului. De altfel însuşi Richthofen, cu toată asprimea judecăţii sale 1 cu privire la cei ce lipeau geografia de istorie, sfîrşeşte mărturisind necesitatea unirii amîndurora, ca o sarcină specială a învăţămîntului şi a literaturii geografice. „Nici o ramură a cercetărilor omeneşti nu uneşte ambele direcţii (a ştiinţelor naturale şi a istoriei) ca geografia. Cu cît partea sa materială, cultivată de Humboldt, iese mai în evidenţă, cu atîta mai luminos ne apare şi meritul lui C. Ritter, care a deşteptat direcţia idealistă. Din unirea amînduror aceste direcţii creşte azi geografia ştiinţifică. Ea este clădită pe un fundament exact şi real, pentru ca să se ridice în mod treptat şi unitar la cercetarea problemelor celor mai înalte, care pot preocupa spiritul omenesc, în mijlocul lumii sensibile. Iar în forma ei deplină, ea atunci s-ar apropia de ideal, cînd ar putea să arate întregul plan al creaţiunii — atît cît aceasta este cu putinţă în mărginirea conştiinţei omeneşti, şi cînd ar putea da temelie unor
ALTE DEFINIŢIUNI ALE GEOGRAFIEI :   STRABO, RITTER, HUMBOLDT ŞI RICHTHOFEN 221
judecăţi asupra necunoscutului care stă dincolo de limitele putinţei de a percepe" *.
Aceste rînduri, mai mult decît orice, ne încredinţează că deşi omul lipseşte din definiţiunea geografiei şi probabil va lipsi totdeauna de aici înainte, totuşi ştiinţa noastră nu va putea pierde din vedere niciodată interesul problemei rela-ţiunilor dintre om şi planeta pe care s-a născut...
La urma geografiei celei mai pătrunse de spiritul pozitiv al ştiinţelor exacte, partea omenească, omul, iese din nou la iveală, ca parte inevitabilă a geografiei regionale spre care ne îndrumează geografia generală.
1 Allg. Erdkunde, 72.
1 Allg. Erdkunde, 45.
METODA ŞI METODICA
22S
METODA ŞI METODICA
Metoda
Metodica
e calea
spre crearea
stunţe,.
arata numai  drumul predării.
Reguli false în metodica geografiei. Întîi e necesara determinarea metodei, apoi vine la rînd metodica predării. Intuiţia naturii de ajuns spre a afla metoda unei ţtiinţe. Intuiţii „mari". Cea dintîi a fost sfericitatea Pămîntului (Pitagora). A doua, mişcarea de rotaţie şi de revoluţie (Copernic). Metoda unei ţtiinţe atîrnă de intuiţiile „majore", care ne înlesnesc să găsim firul cauzalităţii fenomenelor. Intuiţia complexităţii progresive de la atmosferă spre biosferă ţi a subordonării în aceeaşi direcţie. Metoda e calea spre crearea ştiinţei ; metodica arată numai calea predării. Metodica nu poate fi deplin stăpînă decît de cei care cunosc metoda de construire a sistemului ţtiinţei respective. Firul certitudinii teoretice — indispensabil pentru a urma cu îndemînare ţi libertate firul demonstrării practice.
în Geografie şi geografi la începutul secolului al XX-lea, am relevat o vorbă a lui Fr. Ratzel : geographisch denken, auzită în cea din urmă ocazie universitară — la examenul final.
Ce însemnează însă a cugeta geografic ? Există oare şi trebuie să existe atîtea feluri de cugetare cîte specialităţi sînt ?
întrebarea aceasta merită un răspuns şi răspunsul e cu atît mai necesar, cu cît preocupările privitoare la metodă îngreuiază uneori cercetarea, în loc de a o uşura — chiar cînd e vorba de lucruri elementare. De pildă, se aude pe toate cărările că îndrumarea tineretului trebuie să asculte de aceste trei reguli :
1. Să pornim de la ceea ce este apropiat spre ceea ce e mai departe.
2. De la simplu — la compus.
3. De la cunoscut — Ia necunoscut.
Tustrele par lucruri de la sine înţelese — adevărate truisme. (Chiar cel mai simplicel normalist pritoceşte regulele acestea de dimineaţa pînă seara.)
1 Disertaţie inaugurală în cel din urmă an de curs la universitate (1937—38), publicată întîi în „Cercetări şi studii geografice", I, Bucureşti, 1941.
în realitate, cele trei drumuri nu merg în aceeaşi direcţie. Regula întîi e cea mai banală : să pornim de la ceea ce este aproape spre ceea ce e mai departe. Dar dacă ceea ce stă departe este mai simplu, iar ceea ce e aproape este complex şi greu de înţeles ? Un exemplu. Pămîntul dobrogean este un adevărat mozaic, faţă de cîmpia aluvială a lui Mississippi... ori a fluviului Amazoanelor care se află în emisfera opusă. E oare Dobrogea mai uşor de înţeles, fiindcă e mai aproape ?
Altă regulă, tot aşa de banală : să pornim de la simplu la compus... Vînturile alizee din lungul regiunii liniştite de la ecuator sînt un fenomen geografic mult mai simplu decît vînturile legate de centrele ciclonale şi anticiclonale din regiunile temperate, măcar că alizeele sînt departe, iar Crivăţul, Băltăreţul etc, mai aproape. Devin oare vînturile schimbătoare din zona climatului carpatic mai uşoare de înţeles pentru mintea copilului din România, fiindcă sînt mai aproape de patria lui ? Şi ce n-am da să cunoaştem şi să prevedem atît de bine inundaţiile Dunării, cum cunoaştem pe ale Nilului şi cum aşteptăm cu matematică certitudine fazele Lunii, deşi e atît de departe de Pămînt...
E de prisos să mai stăruim : aproape şi departe, simplu şi compus sînt din punct de vedere metodic împrejurări secundare. Lucrul de căpetenie e altul : să fie înţeles fenomenul de care e vorba ; apoi să nu facem un pas mai departe, pînă ce temeliile cunoaşterii unui fenomen nou nu sînt şi ele deplin lămurite.
Aşadar, în locul celor trei regule de la început, e destul una şi indiscutabilă : de la înţeles spre ceea ce e neînţeles.
Am dat acest exemplu elementar, fiindcă munca intelectuală a suferit şi suferă încă uneori de pe urma tipicarilor care, socotind că lucrurile apropiate sînt mai simple şi mai cunoscute (adică mai uşor de înţeles) decît cele depărtate, se chinuiesc şi pe ei, şi chinuiesc şi pe alţii, cu programe absurde, rezemate pe o metodică falsă 1.
Să ne urcăm cu cîteva trepte mai sus, trecînd de la metodică la metodă. Să luăm un exemplu tot elementar.
în etnografie, a circulat multă vreme falsa formulă : vînătoarea urmată de păstorie şi agricultură, ca faze consecutive ale civilizaţiei. Dar nu-s nici trei, nici consecutive, ci mai multe şi de obicei combinate, adică simultane. Cea dintîi a fost culegerea. E cea mai veche şi mai lungă, deoarece durează şi azi, chiar
1 Nu se gîndeşte nimeni să înceapă studiul Pămîntului, pornind de la Lună ; dar cînd e vorba să începi cu Europa, înaintea Africii de pildă, eroarea programei e pipăită şi, cu toate acestea, în unele programe, aşa e rînduiala.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
224
METODA ŞI METODICA
225
în ţările cele mai civilizate, în anume anotimpuri şi pentru anume grupe de populaţie.
Şi totuşi, despre vînătoare, păstorie şi agricultură s-a scris mult. Despre „culegere" — foarte puţin şi mai nimic sistematic.
Care să fie cauza ? Etnografia se afla acum, cam acolo unde era botanica înainte de Linneu, sau geografia pînă în secolul trecut. Material — destul ; probleme speciale — destule în studiu, dar cercetare sistematică şi muncă disciplinată nu. Unii etnografi sînt chiar cuprinşi de scepticism. Malinowski, profesor la Universitatea din Londra, crede că observările amatorilor (adică ale mai tuturor exploratorilor de pînă ieri) sînt lipsite de orice însemnătate 1.
Nu în muzee şi în cărţi, ci în faţa naturii trebuie făcute observările — adică el preconizează metoda de „plein air". Aşa crede şi Thurnwald, criticînd pe Graebner şi W. Schmidt, consideraţi ca reprezentanţi ai şcoalei „istorico-cultu-rală" care pornea de la materialul din muzee. Cere prin urmare şi el „Feld-forschung".
Cum se face însă că atîţi exploratori, cu toate observările lor în „plein air", au cules totuşi nişte materiale „lipsite acum de orice însemnătate" ?
A merge aşadar între „sălbatici" 2 ori a cerceta un sat3 ceva mai arhaic în Europa, nu însemnează numai decît că ai nimerit metoda ştiinţei, fiindcă nu mai cauţi în cărţi, ci dibuieşti cît de cît observarea directă a naturii. Şi înainte de Linneu, botaniştii erborizaseră şi observaseră flora nu numai în erbarii, ci, la început, numai în natură.
Aiurea deci trebuie să fi stat cauza neizbînzii — în însăşi lipsa de metodă a studiului de care era vorba.
Dar ce e o metodă ? Ce se înţelege, de pildă, prin „a cugeta după metoda geografilor" ?
După felul preocupărilor sale din acel timp, Ratzel se gîndea de bună seamă la obişnuinţa de a proiecta mereu fenomenele în spaţiul geografic... (dăduse tocmai atunci la lumină Politische Geographie şi era sub stăpînirea ideii de Lebensraum). Credem însă că putem privi problema dintr-o perspectivă şi mai generală.
îndemnul acesta ne-a venit în legătură cu „anul lui Descartes". împlinindu-se tocmai 300 de ani de la tipărirea operei sale Discours de la Methode, un congres
1 Malinowski, Moeurs et coutumes des Melanesiens, Paris, 1933, p. 10.
2 S. Mehedinţi se referă ia populaţiile aflate pe o treaptă inferioară de civilizaţie. — N.R.
3 într-o comunicare făcută la Academia Română, am arătat că încercarea episodică de a culege material etnografic, ciupind azi ceva dintr-un sat, apoi mîine din alt sat, din alt colţ al ţării, nu duce la nici un rezultat ştiinţific, după cum sondarea cîtorva puncte în ocean nu poate arăta relieful fundului.
internaţional, ţinut la Paris, s-a ocupat de acest protagonist al cugetării moderne, care este interesant nu numai pentru filosofi, dar pentru orice om de ştiinţă, prin urmare şi pentru geografi.
Ce legătură poate fi între geografie, o ştiinţă concretă, şi Descartes ?
în sfera geografiei româneşti, circulă un aforism familiar : „geografia se măsoară cu kilometru", adică cu lungimea excursiilor făcute de fiecare ucenic al acestei ştiinţe. Cei care privesc lucrul mai de aproape ştiu că aforismul nu e complet. (Cîţi n-au străbătut şi nu străbat pămîntul în lung şi în lat, fără să ajungă cîtuşi de puţin geografi !) Pentru oamenii de specialitate, formularea completă e alta : ştiinţa geografului este proporţională nu numai cu lungimea excursiilor sale, dar şi cu numărul de idei, adică cu disciplina de cugetare pe care o duce cu sine în faţa naturii. Şi tocmai aci e punctul de contact între geografie şi viaţa cugetătorului care a scris Discours de la Methode. Dar, pentru a lămuri această idee, e necesară o paranteză ceva mai lungă.
După ce şi-a petrecut anii copilăriei într-o şcoală cu oarecare renume, învă-ţînd după obiceiul timpului limbile clasice şi citind multă literatură, Descartes face această mărturisire : „îndată ce am isprăvit studiile la capătul cărora este obiceiul să fii primit în rîndul cărturarilor..., m-am trezit încurcat în atîtea îndoieli şi erori, încît mi se părea că, silindu-mă să învăţ, nu avusesem alt folos, decît acela că descoperisem din ce în ce mai mult ignoranţa mea". Ca un fel de mic Faust, dezgustat de ştiinţa adunată din cărţi, tînărul luă o hotărîre îndrăzneaţă ; să închidă cărţile şi să călătorească, spre a vedea lumea cu ochii săi şi a culege adevărul din experienţă. Bun plan, fiindcă cel care stă la masa de scris poate privi gîndul lui ca o jucărie ; dacă o fi ori nu adevărat, primejdia nu e mare ; pe cînd cel care cugetă, spre a lucra efectiv, acela nu poate glumi cu adevărul, deoarece îndată primeşte pedeapsa pentru orice judecată falsă... (Nu putem înşira aci tot binele pe care Descartes îl spune despre intuiţia directa a naturii, justificînd astfel aforismul mai sus amintit).
Mărturisirea aceasta a filozofului pusă în fruntea vestitului său, Discours de la Methode, un fel de autobiografie a dezvoltării sale sufleteşti, e de o însemnătate cardinală pentru orice geograf. Din ea rezultă lămurit că singura geografie care se lipeşte de suflet nu e cea din cărţi sau din prelegeri, ci aceea pe care o culege cercetătorul însuşi din intuiţia directă a naturii. Marea nu există cu adevărat decît pentru cel care a trăit pe malul sau în largul ei. Muntele, cîmpia, rîul — la fel : cîte mări, cîţi munţi şi cîte cîmpii, tot atîtea „personalităţi". Pe hartă, rîurile sînt nişte biete linii strîmbe. în realitate, sînt fiinţe vii, cu obiceiurile şi cu capriciile lor. Pînă şi gheţarii, care par de departe morţi, sînt cum nu se poate mai vii şi deosebiţi. Cine n-a stat zile întregi în faţa amfi-
15 — 567
DlţJ   OPERA   GEOGRAFICA 226
teatrului alb, de unde se adună domol zăpada, prefăcîndu-se în gheaţă ; cine n-a călcat peste crăpăturile verzi ca sticla şi adinei ca un puţ, al cărui fund nu-1 poţi zări ; şi cine n-a urmărit scena de la capătul gheţarului care nu se isprăveşte totdeauna cu un bot teşit, acoperit de noroi şi de stînci, ci arată uneori o rîpă înaltă, cu portaluri de gheaţă, din care ţîşnesc cascade de ape turburi şi zgomotoase, însoţite cîteodată de stînci care sosesc săltînd de pe coama gheţarului..., nici pe departe nu bănuieşte ce este un gheţar. Ce să mai zicem de vulcani ! Cine nu s-a apropiat de craterul în care saltă lavele cu un zgomot surd şi n-a privit volbura fumului şi a norilor sălbatici de deasupra, acela nici în vis nu-şi poate croi o imagine ca aceea pe care i-o dă realitatea vulcanului. Am putea zice : Geograful atîta ştie, cît a văzut. Cine nu crede, să asculte măcar mărturia filozofului Descartes cu privire la imensa superioritate a învăţăturii din natură, faţă de surogatul ce se cheamă carte ori povestire din gura altora. (Privind căderea Rinului la Schaffhausen, însuşi Goethe mărturiseşte neputinţa de a cuprinde în vorbe — oricît de meşteşugite — marile fenomene ale naturii.)1
Cum a făcut Descartes suma celor văzute în călătorie ?
Potrivit facturii sale sufleteşti, ca şi alţi filosofi, el se ridică cu gîndul pînă la problema Universului ca unitate. Impresionat de ordinea mişcării corpurilor cereşti, Pitagora îl numise Cosmos, adică „podoabă", şi-i atribuise o sumă de însuşiri nu numai fizice, dar şi estetice şi chiar etice. în mişcarea lor, astrele produceau, după el, sunete potrivit cu anume intervale — ca orice instrument muzical. Universul era o simfonie, iar numerele aveau puteri tainice.
^ După filozofuljnatematic, Pitagora, au venit la rînd filozofi fizicieni (ionienii) căutînd aceştia să explice şi naşterea Universului; unii prin aer, alţii din apă, din foc sau din pămînt. încercările lor sînt foarte ingenioase, dar sterpe, deoarece fizica ioniană era de fapt metafizică. Acele principii explicative (aer, foc, ume^ zeală şi pămînt) nu erau ceva concret, scos din observare — necum din experimentare —, ci simple entităţi, cu însuşiri imaginare, scoase din analogii neverificate, aşadar creaţiuni speculative. Iar teoriile acelor filozofi-fizicieni erau atît de contrazicătoare, încît Socrate, sătul de sofismele amestecate în ele, întorsese spatele tuturor „speculaţiilor" deşerte despre lumea fizică, şi a început să cerceteze lumea sufletului, cu gîndul să pună măcar aci ordine, deosebind adevărul de eroare.
Evident Socrate era prea radical. A închide ochii în faţa cerului şi a Pămîntului pe care ne naştem, trăim şi murim, nu-i cu putinţă. Iată de ce Aristotel se
1 Mărturisirea aceasta ar trebui să dea de gîndit celor cari înnegresc hîrtia cu descrierile lor pseudopitoreşti.
METODA ŞI METODICA 227
întoarse la calea cea dreaptă, îmbrăţişînd deopotrivă lumea tainică a sufletului, dar şi lumea din afară, începînd cu cerul şi sfîrşind cu ceea ce credea el că stă în mijlocul Universului, adică planeta noastră, cu tot ce vedem pe ea : atmosferă, ape, uscat, plante, animale, om şi societăţile omeneşti. El a scris despre toate. încercarea aceasta era fără precedent, de aceea i-a şi procurat lui Aristotel un titlu fără egal : a fost numit secretarul naturii (singrafevs tis fiseos). El a fost cel dintîi mare polihistor sau, cum se zice azi, enciclopedist. (El fu şi cel dintîi profesor şi rector de universitate, întemeind o instituţie ştiinţifică, înzestrată cu bibliotecă, colecţii şi o sumă de cursuri publice şi private.)
însă peste nivelul epocii nu poate sări nimeni. Cu toată vasta sa minte, şi cu toate excursiile sale de studii, fizica sa cuprinde încă prea multă metafizică. (Geografia aristotelică e plină de erori : Pămîntul stă nemişcat în mijlocul Universului ; atmosfera Stagiritului ajungea abia pînă în vîrful munţilor ^ omenirea se întindea numai în zona temperată, iar cele polare şi cea toridă erau I pustii etc... în totului tot, Universul lui Aristotel ne pare azi o copilărie. A ţre-
| buit să mai treacă încă vreo două mii de ani, pînă ce Copernic şi urmaşii lui au
-• desfăcut maşinăria moştenită de la anticii (Aristotel, Ptolemeu) şi am început
a ne dumeri asupra adevăratelor proporţii ale sistemului solar şi ale vecinilor [. lui în Univers. La această mare muncă, pe lîngă astronomi, au luat parte, se
• înţelege, matematicieni, fizicieni, naturalişti şi cîţiva filozofi (îndeosebi Bacon).
} Iar rezultatul a fost îmbucurător şi, de astă dată, durabil :
î Mai întîi, Pămîntul a fost mutat la locul lui, adică scos din poziţia centrală
| ce i se acordase pe nedrept.
| Al doilea, Cerul, mulţumită lunetelor (Galilei), a început a fi văzut mai
! limpede ; am descoperit şi „pete în soare", iar lîngă Jupiter — nişte mici to-
| varăşi (sateliţii).
î în al treilea rînd, cercetarea fenomenelor naturii a căpătat un mare sprijin
prin unele îndrumări în metoda de a cugeta, aduse de Bacon. în loc de inducţia aristotelică enumerativă (întemeiată pe înşirarea multor cazuri particulare, pentru a scoate din ele o concluzie generală), a venit inducţia baconiană, aşe-
! zată pe temei experimental. Aceasta se poate mulţumi cu fapte cît de puţine,
\ dacă se poate stabili între ele o legătură de cauzalitate, verificată prin metoda
concordanţei, a diferenţei, a variaţiilor concomitente etc.
A fost un mare moment acesta în evoluţia spiritului omenesc. Cercetătorii cu spirit ştiinţific, sătui de abuzul discuţiilor pur formale ale scolasticilor (un fel de urmaşi ai vechilor sofişti şi ai retorilor), au fost bucuroşi să scuture de pe ei praful bibliotecilor şi să înlăture din faţa lor tot ce nu avea temei bine dovedit. E semnificativ pentru noua orientare că în 1624, pe cînd Sorbona încă dor-
| mita, în Paris se organizară conferinţe publice pentru a răsturna 14 teze ale
lui Aristotel. într-o sală închiriată ad-hoc, se adunaseră peste o mie de auditori... Guvernul îngrijorat a împiedicat însă dezbaterile acelui miting antiaristotelic,
DIN   OPERA GEOGRAFICA
228
interzicînd chiar anunţarea unor astfel de conferinţe, lipsite de respect faţă de autorii vechi.
Amintim acest curios amănunt spre a se vedea în ce moment istoric se ivise filosofia lui Descartes. După ce aruncase cărţile la o parte şi după ce călătorise spre a vedea lumea cu proprii săi ochi, filozoful se retrăsese în Olanda pentru a face experienţe, a continua prin intuiţie directă studiul naturii, preocupat numai de adevărul care se poate dovedi, lăsînd la o parte ceea ce se cheamă autoritatea tradiţiei şi toată filozofia verbală, care i se părea „un meşteşug de a uimi pe proşti".
însă Descartes nu se gîndea numai la sine, ci a voit să ajute şi pe alţii a do-bîndi aceeaşi libertate de cugetare şi siguranţa în căutarea adevărului. El scrie Regulae ad directionem ingenii care sînt interesante şi pentru problema metodei şi a metodicei în geografie, cum vom vedea îndată. Regulele acelea sînt patru. Pe scurt exprimate, ar suna cam aşa :
1. Nu e adevărat ceea ce nu e dovedit. Cu alte cuvinte, nu prejudeca nimic, pînă ce faptul nu e deplin demonstrat.
2. Nu căuta să cuprinzi dintr-odată toată problema, ci împarte sarcina, dez-legînd parte cu parte greutăţile problemei.
3. Începe cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de înţeles, apoi înaintează treptat spre cunoaşterea lucrurilor mai complexe.
4. Fă numărători cît mai complete, ca să fii sigur că n-ai scăpat din vedere niciun caz.
Cele dintîi trei regule sînt o chestie de bun simţ. (Cea dintîi, e metoda lui Toma : nu crede, pînă nu pipăi tu însuţi. A doua e sfatul anectodic cu mănunchiul de nuiele, pe care nu-1 poţi rupe, decît luîndu-le una cîte una. A treia e treabă de lemnar : nu da cu toporul în ciot... Dacă vrea să crapi trunchiul, potriveşte lovitura unde lemnul n-are cioturi, aşa că fibrele se pot deslipi mai iute unele de altele.) Mai însemnată e pentru metodă regula a patra : fa numărători cît mai complete. Dar aci, Descartes nu spunea ceva nou, ci repetă sfatul lui Aristotel, adică inducţia sa enumerativă.
Atunci unde e progresul metodic realizat de începătorul filozofiei moderne ?
în concluziile scoase din acele propoziţii. Din regula întîi — că nu e adevărat ceea ce nu are ca temei o dovadă sigură — el a scos un adevăr capital : siguranţa punctului de plecare în tratarea oricărei probleme, faţă de toţi scepticii, atît vechi, cît şi noi1. Descartes aflase ceva sigur : Cine zice dubito, acela mărturiseşte că există. De orişice îi este permis să se îndoiască, nu însă şi de propria sa îndoială. (Se poate ca în afară de lumea cugetului meu să fie cineva sau ceva care mă înşală, dar e sigur că eu, care fac ipoteza că sînt înşelat, eu exist deoarece fac astfel de presupuneri.) Aşadar, dubito ergo... sau cu formula lui Descartes : cogito ergo sum.
1 Montaigne eut dit que sais-je et Rabelais peut-etre.
METODA ŞI METODICA
229
Din a doua regulă : nu îmbrăţişa dintr-odată toată greutatea, ci cercetează parte cu parte, filozoful a scos altă concluzie de mare preţ :
înainte de a căuta adevărul proteic şi polimorf, pînă în ramurile şi rămu-relele fiecărei ştiinţe, caută mai de grabă firul comun care le leagă pe toate. „Căci ştiinţele toate nu însemnează altceva decît înţelepciunea omului, care înţelepciune rămîne una şi aceeaşi, oricît ar fi de deosebite lucrurile pe care ea Ie cercetează, — după cum şi lumina soarelui e una şi aceeaşi, deşi cade peste tot felul de lucruri". Prin urmare, la siguranţa lui cogito ergo sum, el mai adaugă o nouă siguranţă : a unităţii spiritului omenesc de o parte şi a constantei atîrnări a tuturor cunoştinţelor (deci a tuturor ştiinţelor particulare) de spiritul omenesc, creatorul ştiinţei. Atitudinea aceasta a lui Descartes e de mare însemnătate : Existenţa spiritului, cugetător de o parte, apoi identitatea lui de altă parte, punea problema ştiinţei altfel decît o pusese Aristotel (care se mărginise la gnotbi seavton al lui Socrate) sau medievalii, în frunte cu St. Toma, care scoteau înţelepciunea din „lucrurile mîinii tale...". Cu Descartes, problema cunoştinţii devenea, ca să zicem aşa, acută. Şi din a treia regulă : începe cu ce e mai simplu, autorul operei Discours de la Methode scoate o concluzie care însemna un nou pas înainte în elaborarea ştiinţei : primatul matematicii în toate cercetările. Pentru ce în ştiinţele matematice certitudinea e mai mare decît în toate ştiinţele, iar progresul lor a fost mai repede şi mai puţin şovăitor decît la toate ramurile de cercetare ?
Fiindcă matematicianul operează cu elementele cele mai simple (am putea zice pure) : numere, puncte (fără dimensiuni), linii (fără lăţime), suprafeţe (fără grosime), volume (fără greutate) şi alte simboluri care nu împrumută nimic din materialitatea lumii concrete, extrem de complexe pentru simţurile noastre. Iar în direcţia aceasta, Descartes depăşeşte nu numai pe Aristotel, dar şi pe empiricul Bacon şi devine întemeietorul geometriei analitice.
însă nu numai geometria, ci şi geografia a căpătat un sprijin de pe urma acelei regule carteziene, fiindcă ea ne ajută să înţelegem pentru ce, în dezvoltarea acestei ştiinţe, partea matematică are pasul întîi, cum vom vedea îndată.
în sfîrşit, de regula a patra (fă numărători cît mai complete) se leagă indirect un corolar şi mai însemnat. Pentru ce să faci numărători ?
Ce-ar putea să iasă, de pildă, pentru geograf din numărarea cît mai completă a insulelor ? Simpla înşirare numerică nu poate spune nimic cu privire la natura acestui fenomen geografic. O mie de insule, o mie de rîuri, o mie de vulcani... nu adaugă nimic unei înşirări de o sută de insule, o sută de rîuri, o sută de vulcani... decît într-un singur caz : dacă în seria mai lungă s-ar fi descoperit cumva un lucru nou cu privire la forma, geneza şi felul de a fi al fenomenului respectiv. Dar pentru aceasta nu e destul numărătoarea, ci trebuie să se adauge o intuiţie cît mai completă. Ce este însă o intuiţie ? Iată cum o defineşte Descartes : Intuiţia este „aflarea din partea inteligenţei pure şi adîncite în sine a unui concept
i
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
230
METODA ŞI METODICA
231
atît de simplu şi definit, încît să nu mai rămînă nici o îndoială asupra lucrului pe care îl înţelegem".
Aşadar, la inducţia enumerativă a lui Aristotel, filozoful, preocupat de Metodă şi de Regule ad directionem ingenii, mai adăuga ceva care depăşeşte numărul... ^Fiindcă nici o numărătoare de cazuri particulare nu e şi nu poate fi completă, inducţia nu poate duce la descoperirea adevărului, ci numai la o prezumţie. (Toate rîurile îşi scurg apele bazinului lor într-o singură direcţie, spre o singură mare. Asta se părea o lege, pina ce Humboldt a descoperit bifurcarea I Orinocului.) Adevăruri sigure nu pot fi aşadar dobîndite prin simplă inducţie, ci pe altă cale : prin deducţie, adică printr-o „înşirare de intuiţii care ne duc la o cunoştinţă care nu era lămurită din capul locului, adică în chip nemijlocit".
Să facem o verificare, privind într-o repede ochire dezvoltarea ştiinţei noastre geografice.
Ce idee aveau cei dintîi geografi despre Pămînt ? (E vorba, se înţelege, de 1 patria geografiei ştiinţifice, nu de geografia mitologică a altor popoare.)
^Pentru geografii ionieni (între care numărăm şi pe vestitul călător Herodot), Pămîntul era un disc, adică avea chipul unei tobe. E destul atît ca să înţeleagă orişicine că întemeierea geografiei fizice era pentru ei o imposibilitate. Zone de f climă, vînturi, curenţi, zone de vegetaţie... şi chiar explicarea lungimii neegale a ! zilelor şi a nopţilor era cu neputinţă, pe temeiul acestei false intuiţii.
A fost un noroc că Pitagora s-a oprit la o intuiţie mai aproape de adevăr : sfericitatea Pămîntului. Conceptul său, ca să întrebuinţăm terminologia lui Descartes, era „simplu" şi „definit", însă nu şi demonstrabil ştiinţificeşte. Argumen- > tarea sa nu era fizică, ci metafizică : Pămîntul trebuia să fie sferic fiindcă sfera i se păruse lui cel mai perfect dintre toate corpurile geometrice. Afirmarea aceasta subiectivă, ca şi perfecţiunea sferelor cereşti, ca opere divine, precum şi armonia lor muzicală, legată de anumite intervale, ca la o gamă... toate acelea erau poezie, nu demonstrare ştiinţifică. Atunci însă, cînd Aristotel, pe lîngă intuiţia generală despre rotunzimea Soarelui, Lunii şi tuturor corpurilor cereşti, adăugă observarea că în timpul eclipselor, umbra Pămîntului pe Lună este şi ea rotundă, s-a făcut cel dintîi pas pozitiv spre demonstrarea sfericităţii, — sprijinită apoi pe a doua^ observare însemnată : ascunderea sub orizont a constelaţiilor boreale pentru călătorul care merge de la nord spre sud.
Abia atunci, conceptul sfericităţii a început a fi demonstrabil în chip ştiinţific ; iar geografia a scăpat de jugul ipotezei ioniene (pămîntul egal cu un disc), o eroare care făcea imposibilă constituirea geografiei ca ştiinţă. Iată prin urmare ce rol hotărîtor poate împlini o intuiţie adevărată şi iată cîtă dreptate avea Descartes cînd punea la temelia cugetării sale despre metodă acest fapt capital — intuiţia.
Pentru ce este capital ? Pentru că însăşi deducţia, zice Descartes, nu are altceva la temelie decît tot intuiţia. îndată ce am zis că Pămîntul e sferic, ur-
mează de la sine că orizontul trebuie să fie circular, deoarece numai pe o sferă toate orizonturile pot fi circonferenţe ; urmează apoi că cea mai mare rotun-zime o va atinge orizontul nu pe faţa uscatului, care e neregulată, ci pe mare, care trebuie să fie şi ea o parte din faţa sferei, de unde rezultă că vasul care se apropie de ţărm trebuie să-şi arate întîi catargul, înainte de a i se vedea corpul cel gros. Tot lanţul acesta de intuiţii derivate îşi scoate tăria lui demonstrativă din tăria fiecărei verigi în parte, adică a fiecărei intuiţii subsecvente, ce duce la reconfirmarea adevărului cuprins în premisa iniţială : Pămîntul e rotund. Aceasta însemnează argumentare deductivă. Iar cîştigul pe care ni-1 aduc regulile lui Descartes e acesta : ne face atenţi să căutăm în complexitatea naturii mai ales intuiţiile simple, sau „intuiţii mari", cum le numeşte el, pentru ca îndată ce am găsit un concept simplu şi definit, să trecem repede la deducţie şi prin urmare la verificarea lui. Aşadar nu inducţia prin numărătoare e adevăratul cîştig ; ci verificarea unei intuiţii mari prin observarea directă a naturii ori prin experienţă.
Cu alte cuvinte : inducţia sprijinită pe înşirarea de fapte particulare este procedarea comună şi cvasiinstinctivă a celor nedeprinşi cu argumentarea (deci şi a copiilor) ; pe cînd deducţia este o procedare mai matură, prin care dintr-un concept simplu şi exact definit, putem scoate cu certitudine deplină şi alte^ concepte implicate în cel dintîi. îndată ce a fost demonstrată sfericitatea Pămîn-lului (prin umbra rotundă pe faţa Lunii, prin ascunderea constelaţiilor^ boreale pentru cel care merge de la nord la sud, ori prin ivirea lor progresivă pentru cel care merge de la sud spre nord ; apoi prin proba cu ivirea întîi a catargului corăbiei şi ascunderea lui după ce au dispărut toate celelalte părţi ale vasului), a urmat de la sine nu numai explicarea neegalităţii zilelor şi a nopţilor, adică anotimpurile, ci, ca o consecinţă imediată, şi împărţirea feţei Pămîntului în cele 5 zone climatice ale lui Parmenide.
Iată cîte fapte se ascund în regula a patra a lui Descartes despre numărătoarea completă. Ea ar putea fi formulată mai cuprinzător astfel : fă numărători cît mai complete, ca să poţi afla intuiţii „mari", pe temeiul cărora să treci de la inducţie la deducţie şi la verificarea ei.
Prin aceste observări asupra metodei, filozoful a netezit calea cugetătorilor moderni, oferindu-le un punct de plecare scutit de scepticism şi (prin unitatea spiritului omenesc) o unitate de metodă :
1. Fiindcă cele mai simple şi mai bine definite intuiţii sînt cele matematice, Descartes a arătat, mai convingător decît vechii pitagorei şi Platon, necesitatea de a întemeia orice cercetare, pe cît e cu putinţă, pe noţiuni matematice.
2. în al doilea rînd, după cum numărarea de cazuri particulare e un procedeu matematic, tot matematică trebuie să fie şi verificarea deductivă. Pe ce cale ? Pe calea experimentării (folosindu-se şi de metodele indicate de Bacon) şi pe calea cvantificării, adică a preciziunii matematice în controlul faptelor experimentale.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
232
METODA ŞI METODICA
233
3. în al treilea rînd, din îndemnul lui Descartes de a nu îmbrăţişa dintr-o dată^ toată greutatea unei probleme, ci de a o dezlega parte cu parte, mai rezultă încă un corolar : nevoia de analiză. începe adică cu tratarea parţială a grupelor de fenomenj, înainte de a trece la complexul întreg. Sau, cum am zice noi : întîi, geografie analitică şi numaidecît după aceea vei putea păşi la greaua sarcină a descrierii regionale sau sintetice.
4- în sfîrşit, ca un ultim corolar, din toate cele spuse pînă aci, rezultă şi această întrebare de cel mai înalt interes pentru rolul logicei în dezvoltarea ştiinţelor.
Cine ajuta pe cercetător, erudit ori savant, în dobîndirea intuiţiilor mari ? Pot fi ele găsite prin disciplina logicei pure, ori cere numai o capacitate deosebită din partea specialistului ocupat cu o anume ramură de studii ! Şi atunci, nu cumva fiecare ştiinţă are metoda ei specială, adică un şir de intuiţii şi de legi care înlesnesc cea mai sigură şi mai organică înţelegere a fenomenelor ştiinţei respective ? Dacă e aşa, urmează de la sine că fiecare ştiinţă are anume puncte de vedere, anume categorii'necesare pentru adunarea şi cernerea materialului, adică metoda sa specială, pe care numai omul de specialitate o poate stăpîni deplin.
Aceasta e concluzia spre care ne îndrumează observările lui Descartes, după ce lăsase la o parte toată ştiinţa tradiţională, întemeiată pe autoritate (Aristotel şi^ catolicism) şi, setos de intuiţie directă, de experimentare şi de calcul, el cercă să-şi deschidă o cale sigură spre adevăr, „găsind intuiţii mari".
II
^ Din cele înşirate pînă aci urmează că se pot stabili anume puncte de contact intre geografie şi cugetarea lui Descartes. Un moment, filozoful s-a gîndit să scrie chiar el o lucrare „Du monde", adică un fel de Cosmos, anticipînd cu două secole opera lui Humboldt. Cei care cunosc greutăţile de care s-a lovit Geografia generală a contemporanului său Varenius, îşi dau seama îndată că nici încercarea lui Descartes n-ar fi fost mai izbutită, fiindcă lipseau nu numai temeliile matematice ale lucrării, dar şi o sumedenie de materiale concrete.
Urmărind însă felul cum s-a dezvoltat cugetarea cărturarilor, ar fi fost de aşteptat ca din sprijinul unor savanţi, ca Bacon, Descartes, Galilei şi Leibnitz, să fi sporit în chip şi mai simţit disciplina metodologică pentru toţi oamenii de ştiinţă. Corifeii mai sus amintiţi îmbrăţişează aproape tot cîmpul ştiinţelor, de la matematică, astronomie şi fizică, pînă la filologie, istorie şi arheologie (Leibnitz). Era parcă firesc lucru să se ivească încă de atunci pentru fiecare ştiinţă problema metodei sale speciale.
Realitatea a fost alta. Ştiinţele (între ele şi geografia) au înaintat şi după epoca lui Descartes, ca şi mai înainte de el, tot empiric, fragmentar şi fără
coordonarea aşteptată. Să recapitulăm ce se întîmplase cu geografia înainte de Descartes, şi ce soartă a avut ea de atunci încoace, pentru ca să vedem într-un exemplu concret cît balast nefolositor au trebuit să poarte în spate cei care căutau metoda ştiinţei geografice şi cîte zigzaguri chinuitoare pentru copn a întîmpinat şi metodica, adică practica predării acestui studiu, potrivit cu adevărul sau eroarea geografică de care dispunea fiecare epocă, f Am arătat că întîiul pas greşit a fost credinţa că Pămîntul este un disc ro-
I tund, cu diametrul de trei ori mai lung decît înălţimea peretelui.
! Al doilea pas a fost mai fericit : Pămîntul pitagoreic trebuia să fie sferic (o
î credinţă metafizică, fără nici o dovadă pipăită). Totuşi, norocoasă ipoteză,
! căci din ea a rezultat aspectul zonal al atmosferei, adică zonele lui Parmenide,
! care, din intuiţia formei geometrice a globului pămîntesc, ajunsese pe cale de-
ductivă la intuiţia fizică a distribuirii luminii, a temperaturii şi deci a climei. ; Direcţia era bună. A.
Dar adevărul şi eroarea s-au cumpănit multă vreme, iar uneori, cel dintu fu aruncat în umbră. în adevăr, geografii care plecau de la ideea Pămîntului disc, I cu Mediterana la mijloc şî Oceanul ca un rîu circular pe marginea discului,
' aceia au pornit cu Herodot în frunte să descrie tot ce se vedea pe faţa supe-
1 rioară a discului, adică Pămîntul „oicumenic" sau locuit de oameni, pînă la
marginile lui locuite de monştri. S-a dezvoltat astfel o geografie descriptiva. sau „chorografie", avînd ca punct de plecare ţara geografului din centru. Grecii, se înţelege, puneau centrul la Delfi, dar asta nu împiedica pe egipteni, evrei, chaldeeni, chinezi (dincolo de ocean, pe peruvieni şi mexicani) să creadă că şi ţara lor e la mijlocul Pămîntului. Toată geografia aceasta, întemeiată pe intuiţia unui pămînt plan, cu margini mai mult sau mai puţin necunoscute, era cu adevărat ideal, fără nici un fir conducător spre o descriere raţională a planetei întregi. _       . a
Din fericire, cei care urmau tradiţia pitagoreilor şi a lui Aristotel, avmd ca punct de plecare o intuiţie apropiată de adevăr, adică forma sferică, au putut dezvolta măcar partea matematică a geografiei. Au calculat chiar dimensiunile Pămîntului şi au făcut astfel începutul cartografiei ştiinţifice (Eratostene, Ptolemeu).
Dar sub influenţa cosmogoniei ebraice, adoptată de creştini, toată clădirea se surpă, adică e părăsită şi apar iarăşi hărţi rotunde ca ale ionienilor şi descrieri geografice fanteziste. Se înţelege că studiul geografiei devenea iarăşi o adevărată pedeapsă. Cît timp stăruise credinţa în sfericitate, şi geografii maturi, şi tinerii care se apropiau de geografie, trebuiau vrînd-nevrînd să raţioneze geometric, adică să silească fenomenele fizice : lumina, căldura, vînturile etc, sa se supună geometriei.
Geograful era ţinut să demonstreze în faţa globului. Aceia însă care aveau în faţă o hartă unde Pămîntul era închipuit ca o faţă plană, neputînd urmări
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
234
nici un fir metodic şi demonstrativ în descriere, se mulţumea cu înşirarea şi memorizarea celor însemnate pe hartă. întreaga metodică se rezema deci pe mnemotehnie şi pe inspiraţie personală. Fiecare căuta de pildă poligonul cel mai nimerit pentru a încinge cutare continent, cutare ţară, insulă etc. Adică forme cartografice, numere (înşirări de fapte) şi nume. Ba evul mediu întrecuse şi toate poveştile lui Pliniu. Hărţile erau pline de caricaturi, desenate din închipuire, iar cărţile ajung „Cosmografii" — ceva la fel cu almanahurile în care cititorul putea găsi de toate, aruncate claie peste grămadă, fără nici o legătură, (în Cosmografia lui Sebastian Mtinster, se găseşte şi Tatăl nostru în mai multe limbi).
A trebuit să se ia munca de la capăt, cînd Copernic, păstrînd ideea de forma sferică, a arătat şi locul adevărat al Pămîntului în sistemul solar, iar Kepler ne-a făcut să înţelegem chiar mişcările lui pe orbita dimprejurul Soarelui, apoi Newton ne-a dovedit că forma sa adevărată nu e nici sfera, ci sferoidul de turtire, explicînd şi cauzele turtirii. Ceea ce era matematic, adică astronomic dovedit, rămînea să fie acuma verificat în chip empiric prin măsurătoarea arcurilor de meridian şi pe cale experimentală prin lungirea şi scurtarea pendulului, după cum observatorul se aşează la anume depărtare între ecuator şi pol. Toate aceste fapte serviră în cele din urmă la construirea hărţilor topografice şi deci la dobîndirea celei dintîi imagini exacte a feţei Pămîntului. Ceea ce se începuse în epoca dintre Pitagora şi Eratostene şi se încheiase cu harta lui Ptolemeu, a fost reluat acum cu alte mijloace, în epoca dintre Copernic şi Newton, spre a termina cu harta lui Cassini şi încercări de geografie pozitivă între Varenius (1650) şi Buache (1750), pregătind astfel secolul al XlX-lea, epoca de temeinică constituire a ştiinţei geografice. — Vede oricine cum au fost necesare o sumă de intuiţii de geografie matematică, înainte de a trece la descurcarea ghemului atît de încîlcit al fenomenelor de geografie fizică.
O dată cu dispariţia hărţilor caricaturale, care nu aveau ca temei măsurători exacte ale feţei Pămîntului, descrierea chorografică a devenit mai scrupuloasă. Nevoia de preciziune se vede în obiceiul de a indica pentru oraşe longitudinea şi latitudinea (deprinderea devenise chiar modă), — deşi metodica studiului geografic are alte sarcini mai însemnate decît „determinarea exactă a punctului". Amintim însă faptul acesta numai ca semn de nouă îndrumare şi pentru a arăta că elementele matematice, fiind cele dintîi date pozitive, în lipsa cunoaşterii fenomenelor mai complexe (fizice, biogeografice, antropogeografice, etnografice etc), geografii erau bucuroşi să înşire pe temeiul hărţii cît mai mult material informativ. Cartea devenise astfel un fel de descriere cu vorbe a formelor din hartă. Nu era nici asta vreun bine, dar tot era mai bine decît caricaturile cartografice şi poveştile din trecut.
METODA ŞI METODICA
235
III
Urmărind lucrările de geografie cu care se încheie secolul al XVIII-lea. vedem că de bine—de rău începea să se înfiripeze şi o metodică a geografiei. Materialul geografic începea să fie înşirat cu ordine, dar aspectul lui era static : simplă înşirare de fapte. Chiar operele unor spirite eminente, cum era Physische Geographie a lui Kant, profesor de geografie (ţinînd un lung şir de ani cîte patru prelegeri pe săptămînă), dovedeau o metodică mai mult exterioară, adică fără preocupare de planetă ca organism, a cărui viaţă trebuia totuşi înfăţişată pe cît se poate mai demonstrativ. Unele capitole erau însă de o sărăcie ca a cataloagelor sau a tablei de materii, unde se anunţă doar şiruri de fapte 1.
Explicarea acestei situaţii stă acolo că geografia abia cerca să dibuiască o metodică a studiului, dar nu era încă lămurită asupra metodei necesare pentru constituirea ştiinţei geografice. Aşa că tocmai după ce păşim în secolul al XlX-lea începe a se face lumină. în pragul acestui secol, aflăm doi corifei ai ştiinţei noastre, C. Ritter şi Alex. von Humboldt, spirite fundamental deosebite.
C. Ritter, o natură mai mult etică (mare admirator a lui Pestalozzi şi înclinat spre teologie), concepea geografia ca o „ştiinţă comparată" privind îndeosebi problema raportului dintre om şi Pămînt, (Vergi. Erdkunde im Verhăltnis zur Natur und Geschichte des Menschen). E drept că, pornind de la această mare problemă, el şi-a propus şi teme mai bine conturate : de ex., cercetarea răspîn-dirii plantelor şi îndeosebi a celor folositoare omului. Dar nu-i mai puţin adevărat că vasta sa erudiţie, sub ademenirea teologiei, 1-a făcut să caute adevărul mai mult în cărţi, decît în cercetarea naturii 2. Opera sa, o adevărată kolosurgie,
a rămas neterminată.
Humboldt, spirit pozitiv, mare explorator al multor ţări din Lumea Nouă şi Veche, îmbrăţişează nu o problemă, ci mai pe toate şi scrie Cosmos.
Urmează apoi pe la jumătatea secolului o nouă eclipsă în ştiinţa noastră şi abia la sfîrşitul lui alţi doi corifei duc firul mai departe. Ferd. von Richthofen e cel dintîi cugetător care priveşte mai de aproape „Sarcina şi metodele geografiei", iar opera sa Fiihrer, cu toată modestia titlului, reprezintă cea dintîi încercare de geografie analitică, stînd deasupra schiţei lui Varenius, cum stă maturitatea deasupra tinereţii. Iar Fr. Ratzel reia problema lui Ritter cu privire la legătura dintre om şi planetă, construind pe baze solide „antropogeografia"...
Mai mult, el dă un puternic sprijin şi geografiei analitice, editînd o „Biblio-thek geographischer Handbikher", în care se consacră volume speciale pentru
1 Terra, voi. II, p. 726.
2 Die Vorhalle europâischer Vdlkergeschichten vor Herodotus (Berlin, 1820) e una dintre cele mai sterpe lucrări ale lui Ritter.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
236
fiecare grupă de fenomene geografice : orografie, morfologie, oceanografie, geografia plantelor, a animalelor, a vulcanilor, lacurilor, gheţarilor etc.
Totuşi, în pragul secolului actual — oricît de ciudat s-ar părea lucrul — nu se ştia încă precis ce este geografia (Sieg Giinther), iar alţii afirmau în congresele geografilor că ştiinţa aceasta nici nu există (Close).
Se pune atunci în mod firesc întrebarea : Cînd devine o ştiinţă de sine stătătoare şi cum ?
In momentul cînd se poate vedea destul de clar care este obiectul cercetărilor ei ; în momentul cînd înşirarea materialelor de construcţie (numărătoarea, ca să vorbim în stilul lui Descartes) este destul de completă şi am găsit apoi metoda proprie pentru cercetarea lor. Nu e vorba de inducţie sau deducţie, fiindcă acestea sînt metode logice, aplicabile în toate ştiinţele (cînd una, cînd alta, după împrejurări), ci prin metoda proprie se înţelege descoperirea acelor intuiţii simple şi definite, „încît să nu rămînă nici o îndoială asupra lucrurilor pe care le înţelegem".
Din nenorocire, obiectul geografiei nu era încă destul de definit. Unul dintre cei mai erudiţi geografi, făcînd suma mişcării geografice din tot secolul al XlX-lea, mărturisea că nu există încă o „definiţie mulţumitoare a geografiei", deşi material se adunase în reviste de specialitate şi în monografii, sprijinite pe o cartografiere tot mai exactă a diferitelor grupe de fenomene.
Mai trebuia însă dibuită metoda cauzalităţii geografice. începuse a fi vorba de atmosferă încă din antichitate, unitatea ei fiind imediat vizibilă (cu toate părerile naive că învelişul acesta s-ar întinde numai pînă în vîrful munţilor, cum credea Aristotel). Conceptul de hidrosfera, ca înveliş continuu se ivise abia în timpurile moderne (sec. XVII). Scoarţa sau litosferă, după marea luptă între plutonişti şi neptunişti în secolul al XVIII-lea, începuse a fi văzută ca o unitate organică — mai ales după ce fenomenul sedimentaţiei (marine, fluviale, lacustre, glaciare, organice şi în cele din urmă eolice) fusese mai bine observat (sec. XIX). în sfîrşit, în pragul secolului al XX-lea, începuse a circula şi noţiunea de biosferă ca înveliş unitar. Toate acestea se subsumau oarecum intuiţiei anticilor despre sfericitate.
însă atîta nu era de ajuns. Mai era nevoie de o intuiţie globală : cea privitoare la subordonarea cauzală a celor patru învelişuri planetare, şi anume înce-pînd de la atmosferă, cea mai simplă, spre biosferă, învelişul cel mai complex dintre toate. Abia intuiţia despre complexitatea lor crescîndă ca formă, compoziţie şi mişcări, da planetei o unitate organică. Dar această nouă intuiţie, la rîndul ei, nu era valabilă, decît stabilind în acelaşi timp din ce punct de vedere trebuie să fie privite materialele fiecărui înveliş, pentru a înlesni într-o anume ordine necesară (nu arbitrară) culegerea şi verificarea materialului ştiinţei geografice. Nimeni însă dintre geografi nu-şi pusese problema categoriilor geografice, nici ca număr, nici ca ordine, nici în ce priveşte calitatea. Şi tocmai aci e miezul metodei speciale a ştiinţei noastre concrete.
METODA ŞI METODICA
237
în sfîrşit, după verificarea complexităţii crescînde a învelişurilor planetare şi a subordonării lor de la cele mai complexe spre cele mai simple, mai trebuia încă ceva : se ivea necesitatea găsirii unor „formule de convergenţă" care să lege în mănunchi anume fenomene din sferele superioare, pentru a proiecta lumina înţelegerii asupra fenomenelor din învelişurile subordonate. (Gîndiţi-vă de pildă la principiul construirii hărţilor de isonotide 1.)
Cuprinzînd acum cu privirea toate aceste fapte, ne putem da seama pentru ce, prin fatalitatea lucrurilor, astfel de intuiţii majore nu se puteau ivi în mintea predecesorilor noştri : le lipsea materialul pregătirilor pe care abia atîtea secole l-au putut aduna pe încetul (ba încă uneori un secol pierzînd ceea ce descoperise altul, cum s-a întîmplat cu ideea sfericităţii Pămîntului, pierdută în evul mediu). Ne dăm seama aşadar că obiectul şi metoda ştiinţei noastre nu puteau ieşi lămurit la iveală decît în epoca noastră.
Pentru Anaximandru, geografia era tot una cu harta, adică desenul feţei Pămîntului.
Dar obiectul ei nu putea fi harta, ci planeta însăşi, potrivit intuiţiei lui Pitagora. însă planeta întreagă (nu numai problema legăturii dintre om şi Pămînt, cum crezuse un moment C. Ritter în Vergleichende Erdkunde) nici Universul întreg cum a voit Humboldt în Cosmos (Physische Weltbeschreibung) ; nici „faţa empirică a Pămîntului", cum a socotit mai tîrziu Richthofen... ci întregul organism planetar, privit în subordonarea cauzală a celor patru învelişuri urmărite şi descrise atît din punct de vedere static, cît şi dinamic.
Aşadar, obiectul nu putea fi exact definit, decît în momentul cînd şi metoda se clarificase, înţelegînd prin metodă : firul certitudinii în ştiinţa de care e vorba, adică şirul de intuiţii speciale şi de legi care procură minţii cea mai sigură înţelegere a fenomenelor de care se ocupă ştiinţa respectivă.
Metoda aşadar este ideea generatoare care ne înfăţişează obiectul unei ştiinţe ca ceva organic, arătîndu-ne şi calea pe care acea ştiinţă s-a dezvoltat ca o necesitate a spiritului omenesc, preocupat de acel obiect de cercetare. Mai mult : cînd această cale este o dată aflată, căpătăm un fel de luminare retrospectivă, adică ne dăm seama pentru ce, în anume momente, progresul acelei ştiinţe se oprise ; înţelegem necesitatea opririi pînă la dezlegarea unor anume probleme, fără de care mersul înainte era cu neputinţă. Lacunele ştiinţei în fiecare epocă ne apar limpede înaintea ochilor şi astfel putem preţui cu dreptate şi ajutorul dat de fiecare geograf în înaintarea ştiinţei, şi răspunderea acelora care, prin erorile lor, l-au întîrziat2. Am putea zice că metoda este ideea generatoare a ştiinţei, fiindcă ea îi dă în mină cercetătorului firul certi-
1 Terra, voi. II, pp. 674, 1004.
2 în Terra (voi. I, p. 502) s-au relevat grave erori născute numai din neobservarea unei singure regule metodice (de pildă, eroarea lui Suess cu privire la geneza Alpilor, fiindcă na ţinut seama de direcţia presiunii).
DIN   OPERA GEOGRAFICA
238
tudinii, adică şirul de idei şi de legi care asigură construirea consecventă a materialului ştiinţei respective, scutind-o de la o vreme de rătăciri şi mai ales de regresiuni (adică de pierderea adevărului dobîndit şi întoarcerea la erori care fuseseră părăsite). în acest înţeles, istoria unei ştiinţe nu-i decît istoria dezvoltării unui şir de idei. Se adevereşte astfel cuvîntul lui Kant : „ideea este arhitectonică, ea crează ştiinţa". Cînd ideea este justă, ea devine îndată foarte fecundă ; cînd e falsă, rătăcirile sînt inevitabile. Cazul lui Davis este doveditor. Metoda sa deductivă care 1-a dus la formula „ciclurilor de eroziune" a înviorat toată morfologia. Simplitatea acestei idei geografice aminteşte anecdota cu oul lui Columb. Şi totuşi, nimeni pînă la el nu avusese această intuiţie „mare" — conceptul simplu şi definit de care vorbea Descartes. Morfologia litosferei, şi ca idei, şi ca terminologie, şi ca figuri ilustrative, a fost adînc schimbată, după fericita descoperire de metodă a lui Davis, în urma căreia se deschidea calea spre cele mai largi perspective de comparare a formelor plastice pe tot spaţiul planetei şi în tot timpul geografic pe care îl putem urmări în trecut. Să fi scris cineva acest cuvînt: relief matur în cretacic, peneplenă sarmatică... sau aşa ceva, ar fi părut în secolul trecut o enigmă. E drept că termenul „comparat" (Vergleichende Erdkunde) începuse a circula cu un secol înainte de Davis. Dar cu totul în alt înţeles. Oskar Peschel relevase faptul că a trata problema legăturii dintre om şi Pămînt (Vergi. Erdkunde im Verhăltnis zur Natur und Gesch. des Menschen) nu e, propriu vorbind, o ştiinţă comparată, în sensul anatomiei sau filologiei comparate, titluri la modă pe atunci. Dar căutînd a corecta pe O Ritter, şi scriind ale sale Probleme der vergleichenden Erdkunde, O. Peschel n-o nimereşte mai bine. Gîn-dindu-se la formele anatomice, el începu să caute „omologii geografice", ca şi cum formele reliefului ar asculta de aceleaşi legi ca formele organice ! Luîn-du-se pe urma lui Cuvier şi altor paleontologi şi văzînd cum au evoluat unele organe (strămoşul calului avea mai multe degete la picior, iar   azi specia aceasta a rămas cu un singur deget — copita), Peschel punea alături Borneo cu Celebes1 şi Halmahera, crezînd că are în faţă evoluţia aceleeaşi forme ! Această pseudoomologie era însă o rătăcire sugerată de o idee justă, dar în alte ştiinţe. Abia Davis nimereşte şi pentru geografi „intuiţia majoră" care putea să conducă la o morfologie comparată pe temeiul ciclurilor de eroziune.
Aşadar nu-i exagerat să spunem că istoria unei ştiinţe este în realitate istoria ideilor arhitectonice, sau istoria firului certitudinii în studiul fenomenelor ştiinţei de care e vorba. Ideea este arhitectonică-progresivă la unii, adică ajută orientarea cercetătorului şi clădirea mai departe a ştiinţei (cazul lui Davis), sau e nearhitectonică — digresivă la alţii (cazul lui Peschel) rătăcindu-1 pe el şi pe alţii în paranteze inutile pentru ştiinţă.
1 Kalimantan respectiv Sulawesi. — N.R.
METODA ŞI METODICA
239
Din cele înşirate mai sus se vede nu numai în ce fel s-a ajuns la definirea obiectului geografiei şi la formularea metodei sale speciale, dar mai rezultă şi două concluzii de o însemnătate generală, care interesează nu numai pe geografi.
Concluzia întîi e aceasta : întîi metoda, apoi metodica. Adică, abia după ce metoda unei ştiinţe a fost deplin lămurită poate fi vorba şi de „metodica" studiului acelei ştiinţe.
Am spus că metoda este firul certitudinii teoretice, care asigură construirea ştiinţei; metodica este firul certitudinii practice, adică mijlocul de a alege cel mai nimerit şir de fapte şi de idei pentru a transmite minţii încă minore a copiilor şi a tinerilor partea esenţială din adevărurile ştiinţei de care e vorba. Pe scurt: metoda este logica ştiinţei, metodica este logica predării. Poate fi vorba de predare „metodică" a unei ştiinţe, cînd nu-ţi dai seama de arhitectura faptelor şi a ideilor fundamentale ale ştiinţei respective ? Se poate să înveţi pe alţii, cu cea mai mare limpezime şi uşurinţă, un obiect al cărui sistem de adevăruri nu-1 cunoşti ?
E de prisos să mai răspundem. E destul să cercetăm metodica geografiei pînă în pragul acestui secol spre a ne da seama dacă era sau nu cu putinţă o metodică raţională a acestui studiu. O singură aruncătură de ochi e de ajuns să ne încredinţeze că predarea cunoştinţelor despre Pămînt a reflectat epocă cu epocă erorile din concepţia cărturarilor despre Pămînt. Cei mai mulţi dascăli de geografie în chip firesc au repetat iluzia bătrînului Anaximandru, socotind că geografia este tot una cu harta (gea-gi şi grafin). Pînă în pragul acestui secol, în unele ţări, învăţătura geografică a copiilor se mărginea la desenarea hărţilor. „Ia fă-mi Ţara cutare...". Alţii, mai scrupuloşi, căutau să asigure exactitatea desenului — cel puţin a conturului — căutînd pentru ţara respectivă un poligon cît mai potrivit. Unii adăugau şi linii curbe, numai să strîngă conturul ţării cît mai de aproape 1.
Alţii, pe lîngă imaginea cartografică, cereau şi o nomenclatură cît mai bogată : multe nume de munţi, rîuri, insule, oraşe etc. Şi după cum viaţa copiilor e repetarea vieţii părinţilor, tot aşa predarea unui studiu e o repetare în mic a evoluţiei acelui studiu. Cei care nu se mulţumeau cu hartă şi cîteva nume se credeau foarte meşteri pedagogi, cerînd copiilor să facă „excursii imaginare", adică reînviau vechile periple şi periegese. „Cum ajungi de la... pînă la...". Şcolarul trebuia să înşire locurile (porturi, staţii de drum, oraşe etc), adică locorum nuda nomina, cum zicea Pliniu.
1 In pragul acestui secol, planurile de lecţii la „Seminarul pedagogic" din Bucureşti începeau ca „pregătire" cu tratarea poligonului ajutător ! Lecţiile erau îndrumate de un literat care nu ascultase nicăieri prelegeri de geografie, aşa că metodica geografiei sale era o creaţie pur personală, în legătură cu însemnătatea poligonului hărţii. Dar şi în alte ţări, aflarea poligonului ajutător era o dovadă de deosebită îndemînare şi de tact pedagogic...
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
240
Alţii, şi mai meşteri, pe lîngă hărţi împodobite (polihromia lor nu avea nici o legătură cu preocuparea de a înfăţişa prin niscaiva culori sau simboluri grafice aspectele fizice ale feţei Pămîntului), pe lîngă hartă adăugau în chip de descriere, tot felul de alotrii, în felul poveştilor lui Herodot şi ale cosmografilor.
Abia mai tîrziu, prin secolul al XVIII-lea, a început a se lega de hărţi şi oarecare idei, iar în descrierea feţei Pămîntului să se facă oarecare grupări mai judicioase ale materialului geografic. Din nenorocire, găsim geografie mnemotehnică şi multe alte rătăciri „metodice" pînă sub ochii noştri, măcar că din timp în timp se iviseră pedagogi cu foarte mari însuşiri. Cum ar fi putut ei să înlăture erorile în predarea unui studiu, dacă nu aveau la temelie o ştiinţă bine conturată ca obiect şi metodă ?
A doua concluzie priveşte pe metodologi, adică pe logicieni şi pe pedagogi. Se zice de obicei că filozofia face sinteza rezultatelor adunate din toate ştiinţele particulare. Cu ce scop ? Să afle „primele principii" (cum afirma Spencer) şi ultimele concluzii cu privire la domeniul cunoştibilului. Astfel stînd lucrul, o întrebare se naşte îndată : fiindcă în toate ştiinţele sînt numeroase lacune, pe care le cunosc numai specialiştii respectivi, ce valoare poate avea filozofia ca sinteză a unor ştiinţe încă necomplete ? Sinteza întemeiată pe lacune e din capul locului o încercare îndoielnică atît în rezultatele ei, cît şi în ce priveşte concepţia despre Univers.
Al doilea : dacă problemele unei ştiinţe nu le poate cunoaşte decît specialistul care mînuieşte materialul acelei ştiinţe, cine va putea să-i arate calea sau metoda — pentru împlinirea lipsurilor, filozoful (logicianul) sprijinit pe sinteza lacunară a tuturor ştiinţelor necomplete, ori o va afla mai de grabă specialistul care singur poate aprecia tăria „firului certitudinii" în cercetările specialităţii sale ? Răspunsul se înţelege de la sine. Arhitectura unei locuinţe n-o poate preţui exact decît cel care o locuieşte efectiv, nu cel care o priveşte de departe şi cercetează numai planul pe hîrtie.
Al treilea : dacă metoda unei ştiinţe, ideea ei generatoare, n-o poate stăpîni decît cercetătorul, eruditul sau savantul care lucrează în cadrul acelei ştiinţe, poate fi metodica o creaţie a pedagogului care e străin şi de materialul, şi de metoda ştiinţei respective ?
Faptele înşirate mai sus arată lămurit că Metodica nu poate fi întemeiată decît după aflarea Metodei, după cum higiena şi medicina n-au putut fi constituite, decît după ce anatomia şi fiziologia au arătat înlănţuirea cauzală a fenomenelor corpului omenesc. Aforistic, am putea zice : metodica este o aplicare a metodei pentru „a crea" din nou în mintea altora (măcar în miniatură) o ştiinţă oarecare. De unde urmează că singurii care pot vorbi cu adevărata competenţă de metoda unei ştiinţe sînt specialiştii din ramura ştiinţei de care e vorba.
METODA ŞI METODICA
241
Prin urmare, sînt două mari pericole de înconjurat : naivitatea specialiştilor fără orizont şi a filozofilor cu orizont nedefinit. Specialistul ciclop, care din culcuşul lui îngust vede abia un mic sector de ştiinţă, poate cădea lesne în greşala de a crede că a cuprins cu ochiul lui toată lumea 1. Din contra, filozofii care nu cunosc destul nici o ramură a ştiinţei, ci le privesc pe toate, de sus, adică superficial, pot crede şi ei repede că au pătruns pînă la miezul obiectelor de cercetare. Amîndouă extremele trebuiesc evitate.
Cu aceste precauţiuni, credem că sîntem destul de pregătiţi să ne dăm seama in rezumat de următoarele fapte :
1. Ce însemnează metoda pentru progresul cugetării ştiinţifice şi dacă fiecare ştiinţă trebuie să aibă ori nu metoda sa specială.
2. Ce raport e între metodă şi metodică.
3. Dacă de metoda şi de metodica unui studiu se pot ocupa în chip competent şi cei care nu lucrează efectiv în acea ramură de ştiinţă.
Iar cu aceste precauţiuni, vom putea preţui după dreptate cărţulia lui Descartes. Discours de la Methode — cea mai frumoasă biografie a unui spirit omenesc, încălzit numai de cultura adevărului.
în sfîrşit, vom căpăta un punct de plecare destul de sigur pentru a preţui activitatea celor care închină o parte din munca lor cercetărilor metodologice. Cazul lui Descartes este cu deosebire semnificativ. Silinţele sale în fizică, anatomie, fiziologie şi alte ramuri de cercetare sînt trecute azi sub tăcere. Unele ni-1 înfăţişează pe marele cugetător într-o situaţie smerită nu numai faţă de epoca actuală, dar şi faţă de contemporanii săi (de pildă, negarea circulaţiei sîngelui). Pe cînd cugetările sale despre metodă rămîn definitiv cîştigate. Căci dacă e de laudă cel care aduce o piatră cît de mică la ridicarea unei clădiri, cel puţin tot atîta laudă se cuvine arhitecturii care a făcut planul şi, recu-noscînd rezistenţa materialelor, găseşte raporturile cele mai exacte pentru ca întreaga construcţie să se înalţe mereu pe aceleaşi temelii şi să dureze pînă în zarea secolelor 2.
1 Trilogii, Bucureşti, 1940, p. 85.
2 Ca o concluzie practică a acestor pagini, un tînăr geograf ar putea să întreprindă două lucrări deopotrivă de interesante : a) să cerceteze cît de monstruoasă a fost metodica geografiei pe cînd nu era constituită ca ştiinţă ; b) să construiască metodica ştiinţei noastre, din punct de vedere etnopedagogic, atît pentru cunoaşterea planetei de cel care se află în orizontul ţării noastre, cît şi a omenirii din punctul de perspectivă al istoriei neamului românesc.
16 — 567
APLICĂRI ANTROPOGEOGRAFICE ÎN SFERA ETNOGRAFIEI, ISTORIEI ŞI A ALTOR ŞTIINŢE ÎNVECINATE 1
Cuvîntul „antropogeografie" s-a ivit acuma un sfert de veac 2. Sub acest titlu, sînt cuprinse toate cercetările ştiinţifice privitoare la relaţiunea dintre faţa pămîntului şi omenire, considerată ca „formaţie biogeografică" 3.
Noua ramură de studii a crescut foarte repede şi s-a impus atenţiunii tuturor geografilor. E semnificativ în această privire că chiar unii bărbaţi de ştiinţă, care porniseră în tinereţe de la cercetări geologice, au sfîrşit cariera lor cu opere de caracter antropogeografie 4. Aceasta dovedeşte că spiritul pozitiv care domneşte în studiul scoarţei pămîntului, al oceanului, atmosferei şi biosferei, s-a impus şi în studiul geografic al omului.
Progresul acesta nu se datoreşte însă numai faptelor de curînd aduse în cîmpul ştiinţei, ci mai ales unui fel nou de a privi fenomenele antropogeogra-
1 Fragmentat din conferinţa cu care s-a început cursul de antropogeografie în 1909, tipărit în „Anuarul de geografie şi antropogeografie", I, 1910.
8 Fr. Ratzel, Anthropogeographie oder Grundziige der Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte, Stuttgart, 1882.
s Interpretîndu-se greşit această afirmaţie a lui Fr. Ratzel s-a putut afirma că întemeietorul antropogeografiei propagă determinismul geografic vulgar şi câ socoteşte raportul dintre natură şi societate ca o adaptare pasivă a acesteia la condiţiile fizice terestre. Ratzel în primul rînd şi foarte mulţi dintre elevii lui — cum a fost de pildă la noi S. Mehedinţi — nu au privit însă lucrurile atît de simplist ci şi-au exprimat destul de clar gîndul că omenirea, pentru a fi complet înţeleasă, trebue urmărită şi în raporturile ei „fiziologice" cu mediul înconjurător ca locuitoare a unui spaţiu cosmic limitat în dimensiuni şi posibilităţi de întreţinere. A exclude studiul obiectiv al acestor raporturi din preocupările oamenilor de ştiinţă — în speţă geografi — însemnează a lipsi chiar viaţa practică de o armă în lupta pentru utilizarea optimă a resurselor naturale şi sociale. Nimeni nu poate susţine — oricît de uriaşe ar fi progresele ştiinţei şi tehnicei — că poţi utiliza un teren fără a cunoaşte cum» a reacţionat şi cum reacţionează populaţia faţă de condiţiile teritoriale date şi fără a urmări echilibrul de forţe dintre om şi natură în desfăşurarea lui trecută, prezentă şi viitoare.
In lumina acestei judecăţi, trebuie citit acest „fragment de conferinţă" cu care S. Mehedinţi a început cursul de antropogeografie din 1909. — V. M.
4 F.   v.   Richthofen, Siedelungs- und Verkehrsgeographie, Berlin, 1908.
APLICĂRI ANTROPOGEOGRAFICE ÎN SFERA ETNOGRAFIEI, ISTORIEI ŞI A ALTOR ŞTIINŢE 24S
fice. Iar această procedare nouă va înrîuri, de bună seamă, tot mai mult şi asupra altor ştiinţe care se ocupă de probleme relative la omenire. Ca să vedem întru cît aceasta e cu putinţă, să aruncăm o scurtă ochire asupra împrejurărilor care au adus în antropogeografie o îndrumare mai pronunţată în sensul ştiinţelor exacte.
Pe la începutul veacului al XlX-lea, odată cu renaşterea studiilor geografice, sub imboldul scrierilor lui C. Ritter, a început să iasă tot mai mult în relief şi interesul pentru cercetări antropogeografice. însăşi opera lui Ritter era o indicaţie în acest sens1. Renovatorul geografiei nu ţărmurea însă destul de exact sfera cercetărilor sale faţă de unele speculaţiuni metafizice. Un exemplu : urmărind mişcarea popoarelor din lumea veche, el socotea că a găsit legea acestei mişcări. Direcţia emigrărilor i se păruse a fi de la răsărit către apus, după cum merge lumina Soarelui.
Pe ce se întemeia Ritter, ca să formuleze această pretinsă lege ? între altele, el atrăgea luarea aminte asupra unui fapt psihologic : prin asociaţie de idei şi de sentimente, omul se simte legat cu o deosebită afecţiune de locul naşterii, de patria sa. Şi fiindcă multe din neamurile europene, în miturile şi legendele lor, îşi întorc privirile spre Orient, aceasta ar fi o dovadă că în adevăr acolo a fost locul lor de origine. Emigrarea trebuie deci să se fi făcut de la răsărit spre apus. Quod erat demonstrandum.
Se înţelege, un astfel de raţionament a priori nu putea fi temeinic. Faptul antropogeografie al mişcării unei grupe omeneşti pe pămînt e legat ca direcţie de prea multe împrejurări, pentru ca un singur amănunt de ordine psihologică să poată constitui o lămurire îndestulătoare.
Totuşi, C. Ritter se putea sluji şi de astfel de raţionamente, deoarece în felul său de a gîndi se resfrîngea ceva din curentul metafizic al epocii. Din cuvintele ce urmează se poate judeca mai bine cum vedea el planeta noastră şi fenomenele al căror lăcaş ea este :
„Pămîntul e... o scenă a revelaţiei divine... E o parte integrantă, un mădular activ în ordinea lucrurilor. Căci Pămîntul mai are o relaţiune şi mai înaltă decît aceea cu lumea văzută ; mai are una cu lumea nevăzută, cu firea sufletească a făpturei, cu Creatorul şi cu creaturile înzestrate cu raţiune — prin urmare nu numai cu împărăţia naturii, ci şi cu împărăţia spiritelor. în această
1 Titlul complet era : Die Erdkunde im Verhăltnis zur Natur und Geschichte des Menschen oder allgemeine vergleichende Geographie als sichere Grundlage des Studiums und Unter-richts in physikalischen und historischen Wissenschaften.
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
244
privire, Pămîntul e creaţiunea lui Dumnezeu, este expresiunea cea mai înaltă a ordinei, frumuseţii şi perfecţiunii — o lume divină ! o revelaţie a înţelepciunii dumnezeieşti sub forma unei lumi văzute" 1. Planeta e aşa făcută, încît să devină lăcaşul genului omenesc, „să mulţumească toate dorinţele sale lăuntrice şi dinafară, în timpul scurtei vieţi pămînteşti, spre a-1 pregăti către împărăţia mai înaltă a spiritelor" -.
Prin urmare, în explicarea fenomenelor antropogeografice, lui C. Ritter îi era îngăduit să cheme în ajutor argumente teleologice şi chiar teologice.
Dar, pe această cale, studiul relaţiunilor dintre om şi pămînt n-avea sorţi <le progres. Mergînd în direcţia unor astfel de idei, geografia putea să dobîn-dească cel mult un fel de nebulozitate poetică, însă nici o rază de lumină, în felul cum pretinde metoda ştiinţelor exacte. Şi, de fapt, aşa s-a şi întîmplat. Rezultatul s-a văzut mai ales la urmaşii lui Ritter, care, pe această cale, s-au abătut din ce în ce mai mult spre deşertul filozofiei hegeliene 3.
Pe la jumătatea veacului al XlX-lea, mulţumită marelui avînt al ştiinţelor exacte, curentul metafizic-teleologic slăbeşte4. Dar studiul geografic al ome-nirei avea să sufere acum din altă parte.
Geografii şi etnografii porniseră la adunarea de material cu privire la diferitele grupe ale omenirii. în scurt timp, muzeele se înmulţiră şi, paralel, se ivi şi un început de sistematizare ştiinţifică a materialului descris după metoda obişnuită în ştiinţele naturale.
Un merit deosebit în această direcţie şi-a cîştigat A. Bastian, cel dintîi reprezentant al etnografiei ştiinţifice. Tot el însă a pus în calea cercetărilor geografice despre om o foarte serioasă piedică în ce priveşte metoda. Iată de ce e vorba :
Uneori, întîlnim la neamuri deosebite, depărtate în timp sau în spaţiu, unele caractere asemănătoare ; — să zicem, de ex., unul şi acelaşi instrument de vînătoare, avînd oarecare amănunte identice. Cum se explică această asemănare şi ce legătură poate stabili ea între cele două grupuri omeneşti ?
Sînt două posibilităţi : sau amănuntul în chestiune s-a ivit spontan în două ţinuturi deosebite, — şi avem atunci înaintea noastră două creaţiuni originale ; sau poate să fie vorba de împrumut de la un ţinut spre celălalt.
1 C. Ritter, Allg. Erdkunde, berausg. von Daniel, Berlin 1862, p. 11.
2 Ibidem, p. 5.
sErnst Kapp, Vergleichende allgemeine Erdkunde in wissenschaftlicher Darstellung, Braunschweig, 1868.
4 S. Mehedinţi, Annales de Geographie, anul 1901, p. 1.
APLICĂRI ANTROPOGEOGRAFICE IN SFERA ETNOGRAFIEI, ISTORIEI ŞI A ALTOR ŞTIINŢE 245
E cu putinţă şi una şi alta.
La românii din Transilvania se găsesc, de exemplu, pe oale unele semne la fel cu cele din perioada neolitică 1. Depărtarea în timp fiind foarte mare, eşti înclinat să admiţi că acele semne sînt o creaţiune proprie a populaţiei de care e vorba 2.
Tot la români este foarte răspîndită un fel de ornamentaţie „en creux" colorată cu roşu, la furcile de tors lînă. Acelaşi amănunt se găseşte şi în regiunea Pirineilor 3. Să conchizi că ar fi aici vorba de împrumut sau de imitaţie, ar fi foarte problematic.
Sînt însă cazuri, cînd — cu toată depărtarea în spaţiu — împrumutul sau continuitatea de răspîndire a unui caracter etnografic este dovedită. Aşa, spre pildă, asemănarea dintre arcul din Congo şi cel din Noua Guinee — deşi sînt despărţite de întregul Ocean Indian — este explicată prin legătura mai veche dintre populaţiunea neagră africană cu cea din N. Guinee. Şi săgeţile sînt iarăşi asemănătoare 4. Tot astfel sînt dovadă de împrumut prin emigrare multe din asemănările în arme şi obiceiuri la insularii din Pacific, — cu toată marea depărtare a unui ţărm de celălalt5.
Pentru Bastian, explicarea unor astfel de asemănări nu prezintă însă nici o greutate şi nici nu avea nevoie numaidecît de dovezi geografice. El raţiona astfel :
Cînd se iveşte nevoia unei invenţiuni oarecare, la o anumită treaptă de cultură, procesul psihologic, fiind acelaşi în toate capetele, se înţelege că şi manifestarea sa exterioară va fi la fel. De aci rezultă, în ţinuturi deosebite, la acelaşi neam sau la neamuri deosebite, născocirea aceluiaşi lucru : instrument de vînătoare, ornament, obicei, legendă etc. Există, zice el, un fel de „gînd al neamurilor" (Volkergedanke) şi acest gînd găseşte în timpuri şi locuri deosebite o întrupare similară.
„Peste tot pămîntul, peste cele cinci continente, răzbate la fel o pătură de aceleaşi gînduri elementare (Elementargedanken), arătîndu-se cu desăvîrşire identice (am putea zice pînă la punctul de pe i), cu oarecare uşoară modificare la suprafaţă".
Aceste gînduri-elementare, aceleaşi la „sălbatic" ca şi la civilizat, le află „fiecare în sine insuşi, cînd vrea să le caute... Ele împlinesc funcţiunea unor
1 Mitt. d. anthrop. Gesellschaft in Wien, XXXV, 1905, p. 133.
2 Cît de mari pot fi astfel de asemănări între epoci şi ţări depărtate (de ex., în motivele ornamentale ale olăriei) se poate convinge cineva studiind bunăoară materialul adunat într-un ţinut restrîns, de pildă în Banat. — De comparat obiectele strînse în muzeul bănăţean de la Vîrşeţ. (Azi, unii antropologi admit continuitatea cu populaţia neolitică).
3 VAntropologie, anul 1906, p. 446.
4 F. R a t z e 1, Kleine Schriften, II, p. 501.
5 Idem, Volkerkunde, ed. II, p. 137—139.
i
DIN   OPERA GEOGRAFICA
246
APLICĂRI ANTROPOGEOGRAFICE IN SFERA ETNOGRAFIEI, ISTORIEI ŞI A ALTOR ŞTIINŢE 247
logaritmi, pentru ca să dezlegi jucîndu-te orice problemă, pe temeiul calculării logice" *.
Evident, e prea simplă această explicare, faţă de fenomene atît de complexe, care pot fi datorite influenţei mediului fizic, împrumuturile de la alte popoare etc. Ritter simplifica dintr-odată greutatea problemelor sale, chemînd în ajutor teologia. Bastian o simplifică, de asemenea, sprijinindu-se pe consideraţii psihologice, pe introspecţiune, cum zic psihologii. Rezultatul a fost însă aproape acelaşi : sterilitate.
Fără îndoială, în faţa unei nevoi materiale, procesul de gîndire, pentru grupe sociale de acelaşi nivel cultural, e cam acelaşi. Din nevoia de a ucide un animal la distanţă, trebuia să se nască ideia unei arme cam în felul arcului. Ba sînt şi lucrări fără utilitate, avînd o asemănare surprinzătoare. In Berry, la serbarea sfîntului Ion, se fac focuri cu enuperi, levănţică, etc, iar copiii strigă şi sar prin foc 2, cum fac, în unele ţinuturi româneşti, copii la Sumedru. Dar, de aci şi pînă la calcularea logică (ba chiar logaritmică !) a lui Bastian, care făgăduieşte să deslege „jucîndu-se" enigma unor astfel de asemănări, e o distanţă considerabilă. Virtuozitatea aceasta de terminologie : Elementarge-danken, logaritmi, etc, n-a dus studiul omenirii „in concreto" la nici un progres vădit.
Metoda psihologică a lui Bastian e însăşi negaţiunea cercetării geografice. Dacă „gîndirea la fel" poate explica singură asemănările dintr-o grupă a omenirii şi alta, atunci aceste asemănări nu pot constitui niciodată un criteriu sigur pentru a afirma relaţiuni de filiaţie etnică sau de mişcare a maselor omeneşti pe faţa globului. De cîte ori vedem asemănări, nu avem în faţă fenomene antropogeografice ori etnografice, ci mai întîi de toate psihologice : gîndiri la fel şi manifestări la fel.
în faţa acestei metode a priori s-a ridicat însă metoda pur geografică. în locul explicării vaporoase printr-un „gînd al popoarelor", caracterele asemănătoare dintre două grupe omeneşti pot fi explicate prin unele fapte mai simple : influenţa mediului geografic, emigraţie, negoţ, robii prinşi în război etc
1 A. Bastian, Die Vdlkerkunde und der Volkerverkebr unter seiner Riickwirkung auf die Volksgeschichte, Berlin, 1900, p. 97.
Autorul adaugă : „cînd dai la o parte modificările de la suprafaţă, îţi rămîne în faţa ochilor... uberall offenkunding vor Augen der ărmlich—arme Elementargedanke nackt und Moss, ein und derselbe uberall in allen fiinf Kontinenten derselbe (unter topischen Varianten, — so, wie ihn der Verstand gedacht, auch unter den cerebralen Kartenhăusern der Civilisation verborgen)". Ibid.
2 „Revue des traditions populaires", 1886, p. 171.
Spre a pleca însă pe drumul unei astfel de cercetări exacte, trebuie să ne dam seama de scopul special al geografiei omului şi de metoda ei specială.
Repetarea unui fenomen în locuri deosebite ale omenirii nu are însemnătate în ochii geografului decît într-un singur caz : cînd acel fenomen se prezintă în masă, adică pe o întindere considerabilă din faţa planetei. în geografie, odată e ca şi niciodată. Dacă ar fi un singur fir de iarbă sau un singur arbore pe toată faţa Pămîntului, singularitatea aceasta n-ar avea nici un interes geografic. Fiindcă sînt însă „mase" mari vegetale : Ilanos, pampe, stepe, savane, păduri etc, formaţiunile acestea fac un soi de înveliş planetar şi, prin aceasta, se impun atenţiunii geografului. De ar fi o singură peşteră, fenomenul n-ar intra nici cum în cadrul geografiei... Fiindcă sînt însă întregi ţinuturi (cele carstice), unde particularitatea aceasta se repetă de multe ori (e sociabilă, ca şi fiordurile), studiul litosferei trebuie să cuprindă şi cercetarea peşterilor. Aşa şi în antropogeografie : un caracter oarecare al vieţii omeneşti : forma unui sat, aşezarea locuinţelor, nimicirea caselor printr-o avalanşă etc, dacă e un | caz izolat, rămîne ceva indiferent. O singură asemănare poate fi o simplă
; întîmplare. Pentru a vedea însă dacă acel fenomen are însemnătate geografică,
\ potrivit metodei speciale a ştiinţei noastre, trebuie să cercetăm mai întîi care
I este întinderea în spaţiu a acelui fenomen. întîia întrebare la care trebuie să
| răspundă geograful e : unde ? Şi anume : cît de răspîndit pe faţa pămîntului
e acel fapt caracteristic. Nu Volkergedanke şi Elementargedanke caută geograful, ci mai întîi de toate o linie, care să-i arate întinderea reală a fenomenului de studiat în adevărata lui poziţie pe glob. Cel dintîi deziderat în astfel de cercetări e desemnarea hărţii fenomenului de care e vorba, spre a vedea forma particulară a masei acelui fenomen.
Pe această cale s-a şi ajuns, în adevăr, la rezultate pline de interes. Aşa, urmărind unele semne de proprietate de pe cîrligele de pescuit ale eschimoşilor din Alaska, s-a ajuns a se stabili direcţia lor de emigrare de la apus către răsărit, legînd astfel pe aceşti eschimoşi de cei ce trăiesc în N-E. Emigrarea obiectului dovedeşte direcţia mişcării unei grupe omeneşti pe faţa Pămîntului, — adică ajută în acest caz la dezlegarea unei probleme de antropogeografie 1.
Tot pe această cale, urmărind un fenomen pe hartă, unele colonii săseşti din Ardeal — după felul de împărţire al pămîntului — au fost puse în legătură cu germanii de la gura Moselei2, iar unele insule dialectale din Gorj au putut fi legate ca origine cu probabile emigrări din Maramureş3.
Harta devine astfel un mijloc de a dezlega unele probleme, o cale de inducţie 4, cu atît mai mult, cu cît uneori abia după cartografierea unui fenomen
1 Anthropologie, voi. II, anul 1900, p. 475.
2 „Archiv f. siebenb. Landeskunde", Neue Folge, 27, p. 652 ş.u. din anul 1896.
3 G. W e i g a n d, Fiinfzehnter Jahresbericht des Instituts fiir rumăniscbe Sprache, 1909, p. 141.
4 S. Mehedinţi, Die kartograpbische Induktion, Leipzig, 1899.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
248
APLICĂRI ANTROPOGEOGRAFICE IN SFERA ETNOGRAFIEI, ISTORIEI ŞI A ALTOR ŞTIINŢE 249
se ivesc în minte unele întrebări cu privire la acel fenomen. Superioritatea acestei metode exacte, faţă de metoda psihologică, este evidentă ; iar dovada cea mai bună este rodnicia rezultatelor sale.
Cu această metodă de analiză a faptelor, în legătură cu mediul lor real pe faţa planetei, antropogeograful studiază pe om întocmai cum naturalistul cercetează o formaţiune biologică oarecare.
îndeosebi, cînd e vorba de studiul neamului românesc, o largă perspectivă se deschide^ pentru cei ce vor porni pe acest drum. E de aşteptat să se lămurească bunăoară pe această cale centrul, direcţia şi vechimea unor mişcări de colonizare în masa poporului nostru.
E)e pilda. Un nume care se întîlneşte deseori pe hărţile noastre (de la Ce-remuş pînă în Banat) e runc. Vorba aceasta se dă azi la : văi, păduri, munţi, sate, ape etc. înţelesul e tocit şi a devenit nume propriu. Odinioară runc avea însă un înţeles comun, însemna curătură, loc curăţit de pădure, spre a fi întrebuinţat la păşune ori la arătură. E unul din cele mai vechi cuvinte ale limbii noastre, derivat din lat. runcare.
De la a plivi1, înţelesul a evoluat pînă la curăţirea pămîntului de pădure. După runc, am avut arşiţă, acolo unde pămîntul era curăţat prin foc, iar azi cuvîntul cel mai obişnuit e curătură. Şi chiar curătură începe a-şi toci sensul, înţelegîndu-se prin acest cuvînt orice loc unde se seamănă la munte porumb, chiar dacă n-a avut pădure pe el. Frecvenţa acestor trei toponimice pe harta noastră — mai ales în Carpaţi — e o indicaţie pentru desimea unei colonizări româneşti foarte vechi şi intensive. Runc, arşiţă, curătură şi secătură 2, tuspatru de origine Jatină, dovedesc că în aceste părţi colonizarea a fost o operă esenţial românească, — câ^ stăpînirea străinilor a fost mai mult nominală.
Tot astfel, urmărind pe hartă urmele săcueşti de la poalele de răsărit ale munţilor (Buzău-Putna) precum şi lanţul de sate româneşti de la apusul munţilor (în secuime) se vor lămuri, de bună seamă, pe cale geografică fluctuaţii etnice, care azi stau în penumbră din lipsa materialului istoric. Şi, de asemenea, în ţinutul banatic dintre Olt, Timiş şi Dunăre, unde mişcările populaţiei au fost mai dese, metoda aceasta în cercetarea elementului românesc promite rezultate de mare interes pentru lămurirea originilor noastre.
în al doilea rînd, alături de toponimie, poate da preţioase indicaţii răspîndirea unui cuvînt sau chiar a unei particularităţi dialectale. Cutare insulă cu „ăla" pe valea Şuşiţei (jud. Putna), într-un ţinut cu „cela", e o dovadă de imigraţie dinspre sud. Ar fi o dovadă puternică chiar în lipsa materialului
1 Intre vernum aequinoctium et Vergiliarum exortum, haec fieri : segetes runcari (herbam e segetibus expurgări). M. T. Varronis, De re rustica, I, 30 cf. „Convorbiri literare", XXV, p. 507, G. Popovici, o „glosă".
A „secătui" înseamnă a rupe de jur împrejur coaja copacului la rădăcină, pentru ca să se usuce.
istoric, care, din întîmplare, poate fixa pentru acea comună şi timpul si locul de unde au venit muntenii i.
în al treilea rînd, va fi roditoare metoda geografică, aplicată la unele amănunte caracteristice : forma locuinţelor, aşezarea lor, semnele de proprietate pe haine, la dobitoace (oi), felul împărţirii ogoarelor, numele şi răspîndirea plantelor sălbatice şi cultivate 2 etc. O întreagă serie de fapte şi relaţiuni de fapte abia atunci vor ieşi la iveală, cînd aceste documente antropogeografice ori etnografice vor fi arătate cu întinderea lor reală pe hartă şi se va căuta explicarea lor în raport cu ţinutul.
Din îndrumarea studiilor noastre şi în această direcţie sînt de aşteptat nu numai pentru geografie, ci şi pentru alte ştiinţe, oarecare rezultate :
Mai întîi de toate, va putea rezulta de aici o înviorare în unele cercetări istorice. Istoricul cercetează viaţa unui popor, privindu-1 pînă departe în negura originilor, cît îl pot călăuzi documentele. Unde se sfîrşesc documentele, se opreşte şi istoria. Antropogeografia dimpotrivă porneşte în studiul omenirii de la relaţiunile sale prezente : ca rasă, ca naţiune, ca graniţe politice, ca desime ori rărime şi stratificare de populaţie, ca aşezări în oraşe şi sate de deosebite forme etc. Şi, pornind din acest capăt al prezentului, mai uşor de observat, cercetătorul despleteşte în elementele sale ceea ce timpul împletise în totalul unei vieţi de sute sau mii de ani. în loc de a urmări, ca istoricul, trecutul — în adevăr trecut, — antropogeograful cuprinde în cercetarea sa şi trecutul care „încă trăieşte". O parte din evul nostru mediu trăieşte, de ex., pe vîrful munţilor (în viaţa ciobanilor). în satele răzeşeşti, sînt de asemenea manifestări vii ale unei organizări vechi de sute de ani. Urmărirea lor din punct de vedere geografic va lumina de sigur unele mişcări de populaţie şi va lămuri fapte de interes şi pentru istorie.
Mai departe, cercetările în această direcţie — si cu această metodă — vor îndruma pe căi mai sigure adunarea documentelor etnografice despre acest trecut încă viu. Faţă de prefacerea adusă de viaţa modernă, resturile trecutului nostru sînt pe cale de a dispărea iute : în port, în grai, în instrumente casnice, în organizarea proprietăţii etc. Urmele semnificative trebuiesc deci notate repede, iar notarea nu poate merge la întîmplare, empiric, ci în interesul unor probleme urmărite cu plan, cum le scoate la iveală metoda geografică.
în sfîrşit, studiul antropogeografic al omenirii, sau al unui singur popor, va veni în sprijinul istoriei şi din alt punct de vedere. Concepţia clasică a istoriei, mai mult politică, care se ocupa îndeosebi cu personalităţile eminenţe, e în declin. Pe vremea lui Herodot, ceea ce nu era elen era barbar ; mai tirziu,
1 C. L u p u, Sovejenii din judeţul Putna, în „Bul. Soc. geogr. rom., 1896.
2 Ar fi interesant de cercetat răspîndirea cuvîntului sorb, ienuper şi a altor numiri de plante lipsite de valoare economică, prin urmare cu atît mai însemnate prin continuitatea numelui lor pe pămîntul românesc.
DIN   OPERA   GEOGRAFICA 250
pe timpul romanilor, ceea ce nu era mediteranean era barbar ; în vremurile noastre, ceea ce nu era european ni se părea pînă de curînd barbar, deci afara din sfera istoriei. De cînd însă Statele Unite, Japonia şi alte ţări din alte continente, au ajuns la nivelul politic şi cultural al statelor europene, sfera istoriei tinde să cuprindă toată omenirea din întreaga oicumenie. Masele vor să intre şi ele în istorie ; în fiecare societate de jos în sus, şi în omenire de la periferie spre centrul lumii civilizate, Europa.
Prin urmare, şi din acest punct de vedere, studiul problemelor antropogeografice, prin metoda mai sus pomenită, va fi o folositoare propedeutică spre noua concepţie a istoriei, ca istorie a culturii universale.
Geografia, istoria şi etnografia, unite în opera lui Herodot, tind în vremurile noastre să se apropie iarăşi prin antropogeografie.
Deocamdată e vrednic de relevat, că unul din cei mai cunoscuţi istorici contemporani, K. Lamprecht, accentuînd sub influenţa lui Fr. Ratzel, valoarea maselor în istorie, exprimă dorinţa de a lega cît mai strîns ştiinţa sa de etnografie ; el numeşte aceasta Historisierung der Volkerkunde *. De asemenea merită să fie amintită şi împrejurarea că cea dintîi istorie universală, cuprin-zînd omenirea întregii planete, apare sub conducerea unui fost discipol al întemeietorului antropogeografiei 2.
1 K. Lamprecht, Moderne Geschichtswissenschaft, 1905, p. 122.
- H. F. Helmolt, Weltgeschichte, Leipzig, Bibi. Institut. Dar succesele cele mai însemnate le-a realizat metoda aceasta în ceea ce se numeşte acuma „geografie lingvistică". Atlasul limbii române este o dovadă pipăită.
DACIA PONTICĂ ŞI DACIA CARPATICĂ. OBSERVĂRI ANTROPOGEOGRAFICE1
După ce elementul omenesc fusese eliminat din sfera geografiei (Gerland), azi, chiar morfologi ai litosferei văd în geografie „ştiinţa despre Pămînt ca locuinţă a omului" (Davis). Iar pentru unii, „geography is human Ecology" (Bar-row, 1933). Expresiile acestea ar putea mulţumi şi pe bătrînul C. Ritter. Adevărul rămîne însă la mijloc : fără a i se da un loc precumpănitor, elementul omenesc va fi nelipsit din orice descriere regională, deoarece nu se poate rupe arbitrar lanţul fenomenelor ; iar prezenţa acestui element e cu atît mai necesară, cu cît, de multe ori, tocmai faptele antropogeografice pun şi mai bine în evidenţă anume caractere fizice ale unei regiuni.
Totuşi încercarea de a stabili legături între om şi Pămînt poate duce uneori şi la iluzii. Astfel, multora li se pare că nu-i cu putinţă să înţelegi viaţa poporului român, dacă n-o legi de fenomenul descălecării din munţi. începînd cu cronicarii şi sfîrşind cu istoricii moderni, aproape la toţi găsim ca un leit motiv „Descălecarea", adică scoborîrea populaţiei din Carpaţi spre şesurile dimprejur. Atît de puternic s-a impus această concepţie, încît chiar cucerirea Daciei de Traian şi colonizarea de acum 18 sute de ani au fost privite de unii tot sub prisma descălecării. Venirea romanilor a fost numită „descălecatul întîiu", pentru a lăsa lui Radu Negru şi Dragoş rolul unui al doilea „descălecat".
Nu e uşor să precizăm la ce se vor fi gîndit toţi istoriografii care au întrebuinţat acest termen. Pe lîngă amintirea unor legende, faptul fundamental a fost, desigur, pentru cei mai mulţi antiteza dintre Carpaţi şi netezimea şesurilor dimprejur. Apoi, pentru scriitori mai noi s-a adăugat şi sugestiunea unei alte idei : nomadismul poporului român. Geneza acestei teorii, răspîndită cu deosebire între filologi, pare a fi fost aceasta :
Cercetătorii limbii române au băgat de seamă un fapt ciudat: Poporul nostru a lăsat urmele vieţii sale pe o suprafaţă geografică excepţional de mare.
1 Din voi. Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţâ românească (1878—1928), Bucureşti, 1928.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
252
DACIA PONTICA ŞI DACIA CARPATICĂ. OBSERVĂRI ANTROPOGEOGRAFICE
253
Toponimia şi etnografia ne arată dovezi despre traiul românilor pînă în Mo-ravia, unde găsim aşezări româneşti şi voievozi români chiar în secolul al XVII-lea ; pînă în Istria, unde cîteva sate mai vorbesc şi acum româneşte ; pînă în sudul Peninsulei Balcanice, unde celnicii aromâni iernează şi azi pe lîngă golful Arta şi Salonic ; iar spre răsărit, afară de românii din Rodope şi atîtea urme româneşti în Balcani, găsim în stepele de lîngă Marea Neagră nu numai pe „Vlahii pontici" ai evului mediu, dar şi grupe de populaţie românească, răspîndită pînă în Crimeia şi mai departe spre Caucaz.
Un astfel de fenomen este unic în toată Europa, dacă ţinem seamă de proporţiile masei etnice, din care a roit această populaţie.
Care să fi fost cauza răspîndirii românilor ? Dacă ne-am gîndi la ocuparea unui ţinut atît de vast pe calea exploatării agricole, ar fi trebuit o gloată enormă de plugari. Să presupunem niscaiva mişcări subite, ca ale barbarilor, sub forma unor cete pornite după prăzi, iarăşi nu poate fi vorba. Istoria nu le pomeneşte, iar etnografia nu le admite. Cine a ajuns odată pe treapta de civilizaţie şi de cultură a poporului dac şi daco-roman nu se mai poate întoarce la nivelul unor cete nestatornice, gata să pornească din loc în loc, spre a trăi din prădarea altora. Nu mai rămînea altă explicare decît nomadismul, adică mutarea cu turmele în lungul Carpaţilor, pînă în Alpi, unde Carpaţii-Mici ating bazinul Moraviei ; pînă în Balcani şi în masivele Albaniei şi Greciei. Aşadar, poporul român nu s-a putut răspîndi pe un teritoriu atît de întins, decît pe urma turmelor, ca nomad — ceea ce a făcut în evul mediu ca vorbele Vlah şi păstor să ajungă sinonime !
Urmînd acestei sugestii filologice, istoricii la rîndul lor s-au grăbit să ţină isonul spre a justifica şi ei lipsa documentelor despre români în evul mediu. Unde a putut sta neamul românesc atîtea secole ? Desigur în munţi, spre a se adăposti de barbari. Şi cu ce trăiau acolo ? îndeosebi cu păstoritul. în sfîrşit, după ce timpurile s-au mai liniştit, românii, tot ca păstori, au trebuit să se întindă spre poalele Carpaţilor, adică au „descălecat".
Şi astfel, descălecare şi nomadism au ajuns un fel de categorii inevitabile pentru judecata celor ce se ocupă cu viaţa poporului român în evul mediu Iar din modul acesta de a raţiona a rezultat ca un fel de subconcluzie : însemnătatea mai mică a şesului faţă de centrul muntos al teritoriului român. Carpaţii au fost cu alte^ cuvinte leagănul, iar marginile — între care şi Dobrogea — sînt un fel de anexă de valoare fluctuantă şi deci secundară.
Totuşi, pentru geografi şi etnografi, concepţia aceasta e cu totul neadmisibilă. Ei au reacţionat în contra unei astfel de simplificări arbitrare a vieţii poporului român. Şi descălecarea, şi nomadismul românilor sînt simple iluzii de biblio-
tecă 1. însă vasta problemă a etnografiei şi antropogeografiei ţărilor carpatice nu va putea fi pe deplin elucidată decît printr-o cercetare analitică (începînd cu măsurători antropologice), după un program la fel cu cele ce se urmează în alte regiuni similare. Deocamdată, în legătură cu marginea de răsărit a teritoriului nostru etnic, să ne fie permis a sublinia cîteva fapte, care ne arată Dacia pontică în altă lumină, decît aceea pe care caută s-o acrediteze cei care pierd din vedere punctul de privire geografic.
I. PERIOADA PREISTORICĂ
Ascensiunea muntelui. înainte de istoria scrisă, care începe în ţinuturile noastre numai cu vreo jumătate de mileniu înainte de era creştină, elementul geografic cel mai însemnat pentru viaţa omului era aici lunca rîurilor. Resturile neolitice sînt destul de abundente pe lîngă lunci, iar în timpurile din urmă s-au găsit şi resturi paleolitice. Se înţelege că ar trebui să fie cartografiate mai întîi toate staţiunile, înainte de a formula o concluzie definitivă. Dar şi atît, cît putem judeca pînă acuma, este evident că lunci ca ale Prutului şi Nistrului, unde omul primitiv, pe lîngă hrană, avea la îndemînă şi cremenea indispensabilă pentru fabricarea uneltelor, au fost regiuni privilegiate. Tot aşa şi bogata luncă a Dunării. în bălţile şi gîrlele regiunilor inundabile, hrana era mai uşor de dobîndit, nu numai pentru că peştii, scoicile etc, sînt un vînat inofensiv, pe care şi femeile, copiii şi bătrînii îl puteau „culege", dar mai ales pentru regularitatea cu care bălţile se umplu în fiecare primăvară cu peşte, şi pentru uşurinţa pescuitului în lunile de secetă, cînd apa se scurge iarăşi în Dunăre. Apoi nu trebuie să uităm că luncile ofereau, pe lîngă hrană, şi bune adăposturi ; în ostroavele cu păduri de sălcii, plopi, răchită şi cătină (tamarix), localnicii se puteau ascunde, ca şi cei ce trăiesc în pădurile ecuatoriale. Huceagul de frunziş, încurcat de liane, este şi azi în unele părţi aproape de nepătruns, ca şi stufişul şi păpurişul. Iar în unele regiuni se mai adăugau pentru adăpost şi peşterile malurilor calcaroase. De aceea, nu-i de mirare că, începînd cu Ostrovul Mare şi sfîrşind cu Delta, popinele şi „grădiştele" cuprind atît de multe rămăşiţe de aşezări omeneşti străvechi.
Tot în legătură cu lunca, trebuie să amintim aşezările legate de „piscuri". în realitate, nu au nimic comun cu înţelesul obişnuit al acestui termen orografic, afară de faptul că piscurile sînt doar capete mai mult sau mai puţin ascuţite ale unor peninsule de şes înalt, pe care ţinutul vecin le trimite ca un fel de promontorii în lunca inundabilă a rîurilor. Din aceste locuri proeminente, populaţiile străvechi puteau priveghea lunca pînă departe, se puteau apăra
1 într-o comunicare la Academia Română, cu titlul Premise geografice si etnografice la istoria poporului român, s-a arătat temeiurile pentru care formulele acestea nu pot fi primite.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
254
nu numai de inundaţii, ci şi de duşmani, fără să se depărteze de hrana de toate zilele, pe care le-o procurau apele luncii.
Din această constatare rezultă însă un fapt foarte însemnat : abia după ce s-a îndesit populaţia în luncile rîurilor şi pe şesurile ocupate de păduri şi de bălţi (numeroase atît spre Tisa, cît şi spre Dunăre), protopărinţii noştri s-au îndrumat spre muntele mai puţin favorabil vieţii. Întîi, au trebuit să scape Carpaţii de zăpezile abundente ale epocii glaciare, care chiar şi vara căptuşeau cu gheaţă culmile mai înalte, pentru ca primii locuitori să ia în stăpînire şi văile carpatice. Pentru acest scop, ei trebuiau să se deprindă cu o vînătoare mai grea decît cea de lîngă luncile rîurilor din şes şi mai ales le trebuia tovărăşia cîtorva animale domestice.
Aşadar, pentru înţelegerea legăturii dintre om şi pămînt, trebuie să urmărim ascensiunea progresivă spre cetatea carpatică. Din punct de vedere demografic şi antropogeografie, am putea zice că s-a petrecut aici un fel de „încălecare" a Carpaţilor, apoi o cuibărire în podişul transilvănean. Şi în toată această epocă, şesul a avut un fel de precădere asupra munţilor, mai ales că şesul, alături de luncile rîurilor şi de bălţi, mai avea la îndemînă păduri, poiene, antestepă şi stepă, adică o gamă întreagă de condiţiuni, care să permită omului o largă adaptare la mediu. — Pentru a înţelege aşadar acomodarea aceasta, pe lîngă explorarea staţiunilor preistorice, va fi necesară o amănunţită descriere a urmelor de gospodărie primitivă, păstrate încă şi azi sub forma „culegerii" directe din natură a mijloacelor de existenţă. Pescuitul cu mîna, răstocirea gîrlelor, adunarea scoicilor, a racilor, a rădăcinilor comestibile, a ciulinilor din bălţi etc, sînt documente expresive, pentru a dovedi, în faza aceasta de populare, superioritatea luncii şi a cîmpiei asupra munţilor, prin urmare şi rolul străvechi pe care 1-a avut „Balta" imensă de la apusul şi nordul Dobrogei în zorile istoriei.
II. PERIOADA GETO-DACĂ
în momentul cînd începe istoria scrisă, cetatea carpatică era de multă vreme nu numai locuită, dar şi ajunsă la o civilizaţie destul de înaltă, — ceea ce presupune o îndesire considerabilă a populaţiei. Vom releva numai două fapte : încă din zorile istoriei documentare, vedem tot lanţul car pat o-balcanic legat de viaţa aceleiaşi mase de populaţie (tracă) ; iar în ce priveşte pe locuitorii Transilvaniei, îi găsim vestiţi pentru creşterea albinelor şi exploatarea minelor (îndeosebi pentru bogăţia lor în podoabe de aur, ceea ce însemnează stabilitate şi trecerea spre industrie). Cînd se arată Dariu pe ţărmul dobrogean, antiteza între nomazii, cunoscuţi sub numele de sciţi, şi locuitorii ţinuturilor legate de Carpaţi era nu se poate mai vădită : de o parte o lume statornică de plugari, apicultori, mineri şi industriaşi ; de altă parte, populaţia flotantă a celor ce trăiau, purtîn-
DACIA PONTICA Şl DACIA CARPATICA. OBSERVĂRI ANTROPOGEOGRAFICE
255
du-şi corturile pe care (amaxobiti). Documentul cel mai semnificativ al acestei antiteze ni-1 procură însuşi Herodot. Cînd sciţii au cerut ajutorul părinţilor noştri, ca să se împotrivească în comun lui Dariu, cei legaţi de ţinuturile carpatice şi pericarpatice prin atîtea şi atîtea fire ale unei vieţi statornice au respins propunerile nomazilor, lăsîndu-i în seama norocului lor de oameni rătăcitori.
Astfel, nu e de mirare că centrul puterii politice a geţilor şi dacilor se rezema îndeosebi pe Carpaţi, deşi ei se opun lui Dariu lîngă ţărmul mării. Căci atît cununa carpatică a munţilor, cît şi periferia pontică erau deopotrivă ale neamului numit de greci, geţi, iar de romani, daci. însă, ca popor continental, ei au trebuit să se sprijine mai ales pe munţi. De aceea, în momentul culminării lor politice, sub Burebista şi Decebal, acropolea dacică era ţara dintre cele patru rîuri : Mureş, Tisa, Dunăre şi Olt, avînd la mijloc ceea ce geografii şi geologii numesc „masivul banatic", cu punctul de culminare în Retezat. Acolo era firesc să se condenseze puterea lor, dacă ţinem seamă de „depresiunile" adăpostite între munţi şi de „coridoarele" cu comunicări între ele : lungul coridor bănăţean, unde curg în sens invers Timişul şi Cerna ; coridorul Bistrei sau al Porţilor-de-Fier dintre Banat şi Haţeg, precum şi coridorul Surducului şi al Merişorului, între Jiu şi Streiu. Acolo era nodul orografic cel mai favorabil pentru privegherea politică şi a Carpaţilor, şi a Dunării care arăta calea spre mare 1. O dovadă pipăită sînt şi cetăţile dacice, găsite de curînd la peste 1 000 m în creierii munţilor.
Dar asta nu însemnează de loc că periferia pămîntului dacic a ieşit vreodată din sfera vieţii poporului nostru. Totuşi, cu privire la marginea răsăriteană, adică la Dacia pontică, unii au avut impresia că ea ajunsese străină de elementul autohton. De pildă, istoricii greci ne arată uneori ţinutul dintre Dunăre şi Mare sub nume de Sciţia Mică.
Care este originea acestui apelativ şi care e valoarea lui etnografică ?
Privind faptele mai de aproape, vedem că numele de Sciţia Mică e un laps toponimic, cum găsim multe în literatura geografică, în hărţile mai vechi. Porecla s-a născut dintr-o iluzie a marinarilor greci. Cine pleca din Egeea, cea plină de insule muntoase şi mărginită de ţărmuri iarăşi muntoase, trecînd prin Bosfor, cînd ajungea în Marea Neagră, da cu ochii de un peisaj nou : ape întunecate, mai reci decît ale arhipelagului şi o completă lipsă de insule. Ţinînd drumul pe lîngă „ţărmul stîng" al Pontului, cîtva timp, periplul amintea încă imaginea patriei, deoarece la orizont tot se mai zăreau vîrfuri de munţi, pînă la capătul lui Haemus. îndată însă ce corabia trecea de capătul Balcanilor şi cîrmea prin golful Balcicului spre Caliacra, Callatis, Tomis şi Histria, aspectul
1 E caracteristic că în momentul celei mai libere manifestări politice, sub Burebista, capitala statului era acolo, unde lanţul carpatic e tăiat de Dunăre (aproape de Oraviţa), şi numai sub Decebal, cînd începe strîmtorarea din partea romanilor, capitala se retrage spre mijlocul masivului banatic.
DIN   OPERA GEOGRAFICA
256
DACIA PONTICA ŞI DACIA CARPATICA. OBSERVĂRI ANTROPOGEOGRAFICE
257
se schimba fundamental. Pe lîngă răceala vîntului care anunţă „frigul scitic", cel care se apropia de ţărm zărea dintr-o dată un ţinut monoton : o cîmpie întinsă şi acoperită numai de ierburi, cum nu se găseşte nicăieri împrejurul Egeei. Doar spre gurile Dunării, dacă se mai arăta în depărtare cîteva dealuri teşite. Apoi de la Deltă spre nord pierea din ochi orice urmă de înălţime. Pentru marinari toată ţara aceea era o parte din marea stepă locuită de neamuri nomade, cunoscute sub numele de sciţi.
Aşadar, nimic mai firesc decît să le^e de numele Sciţiei tot ţărmul de unde pierdeau din vedere ultimul munte (Haemus) care le mai aducea aminte de ţinuturile egeene. Astfel, călătorii greci, printr-o generalizare uşor de înţeles, au întins numele Sciţia pînă la extremitatea Balcanilor. O simplă iluzie de marinar.
Adevărul geografic e însă altul. Pentru cine se coboară din Carpaţi, ţinutul dintre Dunăre şi Mare se prezintă sub un aspect cu totul deosebit. Şi anume, sînt trei drumuri mai caracteristice pentru cel care se apropie de mare, venind dinspre Transilvani?.
1. Drumul codrului. — Cine cobora din Carpaţii de miazăzi outea pînă în timpurile din urmă să ajungă în golful Balcicului, fără să bage de seama că a intrat într-un ţinut deosebit de cele legate de munţi. în adevăr, urmînd mănunchiul de rîuri din bazinul Argeşului, se întindea la poalele munţilor un imens codru (Vlăsia), continuîndu-se peste Dunăre cu altă pădure mare (Delior-manul). Călătorul ar fi putut să meargă tot la umbră din culmea Carpaţilor pînă la ţărmul Pontului.
Azi, puntea aceasta de verdeaţă a fost fărîmată şi, în multe locuri, nimicită. Dar reconstituirea peisajului dacic de odinioară e lesne. Continuitatea pădurii e adeverită nu numai de apelativul încă viu de „codrul Vlăsiei", ci chiar de resturile vegetaţiei arborescente, precum şi de solul de pădure, care este o probă irecuzabilă. Bazinul Argeşului, primind o cantitate mai mare de ploi, iar luncile afluenţilor săi fiind numeroase şi aproape unele de altele, creşterea copacilor găsea aici condiţiuni deosebit de favorabile.
Aşadar, pentru cel care urma drumul codrului, Dacia nu se sfîrşea decît la ţărmul Mării Negre. Lunca Dunării aproape nu se băga în seamă, deoarece tocmai în dreptul gurii Argeşului, albia dunăreană e forte îngustă.
2. Drumul stepei. Aceeaşi impresie unitară o avea şi cel care apuca pe drumul neted al Bărăganului. Cine străbate bazinul Ialomiţei, îndată ce se depărtează de munte, are peste tot înaintea ochilor monotonia şesului acoperit de ierburi. Copacii lipsesc cu desăvîrşire (afară de perdeaua ialomiţeană). Iar dacă treci Dunărea şi tai Dobrogea pe la mijloc, ai aceeaşi impresie dominantă : lipsă de rîuri, lipsă de puţuri, lipsă de copaci, atît în dreapta, cît şi îh stînga fluviului. Aşadar, o imensă stepă de la poalele Carpaţilor pînă în mare. De aceea pentru părinţii noştri, Dacia sfîrşea şi pe aici tocmai la malul mării. E drept că la mijlocul drumului, dau de un larg uluc, Balta. însă e vrednic de relevat că mar-
ginile ulucului, pentru cel care îl observă din mijlocul Bălţii, par tot atît de înalte, fie că se uită spre Bărăgan, fie că priveşte spre răsărit, către Dobrogea 1.
3. Drumul luncii Şiretului. O altă legătură pipăită între cetatea Carpaţilor şi ţărmul mării este lunca Şiretului de jos, unde arcul carpatic înaintează mai mult spre răsărit. Tocmai pe aici sînt cîteva dintre păsurile cele mai directe care duc din Transilvania spre Dunăre şi Dobrogea. Iar călătorul avea şi pe aici sub ochi un aspect destul de omogen : din codrul carpatic, prin zăvoaiele din lunca Şiretului, putea ajunge în masivul păduros din nordul Dobrogei, care se întindea pînă aproape de mare (cum dovedesc încă şi acum urmele pădurii). Chiar şi fagul, care se teme de stepă, pe aici trece peste Dunăre, cum trece şi în Deliorman. Prin urmare, şi pe calea aceasta, Dacia carpatică şi Dacia pontică făceau pentru ochii autohtonilor unul şi acelaşi trup.
E adevărat că, pentru cine ia seama de aproape, ţinutul din nordul Dobrogei, şi ca relief, •şi ca structură a scoarţei, se deosebeşte de Cîmpia Română. Pînă mai ieri, peticul acesta de pămînt era o enigmă. Azi se ştie că el e rămşiţa unui lanţ de munţi, care se întindeau pînă în Boemia. Din ruinele masivelor străvechi s-au clădit în parte culmile carpatice actuale. Prin urmare şi din punct de vedere geologic, Dacia carpatică se leagă cu cea pontică. Podurile aruncate după vremuri la Isaccea îşi sprijine capetele lor pe amîndouă malurile pe aceeaşi rocă.
Dar, alături de aspectul fizic, însemnătatea cea mai mare pentru epoca de care vorbim o avea unitatea elementului etnic în toată întinderea bazinului de jos al Dunării, şi chiar dincolo de acest bazin pînă la valea Nistrului, unde locuiau tyrageţii, adică geţii nistrieni. Aşadar, cînd se ivesc în aceste părţi zorile istoriei scrise, iar grecii încep a semăna factoriile lor pe ţărmul Pontului stîng, toată regiunea Carpato-Balcanică, din munţi pînă la mare, era locuită de masa •etnică, din care se trage poporul nostru 2.
De aceea, cînd Dariu se arată în aceste meleaguri, negustorii greci se supun ; pe sciţi nu-i întîlneşte nicăieri, iar singurii care se opun sînt geţii, cum era şi firesc pentru nişte oameni lipiţi prin agricultură de pămîntul patriei lor. Ca să producă o diversiune, sciţii, după ce Dariu trecuse Dunărea, se gîndesc un moment să ceară ajutorul populaţiei dinspre Carpaţi spre a da invaziei lui Dariu un nou obiectiv. Dar autohtonii, cum am relevat mai sus, pe temeiul lui Herodot, se leapădă de atingerea cu sciţii, aşa că nomazii au trebuit să apuce drumul stepei.
1 Cînd s-au făcut săpături pentru aşezarea stîlpilor podului, s-a văzut că şi sub Baltă e tot pămînt dobrogean, ba încă şi mai departe, spre apus, pînă în mijlocul Bărăganului (Măr-culeşti), unde s-au găsit blocuri dobrogene, cufundate sub stepă. Faptele acestea sînt relativ noi, dar impresia de unitate e veche pentru toţi, care treceau de pe o margine a ulucului spre cealaltă. Omogenitatea stepei e pentru orişicine vădită.
2 Milesienii, cînd au fundat Tomis, au găsit aici pe geţi : Mileto, missi coloni inque Getis graias constituere domos. O v i d, Tristia, III, 9.
17 — 567
A
DIN   OPERA GEOGRAFICA
25S
DACIA PONTICA ŞI DACIA CARPATICA. OBSERVĂRI ANTROPOGEOGRAFICE
25»
Ce însemnează aceasta ? Tradus în termeni geografici, demografici şi antropogeografiei, aceasta însemnează că străbunii noştri, încă din secolul al Vl-lea a. Chr., erau atît de numeroşi şi bine cuibăriţi pe şes şi în cetatea carpatică, încît dominau toate ţinuturile carpatice şi pericarpatice pînă la Mare şi valea Nistrului. De aceea, ei se cred datori să reziste. Pentru ei, şi Dariu, şi sciţii erau ceva eterogen faţă de pămîntul şi interesele lor. Stăpînind ca păstori, plugari, apicultori, podgoreni şi minieri tot ocolul Carpaţilor şi şesurile legate de Dunăre („fluviul sfint", care îi îndrepta spre mare), geto-dacii primiseră în marginea ţării lor pe greci doar ca mijlocitori ai negoţului. Dar hinterlandul rămăsese al autohtonilor. Stăpînul casei trebuia în chip firesc să fie şi stăpînul uşii, adică al Daciei pontice. Iată cum se explică rezistenţa în contra străinilor, începînd de la Dariu pînă la Filip, Alexandru şi Lysimach, care încercaseră a se înfige pe acest ţărm. însă această stăpînire a marginei răsăritene nu însemna nici în epoca aceea o „descălecare" de la munte spre mare, ci o simplă „înţelinare", adică o închegare pe loc a masei autohtone, din ce în ce mai numeroasă, mai deasă şi mai civilizată. Cît despre o aşezare scitică aici, ori pe şesul de sub Carpaţi, cum vrea să sugereze schiţa cartografică a arheologului V. Pârvan, aceasta este inadmisibil. Să vorbeşti de o „Dacie scitică" pînă în Carpaţi sau chiar peste Carpaţi, pe temeiul cîtorva rămăşiţe de obiecte, e ca şi cum ai afirma că Dobrogea, ori Cîmpia Română sau Transilvania reprezenta o „Dacie elenică", fiindcă găsim ici şi colo resturi de amfore, monete greceşti sau alte urme ale negoţului. Pe calea aceasta, putem construi hărţile cele mai absurde, mai ales dacă uităm că negoţul e un fenomen cunoscut pînă şi primitivilor.
Oricare ar fi însă amănuntele, un lucru e sigur : în momentul de culminare al dacismului, adică sub Burebista şi Decebal, cînd autohtonii ţărilor carpatice reprezentau^ singura putere europeană, capabilă de a se măsura cu Imperiul roman, stăpînirea dacică se întindea din creştetul munţilor pînă la ţărmul mării. Dacia carpatică şi Dacia pontică formau o unitate organică, apărată, cum spune Strabo, de armate care se ridicau pînă la 200 000 de luptători1.
Concluzie^. Pentru marinarii greci, care veniseră din spre miazăzi şi se opriseră (caji în Tracia) la ţărmul mării, lăsînd interiorul pe seama localnicilor, putuse ^să se nască iluzia unei Sciţii Mici, care începea de la capătul Baîcanului, unde ţărmul devenea monoton. Din contra, pentru cei care coborau din Carpaţi, fie că luau calea codrului, fie că soseau pe drumul stepei ori pe lîngă lunca păduroasă a Şiretului de jos, de unde intrau în pădurile din nordul Dobrogei,
1 ?,e„ntru caracterul etnografic al Daciei pontice, mărturia decisivă e a lui Ovidiu. El nu era călător _ in trecere, ci legat de regiunea, a cărei populaţie îi este aşa de binecunoscută, încît a învăţat şi limba getică (Videor ^geticis scribere posse modis. Trist., III, 14). Cu toate că pe-ţărm sînt şi greci, dar geţii sînt în majoritate (major geticacque frequentia gentis) spune tot Ovidiu (Trist., V, 7). De aceea el numeşte ţărmul dobrogean cu apelativul getic: Procul a getico littore vitis sbest... procul a geticis finibus arbor abest. (Trist., III, 12). Chiar în oraşul Tomis, mai mult de jumătate locuitorii erau geţi îmbrăcaţi cu cojoace. (Trist., V, 10).
v Dacia carpatică se continua cu Dacia pontică, fără să se arate nicăieri o diferenţă de acelea care despart felul de trai al oamenilor. Pe un tnal ca şi pe celălalt al Dunării, era aceeaşi populaţie care, în vremurile de secetă, îşi îndrepta turmele spre lunca verde a fluviului. Cît priveşte legătura sciţilor cu Dobrogea, ea nu se deosebeşte mult de a cerchezilor, care, în timpurile noastre, au trecut pe aici ca un val, lăsînd în urma lor cîteva ruine şi numele unui rîuleţ.
III. PERIOADA DACO-ROMANĂ
în perioada daco-romană, legăturile între cetatea carpatică şi periferia maritimă urmează aceeaşi direcţie, ca şi sub Dacia. Putem zice că, în unele privinţe, devin şi mai strînse. Relevăm numai cîteva fapte :
1. Unificarea Dunării prin infiltrarea romană. Alături de elementul autohton, se adaugă un strat de populaţie romană în tot lungul fluviului. Adăugirea aceasta am numit-o înadins „infiltrare", fiindcă fenomenul n-a fost ceva subit, ci s-a desfăşurat pe încetul timp de cîteva secole. Cum rîurile coboară dinspre Alpi spre Dunăre, aşa a înaintat şi elementul latin, mai^ales după romanizarea Iliriei şi dezvoltarea industriei fierului la periferia răsăriteană a Alpilor. Iar curentul de oameni şi de mărfuri trebuie să fi fost destul^ de intens, deoarece încă de pe timpul lui Tiberiu, limba latină era răspîndiţă în toată Panonia. Aşadar, „infiltrarea romană", departe de a fi opera colonizării lui Traian, este un fapt cu mult mai vechi şi socotim ca un progres că acest termen etnografic începe acuma a fi întrebuinţat şi de istorici, înlocuind nu numai termenul mai vechi al „descălecării", dar şi expresia mult mai nouă de „plantaţie", neexacte amîndouă, întrucît sugerază ideea unei opere politice, conştient plănuită din capul locului. Nu. Fenomenul acesta, ca şi multe alte fapte etnografice,^ s-a desfăşurat pe încetul. Rezultatul a fost însă considerabil. De unde Dunărea era tăiată în două, numindu-se Danubius în sfera negoţului apusean, Ş\ J^er în bazinul unde circulau grecii, epoca daco-romană aduce întregirea, întinzînd numele latinesc pînă la mare. August ajunsese cu hotarul la Dunăre, dar încununarea operei se iveşte abia sub Traian care, deschizînd cel dintîi drum prin clisuri, leagă definitiv cele două segmente ale fluviului, unificînd şi numele în toată întinderea bazinului.
întregirea aceasta a însemnat, se înţelege, o legătură şi mai strînsă între Dacia carpatică si cea pontică. Iar semnul mai vizibil al întregirii era flota. De unde în epoca geto-dacă, autohtonii nu cunoscuseră decît circulaţia cu ciobace (monoxile), iar flota de tonaj mai mare era a cetăţilor greceşti, acuma, pe lîngă flota romană, care patrula în toată Marea Neagră, apare şi o flotă specialăjpe Dunăre, ca o completare a escadrei de mare. (Flota aceasta a Moesiei joacă un rol însemnat chiar în războaiele dacice.) Acuma, pentru întîia oară, fluviul devine o arteră de navigaţie regulată şi sigură, legînd toată regiunea carpatică de ţărmul
DIN   OPERA GEOGRAFICĂ
260
DACIA PONTICĂ ŞI DACIA CARPATICĂ. OBSERVĂRI ANTROPOGEOGRAFICE
261
Pontului, unde Traian apăsa mai tare pecetea romanităţii, întemeind oraşe noi şi botezîndu-le cu nume scumpe inimii lui (numele soţiei şi al surorii). Tot Traian, ridicînd în Dobrogea marele monument Tropaeum Traiani, iar în Haţeg Ulpia Traiana, a dovedit în chip concret că închegarea politică a Daciei ajunsese completă, mergînd tot în calea de pe vremea lui Burebista.
2. Deschiderea păsurilor peste munţi. în epoca daco-romană s-a mai petrecut încă un fapt antropogeografic şi etnografic însemnat : penetrarea elementului roman în regiunea minieră a Munţilor Apuseni. Aurul fusese aici exploatat de multă vreme. Ţinutul devine însă acuma un fel de Californie. Pentru apărarea acestei regiuni privilegiate, masivul întreg e încadrat de lagăre militare (Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum etc). Dar exploatările din zona minieră înviorau comerţul nu numai spre apus, ci şi spre răsărit, către porturile dobrogene. De aceea pe lîngă drumurile deschise încă din vremea războiului prin Carpaţii de miazăzi şi spre Banat, se dădu o atenţie deosebită şi circulaţiei spre răsărit. în primul plan, sta aici drumul Oituzului, păzit de un lagăr (la Breţcu), ale cărui rămăşiţe au fost dezgropate de curînd. Pe valea Trotuşului, şi peste castrul de la Poiana, drumul se scobora tocmai la cotul cel mare al Dunării (castrul de la Bărboşi), apucînd direct spre gurile Dunării. Cine voia să ajungă din Transilvania în Italia, pe calea mai uşoară a mării, pe aici afla itinerariul cel mai scurt. Astfel, Dacia felix a însemnat în acelaşi timp o nouă înflorire şi pentru Dacia pontică. Ultima provincie romană lăsase în umbră pe toate celelalte din punct de vedere economic, cum arată şi titlul ei (felix). Ea era în acelaşi timp şi grînarul, şi tezaurul imperiului. (Traian, atît de îngrijat de bugetul deficitar, deşi era foarte circumspect în toate măsurile lui politice şi militare, se încumetă totuşi să suspende încasarea impozitului în tot imperiul ! Atîtea tezaure îi procurau Carpaţii.) Putem afirma că, faţă de scăderea populaţiei în Italia şi •de simptomele decadenţei economice, Dacia se prezenta romanilor cu un relief în adevăr singular. Numai Galia i se putea asemăna. Ulpia Traiana, cu temple, amfiteatre şi frumuseţea alpestră a Retezatului nu va fi fost mai prejos de Lugdunum, unde chiar August îşi clădise un palat. Pe Riviera galică, Massilia, fundată cam în acelaşi timp cu cetăţile pontice, se putea mîndri cu grădini de măslini, dar în ce priveşte cerealele, nu se putea măsura cu porturile dobrogene, unde se mai adunau produsele minelor carpatice (aur, sare) pe lîngă miere, ■ceară, seu şi peşte în cantităţi uriaşe. Fără să putem invoca preciziuni statistice, socotim că nu sîntem departe de adevăr, dacă vom afirma că îngustul bazin al Ronului nu putea susţine nici pe departe comparaţia cu vastul bazin al Danu-biului daco-roman. La intrarea în Istria, metropola Dunării de jos, călătorul citeşte şi azi inscripţia lui Hadrian, care îi dăruise ziduri noi — o dovadă a înfloririi din care se împărtăşea toată faţa răsăriteană a provinciei. Şi Dunărea, şi drumurile romane care legau Dacia carpatică de Dacia pontică, înlesneau avîntul economic şi întăreau unitatea politică a ţinutului, ca şi în epoca dacică —
ba încă mai mult, dacă ţinem seama, după căderea Daciei, că în faţa Romei nu mai era nici un adversar de temut în toată Europa.
Concluzie. Prin făptura sa fizică, făşia de lîngă mare este o simplă continuare a Daciei carpatice. în tot cursul istoriei antice, unitatea etnică este evidentă. Iar a vorbi de o Dacie scitică şi încă a o întinde pe hartă pînă în Carpaţi, e tot aşa de nelogic şi neistoric, ca şi cum ai inventa o Dacie elenică din cauza-factorilor greceşti de la malul Pontului sau o Dacie bastarnică, gotică, hunică, bulgară, tătară etc. din cauza cîtorva rămăşiţe de obiecte aduse fie de năvălitori, fie pe calea negoţului. E drept că forma lunguiaţă, în chip de peninsulă, a ţinutului dintre Dunăre şi Mare, precum şi aşezarea lui între marea stepă dirr răsăritul Europei şi ţările mediterane, i-au impus din timp în timp rolul de punte, începînd cu expediţia lui Dariu al lui Histaspe, şi a făcut cu putinţă şi mici infiltraţii scitice.
Spre sfîrşitul epocii daco-romane, şi în evul mediu, puntea devine tot mar umblată (de la goţi pînă la tătari şi turci). De asemenea în timpurile moderne, rivalitatea între statul moscovit şi împărăţia sultanilor a accentuat iarăşi pentru cîtăva vreme funcţiunea de punte militară, lăsînd în marginea de răsărit a ţării unele fragmente allogene : bulgari, cerchezi, tătari, lipoveni etc. Dar stabilitatea spre care se îndreaptă lumea modernă, şi îndesirea populaţiei autohtone (care era în majoritate tot românească, chiar pe vremea stăpînirii turceşti) fac să cadă în umbră rolul de „şleau" militar, pentru a se ivi tot mai clar rolul organic de întregire fizică, economică şi politică a Daciei carpatice, cum a fost şi în antichitate 1.
în orice caz, înţelenirea sau înrădăcinarea elementului autohton pînă la periferia maritimă a Daciei este un fapt cu mult anterior aşa-numitelor „descălecări", şi s-a făcut pe încetul într-o lungă adaptare a omului la mediu : pescuit în lunci, agricultură pe şes şi dealuri, apoi pe plaiuri, şi păstorie cu mişcări de mică şi mare amplitudine (transhumantă), iar nu prin nomadism, care n-a fost niciodată forma de viaţă a poporului nostru — nici măcar în zorile istoriei, necum în epoca dacică sau daco-romană ori mai tîrziu. Tocmai Dobrogea, unde năvălirile au fost atît de dese, este documentul cel mai clar spre a dovedi că traiul neamului nostru a fost legat totdeauna nu numai de munte, ci şi de cîmpie şi chiar de zona cea mai joasă a rîurilor, pînă la marginea dinspre mare.
1 Pentru alte amănunte a se vedea : Le pays et le peuple roumain, 1927 ; România, 1928 şi Vechimea poporului român, 1925.