LUMEA LUI MAZILU „Un scriitor ia viaţa de la început şi în aceasta extraordinară puritate stă creaţia", scria Teodor Mazilu. Dar cum altfel ar putea fi luată viaţa de la început, decît luînd şi lumea de la început ? Iată de ce marii artişti nu copiază, nu reproduc şi nu oglindesc o lume sau alta, ci sînt ei înşişi creatori de lumi. De lumi coerente şi unitare în infinita lor varietate formată, de lumi care poartă o inconfundăbilă „germ" stilistică, datorîndu-se aceleiaşi forţe spirituale. Lumea lui Brâncuşi, lumea lui Paciurea, lumea lui Anghel, lumea lui Luchian, lumea lui Pallady, lumea lui Ţuculescu, lumea lui Enescu, lumea lui Emi-ne seu, lumea Vid Creangă, lumea lui Caragiale şi, neîndoielnic, lumea lui Mazilu. Despre această „lume a lui Mazilu" s-a vorbit foarte mult şi cu îndreptăţire, chiar după premiera absolută a „Proştilor sub clar de lună", dar s-a ajuns la un moment dat şi la formule steveotipe şi locuri comune, adică exact la ceea ce constituia, în ultimă instanţă, obiectul satirei maziliene, vehemente şi necruţătoare. Cu atît mai vehemente şi mai necruţătoare cu cît autorul nu se excludea, ca persoană, ci se includea şi se implica în obiectul acestei satire atotcuprinzătoare. Paradoxal, pe măsură ce opera îşi sporea volumul şi îşi adăuga noi dimensiuni spirituale constitutive, ea era deseori redusă automăt la „lumea proştilor" iar mai apoi şi a „nebunilor făţarnici", etichetarea dispensîndu-se de orice efort prospectiv propriu. Oare ta fel de uşor am fi acceptat etichetările în toate celelalte domenii ale creaţiei ? A pune de exemplu semnul egalităţii şi a echivala pur şi simplu „Coloana infinită" cu „lumea lui Brânmşi" 6 LUMEA LUI MAZILU ni s-ar părea astăzi de un rudimentar simplism. Căci aşa cum „Coloana infinită", aparţinînd triadei de la Tg. Jiu, n-ar putea fi înţeleasă fără „Poarta sărutului" şi „Masa tăcerii", alcătuind împreună o „lume", întreaga „lume a lui Brâncuşi" n-ar putea fi înţeleasă, desigur, fără toate celelalte opere, fără „Măiestre", fără „Sărut", fără „Cuminţenia pămîntului", fără „Domnişoara Pogany" şi fără capetele de copii... Lucrurile par cit se poate de clare şi evidente. Să mai adăugăm că această lume, a lui Brâncuşi, cu oricîte sugestii şi virtuale surse de inspiraţie pentru naşterea ei ar fi existat în mod obiectiv, în lumea reală şi înconjurătoare, n-ar fi putut să se nască dacă n-ar fi existat mai întîi în gîndul, în cugetul şi în sufletul creatorului ei ? Dacă n-ar fi existat mai întîi şi la început „cuvîntul" creatorului ei ? Dacă n-ar fi existat acel „davar", acel cuvînt prin care gîndesc să făptuiesc un lucru, „cuvînt" propriu creatorului, indiferent de domeniul său de activitate ? Şi totuşi, cînd se vorbeşte de lumea lui Mazilu, această lume continuă să fie echivalată adesea doar cu „lumea proştilor" sau a „nebunilor făţarnici", o lume care, chiar de la vremea naşterii ei, după ce fusese aplaudată, a putut fi şi repudiată cu uşurinţă. Critici dintre cei mai serioşi — dovedindu-se, în acele împrejurări, şi oameni de bine! — nu s-au sfiit să-i caute atunci „justificări" şi „circumstanţe atenuante" în „chiar" realitatea înconjurătoare, „uitînd" că „justificările" operei nu trebuiau căutate decît în ea însăşi. Nu strică să ne reamintim că prima piesă a lui Mazilu, cea care acredita pe unul dintre cei mai importanţi dramaturgi ai literaturii noastre şi care adusese atîtea premii de interpretare Teatrului „Bulandra", a putut fi socotită profund şi chiar dăunător „nereprezentativă" pentru „lumea noastră", fiind atunci „apărată" cu arme de acelaşi fel şi socotită, dimpotrivă, „reprezentativă", tocmai prin „poziţia critică" pe care autorul ar fi adoptat-o faţă de propria-i lume ! Simple copilării, care nu te pot face astăzi decît să surîzi, atîta vreme cit mai poţi avea încă în faţa ochilor zîm-betul depărtat, suveran complice, al lui Teodor Mazilu. LUMEA LUI MAZILU 7 Să mai rămînem totuşi o clipă la lumea particulară a yyproştilor“ şi la începuturile receptării ei critice. Cită eroare şi cîtă simplificare, cită înverşunare şi cît simplism, şi de o parte şi de cealaltă ! Căci s-a încercat şi yycontestarea“ acestei lumi (ca şi cînd prin actul contestării ei, de către o persoană sau alta, ea ar fi putut înceta să mai existe !) şi s-a încercat şi „reabilitarea" ei, prin strategii şi tactici fără îndoială bine intenţionate dar puerile, yyproştii" şi „făţarnicii“ aparţinînd pasămite doar acelui trecut, de care se ştie că, de multă vreme, nu ne mai putem despărţi altfel decît rîzînd ! Să ne amintim că şi cu lumea lui Caragiale se încercase, în copilăria receptării ei (ba chiar şi în copilăria prelungită a acestei receptări !), cam acelaşi lucru şi să nu surprindă pe nimeni dacă vom afirma că, în ciuda cîtorva studii de referinţă şi a foarte puţine spectacole, cu valoare de exegeză scenică, în ciuda tuturor prefeţelor şi postfeţelor acestei ediţii, receptarea lumii lui Mazilu se află deabia la începuturile ei. Nu avem studii analitice în care să fie urmărită îndeaproape circulaţia motivelor operei, felul în care schiţele, nuvelele şi chiar piesele sale „îşi răspund" reciproc, completîndu-se în adîncirea unor semnificaţii exponenţiale pentru specificitatea universului mqzilian. Sesizarea profundei originalităţi a dramaturgiei mazi-liene nu a condus încă la o hotărîtă şi argumentată situare valorică a acesteia în peisajul dramaturgiei noastre naţionale, vecinătăţii lui Caragiale preferîndu-i-se încă aceea „contemporană" a lui Aurel Baranga, deşi Teodor Mazilu este cel care realizează poate cea mai substanţială inovare şi „modernizare" a limbajului teatral, de la Caragiale încoace. Prin percutanţa teatrală a replicii sale aforistice, de o mare densitate ideatică, prin paradoxala „sinceritate" a personajelor, în afirmarea orgolioasă a propriei lor ticăloşii, dezvăluind o îngrijorătoare falsificare a zonelor afectivităţii umane, prin esenţializarea viziunii satirice globale asupra inautenticităţii de orice fel, ca şi prin libertăţile formale pe care şi le asumă noile sale structuri dramatice, Mazilu a exercitat şi va exercita în continuare 8 LUMEA LUI MAZILIT una dintre cele mai puternice influenţe asupra dezvoltării dramaturgiei originale, consolidîndu-i vocaţia satirică în numele unui ^moralism* justiţiar, de o superioară elevaţie- spirituală1.' Pentru moment, să observăm că, alături de lumea „proştilor•* şi de aceea a „făţarnicilor* (şi acestea sensibil diferite !), există lumea „sărbătorii princiare*, după cum există şi cea a „morţii lui Don Juan ca toţi ceilalţi*, că există apoi lumea „Inundaţiei* şi cea din „împăiaţi-vă iubiţii!*, diferite şi ele de cea din „Treziţi-vă în fiecare dimineaţă !*. Teatrul lui Mazilu nu e aşadar reductibil la „lumea proştilor lui Mazilu*, ci e doar un bogat şi divers sistem planetar dintt-o mare galaxie, căreia, deabia ei, am avea dreptul să-i spunem „lumea lui Mazilu*. Ne vor întîmpina în această lume fulgurante apariţii meteorice, precum în „Cîntece de alchimist*, sisteme planetare bine constituite sau care erau doar pe cale de a se naşte, ca în romanele sale, unele rămase neterminate, ploi de meteoriţi risipite prin paginile revistelor literare şi numai în mită parte recuperate în volume de schiţe şi proză satirică, o nuvelistică pe cît de originală pe atît de surprinzătoare prin profunzimile sondajului psihologic. Drama finitudinii condiţiei umane şi acuta presimţire a mizeriei fizice, care-o însoţeşte cel mai adesea, au totuşi puterea să înalţe un ultim cînt de biruinţă lucidităţii, încrederii în viaţă şi, mai presus de orice, speranţei, speranţei în atît de greu încercata libertate a spiritului. Lumea lui Mazilu nu e lumea proştilor*, ci lumea în care a existat şi care a existat în Mazilu. O lume pe care, dacă n-ar fi Jost el, dacă n-ar fi fost creatorul acestei lumi, n-am fi cunoscui-6 "niciodată şi ne-am fi cunoscut mai puţin şi pe noi înşine. Se zice deseori, şi nu fără temei că, orice-arn face, din lumea lui Caragiale riu mai putem ieşi. La fel de îndreptăţit ar fi să se observe că, fireşte, numai în măsura în care le şi cunoaştem, nu mai putem ieşi mei din lumea lui Eminescu sau a lui Creangă, fiecare din aceste lumi avînd în timp corespondenţe şi rezonanţe diferite în mintea şi sufletul nostru. Va veni vremea cînd frazele „tăiate* ale LUMEA LUI MAZILU 9 lui Mazilu vor fi cel puţin la fel de celebre ca acelea ale lui Caragiale şi cînd, orice-am face, nu vom mai putea nieşi“ nici din lumea lui Mazilu. în schimb, vom recunoaşte mult mai uşor şi de la primele semne deplorabila agresivitate a prostiei orgolioase, asaltînd plăpînda fiinţă umană, aflată în căutarea bucuriilor simple şi nepreţuite ale vieţii. Şansa de a cunoaşte lumea lui Mazilu e şansa de a ne cunoaşte mai bine pe noi înşine. VICTOR PARHON I NOTA ASUPRA EDIŢIEI Am pornit la realizarea acestei ediţii din îndemnul şi la dorinţa lui Teodor Mazilu. Neaşteptata sa dispariţie ne-a obligat moral să încercăm a-i respecta toate dojrinţele sale în legătură cu structura acestei cărţi, inclusiv realizarea prefeţelor de către autorii pe care şi i-a dorit, ceea ce, adăugîndu-se lipsei noastre de experienţă în domeniul muncii de editare critică, explică pînă la un punct întîrzierea apariţiei volumului în seria de „teatru comentat44 a Editurii „Eminescu‘\ serie din care, evident, nu s-ar fi cuvenit să lipsească. Alegerea pieselor a fost făcută de autor şi ea a avut în vedere caracterul reprezentativ al acestei ediţii. Lipsesc o serie de piese într-un act, după cum n-a fost inclusă nici una dintre scenetele şi nici dintre schiţele sale dramatizate, chiar dacă unele dintre ele, ca „Pălăria de pe noptieră“, au intrat în componenţa diverselor spectacole sau a altor volume de teatru. Fără îndoială însă, ele vor trebui să facă parte dintr-o viitoare ediţie critică a operei lui Teodor Mazilu, în perspectiva căreia cea de faţă nu se doreşte decît un modest pas înainte. Ca bază a acestei ediţii s-a folosit volumul de teatru definitivat de autor, „Frumos e în septembrie la Veneţia14, apărut la Editura „Cartea Românească44 în 1973, cu precizarea versiunilor ulterioare făcute de autor, ca în cazul piesei „Proştii sub clar de lună44, menţionîndu-se totodată locul şi data apariţiei pieselor care nu făceau parte din volumul amintit. Dat fiind caracterul cu totul special al acestei ediţii, pe de o parte cît mai apropiată de dorinţele autorului, pe de altă parte fără a mai avea totuşi posibilitatea unei ultime confirmări a tjextelor din partea sa, nu ne-am îngăduit să înlocuim — aşa cum poate am fi dorit — varianta ediţiei din 1973 a textului piesei ^Aceşti nebuni făţarnici44 cu aceea a ediţiei anterioare, din 1971, < chiar dacă aceasta din urmă este, după părerea noastră, cea ■ ■ i . $JOTA ASUPRA EDIŢIEI 11 care ar trebui să stea la baza unei viitoare ediţii critice, fiind nu doar mai amplă, ci şi mai reprezentativă pentru incisivitatea autorului. Avînd un explicabil cult al cuvîntului — „Gîndul că undeva a o frază superficială nu mă lasă să dorm44, spunea Teodor Mazilu — autorul nu reuşea să fie totuşi la fel de atent şi meticulos în corectura paginilor sale, astfel că unele evidente greşeli de corectură — sau de dactilografiere — s-au perpetuat chiar de la o ediţie la alta, răminînd necorectaţe şi în textele puse la dispoziţia noastră pentru această ediţie. îndreptînd erorile, am semnalat cazurile în chestiune, pentru o mai bună elucidare a cititorului şi pentru a nu ne lua în întregime asupră-ne povara posibilităţii de a fi comis astfel alte erori. N-am intervenit însă in ceea ce constituia o caracteristică sau alta a punctuaţiei autorului (de exemplu, folosirea frecventă a virgulei înaintea lui şi), întrezărind în astfel de cazuri nu o folosire întâmplătoare sau .„greşită44, ci, dimpotrivă, indicii suplimentare pentru o cît mai corectă şi nuanţată descifrare şi „intonare* a textului dramatic, cadenţa sau „tăietura44 frazei fiind una dintre particularităţile deloc neglijabile ale stilului lui Teodor Mazilu. Textele critice de la sfîrşitul fiecărei piese, grupate sub formula consacrată, „piesa văzută de...44, nu şi-au propus să treacă în revistă toate opiniile apărute în presă, în programele de spectacol sau în volume, ci să aibă cît de cît un caracter selectiv. (Multă vreme păstrasem în această secţiune iniţial mult mai bogată — şi tot felul de „curiozităţi44 critice, la care ulterior am renunţat, fără a avea sentimentul unei pierderi reale ipentru caracterul reprezentativ al ediţiei.) Am avut în vedere în general diversitatea aspectelor operei relevate de comentariul critic; n-am ocolit punctele de vedere divergente sau chiar contradictorii, dar nici consensul unor observaţii critice, apte să configureze un mod mai generalizat de receptare a operei la data apariţiei ei. întrucît în corpul unuia şi aceluiaşi articol existau paragrafe distincte referitoare la o piesă sau alta, ne-am permis —• pentru uzul acestui gen de ediţie — să le detaşăm din context (fără a le deturna sensul !), punîndu-le la sfîrşitul fiecărei piese la care se refereau, după cum acele pasaje care, pornind de la o piesă sau alta, dezvoltau consideraţii cu caracter mai general, 12 NOTA asupra ediţiei vizînd întreaga operă dramatică a autorului, au fost grupate într-un capitol distinct, de comun acord cu Teodor Mazilu, acest capitol numindu-se nu „piesa văzută de...", ci „autorul văzut de...", ceea ce ni s-a părut a fi mai exact. împreună cu Teodor Mazilu, am considerat că dintr-un volum de teatru comentat n-ar fi cîtuşi de puţin normal să lipsească tocmai comentariile autorului asupra propriei opere, cu ătît mai mult cu cit autorul în cauză era şi un eseist de marcă, preocupat, dacă nu să-şi teoretizeze, în orice caz să-şi obiectiveze procesul de creaţie, să-şi explice şi să ne explice profunda şi structurala originalitate a teatrului său, de care a fost pe deplin conştient. Cu greu ne-am oprit doar la cîteva, foarte puţine, dintre textele care ne-ar fi putut reţine atenţia şi pe care autorul însuşi ni le-a semnalat cu generozitate, nu doar în volume, ci şi în diversele interviuri acordate revistelor de cultură. Cum selecţia acestor texte n-a mai apucat să fie văzută de autor, această secţiune, pe care iniţial o numisem „autorul văzut de... el însuşi", am intitulat-o ulterior, la sugestia editurii şi ca un pandant la prefeţele pieselor, „în loc de postfaţă". Extrem de sumară, fişa biobibliografică a autorului n-a intenţionat decît să marcheze cîteva puncte de reper din destinul omului şi al operei sale. Faţă de planul iniţial al lucrării, care avea în vedere opera unui autor aflat în plină desfăşurare a forţelor sale creatoare, ne-am îngăduit să adăugăm o succintă bibliografie (un punct de pornire pentru o viitoare bibliografie completă) în care, alături de titlurile operei, sînt date şi principalele lucrări şi surse de referinţă, facilitîndu-se astfel cititorului posibilitatea aprofundării comentariului critic al operei, pe care ediţia de „teatru comentat" speră să-l fi putut configura în principalele sale direcţii actuale. Aducem şi pe această cale cuvenitele mulţumiri doamnei Margareta Şipoş pentru concursul acordat la realizarea acestei ediţii, prin punerea la dispoziţie a puţinelor documente originale rămase de la cel care a fost pentru noi toţi Teodor Mazilu. V. P. PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ falsă tragedie într-un prolog şi trei acte (şase tablouri) V~ SINDROMUL MAZILU Ceea te au moştenit personajele prozei şi dramaturgiei lui Teodor Mazilu de la creatorul lor este totala inapetenţă pentru mirare; nimic din ce li se întîmplă nu are statut de surpriza; adevărul sau minciuna, binele sau răul, fericirea sau nenorocirea, frumuseţea sau urîtul, inteligenţa sau prostia sînt primite, acceptate şi recunoscute fără nici o urmă de nedumerire, o permanentă stare de „mă aştept la orice“ le caracterizează, indiferent de ce reprezintă fiecare din ele în plan moral, psihologic sau social. Diferenţa priveşte calitatea lipsei de mirare. La Teodor Mazilu ea este un produs al inteligenţei, al unei mari inteligenţe (talentul său e inteligenţa) ce a constatat în urma unei foarte severe scormoniri reflexive a existenţei, absenţa nu doar a absolutului ci şi a joosibi-lităţii de închidere a adevărului într-o schemă logică. De aici şi impactul cu satira, mai bine zis cu aparenţele ei, al literaturii lui. Personajele în schimb nu se miră de nimic din prostie; doar că prostia lor nu e atît o calitate intelectuală cît una ontologică, marcîndu-le deopotrivă gindirea şi viaţa afectivă, aspiraţiile sociale şi conduita morală, psihologia şi comportamentul; prostia aceasta nu-i împiedică pe eroii pieselor lui Mazilu să fie deştepţi, descurcăreţi, vehemenţi, îi împiedică însă de la un minimum relativism în toate, nu-i împiedică să se privească pe ei înşişi cu o prea dezinvoltă cruditate, îi împiedică însă de la conştiinţa morală ; nefiind propriu-zis nişte imorali ei suferă de amoralitate, mişcîndu-se oarecum senini într-un climat din care o dată cu mirarea a 15 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA dispărut şi bunul simţ. Metafora cea mai sugestivă a stării lor existenţiale e chiar titlul unei piese : „Proştii sub clar de lunăf(. Pentru condiţia atît de particulară a satirei maziliene această piesă, mai mult poate decît oricare alta, este lămuritoare. Un cuplu, Gogu (de profesie şmecher, ocupaţia gestionar) — Clementina (femeie plîngăreaţă) se destramă din nepotrivire de caracter: El îi reproşează Ei că nu l-a înţeles pentru că nu s-a putut ridica la înălţimea lipsei lui de caracter şi a marilor lui defecte; Ea, deşi a făcui eforturi serioase întru recuperarea distanţei de El, între altele s-a retras din cîmpul muncii, mai are, acolo, cîteva principii care-i frînează, fără voia ei, apropierea; un alt cuplu, Emilian (onest controlor financiar) — Ortansa (femeie satanică) ia calea celui dinainte din aceleaşi motive, invers distribuite însă: Ea îi reproşează Lui abuzul de corectitudine, onestitaea şi absenţa unor defecte folositoare, în vreme ce El stă sub zodia seninătăţii imperturbabile dar cu legea morală întrînsul; cu legea ca literă nu cu morala ca spirit. Soluţia ideală pentru reducerea contradicţiei (totuşi, neantagonice) ar fi schimbarea partenerilor, fireşte în cruciş (proşti, proşti dar normali...); ceea ce se şi întîmplă numai că noilor cupluri le lipseşte exact ce le prisosea celor din care au derivat; Gogu-Clementina şi Emilian-Ortansa vădeau o comică înţelegere a neînţelegerii (neoptrivirii) dinlăuntrul cuplului, pe cînd Gogu-Ortansa şi Emilian-Vasilica (o Clementină incoruptibilă) vădesc o la fel de comică neînţelegere a înţelegerii (potrivirii) ce pare să-i unească. De aici şi hazul situaţiilor ori al replicilor dar şi ascuţimea de satîr a satirei. Excelent diagnostician, Teodor Mazilu descoperă la febrilii săi pacienţi o maladie psihică — o putem numi sindromul Mazilu — de o natură specială: e virotică şi se exprimă epidemic. O descoperă însă nu o tratează; şi nu o tratează pentru că ştie că e incurabilă; nu ucide, e drept, ba din contra dă o anume robusteţe organismului, e un fel de rău necesar, ca amigdalele bunăoară. De acest caracter fortifiant al prostiei ontologice scriitorul se amuză, de natura ei epidemică, socială, se înfurie; 16 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA satira se revelă în momentele de alianţă ale celor două stări, în amuzamentul furios sau în furia amuzată. Gogu, Clementina, Emilian, Ortansa, chiar Vasilica (personaj, acesta, neglijat totuşi de autor) sînt numai ridicoli' cîtă vreme rămîn în cuşca particularului şi devin abjecţi cînd le ghicim identitatea exponenţială. Ce a văzut Mazilu, şi văzînd s-a înfuriat, e tocmai anvergura exponenţială a „proştilor66 săi. Drept pentru care a şi compus piesa, căci înainte de a le fi scris el a „citit66 aceste personaje în hainele onorabilului citadin. Nu l-a mirat, l-a amuzat cu furie. Şi, ca orice medic ce se respectă, pe sine şi pe cei bolnavi, a încercat o descriere completă a sindromului pe care l-a descoperit. A stat în puterea lui de scriitor să facă această descriere. Dar n-a propus şi o terapeutică: pentru asta îi trebuia un alt fel de putere; pe care n-a dorit-o şi, din fericire, nici n-a avut-o. , LAURENŢIU ULICI PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL „LUCIA STURDZA BULANDRA" 27 decembrie 1962 DISTRIBUŢIA: Gogu : OCTAVIAN COTESCU ; Clementina : VALY VOI-CULESCU PEPINO ; Ortansa : RODICA TAPALAGA; Vasiliea : RODICA SUCIU ; Mama Ortansei : MIMI ENA-CEANU; Tatăl Ortansei : GHEORGHE OPRINA; Ospătarul : GHEORGHE NOVAC ; Un chitarist : TRAIAN PETRUŢ. Regia : LUCIAN PINTILIE Asistent : PETRE POPESCU Scenografia : PAUL BORTNOVSCHI, artist emerit. PREMII OBŢINUTE — Premiul I pentru spectacol, la cel de al IV-lea Concurs republican al tinerilor artişti din teatrele dramatice. — Premiul I pentru regie : LUCIAN PINTILIE1 — Premiul I pentru interpretare : OCTAVIAN COTESCU — (Gogu); RODICA TAPALAGA — (Ortansa). TEATRUL NAŢIONAL DIN TlRGU-MUREŞ secţia maghiară 21 septembrie 1979 DISTRIBUŢIA: Ortansa: FARKAS IBOLYA; Clemeniâna: ILLYES KINGA ; Gogu : GYARMATI ISTVAN ; Emilian : ZA-LÂNYI GYULA; Tatăl Ortansei : MAGYARI GERGELY ; Mama Ortansei : BILUSKA ANNAMARIA; Vasilica: MEISTER EVA; Fane: BODO ZOJ.TAN. Regia : KINCSES ELEMER Decoruri şi costume : KELEMEN TAMAS ANNA PREMII OBŢINUTE — Premiul de interpretare al A.T.M. pe 1979 : FARKAS IBOLYA, pentru rolul Ortansa. STUDIOUL INSTITUTULUI DE ARTA TEATRALA ŞI CINEMATOGRAFICA j. L. CARAGIALE" 26 aprilie 1980 DISTRIBUŢIA: Clementina: VICTORIA COCIAŞ-ŞERBAN; Ortansa- ADRIANA ŞCHIOPU; Gogu: AUGUSTIN BRÂNZAŞ; Emilian : FLORIN ANTON; Vasilica : CATERINA NA-SARE BlRLĂDEANU; Tatăl Ortansei: DORU ANA ; Mama Ortansei : ANGELA IOAN. Regia artistică : LUDMILA SZEKELY Scenografia : NICOLAE ULARU TEATRUL MUNICIPAL DIN PLOIEŞTI 19 mai 1980 DISTRIBUŢIA: Gogu : CORNELIU REVENT; Clementina : EUGENIA LAZA; Ortansa: SILVIA NĂSTASE ; Emilian: EUSEBIU ŞTEFÂNESCU; Mama Ortansei; LIANA DAN RIZA; Tatăl Ortansei ; DUMITRU PALADE; Ospătarul, Trecătorul, Hamalul ; FABIAN GAVRILUŢIU. Regia : CRISTIAN MUNTEANU Scenografia : VITTORIO HOLTIER TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ 13 ianuarie 1981 DISTRIBUŢIA: Ortansa: CARMEN PETRESCU; Clementina: EUGENIA BAL AURE ; Emilian : CORNELIU DAN BORCIA ; Gogu : TRAI AN PÂRLOG; Vasilica: ANCA BEJENARIU. în reprezentaţie: Gheorghe Dănilă, Constantin Ghenescu, Răzvan Ionescu, Florin Măcelaru, Eugen Cristian Motriuc, Ion Muscă, Virginia Rogin. Regia ; NICOLAE SCARLAT Decoruri : ARH. DAN JITIANU Muzica originală : NICU ALIFANTIS PREMII OBŢINUTE — Menţiune pentru spectacol, la cea de a IlI-a ediţie (1979—1981) a Festivalului naţional „Cîntarea României44 — Premiul III, pentru interpretare, actriţei CARMEN PETRESCU (Ortansa). TEATRUL DE STAT ARAD 26 martie 1981 DISTRIBUŢIA: Ortansa : VIRGINIA DOBROVICI ; Clementina: MA- RIANA MtJLLER ; Vasilieă * : FLORIN DOBROVICI ; Emi-lian : ION PETRACHE ; Gogu : EUGEN TĂNASE ; Mama Ortansei : EMILIA DIMA JURCA ; Tatăl Ortansei : NICO* LAE NICOLAE. Regia artistică : DOMINIC DEMBINSKI Scenografia : DORU PĂCURAR PREMII OBŢINUTE** — Premiul pentru interpretare, acordat de Studioul de radio şi televiziune Iaşi, actriţei VIRGINIA DOBRO-VICI (Ortansa). — Premiul pentru debut, acordat de revistele „Amfiteatrul" şi „Viaţa studenţească44 regizorului DOMINIC DEMBIN-SKI. * în spectacolul arădean, graţie viziunii regizorale, Vasilica a devenit... Vasilieă ! (n, ed.) ** Premiile au fost obţinute la cea de a V-a ediţie a FESTIVALULUI SPECTACOLELOR DE TEATRU PENTRU TINERET ŞI COPII, Piatra Neamţ, 24 octombrie — 1 noiembrie 1981. TEATRUL DE COMEDIE * 6 ianuarie 1982 DISTRIBUŢIA : Ortansa : STELA POPESCU ; Emilian : SILVIU STÂNCU-LESCU ; Gogu : ŞTEFAN TAPALAGA ; Vasilica : I ARIN A DEMIAN ; Mama Ortansei: LILIANA ŢICAU ; Tatăl Ortansei : EUGEN RACOŢI; Un ospătar : GHEORGHE CRIŞ- MARU. Scenografia : SANDA MUŞATESCU TEATRUL NAŢIONAL CLUJ-NAPOCA ** 30 ianuarie 1986 DISTRIBUŢIA Ortansa: MARI A MUNTEANU; Clementina: VIORICA MISCHILEA ; Emilian : ION MARIAN ; Gogu : BUCUR STAN ; Vasilica : MARIA SELEŞ ; Mama Ortansei : LI-GIA MOGA ; Tatăl Ortansei : EUGEN NAGY; Un ospătar : VICTOR NICOLAE Regia artistică : AURELIU MANEA Scenografia : T. TH. CIUPE Piesa s-a jucat ou titlul „Sentimental-tango' Piesa s-a jucat cu titlul „Sub clar de lună“. PERSONAJELE :* ORTANSA, femeie satanică, 23—25 de ani CLEMENTINA, femeie plîngăreaţă, 32’ de ani EMILIAN, controlor financiar, 30 de ani GOGU, şmecher, 40 de ani VASILICA, desenatoare tehnică, 23 de ani MAMA ORTANSEI TATAL ORTANSEI care sînt, de fapt, un singur personaj, format din doi indivizi suspecţi, care se ajută, se completează reciproc. Ei trebuie interpretaţi în majoritatea scenelor ca un singur personaj, dînd spectacolului o senzaţie de mişcare unitară, asemănătoare cu mişcarea unui piston UN OSPĂTAR COMENTATORUL (rolul poate să revină aceluiaşi actor care-l interpretează pe Emilian) Acţiunea se petrece în zilele noastre. * * Piesa apare în revista „Teatrul44 (nr. 11/1962) cu titlul .„Sub clar de lună“ (n.ed.). PROLOG Decorul trebuie să reprezinte o aglomerare de locuri şi împrejurări foarte adecvate suferinţelor, cuvintelor de adio, despărţirilor etc. : un peron de gară pustiu — sau mai multe chiar —, un colţ de natură desfrunzită, o stîncă dezgolită de bătaia vîn-tului şi a ploilor, o bancă singuratică într-un parc, uşi deschise violent, geamantane răvăşite etc. Peroanele de gară, colţurile de pădure desfrunzită trebuie executate în dimensiuni mici, eventual ca nişte machete, în aşa fel încît femeile să le poată lua sub braţ la sfîrşitul prologului. în orice caz, decorul trebuie să sugereze o suferinţă împinsă pînă la saturaţie, în mijlocul scenei tronează un telefon cu receptorul deschis, care împrăştie în toate direcţiile strigăte de jale, cuvinte de despărţire, implorări disperate şi, în cele din urmă, argumente cu totul noi. Alo, alo, de ce taci, Gogule ? Te-am iubit şi psihic, nu numai fizic... — Cum poţi să uiţi, Gogule, după-amiezile de la Poiana Ţapului ?... — Mamă... e un escroc, dar îl ador... Pe acest fundal dezolant, două femei — Ortansa şi Clementina — sînt aruncate simultan, din direcţii diferite, în mijlocul scenei. E limpede că amîndouă sînt izgonite cu atîta cruzime de bărbatul în care-şi puseseră cîndva toată încrederea. Cele două femei sînt îmbrăcate în rochii de culoare închisă, cu ochii plînşi şi părul răvăşit. Clementina se adresează cu înţelegere Ortansei, descoperind repede o suferinţă comună. Curiozitatea face ca drama propriu-zisă să treacă pe planul al doilea. CLEMENTINA : Ai iubit şi ai fost înşelată ? ORTANSA (răspunde prompt şi amabil) : Da. Şi eu sînt decepţionată. 24 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA CLEMENTINA : Suferinţa noastră e comună, N-ar fi deloc indicat Să ne văităm separat, Normal ar fi să plîngem împreună... ORTANSA : Cu cea mai mare plăcere, Cu cea mai mare plăcere. (Cele două femei îndurerate fac, în sfîrşit, joncţiunea. O secundă, fiecare din ele rămîne singură cu suferinţa ei, dar în acea secundă amîndouă au reacţii asemănătoare. în ciuda copleşitoarei suferinţe, femeile se dovedesc foarte disciplinate în această grea împrejurare. Amîndouă îşi pun mîna streaşină la ochi, se vaită, se iau cu mîinile de cap, tresar o clipă fericite, apoi cad iarăşi într-o stare de apatie, privesc o fotografie, izbucnesc în plîns etc., etc., cu mişcări ritmice, perfect coordonate, foarte asemănătoare cu exerciţiile de gimnastică. După ce se aliniază perfect, cele două femei îşi prezintă publicului suferinţa.) CLEMENTINA şi ORTANSA : Sîntem, poate, o excepţie, Dar am suferit o grea decepţie. Delapida, delapida... Dar, Doamne, ce frumos era... Ce limbi străine şi ce tandreţe, Ce contradicţii, ce tinereţe... In afaceri necurate se băgase, Dar gingăşia sufletească Intactă încă şi-o păstrase. Cu fiece potlogărie El cîştiga în gingăşie. Spre deosebire de mulţi alţii, Păcatul nu îl murdărea, Mai pur de-acolo se întorcea Şi-un farmec straniu căpăta. O, cît de delicat era... Tot ce fura, el regreta. Din tot ce-a delapidat Nimic n-a rămas neregretat. PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 25 (Cu pasiune nebună, sfidînd parcă publicul.) Pasiunea nu cunoaşte legi. Aşa, mînjit din cap pînă-n picioare, El, fermecătorul, delapidatorul; A fost iubirea noastră cea mare... (Zburdînd printre lacrimi.) Cînd suferim şi cînd oftăm Noi toată lumea informăm... (Clementina şi Ortansa se îndreaptă spre masa unde se află telefonul. Cîntă, în tempo de marş.) Să se ia cunoştinţă De marea noastră suferinţă... (Pe rîndt Clementina şi Ortansa ridică receptorul.) — Alo, mămico, unde-i pistolul lui tăticu ? — Doamne, Doamne !... Ce-am să fac eu zilele următoare ? ! — La toate principiile am renunţat pentru el... Nu mai am principii, mămico... La ce să mai renunţ, mămico ? — Am să-l aştept pînă ce-i dă drumul din închisoare. Ce-i dacă a furat de-a stins ? Iubirea n-are raţiune... — Eu... nu mai stau aicea, în casa lui. — O, parcă-1 aud vorbind în limbi străine... — înţelege-mă, tuşă, mi-a intrat în sînge. — Era un om foarte bun. El nu fura pentru el... — Nu era prea viril... dar era bogat sufleteşte. * (Se întorc abătute spre public.) Durerea noastră nu-i apreciată La justa ei valoare... (în acest timp, îşi face apariţia Comentatorul, care flutură prin faţa femeilor o batistă. în momentul * în ediţia din 1973, „Nu era poate viril... dar era bogat sufleteşte.41 (s.n.) E probabil o simplă „variantă44 de dactilografiere (N.ed.) 26 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA apariţiei Comentatorului, Clementina şi Ortansa se aliniază din nou. Plîng perfect simetric. Femeile vor să-i smulgă batista, dar Comentatorul le îndepărtează.) COMENTATORUL : O singură batistă ? ! Şi atîtea drame şi neplăceri ! Tot ce-a fost ieri Nu mai e azi... Primul amor A fost şi nu din întîmplare Un delapidator. Afaceri grase şi bacşişuri, Delapidări şi combinaţii, Mici învîrteli şi filodorme, Matrapazlîcuri şi mici servicii, Femeia le dăduse cu grijă la o parte, Ea nu voia să vadă ce-a furat. Ea voia să vadă fondul lui curat. Dacă în calea pasiunii Un „mic serviciu64 se-aşeza O filodormă sau o coţcărie, Ea, cuprinsă de iubire, Că nu le observa se prefăcea. Pentru o biată coţcărie, Să renunţe dumneaei La o noapte de iubire ? (Clementina şi Ortansa smulg Comentatorului batista şi îşi şterg lacrimile. Ortansa înapoiază Comentatorului batista.) ORTANSA şi CLEMENTINA : O singură batistă nu ne-aj unge E cu totul insuficientă. Pînă la sfîrşitul vieţii vrem să suferim. De atîta jale Noi amîndouă vrem să ne topim. COMENTATORUL : Lîngă bacşişul iubitului, adăugaţi Aceşti ochi înlăcrimaţi. PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 27 Cu jalea voastră nebunească, Potlogăria o să crească. CLEMENTINA şi ORTANSA : Spui încontinuu că fura, (fac un pas înainte spre Comentator) Dar ce frumos ne mîngîia. (Se întorc la loc.) Delapida, delapida, (fac iarăşi un pas înainte spre Comentator) Dar de ce nu spui Ce mustaţă avea ? (Se întorc la loc.) COMENTATORUL (pierzîndu-şi răbdarea) : Poftiţi batiste — una de fiecare — Să tot plîngeţi, cît poftiţi, Potlogăria cea nemuritoare. (Femeile sînt fericite că au batiste în cantitate suficientă. Flutură batistele a despărţire, îşi şterg lacrimile etc.) Avem fiecare o batistă, Putem să plîngem de jale şi de dor. (îşi pun amîndouă mîinile streaşină.) — Cine e în depărtare ? Un tînăr delapidator ? (Se ridică amîndouă în vîrful picioarelor.) — Doamne, n-o fi pungaşul ? (Dezamăgite, cele două femei se întorc abătute.) — Nu, nu este delapidatorul — Fermecătorul... Cel care fură din banii statului... Nu, nu e el. Nici ochii, nici statura nu-s ale lui. PROŞTII SUB CLAR DE LUNA COMENTATORUL (pierzîndu-şi răbdarea, le alungă) : Plecaţi cu aceste suferinţe netrebnice, Cu aceste lacrimi care seamănă cu nişte bacşişuri, Cu această dramă care miroase a filodormă. Plecaţi... Să nu vă văd... Duceţi-vă de-aici cu asest ridicol prăpăd. Hai, hai, frumoaselor, plecaţi Luaţi-vă totul. (Arată bspre obiectele care alcătuiesc decorul.) Luaţi-vă insomniile, peroanele, lacrimile, stîncile golaşe... (Fiecare femeie ia mai multe obiecte, una un peron de gară pustiu, un geamantan desfăcut etc., alta o bancă, un colţ de natură desfrunzită etc., în aşa fel încît decorul să dispară cu plecarea lor.) COMENTATORUL ’ (grăbindu-le plecarea) : Duceţi-vă jalea, peroanele şi tot calabalîcul Acolo unde-i şi matrapazlîcul. (Comentatorul se aşază în genunchi în faţa publicului. încearcă să-l implore, sâ-l atragă de partea lui.} Iertaţi-mă că am gonit Aceste filodorme decepţionate. Aceste umbre ale lumii vechi. Dar credeţi-mă, eu am dreptate, Nu toate lacrimile sînt judicioase. Există şi lacrimi ticăloase. Nu plîngeţi, deci, de veţi vedea în piesa noastră Femei părăsite de escroci Sau escroci trădaţi în amor. Nu trebuie să vă mişte lacrimile nejustificate. Să vă gîndiţi, Cum doarme o femeie îndrăgostită de un bacşiş ? De altfel, veţi vedea în piesa noastră Că însăşi viaţa ne va da dreptate. ACTUL I TABLOUL I O locuinţă luxoasă, pe care însă perspectiva unei tragedii iminente o face foarte tristă. în mijlocul camerei, un geamantan desfăcut. SCENA 1 Gogu, Clementina (Gogu, în faţa oglinzii, îşi aranjează cravata.) CLEMENTINA (pe un scaun din apropiere, îi urmăreşte deznădăjduită mişcările) : Gogule, tu pleci. Iţi iei geamantanul şi te duci. Eu rămîn şi tu te duci. Eu rămîn singură, Gogule... GOGU (scuturîndu-şi gîtul, pentru ca nodul de la cravată să-i iasă cit mai bine) : Da, Clementina, o să rămîi singură cuc... CLEMENTINA (descoperindu-l încontinuu în altă lumină decît cea ştiută) : Tu eşti cinic, Gogule. Tu mai ai putere să faci glume ? ! GOGU : Da. Mai am. (Aruncă o privire prin cameră.) Unde mi-e costumul bleumarin ? CLEMENTINA (printre sughiţuri de plîns) : In şifonier... (Cu un efort supraomenesc.) In raftul al doilea... GOGU (uneşte duioşia cu rezonabilitatea); După cum observ, plîngi... Nu plînge, Clementino... Ne aude vecinul de la parter şi o să spună că ne certăm. (Ridică hainele, examinîndu-le cu atenţie.) Nu ne potrivim, Clementino... Asta e... (Nemulţumit de starea costu- 30 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA mului, Gogu trece în cealaltă parte a camerei, cu intenţia de a-l curăţa.) CLEMENTINA : Gogule, de ce nu vrei să înţelegi că m-am sacrificat pentru tine ? De dragul tău m-am retras din cîmpul muncii. Te credeam un golan cu sufletul curat... Ca să-mi dau seama, pe urmă, cu cine am de-a face, un om fără principii... GOGU (frecîndu-şi costumul cu peria) : Fără principii. Aşa este. Eu mi-am făcut datoria. Mi-am dat arama pe faţă. Fă-ţi şi tu datoria şi dispreţuieşte-măr uită-te la mine ca la un străin. Te împiedică cineva să te uiţi la mine ca la un străin ? CLEMENTINA (se închide în suferinţa ei) : Am avut încredere în tine, Gogule. Credeam că, în cele din urmă, o să te schimbi. GOGU (se opreşte cu peria în mînă în mijlocul camerei. Cele spuse de Clementina îl nedumeresc în cel mai înalt grad) : Foarte rău ai făcut, Clementina. Cine te-a pus să ai încredere în mine ? N-aveai decît să observi că nu eram sincer în sentimentele mele. (Puţin familiar.) Cam bă tea la ochi, draga mea. CLEMENTINA (pironită în punctul ei de vedere) : Respirai atîta siguranţă. Erai atît de tandru... GOGU (vădit contrariat) : Eu,^ siguranţă ? Eu ţi-am dat ţie un sentiment de siguranţă ? ! Siguranţă, Cle-mentino ? ! Eu m-am purtat tandru cu tine ? ! (Nu mai înţelege nimic.) Tu eşti puţin cam tralala... CLEMENTINA: Gogule, eu îţi spun ce simt eu... Eram absolut sigură că voi muri în braţele tale. GOGU (cerîndu-i parcă socoteală) : Ce motive ai avut să ai încredere în mine ? Ţi-am dat eu vreun motiv ? A fost atitudinea mea de aşa natură ? Nimeni n-are încredere în mine. Nici mama, care m-a născut şi m-a alăptat... Taică-meu se uită chiorîş la mine. Fraţii mei se sperie numai cînd mă văd. Nimeni n-are încredere în mine, şi pe bună dreptate. Absolut nimeni. Nici măcar la serviciu. Tuturor le par neserios, aproape suspect. (Cu dispreţ.) Te-ai găsii tocmai tu să ai încredere în mine ! PROŞTII SUB CLAR DE LUNA n CLEMENTINA : Gogule, tu eşti un om inteligent. Tu ştii că dragostea e oarbă. GOGU (neînduplecat) : Să nu fie. Cînd o femeie iubeşte, trebuie să deschidă ochii, Clementino. Căsătoria e un lucru important. Femeia trebuie să se întrebe . cu cine-mi leg viaţa ? Ce caracter are omul? (Logică inevitabilă.) Ai luat-o aş>a... superficial. Ai fost uşuratică... CLEMENTINA (roaba amintirilor) : Vrei să spui, sinceră ?... GOGU : M-ai văzut o dată, ai schimbat cîteva cuvinte cu mine, şi gata, ţi-am căzut cu tronc. Iubirea cea mare !... (Rezonabil.) Clementina, recunoaşte că te-ai luat după aparenţe. CLEMENTINA (respinge acuzaţia) : Nu, Gogule. Eu am citit în sufletul tău... Eu am judecat ca o femeie. Mi-a plăcut felul tău de-a fi. GOGU (ascultă foarte descumpănit spovedania femeii) : Felul meu de-a fi ?... Care „felul meu de-a fitt ? N-am nici un fel de-a fi. Ce motive ai avut tu să te arunci ca o nebună în braţele mele ? Nu pot să-mi explic nici pînă în ziua de astăzi. Totdeauna m-am întrebat : ce a găsit femeia asta la mine ? Frumuseţe, nu se poate spune... Delicateţe, nici atîta. Sînt destul de grosolan. Te-am şi bruscat de cîteva ori. (Cu imputare.) De ce te-ai îndrăgostit de mine ? De ce ? CLEMENTINA (din ce în ce mai sinceră) : Cum, de ce ? GOGU : Ţi-am cerut eu aşa ceva ? Ţi-am pretins eu ? (Omeneşte.) Fii sinceră ! Dacă te-am dezamăgit din punct de vedere moral, dispreţuieşte-mă din adîncul sufletului şi lasă-mă dracului în pace... CLEMENTINA : Nu-i aşa de simplu, Gogule. Sentimentul se naşte fără să vrei. Sentimentele nu vin la comandă, Gogule. Acum rîzi, Gogule... O să te lovească odată şi pe tine, atunci o să vezi tu, Gogule, ce-i durerea. Ce pot să fac dacă mi-ai intrat în sînge ? GOGU : Patimă oarbă ? Bine, dar raţiunea ? ! (Mai energie.) Raţiunea, Clementino ! Tu n-ai raţiune ? N-ai 33 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA cap ? Nu-ţi dai seama că sînt un tip jalnic, cu puţine trăsături omeneşti ? Tu nu judeci ? CLEMENTINA (dă din cap în semn că nu, ea nu judecă) : Eu nu judec, Gogule, eu iubesc. GOGU : Eşti puţin cam tralala... (Schimbă tonul.) Ţie îţi las totul : casa, studioul, televizorul, fotoliile, frigiderul, covoarele ; eu îmi iau numai discurile şi îmbrăcămintea. CLEMENTINA (exaltată) : Eu nu vreau mobila. Eu pe tine te vreau. GOGU: Fii cuminte, dragă, că ne-aud vecinii. (Cinism premeditat.) îţi dau tot ce am eu mai bun... CLEMENTINA (pătimaşă) : Nu vreau mobila, Gogule. Vreau sufletul tău, Gogule. GOGU (sincer mirat. Aude parcă pentru prima oară în viaţa lui asemenea cuvinte) : Ce vrei, dragă ? CLEMENTINA : Gogule, n-am nevoie de mobilă. Am nevoie de căldură sufletească. GOGU (o linişteşte): Vine şi căldura sufletească după aceea. Nu te uiţi ce trusou ai ? Ce frigider? Ce covoare! Ce fotolii!... Crezi că n-o să găseşti un om de suflet, curat, care să vrea să se odihnească în asemenea fotolii?* N-o să găseşti un om dintr-o bucată care să vrea să facă un duş într-o baie ca a ta ? Orice bărbat care o să se odihnească în fotoliile astea o să ajungă la concluzia că eşti o femeie superioară. Ascultă, Clementino, ce-ţi spun eu... Eşti o femeie superioară. O să te recăsătoreşti uşor... CLEMENTINA : Eşti cinic... GOGU : Vezi ? Vezi că sînt şi cinic ? CLEMENTINA (printre lacrimi): Văd, Gogule, îţi văd cu precizie toate defectele. Şi totuşi... Şi totuşi, te iubesc. GOGU (se dă la o parte) : N-am caracter. CLEMENTINA (vine spre el) : Te ador... , GOGU (încercînd să scape de ea) : Sînt un netrebnic. CLEMENTINA (copleşită de pasiune) : Te iubesc ! * în ediţia din 1973, „om cu sufletul curat44. înclinăm pentru aceeaşi explicaţie ca în nota precedentă. (N. ed.) 33 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA GOGU (fuge din faţa ei) : Sînt un om gol pe dinăuntru. CLEMENTINA (aleargă spre el) : Te iubesc, cu tot vidul tău sufletesc. GOGU (din ce în ce mai disperat) : Sînt imoral. CLEMENTINA : Te ador... GOGU : Te detest... CLEMENTINA : Te iubesc... GOGU (schimbă tonul) : Minţi ! Nu mă iubeşti. In realitate, mă urăşti. Mereu îmi reproşezi că n-am principii, că din cauza mea te-ai retras din cîmpul muncii... N-ai vrut să porţi pantofii ăia. Ai spus că tu nu porţi pantofi din bani furaţi. O, parcă te văd şi acuma cu cîtă indignare mi-ai vorbit ! Erai în bucătărie, spălai vasele... CLEMENTINA : Eu nu sînt ca tine, Gogule. Vreau să mai păstrez ceva omenesc. Puţin, Gogule ! Foarte puţin. Ce te deranjează ? Poate e un capriciu. GOGU (ridicînd geamantanul): Nu eşti ca mine?... Dar poate simt şi eu nevoia unui om care să mă înţeleagă, care să nu-mi reproşeze mereu că n-am principii ? ! Poate am nevoie şi eu de căldură sufletească... La asta nu te-ai gîndit niciodată ? Bine, eu plec. Rămîi cu fondul tău cinstit ! (Clementina încearcă să-i smulgă geamantanul, nu reuşeşte. Gogu pleacă.) Adio, incoruptibilo ! CLEMENTINA (fuge pe scări după el) : Gogule ! SCENA A 2-a Clementina, Or lansa ORT ANSA (o găseşte pe Clementina plîngînd. li şterge obrazul cu o mişcare maternă) : Ce e, mă, cu tine ? Iar plîngi ? (Foarte îngrijorată.) Pari foarte schimbată. CLEMENTINA : Nici eu nu ştiu cum mai arăt. (Se duce în faţa oglinzii să se examineze.) Arăt groaznic. Dragă Ortansa, nu ştiu ce să mă fac, sînt momente cînd aş prefera să mor. 34 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA ORTANSA (cu duşmănie) : Gogu... CLEMENTINA : Vrea să divorţeze. Zice că eu sînt o femeie superioară şi o să mă recăsătoresc uşor. „Tu, Clementino, o să-ţi refaci repede viaţa...44 Aşa-mi spune sistematic. ORTANSA (zîmbeşte cu amărăciune, înţelege suferinţa prietenei. O îmbrăţişează cu afecţiune.) Ei, Clementino, viaţa nu-i aşa de simplă cum ne-o închipuiam noi... Doamne, cît de naive eram, îmi vine să rîd cînd îmi amintesc... Nu ştiu, poate sînt eu o nebună, poate cer eu prea mult de la viaţă. Noi n-am avut noroc. Nici în dragoste, nici în alt domeniu. Ai auzit ce noroc a dat peste sclifosită aia de Beatrice ? A cîştigat o sută de mii de lei la loto... CLEMENTINA (încercznd să-şi explice evenimentul) : Da Dar a fost o întîmplare. ORTANSA (se plimbă îngîndurată prin cameră) : Şi eu sufăr mult, foarte mult, Clementino. Stau şi mă întreb : ce-o să se aleagă din viaţa mea ? CLEMENTINA (cu puţină tristeţe şi oarecare invidie) : Tu eşti iubită, Ortansa... ORTANSA (zîmbeşte amar. O mîngîie pe Clementina ca pe o copilă bună şi naivă) : Da, dar nu iubesc eu... CLEMENTINA (care bănuieşte o dramă asemănătoare): Nu te lasă să te încadrezi în cîmpul muncii ? ORTANSA : Nu, invers, draga mea... Mă bate la cap să lucrez undeva : „Du-te şi munceşte, Ortanso, dacă vrei să te mai strîng cu patimă în braţe...44 De-atîtea ori mi-a spus să lucrez, a insistat atîta, încît simt că nu-1 mai iubesc. Sentimentul dragostei nu-i ca celelalte sentimente, e mult mai complex. Pot să-ţi şi spun de ce nu-1 mai iubesc. Cînd a venit cu pretenţiile alea absurde, am simţit că mă înşală sufleteşte... CLEMENTINA : Gogu s-a purtat dur cu mine. Mi-a spus că dacă nu mă retrag din cîmpul muncii, eu nu mai însemn nimic pentru el... ORTANSA (îl descoperă pe Gogu) : Te-a rugat Gogu să nu fii încadrată ? A insistat să nu mai lucrezi ? CLEMENTINA : Da, Ortansa. A insistat... PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 35 ORTANSA (încîntată de Gogu) : A procedat ca un adevărat bărbat. Atunci ar trebui să fii fericită. CLEMENTINA : M-am retras din cîmpul muncii, dar pe Gogu îl simt tot departe de mine. Degeaba m-am retras, Gogu tot nu mă iubeşte. Nu sînt nici salariată, nici fericită... ORTANSA : E vina ta, Clementino. Tu nu ştii să-l apreciezi pe Gogu. Gogu e foarte delicat. Trebuia să te retragi imediat, să nu tărăgănezi atîta. Emilian nu are delicateţea lui Gogu. Eu, Clementino, îl credeam altfel de om... CLEMENTINA (cu un uşor avînt romantic) : Mai drept ? Mai bun ? ORTANSA (preia avîntul Clementinei şi-l ridică pe cele mai înalte culmi) : Mai descurcăreţ, nu ştiu cum să-ţi explic, Clementino, mai modern... mai francez... să-mi fi satisfăcut toate capriciile. Cînd l-am cunoscut prima oară, îmi vorbea de munca lui, de şedinţe, activitatea obştească, situaţia internaţională, revoluţia culturală, păstrarea avutului obştesc., adevărul... Giordano Bruno. Eu îl ascultam cu sufletul la gură, deşi toate astea mă plictiseau de moarte. Voiam să-l cuceresc şi, din cauza asta, ascultam cu atenţie problema reducerii preţului de cost, problema păstrării avutului obştesc... Mă prefăceam că mă interesează... Eu sînt o biată femeie fără apărare... Trebuia să mă prefac, dar numai la Giordano Bruno nu-mi era mie capul. Dar n-aveam ce face, Clementino, trebuie să răbdăm. O femeie din zilele noastre, dacă vrea să sucească capul bărbaţilor, trebuie să ţină seama de schimbările survenite. Dragă Clementina, au intervenit prea multe schimbări... E mai greu ca pe timpul burgheziei.. Nu-i suficient să ai un trup frumos, îţi trebuie şi un suflet ca atare. Şi puţină căldură sufletească... Şi puţină dragoste de oameni... Şi puţin respect pentru realizările regimului... Din cînd în cînd, adeziunea la un ideal superior. Trebuie să te preocupe munca bărbatului, să-i împărtăşeşti aspiraţiile. Dacă nu-i împărtăşeşti aspiraţiile, nu te invită nici la un 30 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA local. Dacă el crede în socialism, trebuie să crezi şi tu ; oricum, e soţul tău... E foarte greu, Clementina A trebuit să mă lupt ca să-l cuceresc pe Emilian, deşi nu-mi prea plăcea felul lui de a fi. Cînd l-am luat de soţ, aveam o singură speranţă... CLEMENTINA : O speranţă ? ORTANSA : Da. O mare speranţă. Speram că nu e sincer în ce-mi spune... Lucra şi atunci la controlul financiar şi-mi tot spunea că el urăşte pungaşii. Credeam că vorbeşte şi el aşa, fiindcă aşa se cere acuma... Eram convinsă că, de fapt, minţea... ca să-mi facă mie plăcere. Şi convingerea asta m-a atras spre el. CLEMENTINA : Şi ? ORTANSA: M-a indus în eroare. (Of tind.) E sincer, dragă, foarte sincer. Mi-e şi lehamite cît de sincer e. (Cu profund dispreţ.) Crede în ceea ce face. Am încercat să-l îndrept, să-i deschid capul. A încercat şi biata maică-mea, şi bietul taică-meu, care tu ştii ce logică de fier are : „Măi Emilian, fii şi tu mai culant, mai serviabil... Emilian ai trecut de treizeci de ani, nu mai eşti un copil, mai închide şi tu ochii44. Nu. Zice să mă schimb eu. (Uimită de absurdul situaţiei.) Zice că el nu mai stă cu mama şi cu tăticul. Auzi, dragă, ce aberaţii ! CLEMENTINA (putere de analiză critică) : Nu seamănă deloc cu Gogu. ORTANSA: Cum o să semene cu Gogu?! Sînt diferiţi, Clementina, foarte diferiţi. Aia de la serviciu l-au stricat pe Emilian. El avea un fond bun. Cînd l-am rugat să-mi facă un mic serviciu... nu era cine ştie ce... ştii ce mi-a răspuns? „Dragă Ortansa, pur şi simplu nu ştiu să fac intervenţii44. — „Cum nu ştii, dragă — m-am înfuriat şi eu—, că doar eşti bărbat în toată firea44. — „Nu ştiu — mi-a răspuns textual — nu ştiu ce mutră să fac, nu ştiu să discut pentru o intervenţie, să dau un telefon pentru o intervenţie, să aştept un om pentru o intervenţie, să aştept un răspuns la o intervenţie44. E nebun de BROŞTII SUB CLAR DE LUNA 37 legat. (Cu disperare.) Om eu studii superioare, şi să nu ştie să facă o intervenţie ?!... CLEMENTINA : Trebuie să-ţi fie foarte greu... ORTANSA : Ţie pot să-ţi spun... Nici mamei nu i-am spus totul. Ea, biata de ea, crede că sînt fericită Ea nici nu bănuieşte catastrofa... (Izbucneşte în plîns.) CLEMENTINA (îi desface palmele) : Nu plînge. Dacă Emilian te roagă să te schimbi, schimbă-te. O fe^ meie trebuie să-şi asculte bărbatul. ORTANSA : Viaţa mea e un iad. CLEMENTINA : Dacă Emilian îţi cere să lucrezi, lucrează. Gogu mi-a cerut să nu lucrez. N-am mai lucrat. ORTANSA (revenindu-şi parcă) : Eu să mă schimb ? Eu nu-s ca tine, Clementino, eu am un caracter voluntar... Eu am pretenţii mari de la viaţă... Ceasuri întregi mă gîndesc ce-aş fi ajuns eu, cu trupul meu în Occident ! Ce situaţie aş fi avut... Mulţi bărbaţi inteligenţi şi bine făcuţi şi-ar fi risipit averile numai să-mi sărute picioarele. (îşi examinează trupul cu seriozitate.) Spune şi tu, Clementino, fii obiectivă. (Îşi mîngîie sinii încet, protector. Tresare speriată, izbită de sentimentul nedreptăţii.) Am sini mici şi duc o viaţă monotonă. Cu asemenea sini, la Nisa, pe Coasta de Azur, dacă i-aş fi fluturat în staţiunile balneare de-acolo... CLEMENTINA (obiectivă) : Tu ai un bust foarte frumos... ORTANSA (bătîndu-se peste şolduri) : Aş fi înnebunit Europa... (Cu fiecare mişcare a mîinilor, care alunecă de-a lungul trupului, descoperă o altă localitate balneară în care ar fi avut succes.) Veneţia, Taormina... Monte-Carlo, Baden-Baden... In fiecare zi aş fi auzit : „Ortansa, mi-ai intrat în sînge. Sînt conte, dar nu pot să trăiesc fără tine46. Aici, la noi, degeaba am eu un bust frumos. (Inlăturînd o posibilă remarcă a Clementinei.) Nu, n-aş fi devenit curvă, Clementino... Aş fi păstrat întotdeauna in adîncul sufletului un ideal spre care aş fi tînjit. as PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ CLEMENTINA : Tu, Ortansa, eşti o cerebrală, eu am alte trăsături caracteristice. Sînt mult mai sentimentală în raport cu tine. La Emilian nu te gîndeşti ? Ce-o să se întîmple cu el ? ORTANSA : Eu mi-am făcut datoria. L-am rugat să se schimbe, să devină mai realist. Să lucreze la controlul financiar şi să fie aşa de puţin realist... Nu vrea să facă nimănui nici un serviciu, să pună o vorbă bună măcar. Ţine la principiile lui mai mult decît la mine, care sînt un om viu, cu idei şi sentimente. E o prostie ceea ce face el. A fost destulă vreme cinstit. Ei, pînă cînd s-o ducă tot aşa ? Eî şi-a făcut stagiul de om cinstit, acuma e rîndul altora să fie oameni de treabă... Nu vrea. Spune că el nu ştie să fie decît om cinstit. Altceva nu ştie. Auzi, ce nebun, Clementino. Zice că eu am concepţii burgheze, că încă nu m-am debarasat. Auzi... debarasat ! Divină expresie... CLEMENTINA : N-a zis că te lasă ? ORTANSA (superioară) : Exclus ! I-am intrat în sînge... Omul ăsta nu poate să trăiască fără mine. Cred că s-ar sinucide dacă l-aş părăsi. CLEMENTINA (simplitate abuzivă) : Şi eu mă sinucid dacă Gogu nu se întoarce la căminul conjugal. ORTANSA : Emilian e un tip slab, deşi face pe grozavu ! Seamănă cu tine în privinţa asta. Mi-e şi teamă să discut cu el. N-aş vrea să am pe conştiinţă viaţa unui salariat disciplinat. Dar n-am ce face. Trebuie să-mi trăiesc şi eu viaţa... Chiar astăzi am să-i spun : „Stimate tovarăşe Emilian, soţia dumneavoastră, plină de influenţe ale moralei burgheze, nu vă mai iubeşte...“ Asta şi este realitatea. Nu-1 iubesc. Nu ştie să facă mici servicii. Nu ştie să spună anecdote. A încercat o dată — fiasco total. Nu ştie să fie cinic. Asta e bărbat ? CLEMENTINA (fericire tragică) : Gogu e foarte cinic. (Ortansa se plimbă prin cameră, aducîndu-şi aminte de ceva, izbucneşte în rîs) : De ce rîzi, dragă ? ORTANSA : O, n-are nici o importanţă. Mă gîndeam la o prostie, ceva complet absurd... O să te cruceşti PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 39 cînd o să auzi. Ştii cu cine m-aş fi potrivit eu? (După o scurtă pauză.) Cu Gogu al tău... CLEMENTINA (rîde şi ea, amuzată de absurditatea acestei idei) : Zău că eşti foarte comică... Ce-ţi mai trece şi ţie prin cap ?! Ai şi tu nişte idei... (Rîde cu gura pînă la urechi.) Tu şi cu Gogu !... Păi, toată ziua v-aţi certa. Se ceartă el cu mine, care sînt mai salariată decît tine... ORTANSA (e de aceeaşi părere) : Ne-am fi luat de păr în fiecare zi. Ar fi fost o nenorocire. Zic şi eu aşa, ca să mă amuz. CLEMENTINA (amuzîndu-se din toată inima) : Eşti o nebună, Ortanso. M-ai făcut să-mi uit necazul. Şi zi aşa, tu şi Gogu... ORTANSA (bine dispusă) : Am fi ajuns de rîsul lumii. Cred că-mi dădea cu ceva în cap. Pa, iubito. Ne-am mai înveselit şi noi puţin... (Pleacă.) CLEMENTINA (singură izbucneşte în rîs) : Ce idei are Ortansa ! Ea şi Gogu... Păi toată ziua s-ar fi certat ! Ce hazlie mai e şi femeia asta ! (Din ce în ce mai amuzată de absurdul situaţiei.) Gogu şi Ortansa... (Străluminată de o înţelegere sigură şi dureroasă.) Chiar aşa o să fie. (Disperată.) Gogu şi Ortansa ! CORTINA TABLOUL 2 Acasă la Emilian. Interior fără nimic deosebit SCENA 1 Emilian, Ortansa (Ortansa intră tristă şi obosită în cameră. îl găseşte pe Emilian citind ziarul.) m PROŞTII SUB CLAR DE LUNA EMILI AN (se ridică în picioare) : S-a întîmplat ceva ? ORT ANS A : Te rog să mă ierţi, (ll mîngîie matern.) Ai să mă ierţi ? Să nu mă judeci prea aspru. EMILIAN (rezonabil) : Nu ştiu despre ce e vorba. Te rog să-mi spui despre ce este vorba şi după aceea am să plîng sau am să rid, după cum o să fie situaţia. Dacă o să fie de rîs, am să rid, dacă o să fie de plîns, am să plîng... ORT ANS A (îl părăseşte pe Emilian, se retrage spre uşă3 înfricoşată de ceea ce va urma. Emilian vrea să se apropie de ea, Ortansa îi face semn să nu se mişte) : Eu n-am nici o vină. Mă simt extrem de curată. Sînt altfel construită, Emilian. N-are rost să ne minţim. încă de cînd eram mică detestam minciuna. Nu te iubesc. Trebuie să ne despărţim. Tu ţi-ai găsit fericirea în muncă, dar eu... eu sînt femeie... EMILIAN (tace o secundă, apoi capătă o expresie calmă) : Sînt perfect de acord. înaintăm formele de divorţ. ORTANSA (indignată de calmul bărbatului) : Ai şi ajuns la latura administrativă ? Nu-ţi pare rău că totul s-a sfîrşit ? N-o să-ţi fie greu fără mine ? De ce nu te gîndeşti puţin la situaţia grea în care te afli ? EMILIAN (nu ştie despre ce e vorba) : Care-i situaţia aia grea în care mă aflu ? Te rog să-mi explici. ORTANSA (jignită şi indignată, se apropie de Emilian) : Cum nu înţelegi situaţia ? Mă despart de tine în mod definitiv... N-o să mai fiu soţia ta. „La revedere !“ — asta găseşti tu să-mi spui într-o asemenea împrejurare ? Nu te gîndeşti la fericirea noastră distrusă ? Ce-o să spună lumea ? Colegii tăi de birou ? Ce-o să spună biata maică-ta, femeie bă-trînă şi suferindă?! Vezi în ce situaţie nenorocită te găseşti ? EMILIAN : Care situaţie nenorocită, dragă Ortansa ? Mi-ai spus că nu mă iubeşti, că eşti altfel construită. De ce ar trebui eu să iubesc un om care nu mă iubeşte ? Nu e nici o nenorocire, Ortanso. Absolut nici o nenorocire. E numai linişte şi ordine... Adio. Şi dacă e adio... atunci adio pentru totdeauna. ORTANSA : Acum ţi-ai găsit tu să reciţi din poeţi englezi ? într-o asemenea clipă ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 41 EMILIAN : Ce vrei, dragă, de la mine ?! Aşa sînt eu făcut... Dacă n-am de ce să sufăr, nu sufăr. Nu-mi curg lacrimile pe obraz. Sînt o fiară ! Altceva de-cît adio nu ştiu să-ţi spun. Ce vrei să-ţi spun ? (Omeneşte.) Dă-mi tu o idee. ORTANSA : După ce că eşti rigid, mai eşti şi cinic ? Să-ţi dau eu o idee ? Poate nu te mai iubesc din cauza ta... Poate tu m-ai adus în pragul divorţului. Nu mi-ai îndeplinit rugăminţile mele, şi rugăminţile acelea nu veneau de la o străină, ci exact de la femeia pe care o strîngeai cu patimă în braţe, înţeleg să nu intervii pentru străini, dar nici pentru propriul tău cumnat n-ai vrut să intervii. EMILIAN : Nu ştiu ce e aia o intervenţie, eu n-am nici o vină. ORTANSA : Faci pe prostu ? Cum să nu ştii ? EMILIAN : Nu ştiu. Mi-ai explicat tu ceva, dar n-am înţeles. ORTANSA : îţi mai explic o dată... EMILIAN : Sînt greu de cap. N-o să pricep niciodată. ORTANSA : Nu mă mai iubeşti, Emilian, dacă te exprimi aşa. (Sforţare dureroasă.) Eu sînt Ortansa, soţia ta... EMILIAN (cade pe gînduri) : Ortansa, ai spus ? Am avui eu o nevastă cu numele ăsta ? Te-am şi uitat. De mult te-am uitat. Trebuie să-mi fac nod la batistă ca să-mi aduc aminte de tine. ORTANSA (îngrozită) : Nod la batistă ? Ce glumă vulgară ! Astea erau sentimentele tale ? Nod la batistă ? Şi-ai tăcut ?! EMILIAN : Am avut treabă pînă peste cap. Am fost silit să amîn rezolvarea problemelor personale. (Ameninţare uşoară.) Acum sînt ceva mai liber... ORTANSA : Noi ne-am iubit. Nu-ţi aminteşti cînd colindam străzile ţinîndu-ne strîns de mînă ? EMILIAN : Am colindat noi doi străzile ţinîndu-ne strîns de mînă ? Eu cu tine ? Străzile ? Parcurile ? ORTANSA (izbucneşte pătimaşă) : Grădina Icoanei, Emilian. Parcul Ioanid, dragul meu... Mai fac o ultimă încercare. Intervino pentru propriul tău cumnat şi am să cad imediat după aceea în braţele tale... 42 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA EMXLIAN : Nu pot să intervin pentru o lichea. Nu e vina mea în chestia asta. Dacă era un om cinstit, mă duceam pînă la ministru. Există însă o soluţie : să se facă om de treabă. Atunci am să intervin. Ce zici de soluţia asta ? ORTANSA (din nou izbucnire pătimaşă) : Eşti cinic, Emi-lian. Cum poţi să pretinzi asta unui om cu părul alb? Degeaba faci pe nebunul, Emilian. Despărţirea de mine te îngrozeşte, eu ştiu ce e în sufletul tău... Te supraestimezi în mod curent. (începe să-şi facă bagajele. Aşteaptă ca Emilian s-o împiedice. După fiecare mişcare se uită la Emilian.) EMILIAN (în loc s-o împiedice, o ajută să-şi facă bagajele) : Dragă, rochiile se pun deasupra, să nu se şifoneze... ORTANSA (îl împinge uşor la o parte, cu o anume blîn-deţe) : Eşti pur şi simplu inconştient. (Emilian vine cu un braţ de rufe în mînă. Ortansa le ia, cu un sentiment de uimire şi de tristeţe, şi tot cu acelaşi sentiment le înfundă în geamantan. Emilian vine cu un alt braţ de rufe. întinde Ortansei rufele. Ortansa nu vrea să le ia.) Ce faci, Emilian, nu vrei să te gîndeşti la fericirea ta individuală ? EMILIAN : Nu mă ţine cu rufele în braţe. ORTANSA (ia rufele şi le aruncă în geamantan): O să-ţi fie dor de mine. O să regreţi tu purtarea asta inumană. O să regreţi tu principialitatea ta... O să-ţi aduci aminte ce înseamnă o intervenţie... O să mă rogi în genunchi să-ţi redevin soţie. (Emilian se duce la birou şi se apucă să citească un ziar. Ortansa îi smulge ziarul.) Lasă presa cotidiană ! Te părăsesc pentru totdeauna, fruntaşule pe ramură ! Te las singur, evidenţiatule ! EMILIAN (tare) : în clipa grea a despărţirii citesc presa. (Rezonabil.) Dă-mi, dragă, ziarul, că e o ştire care mă interesează. ORTANSA : Faci pe nebunul cu mine ? Nu-ţi dai seama că asta e un nonsens ? (Tare.) Sini foarte frumoasă. Am un trup foarte frumos. Te rog să te uiţi atent. PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 43 EMILIAN (o examinează atent) : Eşti foarte frumoasă. ORTANSA : Trupul ăsta n-o să mai fie al tău. EMILIAN (n-are nici o pretenţie) : Sînt foarte fericit, Ortansa. Nici nu ştii cit de fericit sînt, Ortansa, o să crezi că glumesc sau ştiu eu ce... Ai spus un lucru inteligent. Trupul tău o să fie al altuia. Alt bărbat, cu totul şi cu totul alt bărbat, şi nu eu, o să te strîngă în braţe. Nu eu, Ortansa. Alţi bărbaţi se vor desfăta cu goliciunea trupului tău. Dar e normal... ORTANSA : Normal, suflet de gheaţă ?! Normal, canalie ?! Uită-te bine. Uite părul meu. (Şi-l flutură.) Uite bustul meu. Şoldurile, picioarele. Uită-te bine, evidenţiatule ! EMILIAN (calm) : Şi în luna asta am fost evidenţiat. ORTANSA : Sînt foarte sensibilă. Sînt plină de feminitate. Am simţul umorului. Sînt plină de viaţă. Ştiu să dansez perfect. (Pune muzică. Dansează.) Ştiu să vorbesc la telefon ca o adevărată femeie (Culcată pe divan, vorbeşte la telefon.) „Tu eşti, Bea-trice ? îţi trimit un pupic“. Ştiu să primesc oaspeţi : „Poftiţi, poftiţi înăuntru ! Ce surpriză... Vai, ce mare s-a făcut Titel !“... Ce-i mai trebuie unui bărbat ? EMILIAN : O femeie... ORTANSA (cu geamantanul în mină) : Eu nu sînt femeie ? Uiţi că ţi-am intrat în sînge ? EMILIAN : Am crezut că eşti totuşi o femeie cinstită. Cam burgheză, dar cinstită. Şi dacă erai o femeie cinstită şi mă părăseai, sufeream. Acuma, după ce ai arătat atît de limpede cine eşti, de ce să sufăr ? Pentru ce să sufăr ? ORTANSA : N-ai de ce să suferi ? EMILIAN : N-am nici un motiv. Pe cuvîntul meu de onoare. ORTANSA: O să regreţi tu expresiile astea ! (Pleacă.) 44 PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ. SCENA A 2-a Emilian, Ortansa, Mama Ortansei, Tatăl Ortansei (La început, părinţii Ortansei par a fi un singur personaj, apoi se despart, potrivit sarcinilor fiecăruia.) MAMA ORTANSEI TATÂL ORTANSEI : Ce s-a întîmplat ? EMILIAN : Nimic... Ortansa mă părăseşte. ORTANSA (suferinţă demnă) : Ne despărţim. O să rezolvăm mai tîrziu cu locuinţa. MAMA ORTANSEI : Fiţi copii inteligenţi, Ortanso. Ascultă sfatul unei mame şi pune geamantanul jos. Emilian, tu eşti un om cult, nu lăsa fata să plece. EMILIAN : Nu mă iubeşte. Ortansa a fost foarte sinceră... TATÂL ORTANSEI (cinic şi autoritar) : Ortansa ! Ai fost sinceră cu Emilian fără să-ţi întrebi părinţii ?! Mai fii o dată sinceră şi spune-i că-1 iubeşti... ORTANSA (demnă) : Papa, eu nu pot trăi fără tandreţe. (O sărută pe maică-sa. în dreptul tatălui întîrzie puţin.) Papa, iartă-mă dacă poţi.... (Pleacă.) SCENA A 3-a Emilian, Tatăl Ortansei, Mama Ortansei (Cîteva secunde de tăcere apăsătoare.) MAMA ORTANSEI : Deşi ai vederi de stînga, te iubesc ca pe copilul meu. Ţi-e foarte greu, nu ? (îşi aduce şi ea aminte.) Dragostea aduce enorm de multă suferinţă... Ortansa se întoarce dacă o să-i ceri iertare. E pripită, dar e sensibilă. TATÂL ORTANSEI : Ştiu cît ţi-e de greu... Nu-i uşor să fii părăsit de o femeie atît de frumoasă cum e fiica mea. E o bijuterie. (îşi aduce şi el aminte PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 45 de ceva similar.) Am cunoscut şi eu chinurile pasiunii. Am stat şi eu ceasuri întregi cu pistolul la tîmplă. (îl bate pe umăr.) Să nu faci vreo prostie... Să nu te apuci să bei. MAMA ORTANSEI : Ortansa e frumoasă, nu mi-e teamă de ea, ea găseşte oricînd un bărbat. La tine mă gîndesc, de parcă ai fi copilul meu. Doamne, Dumnezeule !... TATÂL ORTANSEI : Gîndeşte-te şi la Ortansa, eşti în primul rînd mama Ortansei. EMILIAN (nu vede drama) : Divorţăm ! TATÂL ORTANSEI (zîmbind amar) : Cum o să te desparţi tu de Ortansa ? Fără Ortansa, viaţa o să ţi se pară pustie... Vorbeşti prostii, iartă-mă că ţi-e spun deschis. MAMA ORTANSEI : Eşti un ginere bun, dar fata îşi are sentimentele ei. Fii tare ! S-ar putea să te părăsească definitiv. Trebuie să fii gata pentru orice lovitură. TATÂL ORTANSEI : Nu mai cobi şi tu atîta. Cum vezi o nenorocire, cum te îngraşi ca o prepeliţă. MAMA ORTANSEI (încearcă să restabilească armonia) ; Eu nu cobesc, eu sînt optimistă. Ortansa îl iubeşte pe Emilian. O să revină ea acasă. Eu, ca mamă, am o presimţire. TATĂL ORTANSEI : Iluziile sînt primejdioase, dragă. De unde să ştim noi ce-i în sufletul Ortansei ? (îl bate protector pe umăr pe Emilian.) Lasă, măi băiete, nu te mai perpeli atîta, ia viaţa aşa cum e... EMILIAN : Chiar aşa e ? Oare ce-o fi în sufletul Ortansei ? MAMA ORTANSEI : Ortansa e o fiinţă stranie. TATĂL ORTANSEI : Ortansa judecă viaţa ca o fetiţă neştiutoare... EMILIAN : A plecat Ortansa... Cine o să mai spună : „Eu şeara nu beau decît un ceaiw ? TATĂL ORTANSEI : Emilian, băiatule, să nu cazi în patima beţiei. Alcoolul e o soluţie temporară. EMILIAN (nu vede nici o dramă dar, enervat de grija părinţilor Ortansei, începe să se comporte aşa cum şi-l închipuie aceştia. Capătă o expresie de om dis- 46 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA trus) : Ortansa ? Oare ce-o fi în sufletul Ortansei ? N-o să-mi mai dea telefon la serviei între unsprezece şi unsprezece şi jumătate. Simt că mă înăbuş. Mamă-soacră, dă-mi te rog un pahar de apă. (Mama Ortansei, plictisită şi dispreţuitoare, îi aduce un pahar de apă. Tatăl Ortansei îi smulge paharul şi-l întinde lui Emilian, cu o privire plină de dragoste. Acesta hea puţină apă. Se plimbă disperat prin cameră.) Ortanso, Ortanso, ce-ai făcut din mine ? (Din cînd în cînd, trage cu ochiul la părinţii Ortansei.) MAMA ORTANSEI : Emilian ! Fii bărbat ! Ce Dumnezeu ! O să fim iarăşi fericiţi toţi patru laolaltă. TATÂL ORTANSEI (după ce observă că sarcina „decisivău a trecut pe seama soţiei) : Vezi dacă te-ai purtat dur cu ea ! Te-a părăsit, mititica... EMILIAN (pătimaş, puternic, sfîşietor) • Mamă-soacră, dacă Ortansa nu se întoarce, mă sinucid ! Chiar în această locuinţă... chiar în locuinţa asta, mamă-soacră ! Ce spuneţi, o să se întoarcă Ortansa ? (Părinţii Ortansei şi-au îndeplinit misiunea, nu mai simt nevoia să fie două fiinţe doar aparent deosebite. In această clipă, părinţii Ortansei stau strîns uniţi, devin parcă o singură fiinţă. Părinţii Ortansei tac.) Tăceţi ? (Părinţii Ortansei tac în continuare.) Tăceţi ? Nu-mi spuneţi nimic ? Mă lăsaţi singur cu această suferinţă îngrozitoare ? (Se îndreaptă dramatic spre mama Ortansei, dar, cînd ajunge în dreptul acesteia, se răzgîndeşte, şi se prăbuşeşte în braţele tatălui.) CORTINA ACTUL II TABLOUL 3 * Acasă la Vasilioa. Un apartament obişnuit al unei femei copleşită de greutăţile şi plăcerile gospodăriei. Atmosferă de curăţenie generală, covoarele făcute sul, mobilele cu fundul în sus, rufele la spălat etc., etc. în tot timpul discuţiei cu Emilian, Vasilica face o treabă, se duce la bucătărie, unde dă mlncarea în foc, calcă rufe etc., etc. SCENA 1 Vasilica, Emilian VASILICA (cu un vraf de rufe în braţe) : Ce-i cu tine, măi băiatule ? EMILIAN : Sufăr. Mă zbucium. Nu se vede că mă zbucium ? VASILICA : Nu se vede. Eşti roşu la faţă... EMILIAN : Şi ce dacă sînt roşu la faţă ? N-am voie să sufăr ? VASILICA : Stai puţin. Cred că dă diorba în foc... EMILIAN (aşteaptă solemn.) VASILICA (cu lingura în mînă) : A ieşit grozavă... Sigur că ai... La birou arătai însă fericit... EMILIAN : Eu arătam fericit la birou ? VASILICA : Da. Credeam că ţi-a născut nevasta. * Scena 1 şi scena a 3-a, diferite faţă de textul apărut în 1973, în volumul de la „Cartea Româneascăsînt refăcute de autor pentru reprezentările ulterioare ale piesei şi definitivate pentru acest volum. (n.ed.). m PROŞTH SUB CLAR DE LUNA EMILIAN : A mea ? VASILICA : A ta. EMILIAN : Copii ? Să-şi strice ea silueta ? Nu-şi strică ea silueta. VASILICA : în concluzie ? E lată rău ? EMILIAN : Soţia mea legitimă a părăsit domiciliul conjugal. S-a dus. S-a dus... VASILICA : Ai iubit-o ? O iubeşti ? EMILIAN : Am cunoscut-o la taicioc. VASILICA : Lasă unde ai cunoscut-o. Ai iubit-o ? O iubeşti ? EMILIAN : Da... Am iubii-o... VASILICA : E frumoasă ? EMILIAN : înaltă, superbă. Susţinea că suferă de singurătate. Că e o ostracizată, asta e chiar expresia ei, că n-are pe nimeni. Că îi vine să plece în alte localităţi. Că în condiţiile noastre e greu să fii curtezană, că e singură... Degeaba eşti superbă, dacă n-ai condiţii. Se simţea foarte singură. Sărăcuţa de ea... Sărăcuţul de mine... VASILICA : Şi ? EMILIAN : Cum şi ? Şi atunci, pocăită, învinsă, ce şi-a zis, ia să mă amorezez eu... VASILICA : Şi te-ai amorezat şi tu ? EMILIAN : Da. M-am amorezat şi eu... VASILICA : Şi nu s-a simţit bine cu tine ? EMILIAN : Sexual, da, moral ba. îmi reproşa... VASILICA : Sexual, da, nu fi obraznic, lasă asta, nu fi îngîmfat... Ce-ţi reproşa ? EMILIAN : Că nu ştiu să fiu bărbat briant. Că nu ştiu să mă descurc. Cîteodată, plîngea, plîngea, şi-mi spunea, îmbrîncindu-mă în sărutări : „Nu mai sînt briganzi, nu mai sînt aventurieri. S-au dus. S-au dus...“ VASILICA : Şi s-a dus şi ea... EMILIAN : S-a dus... S-a dus... VASILICA : Şi părinţii ? Părinţii soţiei... EMILIAN: Şi ei se simt singuri... Că nu mai e ce-a fost... Şi să n-o las pe Ortansa, chiar dacă s-a dus din amor cu un prăpădit izolat, care regretă că PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 4^ n-ai condiţii sau ai condiţii, s-o iert, că aşa se ierta înainte. VASILICA : Şi tu ? EMILIAN : Eu mă gîndesc să sufăr... VASILICA : De ce să suferi ? îţi pare rău că ţi-a fugit nevasta ? EMILIAN : Nu. Mă bucur. Mă bucur foarte mult... VASILICA : Atunci ? EMILIAN : Trebuie să sufăr... VASILICA : Pentru ce să suferi ? Pentru nişte derbedei care se vaită, care se smiorcăie, că nu mai au vad ? EMILIAN : Trebuie să sufăr. VASILICA : Uiţi că era cît pe aici să-ţi fiu nevastă... EMILIAN : A fost o clipă de rătăcire, am fost la un pas de fericire. Dacă atunci, la Covasna... VASILICA : Ce-a fost, a fost... Lasă trecutul, lasă Covasna, lasă cercetările şi excursiile. Vrei să-ţi păstrez totuşi o amintire frumoasă ? EMILIAN : Vreau. Neapărat. VASILICA : Atunci suferă. EMILIAN : Am să sufăr. VASILICA : Dar în bătaie de joc!.. EMILIAN : Ura ! Ai perfectă dreptate. Am să sufăr în bătaie de joc ! (Pleacă.) VASILICA : Unde te duci ? EMILIAN : Cum unde mă duc ? Mă duc să-ţi îndeplinesc dorinţa... Mă duc să-mi trăiesc suferinţa. VASILICA : Cum ? Concret ? EMILIAN : Mă duc să-mi înec amarul în vin... SCENA A 2-a In grădina restaurantului. Gogu, Ospătarul, apoi Emilian GOGU (către Ospătar) : Domnu’ arhitect, dă-mi un coniac mic. (După o pauză.) Ai fost atent ? Ai văzut cîtă căldură omenească degajă vocea mea ? Cită pasiune reală... Am un suflet de copil. PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ t’BO OSPĂŢ AR UL (îi aduce coniacul) : Sînteţi un mare şmecher... Iertaţi-mă, s-ar putea să fie o simplă presupunere. GOGU (cu chef de vorbă) : Vezi că sînt şmecher ? Păi nu vezi ce repede reacţionez eu, ce suflet vibrant am ? Acu o secundă te-am jignit şi acuma îmi şi pare rău. Mi-ai spus că sînt şmecher. Gata, m-a şi durut. OSPĂTARUL : Sînteţi un mare şmecher, domnule. Dacă vă mai uitaţi aşa la mine, încep să cred că nu e o simplă presupunere. (Emilian îşi face apariţia. Se aşează la o masă. Os-pătarul se îndreaptă spre el.) OSPĂTARUL : Ce doriţi ? EMILIAN (disperat şi politicos) : Vreau să-mi înec amarul în vin. Dar spune-mi dumneata cum să-mi înec amarul, ce să spun, cum să bat cu pumnul în masă. OSPĂTARUL : Durerea aparţine clientului. Noi n-avem decît băutura. GOGU (îl dă la o parte pe Ospătar cu o mişcare leneşă. Apare în faţa lui Emilian cu paharul în mină) : Nu emiteţi încă judecăţi definitive asupra mea. Aşteptaţi o clipă şi devin şi eu om... Ambiţia mea cea mare e să fiu om. Trebuie să-mi amintesc gesturile caracteristice. Am un mare defect, nu prea am memorie... La un moment dat, se pusese problema să mîngîi pe cineva, un om foarte apropiat. Fiinţa aceea apropiată mă privea drept în ochi, aştepta s-o mîngîi. Eu ştiam numai că, în general, se mîn-gîie desigur fiinţele apropiate, mamele, de pildă. Dar eu nu ştiam ce să fac, cum s-o mîngîi, ce să-i spun... Uitasem... EMILIAN (interesat) : Şi, nu s-a supărat fiinţa aceea apropiată ? GOGU : Aici e grozăvia, domnule... A vrut să se supere, să-mi spună ceva tare, dar şi ea uitase să se supere. A vrut să plece indignată, dar n-a ştiut cum. {După o scurtă pauză, foarte amical.) Cîrpă, nu? PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 5t. EMILIAN : Cine ? GOGU (ştie el ce ştie) : Cum cine ? Dama pentru care suferi ! (Ospătarul aduce o sticlă de vin. Gogu o cercetează cu ochi de expert.) Am avut dreptate. Vin de Drăgăşani. Vin de Drăgăşani se bea în caz de neplăceri amoroase. Pentru neplăceri la serviciu se bea Muscat-Otonel. Ia spune, e o cîrpă, nu ? EMILIAN : Nu. Nu e o cîrpă. E o zdreanţă... GOGU (concesiv) : Şi aşa e bine... Dacă e zdreanţă, trebuie să suferi pentru ea. Merită ! Probabil că-I frumoasă, naturală, temperamentală, ca o tigroaică, necredincioasă... EMILIAN : Da, e o tigroaică infidelă. M-a înşelat cu un alt bărbat. Unul care nici măcar nu seamănă cu mine... GOGU (se ridică în picioare) : O clipă, te rog, ai puţină răbdare. Stai puţin, că~ţi înţeleg durerea... Trebuie numai să-mi aduc aminte. Suferi, nu e aşa ? Dacă ai răbdare, îţi explic eu de unde vine suferinţa asta. Era cu tine femeia, o strîngeai, cum e şi natural, de altfel, la pieptul tău... acuma e cu altul; asta-i diferenţa ? Cînd era cu tine, o strîngeai tu în braţe, acuma n-o mai strîngi tu în braţe, ci respectivul. EMILIAN (e încîntat că are prilejul să-şi trăiască „dra-ma“. Cade cu capul pe masă) : Respectivul, respectivul ! îmi vine să-mi iau lumea în cap... GOGU (dezamăgit) : Ar trebui să te sinucizi. EMILIAN (se trezeşte bruse) : Să mă sinucid fiindcă nu mă iubeşte ? Cum se numeşte aşa ceva ? GOGU : Patimă oarbă, domnule ! EMILIAN (dă din umeri) : Nu ştiu ce e aia patimă oarbă. Poate ştiam, dar am uitat. De-aia beau, vreau să-mi amintesc... (Trînteşte paharul.) Dar nu reuşesc. Vreau să ştiu ce e aia patimă oarbă. GOGU (îşi aminteşte foarte bine) : Cum, domnule, nu-ţî aminteşti ? E ceva foarte normal. E ceva foarte omenesc. O femeie e stricată, te înşeală pe toate drumurile, cu cine se nimereşte, şi tu o iubeşti aşa cum e, nu poţi să ţi-o smulgi din suflet, îi cazi în genunchi. m PROŞTII SUB CLAR DE LUNA EMILIAN : Nu-mi amintesc de aşa ceva ; ea te înşeală şi tu îi cazi în genunchi ? Ea te înşeală, tu o iubeşti... Dar relaţiile cu o femeie care nu te înşeală ?... GOGU : Ar fi absurd. De ce să nu te înşele ? Asta nu-mi amintesc eu... Dacă nu eşti acasă în timpul ăla, de ce să nu te înşele ? Ce vrei să facă ? Să croşeteze ? Să citească o carte ? EMILIAN : Nu ne înţelegem. Ce-am uitat eu, ţii dumneata minte. Şi ce-ai uitat dumneata, ţin eu minte. GOGU : Aşa este. Dar eu sînt fericit... EMILIAN : Aveţi satisfacţii în muncă ? GOGU (se uită îngrozit) : Ce-s alea satisfacţii în muncă ? E pentru prima oară cînd aud aşa ceva. Munca mă plictiseşte şi mă oboseşte. Nu, domnule, n-am, cum ai spus dumneata, satisfacţii în muncă, dar sînt fericit. Cu alte cuvinte, am sentimentul că n-o să dau de dracu — cel puţin deocamdată. (Simplu.) Nu e oare asta fericirea ? EMILIAN (încordat) : Nu înţeleg ce spuneţi... GOGU : Asta se numeşte fericirea, cel puţin pentru mine; sînt băiat subţire, nu generalizez. Sentimentul că cel puţin deocamdată n-am să dau de dracu. După fericirea asta, a venit altă fericire. A venit sentimentul ăla sublim... dragostea. Şi-a părăsit bărbatul pentru mine. „Poate n-ai principii — mi-a spus copila —, dar ai un ce anume‘1 Trebuie s-o cunoşti. O cheamă Ortansa. O cunoaşte tot Bucureşţiul... EMILIAN (sincer) : Ortansa ? N-am auzit niciodată de o femeie cu numele ăsta... GOGU : înaltă, voinică, splendid exemplar. EMILIAN (îşi încordează memoria) : Ortansa aţi spus ? Ortansa ? N-o cunosc... GOGU : O cunoşti, n-o cunoşti, eu îţi spun că o cheamă Ortansa. Dar totuşi, nu sînt pe deplin fericit. Vezi ce repede am trecut de la o stare la alta ? Nu mi-e teamă de moarte. Nu mi-e teamă de bătrîneţe. EMILIAN : Bolile ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 53; GOGU : Bolile vin mai tîrziu. Controlul financiar. De asta nimeni nu scapă... (Resemnat.) Aşa e în firea omului. EMILIAN : Nu tuturor oamenilor le este teamă de controlul financiar. GOGU (sare înfricoşat) : Cum adică ? Nu sîntem toţi supuşi aceloraşi legi ? Nu toţi ne naştern, trăim şi sîntem urmăriţi de controlul financiar ? Nu cunosc un sentiment mai omenesc decît frica de controlul financiar. Sînt unii care scapă ? EMILIAN : Sînt. Oamenii cinstiţi. GOGU (îl priveşte încruntat) : Cum adică ? Cine sînt ăştia ? Unde trăiesc ? Cu ce se hrănesc ? Ce vor ? EMILIAN (încercare zadarnică) : Cum să vă explic... Cineva care trăieşte din munca lui... GOGU : Din munca lui ? De ce să trăiască din munca lui ? De ce să nu trăiască din munca altora ? Taică-meu a trăit din munca a o mie de muncitori, şi a murit cu surîsul pe buze... împăcat şi fericit. A jefuit pe alţii, dar s-a gîndit şi la fericirea lui... Ajunge cu amintirile. Amintirile sînt nişte biciuşti' care te zoresc spre moarte. Apropo, ce spui de complexitatea vieţii ? Fostul bărbat al Ortansei lucrează chiar la controlul financiar... EMILIAN : Grozavă chestie... Tocmai la controlul financiar ! Şi de ce e asta un mare noroc ? GOGU : Faceţi şi dumneavoastră legătura. Ce, n-aveţi putere de asociaţie ? E nebun după ea, e în stare de orice. EMILIAN (amuzat) : De orice ? E în stare de orice ? GOGU : Absolut orice. Dacă se ocupă el de cazul meu,, scap. Dacă am norocul ăsta, gata, sînt un om făcut. îi spun doar atîta individului : „închide ochii şi ţi-o dau pe Ortansa. Ia-o...u EMILIAN : Cum adică, să închidă ochii ? GOGU : Greu mai eşti de cap. domnule ! Ciudată fiinţă mai eşti ! Muşamalizează afacerea... EMILIAN (vrea să înţeleagă) : Cum adică muşamalizează afacerea ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ m GOGU : Muşamalizează afacerea, ce dracu, nici atîta lucru nu ştii ? Se face că nu vede... Şi apare Ortansa cu obrazul ei catifelat. EMILIAN : Şi i-o dai pe Ortansa ? "GOGU (onestitate profesională, în limitele ticăloşiei) : I~o dau, i-o dau. Eu sînt om de cuvînt. Pînă atunci, mă şi plictisesc de femeie. Am eu grijă să mă plictisesc de ea pînă atunci... Totul e foarte bine calculat. Ca să fie o chestie mai omenească, am să şi sufăr puţin la despărţire. Aşa e şi frumos. Am iubit-o, trebuie să şi sufăr puţin. EMILIAN : Şi dacă nu... muşamalizează afacerea ? GOGU (rîde) : Dar ce poţi să faci cu o afacere decît s-o muşamalizezi ? Unu’ face o afacere, altu’ îl ajută, altu’ intră în combinaţie pe parcurs, altu’ închide ochii... De aici a pornit necesitatea de a fi mai mulţi oameni, milioane, chiar, altfel era de ajuns un singur om pe toată suprafaţa globului. Crezi că renunţă el la Ortansa ? Mai uşor renunţă la onoare decît la Ortansa... EMILIAN (vrea să-i afle numele; politicos): Cu cine am avut onoarea ? GOGU : Numele meu ? Ce importanţă are ? Am uitat de mult. Îmi pare foarte rău. Am să mă despart de dumneavoastră ca un om adevărat. Dacă-mi întin-deţi mîna, vi-o strîng cu căldură. (Emilian nu-i întinde mina. Amestec de fericire şi durere din partea lui Gogu). Nu vreţi să daţi mîna cu mine ? Asta înseamnă că m-aţi jignit... A, vedeţi ce uşor îmi dau seama cînd cineva mă jigneşte ? (Pleacă împleticindu-se.) SCENA A 3-a ISmilian, Vasilica (Tot la Vasilica acasă. Curăţenia şi-a atins apogeul. Vasilica munceşte, calcă cu disperare.) PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 55 VASILICA : Ţi-ai înecat amarul în vin ? EMILIAN : Mi l-am înecat, mi l-am înecat... Vinul a fost o poşircă, însă amarul mi l-am înecat. VASILICA (în timp ce se pregăteşte să calce) : Şi... EMILIAN : Şi mi-am descoperit şi rivalul. Ca figură, nu ca nume. VASILICA : Da ? E muşchiulos ? E superb ? EMILIAN : Un nenorocit care de-abia îşi duce cobiliţa. De frică s-a apucat de femei şi vinuri proaste... Şi el suferă de singurătate. Că deşi e aventurier autentic, nimeni nu-i oferă încredere. Că ar vrea să acţioneze departe, cît mai departe... Că dacă e nevoie se duce şi la Hong-Kong. Să fure. E convins însă... VASILICA : De ce e convins ? EMILIAN : Mi-e ruşine să spun. VASILICA : Dacă mie nu mi-e ruşine să te întreb, nici ţie nu trebuie să-ţi fie ruşine să-mi răspunzi. De ce e convins ? EMILIAN (izbucneşte în rîs.) VASILICA : Nu rîde ca proasta în tîrg... De ce e convins ? EMILIAN (stăpînindu-si cu greu rîsul) : E convins că... VASILICA : Că ce ? EMILIAN : Hai, că mor de rîs. Că eu, de dragul Ortan-sei, eu am să închid ochii, n-am să dau cu el de pămînt. Spun şi eu ca poetul. Cîtă singurătate, cîtă hoţie, cîtă trufie... VASILICA (cu un ac în gură) : E prost... Habar n-are pe ce lume trăieşte... Ia te uită la el, mititelul... muşchiulosul... Nu m-ai iubit cu patimă cînd trebuia, la momentul oportun... Insă ştiu că eşti foarte corect. EMILIAN : Auzi, nenorocitul ! E convins că pentru Ortansa aş admite ca un individ să fure din banii statului. O să vadă el că nu e aşa. VASILICA : Ai grijă cum cazi în genunchi în faţa Or-tansei, să nu-ţi mototoleşti pantalonii... EMILIAN (energic): La revedere, Vasilica! Mă duc să cad în genunchi înaintea Ortansei şi să aflu numele delapidatorului. (După puţin, Emilian se în- 56 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA toarce.) Ce dracu am să fac? Tare mi-e teamă că n-am s-o recunosc pe Ortansa. Cum îmi dau seama că e ea, dacă nu mai ştiu nici cum arată la faţă ? E blondă, e brunetă, e mică de statură, e înaltă ?... Ia spune-mi tu, cum arată ? VASILICA : Ortansa ? (Dă din umeri.) EMILI AN : Spune-mi cum arată. Vrei să cad în genunchi în faţa alteia ? CORTINA TABLOUL 4 SCENA 1 Noua locuinţă a Ortansei. Emilian, Ortansa EMILI AN (o recunoaşte, în cele din urmă, pe Ortansa. Totuşi, nu e foarte sigur. Aleargă după ea) : Dacă nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi fost soţia mea? ORTANSA (stăpînă pe situaţie) : Te faci că nu mă cunoşti ? (Se îndepărtează.) EMILIAN (aleargă după Ortansa) : Ortansa, nu-mi distruge viaţa pe o perioadă îndelungată!... (Ortansa ajunge în faţa noii sale locuinţe, vrea să închidă poarta. Emilian se împotriveşte.) ORTANSA : între noi, totul s-a sfîrşit... N-avem ce să ne mai spunem. EMILIAN (suferinţă dulce) : Vreau cel puţin să te mai văd o dată... Atîta îţi cer, Ortansa... E minimum ce-ţi cer. Să-ţi mai admir o dată chipul tău frumos... ORTANSA (stingherită de pasiunea bărbatului) : Se uită lumea la noi... Stăpîneşte-ţi durerea... (Mai familiară.) Spune-mi mai bine ce face mămica, tăticul... PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 57 EMILIAN (durere calmă) : Bine, Ortansa. La toţi ne este dor de tine. Te aşteptăm... ORTANSA : Trimite-le complimente din partea mea. Ar fi bine să-ţi găseşti o altă locuinţă... (Vrea să plece.) EMILIAN (n-o lasă să plece) : Nu pleca, Ortansa. (Pătimaş.) Mai stai aproximativ două-trei minute... (Dureroase aduceri aminte.) Pot să-ţi mingii părul tău mătăsos ? ORTANSA (credincioasă unei sincere iubiri) : Nu-ţi mai aparţin... EMILIAN (înţelegere bruscă a unui adevăr dureros) : Da. Ai dreptate, Ortansa. ORTANSA (din nevoia de a-şi gusta victoria) : De, Emilian... Cine e principalul vinovat ? Ai crezut că poţi să trăieşti fără mine... că dacă sînt o burgheză o să mă uiţi uşor. Eu ţi-am atras atenţia. (Vagi păreri de rău.) Dacă nu erai aşa rigid, poate eram şi acum soţia ta... EMILIAN (zdrobit) : A fost o copilărie... ORTANSA : Suportă consecinţele. EMILIAN : Sînt prea mari. Nu pot. (Tace brusc. Devine apatic. E limpede că nu la Ortansa se gîndeşte.) ORTANSA : De ce taci ? EMILIAN (îşi încordează atenţia) : Da, Ortansa... Asta voiam să-ţi spun. Te iubesc, în ciuda laturilor tale negative. (Tace din nou. După o pauză destul de vizibilă.) Te iubesc aşa cum eşti. ORTANSA : N-ai vrut să te schimbi, Emilian... Cîte servicii te-am rugat să-mi faci, pe toate mi le-ai refuzat, n-ai vrut să-mi înţelegi sufletul... Cîte intervenţii te-am rugat, pe toate mi le-ai respins, n-ai vrut să înţelegi că sînt şi eu o femeie care vrea să fie fericită... EMILIAN (durere insuportabilă) : Nu-mi distruge viaţa ! ORTANSA : Tu ţi-ai distrus-o, Emilian, nu eu. La început am crezut în tine. Am crezut că o să te schimbi, că o să devii alt om, că o să închizi şi tu ochii, aşa cum fac şi alţii. Am crezut că ai să muşamalizezi şi tu diverse afaceri, dar n-ai muşamalizat nimic, Emilian... Am trăit împreună aproape doi ani de 58 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA zile, şi n-ai muşamalizat nici o afacere. Şi doar erai soţul meu... EMILXAN (îşi aduce aminte de ceva) ; Vreau să mergem sus ! ORT ANS A (demnă) : Ce să căutăm sus ? EMILIAN : Cum, ce să căutăm sus ? Vreau să cad în genunchi în faţa ta... (Ortansa, cu o uşoară înclinare a capului, îi admite rugămintea. Emilian merge în urma ei. Tăcere încordată. Ortansa deschide camera. Emilian inspectează încăperea, în căutarea unui loc mai potrivit. Cade în genunchi. Amestec de pasiune şi grijă pentru dunga pantalonilor.) Ortansa ! Cere-mi orice, Ortansa... Sînt dispus la concesii, Ortansa. (Disperat.) Concesii, iubito, concesii... ORTANSA (demonică) : La plecare m-ai ajutat să fac bagajele... Ridică-te, evidenţiatule ! EMILIAN : Nu mă ridic, Ortansa. Aici rămîn pînă cînd ai să mă iubeşti din nou, cu aceeaşi dragoste curată. ORTANSA (în faţa oglinzii) : Prea tîrziu ţi-ai dat seama ce reprezint eu în viaţa ta... EMILIAN (presimţire sumbră) : S-a produs ireparabilul ?... ORTANSA (se întoarce spre Emilian) : Nu te mai iubesc... EMILIAN (se tîrăşte în genunchi în faţa Ortansei) : Nu spune cuvîntul ăsta groaznic. (Ultima implorare.) Nu, Ortansa ! ORTANSA : E purul adevăr ! EMILIAN : Adevărul, Ortansa ? Nu vreau adevărul. Min-te-mă, Ortansa... Spune-mi că mă iubeşti, chiar dacă în adîncul sufletului ai cu totul altă părere. E aşa de greu, Ortansa ? ORTANSA : Imposibil. Eu spun numai ce gîndesc. Te detest, Emilian. (Pătimaş.) Lucrezi la controlul financiar de atîta amar de vreme şi n-ai făcut nici o afacere... Dar nici una măcar ! Ce fel de om eşti tu, Emilian ? Ce fel de suflet ai ? Ce vrei tu de la viaţă ? Cu ce drept îmi spui că mă iubeşti ? Nu mă meriţi, Emilian. Iubesc pe altul ! EMILIAN (interesat) : Cum se numeşte ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 59 ORTANSA (cu demnitate) : Numele lui e Gogu Scarlat. (Emilian fuge. Ortansa după el, pe scări.) Să râmi nem prieteni, Emilian... CORTINA TABLOUL 5 Peronul gării. Un tren de curînd sosit. Obişnuita animaţie din preajma sosirii trenurilor. SCENA 1 Clementina, Gogu (Clementina îşi face cu greu loc prin mulţimea călătorilor. Orice mişcare îi solicită mari eforturi. Trebuie subliniate foarte limpede, în această scenă, greutăţile şi inconvenientele de tot felul pe care biata femeie le întîmpină la tot pasul. Clementina vrea să~i comunice iubitului ceva foarte important, dar parcă totul îi stă împotrivă. Disperată, Clementina examinează cu luare aminte ferestrele vagoanelor, îv căutarea lui Gogu, suportînd pentru aceasta priviri enervate, ghionturi şi îmbrînceli. Claritatea ţelului îi uşurează însă soarta. în sfîrşit, l-a descoperit pe Gogu la fereastra unui vagon. E foarte emoţionată.) CLEMENTINA (strigă de fericire) : Gogule ! (FereastrQ unde se află Gogu e acoperită însă de un grup de călători veseli. Clementina mai să izbucnească în plîns. E împinsă violent la o parte, dar cu multa bărbăţie încearcă să se apropie iarăşi de fereastră. Nu reuşeşte. Strigăt de disperare) Gogule ! Nu mă observi, Gogule ! (Gogu se dă jos. Clementina ob- 60 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA. servă asta ceva mai tîrziu. Fuge spre el.) Gogule ! (Un grup de călători o aruncă iarăşi înapoi. Clementina porneşte iar lupta.) Iubitul meu, e ceva foarte urgent. Iartă-mă, Gogule, am fost o proastă... Sînt dispusă să fac concesii, Gogule. (Tocmai atunci apare un călător grăbit, încărcai cu tot felul de geamantane. Se măreşte din nou distanţa dintre Clementina şi Gogu. Clementina îşi exprimă cu voce tare punctele de vedere, pentru ca bărbatul să observe schimbările survenite în sufletul ei, în ultimul timp, şi să admită astfel să stea de vorbă cu dînsa. Ea ştie acum ce aşteaptă Gogu d,e la ea..., Cu o voce puternică, dar mai ales foarte limpede.) Gogule, sînt de acord cu felul tău de a fi. N-am să-ţi mai pun anumite întrebări. N-am să te mai judec, Gogule. (Un huruit îi acoperă glasul. Destinul i se arată iarăşi potrivnic. Clementina vrea ca suferinţa ei să fie mai puternică decît acel huruit groaznic. O scurtă întrecere între suferinţa Clementinei şi acel huruit.) Gogule, sînt dispusă la concesii, mă auzi, Gogule ? (Din nou huruitul acela groaznic. Din nou dorinţa Clementinei de a-I domina prin vocea ei strangulată de suferinţă.) Gogule, sînt dispusă la concesii, mă auzi, Gogule ? (Gogu n-o vede sau se preface că n-o vede. Animaţia s-a mai domolit. Distanţa dintre Clementina şî Gogu s-a mai mişcorat. Clementina încearcă să-l oprească pe Gogu. Voce limpede, duioasă, puternică.) Unde te duci, Gogule ? întoarce-te ia Clementina, Gogule ! Nu mai sînt aia pe care o cunoşti tu. Am fost o gîscă cînd te-am contrazis, Gogule. Nu mai am principii, Gogule... Nu-mi mai pare rău că nu-s în cîmpul muncii. (Gogu ajunge în faţa unui taxi. Tocmai cînd vrea să se urce, Clementina se apropie.) Nu mă auzi, Gogule? (Gogu vrea să închidă portiera maşinii. Clementina nu-l lasă.) Ascultă-mă, Gogule, şi după aceea pleci... Stai puţin de vorbă. Acum sînt pe gustul tău. O să fim fericiţi, Gogule ! GOGU : Aparatul taxează... 3PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 61 CLEMENTINA (arată poşeta) : Banii n-au importanţă. Plătesc eu suma respectivă. GOGU (cu energie) : Arată-mi pantofii, Clementina. CLEMENTINA (îşi ascunde picioarele) : Nu mă judeca după pantofi, Gogule ! GOGU : Spuneai că te-ai schimbat, că ai alte concepţii. (Tiranic.) Arată-mi pantofii dacă vrei să stăm de vorbă... CLEMENTINA : Nu e ceva concludent. GOGU : Arată-mi pantofii ! CLEMENTINA (îi arată, cu multă durere, implorîndu-l s-o ierte şi s-o înţeleagă) : Totuşi, m-am schimbat, Gogule. Mi-am revizuit viaţa. GOGU (îi inspectează încălţămintea) : Mincinoaso ! Fă-ţarnico ! Tot nu vrei să porţi pantofii pe care ţi i~am făcut cadou de ziua ta onomastică ! Rămîi la părerile tale ? Ai considerente subiective ? CLEMENTINA (disperată) : Din neglijenţă, Gogule, nu din convingere... Parcă e un făcut, de cîte ori vreau să-i iau, nu-i găsesc. (Patetică.) Iţi jur că din neglijenţă, iubitule ! (Gogu o îmbrînceşte cu putere. Închide furios portiera maşinii. Clementina, disperată, cade în genunchi.) Gogule ! Din neglijenţă, Gogule. SCENA A 2-a Acelaşi decor ca în tabloul 4. Locuinţa Ortansei. Garsoniera, scările, poarta. Gogu singur GOGU (stă tolănit pe pat, cu mîinile sub cap) : Oare ce-o fi făcînd Ortansa ? (Zîmbeşte unei amintiri.) De obicei, la ora asta se întoarce de la coafor şi traversează bulevardul Magheru... (Admiră fotografia Ortansei.) Ce ochi frumoşi, cîtă căldură degajă... (Aude paşi pe scări. Gogu tresare.) Sînt paşii Ortansei... (Se dă jos din pat. Deschide larg uşa. Se întoarce abătut. îşi afundă capul în pernă.) Ortansa, Ortansa, de ce nu eşti punctuală ? (Se dă PROŞTII SUB CLAR DE LUNA fi? iarăşi jos din pat. Se plimbă neliniştit prin cameră. îşi aduce aminte de ceva. Se îndreaptă spre telefon.) Ortansa nu-i la tine ? Poţi să mi-o dai puţin la telefon ? (Neliniştit.) Ortansa, ce-i cu tine, iubito ? A trebuit să vinzi bluzele la un preţ convenabil ? E normal, iubito... Ce fac eu ? (Zîmheşte.) M-am întors de la gară... Intr-un sens mai profund ? Te iubesc ca un nebun!!! A, nu, nu... N-a venit controlul... Nu, iubita mea... Nu, iubita mea, n-a venit... Dacă aş muri pentru tine ? Evident ! (închide telefonul. Intr-o clipă de extaz, deschide larg ferestrele.) Anotimpul ăsta e cunoscut sub numele de primăvară... (întinde mina spre o creangă de liliac, o trage înăuntru şi o miroase îndelung. Sincer mirat.) Iată că mai sînt totuşi om, nu mi-am pierdut chiar toate trăsăturile caracteristice. In cîte combinaţii necurate m-am băgat, şi totuşi, mirosul de liliac mă tulbură ca pe vremea cînd eram cinstit... (Mirat şi încîntat de marea lui descoperire.) Nu sînt o fiară, cum cred unii, sînt şi eu un om ca toţi ceilalţi. De fapt, nu-i chiar aşa de greu să fii om, pretenţiile nu-s prea mari. (Cu creanga de liliac în mînă.) Natura o trăiesc din plin. (Sec, con-tabiliceşte.) Venirea primăverii mă tulbură. (Sfor-ţîndu-se să-şi aducă aminte.) Prezenţa unui copil mă emoţionează profund, îi mîngîi creştetul capului şi-l întreb : „Mă, puştiule, cum te cheamă pe tine ?“ Iubesc o femeie tînără şi frumoasă. S-ar putea s-o pierd şi acest lucru m-ar afecta profund. Nu mi-ar părea bine. Mi-ar părea rău. Da, chiar în situaţia de acum, uite, Ortansa a întîrziat şi eu sînt neliniştit, tresar la fiecare zgomot... Asta e foarte bine, înseamnă că în adîncurile mele mai e ceva frumos şi curat. (Şi-a adus aminte de ceva care-l bucură foarte mult.) Era să uit !... Stai, stai puţin. Vezi, dacă nu mă gîndesc cu luare aminte ? Cînd îţi sondezi sufletul, tot mai găseşti ceva de Doamne-ajută. N-am o mamă ? Ba am. N-o iubesc ? Ba da. O, cum era să uit tocmai asta... O iubesc foarte mult. (Se învîrteşte fericit prin mijlo~ PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 63 cui camerei, frecîndu-şi mîinile de bucurie.) Ura... Am trăsături omeneşti... Nu sînt o fiară... Am foarte multe sentimente. (Se aşează în fotoliu.) Nerăbdarea în faţa dragostei. Uite, Ortansa întîrzie şi eu mă întreb : „Doamne, oare nu i s-a întîm-plat ceva ?“ Altă dovadă că afacerile mele n-au alterat fondul meu sufletesc : emoţia în preajma sosirii iubitei... Asta e o reacţie tipic omenească. O voi vedea pe Ortansa şi mă voi bucura în mod sincer. Sînt absolut convins. (Coboară scările.) SCENA A 3-a în faţa casei. Gogu, Ortansa GOGU (pune mîna streaşină la ochi) : A vîndut bluzele la un preţ convenabil... Atunci de ce întîrzie iubita mea? (O zăreşte pe Ortansa la colţul străzii. Ortansa îi flutură o batistă. Amîndoi aleargă unul spre celălalt. Se îmbrăţişează.) Ortansa ! ORTANSA : Gogule ! GOGU (sărutîndu-i amîndouă mîinile) : Ce bine-mi pare că te simt iarăşi aproape ! Am crezut c-a intervenit un inconvenient... ORTANSA (îi ciufuleşte părul) : Nu, băiatul meu zăpăcit ! N-a intervenit nimic pe parcurs. GOGU (îi aranjează şalul) : Dragostea mea, ai vîndut marfa în rate, aşa cum mi-ai spus la telefon ? ORTANSA : Tu nu ştii că eu am principii ?! (Legănîn-du-se, uşor amuzată.) Vînd numai cu bani gheaţă. GOGU (pare copleşit de această mărturisire. Devine timid. Cu tandreţe sfioasă): Ai o scamă în păr... (Do îndepărtează.) ORTANSA (îi ia mîna şi o duce la frunte) : Prezenţa ta mă linişteşte. E aşa de bine ! GOGU (îşi caută cuvintele şi nu le găseşte) : Alături de tine, Ortansa, nu mi-e teamă de... (caută cuvintele) controlul financiar... (Gogu o ridică în braţe. Ortansa se zbate în braţele lui.) PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ .164 OBTANSA : Gogule, eşti nebun, în plină stradă... Dacă se observă ? GOGU : Să se observe l Nu sînt nebun, Ortansa, sînt om. Iubirea m-a copleşit. Sînt capabil de iubire. Pot să iubesc, să sufăr, să mîngîi, să fac gesturi aparent lipsite de logică. ORTANSA : De n-ar veni controlul... GOGU : Există un Dumnezeu al îndrăgostiţilor. (Cu melancolie.) I-ai spus lui Beatrice să-şi ţină gura ? ORTANSA : Dragul meu băieţaş, am luat toate măsurile... (Se desprinde sprintenă din braţele bărbatului şî începe să fugă.) Prinde-mă, prinde-mă ! (Gogu aleargă după ea. Pusă pe şotii, Ortansa se fereşte cu dibăcie.) Prinde-mă, prinde-mă ! (Gogu aleargă după Ortansa, care se reazemă de zidul casei, învinsă şi obosită.) Mă predau, Gogule... GOGU (o ia din nou în braţe şi o conduce spre casă cu un aer de triumf) : Te porţi ca o fetiţă de şcoală. Dar şi eu reacţionez foarte frumos. Şi eu mă emoţionez cînd te văd aşa. Uite, chiar şi acuma... cînd te port în braţe. Simt prin toţi porii căldura trupului tău... SCENA A 4-a Din nou garsoniera. Gogu, Ortansa ORTANSA (se prăbuşeşte pe divan) : Dragă Gogule, e aşa de greu, neînchipuit de greu să plasezi o marfă la un preţ convenabil... trebuie să te zbaţi enorm. Există şi clienţi mofturoşi. Dar sînt fericită. Tu mi-ai dat ideea asta. GOGU (în genunchi la picioarele ei) : Dar teama mea de controlul financiar ? Numai ideea că poate să vină dintr-un moment într-altul, nu ştiu cum să-ţi explic, Ortansa... ORTANSA (îi examinează înfăţişarea. Nu prea pare mulţumită) : Băieţaşule, arăţi foarte slăbit. Şi nodul de PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 65 la cravată iar nu ţi l-ai făcut cum trebuie, (li aranjează ea cravata.) Să ai grijă de tine şi de sănătatea ta... Să consumi mai multe produse citrice... GOGU : Lingă tine mă simt om. Am toate trăsăturile caracteristice. Ieri am văzut doi copilaşi jucîndu-se cu un motan şi m-a pufnit rîsul. Am rîs foarte firesc, Ortansa. Mă crezi că am fost extrem de natural ? (In altă ordine de idei.) Nici nu poţi să-ţi închipui cit de mult m-a bucurat faptul că ai convins-o pe Beatrice să-şi ţină gura. Poate niciodată n-o să înţelegi asta... Poate mai tîrziu, cînd vom fi bătrîni... ORTANSA : Iubitul meu... Nebunul meu... Cu tine mă înţeleg foarte bine. Nu numai fizic, dar şi psihic. (Disperare temperamentală.) Psihic, Gogule ! Dacă te prind şi te bagă la închisoare, eu mă arunc înaintea trenului. GOGU (se ridică brusc în picioare) : Sînt totuşi om. Ai fost atentă, Ortansa ? Am reacţionat foarte puternic la ceea ce mi-ai spus tu. Am încercat un sentiment de durere, mă crezi, Ortansa ? Să nu faci aşa ceva, Ortansa. Eu nu admit sacrificiile. ORTANSA : Nu, Gogule. Moartea ar fi singura soluţie. Sînt cazuri cînd moartea e mult mai uşoară decîl despărţirea. GOGU : Nu mi-e teamă de moarte. Mi-e teamă de controlul financiar. Dacă nimeresc tocmai la Emilian al tău ? ORTANSA : Ar fi ideal, dragul meu. Chiar azi mi-a spus că fără mine nu concepe viaţa. GOGU : Dar dacă n-o să fie Emilian ? Nici n-am curajul să mă gîndesc... ORTANSA : Am o presimţire, iubitule. Emilian o să-ţi verifice actele. GOGU : Te iubesc ! (Gogu şi Ortansa se îmbrăţişează pătimaş) PROŞTII SUB CLAR DE LUNA SCENA A 5-a In faţa casei. Emilian, Vasilica EMILI AN (uitîndu-se la umbrele înlănţuite. Plictisit) : Nimic interesant. Ortansa se aruncă în braţele altui bărbat. VASILICA (dezamăgită) : Aşa se reacţionează într-o asemenea împrejurare ? Păi, nti era vorba să urli de indignare ? Trebuia să strigi : „O ucid cu mîna mea !“ (Şi mai dezamăgită.) Ochii tăi trebuiau să exprime groază şi mînie oarbă. EMILI AN (sincer mirat) : Groază ? Păi, dacă mi-am dat seama cu cine am de-a face... VASILICA (supărată) : Ce să mă fac cu tine ? Nu eşti deloc complex, dragă Emilian. Bine, ţi-ai dat seama că n-are caracter, dar ce are a face ? Pasiunea creşte. Imaginea femeii te urmăreşte. Eu aşa văd lucrurile. EMILIAN : M-a plictisit povestea asta. Dacă nu ştiu să urlu cum trebuie, mai bine mă las păgubaş. Mai bine să vedem un film de scurt-metraj. VASILICA : Tu n-ai sînge în vine ? Tu nu eşti om ? Ui-tă-te. (îl ia de mină şi-l trage mai aproape de fereastră.) Ce patimă nebună ! Buzele lor se întîl-nesc într-o sărutare pătimaşă. Uită-te, Emilian. EMILIAN : Nu văd nimic deosebit. Absolut nimic deosebit. Fosta mea soţie se dăruieşte sufleteşte şi fiziceşte unui alt bărbat. Asta e tot... VASILICA (pătimaş) : Asta e tot ?... Ucide-ţi rivalul cu o lovitură de topor ! Dacă vrei, îţi fac eu rost de un topor. Cînd un ticălos trebuie pedepsit, eu nu stau pe gînduri. Aşa sînt eu, Emilian. Trebuie să te resemnezi EMILIAN : Care rival ? Care topor ? Dacă cineva nu mă iubeşte, nu-mi aparţine. Ce e aia rival ? Vorbeşti prostii... Nu înţeleg nimic. Sînt greu de cap. VASILICA : Dar gelozia ? Şarpele geloziei nu te muşcă ? EMILIAN (rezonabil) : Nu, Vasilico. Zău, nu mă muşca PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 67 VASILICA (îl împinge înainte) : Du-te şi fă-i o scenă de gelozie... In bătaie de joc, şi pe urmă mergem la film. Du-te şi spune-i că pentru Ortansa renunţi la orice. Eu sînt o biată femeie, dar cînd prostia e pedepsită, mă simt fericită. E nejustă fericirea mea ? EMILIAN (se înfurie) : Fericirea ta e foarte justă, dar eu nu ştiu cum să fiu gelos. Habar n-am ! Nu ştiu cum să mă uit la rival, ce anume să-i spun. Trebuie să-i spun omului ceva, măcar cîteva cuvinte... Poate e necesar să-i dau şi cu ceva în cap, nu ? Cum, cînd, de ce ? Dă-mi o idee. Dacă îmi spune că mi-o dă pe Ortansa dacă închid ochii, cum să reacţionez ? VASILICA (n-are timp $ă-i răspundă) : încă o femeie. Se îngroaşă gluma. (Se dau amînâoi la o parte.) SCENA A 6-a Clementina, Gogu, Ortansa CLEMENTINA (un şal negru şi foarte lung îi flutură dramatic pe spate. Aleargă spre noua locuinţă a lui Gogu. Expresia feţei ei degajă durere, dar şi o hotărîre neclintită. Urcă în mare grabă scările. Bate nervoasă la uşă) : Deschide Gogule, e ceva foarte urgent (Gogu nu răspunde.) Nu-ţi cer să mă iubeşti, Gogule. E ceva care te interesează pe tine. GOGU (crapă uşa) : Nu mă interesează nimic. Du-te acasă. CLEMENTINA : N-are importanţă că ţipi la mine. Ţipă cît vrei, Gogule. Eu sînt fericită că te văd, că-ţi aud glasul. GOGU (se pleacă în faţa ei) : Poţi să-mi şi mîngîi părul meu negru ca pana corbului. Mîngîie-1 şi du-te acasă ! 08 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA CLEMENTINA (durere şi sarcasm) : Acasă, Gogule ? Există casă fără tine? Acasă mă trimiţi tu, Gogule? Asta e un nonsens, Gogule ! GOGU: Ce vrei, dragă, de la mine ? Am avut. o dată o explicaţie... CLEMENTINA : N-am nevoie de compătimire, Gogule. Nu-ţi cer să mă iubeşti. îţi cer să ai grijă de tine. Atîta-ţi cer, Gogule. (Gogu deschide uşa. La apariţia Clementinei, Ortansa îşi pune cu demnitate un capot peste umeri. Clementina aruncă rivalei o privire tăioasă.) După ce mi l-ai răpit, degeaba îţi mai pui capotul. ORTANSA (învingătoare) : Eu nu răpesc bărbaţii. Ei mă răpesc pe mine. CLEMENTINA (se repede asupra Ortansei) : Am să te ucid, ordinaro ! Nu scapi tu de mînia lui Dumnezeu ! GOGU (intervine in această luptă) : Fără scandal, Cle-mentino, eşti doar o femeie superioară. Trebuie s-o respecţi pe Ortansa... ORTANSA : Spune-i să-ţi dea fotoliile. Noi n-avem pe ce sta... CLEMENTINA : Auzi la ce se gîndeşte ea, Gogule ? La mobilă, Gogule, la mobilă... O auzi, Gogule, cum vorbeşte ? O auzi, Gogule ? GOGU : O aud, Clementino. Fii obiectivă ! CLEMENTINA : Tâcmai fiindcă sînt obiectivă. Sînt obiectivă, dar sînt femeie. De-aia te întreb ce-ai găsit la ea. Nici frumoasă nu mai e. Uită~te, Gogule. A început să se îngrase. (Cu o anume disperare.) Fii şi tu obiectiv, Gogule ! GOGU (cu bunătate) : Eu sînt obiectiv, Clementino. Poate nu e frumoasă, dar eu aşa o văd... ORTANSA : Eu l-am înţeles pe Gogu, Eu nu l-am contrazis, nu i-am făcut niciodată morală. (Cu uşor dispreţ.) Eu nu-s aşa de cinstită ca tine... Şi nici aşa de delicată !... CLEMENTINA (implorînd iertarea bărbatului): Gogule, sînt eu o fiinţă delicată ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 69 GOGU (calm) : Eşti destul de gingaşă, Clementina. Dar ce importanţă mai are acum ? Ce-a fost, a fost... ORTANSA : Ai refuzat să porţi pantofii pe care Gogu ţi i-a făcut cadou chiar de ziua ta onomastică. Ai mers pînă acolo eu cinismul, încît ai spus că tu nu porţi pantofi din bani nemunciţi... Există o limită în toate ! Şi asta să i-o spui lui Gogu !... CLEMENTINA : Eu mai am şi anumite criterii morale. Nu multe, dar mai am... Ce-i rău în asta ? GOGU : Vezi, Clementino, chiar tu recunoşti... CLEMENTINA (pătimaş) : Nu-i adevărat, Gogule. Şi eu pot să fiu vulgară ca Ortansa. Pot să spun nişte cuvinte deşuchiate de să roşeşti de ruşine. Şi tocmai cînd te aştepţi tu mai puţin... Eu sînt mai pudică din fire, dar am să fac un efort. O, Gogule, numai puţină răbdare să ai. Ai să vezi, Gogule, ce-i în stare Clementina ta. Am să fiu vulgară, Gogule, îţi jur ! ORTANSA (cu superioritate) : O să-ţi lipsească naturaleţea, stimată doamnă. Glumele tale vulgare or să semene cu o slujbă bisericească. GOGU : Vulgaritatea nu e totul... Şi n-are rost să te prefaci. CLEMENTINA : O, nu, Gogule ! Detest ipocrizia ! Ai să vezi, Gogule, ce naturală am să fiu... Şi eu pot să-ţi trec cu vederea anumite laturi ale caracterului. De ce crezi tu că numai Ortansa te înţelege ? Şi eu stau ceasuri întregi în faţa oglinzii... Şi eu pot să spun cu mult haz anecdote pornografice... Şi eu pot să nu te întreb, de unde faci rost de bani. GOGU : Te prefaci, Clementino... Nu eşti sinceră... ORTANSA : E foarte ipocrită. Se vede de la o poştă că minte. GOGU : Eşti o femeie obişnuită... Morală, normală... chiar puţin cinstită... M-am convins de asta. CLEMENTINA : Cum, nu sînt sinceră ? GOGU : Ajunge ! Du-te acasă. CLEMENTINA: Pot să am grijă de tine, Gogule? Lo-veşte-mă, umileşte-mă, dar lasă-mă să am grijă de tine. 70 PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ ORT ANSA : Eu am grijă de Gogu ! CLEMENTINA: Tu, viperă ? Tu-1 arunci în prăpastie. Gogule, trebuie să ţi-o spun, deşi e o veste groaznică. M-am bucurat de această veste groaznică, poţi să mă baţi, Gogule. Ea m-a adus la tine, şi de aceea îi sînt recunoscătoare. Mi-a folosit ca pretext. De-aia te-am căutat şi la gară. GOGU : Spune odată ! ORTANSA : Nu te mai smiorcăi atîta. Nu vezi că Gogu e curios ? CLEMENTINA (arată spre Ortansa) : Vipera asta... GOGU : Ei, ce-i cu ea ? CLEMENTINA : Gogule, soţul ei se ocupă de cazul tău. Am aflat asta în mod cu totul întîmplător. ORTANSA : Urăaaa ! Bravo, Clementina ! Eşti grozavă, Clementina ! Eşti superbă ! GOGU (o sărută pe Clementina) : Iţi mulţumesc, Clementina ! ORTANSA : Emilian e totuşi soţul meu. Numai dacă-1 sărut pe frunte, muşamalizează afacerea... Nu ţi-ai atins scopul, doamnă. N-ai adus o veste proastă. Ai adus o veste bună, o veste foarte bună. Vrei o cafea, Clementina ? Tu cît zahăr pui ? (Bătăi în uşă.) CLEMENTINA : Emilian ! O să te ucidă, Gogule ! GOGU (demn) : Rlecaţi... Lăsaţi-mă singur cu nebunul ! SCENA A 7-a Emilian, Gogu EMILIAN (bate la uşă, încet, politicos. In garsonieră se aud şoapte speriate. Ortansa şi Clementina ies pe altă uşă. Gogu îi deschide. Emilian intră) : Bună seara! (Gogu îi urmăreşte cu încordare toate mişcările. Emilian îşi pune liniştit haina pe cuier. Politicos şi rezonabil.) Dacă nu vă supăraţi, dumneavoastră sînteţi omul care mi-a furat fericirea ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 71 GOGU (se uită înfricoşat la Emilian. îl recunoaşte : bărbatul cu care a discutat la circiumă) : Parcă am avut onoarea... (Brusc.) Care fericire ? EMILIAN (explică politicos) : Fericirea conjugală... GOGU : Ce am eu cu fericirea dumitale ? EMILIAN (respectuos) : O, nu vă supăraţi. (Se aşează pe un scaun.) La circiumă am discutat mai domol. îmi daţi voie să vă întreb ? Dumneavoastră mi-aţi furat mişeleşte, prin viclenii şi cuvinte dulci, prin fel de fel de promisiuni, abuzînd de naivitatea ei, femeia visurilor mele ? GOGU (demn) : Da. EMILIAN (politicos) : Deci, dumneavoastră mi-aţi furat fericirea ? Dumneavoastră m-aţi făcut din om, neom ? GOGU : Eu. Şi ce doriţi ? EMILIAN (întrebarea rivalului îl descumpăneşte. începe să dea semne de plictiseală) : Chiar aşa, ce doresc ? GOGU : Vreţi să spuneţi odată ce doriţi ? EMILIAN (după o clipă de tăcere, ca şi cum ar vrea să se scuze) : Am venit să vă ucid... Vă rog să nu vă supăraţi... GOGU (cu seninătate) : Chiar aşa : de ce m-aş supăra? EMILIAN (rezonabil) : Vă ucid, şi plec. Dacă lovitura e bine calculată, durează foarte puţin. Nu stau mult... GOGU (tare) : Vă poftesc să părăsiţi încăperea. EMILIAN (se scuză) : încăperea ? A, mi-e imposibil ! Nu pot să plec. (îl linişteşte.) Plec după ce dumneavoastră veţi fi o baie de sînge... GOGU : Vă rog încă o dată să părăsiţi încăperea. (Ii aruncă haina în braţe.) EMILIAN (cam stînjenit) : Vă rog să nu mă interpretaţi greşit. Sînt şi eu om, ca şi dumneavoastră. Nu pot să plec pînă ce nu vă transform într-o baie de sînge. Inţelegeţi-mă şi pe mine... Am venit tocmai de la mama-dracului. (îşi pune haina la loc în cuier.) GOGU (crede că Emilian e nebun. îl ia cu binişorul) : Eu şi Ortansa ne iubim foarte mult. Ne-am sim- PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 72 ţit atraşi unul spre altul ca de un magnet. Noi n-avem nici o vină... EMILIAN : Nu vreau să aud de nimic. Fără Ortansa, viaţa mea e un coşmar. GOGU : Ortansa nu e pentru mine pur şi simplu o femeie, ci femeia care mi-a dat un suport moral, m-a făcut să renasc. EMILIAN : Şi pentru mine Ortansa e un suport moral. (Rezonabil.) E mai bine cum spun eu : vă curm firul vieţii. GOGU : Nu mi-e teamă de moarte, vă rog să mă înţelegeţi. Dar nu e o soluţie. Vă fac o mărturisire. Ortansa nici nu vă merită. Are un caracter josnic. EMILIAN (dă din umeri, învins şi resemnat) : Ce, eu nu ştiu că n-are caracter ? E o zdreanţă, dar o ador ! O detest, dar nu pot să mi-o smulg din suflet. Are ceva aparte femeia asta. GOGU : N-are nimic. Nici suflet, nici cultură. V-a înşelat în mod josnic. Acu circa cinci minute, a plecai din acest pat... EMILIAN : Din acest pat ?... N-are importanţă. Mi-a intrat în sînge. Imaginea ei mă urmăreşte... sistematic. (Se apropie de Gogu.) Dă-mi-o înapoi pe Ortansa ! Nu vreau să fac moarte de om. Pentru dumneata e un capriciu, pentru mine e viaţa... GOGU (după ce şi-a dat seama de pasiunea lui Emilian, îşi pune planul în aplicare) : Am şi eu sentimente. Sînt şi eu om. Mă simt legat sufleteşte de Ortansa (Se îngrozeşte de această perspectivă.) O, nu, fără Ortansa am să colind străzile ca un nebun ! M-am obişnuit cu ea. EMILIAN (rezonabil) : Eu fac moarte de om... GOGU (smulgîndu-şi ceva din suflet) : Dumneavoastră lucraţi la controlul financiar ? Verificaţi actele mele ? EMILIAN : Verific actele dumneavoastră. GOGU (se frămîntă, se zbuciumă. Se pare că vestea adusă de Emilian mai mult îl întristează decît îl bucură. Il bate pe umăr, prieteneşte) : Verificaţi actele mele ?! O voce din adîncul sufletului îmi spune că nu fac PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 73 bine ceea ce fac. Că n-am dreptul s-o fac. Ce viaţă grea am dus... Dumneavoastră verificaţi actele, nu vă gîndiţi la sufletul omului. Cit de mult m-a influenţat mediul burghez în care m-am format... Doresc să mă transform, să duc o viaţă curată. EMILIAN (politicos) : Nu este curată ? GOGU : Ba da. Dar şi mai curată... Vreau să fiu uşor, atît de uşor, încît să zbor în înaltul cerului... Vreau să-mi văd liniştit de munca mea. Verificaţi actele mele ? EMILIAN (neglijent) : Verific actele dumneavoastră. GOGU (cu o uşoară melancolie) : Dacă treceţi cu vederea anumite contradicţii din actele mele... cu durere, o să mi-o smulg pe Ortansa din suflet. (Sobru.) O să-mi fie foarte greu... EMILIAN (prefăcîndu-se că vrea să realizeze situaţia care s-a creat) : Aici e lupta dintre datorie şi fericirea mea personală. Nu ştiu, trebuie să mă gîn-desc, să văd ce aleg, nu e aşa ? Asemenea decizii nu se iau fără frămîntări. Datoria obştească îmi spune să nu vă ajut, dar dacă nu vă ajut, o pierd pe Ortansa. Mă gîndesc, şi vă comunic rezultatul. In sufletul meu se dă o luptă... Nu ştiu încă ce o să aleg. GOGU (tare) : Cum să nu ştiţi ? Fericirea ! (Şi mai tare.) Bucuria dragostei ! EMILIAN (rezonabil) : Mă frămînt şi vă răspund. GOGU (pătimaş) : Să nu renunţaţi la Ortansa. Eu am renunţat la ea şi ştiu cît e de grern.. E o femeie admirabilă ! V-a înşelat din dragoste... Dacă nu vă iubea, nu vă înşela. Femeile de caracter numai din dragoste înşeală. N-o să mă credeţi, dar vi-o spun cu toată sinceritatea. A plîns în timp ce se dezbrăca în faţa mea... Era numai formal în braţele mele, gîndurile ei cele mai intime zburau ca un stol de păsărele spre dumneavoastră. Lacrimile îi curgeau şiroaie. îmi faceţi un mic serviciu şi, cu acest preţ, obţineţi fericirea... EMILIAN (Ortansa îi apare într-o lumină neştiută) : A plîns Ortansa în timp ce se dezbrăca ? Cîtă putere 74 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA de caracter ! Asta n-o bănuiam... Lacrimile îi curgeau şiroaie ? O, mai spuneţi o dată ! Lacrimile îi curgeau şiroaie în timp ce se dezbrăca ? (Brusc.} Nu ştiu. Mă lupt. Mă zbucium. Mă întreb. GOGU (se plimbă tulburat prin cameră. Emilian, stă liniştit. După cîteva secunde de tăcere apăsătoarel Gogu intervine) : Aţi hotărît ? EMILIAN : In legătură cu ce ? GOGU : Cum în legătură cu ce ? Ortansa, sau datoria ? EMILIAN : A, la problema asta vă refereaţi ? încă nu. Stau şi mă întreb ce să aleg. Mă frămînt... (Gogu se plimbă tulburat prin cameră. Emilian tace.) Am ales ! M-am frămîntat şi am ales... GOGU (tresare) : Ce ? (Emilian, în loc de răspuns, se îmbracă, domol şi grav. Gogu îi urmăreşte îngrozit fiecare mişcare, cum îşi pune pardesiul, fularul, pălăria. Emilian pleacă fără să-l salute) Datoria I Aţi ales datoria ? (Se prăbuşeşte.) A ales datoria, iar eu am să dau de dracu !... Rămîn cu femeia pe care o iubesc... şi controlul financiar. Cu Ortansa şi cu închisoarea. Cu dragostea şi cu puşcăria. Ce poveste încîlcită !... Şi cînd te gîndeşti că mă obişnuisem deja cu ideea că n-am s-o mai văd niciodată. Degeaba mi-am smuls-o din toată fiinţa mea... Degeaba mi-am călcat sentimentele în picioare. (Se aud bătăi în uşă. Apare Emilian, cu o mutră de om învins.) Ce mai vrei, fiară ? EMILIAN (cu o voce stinsă. Pare zdrobit de mari lupte interioare) : Pentru Ortansa, renunţ la orice principii !... Nu se poate fără Ortansa... Am încercat, m-am luptat... am crezut... Mi-a intrat în sînge. (Tare.) E josnică, dar o ador ca un nebun ! (Se prăbuşeşte.) Am să închid ochii. GOGU (îl sprijină) : Eşti un om inteligent ! Dacă n-ar fi oameni ca dumneata, de mult eram eu la închisoare... Iartă-mă ! De cîte ori scap basma curată, îmi amintesc — nu ştiu de ce —. de prima zi de şcoală. Asta se numeşte fericirea... (Deschide larg ferestrele.) Ce noapte divină ! (îl ia de braţ pe Emilian şi-l trage mai aproape de fereastră.) Ui- PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 75 tă-te acolo... Nu, nu acolo. Acolo unde e mîna mea. Acolo e Calea Laptelui... Dincolo e Ursa Mică... (Lumina scade treptat, la rampă apar Emilian şi Vasilica.) VASILICA (vicleană) : N-ai să ghiceşti cine mi-a dat această floare... Mi-a dat-o un birocrat sentimental... în schimb, brăţara e o amintire de la un tip care sărise peste cal. EMILIAN : Un birocrat atît de delicat ? VASILICA : După ce ucid totul în hîrtie, devin nişte copii... EMILIAN : Orice delapidator... are un suflet cuprinzător... Acolo pune şi pe mămica, acolo pune şi ce-a furat. Şi toate stau... claie peste grămadă, bacşişul lîngă prima zăpadă, facturile plăsmuite, lîngă amintirea fiinţei iubite. VASILICA : Şi nu se războiesc între ele filodormele si nopţile cu stele ? EMILIAN : Cîtuşi de puţin. Factura plăsmuită şi fiinţa iubită... se înţeleg de minune... De ce te miri aşa ? Eichmann chiar (De aici încolo, tonul trebuie să devină sacadat) avea trei copilaşi, pe care îi mîngîia în fiecare dimineaţă pe părul lor bălai. Avu şi o nevastă credincioasă eare-1 iubise, care adormea în fiecare noapte cu imaginea lui în gînd. {Vasilica şi Emilian, împreună) 76 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA Doamna Eichmann nu-1 înşelase niciodată pe domnul Eichmann. Niciodată nu se gîndise că ar putea exista un bărbat mai ideal ca Eichmann. Cînd domnul Eichmann suferise de o uşoară gripă, doamna Eichmann înnebunise de durere. Mai avea şi un prieten foarte apropiat, probabil, un prieten din copilărie... Un pom în faţa casei, da, chiar un pom în faţa casei. Un album de familie, legat în panglicuţe bleu, în care domnul Eichmann era fotografiat în pielea goală... (Cu un sentiment de uimire din ce în ce mai puternic.) Chiar şi o fotografie aşezată deasupra patului, în care doamna Eichmann îl săruta pe domnul Eichmann. Au şi ticăloşii sentimente... Cu cîtă duioşie se gîndesc la toate în timp ce încasează dividende ! Cîte dividende, atîtea sentimente... Din dividende, fac sentimente ; din sentimente, alte dividende, Negustoria nu stă pe loc. Creşte rentabilitatea, creşte şi sensibilitatea. Sînt extrem de fericiţi din bani nemunciţi... PROŞTII SUB CLAR DE LUNA n Fac tîlhării... Şi după aceea, te uiţi la ei, o, parcă ar fi nişte copii... O fabrică avu şi el cîndva, în care, bietul, exploata... şi adesea plînge în amintirea ei... Cînd plînge, vechiul exploatator se preschimbă într-un copil neştiutor. Să ne plecăm în genunchi, să-i ştergem lacrimile şi să-l întrebăm : — De ce plîngi, copil nevinovat ? — Oameni buni, unde mi-e făbricuţa în care o viaţă întreagă cinstit am exploatat ? Noi dăm de-o parte, fără nici o milă, lacrimile mincinoase, amintirea primei iubiri ca să rămînă clară potlogăria. CORTINA ACTUL III TABLOUL 6 Un colţ de pădure. Primăvară timpurie. SCENA 1 Ortansa, Gogu ORTANSA (se plimbă furioasă pe aleile abia înmugurite, îl zăreşte pe Gogu): Ce înseamnă asta, Gogule? (Gogu nu se grăbeşte. îi face semn să se liniştească. Se apropie domol de Ortansa). Ce înseamnă asta, Gogule ? ! îmi eşti dator o explicaţie. (Gogu o ia înaintea Ortanseî. Ortansa în urma lui.) Gogule, tu te-ai schimbat în ultimul timp. Ai uitat totul, Gogule ? Ai uitat clipele de la Poiana Ţapului ? Ploua tot timpul şi noi stăteam în casă... (Gogu se opreşte din plimbare. O priveşte cu răceală pe Ortansa, care încearcă să-l încălzească cu flacăra iubirii ei pătimaşe.) Gogule, eu sînt, Ortansa. Eu sînt, fetiţa care nu se teme să facă dragoste c-un delapidator. Eu te înţeleg, Gogule... Ţi-am făcut multe servicii, Gogule. (Gogu se aşază pe bancă. Ortansa vine lingă el.) De ce taci, Gogule ? Spune ceva ! GOGU : Nu mai avem ce să ne spunem... ORTANSA (sare în picioare. Vine ameninţătoare în faţa lui) : Gogule, îţi dai seama ce spui ? GOGU : Nu te mai iubesc, Ortansa... (Ortansa îşi pleacă zdrobită fruntea. Se îndepărtează de el. Se plimbă PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 79 buimăcită prin pădure, Gogu fuge după ea, Aruncă cîte o silabă, în timp ce o urmăreşte printre copaci. Vn copac — o silabă.) Or-tan-so, nu mă in-ter-pre-ta gre-şit... ORTANSA (plînge) : Mă arunc înaintea trenului, Gogule ! Eu nu concep viaţa fără tine. GOGU : Fii fată inteligentă. Nu susţine calamităţi. Eu nu ţi-am cerut să mă iubeşti ! ORTANSA : Eşti o fiară ! N-ai nimic omenesc ! GOGU : Nici tu n-ai ! ORTANSA : Nu mă compara pe mine cu tine... Eu am, Gogule, suficient. Dragostea mea pentru tine ce este ? Prin cîte am trecut eu, Gogule ! Cîte sacrificii am făcut eu, Gogule ! GOGU (teatral) : Multe, Ortansa... In adîncul sufletului îţi voi păstra o amintire frumoasă... cu o singură condiţie... ORTANSA : Cere-mi orice, Gogule. Eu îţi dau şi viaţa mea, şi dragostea mea... GOGU : Nu iubire îţi cer, ci un mic serviciu... ORTANSA (dezamăgită) : Aşa puţin, Gogule ? La atîta se reduce... ? GOGU : Da, la atîta se reduce... Întoarce-te la căminul conjugal si iubeste-ti soţul. ORTANSA : Gogule ! ? GOGU (tăindu-i privirea): Cu patimă oarbă.., ORTANSA : Cum poţi, tocmai tu, să-mi ceri asta ? GOGU (şi mai categoric) : Pînă la sfîrşitul vieţii... O să te ierte, e nebun după tine. Pînă la sfîrşitul vieţii, auzi, Ortansa ? ORTANSA (indignată) : Dar eu nu exist ? Eu ce sînt, Gogule, pentru tine ? O păpuşă pe care o arunci de colo pînă colo ? GOGU : Ingrozeşte-te de ceea ce îţi voi spune acuma... Să te miri foarte mult, Ortansa, să nu-ţi vină să crezi urechilor. Doamne, ce ticăloşie ! Ce om lipsit de scrupule ! Doamne, la cîte principii am renunţat... Am făcut o tranzacţie... ORTANSA (simte ceva) : Cu dragostea mea ? Cu visurile mele de fericire ? 80 PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ GGGU (preia indignarea Ortansei şi o face şi mai puternică): Cu visurile tale de fericire... Cu dragostea ta curată... Cu iubirea noastră frumoasă... In mod mişelesc şi neomenesc te-am cedat soţului, numai ca să scap de controlul financiar. Nu, nu, Ortansa, n-am ţinut cont că ai şi tu suflet. ORTANSA : N-ai ţinut cont, Gogule, n-ai ţinut cont ! GOGU (scîrbit de el însuşi) : Ce barbarie ! De cîte infamii sînt capabil... ORTANSA : E un sacrificiu ce-mi pretinzi tu, Gogule... GOGU : Sigur că da. Eşti inteligentă, Ortansa. Ai înţeles esenţa : şi încă un sacrificiu imens. Dar e în joc cinstea mea. Dacă vine controlul, dau de dracu... nu mai sînt aşa de cinstit. Nu mă simt în siguranţă decît dacă rămîi nevasta lui. Dacă stai cu Emilian pînă la sfîrşitul vieţii... ORTANSA : Mi-a fost tot timpul teamă de controlul ăsta financiar. Aveam o presimţire... Ştiam eu că de la el o să vină toate nenorocirile. GOGU : Priveşte fenomenul din toate unghiurile. Mare noroc am avut cu pasiunea năprasnică a soţului tău legitim. E ceva nemaipomenit ! Cîte ţi-a trecut cu vederea... Dragostea lui nebună m-a scos din impas. ORTANSA : Mă îngrozeşte numai gîndul, Gogule. Ce viaţă mă aşteaptă... Iar discuţii serioase, situaţia din Congo, ce e omul, ce e binele, ce e răul, ce e fericirea — Giordano Bruno, adevărul şi colectivitatea... respectul faţă de om, Doamne Dumnezeule... GOGU : Eu nu zic c-o să-ţi fie uşor... ORTANSA : Vreau să te mai văd o dată. (li examinează înfăţişarea.) Tu ai ochi frumoşi, Gogule... Deci, s-a dus iubirea noastră... Încă o iubire care se sfîr-şeşte... Şi noi o credeam veşnică... GOGU (stăpînindu-şi plînsul) : Poate că e în firea lucrurilor, Ortansa... ORTANSA: Nu plînge, Gogule. Acuma e inutil. Am, petrecut clipe splendide... (înduioşată.) Tu eşti, în. fond, un copil... De cîte ori îmi amintesc cum te dădeai dimineaţa jos din pat, îmi vine să zîmbesc, PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 81 Niciodată nu-ţi găseai papucii, ce scandal mai făceai ! Cînd mîncai dulceaţă, te mînjeai peste tot. Un copil mare, dar tot un copil. GOGU (sincer mirat): Vezi că despărţirea de tine îmi zdruncină sufletul ? Uite, simt că se petrece ceva* cu mine... Realmente, sînt emoţionat. Dă-mi o şuviţă din părul tău. ORTANSA (îşi smulge o şuviţă) ; Eşti mult mai sensibil decît credeam. GQGU (sărută şuviţa. O pune în portvizit) : O să-mi amintească de tine. Ce soartă crudă, Ortansa ! De ce sînt oamenii atît de răi ? Şi gusturile noastre coincideau... ORTANSA : Iţi aminteşti, Gogule ? Devenisem, la un moment dat, o singură fiinţă. GOGU (se prăbuşeşte în braţele femeii) : O să mă macine singurătatea... O să-mi fie extrem de greu. Stai puţin, Ortansa. Mi-am adus aminte de o frază mai sugestivă. O să vezi că fraza asta o să-ţi răscolească sufletul. Cînd o să mă trezesc dimineaţa şi o să văd patul gol... Cum ţi se pare ? ORTANSA (se desprinde din braţele bărbatului, fi strînge fularul la gît) : Să-ţi păstrezi sănătatea. Să mănînci mai mult. Să nu mai fumezi trei pachete pe zi... (Se îndepărtează) (Gogu rămîne nemişcat ca o stană de piatră. O urmăreşte cu privirea. De-abia acum îşi dă seama ce a pierdut. Plînge. Nu~şi şterge lacrimile. Le lasă să-i brăzdeze obrazul.) ORTANSA (îşi întoarce pentru ultima oară privirea) r Adio, Gogule... SCENA A 2-a Acelaşi decor din tabloul 2. Acasă la familia Ortansei. Atmosferă deprimantă. Vîntul şuieră sinistru printre ferestrele larg deschise. Părinţii Ortansei par una şi aceeaşi fiinţă. Părinţii Ortansei 152 PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ (După ce, la început, părinţii Ortansei par o singură fiinţă, ei se despart, devin doua personaje, se ajută şi se completează reciproc.) MAMA ORTANSEI : Susţinea că Ortansa e o burgheză, şi uite, a îmbătrînit de atîta suferinţă. Mă doare inima numai cînd îl văd... (In continuare directă a aceleiaşi suferinţe.) Ar fi foarte penibil să se sinucidă în casa noastră. TATAL ORTANSEI : Vorbeşti şi tu prostii ! Cum o să se sinucidă în casa noastră ? Atîta bun-simţ mai are şi el... MAMA ORTANSEI (luînd apărarea lui Emilian) : Cînd omul e copleşit de o mare durere, bunul-simţ dispare. TATĂL ORTANSEI (luînd şi el apărarea lui Emilian) ; Bunul-simţ nu trebuie să dispară în nici o împrejurare. Eu, în locul lui, m-aş sinucide într-un oraş unde nu mă cunoaşte nimeni. Aşa ar fi corect. MAMA ORTANSEI (prăbuşită de durere, se aşază pe un fotoliu. îşi duce obosită mina la frunte) : Mă gîndesc... ce-i mai trece unei biete mame prin cap... (Mirată de gîndurile care-i trec prin cap.) Mă gîndesc că dacă Emilian s-ar sinucide discret, Ortansa ar primi o pensie... (După o pauză, dindu-şi seama de naivitatea celor spuse.) Dar sînt o naivă, nu-i aşa, Jean ? TATĂL ORTANSEI : Eşti o cinică. Nici vorbă de pensie. Numai necazuri şi neplăceri. (Mama Ortansei cade pe gînduri.) La ce te gîndeşti ? MAMA ORTANSEI (naivă) : Copilării. Lucruri, în fond, fără importanţă. (Cu duioşie.) Emilian n-avea un salariu tocmai rău... TATÂL ORTANSEI (sobru, bărbăteşte, loial) : N-am spus asta niciodată. MAMA ORTANSEI (pradă aducerilor aminte) : îţi aminteşti cum aşeza plicul pe măsuţă ? TATĂL ORTANSEI (descoperă măsuţa cu pricina) : Aici, nu-i aşa ? (Mama Ortansei vine şi ea lingă măsuţă. Amindoi inspectează măsuţa, cu duioşie3 de parcă s-ar uita la o fiinţă vie. Scena e cufun- PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 83 dată în întuneric, numai locul în care se află măsuţa şi cei doi bătrîni e luminat foarte puternic Tac emoţionaţi. Tatăl Ortansei îi strînge mina, îmbărbătînd-o parcă). MAMA ORTANSEI : îmi amintesc totul, pînă la cel mai mic amănunt. Nu scotea o vorbă. Punea plicul pe măsuţă şi se retrăgea în dormitor... SCENA A 3-a Apare Emilian. Părinţii Ortansei îl privesc înspăimîntaţi. Părinţii Ortansei, Emilian EMILIAN (cu figura răvăşită de durere) : Minte-mă, mamă-soacră, dacă adevărul nu mă slujeşte... (Cu durere.) Mamă-soacră, spune-mi, a venit Ortansa ? (încercind s-o facă complice.) Nu-i aşa că Ortansa s-a întors la domiciliul ei conjugal ? TATAL ORTANSEI : Nu chinui o femeie în etate. EMILIAN (o ia de mînă pe mama Ortansei) : Dumneata eşti femeie, înţelegi suferinţa mea relativ mai uşor. (Proiect de paradis.) Eu vă întreb : „A venit Ortansa ?a, dumneavoastră zîmbiţi duios : „Da, scumpe ginere, Ortansa s-a întorsa, şi eu sar în sus de bucurie... TATĂL ORTANSEI : Emilian, eşti un om cult. Vino-ţî în fire ! EMILIAN (îl priveşte cu duşmănie) : Dumneata, tată-socrule, să taci din gură. (Şi mai pornit.) Ce, dacă sînt cult, n-am voie să fiu zdrobit de durere ? (Se întoarce, plin de o nouă speranţă, spre mama Ortansei.) Te rog, mamă-soacră. Spune-mi că s-a întors Ortansa... MAMA ORTANSEI : Ortansa nu s-a întors. Nici măcar n-a telefonat. TATĂL ORTANSEI : S-ar putea să telefoneze. Nu mai fi aşa de pesimistă. EMILIAN (îi e greu să primească lovitura. Nebun de durere) : Minţiţi amîndoi, în egală măsură. (îi exa~ ■m PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ minează pe fiecare în parte.) Şi tu, mamă-soacră, minţi. Şi tata-socrul... Ortansa s-a întors la cuibul dragostei... Ortansa e în dormitor şi-şi curăţă unghiile. TATĂL ORTANSEI : Nu s-a întors nici o Ortansă. EMILI AN (cu o credinţă fanatică) : Ortansa e în dormitor şi-şi curăţă unghiile. (Deschide uşa dormitorului cu o lovitură de picior. în dormitor nu e nimeni. Părinţii Ortansei îl privesc înspăimîntaţi. Emilian examinează dormitorul. Arată spre un punct al camerei.) Ortansa s-a întors. Priviţi cum îşi curăţă unghiile. Cu ce graţie schimbă forfecuţele... Ortansa s-a întors. De ce m-aţi minţit ? MAMA ORTANSEI (frîngîndu-şi mîinile de durere) : Emilian, băiatule... EMILIAN (cu o expresie de beatitudine întipărită pe faţă, se îndreaptă spre Un punct al camerei) : Bine ai venit, Ortansa. Eram ferm convins că te vei întoarce după o anume perioadă. MAMA ORTANSEI : Emilian, nu e nici o Ortansă. E o nălucire, băiatule. E ceva ireal, copilule... EMILIAN (adresîndu-se unei Ortansei imaginare): Auzi ce spun părinţii tăi ? Ei nu văd cum îţi cureţi unghiile. Ei nu cred în dragostea noastră, (li dă la o parte pe cei doi băţrîni.) Plecaţi, plecaţi! Lăsaţi-mă singur cu Ortansa. SCENA A 4-a "Tatăl Ortansei, Marna Ortansei MAMA ORTANSEI : Bietul băiat, în ce situaţie penibilă ne pune... Nu mă gîndesc la noi, mă gîndesc la rudele lui. Sînt o femeie bătrînă şi mă gîndesc la orice. Ce-o să spună biata maică-sa cînd o să afle că s-a sinucis chiar în casa noastră ? Şi noi — mă gîndesc la biata maică-sa — o să avem mari neplăceri. Ar fi foarte penibil... Cîte formalităţi !... Oriunde te duci, formalităţi. Trebuie să anunţăm PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 85 în toate părţile, rudele, doctorul, miliţia, administratorul de bloc ; trebuie să telefonăm, să luăm măsuri. (Naivă.) Nici nu ştiu cui trebuie să te adresezi mai întîi într-o asemenea situaţie... miliţiei, doctorului ? TATAL ORTANSEI (surprinzător de dur) : El să moară, că de descurcat, ne descurcăm noi. MAMA ORTANSEI (surprinzător de blîndă) : Vai, Jean, de ce eşti atît de crud cu bietul băiat, dacă tot nu căpătăm pensie ? E lipsit de sens. Ascultă-mă pe mine, nu te mai purta ca un copil. Ai părul alb, dar tot nu ştii să te ocupi de interesul tău. Dacă tot nu căpătăm pensie, gîndeşte-te şi tu că bietul om e încă foarte tînăr... (încearcă uşa dormitorului.) Emilian ! Emilian... Nu răspunde... TATĂL ORTANSEI (înfricoşat) : Doamne Dumnezeule ? Să nu fi făcut vreo prostie !... MAMA ORTANSEI (calmă şi crudă) : Atîta bun-simţ mai are şi el ca să se gîndească la situaţia noastră... Sinucigaşii sînt oamenii cei mai egoişti. Cînd îşi pun ştreangul la gît, se gîndesc numai cum să moară mai repede. Eu, dacă m-aş sinucide, m-aş gîndi la ce las în urma mea. TATĂL ORTANSEI (forţează uşa) : Ne-a făcut-o, analfabetul ! MAMA ORTANSEI : Nu vorbi aşa, Jean. Avea două licenţe. O să explicăm autorităţilor... Spune-i c-a venit Ortansa... Dacă n-a murit pînă acum, să nu moară de-acum înainte... Minciuna înzdrăveneşte omul... TATĂL ORTANSEI (forţează uşa. Cu duioşie în glas) : A venit Ortansa ! SCENA A 5-a Emilian, părinţii Ortansei fEmilian doarme liniştit într-un fotoliu) m PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ MAMA ORT ANSEI (îl zgîlţîie cu putere) : Emilian ! EMILIAN (căscînd): Ce e ? Mă caută cineva la telefon? Lăsaţi-mă în pace. Dormeam aşa de bine. Pic de somn... TATAL ORT ANSEI (convins că Emilian e nebun) : A venit Ortansa ! SCENA A 6-a Emilian, părinţii Ortansei, Ortansa (Uimiţi, părinţii Ortansei se dau la o parte pentru ca Emilian s-o vadă mai bine.) EMILIAN (se ridică în picioare. Se îndreaptă spre Ortansa. Nu-i vine să-şi creadă ochilor) : Tu eşti, Ortansa ? ORTANSA (se îndreaptă spre Emilian cu braţele întinse) : Eu sînt... Ortansa... Iubita ta. EMILIAN (o ia în braţe şi o aşează trainic lîngă părinţi) : Jur că Ortansa mă scoate din sărite. Păstraţi-c sănătoşi. SCENA A 7-a Acasă la Clementina. Acelaşi decor din primul tablou. Gogu, Clementina CLEMENTINA : Te-ai întors, Gogule ? GOGU : Nu m-am întors. Unde vezi tu că m-am întors ? CLEMENTINA (trece direct la temă) : Ortansa nu-i pentru tine, Gogule. Ea n-o să-ţi satisfacă chiar toate capriciile, absolut toate capriciile. Gogule, simpla ta prezenţă mă tulbură. Cînd lipseşti tu, mobila n-are viaţă... GOGU (caută să înţeleagă suferinţa Clementinei. Toate gesturile îi sînt însă greoaie, îi cer un mare efort) : PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 87 Ce spui tu, Clementina, mă zguduie... Realmente, mă zguduie. Nu exagerez cîtuşi de puţin. Nu ştiu dacă tu mă crezi, dar mă zguduie... (Din altă lume.) In orice caz, cred că mă emoţionează profund. Uite, chiar mă gîndesc, biata de tine, părăsită la treizeci şi doi de ani... Trebuie să-ţi fie foarte greu. CLEMENTINA : Nu te dau Ortansei ! Vreau să te păstrez, Gogule ! GOGU (înţelegînd suferinţa femeii) : Cred c-am mai văzut eu odată ceva asemănător şi tot în legătură cu doi oameni de sexe diferite... Probabil, despărţirea de mine îţi provoacă o anume stare de spirit. Te-ai obişnuit cu prezenţa mea, nu-i aşa ? Prezenţa mea îţi sugerează o anumită asociaţie de idei ? CLEMENTINA : Eu ţi-am iertat foarte multe, Gogule. Nu poţi să spui că n-am închis ochii. Dar tu nu m-ai înţeles, nu te-ai gîndit să te uiţi în adîncul sufletului meu, să te întrebi ce-o fi cu femeia asta. GOGU : Nu, Clementina. Nu atinge fondul problemei. Nu atinge fondul problemei, că mă înfurii... Vrei să trec de la gingăşie la dispreţ ? CLEMENTINA (brusc lirică) : Nu, Gogule, nu e ceea ce crezi tu. Altceva vroiam să-ţi spun. Ai fost singurul bărbat care a lăsat o urmă în viaţa mea. GOGU (cu o mare vigoare, naturaleţe şi siguranţă) : N-ai înţeles nimic, Clementina... Nu te compara tu cu Ortansa. (Cu duşmănie.) N-ai spus că te apucă greaţa numai cînd te gîndeşti ce afaceri necurate învîrtesc eu ? CLEMENTINA (îl ascultă nedumerită) : Greaţă ? Am spus eu că m-apucă greaţa? (Cu demnitate.) Poate mă confunzi, Gogule... GOGU (tiranic) : Nu te confund. Ai spus că te-apucă greaţa. CLEMENTINA (sincer indignată) : Pe mine, greaţa ? Eu, iubita ta ? ! Gogule, uită-te în ochii mei î GOGU : Clementina, degeaba negi... Ai spus că nu duc o viaţă demnă, că ar trebui să muncesc cinstit, ca toţi oamenii. m PROŞTII SUB CLAR DE LUNA ■CLEMENTINA (pare zdrobită de acuzaţiile bărbatului) : Am spus eu că trebuie să munceşti cinstit ? Poate a fost o scăpare, Gogule. Cine ştie ce era în capul meu în momentul ăla... GOGU (continuă atacul) : Ai spus că ai şi tu părerile tale despre viaţă. Că, în definitiv, nu eşti o roabă. De cîte ori nu ne-am certat pe tema asta ? Că tu deteşti minciuna... CLEMENTINA (profund indignată) : Eu detest minciuna ? Minciuna, Gogule ? GOGU : Da, minciuna. Ai spus că şi tu eşti om. CLEMENTINA (îşi pierde răbdarea. Nu-şi aduce deloc aminte de aşa ceva): Am spus eu că sînt şi eu om ? ! GOGU : Da. Chiar aşa ai spus. Că, în definitiv, şi tu eşti om. CLEMENTINA (dramatic) : Nu-i adevărat. GOGU : Ba este ! Nu, minţi ! CLEMENTINA (implorînd înţelegere) : De unde să am eu părerile mele, Gogule ? Eu să te contrazic pe tine, Gogule ? Numai ca să-ţi aud vocea ta, cu timbrul ei caracteristic, aş trece şi la budism, nu ştiu ce n-aş face, Gogule... Nu zic, poate cîndva, de mult, acum trei mii de ani, am detestat minciuna, dar dacă tu n-o deteşti, Gogule, cum s-o detest eu ? Cum să detest minciuna, eu, o biată femeie lipsită de apărare ? Adevărul mă îndepărta de tine, Gogule, şi atunci nu mai era adevăr, ci o broască ţestoasă... GOGU : Nu amesteca aici animalele. N-au ce căuta. CLEMENTINA : Lasă, Gogule, să le amestec, că le amestec cu tîlc. Vreau să mă înţelegi exact, Gogule, chiar dacă mă părăseşti... Şi dacă minciuna mă apropia de tine, dacă cu preţul minciunii îţi mîn-gîiam părul, dacă cu preţul minciunii îţi simţeam răsuflarea, minciuna nu mai era minciună... ci, ce să zic eu, Gogule, Bach... GOGU : Lasă compozitorii. N-au ce căuta aici. CLEMENTINA : Lasă să-i amestec, că-i amestec cu tîlc, Gogule, nu înţelegi ? GOGU : Minţi! Ai personalitatea ta bine precizată. PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 89 CLEMENTINA (rîde isteric) : Eşti nebun, Gogule ? ! Eu, şi personalitate bine precizată! (înaintează spre el privindu-l drept în faţă.) Eu, personalitate bine precizată ? GOGU : Da. Ai felul tău de a fi... CLEMENTINA (tandră, lirică) : Pentru tine am renunţat la orice, Gogule. (Ii sărută mîinile.) Dar la absolut orice... Eu nu te judec pe tine, Gogule. Eu n-am nimic, Gogule, numai pe tine te am. GOGU : Atunci, de ce n-ai vrut să porţi pantofii pe care ţi i-am făcut cadou de ziua ta onomastică ? Cu cită duioşie am purtat cutia pe stradă ! Am delapidat ca să-ţi fac o surpriză. Pantofii n-au costat, desigur, o avere, dar aici conta gestul, nu banii. Şi tu ai avut cinismul să-mi spui că nu porţi pantofi din bani nemunciţi. CLEMENTINA : Eram o copilă pe vremea aia, Gogule. Ce ştiam eu despre viaţă ? GOGU : Erai o fiară. De fapt, pantofii ăia au ridicat un zid între noi. Dacă ştiam asta, nu-i mai cumpăram. CLEMENTINA (îşi aruncă pantofii. Deschide şifonierul cu mişcări violente. Scoate pantofii aduşi de Gogu de ziua ei onomastică, li încalţă într-o stare de febrilitate. Sînt pantofi cu toc foarte înalt. Cu o expresie de beatitudine tîmpă, se îndreaptă spre Gogu) : Am o minte de pasăre, Gogule... GOGU (tresare, zguduit de mărturisirea femeii) : Iubita mea ! (Se gîndeşte puţin şi apoi se hotărăşte. 0 strînge în braţe.) N-am ştiut, iubita mea, n-am ştiut. Am crezut că în adîncul inimii mă deteşti. O, ce copil prost am fost ! Am crezut că ai personalitatea ta bine precizată... CLEMENTINA (printre lacrimi) : Am o minte de pasăre, Gogule ! GOGU (vrea să-şi manifeste dragostea9 dar nu ştie cum anume. îşi încordează memoria.) Numai o clipă, Clementina, o singură clipă... şi-mi exteriorizez sentimentele. (îşi aduce aminte de cîte ceva... îi turteşte nasul.) Asta-i un gest omenesc, nu-i aşa. 90 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA Clementina ? Asta se cheamă hîrjoană, dacă nu mă înşel... Cel puţin, eşti beată de fericire ? CLEMENTINA : Da, Gogule. Hîrjoană se numeşte. Aşa cred, cel puţin... GOGU : Vezi ce memorie am eu, Clementina ? Faptul că prezenţa ta mă tulbură, asta e tot ceva omenesc, nu-i aşa ? CLEMENTINA : De ce mă întrebi tocmai pe mine. Gogule ? Asta voiam să te întreb eu pe tine... Şi eu sînt foarte curioasă. (Extaz.) A venit fericirea î SCENA A 8-a Clementina, Gogu, Ortansa (Ortansa apare în pragul camerei, distrusă.) GOGU (o părăseşte pe Clementina şi se îndreaptă spre Ortansa. Ortansa îşi pleacă fruntea, zdrobită. Gogu îi ridică bărbia şi o priveşte în ochi) : Niciodată n-ai să ştii tu, Ortansa, cît am să sufăr pentru gestul brutal pe care-1 voi comite chiar acuma... Prin cîte am să trec eu după aceea... (O pălmuieşte.j ORTANSA (conştiinţa vinovăţiei e mai puternică decît jignirea suferită) : N-am nici o vină, Gogule. Emilian nu mă iubeşte. M-a aruncat ca pe o cîrpă. CLEMENTINA (de acolo, de la locul ei) : Du-te la soţul tău legitim. Nu mai sparge casele oamenilor. GOGU (îi face semn Clementinei să tacă) : Cum adică nu te iubeşte ? Ce înseamnă aia că nu te iubeşte ? ORTANSA : Cum să-ţi explic, eu, Gogule ? Nu vrea să mai stea cu mine în aceeaşi casă. Nu simte nevoia să mă mîngîie. în loc să mă sărute, mă pălmuieşte, mă dă la o parte. Cînd mă vede, cască. CLEMENTINA (vrea să-l ajute pe Gogu) : Nu vrea să mai trăiască cu Ortansa, ci cu o altă femeie, care nu e Ortansa. PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 91 GOGU : Nu înţeleg ce spuneţi... Trebuie să te iubească sau, mă rog, ceva asemănător. Dacă nu te iubeşte, vine controlul financiar. ORTANSA : Emilian nu mă iubeşte, mă dispreţuieşte, ceea ce e cu totul altceva. GOGU (tare) : Trebuie să te iubească ! Mi-a promis că dacă tu, Ortansa, te întorci la el, închide ochii, mă lasă în pace. Vrei să ajung la puşcărie ? CLEMENTINA (de acolo, de la locul ei) : Gogu e un om cinstit. GOGU (se întoarce spre Clementina) : Taci dracului din gură. (Către Ortansa, implorînd-o.) Trebuie să te iubească... Schimbă-te, Ortansa ! Transformă-te... Priveşte-o cu dispreţ pe Clementina, pe mine, pe părinţii tăi infectaţi de morala burgheză... Iubeşte reducerea preţului de cost, iubeşte-1 pe Giordano Bruno. Află de ce s-a lăsat ars pe rug. încadrea-ză-te în cîmpul muncii. Priveşte viaţa cu ochii unei fecioare. Devino pudică ! Devino mamă ! Fii sinceră cu Emilian. Priveşte-mă cu dispreţ ! ORTANSA: Cum o să te privesc cu dispreţ, Gogule? Tu eşti un sfînt ! CLEMENTINA : Ascultă ce spune, Gogule ! (Ortansei.j Te lăudai că suceşti capul bărbaţilor. Vrei să se nenorocească Gogu ? GOGU (Clementinei) : Taci din gură, Clementino ! (Ortansei.) Nu sînt un sfînt, idioato. Sînt o lichea... ORTANSA : Pentru mine eşti un sfînt. Eu aşa te văd. GOGU : Nu, bufniţo, nu sînt un sfînt... Nu înţelegi ? Trebuie să mă deteşti... din adîncul sufletului. Trebuie să te apropii de Emilian, el să-şi dea seama că te-ai schimbat, să te iubească, să-i faci copii graşi şi dolofani, şi eu să scap de închisoare... Nu înţelegi ? Curvo ! ORTANSA : Eu, curvă, Gogule ? CLEMENTINA (de acolo, de la locul ei) : Gogu judecă înainte de a pronunţa fiecare cuvînt. ORTANSA : Te iubesc, Gogule ! 92 PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ GOGU (alt ton) : Ortansa... fă un efort... pentru tot ce a fost frumos între noi... pentru clipele de la Poiana Ţapului... CLEMENTINA (indignată) : Aţi fost într-o localitate de munte ? GOGU (către Clementina) : Taci clin gură, Clementina, nu mă mai întrerupe... (Către Ortansa.) Fă ca Emilian să te iubească, să se tulbure cînd îţi aude paşii... Dacă se tulbură cînd îţi aude paşii, scap de închisoare. Dacă nu se tulbură cînd îţi aude paşii, dau de dracu, Ortansa ! ORTANSA : Am încercat, Gogule. îmi ceri imposibilul. Mă detestă ! (Sună telefonul. Gogu se repede să răspundă. Ascultă îngrozit.) CLEMENTINA : Vino la mine, Gogule ! ORTANSA : Vino în braţele mele moi, Gogule. GOGU (dă femeile la o parte, cu dispreţ) : Nu v-am iubit, bufniţelor neputincioase. Nu sînteţi nimic... Nu sînteţi femei... N-aveţi suflet. (Ca o concluzie logică.) Vine controlul financiar. (Se prăbuşeşte, totuşi, în braţele femeilor. După cîteva secunde îşi revine. Se desprinde din îmbrăţişarea lor.) Gogu nu moare ! Gogu se transformă l (Se plimbă degajat prin cameră.) Uitaţi-vă la mine cu atenţie... (Clementina îl examinează cu atenţie. Ortansa la fel.) Adio ! Adio, Gogu cel fără scrupule şi principii ! Adio combinaţii şi filodorme ! Cînd va veni controlul, nu-1 va mai găsi ! Unde e Gogu cel odios ? Unde e Gogu cel fără principii ? A dispărut ca prin farmec. Va fi alt Gogu. Un Gogu care regretă ce-a făcut, un Gogu care se căieşte sincer. Un Gogu care vrea să ia viaţa de la început şi capătă circumstanţe atenuante... După ce trece controlul, adio Gogu cinstit, adio regrete... adio, nu-mi dau seama ce-am făcut... Din nou adevăratul Gogu, nemuritorul Gogu... ORTANSA : Eşti un deliciu, Gogule... CLEMENTINA : Eşti superb, Gogule... GOGU : Controlul începe peste o jumătate de oră. Ortansa, ceasul tău merge bine ? PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 93 ORTANSA : Da, Gogule. E zece şi un sfert. GOGU : Deci, pînă la unsprezece fără un sfert, într-o jumătate de oră, trebuie să trec prin transformări teribile, prin zguduiri sufleteşti, prin răscolitoare crize de conştiinţă, să mă transform dintr-un bărbat cinic... CLEMENTINA (violent emancipată) : Renunţi, tu, Gogule, la cinismul tău ? GOGU (mîndru) : Da. Renunţ, Clementina. Acum nu e nevoie de cinism, ci de reversul cinismului. Cînd omul se află într-o încurcătură, se face frate şi cu dracu pînă o scoate la capăt. Mi-e teamă de un singur lucru. Eu n-am regretat niciodată nimic. Dar absolut niciodată... Nu ştiu, deci, cum arată un individ care regretă din adîncul inimii, cum se comportă, ce gesturi face, de ce regretă, ce spune, cum spune, cum îi strălucesc ochii. Nu ştiu absolut nimic. ORTANSA (practică) : Atunci, cum o să regreţi, Gogule ? GOGU (se plimbă prin cameră) : Da. Asta-i nenorocirea !... Cum am să regret?... Cu ajutorul vostru. Voi trebuie să fi regretat ceva la viaţa voastră. îmi povestiţi tot ce ştiţi în materie de remuşcări. Orice sugestie... un cuvînt... o expresie, un gest caracteristic... sînt binevenite... ORTANSA (sentimentală) : întreab-o pe Clementina. Eu, Gogule, semăn prea mult cu tine. GOGU : Eşti nebună ? Acuma nu trebuie să semeni cu mine, acuma trebuie să fii opusul meu... Trebuie să învăţ de la tine să fiu om ! ORTANSA : Mai bine mă arunc acum înaintea trenului decît să fiu opusul tău ! CLEMENTINA : Las-o, Gogule. Nu vezi că ea nu-şi dă seama de situaţie ? Pe tine te paşte închisoarea, şi ei îi arde de fasoane... GOGU (amestec de pasiune şi tandreţe): Fiţi unite, fetelor ! Fiţi unite în această clipă grea. Purtaţi-vă ca două surori... (Clementina şi Ortansa se sărută.) Fetelor, iubitelor, nevestelor, amantelor, înţelegeţi situaţia mea ! Vreau să capăt o înfăţişare 94 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA omenească... Cu alte cuvinte, vreau să semăn cu un om, cel puţin în linii generale... (Durere şi implorare.) Daţi-mi tot ce aveţi voi mai frumos l Tot ce aveţi voi mai curat... (Cu disperare.) Scor-moniţi-vă sufletul ! Scotociţi-1 bine... bucăţică cu bucăţică... întoarceţi-1 pe toate feţele. In caz de forţă majoră, amintiţi-vă de vremea cînd eraţi copile şi vă jucaţi în nisip... prima zi de şcoală... eventual, o bunicuţă... Amintiţi-vă de vremea cînd eraţi adolescente. N-aţi vrea să înfăptuiţi ceva frumos ? După cum mi-a povestit mie o mătuşă bătrînă, în tinereţe oamenii au anumite impulsuri generoase. Ortansa, spune-mi tot ce ştii despre Giordano Bruno, de ce s-a lăsat ars pe rug. Trebuie să fi avut el un motiv... Daţi-mi tot ce aveţi voi mai frumos. Cu titlul de împrumut, nu vă fie teamă. După ce trece controlul, vi le dau înapdi pe toate... şi bunicuţele, şi obsesia unei singure iubiri, şi pe Giordano Bruno. (Disperare surdă; vrea să se entuziasmeze.) Hai, fetelor, repede, repede l Fiţi serioase ! Fiţi cinstite ! Iubiţi adevărul! Detestaţi minciuna ! Aspiraţi să deveniţi mame... (Poruncitor.) Duceţi-vă la muncă ! Legănaţi-vă pruncii î ORTANSA (cu cele mai bune intenţii) : Adică, ce e, în definitiv, un gînd frumos ? (Clementina dă din umeri.) GOGU (dă şi el din umeri) : Pe mine mă întrebaţi ? Dracu ştie ? ! Probabil ceva măreţ... CLEMENTINA (încearcă marea cu degetul) : Gogule, nevoia de a croşeta e ceva măreţ ? GOGU (dă din umeri) : Nu ştiu. Poate să fie, poate să nu fie. De ce mă întrebaţi pe mine ? V-am spus să nu vă dezumanizaţi complet, să mai păstraţi o fărîmă, pentru orice eventualitate... (Disperat.) De ce n-aţi devenit mame ? Ortansa, leagănă-ţi pruncul în braţe... ORTANSA : Nu ştiu ce vrei, Gogule î... Ce, femeile leagănă pruncii în braţe ? Ai pretenţii absurde. PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 95 CLEMENTINA : Ortansa are dreptate. Ai pretenţii absurde. Noi sîntem doar femei. De ce ne întrebi despre copii ? GOGU : Absurde ? Vreţi să înfund puşcăria ? Daţi-mi tot ce aveţi... amintiri... aspiraţii înalte, idealuri curate... remuşcări, repede, repede ! Vreţi să piară Gogu ?... ORTANSA (se plimbă prin cameră cu un aer concentrat) : Eu ştiu ce vrei tu, Gogule... Stai să-mi amintesc, să-mi răscolesc sufletul... (Se plimbă în continuare cu un aer concentrat.) Tu vrei ceva măre! sau o remuşcare... Nu anecdote, în orice caz... Era acum vreo zece ani... Era într-o dimneaţă şi mă plimbam pe Calea Victoriei. (îşi chinuieşte memoria. Gogu, plin de speranţă, aleargă spre Ortansa.) Nu-mi mai amintesc nimic. Absolut nimic... CLEMENTINA (se plimbă şi ea cu un aer concentrat) : Adică, dacă am făcut ceva, mă rog, uri anume lucru, şi pe urmă mi-a părut rău ? Ce am simţit eu ? GOGU (vine spre Clementina) : Da, Clementina, tu eşti speranţa mea, tu ai fost şi încadrată... De pildă, pantofii... Ce frămîntări ai avut? Spune-mi ce ai simţit, Clementina, ca să simt şi eu... (Clc/mentina cade pe gînduri.) Hai, fetiţo, scormoneşte-ţi sufletul ! Asta a fost ceva frumos în viaţa ta. Amin-teşte-ţi totul pînă în cel mai mic amănunt... CLEMENTINA : Vezi, Gogule, vezi ? Nu era mai bine dacă mai păstram ceva omenesc, dacă aveam şi eu personalitatea mea ? Acum ne prindea bine... GOGU (o împinge cu brutalitate) : Nenorocito, n-ai pic de caracter. Trebuia să fii om, nu cîrpă ! Cu riscul de a mă pierde, cu orice risc... Să fi avut un ţel în viaţă... (Blînd.) Fii Clementina cea de altădată... Cînd încă nu mă cunoşteai pe mine, cînd încă mai aveai principii. Aminteşte-ţi acele principii. Fii Clementina cea de odinioară, care nu suporta afacerile necurate... Indignează-te împotriva necinstei şi a nedreptăţii î CLEMENTINA (şoaptă) : Clementina cea de altădată ? $6 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA ORTANSA (strigăt) : Da, Clementina, cea de altădată. GOGU (strigă) : Clementina cea de altădată ! CLEMENTINA (cade pe gînduri) : Nu mai ştiu nimic despre Clementina cea de altădată. E mult de cînd nu m-am mai indignat, Gogule... foarte mult. Cînd te indignezi, trebuie să urli ? ORTANSA (cade şi ea pe gînduri) : Aşa se pare. Precis, nu pot să spun. Oamenii fac, în orice caz, gesturi caraghioase... Parcă am văzut odată, în copilărie, un om bătînd cu pumnul în masă... Dar nu pot să ştiu dacă aia era indignare... Nu vreau să te induc în eroare, Gogule... CLEMENTINA (neîncrezătoare) : Cînd o să redevii cinic, o să-mi dai în moalele capului cu fondul meu cinstit. Nu vreau să mai trec prin ce-am trecut. GOGU (disperat) : Nu fiţi nebune, vreau să fiu om. Daţi-mi sugestii ! ORTANSA : Te înţeleg, Gogule, îmi scotocesc sufletul, dar nu găsesc nimic. CLEMENTINA : Hai, Ortansa. Uit tot răul pe care mi l-ai făcut... Şi mie mi-ai spus odată că tu păstrezi în adîncul sufletului ceva curat. ORTANSA (sondîndu-şi adîncurile sufletului) : Dacă găsesc un gînd măreţ, ţi-1 dau, Gogule, cu cea mai mare plăcere. CLEMENTINA : Mie îmi place să fie curăţenie în casă; Asta, Gogule, nu-i ceva sublim ? ORTANSA : Mie-mi place să mănînc la ore fixe. Poate asta, Gogule, să fie ceva măreţ ? GOGU : Am nevoie de remuşcări, fetelor... Să luăm cazul tău, Clementina. Tu mă iubeşti. Eu am delapidat. Cînd ai descoperit asta, ce-ai simţit ? (Tare.) Nu ţi-a venit să-ţi iei lumea în cap ? Ce reacţie a declanşat în sufletul tău faptul că nu m-ai denunţat autorităţilor ? CLEMENTINA : Ce să declanşeze, Gogule ? într-un fel, mi s-a părut normal... ORTANSA : Noi n-avem prejudecăţi... PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ 97 GOGU (îndreptîndu-se ameninţător către cele două femei) : Să aveţi prejudecăţi! Acum v-aţi găsit să mă înţelegeţi ? Vreţi să mă nenorociţi ? CLEMENTINA (ţipăt de durere) : Aşa ne-ai învăţat tu, Gogule ! Noi nu vorbim de capul nostru ! GOGU (ţipăt de disperare) : V-am spus prostii! Privi-ţi-mă cu dispreţ. Intrebaţi-mă cum de a putut natura să facă un monstru ca mine... Proiect de paradis.) Voi mă blestemaţi, şi mie îmi crapă obrazul de ruşine... Îmi dau seama de grozăvia celor făcute... mă năpădesc remuşcări cumplite, îmi pare rău de ceea ce am făcut, şi scap mai uşor... ORTANSA (tare) : Eu nu te blestem, Gogule. Dacă te blestem, pe urmă ai să spui că sînt femeie cinstită şi n-o să-ţi mai placă de mine. CLEMENTINA (la fel de tare) : Eu nu te blestem, Gogule ! Dacă te blestem, o preferi pe Ortansa... GOGU (cade în genunchi în faţa celor două femei) : Nu fiţi egoiste! Mai am cîteva minute. In puţinul asta de timp, trebuie să trec prin mari zguduiri sufleteşti, să devin un om cinstit. Trebuie să mă transform... De ce nu înţelegeţi ? Vreţi să mă surprindă controlul asa cum sînt ? CLEMENTINA : Nu, Gogule... ORTANSA : Ar fi groaznic. GOGU (se ridică în picioare): Atunci, hai, fetelor, iubitelor, nevestelor, amantelor... Hai să fim oameni ! Hai, ajutaţi-mă ! Daţi-vă obolul. Daţi fiecare ce aveţi... Ce, nu mai aveţi nimic omenesc ? Hai să ne aducem aminte cum se comportă oamenii... ORTANSA : Dacă vrei tu, Gogule... GOGU (se simte în tot ce face presiunea timpului) : Trebuie să devin om, nu mai am timp de fleacuri. Eu am atîtea pe conştiinţă, şi voi vă mişcaţi ca nişte babe... Tu, Clementina, spui Ortansei : „Dacă l-ai iubit cu adevărat, ajută-1 să se transforme44. Ai grijă cum o să-ţi sune vocea. Amestec de durere şi speranţă. Ascultaţi, fetelor, ascultaţi ! CLEMENTINA : Sînt foarte atentă, Gogule... 9t8 PROŞTII SUB CLAR DE LU^A GOGU (către Ortansa) : Xu,. .Ortansa* te uiţi cu durere şi dispreţ în ochii rpei şi-mi spui : ,,Mi-ai înşelat iubirea mea curata, te-am crezut un om cinstit44, îmi dai două palme, {După o scurtă pauză,) Dar eu, eu cum reacţionez ? (Tare,) Eu cum reacţionez? Ce cuvinte spun* ce .gesturi fac? Eu ce trebuie să fac ? Tocmai asta nu ştiu... CLEMENTINA (după o pauză — încearcă marea cu degetul) : De atîta durere, te iei cu mîinile de cap. GOGU (dispreţ) : Bine, bine, mă iau cu mîinile de cap dar ce spun. ? ORT ANSA (ca prin vis); Parcă . cineva a spus odată, undeva, într-o ţară străină : „Doamne, ce ticăloşie am făcut44. GOGU: Vedeţi că se poate, fetelor ? Fiţi foarte naturale ! Cît se poate de naturale ! Uitaţi, tot ce vă leagă de mine. Regret ceea ce am făcut şi scap. mai uşor. Hai, fetelor, să fim oameni ! Ce naiba, doar v-am înşelat speranţele... Fiţi gata, fetelor, iubitelor! Gata... începe transformarea lui Gogul CLEMENTINA (către Ortansa) : Dacă l-ai iubit cu adevărat... (pauză chinuitoare) ajută-1 să devină om cinstit. (Ortansa se îndreaptă spre Gogu. Prima dată, încearcă să-l mîngîie. îşi retrage mîna, speriată. Clementina îi vine în ajutor.) Priveşţe-1 cu dispreţ, Ortansa, nu ştii ce-i dispreţul ? ORTANSA (dă din umeri. Din nou tăcere chinuitoare. Îşi aduce aminte, li priveşte drept în ochi, vorbeşte fără convingere) : Te-am crezut un om cinstit... Mi-ai înşelat dragostea... (Mai departe nu ştie ce să facă. Clementina îi face semn să-l lovească peste obraz. Ortansa îl loveşte peste obraz şi, încîntată că şi-a îndeplinit misiunea, se retrage lîngă Clementina. Gogu rămîne ca o stană de piatră. A uitat ce trebuia să facă sau nu poate s-o facă. Faţa îi e schimonosită de atîta zadarnică încordare. încearcă să se ia cu mîinile de cap, dar nu reuşeşte. Ortansa şi Clementina îl privesc îngrozite. Gogu încearcă din nou, fără succes, să se ia cu mîinile de cap.) PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 99 ORTANSA ŞI CLEMENTINA (unite în această clipă grea) : Gogule, ia-te cu mîinile de cap. Aşa procedează un om care regretă ceva... (Gogu, încă o încercare nereuşită.) ORTANSA ŞI CLEMENTINA (zdrobite de durere) : Gogule, Gogule, ia-te cu mîinile de cap !... Aşa procedează un om care regretă ceva. Regretă, Gogule, că vine controlul... Regretă, Gogule, regretă ! (Gogu, o nouă încercare nereuşită.) ORTANSA ŞI CLEMENTINA (cu lacrimi în ochi) : Nu sta nemişcat, Gogule ! Ia-te cu mîinile de cap! Regretă, Gogule, regretă ! (Cortina cade peste strigătele disperate ale femeilor şi încercările neputincioase ale delapidatorului Gogu.) CORTINA PIESA VĂZUTA DE : LUCIAN RAICU „Cea mai veche piesă din volum, şi într-un sens cea mai proaspătă, în care toate temele specifice sînt nimerite de prima dată şi poartă marca fericită, norocoasă, a „descoperirii44, a fenomenului originar de o inocenţă, dacă vrem, irepetabilă, este Proştii sub clar de lună. Păstrez şi acum imaginea intactă a spectacolului de la Municipal realizat cu aceeaşi tinerească strălucire de marele talent al lui Lucian Pintilie, cu o distribuţie care ni l-a revelat pe Octavian Cotescu în linia unei fidelităţi nestrămutate, scăpărătoare, faţă de teatrul lui Mazilu Unele dintre obsesiile, dintre motivele centrale în care Mazilu se poate recunoaşte de la distanţă şi este de neconfundat, au fost mai tîrziu adîncite, văzute în implicaţiile lor şi mai neaşteptate, de nebănuit atunci şi, totuşi, rămîn cu impresia că o astfel de piesă, vădind atîta norocoasă energie inaugurală şi un avînt aproape nepăsător, se scrie o singură dată în viaţă. Temele foarte profunde sînt aici ătinse cu o privire aparent distrată, jocul şi gravitatea se înfăţişează într-un aliaj inefabil, de nedesfăcut, îngîndurarea e plină de voioşie, sarcasmul are ceva festiv, marile daruri native se risipesc şi se cheltuiesc cu o generozitate lipsită de precauţii. Nici o îngrijorare nu vine să tulbure sau să umbrească această savuroasă, abundentă expansiune. „Prostia" însăşi beneficiază de un soi de libertate scîn-teietoare, de aripi largi şi puternice, proliferează enorm şi divers, surprinzător şi firesc. Există în piesă un veritabil şi chiar vibrant lirism al „prostiei44, intuită ca o formă de viaţă, oricît de falsă în ultimă analiză, dar amplă şi desfăşurată, capabilă şi ea să creeze un univers, plin, din care nu lipseşte nimic, dotat cu tot ce îi trebuie spre a se afirma, a supravieţui, a înflori în forme prodigios de bogate. Ea îşi are valorile ei de neclintit, PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 101 instituţiile venerabile, poezia şi extazurile ei, dramele ei înduioşătoare, lacrimile şi sărbătorile, zilele ei bune şi zilele ei rele, resurse proprii de inspiraţie şi voluptate, îşi are tinerii năpraznici şi bătrînii ei înţelepţi, bunătatea şi necruţarea, amorurile frenetice, afacerile, dar şi idealurile ei gratuite, intangibile Este o lume vastă, această prostie, cu daruri nesfîrşite şi oraşe labirintice în care te poţi rătăci. Detaşarea cea mai tăioasă nu exclude un sentiment dacă nu de umilinţă, cel puţin de simpatie complice, ca în faţa linei realităţi nemuritoare, gata să renască, aptă oricînd de regenerări. Un lirism „invers", deopotrivă de contagios cu cel uman, cu cel autentic şi necesar-, traversează piesa, imprimă succesiunii de scene şi replici ritm şi muzicalitate“. (din cronica literară la volumul „Teatru", apărut la editura „Cartea Românească", în „România literară44, din 19 februarie 1971). VALENTIN SILVESTRU „în piesele lui Teodor Mazilu, „Proştii sub clar de lună*4, „Somnoroasa aventură", „Acordeonistul" (într-un act) se înscrie în registrul de stare civilă al teatrului încă un personaj nou : opinia publică a societăţii noastre. Mandatarii ei sînt: (indirect) autorul piesei şi (direct) numitul Emilian, emisar al convenţionalului „control financiar" sau numitul Manole, convenţional „antrenor sportiv". [...] Teodor Mazilu a făcut din opinia publică principalul erou al unei comedii satirice, semnificînd nu o reacţie la fenomenele negative, ci, în raport cu noile condiţii istorice, o acţiune ofensivă, tonică, optimistă, batjocoritoare şi plină de forţa dispreţului curat, a colectivităţii socialiste, împotriva spiritului mic burghez. Caracterul vitriolant al ironiei, gradul de generalitate al pieselor şi actualitatea concretă a obiectivelor precum şi originalitatea comicului înscriu în sfera satirei, prin refracţie, valori umaniste importante, ilustrînd totodată adevărul că, în societatea noastră, forţa de influenţare a opiniei pu- 102 PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ blice e considerabilă, ea exercitîndu-şe şi în ;1dişgiiosticarea şi informarea la t scară cetăţenească,, a, urîţeniei, fenomenelor ne- gative44. (Un nou concept al erouliii, în voi. Per¬ sonajul în teatru, Ed. Meridiane, Bucm reşti, 1966, p. 97). ROMULUS DIACONESCU „Construcţia piesei beneficiază de ceea ce am numi sirne* trii tipologice, bazate pe structura opozantă a personajelor. Dacă Gogu este licheaua perfectă, Emilian (soţul Ortansei). pare, în schimb, total sustras „suferinţelor41 consoartei. Clementina dramatizează divorţul din slăbiciunea-i caracterologică, supradimensionată de cinismul lui Gogii; pe de altă parte, deşi provoacă divorţul, Ortansa ajunge în acelaşi stadiu al lamentărilor, nu pentru că ar cîntări cu gravitate actul, ci fiindcă totala nepăsare a soţului în faţa intempestivului eveniment îi face iminentă frustrarea de propriile-i „calităţi*. [...] Ceea ce lectorului îi apare la început desfăşurare oarecare ia pe parcurs o întorsătură neaşteptată, datorită comportamentului bizar şi absiird al personajelor. Gogu va trece în -braţele Ortansei intuind în noua parteneră o structură similară cu a lui : adică licheaua cinică, şmecheria agresivă, megalomania deşănţată, incapacitatea în trăirea sentimentelor.. Dar Gogu este un aventurier incorigibil care ştie că „fixarea44 îi poate produce oricând neplăceri. Ţemîndu-se în continuare de sosirea „controlului financiar44 — a termenului de scadenţă — altfel spus trăind spaima că nu-i poate minţi şi escroca pe toţi, o ;va părăsi şi pe Ortansa. Dramaturgul nu precizează momentul acestei Jntîlniri44 cu „controlul financiar44, dar* iminenţa apariţiei lui creează o stare tensională cu efecte dramatice, de o expresivitate remarcabilă. Gogu vrea să se transforme, dar este incapabil să săvîrşească gestul terapeutic (să se ia cu mînile de cap !) şi finalul piesei îl găseşte în starea de imposibilitate. Teodor Maziliu 11 scoate de pe scena vieţii sociale prin-tr-o formulă artistică relevantă. în Proştii sub clar de lună specificitatea formulei dramatice cultivată de autor se bazează pe citeva motive capabile să PROŞTII SUB CLAR DE LUNA 103 creeze atmosferă teatrală şi ele trebuie aflate tot la nivelul limbajului, a cărui polifuncţionalitate generează reliefuri surprinzătoare în spaţiul aceleiaşi piese. O primă lectură procură impresia unui limbaj comun, încărcat de termeni tociţi, dar prin tendenţioasa lor utilizare dramaturgul demască violent lipsa de cultură a personajelor, afişată cu agresivitate, tocmai prin efortul escamotării evidenţelor. „Te iubesc în ciuda laturilor tale negative11, îi spune Emilian unei Ortanse „şifonate". „Cîte servicii te-am rugat să-mi faci, pe toate mi le-ai refuzat, n-ai vrut să-mi înţelegi sufletul" îi răspunde aceasta. Altcineva constată că mai are ceva omenesc, „nu mi-am pierdut toate trăsăturile caracteristice" ; un altul e de părere că „sînt cazuri cînd moartea e mai uşoară decît despărţirea14, iar Clementina are „curajul" să spună că „şi eu pot să fiu vulgară de ruşine44. Dar un asemenea limbaj nu trăieşte doar prin sine, ci corespunde unui fond sufletesc pauper, înceţoşat de grave maladii. De aici — efectele comicului spumos, substanţial, ce aruncă mereu săgeţi înveninate. Vorbirea eroilor este una de tranziţie ; ei nu au asimilat, din cauza inaderenţei spirituale, termeni ce exprimă o realitate nouă şi, pentru ei, vorbirea frumoasă se degradează". (Teodor Mazilu — Vocaţia satirei, în voi. Spaţii teatrale, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1979, p. 45, 46—47). SOMNOROASA AVENTURĂ divertisment comic PREFAŢĂ Este, cred, Somnoroasa aventură, alături de Aceşti nebuni făţarnici, unul dintre cele mai inspirate texte ale lui Teodor Mazilu. Spirituală şi subtilă, pătrunzătoare si încărcată de adevăr. Comicul, cu acea factură atît de personală, se naşte din absurd şi ridicol, ascuţişul criticii sale, extrem de fin şi de precis, vizînd anumite tipuri şi ticuri umane apărute în societate, descinde pe linie mai mult sau mai puţin directă din Caragiale. Care este şi aici viza rîsului mazilian ? Suficienţa, semidoc-tismul, închistarea individului într-un provincialism spiritual, goana după bunuri materiale în detrimentul mobilării spirituale, grija excesivă pentru aparenţe şi neglijarea propriei deveniri interioare, mimarea sentimentelor, a culturii, a unei onorabilităţi de suprafaţă — cu alte cuvinte tot ceea ce-l îndepărtează pe omul de astăzi de sine, ceea ce contravine de fapt idealului societăţii noastre, scopului său profund umanist. Umorul se naşte mai ales din limbaj, iar mecanismul, fără să fie greu de descifrat, dă dovada unei perfecte stăpîniri a tehnicii. Închistaţi în propria lor mărginire, eroii videază limbajul — suferind de toate ticurile, de toate „noutăţile66 verbale la modă — de sens şi semnificaţii, el devenind mai degrabă o aspiraţie în sine (oare nu o vorbire elevată atestă un caracter elevat ?) decît o modalitate, cea mai proprie omului, de exprimare a gîndurilor şi sentimentelor, a ideilor. Grija pentru vorbirea „frumoasă“ ca şi pentru onorabilitatea aparenţei fizice devine astfel comică, ridicolă. în Somnoroasa aventură pe Gherman l-a ucis sufleteşte această grijă, el devenind sclavul propriei sale imagini. Dorinţa lui obsesivă de a scăpa de ea — şi cum altfel decît prin rîs, prin puterea de a-şi asuma SOMNOROASA AVENTURA 107 eroismul unei şotii ? ! — nu mai poate avea un fundament sufletesc şi de aceea e ridicolă, dar şi uşor dramatică. Este această nuanţă care dă multă profunzime scrisului lui Teodor Mazilu şi care, totodată, dă multiple şanse de complexitate spectacolului teatral. Prin fineţe şi inteligenţă regizorul are, de aceea, posibilitatea de a conduce spectacolul pe firul extrem de subţire care desparte hohotul de rîs de cel de plîns, zîmbetul din colţul gurii de lacrima din colţul ochiului. Ridicolul lui Gher-man este dat de o anume încorsetare exterioară şi interioară care i-au redus la maximum trăirile adevărate, trăiri pe care le-a înlocuit de fapt cu mimarea lor ordonată într-un sistem de gesturi fără acoperire. Ridicolul este realizat totodată de „aspiraţia“ lui Gherman de a se smulge din această stare prin „curajul“ unor fapte minore, la rîndul lor, fără a reprezenta rezultatul unor transformări interioare, al unor necesităţi sufleteşti, ci simplele lor semne exterioare. Dar dincolo de asta există în Gherman şi germenul unei vagi tristeţi născute dintr-o de-abia bănuită dramă a celui care are conştiinţa neputinţei sale şi nu mai are puterea de a şi-o depăşi. Interesant este că umorul reiese din teribila neputinţă a tuturor personajelor de a trăi cu umor, de a avea cît de cit o umbră de haz. Firesc. între „seriozitatea^, închistarea sufletească, uscăciunea zbîrcită a lui Gherman, lipsa de scrupule combinată cu prostia şireată a lui Cleo, lichelismul, ipocrizia lui Ogaru, superficialitatea interesată şi prostuţă a Gabrielei nu-şi poate face loc în niciun fel ascuţimea spiritului. Toţi sînt infirmi sufleteşte şi moraliceşte. Numai Gherman, cel căruia „nu-i mai stă bine viaţa((, ar vrea să-şi vindece infirmitatea. Dar forma, masca i-au devenit atît de proprii încît ceea ce încearcă să schimbe este tot grimasa şi nu structura, pentru simplul motiv că ea-i lipseşte. Este ca o statuie goală pe dinăuntru: dalta sculptorului n-o mai poate modela ci doar sparge. Aparent există o opoziţie formală între două tipuri de personaje : între închistarea cu neputinţă de depăşit a lui Gherman şi mobilitatea, cameleonismul unui Ogaru sau Cleo. Gherman aspiră să se poată schimba după si- 108 SOMNOROASA AVENTURA tuaţii — să fie la nevoie romantic, neserios, imaginativ. Qgaru sau Cleo ar vrea să se poată fixa intr-o poziţie favorabilă chiar cu riscul de a înţepeni într-un anume tip de comportament. Zbatere zadarnică pentru că toţi şi-au pierdut omenescul. Dar, oare, Gabriela este salvată cu adevărat de la „devenirea“, de la „viitorul“ asemănării cu cei din jurul său ? Dar oare Manole este un personaj „pozitiv“ ? Poate da. Da, numai în măsura în care nu perfecţiunea ci omenescul, viaţa adevărată îi vor mai constitui mobilul faptelor, al existenţei. MIRUNA IONESCU PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL DE COMEDIE 20 octombrie 1964 DISTRIBUŢIA: Ogaru: NIKI ATANASIU, artist al poporului; Mătuşa Cleo : AGNIA BOGOSLAVA ; Gabriela : I ARIN A DE- MIAN ; Manole : AMZA PELLEA ; Gherman : GH. DI-NICA ; Stela : INA DON. Regia : DINU CERNESCU Scenografia : arh. VLADIMIR POPOV Ilustraţia muzicală : ing. LUCIAN IONESCU Scenotehnica : ing. DORIN MANOLESCU TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ 7 aprilie 1978 DISTRIBUŢIA: Gherman: DRAGOŞ PÂSLARU; Gabriela: CARMEN PETRESCU; Cleo: EUGENIA BALAURE; Ogaru: GHEORGHE DĂNILA; Manole: MIHAI CAFRIŢA. Regia : NICOLAE SCARLAT Scenografia : VASILE JURJE Ilustraţia muzicală : NICOLAE SCARLAT TEATRUL NAŢIONAL DIN TIMIŞOARA 29 decembrie 1981 DISTRIBUŢIA: Gherman : VLADIMIR JURĂSCU ; Cleo : GETA IANCU ; Gabriela: MIHAELA MURGU; Ogaru : DANIEL PE- TRESCU ; Manole : ION HAIDUC ; Admiratorul : CRISTIAN CORNEA. Regia : AURELIU MANEA Scenografia : GEORGE PETRE TEATRUL EVREIESC DE STAT BUCUREŞTI 16 februarie 1982 DISTRIBUŢIA: Domnul Gherman : RUDY ROSENFELD ; Mătuşa Cleo : LUCIA COSMEANU-MAIER ; Gabriela : TRICY ABRA- MOVICI ; Ogaru : BEBE BERCOVICI ; Manole : ELI CONSTANTIN MĂGULEANU, DAN MIHAI SCHLANGER, NORBERT HAUSER, NICOLAE MACOVEI. Direcţia de scenă : ADRIAN LUPU Scenografia : CARMEN şi GEORGE RASZOVSKI Ilustraţia muzicală : GABRIEL PURDEA TEATRUL DE NORD DIN SATU MARE 29 ianuarie 1984 DISTRIBUŢIA : Gherman : CORNELIU JIPA ; Mătuşa Cleo : VIORICA SUCIU ; Gabriela : DANA TALOŞ ; Ogaru : CONSTANTIN DUMITRA ; Manole : RADU SAS, CORNEL FRIMU, YA-SILE BLAGA. Regia artistică : ADRIAN LUPU Scenografia : FLORENTINA DRAGULIN PERSONAJELE* (în ordinea intrării în scenă) DOMNUL GHEEMAN MÂTUŞA CLEO GABRIELA OGARU MANOLE UN ADMIRATOR membru al cooperativei de traduceri şi dactilografiere „Prestarea*4, atît de serios şi cu atît de multe calităţi, îneît vîrsta nu mai a*« nici o importanţă 45 de ani 23 de ani „bărbatul la 45 de ani“ 30 de ani 20 de ani Acţiunea se petrece în zilele noastre. * La apariţia piesei în revista „Teatrul44 (nr. 4/1964) mai exista un personaj episodic, Stela, „cam de aceeaşi vîrstă“ cu Gabriela, personaj ce apărea la începutul tabloului 2, fiind ulterior eliminat de autor (n.ed.). ACTUL I TABLOUL I Cişmigiu, Centrul de ape minerale. Gherman, Mătuşa Cleo GHERMAN (se apropie pe furiş, dar cu multă fermitate) : Dacă nu sînt indiscret, ce apă minerală sorbiţi ? CLEO : Indiscret ? ! Da’ nu sînteţi de loc indiscret. Bo-doc... GHERMAN : Bodoc ? (Rîde.) Cum să nu rîd cînd observ că sorbim aceeaşi apă minerală ?... Eu sînt un om serios, dar totuşi, am momente cînd sînt bine dispus. (Caută o punte de legătură.) Şi dumneavoastră suferiţi de gastrită ?... Asta-i o coincidenţă, şi coincidenţele trebuie sărbătorite. încă două pahare de Bodoc ! (Gherman o opreşte cu un gest galant.) Doamnă, dar mă jigniţi, plătesc eu !... CLEO (intuiţie rapidă) : Aveţi ceva fascinant... Se vede că sînteţi un om înzestrat cu multă inteligenţă, cu multă cultură, cu multă eleganţă, cu multă prestanţă. Credeam că aşa ceva se întîmplă numai în filme... GHERMAN (parcă doborît de atîta înţelegere superioară) : Ah, filmul, ce artă, stimată doamnă. Nu degeaba filmul e considerat a şaptea artă... Aţi văzut Car-tagina în flăcări ? CLEO : Mie, ca şi răposatului meu soţ, îmi place tot ce e nou în artă, Dumnezeu să-l odihnească ! Oh, răposatul meu soţ, tare mult îi plăcea arta modernă i De şapte ori am văzut Cartagina în flăcări şi tot am impresia că n-am înţeles totul... GHERMAN : E superb. Şi n-o spun din snobism... 114 SOMNOROASA AVENTURA CLEO (fiecare cu părerea lui) : Eu cred că e colosal. Scena aia formidabilă, în care prinţesa aia superbă trece prin flăcările alea... enorme... Şi calul... Şi moartea. Exact ca în viaţă. GHERMAN : Cred că nu exagerez de loc cînd spun că forţa artei e mare. CLEO (uluită de ineditul problemei) : Mare ? GHERMAN : Parafrazîndu-1 pe Thibaudet, pot să spun, mare de tot... Dar să ştiţi, stimată doamnă, ier-taţi-mă că v-o spun fără menajamente, cinematograful nu e totuşi singura artă. Sînt mult mai multe... Numai simpla lor enumerare şi ar fi de ajuns... Poate să vi se pară o extravaganţă ceea ce susţin eu, dar dacă ar fi numai sculptura, arhitectura, teatrul, stimată doamnă, poezia chiar, şi tot âr fi de ajuns. De altfel, să ştiţi, stimată doamnă, asta nu-i numai părerea mea, ci şi a multor specialişti, parte contestaţi, parte adulaţi. Âr fi simplist să credem ca diversitatea e ceva specific artei. Oraşele sînt şi ele multe. Paris, nu mai departe Londra, Santiago de Chile. Veneţia de exemplu. CLEO (înfiorată) : Vai, ce cultură vastă aveţi ! Şi ce corect aţi pronunţat Santiago de Chile. GHERMAN (modest) : Mi-a plăcut să răsfoiesc o carte. CLEO : Printr-o simplă asociaţie de idei, am ajuns la părerea că sînt şi foarte mulţi artişti, Beethoven, de pildă. GHERMAN : Compozitorul ? CLEO (concesiv) : Are pasaje drăguţe. GHERMAN : Da. Are unele pasaje drăguţe, alte pasaje divine, şi, între noi fie vorba, şi destule lucruri cam slăbuţe... Dar a suferit mult din pricina femeilor... Femeile nu .apreciază geniile cît sînt în viaţă... Numai după ce mor, femeile se îndrăgostesc de aceşti oameni valoroşi. Trist fenomen, stimată doamnă! Trist fenomen ! Vedeţi, nu mai departe cazul Van Gogh... CLEO (ca muşcată parcă) : A, pictura... ,115 SOMNOROASA AVENTURĂ GHERMAN: Şi dansul... Dansul e cu totul altceva... Oricît ar părea de paradoxal, dansul nu e totuna cu muzica. CLEO (obosită de atîtea discuţii „de idei“) : Aveţi ceva enigmatic în privire. O rană care nu s-a cicatrizat. Aţi suferit în amor ? GHERMAN : A, nu-mi răscoliţi rănile trecutului ! Eu, stimată doamnă, deşi sînt un om cu un orizont destul de larg, iubesc viaţa. Poate din acelaşi sentiment fac în fiecare dimineaţă exerciţii de înviorare, un, doi, trei... Eu, cînd iubesc, nu mă uit la bani... Nu vreau să spun că am atîţia bani cîtă sinceritate au femeile, nu, ar însemna ori să mă contrazic, ori să neg evidenţa, dar îmi place să am lîngă mine o persoană căreia să-i cer să închidă uşa. N-am avut noroc. Nu ştiu de ce, dar femeile se plictisesc de mine relativ repede. Şi nevastă-mea, femeie la care mă uitam ca la o icoană, pe care o divinizam, m-a înşelat cu un şoarece de bibliotecă... CLEO : Vai, dar intrăm în domeniul absurdului. Dumneavoastră — înşelat în amor ? Un bărbat atît de serios ?... GHERMAN (vrea să schimbe vorba) : Dacă nu comit o indiscreţie, care formă de relief vă place mai mult ? CLEO : Dar nu comiteţi nici o indiscreţie. Marea. Marea cu valurile ei... GHERMAN : Dar mai sînt şi munţii. Se poate să uitaţi munţii, cu vîrfurile lor veşnic acoperite cu zăpadă ? Apoi mai sînt pădurile, ca să nu mai vorbim de poiene... CLEO : Ah, ce bărbat instruit ! Sub o înfăţişare serioasă, se ascunde de fapt un om atît de delicat. GHERMAN (rîzînd) : Vreţi să ştiţi adevărul ? CLEO : O, da, desigur. GHERMAN : Nu. N-am avut curajul să mă recăsătoresc. CLEO : Aţi fi un ginere ideal. Din experienţă ştiu că în casele frumos mobilate oamenii se iubesc sincer. Azi o mobilă, mîine altă mobilă, imposibil să nu apară şi sentimentul. 116 SOMNOROASA AVENTURA GHERMAN : Amabilitatea dumneavoastră mă ajută să atac problema frontal. O iubesc pe nepoata dumneavoastră. CLEO : O cunoaşteţi ? ! GHERMAN (pardon) : O port în suflet ca pe o icoană. Şi eu nu port în suflet decît ceea ce am absolută nevoie... CLEO : Extraordinar !... Cîte poate să aducă neprevăzutul ! Şi cînd te gîndeşti că totul a pornit de la o simplă apă minerală... GHERMAN : Cîştig bani frumoşi. La cooperativa „Pres-tarea“, unde lucrez în calitate de traducător, se cîştigă bine. N-aş vrea să spun că asta e totul în viaţă... Căci dacă ai bani şi n-ai mulţumire sufletească, totul e zadarnic. CLEO : O, domnule, nici eu, nici nepoata mea nu sîntem materialiste. Sentimentul rămîne pe primul plan... fără ca banul să treacă pe al doilea plan. GHERMAN (îşi continuă în linişte pledoaria) : Depunînd în fiecare lună bani la CEC, mi-am cumpărat un automobil. Nu credeţi, sper, doamnă, că automobilul e cel mai mare cusur al bărbaţilor ? CLEO : O, nu ! Au ei cusururi şi mai mari. Am să fiu însă sinceră. Automobilul nu poate înlocui căldura sufletească, cel puţin aşa cred eu. GHERMAN : în afară de asta, mai am două principii. Aş vrea ca soţia mea să nu lucreze. Aş vrea să fiu ! cît mai explicit. La serviciu, prin natura obligaţiilor mele profesionale, trebuie să mă prefac puţin. Acasă, vreau să fiu sincer. La serviciu trebuie să fiu atent la colegii mei, trebuie să fiu foarte serios, la mine acasă aş vrea aşa... ceva nostim, nu ştiu dacă cuvîntul e bine găsit... Acesta ar fi primul principiu... Pe dumneavoastră am să vă ţin ca pe o comoară, acesta e cel de al doilea principiu. N-am fost prea abstract, dar am fost sincer. CLEO : Dar asta înseamnă că dumneavoastră vreţi să duceţi o viaţă dublă. La birou să gîndiţi într-un fel, acasă invers ? !... SOMNOROASA AVENTURA 117 GHERMAN : Da. Dublă... Dublă... Aţi ghicit. CLEO : Eu cu aşa ceva nu sînt de acord şi nici nu ştiu dacă Gabriela vă iubeşte. Căci, n-aş vrea să vă jignesc, dar şi sentimentul... GHERMAN : Nici nu mă cunoaşte. E un fapt, n-are rost să mă revolt împotriva faptelor. CLEO (omenească indignare) : Nu, domnule, eu nu fac tranzacţii cu sufletul unei fiinţe apropiate. Nu, domnule... ^ GHERMAN : Atunci cum rămîne ? CLEO : Căutaţi iubirea, domnule. Avînd atîtea calităţi,, veţi găsi uşor o femeie care să facă din dumneavoastră un ideal... Nu, domnule, categoric nu ! GHERMAN : Atunci, cum rămîne ? Eu vreau un răspuns, clar. Cum rămîne ? CLEO (mai indignată ca oricînd) : M-aţi adus în culmea indignării. Aş fi preferat să fie un sentiment la mijloc. Aş fi rămas cu conştiinţa curată şi avantajele ar fi rămas, în linii mari, aceleaşi. Dar dacă nu se poate, nu se poate... Aranjez eu totul, domnule... Nici o grijă, domnule... Bazaţi-vă pe mine, domnule Gherman. Gabriela va fi a dumneavoastră. TABLOUL 2 Acasă la Gabriela. Cameră excesiv mobilată. Gabriela. Admiratorul, apoi mătuşa Cleo GABRIELA (la telefon) : A, un domn. Vrea să tină o mică dizertaţie despre atracţia neprevăzutului... în zilele mai ploioase. A, ăla mic şi chel. E aşa de ironic, încît nici nu înţelegi ce spune. Dacă vin şi eu ? Nu ştiu, nu cred. Astăzi nu mă atrage necunoscutul. Ei, dacă nu mă atrage, nu mă atrage. Ei, asta-i bună ! Ce vrei, domnule, dacă n-am starea de spirit necesară... 11$ ? SOMNOROASA AVENTURA ADMIRATORUL (apariţie bruscă) : A, cît siht de fericit, af cit sînt de grăbit... De aceea, tovarăşă Gabriela Mateescu, trebuie să-mi planific riguros puţinul timp ce-mi stă la dispoziţie. Deci mă prezint... Am sarcina cea mai ingrată, sînt un admifator^ un biet admirator. Cu îngăduinţa dumitale, am să fiu ceva mai simplu. Deşi aţi fost criticată în presă, eu tot vă admir... Ah, în meciul de baraj cu campioana Voinţei, aţi fost grozavă !... De la prima lovitură mi-am dat seama că sînteţi hotărită să învingeţi. Pe cît de mult mă indispun prostiile calculate, pregătite cu dp-amănuntul, pe atît mor după victoriile gîndite, premeditate, calculate... Mă credeţi că-mi venea să vă strîng în braţe ? GABRIELA : Da ? Nu ştiu de ce, sînt o naivă poate, dar asta cred întotdeauna. ADMIRxATOBUL : De aceea am şi venit. Am venit să vă strîng în braţe, să vă felicit şi să plec. Admir , la dumneavoastră dorinţa de a învinge şi, mai ales, ştiinţa de a învinge. Vă deranjează laudele mele? Nu-i nimic ciudat,, si cu mine se întîmplă la fel. (Către Gabriela.) Peste cîteva Juni or veţi întîlni pe campioana Ştiinţei. O s-o bateţi ? GABRIELA : Numai dacă mă rogi dumneata. Aşa, de capul meu... ADMIRATORUL: Eu? Eu vă rog din toată inima. (Se uită la pendula din perete.) Trebuie să plec. Pe cît sînt de fericit pp atît sînt de grăbit... CLEO (apare trăgînd după ea două fotolii) ; Cum am lipsit eu, cum ai întors casa pe dos. (Aşază fotoliile în mijlocul casei.) Cum am lipsit cîteva ceasuri, ca să mă relaxez puţin, cum ai făcut schimbări. Nu vrei să ţii seama că, la vîrsta mea, nu pot să-mi mai permit extravaganţe... Cine era tinerelul care fugea ca un bezmetic ? Cam schematic, tinerelul... (Deschide fereastra.) Arăţi foarte bine... Ai plătit lumina? GABRIELA : A, mătuşico, pînă nu faci dumneata o apreciere, nu se poate... SOMNOROASA AVENTURA 119 CLEO : Care va să zică, sînt în casa mea şi n-am voie să-mi dau cu părerea,.. Am să mă duc la străini, să fac acolo diverse aprecieri... GABRIELA : Ah, mătuşo, şi cu prietenele mele te porţi urît î Stela ţine la mine... Şi eu ţin la ea foarte mult... CLEO : Nu-mi place această amiciţie. Nu pare de loc o fată modernă. 1 GABRIELA: Modernă! N-o fi modernă, dar e foarte simpatică... CLEO : Dragă Gabriela, aşa nii mai merge, mă bagi în mormînt, şi la propriu şi Ia figurat. Ai o răceală pe care n-o avea nimeni din familia noastră. La cimitir n-ai mai fost şi tu să depui 5 floare cit de mică. Rufele nu le speli în două ape... GABRIELA : Mi-am cumpărat o rochie de tergal. CLEO : Asta nu-i ceva rău, Gabriela. Orice persoana aspiră spre o stofă mai fină... Dar trebuie să vedem dincolo de stofe, dincolo de calitatea tergalului. O, Gabriela, ai încredere, în experienţa mea de viaţă. (O mingile.) Ce vreau eu, în fond ? Vreau să fii elegantă... ca o bijuterie... Am eu o altă satisfacţie în viaţă ? Nu. Dacă nu era această dorinţă, de mult cădeam bolnavă la pat. A sosit timpul să-ţi găseşti un soţ vrednic de tine... GABRIELA: Şi eu m-am gîndit la asta, mătuşico. Şi l-am găsit... E aşa de simpatic... Cînd sînt cu el, mă simt foarte bine. E şi drăguţ, are şi conversaţie... mă sună în fiecare zi. E atît de inteligent şi de punctual... CLEO (sobră) : Numele, vîrsta, profesia, salariul de bază. Repede, repede... GABRIELA (în loc de oricare altă explicaţie) : Manole, mătuşă, Manole !... CLEO : Nu-1 cunosc personal, dar am cîteva informaţii despre el. Nu mă deranjează că-i marxist, dar are salariul mic. GABRIELA : II iubesc. Cred că m-am exprimat destul de clar, ca să nu mai avem discuţii... 120 SOMNOROASA AVENTURA CLEO : Bine, am să fiu şi eu clară. Sînt convinsă că-1 iubeşti. Eu vorbesc de căsătorie, nu de iubire. Aceste două noţiuni se bat cap în cap. N-am ce face, nu eu am făcut viaţa. Unde ai văzut tu, fetiţo, ca doi oameni care se iubesc să se căsătorească ? Unde fetiţo ? ! Că mă duc şi eu la ei în pelerinaj, cum se duceau altădată creştinii la Ierusalim. GABRIELA : Cum ? ! Unde ? ! La noi, la serviciu... CLEO : Minciuni. Tot ce se bazează pe sentimente nu rezistă. Numai interesul strict material rezistă tuturor furtunilor, zăpezilor şi cutremurelor... Chiar dacă vine un cataclism, o neînţelegere, interesul renaşte din propria lui cenuşă ca... pasărea aia cu nume străin. Şi Biblia spune. Numai interesul e veşnic. GABRIELA : Pasărea Phonix, mătuşă. Dar nu cred. CLEO : Ţie îţi trebuie un bărbat pe care să nu-1 iubeşti cîtuşi de puţin. Că numai aşa mai poţi să zburzi şi tu în afara căminului fericit. Ai nevoie de un bărbat sensibil, care să nu te lase să munceşti. La fizicul tău agreabil, munca e o absurditate. Să muncească alea urîte, alea care. n-au tenul tău. GABRIELA : Mai am să-ţi spun ceva foarte simplu. Am dat examen la facultate. Am reuşit. CLEO : îmi vorbeşti deschis, îţi vorbesc deschis. Nu sînt de acord. Şi pe mine nu mă întrebi nimic... O să mă bagi în mormînt. Şi nimeni n-o să vină să depună o floare cît de mică pe mormîntul rece... GABRIELA : Eu credeam că-ţi fac o surpriză. CLEO : Este o surpriză, fata mamei, iartă-mă că-ţi spun aşa... dar asta e o surpriză neplăcută. Te-ai dus la serviciu, deşi eu am fost contra; pensia mea era suficientă. Am trecut cu vederea... într-un moment de slăbiciune. Dar tu nu te-ai oprit aici. Acuma, la mică distanţă, facultatea. Tu trebuie să trăieşti, fata mamei, nu să-ţi risipeşti tinereţea. GABRIELA : Te-am supărat, mătuşă ? CLEO : Spune-mi mamă ! Atîta poţi să mai faci pentru mine. Nu e un sacrificiu prea mare. GABRIELA : Te-am supărat ? SOMNOROASA AVENTURA 121 CLEO : M-ai distrus... Mi-ai spulberat, sistematic, iluzie cu iluzie. Simt că vrei să mă părăseşti, la început provizoriu, pe urmă definitiv. Iţi cer un ultim serviciu : du-te pînă la farmacie, cumpără nişte fenergan. Ce te uiţi aşa la mine ? A ! Dacă m-ai iubi ai şti că reţeta e pe noptieră... (Gabriela pleacă. Mătuşa Cleo se ridică brusc în picioare şi începe să fredoneze.) OGARU (care, nevăzut de nimeni, priveşte intimidat în jurul lui, se împiedică de o mobilă, o dă galant la o parte) : Nu-i nimeni acasă ? CLEO (în sfîrşit, cu chiu cu vai, apare din spatele unei mobile. Emoţia, dacă a existat cumva, dispare înainte de a fi apucat să se manifeste) : Adolf, tu eşti, Adolf ? Şterg puţin fotoliul de praf şi vin imediat după aceea. (Pauză. Văzînd că mătuşa Cleo exagerează cu ştersul prafului, Ogaru îşi găseşte, prin reflex, o ocupaţie : mută nişte scaune dintr-un loc într-altul. Mătuşa Cleo se îndreaptă spre Ogaru. Situaţia se schimbă. Absorbit de micile improvizaţii gospodăreşti, Ogaru aproape că nu observă prezenţa femeii care l-a iubit cîndva. Silită de împrejurări, mătuşa Cleo îl zgîlţîie.) Dragul meu Adolf, nu te-am văzut de aproape douăzeci de ani. Ia spune-mi, liftul merge, sau ai urcat pe scară ? OGARU : Mă vezi după douăzeci de ani de zile, şi în loc să mă întrebi — formal, evident — cum o duc cu sănătatea, mă întrebi dacă s-a reparat liftul. în sfîrşit... mă rog ! O revedere după douăzeci de ani ar fi emoţionat, poate, şi un cîine... Chiar nu te năpădesc amintirile ? CLEO (înfuriată de o uşă care nu vrea să stea închisă) : O, Adolf, uşa asta nu vrea să stea niciodată închisă ca lumea. Aş fi fericită dacă aş găsi un om de caracter care s-o repare. Uneori, Adolf, stau şi mă întreb : ce e un răcitor în comparaţie cu un frigider ? Nimic, Adolf, nimic... OGARU (jignit în continuare) : O, Cleo, de ce te rezumi la preocupări de ordin strict material ? (Pierzîn-du-şi răbdarea.) De ce nu răspunzi tu la ce te-am 122 SOMNOROASA.' AVENTURA i întrebat eu ? Eu te-am întrebat dacă te năpădesc ; sau* nu amintirile. ■ CLEO (după ce scoate agrafa din gură) : Amintirile ? Or îneă : eiim !... ) Auzi întrebare !... f/n continuarea aceluiaşi răspuns? mută o scrumieră de"pe o masa pe alta.) Oy Adblf, ce pupile mari au ochii tăi frumoşi ca albastrul cerului. (Deschide o fereastră.) Am nevoie de oxigen, ţie pot să ţi-o spiin, Adolf... OGARU (Ureă $ă ridice1 rnveliit discuţiei) Ţi-ai refăcut viaţa ? ' ■'■'1'■' CLEO (cu durere madmaj : Nu bumai că nu mi-am. ^ refăcut viaţa, dar stau şi foarte prost cu tensiunea. OGARU (de -atUă' compashMe omenească, i &ci făcut 1 sete) : Suferinţa fizibă e ceâ mai îngrozitoare. Te înţeleg, draga mda Cleoi Ai deva vihişbr prin casă ? CLEO (sătulă de ipocrizia omenedsca) T Mă întrebi aşa, din Mmpa curiozitate^ sau chiar vreî%ă bei ceva ? OGARU : Ar fi absurd să te mint. Ce interes aş avea să te mint ? Nu mă prefac cînd spun că am chef să beau un păhărel; ' CLEO (cu hărţile pe faţă) Bine,- "atunci i:âm ‘-să-Tiu sinceră, Adolf. Te cunosc de prea multă vreme ca să mai am secrete faţă de tine; Nici nU sînt o copilă care crede că tot ce zboară, implicit; se Mănîncă. OGARU : Sînt de acord cu tine. Cînd n-are nici un interes să mintă, omul e dator să fie sincer... CLEO : Tocmai, Adolf. De aceea am să spun adevărul. Am o sticlă de Cotnari, Adolf, dar e jos în pivniţă... (Nu vrea să fie înţeleasă greşit.) Nu că mi-ar fi lene, lenea nu m-a caracterizat nici cînd locuiam la Buzău, dar eu, eu, Adolf — zîmbeşti, nu-i aşa ? eu nu mai pun o picătură de alcool îh gură. De altfel, sînt aşa de bucuroasă că te văd, încît mi se pare că sticla de Cotnari nu mai are nici o importanţă... Cînd ne-am văzut noi ultima oară, Adolf ? OGARU : Acum douăzeci de ani, în staţiunea climaterică Băile Herctilane, ţi-am dat o ultimă îmbrăţişare. (Pe muzida aducerilor aminte.) Şi fiindcă tot a trecut de atunci atîta amar de vreme, şi pot să mă întreb SOMNOROASA AVENTURĂ 123 şi eu, cu legitimă mîndrie : „Unde sînt zăpezile ££ au fost“, dă-mi te rog, un păhărel de.vin. (Pauză destul de mare.) Bătrînico... CLEO (fără indignare) : Cum vorbeşti aşa cu mine, cum îţi permiţi, eşti în casa mea... OGARU : Cum să nu mă indignez, cînd calci legile ospitalităţii ? în nici o împrejurare ospitalitatea nu trebuie să dispară... în fosta mea locuinţă din C. A. Rosetti, mă vizitase, e mult de atunci, un prieten din copilărie, pe care urma să-l ruinez peste cîteva zile. întreabă-mă cum l-am primit. Am destupat o sticlă de şampanie, am discutat, am rîs chiar. Ce, dacă ruinezi un om, asta înseamnă că trebuie să-i închizi uşa în nas ? CLEO (aproape plîngînd) : Adolf, tu hotărăşti... Dacă nu ţi-e milă de o femeie suferindă, căreia medicul policlinicii raionale i-a interzis să meargă pe scări, mă duc să-ţi aduc vinul. >(Vrea să-şi ,ia zborul, dar îşi aduce aminte că sticla se află Intr-un raft din, apropierea ei şi astfel absenţa supliciului o descumr păneşte.) OGARU: Ce faci? N-aduci odată vinul ăla? CLEO (în sfîrşit, aduce sticla) ; Şi acum, să lăsăm gluma la o parte, chiar vrei să bei ? t OGARU (îşi toarnă în linişte un pahar de vin) : în sănă^ tatea ta, adorabilă Cleo ! u CLEO : O, dragă Adolf, ai rămas un sentimental. OGARU : Da. Am rămas un sentimental şi mă mîndresc cu asta. Chiar astăzi mi-am dat seama de asta, într-o împrejurare destul de obişnuită la prima vedere. M-am întîlnit astăzi dimineaţă, pe bulevardul Magheru, cu o femeie căreia i-am distrus viaţa. Nu numai că am salutat-o, ceea ce şi asta puţini ar fi făcut-o, dar4— o să mă crezi, n-o să mă crezi -— i-am oferit o îngheţată. Am mîncat, am discutat, de cîteva ori am izbucnit în rîs, eu mai puternic, ea mai domol. Altul', în locul meu, ce şi-ar fi spus ? Dă-o încolo, au trecut anii, ce mă priveşte pe mine ? Vezi, aşa ceva eu, nu pot să fac... 124 SOMNOROASA AVENTURA CLEO (nu-ti vine să creadă) : A, nu, nu te cred, Adolf r ştiu că-ţi place să te lauzi. Hai, spune drept, mie nu trebuie să-mi ascunzi nimic, sîntem între noi : chiar i-ai oferit o îngheţată femeii căreia i-ai distrus viaţa ? OGARU : Iţi dau şi numele localului. La cofetăria wScala“. Ce interes aş avea să te mint ? CLEO (în extaz) : Eşti formidabil, Adolf ! Nu te-aş fi crezut capabil de un gest atît de gingaş... Uneori, după ce termin de şters farfuriile, sau după ce mă întorc de la centrul de ape minerale din Cişmigiur stau şi mă întreb : de unde atîta candoare la tine ? De unde atîta gingăşie sufletească ? OGARU : Nici eu nu ştiu. E, pesemne, ceva înnăscut. Apropo, ce voiam să te întreb... Ce-ţi mai face nepoata ? CLEO : Eu, cu tensiunea, dragă Adolf, stau foarte prost, dar nepoată-mea o duce bine. OGARU : E frumoasă ? CLEO : Nici cu vecinii de la etajul nostru nu prea mă înţeleg, dar nepoată-mea e drăguţă. Am avut ghinion. Cu un etaj mai sus sînt oameni foarte inteligenţi şi manieraţi. OGARU : E încadrată ? CLEO : In ciuda voinţei mele, şi-a luat servici. OGARU : Nu înţeleg de ce te-ai opus. E bine ca un om să aibă serviciu. Dacă ar fi numai ajutorul de boală şi tot... CLEO: Nu spun că nu sînt şi anumite avantaje... Dar cu frumuseţea ei ar putea să cîştige dublu. OGARU : Frumuseţea este trecătoare. Ca mîine sîntem cu toţii oale şi ulcele... CLEO : A, Adolf, chiar şi cînd cobeşti eşti fermecător. Numai la Băile Herculane mai vorbeai aşa frumos... Apropo ! Ce afaceri ai mai făcut de cînd nu ne-am mai văzut ?... OGARU : De vorbit, mai vorbesc şi acum frumos, dar sub raport material n-o duc tocmai strălucit. Mai învîrt eu cîte ceva, dar nu mai e ce-a fost odată. Cîndva eram manager, lansam vedete, o viaţă plină de avantaje materiale şi spirituale. Astăzi nu SOMNOROASA AVENTURĂ 125 mai ştiu să fac afaceri. M-am descalificat... Am obosit. Aş vrea să mă adun pe la casa mea, cum se spune. CLEO : Te-am iubit, Adolf, dar eu nu vreau să-mi refac viaţa. OGARU : O, ar însemna să cer prea mult de la viaţă. Te-am trădat o dată, ar fi absurd să-ţi mai cer iubire. Stau prost cu banii. CLEO (brusc, speriată) : Bani? Nu-ţi dau nici un ban. (La urma urmei...) Mai uşor aş primi eu bani de la tine decît să-ţi dau eu bani cu împrumut. Ah, Adolf, am şi eu durerile mele... OGARU : Dacă mai aduci o sticlă, te ascult cu cea mai mare atenţie. Nu că altfel aş rămîne indiferent, dar e mai bine aşa... CLEO (după ce mai aduce o sticlă, pe melodia dezinteresării) : Nu mă gîndesc la ea, mă gîndesc la mine. Adolf, nu ştiu dacă mă exprim exact. E o fată nostimă, frumuşică, la ce-i trebuie ei serviciu ? înţeleg să muncească alea fără un fizic agreabil. Dar ea ? Ea, Adolf ? Frumuseţea ei poate să-i asigure tot confortul. A, Adolf, cîndva ai fost un vultur... OGARU : Vultur am fost, vultur am rămas. CLEO : Tu, care ai făcut atîtea ticăloşii, să nu pricepi neliniştea unei mame ? OGARUL (blîndă rectificare) : Mătuşă ! CLEO : Mamă sau mătuşă, sentimentul e acelaşi. Toată strădania mea se duce de rîpă. Am vrut să fac din Gabriela o femeie... şi nimic mai mult! OGARU : Te înţeleg foarte bine... CLEO : Ascultă, Adolf, tu ai un suflet de gheaţă, cu tine pot să vorbesc omeneşte. Nu vreau să muncească. Nu că salariul ei m-ar deranja prea mult. Nu. Peste asta aş fi trecut. Dar nu vreau s-o pierd. Indiferent de salariul tarifar, am s-o pierd. Şi o să mă urască. Şi peste ura asta aş trece. Dar o să mă părăsească. OGARU : încadrează-te tu ! CLEO : N-am trăit pînă acuma ca să mă prostesc la bătrîneţe. Nu ! Dar dacă ea n-o să se ţină de mici aventuri, s-aducă un ban în casă, sau n-o să am 126 SOMNOROASA AVENTURĂ ginere cu nivel de trai foarte ridicat, ştii ce-o să se .întâmple ? OGARU : Nici nu-mi trece prin cap. CLEO : O să fiu silită să mă ocup eu nu de aventuri, pentru aventuri nu-mi mai permite etatea, ci de mici învîrteli, ba una, ba alta. Şi asta nu vreau, Adolf. Vreau să mor cu sufletul curat. OGARU : Tu vei trăi două sute de ani, cît papagalii. GLEO : Nu mă supără, comparaţia, mai curînd mă flatează... Nici să jigneşti un om nu mai eşti capabil, Adolf... Da. Am să trăiesc cît papagalii. Dar vreau să trăiesc frumos, curat. Şi ca să-mi împlinesc această dorinţă, pe care o are orice om, mai ales cînd ajunge la o anumită vîrstă, am nevoie de o nepoată fluşturatică, nu de una care ţine să intre la facultatea de chimie industrială. OGARU : Dacă vrea să intre la facultatea de chimie industrială, nu mai e nimic de făcut. Dacă era filologia... poate că mai era ceva de făcut... CLEO : Ba este. Adolf, încă nu e prea tîrziu. Ajută-mă, Adolf, ajută-mă ! Dacă mă ajuţi, îţi iert toate umilinţele la'care m-ai supus... OGARU : După cîte înţeleg eu, tu vrei să trăieşti ca un parazit. CLEO : Da, şi nu mi-e ruşine s-o recunosc. Nu vreau să activez, să mă mişc. Cum stau şi lîncezesc, mă simt cu conştiinţa curată. Cînd mă mişc, cînd mă trezesc, mă schimb şi nu mai vreau, Adolf, nu mai vreau... Eşti drăguţ să-mi spui de ce rîzi ? OGARU ; Rîd şi eu aşa... Cum să nu rîd ? Şi eu vreau să trăiesc ca un parazit. Ce coincidenţă ! CLEO (supremă indignare) : Ah, asta e îngrozitor î Dacă nu ţi-aş cunoaşte potlogăriile pe care le-ai făcut în regimul trecut, te-aş da pe uşă afară. Un bărbat să gîndească aşa ? ! OGARU : Am îmbătrînit, Cleo. Vreau să mă odihnesc. Nici o afacere nu mi-a reuşit în ultima vreme. (Amestec de uimire şi durere.) Mă uit la sufletul meu ; nu pot să spun că nu e întunecat. Mi-am cercetat sufletul cu atenţie, ca un vînător arma SOMNOROASA AVENTURA 127 înainte ide a pleca la vînătoare de tigri. O spun cu mîna pe inimă. Sînt capabil de orice. Totuşi, ceva îmi lipseşte. Biata ,; mea ticăloşie nu-mi foloseşte la nimic, în loc să ; mă ajute, mai mult mă încurcă. . Sărmana şi inutila-mea ticăloşie ! Totuşi, într-un fel* mi-e, dragă. Mă leagă de eaf atîtea amintiri frumoase... Şi e foarte trist pentru mine s-o văd cum se distruge, cum se pierde, cum devine mai mică, cum se stinge... CLEO : Adolf... Cînd te-am iubit eu, te descurcai aşa de bine... Ridică fruntea sus, Adolf ! Hai, eşti doar vulpe bătrînă, o să-ţi treacă, e-o clipă grea, dar o să-ţi treacă. Ajută-mă, Adolf. E aşa de trist să vezi cum o femeie bine făcută urmează facultatea la fără frecvenţă... Ajută-mă, Adolf, şi-am să-ţi ofer o masă la restaurantul „Lido“ — unde cîntă Sorina Dan cele mai noi şlagăre de muzică uşoară. MANOLE (deschide uşa şi, după ce dă cîteva mobile la o parte, se aşază într-un fotoliu; ca şi cum ar fi la el acasă, îşi aprinde o ţigară) : V-aţi pierdut timpul degeaba. Eu nu sînt de acord. OGARU (cu demnitate): Domnule, nici nu vă cunosc, nici nu ne cunoaşteţi, daţi buzna într-o casă străină. Există totuşi nişte reguli, o decenţă. MANOLE (îi linişteşte) : O să mă cunoaşteţi. N-aveţi nici o grijă. O să mă cunoaşteţi pînă în adîncul sufletului. (Se ridică de pe fotoliu şi se plimbă prin cameră.) V-aţi zbătut degeaba. In timpul ăsta, mai bine citeaţi o carte sau făceaţi gimnastică de înviorare. Dar eu vă pot spune de la bun început că nu sînt de acord. Dar de loc nu sînt de acord... CLEO (capătă cea mai dramatică înfăţişare cu putinţă) : Vă rog în genunchi, umiliţi-ne, striviţi-ne, dar nu murdăriţi covoarele. MANOLE : Nici o grijă. Văd şi eu că mobila e singurul lucru curat de aici. Dar peste sufletele voastre s-a aşternut un praf de cîteva degete. OGARU : Praful de pe sufletele noastre ne priveşte pe noi. 128 SOMNOROASA AVENTURA MANOLE : Iţi vînd un mare secret : şi pe mine mă priveşte. CLEO : Nu înţeleg... Şi ce dacă nu sînteţi de acord ? MANOLE : Cum, ce ? Dacă eu nu sînt de acord, gata, nu se mai face... Dacă eu nu sînt de acord, toată afacerea voastră cade baltă. Dar probabil că nu ştiaţi, altfel nu vă pierdeaţi timpul. OGARU : Aţi ascultat la uşă ? MANOLE : Evident. Am tras cu urechea la uşa unei case străine. CLEO : Să ascultaţi la uşa unei case străine ! Asta-i o crimă, e ceva inuman. MANOLE (cu gîndul la ale lui) : Nici mobila de aici nu-mi place. Păi, voi cînd v-aţi aranjat casa, nu v-aţi întrebat : o să-i placă lui Manole, n-o să-i placă lui Manole ? Deloc nu-mi place. N-auziţi ? OGARU : Auzim. MANOLE : Atunci, dacă auziţi, schimbati-o ! CLEO : Cînd ? MANOLE : Cum, cînd ? Auzi ce întrebare ! Cum cînd ? Imediat! Nu ştiaţi că mie nu-mi place tărăgă-neala ? Afară cu fotoliile astea ! CLEO (îngrozită) : Nu ştiam... MANOLE : Curios ! Curios... Foarte curios ! Toată lumea ştie că lui Manole nu-i plac tărăgănelile, numai voi v-aţi găsit să nu fiţi bine informaţi. Afară cu fotoliile astea! (Intimidaţiy şi Ogaru şi Mătuşa Cleo se apucă de lucru.) Altă mutră n-ai ? OGARU : N-am. MANOLE : Foarte rău. Găseşte-ţi altă mutră. Asta nu-mi place. (îl examinează cu atenţie.) Ia te uită la el, „bărbatul la patruzeci şi cinci de ani !“ Cîtă distincţie !... Ascultă, stimată doamnă... CLEO : Şi cu mutra mea ai ceva ? MANOLE : Nu. De data aceasta, pretenţiile mele sînt. ceva mai modeste... Am o singură rugăminte — făceţi-mi, vă rog, plăcerea asta, tot n-o să ne vedem de prea multe ori în viaţă. Renunţaţi, vă rog, la aerul ăsta de veşnică suferinţă. CLEO : Niciodată. M-am obişnuit cu el. SOMNOROASA AVENTURA 129 MANOLE : O, vă cred... Sînt convins că aerul ăsta de veşnică suferinţă pe care-1 abordaţi v-a scos de multe ori din impas... (Schimbă tonul.) Dacă v-aţi obişnuit aşa de mult, am o idee. Mi se pare bună. Dezobişnuiţi-vă ! OGARU (pierzîndu-şi răbdarea) : In definitiv, cine eşti dumneata ? MANOLE : Eu ? Nimic extraordinar. Sînt ceea ce sînt şi sînt şi antrenor al secţiei de scrimă. Şi în această ultimă calitate a mea, mă ocup şi de Gabriela. A, vă simt! Vreţi să faceţi o ironie subţire ! Lăsaţi-o pentru la iarnă, la gura sobei. Şi, cum vă spuneam, eu nu sînt de acord. OGARU : Cu ce nu sînteţi de acord ? Aşa, ca titlu informativ. Dumneavoastră vorbiţi aşa ? ! Dumneavoastră, care ascultaţi la uşi străine ! Eu n-am ascultat niciodată la uşa unei case străine ! MANOLE : A, cunosc morala oamenilor de acest soi. Nici un om de acest soi nu face o mişcare, fără să tragă după el şi morala. Are el grijă să nu plece de acasă fără un principiu moral sub braţ. Aşa, cu un principiu moral, treaba merge mai uşor. In orice afacere se bagă, trage şi morala după el,.. Cei care mint se laudă că ei nu fură, cei care fură se laudă că ei nu-şi înşală nevestele. Cei care-şi înşală-nevestele se laudă că nu fură. Cei care fură se laudă că nu ucid. Cei care ucid se laudă că ei nu fură. Cei care ucid femei se laudă că ei nu ucid bătrîni. Cei care ucid bătrîni se lauda că ei mi ucid femei. Cei care ucid şi bătrîni şi femei, se laudă că ei nu ucid copii. OGARU: N-am înţeles prea bine... Vreţi să-mi mai repetaţi ? MANOLE: Nu. N-am să mai repet. De data aceasta am să mă refer la cazul de faţă. Dumneata nu eşti în stare să asculţi la o uşă străină, dar eşti în stare să distrugi un om. Vreţi să acaparaţi un om, să-l faceţi proprietatea voastră, să vă hrănească, să-l umiliţi, să-l faceţi să semene cu chipul vostru de pasăre de noapte. 130 SOMNOROASA AVENTURA CLEO (străluminată de o idee) : Aa, să ştii, dragă Adolf, că e vorba despre Gabriela... Ah, dacă nu mă jigneaţi atît de cumplit, comparîndu-mă cu o pasăre de noapte, nici prin cap nu-mi trecea că vă referiţi la propria mea nepoată, la care ţin ca la propriul meu copil... MANOLE : Aşa e, cum te-am jignit, cum ai ghicit. CLEO : Lăsaţi-o în pace pe Gabriela. Nu-i de ajuns că-i orfană... OGARU : La mijloc e un sentiment, poate. Un sentiment de prevedere. Instinctul matern, domnule, despre care s-au scris atîtea pagini remarcabile. Doamna n-are voie să aibă un sentiment ? MANOLE : Depinde de sentiment. OGARU : Ascultă, domnule ! Eu sînt mai inteligent decît dumneata. MANOLE : Aa, vrei să ştii care-i părerea mea ? Părerea mea e că eşti prost, iertaţi-mi, vă rog, simplitatea... OGARU : Vă iert simplitatea, dar ce fac cu jignirea ? MANOLE (în timp ce Ogaru îţi pune mănuşile) : Jignirea vă rog să nu mi-o iertaţi. (Către mătuşa Cleo.) în ce an sîntem, stimată doamnă ? CLEO : Adolf, de ce mă laşi singură ? Ca să fiu sinceră, în 1963. MANOLE : Ca să fiu sincer, aşa e, sîntem în 1963. Auzi ? OGARU : Anul n-are nici o importanţă. Plec nu fiindcă sînt jignit, ci fiindcă azi e zi de curse la Ploieşti ! (Se pregăteşte de plecare.) MANOLE : Acum voi pleca şi eu. Doamnă, pregătiţi-vă sufleteşte, am să vă sărut mîna. (Se îndreaptă spre mătuşa Cleo.) Mi-a părut bine de cunoştinţă. A fost aşa de plăcut ! Dacă cumva, stimată doamnă... aveţi o oră... două... la dispoziţie... şi dacă cumva, stimată doamnă, nu renunţaţi la placul dumneavoastră, cred c-o să daţi de dracu. Sărut mîinile, doamnă. (Către Ogaru.) Mi-a părut bine că v-am cunoscut. Conversaţia a fost foarte plăcută, (li SOMNOROASA AVENTURĂ 131 . strînge mina.) Dacă cumva aveţi o clipă mai liberă, mai daţi un semn de viaţă, ce naiba ! Cunoaşteţi numărul meu de telefon ! Şi dacă cumva nu vă băgaţi minţile în cap, o să dau cu dumneavoastră de pămînt ! (Manole arată spre podea.) La revedere ! La revedere ! (Brusc, violent.) Sărut mîinile, doamnă ! ACTUL II TABLOUL 3 Parcul din faţa instituţiei. Gabriela, Manole, Admiratorul, în cele din urmă, Gherman MANOLE : Bună seara, Gabriela... GABRIELA (îl ia tare de la început) : Ah, iar cu frazele astea obişnuite ! Admiră apusul soarelui, că altfel te ucid... MANOLE (nu vrea să admire apusul soarelu) : Am spus bună seara, Gabriela. GABRIELA : Bună seara. Ce frază obişnuită, lipsită de orice trăsătură cit de cît originală ! Admiră apusul soarelui, că fac moarte de om. MANOLE : Gabriela, Gabriela, ce-i cu tine ? De cînd te-ai schimbat aşa de radical ? GABRIELA : Nu eşti sensibil, Manole !... Cu durere am ajuns la această concluzie... Poate că am devenit eu subiectivă în ultimele zile, dar mie-mi place natura. A, în ziua în care nu văd un copac cît de mic... MANOLE (uimit) : Mic ? Oricît de mic ? GABRIELA : Da, oricît de mic... Sau n-aud o pasăre... MANOLE : Pasăre ? Oricare ar fi ea ? GABFtlELA : Da... Nu mă simt om. Două lucruri ador în viaţă : natura şi cultura... MANOLE (uimit) : Natura şi cultura ! Nici mai mult, nici mai puţin ? GABRIELA (îl examinează cu atenţie pe Manole) : Ce privire enigmatică ai ! MANOLE : N-am nimic enigmatic ! SOMNOROASA AVENTURA 133 GABRIELA (conciliantă) : Nici măcar ceva straniu ? MANOLE : N-am nimic straniu. GABRIELA : Păcat, foarte păcat ! Detest bărbaţii cumsecade. Mă înspăimîntă liniştea şi echilibrul. MANOLE : Dar să ştii că eu nu mă schimb din cauza asta. Tot cumsecade rămîn. GABRIELA : A, vrei să faci pe interesantul cu mine ! MANOLE : Nu, GABRIELA : Eşti scandalos, Manole ! Nu eşti sensibil, Manole ! Ce orizont îngust ai ! MANOLE : Ascultă, Gabriela, te avertizez că ai început să mă plictiseşti... GABRIELA : Minţi ! Se vede după ochii tăi că minţi ! De abia acum mă iubeşti mai mult. Bărbaţii iubesc cu precădere femeile negative, misterioase, fascinante ! Pentru ele fac crize sufleteşti şi accidente de motocicletă. MANOLE : Eu, personal, nu ! GABRIELA : Minţi, Manole ! Minţi ! De-abia acum mă iubeşti ! Cînd veneam la birou şi semnam condica la timp, te plictiseai cu mine ! MANOLE : Se vede că prostiile tale sînt recente şi nu te-ai confundat suficient cu ele. Şi din această pricină există un anumit dezechilibru. Pot să risc o întrebare decisivă ? Prostiile astea sînt proprietatea ta, adică sînt prostiile tale, gîndite şi făcute de tine, sau ţi le-a făcut cadou mătuşa Cleo, ca să ai şi tu cu ce ieşi în lume ? GABRIELA : Am intrat în societatea unor oameni inteligenţi şi satanici. Ne adunăm acolo mai multe persoane şi vorbim despre moarte, alcool, destrămare... Şi-apoi, mătuşa Cleo are dreptate. MANOLE (mai liniştit) : Deci nu sînt prostiile tale. Asta tot e bine. Dar nu vezi că pe tine nu te prind toate astea ? Că nu sînt în natura ta ? Cînd vorbeşti tu despre destrămare, îi vine omului să plece în vacanţă la mare. GABRIELA : Nu-i adevărat. Eu sînt sinceră în scepticismul meu... N-auzi o muzică îngerească ? 134 SOMNOROASA AVENTURA MANOLE : Dacă fraza asta nu ţi-a dat-o unul chel şi satanic, eu mă împuşc. Numai bărbaţii cheli şi satanici scot fraze de astea. GABRIELA : Află că era înalt ca. bradul. MANOLE : Nu era înalt ca bradul. Aia sceptici şi vînjoşi au altfel de prostie. Au şi ei felul lor propriu de a cădea în gropi. GABRIELA : Eu aud o muzică îngerească. MANOLE : Asta să i-o spui chelului, nu mie. Mie, fetiţo, să-mi vii la lucru, începînd de mîine dimineaţă. GABRIELA : Eu aud o muzică îngerească. Uite, în clipa de faţă, te iubesc. MANOLE : Tocmai în clipa de faţă eu nu te iubesc. GABRIELA : Ah, Manole, am să te părăsesc definitiv. MANOLE : Asta să n-o faci. GABRIELA : Te iubesc. Nu vii cu mine în neant ? MANOLE : Unde să vin, dragă Gabriela ? GABRIELA : In neant, Manole ! MANOLE : Nu era mai bine cînd mergeam noi la cinema şi la pădurea Băneasa ? GABRIELA : Eu te-am iubit, Manole... MANOLE : M-ai iubit ? ! Adică, acum nu mă mai iubeşti ?... GABRIELA (înfuriată) : Nu, Manole, şi e aşa de trist... Mi-am revizuit concepţia asupra vieţii, mi-am revizuit şi sentimentele. Tu eşti un băiat prea banal... Ce ciudat. Şi ou o secundă înainte încă aş fi murit pentru tine... Certitudinea dragostei aduce plictiseală. MANOLE : Asta ţi-a spus-o cineva la ora trei noaptea, cînd s-a închis circiuma. GABRIELA : Totdeauna dorim ce nu avem şi ne plictisim de ceea ce avem. MANOLE : Tocmai mă gîndeam dacă ai să spui şi prostia asta, ca să fie repertoriul complet. Ai spus-o ! GABRIELA : Căci aşa e, cînd avem un lucru, dorim alt lucru, pe care nu-1 avem... MANOLE : Plec. Am să mă întorc cînd ai să fii mai inteligentă. SOMNOROASA AVENTURA 135 GABRIELA : Avea dreptate mătuşa Cleo cînd spunea că nu trebuie să mă mărit cu tine. Am idealuri mai mari, mult mai mari. Aş vrea ceva ieşit din comun, Aş vrea o aventură ca într-un film franco-italian. Aş vrea un automobil. MANOLE : Aici e sufletul mătuşii Cleo. Ah, de cîte ori văd o ticăloşie, nu ştiu de ce îmi apare în faţă mătuşa Cleo. Orice ticăloşie ar fi, mătuşa Cleo seamănă cu ea. N-am văzut o ticăloşie care să nu semene cu mătuşa Cleo. Un bărbat cu automobil !... GABRIELA : Da, un bărbat cu automobil. Mă rog, toate sentimentele legate de un automobil. Un bărbat pe care eventual să-l şi iubesc puţin. MANOLE : Ca specialist în mecanică, nu te mai înţeleg. De ce trebuie neapărat un sentiment lîngă un automobil ? Ce, crezi că fără un sentiment autentic o să ai pană de motor ? (Energic.) Lasă automobilul aşa cum e ! Nu pîngăriţi automobilele ! Nu jigniţi automobilele ! GABRIELA : Vreau să am o viaţă senzaţională î MANOLE : Asta nu eşti tu, Gabriela, asta e mătuşa Cleo ! Eu nu văd un automobil în sufletul tău ! (Se pregăteşte de plecare.) GABRIELA : Nu-i adevărat ! Eu sînt o femeie nostimă şi aşa vreau să rămîn. Am avut o convorbire inteligentă, care mi-a întărit această convingere. A fost colosal. Un domn în etate mi-a spus : „Dragă Gabriela, eşti atît de adorabilă în inconştienţa ta ! Tu faci nebunii, dar nebuniile-ţi stau bine.u Mă duc să caut aventura, gestul gratuit ! GHERMAN (apare brusc, ca din pămînt, împins de mătuşa Cleo) : Domnişoară, v-am ascultat cu maximă atenţie şi în acest interval relativ scurt m-am îndrăgostit de dumneavoastră. Sînt un bărbat serios, cu intenţii serioase, cu o situaţie bunicică şi principii la fel de solide. Priviţi cu maximă seriozitate pălăria mea. O turtesc, o dau de-a dura, ea se întoarce intactă. Acelaşi lucru îl pot spune — evident, după o clipă de gîndire, căci detest pripeala — 136 SOMNOROASA AVENTURA şi despre sentimentele mele, sînt la fel de trainice, suple şi elegante. ADMIRATORUL (care a apărut la fel de brusc) : Şi ieftine. GHERMAN : Nu vă răspund pe loc la această ironie facilă, fiindcă, după cum am precizat de la bun început, detest superficialitatea. (Către Găbriela.) Domnişoară, vă iubesc. Vă iubesc aşa cum sînteţi. Nu vă cer nimic în plus, nu vă cer nimic în minus. Jur că nu vreau, nici să vă transform, nici să vă reeduc. ADMIRATORUL :, Atunci ce cauţi aici ? GHERMAN (fără să ia în seamă intervenţia Admiratorului): A face dintr-o femeie tînără şi frumoasă, cum sînteţi dumneavoastră, o fiinţă inteligentă, sau chiar numai raţională, înseamnă a pîngări natura. ADMIRATORUL : Ai început să mă calci pe nervi. Ascultă-mă, pălărie serioasă, nu ţi-e ruşine obrazului să-ţi fie... GHERMAN : Domnişoară, simplitatea excesivă a acestui tînăr mă împiedică să-mi dezvălui sentimentele in toată complexitatea lor... GABRIELA (către Admirator) : Te rog, pleacă ! Dumneata ai prea multe laturi pozitive. (Către Gher-man.) Vă rog, domnule, continuaţi ! ADMIRATORUL (îi ia pălăria din cap şi i-o turteşte). GHERMAN (priveşte liniştit această întîmplare) : După cum vezi, dragă tinere, pălăria mea a rămas intactă. A rămas intactă fiindcă e o pălărie serioasă, care acoperă un cap serios, GABRIELA (către Admirator) : Pleacă, te rog ! Prezenţa dumitale nu mai e dorită. Acest domn mă atrage tocmai prin farmecul necunoscutului... la-ţi florile înapoi. ADMIRATORUL : Păstrează-le ! Tot nu le meriţi ! GABRIELA (către Gherman) : Domnule, vă rog, continuaţi ! GHERMAN : Da, voi continua ! Noi, cadrele din cooperaţie, cunoaştem foarte bine sufletul omenesc. Tocmai de aceea, am folosit acest scurt răgaz ca SOMNOROASA AVENTURĂ 137 să-mi sistematizez ideile, ca nu cumva, Doamne fereşte, ideile secundare s-o ia înaintea celor principale. Am de gînd, să nu credeţi că mi-a venit aşa, pe neaşteptate, m-am sfătuit în această direcţie şi cu prietenii mei apropiaţi, am de gînd, repet, să mă aşez în genunchi în faţa dumneavoastră. La întrebarea dumneavoastră de ce fac acest gest, vă voi răspunde următoarele : această poziţie corespunde cel mai bine stării mele de spirit, cît şi sentimentelor de care sînt năpădit. (Se aşăză în genunchi.) Vă iubesc pentru că sînteţi superficială, aş putea spune chiar zăpăcită, dacă aş avea speranţa că nu o să mă înţelegeţi greşit, simt că nu vă interesează altceva decît amorul. N-am să vă ascund că lucrez în cooperaţie. Munca mea e foarte serioasă şi de acea am nevoie de superficialitate. La serviciu trebuie să mă port frumos eu oamenii, să fiu disciplinat, să mă indignez cînd unul dintre noi nu dă randament. Nu că nu mi-ar place, dar mă oboseşte puţin... De aceea vă iubesc în toată superficialitatea dumneavoastră... care mă va ajuta, domnişoară, sper, să fiu pînă la ultima suflare a vieţii un om foarte serios. Seriozitatea e pămîntul meu şi nu dau voie nici unui plug străin să-l are. GABRIELA : Gîndurile dumneavoastră sînt sincere şi curate. Am o singură nedumerire şi vreau să-mi răspundeţi deschis. Nu cumva sînteţi şi dumneavoastră superficial ? GHERMAN : Nu, dimpotrivă. Eu sînt foarte serios. îmi văd numai de munca mea. După terminarea orelor de program, citesc lucrări de specialitate, beau un ceai de sunătoare şi mă gîndesc la sentimente înălţătoare. Nu beau, nu fumez, nu glumesc, nu sînt afemeiat, nu mă plimb pe străzi fără un scop precis, nu citesc o carte de două ori. Dar tocmai de aceea am nevoie de o fiinţă cu un temperament exact opus. Eu nu vă cer să fiţi inteligentă. Eu nu vă cer să vă ocupaţi de problemele de interes general. De toate astea sînt eu preocupat pînă peste cap. Eu nu vă cer să vă indignaţi dacă cuiva 138 SOMNOROASA AVENTURĂ i se întîmplă ceva, am să fac eu această operaţie. Eu nu vă cer decît să-mi umpleţi apartamentul meu, format din două camere, baie şi bucătărie, cu zăpăceala şi inconştienţa adorabilei dumneavoastre tinereţi. Am muncit de mic şi rugăminţile mele sînt modeste. Aş îndrăzni să vă cer ca din cînd în cînd să aruncaţi o linguriţă-două de dulceaţă, sau ce credeţi dumneavoastră de cuviinţă, în şoşonii sau în pantofii mei. Din cînd în cînd, v-aş ruga să-mi zmîngăliţi o lucrare importantă, în aşa fel, domnişoară, încît să nu mai înţeleg nimic, şi cel puţin o dată pe săptămînă să daţi drumul la apa din baie, încît să inunde toată casa. GABRIELA : Asta e foarte bine. Dacă vrei, pot să produc o inundaţie chiar şi în fiecare zi... Dar dacă se întîmplă să-mi treacă prin cap un gînd serios ? GHERMAN : Păstraţi-le ! Dacă cumva, prin absurd, vă trec prin cap gînduri serioase, păstraţi-le ! GABRIELA : De nici unul să nu ţin seama ? GHERMAN : De nici unul, domnişoară ! Aceasta este condiţia mea. Seriozitatea e domeniul meu de activitate şi n-aş vrea să ne încălcăm atribuţiile... GABRIELA : Dar dacă — să zicem — într-o bună dimineaţă mi-ar veni chef să muncesc din nou, sau... eu ştiu... GHERMAN : Nu, domnişoară ! Şi mai am o rugăminte, la care ţin foarte mult. Aş vrea ca în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca spre ocupaţiile mele foarte serioase, să mă trageţi de nas. E inutil să vă spun că mi s-ar părea un pleonasm să precizez că o dată cu sentimentele mele, automobilul meu vă stă ia dispoziţie I GABRIELA : Da. Automobilul. (După o scurtă pauză.) Să vă trag de nas ? GHERMAN : Da, domnişoară, v-o spun cu toată seriozitatea. Trageţi-mă de nas şi n-o să regretaţi. (Gobriela îl trage de nas). M-aţi făcut fericit. GABRIELA : O, dar e atît de simplu î GHERMAN : E simplu pentru dumneavoastră, care sînteţi o fiică a naturii. De zeci de ani încerc să. SOMNOROASA AVENTURĂ 139 fac şi eu o şotie şi nu reuşesc. Am vrut şi eu o dată — şi credeţi că n-am încercat, domnişoară ? — să torn dulceaţă în pantofii şefului de serviciu. Ce credeţi că s-a întîmplat ? M-am trezit lustruin-du-i !... Şi mai am o rugăminte, sau mai exact un vis, care mă urmăreşte încă din băncile facultăţii. (Scoate o foarfecă.) Te rog, domnişoară, dacă mă iubeşti şi dacă mă stimezi puţin, taie-mi cravata cu foarfecă. (Gabriela îi taie cravate cu foarfecă.) Sint atît de fericit !... (li sărută mina.) Dumneata, cu adorabila dumitale superficialitate, ai să-mi ajuţi să duc povara seriozităţii mele. Mai am o rugăminte. GABRIELA : Mereu ai cîte o rugăminte. Vrei să dau foc casei ? GHERMAN : Nu. încă nu m-am gîndit la asta. Am c rugăminte mai simplă. Eu am să merg pe stradă, asa, distrat, si dumneata o să-mi pui o piedică... O să fie teribil de amuzant, o să fie un hohot de rîs !... Ţi-ar fi greu ? GABRIELA : Nu. Nicidecum. GHERMAN (se plimbă) : Hai ! (Gabriela îl ajunge din urmă şi-i pune o piedică.) Ah, ce nostim a fost ! Era cît pe-aci să cad ! Noroc că am fost atent. Vrei să vii puţin în braţele mele serioase ? (Gabriela cade în braţele lui Gherman.) Juri să fii superficială, să te ţii numai de şotii, pînă la sfîrşitul vieţii ? Juri să-mi pui în fiecare dimineaţă dulceaţă în şoşoni sau în galoşi ? GABRIEL (îi aruncă pălăria) : Iţi jur, iubitule ! Ah, aventura !... GHERMAN (pălăria se aşază de la sine din nou pe cap) : Sînt fericit ! GABRIELA : Eu, tovarăşe Gherman — mă iertaţi că vă spun pe numele de familie, — aş vrea ca viaţa să fie foarte frumoasă. Nu aşa, în general, ci concret, foarte concret. Fiecare zi să fie frumoasă şi senzaţională. Totul poate să fie frumos. Chiar şi micul dejun. Aş vrea ca aventura aceasta poetică să fie şi mai poetică. Poetică şi neprevăzută... 140 SOMNOROASA AVENTURA GHERMAN : Cu cea mai mare plăcere ! In limita posibilităţilor, bineînţeles ! GABRIELA : Răpiţi-mă ! GHERMAN: Nu înţeleg... Nu mă pricep să răpesc femei... GABRIELA : Un bărbat trebuie să se priceapă la orice. E singura nebunie pe care vi-o cer... GHERMAN : Domnişoară, eu sînt un om serios. Eu nu ştiu să fac şotii. GABRIELA : Răpeşte-mă ! Aş vrea o răpire frumoasă* ca într-un film franco-italian. Du-te şi vezi filmul şi răpeşte-mă identic. GHERMAN : Şi cînd vrei să te răpesc ? GABRIELA : Păi, mîine ! GHERMAN : Mîine nu pot ! E şedinţa comitetului de bloc. GABRIELA : Atunci, poimîine. GHERMAN : Ce e poimîine ? GABRIELA : Joi. GHERMAN : Joi avem cursuri. S-o lăsăm pe vineri. Vineri între trei şi cinci. GABRIELA : Ce fel de răpire mai e şi asta între trei şi cinci ? Asta-i matineu, nu răpire. Dacă e aventură,, să fie aventură ! Noaptea vreau să fiu răpită, la miezul nopţii. GHERMAN : Să trezim oamenii din somn ? Răpirea nu cadrează cu seriozitatea mea. GABRIELA : Dacă nu mă răpeşti, nu devin soţia ta. Nu eşti capabil de un gest spontan, de aventuri. Eu,„ cînd iubesc o persoană, sînt în stare să mă duc şi la capătul lumii. Tu stai şi te întrebi, te sfătuieşti... Şi-acum du-te ! Lucrezi în cooperaţie şi n-ai pic de romantism... GHERMAN : Domnişoară, nu neg ce-am precizat în declaraţia anterioară. GABRIELA (în timp ce Gherman pleacă) : Eşti fermecător, domnule Gherman ! Nu mai negi declaraţia anterioară ! ? Iubirea ar trebui să te facă mai simpatic, mai nebun, dar dumneata tot traducător ră~ SOMNOROASA AVENTURĂ 141 mîi. Dacă n-ai curajul să mă răpeşti, să faci o nebunie de dragul meu, n-ai ce căuta în viaţa mea ! GHERMAN (pleacă nedumerit). OGARU (apare ca din pămînt) : A venit iubirea, domnişoară. Bang-bang ! N-auziţi chemarea insistentă a dragostei ? De-acolo, din Olteniţa, unde locuiesc retras la o rudă de-a mea, altfel om de treabă, chipul dumneavoastră mă torturează, mă urmăreşte. Am crezut la un moment dat că totul nu e decît rodul imaginaţiei mele bogate... Eroare ! Eroare ! Eroare ! Şi deodată, brusc... vă zăresc... Ea există ! Fata din vis există ! (Gabriela izbucneşte în rîs.) De ce rîdeţi, domnişoară ? GABRIELA : Toate ar fi cum ar fi, dar de ce locuiţi la Olteniţa ? OGARU : Mi-a plăcut să trăiesc retras... Prezenţa oamenilor mă oboseşte. Zgomotele mă trezesc din lumea mea de basm... Lingă locuinţa mea se află un pîrîu, şi pe malul respectivei ape stau ceasuri întregi meditînd... Eu sînt aventura, domnişoară ! Eu sînt necunoscutul, trepidaţia, poezia, subconştientul dezlănţuit... Am, vă dau cuvîntul meu de onoare, un suflet de trubadur. Tînjesc după poezie, după gondole, după baluri la Veneţia, după orhidee, după romane celebre, după alcool, după tot ce e frumos în viaţă. GABRIELA : Trubadurii, trubadurii ! Chiar şi cei din secolul al optsprezecelea erau foarte simpatici ! OGxARU : Eu, domnişoară, sînt ultimul trubadur, şi nu mi-e ruşine s-o recunosc. E aşa de trist să fii ultimul trubadur... Unde sînt trubadurii, domnişoară ? GABRIELA : Nu ştiu. Parcă i-a înghiţit pămîntul... OGARU (zîmbet dureros) : A, ce împrejurare stranie. Eu sînt ultimul trubadur şi dumneata ultima femeie care se îndrăgosteşte de un trubadur. Oamenii nu mai ştiu să se bucure de viaţă. Cînd va, vă veţi aduce aminte de această întîmplare, şi în timp ce 142 SOMNOROASA AVENTURĂ o lacrimă vi se va prelinge pe obraz, o să spuneţi, parcă vă văd : „Am cunoscut un om ciudat44. GABRIELA : Şi ce-ai să-mi cînţi ? OGARU : Cîntece de dragoste. Numai cîntece de dragoste. Căci dragostea e singurul lucru serios, restul e zădărnicie... GABRIELA (se înfurie) : Da ? Şi sportul ? (Vrea să plece.) Sportul nu e un lucru serios ? ! OGARU (fuge după ea) : Ba da, domnişoară ! Dragostea şi sportul ! Pe aceste două... coloane se sprijină globul pămîntesc... Nu rîdeţi de mine,. domnişoară. Am fost copil şi am rămas un copil. Am făcut armata la artilerie, dar am rămas tot un copil... Sînt un trubadur, iubiţi-mă... Fiecare clipă trebuie trăită cu frenezie, căci numai în frenezie... Am să vă urmăresc permanent... vi-o jur... Dacă vă transferă, nu mă uitaţi. GABRIELA : Dacă mă transferă, te uit. OGARU : Uitarea femeilor e dulce ca o floare de iasomie. Nu mi-o luaţi în nume de rău dacă vă dezgolesc cu privirea ! ? Vă iubesc enorm, deşi nici cuvîntul „enorm44... Vă ador... nici cuvîntul „ador44 nu exprimă tot clocotul... A... cuvintele ! Nu găsesc cuvintele !... GABRIELA : Iubesc o altă persoană. OGARU : Nu cred. Ar fi prea crud... Eşti anume făcută pentru mine. Statura, chiar timbrul vocii... GABRIELA : Nu ştiu nimic. Eu sînt femeie. OGARU : Cu atît mai bine. Asta vă şi diferenţiază... GABRIELA : Noi, femeile, sîntem fiinţe slabe. Nu ştim pe cine iubim. OGARU : A, eternul feminin !... Am să te răpesc, domnişoară ! GABRIELA (topită) : Da ? Ai să mă răpeşti ? Mai spune o dată, de două ori, pînă la saturaţie ! OGARU : Am să vă răpesc, domnişoară. Ca un vechi încercat trubadur... Am să te răpesc ! SOMNOROASA AVENTURĂ 143 GABRIELA (bate fericită din palme) : Asta zic şi eu romantism ! Vai, ce bine-mi pare !... Am să fiu răpită ! Cu asta m-ai cucerit, o ciudate necu-noscut!... (înaintează fericită spre'mijlocul scenei.) Ah aventura ! Am sa fiu răpită ! Ca într-o copro-ductie franco-italiana ! ^ CORTINA ACTUL III TABLOUL 4 Acelaşi decor din tabloul 2. Locuinţa mătuşii Cleo. Mătuşa Cleo, Ogaru OGARU : Bună seara, Cleo, bună seara. Am o surpriză pentru tine. CLEO : Doctorul mi-a interzis şocurile sufleteşti. Aşa că te rog să nu fi prea brusc cu mine, nu mă lua tare de la început, pregăteşte-mă. OGARU : Am senzaţia că viclenia mea a început să meargă. Ştii că, la un moment dat, se împotmolise rău de tot ! Mă miram şi eu : ce-i cu tine, mă Ogarule ? CLEO : Adică ? Ai intrat undeva gestionar ? OGARU : Nu. Nu mai am planuri atît de mari. Am devenit un om modest. Sînt hotărît să rămîn un om modest pînă la sfîrşitul vieţii. CLEO (profund jignită) : Un individ care-şi vede lungul nasului?! Ah, ce îngrozitor!... Cum ai putut tu* Adolf, care la Băile Herculane... ? OGARU : Nu mă tortura cu Băile Herculane. Nu dispreţul sentimentele mărunte. Şi din modestie se pot scoate bani frumoşi... O iubesc pe Gabriela ! CLEO : Ei, nu mai spune ! Ia te uită, mititelul de el ! OGARU : Da, o iubesc. Intîi a fost iubirea spontană şi pe urmă avantajele inevitabile. De ce s-o iau de la avantaj spre iubire, cînd pot s-o iau de la iubire spre avantaj ? Tot acolo ajungi, şi e şi mai frumos. Nimeni nu poate să mi-o ia în nume de rău. Iubesc — iubesc ! Avantajele sînt mici, dar solide. Ea o SOMNOROASA AVENTURA 145 să muncească, şi eu am să citesc Informaţia Bucu-reştiului. CLEO : O iubeşti sincer ? OGARU (parcă speriat de această întrebare) : Da, sincer. E tînără şi frumoasă, ce interes aş avea să fiu ipocrit ? Cînd sinceritatea coincide cu interesul, de ce să nu fiu sincer ?... E bună şi sinceritatea, las-o acolo, să zacă în suflet, că doar n-o fi moarte de om... CLEO : Ai vorbit şi cu Gabriela ? OGARU : Puţin, puţin... Dar în sufletul meu a mijit speranţa. CLEO : Dar tu ce crezi, dragă Adolf, că eu dorm ? Recunosc că mă leagă de tine amintiri foarte plăcute, dar asta nu înseamnă că eu dorm. Nu dorm, Adolf. Veghez. O să mă crezi, n-o să crezi, o să mă socoţi nebună, dar află că mă gîndesc la interesul meu mai mult decît la interesul tău. Nu sînt de acord cu această căsnicie ! Nici măcar liber-profesionist nu eşti... Adolf, Adolf, cum ai putut face una ca asta ? Tu, care mi-ai mîngîiat de atîtea ori creştetul capului ?... OGARU : Nimic nu mă împiedică să te mîngîi în continuare. îţi spun sincer de ce-am făcut-o : n-am avut altă soluţie. Am nevoie de cineva care să mă iubească şi să mă întreţină. Tu, Cleo, ar trebui să înţelegi asta. îmi pare rău că te-am lovit pe la spate, tocmai pe tine, pe care cîndva te-am adorat ca pe-o icoană. CLEO: Habar n-ai să loveşti pe la spate! Păcat jde întunericul care zace în sufletul tău, zău aşa ! OGARU (curiozitate copilărească) : N-am procedat bine ? CLEO : Nu. Am avut grijă să-i explic Gabrielei că tu eşti un produs tipic al moralei burgheze, ...că vrei să trăieşti pe spinarea ei... Şi pe ce te bazezi, nepri-copsitule ? Numai pe faptul că eşti bătrîn şi sărac ? OGARU : Nu. Mă bazez pe farmecul meu personal. Dar, după cum văd, şi tu vrei să trăieşti pe spinarea ei. CLEO : Da. Dar eu am acest drept. Eu am ţinut-o în braţe, am legănat-o, am plimbat-o, şi tu vrei să 146 SOMNOROASA AVENTURĂ vii la de-a gata. Lasă-te păgubaş, Adolf... Dae-ai fi reuşit, te-ai fi purtat cu mine ca un cîine. OGARU : Clinele e animalul meu preferat. CLEO: M-ai fi izgonit a doua zi după căsătorie. OGARU : Da... probabil... evident. CLEO : Du-te, Adolf, du-te. Ah, Adolf, nici ipocrit nu ştii să fii ! Unde ţi-e, Adolf, ipocrizia ? Ai rămas la nivelul locomotivei cu aburi. Pe cînd eu, eu sînt clasică, ţin pasul cu toate cuceririle civilizaţiei. Du-te. Du-te, eşti un fante de modă veche ! OGARU : Aş putea să spun Gabrielei cîteva cuvinte ? CLEO : Nu. Prezenţa ta îi produce scîrbă. Am avut eu grijă să-i produci scîrbă. OGARU : M-ai jignit, Cleo, în tot ce-aveam eu mai intim. Dar m-ai şi ambiţionat. Jignirea ta parcă mi-a dat aripi. Am să devin un fante modern. Am să învăţ, am să iau totul de la început. Află că nu mă dau bătut ! Am să-ţi răpesc nepoata ! i CORTINA TABLOUL 5 Biroul lui Gherman. Mătuşa Cleo, Gherman, apoi Manole CLEO : Sînt nenorocită întocmai ca un cîine alungat iarna din casă. GHERMAN : Şi eu sufăr, dar nu găsesc un termen de comparaţie. CLEO : Lasă asta ! O să găseşti un termen de comparaţie. GHERMAN : Nu, doamnă, n-am să mai găsesc. Nu mai sînt la vîrsta cînd termenele de comparaţie se găsesc pe toate drumurile... M-aţi trădat, doamnă, m-aţi indus în eroare. V-am făcut cadouri frumoase, dar Gabriela tot nu mă iubeşte. Unde sînt sentimentele promise ? SOMNOROASA AVENTURĂ 147 CLEO (indignată) : Parcă o femeie ştie ce spune cînd probează ceva care o întinereşte cu cîţiva ani !... Sentimentele nu se cîştigă prin bani. N-am să vă dau jacheta înapoi. GHERMAN : Nu e vorba de jachetă, e vorba cît m-a costat jacheta. V-am trimis şi în croazieră prin ONT Carpaţi, la Soci şi la Batumi ! CLEO : Oh, nu-mi aminti de excursia aceea ! E suficient c-am văzut atîtea plante exotice, cactuşi şi palmieri... GHERMAN : Întotdeauna aveam o sumbră presimţire cînd scoteam banii de la CEC... CLEO : Nu înţeleg de ce ţipi la mine ? Ţipă la alea care nu te apreciază, nu la mine. Eu vreau să fii ginerele meu, vreau ! De aceea am şi venit la tine, cu sufletul la gură, în timpul orelor de birou... Ră~ peşte-o pe Gabriela ! Dacă n-o răpeşti tu, o răpeşte Ogaru. GHERMAN : Asta nu cadrează cu seriozitatea mea. CLEO : Dacă nu cadrează, o pierzi ! Gabriela vrea ceva romantic. (Gherman izbucneşte în rîs.) Vai, domnule Gherman, nu rîdeţi, mi se face frică ! Totdeauna cînd rîdeţi dumneavoastră, se întîmplă o nenorocire... Cînd aţi mai rîs o dată, mi-a scăpat serviciul de cristal din mînă. (Gherman rîde.) Mi-e frică, domnule Gherman ! Mi-e frică !... (Dispare.) Gherman, Manole GHERMAN (la telefon, devine brusc serios) : Da... da... să vedem... Se poate ? E de presupus că nu este exclus. Oare ? Crezi ? Oricum. Desigur. Treptat-treptat. Eu ? Personal ? Da... Da... Da... Desigur... Poate. Eventual. Sigur. MANOLE : Salutare, Gherman ! (îi examinează înfăţişarea.) La costumul ăsta gri ţi-ar trebui nişte ochi căprui. GHERMAN : Eleganţa nu e un lux, ci o necesitate. MANOLE : Da, da ! Tovarăşi, problema mai are un aspect, are două aspecte... Cînd ne-am resemnat cu 148 SOMNOROASA AVENTURĂ ideea că are două aspecte, vedem că are trei aspecte. Problema mai are o latură, şi încă o latură, şi încă o latură... Măcar te-au mai retrogradat ? GHERMAN : Situaţia era de aşa natură,.. MANOLE : Da ? Mă miram eu de ce arăţi mai bine î Să ştii că aşa, retrogradat, îţi stă mai bine. Te deschide la faţă. Gherman, ţie începe să nu-ţi mai stea bine viaţa. Unora nu le stă bine cu pălărie, altora cu haine la două rînduri, altora cu pantaloni bufanţi, altora să danseze ; pe tine începe să nu te mai prindă viaţa. O să mergi pe stradă şi o să izbucnească oamenii în rîs. N-o să-ţi mai stea bine să mergi pe stradă, n-o să te mai prindă să intri într-un magazin şi să întrebi dacă au venit portocale, ca să nu mai vorbesc de alte domenii de activitate ale naturii umane... GHERMAN : La serviciu sînt un om corect, dar am şi probleme personale. MANOLE : Tu probleme personale ? ! Vorbeşti serios, Gherman ? Tu, probleme personale ? GHERMAN : Da. M-a ajuns şi pe mine... In puţine cuvinte, iubesc. Ai cuvîntul meu de cooperator că nu exagerez nimic. MANOLE (uimire maximă) : Bravo, Gherman, eşti cineva ! Nu mă aşteptam la una ca asta de la tine ! GHERMAN : Iubesc. Nu văd ce-aş mai avea de adăugat. MANOLE (după o clipă de tăcere) : Dar nu crezi că e prea devreme ? GHERMAN : Iubirea e precum moartea : nu ne-ntreabă cînd să sosească. Şi-n altă ordine de idei, împlinesc la toamnă patruzeci şi cinci de ani... Fiinţa aceea mă răscoleşte literalmente... Manole, tu ai trăit la mahala, eşti mai deprins cu poveşti de astea. Ador o fiinţă ieşită din comun, ea e zburdalnică şi eu nu sînt prea zburdalnic. Am încercat de multe ori să mă zbengui, dar n-am dat rezultate. Poate o cunoşti şi tu, e sportivă ca şi tine, dar nu vreau să dau nume, nu vreau să se interpreteze. Are nişte idei fiinţa asta !... M-a rugat s-o răpesc. SOMNOROASA AVENTURĂ 149* Eu, un om serios, care sînt şi preşedintele comitetului de bloc, n-am de unde să ştiu cum se răpeşte o femeie. MANOLE : Dacă nu ştii, n-o răpi. GHERMAN : Uşor de zis... O, dacă n-o răpesc, se spulberă sentimentul. Şi aşa e el într-o fază incipientă... MANOLE : Dar ea te iubeşte ? GHERMAN : Ea, evident, nu ! Cum o să mă iubească ? Ce-ar putea găsi atrăgător la mine ? Am vorbit cu mătuşa ei, mătuşa Cleo — ce nume ciudat ! — sper că în acest fel... Dar trebuie s-o răpesc. Dacă n-o răpesc eu o răpeşte altu’... MANOLE (neînţelegînd încă despre cine e vorba) : Te ajutăm ! Te ajutăm ! Am multe treburi, dar îmi fac timp şi te ajut ! GHERMAN : Manole ! Nu găsesc cuvinte ca să-ţi mulţumesc... MANOLE : Te ajut eu, Gherman. Ai să vezi ce răpire frumoasă o să facem noi doi !... GHERMAN (dramatic) : Cu ce-aş putea să vă mulţumesc ? MANOLE (vesel) : Cu nimic, Gherman. Cu nimic ! TABLOUL 6 în preajma locuinţei Gabrielei, apoi din nou locuinţa Gabrielei. în apropiere strada, oraşul, necunoscutul, aventura MANOLE : Mă simt colosal ! E o noapte fără lună, făcută parcă pentru răpiri. Nici nu ştii ce plăcere e să vezi un om atît de serios ca dumneata, îndrăgostit şi pus pe şotii ! GHERMAN : Iubesc, dar sînt surmenat. Hai, tovarăşe Manole, s-o răpim mai repede... Dar nu ştiu să mă comport... Să fiu romantic sau uşor blazat ? MANOLE : Asta n-are importanţă. Sănătate să fie. Unde sînt măştile, c-aveam nişte măşti. Nu-s la tine ? 150 SOMNOROASA AVENTURĂ GHERMAN (scandalizat): Cum o să fie la mine? MANOLE : Vezi, domnule, în rucsac. Trebuie să fie în rucsac. Eu le-am pus cu mîna mea. GHERMAN : Ai dreptate, trebuie să ne mascăm. (Cu chiu cu vai, sar amîndoi gardul.) MANOLE (după ce a sărit gardul) : Ce-ai făcut, măi omule, ai uitat scara ? Unde ai mai văzut tu îndrăgostit care să uite scara ? GHERMAN : Am avut o clipă de ezitare. MANOLE : Adu scara încoace şi pune-o lingă fereastră. Adu odată scara, domnule, ce naiba faci acolo ? GHERMAN (in sfîrşit, aduce scara şi sare şi el gardul). MANOLE (citeşte cu voce tare) : „Pentru familia Mate-escu sunaţi de trei ori.u Aşa, mascaţi, o s-o speriem. GHERMAN : O să se sperie cînd o să ne vadă mascaţi. MANOLE : Cîteodată, trebuie şi puţină groază. (Sună.) CLEO (deschide uşa) : A, credeam că sînt nişte vecini. M-am speriat puţin. Poftiţi, vă rog, făceţi-vă comozi. GHERMAN : Noi sîntem bandiţi. Sărut mîinile. CLEO : Da. Văd. Mi-a venit inima la loc. De cînd vă tot aşteptam ! Credeam că nu mai veniţi şi ne pregăteam de culcare. GHERMAN : Eu sînt un om serios. De cîte ori spun ceva, mă ţin de cuvînt. MANOLE : Vă rog să ne scuzaţi pentru întîrziere. Eu nu sînt de vină. Mi-a venit o rudă din provincie. CLEO : Domnule Gherman, manierele dumneavoastră distinse mă uimesc. Deranj ? Nu-i nici un deranj. Poftiţi, poftiţi, vă rog ! GABRIELA (apare în pragul uşii, îi surprinde punîn-du-şi masca la loc) : A, domnule Gherman ! De dragul meu aţi trecut peste seriozitatea dumneavoastră... Am să mă îndrăgostesc brusc de dumneavoastră, ca văduva aceea engleză din Richard al III-lea. MANOLE (în felul în care intervine Manole se vede strădania lui de a nu fi observat de Gabriela) : Acuma, cînd vrei s-o răpeşti, spune-i şi tu ceva ieşit din comun. SOMNOROASA AVENTURA 151 GHERMAN (se aşază pe un fotoliu, răsuflă din greu): Fii serios, Manole ! De-abia mă mai ţin picioarele. MANOLE (către mătuşa Cleo) : Cum e timpul la Bucureşti ? CLEO : A nins la Braşov. GHERMAN (cu distincţie) : Cum aţi călătorit ? S-a urcat multă lume la Cîmpina ? CLEO : O, da, Cîmpina e nod de cale ferată. MANOLE (inspectînd camera) : După cum văd, iubiţi pictura. Aveţi şi-un Necşulescu autentic. CLEO : Cît timp a trăit, soţul meu a iubit arta. De-abia după moarte... De acolo din mormînt, aud în mod permanent o voce : „Iubeşte arta, Cleo !“ Dacă n-ar fi mort, şi acum aş fi fericită în braţele lui. GABRIELA (puţin dezamăgită): Aş vrea ceva mai romantic, mai deosebit. MANOLE : Facem şi noi ce putem. GHERMAN (care simte nevoia s-o dezamăgească pe Gabriela) : O să fie foarte frumos, n-avea nici o grijă. Manole, spune dumneata fraza aia grosolană,, care nu cadrează cu seriozitatea mea. MANOLE : Morţii cu morţii, viii cu viii. Ne faceţi o cafe-luţă ? CLEO : Nu vreţi mai bine o dulceaţă ? Nu că n-aş avea cafea în casă, dar cafeaua trebuie preparată şi durează mai mult, pe cînd o farfurioară de dulceaţă, nu ştiu cum să fac să mă-nţelegeţi, e mult mai comod... pentru mine. GABRIELA (apare, din nou dezamăgită) : Frumos, foarte frumos î... Eu aştept să fiu răpită, şi voi vreţi cîte o cafeluţă. GHERMAN : Un stimulent e-ntotdeauna binevenit. GABRIELA (practică) : Cum procedăm ? Veniţi voi sus să mă luaţi cu forţa, sau cobor eu de bunăvoie ?... Gherman, fii bărbat, Gherman, fii năpraznic dacă vrei să te iubesc... GHERMAN : Cu cea mai mare plăcere. (Simte nevoia să fie năpraznic. Către mătuşa Cleo.) O iubesc pe Gabriela î... 152 SOMNOROASA AVENTURA GABRIELA : Eu am să lipsesc cîteva secunde. Nădăjduiesc, domnule Gherman, că în acest scurt timp veţi deveni mai interesant. Gherman, nu mai fi mototol, Gherman !... GHERMAN (se întoarce spre mătuşa Cleo, hotărit să ia taurul de coarne) : Doamnă, pot să vă spun că, deşi sînt un individ pretenţios, iubesc. Dar dumneavoastră, fără să-nţeleg raţionamentele, vreţi să vă aşezaţi în calea fericirii mele... CLEO (profund uimită) : Nu-i adevărat, domnule Gherman ! Nu ne-am înţeles noi... ? Ce dracu 1... GHERMAN (uimit) : Nu-i adevărat. Sînteţi împotriva acestei căsnicii. CLEO : Sînt cu toată inima pentru această căsnicie, întotdeauna am tînjit după un ginere cu care aş putea să mă înţeleg. MANOLE (pune paie pe foc) : De fapt, nu sînteţi de acord. Sub pretext că sînteţi de acord, în realitate nu sînteţi de acord. Iar pe domnul Gherman nu-1 socotiţi un ginere potrivit. CLEO (indignată) : Nu-1 găsesc potrivit ? Eu nu-1 găsesc potrivit ? GABRIELA (apare pentru o clipă) : Ai mai făcut progrese ? GHERMAN : Progresăm, progresăm. MANOLE : Doamnă, de ce să mai lungim vorba cu explicaţii inutile. Sînteţi convinsă că nepoata dumneavoastră ar fi meritat o soartă mai bună. Un academician, sau un compozitor de muzică uşoară. CLEO (respinge acuzaţia) : Din partea mea, poate să aibă şi bani foarte mulţi. Principalul e să fie om de treabă. MANOLE : Deci, nu sînteţi de acord. O să trebuiască s-o luăm cu forţa pe Gabriela. CLEO : Dar sînt de acord. Sînt de acord cu cea mai mare plăcere. GHERMAN (trage singura concluzie logică care se impune) : Deci, nu vrei să-ţi schimbi poziţia ! (Lui SOMNOROASA AVENTURĂ 153 Manole.) Leag-o ! (Apare Gabriela; bate din palme încîntată.) GABRIELA : Vai ce frumos, vai ce frumos ! In sfîrşit, începe să semene cu o răpire ! MANOLE (către mătuşa Cleo) : Altă dată să vă Învăţaţi minte. Să nu vă mai aşezaţi în calea iubirii. CLEO : Domnule Gherman, eu vă stimez şi nu din falsă modestie... GHERMAN : Toate au o limită ! Leag-o burduf. MANOLE : Eu n-am s-o leg ! GHERMAN : Eu nu mă pricep la operaţiile practice. îmi lipseşte deprinderea. Nu mă trăda, Manole. E o clipă decisivă în viaţa mea. CLEO (uită că e victimă) \ Cînd domnul Gherman vă roagă ceva... GHERMAN : Te rog, Manole, leag-o. MANOLE : Mi s-a făcut milă de tine. Am eu obiceiul ăsta prost să mă apuce mila cînd nu trebuie ! (O leagă pe mătuşa Cleo.) GABRIELA (apare din nou) : Ah, dar ce încet vă mişcaţi !... Am început să mă plictisesc. GHERMAN : Ai puţină răbdare. Acum te legăm şi pe tine... GABRIELA : Vai, ce amuzant ! Ce să zic, teribil de amuzant... Puteaţi să găsiţi ceva mai interesant, dar fie şi-aşa... GHERMAN : Tovarăşe Manole, mai fă-mi şi acest serviciu. MANOLE : Cu ce vrei s-o leg ? GHERMAN : Dragă Manole, de cîte ori ţi-am spus cînd am enumerat datele problemei : sforicică, Manole, sforicică ! MANOLE : N-avem sfoară ! GABRIELiA (plictisită, ia o carte din bibliotecă) : Ah, e aşa de trepidant, încît m-am apucat să citesc... GHERMAN (vrînd s-o liniştească) : Citeşte, dragă, căci lectura... MANOLE : Situaţia este foarte gravă, domnule Gherman. Absenţa sforii ne strică tot planul. Ce facem ? 154 SOMNOROASA AVENTURĂ GHERMAN (se ridcă în picioare, se îndreaptă, cu solemnitate, spre Gabriela) : Iartă-mă, Gabriela, că în această clipă grea apelez la tine... (Gabriela e absorbită de lectură.) Eu am venit la tine cu sufletul deschis, şi am să plec tot aşa. GABRIELA : Te-ascult, te-ascult... GHERMAN : E tragic pentru mine că trebuie să apelez la dumneata... O să-mi pui la îndoială sensibilitatea, şi dacă nu sensibilitatea, simţul meu practic. Eu vreau să te răpesc, dar nu am sfoara necesară. Dă-mi tu sfoara necesară, şi-am să te răpesc ca-n basme. GABRIELA (profund jignită) : N-ai pic de romantism, domnule Gherman ! Degeaba lucrezi în cooperaţie, dar n-ai pic de romantism. La mine vii să ceri sfoara necesară ? Mie, care sînt o fire visătoare ? MANOLE : Nu spune nimeni că nu eşti visătoare, dar n-avem sfoară. Vrei să fii răpită ? Ne dai sfoară. Nu vrei să fii răpită — nu ne dai sfoară. GABRIELA : Nu mai vreau să fiu răpită. GHERMAN : Dar mă jigneşti, draga mea. Nu face una ca asta. GABRIELA : Gata ! M-am plictisit ! Nu mai vreau să fiu răpită. GHERMAN : Nu te gîndeşti că asta loveşte în amorul meu propriu ? (Către Manole.) Dragă Manole, trebuie să facem ceva. MANOLE : Nu mai am nici o idee. GHERMAN : Am eu o idee. Dezleag-o pe mătuşa Cleo. Cu sfoara de la mătuşa Cleo o răpim pe nepoată. GABRIELA : Asta e scandalos ! Asta e scandalos ! GHERMAN : înţelege şi tu, dragă Gabriela, nu mai fi aşa mofturoasă. Dacă n-avem suficientă sfoară... GABRIELA (obosită) : Bine. Faceţi ce vreţi numai terminaţi o dată. MANOLE (o dezleagă pe mătuşa Cleo) : Să nu credeţi că v-am eliberat. Ura noastră a rămas intactă. Staţi tot aşa, nu mişcaţi mîinile. GHERMAN : Stimată doamnă, vă rog să nu părăsiţi locul stabilit. SOMNOROASA AVENTURĂ 155 CLEO (străluminată de o presimţire rea) : Aş vrea să văd de păsări. Mi se pare c-am lăsat coteţul deschis. Mă duc, văd, şi mă-ntorc. MANOLE : Rămîi ! Nici o pasăre, vicleano ! în sfîrşit, stimată domnişoară, a venit şi clipa cea solemnă, cînd, în sfîrşit, putem să vă răpim... GABRIELA (se uită la ceas) : Era şi timpul... MANOLE : Sînt convins că această clipă va fi una din amintirile frumoase care vă vor îndulci bătrîne-ţile... GABRIELA : Ah, leagă-mă odată şi nu mai vorbi atîta ! MANOLE : Dacă sentimentele mă copleşesc... (In sfîrşit Manole o leagă pe Gabriela. Către Gherman.) Gata, le-am legat pe amîndouă. (Gherman nu răspunde.) V-am legat iubita. Trebuie s-o transportăm. Unde-o transportăm, domnule Gherman ? (Gherman doarme. Manole îl zgîlţîie.) Vă rog solemn, stimate tovarăşe Gherman, treziţi-vă... GABRIELA (îndurerată) : Doamne Dumnezeule, a adormit... MANOLE : Asta e tristul adevăr... Gherman doarme ! (pleacă) GLEO (smulgîndu-şi părul) : Sînt pedepsită pentru egoismul meu ! Ar fi trebuit să-i fac o cafea, să trec peste orice şi să-i fac o cafea ! Dacă-i făceam o cafea, o sorbea, nu dormea, nu se compromitea, şi pe Gabriela o iubea... Aşa-mi trebuie î... CORTINA ACTUL III Mătuşa Cleo, Gherman, Ogaru CLEO : O, dragă Adolf, vom fi din nou împreună... după aproape douăzeci de ani. (Întinde braţele spre Ogaru.) OGARU (iese în întîmpinarea ei) : De cîte ori nu-mi iese o afacere, îmi amintesc că sînt om. Nereuşita în afaceri păstrează omului gingăşia. Am dat faliment, Cleo — dar te iubesc. Vezi, e bun şi falimentul... Falimentul ne ajută să ne dăm seama de nobleţea noastră. Cînd sînt strîns cu uşa, visez o iubire curată. Te miră ce spun eu, draga mea Cleo ? CLEO : Nu, Adolf. Gîndeşti ca la Băile Herculane. OGARU : Am vrut să te distrug, Cleo. CLEO : Şi eu am vrut să te distrug, Adolf... OGARU : Voiam să te aduc la sapă de lemn. CLEO : Şi eu, Adolf... OGARU : N-am reuşit, şi la flacăra acestei groaznice înfrîngeri, mi-am dat seama că te iubesc. Mi-a apărut imaginea chipului tău, în cele din urmă, nespus de drag... CLEO : După această tentativă nereuşită, m-a cuprins oboseala... Ştiam că de această oboseală, numai tu, Adolf, mă poţi vindeca... îţi mulţumesc, Adolf... (Gherman dă semne că se trezeşte.) Am uitat de Gherman ! GHERMAN (se aşază între ei doi, ameninţîndu-i cu rîsul lui de gheaţă). SOMNOROASA AVENTURA 157 CLEO : Fii tare, Adolf. Gherman rîde ! De cîte ori rîde Gherman, se întîmplă o nenorocire. GHERMAN : Unde e Gabriela ? Unde e fiinţa aceea nespus de dragă ? Unde e, de asemenea, fericirea promisă ? CLEO : Dragul meu băiat !... Gabriela a fugit. GHERMAN (ameninţător spre mătuşa Cleo) : Deci totul a fost minciună ! Deci toate cadourile au fost zadarnice şi fără putere de convingere ! Am fost trădat !... (Se repede spre mătuşa Cleo.) OGARU : Iubesc această fiinţă, şi dacă ai lovi-o, m-aş simţi profund jignit. GHERMAN (bate cu pumnul în masă) : Nu sînt de acord. Nu sînt de acord, nu admit !... Sînt părăsit de Gabriela. Voi suporta eroic această lovitură a destinului. (Spre mijlocul scenei.) Mai sînt şi alte femei. Numeroase alte femei. Am să fac o şotie. Am să fiu zburdalnic. Am să fiu spontan... (Arată spre un balon albastru.) Am să fac tot felul de năzbîtii. Vai, vai, ce de şotii am să mai fac ! Am să sparg acest balonaş albastru... Aceasta va fi prima mea şotie. Priviţi, oameni buni ! Gherman sparge acest balonaş albastru ! (Se repede spre balonul cu pricina, îl calcă aproape în picioare.) Am spart acest balonaş albastru ! OGARU (vine să-l dezumfle) : N-ai spart acest balonaş albastru. GHERMAN : Am spart acest balonaş albastru ! OGARU : Minciuni ! Uite-1 ! Balonul e întreg, viu şi nevătămat. Minciună ! Nu eşti capabil să faci o şotie ! Nu eşti capabil să-ţi faci de cap ! Ai să rămîi serios pînă la sfîrşitul vieţii ! GHERMAN : Am să rămîn serios ? Dacă nu pleci, te ucid ! Nu pot să rabd această calomnie... Am să fiu cel mai zburdalnic băiat... (Ogaru îi cere din ochi sfatul lui Cleo.) Ai îndrăznit să mă insulţi, să rişti observaţia că eu n-aş fi în stare să sparg un balonaş... Am să te ucid !... (Se îndreaptă spre el, ameninţător.) 158 SOMNOROASA AVENTURĂ CLEO : Du-te, Adolf. Soarta n-a vrut să fim împreună. OGARU : Eu te iubesd, Cleo. CLEO : Nu ţi-am negat niciodată nici sinceritatea, nici ipocrizia. Destinul ne stă împotrivă... OGARU : Prefer să mor decît să plec. CLEO : Du-te, Adolf... GIIERMAN : Dacă mai stai o clipă, te ucid ! OGARU : Adio, Cleo ! CLEO : Adio, Adolf î GHERMAN (se îndreaptă spre mătuşa Cleo) : Mi-a venit un chef teribil să mă ţin de şotii. Ai să fii tu serioasă şi-am să mă ţin eu de tot felul de drăcii. N-o să mai pun eu punctul pe i, o să pui tu punctul pe i. N-am să mai citesc eu Gazeta cooperaţiei, ai să citeşti tu Gazeta cooperaţiei. N-o să mai am eu grija universului, o să ai tu grija universului. Am să zburd toată ziua-bună ziua... Am să strivesc această pălărie serioasă... (O striveşte.) Tu, Cleo... fă un lucru serios. Ia pălăria de jos, aranjeaz-o şi dă-o unui om sărac dar valoros... (Cleo se execută întocmai.) Simt cum clocoteşte sîngele în mine. îmi trec prin cap tot felul de drăcii... Drăcii, drăcii — nimic serios, nimic pe care să pui bază... CLEO : Am ascultat cele spuse cu atîta convingere şi mă declar de acord. Sînt gata să primesc zburdălnicia dumitale... Am o rugăminte : taie-mi, te rog, cu această modestă foarfecă, gulerul ! Te rog în genunchi — asta o să-mi ajute să suport mai uşor povara seriozităţii. GHERMAN (ia foarfecele) : Ajută-mă, Doamne î Aju-tă-mă, Doamne, să fac zob acest guleraş de damă. Ajută-mă, Doamne, să fac şi eu o şotie... Ajută-mă, Doamne, să scap de povara seriozităţii. Ajută-mă, Doamne, să fiu un tip nostim... (Se îndreaptă solemn spre gulerul de la rochia mătuşii Cleo ; îl taie metodic, pînă nu mai rămîne nimic din el.) E adevărat... E adevărat... (Aproape plîngînd de fericire.) Am făcut b şotie. Am făcut ceva nostim. Am SOMNOROASA AVENTURA 159 făcut ceva din cale-afară de hazliu. Pînă şi mie îmi vine să rîd ! Sînt fericit ! (Zăreşte un balon. Se îndreaptă spre el ca spre un duşman.) Am să sparg şi acest balonaş albastru. în mod sigur am să-l sparg ! (Triumfător.) Am spart acest balonaş albastru... (Obosit.) Am învins, am învins !... CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : VICU MÎNDRA „Avînd a combate anume recidive ale unei morale perimate, Mazilu introduce în piesă nu caractere minate de viciu, ci vicii, personificate pentru uzul operaţiei satirice. „Negativii4t apar purtîndu-şi cu aplomb deficienţele, dincolo de care ei nu există. Puse să circule în realitatea societăţii actuale, aceste scheme scăpărătoare ale jocului circulă fără de naturaleţe, devin programatic neverosimile. Imaginîndu-şi că trăiesc, cînd de fapt aparţin, pe plan etic, unui trecut mort şi îngropat, personaje de tipul lui Ogaru, Cleo, Gherman, mijlocesc pătrunderea piesei în zona absurdului. Mereu invocatul divorţ între aparenţă şi esenţă este limitat de astă dată la contrastul dintre pretenţia „negativilor*1 de a fi consideraţi oameni vii şi decesul lor spiritual. încercarea de a trăi împotriva vieţii provoacă întîlnirea cu absurdul, acceptat aci ca spaţiu satiric. Orice preocupare pentru individualizarea personajelor fiind absentă, autorul se află peste tot şi ne face cu ochiul la rostirea fiecărei replici. Valoarea exactă a cuvintelor se găseşte aproape totdeauna în subtext. Personajele negative se definesc prin dezacordul dintre frazele pe care le rostesc şi acoperirea lor morală. Bombardarea ironică a locurilor comune din limbaj, a platitudinilor curente se face aci pentru a dezvălui un vid interior absolut. Este în alchimia replicilor lui Mazilu o drojdie caragialescă dusă la ultimele consecinţe. „O, Cleo, de ce te rezumi la preocupări de ordin strict material" exclamă Ogaru cu un elan miticesc care nu mai păstrează din fanfaronada iniţială decît forma nudă, lipsită de orice sens. Comedia „Somnoroasa aventură41 atacă astfel persistenţa unor forme ale individualismului burghez. Meritul SOMNOROASA AVENTURĂ 161 piesei constă tocmai în detectarea anumitor înfăţişări „noi" ale vechiului. [...] Autorul „Somnoroasei aventuri44 nu se opreşte la prezentarea unor nerecuperabili. Cadavrele răspîndesc microbi. în piesă apare şi un personaj, Gabriela, care ocupă în demonstraţia antiepidemică locul „influenţabilului". Nici de data aceasta nu este conceput un caracter complex, fiind nevoie de o prezenţă maleabilă care se colorează brusc, după cum este mutată pe eaerul fabulei. Mai reuşită ne apare scena în care Gabriela joacă pe cartea mondenităţii fals-romantice. Aci nu se întreprinde numai o luptă împotriva falsului romantism al aventurii gratuite. Este totodată vag şi timid vizată atitudinea scepticismului de tip nouvelle vague. Oricum, în piesă autodemascarea personajelor este net superioară comentariilor critice ale pozitivului Manole. Acest personaj, care străbate piesa fără a se include în lumea şi substanţa ei, formulează, desigur, replici ofensive. Dar cu toate că autorul i-a atribuit o comportare uşor „trăsnită", Manole nu ne captează îndeajuns atenţia, nu devine destul de viu şi interesant. Este în acest erou o notă ostentativ pedestră care-i refuză strălucirea. Mai spontan şi mai aproape de ritmul sacadat al piesei, „Admiratorul" cîştigă simpatia publicului. „Somnoroasa aventură" reia o formulă care i-a devenit familiară autorului. Virtuţile satirice ale autodemascării şi ale cinismului hiperbolizat procură momente de un comic intens. Poncif ele verbale explodează stîrnind rîsul, în vreme ce falsitatea micului burghez travestit este condamnată prin ultra-dimensionarea fiecărui gest, a celor banale mai ales. Ce putem însă observa ? Atunci cînd obiectivele demascării sînt minime tot acest arsenal satiric devine greoi şi ineficient. Rîdem cu doftă'în prima scenă a actului II cînd asistăm pe de o'parte la disecţia morală a birocratului Gherman, pe de altă parte la ridiculizarea maniei pseudoromantice a Gabrielei. Aci avem de-a face cu imagini de o certă actualitate, fiind combătute tipuri şi practici de care ne lovim efectiv. în scenele Ogaru-Cleo însă miza este scăzută, materialul satiric fiind uzat şi cu totul depăşit. Construcţia „Somnoroasei aventuri" poartă amprenta acestei inegalităţi. Momentul „răpirii", care se anunţa atît de generos, sub raportul comicului nu găseşte — de pildă — destule resurse. Virulenţa satirei ne apare, mai ales în ultimul tablou, 162 SOMNOROASA AVENTURĂ discontinuă. La a doua sa piesă, atît de interesanta formulă a lui T. Mazilu începe a fi pîndită de pericolul repetărilor. O corespunzătoare lărgire a satirei, o pătrundere mai nuanţată în materialul de viaţă analizat sînt cerinţe care se impun talentului incontestabil al autorului, vervei sale incitante. „Somnoroasa aventură14 posedă, oricum, o zestre sigură de observaţii fine şi pătrunzătoare, o eficienţă educativă indiscutabilă. în unele pasaje ale „Somnoroasei aventuri14, investigaţia conduce la o expresie cu adevărat originală, adeseori substanţială. Nu încape îndoială că o asemenea compoziţie inegală, relevîndu-se prin cîteva incursiuni adînci, prezintă mai mult interes decît comediile abil rotunjite care se dispensează cu uşurinţă de obligaţia dezbaterilor morale „neplăcute44. (Jocul situaţiilor dramatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 189—192). NAT ALIA STANCU „Personajele lui Mazilu au început (şi continuă) -â fi obsedate. Trăiesc o nemăsurată, nepotolită, obsesivă poftă de a avea : a avea cît mai mult şi mai uşor. Parazitismul lor funciar e compensat — paradoxal — de o teribilă agitaţie de ordin cu totul special : aranjamente, învîrteli, excrocherii, lovituri (o, mai ales sentimentale !). Pasionaţi în felul lor şi mai ales energici, dinamici, înstrăinaţii în „a avea44 simt nevoia recuperării lui „a fiu (ca aparenţă, dar, de ce nu, şi ca esenţă). Cuvîntul „nevoie44 nu e cel mai potrivit căci, de pildă, în „Somnoroasa aventură44, cu excepţia lui Gherman, la ceilalţi nu e vorba de o necesitate interioară, ci de un nou „lux44, într-un fel material, alt snobism. Idealul acestor ipochimeni este acum acela de a sugera că posedă o viaţă spirituală. Drumul dificil spre acest ţel sublim trece neapărat la aceşti indivizi, aproape denudaţi de interioritate, prin... cultură. Natura şi cultura devin deviza lor. Ce iluzie că vor fi crezuţi ! Dar, vai, nici una, nici alta nu se lasă însuşite prin înşelăciune. Eroii lui Mazilu trădează mereu mecanicitatea ce a distrus viul (natura), ori semidoctismul ridicol (marea distanţă faţă de cultură, deci). SOMNOROASA AVENTURA 163 Personajele din „Somnoroasa aventură44 desprinse dintr-o periferie socială, dar mai ales morală, se întreabă mereu cît valorează sentimentele lor, şi supralicitează sentimente inexistente la preţuri sublime, inventează afecte pentru a le specula (mătuşa Cleo, Ogaru). Altele îşi inventează sentimente, aspiraţii spre absolut şi un romantism de esenţa cea mai pură — (la acest capitol intrînd şi setea de „aventură14 a Gabrielei). Rămî-nem într-o lume mercantilă. Unii vînd, alţii cumpără afecţiune într-un aproape tragic dispreţ faţă de propriile posibilităţi de a stîrni şi genera afecte, dispreţ faţă de limitele propriei fiinţe modeste, plat-burgheze (Gherman) într-o lume nebună, nebună, nebună...*4 (SOMNOROASA AVENTURA de Teodor Mazilu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, „Scînteia“, 9 iulie 1978). ŞTEFAN OPREA Comentată suficient la vremea ei, comedia ne apare azi cu aceleaşi calităţi şi cu aceleaşi defecte, ceea ce poate însemna pe de o parte că obiectul ei e încă în vigoare, iar pe de alta — că atitudinea criticii e destul de constantă. Aşadar, „Somnoroasa aventură*4 rezistă prin substanţialitatea dialogului comic, prin siguranţa profilului majorităţii personajelor, prin direcţia exactă şi prin „cruzimea44 satirei. Prostia şi parazitismul, neomenia şi iresponsabilitatea socială, sînt înfierate fără cruţare, e urmărit cu ochi sever procesul dezumanizării şi tentativa amplificării acestui proces, a extinderii lui asupra unor oameni slabi (vezi situaţia Gabrielei). în tratarea acestor idei Mazilu e puternic şi abil, e penetrant şi nemilos. Ceea ce a fost privit de la început ca nereuşit în această piesă apare şi astăzi la fel, poate chiar ceva mai evident decît în 1963. Structura dramatică a piesei e destul de precară, unele mari secvenţe sînt statice (prima reîntîlnire dintre Cleo şi Ogaru — discuţie exagerat de lungă în care personajele îşi fac autobiografia şi se definesc caracterologic), altele diluate, aproape inutile (scena răpirii) ; apoi, un personaj ca Manole — gîndit a fi un exponent al opiniei publice, al atitudinii ferme faţă de malformaţiile sociale reprezentate de Cleo, Ogaru şi Gherman — 164 SOMNOROASA AVENTURĂ ' ne apare azi, cel puţin sub raport estetic, (dar cred că nu numai aşa) ca tautologic dacă nu chiar inutil ; reminiscenţă a unei literaturi care trebuia să aibă şi „eroi pozitivi", Manole nu se integrează în atmosfera piesei, n-are cum să-şi găsească locul în universul spiritual al celorlalte personaje, circulă printre ele, se izbeşte de ele scoţînd mereu sunete false." (din cronica dramatică la spectacolul „Somnoroasa aventură" de Teodor Mazilu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. „Cronica", 23 iunie 1978). O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ tragedie într-un act PREFAŢĂ Această „tragedie într-un actu este, probabil, singura piesă a lui Mazilu care permite o situare precisă în timp şi spaţiu a acţiunii. Sîntem într-un burg transilvan, imediat după înăbuşirea răscoalelor iobăgeşti (mai precis, s-ar părea că este vorba de cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan, deci anii 1784—1785). Dar această localizare este înşelătoare; este o sugestie posibilă, şi atît. In realitate, determinarea ei nu ar trebui făcută pe scara prozaică a devenirilor istoriei, ci pe una imaginară şi insolită, a prefacerilor ticăloşiei. O umanitate întreagă tinde spre purificare, înscrisă într-o spirală a progresului niciodată liniştită, mereu perturbată de accidente, în timp ce abjecţia îşi desenează meticulos diagrama ei imprevizibilă, punctată la cote din ce în ce mai surprinzătoare. O astfel de cotă ieşită din comun este radiografiată şi în O sărbătoare princiară. Este o demonstraţie — fascinantă în rigurozitatea ei — a ticăloşiei aflată într-un efort suprem de autodepăşire. Ticăloşia îşi caută, aici, superlativele (abjecţia este doar unul dintre ele). „Am vrut să fac să dispară, în relaţiile dintre personaje, orice urmă de umanitate“ — declara undeva autorul. Acest pariu cu (aparent) imposibilul etic, Teodor Mazilu l-a cîştigat, în O sărbătoare princiară. Toate barierele prezumtive par spulberate. Este un triumf al paramoralei logice. De unde vine această senzaţie de culme, de record al maleficului ? Faptele consumate în scenă sînt, în fond, nu de tot neobişnuite. O crimă perfectă (dispariţia Apoloniei) devine, din motive obscure, ineficace (Apolo- O SĂRBĂTOARE PRINCIARA 167 nia reapare). Autorii morali ai delictului (părinţii Apolo-niei), pentru a fi consecvenţi cu propriul lor credo, sînt nevoiţi să convertească crima in sinucidere. Tentativa reuşeşte — e drept — parţial (Apolonia se sinucide fără să strige „Trăiască împăratul*). Evenimentele se petrec pe un fundal de arivism sordid — „jertfa“ este obligatorie pentru că se aşteaptă vizita consilierului curţii imperiale; vizită de altfel contramandată în ultimul moment, deci întreaga acţiune se soldează cu un fiasco. N-am fi, deci, în faţa unei intrigi care să frizeze, prin însăşi datele ei, limitele ororii (seria de asasinate din Coriolanus, de pildă, are mult mai multe tangenţe cu macabrul şi monstruosul). Impresia — şi nu e vorba doar de o impresie, este o certitudine — derivă, cred, din nesfîrşitul orgoliu cu care fiecare personaj (cu excepţia Apoloniei, bineînţeles) îşi arogă josnicia. Nici o umbră de incertitudine nu le încetineşte drumul ineluctabil spre crimă, nici un scrupul şi nici o remuşcare nu impietează vreo clipă satisfacţia comiterii ei. Din contra — dacă apar — îndoielile se referă nu la legitimitatea josniciei, ci la posibila ei imperfecţiune. „Poate fi omul atît de ticălos ?“ — se întreabă, la un moment dat, Varga. Eventualitatea de a nu fi chiar „atît de...(( îi provoacă spaime existenţiale, dar existenţa ticăloşiei, ca rău fundamental, îl lasă indiferent. „Poate !(( — îşi răspunde de altfel tot el, cu satisfacţia supremă a creatorului care presimte desă-vîrşirea capodoperei. In alt registru, dar parafrazînd în fapt pe aceeaşi temă, Iuliana se întreabă şi ea dacă n-ar trebui să-şi puncteze aria josniciei cu cîteva vocalize în cheie umană; respinge şi ea, la fel de hotărît, ipoteza. Căci ar fi „curate impurităţi66, într-un exerciţiu de virtuozitate care-şi propune mereu superlativul. Nedisimularea infamiei, naturaleţea şi organicitatea trăirii ei sînt comandamente „sine qua non“ pentru aceste existenţe larvare. Este evidentă, în comportamentul lor, o doză deloc neglijabilă de adevărat exhibiţionism. „Autodenunţarea<(, despre care vorbea undeva Mazilu caracterizîndu-şi în general antieroii, este practicată, în O sărbătoare prin- O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ 168; ciară, cu o voluptate imensă. O „dulce tortură? i se pare lulianei şi recunoaşterea nenumăratelor ei adultere, şi vocaţia oferirii cupei de otravă. La fel i se par vale-tului Nemeş loviturile de cizmă ale stăpînului, la fel i se par lui Varga linguşirile ştiut ipocrite ale servitorului. Tot ce poate să maculeze este imediat adoptai, asumat de acest trio scelerat. Pentru el, purgatoriul este doar o etapă mediocră, informă, în ascensiunea spre infern. Purtîndu-se în buni idealişti, Nemeş, Iuliana şi Varga îşi proclamă cu ostentaţie aspiraţiile. Nu este deci nici un paradox in faptul că cei trei, extrovertiţi cu patimă, sînt guvernaţi — în relaţiile dintre ei — de o comună oroare faţă de minciună. Intr-un plan normal al judecăţii morale, ipocrizia lor este incontestabilă. Dar în planul sistemului lor de referinţă, atît de monolitic închegat, minciuna ar fi o fisură, prin urmare un compromis alături de nemăsurata lor sete de ireproşabil. Şi dacă intervine totuşi incidental, în dialogurile lor, este repede reprimată, taxată drept găinărie ignobilă. Adevărul, adevărul despre măreaţa lor nimicnicie, trebuie imediat şi cu tot dinadinsul restabilit. Relaţia minciună-adevăr este pentru ei, de altfel, de un pragmatism total : ceea ce nu este minciună pentru ei, este obligatoriu să fie adevăr pentru ceilalţi. Cale de .mijloc nu există, şi chiar dacă se întrezăreşte, e fără ezitare, sancţionată. Prin crimă, de pildă, „Varga & Co(i se întîlnesc firesc, pe acest teren, cu filozofia (mai puţin transparentă) a unui alt personaj mazilian care — în Aceşti nebuni făţarnici — se întreba cu reală candoare : „N-aş putea să urăsc minciuna fără să iubesc adevărul ?“. Nu, sigur că nu se poate, în ordinea absolută a Sărbătorii princiare. Din această extraordinară soliditate a inversării oricărei scări de valori contingente umanului porneşte şi marea dificultate pe care o ridică interpreţilor (regU zorilor, mai întîi, şi apoi actorilor) fiecare text semnat „Mazilu“, O sărbătoare princiară mai mult decît toate celelalte. Parodia este, în acest caz, exclusă (s-ar putea califica drept „redundanţă de gradul trei“); şarja este imposibilă, căci tensiunea materialului literar atinge O SĂRBĂTOARE PRINCIARA 169 extreme; studiul relaţional, stanislavskian este mereu obturat de incompatibilitatea între umanitatea firească, naturală a virtualului interpret şi non-umanitatea declarată şi atît de coerentă a crochiului dramatic. încercarea de cabotina], pe această partitură care operează numai cu date esenţiale, de un rigorism împins pînă la absurd (ca în cele mai captivante demonstraţii matematice, căci toată Sărbătoarea princiară este o necontenită „reducere la absurd“) este — la rîndu-i — sortită eşecului, căci comicul cel mai sofisticat nu mai poate fi într-un asemenea context relevant. Singura soluţie posibilă (şi temerară) ni se pare a fi realismul absolut, apropiat de fanatism, al versiunii actoriceşti şi regizorale. Numai apelînd la însuşirile cele mai profunde de histrion ale actorului, directorul de scenă cred că are şanse să reconstruiască credibil (şi cu efect didactic de netăgăduit) catastrofala grandoare a lumii din O sărbătoare princiară. Pentru semnatarul acestor rînduri, miracolul unei astfel de „noi realităţi“ — pe care numai scena are capacitatea de a o construi convingător — s-a conturat, şi atunci imperfect, o singură dată: într-un spectacol de promoţie la I.A.T.C. în care (încă) studenţii dirijaţi de Octavian Cotescu reuşeau să bată la porţile performanţei Poate pentru că, fiind încă foarte tineri, nu începuseră să creadă în unicitatea viziunii lor despre lume. ...Şi in spectacolul lor, ca un argument al neînţelegerii, stăruia profilul Apoloniei. Nu îl înţeleg pe deplin nici re-lecturînd piesa lui Mazilu. Dar probabil că lipsa de raţiune a actelor ei în acest univers de coşmar ne dă nouă, muritorilor, şansa de a nu fi niciodată martorii efectivi ai unei adevărate „Sărbători princiare<(... DINU KIVU PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL JLUCIA STURDZA BULANDRA“ februarie 1969 * DISTRIBUŢIA: Varga: PETRE GHEORGHIU ; Iuliana : ANANEGREANU; Apolonia : VIOLETA ANDREI; Nemeş : ADRIAN GEOR- GESCU Regia : CORNEL TODEA Regizor secund : ADRIAN GEORGESCU Scenografia : OVIDIU BUBULAC Asistent : DAN JITIANU Ilustraţia muzicală : MIRCEA TEODOR CIORTEA STUDIOUL INSTITUTULUI DE ARTĂ TEATRALA ŞI CINEMATOGRAFICA „I. L. CARAGIALE" 13 octombrie 1974 DISTRIBUŢIA: Varga : GHEORGHE DANILA ; Nemeş : IOAN CRISTIAN ; Apolonia : MARIA PLOAIE * Piesa a făcut parte din spectacolul Tandreţe şi abjecţie, în care au fost incluse şi schiţele dramatizate O plimbare cu barca, Cicatricea, Pălăria de pe noptieră şi Cerc vicios. Regia artistică : Prof. OCTAVIAN COTESCU Scenografia : MIRCEA RÎBINSKI PREMII OBŢINUTE : — Premiul III pentru spectacol, la Gala recitalurilor dramatice de la Bacău, ediţia a IV-a, 1974. TEATRUL NAŢIONAL DIN CRAIOVA 5 ianuarie 1978 DISTRIJBUŢI A : Varga : CONSTANTIN SASSU ; Iuliana : RODICA RADU ; Apolonia : ILEANA SANDU; Nemeş: NAE GH. MAZILU Regia ; MIRCEA CORNIŞTEANU PREMII OBŢINUTE — Premiul II pentru spectacol la cea de a Il-a ediţie a Festivalului de teatru scurt de la Oradea, februarie 1978. TEATRUL NAŢIONAL DIN CLUJ-NAPOCA 25 ianuarie 1979 DISTRIBUŢIA: Varga : TUDOREL FILIMON ; Iuliana : LIGIA MOGA ; Apolonia : «IONICA MODREANU ; Nemeş : TOTU GOLDMAN Regia artistică : AURELIU MANEA Scenografia : CLARA RACS-MANEA TEATRUL „NOTTARA“ 7 aprilie 1982 DISTRIBUŢIA: Varga : HORA ŢIU MAlAELE ; Iuliana : ELENA BOG ; Nemeş : VALENTIN TEODOSIU; Apolonia: MIRELA NICOLAU Regia artistică : HORAŢIU MALĂELE Scenografia : VICTOR ŞTRENGARU Muzica ; MIRCEA FLORI AN TEATRUL „MIHAI EMINESCU" DIN BOTOŞANI 17 septembrie 1983 DISTRIBUŢIA: Nemeş : DORU BUZE A ; Varga : SEBASTIAN COMANI-CI ; Iuliana : MARINELA PATRU-BUGEAC ; Apolonia ; IULIA BOROŞ. Regia şi scenografia : ALEXA VISARION TEATRUL NAŢIONAL DIN TlRGU MUREŞ 27 ianuarie 1984 DISTRIBUŢIA: Iuliana : LIVIA DOLJ AN ; Varga : MIHAI GINGULESCU ; Nemeş: DAN GLASU; Apolonia: MARIANA M1HU. Regia : CRISTIAN IOAN Scenografia : ANNA TAMÂS KELEMEN TEATRUL DRAMATIC BRAŞOV 22 iunie 1984 DISTRIBUŢIA : Nemeş : MIRCEA ANDREESCU ; Varga : COSTACHE BA-BII ; Iuliana: MAYA INDRIEŞ : Apolonia : VICTORIA COCIAŞ-ŞERBAN Regia : IOAN GEORGESCU Scenografia : DOINA ANTEMIR PERSONAJELE (în ordinea intrării în scenă) NEMEŞ VARGA IULIANA APOLONIA 60 de ani 53 de ani 45 de ani 18 ani Un apartament cu vedere largă spre stradă. NEMEŞ : Eu zic să staţi aici, înălţimea-voastră, de aici se vede admirabil. De dimineaţă, de cînd m-am trezit, nu m-am gîndit decît la asta, unde să staţi ca să vedeţi cît mai bine. Doamne, ce frumos o să fie... VARGA: Da, Nemeş, ai dreptate. O să fie foarte frumos. Cu acest prilej îl voi vedea şi pe consilierul Vienei, sfetnicul împăratului, mîna lui dreaptă, uite cum are Dumnezeu grijă de toate. Mă simt încă tînăr* afacerile merg binişor, dreptatea triumfă, rinichii nu mă încearcă, de femei n-am nevoie, e foarte bine, Nemeş. Cred că de aici o să avem o privelişte minunată, n-o să ne scape nimic. N-aş vrea să pierd un asemenea spectacol. Toată lumea vorbeşte de spectacolul ăsta ca de o sărbătoare princiară, mai frumoasă ca un bal la curtea împăratului. Crezi că locul ăsta e cel măi potrivit ? (Deschide fereastra şi se uită împrejur.) La un spectacol, dacă n-ai un loc bun, şi Sofoele ţi se pare plicticos. NEMEŞ : Se poate excelenţă ? ! Avem o perspectivă admirabilă. Toată lumea ne invidiază că noi o să-î vedem drept din faţă, nu din profil, cum îi vor vedea alţii. VARGA : Ai dreptate, se vede admirabil. In timp ce ei se vor chinui pe roată, vom putea bea şi un vin. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mai născocim şi cugetări adînci... Orice moarte care nu-i a ta e un lucru frumos. 178 O SĂRBĂTOARE PRINCIARA NEMEŞ : Am pregătit un vin roşu, excelenţă... VARGA : De ce te lauzi cu slugărnicia ta ca şi cum n-ai fi plătit pentru asta !... (ll loveşte brusc peste faţă.) Cîine ! NEMEŞ : Loviţi-mă, excelenţă, loviţi-mă ! Nu vă sfiiţi, excelenţă, nu vă temeţi că din cînd în cînd mai gem. Nu luaţi în seamă bocetele mele. Prin dumneavoastră loveşte mînia bunului Dumnezeu. Datoria dumneavoastră e să loviţi, datoria mea e să rabd. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat. (După o pauză, mîngiin-du-şi obrazul.) Aţi slăbit, excelenţă, degeaba, nu mai simt nimic. V-aş putea aduce biciul. Să vă aduc biciul, excelenţă ? VARGA : Nici nu ştiu de ce te-am lovit... Slugărnicia ta mă scîrbeşte... Eşti atît de puhav şi atît de mort, încît zadarnic te-aş lovi. Tu nici nu exişti, Nemeş, eşti numai un duh al răului... Mi-e scîrbă de tine, n-ai încercat s-o salvezi pe Apolonia. Nu ştiu de ce cred eu că-i datoria mea să-mi fie scîrbă de tine... Cînd am fost silit să plec în faţa furiei iobagilor, ţi-am încredinţat nu numai averea mea, ci şi demnitatea mea şi onoarea fiicei mele. NEMEŞ : A fost o nebunie, excelenţă, de-acolo, de la Viena, n-aveaţi cum să ştiţi ce nebunie a fost. Iogabii îşi aşezau coroane pe frunte şi se jucau de-a împăraţii... Da, da, excelenţă, eu cu ochii mei bătrîni şi vicleni am văzut un iobag cu o coroană pe frunte... Răpeau fiicele de nobili şi le făceau muierile lor... VARGA : Ştiu asta, Nemeş. La Viena se ştie totul. Ţi-am spus să ai grijă de Apolonia, să n-o laşi să fie batjocorită. Ai lăsat-o să ajungă femeia unui iobag. Vreau să fiu bun, Nemeş. Vreau să fiu bun fiindcă mi-ai fost un cîine credincios, fiindcă eşti bătrîn şi slugarnic. Şi de un slugarnic, chiar de un slugarnic cu un picior în groapă, te desparţi anevoie. Aş vrea să te iert, Nemeş. Spune-mi tu, ce să fac ca să te iert ? Spune-mi tu, ce să fac ca să scap de povara asta ? O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ 179 NEMEŞ : De ce să mă iertaţi ? Nu mă iertaţi, excelenţă. Treaba înălţimii-voastre pe această lume e să fiţi necruţător şi treaba mea pe această lume este sâ socot necruţarea înălţimii-voastre drept mînia lui Dumnezeu. VARGA (cu o dureroasă tandreţe) : Dragul meu cîine,, singurul meu cîine credincios, cîinele meu dat de Dumnezeu, nu mă înfuria, nu fi mai ager decît îţi cere slujba. NEMEŞ : De aici se vede foarte bine execuţia. Ce rău am ajuns dacă numai moartea altora ne mai scoate din amorţeală. Nu pîngăriţi această sărbătoare prin bicisnice mustrări de cuget!... VARGA : Cîine ! Cîine-lup cu coadă de filozof ! De ce n-ai apărat-o pe Apolonia ? De ce n-ai apărat-o pe singura mea fiică? De ce n-ai apărat pe singurul om viu în această lume de idioţi şi de morţi ? Toţi sîntem morţi. Şi eu sînt mort în ţînţoşenia mea idioată, nu vezi că am nişte ochi de mort ? î Şi nevastă-mea e moartă în zbenguiala ei făţarnică şi zadarnică. Şi tu eşti mort, slugă vicleană, cu aere de Diogene... Şi era un om viu, un singur om viu, şi acestui om i-aţi făcut de petrecanie. Cine ţi-ă dat dreptul să-mi calci porunca ? Cine ţi-a dat dreptul să nu-mi asculţi ruga ? Spune deschis ce gîndeşti, spune-mi adevărul ! NEMEŞ : Toţi oamenii vor adevărul în nădejdea că adevărul e o găluşcă pe care o vor înghiţi cu plăcere. E obositor şi zadarnic să vorbim deschis, înălţi-mea-voastră, dar am să vă. fac hatîrul. înălţimea-voastră mi-a dat poruncă să o înlătur pe ,Apolonia. înălţimea-voastră mi-a dat poruncă să nimicesc singurul om viu care mai trăia printre noi. VARGA : Minţi, Nemeş ! Vrei să pui pe umerii mei asemenea mîrşăvie ? Nu ţi-am dat eu poruncă, nu eram nebun să-ţi cer să-mi ucizi fiica. NEMEŞ : Sigur că nu, excelenţa-voastră. Sigur că nu mi-aţi spus s-o ucid pe Apolonia. Cum o să spuneţi dumneavoastră asemenea cuvinte infame, un bărbat legănat de cultură şi mîngîiat de Platon ? Dumnea- 180 O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ voastră nu vă ocupaţi cu treburi murdare, partea întunecată a sufletului o încredinţaţi slugilor. Slugile fac treburile murdare, stăpînii se ocupă de Dumnezeu. Eu vă cunosc, înălţime a-voastră, v-am ţinut în braţe cînd eraţi un ţînc, v-am dus la şcoală, v-am pregătit patul în noaptea nunţii. Decît să ştiţi că Apolonia a trăit cu un iobag fără nici o remuş-care, mai bine îi voiaţi moartea. Aveaţi nevoie de o martiră, să vă lăudaţi cu jertfa ei în faţa împăratului, uite, toate tîrfele de nobiliţe s-au tăvălit cu iobagii ca şi cum ar fi prinţi de rang înalt, numai fata mea n-a îndurat ruşinea. Aveaţi nevoie de această lăudăroşenie neghioabă şi zadarnică. Pentru un sur îs al împăratului sînteţi în stare să vă ucideţi şi mama... Şi eu v-am citit în suflet această dorinţă şi ca o slugă credincioasă v-am împlinit dorinţa. VARGA : Aşa-i, Nemeş... NEMEŞ : Aşa-i, înălţimea-voastră. VARGA : Dacă erai om, nu-mi îndeplineai dorinţa, nemernicule, chiar dacă plăteai cu viaţa această împotrivire. (După o pauză.) Ce bine era dacă nu eram făţarnic... Ce bine era dacă Iuliana mă iubea, ce bine era dacă eram eu împăratul. NEMEŞ : Am şi eu nevastă şi şapte copii, nemernicia nu m-a împiedicat să-mi placă gunguritul ţîncilor. N-aveaţi dreptul să mă împroşcaţi cu ocară, mi-am făcut datoria şi chiar vă rog să-mi daţi răsplata făgăduită. Cînd ai şapte copilaşi, nu poţi să fii nemernic fără răsplată. Chiar şi Iuda l-a vîndut pe Hristos pentru treizeci de arginţi, nu-i mult, dar tot e ceva. Şi lăsaţi remuşcările, înălţimea-voastră, pe seama proştilor şi a făţarnicilor... Ce rost au zbaterile astea?!... Cine ştie, Apolonia e poate în braţele Maicii Domnului, iar dumneavoastră vă chinuiţi zadarnic. Să mulţumiţi lui Dumnezeu că averea nu v-a fost irosită, iar răsculaţii au fost pedepsiţi... Uite, încep pregătirile, înăl-ţimea-voastră. De-aici se vede admirabil. Toţi veci- O SĂRBĂTOARE PRINCIARA 181 nii or să crape de ciudă şi o să ceară şi ei să stea aici. Să nu daţi voie nimănui, înălţimea-voastră... VARGA (se duce din nou la fereastră) : Âi dreptate. De aici se vede admirabil. Cheamă pe nevastă-mea, să se bucure şi ea. Să ne bucurăm cu toţii... (Nemeş iese şi revine însoţit de Iuliana.) IULIANA : Bună dimineaţa, dragul meu. (îl sărută pe frunte.) Arăţi foarte tînăr astăzi... Of, bine că te-am sărutat pe frunte şi-am scăpat şi de povara asta !... VARGA : Da, azi mă simt înviorat cînd rinichii nu mă dor şi dreptatea triumfă. (Se duce lîngă fereastră.) Dacă tragem puţin fotoliul lîngă fereastră, o să fie şi mai bine... IULIANA : Vai, e foarte plăcut, cînd dreptatea triumfă, dar Nemeş a încărcat soba peste măsură, e o zăpuşeală îngrozitoare. O, Doamne, e bine că triumfă dreptatea, e bine că oamenii se întorc la vechile rînduieli, dar e foarte cald. Nu găseşti că e foarte cald ? VARGA : Admirabil se vede de aici, admirabil. IULIANA : Admirabil se vede de aici, admirabil. VARGA : O, Doamne, cu ce durere am aşteptat clipa asta binecuvîntată, credeam că n-o să mai ajung, vlăguit pe patul de moarte dacă aş fi fost şi tot m-aş fi tîrît să văd spectacolul. Simt că moartea lor se strecoară în mine şi se preschimbă în viaţă, atît de mult i-am urît. Numai pe tine, cînd m-ai înşelat cu franţuzul ăla molîu, te-am mai urît cum îi urăsc pe aceşti iobagi. IULIANA : E mult de atunci. Ce rost are ? VARGA : Cum, ce rost are ? N-are nici un rost... IULIANA : Dacă ai şti cîţi ne invidiază fiindcă de la noi se vede atît de bine execuţia, toţi ne invidiază pentru asta, dar n-o să primim nici un musafir. E totuşi o execuţie, nu spectacol de bîlci. (îşi dă cu părerea.) Poate că n-ar trebui să fim răi... Poate că ar trebui să ne doară suferinţa altora... Poate că ar trebui să aprindem o luminare pentru sufletele lor. Nu ştiu, stau aşa şi mă zbat şi eu cu mintea mea 182 O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ de femeie. Ce spui, Varga, n-ar trebui să fim mai buni ? VARGA : Admirabil se vede de aici, admirabil. împăratul s-a mişcat greu, dar a dat o pedeapsă demnă de măreţia lui... Eşti nebună ? ! Vrei să aprindem o luminare la căpătîiul celor mai răi dintre duşmani ? IULIANA : Ei, am spus şi eu aşa. N-o să le aprindem o luminare cum vreau eu, o să le sorbim moartea cum vrei tu, n-are rost să ne supărăm pentru o prostie ca asta... Am să fac cum vrei tu, dragul meu, las în seama ta trăirea mea din aceste clipe. Ia sufletul meu şi descurcă-te ! Mie mi-e lene. Aş vrea ceva dulce. VARGA : O să luăm masa după aceea... Oare ce-or fi făcînd ei în timpul ăsta ? La ce s-or fi gîndind ? IULIANA : Asta aş vrea să ştiu şi eu. (Brusc, se revoltă împotriva acestui sentimentalism mecanic.) De fapt, n-aş vrea să ştiu... Nici tu n-ai vrea să ştii.. La ce se poate gîndi omul înainte de moarte ?... Mai speră şi el într-o minune, cum am sperat şi noi într-o minune, cum speră toţi muritorii într-o minune. Tu ai de gînd să mă ţii nemîncată ? VARGA : Am şi eu o clipă de evlavie în faţa morţii şi vrei să mi-o strici cu pofta ta de mîncare !... Cred că se spovedesc acum. IULIANA : între evlavia ta în faţa morţii şi pofta mea de mîncare nu e nici o deosebire. Sigur că se spovedesc. Nu înţeleg de ce durează atîta, aş vrea odată să-i văd traşi pe roată, să sufăr în tăcere, să se termine odată cu toată povestea asta. Ce idee pedantă să-i tragă pe roată ! Mai bine îi spînzura împăratul, dura mai puţin... VARGA : Trasul pe roată e mult mai impunător, e un exemplu. Cum dracu nu pricepi că trasul pe roată e mai impunător ? IULIANA : O fi mai impunător, dar durează prea mult... Iată, au sosit... Par destul de liniştiţi. Nu le e frică de moarte, spectacolul n-are nici un haz. Dacă stai să te gîndeşti, e destul de îngrozitor să fii tras pe 183 O SĂRBĂTOARE PRINCIARA roată... A, nu pot să mă uit la această barbarie zadarnică... VARGA : Eu am să mă uit. E datoria mea să mă uit. E datoria mea să le sorb groaza picătură cu picătură. Dar nu le e frică, nu vor să mă desfete cu frica lor. Ticăloşii ! Nu le e frică de moarte... Ticăloşii !... IULIANA : Mă oboseşte atîta ură. Cred că nu urăsc pe nimeni din pricina binecuvîntatei mele trîndăvii. VARGA : Eu am să mă uit. IULIANA : N-are nici un rost să te mînjeşti cu priveliştea asta. Vrei s-o aşezi lingă decoraţiile primite, oraşele văzute şi femeile cărora le-ai sucit capul ? VARGA : Da ! Uită-te şi tu !... IULIANA : Nu. Aş vrea să dorm, zile şi nopţi întregi aş vrea să dorm. Aş vrea să dorm, săptămîni şi luni întregi aş vrea să dorm. VARGA (o trage cu forţa spre fereastră) : Priveşte şi tu ! Fii şi tu părtaşă la crimă ! Ei au batjocorit-o pe Apolonia ! Priveşte şi tu ! IULIANA (se despride din braţele lui Varga) : Ajunge l Au murit, dragul meu, ajunge. Dumnezeu să-i ierte ! Dumnezeu să-i ierte şi s-o primească în braţele lui pe Apolonia, Dumnezeu să ne ierte şi pe noi. Amin... VARGA : N-a fost spectacolul pe care l-am aşteptat, dar fie şi aşa. Da, răzbunarea s-a săvîrşit. De aici, de la fereastra noastră, execuţia s-a văzut admirabil. (Brusc, devine patetic.) Dar Apolonia nu mai există. Nici nimicnicia noastră, nici măreţia lui Dumnezeu n-o mai poate învia. IULIANA : Da, ai dreptate. Apolonia nu mai există printre noi. VARGA : Şi atunci ce facem cu această dreptate searbădă care a triumfat ? A trebuit să se săvîrşească şi numai cu preţul ăsta i-am înţeles zădărnicia. O să ne umple zilele această dreptate searbădă ? Ce-o să facem, draga mea nevastă, cu această dreptate ? Nu observi că e la fel de trist ca şi pe vremea nedreptăţii ? Nu observi că şi acuma, în ziua răzbunării, cerul e tot întunecat, tu tot făţarnică, iar 184 O SĂRBĂTOARE princiară eu tot idiot ? Cu ce ne-a schimbat această răzbunare împlinită ? Ce soare ne-a adus această împlinire idioată ? IULIAN A : A, nu mă tulbura, dragul meu. Eu mă pregătisem să mă rog pentru sufletele răposaţilor, şi am să mă ţin cu dinţii de această durere şi n-am să mă ocup de altele. Tu-mi bagi pe gît durerile tale, mă îndopi ca pe o gîscă cu vaietele tale şi mă sileşti şi pe mine să sufăr pentru ele... VARGA : Apolonia nu mai e printre noi. IULIANA : Mă oboseşti, dragul meu. Mi-ai spus asta de nu ştiu cîte ori pînă acum. Silă mi-a fost întotdeauna de bărbaţii care bat cîmpii ! Decît un pisălog, mai bine un cocoşat. Uite, îţi vînd o taină fe-meiască. Ştiu şi eu, doar a fost fiica mea, eu am născut-o. Ştiu că a murit... Dar după ce în sufletul meu s-a aşternut resemnarea, de ce vrei să mă chinuieşti iarăşi? De ce-mi dai mereu chinurile tale ? De ce mă chinuieşti mereu cu suferinţele tale tîrzii şi făţarnice? Nimic n-ai înţeles din viaţă, nimic... Tu n-ai văzut nici soarele, nici iarba, nici trupul femeii, n-ai simţit nimic, ai stat într-un colţ şi ai ronţăit ca un cîine coada vanităţii tale besme-tice. VARGA (singur în măreţia lui) : Apolonia nu mai e printre noi... IULIANA : Mereu te ascunzi într-o durere, făţarnică şi măreaţă. Apolonia inu mai e printre noi. (Tare.) Ştiu şi eu că Apolonia nu mai e printre noi ! Ştiu şi eu că s-a lăfăit în braţele unui iobag, iar acum se lăfăie în braţele sfîntului Gheorghe. A murit Apolonia. Bine. Am aflat, am plîns, l-am blestemat pe Dumnezeu. I-am blestemat pe iobagi. Gata, ajunge ! VARGA : Ar trebui să te duci să te schimbi. Consilierul Vienei o să ne onoreze cu prezenţa Domniei-sale. IULIANA : Mă doare în fund de o asemenea onoare. Cine ştie ce şmecherii mai pui la cale ! Eşti în stare să mă arunci în braţele lui, o, nu te înfuria, n-am spus că asta-i o nenorocire. O dată ajunsă în braţele slăbănoage ale Consilierului, mă descurc eu. Să ve- O SĂRBĂTOARE PRINCIARA 185 dem cum o să se descurce el... A, nu ridica spre mine privirea asta de bou inteligent, de vită care îşi ridică ochii spre soare. Ştiu că e o glumă proastă. Ce te zbaţi atîta ? O glumă proastă e o glumă proastă, mpartea unui om, moartea unui om, moartea unui copac, moartea unui copac, un adulter este un adulter, nimic nu-i mai mult decît ceea ce este. Mai departe de înţelegerea asta nici profeţii n-au ajuns. Poţi să fii încîntat că ţi-a pus coarne o inteligenţă dintre cele mai strălucite. Măcar tu ştii că ai fost înşelat de o femeie care a înţeles armonia universului... VARGA: Mă gîndesc că excelenţa-sa o să mă întrebe de Apolonia. El o să mă întrebe, şi-o să-i răspund că ea n-a putut suporta ruşinea şi s-a sinucis. Cred că o să am atunci un sentiment de justificată mîn-drie paternă. IULIANA : Excelenţa-sa o să fie foarte plăcut impresionată de această întîmplare şi de suferinţa noastră demnă. Excelenţa-sa o să fie încîntată că în sfîrşit s-a găsit o nobilă care nu s-a purtat ca o tîrfă. Excelenţa-sa o să spună cîteva fraze de condoleanţe pe care i le-a pregătit secretarul încă de la Viena, o să lase să-i curgă pe obrazul stafidit o lacrimă pioasă, singura lacrimă pe care o are şi pe care o foloseşte în toate împrejurările, pe urmă o să ne îmbărbăteze şi pe urmă... pe urmă o să trecem la masă. VARGA: Nu ţipa, capră făţarnică ! Da, aşa o să fie. Pe urmă o să trecem la masă. IULIANA : De fapt, te bucuri, dragul meu cîine... A, nu te supăra că îţi spun cîine, nu veni cu demnitatea asta idioată, care mă scoate întotdeauna din sărite ! Ţi-am spus cîine nu din trufie sau din mînie, ţi-am spus cîine din dorinţa de a fi cît mai exactă. Ai văzut, sper, în purtarea mea chiar şi o tresărire de duioşie... Neghioaba şi zadarnica ticăloşie a oamenilor mi-a stîrnit întotdeauna mila. Ce lipsit de bucurii trebuie să fie un om ca să se înhaite la meseria plicticoasă de ticălos... O, pe mine nu m-au fascinat niciodată bărbaţii ticăloşi, mîndri de tică- 186 O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ loşia lor ca de-un cal de rasă, pe mine m-au lăsat întotdeauna rece privirile diavoleşti... Sărmanii învingători, cum îşi strîng ei curelele ca să-şi cumpere o cunună de lauri pe care n-o vede nimeni ! Sărmanii cuceritori de femei care, cuceresc toate femeile şi mor fără să ştie ce este femeia... Deci, dragul meu cîine, copilul meu nemernic, nu face scene de gelozie... Dacă faci scene de gelozie mă duc să fac o baie, sau mă culc cu bărbierul într-o căpiţă de fîn... Ştii doar bine că mie mi-au plăcut îngerii, copiii răsfăţaţi ai soartei... Tu, din vanitatea ta copilărească, ai omorît-o, ca să-ţi rotunjeşti viaţa, ca să poţi să-i spui excelenţei sale „Fiica mea n-a suportat dezonoarea46. Numai pentru această frază ai făcut-o. Pentru nimic altceva. VARGA : Poate omul să fie atît de ticălos ? Poate omul să curme viaţa altuia numai dintr-o nevoie atît de meschină ? (Tot el ajunge la această concluzie.) Poate. Omul poate să fie oricît de ticălos... IULIANA : Aveai nevoie de o aureolă. Era jucăria care îţi lipsea... Ce nu-mi place mie la tine, e că nu eşti ticălos pînă la capăt... Am obosit. Iarăşi am obosit... VARGA : Voiam ca totul să se rotunjească, să se împlinească. Jertfa Apoloniei ar fi adus lumină în toată existenţa noastră... Omul tinde spre armonie şi taie toate florile care nu-ncap în planul armoniei sale. Cu orice preţ numai armonie să fie... chiar cu preţul sîngelui. Să piară durerea de rinichi, să piară răzvrătiţii, s-o văd pe Apolonia în chip de fecioară martiră şi pe împărat zîmbindu-mi. E bine. De fapt, e foarte bine. NEMEŞ (apare isteric şi apoi dispare) : Bucuraţi-vă !... Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă !... A venit Apolonia !... IULIANA : Apolonia n-a murit. A venit Apolonia ? VARGA (mai mult pierdut decît bucuros) : Apolonia trăieşte... Apolonia trăieşte... Doamne, Dumnezeule, ce mare bucurie... IULIANA (zîmbind) : Ei, dragul meu, vezi ce făţarnic eşti, ce stînjenit eşti cînd vrei să te bucuri de ceva ?... îmi vine să rîd de bucuria ta... De ce te prefaci ? O SĂRBĂTOARE PRINCIARA 187 Ştii foarte bine că această veste te-a întristat... Da, da, nu-ţi mai lua aerul ăsta de oaie jigărită... Iarăşi o întîmplare care ţi-a dat pe rîpă socotelile tale, mulţumirile tale. Ţi-e groază că excelenţa-sa n-o să-ţi mai strîngă mîna cu căldură. De asta ţi-e groază ! Restul n-are nici o importanţă. Să nu cumva să pierzi zîmbetul împăratului. VARGA : Da. Apolonia există. Apolonia trăieşte. Şi excelenţa sa n-o să mă mai bată protector pe umăr, n-o să-mi mai spună „dragă Varga, sînt alături de tine în această nenorocire care a spălat ruşinea tu-turora“. N-o să se mai plimbe cu mine pe aleile parcului, şi împăratul n-o să-mi mai surîdă. Da, e adevărat. Voi pierde toate acestea. IULIANA : Da, e adevărat, dragul meu, mă obişnuisem atît de mult cu gîndul morţii fetei mele, încît această veste frumoasă rfrai mult mă întristează decît mă bucură. E aşa de greu ca, după ce am plîns odată, să mă apuc acuma să rîd cu gura pînă la urechi. E cu desăvîrşire ridicol... De-abia mă obişnuisem cu ideea că singura mea fiică s-a prăpădit şi iată că singura mea fiică ţine să mă contrazică. O dată ce am plîns pentru un om, o dată ce mi-am adus tributul suferinţei, un asemenea om e mort cu adevărat pentru mine. Şi apoi e şi chestie de obişnuinţă, dragul meu Varga. Acum s-o luăm iarăşi de la capăt ? ! VARGA : Obişnuinţa e a doua natură. IULIANA : M-am obişnuit cu ideea morţii scumpei noastre copile, eu n-am de gînd să-mi schimb destinul meu îngrozitor de mamă nefericită... Nu că mi-ar sta bine în negru, dar m-am obişnuit. Pur şi simplu, m-am obişnuit. Chiar dacă ar veni aici şi ar ţopăi, ar striga, ar cînta, eu n-aş crede că ea există... Şi tu pierzi fraza excelenţei şi surîsul împăratului... VARGA (îşi dă cu părerea) : Mă gîndesc că poate arjfi bine ca Apolonia să trăiască chiar dacă noi ne-am obişnuit cu această suferinţă şi ne-am făcut din această suferinţă tot felul de planuri... Sigur că ar fi fost plăcut să ştii că fiica ta e o martiră... Altfel 188 O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ te plimbi pe stradă, alt gust are vinul, cu alţi ochî priveşti lumea. A fi tatăl unei martire e o situaţie plăcută în societate. După atîtea injurii care s-au abătut asupra noastră, moartea Apoloniei ne refăcea grandoarea. IULIANA : Da. Era o afacere foarte bună... Toată povestea asta cu reîntoarcerea ei e un lucru de prost-gust. Tocmai acum, cînd gustam durerea şi-mi plăcea -aşa de mult să sufăr în tăcere, vai, e o nedreptate... VARGA : Da. Mă apucă groaza cînd văd că se prăbuşeşte edificiul măreţ pe care l-am ridicat... Vizita excelenţei nu mai are nici un haz... El venise să ne consoleze, venise să ne aducă compasiunea şi consideraţia împăratului... Iţi dai seama în ce situaţie jalnică o să-l punem cînd o să-i spun că Apolonia trăieşte ? Ar însemna că bietul om a făcut drumul! degeaba. Vii tocmai de la Viena pe vremea asta afurisită şi nesigură ca să mîngîi pe cineva, şi vezi că ăla nu are nevoie de mîngîieraa ta ? t... Cum pot să-i aduc o asemenea jignire ? Nu pot să-i spun „Apolonia trăieşte, înălţimea-voastră“. Nu pot să-i spun aşa ceva chiar dacă m-ar tăia în bucăţele. IULIANA : Asta-i bună î Cum o să-i spui excelenţei că Apolonia trăieşte ? Cine este excelenţa sa ca să poţi să-l tîrîi pe drumuri zadarnic ? Cum o să-i spui ex-celenţei-sale neghiobia că Apolonia trăieşte ? împăratul are nevoie de un exemplu. Are nevoie de o fiică de nobil care nu s-a purtat ca o tîrfă... Oricum, acest exemplu va fi dat. Dacă nu-1 vom da noi, îl vor da alţii. Alegerea împăratului căzuse asupra noastră şi trebuie să fim demni de această înaltă favoare. Gata, nu mai schimbăm nimic. Apolonia să rămînă martiră... VARGA : E încă foarte tînără. Poate vrea să trăiască... IULIANA : La urma urmei, ce e un om, dragul meu ? Iartă-mă că filozofez într-o clipă ca asta... Cîteva; dorinţe, cîteva aspiraţii făţarnice, cîteva plăceri meschine, o veşnică frică de moarte, cîteva tabieturi, şi asta e totul... Sigur că vrea să trăiască. Cine vO SĂRBĂTOARE PRINCIARA 189 nu vrea să trăiască ? Dar, la drept vorbind, de ce o fi ţinînd aşa de aprig să trăiască ? Să mai sucească capul altor bărbaţi ? Să sucească capul unor bărbaţi care pînă la urmă o vor dispreţui ? De ce să trăiască ? Ca să cunoască minciuna, prostia şi speranţa ? Spune-mi, Varga, de ce să trăiască ? Ce rost are să trăiască ? De ce să ne strice toată liniştea ? De ce, Varga, de ce ? VARGA : M-apucă groaza la gîndul că aş putea pierde zîmbetul împăratului. Decît să pierd zîmbetul împăratului, mai uşor mi-aş pierde viaţa... Ce credeam noi despre Apolonia ? Că n-a putut rezista ruşinii îngrozitoare de a fi nevasta unui iobag şi s-a sinucis... Ne-a durut şi ne-am bucurat în acelaşi timp. Uite că Nemeş ne-a minţit, uite că nu-i atît de ticălos pe cît speram... Uite că m-a minţit cu frazele lui grozave... Uite că nu era cîinele de care aveam nevoie... A fost un cîine făţarnic... IULIANA : Lasă înălţimile abstracte într-o vreme ca asta !... Se apropie vizita excelenţei şi trebuie să hotărîm ce facem cu Apolonia... Să renunţ la aerul meu de mamă nefericită, căreia destinul i-a răpit singura odraslă ? VARGA: O, Nemeş, ticălos făţarnic! Şi mi-a spus că citise în sufletul meu şi că se grăbise să îndeplinească fără poruncă hotărîrea sufletului meu. IULIANA : Nu, n-ai dreptate să-l ponegreşti pe bietul Nemeş. Nu, de întunericul din adîncul sufletului lui nu m-am îndoit niciodată. Oricît de ticălos ar fi un om, tot mai are ceva de învăţat de la Nemeş. A fost o neghiobie la mijloc. O prostie. Şi iată că Apolonia există. (îşi dă şi ea cu părerea.) Poate că ar trebui să ne bucurăm. Tu ce crezi ? Poate că ar trebui s-o strîngem în braţe şi să dăm o petrecere în cinstea ei... Poate că ar trebui să ne bucurăm. Tare mi-e teamă că aşa se cade, să ne bucurăm. Tare mi-e teamă că o să ne bucurăm şi o să se ducă dracului vizita excelenţei-sale. VARGA : Nu, n-o să ne bucurăm. De ce să ne bucurăm ? Am stabilit o dată pentru totdeauna. Am stabilit 190 O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ că fiica noastră e martiră, martiră rămîne. Eu vreau să fiu tatăl unei martire. IULIANA : Şi eu vreau să fiu mama unei martire. VARGA : Atunci, atunci ? IUUANA : Laşule, laşule... Slab şi nemernic, nici o povară nu pot suporta umerii tăi bicisnici. Atunci, atunci ?... Nu ştii ce urmează ? Vrei să-mi dai mie povara acestei crime ? Vrei să mă laşi pe mine să gîndesc ? Eu să gîndesc crima, Nemeş s-o înfăptuiască şi tu să profiţi de ea... Stai pe scaun, nu te mişca, că mă înfurii... De fapt, aşa e şi firesc. Eu să gîndesc crima, cine o s-o gîndească dacă nu eu ? Nemeş o s-o înfăptuiască fiindcă asta-i meseria lui, iar de profitat cine vrei să profite ? Capul familiei. VARGA: Ce spui, Iuliana?!... Poate, totuşi, nu facem cruzimea asta; Poate, totuşi, Apolonia o să ne sară de gît şi o să ne bucurăm. Poate că totuşi ar fi mai bine să ne bucurăm. Am eu o presimţire. Mai bine să ne bucurăm... IULIANA : Bine. Dacă crezi că-i mai bine să ne bucurăm, ne bucurăm. Bucură-te !... Am să mă uit la bucuria ta, am să capăt putere şi am să mă bucur şi eu la rîndul meu... Uite ce înfăţişare de mort ai. Sigur că tu, tu ai vrea să te bucuri, că nu eştî chiar o fiară... Dar nu se mai poate. De mult nu se mai poate. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că sîntem nemernici, să nu ne mai răzvrătim prosteşte împotriva naturii. Sigur că era bine să ne bucurăm că Apolonia trăieşte. Sigur că era bine ca noi să ne iubim şi să ne înţelegem, sigur că era bine, dar vezi şi tu că nu se poate... Moartea Apoloniei ne-a ridicat în ochii tuturora şi cum o să renunţăm noi la moartea Apoloniei ? Moartea Apoloniei e un bun al nostru, o moşie a noastră, n-o s-o vindem nimănui. VARGA : Atunci, Apolonia nu există. Nemeş a minţit... IULIANA : Ce slab eşti !... Cu slăbiciunea asta puteai să te faci popă şi să arăţi oamenilor calea spre Dumnezeu... Ba da, Apolonia există. Apolonia există, dar nu va mai exista... O SĂRBĂTOARE PRINCIARA 191 VARGA : Pot oamenii să fie atît de nemernici ? Pot ucide un semen de-al lor pentru bucurii atît de meschine ? (Tot el.) Pot. Sigur că pot... Singura mea durere e că ticăloşia mea nu-i întreagă, numai o ticăloşie întreagă îţi aduce liniştea. Să nu mai fie nici o lumină... Nici un fir de lumină. întuneric. Numai întuneric. Să nu mai fie nici o dîră de lumină, să nu mai fie nici o întrebare care să mă chinuie... Dacă n-ai o ticăloşie desăvîrşită, nu te poţi bucura de ea... Ajunge o dîră de lumină ca să distrugă toată prada întunericului... Decît un ticălos pe jumătate mai bine om de treabă... Nu... Poate că-i mai bine s-o primim cu braţele deschise pe Apolonia. Ştiu că e idiot ce spun, dar gîndul ăsta mi se pare mai curat. S-o strîngem la piept pe Apolonia ca doi părinţi cumsecade... şi gata... IULIANA : E prea tîrziu pentru asta... VARGA : S-o ucidem pe Apolonia ? Ar fi odios... IULIANA : Ascultă, dragul meu, ai fi tu în stare să renunţi la zîmbetul împăratului de dragul Apoloniei ? VARGA (după o pauză): Nu. (Se cutremură.) Ei, cum pot să fiu în halul ăsta de nemernic ? ! Extraordinar... Parcă zîmbetul împăratului sau strîngerea de mînă a consilierului ar însemna soarele existenţei ? ! Nu înseamnă nimic, sînt convins că nu înseamnă nimic, dar numai gîndul că împăratul şi-ar retrage zîmbetul, că nu m-ar mai întreba ce mai fac drăgălaşii mei de rinichi, mă îngrozeşte. IULIANA : Omul e minciună^ se confundă cu propria lui eroare şi a renunţa la eroare e ca şi cum ai renunţa la viaţă. VARGA : S-a ucidem pe Apolonia ? Ar fi odios... IULIANA : Nu ştiu dacă ar fi odios. De ce s-o ucidem ? !... Apolonia să-şi dea singură seama de greşeală, să-şi ceară iertare, să nu mai rabde ruşinea, să simtă nevoia de a muri, şi noi... noi să nu ne împotrivim. Trebuie să ne fie recunoscătoare şi nouă şi împăratului, să fie fericită că i-am salvat onoarea. Să moară strigînd „Trăiască împăratul^ ! 192 O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ VARGA: li ceri prea multe. După ce moare, să mai strige şi „Trăiască împăratul44 ? 1 IULIANA : M-am gîndit şi la asta... E şi-n interesul Apo-loniei să strige „Trăiască împăratul44. Spiritul de sacrificiu face moartea mai plăcută. Nu-ţi aminteşti ce senini şi împăcaţi mureau sfinţii părinţi ? Mergeau la moarte ca la nuntă. Ge te holbezi aşa la mine ? VARGA : Iţi admir necruţarea. O admir ca pe-un apus de soare în munţi. Dacă aş fi avut necruţarea ta, aş fi ajuns stăpînul lumii. Ge frumoasă eşti ! Iubito, iubito, eşti cu adevărat un zid de piatră, cine se loveşte de tine, se sfarmă... IULIANA : Nu-i vreme de iubire... Dacă citeai Biblia, ştiai că există timp pentru iubit, timp pentru urît, timp pentru iertare, timp pentru necruţare. Acum e timpul necruţării. Ea trebuie să-şi cerşească moartea şi noi să-i dăruim moartea ca un semn al bunătăţii noastre. VARGA : Totuşi, dacă mă gîndesc bine, nu ştiu exact de ce vrem noi ca Apolonia să moară. IULIANA : Nici eu nu ştiu exact... Dar după ce vom săvîrşi fărădelegea, se va face lumină. VARGA : Aşa tîrziu ? ! IULIANA : Dacă lumina n-ar veni tîrziu, întunericul nu şi-ar săvîrşi menirea. Asta-i soarta luminii, să vină la spartul tîrgului, cînd nu mai e nimic de făcut. APOLONIA (apare speriată, se lipeşte de un zid interior. Se vede că în acest zid şi-a găsit speranţa, de aceea se apropie cît mai mult de el). IULIANA : Bună ziua, fata mamei... Să nu te-nşele căldura vocii mele. Totdeauna primele cuvinte le rostesc cu duioşie. E o simplă obişnuinţă, care nu înseamnă nimic. Nu-ţi arunca privirea spre taică-tu, nici de la el nu va veni îndurare. Nici de la mine nu va veni îndurare. Nicăieri nu vei găsi îndurare. APOLONIA (se lipeşte de zid). O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ 193 IULIANA : Dragostea mea de mamă nu e vrăjmaşa ne-cruţării mele. Eşti pregătită să asculţi adevăruri înfricoşătoare ? APOLONIA : Nu sînt pregătită. IULIANA : Cu atît mai rău... Mi-e greu să te aştept. Timpul necruţării e foarte scurt, vine îndată timpul milei şi căinţei. Aşa că trebuie să ne grăbim... APOLONIA (ţipăt) : Unde-i iubirea ? Unde-i iubirea ? Unde-i iubirea ? VARGA : Mi-e milă, Iuliana. Iartă-mă, mi-e milă. IULIANA : Rău faci. Dai o pildă urîtă... Părinţii trebuie să se arate uniţi în faţa copiilor. N-ai decît să plîngi ! Ţi-e milă şi de Apolonia şi ţi-e frică şi de mine... Hotărăşte-te ! Dacă ţi-e milă de Apolonia, , luptă-te cu mine. De fapt, pentru tine sînt necruţătoare, nenorocitule. Eu n-am nevoie de zîmbetul împăratului. Eu am fost amanta împăratului. Eu am fost amanta împăratului şi-am avut de la el mai mult decît zîmbetul bleg şi distrat pe care-1 cerşeşti tu de ani de zile. VARGA : iartă-mă, Iuliana. IULIANA : Iartă-mă, Apolonia... Sînt silită să rostesc cu voce patetică cîteva adevăruri măreţe. APOLONIA : Înainte de a scoate sabia, omul născoceşte cîteva cuvinte măreţe care se ridică în cer în timp ce capul victimei se prăbuşeşte la pămînt. Nu se poate omorî fără cuvinte măreţe ? Nu se poate înjunghia fără un ideal în spate ? IULIANA : Nu se poate. Aşa-i place crimei, să se lăfăie în măreţie. Observaţia ta la adresa călăilor e adevărată, nu ţi-am negat niciodată inteligenţa. Călăii au prostul obicei de a azvîrli condamnaţilor cuvinte măreţe. Dar e greu să scapi de acest obicei. Eu am vrut să scap, crede-mă, n-am reuşit. Nu ştiu cum dracu se face, totdeauna cînd vrei să trimiţi un om pe lumea ailaltă, îţi vin în cap numai cuvinte măreţe, destin, adevăr, ideal, Dumnezeu, iubire chiar. Iată şi cuvintele măreţe pe care vreau să le rostesc. Aş fi preferat să te ştiu martira unei 194 O SĂRBĂTOARE princiara cauze drepte decît supravieţuitoarea propriei laşităţi... VARGA : Frumoase cuvinte... Cînd aud asemenea cuvinte măreţe, uit de durerea rinichilor, am senzaţia că zbor... Foarte frumoase cuvinte ! IULIANA : Nu te purta ca la bilei, copil răzgîiat ce eşti... Frumoase cuvinte !... Dacă ţi s-ar cere să mori tu cu vorbele astea în braţe, ar mai fi ele aşa de frumoase ? Mă dezguşti;.. APOLONIA : Mă simt bine lingă zidul ăsta... E un zid bun şi ealdi:-® ‘ zid mai cald decît celelalte ziduri* Toate, zidurile; sînt reci, numai zidul ăsta are ; căldura unui J om. Ar putea, dacă l-aş îmbrăţişa, dacă l-aş mîngîia, dacă l-aş încălzi, să se preschimbe într-un om. De Ce rvă miraţi ? Gînd sînt atîţia oameni care s-au preschimbat în ziduri, de ce nu s-ar : preschimba şi-un zid într-un om ? ! IULIANA : Copila mea, păstrează-ţi liniştea în acest ceas ... de cumpănă.- APOLONIA Ce qiudată căldură răspîndeşte zidul rece de piatră... Mă simt foarte bine aici... Aici am să rămîn o viaţă întreagă... .................... VARGA : Noi vrem să facem din tine o fiinţă superioară, care recunoaşte gravitatea faptelor, înţelege oamenii şi istoria. Trebuie să înţelegi că, fiind nevasta unui iobag, ai adus dezonoarea întregii noastre familii. APOLONIA : înţeleg... IULIANA : Nu înţelegi. Aş vrea să înţelegi mai adine... Noi vrem ca din adîncul inimii să-ţi fie ruşine de ce-ai făcut. Noi vrem să gemi de durere şi pocăinţă... APOLONIA : Eu nu simt nici durere, nici pocăinţă. De ce vreţi să-mi daţi pe umeri o măreţie care mi-e străină ? IULIANA : Noi îţi arătăm calea datoriei. APOLONIA : Calea datoriei e totuna cu calea morţii. VARGA : Da. Uneori cele două drumuri se întîlnesc. APOLONIA : Nu vă e de ajuns sacrificiul meu ? Vreţi să şi cred în raţiunea morţii mele ? IULIANA : Da. Asta vrem. Ce rost ar avea un sacrificiu lipsit de flacăra credinţei ? O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ 1Ş5 APOLONIA : Ce călăi pretenţioşi mai sînteţi... Nu s-ar putea să-mi dau pur şi simplu duhul ? IULIANA : Fără să strigi „Trăiască împăratul44 ? Nu ! Dacă nu strigi „Trăiască împăratul44, n-are nici un rost. N-avem nevoie de-o victimă, ci de-o martiră. APOLONIA : Eu mă simt victimă. VARGA : Asta e greşeala ta. Ii răpeşti morţii frumuseţea. APOLONIA : Nu mă gîndesc la frumuseţea morţii. IULIANA : Nu e vorba de-o moarte obişnuită. Tu eşti un exemplu. Un exemplu al mîndriei aristocratice. Un exemplu al castităţii nobilimii. APOLONIA : Eu nu vreau să fiu un exemplu. Cine are nevoie de un asemenea exemplu ? Cine cîştigă din moartea mea ? VARGA : Noi, familia, împăratul, societatea, şi în cele din urmă, istoria. APOLONIA : Istoria nu există pentru o biată femeiuşcă rea de muscă. Istoria n-ajunge pînă la mine... Eu vreau să trăiesc. Eu vreau să trăiesc. Eu vreau să trăiesc şi să cînt. Eu vreau să trăiesc şi să dansez. (Se desparte de zid şi se aruncă în faţa celor doi părinţi.) N-auziţi ? Eu vreau să trăiesc ! N-auziţi ? Eu vreau să trăiesc ! Din pricina lui Dumnezeu, a istoriei, bietul om nu mai are timp să trăiască... Toate bazaconiile astea măreţe îi sug sîngele picătură cu picătură. Ziduri reci ale morţii, asta sînteţi. (Se întoarce.) Zidul meu e mai bun şi mai blînd decît voi... E un zid foarte cald... IULIANA : Dragă Apolonia, trebuie să ne ceri tu îngăduinţa de a-ţi pune capăt zilelor. Tu trebuie să ai această conştiinţă. Tu trebuie să fii măreaţă, şi noi mai mărginiţi... Dar nu atîta de mărginiţi încît să te oprim din calea măreţiei tale. APOLONIA : Ce călăi leneşi mai sînteţi. Victima să facă totul... Victima să aibă mustrări de conştiinţă, victima să-şi sape mormîntul, victima să strige „Trăiască împăratul44. Dar voi, voi, călăilor, voi ce faceţi ? Mîncaţi pîinea de pomană ! VARGA : Nici tu nu eşti victimă, nici noi nu sîntem călăi. Tu eşti o martiră, iar noi, părinţii tăi nefericiţi... O SĂRBĂTOARE PRINCIARA im APOLONIA : Măcar aveţi, dragii mei, o otravă mai puternică ? IULIAN A : Otravă ? De ce ne ceri nouă otravă ?... Datoria unei martire e să-şi procure singură otrava. APOLONIA : Vreau să trăiesc !... Vreau să trăiesc ! Vreau să trăiesc şi să mă culc cu toţi bărbaţii din lume. Cu toţi ! (Se îndeasă în zid.) Un om... In zidul ăsta de piatră se ascunde un om. O, dacă ar exista un om pe lumea asta, unul singur... Dar nu există nici un om... Ură, numai ură există. Am să fac eu un om din acest zid de piatră. (Desenează.) Nasul, ochii, gura... Un om ! Dacă ar exista un singur om pe lumea asta... (Bea otravă, se prăbuşeşte şi moare.) VARGA : Ticăloasa ! A murit fără să strige „Trăiască împăratul4* ! (Cineva strecoară sub uşă o scrisoare, Varga o ridică şi o citeşte.) VARGA : Excelenţa-sa ne roagă să-l scuzăm că nu poate să ne facă vizita făgăduită... împrejurări noi şi dintre cele mai grele îl împiedică să părăsească Viena. Ne roagă să-l scuzăm. Ne roagă să-l scuzăm. Ne roagă foarte mult să-l scuzăm... Şi noi pregătisem totul pentru el, şi vinuri, şi mîncăruri alese, şi farmecele tale, şi jertfa Apoloniei. Excelenţa-sa ne roagă să-l scuzăm. IULIANA : O să-l scuzăm. Are omul alte treburi... Nu fi supărat, dragul meu. Te simt din nou apropiat... Toate crimele sînt zadarnice. Acum, cînd crima s-a săvîrşit, putem să şi plîngem. (Ţipăt înfricoşător.) Apolonia ! Apolonia ! VARGA : Apolonia nu mai există. Poate că ar fi trebuii să existe... Dumnezeu să ne mai înţeleagă. încurcate sînt căile tale, Doamne... CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : TRAI AN ŞELMARU „[.. ] Din spectacolul coupe al Teatrului «Bulandra», O sărbătoare princiară conţine în cel mai înalt grad trăsăturile [...] caracteristice stilului lui Mazilu. Relevabile sînt aici, spre deosebire de lucrări anterioare, maxima concentrare, rigoarea de factură clasică în compoziţie. Apropierea lui Mazilu de tragicul episod al executării lui Horea a putut părea surprinzătoare. E limpede însă că satiricul a simţit nevoia să se ridice de la cotidian la o perspectivă mai amplă, la confruntarea dintre tiran şi erou, dintre călău şi victimă. Martiriul tragerii pe roată devine, privit din luxosul apartament al funcţionarului imperial care aşteaptă vizita „Excelenţei sale“, o sărbătoare princiară. Scris cu un remarcabil simţ al gradaţiei, unicul act al piesei este un concludent itinerar psihologic al celui ce se crede puternic pentru că poate trimite la moarte oamenii, dar în realitate, în faţa curajului victimei, siguranţa de sine i se transformă In stupoare şi apoi în spaimă. Pe marele fundal istoric, alături de crima socială se consumă o alta, strict individuală. Tiranul nu va ezita să ucidă cu mina lui pe propria sa fiică, în momentul cînd aceasta îi încurcă socotelile de parvenire. Folosind aceeaşi tehnică dramatică, Mazilu ne înfăţişează radiografie calculul antipersonajului Varga şi cel al soţiei sale Iuliana, punerea la cale a crimei, comiterea dar şi zădărnicia ei. Aşteptata «Excelenţă» anunţă că nu poate veni. Monştrii pedepsiţi meditează tîmp> la «încurcatele căi ale domnului»... [...]“ (în articolul „Antipersonajele“ lui Teodor Mazilu, apărut în revista Teatrul, nr. 4/ 1969). 198 O SĂRBĂTOARE PRINCIARA OVIDIU CONSTANTINESCU „[...] Varga şi Iuliana, perechea aristocratică, ce priveşte confortabil dintr-un balcon execuţia lui Horea, sînt două personaje pe care rangul lor le scuteşte de respectul convenienţelor şi chiar de o elementară pudoare. Cinismul atitudinii lor este spontan, aproape candid, şi amindoi îşi divulgă sentimentele fără nici o sfială, cu inocenta cruzime a copilului care zmulge aripile muştelor şi le decapitează, dintr-o plăcere experimentală, ori dintr-o rudimentară curiozitate ştiinţifică. între ei nu mai există reticenţe şi, asociaţi prin forţa împrejurărilor şi în numele unor interese materiale şi mondene, cei doi parteneri au toată libertatea să se dispreţuiască şi să se deteste reciproc şi, în acelaşi timp, să se plictisească de moarte. Modalitatea de tratare, directă, brutală, lucidă şi necruţătoare, este nouă în dramaturgia noastră, sau cel puţin în cea pe care o cunoaştem prin intermediul spectacolului. O carenţă pe care i-am puteau-o reproşa autorului în construcţia dramatică este faptul de a fi lungit prea mult scena execuţiei. Virulenţa pamfletului începe să se atenueze de la o vreme iar inversarea rolurilor — actorii devenind la rîndul lor spectatorii unei piese ce se desfăşoară în sală constituie un efect teatral forţat ce se cere folosit cu măsură, fiindcă nu pot să-mi închipui un actor în stare să mimeze cu deplină convingere, cu faţa spre public, timp de un sfert de oră, impresiile unui spectacol sîngeros ce s-ar petrece, chipurile, în mijlocul sălii, cînd publicul ştie prea bine că în staluri se află nişte oameni cumsecade, care-şi fac digestia în tihnă şi că parterul nu prezintă nici o similitudine cu un eşafod. Scenele următoare îşi sporesc tensiunea dramatică şi sînt mai mişcate. Conştiinţa pietrificată a celor doi soţi simandicoşi este trezită la viaţă de reapariţia neprevăzută a fiicei lor Apo-lonia, despre care auziseră că, necinstită de răsculaţi, îşi făcuse seama. Procesele lor sufleteşti se rezolvă însă expeditiv, fără prea multe ezitări : prestigiul patriotic al părinţilor fiind periclitat, fiica trebuie să se sacrifice de bună voie, curmîndu-şi zilele, pentru a salva onoarea familiei, chit că, prin moartea ei, viţa lor nobilă se va stinge. împins pînă la extrema limită a verosimilităţii, pamfletul nu mai avea nevoie, poate, de argumentul final, menit să accentueze moralitatea piesei, arătînd că sacrificiul Apoloniei a fost totuşi inutil. O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ 199 Evoluînd pe o muche de cuţit între realism şi expresio-sim, Teodor Mazilu a reuşit să realizeze o adevărată echilibristică, fără să încline declarat spre nici una din aceste formule. [...]“ (în articolul „Noi piese originale“, apărut în „Viaţa Românească, nr. 5/1969). LUCIAN RAICU „[...] Scriitorul procedează de regulă prin energice simplificări, reducţii la un «esenţial» fascinant şi grotesc ; odată intuit, acesta începe să acţioneze fără greş* în virtutea unui mecanism infailibil. Motivaţiile de suprastructură, complicaţiile produse de conştiinţa, îndeobşte vicleană,, a personajelor, nu fac decît să sublinieze caracterul automatic al funcţiei lor esenţiale, al interesului ascuns, de o elementaritate animalică. Sînt definitorii pentru teatrul lui Mazilu cuplurile de personaje care par, ori ar trebui să fie într-un ireductibil conflict, dar care îşi revelează secreta complicitate. în i Aceşti nebuni făţarnici, Inundaţia, Treziţi-vă în fiecare diniiheaţăf partenerii fiecărui cuplu, dincolo de aparenta diversitate, sînt uniţi prin fatalitatea serviciului reciproc, au nevoie unul de celălalt spre a exista şi a se simţi bine. Rolurile sînt dinainte distribuite : călăul şi victima, stăpînul şi sluga, femeia demonică şi femeia devotată, zvăpăiatul şi înţeleptul, ipocritul şi sincerul, gîn di torul şi practicianul, insul relaxat şi cel intransigent, fanaticul şi scepticul etc. Nemeş şi Varga în O sărbătoare princiară ilustrează această eternă pereche-tip. Formele sînt diferite, identitatea e indestructibilă, cuvintele n-au nici o importanţă. Dar nici manifestările exterioare ale personajelor n-au importantă. Altceva este esenţial, ca mecanismul să funcţioneze, fiecare să-şi joace cum se cuvine rolul prestabilit, să nu se ivească încurcături, confuzii, momente de neprevăzut. . Cuplului de personaje îi corespund, în linia aceluiaşi mecanism ce funcţionează ireproşabil şi armonios, cuplurile de sentimente. Contrariile îşi vin în întîmpinare, stimulîndu-se de minune : fiecare «poziţie», se alarmează cînd simte, pentru o mo O SĂRBĂTOARE PRINCIARA clipă, lipsa celeilalte poziţii, superficial antagonice. Crima nu £ perfectă dacă nu e urmată de remuşcare. Necruţarea se rotunjeşte*:' confortabil în toleranţă. Siguranţa are nevoie, spre a fi ceea ce este şi a lovi din plin, de îndoială, „luliana (îşi da cu părerea) : — Poate că n-ar trebui să fim răi... Poate că ar trebui să ne doară suferinţa altora... Poate că ar trebui să aprindem o luminare pentru sufletele lor. Nu ştiu, stau aşa şi mă zbat şi eu cu mintea mea de femeie. Ce spui, Varga, n-ar trebui să fim mai buni ?" întunericul poartă în sine nostalgia „luminii" tot aşa după cum „binele" (în înţelesul său rigid şi mecanic, lipsit de marea intensitate a vieţii) se plictiseşte cu sine, străbătut de nostalgia răului, ca de un fior al existenţei depline. „Varga: — Poate omul să fie atit de ticălos ? Poate omul să curme viaţa altuia numai dintr-o nevoie atît de meschină ? (Tot el ajunge la această concluzie). Poate. Omul poate să fie oricît de ticălos" [...]* (din cronica literară la volumul „Teatru", apărut la editura „Cartea Românească", în „România literară" din 19 februarie 1971). AUREL BADESCU „Un act de Teodor Mazilu mai puţin jucat şi, oricum, de factură mai specială, este O sărbătoare princiară. Gradul de insolit îl dă pretextul dramatic propriu-zis, altfel însă regăsim aici cîteva din motivele dintotdeauna ale pieselor lui Mazilu, în primul rînd cel al abjecţiei morale, al întunericului sufletesc, ca potenţiale posibilităţi de maculare a conştiinţei umane. [...] Sigur, ca orice moralist care se respectă, Mazilu e un sceptic dublat de un ironist. Mulţi, dacă nu cumva majoritatea eroilor săi, sînt imaginaţi ca nişte perfecţionişti ai întunericului, drama, sfîşierea lor lăuntrică fiind, s-ar zice, aceea de a nu fi totuşi capabili de atîta întuneric sufletesc cît şi-ar dori. O discrepanţă între «aspiraţii» şi «posibilităţi», speculată de Mazilu îndeobşte în registru grotesc şi sarcastic, dar care în O SĂRBĂTOARE PRINCIARĂ 201 O sărbătoare princiară capătă dintr-o dată accente -«negre», dacă nu cumva absurde. «Fabula» dramatică îşi susţine morala cu o gravitate care transformă paradoxul tipic mazilian în cel mai pur, violent şi, în definitiv, benefic sarcasm". (din cronica la spectacolul „O sărbătoare princiară" de la Teatrul „Nottara", în „Contemporanul" din 7 mai 1982). Na#// iaciii im DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI tragicomedie intr-un act *PREFAŢĂ Don Juan moare ca toţi ceilalţi face notă oarecum distinctă în teatrul lui Teodor Mazilu. Nu prin „stil", nici prin „spirit", nici prin, hai să zicem, „mesaj". Abundă şi aici, ca în celelalte piese ale autorului, replicile scîn-teietoare, paradoxale, brizante; ne întîmpină şi aici acea luciditate cinică, acea inteligenţă acidă, destrămătoare de iluzii, sau, cum se mai zice, „demistificatoare". Dar in celelalte piese „demistificarea" aceasta se manifestă virulent, avînd în subtext şi chiar în text o mînie justiţiară, demascatoare. Ipocrizia, impostura, ticăloşia, abjecţia morală, apar în piesele lui Mazilu (ca şi în proza lui) în forme pure, aproape experimentale, in vitro am putea spune; am putea spune şi că apar în forme naive (în sens strict etimologic, adică native). Toate aceste înfăţişări ale răului (Mazilu declară expres într-un eseu : „Problema moralei — eterna întrebare : ce este bine şi ce este rău — m-a preocupat cu înverşunare şi durere din primii ani ai tinereţii." — cf. Ipocrizia disperării, p. 86) toate aceste înfăţişări ale răului sînt, în viziunea lui, reductibile la stupiditate, la prostie; există un fel de idealism al prostiei care l-a fascinat irezistibil pe Mazilu şi pe care el l-a aureolat în faimoasa sintagmă Proştii sub clar de lună. „Un om prost nu poate fi niciodată moral", spune Mazilu în volumul de eseuri din care am citat mai sus; puţin mai departe adaugă: „nu există «genii ale răuluiy>, astea sînt doar zadarnice figuri de stil". (Ibid., p. 87). Prostia fiind în esenţă o funciară neputinţă de a înţelege, o radicală opacitate în faţa realului, are nevoie să se blindeze cu „idei". De la Platou la Hegel şi pînă la Camil Petrescu cuvîntul „idee". DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 205 sau, dacă vreţi, „ideea de idee66, se bucură de un prestigiu orbitor. „A vedea idei66, această formulă sibilină, a iui Camil Petrescu a făcut la noi o carieră ameţitoare (în sensul că-şi ameţeşte proferatorii) dar de fapt înseamnă a vedea fantasme. „A avea idei66, „a jongla cu ideile66, trece drept apanajul minţilor superioare, ceea ce e desigur adevărat (Mazilu ne spune însă că superioritatea e o iluzie, cf. ibid. p. 17—19); dar şi măi adevărat este că ideile sînt apanajul proştilor. Ideile simplifică realităţile complexe ale vieţii; pe de altă parte ideile complică realităţile simple ale vieţii. în numele ideilor sînt ignorate, molestate sau distruse nenumărate chipuri de preţ ale existenţei. Neputînd înţelege nimic din realitatea autentică, proştii recurg la idei, mulţumită cărora înţeleg ceva, dar prost, trunchiat, fals. Ideile acestea sînt un repertoriu de clişee care pentru proşti reprezintă aşa zicînd „cultura6*. Deşi numărul proştilor e mare (dar poate nu majoritar) prostia e totuşi o anomalie; e de fapt o necroză, un deficit de viaţă autentică. E robustă, dar lipsită de vitalitate, grevată de egoism şi poltronerie, forme denaturate ale instinctului de conservare. Asocierea care se face în mod comun între vitalitate şi prostie e pură aberaţie. Numai inteligenţa e aptă de viaţăt vulnerabilă dar invincibilă ca şi viaţa. Afară de prostia crasă, Mazilu mai are în vedere o altă formă a prostiei: prostia cu aparenţe de inteligenţă. Inteligenţă subtilă, realmente cultivată, dar obliterată de egoism şi poltronerie, făcînd din cauza asta mize viciate în existenţă. Aşadar funcţionînd neinteligent şi fiind în definitiv mai vinovată (deşi, evident, mai simpatică) decît prostia propriu zisă. Evident, nu ideile ca atare sînt stupide ci relaţia insului (= prostului) cu ele, care le transformă în clişee, adică în elementul mecanic al raportului „mecanique plaque sur le vivant46. Cu cît insul e mai „intrat la idee66, adică mai „ideizat66, chiar „ideologizat66, cu atît efectul e mai mecanic şi ridiculul mai net; aceasta e formula comicului mazilian, aceeaşi cu a celui caragialesc. E un comic de situaţie (trebuie dealtminteri spus că nici nu există alt comic decît cel de situaţie, adică efectul unui raport; comicul de Hm- 206 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI baj, atît de frecvent la Caragiale, prezent şi la Mazilu dar nu prin deformare ci prin modul plasării, nu e nici el altceva decît tot un comic de situaţie). Deosebirea dintre Mazilu şi Caragiale e că acesta avea o structură fun-ciarmente dramaturgică iar primul una de eseist, de aceea teatrul lui e mai abstract: e un teatru „de idei“; paradoxul lui Mazilu constă în faptul că este el însuşi un „om de idei*. Are aşadar dreptate tînărul critic Ioan Buduca afirmînd că în teatrul lui Teodor Mazilu există în fond un unic personaj, anume Mazilu însuşi şi că în Ipocrizia disperării se poate vedea că Mazilu era conştient de aceasta (cf. Un moralist pentru viitor, „Amfiteatru*, nr. 7/1981). Cum adică ? Romanţioşii proşti sub clar de lună, proştii culturalizaţi, proştii de toate felurile dar apţi cu toţii de orice ticăloşie, nu sînt în ultimă instanţă decît însuşi autorul ? S-a demascat el pe sine aşa de necruţător ? Da, toţi avem în noi destulă prostie, mai mult sau mai puţin latentă, toţi sîntem virtualmcnte apţi de mari ticăloşii. Numai inteligenţa, cîtă o avem şi pe ea, şi simţul vieţii autentice, adică propriu zis bunul simţ, ne ţin în şah aceste latenţe. Cine e destul de lucid, cine se cunoaşte bine pe sine însuşi, ştie aceasta. Să reţinem vorba lui G. Călinescu: „Stănică Raţiu c’est moi !u Am avut nevoie de această prea lungă introducere ca să spun acum pe scurt prin ce anume Don Juan moare ca toţi ceilalţi face o notă distinctă în teatrul lui Teodor Mazilu. De fapt ceea ce vreau să spun acum se vede uşor de la sine, nu ar fi fost necesar să o subliniez eu, dar îşi capătă tot sensul pe fundalul celor spuse mai sus. în Don Juan moare ca toţi ceilalţi nu e vorba de proşti, nici de ticăloşi. Nici gardianul, om cumsecade, nu e deloc un prost ci doar un biet ins frustrat, plin de visuri compensatorii şi de idealuri inaccesibile. Toate personajele doresc să scape de condiţionare şi să trăiască omeneşte, autentic, viu. Dialogurile esenţiale sînt cele dintre Don Juan şi Maria-Magdalena pe de o parte şi Don Juan şi gardianul pe de altă parte. Maria-Antoa-neta are doar funcţia episodică de a reprezenta femeia-serie, din nomenclatorul cu cele miile e tre de aventuri DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 207 galante ale lui Don Juan. Gardianul ar vrea să fie un Don Juan, ceea ce pentru el ar însemna viaţă autentică, ieşire din condiţionarea mecanică a existenţei lui de gardian, dar nu poate decît să cadă în condiţionarea cealaltă, bovarică, a cititorilor de magazine ilustrate, fascinaţi de gloria „monştrilor sacri66. Don Juan îi explică ce iluzorie şi penibilă e această presupusă fericire, simplă supunere mecanică la un model mitizat, la un clişeu „cultural“, adică la o „idee((. Don Juan e liber în măsura în care e subiectiv distanţat de „ideea66 pe care o reprezintă, dar e constrîns de rolul său, adică de „orizontul de aşteptări66 al societăţii, să se supună modelului „cultural66 al ideii „Don Juan66. E în cele din urmă ucis de „idee66, dar cel puţin e conştient de asta, nu-şi pierde luciditatea. Moartea lui e o „necesitate înţeleasă66; deşi nu e, în motivaţia ei, decît o simplă constrîngere, e totuşi liberatoare întrucît el moare în definitiv „ca toţi ceilalţi66, în ciuda faptului că joacă un rol. Dialogul dintre Don Juan şi gardian e un pretext pentru Mazilu de a emite scînteietoare reflexii eseistice, de efect comic prin context. Dacă pentru Don Juan salvarea ar fi să scape de propria lui legendă, să nu se supună „ideii66 şi să poată şi el „trăi ca toţi ceilalţi66, pentru Maria-Magdalena lucrurile stau invers. Pentru ea viaţa autentică, ieşirea din condiţionarea prea confortabilă a existenţei ei de curtezană, ar fi să se supună modelului; ea năzuieşte zadarnic să i se supună, să trăiască efectiv căinţa, suferinţa, răscumpărarea. Dar nu reuşeşte; ratează această şansă. în episodul al doilea, cînd apare sub chipul propriului ei „mit66, instituţionalizată, instalată tot prea confortabil ca un fel de Doamnă de Maintenon în funcţia ei „culturală66, momentul acela salvator, de care vorbeşte Evaghelia lui Luca (7,38—50) e depăşit, escamotat, uitat: „stătea înapoi lîngă picioarele lui Isus şi plîngea. Apoi a început să-i stropească picioarele cu lacrimile ei, să i le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir66 — de momentul acesta declarat etern de însuşi Mîntuitorul, Maria-Magdalena din piesa lui Mazilu nu pomeneşte decît în treacăt: l-a pierdut. Maria- 208 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI Magdalena din Evanghelie săvîrşise în aparenţă un gest de un erotism total, dar în fapt, ca şi acel Jongleur de Notre-Dame al lui Anatole France, a făcut ceea ce ştia cel mai bine să facă, iar gestul ei e transfigurat de intensitatea umilinţei şi regretului. In piesa lui Mazilu, nu putea fi vorba de aşa ceva ci numai de cele două eşecuri complementare : Don Juan nu reuşeşte să scape de rolul lui Don Juan, Maria-Magdalena nu reuşeşte să rămînă în rolul ei adevărat. Singurele personaje inteligente şi neticăloase din teatrul lui Mazilu sînt sortite eşecului. Dar nu şi înfrîngerii. AL. PALEOLOGU PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI TEATRUL MIC 8 octombrie 1970 * DISTRIBUŢIA Don Juan : ION MARINESCU; Maria Magdalena : TA-TIANA IEKEL ; Maria Antoaneta: MONICA GHIUŢ ; Gardianul: ARCADIE DONOS Regia : EMIL MANDRIC Regizor secund : KARIN REX Scenografia : ŞTEFAN HABLINSKI * Piesa a făcut parte din spectacolul „Don Juan moare ca toţi ceilalţi44, în care au mai fost incluse piesele „Treziţi-vă în fiecare dimineaţă44 şi „Inundaţia44. PERSONAJELE DON JUAN MARIA MAGDALENA GARDIANUL MARIA ANTOANETA ACTUL I TABLOUL 1 Pentru ambele tablouri, un singur decor. O locuinţă feerică şi sumbră în acelaşi timp, care se poate transforma uşor într-o închisoare la fel de sumbră şi feerică. Diferenţa dintre închisoare şi locuinţă trebuie să fie sugerată mai mult de atmosferă decît de decor — propriu-zis. Don Juan, Maria Magdalena. DON JUAN : Cum ai reuşit să ajungi pînă aici ?... MARIA MAGDALENxA. : Nu mă întreba. A fost îngrozitor... O sută de mii de bărbaţi îmi strigau înnebuniţi numele, voiau să-mi sfîşie rochia. Mai rău ca la carnavalul din Rio... DON JUAN : Ei, lasă, nu-i chiar aşa de neplăcut să înnebuneşti o sută de .mii de bărbaţi... MARIA MAGDALENA : Agitaţia asta isterică îmi făcea plăcere, ca să vezi cum e făcut omul... In loc să mă scîrbească, îmi făcea plăcere. Mereu îmi propun să mă scîrbească şi pînă la urmă mă trezesc că mă topesc de plăcere... DON JUAN : Ei, cum să nu-ţi facă plăcere... Trebuie să recunosc cu o invidie neagră pe care mă chinui s-o preschimb într-o ironie fină, că pe mine nu m-au aplaudat niciodată o sută de mii de femei. E o cifră ! MARIA MAGDALENA : Nu mai ştiu unde să mă ascund... Chiar dacă m-aş duce în Himalaia, tot ar veni după mine haitele astea de admiratori nebuni. Nu mă cunosc, dar mă admiră... DON JUAN : De aia te admiră, fiindcă nu te cunosc. 212 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI Şi-apoi, cred că exagerezi... In Himalaia n-ar mai veni. MARIA MAGDALENA : M-am săturat. Nu există zi în care să nu primesc o mie de declaraţii de dragoste... Apucă-te, citeşte-le, clasează-le, răspunde-le, stre-coară-le cîte un cuvînt de simpatie... A trebuit să-mi angajez o secretară... DON JUAN : Nu fi prea crudă cu admiratorii. Plătesc impozite, au şi ei dreptul să iubească... MARIA MAGD ALENA : Mi se pare ciudat să stau cu un bărbat între patru pereţi şi să n-ascult o declaraţie de dragoste... Nu mi s-a întîmplat niciodată aşa ceva... Aproape că mi se face frică. Fă-mi o declaraţie de dragoste ! DON JUAN : Şi eu intru în panică cînd văd că numărul victimelor scade... Linişteşte-te, Maria Magdalena ! (Dă drumul la rqdio). MARIA MAGDALENA : închide, te rog, idioţenia asta ! După asta urmează poezia pe care mi-a dedicat-o Rilke... DON JUAN (închide totuşi) : O laudă nu se analizează sub raport artistic... Eu nu-mi permit luxul de a avea o viaţă interioară. Depresiunile sufleteşti sînt privilegiul celor cu bani la ciorap... Eu m-am resemnat cu ideea de a fi un „monstru sacru“ : visul secret al tuturor femeilor... îmi place să dictez secretarilor cîteva cuvinte pentru înflăcăratele mele admiratoare. îmi place să ştiu că Mozart a scris pe baza existenţei mele o muzică divină... Moliere, Frisch, Byron, toţi s-au simţit datori să se ocupe de mine, sînt un mit care nu poate fi ignorat. Şi apoi, îmi place emoţia pe care prezenţa mea o stîrneşte pretutindeni... Odată, la Corint, o fetişcană a leşinat numai cînd m-a văzut... E puţin lucru ? Mă simt ca un general care comandă o armată de fanatici şi de cretini... MARIA MAGDALENA : Eu sper să mă apuce scîrba... DON JUAN : N-o să te apuce... Femeile îmi plac din ce în ce mai puţin... Iţi vînd un secret : nu-mi plac DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 213 femeile. Dacă n-am avea fantezie, noi, bărbaţii, puţini copii s-ar naşte... MARIA MAGDALENA : Aveţi, slavă Domnului ! Mă uit la tine şi îmi dau seama cîtă imaginaţie trebuie să aibă o femeie ca să se îndrăgostească de tine. Nici măcar frumos nu eşti... DON JUAN : Parcă eu înţeleg de ce bărbaţii se îndrăgostesc de tine ? Ai o frumuseţe foarte globală, fără nimic particular. Eşti mai mult un prospect decît o fiinţă vie... Şi dacă aş vrea, ţi-aş suci şi ţie capul... MARIA MAGDALENA : N-am să mă amorezez niciodată de tine... DON JUAN : Nu zi vorbă mare... MARIA MAGDALENA : îl iubesc pe Pitagora. Nu eşti gelos ? DON JUAN : A fi gelos înseamnă a recunoaşte că o femeie se poate simţi bine şi-n braţele altui bărbat. Aşa că, nu sînt de loc gelos... Şi o femeie care s-a culcat cu Pitagora înseamnă că pur şi simplu nu Sra culcat cu mine, deci n-am pierdut nimic. Aş putea fi gelos cu adevărat dacă te-ai fi culcat cu mine fără ca eu să ştiu... Şi parcă tu îl iubeşti pe Pitagora... ? ! Şi parcă Pitagora te iubeşte pe tine... ? ! MARIA MAGDALENA : Din braţele lui Pitagora am venit la tine... DON JUAN (dur) : Fără să te chem eu, Maria Magdalena... MARIA MAGDALENA : Ţi se pare nelogică pasiunea mea pentru Pitagora ? DON JUAN : Şi ce dacă nu e logică ?... Ce, în amor se caută logică ? Numai laşii şi idioţii caută logica în amor... Cum gîndesc logicienii ăştia ? M-ai părăsit pe mine care am cucerit Roma pentru un nenorocit de trubadur ? De ce ai făcut-o ? Femeia dă din umeri, nu ştie de ce-a făcut-o, a făcut-o, a făcut-o... Bărbatul, nu, se-nfierbîntă, vrea explicaţii, caută logica, acolo unde, slavă Domnului, nu există... în materie de amor avem dreptul să nune gîndim, gîndim şi aşa prea mult în celalte dome- 214 DON JUAN* MOARE CA TOŢI CEILALŢI nii..., Cînd există prea multă logică, numărul ospi-ciilor creşte. MARIA MAGDALENA: Tu mărturiseşti sau te lauzi? DGN JUAN : Dacă n-am avea o excelentă părere despre noi, nu ne-am spovedi toată ziua, bună ziua... MARIA MAGD ALENA : Eu măcar mă îndoiesc de ceea ce fac. Eu măcar mă simt nefericită... Eu măcar nu mă simt în largul meu în acest vacarm. Eu sînt .torturată de remuşcări... Eu măcar, Don Juan, aştept o mare iubire... DON JUAN : Deci iubirea pentru Pitagora a şi murit ? MARIA MAGDALENA : E admiraţie, nu iubire... DON JUAN : Aştepţi o mare iubire, hoţomanco... Ştii că nu există, de-aia q§ aştepţi cu atîta credinţă. Oamenii doresc o mare iubire şi cînd săraca de ea vine, nu ştiu cum să mai scape de ea. Oamenii aspiră spre lucruri frumoase cu speranţa că ele nu există... MARIA MAGDALENA : Lordul Byron spunea că ai plăcerea de a sfida morala convenţională a societăţii... DON JUAN (în timp ce pregăteşte cafeaua) : Ca să vezi cum se denaturează realitatea de dragul unei nenorocite de metafore... Eu n-am sfidat niciodată morala, iar împotriva nedreptăţilor sociale n-am avut niciodată nimic de obiectat. De ce să mă revolt ? Iubesc această lume absurdă ! Iubesc această lume plină de popi, impostori, impotenţi şi negustori, o lume în care eu strălucesc, aduc un nimb de poezie... Dacă voiam să sfidez societatea, nu mă ţineam de capul femeilor... Să nu-mi spui mie că dacă te culci cu o mie de femei societatea se clatină şi apare alta mai bună. Uite. ce poate să fie în capul unei femei care s-a culcat cu Pitagora... MARIA MAGDALENA : De cîte ori Pitagora vine la mine îmi lasă o sută de drahme şi o temă de meditaţie. DON JUAN : Frumos din partea lui. Şi-o sută de drahme şi-o temă de meditaţie. Şi tu, copilă nevinovată, le iei pe amîndouă... DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 215 MARIA MAGDALENA : Lasă-mă să mă zbucium, Don Juan... Mereu stau şi mă întreb de ce toţi bărbaţii pe care i-am iubit şedeau la mama dracului, în podişul Tibetului, în timp ce toţi cretinii, toţi negustorii, toţi neputincioşii, toţi afurisiţii — zăceau la doi paşi de mine ? De ce urîtul e la doi paşi de noi ? Doar să întinzi mîna... DON JUAN : Sînt mai multe explicaţii... MARIA MAGDALENA : Viaţa asta de curtezană ar trebui să stîrnească sila oricărei fiinţe delicate... Să-ţi vinzi trupul pentru cîteva drahme... DON JUAN : Cîteva drahme ? Minţi! Am auzit că ai nişte preţuri cam piperate... Tu nu eşti o fiinţă neliniştită, ţi-a băgat în cap asta Pitagora... Te-ai gîndit şi la ipoteza asta ? MARIA MAGDALENA (indignată) : Cum să nu fiu o asemenea fiinţă ? Nefericirea mea e cea măi bună dovadă... Eu l-am văzut pe Cristos... DON JUAN : L-ai văzut pe Cristos ? Poate ţi s-a părut... MARIA MAGDALENA : Aşa spune Biblia. Biblia arată negru pe alb că Maria Magdalena l-a întilnit pe Cristos. Şi Cristos a scos şapte draci din mine şi xn-a mîntuit de păcat. N-ai citit Noul Testament ? DON JUAN : Noul Testament conţine şi multe exagerări... Cum o să te mîntuiască altul de păcatele tale?!... MARIA MAGDALENA : După cum văd, dragul meu Don Juan, eşti cam liber cugetător... DON JUAN : Aşa şi aşa... Cînd beau puţin gin simt nevoia să spun lucruri mai îndrăzneţe, dar îmi trece... Pentru această erezie trecătoare am să mă spovedesc mîine dimineaţă cu noaptea-n cap... Dacă greşeşti în faţa Domnului, ţi se măresc impozitele... MARIA MAGDALENA : Spune-mi odată ! L-am văzut sau nu l-am văzut pe Cristos ? DON JUAN : Nu ştiu. De unde vrei să ştiu eu dacă l-ai văzut pe Cristos ? MARIA MAGDALENA : Biblia spune că l-am văzut. Biblia spune că m-am mîntuit. Şi eu mă simt plină de păcate şi de gînduri urî te... Şi trebuie să fiu DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI in bună... fiindcă aşa spune Biblia. Şi trebuie să iubesc oamenii, fiindcă aşa spune Biblia. Şi trebuie să urăsc meseria de curtezană, fiindcă aşa spune Biblia. Şi trebuie să nu mă culc cu Pitagora, fiindcă aşa spune Biblia... DON JUAN : Şi avantaje nu sînt ? Ia gîndeşte-te bine... MARI A MAGD ALENA : Mai mult dezavantaje decît avantaje... După ce se bucurau de frumuseţea mea, bărbaţii mă rugau să intervin pe lingă Cristos să le ierte păcatele. Şi toate acestea în acelaşi preţ. DON JUAN : Sigur, e destul de greu. Grea meserie ne-am ales, Maria Magdalena !... Imaginea asta, de amant desăvîrşit, de bărbat veşnic îndrăgostit, pe care şi-au făcutPo femeile despre mine, m-a adus la sapă de lemn. Totdeauna trebuie să fii fermecător. Totdeauna trebuie să fii necruţător şi proaspăt. Totdeauna trebuie să ai o vorbă de spirit pe buze. Totdeauna trebuie să fii cu ochii dilataţi de patimă. Cînd să te mai odihneşti, cînd să mai citeşti o carte ? MARIA MAGDALENA (cu ironie) : Da. Aşa e. Cînd să mai citeşti o carte... DON JUAN : N-ai chef de amor toată ziua-bună ziua. De cîte ori mă întîlnesc cu o femeie, mă întreb : Dumnezeule-Doamne, de data asta cum s-o scot la capăt ? Poate fi amărîta asta de viaţă un şir de demonstraţii reuşite ? Şi atîtea trupuri, atîtea trupuri... Mereu să trăieşti şi să meditezi printre maldăre de carne care se vrea biciuită şi potolită... Telefonul meu sună mereu de parc-ar fi telefonul pompierilor... Dar eu nu mă revolt. Eu nu mă zbucium. Eu mi-am ales meseria asta... Şi pe tine bărbaţii te-au transformat într-un obiect! MARIA MAGDALENA : Nu e adevărat că bărbaţii m-au transformat într-un obiect! Eu m-am transformat într-un obiect, ca să mă pot vinde. Nu sîntem siliţi să fim răi, devenim mai răi din proprie iniţiativă... Cu toate astea, sînt mereu jignită că bărbaţii nu-mi văd sufletul, mereu le reproşez : „Voi vedeţi în mine animalul*4. DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 217 DON JUAN : Nu-i adevărat ! Elogiul adus animalităţii noastre ne măguleşte în cel mai înalt grad. Eu mă topesc cînd femeile, trecînd peste inteligenţa mea, îmi laudă trupul. E penibil, dar aşa e... MARIA MAGDALENA : ...Credeam că această jignire adusă de bărbaţi se va transforma cu timpul într-o durere adîncă. Ştiam că l-am cunoscut pe Cristos şi speram că această durere n-avea cum să mă ocolească. Trăiam cu speranţa că viaţa de curtezană mă va scîrbi odată şi odată... Cît o s-o mai duc aşa ? Ei, ziceam eu, pînă la urmă o să mi se facă lehamite... Uite că l-am văzut pe Cristos şi lehamite tot nu mi s-a făcut... DON JUAN : Ei, şi ? MARIA MAGDALENA : Curii, ei şi ? De ani de zile aştept să fiu strivită de durere, ca de o herghelie de cai sălbatici... Aş vrea să mă cuprindă sila faţă de viaţa pe care o duc... Şi uite, nu mă cuprinde... DON JUAN : De ce vrei să fii mai sensibilă decît eşti ? Vezi foarte bine că nu suferi... Ia banul şi taci din gură... MARIA MAGDALENA : Nu fi vulgar, Don Juan ! Cum să nu sufăr ? Biblia vorbeşte de o suferinţă cumplită care m-a purificat... Imploram durerea, cerşeam durerea, îmi sileam sufletul să geamă de durere... Sufletul şedea nemişcat ca o cămilă sătulă. Nici nu-i păsa ! Atunci am început să mă revolt. Nu sînt eu Maria Magdalena care l-a văzut pe Cristos ? Atunci dacă eu sînt Maria Magdalena, de ce n-apare o dată tristeţea despre care vorbeşte Biblia ? Cine m-a amăgit cu această durere ? Nu cumva am inventat eu această durere ? Uneori, după ce petrec nopţi în şir c-un negustor de peşte, apare, ce e drept, o uşoară nemulţumire, o plă-pîndă îngîndurare, dar se stinge ca un foc de paie. Şi iarăşi se instalează trainic desfrîul ! Şi iarăşi viaţa de curtezană mi se pare frumoasă... Şi iarăşi intru în tot felul de combinaţii. Şi iarăşi strîng bani la ciorap... 218 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI DON JUAN : După ce-ţi termini cariera, deschide-ţi o braserie la Saint-Germain-des-Pres sau un mic teatru de avangardă. Aşa se obişnuieşte. MARIA MAGDALENA : Biblia spune că mi-am regretat viaţa de curtezană, dar eu, drăcia dracului, văd că n-o regret de loc... Aş vrea s-o regret... dar nu se poate... Nu-i de-ajuns să-mi spună Biblia că l-am cunoscut pe Cristos. Dacă eu nu-mi amintesc de asta, degeaba... Ne închipuim că l-am cunoscut pe Cristos, că iubim adevărul, şi cînd ne cercetăm mai cu luare-aminte sufletul, nu descoperim nimic din toate astea — descoperim numai plăcerea şi frica de a pierde plăcerea ! Iubirea e cea mai teribilă născocire a vanităţii noastre ! DON JUAN : Hai să tăcem, Maria Magdalena ! Numai cînd oamenii n-au ce să-şi spună, fac conversaţie. Unde există tăcere, nu mai există dorinţă... Vezi, Maria Magdalena, cînd există egalitate reală între un bărbat şi o femeie, sexualitatea nu apare. Sexualitatea nu se naşte decît odată cu inegalitatea, vidul şi violenţa. Uneori, cred că iubirea e incompatibilă cu sexualitatea, ar fi grozav de comic să fie aşa, tu ce crezi ? Atîtea capodopere ale literaturii universale s-ar duce pe apa sîmbetei. Săraca sexualitate... Ea se poate naşte din milă, din frică, din curaj, din plictiseală, din pedanterie, din calcule administrative, din sfaturi medicale, din tandreţe, din vinovăţie, din politeţe, din remuşcări, din fotografii obscene,' din compensaţii, din maniere elegante, din răzbunare, din maniere grosolane, din singurătate, din spirit de frondă, din ură, din schimbările atmosferice, din disciplină, din oboseală, din orgoliu, din lipsă de orgoliu, din ignoranţă, dar din iubire ? Aşa că, dacă ar exista iubire, noi am apărea ca două figuri îngrozitor de ridicole. Să mulţumim singurătăţii şi fricii care ne-au născut... (Se aude o sonerie). Nu înţeleg cine ar putea să fie. Toate victimele mele ştiu că sînt plecat la Roma. O fi vreo şmecheră de la „Paris DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 219 Match“. (Se duce, deschide, se întoarce cu o scrisoare— citeşte). MARIA MAGDALENA : Ce s-a mtîmplat ? DON JUAN (tace) MARIA MAGDALENA : Ce sTa întîmplat ? DON JUAN : Nimic grav. Exact ce-mi lipsea. MARIA MAGDALENA : Şi ce-ţi lipsea ? DON JUAN : Un duel. Mereu mi se reproşa în autobiografie că n-am un duel. Mereu mi se spunea : ar trebui să mori într-un duel... Aşa voiau femeile, aşa voiau scriitorii... Facă-se voia lor ! MARI MAGDALENA : Eşti un bărbat inteligent... Sper că n-ai sentimentul onoarei... DON JUAN : Nu. Dar mitul pe care-1 reprezint are acest prost obicei. MARIA MAGDALENA : Şi ce-ai de gînd să faci ? DON JUAN : Să mor în duel... Riscurile meseriei... MARIA MAGDALENA : Viaţa asta de legendă în veci nemuritoare a devenit insuportabilă... Parcă ai sta într-o închisoare. Nu poţi să faci nimic din ce-ţi trece prin cap... DON JUAN : Asta am vrut, asta am căpătat. Nici nu mă gîndesc să ratez această splendidă ocazie sinistră. Admiratoarele mele de peste veacuri ar fi dezamăgite. Doar n-ai fi vrut să mor de gută ? MARIA MAGDALENA : Nu ţi-e frică ? DON JUAN : Cum să nu-mi fie frică ? N-am ţinut niciodată în mînă o sabie sau o puşcă... Trebuie să demonstrez că un Don Juan nu cunoaşte frica. Aşa e piesa... MARIA MAGDALENA : Dacă n-ai încotro, renunţă la mit şi salvează-ţi pielea... DON JUAN : Ca să fiu sincer, mi se pare mai comod să mor decît să mă revolt împotriva legendei. Am nevoie de un martor... MARIA MAGDALENA : Azi e duminică. Nu găseşti pe nimeni... DON JUAN : Trebuie să găsesc... Ei, pe unde mai scoţi cămaşa, mit grandios ? Toată prostia asta vine de la faptul că oamenii şi-au băgat în cap că Don 220 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI Juan nu cunoaşte frica de moarte. Mai ales femeile au această prejudecată stupidă... Ei, dragele mele iubite, aflaţi că mi-e o frică grozavă... MARIA MAGDALENA : Hai să fugim în Egipt... Am o căsuţă pe malul Nilului... DON JUAN : Crezi că Pitagora ar accepta să-mi fie martor ? MARIA MAGDALENA : Lasă-1 în pace pe Pitagora. Vino cu mine în Egipt ! Am o căsuţă pe malul Nilului... Patru camere, baie, bucătărie... DON JUAN : Răspunde-mi la ce te-am întrebat. Crezi: că Pitagora ar accepta să-mi fie martor ? MARIA MAGDALENA : Nu ştiu. Nu cred. Pitagora nu se amestecă în prostii de felul acesta... Hai, Don Juan, să fim doi oameni. Dă~le încolo de mituri cu măreţia lor cu tot... DON JUAN : Doi oameni ? E prea greu. E aşa comod să fii un mit măreţ ! Spune tu, nu-i frumoasă legenda lui Don Juan ? Cine-i nebunul care ar renunţa la o legendă atît de frumoasă ? MARIA MAGDALENA : Nu mi se pare chiar atît de* frumoasă... DON JUAN : Mie mi se pare foarte frumoasă... De-abia aştept să mă contopesc deplin cu nemuritoarea mea legendă... Ar fi inteligent să-ţi iei la revedere* să-mi zîmbeşti şi să pleci... MARIA MAGDALENA : Nu plec. Vreau să te iubesc... Trebuie să te iubesc... DON JUAN : Nu te chinui atîta... N-am nici un chef să mă retrag într-o căsuţă pe malul Nilului... MARIA MAGDALENA : Nu vezi cît mă chinui ?... îmi strîng toate puterile. Mutra ta mă scoate din sărite şi totuşi te iubesc... Trebuie să iubesc. Biblia spune că voi cunoaşte iubirea ! DON JUAN : Pleacă o dată ! Trebuie să-mi fac rost de un martor... MARIA MAGDALENA : Unde să mă duc ? DON JUAN : Ai unde să te duci... Ai să te duci în Biblie. Acolo nici dracu n-o să te ajungă... MARIA MAGDALENA : Am să mor în Biblie. O să trăiască mitul şi eu am să mor. Du-te şi apără-ţi 3DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 221 mitul, Don Juan ! Miturile vor trăi, vor supravieţui şi noi, în urma lor, vom muri încetul cu încetul. Sînt fericită ! Doamne, Dumnezeule ! O durere nemărginită mi-a cuprins sufletul. Să fie oare durerea mult-visată ? Vino, durere mult-aşteptată ! Nu te sfii, doboară tot ce-ţi stă în cale. A venit durerea, Don Juan... Vino, tristeţe, speranţa mea. Vino, vino, n-auzi ? ! Vino, durere, singura mea iubire ! Nici tu nu vrei să vii, şi tu, tristeţea mea, mă trădezi ?... Şi cît m-am amăgit •cu această tristeţe ! Cîte speranţe nu mi-am legat de această tristeţe... M-aş sprijini pe această tristeţe, aş face din ea un templu. Nu vrea să vină ! O chem şi nu vrea să vină. Biblia a minţit, viaţa de curtezană nu mă îngrozeşte ! Atunci să vină măcar resemnarea ! Nici resemnarea nu vrea să-şi arate colţii. Atunci să vină negustorii de peşte... Ei, negustorii de peşte or să vină... Veniţi cu mine, negustori de peşte, în toate tavernele Babilonului, să cîntăm, să dansăm şi să zăcem acolo pînă cînd tristeţea ne va goni... Dar dacă nu va veni niciodată ? Nu va veni niciodată !... DON JUAN : Adio, Maria Magdalena ! TABLOUL 2 Acelaşi decor — cu schimbările de rigoare, menite să transforme o locuinţă feerică într-o închisoare feerică. Don Juan, Gardianul • GARDIANUL : Ai vrut să-l omori ? DON JUAN : Da’ de unde ! Eu, asasin ? Mi-e silă de dueluri, onoare, scene de explicaţie şi toate exagerările astea spaniole. GARDIANUL : I-ai luat nevasta ? DON JUAN : De la un gardian în exerciţiul funcţiunii mă aşteptam la mai multă subtilitate. Nu i-am DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 222 luat-o, ea s-a aşezat în braţele mele cu dragostea conjugală cu tot... Soţul s-a simţit jignit şi m-a provocat la duel. Dacă era după mine, îi ceream omului scuze. Uite, domnule, aşa şi aşa... GARDIANUL : Un Don Juan să ceară scuze ? DON JUAN : De ce nu ?... Mai ales că după ce l-a înşelat, femeia s-a îndrăgostit de soţ, ca să se răzbune pe mine. Eu, de felul meu, sînt un tip rezonabil şi politicos. Ce te uiţi la mine ca viţelul la poarta nouă ? Nu ţi-e clar ce este o legendă ; legenda e pentru mine ceea ce-i pentru tine şeful tău ierarhic, ai înţeles ? Totdeauna oamenii îşi închipuie despre mituri tot felul de grozăvii. Crezi că istoria o să admită că Don Juan avea un frumos şi indiscutabil început de burtă ? înţeleg nevoia oamenilor de a idealiza, dar să plătesc cu viaţa dorinţa asta a lor, e prea mult ! GARDIANUL : Instrucţiunile sînt foarte precise. Trebuie să muriţi foarte elegant. DON JUAN : Ştiu, băiete, trebuie... să mă sting ca un apus de soare în munţi... Dacă nu mă sting frumos, ca un apus de soare în munţi, dau de dracu ! GARDIANUL : Dacă trebuie să mori frumos, n-ai ce face; ordinul se execută, nu se discută. DON JUAN : întocmai... Fiindcă te văd atît de cumsecade, te rog să-mi dai concursul să aranjăm o moarte mai acătării. Dacă nu mă comport exact cum scrie la carte, iese scandal şi numai de scandaluri n-am nevoie. Cît de mult contează fastul în viaţa nătărăilor ! Femeile le cuceream tocmai prin gustul meu pentru fast, spectaculos şi ceremonial... Ce faci, băiete ? îţi iei notiţe ? Nu foloseşte la nimic. Ai observat ce senzualitate * dulce şi păgînă răspîndeşte o slujbă bine făcută de un popă cu cap ? Amorul e un ritual mai complicat decît încoronarea regilor. Decorul contează enorm în psihologia femeilor. Ai observat ce uşor cedează * în ediţia din 1973, că sensualitatea..., o altă evidentă greşeală de corectură. DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 223 femeile la mare şi cit de credincioase, aproape habotnice, sînt în pajişti şi poiene ? Se vede după mutra ta că n-ai observat... GARDIANUL : Da ! îmi iau noţite. îmi place s-aud cuvinte măreţe. Am acasă la mine, în Madagascar, unde locuiesc cu mama şi sora mea mai mare, o colecţie de cuvinte măreţe. Cînd le recitesc, în timpul permisiunilor, am sentimentul că devin şi eu măreţ. Cu precădere mă dau în vînt după cuvintele care sfidează destinul. „Zarurile au fost aruncate44... „După mine, potopul !“ Spune şi tu ceva asemănător... DON JUAN : Nu ştiu. Nu cunosc. N-am chef! GARDIANUL : Dacă nu ştii să spui cuvinte măreţe, cum de-ai ajuns legendă ? Toate femeile au fotografia ta pe noptieră... DON JUAN : A, poza aia cu mustaţă... o ştiu, nu e cea mai reuşită. Crezi că eu am vrut să fiu legendă ? Dar ce, crezi că în legendă ajunge cine merită ?... Iarăşi îmi ies din pepeni ! Dacă mă gîndesc bine, eu n-am ţinut să fiu legendă... GARDIANUL : E bine să ştii că undeva există un simbol al desăvîrşirii masculine. Asta te consolează şi te îmbărbătează. DON JUAN : La ce-ţi ajută ? Să trăieşti prin procură ? Miturile sînt rodul fricii noastre de viaţă, nătărăilor, şi al laşităţii care se numeşte fantezie. Voi aţi făcut din nişte bieţi oameni mituri, găgăuţelor ! Aveţi nevoie de mituri, fără mituri vă simţiţi săraci, vă plictisiţi fără mituri, vă acriţi fără mituri, lînceziţi fără mituri, derbedeilor ! Şi atunci, din această cruzime şi ignoranţă, luaţi cîte un biet nevinovat şi-l puneţi în carcera legendei şi nu-i mai daţi drumul. De ce m-aţi făcut mit ? De ce nu m-aţi lăsat în pace ? GARDIANUL : Eu am trăit prin intermediul tău ! Eu am iubit prin intermediul tău pe regina din Saba şi Brigitte Bardot. Trăiai şi tu, trăiam şi eu... DON JUAN : Mare plăcere să trăieşti c-o femeie prin procură... Dacă nu deveneam mit trăiam o sută de ani, am o constituţie robustă... iarăşi îmi ies din 224 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI fire... Tocmai pe capul meu a căzut beleaua... Aveau nevoie de un ideal şi m~au găsit tocmai pe mine. Nu putea să cadă nenorocirea asta pe capul altuia ? ! Slavă domnului, erau alţi bărbaţi mai frumoşi şi mai virili decît mine, cu toate astea pe mine m-au găsit reprezentativ. GARDIANUL : Cine te-a găsit reprezentativ ? DON JUAN : Cum cine ? Femeile ! Ce sînt eu de vină că soţii legitimi nu ştiu să-şi sărute nevestele legitime ? Au sentimente durabile, dar habar n-au să mîngîie o femeie — cred că iubirea lor curată le dă dreptul să fie greoi şi mitocani. De ce nu învaţă odată cu matematicile şi amorul fizic ? Lecţii practice... Aşa era în vechime, pe timpul lui Solomon. De ce nu se pun cu burta pe carte ? Eu cum am învăţat ! Nici eu nu m-am născut învăţat. învaţă botanica, învaţă dreptul, învaţă matematicile superioare, numai să facă amor nu învaţă ! GARDIANUL : Totuşi, pînă la urmă oboseşti să trăieşti prin mijlocirea altuia. Asta e drama pe care o trăiesc în momentul de faţă... Pe tine te-a iubit şi regina din Saba şi Gina Lolobrigida... Nu există dreptate ! Pe mine nu m-a iubit nici o femeie... Nici măcar urîta oraşului... DON JUAN : Greşeală capitală ! Femeile urîte nu sînt generoase. Trebuia * să încerci la frumoasa oraşului. S-ar fi culcat în mod sigur cu tine. Femeile frumoase sînt atît de mîndre de frumuseţea lor, încît se lipsesc foarte uşor de frumuseţea bărbaţilor. Propria lor frumuseţe le ajunge. Iartă-mă că-ţi dau sfaturi de strictă specialitate. Deformaţie profesională ! GARDIANUL : Pe mine nu m-a iubit nici o femeie. Totuşi, astea sînt faptele. DON JUAN : Nu te mai văita atîta ! N-ai pierdut mare lucru ! GARDIANUL : Sătulul nu crede celui flămînd. * în volumul din 1973, „trebuie", greşeală de corectură vădită de concordanţa timpurilor. DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 225 DON JUAN : Şi ce dacă m-a iubit regina din Saba ? Mare pricopseală... Am să mor cu amintiri cu tot! Am să mor în braţele reginei din Saba, ei şi ? ! GARDIANUL : Cum ei şi ? Aş vrea să mor şi eu in braţele reginei din Saba. Spune sincer, cum era la pat ? DON JUAN : Ticăloasa umilinţă a omului în faţa vulgarităţii... Cum era la pat ? Mori de curiozitate. De ce-mi pui întrebări obscene ? Uneori mai bine, alteori mai prost... Dragă prietene, te rog eu, nu-mi amărî ultimele zile, nu mă invidia. GARDIANUL : Te invidiez de moarte... Cînd şedeam la postul meu, în gheretă, şi-mi imaginam că în timp ce eu îmi făceam datoria alţii făceau amor, se aşteptau, se iubeau, se devorau, înnebuneam, uram toată lumea... DON JUAN : Eşti un copil ! Femeile sînt mai simple, mult mai simple. Nu me#feă atîta zbucium... Şi nu se pricep la amor... Am întîlnit o femeie de 30 de ani care nu ştia ce e aia Anpariatakna — e posibil ? Asta, să zicem că n-ar fi aşa de grav, n-au avut posibiltatea să cunoască templele sacre ale Indiei, drumul cu avionul costă o avere — dar au păcate şi mai adînci, inexplicabile. N-au miracolul existenţei şi, mai ales, n-au conştiinţa propriului lor miracol, asta mă scotea din sărite. Totdeauna cînd e vorba de amor, mai au şi altceva de făcut, să dea telefon la o colegă, să-şi aranjeze rochiţa pe scăunel, să nu se şifoneze... Degeaba îmi spărgeam pieptul... Cînd faci un lucru, gîndeş-te-te la el, nu te risipi în toate direcţiile... Şi eu, care nu le iubeam, trebuia să le dau lor, care mă iubeau, pînă şi propriul lor miracol, eu trebuia să le clădesc pînă şi propria lor emoţie, asta e prea de tot, spune şi tu ? ! Şi la capătul acestor chinuri descoperi că, în clipa în care o femeie cedează unui anume bărbat, cedează de fapt tuturor bărbaţilor... Dorinţa femeilor e îngrozitor de globală... Uram sexualitatea şi vroiam s-o stăpînesc, să n-aibă nici un secret pentru mine. Uram sexualitatea cu toată 15 — Aceşti nebuni — cd. 722 226 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI tăria cu care uram moartea. Mi se părea că mă umileşte. Şi-am vrut să stăpînesc acest abis. Ce orgoliu nebun !... Şi la ce mi-a folosit desăvîrşirea mea diavolească, toată arta zeului Kama, toată ştiinţa amorului persan, toate rafinamentele Egiptului, toată erotica mistică a Indiei ? î Poţi să-mi spui ? Mă simt singur cu această desăvîrşire cum se simte o văduvă care creşte şapte pisici... Şi eu am descoperit un lucru îngrozitor. (Strigăt). Nu ; era nevoie de toată această desăvîrşire ! Nu era ' nevoie de mine !... Nu se ajungea niciodată pînă la mine... Eu eram întotdeauna de prisos... Să nu-ţi vină să rîzi ? A trebuit să vină moartea ca să înţeleg asta ? ! De altfel, fiindcă sîntem între noi, pot să-ţi spun că toată vraja iubirii eu mi-o făceam cu mîna mea, pînă la cel mai mic amănunt, eu cream pînă şi mutrele femeilor, eu le dictam cum să-şi mişte trupul, de parcă erau exerciţii de gimnastică — nu amor. Ador baletul, perfecţiunea şi supleţea trupului, fiecare mişcare stîngace mă făcea să sufăr... De fapt, nu obţineam nimic, cum îmi aşterneam, aşa dormeam. Ce să mai lungim vorba, am fost un valet, un salahor, un muncitor cu ziua ! GARDIANUL : Povesteşte tot, aşa cum a fost... Toate acestea se trec frumos într-un proces verbal... DON JUAN : Eu sînt o fire estetizantă, n-o să-ţi folosească experienţa mea ! Totdeauna le-am cerut femeilor o vastă cultură generală. Nu spun asta ca să mă apăr. Dacă o femeie îl confunda pe Platon cu Aristotel, s-a dus... n-avea ce căuta în patul meu, mă orbea furia... Intîi le ridicam nivelul filozofic şi de-abia după aceea le rugam să se dezbrace... Patul meu trebuia să rărnînă un templu sacru, un lăcaş de cultură, străin de ignoranţă şi vulgaritate. Femeile lipsite de inteligenţă n-au viaţă şi eu aveam senzaţia ciudată că trebuie să spriijn cu forţa mea nişte manechine gata-gata să cadă. Eu trebuia să am şi viaţa lor... Eu le dădeam şi surîsul lor... Am crescut cu obsesia desăvîrşirii, DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 227 mai bine-zis am fost silit să fiu perfect, am fost împins cu forţa în ghearele perfecţiunii şi am crezut că dintr-o îmbrăţişare se poate face o pagină de antologie. Am învins; aşa se spune, aşa crezi şi tu, dar nu ştiu ce am cîştigat... Artă pentru artă... cu alte cuvinte... în fond, dacă tot facem amor —de ce să nu-1 facem perfect ? Pentru mine sexualitatea e o posibilitate de a gîndi, de a gîndi direct în trupul meu, nu pe o coală de hîrtie, cum fac bieţii scriitori. Am studiat toate tainele zeului Kama... Le-am studiat cu durere şi înverşunare. Vreau să ştiu totul, dar nu din curiozitate vulgară, ci din dorinţa nebunească de a stăpîni această taină. De la mine se aştepta minunea, de la mine se aştepta ceva cu totul deosebit. Eu n-aveam voie să greşesc, eu n-aveam voie să mîngîi prost, deşi, omeneşte vorbind, în marea rece a acestei geometrii perfecte, duceam nostalgia unei greşeli, unei stîngăcii... ei bine, mediocritatea îmi era interzisă... GARDIANUL : Ai reuşit să stăpîneşti taina aia grozavă ? DON JUAN : Nu. Ea m-a stăpînit pe mine... Habar n-am de nimic. GARDIANUL : Te-au înşelat şi pe tine femeile ? DON JUAN : Desigur... Prima calitate a lui Don Juan e să ştie să închidă ochii. GARDIANUL : Nu reuşeşti să mă emoţionezi. Eu şedeam aici, în ghereta mea şi tu te lăfăiai în braţele cucoanelor. Aş fi vrut să am şi eu o femeie care să-mi admire disciplina, chipiul şi epoleţii *. DON JUAN : Nu cred că din cauza disciplinei îşi pierd femeile capul. Deşi, ca să fiu drept, am cunoscut o femeie pe care spiritul de ordine o adusese într-o stare de nebunie erotică greu de descris, totuşi sînt cazuri foarte rare. GARDIANUL : Povesteşte ! Povesteşte tot ce ştii î * în volumul din 1973, „disciplina, chipul şi epoleţii* — evident, o greşală de corectură. 228 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI DON JUAN : Ajunge cu atîtea discuţii despre femei ! De ce se discută atîta pe tema asta în reviste, în filme, în cărţi de filosofie, n-am princeput niciodată. Ce dracu, nu mai sînt şi alte subiecte de conversaţie ? ! Mai bine discutăm politică. Ce crezi ? Cine cîştigă alegerile în Canada ? GARDIANUL : Nu mă interesează politica. Vreau să cunosc enigma femeii înainte de a ajunge la pensie... Ajută-mă, Don Juan ! Ajută-mă să sucesc şi eu capul femeilor, tu tot ai să mori, deşi Dumnezeu mi-e martor că nu-ţi doresc moartea. Noi, gardienii, nu dorim moartea nimănui, asta e treaba justiţiei. Spune şi tu, nu-i păcat să se ducă în mormînt o experienţă atît de bogată ? Sînt încă tînăr. Sînt susceptibil de avansare. Am o garsonieră cu intrare separată... DON JUAN : E bine că ai o garsonieră cu intrare separată, dar îţi trebuie şi farmec personal. GARDIANUL : Asta aşa e. Asta ori îl ai, ori nu-1 ai... Te uiţi la cîte un civil şi-ţi vine să-ţi muşti pumnii de ciudă î N-are galoane, dar are farmec personal ! Oare de ce n-am şi eu farmec personal ? De ce nu se tulbură femeile cînd mă văd ? De ce nu mă doresc ca nebunele ? De ce nu-mi pronunţă numele în somn ? DON JUAN : Nu ştiu... Se poate fabrica puţin farmec personal şi pe cale artificială. Toţi oamenii îşi fabrică farmecul personal, aş putea să te ajut. Aşa... de-o oarecare umbră de melancolie cred că ţi-aş putea face rost... Chiar şi de-o expresie demonică ţi-aş putea face rost. GARDIANUL : Şi eu cred că mi-ar trebui o umbră de melancolie... dar în meseria noastră păcătoasă numai de melancolie n-ai timp... DON JUAN : Nu se poate, băiete ! Trebuie să-ţi faci rost de puţină melancolie, din piatră seacă trebuie să-ţi faci rost ! Te înţeleg, ai o meserie cam ingrată, dacă erai toreador sau măcar dansator pe sîrmă, era, evident, mai uşor... DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 229 GARDIANUL : Vreau să-mi eliberez subconştientul. Nu vreau să am subconştientul încărcat! Aş vrea să refuz şi eu o femeie. N-am refuzat niciodată o femeie... Şi timpul zboară, tinereţea se duce... Ăsta e visul meu ! Să-i spun cu un aer plictisit : du-te î N-am nevoie de tine ! S-o gonesc de la uşa mea pe Gina Lolobrigida I Ar fi grozav ! Crezi că e posibil ? DON JUAN : înainte de a refuza o femeie, trebuie s-o cucereşti. Dacă n-o cucereşti, n-ai ce refuza... Ei, da frumoase planuri mai ai băiete ! Eşti mai bă-trîn cu aproape zece ani şi totuşi simt nevoia să-ţi spun „băieteu. E îngrozitor să vezi cît de mult invidiază omul întunericul altuia. Curtezanele sînt mai invidiate decît sfintele ! Curios, orice femeie crede că e mai uşor să fii sfîntă decît curtezană, ele chiar cred că se nasc sfinte... Viaţa de curtezană, ăsta e visul secret al tuturor femeilor. Omul confundă viciul cu sinceritatea. Mare greşeală ! Ai văzut vreo femeie care să regrete că s-a culcat cu prea mulţi bărbaţi ? Eu, unul, n-am văzut... Dar femei care să-şi regrete amarnic virtutea, să-şi urască virtutea, să-şi dispreţuiască virtutea, asta da, am văzut cu duiumul. Omul are convingerea că dacă nu păcătuieşte, nu şi-a trăit viaţa... GARDIANUL : Asta-i morală ! Eu nu vreau lecţii de morală, eu vreau reţete practice cu efect imediat. Eu vreau metode concrete. Eu însumi sînt foarte concret. Femeile, la rîndul lor, sînt de asemenea foarte concrete. DON JUAN : Ai avut o intuiţie de geniu, băiete ! Femeile sînt într-adevăr foarte concrete. GARDIANUL : ...Atunci de ce mă tulbură atît de tare prezenţa sexului opus, ca să folosesc limbajul civililor' ? Cum se explică acest mister ? Am ajuns să fiu inhibat, şi la propriu şi la figurat... Cînd văd o femeie, mă topesc de fericire, mă pierd cu firea, nu pot să leg o vorbă, n-am conversaţie. Mă îndrăgostesc imediat. O femeie chiar mi-a reproşat că n-am conversaţie. Din pricina acestei stări de 230 DON «TUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI extaz aproape mistic, nu mai sînt capabil de nimic, mă inhib. DON JUAN : Să nu te chinuie succesul la femei. Nu există, dragul meii; pe lumea asta nimic mai ridicol ca bărbatul care se laudă cu succese la femei. Am cucerit o fiinţă stranie într-o singură clipă, ca pe urmă să aflu că succesul meu se datora unei indicaţii medicale... Eu eram de mult prevăzut, existam acolo, pe reţetă, lingă vitamina B complex... Eşti prea romantic, dragul meu gardian ! Fără mediocritate nu se poate cuceri o femeie. Fără mediocritate nici măcar copii nu se pot face... Numai ceea ce e artificial leagă oamenii, asta o ştiu pînă şi scriitorii. Femeile au despre amor o imagine stabilită de literatură, de filme, de posturile de televiziune, de reviste, de aspiraţiile lor, şi aşteaptă ca viaţa să le confirme această imagine falsă. Femeile caută această imagine falsă şi bărbatul inteligent renunţă de bună voie la felul lui de a fi şi se conformează acestei imagini trase de păr. Atunci cele două imagini false se întîlnesc şi se pupă. Pasiunea erotică se naşte din eroare, dar e necesar ca eroarea să se producă simultan, altfel n-am făcut nimic. Pricepi ? GARDIANUL : E prea abstract... Eu vreau ceva mai concret. Foarte concret. Cum trebuie să te porţi cu femeile, ce metode să foloseşti ? Vreau să cunosc psihologia femeilor. DON JUAN : Nu-mi pune întrebări idioate ! Nu-i nevoie să cunoşti psihologia femeilor. Nu există aşa ceva ! E suficient să fii bine informat! GARDIANUL : Cum adică, bine informat ? Mai concret şi mai la obiect! Abstracţiile sînt o veche metodă prin care un inculpat vrea să fugă de întrebările poliţiei. DON JUAN : Informaţiile necesare. Situaţia „la zi“. Dacă soţul e plecat de acasă, dacă s-a certat ultima oară cu amantul, dacă amantul e din Damasc sau din altă ţară, dacă trece printr-o criză sufletească, dacă n-are succes pe linie profesională... Dacă eşti bine informat, ce-ţi mai trebuie psihologie ? DON JUAN «MOARE CA TOŢI CEILALŢI 231 GARDIANUL : Acum judeci după gustul meu ! Şi eu cred că informaţia e sfîntă, nu de ieri-de-azi ! Nu-i suficient să culegi informaţii, trebuie să ştii să te foloseşti de ele... (pauză stranie) cu toată sinceri-tatea. DON JUAN : Dacă vrei tu, cu toată sinceritatea. GARDIANUL : încep să înţeleg. încep să cunosc „enigma femeii44. Te pomeneşti că ajung şi eu mitul lui Don Juan ! Să-i spun Ginei Lolobrigida că mă scoate din sărite cu veşnicele ei declaraţii amoroase... Ar fi minunat ! DON JUAN : Te dezavantajează oarecum fizicul... şi meseria. Era mai bine dacă erai toreador, sau măcar frizer, sau chiar tenor. N-am înţeles niciodată cum se poate amoreza o femeie de un bărbat „care are voce44. Mi se pare foarte caraghios ca un bărbat să cînte aşa, ca nebunul, toată viaţa, dar oricum... Ce crezi, am vreo şansă să fiu graţiat ? GARDIANUL (cu altă voce): Nu cred. Nu te-aş sfătui. Datoria mea e să veghez ca oamenii să-şi respecte mitul pe care-1 reprezintă. Ai devenit un mit, fă-ţi datoria ! DON JUAN : Aş vrea să fac cerere de graţiere... GARDIANUL : Nu te pot împiedica să faci cerere de graţiere, avem şi noi legi pe care le respectăm. Totuşi m-ar durea dacă ai face cerere de graţiere... DON JUAN : Te-ar durea ? GARDIANUL : Enorm... Ar însemna să-mi stric imaginea ideală pe care mi-o făcusem despre tine. încă un mit care se duce de rîpă ? Ce ne mai rămîne ? .Eu, dacă n-am mituri, mă apuc de băutură... DON JUAN : Nu s-ar putea găsi totuşi o soluţie ? O soluţie de compromis... GARDIANUL : Ar fi o soluţie, dar mi-ar face mare plăcere dacă n-ai abuza de ea... Există în oraşul nostru o lege veche, uitată de aproape toţi judecătorii şi neuitată' de nici un locuitor, o lege veche de aproape două mii de ani care nu şi-a pierdut puterea de lege. Legile oricum trăiesc mai mult decît oamenii. Sînt cetăţi aproape pustii, unde oamenii 232 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILADTI au murit de mult, cu toate astea legile sînt respectate cu sfinţenie... Acum, care e legea şi cum suflă această lege... Dacă o femeie sau o fecioară — n-are importanţă,— se îndrăgosteşte de un condamnat la moarte şi-l ia de bărbat, cu acte-n regulă, condamnatul se însoară, face nuntă şi scapă de pedeapsa capitală. I se retrag însă drepturile politice. DGN JUAN : Asta nu mă deranjează prea mult. Cu alte cuvinte, pedeapsa capitală se preschimbă în închisoare pe viaţă... Dar iubirea nu-i de-ajuns ? Sentimentul în stare pură ? Căsătoria e obligatorie ? GARDIANUL : Legea e foarte drastică şi totodată foarte clară în această privinţă. De altfel, nici nu e prea greu ca o lege dură să fie şi clară în acelaşi timp. Condamnatul scapă de pedeapsa cu moartea şi se căsătoreşte imediat. De asemeni, e obligatoriu ca mirii să fie cununaţi de călău. Călăul nostru e un băiat de zahăr, ar prefera să fie naş decît să te ghilotineze... DON JUAN : Din lac în puţ... Scapi de o închisoare şi dai de alta... Scapi de dracu şi dai de taică-său... De fapt, eu sînt de acord, că doar nu-s nebrun să nu fiu de acord. Propunerea e rezonabilă. In comparaţie cu moartea, chiar şi căsătoria prezintă unele avantaje indiscutabile. Dar eu sînt mitul lui Don Juan, nu înţelegi omule ? Eu sînt obligat să-mi păstrez imaginea pe care şi-au făcut-o femeile despre mine ! Nu se duce de rîpă mitul cu măreţia lui cu tot ?! GARDIANUL : Sigur că frumos ar fi să te laşi decapitat... Ţi-aş purta o amintire plină de evlavie ! Noi, gardienii, iubim miturile. Iţi dai seama că n-aş putea ucide un mit cu uşurinţa cu care ucid un om. Mitul e ceva sfînt ! DON JUAN : Şi omul ? GARDIANUL : Omul e om... DON JUAN : Ţi se pare puţin ? GARDIANUL : Total insuficient... DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 233 DON JUAN : Totuşi înţeleptul şi afemeiatul Solomon, pe care l-am cunoscut personal, spunea că un ţăran viu valorează mai mult decît un împărat mort... GARDIANUL : Soluţia asta nu prea e practică, de-aia ţi-am propus-o. Această delicateţe nu-mi aparţine, nu-i o trăsătură de caracter, e un paragraf din regulamentul de ordine interioară. Şi apoi, femeile nu prea se dau în vînt după condamnaţii la moarte, preferă, cum e si firesc, cîntăretii de muzică uşoară... DON JUAN : Cred ! ’ GARDIANUL : Şi apoi, trebuie ca femeia să te iubească cu adevărat, curat, pasiunile mincinoase se pedepsesc mai aspru decît contrabanda cu opium şi negoţul de sclavi... DON JUAN : Şi-apoi cum să găseşti o iubire curată în-tr-un oraş care se află în plin avînt economic ? Şi de unde ştiţi voi că pasiunea femeii e autentică ? Femeile se pricep să mimeze pasiunea... Şi toate pasiunile sînt într-un fel sau altul false... Ascultă-mă pe mine, că-s vulpe bătrînă... Pasiunile a căror falsitate nu se dovedeşte niciodată se numesc iubiri. GARDIANUL : O controlăm pasiunea, de ce să n-o controlăm ? Avem aparate moderne primite cadou de la cetăţenii secolului XX. Noi le furnizăm legende, ruine şi tot felul de vestigii ale trecutului, şi ei ne furnizează în schimb aparatură tehnică. Aparatul măsoară cu precizie intensitatea, durata şi puritatea iubirii de care inculpata declară că e cuprinsă. DON JUAN : De ce inculpata ? GARDIANUL : Avem şi noi expresiile noastre. Pînă la proba contrarie, nu ? DON JUAN : Şi tu pînă la proba contrarie ? GARDIANUL : Ba bine că nu... şi eu pînă la proba contrarie. DON JUAN : Şi sentimentul trebuie să fie reciproc ? Adică trebuie s-o iubesc şi eu pe femeia care mă iubeşte ? GARDIANUL : Evident. 234 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI: DON JUAN : Atunci n-am făcut nimic. N-am iubit niciodată pe nimeni î GARDIANUL : Ai să iubeşti. Frica de moarte naşte iubire... Iată, a şi venit o femeie... Iubeşte-o, Don Juan ! Iubeste-o, dacă vrei să scapi de moarte l (Pleacă). Don Juan, Maria Antoaneta. MARIA ANTOANETA : Don Juan ! Arăţi splendid, iubitul meu ! Niciodată nu te-am văzut în forma asta. Apropierea morţii îţi dă un farmec straniu... Cum te simţi ? DON JUAN : Bine. Ca orice om care moare peste cîteva zile, bine... Trebuie să-mi compun o mutră cît mai corespunzătoare situaţiei. Spune-mi, te rog, se vede pe chipul meu un amestec de grandoare şi dispreţ ? Instrucţiunile sînt clare. Grandoare şi dispreţ... MARIA ANTOANETA : Lasă-mă să te privesc ! Lasă~mă să mă bucur de strălucirea ochilor tăi... Ai văzut „Paris Matchu-ul cu fotografia ta pe copertă ? DON JUAN : La închisoare „Paris Matchu-ul soseşte cu o relativă întîrziere... MARIA ANTOANETA (îi arată revista) : Cred. Te-au fotografiat în timpul duelului... Ce expresie plină de duritate ai, pur şi simplu fermecătoare. Duelul, în general, a făcut o impresie excelentă. Toată lumea l-a comentat favorabil. De ce mă ţin eu de fleacuri cînd în fond sînt zbuciumată? Don Juan, pe mine cui mă laşi ? DON JUAN : Nu vii de la arhitect ? MARIA ANTOANETA : Da. De la arhitect vin... E un fel de a spune... DON JUAN : Pentru vremuri de bejenie sînt buni şi arhitecţii... MARIA ANTOANETA : Şi ironia ta ucigătoare, ca un pumnal de Damasc... Văd în trupul meu o durere,, presimţirea unei mari singurătăţi... DON JUAN : Eu n-o văd. Dar arhitectul ce face ? Nu-ţi asigură o viaţă sexuală normală ? 235 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI MARIA ANTOANETA : Sărutările arhitectului sînt sălcii, planificate de cu ani în urmă. Lipseşte inefabilul. i Cum aş putea să te compar cu un biet arhitect, j Don Juan ? Tu mi-ai redat libertatea trupului, Don Juan, tu mi-ai redat neruşinarea şi bucuria aceea păgînă. Tu ştii foarte bine, de cîte ori te-am comparat, concluzia ţi-a fost net favorabilă... DON JUAN : Asta ar fi fost culmea. După ce m-ai comparat atîta să nu fi ajuns la concluzii favorabile... Lasă viaţa interioară ! Spune mai bine ce face arhitectul ? MARIA ANTOANETA : Eu vreau să plec la munte, el vrea să plece la mare. Mereu aceleaşi discuţii stu- $ ' pide. Vrea să se întîlnească cu Alexandru cel Mare ; au ei nu ştiu ce combinaţii. încă din secolul XX are o mare admiraţie pentru Alexandru cel Mare... DON JUAN : Alexandru cel Mare e un bărbat frumos şi tînăr... Inşală-mă măcar cu Alexandru cel Mare. De cînd sînt pe ducă m-am tîmpit, încep să am şi eu criterii de valoare. Dacă tot mă înşeli, înşală-mă c-un alt mit. MARIA ANTOANETA : Bine... DON JUAN : N-a fost greu să-ţi smulg hotărîrea asta... MARIA ANTOANETA : Ai umor, Don Juan... Te rog să nu-ţi pierzi umorul nici în preajma execuţiei ăleia oribile. Aş vrea să povestesc prietenelor la o cafea cu cît umor ai întîmpinat moartea. Vroiam să te întreb ceva important. Cum o să mori ? DON JUAN : Decapitat. MARIA ANTOANETA : Decapitat ! Superb ! Am o presimţire ! Aşa am să mor şi eu... ca tine... ! DON JUAN : Eu te-aş fi iubit şi aşa, decapitată. Pierderea capului nu ţi-ar întina frumuseţea.; cu trupul tău divin, lipsit de povara capului, ai fi în-tr-adevăr o iubită perfectă. Ca să fiu sincer, niciodată nu mi-a plăcut capul femeilor, ochii lor, expresia lor. O, divină Maria Antoaneta ! Chiar cînd mă gîndeam să te înşel tot cu tine te înşelam, chiar şi prin trădare tot în braţele tale ajungeam. Tu 236 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI eşti şi minciuna şi adevărul... toate drumurile duc spre patul tău... MARI A ANTOANETA : Am să-ţi fac o rugăminte, Don Juan. O ultimă rugăminte... DON JUAN : Nu-mi place expresia „o ultimă rugăminte44 ! Sună cam melodramatic. MARIA ANTOANETA : Iartă-mă, aşa se obişnuieşte. Aşa se spune, „o ultimă rugăminte44. Să nu cumva să faci cerere de graţiere ! Ar fi penibil ! DON JUAN : De ce ar fi penibil ? MARIA ANTOANETA : Ar fi foarte penibil. îţi explic de ce. Dacă faci cerere de graţiere, o să ţi se aprobe. Regina din Saba, care ştii ce bine e informată în toate direcţiile, mi-a confirmat bănuiala. Ei chiar doresc ca tu să faci cerere de graţiere ! Nu pricepi manevra!? Vor să te umilească. Vor să distrugă, nemernicii, mitul lui Don Juan! După ce te-au smuls fiziceşte din braţele noastre, vor să ni te smulgă şi din amintire. Aminteşte-ţi cuvintele înţeleptului Socrate, care a refuzat achitarea şi exilul... Citez din memorie : Ce mare lăcomie de viaţă ar trebui să mă cuprindă ca să vă implor graţierea ! Ar fi păcat să ratezi o moarte atît de splendidă... Aşa ceva nu se întîlneşte de două ori în viaţă... Nu te umili! Te rog în genunchi. Nu profana imaginea ideală pe care mi-am făcut-o despre tine ! DON JUAN Vorbeşti de moarte ca de-o rochie de bal... MARIA ANTOANETA : N-o să te uit niciodată, Don Juan. Nici o femeie nu te va uita... DON JUAN : Unde te duci ? MARIA ANTOANETA : îţi spun adevărul, aşa cum m-ai învăţat tu... Am oră la coafor... DON JUAN : Nu ştiam că ai oră la coafor. De ce nu mi-ai spus că ai oră la coafor ? Dacă-mi spuneai că ai oră la coafor nu te reţineam atîta... MARIA ANTOANETA : Am oră la coafor... Te superi pe mine că am oră la coafor ? DON JUAN : Nu. Pleacă ! MARIA ANTOANETA (pleacă). DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 237 DON JUAN : S-a dus... De-abia aşteaptă să mă înşele cu Alexandru cel Mare. Legenda a fost salvată. E drept, cu preţul vieţii mele, dar n-are importanţă, ducă-se dracului omul concret, trăiască ideea de om. Măi, dar mult mai costă o legendă... Mult mai scump decît un om în carne şi oase. Totuşi, eu nu sînt o idee, sînt un om. De aici începe nenorocirea. Şi de dragul acestei legende spectaculoase să mă devoreze viermii ?! Noi, miturile, trebuie să ne ajutăm unul pe altul, din partea civililor nu te poţi aştepta la nimic bun. Trebuie să o iubesc şi eu pe Maria Magdalena. O voi iubi, altă scăpare nu există. Iubire, vino şi învăluie-mi sufletul ! Suflete, nu sta ca de piatră ! Trebuie să iubesc — nu înţelegi că trebuie să iubesc ? Lasă, lasă, nu-mi spune că are picioarele prea groase ; nu-mi spune că e puţin cam snoabă, nu-mi spune că e rea de muscă, lasă-mă s-o iubesc... Dacă Maria Magdalena o să mă iubească şi n-am s-o iubesc eu, n-am făcut nimic. O voi iubi !... Adio, inimă de piatră ! Ceea ce n-a reuşit farmecul straniu al reginei din * Saba şi al Brigittei Bardot, va reuşi spaima de moarte ! (In genunchi). Spaimă de moarte, preschimbă-te în iubire ! Spaimă de moarte, ajută-mă să mă tulbure prezenţa ei... Spaimă de moarte, ajută-mă să mă vrăjească surî-sul ei puţin cam strîmb ! Gardian, tinere gardian, cheamă pe Maria Magdalena... Vino, Maria Magdalena ! O, dacă am iubi, n-am muri niciodată ! Don Juan, Maria Magdalena MARIA MAGDALENA (cu desăvîrşire schimbată) ; Bună ziua, fiule... (Inspectează camera). Cum de n-aveţi aici icoana Domnului nostru Isus Cristos ? Mă miră foarte mult. Ştiu că s-au dat dispoziţii precise în acest sens. Personal, m-am ocupat de această problemă. * în ediţia din 1973, de Saba. 238 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI DON JUAN : Gardianul încă mai crede în mai mulţi zei.-Nu s-a resemnat cu ideea unui singur Dumnezeu. I se pare prea puţin pentru sufletul lui atît de disciplinat... MARI A MAGD ALENA : Trebuie educat... Totuşi nu înţeleg cum de nu s-a pus aici portretul Domnului nostru Isus Cristos !... DON JUAN: Nu de asta te-am chemat, Maria Magda-lena ! Sînt fericit că ochii tăi îmi par atît de vii şi de tineri. Sînt fericit că prezenţa ta mă tulbură... Te iubesc, Maria Magdalena ! Aş vrea să ne căsătorim şi să ne retragem în căsuţa ta de pe malul Nilului... MARIA MAGDALENA : Căsuţa mea de pe malul Nilului. Căsuţa mea de pe malul Nilului ? N-o mai am. Am cedat-o unui azil pentru bătrîni. Mi-am dedicat Domnului toată capacitatea de muncă şi credinţă. DON JUAN : Mi-e frică de moarte, Maria Magdalena !... MARIA MAGDALENA : Frica de moarte mi se pare ceva de prost gust... Cînd aud că unuia îi e frică de moarte, îmi vine să casc. Schimbi o haină cu alta — asta e tot. De unde aţi mai născocit şi prejudecata asta cu frica de moarte? Păi zău aşa... DON JUAN : Ai o linişte pe care n-ai avut-o niciodată. Cu ce preţ ai plătit această linişte ? Tot negustorii de peşte ţi-au dat-o ? MARIA MAGDALENA : L-am întîlnit cu adevărat pe fiul dulgherului din Nazaret. Slavă Domnului, cuvintele Noului Testament s-au adeverit. Dacă nu se adevereau, cred că-mi luam cîmpii. In sfirsit* l-am uns cu mir şi i-am spălat picioarele cu părul meu. Cuvintele sfintei Evanghelii s-au adeverit întru totul... Sufletul mi-e liniştit. Moartea nu mă chinuie. Simţurile nu mă terorizează. Eternitatea îmi e asigurată ! DON JUAN : Ai tot ce-ţi trebuie pentru o bătrîneţe liniştită. L-ai întîlnit pe fiul dulgherului din Nazaret ? Din pricina acestei sacre întîlniri eu am să mor. Tu ai descoperit adevărul şi din pricina acestei dumnezeieşti descoperiri eu am să cad pradă viermilor î Vorbeşti ca o burgheză care şi-a. luat DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI 239 toate asigurările. De cînd l-ai cunoscut pe Cristos te-ai îngrăşat... MARIA MAGDALENA : E adevărat, mă simt foarte bine... DON JUAN : Dacă mă iubeşti, scap de moarte. Ar trebui să înţelegi asta... MARIA MAGDALENA : Eu înţeleg lucruri mai profunde... DON JUAN : înţelege ceea ce trebuie... MARIA MAGDÂLENA : Dacă te-aş iubi ar însemna să mă întorc la patima cărnii şi să renunţ a mă conforma Sfintei Scripturi... Nici nu mă gîndesc. Ar însemna să fiu inconştientă. Eu sînt mitul Măriei Magdalena şi am o anumită responsabilitate. Să renunţ la eternitate şi să mă amorezez, ar însemna să fiu o tîmpită... DON JUAN : Dacă sfinţenia ta aduce moartea unui om, nu mai este sfinţenie. Dacă păcatul tău salvează viaţa unui om, nu mai este păcat. Tu te ascunzi în imaginea unei femei care l-a cunoscut pe Dumnezeu, îţi convine această imagine care îţi asigură tot confortul. MARIA MAGDALENA (blinda ironie) : Dragul meu Don Juan, n-ai mai progresat de loc în ultimul timp. Să renunţ la adevăr de dragul unui om ? Atunci înseamnă, fiul meu, că habar n-ai ce este adevărul... DON JUAN : Omul este adevărul... Şi nu mai îmi spune „fiul meutt că mă scoţi din sărite... MARIA MAGDALENA : Eu l-am uns pe Domnul cu mir şi i-am şters picioarele cu părul meu. Să renunţ la această legendă sublimă ca să-ţi cresc copiii şi să-ţi pregătesc micul dejun ? Ar trebui să fiu nebună ! Nu, nu, mai bine stau şi discut în contradictoriu cu apostolul Pavel. DON JUAN (descoperire) : Ai oră la coafor... Şi tu ai oră la coafor. Presimt că şi tu ai oră la coafor... Eu mor şi toate iubitele mele au oră la coafor !... MARIA MAGDALENA : Trebuie să plec. Mă aşteaptă apostolul Pavel, discipolul lui Cristos... 240 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI DON JUAN : Te duci să te întîlneşti cu apostolul Paveî şi pe mine mă laşi morţii !... MARIA MAGDALEN : Da. Moartea nu există. Ai să trăieşti şi ai să vezi. N-am să abandonez adevărul cel veşnic de dragul unui bărbat ! Să renunţ la veşnicie pentru o clipă de plăcere făcută după reţete arhicunoscute ? Drept cine mă iei? Eu am fost primul om care a descoperit că Isus Cristos a părăsit mormîntul şi a înviat, eu i-am anunţat pe apostoli care habar n-aveau. Eu am fost primul martor al minunii. Spune şi tu, nebunule, cum aş putea să renunţ la destinul meu sacru de înger al învierii ? (Pauză stranie. Îşi dă seama de implacabila confuzie). DON JUAN : Maria Magdalena ! Tu eşti Maria Magda-lena ? MARIA MAGDALENA : Nu... Maria Magdalena a murit demult, fiul meu. Eu sînt mitul Măriei Magdalena. DON JUAN : Eu pe Maria Magdalena o căutam. Cu ea aveam de vorbit. MARIA MAGDALENA : îmi pare rău. Eu sînt mitul Măriei Magdalena. Aceea pe care o cauţi tu a murit demult, fiul meu ! Adio ! CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : RADU POPESCU „In Don Juan moare ca toţi ceilalţi, Mazilu pleacă de la obişnuitele sale observaţii relative la discrepanţa dintre realitate şi mit, dintre viaţă şi idealul de la care se reclamă omul, de Ia opoziţia dintre morala verbală şi autenticitatea secretă, precum şi de la una dintre ideile oele mai prezente în atmosfera timpului — devenită, cu timpul, una dintre cele mai iritant prezente — ideea „demitizării“. (Să amintim, la iuţeală, că, la noi, Mazilu este unul dintre principalii autori ai aducerii şi fixării la pămint a acestei idei). Dar, acum, porneşte numai de aci, şi se înalţă, cu o aripă suplă şi îndrăzneaţă, spre o cugetare nouă a problemei, spre o cercetare nu a raporturilor omului cu miturile, ci a raporturilor miturilor cu umanitatea, cu sîmburele de umanitate curentă şi banală, pe care îl conţin. Stabilind, cu o îndrăzneală pe cît de stupefiantă, pe atît de amuzantă, o relaţie aparent enormă, între biblica Maria din Magdala şi Don Juan, Mazilu vrea să aleagă personajele mitice ale „curtiza-neriei“, ale prostituţiei feminine şi masculine. (Cu un apăsat; aranjament din deget, — căci, dacă e pe exactitate şi nuanţă* diferenţa e fundamentală, din punctul de vedere care ne interesează : fiindcă Maria Magdalena nu devine mit prin curte-zanie, ci prin renunţare la această practică, spre deosebire de Don Juan). Şi publicul acceptă, după primul şoc. Şi bine face* deoarece conjuncţia celor două personaje este nu numai amuzantă, dar dă loc unei ipoteze foarte interesante, şi unei concluzii demnă de meditat. Don Juan şi-a adaptat perfect umanitatea individuală la mitul său, în oare se simte bine, cu toate că-i cunoaşte perfect irealitatea şi tertipurile. Maria Magdalena* 16 — Aceşti nebuni — cd. 722 242 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI dimpotrivă, vrea să-şi abandoneze legenda, să se umanizeze prin scufundare în anonimat şi prin iubire sinceră. Situaţia se răstoarnă, dramatic vorbind, şi, ameninţat cu moartea, Don Juan cerşeşte iubirea Măriei Magdalena, adică umanizarea, adică „de-mitizareau. Dar, acum, Maria este cea care a ales calea dezumanizării în mit şi care îi refuză dezlegarea omenească. Aşa că „Don Juan moare ca toţi ceilalţi44, afirmaţie de o secretă poli-semnificaţie. Concluzia : umanizarea miturilor este imposibilă. Ar mai fi o concluzie, la care nu ştiu dacă Mazilu a reflectat, şi anume : dacă umanizarea este imposibilă, atunci şi „demiti-zarea*, din direcţia noastră, e tot atît de imposibilă. Bucata, mai lungă decît bucăţile scurte, şi mai scurtă decît bucăţile lungi ale lui Mazilu, este excelentă, ca ipoteză, ca sugestie, ca inteligenţă, şi mijloacele de aforism dezlănţuit, de sec umor al limbajului şi de abstracţiune mecanică şi paradoxală i se adaptează perfect.14 (Cronici dramatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 25—26). LUCIAN RAICU „[...] Tragi-comedia într-un act Don Juan moare ca toţi ceilalţi (care nu e o banală „demitizare44, din cele produse în serie de teatrul modern) este de o caracteristică transparenţă, opusă prin ea însăşi, fără eforturi polemice, noţiunii de mister. Eroul este adus într-o stare de perfectă conştiinţă, de tragică dedublare, în lumina căreia îndeplineşte cu oboseală şi simţ al relativităţii tot ritualul legat de menirea sa, de condiţia sa. Don Juan duce pînă la capăt destinul ce i s-a impus şi moare în silă spre a-şi apăra imaginea (în ceilalţi), moare fără convingere spre a consolida un simbol. El face tot ce se aşteaptă de la el, moare spre a corespunde cît mai bine acestei absurde aşteptări. Ştie ca nimeni altul cît de falsă este „ideea44 sa, speranţa pe care o întruchipează în ochii tuturor; mai mult, el este, de iapt, obligat să moară, întrucît, pentru ceilalţi, de multă vreme a încetat de a fi un om, spre a ilustra o idee. DON JUAN MOARE CA TOŢI, CEILALŢI 243- Libertatea sa, odată ce şi-a admis destinul — un destin fireşte grandios — este iluzorie în planul acţiunii : nelimitată, totuşi, de o extraordinară intensitate în planul gîndirii. [...]“ (din cronica literară la volumul „Teatru14, apărut la editura „Cartea românească44, în „România literară44 din 19 februarie 1971). GEORGETA HORODINCA „Iubirea. Cine şi-ar putea închipui că un sentiment dezinteresat prin definiţie şi explicabil prin unicitate, ca iubirea, nu este altceva decît rezultatul a două confuzii, care se produc concomitent ? Doi parteneri, avînd fiecare propria sa prejudecată despre idealul pe care trebuie să-l întruchipeze celălalt, se străduiesc simultan să-şi compună o imagine falsă dar conformă acestui ideal mediocru şi pur teoretic. Şi astfel o imagine falsă îmbrăţişează o altă imagine falsă iar cei doi îndrăgostiţi care nu comunică între ei, numesc acest amabil schimb de abstracţii, iubire pătimaşă. Simplu. Secretul succeselor lui Don Juan nu stă atît în farmecul lui unic, cum îşi închipuie profanii, cît în priceperea ingenios calculată de a da victimelor sale iluzia că au întîlnit în sfîrşit „bărbatul ideal44, că acest bărbat pe care, din copilărie, visează să-l întîlnească există în carne şi oase, nu era o pură invenţie a lor. Cu alte cuvinte* Don Juan se pricepe să arate femeilor că au avut dreptate sa nutrească visuri sarbede şi idei preconcepute, toată mizeria unui ideal care nu e altceva decît frică şi neputinţă de a da ochii cu realitatea, pentru că iată, acest ideal, derizoriu şi fals, se realizează. Don Juan este oricine şi orice bărbat poate fi irezistibil, cu condiţia să dea femeilor iluzia că le va despăgubi de toate decepţiile meritate pe care le-au suferit fugind orbeşte de realitate. Iluzia, spun, pentru că de fapt, cine pregăteşte femeilor cea mai crudă dezamăgire, dacă nu Don Juan ? Dar ţelul lui Don Juan este succesul, sarcina ingrată de a sili oamenii să se întoarcă la realitate este a autorului, Teodor Mazilu, pentru că, poate aţi observat, pînă acum n-am făcut decît să rezum piesa «Don Juan moare ca toţi ceilalţi». Totuşi, această curajoasă încercare a lui Mazilu nu are întotdeauna efectul aşteptat. 244 DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI Oamenii sînt atît de obişnuiţi să nu privească realitatea în faţă, încît, nu e de mirare că, nu privesc drept în faţă nici piesele lui Mazilu. O ironie ascunsă ne face să asistăm la un schimb de imagini false între comentatori care, cu un aer foarte serios, înlocuiesc ceea ce spune autorul cu ceea ce s-au grăbit să nu înţeleagă ei pentru a ilustra şi mai bine acuitatea subiectului". (articolul „Paradisul nebunilor", în Luceafărul nr. 3, din 16.1.1971). INUNDAŢIA tragicomedie intr-un act PREFAŢĂ Cei care au urmărit articolele şi confesiunile autorului „Proştilor sub clar de lunau ştiu cit ]d'p mult a insistat Teodor Mazilu în a se releva adeptul unui teatru bazat pe observarea vieţii, al unei arte care descoperă nu inventează, urmărind cu deosebire adevărul, adevă~ irurile omului contemporan. Scriitorul s-a manifestat nu odată ostil demersului de a face abstracţiile mai puternice decît realitatea însăşi, de a sacrifica, de dragul Unor idei înţepenite, al imaginilor artificial create „Viaţa cate există în noi“ — supremul criteriu al viziunii sale satirice şi concepţiei sale morale. Refuzînd deopotrivă mitizările şi demitizările, el a utilizat totuşi, în cîteva rînduri, sugestiile unor mituri importante, ca metafore ale unor stări şi pericole actuale. Apel la luciditate de o claritate şi directeţe ce o înscriu in modul cel mai evident, în categoria „lehr-stucke*, „Inundaţia* sugerează, apoi trimite precis, cu gîndul, ,faceasta — şi graţie unor expresii verbale tipice), la metafora dramatică a potopului. Care este, în „Inundaţia“, păcatul — străin de orice mistică, dar fundamental — ce poate atrage pedeapsa «capitală ? Personajele acestei tragicomedii într-un act (personaje din categoria celor mai caracteristice pentru obiectul satirei şi mesajul teatrului lui Mazilu nu însă şi din *grupa celor mai complexe şi reprezentative pentru originalitatea şi subtilitatea tehnicii sale dramatice), ilustrează, în grade diferite, ceea ce autorul numea o „ticăloşie abisală* : acea ticăloşie care presupune riscuri pentru individ, care se poate întoarce împotriva lui ca INUNDAŢIA 247 un bumerang, „ameninţînd cu posibilitatea de a-l anihilai. Lai o primă lectură, în centrul Inundaţiei“ par a fi idealurile şi pericolele civilizaţiei de consum, goana după bunuri, satisfacţii materiale. Piesa ar fi ultimul act şi ultima formă (pretragică) a dramei proprietăţii. Prin supralicitare, hiperbolă, împingere la absurd — obiectele, aprobările pentru scutiri de vamă, de impozite, comenzile, ratele etc. vor invada existenţa eroilor, acapa-vîndu-i, monopolizîndu-le viaţa. Tema e comună cu cea a altor piese ale dramaturgiei universale. Să ne amintim de proliferarea ameninţătoare şi asfixiantă a mobilelor, ceştilor, cadavrelor în teatrul absurdului ! Imaginea mult mai concludentă a potopului (numit aici „inundaţie*) cu forţa ei de sugestie, cu racordurile ei culturale, aparţine lui Mazilu. Mai presus însă de aceasta, originalitatea piesei se află, după mine, în modul personal în care Mazilu a insistat şi aici, chiar dacă nu cu acea maximă strălucire din piesele lui cele mai importante, pe subtila dialectică din procesul reificării (sesizînd clar Cauze diferite de efecte, dar admiţînd şi mişcări reversibile); în accentul pe care l-a pus nu atît pe ameninţarea societăţii de consum cît pe supremul pericol, al alienării, ca o consecinţă a vidării de trăiri umane. Şi mai ales de sentimente. „Cînd sufletul e gol îl umplem cu satisfacţii materiale“ sună o replică din Inundaţia“. Să reţinem prima parte a sintagmei şi relaţia de cauzalitate stabilită. „îm-burghezirea se poate manifesta şi în lumea spiritului nu numai în lumea bunurilor materiale“ — spunea într-un articol Mazilu, vorbind de înstrăinarea omului de pro-pria natură, de sine însuşi, de propria sa funcţie creatoare, de activitatea fetală ca specie. Indicatorii acestei îndepărtări de fire, concentrate şi în „Inundaţia*: afişarea unor măşti care să îmbrace golul, umplerea vidului spiritual cu cît mai multe elemente materiale, afişarea „setei de natură*, a deţinerii exclusivităţii asupra sentimentelor nobile şi delicate. Şi mai mult: mercantilizarea sentimentelor autentice şi false. („Emil: Te-ai hotărît să baţi şaua pe iapa sensi- 248 INUNDAŢIA. biliiăţii. Ia să scoatem şi noi ceva din sensibilitatea asta. Ia să vedem ce ar putea să iasă din nobila noastră îngrijorare faţă de condiţia umană.66) Semnele acestei trădări a existenţei autentice: goana după înavuţire spirituală66, clamarea „setei de cultură66, transformarea fenomenelor culturale în bun de consum, introducerea cantităţii în locul inaccesibilei perceperi calitative, mimarea frenetică a, existenţei intelectuale (vezi primele replici ale piesei, de pildă). Şi mai departe, alte simptome, forme ale maximului veleitarism: setea de metafizică, neobosita căutare a absolutului, mesianismul („eu am ceva de spus oamenilor(i) iluzorii, sau mincinoase desigur. De asemeni — foarte important în viziunea lui Mazilu, afectarea suferinţei, la care, graţie insensibilităţii funciare, nu mai există nici un acces real. Şi în „Inundaţia66, Mazilu denunţă faza cea mai evoluată, cea mai perfidă, cea mai ameninţătoare a dezumanizării, în care făţărnicia e înlocuită cu nebunia identificării cu ea (nebun, nebunie, nebuno — apar în text cu insistenţă elocventă). Este faza în care se desăvîrşeşte crima pe care omul o comite faţă de propriul statut existenţial. Masca se lipeşte de chip. Alterează, mistifică întreaga fiinţă. Trăirea inautentică, falsa identitate se răzbună monstruos, mistifică pînă lă capăt, videază de uman. Jocul cu masca adoptat „din frica de a fi tu însuţi, din trîndăvie spirituală66, din dorinţa unei integrări sau afirmări sociale mai rapide, devine de-a dreptul fatal. Fără nici o intervenţie divină, prin însăşi eroarea pervertirii naturii autentice, negării esenţei umane, denaturării adevărului fiinţei, omul se autocondamnă la pieire, îşi rosteşte singur o necruţătoare judecată din urmă. („O să avem de toate şi n-o să mai avem pămînt. O să plutim pe pustiul apelor cu vila de la Buşteni după noi... Nu mai avem pămînt şi aer.66) In chip semnificativ acest „dans al morţii66 este executat în „Inundaţia66 nu doar de doi artişti ci de un bărbat şi de o femeie, soţ şi soţie. O pereche opusă celei *edenice — măcinată de ură, mercantilism, sete de dominare reciprocă. O pereche în care doar veleitarismul INUNDAŢIA 249 femeii a atins „grandoarea*, frizînd şi maxima inconştienţă, cel al bărbatului fiind salvat de „apogeu*, datorită unei mediocrităţi. Greşim oare spunînd că, astfel degradat, cuplul îi pare totuşi lui Mazilu o celulă mai aptă să se salveze decît individul izolat ? Cert, oferind destule situaţii, replici, aforisme, silogisme, înşiruiri şi acumulări amuzante („vrei generozitate, vrei altruism, vrei turism*) or paradoxuri ce stîr-nesc hazul („Cu cît devin eu mai meschin, cu atît devii tu mai nobilă*... „Te-ai înhăitat cu absolutul, mai bine ie înhăitai cu un derbedeu*), tonalitatea dominantă ră-mîne cea tensionat dramatică. Aprofundarea comicului conduce în „Inundaţia* spre un avertisment cu privire la iminenţa unui impas tragic (aşa cum se întîmplă, cu o şi mai mare strălucire, în finalul „Proştilor sub clar de lună*). „Inundaţia* confirmă că teatrul lui Mazilu este un „teatru al lucidităţii* care îşi propune „să elibereze individul, cu dorinţa de a-l reda propriei sale responsabilităţi*. Piesa probează concludent şansa scrisului lui Mazilu de a intra în dialog cu opere ale literaturii universale şi cu semnale de alarmă asemănătoare trase de sociologi, psihologi, etc. pe atîtea alte meridiane ale globului. NATALIA STANCU r PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI TEATRUL NAŢIONAL „VASILE ALECSANDRI" DIN IAŞI 8 februarie 1970 DISTRIBUŢIA Olga : CARMEN BARBU; Emil : VALERIU BURLACU Regia şi scenografia : GHEORGHE TEAŞCĂ TEATRUL MIC 8 octombrie 1970 * DISTRIBUŢIA Emil : VASILE NIŢULESCU Regia : EMIL MANDRIC Regizor secund : KARIN REX Scenografia : ŞTEFAN HABLINSKI • Piesa a făcut parte din spectacolul „Don Juan moare «a toţi ceilalţi'1, în care au fost incluse piesele „Don Juan moare ca toţi ceilalţi", „Inundaţia" şi „Treziţi-vă în fiecare dimineaţă !“. PERSONAJELE EMIL OLGA amîndoi pictori amîndoi cam, de aceeaşi vîrstă ACTUL I Locuinţa unor artişti — Olga, Emil OLGA : Am văzut ieri expoziţia de pictură japoneză. Mîine am să mă duc să văd expoziţia de pictură franceză. EMIL : Şi poimîine ai să te duci să vezi expoziţia de pictură engleză. OLGA : Exact. Şi după aceea am să mă duc să văd expoziţia de pictură portugheză. EMIL : Foarte bine, iubita mea soţioară. Nu scăpa nici o expoziţie. Nu scăpa nici un spectacol. Nu scăpa nici un concert. Nu scăpa nici o recenzie. Nu scăpa nici o conferinţă. Emancipează-te ! Cultivă-te ! Evoluează ! Meditează ! Creează ! Progresează ! OLGA : Exact. Am să meditez şi am să progresez. Tu, în schimb, o să ajungi o brută. EMIL : Ar trebui totuşi să te mai odihneşti şi tu puţin, să mai croşetezi un ciorap, să-ţi mai ghiceşti în cafea. Nu ţi-ar strica puţină mediocritate, poate chiar puţină bădărănie. OLGA : Degeaba te chinuieşti, baţi din aripi, te forţezi, ironia ta n-ajunge pînă la mine... Nu reuşeşti nici să mă flatezi, cu atît mai puţin să mă jigneşti. Şi chiar dacă m-ai jigni, te-aş ierta. Jigneşte-mă. Jig-neşte-mă, şi ai să vezi că te iert... EMIL : Foarte bine... Nu lăsa nimic pe mîini străine. Ai pus mîna şi pe toleranţă, bine, foarte bine... De ce să mă ierţi ? Eu trebuie să te iert. M-ai distrus. De dimineaţă pînă noaptea tîrziu cauţi adevărul şi eu 254 INUNDAŢIA n-am o clipă de linişte... Viaţa sexuală a început să te oripileze. OLGA : Da. Ai fi vrut să rămîn o biată femeiuşcă, victima senzaţiilor ? Sexualitatea subjugă omul. Sînt fericită că am scăpat de povara simţurilor. Sexualitatea e o forţă oarbă care poate fi sublimată. EMIL : Dacă ştiai că sexualitatea te subjugă, n-aveai decît să nu te măriţi. Erai invidioasă pe toate fecioarele celebre care n-au cunoscut bărbaţii. Ai început să doreşti şi tu castitatea, asta e culmea stupidităţii. Nu vrei să devii mai bună decît mine decît din ură faţă de mine. Să ai şi mai multe motive de dispreţ. Niciodată nu eşti sătulă. Vrei generozitate, vrei altruism, vrei turism, vrei gunguritul porumbeilor, acu ţi s-a năzărit să devii fecioară. Iubita mea soţioară, tare lacomă mai eşti. OLGA : Nu. N-am să te urăsc... Dacă te urăsc, nu ajung să cunosc adevărul... Mereu îmi propun să te iubesc, dar e foarte greu. Ai o minte rea şi mărginită. Dar nici răbdarea nu trebuie să mi-o pierd. O să am şi răbdare, şi tact, şi înţelegere. Trebuie s-o am... EMIL : Nu răbda ! Nu fă gimnastica atîtor sentimente nobile ! Las-o baltă ! N-ai decît să fii gingaşă pe banii tăi ! Eu nu mai dau nici un sfanţ ! OLGA : Eşti un ticălos ! EMIL : Măcar e ticăloşia mea. A mea şi numai a mea. Cu toate riscurile şi avantajele ei. Dar tu ?... Parcă ai fi o femeie părăsită în amor. Numai femeile decepţionate în dragostea lor ipocrită năvălesc cu furie în muzee şi în biblioteci. De ce să-l citeşti pe Schopenhauer dacă soţul nu te-a părăsit ? OLGA : Eu iubesc filozofia. Eu iubesc arta. EMIL : Cu atît mai rău că iubeşti arta fără să fii silită s-o iubeşti... OLGA : Uiţi că am urmat şi eu Institutul de artă plastică. Nimeni nu-mi pune la îndoială vocaţia artistică. EMIL : Vocaţia artistică ! ?... Rîd şi curcile de basmul ăsta cu vocaţia artistică... Ai urmat pictura fiindcă ■ INUNDAŢIA 2âs ai căzut la stomatologie, aşa cum eu m-am făcut pictor fiindcă n-am reuşit să fiu contrabandist. OLGA : Ochiul murdar vede murdar. EMIL : Te ascunzi in coteţul superiorităţii tale şi de acolo cotcodăceşti plină de importanţă. Te-ai hotărît să baţi şaua pe iapa sensibilităţii. Ia să scoatem şi noi ceva din sensibilitatea asta, ia să vedem ce ar putea să iasă din nobila noastră îngrijorare faţă de condiţia umană ! Asta e talentul tău ! Asta e focul tău sacru ! OLGA : Nu-i adevărat. Toată fiinţa mea se revoltă. Eu am ceva de spus oamenilor. EMIL : Ai un mesaj, te pomeneşti ? Ai ceva de comunicat ? Vezi la ce concluzii stupide ajungi dacă nu cureţi cartofi ? Te-ai întrebat dacă oamenii sînt dispuşi să asculte mesajul tău? OLGA : Ţi-e ciudă că eşti singur în mediocritatea ta, vrei să mă tragi şi pe mine după tine... Ei bine, nu. întreaga mea fiinţă... EMIL : Eu nu iubesc arta, eu trăiesc din artă. Sînt un biet naufragiat, soarta m-a aruncat pe tărîmul frumosului şi acolo zac pînă cînd urîtul va veni să mă salveze. Eu n-am nimic de spus, eu nu caut absolutul. Eu nu caut să devin mai bun. Sînt mediocru pînă în vîrful unghiilor şi sînt mîndru de asta. Nu vreau să fiu genial ! Pot, dar nu vreau ! OLGA : Cită ură e-n tine, cită ură... EMIL : Mi-a ajuns cuţitul la os. îmi vine să urlu ! OLGA : Urlă pustiul din tine. în sufletul tău urlă o haită de lupi ! EMIL : E pustiul meu ! E coşmarul meu ! E întunericul meu ! E mizeria mea. Dacă n-am lumină, rabd. N-o iau de la alţii. Dacă nu sufăr, rabd, nu achiziţionez la bursa neagră suferinţa altora. Generozitatea ta e şterpelită de la alţii. Hoaţo ! OLGA : N-am bănuit că ai un subconştient atît de încărcat. Sînt îngrozită, Emil. Ţi-o spun cu toată sinceritatea... EMIL : E de o mie de ori mai nobil să trăieşti într-o beznă care-ţi aparţine, decît într-o lumină străină. 256 INUNDAŢIA Şi apoi cînd e vorba să fim dispreţuitori cu alţii, nu sîntem niciodată ipocriţi. O tot dai cu idioata ta de puritate. Puţină murdărie, nevastă, ce dracu ? I Ce-ai de gînd să faci cu atîta puritate ? S-o vinzi, lui Dumnezeu la suprapreţ ? OLGA : Nu te mai recunosc... Unde e zîmbetul tău de copil ? EMIL : Unde e zîmbetul meu de copil ? (Se apropie de ea.) Pe obrazul tău, acolo e zîmbetul meu de copil, ai avut grijă să-l acaparezi, să te împopoţonezi cu el ! Nimic nu-ţi scapă ! Cu cît devin eu mai meschin, cu atît devii tu mai nobilă. Uneori îţi doresc moartea. De aceea ţi-am cumpărat automobil... OLGA : Aud lucruri interesante... EMIL : Mă gîndeam că un accident nu e imposibil... Tu zăpăcită, şoselele proaste, era o şansă. OLGA : Aşa de mult mă urăşti ? EMIL : Pe vremea cînd îţi doream moartea, încă te mai iubeam. Presimţeam această degradare a iubirii şi mă gîndeam că moartea ar fi o soluţie rezonabilă. OLGA : Dar nu reciproc avantajoasă. EMIL : Reciproc avantajoasă. Scăpăm şi de tine şi ră-mîneam şi cu amintirea unei iubiri pe care numai moartea a răpus-o. Decît s-o distrugă prostia şi obişnuinţa, preferam s-o distrugă moartea. Era şi foarte romantic şi din cale-afară de practic. OLGA : Ai fi deci în stare să doreşti moartea unui om ? EMIL : Ca şi tine, draga mea, ca şi tine... Te-ai înhăitat cu absolutul, mai bine te înhăitai cu un derbedeu. Era mai sănătos... OLGA : Totuşi eu nu te urăsc. Iţi înţeleg limitele, dar nu te urăsc. înţeleg că treci printr-o stare de criză... EMIL : înţelegi pe dracu. Mă urăşti. Dar ţi se pare că ura nu e demnă de tine, tu nu rechiziţionezi decît sentimente nobile. Şi chiar dacă m-ai iubi, n-am nevoie de iubirea ta. N-am nevoie de ea... OLGA : Ar trebui să ne despărţim. Ca între oameni civilizaţi. EMIL : De ce ? Fiindcă ne urîm ? Pentru atîta lucru doi oameni inteligenţi nu se despart. Despărţirea e ceva INUNDAŢIA 257 artificial... Oamenii nu sînt niciodată împreună, aşa că n-au ce relaţii să rupă... Şi apoi oamenii care se urăsc, nu se plictisesc. Totdeauna mai găsesc o înjurătură care să le descreţească fruntea, mai sparg o farfurie... Nu vezi şi la noi ? Nici nu ştii cînd a trecut timpul !... OLGA : Ajunge, Emil ! Pentru astăzi ajunge ! EMIL : Cu desenele pentru Camera de Comerţ ce ai de gînd să faci ? OLGA : N-am terminat Institutul ca să desenez gutui şi corcoduşe pentru Camera de Comerţ. Eu am un crez estetic ! Sînt incapabilă să trădez arta ! EMIL : Cineva totuşi trebuie să trădeze arta... OLGA : Sînt incapabilă de compromisuri. Intr-o vreme trăiam ca o frunză bătută de vînt, acum, slavă Domnului, ştiu ce vreau de la viaţă... Nici eu, nici * familia mea, n-am făcut compromisuri. EMIL : Repede ţi-ai înjghebat tăria asta de caracter. Compromisuri ? Au făcut alţii pentru voi !... A fi capabil de compromisuri înseamnă a iubi viaţa... Compromisurile se nasc din aceeaşi plămadă din care se nasc firele de iarbă... Numai bolnavii, an-goasaţii şi sinucigaşii nu fac compromisuri.! OLGA : Prefer să mor de foame decît să fac un compromis cu arta. EMIL : Ai şi spirit de sacrificiu... eşti invincibilă, gura ! Totul e un compromis ! Scaunul pe care stai. Expoziţiile pe care le admiri ! Aerul pe care-1 respiri! Nu din capodopere se trăieşte ! OLGA : N-ai dreptate. Şi din capodopere se poate trăi. De ce mă sileşti să-mi dezvolt spiritul practic ? Crezi că Picasso o duce de azi pe mîine ? Am citit că a cheltuit un milion de franci pentru o pereche de pantaloni. EMIL : Nu mă plictisi cu pantalonii lui Picasso. Vine vacanţa de vară, trebuie să plecăm ia mare, dacă nu facem concesii, rămînem la Bucureşti pe zăpuşeala aia grozavă. Doi artişti intransigenţi într-o singură familie e prea mult. N-ai văzut şi tu, dragă, cum procedează oamenii cu cap ? Cînd soţul are con- 258 INUNDAŢIA fuzii ideologice, soţia n-are. Şi invers. Nu putem să avem amîndoi conştiinţa curată şi încă în acelaşi timp. E rîndul tău să faci concesii, trebuie să păcătuim prin rotaţie. OLGA : Ce să fac cînd te văd aşa de mărginit ? ! Vidul tău interior mă înspăimîntă. Oare cu ce-aş putea să te ajut, Emil ? Adevărul e că nu putem ajuta pe nimeni... Aş vrea să ai şi tiu echilibrul meu lăuntric. EMIL : Cu tăcerea ta... Dar n-ai să taci niciodată... Echilibrul tău lăuntric se bazează pe ticăloşia mea, de aceea numai ticăloşia mea ştie exact cît cîntăreşte echilibrul tău ! Te rog din suflet, hai să fim oameni, hai să ne înţelegem, hai să fim mediocri... Cine trădează arta ? Cinstit vorbind, e rîndul tău să trădezi arta. OLGA : Aseară m-am suit pe acoperişul casei şi am avut o vedenie, o iluminare. Mi-am dat seama că nu există nici viaţă, nici moarte, amîndouă se contopesc firesc. Şi asta mi-a dat, Emil, o bucurie imensă pe care tu n-o cunoşti. EMIL : Nici nu vreau s-o cunosc. OLGA : ...Vezi păsărică aceea ? Ea zboară, cîntă, n-are grija grăunţelor şi a zilei de mîine. EMIL : Eu nu sînt păsărică ! Eu nu zbor. Eu nu mă hrănesc cu grăunţe ! Răspunde-mi la ce te-am întrebat. Cu ce bani plecăm la mare ? OLGA : Eu nu mă umilesc. Eu nu cerşesc nimic. Eu nu-mi mutilez conştiinţa. EMIL : Asta e soarta mea ? Să-mi pătez conştiinţa pentru ca arta să rămînă curată ? Eu mă ocup cu plata chiriei, cu plata luminii, cu plata căldurii, eu fac piaţa, eu gătesc, eu spăl, eu curăţ maşina, eu cumpăr apă distilată, abonamente la reviste, eu repar televizorul, eu plătesc radio, eu sînt grosolan, mediocru, mărginit, stupid, primitiv, şi tu te ocupi numai cu desăvîrşirea ta etică şi estetică. Fiindcă tu nu vrei să te mai reîncarnezi încă o dată, laşi toate treburile pe seama mea. Eu cu mizeria vieţii, tu cu frumosul vieţii ! Ticăloşia mea e postamentul INUNDAŢIA 259 gingăşiei tale ! Fără ticăloşia mea, nobleţea ta se duce dracului şi echilibrul tău sare în aer. Dacă eu n-o să mai fiu ticălos şi o să trebuiască să te hrăneşti din propriul tău întuneric ? Ce-o să faci atunci, neprihănito ?! OLGA : Vrei să trăieşti din ticăloşia mea ? EMIL : Da, iubito ! Vreau să trăiesc din ticăloşia ta, cum ai trăit şi tu din ticăloşia mea. O să desenezi tu corcoduşe şi gutui pentru Camera de Comerţ şi eu am să meditez îndelung... asupra condiţiei omului. OLGA : Şi dacă eu n-am întunericul tău ? EMIL : Trebuie să-l ai. E de datoria ta să-l ai ! OLGA (superioară detaşare) : De fapt eu sînt de vină. Eu mi-am închipuit despre tine cu totul altceva decît ceea ce eşti cu adevărat. Iluzia mea te-a făcut inteligent, nobil şi generos. E greşeala mea. Nu trebuie să pretindem nimic oamenilor. Trebuie să te iubesc aşa cum eşti. EMIL : Deci în vara asta rămînem la Bucureşti ? OLGA : Ce se întîmplă dacă un an nu mergem la mare ? EMIL : Nu se întîmplă nimic... Anul trecut, din concesiile mele estetice şi etice, am petrecut o vacanţă admirabilă. Ai fost fericită. Te scăldai toată ziua, aveai o foame de lup. Iţi aminteşti saramura aceea de crap ? OLGA : Eşti un biet individ supus senzaţiilor. Eşti în stare să nu uiţi o saramură de crap ? ! Cum să iubeşti un bărbat care nu uită o saramură de crap ? Altceva n-ai observat ?... Cînd te plimbi pe malul mării, infinitul devine ceva apropiat, firesc, ceva care îţi aparţine... Detest ipocrizia, Emil. De ce să fim ipocriţi, cînd am putea să fim sinceri ? Aş vrea să merg la mare şi în vara asta... Detest refularea ! EMIL : Sigur, de ce să fim ipocriţi cînd putem să fim sinceri ? Tot banii ăia îi dăm. Nici în clipa morţii n-am să uit acea divină saramură de crap ! Trădează arta şi ne bronzăm la Eforie ! OLGA : Aş vrea să mergem tot la Mangalia. EMIL : Mergem şi la Mangalia. Foarte bine ! Desenează corcoduşele pentru Camera de Comerţ şi mergem 260 INUNDAŢIA la Mangalia. Eu nu mai fac concesii... Eu vreau o artă mare. Nu mai vreau să muncesc, vreau să-l caut pe Dumnezeu ! Ce-o să te faci cînd o să-l caut pe Dumnezeu ? Cine o să facă piaţa ? OLGA : Desenează tu, Emil, reclamele alea îngrozitoare. Eu cred că aş muri dacă aş face aşa ceva... EMIL : Nu, nu... Tu ai să mori de moarte bună. După ce-am să fac reclamele, o să mă dispreţuieşti şi o să te amorezezi pe malul mării plătit de mine, de un pictor care nu face concesii. Şi o dată ajunsă în patul amantului, o să te indignezi, goală puşcă, de mediocritatea mea... OLGA : Nu-ţi fă nici o grijă ! Sexualitatea nu mă interesează. EMIL (cu un fel de stranie veselie) ; Bine. Dispreţu-ieşte-mă ! O să-ţi dau din nou ocazia să-ţi demonstrezi superioritatea morală. Am să fiu din nou jalnic, odios, mediocru şi o să plecăm şi vara asta la mare. OLGA : O să plecăm la Mangalia ? Ascultă, dragă Emil, nu cumva mă bucur prea mult ? Nu cumva sînt meschină ? EMIL : Nu. Te bucuri exact cît trebuie. (Se aude o sonerie.) OLGA : O scrisoare pentru tine. EMIL : O aşteptam. A venit aprobarea pentru scutirea de vamă ! OLGA (mustrătoare) : Te bucuri prea mult Emil ! EMIL (îngrijorat) : Mă bucur prea mult ? OLGA : Păstrează-ţi demnitatea, Emil... O scutire de vamă nu-i tot una cu cheile paradisului. EMIL : Tu m-ai rugat să fac scutirea de vamă ! OLGA : Dar nu credeam c-o să te bucuri în halul ăsta ! E un spectacol dezgustător. Nu vezi cu cîtă moderaţie mă bucur eu ? Oarecare satisfacţie şi atîta tot... EMIL : Viaţa mea e un şir de petiţii. Ce Dumnezeu, avem nevoie să ne schimbăm mobila în fiecare an ? Mereu cerşesc şi mereu mi se aprobă. Prietenii îşi bat joc de mine... Unul din ei m-a întrebat: „Ce •INUNDAŢIA 261 ţi-ai mai cumpărat după ultima criză metafizică ?“ Sînt o jalbă din cap pînă-n picioare. OLGA : De ce te lamentezi ? De cîte ori ţi-am spus, nu te mai lamenta, Emil. Detest psihologia asta de cerşetor. Deşi, intr-un fel o înţeleg. Cînd sufletul ne e gol, îl umplem cu satisfacţii materiale. EMIL : „Cînd sufletul ne e gol, îl umplem cu satisfacţii materiale.46 Cunosc cîntecul ăsta. Tu ai făcut din conştiinţa mea o magazie şi mereu vrei să mai îndesi ceva în magazie. Ai făcut din mine un dulap. Şi măcar dac-ai tăcea... îţi promit să te înşel cu o femeie care o să tacă chitic... OLGA : Nu pe mine mă înşeli, pe tine. te înşeli. EMIL : Dacă o singură dată mai spui o frază inteligentă, te ucid. Eşti genială, eşti sublimă, eşti deasupra mizeriilor vieţii, nu mai ai nimic de făcut. Ai ceva de mîncare ? OLGA : De ce mă întrebi ? Ştii doar că n-ai curăţat cartofii ? ! Atunci de ce întrebi ? Din egoism întrebi... EMIL (îi sărută mina) : Iartă-mă, Olga, ai dreptate. N-am curăţat cartofii, n-am cumpărat carne, cum e şi logi£,.am să rabd. OLGA : N-o spune cu atîta măreţie,.. O să mănînci în oraş, nu-i nici o nenorocire. (Trece brusc la meditaţie.) De ce să fim mărginiţi şi să nu iubim frumosul ? De ce alţii să se emoţioneze în faţa lui Michelangelo şi noi nu ? Nu suport să rărnîn în urmă în materie de sensibilitate. Nişte simpli autodidacţi să fie mai sensibili decît noi ? De ce ? EMIL : Eu nu spun să nu iubim frumosul, bată~l norocul să-l bată. De ce să nu-1 iubim ? Dacă vrei plecăm la Soma şi-l admirăm pe Michelangelo. OLGA : Eş.ţi o instituţie, nu un suflet... EMIL : Dc|r. aşa sînt eu. Tu ai vrut să vezi Roma, Mie îmi sînt suficiente şi monumentele Ploieştiului. Ai mai văzut Roma de două ori. OLGA : Vreau s-o văd a treia oară. EMIL : Ai văzut Veneţia de trei ori. OLGA : Vreau s-o văd a patra oară. (Se aude o sonerie.) Ce s-a întîmplat ? 262 INUNDAŢIA EMIL : Nu te alarma. Nu te-nspăimînfa. O veste bună. Azi parcă toate jalbele făcute într-o viaţă de om mi s-au aprobat. A venit pînă şi confirmarea de la „Artă şi precizie44. Mi s-a aprobat transferul, mi s-a aprobat scutirea de vamă. Mi s-au aprobat ideile pentru decoraţiile interioare. OLGA : Nu-mi place cum vorbeşti, Emil... Văd o mare primejdie în asta. Chiar dacă ne merge bine, aş vrea să rămînem oameni, să ne păstrăm delicateţea, eu cred că se poate. Ar fi stupid să ne pierdem bucuria în faţa vieţii. Emoţia în faţa unui fir de iarbă nu se poate compara cu nimic. EMIL : Vin aprobările. Vin comenzile. Vin ratele... Ai cerut zece perechi de mănuşi, iată că zece perechi de mănuşi au venit. OLGA : Au venit ? Chiar au venit ? EMIL : Da, au venit... OLGA : Mă bucur normal, nu exagerez, nu-mi pierd capul... Trebuie să ne baricadăm şi să nu dăm voie ca această avalanşă de bunuri materiale să ne smulgă tot ce avem mai frumos în suflet. Trebuie să ţinem cu ghearele şi cu dinţii la sensibilitatea noastră. Ar trebui să mă iubeşti... Acum iubirea ta ar fi de-o mare utilitate lirică şi practică. EMIL : Sigur, am să te iubesc, nu sînt nebun să mă dezumanizez. De ce să mă dezumanizez cînd pot să mă umanizez ?... OLGA : Sînt fericită că am zece perechi de mănuşi dar nici la iubire nu vreau să renunţ. Eu vreau să mă dezvolt armonios. Trebuie să ţinem piept tuturor satisfacţiilor materiale. N-au decît să vină, nu ne temem ! (Se aude o sonerie. Se ridică Olga.) EMIL : Ce Dumnezeu s-a mai întîmplat ? Ce aprobare a mai venit? Ce confirmare a mai venit? OLGA : Ţi s-a aprobat talentul. EMIL : Cine mi-a aprobat talentul ? OLGA : Criticul Marinescu ţi-a aprobat talentul. EMIL : Şi lui cine i-a aprobat talentul ? Iată-mă şi cu talentul aprobat... INUNDAŢIA 263 OLGA : Stau şi mă întreb, să citesc sau să nu citesc articolul ? E foarte greu să mă hotărăsc... N-ai să te îngîmfi ? EMIL : Nu. Citeşte, citeşte ! N-am să mă îngîrnf. OLGA (citeşte) : „Ultima lucrare a pictorului Emil Varga dovedeşte un talent cu totul ieşit din comun...44 EMIL : „Un talent cu totul ieşit din comun.44 Mi-ajunge ! OLGA : Emil ! Ţi-am citit în ochi o satisfacţie cam exagerată ! Te-ai bucurat prea mult, te-ai bucurat peste măsură. Aşa ne-a fost vorba ? Nu cumva te-a năucit succesul ? EMIL: Succesul? Unde vezi tu primejdia succesului? Dacă o să vină, o să-l dispreţuiesc. Dar să vină întîi. Deocamdată n-am ce dispreţui. (Se-aude o sonerie.) OLGA : A început să-mi fie teamă. De cînd am pornit pe drumul progresului material şi spiritual, a început să-mi fie teamă. Dacă am o maşină, pe urmă vreau să am două maşini. Dacă am inteligenţă, pe urmă vreau să am geniu. Maşina veche era destul de bună, ce Dumnezeu mi-a venit să-ţi cer una şi mai bună ? EMIL : Cum, ce ţi-a venit ? Dorinţa ta de progres. Ai să vezi mai tîrziu ce-o să se întîmple... Nu vrei să rămîi în urmă nici cu mijloacele de transport, nici cu inteligenţa... (Emil se reîntoarce după o secundă.) Bucură-te, iubitoare de absolut!... Ce-şi face omul cu mîna lui, nici dracu nu-şi face. A venit aprobarea pentru maşină. OLGA : A venit, deci ? Dacă mă analizez bine, văd că mă bucur destul de echilibrat... EMIL : Tu ai vrut să ai maşina ta ca să te deplasezi imediat de la Platon la El Greco... Iată, o veste bună !... OLGA : Asta numeşti veste bună ? Ar trebui să urlu de durere ! EMIL : în mod obişnuit asta se numeşte o veste bună. Noi idioţii numim asta o veste bună. N-am văzut pe nimeni cui să-i fi venit aprobarea pentru maşină şi să se ia cu mîinile de cap de durere. 264 INUNDAŢIA OLGA (ca în transă) : Presimt că o să înceapă o adevărată inundaţie, Emil. Trebuie să luăm măsuri, să mai salvăm ce se mai poate salva. Uite, cerul a rămas intact. Să salvăm cerul. Vezi albastrul cerului ? EMIL : 11 văd. OLGA : N-ai fost convingător. Dac-am pierdut cerul ? Apa se întinde şi n-a mai rămas decît puţin pă-mînt... Să salvăm natura, emoţia noastră în faţa naturii. Ţe mai emoţionează bolta cerului ? EMIL : Da, cred că da. OLGA : Bine. Foarte bine. Mi-ai luat o piatră de pe inimă... Auzi ciripitul păsărilor? EMIL : Da, aud... OLGA : Atunci, înseamnă că sîntem puternici. Atunci, înseamnă că sîntem curaţi... N-au decît să vină maşinile, confirmările, aprobările, înştiinţările. Nu ne mai temem ! Nu ne dezumanizăm ! (Se-aude o sonerie.) Auzi cum sună ? Parc-ar fi chemarea morţii. Confirmările astea vin în stoluri ca lăcustele... Ne-au venit şi ratele pentru mobilă. EMIL : Să vină ! Dacă-i bal, bal să fie ! OLGA : Mi-e frică, Emil. Undeva, în adîncul sufletului, mi-e frică... Am impresia că cele zece perechi de mănuşi nu-mi ajung... Aş mai cere încă zece perechi de mănuşi... Am impresia că în cele două maşini mâ voi plictisi... Ceva îmi spune că am să vreau şi a treia maşină... Şi nici talentul n-o să mă mulţumească. O să vreau geniu... Mi-e frică ! Aş da oricît pentru o veste proastă. EMIL: Slabă speranţă... O veste proastă! Noi nu vom primi niciodată o veste proastă, sîntem prea ticăloşi ca să primim veşti proaste. Toată viaţa am să desenez corcoduşe pentru Camera de Comerţ. Toată viaţa am să rămîn un diletant stupid şi inutil. OLGA : Eu n-am să desenez corcoduşe. Eu n-am să desenez corcoduşe... EMIL : Ba da, ai să desenezi şi tu corcoduşe. O să desenăm împreună corcoduşe... Veştile astea bune îmi stîrnesc frică, ascund în ele o nenorocire mai mare INUNDAŢIA 265 decît veştile cinstite dar proaste. O veste bună nu-i decît o veste proastă ceva mai perfidă, o bombă cu efect întîrziat. Auzi ce sinistru sună ? Cine ştie ce Mercedes geme de dorul nostru... OLGA : Eu îmi păstrez puritatea, n-o să las să mi-o întineze nici scutirea de vamă, .nici Mercedes-ul. Eu am să caut absolutul chiar la volanul Mercedes-ului. EMIL : Iarăşi îi dai cu puritatea ? Iarăşi amesteci absolutul cu Mercedes-ul ? Tu ai făcut din mine un dulap şi tot tu îi dai cu puritatea... Nu vezi că nu ne-a mai rămas nimic ? ! în afară de bunurile astea materiale stupide şi inutile, în afară de rate, confirmări şi aprobări nu ne-a mai rămas nimic ? i Mă duc să văd ce Dumnezeu ne-a mai venit... Ciudat sentiment. Parcă mă duc la război. Parcă mă despart de tine pentru totdeauna. Adio, Olga î OLGA : De ce vorbeşti aşa ? Telefonul e la doi paşi... EMIL : Iluzie optică. Drumul pînă la telefon mi se pare o veşnicie. Cu fiecare succes simt că mă schimb. Sper să te regăsesc sănătoasă după ce mă întorc de la telefon. OLGA (îl îmbrăţişează ca după o lungă despărţire) : Emil. Bine te-ai întors de la telefon. Ce s-a întîmplat ? EMIL (se prăbuşeşte în fotoliu). OLGA (cu o speranţă în glas) : S-a întîmplat o nenorocire ? A luat foc atelierul ? Ţi-au respins lucrările la bienală ? O veste proastă ar fi ca un dig împotriva apelor... Am putea şi noi să ridicăm un dig... 'EMIL : Nici o veste proastă, slabă speranţă. Cred că niciodată n-o să mai primim veşti proaste. Cred că niciodată n-o să ne mai îmbolnăvim. Niciodată n-o să mai murim. Succesul e adevărata moarte, moartea fără nici o înviere... încă o veste bună, vege-tariană perfidă. O veste foarte bună (cu disperare), o veste din cale-afară de bună. Cea mai bună dintre toate veştile posibile. Ni s-a aprobat vila de la Buşteni. OLGA (cutremurată) : Ni s-a aprobat vila de la Buşteni ? Apără-mă, Doamne, şi de această încercare !... Aju- 266 INUNDAŢIA tă-mă, Doamne, să-mi păstrez sensibilitatea ! Aju-tă-mă, Doamne, să caut adevărul, chiar şi acolo, în vila de la Buşteni! (Cu mare efort.) Nu trebuie să mă bucur. Nu trebuie să mă bucur. EMIL : Asta ne mai lipsea, vila de la Buşteni. Alte apusuri de soare pe care le voi trage în serie ca să-i repar acoperişul. (Se întoarce spre Olga.) Tu ai vrut vila de la Buşteni, vegetariană neghioabă ! O să avem de toate şi n-o să mai avem pămînt. O să plutim pe pustiul apelor cu vila de la Buşteni după noi. O să te plimbi pe valurile mării cu cele zece perechi de pantofi... O să mîngîi pustiul apelor cu cele zece perechi de mănuşi. OLGA : Acum, mă simt puternică. Prefer să plutesc pe pustiul mării, dar să am tot confortul. N-o să ne acrim viaţa fiindcă avem o vilă la Buşteni. în fond, n-am omorît pe nimeni, de ce să-mi pierd gingăşia ? Aş fi o tîmpită dacă mi-aş pierde gingăşia. Am s-o salvez din faţa furiei apelor. Am să-mi păstrez şi gingăşia şi vila de la Buşteni. Ale mele sînt toate... Să iubeşti natura. Să iubim natura... Cînd un om nu mai iubeşte natura e ca un orfan printre străini. Natura e mama noastră. EMIL (cu disperare) : Mama noastră, natura, cum s-o iubesc cînd mă costă atît de scump ? Cum s-o iubesc cînd o plătesc cu ratarea ? (Se aude o sonerie.) OLGA : Iarăşi sună, mereu sună. Parc-au înnebunit. Apele au crescut. N-o să cedez nimic. N-o să las apelor nimic. EMIL : Numai o veste proastă ne-ar putea salva. Am început să doresc o veste proastă. O veste proastă care să mă-ngenuncheze şi să mă umilească. Speranţa noastră e nenorocirea. Schimbă-mi, Doamne, crucea, dă-mi o cruce grea, de piatră. Numai durerea ne poate trezi din somnul nostru de moarte. Cred că suferinţa ar face om din mine. OLGA : Se poate trăi şi-n mijlocul apelor. E o prejudecată stupidă ideea că nu se poate trăi în mijlocul apelor. Dacă cumpărăm şi-o barcă cu motor o să INUNDAŢIA 267 fie chiar minunat... Ne-a rămas foarte puţin spaţiu. Ei şi ? Se poate trăi şi într-un spaţiu mai strins, dormim pe jos, renunţăm la pat, tot nu mai facem amor. EMIL : Sună ! Iarăşi sună... Şi totuşi nemernicul de mine, mă duc să văd ce veste bună a mai venit... Curios, curios, dar totuşi mă duc. Curiozitatea şi lăcomia nu vor să se stingă... Parcă te văd pentru ultima oară. Cine ştie ce fel de om am să fiu după ce am să mă întorc cu încă o veste din cale-afară de bună ? Am să mă întorc mai bătrîn, mai stupid... Olga, iubita mea, copila mea, hai să construim digul. OLGA : De ce să construim digul ? Dacă construim digul, n-o să ştiu cînd o să-mi aducă croitoreasa rochiile. Nu trebuie să construim digul... EMIL : Olga, opreşte-mă ! Ai putea să mă opreşti. Tu, care ai căutat adevărul cît e ziulica de mare, ai putea să mă opreşti. Hai, dovedeşte-ţi acuma grandoarea spiritului... Ce dracu avem nevoie de-atîtea boarfe ? OLGA : Nu se poate, Emil. Nu se mai poate. Ciudat... foarte ciudat... Mă simt curată ca un copil şi totuşi vreau vila de la Buşteni. EMIL (isteric) : Ce să faci cu vila de la Buşteni, inconştiento ? Nu vezi că apele ne îneacă ? Nu mai vreau nimic. Nu mai vreau nimic... Nu mai deschid. Ne baricadăm aici. Avem provizii pentru cîteva zile. De unde vrei să plătesc şi vila, şi maşinile, şi atelierele, şi Roma, de unde vrei ? Mi-am controlat sufletul, nu sînt atît de întunecat. Nu vreau să mă înglodez în datorii. Nu vreau să trăiesc în rate... Vrei să fac texte pentru revistă ? Vrei să fur ? Ce vrei de la mine ? OLGA : Acum observ că se poate trăi şi fără stele. Se poate trăi foarte bine şi fără adierea vîntului... EMIL : Eu nu pot. Ţi-o spun cu toată seriozitatea şi fără nici o urmă de patetism. Eu personal nu pot să trăiesc fără bolta stelelor. Eu nu mai primesc nici o comandă, nu mai achit nici o rată. Eu aici rămîn 268 INUNDAŢIA pînă la judecata de apoi. Nu mai fac un pas înainte... Ajunge ! N-ai decît să te ghiftuieşti tu cu toţi filozofii tăi, cu toate automobilele tale, n-ai decît să-ţi ronţăi tu sensibilitatea şi mănuşile. Eu nu mai vreau nimic ! Eu nu mai deschid ! OLGA : Deschide. Nu fi meschin. Ia de la viaţă tot ce-ţi dă ! De ce să nu deschizi ? Dacă ţi se recunoaşte şi geniul aşa cum ţi s-a recunoscut talentul ? * EMIL : Eu mă mulţumesc şi cu talentul. Dacă mi se dă premiul Nobel, pe unde scot cămaşa ? Cu ce plătesc premiul Nobel ? OLGA : Premiul Nobel nu se plăteşte ! EMIL : Nu-i adevărat. Premiul Nobel se plăteşte. Costă o grămadă de bani. Premiul Nobel a ruinat pe toţi artiştii care l-au primit. Şi, draga mea soţioară,, îţi declar solemn că la bolta stelelor eu nu renunţ nici mort. OLGA (vine iar cu vestea) : Ţi s-a aprobat atelierul de la şosea ! EMIL : Ai adus vestea, ticăloaso. Nu te-a răbdat inima. Pentru corcoduşele noastre era la fel de bun şi vechiul atelier. Ce mai vrei, nebuno ? (Altă sonerie.) Nu vezi ? Nu mai avem unde să stăm. O să ajung la un moment dat să-ţi simt răsuflarea. O să ajung la un moment dat să mă uit drept în ochii tăi. Toate dorinţele ni s-au împlinit în această zi. De unde să iau atîta întuneric ? De unde să iau atîta mediocritate ca să plătesc şi maşina, şi vila,, şi absolutul tău, şi atelierul, de unde ? OLGA : Ne-a venit înştiinţarea pentru fotoliu. De cînd aşteptam această achiziţie nouă. Am să-l citesc pe Platon într-un fotoliu nou, de piele. (Din acest moment veştile irup parcă dezlănţuite. Cei doi se retrag înfricoşaţi.) EMIL: Mi-a venit aprobarea pentru expoziţia de la Verona. * în ediţia din 1973, de la „Cartea Românească44, datorită; probabil aceloraşi greşeli de corectură, apare „cum ţi-a recunoscut talentul ?44 (n.ed.) INUNDAŢIA 269 OLGA : Ne-a venit aprobarea pentru extinderea de spaţiu. EMIL : Mi-a venit confirmarea pentru transfer. OGLA : Mi-a venit avansul de la Camera de Comerţ. EMIL : Mi-a venit aprobarea pentru garaj. OLGA : Mi-a venit aprobarea pentru decoruri. EMIL : lVIi-au venit ratele pentru ADAS. OLGA : Mi-a venit confirmarea de la „Artă şi precizie44. (Cad amîndoi obosiţi.) EMIL : Acum avem tot ce ne trebuie. OLGA : Nu cred că avem tot ce ne trebuie. Nu ştiu de ce, dar tare aş vrea să-mi fac o pereche de pantofi, mor. Acum mă duc să fac comanda ! MEIL : Eşti nebună ! Nu mai avem pe ce sta, nu mai avem pămînt şi aer şi ţie-ţi arde de încă o pereche de pantofi. O pereche de pantofi pe care va trebui s-o plătesc tot eu, cu mediocritatea mea. Ţi-am spus-o de atîtea ori ! Trăieşte din întunericul tău ! (Iarăşi se aude o ^sonerie.) Nu deschide. Nu mai deschide, Olga. Ajunge. Dacă primesc vestea că am fost făcut regele nu ştiu cărui trib ? Dacă primesc vestea că am primit nu ştiu ce moştenire la dracu în praznic ? Nu te mişca... Nu te mai mişca... OLGA : Trebuie să deschidem. E datoria noastră să deschidem. Veştile bune ne pot căli... EMIL : Te rog, nu deschide... Ai descoperit şi absolutul, ce dracu mai vrei ! OLGA (se ridică încercînd să se îndrepte spre uşă). EMIL : Unde te duci ? Dacă încerci să deschizi uşa, te ucid. Această veste bună o să ne scufunde în adîncul apelor şi o să ne înghită cu totul. OLGA : Nu vezi cu ce disperare sună ? Parc-ar fi trîm-biţele de foc ale judecăţii de apoi. EMIL : Olga, iubirea mea, linişteşte-te. De ce vrei să deschizi ? Ai mai cerut ceva în numele meu ? OLGA : Da, am cerut. EMIL : Mereu comanzi pantofi şi rochii, şi cărţi, şi fotolii în numele meu. Mereu fumezi Kent bizuindu-te pe mediocritatea mea. 270 INUNDAŢIA OLGA (smulgîndu-se din braţele lui) : Lasă-mă să mă duc. Mi-a venit rochia de mireasă, răsplata castităţii mele din ultima perioadă. O rochie în plus nu strică niciodată. Şi tot n-am să devin meschină... Şi tot am să caut adevărul... EMIL : Mi s-a întunecat cerul. Stelele dispar. Am pierdut stelele ! OLGA : Se poate trăi şi fără stele, se poate trăi şi fără bolta cerului. EMIL : Hai să fugim, nebuno, hai să fugim ! OLGA : De ce să fug ? Am mai comandat încă două perechi de mănuşi. Dacă eu fug şi comanda vine ? Eu aici rămîn... EMIL : N-o să mai ai cum să te foloseşti de toate achiziţiile astea. N-or să fie recepţii în pustiul ăsta, n-o să te plimbi cu Mercedes-ul pe valurile mării... OLGA : Ce dacă n-o să fie recepţii, am să le încerc, am să le probez, or să fie ale mele. Eu aici rămîn. EMIL : Eu nu pot să trăiesc fără bolta cerului. Aici o să murim cu absolutul tău cu tot ! Eşti nebună ! Iubita mea, disperarea mă face să te iubesc, dacă iubirea mea te poate salva, aici nu mai avem de aşteptat decît autorizaţia de înmormîntare. Tre-zeşte-te, nebuno ! OLGA : Eu rămîn. Eu aici rămîn. EMIL : Vin apele. Vin apele, nebuno. CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : RADU POPESCU „Inundaţia [...] reia motivul ipocriziei întru ideal cu buna chibzuire a satisfacţiei materiale şi cu cea mai vulgară formulă de eludare a obligaţiei morale. Bucata este un amestec inegal de umor care poartă şi de umor repetat şi redigerat, cu o imagine a invaziei concretului, a materiei, care, secundară în raport cu ideea, nu poate să nu amintească iarăşi şi iarăşi de Ionesco“. (Cronici dramatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 27). ROMULUS DIACONESCU „Cu Inundaţia, dramaturgul îşi lansează săgeţile către inima mediului intelectual ; nu mai e vorba de mimetism, ci de manifestarea viciului în stare „elevată". Olga şi Emil — cuplu conjugal — sînt pictori şi discuţia lor vizează, de astă dată, nivele mai „importante14. Cei doi îşi reproşează preocupările domestice, respinse de adevărata vocaţie, proclamată orgolios. Olga taxează realismul soţului drept semnul abrutizării, pe cînd Emil deplînge inapetenţa casnică a soţiei : „Ar trebui totuşi să te mai odihneşti şi tu puţin, să mai croşetezi un ciorap, să-ţi mai ghiceşti în cafea. Nu ţi-ar strica puţină mediocritate, poate chiar puţină bădărănie44. Reciproca sfidare se intensifică prin scormonirea febrilă a defectelor, ceea ce duce la demascarea treptată a fiecăruia. Recunoscîndu-şi lipsa de talent („m-am făcut pictor fiindcă n-am reuşit să fiu contrabandist44), Emil pune la îndoială mesajul 272 INUNDAŢIA. creaţiei soţiei sale — „te-ai întrebat dacă oamenii sînt dispuşi să asculte mesajul tău ?“ —, intrigat fiind de totalul ei dispreţ pentru „curăţatul cartofilor41. Pe parcurs, această divergenţă „estetică" sfîrşeşte într-c saţioasă convergenţă materială, încît reproşurile spirituale se topesc în lăcomie pecuniară. [...] Mai trebuie adăugat ceva : discuţia lor se petrece în timpul unei inundaţii ; o ignoră, dar îşi revendică mereu tot mai multe domenii ale avuţiei aşa încît apa îi surprinde în pragul... catastrofei. Teodor Mazilu demască filistinismul mic-burghez al artistului mediocru; mimetismul artistic devine o mască a parvenitismului social. Soluţia dramturgului e adecvată : cei doi „artişti44 termină agoniseala în momentul cînd apele-i acoperă. (Teodor Mazilu — Vocaţia satirei, în voi. Spaţii teatrale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1979, p. 54—55). TREZIŢI-VĂ ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ! tragicomedie într-un act REFUZUL MORŢII — REFUZUL RATĂRII Piesa cu un titlu atît de „mazilianu (vor urma \firesc „mazilologi“, replici „maziliste“ şi alte asemenea barbarii de duh, enormă ironie finală a marelui dramaturg) Treziţi-vă în fiecare dimineaţă pare a fi singura tragicomedie în registru fantastic a autorului. Mai mult chiar, formula „unui înger al morţii“ veghind viaţa individului, apostazia, refuzul unei condiţii umane sordide, falsificate şi infirme („ce vină am eu că nu sînt o flacără ?“) încadrează lucrarea în expresionism. Inflexiunile crepusculare, obsesia thanatică, revolta sinceră şi patetică împotriva Creaţiei şi a unui destin mizerabil, replica aspră cu sunet grav par stranii în opera lui Teodor Mazilu, aşa încît afirmaţia că „Treziţi-vă...“ e o piesă în care Mazilu se implică mai mult decît o face de obicei ni se pare corectă. Subiectul însuşi e ciudat: ultimele clipe ale unui oarecare Maximilian, om cu funcţie şi succes din perspectivă marfară, făptură jalnică şi venală, denunţîndu-şi întreaga viaţă, tot ceea ce-l reifică şi-i obstrucţionează accesul la „o esenţă nemuritoareCatalizatorul insolit, martor dar şi procuror al acestei revolte tîrzii dar ratate este Eugen, „îngerul morţii“. Ne-am şi convins dar numai pentru o clipă că Eugen este chiar îngerul morţii, moartea însoţindu-ne implacabil de la naştere şi că piesa e strigătul dureros împotriva condiţiei umane. Pledau pentru aceasta replica „eu sînt îngerul morţii“ precum şi decesul lui Maximilian... Dar ar fi fost prea simplu. Mazilu a vrut mai mult. Refuzul morţii se împleteşte cu refuzul ratării. Bunul simţ de conservare al lui Maximilian e la lucru, TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢĂ 275 dar eşecul e total şi ireversibil. La o mai atentă citire ni s-a nălucit — discret pentru o comedie, tezist pentru o dramă, inefabil pentru o parabolă — printr-o ceaţă tremurătoare, făptura pitorească, arborescentă, ă unei conştiinţe întrupate, zămislitoare de aporii, cu ermetice convulsii interogative, în neliniştită căutare... E Eugen binele şi răul lui Maximilian ? Raiul şi iadul gîndurilor sale ? Poate că da. Oricum îi determină falsele suişuri dar şi căderile brutale, îi netezeşte scrupulele, îmbăindu-i şi parfumîndu-i mizeria morală,, îi mîngîie amăgitor rugozităţile mediocre, îl corupe în minciună existenţială dar îi şi menţine cu duritate o oglindă sfîşietor de adevărată în faţa întregii sale vieţi. E un Maximilian în raport cu celălalt Maximilian, e îngerul vieţii, principiul ei biologic desprins de gîndire, un combustibil care trece prin specie, un lichid gros şi urît mirositor, dar neînchipuit de puternic. Este ridicarea lui Maximilian la absolut şi reducerea la nimic. Eugen este totul. Cu alte cuvinte nu ştim încă cine este Eugen... Ne putem închipui însă... Putem căuta... Ceea ce am găsit cu certitudine este inconfunda-bilul timbru Mazilu, ironia muşcătoare, scrîşnetul nisipului între dinţi, stîncoasele paradoxuri, sarcasmele definitive. Sînt prezente anchilozele lexicale, stereotipiile verbale, locurile comune născute din depersonalizarea vorbirii, a locuţiunilor reumatice recrutate din pagina întîi a gazetelor sau din preţiozităţile semidocte, turnate însă în context ridiculizant de teribilă deriziune; „viaţa interioară„exemplu personal“, „dragostea pentru aproape“, „spiritul de sacrificiu“, „personalitate complexă“ exprimă prin nepotrivita folosire o parabolă de recunoaştere între abjecţi, proşti şi parveniţi, paşaportul verbal al r mediocrităţii spoite ; înalte principii morale, lozinci valabile pătrund şi se dizolvă ca un lubrifiant obligatoriu în mecanismul parvenirii. Mazilu a recunoscut cu răutatea-i frumoasă şi ste-rilizantă „raţiunile“ folosirii absurde, imbecile ale acestui limbaj: rostind vorbe mari (ce mari, măreţe!) la tot pasul, infectînd parcă orice domeniu, oricît de cazanier, 276 TREZIŢI-VĂ ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ cu „texte“ indiscutabile, cei implicaţi îşi pot arăta pe de o parte supunerea absolută, pe de altă parte idioţenia; sub coviltirul gros al înflăcăratelor vocale e loc numai pentru mediocritate. Maximilian e vinovat. De minciună. De goliciune sentimentală. De laşitate. De delaţiune. Dar mai ales de vorbe mari. Singura sa disculpare, răsună însă zguduitor : „de ce eşti nemărginit Doamne ? De ce nu eşti şi tu mărginit ca mine, ca să putem sta de vorbă ca oamenii ? Ce vină am eu că nu sînt o flacără ?“ Dincolo de ironie, de mizeria argumentului, mai e ceva... RADU ANTON ROMAN PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI TEATRUL MIC 8 octombrie 1970 * DISTRIBUŢIA : Maximilian : NICOLAE POMOJE. Regia : EMIL MANDRIC Regizor secund : KARIN REX Scenografia : ŞTEFAN HABLINSKI * Piesa a făcut parte din spectacolul „Don Juan moare ca toţi ceilalţi11, în care au fost incluse piesele „Don Juan moare ca toţi celilalţi“, „Inundaţia11 si „Treziti-vă în fiecare dimineaţă !“ PERSONAJELE MAXIMILIAN EUGEN Amîndoi între 33—38 ani. O cameră aproape pustie — fereastră largă pe unde soarele poate intra în voie., Maximilian, Eugen MAXIMILIAN : Ce s-a întîmplat ? Nu cumva a răsărit soarele ? EUGEN : Inteligentă întrebare ! Dacă soarele nu răsărea, eu nu eram aici... MAMIXILIAN : Mereu uit că soarele are obiceiul frumos să răsară în fiecare dimineaţă. Trebuie să mă trezesc ! EUGEN : Cum poţi să debitezi asemenea inepţii ? Trebuie să ne trezim în fiecare dimineaţă... Trebuie să avem curajul de a ne trezi în fiecare dimineaţă î Detest exemplul personal, dar nu pot să nu constat că eu mă scol fără să mă tragă nimeni de mînecă. Chiar dacă aş fi orb, sau prea modest, şi tot aş remarca supleţea şi spiritul meu de disciplină. îmi pare rău că sînt silit să mă dau de exemplu. Pun ceasul să sune... în cîteva secunde sînt în picioare, mă bărbieresc... ca la armată. Din pricină că ţie ţi-e lene să te scoli la timp, sînt silit eu să mă scol mai devreme, ca să te trezesc şi pe tine. Nu, nu mă plîng — eu mi-am ales meseria asta ! Observă, te rog, cu cîtă demnitate şi stăpînire de sine îmi accept destinul... MAXIMILIAN : Mă apucă groaza să mă trezesc în fiecare dimineaţă... EUGEN : Echiparea ! Viaţa te aşteaptă ! Ideile te aşteaptă ! Slujba te aşteaptă ! Femeile te aşteaptă ! Gloria te aşteaptă ! Arborii te aşteaptă ! 280 TREZIŢI-VĂ IN FIECARE DIMINEAŢĂ MAXIMILIAN : Nici nu ştiu cum mă cheamă... Nici nu ştiu ce caracter am, mi-am uitat caracterul, totdeauna păţesc drăcia asta. Ce fel de caracter oi fi avînd ? Nici nu ştiu cum să reacţionez — îmi caut gesturile şi nu le găsesc — unde le--oi fi pus înainte de culcare ? ! Aveam eu un anume fel de a-mi trece mîna prin păr, parcă l-a înghiţit pămîntul... Era şi-o glumă pe care o făceam, parcă destul de spirituală... degeaba mă chinuiesc, nu ştiu în ce ungher al memoriei am zvîrlit-o ! Cînd mă culc, îmi arunc trăsăturile de caracter pe unde se nimereşte şi dimineaţa nu ştiu de unde să le iau. Caut pe urmă ca un disperat dragostea pentru aproapele tău, şi ia-o de unde nu-i... Aşa păţeşti cînd nu eşti ordonat... Unde dracu mi-o fi zîmbetul meu fermecător ? Unde mi-or fi cele cîteva idei fixe pe care le folosesc şi pe ploaie şi pe vînt ? ! Nu, nu glumesc, nu fac jocuri de cuvinte. Dimineaţa îmi caut caracterul, mi-1 îndes bine şi pornesc în lume ! Fără caracter n-aş pleca nici pînă la doi paşi, să cumpăr pîine... Caracterul deja format mă aşteaptă gata pregătit şi eu nu trebuie decît să-l îmbrac — asta e tot. Dar mi-e silă ! Ce te uiţi la mine ca un inspector de la A.D.A.S. ? ! Da ! Mi-e silă ! Mereu acelaşi caracter, aceleaşi idei, acelaşi zîmbet, aceeaşi mirare în faţa soarelui, aceeaşi frică în faţa şefilor, mă întreb cum de nu s-a tocit de atîta folosire. EUGEN : Ştiu că în sufletul tău e o întreagă harababură... Eşti foarte dezordonat, n-ai grijă de caracterul tău, nu-1 aranjezi frumos înainte de a te culca... Atunci te mai miri că îţi cauţi gesturile, sentimentele şi ideile peste tot şi nu le găseşti ? ! De asta sînt eu aici ! Să te ajut să-ţi aminteşti toate trăsăturile de caracter ! Nu plec de aici pînă nu-ţi reconstitui întreaga personalitate pînă în cel mai mic amănunt ! MAXIMILIAN : Nu mai vorbi de caracterul meu, am senzaţia că-mi aminteşti de ziua în care am trecut pentru prima oară pragul unui bordel. Cînd mă TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢĂ 281 gîndesc că sînt un anume caracter, îmi vine să-mi iau cîmpii. Urîtă invenţie caracterul ăsta... Nu i-am înţeles niciodată rostul, deşi tot timpul mi-1 îmbogăţeam şi-l îngrăşam ca pe un porc... De ce trebuie să am eu un anume caracter, de ce trebui să am c anume personalitate, să fiu un Y sau Z ? De ce trebuie să am eu felul meu de a ţine furculiţa, felul meu de a răspunde la telefon, felul meu de a umbla pe stradă, felul meu de a face amor, felul meu de a zîmbi, timbrul meu propriu, amorul meu propriu, originalitatea mea ieşită din comun ? Toate astea mă apasă... Am ajuns să umblu cocoşat din pricina acestei poveri. Caracterul ăsta nesuferit e o adevărată lespede de piatră ! Vreau să scap de această povară !... EUGEN: De ani de zile, mereu aceleaşi discuţii! în fiecare dimineaţă îţi uiţi caracterul şi eu sînt silii să ţi-1 amintesc trăsătură cu trăsătură. Mă sileşti să fiu rău... Şi răutatea nu mă caracterizează... Mă sileşti să fiu autoritar, deşi, dacă-mi sondez sufletul, văd că această însuşire nu-mi aparţine. Nu-ţi dai seama că fără ajutorul meu n-ai fi nimic, ai fi un biet anonim. îţi leg cravata de gît, îţi îndes servieta sub braţ, îţi strecor scaunul directorial sub fund, îţi ştampilez pe. obraz zîmbetul tău fermecător... Ar trebui să mă iubeşti... MAXIMILIAN : Eu mă simt foarte bine şi fără caracter. Nu ţin să-mi amintesc caracterul... EUGEN : Eu vreau să-ţi clădesc o personalitate ieşită din comun şi tu faci mofturi ? Vreau să te scot din anonimat. MAXIMILIAN : Şi eu vreau să intru în anonimat. De ce crezi tu că eu vreau să ne deosebim unii de alţii ? Din ură, ca să-i exploatăm pe ceilalţi... Şi frica de anonimat, ce este pînă la urmă frica de anonimat, dacă nu frica de moarte ? Să lăsăm eternităţii urma vanităţii noastre ! Din sila prezentului se naşte mirajul eternităţii ! EUGEN : Nu-mi strica buna-dispoziţie şi încrederea în om pe care am moştenit-o de la răposata maică- 282 TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢA mea... Mă cunoşti de ani de zile, ştii că-mi place din cale-afară să mă laud cu sacrificiile mele, am şi eu păsărică mea... Chiar dacă ar lua foc întreg universul, tot n-aş renunţa să-ţi amintesc că eu nu m-am însurat şi mi-am rupt plinea de la gură, tocmai ca tu, fratele meu vitreg, să reuşeşti în viaţă, să devii o personalitate complexă. Acum, după ce am spus fraza asta, poate să vină şi potopul ! M-am răcorit, m-am liniştit... Te-am lăsat să mă imiţi, să iei anumite trăsături de caracter de la mine, n-am spus nimic. Ia! Ia duioşia mea ! Ia spiritul meu de sacrificiu ! Imbogăţeşte-ţi viaţa interioară ! MAXIMILIAN : N-am nevoie de spiritul tău de sacrificiu — am eu alt adăpost în care mă ascund. Am obosit ! M-ai aruncat în cuşca cu lei a unor obiceiuri stupide şi mă laşi să fiu sfîşiat ! înţelege că am obosit. Toate trăsăturile tale de caracter de care n-aveai nevoie mi le aruncai mie, ca pe nişte haine vechi, pe care nu voiai să le mai porţi... EUGEN : De aia sînt eu aici, şi de aia mi-a dat mie natura spirit de sacrificiu, ca să te ajut să-ţi învingi oboseala 1 Va trece şi clipa asta !... Ei, hai, zîm-beşte ! Unde ţi-e zîmbetul tău fermecător ? Vrei să-ţi împrumut eu puţin optimism şi încredere în viaţă ? ! Am atîta încredere în viaţă, încît oricît aş da, tot mi-ar mai rămîne suficient. MAXIMILIAN : Am adunat destul : clipe de extaz, idei originale, versuri celebre, colecţii de oraşe, colecţii de tablouri, colecţii de femei, colecţii de pipe, colecţii de proverbe, colecţii de timbre, certificate de sănătate, de bună purtare, de proastă purtare, noutăţi muzicale, noutăţi ştiinţifice, noutăţi gastronomice, crize de stomac, crize religioase, crize de conştiinţă, femei albe, galbene, negre, portocalii, curtezane din Libia şi Damasc. Toate curtezanele din Libia şi Damasc. Şi s-a născut cea mai îngrozitoare întrebare din cîte întrebări pot exista pe lumea asta... Toate acestea sînt eu... ? Eu sînt c criză de stomac ? Eu sînt certificatul de bună "TREZIŢI-VĂ IN FIECARE DIMINEAŢĂ 283 purtare ? ! Şi toate astea la un loc sînt eu ? Aşa puţin ? Un biet şi mizerabil depozit ? ! De asta am venit pe lume, ca să ofer bolii un organism unde să-şi exerseze dezastrul şi un pat unde curtezana din Damasc să-şi poată demonstra pregătirea profesională ? ! Asta sînt eu ? Această mizerabilă adunătură sînt eu ? Spaima mea de moarte ? ! Spaima de a muri anonim ? ! Spaima de a nu poseda toate femeile şi de a nu vedea toate muzeele şi toate oraşele ? ! Dacă toate astea sînt eu, eu n-am nevoie de mine... Refuz să fiu totuna cu muzeul din Prado şi curtezanele din Damasc ! Şi atunci, după această îngrozitoare întrebare, s-a născut un adevăr îngrozitor, mi-am devenit străin, cu desăvîrşire străin. Refuz să mă legitimez în faţa 1 soarelui cu o criză de stomac ! EUGEN : Da ! Asta eşti ! Femeile pe care le-ai iubit, diplomele pe care le-ai primit, pasiunile pe care le-ai stîrnit, onorurile care ţi-au fost aduse ! Experienţa te-a îmbogăţit, cultura te-a modelat, arta te-a înnobilat ! MAXIMILIAN : O... arta m-a înnobilat... O singură clipă de extaz, după care m-am grăbit să nu întîrzii la o întîlnire de afaceri. De ce m-a înnobilat arta ? De ce nu m-am înnobilat eu ? Şi atunci, dacă mi se par fireşti, de ce mă apasă toate astea ? ! De ce caracterul e ca o lespede de piatră sub care eu plîng, ma zbat, gem, urlu, vreau să ies la suprafaţă ? !... Şi caracterul mă ţine prizonier, mă împinge la fund, îmi pune cătuşe, îmi dă să mănînc, îmi dă satisfacţii, dar nu mă lasă să răsuflu. De fapt, caracterul are nevoie de mine, nu eu de el... Am ajuns să fiu sclavul caracterului, să-mi fie teamă să ies din limitele pe care el mi le-a fixat, un prizonier care n-are voie să facă decît cîţiva paşi... Am să-mi ucid caracterul ! Şi-o să fiu în legitimă apărare. Dacă nu-1 ucid eu, mă ucide el... Am să-mi distrug zîmbetul, am să-mi calc în picioare sensibilitatea, am să-mi strivesc amintirile, am să-mi sfîşii colecţiile de timbre şi de femei, 284 TREZIŢI-VĂ ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ am să-mi rup toate diplomele, totul am să distrug... Şi atunci am să scap î Am să răsuflu şi eu puţin... EUGEN : Dar eu ? Eu unde sînt ? Eu ce veghez ? ! Cum o să-ţi părăseşti personalitatea ? S-o părăseşti şi să umbli ca un zănatec, prin lume ? ! Ce s-ar întîmpla dacă toţi ne-am părăsi caracterul ? Te porţi ca un tată care-şi reneagă copilul. Aşa ceva nu e cu putinţă. Şi cînd ai să mori, ai să mori într-un anume fel, conform caracterului tău ! MAXIMILIAN : O să mă ucidă caracterul pe mine, dacă nu-1 ucid eu pe el. Am să mor eu şi o să supravieţuiască criza mea de stomac. Nu vreau ca eu, eu cel viu, să mor, şi cadavrul ăla să trăiască şi să se plimbe prin galaxii ! Nu vezi că nu e niciodată sătul ? Mereu vrea cîte ceva, mai mult, tot mai mult — fiară lacomă şi meschină ! Dacă e sensibil — vrea să fie şi mai sensibil. Dacă e inteligent — vrea să fie şi mai inteligent. Dacă are o femeie — vrea pe urmă un harem — pe urmă două haremuri, pe urmă tot, toată iarba, tot soarele, toate editurile, toate oraşele, toate garsonierele, toate miresmele, toate premiile, toate femeile, absolut toate. Am devenit robul acestei personalităţi pe care trebuie s-o îndop mereu, s-o ghiftu-iesc, cînd cu sentimente, cînd cu obiecte. Vreau să scap de sclavia acestei personalităţi, detest ticurile mele, ideile mele, sentimentele mele, amintirile mele, plăcerea mea de a purta galoşi şi umbrelă ! Mă uit la caracterul meu ca la un duşman, ca la un străin. Ce am eu comun cu caracterul meu ? Nimic. Ce am comun cu dorinţa mea fierbinte de a mă culca cu o japoneză ? Nimic... Fiindcă şi această dorinţă fierbinte tot el, caracterul, a inventat-o. Nu e a mea. E a lui. Ce am eu comun cu durerea mea ?... Nimic... Ce am eu comun cu mine însumi ? Nimic... EUGEN : Alţi oameni se chinuie să-şi construiască o personalitate şi tu te vaieţi că ai reuşit. Nu eşti nebun ? Ar trebui să fii fericit... Ai timbrul tău propriu, ai felul tău particular de a te exprima, ai TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢĂ 285 amorul tău propriu, şi locul tău în societate, şi locul tău în viaţa multor oameni, şi chiar „un univers al tăua. Universul tău propriu — cum zice critica. Cîţi artişti au universul lor propriu, poţi să-i numeri pe degete... MAXIMILIAN : Dacă aş avea „întreg universul*4 n-aş mai avea universul meu. Dacă aş avea adevărul, n-aş mai avea „adevărul meu“. Şi adevărul meu nu e o felie din întreg adevărul, raţia mea de sublim, ci doar o minciună mizeră... Adevărul n-are personalitate — nu-ţi aparţine. Numai erorile ne aparţin ! Numai prostiile sînt ale noastre ! EUGEN ; Te revolţi ? Te împotriveşti cerului ? ! Ei bine, dragul meu prieten, ţin să te anunţ în mod solemn că-ţi pierzi timpul ! Revolta nu intră în caracterul tău I MAXIMILIAN : Atunci te pomeneşti că mă revolt degeaba ? ! E îngrozitor să-ţi dai seama că nu te poţi revolta, că revolta nu intră în caracterul tău... Am ţipat degeaba, m-am frămîntat degeaba. Auzi neruşinare ! Tocmai revolta să nu intre în caracterul meu ! EUGEN : De ! Âjunge ! Echiparea ! Intîrzii de la slujbă ! MAXIMILIAN: Care slujbă? Vorbeşti prostii!... Eu n-am avut niciodată slujbă. EUGEN : Aminteşte-ţi caracterul, dragul meu Maxi-milian... Mă sileşti să folosesc expresii populare, uiţi de la mină pînă la gură... După cîte ai făcut ca să pui mîna pe slujba aia minunată, fermecător de comodă, admirabil retribuită, ai putea să-ţi aminteşti slujba, dacă nu din altceva, măcar din respect pentru delaţiunile şi turnătoriile pe care le-ai practicat cu atîta măiestrie stilistică... MAXIMILIAN : Cum îndrăzneşti să mă numeşti atît de brutal un biet turnător ? EUGEN : Gura, băiete. Nu te indigna ! Indignarea nu-ţi sade bine, nu intră în felul tău de a fi ! Crezi că m-ai intimidat cu aberaţiile tale metafizice ? 1 MAXIMILIAN : Dar de mirat, am dreptul să mă mir ? Cine eşti tu să-mi dictezi reacţiile ? Nu te indigna, 286 TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢA. nu te revolta, nu te agita, nu te mişca, nu protesta, nu te alarma... De mirat oricine se poate mira.... Dă-mi voie să-mi manifest stupoarea... Nimic nu detest pe lumea asta mai profund decît delaţiunea... Crima mi se pare o floare la ureche, pe lingă cea mai nevinovată turnătorie. Mă înşel eu ? Răspun-de-mi î Nu mă caracterizează acest dezgust ? Nu fi nedrept cu prietenul tău î Lasă-ină să mă caracterizeze acest dezgust... EUGEN : O deteşti profund şi-o practici metodic ! MAXIMILIAN : Vezi ? Şi vrei să mă confund cu această meschinărie ? Nu zic că n-ai dreptate, dar mă simt străin de această trăsătură de caracter. N-o recunosc, n-o admit... Caracterul nu-mi aparţine, mi-a fost impus cu forţa ! EUGEN : Toţi delatorii iubesc anonimatul ! MAXIMILIAN : Pleacă ! Mă duc să mă culc ! N-am să mă trezesc niciodată î Niciodată ! Am ajuns să urăsc soarele din pricina ta ! EUGEN : Nu se poate să dormi ! Azi ai un program foarte încărcat. Extrem de încărcat ! Ai şi-o întîl-nire de amor — nu se poate să laşi o femeie să aştepte... Mai ales o femeie... blondă pe care O' doresc atîţia bărbaţi, idealul erotic al atîtor generaţii de bărbaţi. Dacă întîrzii, găseşti patul ocupat. O secundă de întîrziere şi patul va fi ocupat. Ea nu aşteaptă, îşi drămuieşte tot timpul... MAXIMILIAN : Am o amantă ? EUGEN : Da, ai o amantă ! MAXIMILIAN : Asta mă face să-mi devii simpatic. Am, slavă Domnului, o amantă... Ce bine că am o amantă ! Nu sînt un refulat sexual — tot e ceva. Dispreţuiesc refulaţii de toate genurile ! Şi cum e amanta mea ? Frumoasă ? Mor de curiozitate să aflu cît mai multe despre ea. EUGEN : Foarte frumoasă... MAXIMILIAN : ...Atunci... O iubesc ?... EUGEN : Nu sînteţi capabili de iubire... MAXIMILIAN : Nici iubirea nu intră în felul meu de-a fi ? Frumos caracter mai am — ce să spun... TREZIŢI-VĂ ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ 287 Frumos caracter ! Delaţiunea mi se pare firească şi iubirea mă ocoleşte. EUGEN : Eşti mîndru de această incapacitate de a iubi * — aşa că... nu te văieta degeaba. N-are rost să-ţi faci probleme... Nici ea nu te iubeşte... MAXIMILIAN : Iarăşi mă apucă revolta, mereu uit că revolta nu-mi aparţine... Atunci de ce stăm împreună ? EUGEN : Din obişnuinţă... MAXIMILIAN : Sincer vorbind, îmi pare rău că nu sînt capabil de iubire. Totuşi, iubirea — ce poate fi mai frumos decît iubirea? Păcat! Mare păcat!... EUGEN : Deşi n-o iubeşti, ai vrut să te. sinucizi din cauza ei, înghiţind fără suficientă convingere o cutie de chibrituri... MAXIMILIAN : După toate, mai sînt şi un sinucigaş mediocru... Şi mai te miri că-mi urăsc caracterul ? Âsta-i caracter ? Să te sinucizi din cauza unei femei care ţi-e perfect indiferentă ? ! îmi vine să rîd ! Şi să te sinucizi cu o cutie de chibrituri ! Sînt un individ detestabil, n-aş vrea să am de-a face cu un asemenea om. EUGEN : In schimb, poţi să rîzi cu gura pînă la urechi, înclinaţia spre umor îţi stă în caracter... MAXIMILIAN : Deci pot să rîd cu gura pînă la urechi, dar nu pot să mă revolt... EUGEN : Exact. Nu-ţi poţi depăşi limitele... Şi-acum, fră-ţioare, o să-ţi aminteşti caracterul, trăsătură cu trăsătură ! MAXIMILIAN (se îndepărtează puţin speriat) : Am impresia că mă pregăteşti pentru execuţia capitală... Mă simt ca un condamnat la moarte, căruia preotul îi ţine o mică conferinţă... EUGEN : Te pregătesc pentru viaţă. In viaţă trebuie să fii o personalitate perfect conturată. Cu cit e mai bine conturată, cu atît succesul e mai sigur. * In volumul din 1973, de la „Cartea Românească11, probabil dintr-o eroare de corectură apare „incapacitate de a nu iubi“ (s.n.) ; la fel de corect ar fi fost poate „incapacitate, de a nu iubi“ — (n. ed.) 288 TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢĂ MAXIMILIAN : Iartă-mă că te întreb. Fumez ? EUGEN : Două pachete pe zi Cam mult, nu ? Lamen-tează-te ! MAXIMILIAN : Mersi... De lamentat, mă pot lamenta... Asta-mi stă în caracter ? Cum e ceva detestabil, cum îmi stă în caracter... EUGEN : Da. Iţi place să te lamentezi de cîte ori ai prilejul, inventezi prilejul... MAXIMILIAN : Nu-i adevărat ! Eşti un. calomniator ordinar. Ţi-am ascultat cu destulă răbdare toate inepţiile. Nu mă vaiet. Nu mă plîng nimănui şi de nimic ! Protestez 1 Asta nu-i caracterul meu ! Asta nu sînt eu ! EUGEN : Ba eşti. Ăsta eşti tu I Şi încă n-am terminat.. A, zîmbeşti, ţi-ai regăsit zîmbetul fermecător, îmi pare bine... Şi ţin să precizez că şi minţi de îngheaţă apele... Iţi spun asta ca nu cumva să te apuci să spui adevărul. MAXIMILIAN : De ce mint ? Spune-mi măcar de ce mint ? Aş vrea să ştiu şi eu de ce mint de îngheaţă apele ? ! EUGEN : Cînd eşti obligat să minţi, minţi fiindcă eşti obligat. Cînd nu eşti obligat să minţi — minţi din plăcere... Dă-i înainte ! Slujeşte-ţi cu credinţa caracterul, ca un soldat fanatic gloria împăratului î MAXIMILIAN : Mă detest !... Numai eu ştiu cît mă detest... EUGEN : Iarăşi minţi, foarte bine, foarte bine. De minţit îţi stă în caracter... De fapt, ai o mare admiraţie pentru tine. O admiraţie aproape mistică. MAXIMILIAN : Asta e nemaipomenit. Şi ce găsesc eu de admirat la mine ? EUGEN : Iţi admiri zbuciumul. „Cine se mai zbuciumă ca mine ? Cine se îngrozeşte de caracter cum mă îngrozesc eu ?“ Iţi admiri inteligenţa. Eşti mîndru de inteligenţa ta ! MAXIMILIAN : Cum o să fiu inteligent dacă nu pricep nimic ? EUGEN : Ţi-am reconstituit caracterul, trăsătură cu trăsătură. Poţi să pleci în lume. Să nu cumva să-ţi TREZIT!"VA ÎN FIECARE DIMINEAŢA 289 uiţi laşitatea, te rog să n-o uiţi. Ar fi păcat să te apuce o criză de demnitate... MAXIMILIAN : N-am s-o uit. Laşitatea seamănă cu moartea. Chiar dacă o uiţi tu pe ea, nu te uită ea pe tine. EUGEN : Eşti gata să intri în viaţă. Dă-mi voie să te examinez puţin... Totul e la locul lui. Zîmbetul nu ţi l-ai aranjat prea bine, e puţin strîmb. Ai mai multă grijă de zîmbetul tău care tulbură femeile, ce dracu... Aruncă-te în vîltoarea vieţii. Asigură-ţi slujba. Asigură-ţi amanta! Asigură-ţi’gloria ! MAXIMILIAN : Asigură-ţi moartea ! EUGEN : Moartea e asigurata ! MAXIMILIAN : Tirania ta mă dezgustă. Mă sileşti să fiu robul unui caracter josnic. Te urăsc ! EUGEN : Ce-ţi veni să ţipi ? Nu vezi că eşti ridicol ? Degeaba ţipi ! Degeaba protestezi ! Nu-i în felul tău să n-asculţi un ordin care ţi se dă. Spiritul de disciplină e adînc înrădăcinat în tine... Nu vezi că nu ştii să ţipi ? Âsta-i strigăt de om ? Aşa se ţipă, mă băiatule ? MAXIMILIAN : Vrei să mă jigneşti ? EUGEN : De jignit, nu pot să te jignesc. Nici o jignire n-ajunge pînă la tine. Eşti cînd prea orgolios, cînd prea laş... MAXIMILIAN : Deci nici măcar o jignire n-o mai simt ? Atît de bădăran am ajuns... Jignirea pe care o simt e o biată iluzie ? ! EUGEN : Sigur că da. Nici pomeneală de aşa ceva ! MAXIMILIAN : Atunci, de ce-mi clocoteşte sîngele în cap ?! De ce spumeg de furie ? EUGEN : Eşti foarte calm, nu spumegi de furie... Durerea ta e o nălucire a vanităţii ! Cîteodată, din orgoliu, ţi se năzare că eşti indignant, dar nu te indignezi, de fapt, niciodată. Şi nici pe mine nu mă urăşti, ţi se pare doar... MAXIMILIAN (îi ia cravata de la gît şi-o aruncă) : Ce zici de gestul ăsta ? Ce zici de dorinţa mea de a te umili ? EUGEN : Nu-ţi aparţine. 290 TREZIŢI-VA ÎN FIECARE DIMINEAŢA MAXIMILIAN : Cum nu-mi aparţine ? De ce crezi că numai umilinţa îmi aparţine ? Eu am făcut acest gest. EUGEN: Da, dar fără convingere... Ajunge, băiete, cu aerele astea de puştan emancipat. Dă-mi cravata înapoi ! MAXIMILIAN : (i-o dă). EUGEN : Mersi. Vezi ce firească ţi-a fost pocăinţa ? Vezi ce natural ţi-a fost regretul ? Ce bine îţi stă buna-cuviinţă ! Ce naturală ţi-e slugărnicia ! Nu te mai revolta ! Revolta ţi-e străină ! Păzeşte-ţi caracterul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. MAXIMILIAN : Acum te urăsc. Acum am înţeles că tu eşti moartea mea, Dacă te ucid pe tine, scap de caracterul meu odios, scap de moartea care mă aşteaptă... Moartea te plăteşte cu bani, gheaţă ca să veghezi asupra caracterului meu, să nu cumva s-o iau razna, să nu cumva să-mi părăsesc caracterul... Moartea, ticăloasa ta patroană, ştie că dacă nu mai am personalitate, dacă nu mă închid în carcera caracterului, devin nemuritor şi deci cumătră pierde un client. Şi moartea nu vrea să-şi piardă clienţii... De-aia te-a angajat pe tine, să-i recrutezi clienţi. De-aia te-a angajat pe tine 1 Ce barbarie ! Cum să nu te revolţi ? Trebuie să mă revolt, chiar dacă nu-mi stă în caracter. Frica de moarte, sila de moarte o să-mi aducă demnitate şi tărie... Aşa plin de personalitate, sînt o pradă prea uşoară în faţa morţii. De ani de zile, nemernicule, mă sileşti să-mi îmbogăţesc caracterul, de ani de zile nu faci decît să mă apropii de moarte. Nu vreau să mă contopesc cu moartea !... Ai să vezi tu ! Sînt în legitimă apărare ! Vezi pistolul ăsta ? Are patru gloanţe, suficiente să te trimit pe braţele morţii ! EUGEN : Sînt perfect liniştit ! Gestul ăsta nu-ţi aparţine ! Cuvintele astea nu-ţi aparţin ! Tristeţea asta nu-ţi aparţine ! Furia asta nu-ţi aparţine ! Durerea asta nu-ţi aparţine ! MAXIMILIAN : O, Doamne, care asişti la această luptă grea, ajută-mă ! De mi-aş lepăda o dată caracterul, TREZIŢI-VĂ ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ 291 personalitatea mea complexă, care mă tiranizează şi mă umileşte... Să sfîşii nemernicul caracter şi să-l arunc pradă Clinilor, să rămînă numai esenţa, esenţa nemuritoare. Să nu mai am felul meu de a fi, atunci moartea nu va mai avea nici o pradă, nu va mai avea ce să înghită. Spune drept : nu ţi-e frică ? EUGEN : De ce să-mi fie frică ? Tu nu porţi asupra ta decît arme cu gloanţe oarbe *... Am încredere în laşitatea ta. Mă simt în deplină siguranţă ! MAXIMILIAN : Tocmai cînd voiam să te ucid, mi-am descoperit brusc laşitatea... Nu e milă, nu mă amăgesc, e numai laşitate care, din amor propriu, se preschimbă în milă... Asta mi-e caracterul ! Doamne, de ce mă laşi singur ? De ce eşti nemărginit, Doamne ? De ce nu eşti şi tu mărginit ca mine, ca să putem sta de vorbă ca oamenii ? Ce vină am eu că nu sînt o flacără ? Ce vină am eu că n-am o durere adîncă ? Ce vină am eu că revolta nu intră în personalitatea mea ?... Tocmai revolta să-mi lipsească. Ai dreptate ! E atît de stridentă revolta mea, atît de cusută cu aţă albă... Ai să mă ucizi tu... Ucide-mă î EUGEN : Ai să mori de moarte bună !... O să mori tu cel adevărat şi-o să trăiască în veci criza ta de stomac şi certificatul tău de bună purtare... Criza ta de stomac îţi va supravieţui de-a pururi ! MAXIMILIAN : Nu mă revolt... Am devenit mai modest... Dacă revolta nu-ţi intră în caracter, degeaba te revolţi... îmi dau seama, nemernicule, că de fapt te iubesc, iubesc crizele mele de stomac şi crizele mele religioase ! Doamne, cît de dragi îmi sînt crizele mele de stomac ! Doamne, cît de dragi îmi sînt colecţiile mele de timbre şi de femei, îmi sînt mai dragi decît viaţa. Viaţa, ştiu eu ce e viaţa ? Eu pot * în volumul citat, probabil din aceleaşi motive, formularea este „arme cu gloanţe albe..“ (s.n.-n.ed.) 292 TREZIŢI-VĂ IN FIECARE DIMINEAŢA . să mor, numai să ştiu că vor trăi colecţiile mele de timbre şi femei. Şi această povară a personalităţii mele ridicole şi strîmbe o iubesc, o îngrijesc, o mingii, o îmbogăţesc ca un idiot tot timpul. Mă pregătesc metodic pentru moarte. Să aibă moartea ce devora, să aibă abisul ce înghiţi ! Ai să mă ucizi tu ! Cine eşti tu ? Spune-mi, cine eşti tu, fratele meu ? Spune-mi, cine eşti tu, străine ? EUGEN (îi închide ochii) : Acum pot să-ţi spun. Eu sînt îngerul morţii... CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : RADU POPESCU „Treziţi-vă în fiecare dimineaţă“ este Regele moare a lui Ionesco, redusă la cele două personaje, esenţiale, dar cu fabula trăsnitor întoarsă pe dos, la „morală“ ([...] Un Personaj misterios şi umoristic-hieratic îl pregăteşte şi îl găteşte pe un al doilea, de la trezirea din somn, pentru ziua obişnuită a vieţii, înlăturînd, cu sfială, opoziţiile şi protestele mormăite şi incoerente ale acestuia, împotriva automatismului, adaoselor ipocrite şi convenţionale, sub care este împovărat şi din care este, în fond, constituit individual social, prin anularea celui uman. Acest ceremonial al pregătirii pentru viaţă, ni se spune în ultima replică, este, în realitate, al pregătirii pentru moarte, echivalenţa simbolică viaţă-moarte fiind demonstrată prin imensa cantitate de podoabe negative ale omului care şi-a pierdut substanţa proprie, puritatea, ingenuitatea, forţa, speranţa. Bucata, concentrată, sobră, cam uniliniară, are forţă, dar are şi argumentaţie insuficientă, pentru o concluzie atît de terifică“. (Cronici dramatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 26—27). ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI comedie intr-un prolog şi trei acte (cinci tablouri) COMEDIA SERIOASĂ De ce sini nebuni oamenii din această piesă ? La prima vedere nu par abnormi: doresc să trăiască bine, au nevoie de dragoste, concep felurite combinaţii, unele destul de iscusite, pentru a-şi realiza planurile. Anormalitatea lor e de esenţă: prin modul de existenţă şi prin concepţie ei contravin radical normelor curente de convieţuire socială, nebunia lor vine dintr-o asocialitate agresivă. Şi sînt făţarnici, pentru că declarindu-şi poltroneria şi felonia vor să le abiliteze ca fireşti, socotind restul lumii întors pe dos. In anumite împrejurări au impresia, chiar şi convingerea, că tocmai prin tarele lor morale s-ar putea adapta perfect; ori ar putea para orice acuză de neconformitate. „Eu mănînc rahat foarte uşor şi asta mă face invincibil“, zice lordache. „Dispreţul faţă de ceilalţi îmi fortifică organismul66 postulează Adam, Incoruptibilul, tip gregar, de pretinsă inflexibilitate, traductibilă în dogmatism acerb. Iar Sublimul în caz de forţă majoră constată, surîzînd : „Am mai multe argumente decît convingeri*6. Ce vor aceşti nebuni făţarnici ? Ei vor să trăiască după cum îi taie capul, satisfăcîndu-şi pofte momentane şi interese sordide, în afara oricăror c.onstrîngeri sociale, dar şi cu patalama de bună purtare. Au sau nu un ideal ? Problema o pune întreaga dramaturgie mazi-liană. L-am putea detecta, eventual, sumarizînd dorinţele şi refuzurile acestor oameni. Dar e o operaţie anevoioasă, atît din cauza schimbărilor lor frecvente şi capricioase de umoare, cît şi din motivul că noţiunile pe care le pun în circulaţie sînt echivoce. Existenţa lor pendulează între aspiraţii şi spaime, nu izbutesc niciodată (în timpul dramatic dat) să atingă stabilitatea şi con- 297 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI forinitatea cu ei înşişi, au o derută permanentă, provo-cată de un pericol potenţial exterior, imprevizibil şi in-domptabil. Şi care coşmar ar putea fi chiar conştiinţa imposibilităţii practice de a-şi realiza aspiraţiile atît de contradictorii. Să fii în pas cu lumea şi mereu în afara ei, să ceri totul şi să nu dai nimic, să obţii ceea ce vrei şi să nu poţi păstra ceea ce ai — iată incertitudinile eare-i mistuie, fâcîndu-i să rîvnească, la un moment dat, desprinderea de spaţiul concret pentru a ajunge în absolut, acolo unde se conciliază toate antinomiile şi unde nemaifiind nevoie de sentimente şi credinţe omul se poate răsuci spre elementar. Plecînd însă de pe pămîntuî nesigur în raiul lipsit de ameninţări, şi unde parazitismul e o stare de graţie, Iordache, Camelia, Silvia, Dobrişor vor observa cu surprindere că traiul aici e insuportabil: principala lor funcţie, aceea a mistificării, şi-a pierdut obiectul. Ce bucurie să mai încerce, dacă n-au pe cine înşelă ? Bunăstarea obţinută fără nici un efort al abilităţii perverse e insipidă. Redevine preferabilă mizeria, născătoare, în cazul lor, de senzaţie a personalităţii. „Numai mizeria ne redă conştiinţa de sine66 — meditează Camelia, nefericită că nu mai are pe cine „subjuga66 şi •cui „să-i distrug moralul66. Iordache observă cu stupoare că îşi pierde „consistenţa66; nemaifiind, nemaiputînd fi, nici laş, nici lacom, nici afemeiat, „mă întreb : cine sînt eu ?... Dacă nu sînt ipocrit, înseamnă că nu exist66. Concluzia lor tristă, definitivă, în Paradisul căutat — „nu :trăim în spinarea nimănui66 —, îi şi face să se reîntoarcă pe pămînt, deşi cu un presentiment funest — care, dealtfel, se va adeveri. Piesa aceasta exprimă, poate, în modul cel mai complex, filozofia „proştilor sub clar de lună66, a „nebunilor făţarnici66, a „aventuroşilor somnoroşi66, a „abjecţilor tandri66 pe care Teodor Mazilu o scaldă într-un sarcasm teribil, de aproape un sfert de veac, în proză, teatru, publicistică. Aici, în această parabolă care ne transmută, parodistic, în transcendent, semănînd cu un vesel apolog medieval, se examinează, cu minuţie, cinismul, văzut şi în etiologia sa, şi în consecinţele ultime, printre ele figurînd anularea individului. Căci la capătul aventurilor ce străbat atît infernale bolgii, cît şi celeste ţi- 298 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI nuturi, e crima făptuită cu sînge rece. In Aceşti nebuni făţarnici, unde nevinovăţia calpă e desenată cu semne din iconografia ecleziastică — indivizii poartă aripi angelice, aureole cu raze, se înalţă în văzduh etc. — e folosit, cu percutanţă, paradoxul specific acestei dramaturgii, pe care l-aş numi echivocul sincerităţii. Împotriva părerii comune, care a asimilat sinceritatea cu o valoare etică absolută, dramaturgul afirmă că e vorba de o valoare morală relativă, funcţională. Declarîndu-şi mizeria sufletească, personajele sale cer circumstanţe atenuante sau, cîteodată, absoluţiune, pretinzînd că nu încearcă să ascundă nimic din ceea ce gîndesc, fac, ori se pregătesc să întreprindă. Dar astfel sinceritatea e confundată cu cinismul; oricît de candid ar fi în manifestările sale, el rămîne ceea ce e. Formulele de tipul „Eu nu renunţ nici la ideile pe care ic trădez“, „Omul e trecător, scaunul e veşnic“, „Cum avem o calitate, cum ne grăbim să scoatem untul din ea“ nu pot căpăta în nici un caz certificate de moralitate. După cum nici faptul că personajele îşi afişează dispreţul pentru prefăcătorie, nu poate să înşele asupra naturii lor reale; căci părînd a urî aparenţele false, ele nu-şi reneagă cîtuşi de puţin esenţa mizerabilă. In plin dialog efuziv, Camelia îl face atent pe Iordache să nu se ascundă după fraze romantice; dar o face în termeni care nu lasă nici un dubiu asupra a ceea ce n-ar trebui ascuns : „Să discutăm negustoreşte,. frumos“, „cu mine n-are rost să joci teatru“. „Am să iubesc delicateţea fără ruşine“, exclamă Silvia, „rentabilitatea unui sentiment nu-i un motiv de ruşine“. „Averea mea e laşitateaperorează Iordache, pentru ca, după un şir de atari destăinuiri, să exclame triumfător şi rezolutoriu : „Am crezut cu sfinţenie în tot ce-am minţit“, „Sînt sincer în sinceritatea mea !“. Pe de altă parte, ascultîndu-l pe Adam: „Jignirile mi-au dat un sens în viaţă... Am înregistrat ca un contabil fiecare palmă primită“ ; sau pe Dobrişor : „Incapacitatea e dovadă de curăţenie sufletească... Sînt incapabil fiindcă sînt curat“; ori pe Iordache, minunîndu-se, îndurerat, că nu mai crede nimeni „nici în umilinţa mea, în partea mea întunecată", capeţi impresia unui dostoevskianism revers. Care e de un umor scînteietor. Sînt, toţi, jubilanţi şi ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 299 flagelatori, necruţători pînă la cruzime cu ei înşişi şi foarte sentimentali, ridicoli pînă în măduvă prin incapacitatea funciară de a-şi percepe derizoria condiţie reală. Efectele comice provenite din aceste autodenunţuri caste ale unei perversităţi fără limite sînt apreciabile şi întru-totul originale, căci nicăieri ipocrizia nu s-a denumit pe sine ca... autentică, ba mai reclamînd şi preţuire pentru re-cunoaştere. Sinceritatea echivocă a personajelor maziliene e policromă. Pur cinică în cazul lui Iordache, ea poate fi distrugător obtuză — ca în cazul lui Adam, Incoruptibilul — anostă, fără relaţie în contingent, la Silvia sau Ia Dobrişor, criminală, ca la sublimul în caz de forţă majoră sau la Bărbatul cu capul în nori. Se va observa * şi tendinţa lor continuă de a se introspecta, dezvăluin-du-se cu voluptate confesivă şi solicitînd atestarea „pu-rităţii((, „spontaneităţii^, „omenescului“. Simţind, instinctiv, că prin asocializare şi amoralizare trăiesc un proces ireversibil de ieşire din sfera umanului, spre un regn zoologic primar, ele îşi caută, uneori cu disperare, ceea ce intuiesc că au pierdut ca atribute ale omenescului. Mucenici crapuloşi, sceleraţi lirici, femei arghirofile •— ducînd cu ele un bagaj de procedee sigure de insinuare în viaţa bărbaţilor — subalterni mărginiţi şi vicioşi, cu caiafazii, repetînd aceleaşi expresii, aceleaşi cuvinte — toate aceste vietăţi alegorizează, secvenţial, opoziţii morale faţă de principiile socialiste ale vieţii, în ultima tranşee a spiritului mic-burghez. Revolta lor e placidă şi rizibilă. Dar printre multifurcaţiile ei şi în fumisteria-i atitudinală se poate ivi, în anumite momente şi condiţii, ideea agresivă a restabilirii paradisului pierdut. De aceea, fără a ne grăbi să acordăm piesei, cum se face de obicei, subtitulaturi grave, (deşi propune o anume inserţie a tragicului în comic) să convenim totuşi că o atare satiră grotescă, cultivînd simbioza contrariilor în-tr-un univers populat de oameni disoluţi (ale căror cog-nomene au şi căpătat putere de circulaţie), reprezintă literatură contemporană substanţială, în specia pe care am putea-o numi comedie serioasă. VALENTIN SILVESTRU PREMIERA ABSOLUTĂ A PIESEI TEATRUL „LUCIA STURDZA BULANDRA“ T8 decembrie 1970 DISTRIBUŢIA: lordache : OCTAVIAN COTESCU; Camelia : RODICA TAPALAGÂ; Silvia : GINA PATRICHI; Dobrişor: ION BESOIU; Sublimul în caz de forţă majoră : DAN DA-MIAN ; Licheaua întîrziată : FLQRIAN PITTIŞ ; Omul cu capul în nori : AUREL CIORANU. Regia : EMIL MANDRIC TEATRUL NAŢIONAL „VASILE ALECSANDRI“ DIN IAŞI 22 iunie 1978 DISTRIBUŢIA: lordache : PETRU CIUBOTARU; Camelia : CORNELIA GHEORGHIU ; Silvia : LIANA MĂRGINEANU ; Adam : FLORIN MIRCEA ; Dobrişor : IOAN CHELARU ; Sublimul: GHEORGHE MARICA ; Bărbatul cu capul în nori : VA-LERIU BOBU; O lichea întîrziată : GELU ZAHARIA. Regia : CRISTIAN HADJI-CULEA Scenografia : DOINA SPIŢERU TEATRUL MAGHIAR DE STAT CLUJ-NAPOCA 16 mai 1980 DISTRIBUŢIA : Iordache : LÂSZLO GERO ; Camelia : SEBOK KLARA ; Silvia : VALI ZITA ; Adam : NAGY DEZSO ; Dobrişor : DEHEL GÂBOR ; Sublimul : CSIKY ANDRAS ; Bărbatul cu capul în nori : JANCSO MIKLOS ; O lichea întîrziată : TAMÂS SIMON. Regia : AURELIU MANEA Decoruri şi costume : T. TH. CIUPE Ilustraţia muzicală : OVIDIU COSAC TEATRUL „M. EMINESCU“ BOTOŞANI 24 martie 1982 DISTRIBUŢIA : Iordache : SEBASTIAN COMANICI ; Camelia : ALINA SECUIANU ; Silvia : MARINELA PATRU-BUGEAC ; Adam : MIHAI SORIN VASILESCU ; Dobrişor : GEORGE ŢOROPOC ; Sublimul în caz de forţă majoră : MIHAI PĂUNESCU, ION LIGI ; Bărbatul cu capul în nori : GEORGE MARIN ; O lichea întîrziată : FLORIN ZÂN-CESCU ; Femeia din rai : OLIVIA PROCA. Regia, scenografia şi ilustraţia muzicală : MIRCEA MARIN PERSONAJELE IORDACHE — un bărbat care vrea să petreacă bine şi să moară în somn , CAMELIA — o femeie care distruge moralul bărbaţilor SILVIA — o femeie care reface moralul bărbaţilor ADAM — un bărbat incoruptibil DOBRIŞOR — un individ dubios SUBLIMUL ÎN CAZ DE FORŢA MAJORA BĂRBATUL CU CAPU-N NORI O LICHEA ÎNTÎRZIATĂ — care devine, la o adică, al doilea incoruptibil. §. L. PROLOG * Decor : Răspîntia unui drum. CAMELIA (într-un moment de oboseală) : Nici situaţia asta de femeie paradisiacă nu-i prea plăcută. Ai chef, n-ai chef, trebuie să tragi bărbaţii de mînecă şi să le arăţi frumuseţea munţilor. Nu că n-ar fi o meserie onorabilă, dar e foarte obositoare şi mai ai şi sentimentul că strici orzul pe gîşte. Bărbaţii sînt mărginiţi, se plictisesc de durerea ta metafizică, dar ştiu că pînă la urmă tot o să se aleagă cu ceva. Cu gîndul la această ispită, rabdă şi cuvintele lui Cristos. Oameni necăjiţi şi bărbaţii ăştia... BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Aici e Cîmpina ? * Continuînd să fie menţionat în subtitlul piesei (!), prologul ca atare dispare totuşi din textul acesteia în volumul „Frumos e în septembrie la Veneţia", apărut la „Cartea Româ-nească“ în 1973. Deşi acesta este ultimul volum de teatru antum, definitivat de autor, credem că omiterea prologului se va fi făcut fără dorinţa expresă a autorului, drept care l-am reintrodus, în ediţia noastră, reproducîndu-1 după volumul „Teatru“, apărut tot la „Cartea Românească", în 1971. Dacă teatrele pot să nu-1 joace, cititorii n-au nici un motiv să nu-1 cunoască. Dimpotrivă. Semnalăm tot aici faptul că textul piesei „Aceşti nebuni făţarnici" prezintă cele mai multe deosebiri ale ediţiei din 1973 faţă de cea din 1971, unde piesa este mai amplă şi deseori mai suculentă ca replică, determinîndu-ne să considerăm cel puţin utilă consultarea acestei variante pentru stabilirea textului optim al viitoarelor reprezentaţii, noi neputînd reproduce — în cadrul acestei ediţii — ambele variante, atît de diferite de altfel din punct de vedere al soluţionării personajelor în finalul piesei, (n. ed.) 306 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI CAMELIA : Nu face pe nebunul ! Ştii foarte bine că aici nu e Cîmpina... BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Nu e aici Cîmpina ? O femeie mi-a spus că aici e Cîmpina. M-a minţit ?... Oare e posibil ca o femeie să mintă ? Cum e posibil ? CAMELIA : Vezi şi tu că e posibil... Iese ceva din aerul ăsta de om picat din lună ?\ BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : O, cîtă durere s-a adunat în sufletul tău dacă vorbeşti aşa... CAMELIA : Ce Dumnezeu te-ai profesionalizat aşa, măi omule ? ! Eu înţeleg că-ţi cîştigi pîineia cu mutra asta picată din cer, dar cu mine n-are rost să joci teatru. Ori discutăm negustoreşte, frumos, ori închidem armonicile si gata. Ai o mărăşeaşcă ? BĂRBATUL CU CAPU-N NORI (scoate o tabacheră.) CAMELIA : Mersi ! Ia spune, ţi-ai luat maşinuţă ? BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Atîta spirit practic din partea unei femei mă îngrozeşte... Cum e posibil ? CAMELIA : Ai sau n-ai masinută ? BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Nu ştiu... Eu ştiu ce să-ţi spun ? Eu mă duceam să ascult cîntecele păsărelelor şi, fără să-mi dau seama, m-am pomenit într-o bună dimineaţă la volanul unui Fiat. Cine mi-a dat Fiatul ăsta, cum l-am cumpărat, nici pînă în ziua de azi nu ştiu. CAMELIA : Vorbeşte mai clar, că doar n-ai prune în gură. Rentabilitatea unui sentiment nu-i un motiv de ruşine. Să mă duci şi pe mine cu maşina la Zărneşti. Am auzit că sînt locuri frumoase pe-acolo. BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Te duc. Sigur că te duc la Zărneşti. Dacă-mi ceri să mergem împreună la Zărneşti înseamnă că mă iubeşti. CAMELIA : Nu face pe mironosiţa ! Am auzit că i-ai făgăduit unei fecioare fericirea şi la plecare i-ai luat şi maşina de cusut. Dac-ai fi mai tînăr te-aş lua de bărbat. Am fi o pereche ideală. Ce de afaceri grozave am fi făcut împreună ! SUBLIMUL ÎN CAZ DE FORŢA MAJORĂ : Calde plăcinte ! Calde plăcinte !... (Aureola pe care o poartă în jurul capului îl încurcă în mod evident.) Calde, ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 307 plăcinte... Calde plăcinte... (tşi ia aureola — cîteva buchete de raze de soare------şi-o ascunde în buzu- nar.. Se apropie de cei doi.) Calde, plăcinte... CAMELIA : Ei, ce zici, floare de cîmp, faci cinste o-o-plăcintă ? BĂRBATUL : Eu să fac cinste ? Oare e posibil să-mi ceri aşa ceva ? O, nu, mi-e imposibil, copilă dragă... Mi se pare mai curat şi mai frumos să plătim nemţeşte, fiecare partea lui. E aşa de frumos ca oamenii să plătească nemţeşte, fiecare partea lui. Aşa de frumos... CAMELIA : Da’ cîrpănos mai eşti, măi ăsta cu capu-n nori... Ia vino încoa, cumetre... Fă-ţi pomană cu două brînzoaice !... Plăteşte şeful ! BĂRBATUL : Eu să plătesc ? De ce să plătesc eu ? Oare e posibil ca o femeie să fie atît de meschină ? Oare e posibil ? SUBLIMUL ÎN CAZ DE FORŢA MAJORĂ : Ne înţelegem noi la preţ... Sînt nişte plăcinte grozav de gustoase, abia le-am scos din cuptor... CAMELIA (înfulecă o plăcintă): Sînt grozave ! Ca la mama acasă... Ia şi mănîncă şi tu ! Nu mai strînge bani la ciorap ! BĂRBATUL : Dâ-rni, te rog, această plăcintă... Pune, te rog, mai mult zahăr... N-ai şi un şerveţel ? Mersi ! CAMELIA (către Sublimul) : Ce te uiţi aşa la mine ? Aşa, c-un picior în groapă, eşti în stare să te amo-rezezi ?... SUBLIMUL : Departe sînt de mine nemernicele patimi ale trupului... Adevăratele bucurii sînt cele ale spiritului. CAMELIA : Ei, nu mai spune ? î De cînd te-au lăsat puterile, te-ai agăţat de Dumnezeu... Tu crezi, ne-norocitule, că orice, loc rămas liber e ocupat de mina Domnului ? SUBLIMUL : Eu vreau să mă ridic spre înălţimi abstracte, dar... adevărul e că îmi placi, copilă ! Cu toată seriozitatea mi-aş încălzi bătrîneţele în preajma ta. 308 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI CAMELIA : Auzi, preanevinovatule, ce zice ? Şi-ar încălzi bătrîneţea în preajma mea... Mai dă-mi o plăcintă... Lasă-te păgubaş, cumetre l SUBLIMUL : Kant! Immanuel Kant ! CAMELIA (printre sughiţuri) : Ce mormăi acolo, mă ? SUBLIMUL : Kant! Immanuel Kant! Asta e durerea vieţii mele. De cîte ori o femeie mă respinge, îmi amintesc de Immanuel Kant ! Dumnezeu e dezgolirea naturii de sensul ei material. BĂRBATUL: Gustoasă plăcintă ! Admirabile cuvinte! (Sublimul încearcă s-o mîngîie pe Camelia.) CAMELIA : Nu te atinge de mine, cumetre !... S-a dus vremea cînd curtezanele se iubeau pe degeaba cu filozofii, preoţii şi poeţii... SUBLIMUL (îşi examinează mina pe care Camelia a respins-o) : O, Doamne, ce bine că există împărăţia cerului ! CAMELIA : Există pe dracu ! Nu există nimic ! SUBLIMUL (învins, îşi pune aureola pe frunte) : De cîte ori nu-mi ies afacerile, de cîte ori femeile mă privesc cu dispreţ, îmi pun aureola pe cap. Dacă n-ar exista insuccesele pe linie sentimentală şi profesională nu ne-am aminti de existenţa Domnului. (Bărbatul pleacă pe furiş.) CAMELIA : De unde ai jucăria asta ? Se găseşte în comerţ ?... Dă-mi-o şi mie să văd cum îmi stă... SUBLIMUL : Cu plăcere ! Cu plăcere ! CAMELIA (îşi aşază aureola pe cap) : Cum arăt ca sfîntă ? îmi sade bine ? Şi Maria Egipteanca a devenit sfîntă după ce şi-a făcut de cap... îmi pare rău că n-am o oglindă... Trebuie să fie foarte şic... (Strigăt.) Aoleo ! a fugit nevinovatul fără să plătească plăcintele ! S-a dus... Ne-a tras pe sfoară... (Se reîntoarce.) Mă cam strînge aureola asta de sfîntă !... SUBLIMUL : A fugit fără să plătească plăcintele ! CAMELIA : Da. Ţi-a făcut pagubă ! SUBLIMUL : Sînt îngrozit. încerc să-mi revin. Atunci, vino măcar tu în garsoniera mea din Piaţa Romană... ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 309 CAMELIA : Nu. Nu vin în garsoniera ta din Piaţa Romană... SUBLIMUL : Nu vrei să-ini dai un ceas de fericire Nu vrei să mă mîngîi cu iluzia frumuseţii tale ? Simt cum îmi cresc aripi... CAMELIA : Iţi cresc aripi ? SUBLIMUL : Simt nevoia să zbor... Aşa păţesc întotdeauna. Cînd cineva nu-mi plăteşte plăcintele, când trebuie să plătesc chiria şi femeile mă resping, îmi cresc aripi... CAMELIA : Şi te duci sus ? ! Sus de tot ? ! SUBLIMUL : Sus de tot... Dacă femeile mă refuză şi oamenii nu-mi plătesc plăcintele, mă duc în lumea abstracţiilor şi a ideilor... Nu vreau să fiu sublim,, sînt silit să fiu sublim, mi-a .ajuns cuţitul la os... Devin sublim în caz de forţă majoră... Indiferenţa ta m-a făcut sublim... Vrînd-nevrind, iubesc absolutul.. Vrînd-nevrind, ador eternitatea. Atunci mă înalţ, mă înalţ... CAMELIA : Aşa e... Ai început să te înalţi puţin. Unde te duci ? SUBLIMUL (se înalţă puţin în aer) : Vezi steaua aia ?... Acolo îmi amărăsc zilele... De ce nu vrei să vii în garsoniera mea din Piaţa Romană ? î Nu mă judeca greşit. Spune-mi şi tu, am eu vreo vină că sînt sublim şi iubesc absolutul ? Aş prefera o aventură trecătoare. (Se înalţă.) N-am nici o vină. Nu ţi-e milă de mine ? (Patetic.) Nu mă lăsa pradă eternităţii ! CAMELIA : Nu mi-e milă de nimeni... Ia-ţi coşul cu plăcinte !... SUBLIMUL (în văzduh, ultima încercare) : E groaznic să fii sublim fiindcă n-ai reuşit să fii ticălos... Fiecare insucces în viaţă îmi dă aripi, mă împinge sus, tot mai sus... Nu mă lăsa să fiu etern ! (Dispare în constelaţia stelară.) Copila mea, nu mă lăsa să fiu etern !... CAMELIA (priveşte cerul şi caută să ghicească steaua in care se ascunde Sublimul. L-a dibuit) : Uite4 ! Uite-1 ! Hoţomanule ! Hoţomanule ! ACTUL I TABLOUL I La început o locuinţă dintre cele mai banale — pe parcurs, datorită intervenţiilor de regie ale Cameliei, locuinţa se transformă într-un decor poetic şi o plăcută ambianţă erotică. IORDACHE (aprinde brusc lumina şi o descoperă).; Cine eşti dumneata ? CAMELIA (dă din umeri, foarte mirată de această întrebare) : Cine sînt eu? Nici eu nu ştiu cine sînt... Parcă noi ne cunoaştem ?!... De ce eşti aşa rece cu mine ? Dă-le încolo de prejudecăţi, spune-mi tu... Eu mă numesc Camelia... IORDACHE : Eu mă numesc Iordache, dar sînt foarte grăbit... Şi chiar dacă n-aş fi grăbit, am anumite principii !... CAMELIA : Aş vrea să merg în deltă. IORDACHE : Ce-ţi veni cu delta ? CAMELIA : Cum, ce-mi veni ? Aşa-mi veni. (Suspicioasă.) Nu apreciezi spontaneitatea ? Mă miră... în cercurile cele mai diverse, spontaneitatea e foarte apreciată, foarte cotată şi, uneori, chiar foarte bine plătită. Nu te bucură faptul că, deşi nu ştiu cine eşti, ce hram porţi, îţi cer să mă iei în deltă? !... N-am fost niciodată în deltă. Am auzit că sînt locuri frumoase pe acolo. în deltă l-am cunoscut pe Giovani. Mi l-a prezentat Lia, pe vremea cînd eram navetistă. A venit o colegă la mine şi mi-a spus : haideţi fetelor la Turnu Măgurele c-au venit italienii... Acolo l-am cunoscut pe Giovani,.. A fost o poveste destul de stranie cu italianul ăla... cînd mi-am dat seama că e meschin, era prea tirgiu, îl 311 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI iubeam... Şi cînd îl iubeam mi-am dat seama că trebuie să plec la Braşov... IORDACHE : Ia stai puţin că eu sînt un băiat cu o logică de fier. Spuneai că n-ai fost niciodată în deltă. Şi în deltă l-ai cunoscut pe italian. Păi care e sentimentul care trebuie să apară în mod logic, la sfîrşitul acestei analize ? Indignarea. Dispreţul. Uite ce e, m-am săturat de femei ipocrite şi de locuinţe fără apă caldă ! Eu vreau totul de la viaţă. Eu vreau şi poezie şi confort totodată !... CAMELIA : Eu îţi aduc poezia...* IORDACHE : Mi-am exprimat clar punctul meu de vedere... Eu vreau şi nebunia iubirii şi confort ultramodern. E limpede ? Mai are cineva de pus întrebări ? CAMELIA : De ce mă priveşti cu atîta scepticism ? Dacă nu te iubeam, nu eram aici... IORDACHE : Nu-i un argument... Am văzut femei care erau şi punctuale şi ipocrite... CAMELIA : Mă respingi, deci... Un om se îndreaptă spre tine, îşi deschide sufletul, şi tu îl respingi ? ! Ţi-am făcut ordine pe-aici. Ţi-am spălat cămăşile fără să-ţi cunosc caracterul, nici n-ai observat... IORDACHE : Merci. CAMELIA : Nu te pune pe gînduri acest gest de tandreţe ? IORDACHE : Ba da, mă clarifică asupra caracterului dumitale... E limpede că ţi-ai făcut de cap azi noapte... După ce-şi fac de cap, femeile simt nevoia să spele parchetul şi să cîrpească ciorapii... Aşa am descoperit că prima meia soţie m-a înşelat : într-o bună dimineaţă mi-a spălat toţi ciorapii şi toate cămăşile... Remuşcarea era atît de aprigă, încît le spălase în două ape. M-a înşelat, îmi spuneam eu în timp ce-mi puneam cămaşa albă altfel proaspăt spălată şi frumos apretată... Bănuiala mea s-a adeverit şi ca orice om inteligent, am început să exploatez păcatele soţiei, aşa cum îi exploatasem şi calităţile. De cîte ori aveam nevoie de-o cămaşă curată, o lăsam să-şi facă de cap. Eu sînt un om blînd, nu mă împotrivesc legilor firii. 312 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI CAMELIA: îmi place să te ascult... Povesteşti frumos... IORDACHE : Era şi ea satisfăcută, eram şi eu curat îmbrăcat. CAMELIA : Şi ? Mai departe ? Mai departe ?... îmi place grozav să ascult poveştile pînă la ciapăt... ©e copilăroasă sînt! După cîte am văzut la viaţa mea, mă mir de oîtă copilărie mai sînt în, stare. IORDACHE : Eu sînt un tip rigid. Dar îmi propun să fiu spontan, urmăresc ca în cîţiva ani să fiu plin de naturaleţe. CAMELIA : Cum s-a terminat povestea ?; IORDACHE : Sfîrşit banal. Legătura extraconjugală a plictisit-o la un moment dat, şi atunci s-a întors la mine cu o dragoste sporită. Dragostea sporise, dar nu mai punea mîna să spele o cămaşă sau să cîrpească un ciorap, sau să gătească o supă caldă, eram iubit şi subalimentat. Regretam sincer frumoasele timpuri ale adulterului şi atunci, am pă-răsit-o eu... CAMELIA: Te înţeleg. Viaţa e dură. (înşiră cu premeditare toate clişeele tradiţionale.) Te superi dacă recunosc că mă simt bine în preajma ta ?... Eşti atît de bun... IORDACHE : în legătură cu mine, părerile sînt împărţite. Dar de unde ştii că sînt bun ? CAMELIA : De unde ştiu ? Cum de unde ştiu ? Asta se simte. Nu eşti la fel ca toţi bărbaţii... Deşi nu ai nimic deosebit, ai totuşi un ce anume. A, ce rău îmi pare că nu te-am întîlnit acum trei ani... Alta ar fi fost viaţa mea. A, ce mult contează anturajul în viaţa unei femei... Eu de exemplu sînt extrem de influenţabilă. Extrem ! Soarele, ploaia, vîntul, felul în care mă îmbrac, totul mă influenţează. Ca să dau un exemplu, cînd îmi iau manşonul de blană sînt incoruptibilă şi visez o mare iubire... IORDACHE : Aha, aha. ’ CAMELIA : în schimb cînd îmbrac un taior simt nevoia să mă căsătoresc, o idee care nici nu-mi trece prin cap cînd pun pe mine o rochie de vară... Atunci m-aş da şi primului venit, cum spuneţi voi bărbaţii cu ironie. Ca şi cum ar fi o diferenţă tragică între 313 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI ^primul venit44 şi „al doilea venit44... Te supără vulgaritatea ? Nu sînt vulgară. Eu le vorbesc bărbaţilor despre lucruri frumoase, poezie, plastică, muzică chiar şi metafizică, nu mi-e ruşine de nimic... Şi la urmă trîntesc una boacănă. O înjurătură şi un citat din Platon, un citat din Platon şi-o înjurătură ■— are un efect sigur. Am fost silită să procedez aşa. Dacă era după mine eu m-aş fi mulţumit cu Platon, dar glumele deşuchiate au mai multă căutare decît citatele din Platon. Ce tristă, mizerabilă viaţă ducem ! Vezi că îmi dau seama de mizeria existenţei, nu sînt o femeie inconştientă... Cunoşti pe cineva care vrea să facă un schimb de locuinţă ?... IORDACHE : Păi !... CAMELIA : Vara sînt ocupată cu străinii, dar iarna, iarna, te-aş putea iubi sincer... Pînă începe sezonul te poţi bizui pe mine... IORDACHE : Pînă începe sezonul... CAMELIA : Ai avut un zîmbet ironic ? Pînă începe sezonul te poţi bizui pe mine... Ţi se pare puţin? A, domnul vrea o dragoste veşnică... Atunci, dacă e vorba de un sentiment mai durabil, trebuie să ne cunoaştem mai bine... Sînt o fată simplă „o fecioară nebună44, cum s-a exprimat un pictor scenograf care locuia în Piaţa Rosetti, şi s-a mutat acum într-un apartament foarte frumos în Parcul Aviatorilor. Ce fiinţă îngerească am fost cînd am deschis ochii... Iubeam pe toată lumea... îţi fac o mărturisire, ar fi absurd să am secrete faţă de tine, la început am fost cu adevărat pură. Dar cînd am văzut ce impresie bună face candoarea, n-am mai lăsat-o din braţe. La început chiar căutam adevărul, dar cînd am văzut că această căutare îmi măreşte farmecul personal şi succesele amoroase, mi-am făcut din inefabil metoda de a aduce un ban în casă. Cum avem o calitate, cum ne grăbim să scoatem şi untul din ea. Stînd eu aşa retrasă şi meditînd, mi-am dat seama că oamenii au nevoie de puritate. IORDACHE : I-auzi ! 314 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI CAMELIA : Intuiţie de geniu... Fii deşteaptă, copilo, nu te lăsa prinsă în mrejele întunericului — mi-am spus eu în clipele mele de meditaţie. Nu fi proastă, Camelio, acVoră absolutul ! Absolutul are căutare. Şi aşa, am transformat un dar al naturii într-o metodă... Ai putea să te miri mai mult de profunzimea acestei observaţii... Păi miră-te Iordache ! IORDACHE : Mă mir, Camelia, mă mir. CAMELIA : Şi bărbaţii, bieţii de ei, nefericiţii de ei, îşi închipuie că descoperă cu mine absolutul. Taci ! IORDACHE : Păi, eu n-am... CAMELIA : Nu, mie mi-am poruncit să tac. Taci, nemernice, nu bate cîmpii ! îmi place să judec oamenii şi să-i condamn, am eu tribunalul meu... Am cunoscut odată — ţi-am mai spus — un pictor scenograf. Nu mi-a plăcut, era inteligent, pregătit, „bine cotat“ — cum spun artiştii între ei — dar mie nu-mi spunea nimic... IORDACHE : Poate eşti şi tu prea exigentă. CAMELIA : Poate. Nu-mi spunea nimic... IORDACHE : Şi ce-ar fi trebuit să-ţi spună ? CAMELIA : Nimic. Dar nu-mi spunea nimic. Te-ai prins ? Nu vezi că mă joc cu tine ?... Cîteodată devin înadins prostuţă ca să nu complexez bărbaţii... Din toate punctele de vedere bărbaţii se inhibă foarte uşor... Gata ! Detest mediocritatea ! Hai să ridicăm nivelul conversaţiei ! Ai avut vreodată preocupări metafizice ? IORDACHE : Tata a fost negustor, dar preocupări metafizice n-a avut... Cîştiga bine, dar nu credea în Dumnezeu... CAMELIA : Aş mînca un pepene — ţie îţi plac pepenii ? Vezi ce deschis vorbesc cu tine ? Să apreciezi asta, că altfel mă supăr... Detest femeile care se cramponează... Tu ce crezi, există Dumnezeu ? ! Crezi că omul e nemuritor ! Crezi în metempsihoză ? IORDACHE : N-am avut timp să mă ocup de problemele majore ale existenţei. Aş crede eu dar nu ştiu ce e aia metempsihoză. îmi dau seama că am trăit ca o cîrtiţă, Camelia. îţi mulţumesc că-mi deschizi ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 315 ochii... Da. Aş vrea să plîng şi eu în faţa unui apus de soare, n-am avut ocazia pînă acum. CAMELIA : Lasă, Iordache, c-am să te ajut eu să-ţi pui marile probleme ale existenţei : moartea, sinuciderea, menirea artei, sensul religiei... Ştiinţa, sărăcuţa de ea, nu poate să rezolve nimic. Nici nu ştii cît mă doare incapacitatea asta a ştiinţei... Dacă nici pînă acuma medicina n-a reuşit să-şi explice ce este un sughiţ... Sughiţul e învăluit într-o taină de nepătruns, nu se ştie nici pînă-n ziua de azi de ce sughiţe omul... Nu-ţi vine să-ţi iei cîmpii ? IORDACHE : Uite, pe mine nu mă doare incapacitatea ştiinţei. Nu mi se pare ceva îngrozitor... îmi dau seama că ar trebui să fiu şi eu zguduit de impasul medicinei, dar nu sînt... Ajută-mă să fiu şi eu mai i zguduit, Camelia ! CAMELIA : Eşti prea simplu, Iordache, tu n-ai decît dureri de dinţi. Mie mi se pare ceva îngrozitor, din cauza asta am abandonat medicina... M-a apucat disperarea — şi odată cu disperarea, am scăpat şi de navetă. Mă urmăreşti cu atenţie ? De fapt, eu voiam să scap de navetă, dacă nu era naveta, mă durea în cot de progresul sau impasul ştiinţei... Vezi ce frumos le aranjez eu pe toate ? Deşi — într-un fel — îmi plăcea să fiu navetistă, să merg cu trenul în fiecare zi, dimineaţa şi seara... în tren, oamenii se schimbă. Din pricina vitezei, , oamenii mint, îşi închipuie că totul e posibil... în tren oricine se crede Napoleon Bonaparte sau Anouk Aimee. Şi apoi, în tren, mai ales in vago-nul-restaurant, bărbaţii sînt foarte gentili... în orice caz, pînă la Chitila sînt foarte gentili. IORDACHE : Eu n-am avut asemenea probleme, deşi am : călătorit de multe ori cu trenul, în interes de serviciu... Nu m-am simţit niciodată Napoleon Bonaparte şi nici Anouk Aimee. E un păcat al meu, sînt lipsit de fantezie... Tare aş vrea să am şi eu mai multă fantezie. Ajută-mă, Camelia, să am şi eu imaginaţie î CAMELIA : De aceea am apărut eu în viaţa ta. Vei avea şi fantezie, Iordache, vei avea de toate... îţi voi da 316 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI eu şi fantezie, îţi voi da şi măreţie, şi extazuri erotice, numai să fii băiat cuminte... IORDAGHE : Existenţa mi se pare un lucru destul de banal — aproape tras de păr. Aş vrea să fiu cutremurat de miracolul existenţei, anafura ei de viaţă. Aş vrea să cad şi eu pe gînduri... Aş vrea să zîmbesc şi eu eu ironie la anumite fraze... Aş vrea să trec şi eu cu uşurinţă de la un subiect la altul... CAMELIA : Răbdare. De ce nu mă laşi să-mi povestesc viaţa ? Cum vrei să se creeze puntea sufletească, dacă nu ştii cine sînt ? Acum trăiesc din artă, ca toată lumea, din artă şi din amintiri... IORDACHE : Din amintiri ? CAMELIA : Din amintiri, adică, ca să mă exprim mai simplu, din pachete... Toţi bărbaţii care m-au iubit şi nu m-au luat de soţie, îşi amintesc de mine fiecare cum poate. Din nefericire, tocmai ăia cu o situaţie mai bună m-au iubit mai puţin. Unul îmi trimite ciorapi, unul îmi trimite o rochie, cu aceste pachete reconstitui trecutul şi-mi plătesc chiria... De fapt, sînt artistă. Am fost şi cîntăreaţă de tură, chiar şi artistă fotografă. Bat oraşele şi tîrgurile amărîte şi fac fotografii — nu singură. Am şi o prietenă — nunţi, botezuri, vezi să nu te-ndră-gosteşti de ea. Aiurea, nu sînt geloasă, gelozia e un sentiment perimat. Asta cu fotografiatul a mers, a mers, pînă au venit ăia de la Decorativa şi ne-au alungat de pe piaţă. Păcat, mare păcat. Metoda era simplă : îi făceam pe toţi oamenii frumoşi. Oamenii nu vor să-şi semene, vor să fie frumoşi, măcar în poze. Dacă toţi oamenii ar fi frumoşi nici războaie n-ar mai fi. Cînd mă uit la tine ce urît eşti îmi dau seama că o să înceapă al treilea război mondial. Iordaehe, tu eşti emoţionat ! ? Mi-ar face mare plăcere să fii emoţionat... IORDACHE : Camelia, ţi-o spun cu toată seriozitatea,, deşi tu susţii teze idealiste, sînt cu adevărat emoţionat! CAMELIA : Constat cu uimire că eşti profund emoţionat. Bravo, Iordaehe î Hai, dă ceva de băut! ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 317 IORDACHE : Ce-ai acolo ? CAMELIA : Obiecte strict necesare. Am aici un disc care creează o atmosferă de vrajă î E foarte frumos, nu ? Bietele capodopere ! Mi-e aşa milă de artă... Săraca artă. Mititica. Citeodată îmi vine să plîng cînd mă gîndesc la artă ! Ea ne mai ajută să ne alungăm urîtul... Vezi ce simplu se creează vraja ? IORDACHE : Ce frumos e acum, Camelia, în momentul de faţă... De cînd caut eu o insulă a purităţii... CAMELIA : Admirabil ! Şi eu caut o insulă a purităţii... Ea caută puritate, el caută puritate şi aşa se bea fondul de rulment... Important e, te simţi bine cu mine ? IORDACHE : încerc să fiu lucid. încerc să compar faptele, să le pun în balanţă şi să trag concluzii. N-ar trebui să mă simt bine, îmi dau seama că n-ar trebui să mă simt bine, dar mă simt excelent ! CAMELIA : Nu cugeta, nu analiza ! Aruncă logica ! Dispreţuieşte raţiunea ! Dăruie-te vieţii ! S-a creat vraja... sau puntea sufletească, cum spun intelectualii... Curînd-curînd o să vină şi nebunia. IORDACHE : Eu sînt un om dintr-o bucată ! Nu vreau nebunie... încă nu vreau nebunia... CAMELIA : Vocea ţi-a devenit mai puţin sigură... Ah, cît mă bucur ! îndoiala ţi s-a strecurat în suflet... Nu fi mediocru, Iordaehe !... Stelele ! Au răsărit stelele ! Du-te şi priveşte stelele, vulpe bătrînă ! IORDACHE : De ce vorbeşti aşa ? De ce ţipi la mine ? CAMELIA : Păi cum să nu ţip ? E o mare durere în mine, şi tu nu pricepi, Iordaehe... Pînă simţi tu sublimul, îi vine femeii să înnebunească ! Mă chinuiesc pentru nenorocitul ăsta de sublim ca un ţăran la munca cîmpului. îmi distrug sănătatea ca să-ţi creez o clipă de extaz şi tu te uiţi ca viţelul la poarta nouă ! Du-te, tîlharule, priveşte cerul, spală-ţi ochii cu lumina stelelor şi întoarce-te la mine cu o privire curată ! Mişcă-te ! IORDACHE : De ce ţipi la mine ? Ia vezi, că acum mă supăr. 313 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNIC I CAMELIA : Iartă-mă ! N-am vrut să te supăr... Descopăr cu uimire că sînt încă rea, lipsită de răbdare şi bunătate. Nu ştiu ce se întîmplă cu mine de la c vreme. Mă tem să nu fac iarăşi o criză de disperare... Sînt crudă — de ce să-mi ascund cruzimea ? Iordache, cu adevărat iartă-mă !... IORDACHE : Stai, că e o situaţie mai deosebită. Observ cu satisfacţie că totuşi îi fac faţă. Te iert ! CAMELIA: De ce sînt aşa de rea? De ce sînt aşa de crudă ! Crezi că eu nu mă întreb ? Am atîtea să-mi reproşez. Să fi avut dreptate contabilul Petrescu ? IORDACHE : Cine e contabilul Petrescu ? CAMELIA : Ce importanţă are cine e contabilul Petrescu ? Hai să lăsăm asta... în curînd devin mizantroapă. Se spune că am prins bătături pe suflet. IORDACHE : Vreau să ştiu cine e contabilul Petrescu. CAMELIA : Contabilul Âdam Petrescu, este un sfînt, el nu se ocupă de femei. Lasă-1, lasă-1 pe Adani, să ne ocupăm de mizeria noastră. Natura mi-a dăruit şi frumuseţe şi inteligenţă şi sensibilitate — totuşi sînt plină de păcate. Spune tu drept, ţi-ai fi putut închipui că o fată atît de gingaşă ca mine fură de stinge ? IORDACHE : Nu, nu cred că eşti hoaţă... CAMELIA : Nu crezi ? Nu crezi fiindcă ai interes să nu crezi. Eşti convins că avînd încredere în mine, am să-ţi răsplătesc încrederea într-un fel sau altul, încrederea e cea mai bună metodă de a obţine ceva făcînd şi economii pe deasupra. Ţine-ţi încrederea pentru fetele de la institut. IORDACHE : Te iubesc !... Ei, drăcia dracului ! îmi dau seama că te iubesc. Cînd dracu\ m-am îndrăgostit de tine ? Acum cîteva clipe, încă te mai dispreţuiam. Nu, să ştii, în ultimi doi, ani am ajuns la concluzia că. omul e foarte complex. Cum îţi explici ? CAMELIA: Uite că-mi explic!... De multă vreme subconştientul tău încărcat mă aştepta. Nu l-ai citit pe Freud... Recunosc, astăzi am fost şi în formă... Sînt zile mai bune, zile mai proaste. ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 319 Trebuie să ştii, dragul meu, că eşti al treilea bărbat pe ziua de azi care mi-a jurat credinţă veşnică. ...Şi acum, după ce am făcui din tine un sclav, pot să mă duc si după cumpărături... IORDACHE : Nu pleca ! CAMELIA : Cu cit patima e mai mare, cu atît trupul dorit e mai departe. Departe sînt ochii tăi. Departe sînt buzele tale. Departe, foarte departe... IORDACHE : Nu pleca ! CAMELIA : Hai, dă ceva de băut. Dragi mi-au fost întotdeauna bărbaţii ajunşi în stări de criză, „bărbaţii cu problemeu. Sînt victime ideale. Cîte autobiografii n-am ascultat eu în miez de noapte... Cum e unul care nu-i apreciat la justa lui valoare, cum îmi dă telefon ! Şi Camelia se duce. Nu-i aşa că nici tu nu eşti apreciat la justa ta valoare ?... IORDACHE : Ai ghicit. Nu sînt apreciat... Tu, cu gingăşia ta de femeie, ai înţeles ceea ce n-a înţeles nici contabilul-şef. Sînt încolţit. Sînt înfricoşat. M-a criticat şi presa locală. Dar nu regret că dau de dracu’. Dacă nu dădeam de dracu’, n-apăreai tu în viaţa mea. Vezi cum se leagă toate. CAMELIA : îţi faci iluzii. Nici eu nu te apreciez. Eşti un biet negustor ! Vrei să nu rămîi în pagubă, să nu-ţi risipeşti capitalul tău sufletesc, investiţiile tale de bani gheaţă, lirism şi tandreţe. IORDACHE : Eu iau viaţa aşa cum e. Totuşi, n-am pomenit de bani gheaţă... CAMELIA : Ai lăsat să se înţeleagă ! Minunatul tău capital sufletesc, alcătuit din amintiri din copilărie, crize de conştiinţă, demnitate jignită, călătorii neefectuate şi citate din Thomas Mann ! Aoleo, că simplu mai eşti, Iordache ! IORDACHE : Nu pleca, ai perfectă dreptate ! Sînt stupid. Sînt un ratat. Sînt pedant. Datorită ţie am căpătat conştiinţa mediocrităţii mele. Am trăit într-o beznă. Sînt zguduit... CAMELIA : Minţi ! Nu eşti zguduit. Nu eşti capabil de suferinţă. 320 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI IORDACHE : Sînt sincer în sinceritatea mea. Am început să mă îngraş ; a venit timpul să-mi pun şi eu marile problemele ale existenţei. Lîngă tine aş renaşte... CAMELIA : Sigur că ai renaşte... Sigur că ai renaşte alături de o femeie frumoasă. Confunzi adevărul cu plăcerea, confuzie regretabilă pe care o fac toţi căutătorii de absolut. Şi fără această confuzie nimeni n-ar mai căuta, mă, absolutul. Hai că mi s-a făcut şi foame. IORDACHE : Camelia, Universul e o taină. Tu eşti c taină... Sufletul femeii e o taină... Lumina dimineţii e o taină... Numai eu, Iordache, nu sînt o taină... Vreau să fiu şi eu o taină ! CAMELIA : Nu există nici o taină ! Dacă pe lumea asta plină de mistere şi de contradicţii există şi ceva lipsit de taină, apoi acel ceva e sufletul femeii. Cînd mă gîndesc pentru ce fleacuri s-au scris atîtea versuri nemuritoare, îmi vine să urlu !... Poveşti ridicole, bune de adormit copiii... Durerea de a nu mai putea trăi fără nu ştiu care femeie — durere stupidă, strict administrativă de a nu mai simţi mireasma unui anume trup — mai mare ruşinea, zău ! IORDACHE :. Camelia, tu-mi distrugi tot sistemul de valori ! Nu te sfii, ispititoare judecată de apoi î Distruge-mă ! Distruge-mă ! Am să renasc eu după aceea... CAMELIA : Nemernicule ! Pînă şi din disperarea în faţa vieţii vrei să scoţi un mic profit... Dar pe mine nu mă duci, vulpe bătrînă, aflată la ceas de cumpănă... Eu ştiu că duioşia ta e născută din moarte şi pustiu. Iţi văd chinul şi tînguirea ta mi se pare jalnică. Ţi-e frică de moarte I IORDACHE: Ai perfectă dreptate ! în toate problemele ai dreptate, Camelia. Te iubesc, fiindcă mi-e frică de moarte... CAMELIA : Dacă n-ar - fi frica asta de moarte, v-aţi ţine mai puţin de fustele muierilor. Dar eu, eu am să ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 321 te primesc în trupul meu şi am să te predau morţii ! IORDACHE : Eşti sublimă ! CAMELIA : Sublimă ? Eu nu sînt sublimă, sînt doar bine dispusă... IORDACHE : Dacă toate valorile s-au dus, trebuie să pun ceva în loc. Nu se poate trăi aşa, Camelia ! Am nevoie de ceva în care să cred ! CAMELIA : Crede în tine ! IORDACHE : în mine ? Asta-i bună... Cum o să cred în mine ? CAMELIA : Sigur... Nici nu-ţi trece prin cap să crezi în tine. Ai nevoie de-o cîrje. Ai mai multe cîrje decît picioare... Mereu cerşeşti cîte o clipă de tandreţe sau o noapte de amor, sau o slujbă bunicică, sau o călătorie la Paris, sau o preţuire unanimă, sau o pasiune. IORDACHE : Niciodată n-am auzit cuvinte atît de înfricoşătoare ! Eşti cumplită, mai cumplită decît biciul lui Atila... CAMELIA : Mă urăşti. IORDACHE : Nu pleca ! CAMELIA : Ne urîm. De ce ne urîm ? Tare mi-e teamă că-n ura noastră zace o durere pe care n-o înţelegem. N-am să plec, Iordache! Rămîn cu tine... Nu că vreau să-l supăr pe contabilul Petrescu. De fapt, nu ştiu de ce rămîn cu tine... Să se fi născut oare dorinţa fizică ? Tot ce se poate. Ce frumos spunea Shakespeare... Şi totuşi vom goni etern... Spre raiul care ne aruncă în infern. Cu ce se ocupa prima ta soţie ? Nu-mi răspunde ! Iartă-mă... Dă-mi mîna... Chiar te rog să-mi dai mîna. Chiar aş vrea să-mi dai mîna... Chiar aş vrea să-ţi întind mîna. Chiar m-aş bucura dacă mi-ai întinde mîna. Chiar m-aş bucura dacă m-aş bucura cu adevărat că-mi întinzi mîna... IORDACHE : Te iubesc, vivandieră răsfăţată ! 322 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI TABLOUL II Tot locuinţa lui Iordache. De data aceasta ambianţa poetică s-a risipit. CAMELIA : Bineînţeles, tu erai... Ştiam că eşti stupidă, meschină, incultă, agasantă, ipocrită, flotantă, dar nu ştiam că eşti şi spioană... SILVIA : Trebuie să avem o explicaţie... CAMELIA : Detest scenele de explicaţie... SILVIA : Unde e victima ? CAMELIA : Ce, nu ştii cum se întîmplă ? Ni s-a făcut foame şi s-a dus după cumpărături... SILVIA : Nu asta mă interesează. Vreau să ştiu cum i-ai sucit capul nefericitului... Am impresia că ai intrat în domeniul meu. CAMELIA : Domeniul tău e atît de vast... SILVIA : Aştept răspunsul ! CAMELIA : Metoda obişnuită. I-am distrus tot sistemul de valori şi a căzut ca o plăcintă tragică în tigaia măreţiei mele. SILVIA : Duioşia ?... CAMELIA : Ce-i cu duioşia ? SILVIA : Cum ce-i cu duioşia, duioşia e domeniul meu. N-ai strecurat cumva acolo şi puţină duioşie, aşa ca să mai colorezi atmosfera ?... Fii sinceră ! CAMELIA : Nu ştiu. Nu-mi amintesc. Poate... SILVIA : Cum poate ? ! Cum adică, poate ! Tu eşti iresponsabilă ? Doar eu joc cartea duioşiei ! CAMELIA : Fii liniştită ! Nu-ţi fură nimeni tandreţea ! N-are nimeni nevoie de trandreţea ta ! SILVIA (sobru) : Tandreţea e destinul meu ! CAMELIA: Foarte bine! N-o să ne certăm noi pentru atîta lucru. N-ai decît să te ocupi în continuare de duioşie şi plasarea pachetelor. Hămînem la fel de bune prietene ca înainte... ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI „333 SILVIA : Am vaga impresie că de la o vreme încerci să crezi şi tu în frumuseţea individului... Am auzit că vrei să-ţi aranjezi o viaţă interioară, că vrei să-ţi mobilezi sufletul. Cu alte cuvinte, ce mai încolo, ai de gînd să-ţi schimbi raza de acţiune... CAMELIA : Fii liniştită ! Cunosc tandreţea, e pîine grea... De la primul meu soţ căruia îi turnam picături în ochi, nu mi-a mai rămas decît taiorul ăla, casa tot goală e... Puţin. Foarte puţin pentru cît zbucium a fost... SILVIA : Mi-e teamă, Camelia ! Timpul zboară. Ridurile pot apărea dintr-un moment în altul. Am să cred şi eu în iubire. Uite, Amalia a crezut în iubire şi-a ajuns la Paris... CAMELIA : Mereu îi dai cu Amalia, Amalia... Cu Amalia a fost altceva... SILVIA : Eu cred în frumuseţea individului, ţi-am spus-o şi la braserie. Cu cinismul se moare de foame în ziua de azi... Chiar şi occidentalii au nevoie de sentimente. Amalia, cu încrederea ei în iubire, a ajuns să trăiască mai bine decît tine, tu cu răceala ta de gheaţă, că tu nu erai aşa, nu ştiu cînd naiba ai căpătat-o... CAMELIA: Uiţi că eu aduc bărbaţilor şi extazuri metafizice... Asta uiţi... SILVIA : Da. Din metafizică ar putea să iasă ceva... CAMELIA : Iese. Iese destul de bine. încă nu mă plîng. Deocamdată nu mă plîng. Mai tîrziu vom vedea... SILVIA : Da, dar eu n-am nici frumuseţea nici cultura ta. Eu 11-am altă soluţie decît iubirea. Sînt silită să iubesc. Pînă la urmă sentimentele curate rămîn singura noastră avere. Vezi tu o altă soluţie ? CAMELIA : Pentru tine, nu văd. Eşti sortită să crezi în duioşie şi să cîrpeşti ciorapii bărbaţilor... SILVIA (cu ură) : Am să cred în om. Am să văd în fiecare individ ceva frumos. Am să cred în orice om, fără nici un scrupul. Am să iubesc delicateţea fără pic de ruşine, CAMELIA : Totuşi, nu cred că dai lovitura cu gingăşia asta... Aia care au nevoie de gingăşie sînt cam 324 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI zgîrciţi... Te pomeneşti că te şi plătesc tot cu gin-1 găşie... Aoleo ! Ce-aş mai rîde ! ... SILVIA : Aici e lovitura ! Aici e lovitura ! Gingăşie vor, gingăşie le dau. De ce să nu le dau ? Le dau, că doar nu le dau de la mine... Luaţi tandreţe, luaţi respect, luaţi lirism... acesta e trupul meu — cum spunea Mîntiiitorul... CÂMELIA : Mă întreb, dacă ai să fii fericită... SILVIA : Da. Pe mine o viaţă materială excelentă m-ar face mai bună, tu... Uite, dacă aş avea o vilă la mare şi una la munte, nici ipocrită n-aş mai fi... Căldură, căldură... Asta se cere pe piaţă ! CAMELIA : Nebunie, nebunie, asta vor prietenii mei !..-Tu nu ştii cum spun bărbaţii... Pentru o clipă de nebunie mi-aş da şi viaţa ! SILVIA : Mint ! A fost o vreme cînd nebunia avea mare căutare, acum, gata, s-a devalorizat... şi ca să fiu sinceră, pentru nebunie îţi trebuie tinereţe... Ei, n-o mai am... S-a dus... Avantajul sentimentelor e că ridurile se văd mai puţin. Ce ? Încerc şi eu să mă autosugestionez... Sigur că da. Ţie cu frumuseţea şi inteligenţa ta, îţi convine să vorbeşti. Da la mine nu te gîndeşti ? Mie, numai tandreţea mi-a mai rămas. Cum, tu, să ajungă, tandreţea singura mea scăpare ! Singura mea speranţă ? Ai putea să mă ajuţi, să ne ajutăm împreună, să colaborăm, hai tu, sîntem oameni, nu fiare... CAMELIA : Hai, mă, să înţeleg nevoia ta de duioşie. Spune cui vrei să dăm la cap ? SILVIA : Păi, tu ai să-mi oferi victimele nihilismului şi nebuniei tale, şi eu, cu modestie şi răbdare, am să le refac. Am să-i spăl, am să-i cos, am să-i hrănesc, am să-i lustruiesc şi am să-i redau umanităţii. Tu ai să-i distrugi şi eu am să-i pun la loc piesă cu piesă... Cu alte cuvinte, îţi cer să-mi furnizezi materia primă... Am nevoie de tine. Eu nu pot să fiu generoasă, dacă tu nu eşti cumplită. CAMELIA : Am să fiu. îmi place să fiu mai cumplită decit biciul lui Atila. ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 325 SILVIA : Adam zicea că el e biciul lui Atila. , ( CAMELIA : M-am săturat de tirania lui Adam, SILVIA : Are relaţii. : CAMELIA: Vom avea şi noi, în fond sînt trupurile noastre. SILVIA : A sosit vremea să lucrăm pe cont propriu. CAMELIA : Ce idee, ce idee... Eu să distrug moralul bărbaţilor şi tu să refaci moralul bărbaţilor ?! De cînd visam asta... O să lucrăm în bandă, poetic şi sistematic... Eu am să distrug bărbaţii... SILVIA : Şi eu am să le dau ceai de muşeţel, încredere în viaţă, şi-i pun pe picioare... CAMELIA : Eu am să fiu ca un uragan care distruge totul... SILVIA : Şi eu am să refac ceea ce uraganul a pustiit Stai, şi după ce-am refăcut totul, şi individul s-a înzdrăvenit, vii din nou tu, cu nebunia ta... CAMELIA : Ce frumos o să fie ! SILVIA : O să avem de lucru amîndouă ! CAMELIA : Silvia, ţine-ţi firea. Trebuie să se întoarcă victima. Te las singură cu victima... Ai grijă... Ii cam place haosul... a cam dat de gustul mierii... * IORDACHE : Camelia ! ! SILVIA : Altă ţigară ? Ţi-am spus să nu mai fumezi... IORDACHE : Cine eşti dumneata ? SILVIA : Nu mai fuma... Fumatul dăunează organismului... Te rog eu ! Dacă nu poţi altfel, fă-o măcar pentru mine. IORDACHE : Bine, renunţ la această ţigară, deşi nu-mi stă în caracter să fac concesii. SILVIA : Bravo ! IORDACHE : Unde e Camelia ? Unde e icoana mea ? Uncie e mireasa sufletului meu ? Cine eşti dumneata, stimată doamnă, care dai buzna în casa unui bărbat străin şi vrei să-l reeduci ? SILVIA : O, ce urît vorbeşti... Mă întristează sărăcia dumitale de vocabular... Nu mă recunoşti ? Ei da, * în versiunea din 1971 urmează o întreagă scenă Camelia — Silvia — Adam, premergătoare intrării lui Iordache (n.ed.) 326 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI sigur, eu sînt din categoria femeilor pe care bărbaţii le uită... Eu n-am nimic deosebit, pentru că nici gingăşia sufletească, nici modestia, nici devotamentul nu sînt calităţi care bat la ochi... N-ai locuit dumneata pe strada Cometa, colţ cu Vasile Conta? lORDACHE : Da. Am locuit pe strada Cometei, colţ cu Vasile Conta. SILVIA : Vezi ? Vezi, vezi, ce harababură e-n casa dumi-tale !... Se vede că lipseşte o mînă de femeie... Un buchet de flori luminează casa... Hrană rece î Hrană rece, dragul meu, pe ce mîini ai încăput... N-are cine să-ţi gătească o mîncare caldă şi tu suferi de stomac... lORDACHE : Cînd ai şi aflat că sufăr de stomac ? SILVIA : Ce te priveşte ! Important e că ştiu că te doare... Vrei un ceai de muşeţel şi-o pereche de papuci ? lORDACHE : Nu. Categoric, nu ! Nu vreau un ceai de muşeţel şi-o pereche de papuci ! SILVIA : N-are rost să stai cu pantofii în casă. Murdăreşti covorul şi mă întristezi şi pe mine... Te rog... te rog eu, pune-ţi papucii ăştia. De cînd te-am văzut pentru prima oară la Cafe de la Paix, acolo unde-i acum autodeservirea, de-acolo i-am cumpărat, de ani de zile visez clipa asta ! (Scoate din săculeţul pe care l-a adus cu ea o pereche de papuci.) lORDACHE : N-a lăsat un bilet Camelia ? A plecat fără să spună un cuvînt ? SILVIA : Camelia nu se va întoarce niciodată ! Camelia te-a părăsit, eu mă numesc Silvia. Uit-o, lordache. Nu era demnă de tine ! (îi pune papucii.) Stîngul, dreptul. Nu te simţi mai bine aşa ? (îi pune. mina pe frunte.) Arzi!,.. Ai 39... Bea ceaiul ăsta de muşeţel. 10RDACHE : Eu nu eram demn de Camelia. Eram cu mult sub valoarea ei... N-am 39. îmi face rău ceaiul de muşeţel... N-am temperatură... ACEŞTI NEBUNI -FĂŢARNICI 327 SILVIA (i-l dă cu forţa) : O să-ţi treacă temperatura... (Drăgălăşenie.) Uite, beau şi eu... E delicios !... Beau şi eu... bei şi tu... IORDACHE : Totdeauna mi-a fost silă de ceaiul de muşeţel... Ce-am să mă fac eu fără Camelia? Ochii aceia curaţi de copil ! Spune-mi, de ce m-a părăsit ? De ce ? SILVIA : Ai dus o viaţă haotică, n-a avut cine să te ordoneze... Ce Dumnezeu, trebuie să fii mai îngrijit ! O cămaşă ! Un nasture de la cămaşă e rupt. Nu te superi că-ţi cos nasturii ? Ar trebui să te laşi de fumat şi să înveţi limba engleză... IORDACHE : Ajunge ! Nu vreau să mă las de fumat... Nu vreau să învăţ limba engleză. Nu vreau nimic ! SILVIA : Trebuie să înveţi limba engleză. Trebuie ! Cît de mult te-a înăsprit viaţa, dacă vorbeşti aşa. N-ai cunoscut decît femei care ţi-au tocat banii. Eu am încredere în tine... M-auzi, lordache ? IORDACHE : Nu vreau să ai încredere în mine ! SILVIA : Eu am încredere în tine ! Nimeni pe lume nu mă poate împiedica să-ţi cîrpesc ciorapii, să-ţi pun comprese şi să te stimez ! Dacă tu crezi că poţi scăpa de gingăşia mea, te înşeli amarnic ! Eşti prizonierul gingăşiei mele ! IORDACHE : Îmi' vine să fug în pădure cînd văd mutra asta de baptistă înverşunată. SILVIA : Ei, parcă mie mi-a fost uşor, oamenii sînt răi, străzile aglomerate, banul se cîştigă greu, e greu, şi mie mi-e greu. Nu mai ai încredere nici în oameni, nici în instituţii. Te întrebi dacă viaţa mai merită să fie trăită ! Merită ! IORDACHE : Devotamentul tău e mai sinistru decît trădarea ! Din frică, răutate şi urîţenie s-a născut virtutea ta ! SILVIA : Nu folosi limbajul Cameliei că nu se potriveşte... Din calea gingăşiei mele nimeni nu mă abate. Nu te condamn, lordache. Nu tu eşti vinovat. Tu n-ai ştiut ce înseamnă o supă caldă, servită exact la ora indicată, liniştea unui cămin, o femeie care 328 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI să-ţi pună mîna pe frunte. Tu, Iordache n-ai cu-. noscut fericirea ! IORDACHE : Nici nu vreau s-o cunosc ! SILVIA : Foarte rău faci, Iordache, să nu renunţi la fericire, e păcat. Ştiu bine, vom pune la loc toate ; valorile, piesă cu piesă. Vei fi din nou o rotiţă fericită din marele mecanism al lumii... IORDACHE: Am fost o rotiţă, nu mai vreau să fiu rotiţă. SILVIA : Nu bea, Iordache. Alcoolul aduce ulcer duodenal. r IORDACHE : Te rog nu mai cîrpi ciorapii ăia trei sferturi. Cînd te văd pregătindu-mi o supă caldă sau cîrpindu-mi ciorapii, mi se face frică. Cred că şi moartea înainte de a veni, îţi cîrpeşte ciorapii... Te rog, te rog, nu mai cîrpi ciorapii ăia supraelastici. SILVIA : Eu te respect mtilt, Iordache. Nu te cunosc ca bărbat, dar te respect ca om... IORDACHE : N-ai de ce să mă respecţi. Sînt un anonim. SILVIA : N-âi să mai fii. IORDACHE : Am un subconştient încărcat. SILVIA : N-o să mai ai. IORDACHE : N-am o viaţă interioară complexă. SILVIA : O să ai. IORDACHE: Cucerirea lunii nu mi-a făcut nici o impresie. SILVIA : O să-ţi facă. Nu te mai autoflagela, că mă scoţi din sărite ! Eu nu alerg după funcţii, eu dau buzna după sentimente. Şi dacă crezi că cineva în lume mă poate clinti, poate să-mi zdruncine această convingere, te-nşeli ! Eşti un om minunat ! Cînd eu hotărăsc că cineva e un om minunat aşa rămîne pînă-n vecii vecilor ! IORDACHE : Şînt un imbecil ! N-am depăşit faza senzorială. SILVIA : O s-o, depăşeşti. IORDACHE : Dai buzna în casa omului şi hodoronc-, tronc, ai încredere în el. Ţi-a cerut cineva încrederea asta ? Mi-e dor de Camelia ! Mă auzi ? Mi-e dor de Camelia !... Ce spui de asta ? ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI ^29 SILVIA : A, nu dezarmez din cauza unui fleac. E o criză fără însemnătate. N-ai să reuşeşti să-mi strecori îndoiala... Ai s-o uiţi pe Camelia ! IORDACHE : N-am s-o uit pe Camelia ! Ea m-a făcut bărbat, ea mi-a ascuţit spiritul critic ! Cînd mă gîn-desc la Camelia, îmi vine să muşc perna ! O visez goală, cu o carte în mînă... Lîngă ea descoperisem absolutul ! Eu, un salariat modest, m-am aflat faţă-n faţă cu infinitul ! Tu crezi, nefericita, că absolutul poate fi înlocuit cu o nenorocită de supă caldă, că poezia supremă e tot una c-un ceai de muşeţel ? N-am nevoie să fiu un bărbat pus la punct ! N-am nevoie de papuci şi de gingăşia ta ! (Iordache o loveşte peste faţă.) SILVIA : Dacă m-ai cîrpit înseamnă că nu-ţi sînt indiferentă. îti mulţumesc, Iordache ! IORDACHE Iartă-mă ! SILVIA : Tu trebuie să mă ierţi ! La început credeam că imaginaţia mea te face atît de sensibil, dar eşti cu-adevărat sensibil. IORDACHE : Iartă-mă, Silvia ! SILVIA : Ştiu... Ai fost criticat... Societatea nu te-a preţuit. Colegii te-au ignorat, femeile te-au exploatat, la serviciu n-ai avansat, era normal să te închizi în tine. Ţi-am adus şi manualul de limba engleză pentru adolescenţi. Spune după mine : This is a book. IORDACHE : This... SILVIA : Hai, nu-ţi fie teamă... IORDACHE : ... is... SILVIA : Admirabil ! Mai departe ! IORDACHE : ... a... SILVIA : Extraordinar ! IORDACHE : Book ! SILVIA : Book. M-ai făcut fericită, Iordache ! IORDACHE : Mă duc să beau un ceai de muşeţel ! (în timpul acestei scurte absenţe Silvia se repede triumfătoare la telefon). 330 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI SILVIA : Victorie, dragă Camelia ! I-am redat nefericitului încrederea în viaţă ! (Silvia dispare) IORDACHE : Silvia... Unde eşti ? Silvia ?... N-ai plecat. Where ? Nu-i aşa că n-ai plecat ?... Where is Silvia ? CORTINA ACTUL II TABLOUL III In biroul lui Iordache. IORDACHE : Am greşit că nu i-am dat nemernicului ăla de Marcu o recompensă mai grasă... Un ticălos neplătit la timp devine om de treabă ?... Cine spunea asta ? Bismark ? Frederic cel Mare ?... Sau poate chiar eu... N-am decît şapte subalterni... Dacă n-au vrut să mă avanseze, mereu îi reeduc, îi critic, îi zgîlţîi tot pe ăştia şapte. Şapte am, şapte reeduc... S-au plictisit şi ei, m-am plictisit şi eu... DOBRIŞOR : Bon jur, Iordache. IORDACHE : Bonjur, Dobrişor. Ce facem ? DOBRIŞOR : Ce facem ? Facem pe dracu. Am venit să ne mai lamentăm oleacă... Ştiu că asta îţi face plăcere... Dacă îmi amintesc bine data trecută ne-am plîns de meschinăria femeilor... IORDACHE : Da, şi cu o zi înainte ne-am văitat de impasul artei... Am epuizat două subiecte grase... Extraordinari sînt oamenii ! Auzi Dobrişor... I-am dat o palmă lui Pamfil şi pe urmă tot Pamfil a susţinut că eu i-am dat o palmă ! DOBRIŞOR : Formidabil ! De fapt, nici nu ştiu de ce mă mir atîta?! De la Pamfil mă aştept la orice. Şi chiar i-ai dat o palmă ? IORDACHE : Natural. Altfel, nu m-aş revolta atît. Mă rog, că i-am dat eu o palmă, asta pot să înţeleg... nu sînt un încuiat... înţeleg că eu m-am enervat şi l-am cîrpit. Dar, după ce eu i-am dat o palmă, să susţină că eu i-am dat o palmă... asta e prea de oaie... (Indignat de ipocrizia omenească). Nu e cui- 338 „ ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI mea, Dobrişor ? N-are nici o logică... Cum vine asta, cum ? Să-i dai tu o pa]mă şi pe urmă, tot el să susţină că i-ai dat o palmă ? DOBRIŞOR : Ce să faci lordache, ăştia sînt oamenii... La fel am păţit şi eu... i-am tăiat unuia prima, eu cu mina mea am făcut-o, şi pe urmă individul a susţinut nici mai mult nici mai puţin că eu, eu i-am tăiat prima. Unul şi acelaşi om... Adică eu care i-am tăiat prima tot eu să-i tai prima ? Păi nu e absurd, ce interes aş fi avut ? IORDACHE : Nemernici ! Rataţi ! Proşti ! Sînt proşti, Dobrişor ! Sînt prea mulţi proşti pe lume... {Refuzul mediocrităţii). Totuşi, trebuie să trăim... N-o să-mi pun mintea cu nişte bieţi analfabeţi... Omeneşte vorbind, o să le vin de hac şi atîta tot... îi distrug şi, ce, poţi să le faci altceva ? Are rost să fim făţarnici ? DOBRIŞOR : Eu nu spun să fim făţarnici... Rîdem, rî-dem, dar purcica-i moartă în coteţ... IORDACHE : Eu nu rîd. Unde vezi tu că eu rîd ? In fiecare noapte am coşmaruri... Am aflat însă că şi-n limba franceză, tot coşmar se cheamă, asta parcă m-a mai liniştit puţin. DOBRIŞOR : Cu Marcu n-am făcut nimic. IORDACHE : Ai spus că mă pot bizui pe geniul tău. Uite, mă bizui pe geniul tău. Nu cred în el, dar mă bizui pe el. DOBRIŞOR : N-am ce să-ţi fac ! Marcu nu e idiot ! Are alte calităţi, dar idiot nu e. IORDACHE : Nu rni-ai spus tu că e greu de cap ? DOBRIŞOR : Avea toate aparenţele unui idiot, comportamentul, ţinuta, vocabularul, ochii, privirea, de-aia l-am şi angajat. Cu această speranţă l-am angajat... IORDACHE. : Măi, poate fi real ceva care nu-mi convine ? Nu. Ceea ce nu-mi convine, nu există. Chiar cînd m-a înşelat prima mea soţie în văzul meu, am făcut abstracţie de realitate şi încă ce realitate, doamne-dumnezeule... Aşa că Marcu n-are decît să devină idiot... în fond, pentru un om inteligent e un fleac să devină un individ greu de cap ! Mai dificil e invers... ACEŞTI NEBUNI FAŢARNIC'I 333 DOBRIŞOR : Nu. Am încercat. Cu Marcu e imposibil. IORDACHE : Atunci, dacă ilu se poate idiot, măcar nemernic ! DOBRIŞOR : Adică cum ? IORDACHE : Adică să-şi ţină gura... Ce-i cere cineva să tragă la galere ?... Ce dracu, e atît de greu să fii nemernic ? DOBRIŞOR : Există şi oameni cinstiţi. Trebuie să ne obişnuim cu ideea asta. Cum ne-am obişnuit cu ideea morţii, trebuie să ne obişnuim şi cu ideea că există oameni cinstiţi. IORDACHE : Eu nu m-am obişnuit cu ideea morţii... Camelia mi-a spus că sînt nemuritor. Aiurea... Oamenii cinstiţi nu-s decît nişte indivizi care vor să-şi vîndă virtutea la un preţ cît mai ridicat, aşteaptă ocazia cea mare, ţi-o spun din convingere, nu că am băut un pahar de vin. DOBRIŞOR : Iar te-ai cherchelit ? Totdeauna mi-a fost silă de beţivii sentimentali şi de tîrfele bătrîne care locuiesc cu mama... IORDACHE : Nu mă dojeni, Dobrişor... Tu nu vezi că mă zbucium ? Nu mă voi lăsa bătut de soartă ! Totuşi, n-am să mă sinucid... Simt că renasc... Eu am ceva pus deoparte, o rezervă pentru vremuri de bejenie !... DOBRIŞOR : Bani ? IORDACHE : Lasă banii ! Nu. Ceva rriai de preţ decît tot aurul din lume ! Averea mea e laşitatea, prietene. Eu păstrez totdeauna o rezervă de laşitate şi atunci ştiu că nu mi se poate întîmpla nimic... Laşitatea mă face invincibil!... DOBRIŞOR : Spune drept cît ai băut ? Cîţi nu vor să-şi vîndă laşitatea şi nu găsesc cumpărător ? Nu te-ai gîndit că s-ar putea să nu fie nevoie de laşitatea ta? Pur şi simplu să nu fie nevoie... Să fie nevoie de laşitatea altora..., că mai sînt şi alţii laşi... La asta nu te-ai gîndit ? IORDACHE : Nu. Nu m-am gîndit. Eu nu propag ceea ce cred şi nu cred ceea ce propag... De ce nu ne caută nici un subaltern ? De ce nu ni se cere uxx 334 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI sfat sau o indicaţie ? Oh, mamă, doamne, ce-aş mai arăta unui individ calea cea dreaptă, mamă-doamne. Dar pe cine să mîntuieşti, dacă nu se arată nimeni ? Zac prin cîrciumi, nu se gîndesc că viaţa trebuie să aibă un sens. Au mirosit că mă dau afară. Se bucură de prăbuşirea noastră. DOBRIŞOR : E normal ! IORDACHE : E normal, dar tot mă înfurie. (Se aud bătăi în uşă) DOBRIŞOR : Cine-o fi ? SUBLIMUL IN CAZ DE FORŢA MAJORA : Mă scuzaţi că am bătut ca un disperat! Situaţia e disperată ! IORDACHE : Nu există situaţie disperată ! SUBLIMUL : Situaţia e totuşi disperată î IORDACHE: Nu există situaţie disperată. Nu admit haosul şi debandada ! SUBLIMUL : Şi atunci, ce facem ? IORDACHE : Ne păstrăm sîngele rece ! DOBRIŞOR : Ne păstrăm sîngele rece I ; SUBLIMUL : Bine. Atunci ne păstrăm sîngele rece... Eu venisem să vă aduc un ultim avertisment! IORDACHE : V-aţi deranjat degeaba... Noi nu primim avertisment ! DOBRIŞOR : Dăm avertismente dar nu primim avertismente !...,*■• SUBLIMUL : Băieţi ! Fugiţi ! Fugiţi, nenorociţilor ! Vine Judecata de apoi ! IORDACHE : Să vină !... Chiar cînd îi tragem pe sfoară, noi privim oamenii drept în ochi ! DOBRIŞOR : Să poftească. Nimeni nu ne poate pune la îndoială buna-credinţă. Chiar cînd stagnăm noi, ştiinţa progresează ! IORDACHE : Nu mi-e ruşine să-mi fac bilanţul. Am fă-• cut anumite coţcării, termenul nici măcar nu-mi aparţine, dar nu m-am îndoit niciodată de progresul omenirii. Am băut, am delapidat, m-am ţinut de fustele puştoaicelor, dar de progres nu m-am îndoit ! > ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 335 DOBRIŞOR : De cîte ori comiteam o mică încălcare a legii, nu puteam să-mi ascund un sentiment de adîncă satisfacţie. Mă gîndeam cu mîndrie că eu sînt un caz izolat, că marea majoritate îşi vede de treabă... SUBLIMUL : Domnilor şi doamnelor ! Nu e vorba de metafizică! S-au făcut cercetări în legătură cu activitatea voastră, aveţi deja dosare în toată puterea cuvîntului !... In anumite împrejurări chiar şi adevărul are partea lui bună... IORDACHE : Anchetaţi ? Dosare ? Ticăloşii ! (Uimire, apoi energie bruscă.) Da, e o clipă grea, acestea sînt faptele, şi totuşi, vom trece şi peste această dureroasă lovitură a soartei. Nu vom da scepticilor apă la moară ! N-am să mă sinucid. Mai mult chiar... Şi nu numai atît... DOBRIŞOR : Opreşte-te, nebunule. N-o să ai timp să fii atît de generos ! Trebuie să fugim ! SUBLIMUL : In douăzeci şi patru de ore veţi fi destituiţi... Acest avertisment e darul pe care vi-1 trimite Providenţa. Providenţa în marea ei bunătate... IORDACHE : Uite ce e, eu pot, constrîns de împrejurări, să aprob ajutorul Providenţei, dar asta nu înseamnă cîtuşi de puţin că trebuie să şi cred în Providenţă... Eu nu voi.fi mistic niciodată ! SUBLIMUL : De ce vorbiţi aşa ? * Providenţa crede în Iordache ! IORDACHE : O priveşte. Iordache nu crede in providenţă. Nu vreau să fiu destituit! Era aşa de bine , aici... Dădeam din cap, semnam indescifrabil, mă hîrjoneam cu tovarăşele secretare, admiram albastrul cerului, ascultam zarva greierilor, ameninţam salariaţii, dădeam felurite dispoziţii, priveam cum creşte iarba... De ce trebuie să părăsesc toate astea? De ce ? Pentru ce ? Pentru incapacitate ? SUBLIMUL : Da ! DOBRIŞOR : Ce spui, Franz ? De cînd a devenit incapacitatea un păcat cînd eu ştiam că este o virtute ? * în ediţia citată, din 1973, „De ce vorbiţi asta r'r (s.n.-n.ed.) 336 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI Incapacitatea e dovadă de curăţenie sufletească, eu aşa cred !... Sînt incapabil fiindcă sînt«curat.-.. SUBLIMUL: Haide, haide, băieţi, căraţi-vă, nu mă siliţi să apelez la citate. Va trebui să părăsiţi acest scaun. IORDACHE: Vreţi să mă convingeţi că sînt un ratat? Eu, Iordache să părăsesc acest scaun ? în ciuda biografiei mele şi a sentimentelor mele înălţătoare, profund ştiinţifice, să părăsesc acest scaun ? Mi-e greu să accept această idee. Eu accept orice, absolut orice, dar nu accept evidenţa. Scaunul e eternitatea mea, în acest scaun e tot ce am eu mai bun... Omul e trecător, scaunul e veşnic... Situaţia e încordată, e lată rău şi eu totuşi cuget... Aici am să rămîn ! Am să semnez indescifrabil pînă în ceasul morţii. Am minţit ca să ajung aici, am dat din coate, am strivit pe alţii — dar odată ajuns aici — foarte straniu — am crezut cu sfinţenie în tot ce-am ’ minţit ! Mă leagă atîtea amintiri dragi de biroul ăsta ! Mă simt legat de frica pe care-o stîr-neam în rîndurile salariaţilor, acea frică odihnitoare, acea frică divină — odihna şi răsplata sufletului meu... Era ca o mamă această frică, ea mă îmbărbăta în ceasuri de cumpănă î Cum s-o părăsesc ? SUBLIMUL : Mă siliţi să devin din ce în ce mai convingător. Mă siliţi să caut fraze din ce în ce mai convingătoare. Mă siliţi să ridic tonul. Mă siliţi să dau cu pumnul în masă ! Am să dau cu pumnul în masă. Fugiţi ! Fugiţi, nebunilor ! IORDACHE : Unde ? Pretutindeni sînt aceleaşi legi... Pretutindeni ţi se cere să respecţi omul... Pretutindeni ţi se cere să munceşti... Pretutindeni ţi se cere să gîndeşti... Unde să mergem ? SUBLIMUL : Unde se merge cînd lucrurile se-ncurcă, cînd miliţia te caută, cînd femeile te-nşală ? Asta o ştiu şi copiii de ţîţă. — în Absolut. DOBRIŞOR : Ce vrei să facem Iordache ?... Dacă ne-a fost scris nouă să trăim ceea ce poeţii visează de milenii, o facem şi pe asta. Sîntem cu conştiinţa curată. Nu sîntem îmbibaţi de misticism... Nu noi am căutat Absolutul, Absolutul ne-a căutat pe noi ! ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 337 IORDACHE : Stai domnule, stai... Aici — munca; dincolo — sublimul. Eu nu sînt tîrfă, eu n-am nevoie de sublim. Nicăieri nu-i bine pentru bietul Iordache ! DOBRIŞOR : Totuşi, altă soluţie nu avem. Absolutul e cea mai bună ascunzătoare... Acolo nici miliţia economică nu pătrunde... Munca înnobilează omul, dar acolo o să fim scutiţi şi de asta. Răsplata, fără chinurile muncii. Cununi de lauri, fără acte de eroism. Şi apoi, acolo femeile, dragul meu Iordache, femeile sînt obligate să iubească fiecare bărbat fără cea mai mică ezitare. Nu e frumos ? Nu dorim asta de mii şi mii de ani ? IORDACHE : Totuşi stau la îndoială. Datorită Cameliei am cunoscut acest sentiment minunat care se numeşte îndoiala... Dacă scap cu o autocritică sinceră ?... Sinceritate s-ar mai găsi... DOBRIŞOR : Eu nu mai găsesc. Am dat de nisip... Mergi sau nu mergi ? Şi apoi nu mergem din plăcere, ci din datorie... Sîntem datori faţă de noi înşine să mîncăm icre negre şi portocale şi să ne îmbăiem în băi de faianţă ! A mînca icre negre nu e o plăcere cum îşi închipuie diletanţii, ci o datorie ! Şi dacă va trebui să mîncăm, apoi vom mînca icre negre oricît de gustoase ar fi. IORDACHE : O datorie ? DOBRIŞOR : Datorie. IORDACHE : Ce bine că icrele negre au devenit o datorie sacră... Sînt atît de gustoase şi de eficiente ! Atunci, ce să-ţi răspund, Dobrişor ? Dacă e vorba de datorie... SUBLIMUL : Domnul Dobrişor cu inteligenţa sa remarcabilă a intuit esenţialul. Eu aş vrea să precizez că în afară de aceste avantaje materiale atît de substanţiale vor exista şi avantaje spirituale... IORDACHE : Auzi, spirituale ! SUBLIMUL : In Absolut vi se garantează eternitatea.. Pregătiţi-vă pentru marea călătorie î Fiţi mai emoţionaţi ! Fiţi mai transfiguraţi ! Ce dracu ! (Dispare.) 338 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI DOBRIŞOR : Ai auzit ? Vom fi nemuritori, dragă Iordache... De cînd visează omul eternitatea şi confortul ? Sau te pomeneşti că nu vrei să fii nemuritor, mult stimate Iordache ? IORDACHE : N-am spus că nu vreau să fiu nemuritor. Mi-a vorbit şi Camelia despre asta, dar ea era femeie, şi-o credeam... Dar eu ştiu că aşa ceva nu e cu putinţă, e împotriva firii... DOBRIŞOR : N-ai decît să crezi poveştile astea şi să te preschimbi în oale şi ulcele. IORDACHE : Hai mă Dobrişor, ne cunoaştem de atîta amar de vreme... Cum o să fiu eu, Iordache, o excepţie de la legea materiei ? Omul nu merită să fie nemuritor, şi aşa trăim prea mult. Ce, să mă spăl pe dinţi încă trei mii de ani de acum încolo ? Ca şi peste zece milenii să joc table cu portarul blocului ? In scurta mea trecere sub soare, eu vreau să petrec, să mănînc bine, să mă distrez cu fetele... şi să mor în somn. Omul n-are nimic comun cu propria-! eternitate, eternitatea îşi vede de treburile ei. DOBRIŞOR : N-ai auzit ameninţarea ? N-ai auzit avertismentul acestui individ ? Aici nu mai avem ce face. Volens-nolens o să devenim eterni. IORDACHE : Omul trebuie să afle adevărul cît mai tîr-ziu ! Altfel cînd s-ar mai distra ? Asta ar fi idealul, să afle adevărul cu o clipă înaintea morţii. DOBRIŞOR : Lasă pălăvrăgelile ! Hai să ne facem bagajele. (Pregătiri de plecare) IORDACHE : Mai e şi Camelia. N-am aranjat nimic pentru Camelia. Cum am s-o uit pe Camelia ! DOBRIŞOR : Ţi-a distrus viaţa !... IORDACHE : Da, mi-a distrus viaţa. Trebuie să-i dau o compensaţie. Şi Silvia ? DOBRIŞOR : Vine ea şi nechemată. Şi apoi, să discutăm cu cărţile pe faţă. Eu mă descurc foarte bine fără dumneata şi fără... lumina dumitale. Dar dumneata nu poţi să mişti un deget fără întunericul meu. Nu ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 339 păcătoşii au nevoie de prooroci, ci proorocii au nevoie de păcătoşi. IORDACHE :Eu îmi fac bagajele dar nu-mi schimb concepţiile. BĂRBATUL CU CAPU-N NORI (apariţie bruscă) : Aici e Cîmpina ? DOBRIŞOR (chinuindu-se să închidă un geamantan) : Nur domnule, nu e Cîmpina... BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Curios ! Eram convins* că aici e Cîmpina. Oare e posibil ca aici să nu fie Cîmpina ? IORDACHE : Auzi, şi la urma urmei, de ce ar trebui să: fie tocmai aici, Cîmpina ? Bx4RBATUL CU CAPU-N NORI : Vă rog, vă rog în genunchi, nu fiţi logici ! De ce ? Cum ? De unde, de cînd. Detest logica, statistica şi femeile... Şi moartea e logică... Din cauza logicii am plecat în lume,, ca nebunul... Hai să sfidăm realitatea. Hai să ho-tărîm că aici e Cîmpina. într-o superbă şi eroică hotărîre comună, să stabilim odată pentru totdeauna că aici e Cîmpina ! Depinde de noi şi numai de noi ca aici să fie Cîmpina. Oare nu e posibil ? DOBRIŞOR : Nu. Nu e posibil... n-am întîlnit pe nimeni care să vrea să ajungă la Cîmpina. De ce tocmai la Cîmpina ? BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Iar de ce ? Dacă mai îmi puneţi o singură întrebare logică, vine moartea cu logica ei !... Dispreţuiţi realitatea !... Iubiţi femei de ceară ! Ascultaţi cîntecul păsărilor împăiate î Odihniţi-vă la umbra copacilor de material plastic ! Eu aş putea să vă fac fericiţi ! IORDACHE : Nu vrem să fim fericiţi ! Avem şi aşa destule necazuri ! BĂRBATUL : Oare e posibil ca un om să fie atît de cinic ? DOBRIŞOR : E posibil. IORDACHE : Ce tot vrei, domnule ? Nu vezi că ne grăbim ? Nu vezi că ne facem bagajele ? BĂRBATUL CU CAPU-N NORI: Dar unde plecaţi? IORDACHE : în orice caz, nu la Cîmpina... Plecăm în Absolut. 340 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI BĂRBATUL CU CAPU-N NORI: In Absolut-.?..... Merg şi eu cu voi... Luaţi-mă şi pe mine !... Am auzit că acolo totul e iluzie. Scăpaţi-mă din ghearele realităţii, statisticii şi femeilor ! Oare nu e posibil ? DOBRIŞOR : Noi mergem intr-un Absolut real, nu ăla inventat de poeţi şi fluieră-vînt. Noi nu vrem femei de ceară ! Noi nu vrem soldaţi de plumb ! (Dobrişor îl îmbrînceşte). BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Oare e posibil să mă loviţi ?... Noroc că eu am transformat bădărănia voastră într-o mîngîiere... Aici e Cîmpina ! (lor-dache îl îmbrînceşte şi el). Degeaba mă goniţi ! Eu nu simt că mă goniţi ! Aici e Cîmpina ! Aici e Cîm-piria, nefericiţilor. (Pleacă.) SUBLIMUL ÎN CAZ DE FORŢA MAJORĂ (reapare) : Ce dracu’ v-a venit ca tocmai acuma în preajma plecării să vă mutaţi la Cîmpina ? IORDACHE : Aici e Cîmpina? SUBLIMUL : Sigur, că doar n-o fi Viena. DOBRIŞOR (resemnat) : Aici e Cîmpina... Fie şi Cîmpina. N-are importanţă de unde plecăm... Principalul e să ajungem în Absolut... (Cu bagajele în mînă, ies în faţa cortinei. Se profilează imensitatea cerului încărcat de stele.) SUBLIMUL : V-aţi făcut bagajele ? Nu trebuia să vă deranjaţi, acolo n-aveţi nevoie de bagaje, acolo aveţi spirit, meditaţie, odihnă activă, fraze din Kant, trai neneacă ! Spiritul... spiritul trebuie şi el pieptănat şi îngrijit... Nu plecaţi la Satu Mare, plecaţi în Absolut ! Pe urmă mai e o chestiune mai gingaşă, mai subtilă... IORDACHE : Gingaşă, gingaşă... Ei, cît de gingaşă poate să fie ? SUBLIMUL : Trebuie să renunţaţi la sentimentele umane. Nu din motive etice ci din motive de securitate a transportului. Cine iubeşte oamenii, de exemplu, cu regret, nu poate decola. DOBRIŞOR : N-avem acest viciu. SUBLIMUL : Nici nu mi-am închipuit o asemenea eroare din partea dumneavoastră. Ştiu cu cine vorbesc. ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 341 Dar sentimentele astea, ştiu dintr-o amară experienţă, sînt foarte capricioase. Te poţi trezi c-un sentiment nobil cînd ţi-e lumea mai dragă. Aşa că„ dragii mei, toate convingerile mi le lăsaţi mie în păstrare. DOBRIŞOR : Ţi-am spus eu Iordache, de-aia e bine să crezi în ceva, ai ce trăda cînd e nevoie. IORDACHE : Aşa e, dacă nu credeam în ceva, acum n-aveam ce trăda. SUBLIMUL : Nimic, absolut nimic, nici un sentiment, nici bun, nici rău. IORDACHE : Nici măcar invidia ? Puţină invidie acolo ! SUBLIMUL : Nici invidie, nici modestie. N-are rost să ne tîrguim. Trebuie să fiţi cu desăvîrşire goi. IORDACHE : Ne interesează ce profil moral vom avea. La ce ziare ne vom abona, ce convingeri vom avea. SUBLIMUL : Nici un abonament, nici o convingere, nici un sentiment. O iubire teoretică, asta-i tot ce pot să vă asigur. IORDACHE : Şi cu ura mea sfîntă ce fac ? SUBLIMUL : Cu regret, va trebui să vă consolaţi cu pierderea acestui sentiment care, ca şi fierul, ca şî nichelul, ca şi cromul, e un fel de materie primă. Ura va lua sfîrşit. DOBRIŞOR : Nu te îngrijora Iordache, ura renaşte uşor. IORDACHE : Eu am ceva bănişori puşi deoparte. Sînt în hîrtii, nu în metal. Banii nu sînt sentimente, cred că aş putea să-i iau, că doar n-or atîrna mai greu ca respectul faţă de om !... SUBLIMUL : Nu sînt sentimente, dar se pot cumpăra cu ei sentimente. Chiar şi sentimente curate dacă sînt valută-forte. Vă leagă anumite amintiri de aceşti bani : idealuri, dorinţe, fel de fel de planuri. DOBRIŞOR : Cu banul e altceva. Banul e ban. IORDACHE : De banii nemunciţi te desparţi foarte greu. (li ascunde oftînd intr-un dulap.) SUBLIMUL : Domnilor, numai în acest caz vă pot asigura securitatea transportului. Vă sfătuiesc să nu încercaţi să transportaţi prin contrabandă vreun sentiment, fie chiar şi-o palidă undă de duioşie, fie chiar şi amintirea unui sentiment. Vă prăbuşiţi 342 Aceşti nebuni făţarnici imediat în haos ! Au mai fost accidente ! (Faee un semn.) Acolo e destinaţia voastră. Acolo trebuie să ajungeţi... DOBRIŞOR : Dumneavoastră nu mergeţi cu noi ? SUBLIMUL : Nu. Eu mai am nişte treburi pe pămînt. IORDACHE : E cam departe. Cu ce naiba ajungem pînă acolo ? SUBLIMUL : Cu ce ajungeţi acolo ? Printr-o metodă mai rapidă ca viteza sunetului, a luminii şi a gîndului ! IORDACHE : Adică ? .SUBLIMUL : Prin credinţă. Nu trebuie decît să fiţi convinşi că veţi ajunge acolo, şi aţi şi ajuns ! Ascul-taţi-mă I Credinţa e cel mai bun mijloc de locomoţie. Eu, de cîte ori aveam treabă la Paris şi nu găseam bilete de avion, credeam şi instantaneu eram pe aeroportul Bourget. DOBRIŞOR : ...Un bilet de avion e mai scump decît orice credinţă. Dumnezeu cu mila! Eu cred!... (lordache tace.) SUBLIMUL : Tu ce faci, nu crezi ? IORDACHE: Aş vrea să cred, dar mi-e imposibil... DOBRIŞOR : Nu există imposibil ! Ce, eşti nebun ? Cum să nu crezi ? Ai crezut în materialism, crede şi în ' misticism... Vrei să rămînem aici şi să dăm ochii cu fiscul ? IORDACHE : Cred ! Trebuie să cred... Chiar cred ! Cred, cred. (Amîndoi încep să se ridice încet). SUBLIMUL : Trebuie să credeţi tot timpul ! Dacă vă apucă îndoiala pe drum, vă prăbuşiţi în neant ! IORDACHE : Credem ! DOBRIŞOR : Nici o grijă ! Credem ! SUBLIMUL (îi urmăreşte în timpul zborului) : Drum bun! Călătorie sprîncenată ! Eternitate aţi vrut, eternitate aţi căpătat ! Absolutul nu există ! Duce-ţi-vă spre absolut ! Cea mai mare aporie din istorie... Eu rămîn pe pămînt... Eu rămîn pe pămînt şi ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 343 conving pe ceilalţi să plece în absolut... Am un plan grandios.... Am să-i transport pe toţi indivizii în Absolut, azi unul — mîine altul, pe toţi, absolut: pe toţi. Mie o să-mi rămînă toate femeile, toate garsonierele, toate braseriile, toate editurile, toate avanpremierele, toate băuturile, şansonetele, toate omagiile, toate vitaminele, toate lefurile, mie, numai mie ! şi toate şezlongurile. CORTINA TABLOUL IV Paradisul IORDACHE : E groaznic ! Sîntem nemuritori, ăsta e adevărul gol-goluţ. (Priveşte spre pămînt). De aici se vede foarte bine pămîntul, garsonierele, tristeţile,. • şedinţele, munţii, intrigile noastre, poienile noastre* ciubucurile noastre... SILVIA (descoperă ceva pe pămînt) : Uite şi oraşul nostru. Uite şi circiuma „La doi cocoşiw. IORDACHE : Uite şi biroul unde pipăiam salariatele şi semnam indescifrabil... SILVIA : Extraordinar ! Iordache î Au pus pe altul în locul tău. IORDACHE : Nu se poate ! SILVIA : Ba se poate... Ţi-a ocupat postul ! Uite-1, s-a aşezat pe scaun. IORDACHE : Asta e Marcu. N-au aşteptat să mă transform... De ce s-au grăbit ?... Dacă îmi venea chef să devin un om nou ?... Mă trezeam şi c-un caracter integru şi cu postul blocat ! Dacă vreţi să mă transform, deblocaţi întîi postul, cu mine nu vă merge. Nemernicilor ! SILVIA : Iordache, tu întotdeauna ai fost omul extremelor... Dacă erai băiat gospodar ai fi avut şi maşină 344 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI la scară pe pămînt şi eternitatea de aici. Aveai şi avantajele materiale ale idealismului şi satisfacţiile ideale ale materialismului... IOEDACHE : Pesemne nu poţi să fii şi salariat şi nemuritor... Nu poţi să le cumulezi pe toate. Trebuie să alegi. SILVIA : Ai ales veşnicia. IORDACHE : Am ales pe dracu’. Mi s-a impus \ (Ia o portocală.) E groaznic să mănînci ceva fără să meriţi ! SILVIA : Nu mînca... IORDACHE : Mi-e foame ! SILVIA : Atunci mănîncă... IORDACHE : Tu nu eşti Camelia, tu simplifici. Vreau să consum produse tropicale, e adevărat, dar cu sentimentul că acolo, la locul meu, pe măsura posibilităţilor, îmi fac datoria. Nu scap eu cu una cu două de obsesia asta. Ar trebui să se organizeze tot felul de concursuri, de trieri şi de examene de admitere şi numai cei clasaţi pe primul loc să primească drept premiu o portocală... Ăilalţi să mă-nînce corcoduşe sau alte fructe de aceeaşi valoare... Ar trebui să fim triaţi şi puşi deoparte : cine merită să mănînce portocale şi cine nu, ce mai încolo, puţină ordine, ce Dumnezeu. Dacă e haos, măcar să fie ordine... Şi femeile ar trebui să fie repartizate prin concurs, în loc să primeşti o cunună de lauri, să primeşti — dau un exemplu — ca premiu pe Brigitte Bardot. BĂRBATUL CU CAPU-N NORI : Aici e Cîmpina ? IORDACHE : A, dumneata, ăla cu capu-n nori. Nu, domnule, nu e Cîmpina. BĂRBATUL : E posibil să nu fie Cîmpina ? Oare e posibil, stau şi mă întreb ? Eu la Cîmpina voiam să ajung... Mereu mă rătăcesc... (Nimeni nu-i dă atenţie.) IORDACHE : Mă întreb ce afaceri s-ar putea face... Mă uit în dreapta şi-n stînga... Dacă nu trag pe sfoară pe cineva, chiar şi pe-o fiinţă apropiată, simt că nu trăiesc. Veşnicie, veşnicie, dar nici chiar aşa... Şi ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 345 apoi, dacă există absolutul, lasă-mă să aspir la *1, să meditez, nu să-l trăiesc. CAMELIA (apare ca o fantomă) : Ce fac eu în absolutul ăsta ? Să nu găsesc eu aici un bărbat pe care să-l subjug şi căruia să-i distrug tot sistemul de valori ? Dacă n-au sistem de valori, ce să le distrugi ? N-ai ce să le distrugi ! Nici măcar o amărîtă de aventură, peste tot iubire veşnică, parcă au căpiat ! Dacă cineva s-ar sinucide din cauza mea, viaţa asta ar fi mai frumoasă ! Sinuciderea e singurul cadou pe care îl aştept din partea bărbaţilor, ce combinezoane ? E groaznic ! Mă băieţi, mă, mi-e dor de larma cîrciumilor, de fumul de ţigară, de feţele tîmpe ale bărbaţilor, de glumele lor idioate, de glumele mele idioate ! SILVIA : Spune drept, Camelia, te-a mai ciupit cineva de fund de cînd eşti aici ? CAMELIA : Nu, şi zilele trec I IORDACHE (fredonează) : Trec minutele... CAMELIA : Mă Iordache, spune mă o anecdotă. SILVIA : Dar să fie pornografică ! IORDACHE (încearcă) : Un englez... le-am uitat pe toate. CAMELIA : Înapoi, pe pămînt, Iordache, veşnicia nu ne prieşte, mizeria e mama noastră. SILVIA : Să nu fie nevoie de o femeie pe pămînt cu spirit de sacrificiu ? Păi dacă nici spiritul de sacrificiu n-are căutare, atunci am pus-o de mămăligă. IORDACHE : Eu nici nu mai am personalitate... Constat cu stupefacţie că m-am evaporat ! S-a evaporat Iordache... asta e prea de tot. Să văd cum se duce de rîpă eul meu unic?! Cum ştiam eu că am personalitate ? Prin trăsăturile mele de caracter. Ştiam că sînt laş, puţin lacom, puţin făţarnic, puţin afemeiat — din toate cîte puţin — şi toate la un loc dădeau acea minune a lumii care era Iordache. Acum cînd nu mai sînt nici laş, nici lacom, nici afemeiat, mă întreb ? Cine sînt eu ? Cine e Iordache ? Dacă nu sînt ipocrit, înseamnă că nu exist. Cum spunea 346 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI şi filozoful ăla francez din secolul şaptesprezece... mint, deci exist. SILVIA : Categoric ! CAMELIA : Trebuie să evadăm ! IORDACHE : Da, dar asta e o idee teoretică, eu ca să trec la practică, să capăt forţă, am nevoie de ură si n-am ! SILVIA : N-avem ! IORDACHE : Dobrişor, el ar putea să-mi redea ura, pe el aş putea să-l urăsc, că prea l-am stimat o viaţă întreagă ! Aţi priceput ? CAMELIA : Dobrişor ar putea să ne salveze. Pe Dobrişor l-am putea urî... DOBRIŞOR (apare brusc) : Ce faci, Iordache ? N-arăţi prea încîntat... (Cele două femei dispar.) IORDACHE : Mă chinuie o întrebare : să fac o baie ? Să nu fac o baie ? Are rost să fac o baie ? DOBRIŞOR : Dacă eşti murdar şi vrei să te speli, eu zic că are rost să faci o baie. De ce atîtea întrebări ? IORDACHE : Cum de ce ? Vreau să-mi cuceresc dreptul de a mă freca pe spate cu buretele, altfel se naşte aceeaşi veşnică întrebare : dacă te speli şi nu meriţi să te speli ? Nu devine curăţenia corporală -— că altfel nu pot s-o numesc — o chestie în sine, ruptă de context ? DOBRIŞOR : Du-te, mă Iordache, şi te spală, te rog eu. IORDACHE : A, mă rogi ? De ce nu-mi porunceşti ? Dacă nu sînt silit, eu nu fac nimic cu plăcere ! DOBRIŞOR : Aici totul se face cu plăcere. Aici femeile se îndrăgostesc de orice bărbat fără deosebire de sex, religie şi apartenenţă politică. IORDACHE : Aşa de-a gata, nu le primesc. Eu vreau să le obţin prin luptă. Eu, dragă, nu vreau să mă culc cu o femeie, ai cuvîntul meu de onoare. Eu vreau doar să fiu invidiat fiindcă mă culc cu o femeie. Ce facem, Dobrişor, ce facem ? DOBRIŞOR : Păi nu vezi ce facem ? Trîndăvim, nu-î normal, şi trăim cu sentimentul datoriei împlinite., Nu-i grozav ? 347 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI IORDACHE : Dacă alţii nu muncesc, nu-şi scot ochii muncind, trîndăvia n-are farmec... Tu nu vezi ? Noi nu trăim pe spinarea nimănui... Tristă situaţie, Dobrişor !... Atunci de ce să trîndăvim ? Dacă-i pe-aşa, putem să şi muncim. DOBRIŞOR : Eşti imposibil, Iordache. Mă scoţi din pepeni. Ai tot ce n-a avut nici un individ... Ai femei, şi nu femei frivole... Ţi le-am adus şi pe muierile alea două... Ce dracu mai vrei ! Vei trăi cît soarele, cît munţii, cît apele ! IORDACHE : Nu vreau să trăiesc cît munţii, cît soarele, cît apele... Vrei să fiu nemuritor şi să trăiesc fără cîrciumi şi combinaţii? Mersi!... Aş da toată veşnicia mea... Ştii pe ce, Dobrişor... o să rîzi de mine. Ştii de ce mi-e dor, Dobrişor ? Mi-e dor să mai intru o dată în fondul de rulment. Măcar o dată. DOBRIŞOR : Ai moralul foarte scăzut. Trebuie să-ţi ridic moralul. Am să te decorez. IORDACHE : Ce să faci ? DOBRIŞOR : Să te decorez... IORDACHE : De ce să mă decorezi ? Zac tot timpul cu burta la soare. DOBRIŞOR : Foarte bine. Te decorez fiindcă stai tot timpul cu burta la soare... IORDACHE : Cine o să ştie că Iordache a fo»st decorat ? Nimeni n-o să afle de acest eveniment remarcabil. Refuz decoraţia ! Ţi-o declar în mod solemn. O refuz dacă nu-mi asiguri şi un individ care să crape de ciudă la ideea că eu am fost decorat, unul pe care să-l doară la ficaţi cînd o să audă că Iordache a fost decorat şi el n-a fost decorat !... DOBRIŞOR : Aici nu există invidie ! IORDACHE : Foarte rău. Să existe. Unde nu e invidie nu e nici progres. DOBRIŞOR : Absolut ai vrut, absolut ai căpătat! IORDACHE : Ai avut un zîmbet de ironie ? Ironia ta mă dezgustă. Uite, am refuzat decoraţia, orice s-ar spune, e un gest frumos, dar nici de acest gest frumos n-o să ştie nimeni. Cînd Sartre a refuzat premiul Nobel au urlat toate agenţiile de presă... Sînt încîntat, Dobrişor. Simt că te urăsc. 348 ACEŞTI NEBUNI FAŢARNÎCr DOBRIŞOR : De ce te uiţi aşa la mine ? Ge vrei de la mine ? Ce ţi-am făcut ? IORDACHE : Din clipa asta eşti duşmanul meu!... Din clipa asta tu eşti un obstacol în calea mea ! Te voî distruge ca să pot merge mai departe. DOBRIŞOR : Iordache, eşti nebun ! Eu m-am sacrificat pentru tine. Eu te-am scăpat din ghearele fiscului. Eu te-am învăţat să bei vin roşu la temperatura camerei. Eu te iubesc ! IORDACHE : De ce-mi spui că mă iubeşti, cînd vezi că n-am nevoie de acest sentiment?... Iubirea aduce moleşeală şi stagnare. De ură am nevoie, ca să pot merge mai departe... DOBRIŞOR : Unde mai departe ? Nu există mai departe !... IORDACHE : Nu ştiu, mai departe ! Mult mai departe. Trebuie să existe ! DOBRIŞOR : Eu te iubesc, Iordache ! IORDACHE : Am nevoie de ură ca de aer ! Ai un duşman inteligent, tu devii şi mai inteligent. Ai un duşman viclean, tu devii şi mai viclean... Minţi î Dacă m-ai iubi cu-adevărat, m-ai urî cu adevărat* te-aş urî şi eu, te-aş zdrobi şi aş învinge ! Te rog„ Dobrişor ! Dă-mi ura ta de moarte ! Urăşte-mă, Dobrişor ! DOBRIŞOR : Eu te iubesc ! IORDACHE : Nu fi canalie ! Eu îţi cer ura şi tu tot îmi dai cu iubirea ta mălăiaţă. Simt că-mi recapăt ura. Se întoarce ura în mine, cum se întorc cocorii din ţările calde ! Am să urăsc şi stelele de va fi nevoie ! Am să urăsc şi am să exist ! Am să urăsc iarba, ceva tot am să urăsc. Am să scap din ghearele eternităţii şi am să zbor înainte, cît mai înainte ! Du-te dracului ! Pleacă nemernicule ! Am să urăsc şi am să exist ! DOBRIŞOR : Bine, Iordache... Dacă ai atîta nevoie de ura mea am să te urăsc şi eu. Din clipa asta eşti duşmanul meu... de moarte... IORDACHE (răsuflă uşurat) : Iţi mulţumesc, Dobrişor. (Dobrişor dispare. Vin cele două femei.) ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 349 SILVIA : Iordache, sîntem liberi ! Sîntem liberi să plecăm. De ce sîntem liberi să plecăm ? IORDACHE : Rămînem pe loc. Nimeni nu pleacă. Toată lumea rămîne pe loc. Poarta s-a deschis de la sine. Asta e un semn prost. Sîntem puşi la încercare. Eu voiam s-o deschid prin superioritatea mea fizică, etică şi administrativă. SILVIA : Dar de ce s-a deschis ? De ce sîntem liberi ? CAMELIA : Cine are interes ca noi să fim liberi ? IORDACHE : Ar trebui să ne dea cineva un brînci. CAMELIA : Avem nevoie de un bici. SILVIA : Avem nevoie de un bici. IORDACHE : Aşteptăm, o mie de ani lumină aşteptăm, dar nu plecăm pînă nu sîntem siliţi să plecăm. Să ne gonească cu biciul ! De ce există biciul ? De ce să putrezească biciul ? De ce să ne lase pe noi să hotărîm ? De ce nu sîntem goniţi cu biciul din rai ? O (Sînt biciuiţi. Asta îi face fericiţi. Biciuiţi pot să părăsească paradisul.) SILVIA : Ce bici frumos, ce bici frumos ! CAMELIA : Există biciul ! CORTINA ACTUL III TABLOUL V Vechea locuinţă a lui Iordache. întoarcerea pe pămînt. IORDACHE : Ei, da, odată ajuns pe pămînt Iordache s-a reconstituit în toată măreţia lui, aici poţi tuşi, te poţi scărpina, poţi rîgîi, asta-i viaţa. SILVIA : Sînt plesnită, dar fericită. Mi s-a înroşit spatele, sînt plină de vînătăi, dar fără biciul ăla bine-cuvîntat nu mai pupam eu bătrîna noastră pla- ^ netă... CAMELIA : Sînt lacomă de informaţii din toate domeniile, ştiinţifice, gastronomice, economice. Să ştiu cine a plecat la Paris, cine s-a întors de la Paris, cine cu cine, care pe care, s-o fi aprobat divorţul în Italia ? Se pot petrece schimbări uluitoare. Odată am părăsit un bărbat simpatic, zănatic, numai cinci minute, să-mi cumpăr un pachet de ţigări, şi cînd m-am întors avea deja burtă, principii şi obiceiul de a pescui... Eu aş vrea să se întîmple ceva grozav. SILVIA : Să facem un chef de să ne tîrîm în patru labe Aşa, o chestie fără nici o noimă. IORDACHE : Iubitelor, facem un chef ca la căderea imperiului roman. Ştiţi cu ce începem ? Cu... pe urmă... şi puţin... şi la sfîrşit... Să n-aud de vinul casei. Eu plătesc ! (Descoperire surprinzătoare). Am impresia că s-a făcut o mică percheziţie. CAMELIA : Sper că n-au dispărut banii... SILVIA : Nu se poate Iordache ! Găseşte banii ! IORDACHE : Am nevoie de bani, am nevoie de bani... ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 351 SILVIA : Spune în englezeşte fraza asta. IORDACHE : Nu pot să înjur decît în limba maternă. Unde sînt banii noştri ? Grozavă reîntoarcere ! Şi fără veşnicie şi fără bani de buzunar. SILVIA : Banii noştri ? Acum cînd au dispărut, sînt banii noştri, dacă nu dispăreau, erau numai ai tăi. CAMELIA : Veniţi-vă în fire... Ce dacă au dispărut banii ? O s-o luăm de la capăt... SILVIA : Ţie ţi-e uşor, eu nu sînt o aventurieră. Am trecut de treizeci de ani şi încă sînt flotantă. Nu pot s-o iau mereu de la capăt... CAMELIA : De ce nu ? In asta stă frumuseţea vieţii... IORDACHE : Ce sînt eu fără gologani ? Ca să fiu drept, o nulitate... Eu fac parte din tagma cea mai nefericită, a celor care trebuie să cumpere totul, de la maşina de spălat, pînă la întrebările despre sănătate. Au dreptate muierile, nu filozofii. Bărbaţii lefteri n-au nici un haz. CAMELIA : Aşa e, Iordache, oamenii nu caută fericirea, caută plăcerea. Caută şi ei ce se găseşte. IORDACHE : Aici i-am pus cu mina mea ! CAMELIA : Ţi-a trecut criza de isterie ? IORDACHE (buimac) : Da... Mi-a trecut. CAMELIA : Nu e nici o dramă... O vom lua de la capăt... IORDACHE : Iar să mă încadrez ! Eu nu ştiu să muncesc, eu ştiu să dau dispoziţii foarte clare... CAMELIA : Te-ai tîmpit, Iordache ? Cine ţi-a spus să te încadrezi ? O vom lua de la capăt, vom face afaceri în stil mare, vom bea gin şi vom aspira la absolutul de care n-avem nici o nevoie. IORDACHE : Ca să începi o nouă afacere îţi trebuie încredere. CAMELIA : Altu cu încrederea în oameni î Disperarea ţine loc de încredere; Păi bine măi băiatule, cînd pui la cale o afacere, apelezi la îngeri, apelezi la capi de familie? Apelezi la o lichea. O lichea capabilă să ne informeze despre schimbările survenite pe pămînt în lipsa noastră, să ne vîndă ponturile, să ne spună ce cărţi se citesc, ce sentimente au căutare, ce idei circulă, ce idei nu circulă, ce ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 352 produse cosmetice nu se găsesc, să ne ajute să explorăm piaţa. IORDACHE : Aşa e, nu te contrazic, dar cum nu înţelegi tocmai tu, avem nevoie de o lichea de-a noastră. Mă, Camelia, parcă tu nu ştii, o lichea care nu-i de-a noastră e mai rea ca un om cinstit ! SILVIA : Aici are el dreptate. CAMELIA : Chestie de optică, de-a noastră, nu de-a noastră, mie lichelele mi-au inspirat încredere. Unui om cinstit nu i-aş cere nici un pahar cu apă. IORDACHE : Ce, mă învăţaţi pe mine psihologia omului ? Cine-i cocoşul în casa asta ? Am avut o clipă de slăbiciune, dar eu am o particularitate, renasc imediat. Află că între timp l-am citit şi eu pe Freud. Sînt stăpîn pe situaţie, degeaba s-au bucurat anumite elemente... Eu am să fiu creierul afacerii, eu am să angajez licheaua. (Alungă femeile). Frigiderul e gol, cămăşile sînt murdare, vasele sînt nespălate, nasturii sînt necusuţi, la bucătărie cu voi, nu mai discut nimic, la bucătărie. Eu am steaua mea... Aştept. (Apare Adam). ADAM : Bună ziua, domnule. IORDACHE : Ia loc, tinere. Care-i numele dumitale mic, cum te alintă prietenii ? ADAM : N-am prieteni ! Toţi prietenii mei m-au trădat. IORDACHE : Toţi ? Fără nici o excepţie ? ADAM : Toţi. IORDACHE : Asta îmi place... Atunci şi femeile? ADAM : Şi femeile m-au trădat. IORDACHE : Femeile chiar cînd trădează tot îşi răsfaţă amantul cu un diminutiv. ADAM : Pe mine nu m-au răsfăţat. Eu mă răsfăţăm din cînd în cînd, numindu-mă Puişor. IORDACHE : Frumos nume ! ADAM : Eu îl găsesc de prost gust. Să te alinţi singur ? Ce situaţie tragică. Dumneata ştii, domnule, că eu singur îmi făceam cadouri de ziua mea onomastică ? IORDACHE : Şi părinţii ? ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 353 ADAM : Sînt copil din flori. Vechea poveste sentimentală; copilul alungat de o mamă iresponsabilă şi crescut de-o bătrînă responsabilă. IORDACHE r îmi dau seama că ai suferit enorm... ADAM r Numai de suferinţe am avut parte. IORDACHE : Aici ai să găseşti toată înţelegerea;.. ADAM : Milă vreţi să spuneţi ? Iarăşi milă ? Detest mila ! Soarta mea e să fiu- jignit şi pălmuit, subapreciat şi bagatelizat. Soarta mea e să fiu alungat de la ospăţul vieţii. IORDACHE : Spune-mi repede ce calităţi ai — morale, intelectuale, spune repede şi eu te cred pe cUvînt. ADAM : Sînt plin de calităţi, de-aici mi se trage. Sînt inteligent, capabil, energic... Sînt un individ de formaţie voltairiană. Am o ironie foarte fină. v IORDACHE : Aoleo, aoleo... cîte calităţi la Un singur om ! Prea multe, băiete, prea multe^Şi cu virtuţile morale cum stai ? ADAM: Cum să stau? Bine! Sînt Un om onest, incoruptibil. IORDACHE : Onest ? Incoruptibil... Ce cauţi atunci aici ? Eu am nevoie de o lichea. îmi crapă buza după o lichea ! ADAM : O lichea ? Sigur că da... De lichele aveţi nevoie. Iarăşi îmi dă viaţa o lecţie aspră. Mereu îmi dă viaţa pumni! Am făcut drumul de pomană... IORDACHE : Stai, m-ai înţeles greşit, eu n-am spus că nu te angajez:,, eu am spus că nu te angajez ca individ onest, dar ca o lichea grea de cap, cu cea mai mare plăcere ! Eu, în locul dumitâle, n-aş mai sta pe gînduri. Dacă inteligenţa aia voltairiană şi cinstea aia de bronz te împiedică să ocupi un post, : dă-le dracului cu Voltaire cu toth.. Păi, zău aşa... ADAM : Păi zău aşa, păi zău aşa... Să renunţ la caracterul meu integru ? Dumitâle ţi-e uşor. Deci un om inteligent şi cu caracter integru nu poate cîştiga aici o bucată de pîine ?4 Mraţi jignit în tot ce aveam mai sfînt! IORDACHE : N-am vrut să te jignesc ! 354 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI ADAM : Ba da. M-aţi jignit... Fiţi mai consecvent cu . convingerile dumneavoastră, Loviţi-mă. Loviţi-mă ! IORDACHE : Eu nu pleznesc dacă n-am o idee la -bază. ADAM : Nu vă fie teamă, mai multă fermitate. Jignit* ţi-mă ! Mie jignirile mi-au dat un sens în viaţă, un sens pe care voi răsfăţaţii soartei nu-1 veţi atinge niciodată. Şi eu am adunat toate suferinţele... N-am : lăsat nici una să se piardă. Am înregistrat ca un contabil fiecare palmă primită... Am notat într-un carneţel fiecare ofensă, am ţinut evidenţa strictă şi exactă a tuturor nedreptăţilor... IORDACHE: Ai ţinut evidenţa tuturor jignirilor şi a ofenselor ? ADAM : Da, domnule. IORDACHE : Şi ce-ai de gînd să faci cu toată grămada asta de palme şi. de ofense ? ADAM : Am planuri mari. Am să vă distrug pe to+i ! Eu sînt începutul şi sfîrşitul. Eu sînt sabia de foc a dreptăţii. Am să distrug acest cuib de escroci. Eu sînt judecata de apoi ! (Dispare măreţ şi ame-r ninţător). IORDACHE : Feţelor, e lată rău. A pătruns în mijlocul nostru un incoruptibil. Sabia lui de foc o să ne taie în două părţi perfect egale... A spus :r Voi distruge acest cuib d[e escroci... Am încheiat citatul. CAMELIA : Asta e Adam. Cunosc stilul... IORDACHE : De unde îl cunoşti şi pe ăsta ? CAMELIA : Eu cunosc toţi bărbaţii din lume... Ce, tot tu cu gura mare ? Dracu m-a pus să te las singur, nătărăule... Tu crezi că pentru a fi inteligent e suficient să fii prost ! SILVIA (către Camelia) : De cîte ori nu ţi-am atras atenţia să nu te revolţi împotriva lui Adam ? Grandomania ta o să ne cauzeze, ăsta o să ne omoare pe toţi. CAMELIA : Trece şi asta, Iordache, e timpul să te eliberezi de complexe, e timpul să intri în rîndul oamenilor. Ai să-l ucizi pe Adam. Ştiii, ar fi trebuit să fiu mai zguduită. Doar îţi propun moartea Unui ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 355 om, mă dojenesc şi eu pentru asta, dar aşa e viaţa, şi cîteodată căpătăm o linişte stupidă. IORDACHE : Eu sînt escroc, nu sînt asasin. CAMELIA : Bismark spunea că cine nu are vocaţie de asasin, are vocaţie de victimă. Tu ce preferi ? IORDACHE : Eu nu vreau să fiu nici victimă nici asasin. CAMELIA : Trebuie să alegi... IORDACHE : Nu vreau să aleg. Eu nu ucid din motive pe care Dostoievski le-a explicat foarte bine... Nu pot să iau, ceea ce nu pot să dau... Nu pot să omor un om, dacă nu ştiu că pot să-l şi. înviez cînd îmi vine cheful... SILVIA : Şi dacă o să murim noi, cine o să ne învieze ? Cine o să ne învieze pe noi ? Dostoievski ? CAMELIA : Uite cum arată un bărbat care a fost amantul Cameliei... IORDACHE : Decît să fiu asasin, prefer să fiu laş. E ipai pe specificul meu. Dacă vreţi să ştiţi... convingerea că Ia o adică aş putea înghiţi şi un rahat in-a ajutat să supravieţuiesc tuturor încercărilor vieţii aşa. CAMELIA : Şi crezi că dacă înghiţi rahat ne eşti superior nouă tuturora? IORDACHE : Categoric ! CAMELIA : Auzi ce cuvînt mi-e dată să aud. Singurii bărbaţi care aii mai rămas sîntem noi femeile. IORDACHE : Uite ce e, vreau să fiu pedepsit... Am obosit. Vreo trei ani, patru ani, şase luni, vine o arri-nistie şi scap, renasc eu după aceea. Iordache renaşte în orice condiţii... Nu mai vreau să cîştig nici o bătălie... Vreau să pierd toate bătăliile. Cum spunea Hristos : cine cîştigă viaţă... 6 pierde, şi Cine o pierde o cîştigă. M-am săturat... Lupta pentru un ciubuc, pentru două ciubucuri, lupta pentru un surîs, pentru un loc în tramvai, pentru şoldu-: rile unei femei, pentru veşnicie, pentru o floare, mă dau bătut... Mă duc să dorm... O mie de ani vreau să dorm. (Dispare puţin). CAMELIA : Ce e cu tine ? Eşti neliniştită ? SILVIA : M-a impresionat Iordache... CAMELIA : Ţi-e frică ? 356 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI SILVIA : Puţin... CAMELIA : Am să te salvez, Silvia, Vă salvez eu pe toţi. De fapt, e foarte simplu... Am nevoie de încă un bărbat incoruptibil. Un bărbat care şă-L înfrunte pe Adam... Dacă e unul singur murim noi, dacă sînt doi mor ei. Se vor mînca între ei şi vor uita de justiţie... SILVIA •: Bine ar fi să fie aşa. CAMELIA: Se poate, au mai fost cazuri... Ispita adevărului e la fel de mare ca şi celelalte ispite. SILVIA : Ideea e genială, nu ştiu dacă e şirpractică în acelaşi timp ! De unde să scoţi încă o persoană care să urască anarhia şi viciul ? In anturajul nostru n-au prea fost sfinţi. Şi apoi ăştia care iubesc adevărul stau mai mult pe acasă, nu ies pe -străzi.. CAMELIA : De ce rîzi ? : SILVIA : Rîdeam? Da ? Nu mi-am dat seama. Ţie nu-ţi vine să' rizi cîncî .îţi' aminteşti de un orh ? Mie da... Cunosc uh bărbat descurcăreţ, simpatic, foarte cult. El m-a învăţat limba engleză: El mi-ă spus, învaţă Silvia limbi străine că or să se facă coproducţii... Are un singur cusur, întîrMeL.. Dd^ăceea intimii îl numeau „Licheaua întîrziafă“... Mi-a spus, cred ,că n-a glumit, că după ce o să-şi facă suma, o să iubească progresul şi o să mă ia de soţie. CAMELIA : Dar de ce înţîrzie ? Prima calitate a unei lichele e să pună ceasul să sune... SILVIA : Aşa e... Dar ştii şi tu că perfecţiunea nu există. CAMELIA: Ascultă-mă, n-ai putea să-l faci pe tipul ăla să iubească adevărul şi să urască minciuna ? SILVIA : Eu ştiu ? Eu ştiu ce să spun ? Nu l-am mai frecventat în ultima vreme. Dacă e în pană ele bani, s-ar putea să iubească şi adevărul. CAMELIA : ÎI conving eu să iubească adevărul... Am făcut eu din rahitici campioni olimpici, din contabili poeţi onirici, din actori, profesori de botanică, o să fac şi dintr-o lichea un incoruptibil... Dacă a urît adevărul de ce nu l-ar şi iubi ? Cheamă-1... De ce nu te duci să-i telefonezi ? De ce eziţi ? ACEŞTI' NEBUNI FĂŢARNICI 35?:: SILVIA: Nu ţipa la mine... Păi am un motiv să ezit... mi-e teamă că o să-lconvingi pe bietul băiat să lur bească adevărul... CAMELIA : Sînt sigură că am să-l conving. SILVIA : Vezi, aici e singurul loc unde scîrţîie puţih,} ' Atunci se naşte drama... Dacă va iubi adevărul, vai muri... Ştiu, bărbaţii sînt răi, vin, se acomodează, se duc, totuşi, oricum, am petrecut cu el lâ SlăniC -Moldova..., sînt anumite lucruri care leagă oamenii, un gest, o expresie... Pe mine moartea mă impresionează foarte mult..., Oricît am vrea să fim, noi de cinici, moartea e o chestie... . . i ; CAMELIA : Co, vrei să murim noi ?• a . i SILVIA v Nici'asta nu e o soluţie..:"' . : /; f) CAMELIA : Acu ţi-ai găsit să ai probleme de conştiinţă ? / ! Cînd moartea pluteşte deasupra capetelor noastre ? Acu ţi-a Venit cu iubirea1 ' Du-te ".si' cheamă-l V' SILVIA (vfeă să plece) : Mă duc să-l caut... ■ r : CAMELIA : ’ NU. Eu am o’ contrapropunere. Prefer să-i dai telefon în faţa mea1... Ce număr are ? Mai distruge şi tu Un bărbat. Că eu am distrus adţiă?.:. C SILVIA : Nu înţeleg de ce te superi, îl chem la moarte, nti-1 chem la "o cafea la Aeroport, e normal să am ' 6 clipă de ezitâre;.. Allo... Ce mâi faci; băiatule ? Am fost plecată. Am ceva pentru tine. Unde ? Tot - f acolo. Exact (Se întoarce tristă spre Camelia). Tu, ‘Camelia, ai iubit vreodată ? CAMELIA : Probabil,, da de ce, mă întrebi ? SILVIA: Nu ştiu exact, nu toate lucrurile au o logică strictă. Aşa mi-a vepit ! LICHEAUA INTÎRZIATA (de data asta ceva mai pune-' .tuală):..:.. Silvia,... ►mai faci, mă ? Nu mai dai şi tu un telefon, măcar să vezi dacă mai trăiesc, am auzit numai lucruri frumoase despre tine... Altfel, cum o duci ? SILVIA : Mă descurc... LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Mai ştii ceva de Amalia ? SILVIA : Nu ţi-a scris ? E la Paris cu unu... o macină dorul de ţară, dar o duce excelent... LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Ai locuinţă ? 358V ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI SILVIA : Am o promisiune... LICHEAUA INTIRZIAT : Ei, tot e bine, dar chiar să ştii că arăţi foarte bine, ai ceva pentru mine ? Săru’ mîinile, domniţă... Eraţi două ? CAMELIA : Bonjour, aş vrea să-ţi ofer ceva onorabil,.. LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : Accept orice. Nu mi-e ruşine nici de lucrurile onorabile.,. CAMELIA: Ceva foarte onorabil... LICHEAUA INTIRZIAT : Acum nici prea onorabil să fie... CAMELIA : Foarte onorabil. LICHEAUA ÎNTlRZIATA : Aoleo, nu mă speriaţi... Dacă e ceva foarte onorabil, costă mai scump... CAMELIA : Ascultă băiete, în viaţa ta zbuciumată ţi s-a întîmplat să iubeşti adevărul şi să urăşti minciuna ? încordează-ţi memoria, adu-ţi bine aminte. LICHEAUA ÎNTlRZIATA : Nu, dar dacă trebuie să le urăsc, le urăsc... lini faceţi o listă de ce anume trebuie să urăsc şi îmi dau cuvîntul meu de om că le voi urî pînă la sfîrşitul vieţii... CAMELIA : Nu-ţi cere nimeni să le urăşti pînă la sfîrşitul vieţii, ai* fi inuman... Doar cîtva timp acolo. Uite ai putea deveni un caracter de bronz, gata să iubeşti adevărul, să scoţi sabia din teacă şi să loveşti în tot ce e haos ? * LICHEAUA ÎNTlRZIATA : De urît, de scos sabia, de ţipat, asta nu-i prea greu. Partea aia cu iubitul mă cam încurcă. Nu s-ar putea să urăsc minciuna, fără să iubesc adevărul ? SILVIA (vrînd să-l salveze) : Ai văzut ? El nu ştie nici măcar care e diferenţa dintre adevăr şi minciună... CAMELIA : Asta nici tu n-o ştii, n-are importanţă. Ai putea băieţaş să-ţi uiţi biografia ? Ai cazier ? LICHEAUA ÎNTlRZIATA : Am. Sigur că am. De ce n-aş avea ? Asta strică ? CAMELIA : Fă-ţi rost de o altă biografie... Imaginea-ză-ţi că ai urît impostura şi viciul încă din copilă- * în ediţia citată, „cu caracter de bronz“ (s.n.-n.ed.) ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 359 rie. Cînd te-ai îmbătat pînă cînd ai căzut sub masă, n-ai dorit si tu o viată mai curată ? LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ ; Ia stai. Aşa e. Da, da. Mi-a-duc aminte. Odată la beţie, am dorit şi eu să devin un om integru. Se face treaba... I-am prins clenciul... Ştiu de unde s-o apuc, Trebuie sa crezi în ceea ce faci... CAMELIA : Bravo... Eşti cu adevărat inteligent. Dar să ştii că ai lin eoncurent primejdios. Mai e unul care susţine că iubeşte adevărul. LICHEAUA ÎNTlRZIATA (brusc schimbată) : Trebuie sâ fie vreun impostor... .. CAMELIA : Cam asa ceva... - - LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : Cum cam aşa ceva ? Uite ce e ! Nu-mi plac răspunsurile ambigui. Eu iubesc claritatea. E sau nu e impostor ? CAMELIA : Ai să-l cunoşti. Vreau să-ţi plătesc. Cîţi bani vrei ? (E dispusă să-şi sacrifice ultimele economii). LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ’: Bani ? Mai spune o dată! C<* să faci ? Să mă mituieşti ? N-am auzit bine ? Mită, mie? Drept cine mă iei * cucoană ? Eu nu primesc mită... Eu nu concep mită... Cară-te secătură... Am să pun la zid pe toţi impostorii. Am să vă leg în lanţuri şi am să vă oblig să iubiţi adevărul şi frumosul... Să dea dracul să nu iubiţi muzica sferelor ! (Dispare la fel de măreţ ca şi Adam). CAMELI : O făcurăm şi pe asta... Acu să poftească Adam să ne judece. Vor muri băieţii ca nişte pui de găină... SILVIA : Nu ţi-e teamă să rămîi aici ? Eu am aşa o reţinere. CAMELIA : Mă, proastă eşti... N-au ei grija noastră, ei privesc dincolo de realitatea imediată... SILVIA : Eşti extraordinară Camelia. Tu în orice împrejurare găseşti o soluţie... Ai tu capacitatea asta... Cu el, Iordache, ce-o să se întîmple ? CAMELIA : Asta o să moară de moarte bună. N-o să păţească nimic. Dar chiar aşa eşti de îngrijorată ? SILVIA : Da, într-un fel. Era în fond un băiat bun, o să zici că i-am tocat zece mii de lei, e adevărat, dar relaţiile mele cu Iordache nu se reduceau la atît. ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 360 (CAMELIA : Sigur.; Dacă r$rar ÎL redus; la atît,) nu i-ai fi păpat zece mii de lei.*. (in batjocură). Atunci, dacă / vă iubiţi, de ce nu vă luaţi ? SILVIA: Eu mă. ataşez , foarte uşor, la început din inte-> reş de serviciu^ pe urmă din convingere;, dar asta iv; nu înseamnă că mă dau în vînt după toţi -bărbaţii pe care îi jecmănesc. Nu fi nici tu mecanică. In :,v . fondv j afacerea cu Iordache s-a sfîrşit. Nu te^âpucă vi ., , aşa: un fel de tristeţe ? Fiecare afacere terminată îmi lasă un gol în suflet.. Eu mă duc.*. CAMELIA : Unde te duci ? SILVIA : Mă duc... în provincie... CAMELIA : Mai stai, mai stai puţin. SILVIA : Ţii minte, cînd ne-am cunoscut în Gara de Nord... Eu veneam de la Tulcea, tu de unde Veneai ? CAMELIA (întrerupe brusc vraja amintirilor) : Scoate : banii. , v . ■ u''\ ‘ ' ' SILVIA : Care bani ? v CAMELIA : Banii lui Idfdache. SILVIA : Mă crezi capabilă să fur ? CAMELIA : Nu te cred capabilă să furi. Ce spun eu şi ce. înţelege ea... Cum o să te cred capabilă de aşa ceva !... Scoate banii... SILVIA : îmi pare rău că nu mă crezi pe cuvînt... (Scoate banii.) Asta-i suma... Şi tu m-ai crezut hoaţă ? Vezi că trebuie să ai încredere în mine ?.c .-V CAMELIA : Am. Eşti liberă... ; SILVIA : Da nu mă întrebi de ce i-am luat ? Nu mă întrebi ce gînduri frumoase aveam cu banii ăştia ? Poate că vream să-mi refac viaţa... te rog în-treabă-mă. 1 CAMELIA : Nu te întreb nimic... SILVIA: Poate că aveam un scop... Cine ştie ce era în capul meu !... Camelia, nu fi rea, dar dacă îţi trece supărarea,, dacă un bărbat pe care l-ai distrus tu vrea să-şi refacă viaţa, vrea să creadă în ceva frumos,, dă-mi şi mie un telefon. Toţi trebuie să trăim... (Dispare.) LICHEAUA iNTlRZIATĂ (reapare,9 măreaţă şi ameninţătoare) : Ce ai acolo? Bani? Bani? Bani obţinuţi ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 361 prin minciună şi jaf. Se confiscă* se confiscă/în folosul unui azil pentru bătrîni. / CAMELIA (pleacă şi ea) : Candela măsii de viaţă, cum o dai cum o întorci, tot prost, iese.** LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Eu sînt judecata de apoi î ÎORDACHE : Pedepseşte-mă, domnule ! ADAM (Apare si el) : Eu sînt judecata de apoi ! LICHEAUA ÎNTÎRZIATA: Eu sînt judecata de apoi ! AD AM ; Cine şi-a permis să folosească vorbele mele, fără să precizeze sursa ? ÎORDACHE : Pedepseşte-mă ! ADAM : Ce cauţi aici, derbedeule, in această zi măreaţă ? LICHEAUA INTÎRZIAŢA : Mai încet, mai încet... Să fim clari de la bun început. Eu nu sînt derbedeu, eu sînt un bărbat incoruptibil... ADAM : Cum incoruptibil ? Incoruptibil sînt eu... LICHEAUA 1NT1RZ3ATA : Mă faci să rid cu gura1 pînă la urechi. Incoruptibil sînt eu... ADAM : Dacă crezi că eu n-am să rîd cu gura pînă la urechi, te înşeli... Trecutul meu e ireproşabil. Viaţa mea e curată ca lacrima. LICHEAUA ÎNTÎRZIATA .- Trecutul meu e şi mai ireproşabil. Viaţa mea e şi mai curată ca lăcrima. ADAM : Atunci te pomeneşti că şîntem doi incoruptibili ? LICHEAUA iNTlRZIATĂ : Aşa ceva e cu neputinţă... ADAM : Nu te contrazic. Cînd apaL doi indivizi incoruptibili, e ceva suspect la mijloc. Aşa că unul dintre noi minte. Mai exact, unul dintre noi e impostor. Ca să fiu sincer, impostor eşti tu... LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Eu impostor ? înseamnă că nu mă cunoşti... Află că de cîte ori văd o nedreptate, gem de durere şi de mînie sfîntă... ADAM : Ce vrei să insinuezi ? Că mînia mea nu e sfîntă ? LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Exact... Bine-ai zis, că unul dintre noi trebuie să fie impostor. Tu eşti acela. Faţa mea degajă — pentru cine are ochi să vadă — căldură umană, sinceritate, o mînie abia reţiriută, încrederea în om şi un acut sentiment al justiţiei. Măreţia mea e vizibilă de la o poştă. 362 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI ADAM : Ciudat, foarte ciudat... Parcă te cunosc de undeva, deşi ne uităm chiorîş unul la altul avem trăsături comune. LICHEAUA INTÎRZIATA : Unde vrei să ajungi eu asta ? ADAM : Nu vreau să ajung nicăieri... Vreau să ajung unde vrei şi tu să ajungi. Eu doresc progresul şi binele individului. LICHEAUA INTÎRZIATA : Şi eu le doresc. ADAM : Asta e adevărul crud. Amîndoi dorim fericirea şi binele individului şi încă în acelaşi timp. lORDACHE (disperat de cearta celor doi incoruptibili) : Pedepsiţi-mă ! Pe mine nu mă deranjează eîtuşi de puţin prezenţa a doi incoruptibili... Fiţi băieţi buni şi puneţi-mi odată cătuşele alea. (Cei doi continuă să-l ignore.) LICHEAUA INTÎRZIATA : Sînteţi căsătorit ? ADAM : Unde ai văzut tu incoruptibil burlac ? IORDACHE : Haideţi. Nu vă mai eiondăniţi atîta... Ares-taţi-mă odată... LICHEAUA INTÎRZIATA: Vrei să-ţi atribui meritul acestei demascări ? Vrei să ai tu onoarea distrugerii acestui cuib de escroci ? ADAM : Eu am descoperit primul escrocheria... Ura faţă de nedreptate e un sentiment nobil şi nu vreau să-l împart cu nimeni. Cu nimeni pe lume. IORDACHE : împăcaţi-vă, daţi-vă mîna... Aşa n-o să mă pedepsiţi niciodată... Ştiu... Vă înţeleg... Amîndoi iubiţi progresul. Se întîmplă şi de-astea în viaţă... ADAM : Adică tu ai venit primul aici ? Să zicem că-i aşa. Ei şi ? Aici, în lumea sacră a moralei aduci tu privilegiul barbar al „primului ocupant*4 ? LICHEAUA INTÎRZIATA : Degeaba îţi iei avînt. N-ai să fii iubit de contemporani... ADAM : Nici tu n-ai să fii iubit de contemporani... IORDACHE (caută sări îmbuneze): Q să fiţi amîndoi iubiţi de contemporani... ADAM : Mă apucă furia cînd mă gîndesc că n-am eul meu, cu totul aparte, limpede, diferenţiat, că trebuie să împart, gloria cu-n altul. ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 363 LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : O singură cunună de lauri să ne ajungă la amîndoi ? IORDACHE : E mai bine aşa. O să vă înălţăm o singură statuie. Economisim şi marmora şi evlavia ! LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : Mă apucă spaima cînd mă gîndesc că visele mele sînt şi visele tale, că speranţele mele sînt şi speranţele tale, că ura mea e şi a ta. Chiar şi scîrba mea pentru tine trebuie s-o împart pe din două... Aşa nu se poate trăi ! ADAM : Atunci de ce ne urîm de moarte ? Dacă sîntem amîndoi incoruptibili şi dorim amîndoi ordinea şi manierele elegante, de ce îmi vine să te sfîşii fîşie cu fîsie şi să-ţi torn sare pe carne ? LICHEAUA INTÎRZIATA:.Asta e taina cea mare. ADAM : Pentru că eu vreau să fiu singur în faţa morţii. Eu îmi apăr eul! LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ: Şi eu îmi apăr eul! ADAM : Trebuie să fie totuşi ceva care să ne diferenţieze. LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ: Trebuie să fie ceva care să-mi aparţină mie şi numai mie. Trebuie să fie ceva care să-ţi aparţină ţie şi numai ţie. ADAM : Ceva, oricît de neînsemnat. LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : Trebuie să căutăm ceva ce ne desparte, trebuie să fie ceva care ne desparte. ADAM : Stai, spune drept, care e floarea ta preferată ? Spune repede, simt că înnebunesc ! (Toată această „dispută de idei“ trebuie să se desfăşoare după protocolul cerut de el. La fiecare frază ei reacţionează ca la o lovitură de spadă). LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : Mi-e frică ! Mi-e frică să nu-ţi placă şi ţie aceeaşi floare ! ADAM : Nu fi laş ! Acceptă legea luptei... Ce floare iubeşti, cîine ? LICHEAUA ÎNTÎRZIATĂ : Gladiolele ! ADAM (cade ca lovit) : Gladiolele ! Şi eu tot gladiolele le iubesc, năpîrcă ! Cînd sînt atîtea flori pe lume : trandafiri, garoafe, lalele, ciuboţica cucului, tocmai la gladiole te-ai oprit. N-am încetat bătălia. Am să lupt pînă am să am eul meu liber şi independent. 364 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI LICHEAUA INTÎRZIATĂ (aceeaşi încercare de independenţă) : Ascultă, viperă, cînd te simţi mai bine în timpul zilei ? ADAM : Dimineaţa, cînd răsare soarele. LICHEAUA ÎNTlRZIAT : Dimineaţa, cînd răsare soarele ! Şi eu iubesc dimineaţa cînd răsare soarele. ADAM : Sîntem predestinaţi să rămînem identici. Care e filozoful tău preferat ? LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Bergson !... ADAM : Cline ! Nu putea să-ţi placă Platon ? Sau măcar Hegel ! Am fi fost două fiinţe diferite, în sfîrşit, : am fi avut fiecare moartea lui, cununa lui de lauri ! Nu! Lui îi place Bergson, ca şi mie... El se dă în vînt după răsăritul soarelui, ca şi mine. El urăşte , nedreptatea ea şi mine, şi iubeşte gladiolele, ca şi mine... De ce nu iubeşti trandafirii, năpîrcă ? Nu iubesc trandafirii l LICHEAUA ÎNTÎRZIATA : Dar tu de ce nu iubeşti vL ciul, năpîrcă ? ADAM : Eu iubesc candoarea. De ce: nu-1 iubeşti pe Heget ? LICHEAUA ÎNTÎRZIATA: Eu îl iubesc pe Bergson! Ştiu, pe toate le iubeşti, din ură faţă de mine, ca să nu mă laşi pe mine să trăiesc după pofta inimii. De ce, cîine ? (Ca de o lovitură de spadă simultana, rr£odamîndoL) IORDACEţE(singur) : Bieţii băieţi... Şi-au dat şi viaţa pentru o idee în care nu credeau o iotă... Ciudat... T ) Acp ,cînd: au murit, sînt cu adevărat o singură fiinţă, un singur cadavru. Nu erau doi... Eu n-am nici o vină. I-am rugat insistent să mă pedepsească,, dar erau foarte ocupaţi cu treburile lor înalte, cu . haosul, cu unul Bergson. Stai, ăsta e un semn aî providenţei, înseamnă că n-am de ce să fiu pedepsit, înseamnă c-am scăpat. Înseamnă că eram curat. Nu-mi dădeam seama că eram curat. (Descoperă banii pe care îi credea pierduţi). Banii mei trăiesc... Există Dumnezeu... Şi iarăşi renaşte Iordache, extraordinar sînt. Cînd totul pare că se duce de rîpă, . : .Iordache renaşte. Banii o să-mi dea încredere în ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 365 mine şi chiar şi încrederea altora în mine... Să vezi ce haz o să am... Să vezi ce frumos o să fiu... O să se scrie şi studii de sinteză despre mine... O să-mi repar şi dantura... Vreau să am şi eu o femeie care să se emoţioneze numai cînd mi-aude paşii, să ştiu de bine că mă ruinez şi tot îmi fac hatîrul ăsta. Niciodată n-am avut atîţia bani cît îţi sînt necesari ca să fii iubit sincer... Am să cumpăr oamenii cu răsuflarea lor, cu sila lor, am să le cumpăr şi sila lor de a fi cumpăraţi, am să-i cumpăr şi pe poeţi, am să-i cumpăr pînă în străfundul lor, cu angoase cu tot, am să-i cumpăr şi acolo unde cred ei că nu pot fi curhpăraţi, am să-i cumpăr cu amintiri cu tot... Am să cumpăr tot ce văd în cale, aşa cum sînt alţii care ucid tot ce le vine în cale, eu am să-mi cumpăr tot ce iese în cale, am să mă distrez cu puştoaicele, ele ri-or să se distreze cu mine, treaba lor, şi o să mor în somn... BĂRBATUL CU CAPU-N' NORI (li împuşcă pe Iordache cu un aer angelic şi, cu acelaşi aer, îi ia şi banii). Oare aici să fie Cîmpina... Aici e Cîmpina, nu, aici nu e Cîmpina. Iarăşi m-am rătăcit. Foarte ciudat, cum sînt eu cu capul în nori, mereu mă rătăcesc şi nimeresc unde trebuie. * CORTINA ■ * In ediţia citată, „mereu rătăcesc* omisiunea lui „mă“ fiind evident o eroare, cită vreme în fraza anterioară fusese folosit corect reflexivul „m-am rătăcit.* (n.ed.) PIESA VĂZUTĂ DE : RADU POPESCU „[...] Pentru Mazilu, primejdia poate veni din faptul eă, dramaturg pe deplin original în mijloacele sale, dramaturg, astăzi, cu totul stăpîn pe aceste mijloace, el pare să şi le reînnoiască lent şi cu dificultate, riscînd să dea publicului — abia obişnuit cu maniera sa şi totdeauna înclinat să-l aprecieze pe scriitor după manieră — senzaţia repetării. Senzaţia generatoare de grave erori f şi nedreptăţi — mai ales în cazul unei literaturi atît de abstracte, atît de reci ca a lui Mazilu —, dar mai totdeauna fatală succesului teatral... Această senzaţie a repetării, senzaţia de deja vue, publicul, care n-a putut-o avea asculţînd tripticul de la Teatrul Mic, riscă să o încerce la Aceşti nebuni făţarnici. Am încercat-o, a clipă, noi înşine, asaltaţi de amintiri de replică, de tipuri, de atmosferă, pe care le-am identificat ca venind din urmă, dinspre Proştii sub clar de lună. Va fi contribuit la aceasta şi faptul că ne găseam în aceeaşi sala ca şi acum şapte, opt ani, va fi contribuit şi prezenţa cîtorva interpreţi de atunci, vor fi contribuit şi cîteva elemente, destul de asemănătoare, în ambele piese — cine ştie ? Fapt este că senzaţia se impune, chiar dacă, după un timp, izbuteşti s-o înlături, — căci jocul umoristic al replicilor lui Mazilu este, adeseori, un deliciu în sine — şi chiar s-o uiţi, interesat de urmărirea noilor situaţii dramatice în care sînt puşi omologii eroilor din Proştii sub clar de lună : escrocul imbecil lordache şi cele două banale tîrcoaţe exploatatoare ale prostiei bărbăteşti : Camelia cea cinică şi Silvia cea tandră. în ce constau aceste noi situaţii ? Escrocii (căci sînt doi) sînt prinşi cu mîţa-n sac şi, sub iminenţa sancţiunii sociale şi penale, se refugiază în „absolut1-, noţiune şi configuraţie absolut incerte, prin care Mazilu batjocoreşte în mod cert utilizarea simili-inte- ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 367 lectuală a termenului în conversaţiile semidocte curente, dar prin mijlocirea cărora ar părea să sugereze şi o trecere a eroilor prin lumea „de dincolo“, printr-un „paradis41 al neterestrităţii, etern virtuos şi plicticos. Aluzia biblică se precizează, oarecum, la sfîrşitul episodului, cînd cei trei sînt izgoniţi din acest spaţiu „cu biciul44, pentru a se reîntoarce pe pămînt, unde se regăsesc, dealtfel, foarte fericiţi şi unde reiau mentalitatea şi practica potlogărească, în vederea unei relansări. Această a doua etapă terestră ne prezintă furtul în lanţ de trei al banilor furaţi de lordache în prima etapă, apoi — o ciudată înfruntare, urmată de uciderea reciprocă a doi „incoruptibili44, de la care lordache ar fi aşteptat o „pedepsire44 circumstanţială, în sfîrşit — uciderea lui lordache de către un individ „cu capul în nori44, care, după ce a întrebat în apariţiile sale, absolut hodoronc-tronc, „unde e Cîmpina?“, rămîne, definitiv şi cu subînţeles, posesor al banilor prevaricaţi. Faţă de versiunea apărută nu prea de mult în revista „Ţeaţrul44, versiunea comediei lui Mazilu reprezentată la „Bu-landra44 prezintă numeroase modificări. înţelesul unora e clar, rostul altora rămîne obscur, în total, prin aceste modificări, comedia nici n-a cîştigat, nici n-a pierdut, sau, mai bine zis, a cîştigat şi pierdut, în mod egal. Sigur e că episodul „absolutului44, prezent în ambele versiuni, nu aduce nimic nou în piesă şi că acest intermezzo „in Himmel44 nu face decît să stînjenească desfăşurarea dramatică, în general laborioasă în piesele mai lungi ale scriitorului. Mazilu nu este, nu este încă, dramaturgul construcţiilor întinse, operele lui scurte sînt net superioare celor de dimensiunea unei seri, a trei acte, şi, în mod foarte paradoxal, tocmai acestea din urmă scot cu putere la iveală sursa gazetăresc foiletonistică a observaţiei şi stilului său. Căci de aci pleacă Mazilu, fără ca spiritul său, înclinat spre satiră şi comicărie amară, să rămînă aci, să se plafoneze aci. O certă deschidere cugetătoare, o vocaţie din ce în ce mai accentuată spre aprofundare, au început să anime observaţiile sale prin aspiraţia unei adevărate filozofii a omului. E constituită, oare, această filozofie, se poate ea desprinde, din opera lui Mazilu, ca un ansamblu de idei cît de cît coerent, unitar, limpede ? Din păcate, nu, şi gîndirea sa încă nesigură, încă tatonantă, face ca opera să frapeze prin confuzii şi contradicţii iritante, uneori chiar insuportabile. De pildă : care este înţelesul exact al faptului că cei doi „incoruptibili44 (prezenţi ca 368 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI personagiile' cele mai ridicole ale. piesei, iar unul dintre ei prin transformare totală şi cumpărată a unui lichelism abject) se întreucid, sterilizînd unica sămînţă de onestitate morală a comediei ? Care este simbolul final al eliminării, şi deci al pedepsirii, lui Iordache, de către un aiurit iresponsabil, şi luarea în posesie, de către acesta, a banilor economisiţi de victima sa prin furt ? Confuziei inextricabile şi contradicţiei fundamentale li s-a furnizat, în ultimii ani, pseudonimul de ambiguitate, care a făcut o carieră nebună in ierarhia categoriilor filozof ico-este-tice nedefinite, fiind însă, de cele mai multe ori, tot un trist fruct al neputinţei de gîndire şi al fricii de — ca să întrebuinţez un alt termen modern — opţiune. Nu este cazul lui Mazilu, scriitor prea serios şi inteligent şi observator prea ascuţit, pentru a recurge la asemenea subterfugij. Dar, tocmai de aceea, problema acestor lacune ale operei sale trebuie pusă cu toată seriozitatea, şi el însuşi trebuie să şi-^a pună cu toată seriozitatea. „Filozofia“ lui Mazilu, fiind o morală, ea poate conţine o critică, oricît de virulentă, oricît de amară, dar trebuie neapărat să postuleze o afirmaţie, un model, un ideal. Or, tocpiai prin depăşirea pragului criticii de moravuri, a criticii conjunctu-rale, satira se racordează la o filozofie a omului, deveninfiu-i acesteia,, numai şrgument, rp unul dintre argumente. Desigur că satira: este impregnată, este dominată de imaginea patologiei sociale, dar filozofia morală nu se poate mărgini la atît, şi nu se poate mulţumi cu atît, afară, desigur, de cazul cînd alege în mod hotărît o concepţie de ansamblu, o viziune generală a unui om patplogic, şi o formulează în termeni categorici şi limpezi. Farul filozofiei morale a scriitorului trebuie să lumineze în permanenţă imaginea critică pe care i-o inspiră observaţia conjurtcturală, să vegheze asupra ei, dar, asupra operei lui Mazilu, pare să vegheze un far marin, cu raza mereu întreruptă. Aceasta este problema principală pe care o pune creaţia atît de originală, atît de nouă, şi, deseori, atît de valoroasă, a lui Teodor Mazilu44. {Cronici dramatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 41—42;—43). ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 369' GEORGETA HORODINCA „[...] Binevoitoare sau critice, mai toate comentariile pe-marginea n©ii premiere a Iui Teodor Mazilu, Aceşti nebuni făţarnici, vădesc aceeaşi sîrguinţă în a-I subordona pe autor unui scop străin de intenţia lui, mult mai ambiţioasă în simplitatea ei, pe care a inspirat-o întotdeauna (şi spun acest lucru şi în sens autocritic) acest scriitor a cărui dialectică subtilă scapă uşor analizei logice, înglobînd insesizabil, în extraordinara ei mobilitate, şi pe analist, cu obiectivitatea lui cu tot. Căci „satiric14, „moralist44 şi „umorist substanţial-1, sau scriitor care „se întoarce în domeniul eticului44 după ce s-a arătat interesat să trateze „defecte circumscrise în graniţele morale44, Mazilu nu: este decît pentru că o observaţie exactă asupra vieţii poate avea un efect moral, uneori satiric, alteori substanţial ca umor. [...} Pretenţia de a prezenta cu exactitate viaţa, modestă în aparenţă,, extrem de exigentă în fond, mi-a dat de gîndit deoarece mult: timp am crezut eu însămi că există un sistem f ilozofic-moral,. o teză în numele căreia Teodor Mazilu satirizează defectele, denunţă corupţia şi moralizează oamenii. Nu, nu există o asemenea teză ci numai credinţa profundă a autorului că orice sistem exercitînd asupra noastră o fascinaţie aproape irezistibilă, prin faptul că propune o coerenţă, o desfăşurare logică vieţii care he derutează şi ne înSpăimîntă, tocmai prin imprevizibilul ei, tinde să se substituie, pe nesimţite, vieţii înseşi. Dacă există o rigoare morală în ceea ce scrie Mazilu, aceasta se da-toreşte îndemnului subsumat de a nu lăsa nici o morală să se interpună între noi şi realitate, să ne tiranizeze cu exigenţele ei care, oricît de nobile, pot deveni simple abstracţiuni şi fanatisme dacă pierd contactul viu cu realitatea şi pretind chiar să o înlocuiască. înapoi la realitate, la viaţă, la bucuria de ă trăi simplu, cinstit şi plenar acesta e sensul adevărat şi frumos al satirei, al moralei, ăl eticismului, al didacticismului lui Mazilu. Asta e toată filozofia lui. Dar nu e atît de simplă cum pare. [...] Dar aceşti incoruptibili nu reprezintă „sămînţa de onestitate14 a piesei. Dimpotrivă, ei reprezintă sămînţa cea mai abjectă a piesei pentru că sterilizează un principiu nec plus ultra, folosesc, cu alte cuvinte, faţada cea mai onorabilă pentru a ascunde indiferenţa cea mai desăvîrşită faţă de scopul afişat* dovadă că pe Iordache îl lasă la o parte cu uşurinţă în toiul 370 ACEŞTI NEBUNI FĂŢABN1CI ostilităţilor, preocupaţi exclusiv să joace pînă la moarte cartea incoruptibilităţii şi nici de cum să dea o întrebuinţare practică acestei incoruptibilităţi. Ei joacă această carte, şi-au ales această impostură, aşa cum şi-a ales Camelia clişeul femeii fatale iar Silvia pe cel al femeii duioase. Nici ei nu reprezintă incoruptibilitatea, după cum nici Silvia nu reprezintă duioşia. Trebuie să fim foarte atenţi la aceste nuanţe deoarece aici se produce înlocuirea unui adevăr, de pildă înlocuirea duioşiei cu principali duioşiei, care nu are în mod obligatoriu o acoperire reală. Poate să aibă, dar nu are întotdeauna. în cazul Silviei, al Cameliei, al lui Iordache, lucrul e mai lesne de observat întrucît aceste personaje operează ele însele în faţa noastră substituirea, declară deschis falsul, îşi compun cu sinceritate masca pentru care au optat. în cazul „incoruptibililor44 e mai greu, însuşi specificul lor nu le dă voie să se comită în public cu inadvertenţe de tipul Cameliei : „Fii deşteaptă, copilo, nu te lăsa prinsă în mrejele întunericului — mi-am spus în clipele mele de meditaţie. Nu fi proastă, Camelia, adoră absolutul! Absolutul are căutare. Şi aşa, am transformat un dar al naturii într-o metodă...Nu, „incoruptibilii41 care ştiu să-şi joace rolul pînă la capăt se ucid între ei din intransigenţă dar tocmai pentru că niciunul, cunoscîndu-se pe sine, nu poate crede în autenticitatea celuilalt. Toate eforturile pe care le fac pentru a se deosebi unul de altul eşuează (iubesc aceeaşi floare, preferă acelaşi filozof etc.), amîndoi reproduc un clişeu şi clişeul e tocmai lipsa de personalitate, de sinceritate, de originalitate şi, în raport cu viaţa, de eficacitate. Autorul ne vîră de-a dreptul degetul în ochi, ară-tîndu-ne că incoruptibilitatea unuia din cei doi rezultă din reprofilarea unei „lichele întârziate44, cu alte cuvinte, acelaşi capital plasat într-o nouă afacere, tocmai pentru a ne demonstra că nu e nici o deosebire calitativă între cele două incoruptibilităţi care, verificate în practică, dau acelaşi rezultat. Teodor Mazilu nu-şi propune să satirizeze pur şi simplu tipuri şi moravuri, pentru că în acest caz ar rămîne la lichele, ipocriţi, făţarnici, delapidatori şi afacerişti de tot felul. Incoruptibilul ca atare nu e un tip satirizabil, după cum sublimul, absolutul şi idealul nu sînt principii asupra cărora să se exercite deriziunea noastră. Dar principiile care despart oamenii în „lichele44 şi „incoruptibili44, pot şi trebuie să fie şi ele verificate : nu pentru a le discredita sau a le declara inoperante face Mazilu acest lucru, ci tocmai pentru a le întări cu o nouă auto- ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 372 ritate, adevărată. Autoritatea pe care le-o dă numai eficienţa practică, legătura binefăcătoare CU realitatea, singura care poate păstra inalterate autenticitatea, vigoarea şi eficacitatea unui principiu. Fără acest contact viu, cel mai bun principiu se poate transforma în contrariul său, într-o abstracţie rigidă care sufocă în loc să libereze existenţa omenească. Prost aplicat un principiu excelent cum este acela al incoruptibilităţii, devine fanatism şi orgoliu intolerant (dovadă că lumea e prea mică pentru doi incoruptibili de acest fel) în loc să dea o intransigenţă reală, omenească şi simpatică. De aceea Teodor Mazilu este foarte atent la aplicarea în practică a principiilor declarate. Nu numai pentru a surprinde personajul în contradicţie, cu eî însuşi, una spune alta face, (efect comic cunoscut) ci pentru a descoperi momentul în care principiul devine contrariul său, se/ osifică, se transformă într-un clişeu, într-o poză, o pură faţadă,, un refugiu comod. Legea minimului efort face multe victime. Omul — şi cînd spun omul mă gîndesc întotdeauna la fiinţa socială care e omul şi ale cărui calităţi şi defecte sînt de natură socială — în nevoia sa de ordine şi de ierarhie a valorilor e foarte receptiv la propunerile de sistematizare a vieţii cotidiene pe care le reprezintă principiile, morala, preceptele filozofice, dar foarte puţin dispus să depună un efort maxim pentru a le aplica în spirit creator. De aceea, foarte uşor le deviază sensul sau le înlocuieşte pur şi simplu cu imitaţiile mai puţin exigente : tiparele, prejudecăţile, clişeele şi locurile comune, cărora o largă recunoaştere le dă un prestigiu greu de pus la îndoială. Toate acestea scutesc de un efort personal în reconsiderarea problemelor existenţei, efort care ne-ar putea face să ajungem, vorba lui Iordache, la cine ştie ce adîncimi, fără să vrem. Frica de realitate, de înfruntare curajoasă şi responsabilă a realităţii, teama de a gîndi cu propriul cap, de a simţi cu propria inimă ne împinge spre făgaşurile cunoscute ale unui tipar care a reprezentat odată o experienţă reală dar care acum e abstractizată, osificată, moartă, a devenit un mijloc de evitare a realităţii şi de mistificare, un refuz subiectivist, care se slujeşte de o aparentă universalitate. în acest sens se întreabă şi Iordache : „Poate fi real ceva ce nu-mi convine?44 Silvia, Camelia, Iordache, declară deschis adeziunea lor deliberată la un clişeu, în braţele căruia vor să ducă o viaţă liniştită şi satisfăcătoare din punct de vedere material. Clişeul pe care l-au adoptat tre- 372 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI buie să-i scoată din încurcătură, să nu dea voie realităţii imprevizibile să le strice socotelile. [...] Fuga de realitate şi de răspundere, teama de propria libertate (cum o numesc existenţialiştii) de unicitatea individului, refugiul în existenţe abstracte, în prejudecăţi larg răspîndite — iată cîmpul de bătaie pe care Mazilu încearcă să ducă lupta pentru un om deplin uman. Căci toată forfota aceasta de personaje automistificate care-şi caută cu energie o personalitate distinctă, instalate într-o generalitate nătîngă, au un singur sens: să spună că e o patimă nebună şi făţarnică înverşunarea extraordinară a oamenilor de a-şi subordona viaţa unor ţeluri străine de adevărata ei esenţă, iconvertind necontenit într-o monedă măruntă şi fadă, ciubucul ca şi sublimul, cu aceeaşi ardoare11. : (Paradisul nebunilor, — puncte de vedere —, în „Luceafărul" nr. 3 din 16 ianuarie 1971). “ N. CARANDINO - ' • ; : „Aceşti nebuni făţarnici este o piesă de mari ambiţii şi de mai mult decît Onorabile realizări. Fireşte, autorul cheltuieşte o logică de fier, carteziană' dacă nu ^aristotelică, în scopul* de a demonstra „absurditatea lumii*,1 dar nu e nici primul {nici] ultimul care, de la sceptici şi pînă astăzi, ă întrebuinţat, pentru a demonstra erorile, chikr instrumentele ei. Să recunoaştem însă că nu esenţele lumii, nu punctul de vedere metafizic îl obsedează pe autor, el porneşte de la realităţile înconj urătoare> foarte concrete şi Sicoţînd după ele clişee tipice şi nU numai exacte, le înalţă pînă la simbol. Sie pot recunoaşte influenţe şi uneori chiar reminiscenţe ionesciene în evocarea lumii de dincolo şi mai ales în locurile comune ale' conversaţiei anglomane, dar dincolo de asemenea obiecţii şi de multe altele, privitoare la structura personajelor şi la impresia de «deja vu», cine ar putea contesta că în pofida unor lungimi piesa se ţine; că interesul acţiunii nu slăbeşte, că, în ciuda predilecţiei autorului pentru conversaţie «deşteaptă», 'ascultîndu-1 nu ne\ plictisim. Fireşte* nici Iordache, nici Camelia, nu rostesc spontan şi 'naturalist cuvintele Care i-ar caracteriza, ci servesc drept megafon aceluia care ACEŞTI NEBUNI FAŢiVRNICI 373 a imaginat o, pledoarie filo-absurdă, alcătuită dintr-un asamblaj de «mots d’auteur». Dar conversaţiile teatrale sînt astăzi foarte lasce şi publicul nu protestează dacă prin Călcarea convenţiilor autorul izbuteşte să-i exprime cît de icît... protestele subcon-ştiente“. (cronica dramatică la Aceşti nebuni făţarnici, în Săptămîna culturală, nr. 3r din 25 decembrie 1970). , ADRIAN A ROTARU ;i Mazilu aduce jîn scenă câteva personaje şi le lasă să vorbească : să se destăinuie, să se provoace, să ise acuze. Atît e de ajuns, acesta e .marele spectacol. E mai puţin important că actul doi nu-1 continuă foarte firesc pe primul sau că paradisul :în care' „nebunii"; lui- Mazilu se simt atît de prost e un simbol • inconsecvent, cînd semn ăl morţii, al vidului spiritual al personajelor, cînd glacial etalon etic, expresie a adevărului, şi ăi purităţii absolute în raport cu care se definesc cu violenţă ticălosi a, lichelismul. " ; , , [...] Ceea ce a rămas aşadar pe scenă din textul lui Mazilu, este o comedie amară pe tema ipocriziei.. Cred însă că piesa fusese, mult mai, mult. O colecţie de cazuri, de portrete nega^ ti ye* adunate sub lupa moralistului, plus sentimentul straniu-că; toate aceste fiinţe care se sfîşie una pe cealaltă sînt de fapt moarte,, că mimează numai sentimente si gînduri. Iar cînd nu copiază sentimente străine, le falsifică pe ale lor, degradîndu-le în strădania de a le face rentabile. în fond, piesa era imaginea-de cbşmar a unei competiţii sui-generis : urma să stabilim care dintre falsuri e cel mai avantajos. Fiecare dintre concurenţi îşi etala exhaustiv metodele, uneltele, sistemul. Textul era dens şi otrăvit : cea mai sarcastică, cea mai cumplită dintre piesele lui Mazilu. Nicăieri nu întâlnisem pînă acum la el atîta disperare şi ură dincolo de rîs, niciodată drama nu fusese atît de aproape. Piesa se termina cu victoria paşnică a purtătorului candorii contrafăcute, a, aceluia dintre personaje care — spre deosebire de celelalte — n-are slăbiciunea confesiunii şi continui să cred că 374 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI acel final era mult mai zguduitor, în ironica lui blândeţe, decît împuşcătura care am auzit-o pe scenă (şi care demască strident o ipocrizie ce se definea subtil în prologul suprimat al piesei)/1 („Nebunii cuminţi", în Informaţia din 21 decembrie 1970) OV1DIU CONSTANTINESCU „Eugen Ionescu în Cîntăreaţa cheală divulgă automatismul limbajului curent, înţesat de formule convenţionale ce ar putea fi tot atît de bine înlocuite cu simple Silabe sau sunete fără sens. In Aceşti nebuni făţarnici (piesă jucată în premieră de Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“) Teodor Mazilu denunţă automatismele morale ce se exprimă şi sînt în acelaşi timp determinate de o serie de şabloane verbale şi de sentinţe stereo-tipe la care încearcă să se rezume, din indolenţă şi comoditate, viaţa sufletească a individului. Inventariate, categorisite, delimitate cu o rigoare ştiinţifică şi clasificate sistematic, fenomenele psihice sînt scoase pe piaţă ca produse de larg consum, sub formă de comprimate numite atitudini, aşa înicît el nu mai e obligat să se autoanalizeze şi să-şi controleze permanent reacţiile : atitudinile îl aşteaptă confecţionate după tipare standard, ca nişte haine de gata atîrnate pe umeraşe şi însoţite de accesoriile de rigoare, platitudini şi aforisme de uz cotidian, pe care personajele lui Teodor Mazilu le emit cu exactitatea şi iresponsabilitatea unor roboţi. Avem impresia că ne aflăm în cabinetul unui psihiatru şi pacienţii în stare de hipnoză îşi deşartă fără nici o reticenţă subconştientul de frazeologie axiomatică şi memorizată mecanic de-a lungul anilor. Sinceritatea lor nu poate fi socotită nici cinică, nici angelică : e doar supapa prin care răsuflă toată acea pletoră de sentinţe găunoase şi cuvinte bombastice, acceptate fără nici un control şi transmise mai departe în virtutea inerţiei. Fireşte că în cabinetul unui psihiatru nu ne putem aştepta să auzim lucruri frumoase şi radiografiile sufleteşti pe care ni le pune în faţă Teodor Mazilu sunt făcute eu cea mai implacabilă obiectivitate. Vorbele mari, sentimentele nobile, atitudinile prestigioase îşi dezvăluie inconsistenţa, apărând ca nişte «caverne intr-un plămîn ros de ftizie, căci locurile comune şi clişeele ver- ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 375 bale au o acţiune corozivă şi, sub influenţa lor, personalitatea se dizolvă pînă la totala anihilare. Lipsiţi aşadar de resorturi morale, aceşti nebuni făţarnici sunt nişte manechine ambulante cu o identitate de împrumut,, etalând fiecare atitudinea pe care o consideră mai practică şi mai comodă : Camelia este o cerebrală de paradă, care debitează cu O eruptivă şi incoerentă verbozitate toate sloganurile intelectuale la ordinea zilei, atitudine coroborată cu un complex întreg de atitudini complementare menite s-o preschimbe într-o femeie superioară, stranie, rafinată şi extravagantă, cu o vastă cultură şi cu întortocheate meandre sufleteşti. Silvia, care din pricina unei înfăţişări mai puţin atrăgătoare şi a unei inteligenţe mai anemice nu-şi poate permite luxul unei atitudini fascinante, se resemnează să fie o femeie devotată şi grijulie, să cîrpească ciorapi, să pregătească ceaiuri medicinale şi să dea lecţii benevole de limba engleză. Iordaehe, o canalie lipsită de orice scrupul, stupidă şi laşă, extrem de influenţabil în mediocritatea lui, e disponibil pentru orice fel de atitudine, fără a se hotărî să se stabilească definitiv. „Sublimul în caz de forţă-majoră*1 vorbeşte tot timpul despre un absolut în a cărui existenţă el însuşi nu crede, dar spre care e gata să expedieze cu solicitudine pe oricine, pentru a rămîne singur stăpîn pe toate deliciile ipămîn-teştâ. Adam e incoruptibil din orgoliu şi dintr-o îweăpăţînare vindicativă- iar „Licheaua întârziată* devine, prin autosugestie, de la o clipă la alta, un -incoruptibil mai aprig şi mai intransigent decît Adam. A mai rămas „Bărbatul cu capul în nori“, care detestă „logica, statistica şi femeile44 şi nu doreşte idecît să evadeze din realitate, dar care nu e totuşi chiar atât de absent încît să nu observe, la momentul oportun, un teanc de bani. Detestabilă faună ! Intr-adevăr, dar în bună măsură nu sînt oare cu toţii victimele schematismelor morale şi ale stereotipiei verbale care, denaturîndu-le sau anihilîndu-le personalitatea, le pun la dispoziţie totodată mijloacele utile pentru a-şi acoperi carenţele şi diformităţile intime, îngăduindu-le să trăiască într-o confortabilă amoralitate costumată cu cele mai avantajoase atitudini ? Automatismele ce determină viaţa lor sufletească sau, mai exact, absenţa unei vieţi sufleteşti, şi le dirijează gîndirea se reflectă în dialogul ibaroic, de un copios şi irezistibil burlesc, în care abundă enormităţile, nonsensurile şi elucubraţiile. Citez la întâmplare : „Dacă e haos, măcar să fie ordine... Dacă aş semna indescifrabil aş avea sentimentul că exist... Fără să ai nimic, ai ACEŞTI NEBUNI: FĂŢARNICI :376 ceva aparte... Chiar m-aş bucura dacă m-aş bucura că-mi întinzi mina... Am să cred în orice om, fără nici ian scrupul. Am să iubesc şi delicateţea* dacă va fi nevoie... Sînt un anonim. N-am avut lecturi extraşcolare... Ar trebui să te laşi de fumat şi să înveţi limba engleză... I-am dat o palmă lui Parnfil şi pe urmă tot Parnfil a susţinut că i-am dat o palmă... Marcu nu e idiot. Are alte calităţi* dar idiot nu e... Ce dracu; e atît de greu să fii nemernic eînd eşti încă tânăr ?... Eu nu propag ceea ce cred şi nu cred ceea ce propag... Eu nu renunţ nici la ideile pe care le trădez44. . (în articolul „Noi succese ale dramaturgiei originale41, apărut în „Viaţa românească44, nr. 4, 1971). SANDA FAUR Cert e că, după ce şi-a „făcut44 bine mîna eu cîteva piese de suflu scurt, Teodor Mazilu şi-a încordat forţele şi a construit cu migală această piesă de adîmcă respiraţie ; de foarte minuţioasă observaţie şi de un sarcasm a cărui durere trece dincolo de strălucirea comică a situaţiilor şi replicilor, ajungînd la o reală vibraţie tragică. Sigur, Mazilu nu-şi părăseşte obsesiile şi eroii preferaţi; sigur,, el porneşte şi aici cruciada împotriva prostiei — de astă dată bine înfiptă într-un „scaun44 eu răspun^ dere -—, împotriva hoţiei de toate soiurile, de toate nuanţele şi intensităţile (de la furtul pur şi simplu al fondului de rulment, la furtul rafinat i al sentimentelor' şi... transcendentului), împotriva făţărniciei care se recunoaşte, spăşit şi cinstit, drept făţărnicie ; sigur, va avea şi aici cîteva puseuri de misoginism acut* bine puse în pagină prin portretizarea celor două personaje feminine, Camelia, cinica de profesie, „nudul cu cartea în mină44, care cucereşte bărbaţii (şi mai ales punga lor !) prin distrugerea sistematică a „sistemului lor de valori44, şi dulcea, ştearsa Silvie, care îi consolează; şi le reface acelaşi sistem cu ajutorul ceaiurilor de muşeţel şi al cîrpirii ciorapilor, aspirînd, vai !, la aceeaşi pungă. Iordaehe —* obiectul rîvnei amoroase a celor două eroine e în egală măsură delapidator şi cretin, ceea ce nu-1 împiedică să aibă conştiinţa importanţei uriaşe a scaunului pe care (cum Dumnezeu !!?) îl ocupă, să intoneze acel mare imn al scau- ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI 377 nului-soare, să viseze absolutul şi s-o şteargă acolo în absolut ! — cu cinica şi consolatoarea după el, atunci eînd treaba se îngroaşă aici, pe pămînt. Mazilu îşi înalţă tot acest edificiu fantastic (călătoria în plictisitorul paradis şi apoi, desigur, alungarea păcătoşilor sătui de bine, cu biblice lovituri de bici) pe o structură dramatică uluitor de simplă şi nesofisticată, personajele sale se mulţumesc să monologheze sau să dialogheze, al treilea fiind de obicei de prisos în conversaţie ; dar l-am recunoscut pînă şi în această oroare de „meşteşug dramatic44, ceea ce îl interesează pe Mazilu rămînînd totdeauna, cum singur o mărturisea, mişcarea sensurilor, a ideilor şi personajelor piesei. [...] Sub exploziile de comedie ale replicilor şi situaţiilor piesei zvîeneşte tot timpul, subteran, acel filon de tragism, de suferinţă, pe care autorul o încearcă în faţa minciunii şi urîtu-lui (ca să-l citez iarăşi, dintr-un vechi interviu al nostru : „numai iubirea adîncă poate naşte o intoleranţă insuportabilă44) ; (cronica la „Aceşti nebuni făţarnici44, la Teatrul „L. S. Bulandra44, în „Flacăra44, nr. 3, ianuarie 1971). FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA comedie într-un act ANULAREA VIEŢII PRIN SPERANŢA Sfâşietoare şi violentă, ca toate comediile lui Teodor Mazilu, Frumos e în septembrie Ia Veneţia este un veritabil poem dramaturgie despre ipocriza speranţei şi a amintirii. Despre, mai mult, neputinţa grotescă de q trăi altfel decît prin înlocuirea vieţii cu surogatele ei viclene. în această comedie scurtă, cu doar două personaje bizar asemănătoare, viaţa este anulată în numele speranţei şi al amintirii, aşadar printr-o fugă în timp şi printr-o evaziune în teritoriul labil şi vag al sufletescului. Nu este însă un proces, o evoluţie, o metamorfoză : piesa lui Mazilu înfăţişează un rezultat. Doamna şi Domnul sînt produsele unui mod generalizat de a fi. Sau, mai degrabă, de a nu fi: vid sub aparenţa celei mai consistente existenţe. Doamna şi Domnul nu au nume. Aparţin unei serii. Există chiar o discretă sugestie a absenţei oricărei individualizări, pînă la nivel biologic: despre Doamna se spune că este „o femeie normală, cu înclinaţii metafizice", iar despre Domnul că este „cam acelaşi lucru". Nu, nu cum eventual ne~am aştepta („un bărbat normal, cu înclinaţii metafizice"), dimpotrivă, cu totul altceva — anume, cam acelaşi lucru44. Un lucru destul de neliniştitor este însă şi Doamna : ce vrea să zică „o femeie normală, cu înclinaţii metafizice" ?! Nu este, apoi, deloc firească succinta caracterizare făcută de autor celor două personaje. Dacă Doamna este definită cu o seriozitate transparent ironică, ironia fiind expresia unui interes, a unei atenţii, a unei preocupări, Domnul pare oarecum expediat, clasat cu o plictisită indiferenţă : „cam acelaşi lucru". Transferat în domeniul derizoriului prin această FRUMOS E IN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA 381 menţiune, Domnul nu ajunge si nu rămîne totuşi singur. Asemănarea lui cu Doamna o aduce şi pe ea ici, în spaţiul insignifiantului, unde um om nu mai este un om, ci „cam acelaşi lucru**; ca şi, desigur, un alt lucru... Decorul în care se află cei doi este „o pensiune foarte modestă** : un eufemism pentru mizerie. Şi, în fond, acestor personaje le lipseşte totul. In-cepînd şi sfîrşind' cu însăşi viaţa. Sînt la Veneţia, dar cu adevărat vitală este pentru fiecare dintre ei speranţa de a vedea Veneţia sau amintirea că au văzut Veneţia. Prezentul este plicticos, „un tribut care trebuie plătitfrumoase sînt numai aspiraţiile şi amintirile. Reprezentările despre viaţă, fie proiectate într-un viitor nebulos, fie extrase dintr-un trecut care se estompează sînt preferabile vieţii. A visa este mai important decît împlinirea visului. Realizarea idealurilor devine o catastrofă : pentru ce să mai trăieşti ? „Nenorocirea e — afirmă Domnul cu hotărîre — că, uneori, idealurile noastre se împlinesc. Uite, am vrut să ajungem la Veneţia, ei, bine, am ajuns, acuma să vedem pe unde scoatem cămaşa...“ Pentru Doamna şi pentru Domnul absenţa, mortificarea, mizeria sînt sursele unei stranii vitalităţi negative : nu vor, cu nici un preţ, să vadă Veneţia, vor să viseze că vor ajunge, cîndva şi de fapt niciodată, să vadă Veneţia. Amînarea infinită, aşteptarea, visătoria găunoasă, tînji-rea sînt mijloace prin care îşi creează iluzia că trăiesc. Se refugiază în ficţiuni, în himere, în suprarealitate. Adevărata, reala realitate îi îngrozeşte. Domnul spune Doamnei că de la fereastră se vede Piaţa San Marco şi Doamna exclamă: „îngrozitor... Asta e chiar Piaţa San Marco ?“ Ambele personaje sînt nişte fiinţe perturbate, detracate, incapabile să se desprindă de ficţiuni : „Cum nu înţelegeţi ? Dacă setea mea de iubire se realizează, nu pot să aspir la iubire. Păi ce mă fac, doamnă, fără aspiraţia spre iubire ? Te cîştig pe dumneata în carne şi oase şi pierd în schimb speranţa divină că odată şi odată te-aş putea întîlni... Eu sper să vă întîlnesc, nu să vă întîlnesc de fapt... N-am nevoie de femeia ideală... Am nevoie de mai mult... Am nevoie de speranţa, că voi găsi poate, cîndva, o asemenea femeie... Speranţa, doamnă, nu femeia... Nu-mi luaţi speranţa, că mă arunc în mare !6i FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA 382 Acele înclinaţii metafizice ale Doamnei şi ale Domnului reprezintă puterea lor de a opune realităţii o pseudo->re-alitate, o impostură a realităţii. Veneţia este un simbol şi piesa lui Mazilu descifrează mecanismul sinistru al anulării vieţii şi realităţii prin construcţii şi proiecţii imaginare. Speranţa şi amintirea încetează să mai fie expresii ale omenescului, devenind instrumente ale mortificării, ale inumanului, ale absenţei. Paradoxală ca desfăşurare dramaturgică, Frumos e în septembrie la Veneţia este una dintre cele mai nemilos crude piese ale lui Teodor Mazilu. MIRCEA IORGULESGU PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL NAŢIONAL „I. L. CARAGIALE“ 20 octombrie 1978 * DISTRIBUŢIA: Domnul: CONSTANTIN DIPLAN Regia : SANDA MÂNU Scenografia : PAUL BORTNOVSSHI, artist emerit TEATRUL „NOTTARA* 24 februarie 1979** DISTRIBUŢIA: Domnul : ŞTEFAN RADOF Regia : GEORGE RAFAEL Decoruri : MIHAI MÂDESGU Costume : LIDIA RADIAN * Piesa a făcut parte din spectacolul „Aventură în banal* în care au mai fost incluse piesele : „Frumoasa, nevăzuta cămilă* de Dumitru Solomon, „Escrocii în aer liber* şi „Puterea dragostei* de Ion Băieşu. ** Piesa a făcut parte din spectacolul „Cinci romane de amor*, în care au mai fost incluse textele, dramatice „împăia-ţi-vă iubiţii*, „Dreptul la ipocrizie*, „Binecuvîntatele chinuri ale iubirii şi „Nu vrem să fim fericiţi*. > TEATRUL DE STAT DIN SIBIU secţia germană Y r* 25 febraarie l980* f! DOMNUL : Femeia, nu speranţa. Să rămîn eu fără aspiraţie spre o iubire doar de dragul unei iubiri reale ? Nu, doamnă. Ar însemna să rămîn fără viaţă sufletească. Prefer să dau faliment decît să rămîn fără viaţă sufletească. DOAMNA : Ce ai de gînd să faci ? DOMNUL : Cum, ce ? Ce-am făcut şi pînă acuma ! Aştept o mare iubire... Numai eu ştiu cu eîtă patimă aştept o mare iubire... DOAMNA : Stimate domn, marea iubire a venit. Sărut ă-mă. DOMNUL : Amintiţi-vă că v-am sărutat... Chiar dacă a venit, eu tot mă simt dator să o aştept... Eu aştept încontinuu... DOÂMNA : Vă cramponaţi şi asta mă miră... A trăi fără iubire e o mare suferinţă... DOMNUL : Aşa este, ăsta e adevărul, sigur, a trăi fără iubire e o mare suferinţă, dar eu nu vreau să scap de această suferinţă, aş fi distrus dacă aş pierde această suferinţă îngrozitoare. Această suferinţă mă ţine în picioare... Vai de mine şi de mine... Cîte distracţii nu scot eu din suferinţa asta... Cîte beţii zdravene nu se fac pe tema iubirii neîmplinite... 394 FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA cîte călătorii... cîte şi mai cîte... Păi, închipuiţi-vă, doamnă, ce tristă ar fi viaţa noastră fără această veşnică durere. Durerea caută veşnic plăcerea în care să se topească... Găci numai durerea naşte plăceri adevărate... DOAMNA : Poate ai dreptate. Sînteţi mai în vîrstă decît mine, aţi călătorit mai mult, poate aveţi dreptate. De cînd am văzut Veneţia, mă simt parcă furată, frustrată. Sînt la Veneţia, şi doar eu ştiu cît de mult aş vrea să fiu la Veneţia... Aş vrea... Numai eu ştiu cît de mult aş vrea să văd Veneţia în care mă aflu în momentul de faţă... (Simplu.) Tare aş vrea să văd şi eu Veneţia aia... DOMNUL : Doamnă, iertaţi-mă, sînteţi la Veneţia, . doamnă. Veneţia e chiar Veneţia... DOAMNA : Veneţia nu există. Există numai dorinţa de a vedea Veneţia. Nădejdea că ai să vezi Veneţia. Durerea că nu poţi vedea Veneţia. Totuşi, eu vreau să văd Veneţia măcar o dată în viaţă... DOMNUL : Trebuie isă speraţi, doamnă... Speranţa e o floare care nu se veştejeşte niciodată. Sigur că da, doamnă, poate o să vedeţi cîndva Veneţia... (Uitîrv-du-se în ochii ei). O, dacă ar exista o mare iubire... O, dacă aş putea să vă întîlnesc măcar o dată... DOAMNA (amîndoi se duc la fereastră, de acolo aspiraţia se poate manifesta mai convingător) : O, dacă aş vedea Veneţia, o dată, măcar o dată... Sînt la Veneţia, dar nimeni nu-mi poate lua speranţa că odată şi odată, poate la bătrîneţe, poate mai curînd, voi vedea Veneţia... DOMNUL : Mi-a venit pofta să beau ceva... Dacă m-ar iubi cineva cu adevărat... Care să aibă curajul de a mă iubi... DOAMNA (bea şi ea un pahar) : Aş bea şi eu un gin... Sînt la Veneţia, Piaţa San Marco e inadmisibil $e aproape, Piaţa San Marco e la doi paşi şi, totuşi, acelaşi vis mă macină... Dacă aş vedea măcar o dată Veneţia... măcar o dată. Presimt că n-am s-o văd niciodată... CORTINA . PIESA VĂZUTĂ DE : VALENTIN SILVESTRU „... E cazul să se mai manifeste azi reţinere, declarată sau piezişă, faţă de această dramaturgie parabolică, propunînd nu scheme vodevileşti şi tipuri caricaturale, ci esenţe sarcastice şi arhetipuri comice ? Artiştii şi publicul, ca şi o parte a criticii, zic că nu. Nu e nimic criptic în Frumos e în septembrie la Veneţia, cele două personaje turistice dialogînd delectabil, în ehietudine, pe terasa unei pensiuni italiene, într-un crepuscui autumnal, ca într-o acuarelă de Marquet. Ei sînt în oraşul lagunelor dar, prin nostime arabescuri logoreice, se arată saturaţi de împrejurare înainte de a fi cercetat-o, refuzînd realul şi cla-mînd idealul care pentru dînşii înseamnă amintirea că au fost aici. Printr-o spirituală intropatie, oraşul le-a şi intrat în memoria afectivă — evident, cu poncife de cartolină — ei „aştep-tîndw întoarcerea acasă pentru a povesti, „tânjind* la ziua aceea de peste 10 ani, cînd vor recompune prezenţa de acum, în detalii, suferind din cauza „afurisitului de prezent14. Nostalgiile acestea viitoare sînt ridicole şi exprimă, desigur, un fariseism intelectualizat dq veleităţi suburbane, pe care Teodor Mazilu îl cauterizează în maniera-i caracteristică, etajînd şi supraetajînd efectele persiflatorii. Căci deşi refuză realul, Doamna („o femeie normală cu înclinaţii metafizice") şi Domnul („cam acelaşi lucru") îşi tot cer unul altuia „fii mai natural", „fiţi deschisă", „fiţi spontană", ea înţelegînd „să-mi păstrez pudoarea44 iar el. în compensare, „să detest familiarismele", ambii supralicitînd, paradoxal, autoiluzionarea cu declaraţii impudic de „sincere" şi regretînd, la modul cel mai comic, că şi-au pierdut posibilitatea 396 FRUMOS E IN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA de a mai „aspira44 la un voiaj veneţian. Iată deci şi metafizica sursă de umor contemporan — şi încă de cea mai bună calitate b (în cronica la spectacolul „Aventură în banal" de la Teatrul Naţional „I. L. Ca-ragiale‘\ „România literară44 din 9 noiembrie 1978). RADU POPESCU „... Banalitatea pretenţioasă a supratitlului [Aventură în banal — n.n.] supără, cu atît mai mult, cu cît cele patru comedii numai banale nu sînt. Frumos e în septembrie la Ve-neţia, a lui Teodor Mazilu, şi Frumoasat nevăzuta cămilă, a lui Dumitru Solomon, sînt adevărate fişe, adevărate precipitate literare, ale personalităţii originale a fiecăruia. Scriitori reci, abstracţi, jonglînd cu paradoxul, jucînd cuvîntul la riscă, mane-vrînd „â la baisse“ cu situaţiile dramatice şi cu „autenticitatea44, inocent dispreţuitori de „natural44 şi de „psihologie44, gata oricînd să efectueze ceremonialul băşcălios al înhumării locului comun în groapă comună, dar neobosiţi în urmărirea ideii şi în afirmarea morală, primul mascînd o fire mai poetică, iar secundul: demascîndu-şi o fire mai filosofică — Mazilu şi Solomon, împreună cu alţi cîţiva, dau la iveală o dramaturgie a „contra-ab-surdului44, de ale cărei apreciabile rezultate trebuie şi va trebui; să se ţină seama Ambele comedii sînt mult plăcute, nu rareori: dătătoare de delicii ale cuvîntului de spirit, ale unei (aproape) neîntrerupte şi (aproape) neobosite serii de volţije intelectuale şi de salturi ale fanteziei eîtuşi de puţin gratuite ; o idee şi o mpjrală, strîns împletite, stau la baza fiecăreia dintre ele, des-ichizînd spectatorilor care meditează la ceea ce aud, succesiuni »şi variaţii de perspective ; ceilalţi, rămîn cu hazul, care e suculent. Ambii autori utilizează procedee învecinate, ba chiar înrudite, dar care sînt ale unei întregi specii dramaturgice. Mazilu foloseşte, aş zice, procedeul armonicii, pentru a dilata şi comprima, pentru a extinde şi a restrînge, funcţiile conceptului de timp. '[...]“ (în cronica teatrală „Spectacol de dramaturgie românească contemporană44,; „România liberă44 din 14 noiembrie 1978) FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA 397 LUCIAN RAICU „,[...] Energia discreditării este de o excepţională inventivitate în cazurile de mistificare morală şi intelectuală, de lacomă şi orgolioasă asumare a „metafizicului44. Critica imposturii nu-şi interzice zonele de nobilă reputaţie. S-ar zice că, dimpotrivă, descoperă aici una din nesecatele ei surse, pe care le explorează cu lucidă înflăcărare. Doamna din Frumos e în septembrie la Veneţia : „— Provin dintr-o familie de oameni săraci. Totuşi m-am străduit să fiu o fiinţă mai deosebită. Am ajuns să am şi crize de disperare..“ (în cronica literară la volumul „Teatru44, ^apărut la editura „Cartea Românească44, în „România literară44, din 19 februarie 1971). MARGARETA BĂRBUŢĂ „{...] Observaţia pătrunzătoare a lui Mazilu sparge crusta anodină a cotidianului, dă la o parte simulacrele de profunzime, pozele metafizice, dezvăluind vidul interior al unor personaje incapabile să vadă, să simtă, să trăiască prezentul, realitatea. Iluzia complexităţii le domină existenţa. [...]“ (în cronica la spectacolul „Aventură în banal44 de la Teatrul Naţional „I. L. Ca-ragiale44, „Informaţia Bucureştiului44 din 28 octombrie 1978). ILEANA LUCACIU „[...] S-a ales Frumos e în septembrie la Veneţia de Teodor Mazilu un inteligent exemplu de piesă scurtă, bogată în idei, amuzantă prin stilul original în care atacă direct, în termenii unei dramaturgii moderne, „nebunia44 mediocrităţii, a prostiei, falsitatea şi alte multe rele mai mici sau mai mari. 398 FRUMOS E IN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA în momentul cînd figurează «acest titlu pe afiş, selecţiile următoare se cereau a fi foarte atent făcute. Punctul de pornire al spectacolului, piesa lui Mazilu, ridică categoric pretenţiile publicului. (în cronica teatrală „De la frumos la... aventură în banal44 — Teatrul Naţional, în „Săptămîna“ din 30 octombrie 1978). ÎMPĂIAŢI-VĂ IUBIŢII comedie într-un act „IPOCRIZIA ÎNCEPE ODATĂ CU CULTURA(C Intre comediografii ultimelor decenii Teodor Ma-zilu îşi are un loc bine hotărît. La noi el este creatorul farsei cinice. înţelegem prin farsă cinică nu produsul iz-vorît dintr-o atitudine cinică asupra lumii, ci produsul estetic al sarcasmului prin disimularea acestuia în cinism. Teodor Mazilu este în fond un sarcastic care dacă ar fi scris poeme ar fi recurs poate la diatribe şi invective. Se vădeşte însă îndeajuns faptul că autorul nutreşte o ură şi un dispreţ profunde faţă de propriile sale personaje. Sînt personaje create cu mînie şi dezgust, aşa că ele nu pot purta decît masca cinismului. Dacă farsa satirică militează pentru norme morale clare fiind constructivă şi militantă (Northorp Frye nu ezită să numească satira „ironie militantă“), farsa cinică va concorda cu suprimarea oricărei atitudini morale explicite din partea autorului. Caracterul corosiv şi forţa ei stigmatizatoare se datorează mai cu seamă gravităţii vinilor sau tarelor morale ale societăţii reflectate de autor, căci în farsa cinică personajele nu-şi ascund esenţa, ci dau expresie libertăţii lor interioare, autodeterminîn-du-se moral în sens negativ. E îndeobşte cunoscut că personajele lui Teodor Mazilu au nostalgia ticăloşiei, vor să fie mari în rău; cinismul eu care operează autorul în descoperirea firii personajelor sale constă în faptul că nu le acordă nici o şansă să devină diabolice, lipsindu-le de o calitate umană esenţială, autenticitatea trăirilor sufleteşti; astfel că toate sfîrşesc într-un cameleonism ridicol. In piesa de faţă întîlnim două din aceste personaje, străduindu-se cu obstinaţie să-şi descojească măştile ipo-crizei lor sociale. Unul altuia îşi reproşează nu numai ÎMPĂIAŢI-VĂ IUBIŢII ! 401 viciile dar şi puţinele calităţi fizice şi intelectuale pe care şi le recunosc. Frumuseţea ei este o marfă, cultura lui e de împrumut. Unul altuia îşi smulg falsele valori, pe care le proferaseră, cu care se împodobiseră (talent, inteligenţă) şi de la care simulau că se revendică (datorie, credinţă). Vidaţi de aceste valori moral-intelective, ei regăsesc neantul, singurul care îi înspăimîntă şi îi uneşte irevocabil. „Iubesc în tine (.„), frica ta de moarteîi spune femeia, bărbatului. O undă de tragism se insinuează în sufletul gol al acestor fantoşe, redîndu-le umanităţii. Valentin (resemnat) : De fapt, tu eşti singura femeie pe care o iubesc. Emilia (resemnată şi ea) : Şi eu te iubesc, Valentin. Sînt replicile din final. Observăm cum şi autorul renunţă la sarcasmul şi ironia sa, împăcîndu-se cu propriile personaje. Căci singura atitudine a omului în faţa morţii nu poate fi decît resemnarea. CONSTANTIN RADU-MARIA PREMIERA ABSOLUTĂ A PIESEI : TEATRUL „NOTTARA" 26 februarie 1979 * ♦ DISTRIBUŢIA: Emilia : ANDA CAROPOL ; Valentin : ŞTEFAN RADOF Regia : GEORGE RAFAEL Scenografia : MIHAI MĂDESCU * Piesa intr-un act „Impăiaţi-vă iubiţii !“ a făcut parte din spectacolul coupe „Cinci romane de amor“ de Teodor Mazilu. PERSONAJELE i EMILIA — actriţă de succes VALENTIN — regizor de succes Decorul : Garsoniera unei femei singure. Obişnuita boemă feminină şi artistică... Cîteva rochii aruncate pe un fotoliu dovedesc că stăpîna casei se pregăteşte de plecare. VALENTIN (în loc de bună ziua) : Iarăşi ai fost cu Marcel ? EMILIA : Iarăşi !... VALENTIN : Şi doar îmi amintesc că într-o frumoasă dimineaţă, în timp ce luam micul dejun aici, în garsoniera ta, la capătul unei lungi dispute, ţi-am interzis să stai de vorbă cu cretinul ăla... EMILIA : N-am prea stat de vorbă... VALENTIN : Atunci ce-aţi făcut ? EMILIA : Am luat masa împreună. VALENTIN : Unde ? EMILIA: Aici la mine. Ştii că detest restaurantele... VALENTIN (simplu) : Te-ai culcat cu el ? EMILIA (şi mai simplu) : Nu... VALENTIN : De ce ? Explică-mi, dar te rog, pe scurt... Foarte pe scurt... EMILIA : Era cît pe-aci, dar era prea tîrziu, eram obosită, dimineaţa aveam o imprimare la radio... VALENTIN : Noroc cu imprimările astea de la radio. Ele îţi mai salvează virtutea... EMILIA : Meseria înainte de toate... Nu ştiai? Ei, cum nu ştiai ? Mi s-a propus un recital în Olanda... VALENTIN : Şi mie mi s-a propus să pun o piesă în scenă la Beyrut.. EMILIA : Mă bucur că voi pleca în Olapd^... 406 ÎMP Al AŢI-V Ă IUBIŢII ! VALENTIN : Sigur că te bucuri. Nu mă îndoiesc că te bucuri... Dacă nici măcar un turneu în Olanda nu te mai bucură... EMILIA : De fapt, de ce ai venit ? VALENTIN : Am venit să te văd... EMILIA : Ei, atunci, uită-te la mine... VALENTIN : Tu eşti o minune a naturii, n-ai să mori şi n-ai să te îmbolnăveşti niciodată... Arăţi foarte bine... Timpul nu se atinge de tine. (Sincer încîntat.) Ai 37 de ani şi pari de 36 de ani. EMILIA : Eşti rău, Valentin. Eşti atît de rău, încît nu mai ai nici răbdare să fii inteligent. Nu-ţi mai cizelezi ura şi-o arunci aşa, cum îţi vine. (Sentimentală.) Voiam să-ţi spun ceva frumos, în legătură cu noi doi, dar m-am răzgîndit... Nu mai spun nimic. VALENTIN : Ştiu. Nu m-ai înşelat. Dacă te culcai cu Marcel, îmi ofereai poate şi o cafea. EMILIA : Tu vezi pretutindeni numai urîţenie, prostie şi viciu... VALENTIN : Aşa se spune... Şi critica de specialitate spune la fel... EMILIA : Mă plictiseşti... VALENTIN : Te plictisesc ? Te lauzi, Emilia. De cînd te-au invitat în Olanda, ai început să ai şi stări de spirit. Plictiseala e semn de progres, aş fi fericit să fie adevărat, dar mi-e teamă că minţi. Mi-e teamă că nu te plictisesc... EMILIA : Te duci tu pînă jos să cumperi nişte cafea ? VALENTIN : Nu. EMILIA (trece repede peste acest mic accident) : Ai fost la doctor ? VALENTIN : Am fost... EMILIA : Ce ţi-a spus ? VALENTIN : Nimic special. încă mai merge. O mai duc pînă la 47 de ani. EMILIA : Nu mai e chiar aşa mult. VALENTIN (în loc de răspuns) : în altă ordine de idei, ţi-am ascultat interviul pe care ai avut bunăvoinţa să-l acorzi posturilor noastre de radio. Singura mea iubire, ai spus numai tîmpenii... ÎMPĂIAŢI-VĂ IUBIŢII ! 407 EMILIA : Am spus ce-am crezut... VALENTIN : Posibil. Ipocrizia începe o dată cu cultura. Trebuie să mai citeşti încă mult ca să ajungi să nu mai spui ce gîndeşti... Şi, pentru numele lui Dumnezeu, învaţă odată să pronunţi cuvintele în limba franceză. Te faci de rîs. Eventual i-aţi un profesor... EMILIA : Niciodată nu sînt mai sinceră ca atunci cînd simt că te urăsc... VALENTIN : Erai o biată actriţă din Deva, greoaie, cu o voce de lemn, care-1 confunda pe Pirandello cu Goldoni, eu te-am şlefuit, te-am modelat, te-am spălat, te-am ţesălat, te-am impus opiniei publice. Tu, dragă Emilia, nu eşti decît creaţia vanităţii mele. Exişti fiindcă vreau eu să exişti. Dar, ca să fiu sincer, între recunoştinţă şi ură, dacă mi-e dat să aleg, prefer ura. Aşa că, dacă vrei să-mi faci o plăcere, urăşte-mă... EMILIA : Ce vrei de la mine ? Ce vrei ? Totdeauna vrei să mă convingi cît sînt de idioată. Dacă vrei să te culci cu mine, bine, treacă de la mine, mă dezbrac, închid ochii, Dumnezeu cu mila, dar termină odată cu valul ăsta de ură... VALENTIN : Ură ? Ură ? Nici vorbă de ură... Vreau să mă însor cu tine, nefericito... EMILIA : Frumoasă cerere în căsătorie... VALENTIN : Obiectiv vorbind, nu mi se pare chiar aşa frumoasă. EMILIA : Nici nu-mi trece prin cap. Ar însemna să fiu încă o dată tîmpită. Nu mi-am găsit încă bărbatul... VALENTIN : Nu l-ai găsit, fiindcă nu vrei să-l găseşti. Sigur, sigur că da, nu te consolezi cu ideea de-a dărui frumuseţea unui singur bărbat. Pentru tine iubirea e o nenorocire care-ţi micşorează veniturile. O catastrofă, un contract reziliat. Pentru tine iubirea e totuna cu impozitul pe venituri. Iţi place să profiţi de frumuseţea ta... Ţi-a dat Dumnezeu un trup frumos, nu-ţi iese asta din cap... EMILIA : Şi ţie îţi place să-ţi exploatezi inteligenţa. VALENTIN : Nu e acelaşi lucru. 408 ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII ! (Sună telefonul, Emilia vrea să răspundă). VALENTIN (isteric) : Nu răspunde. Nu suport. Nu mai suport. Telefoanele astea îmi zdruncină nervii... EMILIA (ia telefonul, îl ridică, vrea totuşi să vorbească). VALENTIN (îi smulge telefonul din mină) : Nu mai suport. Nu mai suport vocea ta dulce, catifelată, care nu refuză pe nimeni, de mamă a tuturor bărbaţilor. Pe nici un academician, pe nici un responsabil de bloc, nu suport să faci programări de faţă cu mine... EMILIA: Dacă era televiziunea ? Admiratorii nu sună la ora asta... VALENTIN : Admiratorii sună la orice oră... EMILIA : Dacă era televiziunea ? Sau dacă mă chema Buftea la post-sincron ?... Obositori mai sînteţi voi, ăştia, intelectualii fini... Şi vă mai miraţi de succesul şoferilor... VALENTIN : Nu m-am mirat niciodată de răsăritul soarelui şi de succesul şoferilor. Eu nu mă mir de nimic. Chiar dacă te-ai sinucide în clipa de faţă, aici, în garsoniera asta, în dimineaţa asta, ai cuvîntul meu de onoare că nu m-aş mira... Aş înţelege că ai avut o clipă de depresiune... şi... Dă-mi puţină apă... EMILIA (iarăşi maternă) : Odihneşte-te... Odihneşte-te puţin... VALENTIN (bea apa îngîndurat, ca şi cum ar bea un pahar cu vin). EMILIA (vrea să fie şi mai maternă) : Mi s-a părut interesant articolul din „Steauau... VALENTIN : Lasă, Emilia, discuţiile estetice pe zăpuşeala ăsta... EMILIA : Uiţi cînd chemam salvarea să te ia ? Uiţi cum umblam să-ţi fac rost de medicamente străine ? Da ? Eu n-am voie să discut despre artă ? Eu n-am voie să-mi dau cu părerea ? Eu trebuie să te ascult pe tine, topită de admiraţie. Eu sînt bună numai la pat... VALENTIN : N-am spus că eşti bună la pat... ÎMPĂIAŢI-VĂ IUBIŢII ! 409 EMILIA : Mereu vrei să mă loveşti. Iubitule, iubitule, mereu vrei să mă loveşti... Cu energia care zace în ura ta s-ar putea face o hidrocentrală pe Mureş... VALENTIN : Nu-i aşa, singura mea iubire, că eşti ocupată diseară ? EMILIA (sincer, uimită şi încîntată) : Nemaipomenit, chiar sînt ocupată. Ai, într-adevăr, intuiţie, Valentin. După ce ţi-ai dat seama ? VALENTIN : După duioşia cu care m-ai întrebat dacă am fost la doctor. Era atîta duioşie... EMILIA : Ei, bine, diseară iau masa c-un actor belgian. E venit cu schimburile culturale. A plecat Rotaru la ei, şi-a venit el la noi. Foarte talentat... VALENTIN (isteric) : Şi foarte cult... EMILIA : Asta n-o ştiu. VALENTIN (pe acelaşi ton) : Iţi spun eu. E foarte cult. Şi foarte inteligent... EMILIA : De ce nu ? Tot ce se poate... VALENTIN : Şi cu manşete frumoase. In orice caz, ştiu că-ţi plac bărbaţii cu manşete frumoase... EMILIA : Tu mă socoţi o idioată... Crezi că dacă te-a lăudat „Le Monde“ ai dreptul să ţipi la mine... Sînt îngrozitori artiştii din ziua de azi... Cum îi laudă „Le Monde“, cum nu te mai poţi înţelege cu ei... VALENTIN : Te rog să te amorezezi de belgianul ăla venit în schimburi culturale, să te duci cu el în Belgia şi să te stabileşti la Liege... EMILIA : De ce Liege ? Bruxelles e capitala Belgiei... şi eu nu-mi părăsesc ţara. îmi place să călătoresc, să văd diverse oraşe străine, dar n-aş rămîne. O am aici pe mama... VALENTIN : Ce simplă e lumea ta, Emilia. Pantofi, brînză, contracte... Ia spune-mi, singura mea iubire, sînt frumoşi pantofii pe care ţi i-a adus Marcel din R.F.G. ? EMILIA : Şi pe asta ai ghicit-o... Eşti mortal, Valentin. Nu sînt frumoşi. El credea, săracul, că port 37... Nu ştia exact ce număr port la pantofi. N-a avut curajul să mă întrebe înainte de plecare... 410 IMF Al AŢI-V A IUBIŢII ! VALENTIN : Sper eă de data asta ai să mă înşeli cu adevărat şi definitiv... Sper să nu fie farăşi o aventură trecătoare... EMILIA : Nu ştiu, nu promit nimic... VALENTIN : înşeală-mă, Emilia, te rog eu, înşeală-mă, şi să terminăm odată povestea asta obositoare. Sper că, de data asta, o să mă înşeli cu mai multă convingere. Sper că, de data asta, n-o să-ţi pară rău că te-ai culcat cu altul. Atîta doresc şi eu în această viaţă... Ca o femeie să nu regrete că m-a înşelat... EMILIA : Asta n-o promit. S-ar putea să-mi pară rău după aceea, e foarte posibil... De ce să spun că nu e posibil, cînd e posibil ? VALENTIN : Bine, dacă vrei război, apoi război să fie. Atunci plec şi eu la Poiana Braşov cu cea mai bună prietenă a ta. EMILIA : Nu eşti tu genul Lidiei. Lidia nu se dă în vînt după cultură. Ea preferă sportivii din lotul naţional de lupte... Uită-te în oglindă ca să-ţi dai seama cît de urît eşti... Du-te ! Du-te şi uită-te ! VALENTIN : Nu e nevoie. Sînt convins de asta. Nu sînt june-prim... EMILIA : Dacă am nevoie de Voltaire, îl caut în bibliotecă, nu la mine în pat... VALENTIN : Ţi-am interzis să faci referiri estetice. Nu asta e partea ta tare. Ştii bine că intervenţiile tale culturale sînt ca musca. în lapte, mă faci de rîs în faţa prietenilor. Iţi aminteşti că odată ai spus că l-ai cunoscut personal pe Voltaire... Ce rîs a fost... EMILIA : Eram la Deva atunci... Mă fac de rîs în faţa prietenilor tăi ? In faţa prietenilor tăi ? Care toţi vor să se culce cu mine... VALENTIN : Ei, chiar toţi... EMILIA : Da. Toţi... Pot să-ţi dau amănunte. Amănunte picante. Amănunte care te-ar îngheţa. VALENTIN : Amănunte ? Amănunte, ţi-aş putea da şi eu. 411 ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII ! EMILIA : Nu mă interesează. Femeile n-au obsesia amănuntelor... Nu vrei să renunţi la obiceiul tău idiot de a cuceri femeile prin intermediul culturii. Dacă nu era Tolstoi sau El Greco, nici o femeie nu se culca cu tine. Ei da, ştii, ştii să creezi ambianţă. Păi cu mutra ta, asta ţi-ar mai fi trebuit, să nu ştii să creezi ambianţă... Tu tragi femeile pe sfoară, le păcăleşti, ideile tale sînt năluciri, sentimentele tale — apă de ploaie. Paradoxurile tale, trase de păr, dar şoldurile mele, astea sînt reale cel puţin. Frumuseţea există, pe cînd inteligenţa, Dumnezeu ştie ce-o fi cu ea... VALENTIN : Ehe... Frumuseţea e singurul adevăr pe care îl înţeleg şi proştii... Şi cît timp vrei să-ţi exploatezi frumuseţea ? Spune, simplu, cît ? EMILIA : Atîta vreme cît tu ai să-ţi exploatezi inteligenţa. Să vedem cine rezistă pînă la urmă, care pe care. De fapt, ştiu de ce mă urăşti... VALENTIN : Nu-i adevărat că te urăsc. Te dispreţuiesc. EMILIA : Ai vrea să mă dispreţuieşti, dar, de fapt, mă urăşti. Cînd ai văzut, iartă-mi vulgaritatea, că, în ciuda cadourilor tale, nu devin mai apropiată, mai emoţionată, voiai să mă ucizi. Cînd poşetele tale din Viena nu reuşeau să-mi facă mai misterioasă prezenţa ta, iarăşi m-ai urît. Tu voiai să cumperi şi uimirea mea în faţa ta. Voiai să cumperi imperceptibilul. Am primit poşeta, dar nu m-am emoţionat... Urăşti tot ce nu poţi să cumperi. VALENTIN : Nu-i adevărat. Iubesc tot ce pot să cumpăr. Dacă eu cumpăr un om, e meritul lui că se lasă vîndut, şi nu ticăloşia mea că pun banii pe masă... Şi apoi, singura mea iubire, mulţi negustori cinstiţi ai văzut în această lume ?... Tu eşti făcută pentru a fi cumpărată şi visul tău secret e de a fi marfă, nu om. Condiţia de om ţi se pare inferioară şi aspiri să devii marfă. Pe tine doar valorile materiale te tulbură. Tot ce-i materie, manşete, agrafe, parde-siuri, parfumuri, lenjerie, cutii de chibrituri, coji de portocale, etichete, chiloţi elveţieni, sutiene din Republica Sud-Africană, te emoţionează. Pînă şi 412 ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII t în faţa unei bucăţi de brînză te pierzi cu firea, ca o fecioară la primul bal... EMILIA : Isterie !... Eşti doar isteric. N-ai reuşit să mă cumperi. Şi nimeni n-o să mă cumpere. Admite că, aşa putredă cum sînt eu, n-ai reuşit să mă cumperi. Adeseori m-ai cerut de nevastă şi întotdeauna am refuzat. VALENTIN (obosit) : Cînd pleci în Olanda ? EMILIA : Peste două săptămîni. VALENTIN : Exact cînd plec eu la Beyrut, tot peste două săptămîni... EMILIA : Nu te duci tu pînă jos să iei nişte cafea ? VALENTIN : Nu. EMILIA (trece uşor peste acest accident) : Am auzit căi te-au căutat de la teatru. Nu înţeleg de ce te-au căutat la mine. VALENTIN : Oamenii s-au obişnuit să ne ştie împreună... Definitivarea distribuţiei... Dacă să joci tu sau Maria Crîşmaru... EMILIA : Bănuiam că de aceea te-au căutat. Ce-ai: răspuns tu, singurul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat ? VALENTIN : Iubito, Maria Crîşmaru e cea mai indicată pentru acest rol care nu este deloc episodic. O săi facă o mare creaţie. O să fie „rupere44 — cum, spuneţi voi, actorii... EMILIA : Ştiai cît de mult voiam să joc în acest Piran-dello... încă de pe băncile Institutului... VALENTIN : Ştiam. Nu eşti singura femeie care venea goală la mine şi mă ruga s-o distribui în Piran-dello... Mi-e plin creierul de femei goale care-mi cerşesc roluri episodice... EMILIA : Ai vrut să-mi dai o lovitură. VALENTIN : Cum îţi închipui ? Ţi-am spus că vreau să . te iau de nevastă. EMILIA : Atunci ? VALENTIN : Dragă Emilia, eşti singura femeie pe care am iubit-o, dar nu te dă talentul afară din ;casă..., EMILIA: Şi mai spui că rha iubeşti ?!... ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII ! 413 VALENTIN : Te iubesc şi acum. Te iubesc foarte mult, dar nu te dă talentul afară din casă, iartă-mă că ţi-o spun pentru a doua oară într-o singură seară... EMILIA (sincer curioasă): N-am talent, Valentin? VALENTIN : Nu, iubito, talent n-ai... EMILIA : Totuşi, sînt unii care mă apreciază... VALENTIN : Da ? N-am auzit... EMILIA : Dacă mă iubeai cu adevărat, credeai în talentul meu... VALENTIN: Dacă talentul tău nu există, degeaba cred eu în el... Nu sînt o fiinţă religioasă care să creadă în ceva care nu există... EMILIA .: Ai putea să încerci... Era o datorie... VALENTIN: Datorie ? Cum, ti-a ajuns cuţitul la os, ai ajuns şi la principii. Care datorie ? Tu nu crezi nici că eu te iubesc, nu crezi nici că n-ai talent. Crede, Emilio, şi-n marea mea iubire, şi-n lipsa ta totală de talent ! Crede şi ai să fii fericită ! EMILIA : Tu ‘ trebuia ■ să crOzi în talentul meu.:. Un bărbat inteligent care crede în vocaţia unei, femei frumoase... Asta era tot hazul tău... Totuşi, gestul tău îmi place. E un gest bărbătesc... VALENTIN : O banală onestitate profesională... EMILIA : Ai reuşit întotdeauna să mă faci ridicolă... VALENTIN : Nici n-a fost foarte greu... EMILIA (dornică de informaţii, trece peste această lovitură) : Directorul ce-a spus ? VALENTIN: A fost de acord... Nu fi necăjită că n-ai talent... Mărită-te cu mine... EMILIA: Pesemne, asta am să fac pînă la urmă... Grozăvia acestei întîmplări e că, de fapt, te iubesc... Şi ştii ce e mai curios ? Nici inteligenţa ta nu mă atrage, nici talentul tău, unanim recunoscut, nici urîţenia ta măcar... Iubesc în tine, unanim-apre-ciatule, frica ta de moarte. O asemenea frică de moarte n-am mai văzut... Tu nu admiţi că ai să mori... Pur şi simplu refuzi ideea morţii. Nici nu-ţi trece prin cap că ai să dai vreodată ortul popii... Eşti convins că eşti nemuritor şi că toţi cei care nu L cred că eşti nemuritor sînt nişte imbecili... De 414 ÎMPĂIAŢI-VĂ IUBIŢII I aceea mă şi iubeşti puţin, ai impresia că eu, cu stupiditatea mea, cu vulgaritatea mea, am să alung moartea... Că moartea se teme de magnifica mea prostie, cum se teme dracul de tămîie. Şi că prostia mea e atît de mare, incit moartea n-ar avea curajul să te smulgă de lingă mine. Ştiu, ştiu, eşti mai inteligent decît mine, mai rafinat, mai sensibil, mai dracu ştie cum, poate chiar mai loial, dar ţi-e o frică animalică de moarte... Da, aşa stupidă şi frivolă cum sînt, aşa lipsită de talent cum sînt, nu mi-e frică de moarte. VALENTIN : E adevărat că mi-e frică de moarte... EMILIA (iarăşi maternă) : Ce-i cu tine, ţi-e rău ? VALENTIN : Mă doare puţin capul. EMILIA : Cît de mult te iubesc, uite, îmi trezeşti pînă şi sentimente materne... VALENTIN : Poate ai un antinevralgic în casă ? ! îmi place să fiu şi bolnav în preajma ta. Cînd tu te apropii, boala se duce... Boala şi moartea se tem de tine... EMILIA (în timp ce caută medicamente în raft) :Şi mi-e dor pînă şi de grosolănia ta, mi-e dor pînă şi de dispreţul pe care-1 ai faţă de mine... Mi-e dor de ura pe care mi-o porţi... O ură ispititoare, n-aş putea trăi fără ura ta. Tu mă trezeşti... Asta e tot secretul acestei patimi idioate pe care o femeie frumoasă o are faţă de un bărbat urît ca noaptea... Tu mă trezeşti, toţi ceilalţi vor să mă adoarmă, numai tu mă zgîlţîi, numai tu îmi spui că sînt stupidă, frigidă, anostă şi, evident, fără pic de talent... De aceea nu te-am înşelat niciodată... Nici prin cap nu mi-a trecut... Nici măcar cu (după o pauză) ştii tu cu cine... VALENTIN : Ai găsit ceva ? EMILIA : Ia asta cu puţină apă... VALENTIN (ia paharul, medicamentul, se uită la Emilia, nu se hotărăşte). EMILIA : Ce faci, nu bei ? ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII ! 415 VALENTIN (după o pauză) : Iartă-mă, Emilia, că te întreb, antinevralgicul ăsta nu e mai curîncl o otravă ? EMILIA (simplu) : Ba da. Ai dreptate. Antinevralgicul e, de fapt, otravă... (pauză îndelungată în care amîndoi eroii încearcă să înţeleagă cele întîmplate). VALENTIN (resemnat) ; De fapt, tu eşti singura femeie pe care o iubesc... EMILIA (resemnată şi ea) : Şi eu te iubesc, Valentin... CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : MARGARETA BĂRBUŢĂ: „Teodor Mazilu a revenit" pe afişele teatrelor de mai multe ori în această stagiune, ceea ce e un semn bun. Poate că, în curînd, acest original autor îşi va regăsi gustul pentru teatru şi va da o lucrare nouă, de interes major. Deocamdată, să-i recunoaştem Teatrului «Nottara» meritul de a-1 fi readus în atenţia publicului bucureştean (după ce Atelierul Naţionalului făcuse un prim pas în acestă direcţie), printr-un spectacol compus din cinci piese scurte, mai vechi şi mai noi, inegale ca valoare, ce-i drept, dar în care replica acidă, verva sarcastică, aforismul răsturnat, jocurile neaşteptate de cuvinte, concurează cu voluptatea acuzării, cu patosul denunţării unor tare morale, într-un mod ce-i este propriu, inconfundabil. Regăsim aici aceeaşi necruţătoare ironie la adresa veleitarilor marilor sentimente, aceeaşi luciditate în radiografierea vidului sufletesc, a ipocriziei, a meschinăriei mărunţilor cabotini ai vieţii, surprinşi în ipostaze revelatoare în «Frumos e în septembrie la Veneţia» (cea mai bună, mai subtilă dintre cele cinci piese ale programului, jucată de altfel şi la Naţional), ca şi în «împăiaţi-vă iubiţii !», «Dreptul la ipocrizie», «Binecuvîn-tatele chinuri ale iubirii» sau «Nu vrem să fim fericiţi»/4 (din cronica teatrală la spectacolul „Cinci romane de amor44, la Teatrul „Nottara44, în „Informaţia Bucurestiului“ din 7 martie 1979). MARIUS ROBESCU „Orice creaţie valoroasă, se ştie, profită de pe urma trecerii timpului. După toate semnele, aşa stau lucrurile şi cu opera IMPAIAŢI-VA IUBIŢII ! 417 dramatică a lui Teodor Mazilu. Ca dramaturg, acesta pretinde oamenilor de teatru (regizori, actori) modalităţi imanente de spectacol. Ele nu au fost găsite deodată ci printr-un şir de experienţe (care, totuşi, puteau fi mai multe) şi după scurgerea unui număr îndestulător de ani. Prin contribuţii demne de menţionat s-a ajuns, cum scriam şi altă dată, la un stil al reprezentării, dedus din specificul creaţiei acestui autor. Un stil care atestă deopotrivă şcoala românească de teatru şi care, dacă nu e singurul posibil, este deocamdată cel mai eficient. [...] Nu statica defineşte personajele lui Mazilu ci, dimpotrivă, dinamica, o dinamică sui-generis conform căreia ele „progreseazău. Departe de a fi ipostaze încremenite, eroii reacţionează în chip evident şi am spune cît se poate de natural, la stimuiii obişnuiţi : cei exteriori şi cei lăuntrici. Mazilu luminează instantaneu şi fragmentar, parcă prin aplicarea unei lămpi de control, tocmai resorturile adesea inconsistente ale acestei mişcări vizibile. în schimb, George Rafael are intuiţia sigură de a distribui în toate cele cinci episoade, ca element central, unul şi acelaşi actor, pe Ştefan Radof. într-adevăr, nu diversificarea tipologică, ci concentrarea serveşte cel mai bine acest gen de teatru44. (din cronica la spectacolul „Cinci romane , de amor“ la Teatrul „Nottara41, în „Lucea- fărul“ din 10 martie 1979). RADU POPESCU: „...Moralismul satiric — fără urmă de toleranţă, de înţelegere, de înclinare spre dispensă —este legea lui, care-1 conduce la această formă extremă a despuierii şi a răcelii, care îngheaţă simbolurile, şi este vecină strînsă, aproape confundabilă, cu fabula, atît de potrivită afirmării tăioase a adevărului, şi pronunţării de sentinţe fără apel. E nu numai legea lui, dar este sursa lui de originalitate şi de forţă : Mazilu este unul dintre foarte rarii dramaturgi contemporani, dramaturgi ai actualităţii, despre care se poate afirma, cu exemple la îndemâna oricui, că exercită o influenţă literară, că a făcut şcoală. Efectele acestui teatru scurt (cum mi se pare că i se spune) sînt nimicitoare pe linia satirei, iar rîsul nestăvilit pe care îl provoacă stilul mazi- 418 IMF AlATI-VĂ IUBIŢII ! llan, cu asociaţiile lui enorme, cu papagalismul sincer pînă la patetismul grotesc, cu silogismul paradoxal, cu raţiunea împinsă In absurd, ascund, aproape, repetarea, sau mai bine zis, unicitatea situaţiilor, standardizarea personajelor, abstractizarea demonstraţiei. După cum ascund un substrat amar, propriu tuturor moraliştilor, provocat, poate, de contemplarea elasticităţii viciului, totodeauna capabil de a rezista demascării şi de a găsi o nouă mască“. (din cronica la spectacolul „Cinci romane de amor“ la Teatrul ,,Nottara“, în „România liberă11 din 13 martie 1979) VALENTIN SILVESTRU : Cel mai original şi mai profund satiric din dramaturgia noastră postbelică, Mazilu nu-şi demască eroii şi nu-i informează : observă doar cum se leapădă ei de sentimentul duplicităţii şi-i lasă să se arate în toată nuditatea autenticităţii lor, radiografiind astfel cinismul. Intr-o mărturie de creaţie, scriitorul le defineşte această atitudine ca -«loialitate în exprimarea punctului de vedere», dar e evident că sinceritatea cu care personajele refuză prezentul, ce le-ar da satisfacţii personale, pentru a cultiva amintirile, cu care să se laude faţă de alţii, respingînd autenticitatea în folosul unui mod prefabricat de a privi lucrurile (Frumos e în septembrie la Veneţia) sau cu care îşi destăinuie ura, iubirea, tandreţea, abjecţia, otrăvin-du-şi reciproc existenţa în doi (împăiaţi-vă iubiţii) e cinism curat. Ridicolul vine din recunoaşterea mizeriei sufleteşti şi intelectuale care pretinde statut de normalitate morală şi socială, pervertind ideile curente. [...]“ (din cronica la spectacolul „Cinci romane de amor“, la Teatrul „Nottara“, în „România literară“ din 22 martie 1979) VIRGIL MUNTEANU : „[...] Semănate în timp, cele cinci piese scurte se leagă între ele prin temă : tema amorului — nu a dragostei, să ne ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII ! 419 înţelegem bine, a amorului ! —, temă mult îndrăgită de autor,, ale cărui personaje, orice ar face, orice ar fi, vorbesc despre amor ca despre suprema, dacă nu chiar unica împlinire. Romane de amor, fireşte, fiindcă oricare dintre personajele acestor piese şi-ar putea începe firul destăinuirilor cu glorioasa propoziţie «'Viaţa mea e un roman»... Aşadar, cinci romane de amor, adică cinci piese scurte, mai bine zis, cinci schiţe dramatice, avînd, toate, trăsături care le înrudesc apropiat. Personajele sînt aceleaşi : Ea (oricum s-ar numi) e o gîsculiţă fără scrupule, iubeaţă, dar doritoare să-şi facă o situaţie ; El (oricum s-ar numi), crai irezistibil, asediator abil al inimilor slabe, dar potlogar şi ipocrit. Ei vorbesc mereu despre amor, aspiră la sentimente înalte, tînjesc după o viaţă sufletească bogată şi se cufundă cu voluptate în escrocherie şi vulgaritate. Tandreţe şi abjecţie nu e numai titlul unei alte piese a lui" Teodor Mazilu, este emblema întregii sale dramaturgii. Eroii săi îşi mărturisesc lăcrămos nevoia de tandreţe, fac din aspiraţia lor la sentimente înalte demonstraţia (ipocrită, fireşte) ţinutei morale impecabile, dar trăiesc în cea mai desvărşită abjecţie. Iubesc la nebunie, vor ei să arate, dar sînt, de fapt, făţarnici. Pînă aici, nimic neobişnuit. S-au mai văzut în dramaturgie, au mai fost captate, prelucrate şi expuse astfel de exemplare cu existenţă dublă. Noul provine din modul cum sînt ele reprezentate : eroii nu-şi ascund viciile ; ipocrizia, făţărnicia, josnicia sînt înfăţişate cinstit, pe faţă, de eroii înşişi, sinceritatea cu care se exhibă părîndu-le a fi sensul superiorităţii lor. Rezultă situaţii cu un efect neaşteptat : autodivulgarea nu naşte (în lumea personajelor) surprize neplăcute, dimpotrivă. Cu cît insul se despoaie, arătîndu-se în toată mişelia lui, cu atît nemernicia capătă preţ în ochii celuilalt, prin cinismul sincerităţii afişate. Mecanismul se aplică fără greş în toată dramaturgia lui Mazilu, el a fost preluat — cu rezultate mai neînsemnate — şi de alţi dramaturgi, am putea spune că Mazilu a făcut şcoală, dacă învăţăceii şi-ar fi întrecut maestrul sau dacă maestrul s-ar fi întrecut pe sine, subordonîndu-şi procedeul şi nu utilizîndu-i, mereu şi deschis, pînă la monotonie. Pentru că, trebuie s-o spunem., Mazilu păşeşte, de la o vreme, pe calea tot de el bătătorită, în materie de personaje, inventivitatea nu mai funcţionează, noi rămîn situaţiile, ca într-un nesfîrşit serial. Fie că e regizor (ca în împăiaţi-vă iubiţii)y fie că e funcţionar mărunt 420 ÎMPĂIAŢI-VA IUBIŢII I (ca în Binecuvîntatele chinuri ale iubirii), El are aceleaşi date fundamentale — abjecţie, cinism, făţărnicie, uscăciune sufletească — date care-1 abstractizează, îl schematizează. Există un personaj şi derivatele sale, variantele sale. Fantezia operează, la Teodor Mazilu, pe terenul situaţiilor, al conjuncturilor. Şi operează cu o fertilitate năucitoare. Senzaţia e că, purtîndu-şi eroii, aceiaşi, prin viaţă, Mazilu nu va sfîrşi niciodată să-i răsucească pe toate feţele, cercetîndu-i lucid şi glacial, superior şi detaşat, în infinit de nuanţata lor nimicnicie44. (din cronica la spectacolul „Cinci romane de amor“ la Teatrul „Nottara44, în revista „Teatrul44, nr. 4, din aprilie 1979). MOBILĂ ŞI DURERE comedie în trei acte PERSONAJUL LUI TEODOR MAZILU Teatrul lui Teodor Mazilu s-a caracterizat de la început printr-o disproporţie semnificativă între acţiunea dramatică şi personajul care împinge această acţiune spre un final deobicei suspendat (sau „deschis“, pentru a întrebuinţa o expresie la modă). Acţiunea e pură deriziune, în vreme ce personajul, încărcat cu o fantastică energie, este şi se vrea măreţ, zdrobitor. Ceea ce a constituit probabil şocul dramaturgiei lui Mazilu a fost cerebralitatea acestui personaj, care indiferent de condiţia lui socială (vînzător de loz în plic sau revizor contabil) se dedă cu o fervoare deosebită generalităţilor logice. Spectatorul luat prin surprindere poate regreta absenţa caracterului tradiţional, a personajului neştiutor în ceea ce îl priveşte, victimă sigură a decalajului comic dintre aparenţă şi esenţă. Căci personajul mazilian pare a-l sfida ştiind mult mai multe despre sine decît el, spectatorul. Cu alte cuvinte acest personaj, fie el Sile, directorul, fie Gore, trepăduşul infernal, fie Melania sau chiar Lizica, toţi din Mobilă şi durere, este excesiv conştient de destinul său. Şi care este acest destin ? Unul banal, nespus de banal. Al lui Sile să ducă o viaţă mondenă aşa cum o înţelege el, după ce şi-a făcut „suma“ furînd, al lui Gore să-şi facă şi el „suma(< indiferent prin ce mijloace, al Melaniei să-şi găsească în sfîrşit bărbatul care s-o plimbe în străinătate şi pe care să-l înşele discret, al Lizicăi să se răzbune patetic distrugîndu-şi pentru asta soţul. Parafrazînd o expresie celebră, am putea spune că personajul lui Teodor Mazilu „transformă banalitatea în destini(. Căci acţiunea pieselor acestui dramaturg nici nu e altceva decît viaţă viaţă obişnuită, cotidiană, colorată de mizerabile şi ab- MOBILA ŞI DURERE 423 surde manevre individuale, pe fondul ei distingîndu-se uriaş, negativ, personajul. Uimitor de unitar, acest personaj ! El nu uită nici o clipă cine este, dînd dovadă de o consecvenţă diabolică. Sile este, desigur, imoral şi hoţ, dar are grijă ca în nici ,un caz cooperativa pe care o conduce să nu meargă, din întîmplare, bine, nici măcar în absenţa lui. Este, natural, un parvenit, însă se miră singur de aceasta cu stranie luciditate : „Nu e un sentiment de mîndrie că eu, un băiat venit de la ţară, am ajuns să joc poker ? Şi nu numai să joc poker, dar să şi pierd la poker l66 Gore e perfid, artizanul unor combinaţii atroce, dar înţelege să-şi plătească succesul prin sacrificiul vieţii personale, „schingiu-indu-şi“ amarnic sufletul. Nu renunţă el, cu sînge rece, la dragostea Melaniei ? De altfel, aşa cum personajele aleg răul, optează pentru rău în deplină cunoştinţă de cauză, tot aşa ele suspendă afectele, propriile lor afecte, ca pe lucrul cel mai puţin important şi mai puţin rezistent din firea umană. Pentru Sile o nevastă care să-l iubească şi să-l îngrijească nu înseamnă nimic faţă de una care să-l toace de bani şi să-l înşele. Pentru Lizica dragostea e fleac pe lîngă plăcerea răzbunării. Personajul mazilian dispreţuieşte făţiş complexitatea, preferind să nu se dezmintă. Teodor Mazilu e consacrat ca autor de comedii. Aşa stînd lucrurile, se pune problema să lămurim natura comicului său. Se poate vorbi, în treacăt, şi de un comic de situaţii, un comic pe care-l scot mai ales regizorii în reprezentaţii, cel care provine, de exemplu, din starea de ruină fizică a lui Paul, din aceeaşi piesă, în contrast cu exhibiţiile la care se pretează. Insă nu acesta este semnificativ. Există în mai mare măsură şi un comic de replică, fie vizînd direct actualitatea („Sile : Cum ? Fotoliul ăla fără arcuri de Paul are maşină ? Gore : Da, păi cum să n-aibă? Are un Renault 16, luat cu reducere pentru cei cu salariu mai mare66) fie de o inefabilă savoare („Sile bea şi el din sticlă, dar continuă să lăcrimeze : Această bere rece să fie inelul nostru de logodnă66.) Dar adevăra- 424 Mobila şi durere tul comic mazilian este altul. Cum arul văzut, tradiţionalul procedeu al nepotrivirii aparenţei cu esenţă ca sursă comică a fost de lă început ocolit de dramaturg. Nu ne fărhîne decît isă constatăm un comic intrinsec, cu gust le-şittos, un comic ontologic pus în evidenţă de ipostazele existenţei. Rîsul comediilor lui Mazilii poate face să se încreţească pielea şi să se zburlească părul. Abjecţia atinge culmi de comic nervos. MARIUS ROBESCU PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL DE STAT DIN ORADEA! Secţia română 29 noiembrie 1979 DISTRIBUŢIA: Paul : NICOLAE TOMA ; Gore : NICOLA(E BAROSAN ; Urechiatu : EUGEN HARIZOMENOV ; Lizica : FLORENŢA SZABO ; Melania : CRISTINA ŞCHIOPU Regia : MIRCEA CORNIŞTEANU Scenografia : TATIANA MANOLESCU-ULEU n TEATRUL MUNICIPAL „LUCIA STURDZA BULANDRA“ 16 aprilie 1980 DISTRIBUŢIA: Sile : CONSTANTIN FLORESCU ; Paul: LUCHIAN BOTEZ ; Gore : PETRE LUPU ; Urechiatu : OVIDIU SCHU-MACHER ; Lizica : LUCIA MARA ; Melania: TORA VASILESCU Regia artistică : NICOLAE SCARLAŢ/ Decoruri : DAN JITIANU Costume : DAN JITIANU şi ANCA ZBlRCEA TEATRUL NAŢIONAL DIN CLUJ-NAPOCA 11 mai 1980 DISTRIBUŢIA: Sile : DOREL VIŞAJST; Paul: BUCUR STAN ; Gore : ION MARIAN ; Urechiatu : GELU BOGDAN IVAŞCU ; Lizica : MARI A MUNTE ANU ; Melania : MIHAELA GAGIU ; Lăutar I : WILHELM SCHILLO ; Lăutar II : ALEXANDRU ŢITRUŞ ; Lăutar III : ION MORARU Regia : MIRCEA MARIN Scenografia : MIHAI MADESCU TEATRUL DRAMATIC CONSTANŢA 15 iunie 1980 DISTRIBUŢIA: Sile : EMIL BÎRLÂDEANU ; Paul : EMIL SASSU-CON-STANTIN GUŢU ; Gore : EUGEN MAZILU ; Urechiatu : LONGIN MÂRTOIU ; Lizica : DIANA CHEREGI ; Melania : ANA MIRENA Regia artistică : ROMEL STĂNCIUNGEL Scenografia : ROMEL STĂNCIUNGEL, după o idee de Ion Tiţoiu TEATRUL NAŢIONAL DIN TIMIŞOARA 23 iulie 1980 DISTRIBUŢIA: Sile : VLADIMIR JURĂSCU ; Paul : DANIEL PETRESCU ; Gore: TRAIAN BUZOIANU ; Urechiatu: ION HAIDUC; Melania : MIHAELA MURGU ; Lizica : VIVIANA ALIVI-ZACHE ; Preotul : ŞTEFAN IORDANESCU ; O celebritate : CRISTIAN CORNEA ; Invitaţi la banchet: ŞTEFAN IORDANESCU, ELENA SIMIONESCU, ADRIAN VERZESCU, ILEANA LUPU, IOLANDA NEMCIC, EUGENIA CUC. Regia : IOAN IEREMIA Scenografia : EMILIA JIVANOV PREMII OBŢINUTE : — Premiul I pentru spectacol la Festivalul dramaturgiei româneşti, actuale, ediţia I, Timişoara, noiembrie 1980 — Premiul de interpretare masculină pentru rol episodic : ŞTEFAN IORDĂNESCU, artist emerit, pentru interpretarea rolului Preotul *. TEATRUL DE STAT ORADEA Secţia maghiară 2 noiembrie 1980 DISTRIBUŢIA : Sile : HAJDU GEZA ; Paul : BALLA MIKLOS ; Gore : MISKE * Inexistent în text, personajul a fost introdus de regizor, pentru a oficia „în familie41 fericirea conjugală a lui Sile şi a Melaniei. LÂSZLO ; Melania : V. SCIKY IBOLYA — RÂCZ MARI A ; Liziea : DALNOKY ZSOKA — F. MARTON ERZSEBET Regia : SZABO IOZSEF Scenografia : BIRO I. GEZA INSTITUTUL DE TEATRU „SZENTGYORGYI ISTVAN“ DIN TlRGU MUREŞ 3 noiembrie 1982 DISTRIBUŢIA: Sile : SORIN DINCULESCU ; Paul : PETRIŞOR STAN ; Gore: DANIEL VULCU; Urechiatu: TUDOREL PE- TRESCU ; Liziea : O ANA TIMUS ; Melania : MONICA RISTEA IORGA Regia : MIHAI GINGULESCU Scenografia : PAPP JUDIT TEATRUL DRAMATIC „GOGOL“ MOSCOVA 24 aprilie 1983 D IS Ţ R I B U Ţ I A Sile : A. M. OBUHOV ; Gore : A. A. SKVORŢOV (laureat al Premiului de Stat al R.S.F.S.R.) ; Paul Arnăutu : E. I. KRASNIŢKI (artist emerit al R.S.F.S.R.) ; Liziea : Si Mi BRAGARNIKI (artistă emerită a R.S.F.S.R.) ; Melania : O. N. NAUMENKO ; Urechiatu: I. S. KRASNÎ- IANSKI. Regia şi scenografia : HOREA POPESCU (artist emerit) PERSONAJELE : SILE PAUL GORE URECHIATU LIZICA MELANIA — patruzeci şi cinci de ani, directorul cooperativei „Avîntul mobilei44 — cincizeci şi trei de ani şi poate chiar mai mult, directorul cooperativei „Progresul mobilei44 — treizeci şi trei de ani, omul de încredere al lui Sile — treizeci şi trei de ani, omul de încredere atît al lui Sile, cît şi al lui Paul — treizeci şi trei de ani şi, poate chiar mai puţin, brunetă, dornică de fericire — douăzeci şi şapte de ani, blondă, de asemenea dornică de fericire Acţiunea se petrece în zilele noastre* * Ediţia de „teatru comentat44 reproduce textul definitivat de autor pentru Teatrul „Bulandra44, prezentând unele variante faţă de cel iniţial, apărut în almanahul „Gong44 al revistei „Teatrul44, pe 1980. Acelaşi text, definitivat de autor, a apărut în volum, în 1981, în colecţia „Rampa44 (nr. 47) a Editurii „Emi-nescu.44 ACTUL I Biroul tovarăşului Sile. Mobilă stil de la Consignaţia, nu din cea fabricată de cooperativă. SCENA I GORE : Bună dimineaţa, tovarăşe Sile ! SILE (deschide larg fereastra) : Just, tovarăşe Gore, bună dimineaţa, ai pus degetul pe rană. Bună dimineaţa. Just. Aşa e..., cerul e albastru. Păsările ciripesc. Ei şi? Eu nu mă las impresionat de farmecul naturii. Eu merg mai departe. Mă simt sănătos şi împăcat cu mine însumi. Un şef trebuie să fie optimist, as-cultă-mă pe mine, bagă-ţi minţile în cap, odată şi-odată o să ajungi şi tu şef ! GORE : Eu şef ? Niciodată... Nu cobiţi, tovarăşe Sile. Ca şef n-ai nici o siguranţă. Azi eşti, mîine nu eşti. Nu e bine să fii prea în faţă. Eu mă simt bine ca subaltern. Îmi place să n-am idei. Numai ideile altora mi se par idei personale. îmi place să se ţipe ia mine. Îmi place să se bage groaza în mine. Îmi place să tremur de frică. Cu cît eşti mai mic, cu atît eşti mai mare. Dacă Napoleon Bonaparte ar fi ştiut ce plăceri grozave avem noi, subalternii, noi cei călcaţi în picioare, cei striviţi, cei subapreciaţi, ar fi murit nu de mîna englezilor, ci de ciudă. SILE : Şi eu visam încă din copilărie să fiu subaltern, însă nu mi-a mers. Şi eu visam să se ţipe la mine, cum visează orice om. Şi eu visam să dîrdîi de frică, 432 MOBILA ŞI DURERE însă n-a ţinut figura. Am fost avansat o dată, încă o dată, şi încă o dată şi iată-mă la patruzeci şi cinci de ani directorul cooperativei „Avîntul mobilei14. E foarte trist, dar asta e... GORE : Aşa e viaţa... Capacitatea dumneavoastră ieşită din comun... SILE : O, doamne, doamne, sufrageria mă-sii de viaţă ! Capacitatea mea ieşită din comun ? Ia spune tu ! Ce vină am eu că sînt capabil ? Ce vină am eu că natura m-a înzestrat cu atîta seriozitate şi atît spirit organizatoric ? Ce vină am eu că sînt dat dracului de deştept ? Ce vină am eu ? GORE : Nici una. Aşa v-a fost scris, să vă meargă bine. SILE (isteric) : Afară ! Afară ! GORE (imită şi el, din slugărnicie, indignarea şefului, fără să ştie despre ce este vorba) : Afară ! Afară ! SILE (se dezvăluie ceea ce nu-i convine) : Ce caută aici fotoliul ăsta idiot ? Ce caută aici, în biroul meu ? Cu ce drept... ? GORE : E ultimul tip produs de cooperativa noastră... SILE: Ultimul tip? (Izbucneşte în plîns.) Şi ce dacă e ultimul tip? Pe mine mă duceţi? V-am interzis să-mi mobilaţi biroul cu mobila produsă de cooperativa pe care o conduc cu succes. Eu ştiu mai bine decît oricine că mobila produsă de noi e de proastă calitate. Jalnică ! Nici bătut în cuie n-aş dormi în-tr-un pat fabricat de cooperativa „Avîntul mobilei44, al cărei director cu onoare sînt. Fotoliile astea da-ţi-le clienţilor, nu mie l Eu vreau mobilă stil! GORE (duce fotoliul în altă parte.) SILE (după ce s-a mai liniştit) : M-a căutat cineva ? A cerut cineva vreo audienţă ? GORE (cu oarecare timiditate) : Da... A cerut o audienţă fratele dumneavoastră... Vai, ce mult seamănă cu dumneavoastră,.. Ochii, nasul, sprîncenele... SILE : Şi ce voia individul ? GORE : Nimic practic. Să vadă dacă sînteţi bine sănătos. SILE : Dacă mai vine sau dacă mai telefonează, spune-i clar punctul meu de vedere ; sînt sănătos tun, şi să mă lase în pace. Ce bine de-ăia care n-au fraţi, n-au surori. Fereşte-te de rude ca dracul de tămîie. As- MOBILĂ ŞI DURERE 433 cultă-mă, Gore, că odată şi-odată o să ajungi şi tu şef. GORE : De ce să ajung şef ? Că doar n-am omorît pe nimeni. SILE : Lasă, lasă, învaţă de la mine. Pentru un şef rudele sînt un rău, care trebuie tăiat din rădăcină. Eu n-am fraţi. Eu n-am surori. Eu n-am mătuşi, eu n-am cumnaţi. Eu nu mă am decît pe mine. Rudele sărace sînt bune pentru biografie, dar nu de ieşit cu ele în lume. (După o pauză.) Şi totuşi ai observat că sînt bine dispus, vesel... GORE : Aveţi ceva jucăuş în privire. Chiar aşa, de ce sînteţi atît de vesel ? SILE : Am pierdut la poker, astă-noapte. Sînt mahmur şi fericit. Nu e un sentiment de mîndrie că eu, un băiat venit de la ţară, am ajuns să joc poker ? Că nimeni din neamul nostru n-a jucat poker... Şi nu numai să joc poker, dar să şi pierd la poker 1 GORE (cu admiraţie) : Asta mimai boierii o păţeau... SILE : Aşa e, Gore... Totodată, aveam însă un Grundig pe care l-am vîndut la Consignaţia, ca să-mi plătesc datoriile. Datoriile la jocurile de cărţi sînt datorii de onoare. Nu e formidabil că eu, născut într-un cătun, am ajuns, prin forţe proprii, să păţesc ceea ce înainte păţeau numai boierii ? Să treci de la popa prostu la poker, nu e un salt istoric ? Nu-mi pare rău că am vîndut magnetofonul, nu-i nimic, mai plec eu în interes de serviciu, îmi pare rău că l-a cumpărat catafalcul, bufniţa, hiena aia de Paul... Ei, lasă, Gore, trece şi asta... Alte probleme mai sînt ? GORE : Tovarăşe Sile, ştiţi că eu vă iubesc şi doresc progresul cooperativei. Eu aşa gîndesc, că dacă lucrurile nu merg bine, măcar să progresăm. Cei de la cooperativa „Progresul mobilei14 au fost, vă dau cu-vîntul meu de onoare, felicitaţi pentru operativitatea cu care rezolvă, de capul lor, reclamaţiile oamenilor muncii. Ne-au luat-o înainte, trebuie să fim foarte vigilenţi. Sînt mai corecţi decît noi, li s-a dus buhul de corecţi ce sînt, derbedeii 1 Ce, noi n-avem scrisori de rezolvat ? Avem ! Că sîntem des- 434 MOBILĂ ŞI DURERE tul de reclamaţi. Că mulţi sînt cu ochii pe noi. Atunci, de ce să fie ei mai corecţi decît noi ? Şi noi putem să fim corecţi, fără să pierdem nimic. SILE (îngîndurat) : Extraordinar... Puşlamalele, sînt mai corecţi decît noi ?... Există vreo plîngere la adresa noastră ? GOîtE : Există, n-avem de ce să ne plîngem, cu reda-maţiile stăm bine. Am impresia, ca să mă exprim popular, cum vă place dumneavoastră, că vor unii să ne-o coacă. Chiar acum vă aşteaptă una pe birou. Şi dacă noi o rezolvăm cinstit şi operativ, îi îmbolnăvim de ficat pe-ăia de la „Progresul mobilei44. N-ar fi frumos ? SILE : Ar fi frumos... Foarte frumos... Adu reclamaţia. GORE : E pe masa dumneavoastră. SILE : Da. lat-o, mînca-o-ar mama. S-o verificăm. Mi-ai deschis pofta de justiţie, Gore. Că pofta vine mîn-cînd. Să triumfe adevărul ! Citeşte-o tu, că n-am ochelarii la mine. GORE (începe să citească) : Reclamaţie. Asta e titlul. „Vreau să vă informez despre o încălcare a legii cu privire la protejarea bunurilor obşteşti44. SILE : Dacă e cu averea poporului, e grav de tot, trebuie să luăm măsuri. Averea poporului nu e a noastră, ea e averea poporului. GORE : „Vă relatez un caz concret. în ziua de 5 mai 197444.... (Melancolic.) E cam mult de atunci... SILE : N-are importanţă ! Dă-i mai departe cu lectura ! GORE : Deci... „în ziua de 5 mai 1974, tovarăşul Sile Gurău, responsabilul cooperativei «Avîntul mobilei», din strada Bateriilor, sectorul cinci...u SILE : Ia opreşte-te puţin, ia opreşte-te puţin, Gore. Mi se pare ciudat. Foarte ciudat. GORE : M-am oprit... SILE : E ceva foarte nostim, ca să zic aşa. Ia să verificăm, e bine că eşti şi tu aici, că n-am ochelarii la mine. S-o luăm de la bază, metodic, băbeşte. Sile Gurău nu sînt eu ? Eu nu sînt cumva eu ? GORE : Ştiţi că sînt un om sincer... Da, dumneavoastră sînteţi Sile Gurău, vă ştie o lume întreagă, din sec- 435 MOBILĂ ŞI DURERE torul cinci pînă în Mississippi, unde exportăm mobilă. SILE : N-are importanţă că sînt eu. Trebuie să tăiem în carne vie. Mai departe, mai departe. Să facem lumină. Sînt eu responsabilul cooperativei „Avîntul mobilei46 ? GORE : Da. Dumneavoastră sînteţi responsabilul cooperativei „Avîntul mobilei66. SILE : Da. Eu sînt eu. Nu te holba la mine. Ce te miri că eu sînt eu ? Citeşte mai departe... GORE : „Tovarăşul Sile Gurău, dacă un asemenea individ se poate numi tovarăş66. Ei, aici bate cîmpii ! Porcul î Cum poate să vorbească aşa de dumneavoastră ? Un asemenea individ... SILE : Nu mai comenta. Citeşte cuvînt cu cuvînt. GORE : „Se comportă în mod iresponsabil, criminal de iresponsabil cu bunurile cooperativei, confundîn-du-le cu cele personale. Astfel, în ziua de sîmbătă, cinci mai, anul curent...66 SILE (repetă ca în transă) : Sîmbătă, cinci mai, anul curent... GORE : „A rechiziţionat furgoneta cooperativei, ca să se ducă la restaurantul «Doi cocoşi», în scopul de a face un chef monstru66. SILE : în scopul de a face un chef monstru ? Chef monstru... Aflu lucruri noi despre mine... Nu-mi amintesc nimic. Poţi să ştii, cine poate să ştie ? Omul e foarte schimbător... Să fi fost eu la „Doi cocoşi66 cu furgoneta? GORE : Personal, eu nu cred. Ce să căutaţi dumneavoastră la „Doi cocoşi66 cu furgoneta ? E absurd... SILE : Dacă eşti vigilent, n-ai încredere nici în tine. Autosuspiciunea e altă faţă a vigilenţei. Trebuie să verificăm. Dacă eu sînt un ticălos şi nu mi-am dat arama pe faţă ? Dacă mă ascund ca un netrebnic, căci am mai văzut noi chestii de astea. Ei, Gore, Gore, eu ştiu cum e făcut omul. Dacă eu nu sînt sincer nici faţă de conştiinţa mea ? Cheamă-1 pe Urechiatu ! 436 MOBILĂ ŞI DURERE (Gore se duce să-l caute pe Urechiatu.) SILE (monolog dramatic) : Să fi fost eu cu furgoneta cooperativei la restaurantul „Doi cocoşi44 ? De ce m-aş fi dus ? Vai de mine şi de mine. Aoleo, aoleo, sufrageria mă-sii de viaţă, dacă aflu că am fost la restaurantul „Doi cocoşi44, dau cu mine de pămînt... SCENA A Il-a (apare Gore însoţit de Urechiatu.) SILE (încercînd să fie glumeţ) : Ia loc, tovarăşe Urechiatu. Cum stai cu pensiile alimentare ? URECHIATU : Staţionar. Am rămas la trei. SILE : Trei, mă, numai trei. (Ghilotinează brusc aerul glumeţ.) Uite de ce te-am chemat, tovarăşe Urechiatu — e o problemă foarte gingaşă. E vorba de o reclamaţie pe care trebuie s-o verificăm. De aceea te rog să răspunzi cinstit, bărbăteşte, la toate întrebările. îmi promiţi ? URECHIATU : Vă jur, tovarăşe Sile. SILE : Dragă tovarăşe Urechiatu, ştiu că ai o memorie foarte bună. Iţi aminteşti pe cine ai transportat cu furgoneta la restaurantul „Doi cocoşi44 în ziua de sîmbătă, cinci mai, anul curent ? URECHIATU (tace înfricoşat.) GORE : De ce stai ca mutu în păpuşoi ? Răspunde cînd te întreabă tovarăşul Sile. SILE : Copăcel-copăcel, că sîntem între tovarăşi, nu-ţi vrea nimeni răul. GORE : Hai, mă, Urechiatule ! Un păcat mărturisit e pe jumătate iertat. URECHIATU (îşi ia curaj) : Eu am să răspund concret. Cu dumneavoastră... GORE : Formidabil... formidabil... Cu tovarăşul Sile ?... Ce tupeu ! Asta numeşti concret ? MOBILA ŞI DURERE 437 SILE : Urechiatule, măsoară-ţi cuvintele... Aminteşte-ţi totul aşa cum a fost. Am fost eu cu furgoneta la „Doi cocoşi44 ? URECHIATU : Da, aţi fost. Prima dată vroiaţi să mergeţi la fraţii Chivu, în ultimul moment v-aţi răz-gîndit şi aţi spus „Du-mă la «Doi cocoşi», e mai discret44. SILE (bate cu pumnul în masă) : E mai discret ? Ia lă-saţi-vă de chestii de-astea. Ia stai puţin, puişorule. Dar de ce era nevoie de discreţie, dacă era lucru curat la mijloc ? De ce era nevoie ? Nu vezi că scîr-ţîie, că miroase urît întreaga tărăşenie ? Bine, să zicem că-i aşa. Dar cine, mă rog, ţi-a dat aprobarea să ieşi cu furgoneta din cooperativă ? Te rog să-mi răspunzi imediat! URECHIATU : Cum cine ? Dumneavoastră. Păi nimeni n-are dreptul să dea aprobare în afară de dumneavoastră. SILE : Şi de cine, mă rog, am fost însoţit în escapada asta făcută cu furgoneta statului ? Aminteşte-ţi exact, că nu scapi cu una cu două. Pe mine nu mă păcăleşti, eu ştiu multe, eu am făcut armata, mă. Nu era cumva şi vreo femeie, căci aşa se cam obişnuieşte... Că fără o femeie... URECHIATU : Natural. Era şi o femeie. Şi încă una frumoasă, foarte frumoasă, de te scoate la primăvară galben ca turta de ceară. SILE: Fără romanţe. Răspunde la-întrebare. Cine era? O femeie... n-avea nume, n-avea branşă ? URECHIATU : O chema: Dolly. SILE : Dolly... Dolly... Şi Dolly aia cine mai era ? URECHIATU (tace înfricoşat) SILE : De ce taci ? Te-am prins cu ocaua mică. Cine era Dolly ? Ce hram purta ? GORE : Deschide pliscul, caroserie criminală, cînd te întreabă şeful... Cine e Dolly asta? URECHIATU (arată spre intrare) : Dolly e Dolly, secretara dumneavoastră... GORE (admite) : Da, Dolly e secretara dumneavoastră. Aici, în cazul ăsta, n-a minţit. 438 MOBILA ŞI DURERE SILE : Din cauza surmenajului, uit şi femeile pe care le-am iubit... Aşa e. Dolly e secretara mea, asta aşa e, în lumina faptelor. Foarte ciudat. Afacerea e încurcată. (Urechiatu se ridică fericit că poate pleca.) Poţi să pleci, dragă tovarăşe Urechiatu. Bea ceva în contul meu la bufetul „Sălcioara“. Mai ai foaia de parcurs cu semnătura mea ? URECHIATU (în pragul uşii) : Cum o s-o am, tovarăşe Sile ? Ce, sînt nebun ? Am rupt-o cînd lăutarii ne cîntau (începe să cînte surprinzător de tare) Creşti pădure şi te-ndeasă. Şi mai lasă un loc de casă, de-o casă şi de-o cărare... SILE : Ai rupt-o ? Ai rupt-o ? Altă mîrşăvie. Foarte rău c-ai rupt-o. URECHIATU : Mi-aţi spus dumneavoastră s-o rup. SILE : Ţi-am spus eu ? Mă faci să rîd. Ei şi ? Cine sînt eu ? Tu n-ai conştiinţă ? Nu trebuia s-o rupi. Trebuia să mă reclami, să mă demaşti. Ce dacă sînt director ? Trebuia să mă zgîlţîi în prima şedinţă, să dai cu mine de toţi pereţii... URECHIATU : Eu să dau cu dumneavoastră de toţi pereţii ? SILE : Da. De toţi pereţii... Aşa proceda un om cinstit. Golanul tot golan rămîne. Afară î Afară ! (Emoţionat, Urechiatu nu găseşte uşa.) GORE : Pe aici e ieşirea, tovarăşe Urechiatu. SCENA A IlI-a GORE (după o clipă de tăcere) : Hai s-o muşamalizăm, tovarăşe Sile, după datina din bătrîni. SILE : S-o muşamalizăm ? Ar trebui să fiu idiot ! Nu, dragă Gore, am să dau duşmanilor, tovarăşilor noştri din conducerea cooperativei „Progresul mobilei^ o lovitură mortală. Ce speră tovarăşul Paul Arnăutu, şeful cooperativei „Progresul mobilei^ ? Iţi spun eu ce speră : să muşamalizez afacerea, să închid ochii. Asta speră, canalia. Speranţa lui e lipsa mea de caracter ! O să i se înfunde de data MOBILA ŞI DURERE 439 asta. Nu şi-a găsit omul. N-am să muşamalizez nimic î Aşa, numai de-al dracului, ca să bag groaza în el, am să fiu foarte corect... Cu propria mea sabie am să-mi tai propriul cap ! Am să m-amen-dez eu, cu mîna mea, cu trei sute de lei, costul benzinei. Păi, nu-i aşa, Gore ? Dacă greşesc, trebuie să plătesc. Ce dacă sînt şef de unitate ? Ce dacă sînt foarte capabil ? De ce să plătească statul nostru socialist aventurile mele galante ? GORE : N-aţi încălcat morala. Sînteţi foarte necăsătorit... SILE : Ei şi ? Benzina rămîne benzină ! Am să fiu foarte corect şi dacă corectitudinea mi-ajută să-i vin de hac tovarăşului Paul, nu renunţ la ea nici în mor-mînt. Corectitudinea e un pumnal, cu care am să-l lovesc drept în faţă. GORE (în altă ordine de idei) : Hai să ne relaxăm puţin, tovarăşe Sile. De ce credeţi că era tovarăşul Urechiatu atît de bine dispus ? De ce ? SILE : Ei, de ce ? GORE : Vă spun eu de ce, că am oamenii mei. A participat la o reuniune tovărăşească, dată de tovarăşul Paul Arnăutu. SILE : în cinstea cui ? GORE : Nu ştiu în cinstea cui, dar a participat... S-a băut bine... SILE : Ce-i cu Urechiatu ? Vrea să-şi ceară transferul ? GORE : Nu, se simte bine la noi. Ţine la băutură, animalul ! Nu ştiţi cine e Urechiatu ? Se ţine de fuste, de cărţi şi de băutură. Se duce oriunde-i de băut, de mîncat şi de cîştigat ceva peste salariu. Are grijă de maşina tovarăşului Paul Arnăutu. Şi mă tem că pînă la urmă, o să aibă grijă, cînd o să fie cazul, şi de soţia tovarăşului Arnăutu... SILE : Gum ? Fotoliul ăla fără arcuri de Paul are maşină ? GORE : Da, păi cum să n-aibă. Are un „Renault 12“, luat cu reducere pentru cei cu salariu mai mare. Cîtă nedreptate. Şi dumneavoastră, la nivelul dum neavoastră ideologic şi moral, n-aveţi nici un amă-rît de „Trabant“. SILE : Ai dreptate, Gore. Ai dreptate... 440 MOBILĂ ŞI DURERE GORE ; Rămînem în urmă... Afurisitul ăla de Paul, canapeaua aia cu arcurile şubrezite, îşi distrează salariaţii, le dă reuniuni tovărăşeşti şi noi, nimic, obsolut nimic. SILE : Eu sînt om de la ţară. Eu vreau să ştiu. S-a băut zdravăn ? GORE : Indifernt de salariul tarifar, s-au făcut cu toţii pulbere. SOILE : Da... Adevărul e că-n ziua de azi, în comparaţie cu trecutul, se bea foarte puţin. în secolul treisprezece, în plin feudalism, n,u existau păhăruţe de vin, se bea cu ulciorul. Se munceşte enorm şi se bea foarte puţin. Nu trebuie să admit ca ciosvîrta aia, fărămitura, dumicatul ăla de Paul, să ajungă să fie mai iubit decît mine ! Trebuie să contraatacăm. Să fim pe fază, cum zic golanii. Să dăm fiecare o sumă de... să facem şi noi o reuniune tovărăşească, intimă, cu tovărăşele necăsătorite, cu vinuri refuzate la export, cu muzică languroasă şi mobilizatoare. GORE : Dumneavoastră mi-aţi spus şi nu o dată, nu de de două ori, de mai multe ori, că nu e bine să recurgem niciodată la metodele simple, bătătorite şi arhibătătorite. Să venim întotdeauna cu ceva nou, asta e vorba dumneavoastră, preferată la un şpriţ. Să dăm fiecare o sumă de... Lumea, tovarăşe Sile, şi asta nu o spun din capul meu, ci din capul dumneavoastră, lumea a evoluat, banii nu se mai ţin la ciorap, nu se mai îndeasă în sticle, au apărut alte metode, C.E.C.-ul, conturile, viramentele. Să dăm şi noi un chef, care să fie plătit modern, de stat, prin virament, nu de fiecare om în parte. SILE : Există o disciplină financiară, bat-o dumnezeu s-o bată. Ne trebuie un scop înalt, foarte măreţ, şi, mai ales, foarte plauzibil. Nu trebuie să fim mecanici, nu trebuie să bem de dragul de-a bea, să mîncăm şalău bonne-femme, de dragul de-a mînca şalău bonne-femme, trebuie să privim iu-lucrurile în perspectivă. GORE (cu oarecare suspiciune) : Unde să privim ? MOBILĂ ŞI DURERE m SILE : Unde dracu să privim? înaiinte, cît mai departe... să bem pînă cădem sub masă cu sentimentul datoriei. Să mergem la chef cum mergem la serviciu, fără trufie, fără idei preconcepute. GORE : Trebuie să găsim o justificare, aşa e, tovarăşe Sile. Credeţi că nu m-am gîndit la asta ? Depăşirea planului ar justifica o petrecere tovărăşească într-un cadru intim, cu! muzică bună. SILE : Planul l-am depăşit, dar nu l-am îndeplinit;..1 GORE : De ce să sărbătorim numai victoriile ? Putem să cinstim şi insuccesele aparente, că doar şi la în-mormîntări se bea... Că doar în cenuşa insuccebe-lor aparente, mocneşte jăratecul succeselor viitoare. SILE : Bravo, Gore, e a doua oară cînd pui degetul pe rană! Ce-ai zice de un schimb de experienţă ? De ce n-am progresa, analiza, generaliza, mîncînd icre de Manciuria ? Dacă învăţăm din lipsurile noastre, de ce n-am învăţa şi din lipsurile altora? Să ieşim la aer, să vedem ce mai e nou în lume, ce gîndesc alţii, că uite, vine bombardamentul informaţional. Avem nevoie de luptă de opinii. Ştii tu ce e lupta de opinii ? GORE : Ştiu, tovarăşe Sile, doi oameni care au aceeaşi părere şi şe jenează s-o spună. SILE : Bine, Gore, bine, îţi merge mintea... Există o singură soluţie. Schimbul de experienţă. GORE : Am să vorbesc cu Urechiatu, degeaba l-am beştelit. Se pricepe diavolul să aranjeze chefurile... Şi niciodată nu vine cu mina goală. Aduce un Kent, aduce o femeie, aduce o anecdotă. SILE : Foarte bine. De acord. Că pe lîngă schimbul de experienţă o să fie şi un pahar, două, trei, patru, cinci, şase, şapte de vin, unul, doi, trei de palincă, un antreu, cîteva ciuperci, cîteva chifteluţe, puţină vodcă, puţină brînză, puţine măsline, o ciorbă de văcuţă, o ciorbă de purcel, o ciorbă de peşte, o saramură de crap, o raţă pe varză, o varză cu purcel, un pui cu mujdei, o ciorbă de burtă, dimineaţa şi nişte clătite flambate la un moment dat, un tort, o îngheţată, o portocală, un ciorchine de 442 MOBILĂ ŞI DURERE strugure, un pahar de coniac care să strîngă în braţe tot ce s-a mîncat şi s-a băut, toate astea trec pe planul al doilea. Important e progresul. Vor mînca puţini (se ridica In picioare), dar vor progresa cu toţii. SCENA A iv-a Locuinţă plăcută, mobilă luxoasă, cumpărată oarecum în grabă„ în rest nimic deosebit. LIZICA : Ţi-ai făcut partida de tenis ? PAUL : Nu. în puţinul ăsta de timp de fericire conjugală am ajuns la sapă de lemn. Nu mai pot, obosesc. LIZICA : Ţi-am spus că vreau să am un bărbat tînăr* suplu. Ai o soţie tînără, fii bărbat tînăr. PAUL : Am cincizeci şi trei de ani, mulţi înainte, nu mai pot să dansez bosanova şi să fac schi nautic. Nu mai pot, LIZICA : Vrei să faci burtă ca parvenitul ăla de Sile ? PAUL : Nu vreau să fac burtă. Programul tău de întinerire o să mă bage în mormînt. LIZICA : Cum vorbeşti aşa ? Ştii foarte bine că te iubesc... PAUL : N-am spus că nu mă iubeşti. Am spus doar că vrei să mă bagi în mormînt. Atîta am spus. LIZICA (cade brusc în extaz) : Iarăşi, flăcăiandrul meu, liceanul meu, mi-ai făcut o surpriză. E foarte frumos, o capodoperă. Cît te-a costat ? PAUL : O nimica toată. Cîteva sute, un chilipir gigantic. L-am cumpărat de la o babă eare-şi strîngea bani pentru locul de veoi. LIZICA : De la o babă care-şi strîngea bani pentru locul de veci ? Monstruos... Nu te comporta ca o hienă care aleargă după cadavre. Noi facem parte din elita sectorului, şi nu e de rangul nostru să profităm de mizeria unei babe. Condiţia noastră nu ne permite să avem un suflet de gheaţă. Ştii foarte bine ce-o să spună analfabetul ăla de Sile. O să umple tot tîrgul că noi doi sîntem insensibili* MOBILA ŞI DURERE 443 o să ni se ducă buhul că umblăm ca lupii după opere de artă. De cîte ori n-am ţipat la tine ? Nu vreau ca alţii să fie mai sensibili decît noi. PAUL : Bine, iubito, dacă-i bal, bal să fie. Trebuie să fim din toate punctele de vedere mai sensibili decît ei. Insă ascultă-mă şi pe mine. Acuma e bine să ai o familie. Hai să facem şi noi un bebeluş, sau chiar doi, dacă dă norocul să căpătăm doi gemeni, or să crape toţi de ciudă. Copiii sînt foarte buni pentru paşapoarte. Dacă ai mulţi copii, îţi dă viza mai uşor ; îi strîngi în braţe şi admiri splendorile Veneţiei... LIZICA : Fără copii. Sînt femeie tînără şi sănătoasă, vreau să mă bucur de viaţă. Fără copii... Am văzut Veneţia şi fără prunci în braţe. Ce mînă spartă eşti tu, Paul... Copiii costă foarte scump, o avere. Cu banii necesari întreţinerii unui copil, poţi să cumperi lucruri foarte utile, strict necesare... PAUL : Da, copiii s-au scumpit în ultimul timp. S-a scumpit benzina, dar s-au scumpit şi copiii... Totuşi, totuşi, eu aşa gîndesc. Lasă-mă să mă zbucium şi eu ! Dacă n-ar costa atît de mult, aş mîn-gîia fără şovăire creştetul unui copil. LIZICA : Cu cîinii stăm prost. Foarte prost. Mă duc cu Adolf la expoziţie, nu la parcul Procopoaiei, ci la Domenii, că s-a mutat... E un caniche jucăuş, obişnuit, cu pedigree-ul lui amărît, n-am nici o şansă să obţin vreun premiu. Dar măcar să-şi întemeieze un cămin, bietul animal, sînt atîtea căţeluşe bîntuite de singurătate, de aia mă duc... De cîte ori te-am rugat să-mi cumperi un cihuahua, cîine şi şoarece în acelaşi timp, ăştia-s la modă în momentul de faţă, cîinii de buzunar. Cu neamul ăsta păcătos al lui Adolf, am să mă fac de rîsul lumii. PAUL : Iartă-mă, Lizica... îţi jur pe ce am mai sfînt, am să-ţi cumpăr un... cum dracului îi zice ? LIZICA : Un cihuahua — cîinele de buzunar. Te implor, Paul, te implor, vremurile s-au schimbat, oamenii te judecă după cîinii pe care-i ai. Viitorul aparţine cîinilor. Unii cred că dacă cîinele e de neam prost, şi tu eşti de neam prost. Dacă cîinele e de 444 MOBILĂ ŞI DURERE • rasă, de familie bună, şi tu te tragi din ducii de Parma şi marchizii de Lampedussa. Azi, fără un cîine de rasă nu eşti nimica. PAUL : Dacă nu mă mai sileşti să dansez bosanova, îţi cumpăr un cihuahua. LIZICA : Da ! Vreau un cîine pe care să-l port în poşetă, aşa cum port rujul de buze şi biletele amanţilor. Şi mai vreau ceva. PAUL : Ce mai vrei ? LIZICA : Mai vreau să ai şi tu un hobby... Dacă nu-ţi găseşti un hobby, divorţez... PAUL : De ce ? De ce ? N-am stabilit că fiecare face ce vrea ? N-am ajuns la un modus vivendi ? LIZICA : Adulterul nu e un hobby şi apoi, singură, absenţa vieţii sexuale n-aduce fericirea. Aduce, în schimb, nenorociri. Sofica nu s-a culcat niciodată cu soţul ei şi, uite, a rămas totuşi însărcinată. PAUL : Modus vivendi ai vrut, modus vivendi ai căpătat. Tu ai spus : să trăim în camere separate. LIZICA : Amanţii nu se găsesc pe toate drumurile. Puteai să dai buzna din cînd în cînd. Lasă asta, ce-a fost a fost. Ai nevoie de un hobby ! PAUL : Am să-mi fac din demnitate un hobby. Eu sînt în vîrstă, nu pot să mai pescuiesc, nu pot să vînez, nu pot să fac schi nautic, dar demn pot să fiu ! Cel mai la îndemînă, cel mai comod, cel mai plăcut, mi-e să fiu demn. Demnitatea, ca şi tenisul, menţine silueta şi conservă tinereţea. Unii se relaxează citind romane poliţiste, eu mă relaxez de-monstrîndu-mi tăria, principiile. De aceea, am refuzat cu atîta energie ca reuniunea noastră tovărăşească să fie plătită prin virament. . LIZICA : Foarte bine ai făcut. Foarte bine... Drept răsplată, o să te las în pace. Acuma e en vogue să fii demn, să ai idei personale, s-a dus vremea laşităţii. Dacă eşti laş, n-ai vilă personală. Dacă n-ai caracter, ajungi de rîsul curcilor. Cum o să ajungă odată şi-odată puşlamaua aia de Sile... PAUL : De cînd, ne-am căsătorit mă implori să-l distrug pe Sile. Ce ai cu Sile ? Spune odată, ce ai cu Sile ? MOBILA ŞI DURERE 445 LIZICA : Nimic. O ură abstractă... Nu există ură mai groaznică decît ura fără nici un motiv, aşa, de amorul artei. E un bădăran. 11 urăsc de moarte fiindcă bea direct din sticlă şi se scobeşte în dinţi. PAUL : Şi dacă n-am să-l distrug pe Sile ? Dacă o să mă distrugă el ? LIZICA : Ei şi ? N-are importanţă. O să ne vindem vila şi o să ne mutăm într-o colibă... PAUL : Intr-o colibă cu parchet pe jos şi scară interioară, nu ? LIZICA : Nu, iubitul meu ! Nu ! Colibă-colibă, adevărată. O să umblăm în zdrenţe. PAUL : Şi cu bietul caniche, cu bietul animal pe care tu sperai odată şi-odată să-l învăţăm chiar şi limba franceză, cu el ce-o să facem ? LIZICA : O să-l înlocuim cu-n cîine ciobănesc curat, autohton, de-al nostru, din popor. PAUL : Nu-nţeleg ce spui... LIZICA : Vorbeşti asa, fiindcă nu mai citeşti „Paris-Match“... PAUL : Sînt un om bătrîn. Nu pot să mai învăţ franţuzeşte. Adorm foarte uşor. LIZICA : Nu eşti bătrîn şi dansezi bosanova ca un adolescent... Află că în lumea bună, în toată Europa, e la modă sărăcia. Cele mai căutate locuri de odihnă sînt grotele, peşterile, cocioabele. Cele mai scumpe rochii sînt cele rupte, jerpelite, murdare. Un frac peticit costă o avere. Femeile elegante umblă în picioarele goale pe străzile Londrei. Un picior gol e mai scump decît un pantof de aur. Crizele de demnitate sînt şi ele bine cotate. Poţi să iei şi premiul Nobel pentru ele ! Ai făcut foarte bine că n-ai admis să dai un chef prin virament ! PAUL : Va trebui să plătesc eu tot bairamul. LIZICA : N-are importanţă. Plăteşte-1! Şi-ţi spun eu, că nici noi nu sîntem de ieri, de azi, dacă noi strîn-gem cureaua şi trăim cu fruntea sus, nu facem concesii, o să le rupem gura la toţi şi-o s-o ducem foarte bine. Demnitatea e o investiţie foarte bună în ziua de azi, pînă la urmă, eşti răsplătit, şi ai să vezi, o să luăm şi dobîndă... (Patetic, deschide ţe- 446 MOBILA ŞI DURERE reastra şi-i arată bolta înstelată a cerului). Ce e cu tine, ce eşti aşa molîu ? PAUL : Mi-e somn. LIZICA : Fii tînăr, Paule, fii tînăr... Vezi ce minunată este lumea, sînt miliarde de galaxii, în fiecare clipă e o extraordinară creaţie, există muzica sferelor, florile ne privesc, ne supraveghează, îşi dau părerea în legătură cu noi. Cîntă ! Dansează ! Zben-guieşte-te ! Şi-n numele acestei frumuseţi extraordinare a naturii şi în numele marii iubiri pentru viaţă, îţi ordon, îţi poruncesc, din iubirea mea faţă de tine, să nu dai niciodată nici un chef prin virament. Banii gheaţă, cinstea, astea aduc fericirea. SCENA A V-a Vestigiile unui chef monstru, la bufetul „Scărişoara44. Sile, Gore, mai tîrziu Urechiatu. SILE : Da, mă, Gore, judecăm pripit oamenii, aşa e. Urechiatu ăsta construieşte un chef ca o catedrală. Ce luminări, ce lăutari, ce tovarăşe drăguţe. Da, cheful a fost o realizare a cooperativei, s-a băut zdravăn şi-n tot acest timp s-au schimbat idei interesante. în concluzie, puiul la ceaun a fost foarte gustos, schimbul de experienţă foarte rodnic. GORE (încercînd să fie glumeţ) : Mie mi-a plăcut mai mult mujdeiul decît ideile. * SILE : Dragă Gore, însă cu mobilizarea nu s-a stat prea bine. Lăutarii au cîntat bine, însă mulţi tovarăşi au absentat. GORE : N-a vrut să bea prin virament... Zice că n-are gust băuturica şi aperitivul. Derbedeii ! Nimic nu-i mai frumos în această lume trecătoare decît un chef plătit prin virament. Că doar o dată trăim şi, pe urmă, vine mormîntul. * In volumul din colecţia „Rampa44, 1981, „mi-au plăcut44 — o evidentă greşeală de corectură, devremece în almanahul „Gong44, 1980, într-o altă variantă a aceleiaşi fraze, apare forma corectă, „mi-a plăcut44 (n.ed.). MOBILA Şl DURERE 447 SILE : Ei, lasă. N-are rost să ne facem inima rea, a fost şi ţuică de Văleni, au fost şi multe idei constructive. Intr-un cuvînt, a fost foarte bine. (Sună telefonul, Gore se repede să răspundă. In acest timp, Sile fredonează, vrînd-nevrînd, „Creşti pădure şi te-ndeasă, şi mai lasă-un loc de-o casă66). Ce e, cine era ? GORE : Canaliile ! Cei de la „Progresul mobilei44 au plătit cheful din banii lor, nu din banii statului. SILE : Derbedeii ! GORE : Bat mai departe... Vor să ne aibă la mină ! SILE : Ştii de ce mă urăşte Paul ăsta, animalul ăsta ? Fiindcă odată, cînd eram mai tînăr, şi el era mai şef, mi-a făcut o mare porcărie şi de-atunci nu-mi iartă porcăria pe care mi-a făcut-o mie. Şi canalia asta, dulapul ăsta aruncat la reformă, de Paul Ar-năutu, să fie mai legal decît noi ? Adică noi să je-fuim banii poporului, cum ar veni, şi el să apere banul poporului ? De ce ? De scîrţar, de neam prost ce e. Ca să ne fie superior, să ne demaşte la o adică. Eu ştiu ? Să aibă oare puşlamaua o conştiinţă mai ridicată decît a noastră ? GORE : Ce să aibă, ? N-are nimic... A vrut să ne aibă la mînă. SILE : N-o să le meargă ! Putem să fim şi noi la fel de cinstiţi, dacă nu şi mai cinstiţi, chiar dacă avem bani puşi de-o parte. Vom plăti şi noi corect, vom fi şi noi oneşti 1 Vom plăti şi noi consumaţia oricît de greu ne-ar fi ! GORE : Să plătim corect din banii noştri ? Aşa rău am ajuns ? SILE : Da, Gore... Trebuie să fim corecţi. Asta e situaţia. GORE : Dacă ştiam, mîncam şi beam mai puţin. SILE : N-avem ce face, sîntem siliţi să fim oneşti. Şi dacă sîntem siliţi să fim oneşti, apoi vom fi oneşti din proprie iniţiativă. (Apare Urechiatu). URECHIATU : Mai e ceva de băut ? SILE : Mai e. Mai e berechet, dar pe banii tăi. 448 MOBILA ŞI DURERE URECHIATU (după ce caută băutura): Pe banii mei ?! Acră e băutura pe care n-o plăteşte statul. SILE : N-am să-i iert niciodată că m-a silit să-mi scot suta din buzunar. Asta e o crimă. E pentru prima şi ultima dată cînd mai plătesc o consumaţie. Mă, suta trebuie să fie ca nevasta credincioasă. Să nu se mişte, să stea la cuibul ei. GORE : Mare puşlama, tovarăşul Paul, divan de modă veche şi fără arcuri ! URECHIATU : Lucrează tare, tare de tot. S-a şi căsătorit, aşa, în secret. Spunea că burlacii nu sînt bine văzuţi. S-a căsătorit, tovarăşe Sile, şi mi-au dat lacrimile văzînd că fericirea e posibilă. SILE : Cum e nevastă-sa ? Frumoasă ? URECHIATU : O splendoare, tovarăşe Sile. Eu, care am trei pensii alimentare, şi, dacă-mi ajută sănătatea, merg pe a patra, pot să spun, cu toată seriozitatea, că e foarte frumoasă. Nici nu-mi dau seama cum a putut să apară, să se nască, o asemenea frumuseţe, atît fizică, cît şi morală. Dintr-o dată, de cum o vezi, îţi apare şi ca o soră şi ca mamă şi ca amantă trădătoare şi ca iubită fidelă. în faţa ei poţi să fii şi genial şi tîmpit, ea nu se supără nici de una, nici de alta. SILE : Pocitania aia de Paul s-a pricopsit cu asemenea minune ? URECHIATU : Da. Şi dacă aş fi fost şi eu puţin, puţin mai prost, puţin, puţin mai slăbănog, puţin, puţin mai urît, puţin, puţin mai fără, cum se spune în popor, aş fi iubit-o ca un nebun. Şi urăsc faptul că infima, modesta. mea superioritate, şleampăta mea superioritate, m-a împiedicat să fiu fericit. Şi urăsc faptul că sînt inteligent şi-mi vine să-mi calc inteligenţa în picioare. Căci, ce valoare are inteligenţa, dacă te desparte de fiinţa iubită ? SILE : Mă, Ureehiatule, tu nu eşti deloc prost. Asta mi se pare suspect... URECHIATU : Nu vă faceţi griji, tovarăşe Sile. Sînt foarte greu de cap. Eu mă pricep numai la femei, la cărţi şi la băutură. Sînt un porc gras din turma lui Epicur. MOBILA ŞI DURERE 449 GORE : Odată am să mă ridic şi eu pe un soclu şi am să-mi expun punctul de vedere. Tovarăşe Sile, de cîte ori nu v-am spus, trece timpul, zilele zboară, pentru numele lui Dumnezeu, întemeiaţi-vă odată un cămin fericit, pe baze ştiinţifice, moderne, în concordanţă cu epoca şi postul. Adică, de ce Paul Ar-năutu să fie fericit în sens modern şi dumneavoastră nu ? SILE : Nu la fericirea mea mă gîndesc, dar dacă fericirea mea o să-l bage în mormînt pe porcul ăla dietetic de Paul, o fac şi pe asta, am să fiu fericit. (După o pauză). Cum o cheamă pe mireasa lui Paul Arnăutu ? URECHIATU : Lizica... Lizica... Asta e numele ei de botez... SILE : A, Lizica, Lizica... O cunosc foarte bine. O cunosc foarte bine. Eu i-am semnat transferul. Cu mîna mea i-am semnat transferul. Cu mina mea i-am semnat transferul. URECHIATU : Eu am condus-o acasă tot cu furgoneta, după ce şi-a luat transferul. SILE (izbucneşte în plîns). GORE : De ce plîngeţi, tovarăşe Sile ? SILE : Chiar dacă eşti director, trecutul te răscoleşte. URECHIATU : Tovarăşa Lizica, nu ? De ce aţi părăsit-o ? Vă înşela ? SILE : Mai rău, mult mai rău, îmi era credincioasă, îmi spăla, mă spăla, gătea. Şi trecuse moda femeilor de casă, venise moda artistelor, farmacistelor, tra-pezoaicelor... GORE : Şi Dolly ? SILE : Mai rău, şi mai rău. Asta voia linişte. Voia o casă, copii... Ea m-a părăsit după cheful de la „Doi cocoşi64. Ea mi-a spus : „Du-te, Sile44, nu eu i-am spus : „Du-t ca pe un balot şi-l depune cu politeţea de rigoare pe un fotoliu. Trebuie să fie MOBILĂ ŞI DURERE 487 foarte clar că-n această situaţie, directorul Cooperativei „Progresul Mobilei" ' e-n stadiu de obiect). URECHIATU : Stimată tovarăşă Lizica, acesta-i soţul dumneavoastră... Eu l-am sfătuit să se ducă acasă, n-a vrut. Spunea că vrea să vadă şi el cum arată partingul tovarăşului Sile... LIZICA : Ce-i cu tine, Paul, ai înnebunit ? PAUL (se revoltă împotriva condiţiei lui de obiect şi încearcă să devină materie vie) : Eu nu sînt încă un balot. Nu sînt un geamantan. Nu, n-am înnebunit... N-am înnebunit, am întinerit. Nu mi-ai spus tu să-ntineresc ? Nu mi-ai spus tu de diferenţa de vîrstă ? Nu-mi obiectai că sînt prea bătrîn, că nu sînt hippy, că nu cînt la chitară muzică folk, că n-am părul vîlvoi ? De unde, iubita mea, păr vîlvoi ? URECHIATU : E greu să ai şi chelie şi păr vîlvoi... PAUL (care se trezeşte treptat, renunţă la condiţia de balot, devine atent la ce se întîmplă în jurul lui) : E foarte greu ! E foarte greu să fii atent, cînd eşti, pe de altă parte, bătrîn ! M-a silit, m-a înghiontit să fiu tînăr şi eu nu mai sînt ! Chiar şi pentru directori timpul trece ! Chiar şi ştabii mor ! Se moare oriunde, în cele mai bune condiţii... Chiar şi la Paris se moare ! Eu am crezut că la Paris nu se moare, însă, spre surprinderea mea generală, am aflat că şi la Paris se moare. M-a distrus, m-a nenorocit, obligîndu-mă să fiu tînăr ! Să dansezi, cînd tu vrei să dormi, să faci dragoste pătimaşă, animalică, cînd tu aspiri, cu puţina energie care ţi-a mai rămas, spre un ceai de muşeţel. Nu e drept! Nedreptatea pe care ne-o facem noi înşine e mai sîngeroasă decît ghilotina tuturor călăilor! (Către Urechiatu). Să nu te-nsori niciodată cu o femeie mai tînără... Eu am făcut-o şi iată-mă, ce triumf al ridicolului sînt. Hippy, picioarele goale, păr vîlvoi, chitară (murmură ceva neinteligibil, dar „la raoda“), muzică folk. Şi-aşa de grea este viaţa mea, incit nici măcar nu ştiu pe cine să urăsc ! Aş avea nevoie de o ură clară, căci o ură clară te eliberează, îţi dă un sens, şi nu îl am ! (Brusc, dur). Să nu 488 MOBILA ŞI DURERE te-nsori niciodată cu o femeie mai tînără. Ea se zbenguie, dansează, patinează, şi tu te întrebi cum, unde să găseşti puterea de-a muri... Să nu faci greşeala asta ! Totul trebuie să fie armonie ! Sînt beat, însă vreau să spun ceea ce gîndesc 1 Cel urît trebuie să fie cu cea urîtă ! Frumoşii cu cei mai frumoşi ! Scălîmbii cu scălîmbii. Să fie armonie... De ce am luat-o pe Lizica ? Din snobism. Ea credea că m-am amorezat... Că venise vremea femeilor frumoase şi date dracului... Că venise timpul să le părăsim pe cele curate şi gospodine... LIZICA : Nu vreau scandal. Acum năvălesc mitocanii asupra noastră. URECHIATU : Să nu vă temeţi de scandal. Scandalul e semn de bunăstare. PAUL : Alături de tine viaţa mea a fost un coşmar... LIZICA : De ce vorbeşti aşa ? Noi am fost fericiţi ! PAUL : Acest nesfîrşit bairam îl numeşti tu fericire ? LIZICA : A fost iubire. URECHI ATU : Cînd există iubire, diferenţa de vîrstă nu mai contează ! PAUL : Da. Cînd e mare, nu mai contează... Ce să mai conteze ? LIZICA : De ce te-ai îmbătat în halul ăsta ? Ca să mă faci de rîs în faţa lui Sile şi a Melaniei. Tu eşti director, trebuie să bei în casă, nu în public ! Ştii că tremur pentru sănătatea ta,! Tremur fiindcă trebuie să tremur ! Căci ce-ar zice gurile sparte, dacă ar auzi că eu nu tremur pentru sănătatea ta ? Că ele îşi îngrijesc soţii, îi duc la doctor şi eu îl bag în mormînt. PAUL : Vreau să fiu tînăr. Adu-mi părul, tovarăşe Ure-chiatu ! Căci, unde ne trezim ? Voi, şoferii, sînteţi ştăpînii lumii! Adu-mi părul, mişcă-te, adu-mi tinereţea şi strălucirea ! LIZICA : N-auzi muzica ? Ei se distrează şi noi suferim... Mor de ciudă. URECHI ATU (scoate o perucă din buzunar) : Ne distrăm şi noi. Aveţi părul, tovarăşe Arnăutu î MOBILA ŞI DURERE 489 PAUL (îşi pune peruca) : Un scriitor rus, pe numele lui adevărat Maxim Gorki, spunea că părul e podoaba omului. LIZICA : Ce frumos eşti. Ce tînăr eşti ! (Are grijă de sănătatea lui, îi aduce o cutiuţă cu medicamente). Ia şi bea astea şi vorbeşte mai puţin. PAUL : Nu ştiţi bomba ? Am să mor, am să mor... LIZICA : De ce vorbeşti aşa ? Ştii foarte bine că te iubesc pînă la nebunie. Că dacă ai muri, m-aş plictisi ! PAUL : Eu ţi-am îndeplinit şi dorinţa cea mai arzătoare. L-am demascat pe Sile... El cîntă, dansează, nu ştie ce-1 aşteaptă... Am spus tot ce ştiam despre el. Şi ştiam multe... LIZICA : Crezi că n-am să reacţionez pătimaş ? Te înşeli, mă bucur. Trebuia să i se înfunde şi lui odată... Asta mă va regenera, mă va întineri... PAUL : Lasă, că şi aşa eşti destul de tinerică. Să n-aud de tinereţe ! O urăsc ! URECHIATU : Trebuie să plec. O să se supere tovarăşul Sile şi doamna Melania... LIZICA : Femeile, mereu femeile, tovarăşe Urechiatu... Lasă-i în pace. Nu vezi ce bine se distrează, baba-lîcii ? Ce muzică nebună ! Lui Paul îi e foarte rău. Mi-e frică, tovarăşe Urechiatu... PAUL (neatent la discuţia dintre Lizica şi Urechiatu) : Ţi-am făcut hatîrul ! L-am distrus pe Sile ! O să dea de dracul ! Tu, o să-ţi ţii făgăduiala ? LIZICA : Am să te iubesc pînă la moarte. PAUL : Aşa puţin ? Pînă la moarte ? Pînă la moarte ? O zi, două... LIZICA : Iubitule, fii corect, nu cobi, iubitule ! PAUL : Acuma, totuşi, la spartul tîrgului, am ajuns la concluzia că nu-i bine să fii porc ! Domnilor, nu e bine. Sînt şi avantaje, dar nu e bine. Şedinţele, sigur că sînt bune, dar or fi avînd şi zăpezile un sens. Şi poate şi munţii ! Mă duc să mă odihnesc. LIZICA : Unde să te odihneşti, într-o casă străină ? N-ai venit să te odihneşti, ci să te distrezi. Mă faci de ridicol. Dansează bosanova ! 490 MOBILĂ ŞlOURERE: PAULi: Nu pot... AjuM-mă, tovarăşe Urechiatu, să mă odihnesc puţin... URECHIATU (ca om al casei, îl conduce pe Paul Ama-utu). LIZICA (ascultă cu ură larma din jurul ei): Agramata aia de Metania e mai fericită decit mine. URECHIATU (se întoarce foarte radios, cu sentimentul că şi-a făcut datoria). LIZICA : E un om foarte bun, dar nu e corect. Cînd ne-am căsătorit, mi-a promis solemn c--o să moară foarte curînd. C-am să rămîn văduvă la timp şi am să-mi trăiesc tinereţea. Şi uite, că şi-acuma, nu e penibil ? Nu vedeţi ce roşu şi sănătos arată ? Cum e posibil aşa ceva ? Sîntem doar oameni l Avem doar un respect unul faţă de celălalt ! Dumneavoastră vă daţi seama cită ticăloşie e în sufletul lui? Că eu sînt tînără, mai tînără decît el cu treizeci de ani (izbucneşte în plîns). Cită nesimţire! Cîtă animalitate ! Cît întuneric 1 Păi cum e posibil, dom’le, ca un om să spună că moare şi să nu moară ! Unde sîntem ? Trăim în codru ? URECHIATU : Vă înţeleg. Trebuie să fie foarte greu. Femeie tînără... Eu mă duc, aşteptaţi o clipă. Tovarăşul Sile dă semne de enervare. Am să-i spun ceva urgent tovarăşului Arnăutu. Că avem noi o chestie. (Iese). (Apare Sile, însoţit de Melania). SILE : Ea e Melania, soţia mea, ea e Lizica. Nu e comic ? Ce vrei să bei ? Gin ? LIZICA : Nu vreau nimic. Lăsaţi-mă în pace. Plecaţi î URECHIATU (reapare, elegant şi funebru) : Stimată tovarăşă Lizica Arnăutu, vă dau următoarea veste l Soţul dumneavoastră a murit. LIZICA : Ar fi prea frumos, dar mă minţi, mă minţi, mâ minţi. URECHIATU : Nu vă mint, stimată doamnă. Acesta e adevărul crud. Soţul dumneavoastră a murit... LIZICA (izbucnire temperamentală) : Dragul de el, iubitul de el. S-a ţinut totuşi de cuvînt, pînă la urmă ! Pe de-o parte sufăr, pe de altă parte, mă 491 MOBILĂ ŞI DURERE bucur, de ce sînt ticăloasă ? Mă bucur, sînt văduvă, sînt fericită. Mă dispreţuiesc fiindcă gîndesc aşa, dar n-am ce face, mă simt bine. Ştiam eu că pînă la urmă, o să se ţină de cuvînt. Iubitule, iubitule... SCENA A IV-a Salonul în care se află Sile, Melania şi ceilalţi invitaţi. Muzică, dans. liună dispoziţie. Dialoguri : — Partea întîia a concertului a fost mai bună decît partea a doua ; — Şi pe al meu îl dau la regie, că nu e muncă ; sînt bani mai mulţi, femei, să se distreze ; —; Georgeta şi-a uitat pantofii la un hotel din Verona ; — Ce-a mai pîins ; — Eu pun ceasul să sune, să nu întîrzii la Consignaţia. !1 URECHIATU (apare disperat) : Trebuie să vă aduc o veste tristă... SILE : Ce veste tristă poate să fie cînd eu mă distrez cu atîta plăcere ? URECHIATU : Tovarăşul Paul Arnăutu, invitatul dumneavoastră, a încetat din viaţă din pricina unui atac de cord. SILE : Nu ştiu, că eu eram la Londra în timpul ăsta... MELANIA : Nici eu nu ştiu. Eu făceam schi nautic aici, la Mangalia, printre ardeleni. URECHIATU : Stimate tovarăşe Sile, o luaţi cum vreţi, dar tovarăşul Arnăutu a murit. SILE : Ei, dacă insişti, îmi pare rău... Că doar nu sînt un animal, un agramat ca să mă bucur de moartea unui coleg. Insă cu moartea lui are şi el o vină. Bea prea mult! Eu i-am spus cînd eram prieteni. Nu mai bea, Paule, însă nu m-a ascultat... Să-i fie ţărîna uşoară ! MELANIA : Te rog, Motănel, nu te enerva ! Să ne păstrăm cumpătul şi să fim sobri, să ne comportăm ca în high-life. îi timitem una scumpă şi superbă, 492 MOBILĂ ŞI DURERE să moară şi rudele de ciudă. O coroană. Ii trimitem şi o telegramă de condoleanţe soţiei. SILE: Se consolează ea şi fără telegrama noastră. URECHIATU : Am să vă dau o veste şi mai tristă... MELANIA : Mai tristă decît asta ? URECHIATU : Da. înainte de a muri, a predat un document cu afacerea de la fabrica de mobile din Să-reni. A luat-o înaintea organelor... SILE : Mort şi tot canalie. Nu mi-e teamă... Păi, el e amestecat în afacerea asta mai mult decît mine, el a luat 60 la sută şi eu restul... UREfcHIATU : Da, dar el e mort şi dumneavoastră sîn-teţi viu. SILE : Mă, Urechiatule, opreşte muzica. Tu ştiai că sîiit urmărit şi nu mi-ai spus nimic, m-ai lăsat să-mi caut fericirea. MELANIA : Lasă muzica. E mai mult zgomot. URECHIATU : N-am ştiut nimic. Un rege, cum e cazul meu, care n-are şansa să ocupe un tron, e cea mai credincioasă slugă. N-am ştiut că eraţi urmărit» dacă ştiam, vă spuneam. Ordinea noastră de zi are două puncte pe ordinea de zi : să avem grijă de tablouri şi de Melania. SILE : Melania, adu Luchianul din baie. MELANIA (aduce tabloul) : E o capodoperă... SILE : Nu asta e problema. (Către Urechiatu). Să ai grijă de tablouri şi de Melania ! GORE : Luaţi-o pe Melania ! Mi-o scot din suflet ! Am mai scos-o odată, mi-o scot şi a doua oară. Regret că n-am să mai fiu niciodată în braţele ei, vă dau cuvîntul meu de gentleman. MELANIA : Ce-i cu Gore, nu l-a invitat nimeni ! SILE : De unde ştii tu, mă, ce e aia gentleman ? GORE : Ştiu. Am să sufăr dar vreau şi eu un tablou l Daţi-mi şi mie un Luchian, cît de mic, căci dacă eşti nefericit, trebuie să ai un nivel de trai foarte ridicat ! Că nefericirea fără bună stare e ca nunta fără lăutari. MELANIA : O să suferim fiindcă sîntem din high-life şi trebuie să suferim ! Că m-am luptat să ajung la MOBILĂ ŞI DURERE 493 această suferinţă. Că suferinţa mea e suferinţă de oameni ajunşi, nu e orice fel de suferinţă ! Am urît suferinţele săracilor. Am vrut să fiu o femeie rece, indiferentă, un tip, un standard, şi-am ajuns ! Am visat să fiu sclavă, şi-am ajuns ! Ce greu e să devii sclavă ! Visul meu este urîtul şi pustiul. Mi-am atins ţelul. GORE (împreunînd mîinile a rugăciune) : Daţi-mi şi mie un Luchian cît de mic ! LIZICA (revenindu-şi din durere) : N-aveţi dreptul la nici un Luchian ! Toate vor fi confiscate de statul nostru ! URECHIATU (către Lizica) : Vă bucuraţi prea mult! Odată cu tovarăşul Sile va cădea şi tovarăşul răposat. Adică, în puţine cuvinte, averea răposatului ! O să pierdem şi noi Luchianu, dar o să pierdeţi şi dumneavoastră Tonitza ! Că cine sapă groapa altuia... LIZICA : Cine sapă groapa altuia... Suferiţi ca nişte mitocani, cu ajutorul proverbelor. Suferiţi ca nişte oameni cu carte, dacă vă dă mina. Sic tranzit gloria mundi. Paul, dumnezeu să nu-1 ierte, să-l tri-meată în iad, tot nu s-a ţinut de cuvînt! Fie-i ţă-rîna uşoară, m-a lăsat lipită pământului ! Ce văduvie tristă o să am ! Eu l-am rugat, l-am implorat să te distrugă, Sile. SILE : Formidabil, formidabil... Tu, tu, pe care te-am iubit ? Cum ai putut să faci una ca asta ? Nu ştiai că noi, ticăloşii, trebuie să ne avem ca fraţii ? Să turnăm oamenii cinstiţi, să nu ne turnăm noi intre noi, să ne hăituim ca cîinii... Dezastru î LIZICA : Sînt victima urii mele, Sile ! Dacă nu te uram, aveam şi mobilă, aveam şi Tonitza, aş fi avut o văduvie veselă, zgomotoasă. E prea tîrziu. A venit dezastrul ! GORE : Daţi-mi un Luchian cît de mic şi mă duc departe, departe... SILE : Nu dau nici un Luchian. Adu ţuica de Văleni, să bem pînă cădem sub masă... 494 MOBILĂ ŞI DURERE LIZICA : Ţuică de Văleni ? Pentru ţuică de Văleni ne-ai invitat ? Vreau şampanie! Mitocanul tot mitocan rămîne, chiar cînd ajunge la ananghie ! MELANIA : Şi eu vreau, şampanie ! Să bem şi să ne întristăm ! GORE : Să bem, dar să bem cu grandoare, ca zeii. SILE : Avem şampanie, avem şampanie... URECHI ATU : Există o artă a sfîrşitului, doamnelor şi domnilor. Să bem cupa de şampanie, ca pe o cupă de otravă, eu măreţie... După noi, potopul... SILE : Uite, acum cînd dau de dracu mă gîndesc la munţi ! La ape şi la muzică mă gîndesc. Eu, care am trecut de la popa prostu la poker, pot să dau şi ortul popii, altfel. Să cîntăm ! Cîntă Melania ! MELANIA (ia chitara şi cîntă) : în viaţa asta atît de mică, Cînd îţi ,e greu, nu-ţi fie frică, Să nu te plîngi, să nu te sperii, Şi brazii-nalţi se mai usuc, Se duc iubirile, se duc... Cum se duceau cîndva imperii... ADOLF (clinele apare brusc în scenă. Supus atîtor perfecţionări, el se aseamănă cu un om) : „Comme Ies royaumes se mouraient jadis...“ Je vous deteste Ies hommes pour m’avoir rendu votre identite, pour m’avoir appris le francais. Je reve ma niche et l’os d’antan. Que la fleur demeure une fleur, que l’oisseau reste un oisseau, que Fhomme demeure un homme, et le chien reste ce qu’il est... Şi din modestie, vă traduc : Floarea să rămînă floare, pasărea să rămînă pasăre şi cîinele să rămînă cîine. MELANIA (de-a dracului, repetă) : în viaţa asta atît de mică, Cînd îţi e greu, nu-ţi fie frică, Să nu te plîngi, să nu te sperii, Şi brazii-nalţi se mai usuc, Se duc iubirile, se duc... Cum se duceau cîndva imperii... URECHI ATU (toarnă din nou şampanie): Există o artă a sfîrşitului, nu uitaţi asta. SILE (se repede la sticlă) : Eu vin din creierul munţi!ory eu urăsc vesela. Dă sticla încoace ! (Bea direct din sticlă; îi smulge Melaniei paharul din mîini şi-l azvîrle). Te-am înghiontit spre Capela Sixtină, MOBILA ŞI DURERE 495 te-am fotografiat cu porumbeii în Piaţa San Marco — bea şi tu din sticlă cu mine ! MELANIA (bea din sticlă şi se îneacă) : Nu pot, Sile, îmi iese pe nas. Pe nas, Sile, pe nas, iartă-mă ! LIZICA (intervine, rîzînd sardonic) : Să vezi, Sile ce-ai pierdut ! (Ia o sticlă şi bea pe nerăsuflate). GORE (varsă ostentativ o sticlă pe jos) : Eu am renunţat la alcool, şi la viaţa aia intimă. Vreau şi eu un Luchian cît de mic. Daţi-mi un Luchian ! LIZICA (termină de băut, aruncă sticla): Te-am iubit din creştet pînă-n tălpi, Sile (rîgîie; s-a cam pilit). Eu pot să sufăr pentru tine mai mult şi mai înalt, în momentele grele e bine să fii cultă. Cultura pe care am urît-o, acum e mană cerească. (Recită). O, Eli, Eli, Lama Sabachtani, în asfinţit scoboară-mă treptat... SILE (începe să cînte) : „Creşti pădure şi te-ndeasă...“ (Gore şi Urechiatu reiau cîntecul) „Fiecare pasăre pe limba ei piere... “ (Fiecare personaj trebuie să înlemnească în punctul lui de vedere. Finalul trebuie să aibă duritatea unui basorelief.) CORTINA PIESA VĂZUTĂ DE : VALENTIN SILVESTRU „Există o comedie subtilă şi un mod subtil de a concepe spectacolul comic ; autorii şi artiştii noştri oferă adesea exemple de această natură poate şi ca o autocritică la producţia de duzină cu bagatele autohtone şi străine tratate scenic grosier „ca să rîdă lumea“. Umorul in litere şi arte nu e însă un scop,, orice artist de spirit, zicea Mark Twain, ţine, zîmbind, o predică tainică şi de altminteri, în ce compartiment al creaţiei ar mai fi azi, la locul ei, gratuitatea ? Moralitatea subtilă ar fi şi aici un simptom de intelectualizare, corolar al unei concepţii mai elevate despre inteligenţa publicului teatral şi al unui gust mai şlefuit. Cred că Teodor Maziu e unul din aceia care înţeleg tocmai astfel lucrurile şi poate că, într-o măsură, le şi determină a fi astfel. Scrierea sa ultimă MOBILĂ ŞI DURERE e o comedie adîncă şi nespus de hazoasă, tăios satirică şi benign surâzătoare, filosofică în esenţă şi cît se poate de limpede în expresie. Comedia subtilă conciliază contradicţiile, reale ori numai închipuite, invocate nu o dată cînd se discută despre rîs, pe care* ni se zice, l-ar bloca recursul la idee. Ideea satirică a lui Mazilu vizează maimuţărirea deprinderilor boiereşti. Aspiraţia firească spre o existenţă civilizată* în confort şi cultură a mediului ambiant, se degradează, în capetele diforme ale unor chivernisiţi pe spinarea societăţii, în tendinţa acaparării fără noimă de bunuri şi a organizării traiului după modele ciocoieşti. Originalitatea subiectului şi a tipurilor maziliene stă, ca şi în alte comedii de-ale sale, în faptul că personajele îşi denunţă singure mizeria morală, revendicînd însă un statut social ; ele cer, cu aroganţă, să fie recunoscute şi acceptate ca normale. Fiecare consideră parvenitismul ca o MOBILĂ ŞI DURERE 497 pornire logică, iar încercarea de a se ridica, jefuind, distrugîn-du-şi concurenţii, formîndu-şi gărzi personale de lichele, ca firească. Formula de viaţă, contravenind tuturor normelor noastre de convieţuire socială, şi-o proclamă în sentinţe de filosofic practică de un ridicol gîlgîitor în care se amestecă rudimente de gîndire, firimituri livreşti, concepte etice caricate, fraze din rubrica de fapte diverse, din emisiunile radiotelevizate de ştiinţă popularizată, citate celebre demonetizate prin întrebuinţare bu-cătărească, frînturi de limbaj popular colţuros, propoziţiuni politice curente, neasimilate şi răstălmăcite pentru folos propriu. Pofta de vorbă insaţiabilă a acestor bărbaţi dornici de blazon social cu libret de economii şi viaţă personală tumultoasă în văzul lumii, şi a acestor femei nesăţioase de dormitoare florentine cu spleen existenţial, încetineşte acţiunea dramatică şi o trece chiar într-un plan subsidiar : li se întîmplă puţine ; bogată e naraţia despre ceea ce gîndesc şi simt. Ca într-o operă bufă personajele îşi păstrează de la început pînă la sfîrşit caracteristicile, cîntînd în mereu altă cheie aceeaşi arie, evenimentele neavînd decît rolul de a le produce stări de satisfacţie, ori de suferinţă, ambele comice datorită inaderenţei noastre totale la idealurile lor. Puternică şi actuală, sancţionînd drastic deteriorări grave ale unor principii morale curente, cauterizînd contrafacerea modului nostru de viaţă prin împrumuturi caraghioase din formulele de existenţă ale categoriilor sociale parazitare din alte lumi, rîzînd din toată inima — dar şi cu o simţită strîngere de inimă — de insinuarea în traiul de toate zilele a unor atitudini ne-socialiste, comedia lui Teodor Mazilu e un pamflet subtil, revelator pentru spiritul cetăţenesc al teatrului nostru actual14. (din cronica teatrală la spectacolul „Mobilă şi durere44 de la Teatrul de stat Oradea — secţia română —, apărută în România literarănr. 51y'1979.) RADU POPESCU „...Maziliană prin excelenţă, această Mobilă şi durere î Ilustrativă, cu imagini „mărite44 şi mişcate „cu încetinitoruP\ pe cea mai veche şi, pare-se, cea mai durabilă linie (n-a avut decît două) a dramaturgului. Eternul Sile, pasărea Phoenix a MOBILĂ ŞI DURERE 498 ignominiei, şef de cooperativă, minte de îngheaţă apele, înşeală pe oricine şi pe toată lumea, fură de stinge. „Sfînta sută“ unde îndoiala reprezintă doar momentul de dinaintea alegerii nu adevărului ci convenabilului. Aşa cum în Somnoroasa aventură, personajul principal suferea pentru că, simbolic, vroia dar nu putea să rîdă, aici toţi suferă pentru că... nu pot suferi44.. „Dramaturg de un timbru aparte, autor al unor comedii tăioase, dure, cuprinzînd observaţii exacte dar totdeauna „in-confortabile44, Teodor Mazilu este din nou prezent pe afişul bucureştean, de această dată la Teatrul „L. S. Bulandra44, cu Mobilă şi durere, text publicat în almanahul Gong ’80. Ca în oricare dintre textele maziliene, şi aici tema propusă este gravă, vizînd condiţia morală, conflictul se naşte din divorţul ireversibil între formă şi conţinut, între eroi şi timp, între lumea lor şi lumea în care trăiesc, între evoluţia pe planul exterior al gestului, al cuvintelor şi definitiva osificare pe plan afectiv şi intelectual. Adaptarea personajului mazîlian la modul de existenţă definitoriu unui anume moment se produce cu o viteză inegalabilă, pentru că adaptare înseamnă în acest caz mimetism, un cameleonism total, monstruos, care goleşte de (Din cronica teatrală la spectacolul „Mobilă şi durere44, de la Teatrul „L. S. Bu-landra44, apărută în „Scînteia tineretului",h din 23 mai 1980.) CRISTINA DUMÎTRESCU ,502 MOBILĂ şi durere sens orice fapt, care transformă instantaneu fiecare gest, fiecare cuvînt în propria-i caricatură. în Mobilă şi durere, personajele nu se mşi mulţumesc să se exprime în clişee, să gîndească (sau să figureze simulacrul unei gîndiri) în structuri prefabricate, ei încearcă să şi trăiască astfel. Eroii piesei au luptat cu ferocitate să-şi construiască bunăstarea şi, decorul find creat, încearcă acum cu aceeaşi ferocitate să-l însufleţească cu sentimente, cu gînduri. Au dobîndit mobilă stil şi acum vor să „agonisească44 şi sentimentele „asortate44 ; o masă florentină cere, în optica lor, spleen-ul de rigoare, preocupările artistice de rigoare. Cuvintele nu se nasc din viaţă, nu o exprimă, ci — incredibilă anomalie — viaţa se potriveşte „din foarfecă44 după tiparul unor cuvinte. Eroii piesei nu au evoluat ci au parvenit, cunosc toate semnele exterioare ale poziţiei la care jinduiesc dar nimic din substanţa acesteia, astfel încit firesc, formele, semnele devin ţinta lor. Derutant şi înspăimîntător la personajul din teatrul lui Mazilu este faptul că, împrumutînd un celebru paradox al lui Bernard Shaw, el „nu se mulţumea să facă ce •nu trebuie, el spunea şi gîndea ce nu trebuie44. E greu să te aperi de abjecţia acestor eroi pentru că ei nu sînt imorali ci amorali ; e inutil să încerci să-i demaşti pentru că o fac ei înşişi, cu „candoare44 cinică, declarîndu-şi cu voluptate toate carenţele de comportament şi de gîndire. In Mobilă şi durere nimeni nu încearcă să pară ceea ce nu e : cei doi şefi de cooperativă îşi mărturisesc, îşi proclamă cu entuziasm incompetenţa şi corupţia, consoartele lor îşi definesc cu privire limpede idealul de viaţă, reductibil la blănuri, un cîine la modă şi distrugerea rivalilor, subalternul anunţă „cu mîna pe inimă44 că deocamdată «el trebuie ,,să-şi facă suma4* şi abia apoi se va strădui să ia locul şefului pe care acum îl slugăreşte ş.a.m.d. Teodor Mazilu ne obligă să privim cu lupa o lume, o mentalitate, un pericol existent şi imaginea grotescă, deformată se datorează nu unui defect al instrumentului prin care cercetăm lumea, ci doar proprietăţii acestuia de a mări, de a face -sesizabil orice detaliu, fiecare nuanţă. Comedia sa este vitriolantă, umorul are gravitate şi ascuţime. Sursele acestuia sînt, doar aparent, doar în subsidiar, acelea de limbaj şi de situaţii, substanţa umorului trebuie căutată în zona adîncă a semnificaţiilor. Rîsul înseamnă mai mult decît oricînd atitudine, înţe- MOBILA ŞI DURERE 503 legere a unui pericol. Nimic „zglobiu44, nimic jovial în această comedie în care sarcasmul înlocuieşte ironia. Rîdem cu îngrijorare, rîdem pedepsind, rîdem cu luciditate şi necruţătoare asprime. Rîzînd nu ne eliberăm, nu ne depărtăm cu superioritate de faptele incriminate, ci dimpotrivă, învăţăm să le cîntărim la adevărata lor greutate, ne încărcăm cu obligaţia morală de a fi lucizii (din cronica teatrală la spectacolul „Mobilă şi durere44, de la Teatrul „L. S. Bu-landra44, apărută în Presa noastră, Anul XXV, Nr. 6 (290), 1980.) AUTORUL VĂZUT DE : AUREL BĂDESCU: „[...] Dramaturgia lui Mazilu (şi „Somnoroasa aventură “ ocupă un loc major în acest context) este — s-a observat şi s-a repetat insistent — cea a unui moralist. Cu ochi rece (însă — paradoxal — nu detaşat) şi maliţios, Mazilu demontează mecanisme de alterare a teritoriului moral mai puţin vizibile la prima vedere, întrucît funcţionează în spaţiul cotidianului şi $tu aparenţa plauzibilităţii şi a justificabilului. A spune că dramaturgia denunţă vicii „clasice41 precum arivismul, poltroneria, egoismul, cupiditatea, versatilitatea şi nu în ultimul rînd prostia (văzută ca viciu suprem în anumite condiţii) este loc comun. Interesul deosebit vine — cum spuneam — din intuiţia că aceşti factori de deteriorare a personalităţii umane nu se manifestă doar în formele tradiţionale, recunoscute ca atafe, ci şi în altele, mai subtile, nu o dată insesizabile. Mazilu este un admirabil observator al modului în care viciul îşi poate construi o armătură, o justificare teoretică, un eşafodaj de argumente în stare a-1 motiva, o „dialectică44 a lui. Este cheia unei dramaturgii cumva monotone şi previzibile de la un moment dat pentru un ochi grăbit, vitriolantă, admirabil articulată în mecanica ei, cultivîndu-şi tenace şi expresiv -obsesiile, insidioasă în felul ei, căci textul invită perfid şi la interpretare „realistă44 şi la interpretare deliberat convenţională, „teatrală44, cu nuanţe de şarjă sau parodie. [...]“ (Contemporanul, 2 iunie 1978). N. CARANDINO : „Nu toţi aceia care aplaudă piesele lui Mazilu le înţeleg, deşi această neînţelegere nu provine dintr-o preferinţă deliberată a scriitorului pentru genul obscur sau măcar ermetic ; stilul ţine seama doar de virtuţile profilactice ale ambiguităţii fiindcă a profitat deseori de ele. Romancier sau 506 AUTORUL VĂZUT DE... dramaturg, Teodor Mazilu cultivă îndeosebi genul satiric şi anume din perspectiva moralistului care, înainte de a propune o altă soluţie personală, constată cît de nociv este climatul făurit de ceilalţi, în care trăieşte. Referinţele de care uzează în scrisul său ni l recomandă autodidact, dornic să afle un postament filozofic observaţiilor de amănunt şi rostite „pe viu“. Teodor Mazilu are în această din urmă privinţă avantajul unei replici percutante în serviciul unui diagnostic în general exact, nu se poate spune că încercările sale de a teoretiza dau rezultate prea fericite. Niciodată acest scriitor nu pare mai mărunt decît atunci cînd se doreşte mare. Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că la nivelul curent nu izbuteşte să imagineze situaţii şi personaje într-un dialog de un comic pe cît de tăios şi de necruţător pe atît de generator de haz în cascadă. Fiindcă la piesele lui Teodor Mazilu se rîde — ceea ce nu la toţi autorii de comedie, cel puţin în sală, se poate constata. De astădată, rîsul este şi un alibi — dovadă că fabula se referă la „ceilalţi14. {...] Caricaturile. dramatice ale lui Teodor Mazilu au deosebit ecou în public, ecou datorat în parte gustului general pentru răzbunările fără risc, pe de alta meşteşugului scriitoricesc în arta desprinderii din realitatea fluentă a unor personagii, a unor moravuri şi a unor situaţii vii, deşi meschine...44 (Săptă-mîna culturalănr. 3, din decembrie 1970). ROMULUS DIACONESCU : „Prozator prolific, eseist şi publicist mereu în stare de alertă, Teodor Mazilu şi-a croit în teatru un stil original, de o specificitate uşor detectabilă, ce îi conferă un loc aparte în dramaturgia contemporană. Este, deja, un truism afirmaţia că teatrul său descinde nemijlocit din proză, atît ca formulă, cît şi ca atmosferă. Aproape ca nimeni altul, Teodor Mazilu solicită intens şi consecvent o singură coardă — a satirei — şi efectele au sonuri mereu proaspete, dramaturgul explorînd resursele formulei pînă în cele mai nebănuite unghere. Piesele lui sînt lipsite de respiraţie epică, de acţiune propriu-zisă, acestea fiind substituite de dinamica tulburătoare a limbajului. Desigur, este de domeniul evidenţei adevărul că limbajul posedă o forţă specială în teatru, dar la Teodor Mazilu el a obţinut hegemonia. Lumea dramaturgului devine o lume 507 AUTORUL VĂZUT DE,.. percepută prin auz> tot ceea ce devine tic sau automatism în comunicarea curentă este prizat cu un simţ special. [...] Tensiunea pieselor lui Mazilu — dacă se poate vorbi de aşa ceva — ni se dezvăluie prin permanenta opoziţie între sensibilitatea devitalizată şi simţul critic neiertător. Personajele lui se află într-o continuă zvîrcolire sentimentală, atacă şi se retrag, tînjesc după sublim dar se aruncă dezinvolt în prăpastia ridicolului, stingîndu-se prin epuizare conştientă, incapabile să-şi trăiască adevărat propriile sentimente. Funcţionalitatea personajelor este în primul rînd demonstrativă ; ele nu trăiesc, ci se explică, mai exact spus explică o stare morală, aflată într-un proces de deriziune. în piesele lui Mazilu, personajele nu cunosc devenirea, evoluţia nuanţată, ci, fixate într-un chenar, încep să-şi dezvăluie cu un năucitor apetit verbal fişa personală, aducînd la lumină universuri de o găunoşenie morală decepţionantă. înseşi destinul lor schematic refuză devenirea, iar zbaterea nu este decît o căutare zadarnică. Dramaturgul încheie multe piese omorîndu-şi personajele, dar gestul este pur simbolic, fiindcă nu e vorba de sfîrşitul unui destin, ei de anticipata mortificare a ideilor, de •extincţia lor prin acuzata şubrezenie a argumentelor. Metoda autorului poate fi învinuită de schematism : absenţa sîmburelui conflicţual plasează demersul narativ într-o stare de monotonie previzibilă şi un asemenea reproş îl folosesc cei blocaţi de gustul beletristicii poliţiste. Dar pe această cale ar însemna să anulăm originalitatea formulei, ce provine din extraordinara sugestie de trăire, dezvoltată din efervescenţa dialogului, de inferioritatea lui fremătătoare. La Teodor Mazilu confesiunea personajelor devine provocatoare, făcînd inutilă definirea prin acţiune ; există o pasiune teribilă pentru trăirea „retro“, pentru scormonirea unei biografii ratate, sterile, aşa încît perspectiva intră iremediabil în aburul idealităţii utopice. [...] Teodor Mazilu scoate efecte comice şi din metafizica “existenţei. Cineva spunea că, privit obiectiv, un anume decupaj din realitate încorporează deopotrivă comicul şi tragicul. Partea mărită a realităţii este dependentă de unghiul receptării. Teodor Mazilu priveşte întregul aproape exclusiv prin lupa satiricului. Inteligenţa exacerbată poate duce la unilateralizare. în literatură fenomenul se numeşte manierism. La Teodor Mazilu, manierismul se numeşte relativizare excesivă, ceea ce poate şterge 508 AUTORUL VĂZUT DE... diferenţierile necesare — cel puţin ca atmosferă — între o piesă şi alta. Stigmatizîndu-şi specimenele printr-un consum vizibil de inteligenţă speculativă, se poate ajunge la falsa impresie că înşişi eroii manifestă o superioară detaşare de rolul ce trebuie să-l joace, mărturie stînd însuşi apetitul deosebit pentru discuţiile „spirituale44. Dar, teatrul lui Teodor Mazilu şi-a croit o formulă originală în dramaturgia românească, tonul său moralizator fiind superior mentalităţilor ce au acreditat abuziv termenul44. (Teodor Mazilu — Vocaţia Satirei, în Spaţii teatrale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1979, p. 42—43, 57). VICTOR EFTIMIU : „Excelentul colectiv al „Teatrului de Comedieu prezintă astă seară publicului bucureştean o nouă piesă românească „Somnoroasa aventură44, datorată unui tînăr şi mult talentat dramaturg şi povestitor, Teodor Mazilu, o comedie pe care sînt încredinţat că o vor relua şi alte scene. Autor de\schiţe amuzante, Teodor Mazilu nu e la prima-i lucrare dramatică. Scrisul său a fost mult discu-tat şi, ca orice gen personal, a avut mulţi admiratori, dar şi mulţi critici. Nimeni :însă n-a contestat originalitatea lui Mazilu, dialogul său viu, replica surprinzătoare, situaţiile neprevăzute, relieful şi pitorescul personagiilor. Aceste personagii sînt ale unui Caragiale din vremea noastră, maniaci, semidocţi, neisprăviţi, plini de pitoresc şi autenticitate, fantoşe pretenţioase şi ridicole, cărora autorul le trage sforile cu abilitate, prezentîndu-i într-o lumină care nu o dată le dă aspectul unor caricaturi. Făpturi cari nu o dată par neverosimile, convenţionale, oamenii creaţi de Teodor Mazilu trăiesc o viaţă proprie, paradoxală, dar, totuşi, veridică. Foarte actual, totdeauna interesant, acest tînăr satiric face parte din familia lui Urmuz (tributar şi acesta lui Caragiale). El cultivă, ca mulţi dintre autorii la modă, comicul amar,, jocurile paradoxale ale inteligenţei. Prin verva lui scăpărătoare, prin interesul permanent pe care-1 stîrneşte acţiunea, autorul reprezentat astă seară e menit succesului. [...]“ („Un scriitor originalîn caietul program — nr. 14 — al spectacolului „Somnoroasa aventură44 de la Teatrul de Comedie, stagiunea 1964— 1965). AUTORUL VĂZUT DE... 509 SANDA FAUR : „Teodor Mazilu nu ţine să-şi amuze, deconectant", spectatorul, nu-i propune o partidă de zîmbet senin şi liniştitor, încheiată cu o mîngîiere îmbărbătătoare pe umăr. El nu vrea, neapărat, să se pună bine cu cei din sală şi să-i măgulească, complimentîndu-i amabil. Mazilu vrea doar să comunice nişte adevăruri despre anumiţi buni semeni ai noştri — e drept, adevăruri nu din cele mai trandafirii — şi îşi asumă toate riscurile, chiar acela de a zgîlţîi prea tare conştiinţa spectatorului comod şi de a-1 trezi din împăcata sa somnolenţă ; acuzele de mizantropie, de cinism, nu sînt foarte noi pentru el, aşa că le poate înfrunta, călit, şi cu prilejul spectacolului său jucat acum la „Bulandra", pe nume „Tandreţe şi abjecţie". [...] Iar toţi aceşti eroi ai lui Mazilu, după ce şi-au construit cu vocaţie a făţărniciei, cu sîrg, cu migală, o aparenţă de strălucitoare ţinută morală — în spatele căreia au pitit abil micimea şi ticăloşia lor — se joacă acum, voluptos, de-a propria „demi-tizare", se bat cu pumnul în piept, îşi reclamă puritatea, imploră iertarea. Desigur, totul cu aceeaşi ipocrizie volubilă cu care şi-au încropit şi prima înfăţişare. [...]“. (Flacăra, nr. 13, 1969). GEORGETA HORODINCA : Un cerc de spaime şi de dorinţi mereu flămînde asaltează existenţa subordonată unor scopuri străine de ea sau chiar potrivnice menirii sale. De aceea orice principiu care tinde să tiranizeze existenţa noastră — este cercetat de Mazilu cu atenţie şi prudenţă. în acest sens, autorul nu ezită să supună discuţiei propriile sale arme, de pildă, ironia. Cineva susţinea că Mazilu e „ironist prin esenţă". Dar cum o să fie Mazilu ironist „prin esenţă", cînd el nu respectă decît o singură exigenţă : aceea de a evita să devină sclavul oricărei exigenţe ? Obligaţia de a fi ironic, mereu şi oricînd ironic, este o eroare tot atît de gravă ca oricare alt clişeu care te face să treci pe lîngă realitate din vanitatea afirmării necondiţionate a unui principiu. Mazilu poate să fie ironic dar, fiţi atenţi, vă rog, la înţelesul întrebării pe care Camelia i-o pune de cîteva ori lui Iordache : „Ai avut un zîmbet ironic ?“ Camelia nu e atît de neinteligentă cum vă închipuiţi, ea ştie că si cea mai reuşită ironie poate fi dovadă de mărginire şi infatuare. Adevărata inteligenţă, cum spune şi Mazilu, este însăşi viaţa. Adevărata inteligenţă izvorăşte din viaţă şi nu o părăseşte 510 AUTORUL VĂZUT DE... nici o Clipă pentru speculaţii fără suport real. Oamenii care înţeleg acest lucru sesizează însăşi esenţa vieţii, trăiesc cu inteligenţă şi dau existenţei lor profunzimea gîndirii adevărate care nu e tot una cu deşteptăciunea şi cu gîndirea logică (a căror satiră face voluptatea lui Mazilu, pentru că gîndirea logicăy deşi o ia înaintea gîndirii adevărate, nu ajunge prea departe). Marx însuşi nu rîvnea o soartă mai fericită 'pentru om decît aceea care ar face să se confunde „comunismul cu naturalismul41, conştiinţa cea mai înaltă cu existenţa cea mai liberă, cea mar raţională organizare socială cu cea mai firească bucurie de a exista, perfecţiunea însumînd, prin urmare, o gîndire care nu încătuşează ci liberează deplin omul natural şi o euforie vitală care se produce pe baza unei înţelegeri reale, superioare a propriei noastre existenţe. Mazilu se bate tocmai pentru această existenţă liberă de orice alienare, orieît de subtilă şi oricît de plăcută ar fi ea la prima vedere. [...]“ (Luceafărul nr. 3, din 16 ianuarie 1971). VICU MÎNDRA : „Privite cu atenţie, piesele lui Teodor Mazilu descind direct din scrierile sale în proză, trecînd fără emoţii şi aprehensiuni pragul altui gen. Nu numai formula satirică este âceeaşi, dar şi respiraţia acţiunii. Teatral (deşi nu spectaculos) în cele mai vii pasaje ale schiţelor şi romanelor sale, Mazilu creează piese orgănizînd dialogurile în plan epic, acumulînd „momente44 satirice supuse greu disciplinei unui fir dramatic unitar. Comediile sale pot fi oricînd dezmembrate în fragmente ce Se susţin. Piesele suportă greu sarcina unui spectacol de un dramatism strîns şi par — în unele clipe — a fi silite să-şi decanteze scenic un material satiric conceput în „in-stantanee11. Ţinta tirului satiric în piese este de la bun început vizibilă, deşi proiectilele împrăştie lumini colorate şi lovesc prin filtrul ridiculizării. Interesul pentru psihologie este, de fapt, abandonat. Personajele apar în scenă după ce au fost reduse la funcţia unor argumente într-o demonstraţie moralistă, care nu se sfieşte să-şi dezvăluie determinările sociale în mod direct. N-are nici un sens să apărăm adevărul psihologic al caracterelor îii piesele unui autor care lucrează mai ales cu ficţiuni simbolice14. (Jocul situaţiilor drarriatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 189). 311 AUTORUL VĂZUT DE... D. R. POPESCU : Teodor Mazilu deţine. în yîrful cre- ionului cu care scrie un alfabet morse al său. în dramaturgie, şi nu numai, trebuie să ai un asemenea sistem propriu de comunicare, altfel te trezeşti ditamai clasicul care fluieră melodii culese din coşurile altora — neavînd nimic pre limba sa a spune, neavînd cuvintele sale, — fiind un aparat de eniisie doar, fără cap la cap. Sistemul replicilor şi al personajelor, lui Ma-zilu presupune o. survolare a chingilor care îngheaţă verbele şi paralizează substanţa hulitului cîndva Eu, o eliberare a limbajului de inhibiţiile interioare şi exterioare, dacă e bine spus astfel, un spaţiu al libertăţii omului. Sigur că şi proştii săi au clarul lor ;de lună sub care nici o oprelişte nu-i împiedică să se dezlănţuie. Dar insistenţa sub piscul mazilian întăreşte observaţia noastră de mai sus, n-o subţiază. în fond şi prostia (de ce doar înaltul sentiment zis iubire ?) e scrisă în legile omeneşti, cum ar spune o romanţă. Mazilu e un optician care prin-tr-un personal angrenaj de oglinzi ne arată limpezimea luminii după ce ne-a purtat prin imperiul nu prea roz al crasei sincerităţi a făţarnicilor săi nebuni, sau al nebuniei făţarnice. Extremele nu trebuie să ne sperie, ele fac corp comun în piesele lui Mazilu, ca într-un vis, unde totul e posibil. Este Teodor Mazilu un magician, un apostol al visului ? Da şi nu. Rămîne de văzut. Deocamdată să consemnăm doar părerea diavolului medic din Viena care din spatele ochelarilor săi nespectaculoşi, de contabil, găsea o relaţie analoagă între modalităţile producerii visului şi „viţului44, cuvîntului zis de spirit, ca forme de exprimare a celor mai adînci adîncimi ale omului [...].“ („Tribuna", nr. 38 (1239) din 18 septembrie, 1980). RADU POPESCU : „Ca şi Eugen lonesco, cu care are mai mult decît o bizară asemănare, Teodor Mazilu, debutant — nu sînt încă zece ani de atunci — întîmpinat cu mari rezerve, nu rareori cu suspiciune, şi contestat uneori cu violenţă, şi-a impus formula şi s-a impus publicului, devenind un dramaturg de circulaţie largă şi o prezenţă neîntreruptă a repertoriilor anuale. Ca si în cazul mai bătrînului său confrate româno-francez, nimeni nu-şi mai aminteşte opera lui anterioară — de gazetar, nuvelist şi romancier — şi poate nici el însuşi. Aceceptat şi „înţeles^ de teatre, critică şi public, Mazilu a fost legitimat şi e pe pragul consacrării, mai avînd doar să ajungă pe scena „Naţionalului41 512 AUTORUL VĂZUT DE... şi, apoi, la Academie — unde va ajunge, nu am cea mai mică îndoială. Aşa stlnd lucrurile, este cazul să observăm că acest proces de întîlnire şi concordanţă şi că însuşi acest moment de îmbrăţişare nu s-au produs printr-o „cuminţire'4 a scriitorului, prin autodezminţiri, concesii şi renegări, treptate sau abrupte, cu scopul legitimării şi al tuturor celorlalte cîştiguri, Mazilu nu este deloc mai cuminte, şi nu a făcut, adică nu a scris, nimic care să poarte marca unei intenţii de aliniere în front şi a unui salut conformist. El a evoluat, desigur, dar numai în sensul său, în stilul său şi pe traiectoria sa, şi dacă drumul său s-a întîlnit şi, parcă, contopit cu drumul teatrelor şi al marelui public, el nu are nici un merit şi nici o vină. Întregul merit — numai merit — e al publicului, care evoluează şi el, şi evoluează în-tr-un ritm mult mai precipitat. Ajungerea din urmă a scriitorului, hai să-i zicem de avangardă, de către public, se realizează astăzi mult mai rapid decît odinioară şi asimilarea, sau eliminarea, după cum e cazul, a avangărzii e fapt îndeplinit în cîţiva ani. E unul din semnele bune ale culturii de public a timpului nostru, al cărui ricoşeu este că avangarda trebuie să-şi schimbe pielea şi masca în fiecare toamnă, desperată şi sleită... Pentru a ne întoarce la Mazilu, tripticul de piese scurte prezentat de Teatrul Mic depune mărturie solidă cu privire la ceea ce spuneam, atît dbspre evoluţia sa, cît şi despre consecvenţa, despre credinţa sa faţă de sine însuşi. La cel puţin două din bucăţile reprezentate, deşi nu în egală măsură, dramaturgul face o serioasă tentativă de a-şi aprofunda şi lărgi preocupările, predilecţiile şi orizontul şi de a le înălţa, cu mijloacele sale binecunoscute, într-o zonă de idei mai închegate şi mai dense, într-o ipoteză filozofică superioară. [...] Dificilă, în primul rînd, în trecerea pe scenă a operei lui Mazilu, este găsirea tonului. Abstracţia şi transluciditatea, unite cu o naivitate. enormă şi cu o profundă sinceritate a banalului, exclud orice intonare direct „realistă14 şi orice portretizare pe această linie : ceea ce este mai prezent din moralitate şi din fabulă în opera aceasta ne scoate tocmai din umanitatea directă, sensibilă ; aşa cum, în fabtilă, animalele vorbesc, oamenii lui Mazilu vorbesc într-un mod şi într-o limbă care nu poate fi a mecanismului psihologic de toate zilele44. (Cronici dramatice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 24—25 ; 27). AUTORUL VĂZUT DE... fj|3 LUCIAN RAICU : „Un spectacol Teodor Mazilu este pentru mine (şi nu cer, bineînţeles, nimănui să împărtăşească această, pură impresie) un eveniment, un eveniment festiv, de care mă bucur copilăreşte, făcîndu-mă să uit, să uit foarte repede şi foarte uşor, fără nici un efort, că sînt considerat critic literar, şi că, în consecinţă, trebuie să analizez, să explic, să stabilesc comparaţii şi ierarhii, să deosebesc aparenţele de esenţă, să satisfac, în sfîrşit, toate importantele deziderate profesionale ca un automat bine pus la punct. Ştiu că mulţi clatină din cap, fie cu iritare* fie cu paradoxală admiraţie, cînd citesc sau ascultă un text semnat Teodor Mazilu, surprinşi de ceea ce socotesc ei a fi cinismul acestui scriitor, de cît de departe poaite el să meargă cu dispreţul şi batjocura, cu lipsa de respect faţă de atîtea venerabile sentimente, drame, frămîntări şi tragedii, în loc să le ia (aşa cum se cuvine...) în serios şi să se lamenteze, împreună cu noi toţi, de gravitatea lor. Mulţi, cum se spune, rîd, dar în sinea lor clatină din cap, în sinea lor cea mai adîncă îşi spun că n-ar trebui să rîdă, că nu e nimic de rîs, nimic de dispreţuit, în tradiţionalele suferinţe ce se etalează în text sau pe scenă. Acest fel de a înţelege lucrurile (las deoparte ca aproape indiferent faptul că ia după caz forma dezaprobării supărate sau a admiraţiei jubilante) se bazează pe automatisme, pe împovărătoarele automatisme ale minţii noastre de fiecare zi, refăcute ca din nimic, spre mulţumirea fiinţei noastre automatice, în fiece dimineaţă, a fiecărei zile în urma unui somn binefăcător din care, vai, ne închipuim şi ne auto-încredinţăm cu toată seriozitatea că ne-am trezit, cînd, în realitate, ne cufundăm într-un somn (al adevăratei, umanei conştiinţe) şi mai deplin, şi mai rigid, şi mai fără scăpare. Starea aceasta de falsă trezie, împinşi de mecanismele căreia ne mişcăm de atîtea ori, cu un fel de pornire oarbă ce poate lua înfăţişările cele mai agitate, mai „vii“, mai fascinante, este veritabilul obiect al atenţiei în literatura şi teatrul lui Teodor Mazilu. Viaţa falsă, pasiunile false, disputele automatizate între oameni deveniţi simple personaje capabile doar să-şi rostească tiradele învăţate pe.de rost şi spuse cu o străină gură, iată veritabila materie a acestei aparent ciudate literaturi. Se înţelege, cred, că nu putem judeca, la proporţiile şi sensul exact, textele lui Mazilu, pri-vindu-le din perspectiva „obişnuită44 a fiinţei noastre, pentru că m AUTORUL, VÂ2UT DE... perspectiva obişnuită (dictată de automatismele inerente falsei trezii) este chiar obiectul (tocmai el vulnerabil) al acestor texte. Ci trebuie să ieşim, dacă mai sîntem capabili de ingenuitate, de prospeţime, din zona magnetică, în care se mişcă personajele însele, să evadăm o clipă din ea, căutînd accesul lâ o nouă puritate, în lumina căreia ceea ce există (inclusiv spectacolul Mazilu !) să se vadă bine şi exact, fără prejudecăţi, fără principii ale minţii automatizate, fără „idei44 constituite, fără acel ^bagaj44 de păreri şi soluţii, pe care-1 tragem inutil după noi în toate împrejurările şi din pricina căruia vederea noastră tinde, de la sine, să falsifice. încă o dată, tocmai despre această extraordinară capacitate a noastră de a falsifica şi a ne falsifica pînă la o limită greu de imaginat, despre această fantastică mistificare în interiorul căreia ne complăcem cu voluptate şi care (fapt foarte curios) ne dă senzaţia „plinului44, a „autenticităţii44 — deşi lucrurile stau în realitate cu totul şi cu totul altfel ! — tocmai despre asta e vorba în piesele de teatru, în proza lui Teodor Mazilu. Totul pare a fi în regulă, pasiuni, idei, frămîntări, contradicţii, o formidabilă agitaţie, o neîncetată fierbere, numai că protagoniştii, deşi cu ochii larg deschişi şi nevinovaţi, sîn.t morţi de-a-binelea. Sau cei puţin somnambuli. Spectacolul, în ciuda aşteptărilor, este eliberator, o clipă de veritabilă luciditate. După care, fireşte, ne reluăm fiecare „personalitatea44 noastră constituită, bagajul de idei şi de învăţăminte, reintrînd în starea de vioaie letargie, de foarte agitată semiconştienţă. (Folosesc aceşti termeni şocanţi, desigur, doar spre a mă face mai bine înţeles; evit cu intenţie „nuanţele44...) Ţinem enorm — pare a spune scriitorul — la neînsemnatele noastre obiecte, pasiuni, păreri, oamenii se agaţă de ele şi le cară după ei pretutindeni, dar cît de liber te simţi în clipa cînd te-ai hotărît să nu mai tragi inutil, după tine, toate aceste obiecte şi păreri şi automatisme, şi chiar dacă la unele dintre aceste păreri nu putem sau nu trebuie să renunţăm, clipa de întrerupere a cursului normal e resimţită de toată fiinţa vie ca absolut necesară şi reconfortantă. Fie şi numai ca o tehnică a „ascezei44, ca un exerciţiu de higienă a sufletului, de purificare a spiritului; O lectură sau un spectacol Mazilu tinde să ne transfere într-o zonă „sterilizată44 de sentimente şi idei preluate. Scriitorul clădeşte totul de la început, pe un loc absolut liber, din care vegetaţia dinainte existentă a fost energic extirpată, 5X5 AUTORUL VĂZUT DE... smiulsă din rădăcini. Operaţia eliminărilor succesive, a „discreditărilor “ totale e dusă la capăt într-un ritm impecabil. Şi într-un fel „cinic44 şi morocănos ! Cu o scînteietpare ingenuitate.44 (Gînduri despre acest spectacol, în caietul-program la spectacolul „Tandreţe şi abjecţie" de la Teatrul „L. S. Bulandra44, premiera — februarie 1969.) „Eirunamente incomod, iritant, teatrul lui Mazilu dispune de o percutantă forţă de şoc : fenomen de ruptură, de violentă discontinuitate ; cea mai gravă eroare ar fi de-al recepta, cum sîntem înclinaţi de la natură să o facem, cu o sensibilitate împovărată de ceea ce ştim şi ceea ce aşteptăm, în virtutea unei cunoaşteri ^prealabile, avidă de a găsi confirmări liniştitoare, fapte de repetiţie, care să amîne sau să înlăture nefireasca noastră îngrijorare faţă de nou, tulburarea plină de teamă faţă de necunoscut. Ca orice operă esenţial nouă, acest teatru trebuie receptat, dacă se poate, cu inima uşoară, cu spiritul senin despovărat de aşteptări şi tensiuni inutile, de obişnuinţe şi idei formate. Ar fi un moment de suspendare a discursului interior pe care-1 confundăm îndeobşte cu „personalitatea44 şi-n absenţa căruia ne simţim săraci. Această dispoziţie ingenuă în acelaşi timp activă, de o vibraţie calmă, dar plină de intensitate, ne face sensibili la iradierile Necunoscutului, la neprevăzutul operei excepţionale. Atenţia concentrată, dar fără efort, fără silinţa care, inevitabil, o falsifică, pentru ca ne reinstalează în domeniile cunoscutului, atenţia liberă de prejudecăţile numeroase legate de ceea ce credem a fi, cum se zice, pe gustul nostru, reprezintă condiţia aproape elementară, aprbape „normală44, dar cit de rar realizată, de înţelegere directă, vitală. Nici o vibraţie cu adevărat nouă nu ne va atinge dacă vom simţi vreo clipă tentaţia de a o raporta la ceea ce ştim că ne-a produs în trecut o vibraţie asemănătoare. Neînţelegerile de care se loveşte literatura lui Mazilu, cele datorate obişnuiţilor detractori, foarte mîndri şi siguri de părerea lor, dar şi cele oarecum tolerabile, şi înduioşătoare prin voinţa de progres pe care o manifestă, ale partizanilor timizi ori frenetici, se explică, desigur, nu prin rea voinţă sau prin carenţe 516 AUTORUL* VĂZUtT DE..a de ordin bibliografic, ci prin ispita curentă de a o integră în sistemul cunoscut şi verificat al lecturilor anterioare, infailibil* în felul săU, cîtă vreme e vorba de a judecă operele trecutului* şi de a aprecia cu satisfacţie încă odată ceea că toată lumea apreciază, şi care greşeşte rar, dar bine, în cazul anume, şi numai în acest caz esenţial, al noului, ăl sâituIM • Iii*:-ftehtiribscfat. Teatrul lui Mazilu este un astfel de salt, la care te decizi sau nu, fără nuanţe intermediare şi mici gesturi concesive de natură a spori confuzia, şi aşa destul de mare, în jurul adevăratului său înţeles. Cine-a văzut spectacolul cu Aceşti nebuni făţarnici (iar măi înainte, Proştii sub clar de luna, Tandreţe şi abjecţie, Inundaţia, Don Judn moare ca toţi ceilalţi, Treziţi-pâ în fiecare dimineaţă) ştie, dacă vrea să ştie., că acolo se spun lucruri care nu s-au spus niciodată, fără nici o asemănare cu cele spuse, fără nici o trimitere complice la ele, care să le dea patina aceea caldă şi confortabilă, pentru simţul nostru inert de „ordine44 şi „cultură44, a lucrurilor, la urma urmei, acceptabile de ce nu... Răsună cuvinte neauzite şi scandaloase, nu trebuie să ne ferim să o spunem, pentru simţul coihun, veşnic doritor de confirmări, lacOm să i se spună mereu, doarJ sub alte forme ceea ce ştie şi crede că ştie bine, odată pentru totdeauna* indiferent ce s-ar întîmplâ. Există spectatori, există şi critici specializaţi care în loc să vadă un spectacol Mazilu cu ochii lor, îl văd cu ochii orgoliului lor şi sînt fireşte jigniţi,, personal afectaţi, de cele ce se aud pe scenă. Nu trebuie consolaţi, teatrul lui Mazilu chiar pentru aceasta a fost făcut, să ne jignească profund, dureros şi necruţător orgoliul, imaginea falsă, de o funebră nobleţe, pe care o avem despre noi înşine. Fără iluzii : nu sîntem altfel* iar dacă pe deasupra ne simţim şi „jigniţi44, încît aproape să nu ne credem urechilor, lucrurile se simplifică şi mai mult. Ceea ce jigneşte în teatrul lui Mazilu este chiar noutatea sa. Noutatea are totdeauna ceva violent, incomod şi, din acest punct de vedere, este desigur o insultă adusă orgoliului nostru, respectabilităţii noastre. Fireşte că situaţia se modifică simţitor, dacă avem puterea de a fi o clipă „liberi44, lipsiţi de importanţă, de a fi pur şi simplu; nu de a ne, simţi reprezentaţi de suma mecanică a „particularităţilor44.-şi „preferinţelor44.noastre* amestecate cu oarecare grijă spre a da senzaţia de verosimilitate,iluzia omului „viu44... Dar chiar despre aceasta e vorba, desigur, în AUTORUL VĂZUT DE... 577 lintiii foarte mari, în piesele lui Mazilu. (,>Mazilu şi teatrul său“, în „Luceafărul“ din 23 ianuarie 1971). * * * „Neînţelegerea sau reaua înţelegere a teatrului lui Mazilu se explică printr-o confuzie a punctelor de vedere : suprafeţelor realiste şi „verosimile44 prin limbaj ale scrisului său li se aplică un criteriu al adîncimilor sau al presupuselor adîncimi (pe care fiecare le înţelege cum vrea şi cum poate), după cum, dimpotrivă, adevăratelor profunzimi, intuiţiilor asupra subconştientului, neaşteptate la nivelul comun şi deci incredibile, li se aplică un liniştit criteriu al verosimilităţii, al suprafeţei credibile, din perspectiva limitată a căruia ele par, fireşte, bizare, absolut bizare, invenţie răutăcioasă ori cel puţin gratuită, fără nici un raport convingător cu o realitate văzută automat şi în treacăt. Suprafaţa şi esenţa coexistă fără a se incomoda în personajele lui Mazilu, într-o alternanţă armonioasă, de un efect buimăcitor, cu atît mai ciudat cu cît nu numai că nu comunică una cu alta, dar nici nu provoacă, prin inadecvare, impresia „clasică44 de ipocrizie, pe care toată lumea, inclusiv criticii educaţi de modele, o aşteaptă spre a se regăsi în fine, într-o lume ordonată şi previzibilă. Faptul că nu se dă curs acestei aşteptări măreşte starea de perplexitate : căutăm, pretutindeni, confirmări ale cunoscutului, altfel ne simţim contrariaţi şi chiar jigniţi ! Personajele lui Mazilu nu sînt, la modul comun, ipocrite, pentru că nu au conştiinţa încărcată, nu văd de ce ar trebui să aibă astfel de conştiinţă : ele sînt de o ingenuitate desăvîrşită, de o „claritate44 miraculoasă a propriului subconştient, pe care şi-l descriu, în văzul şi auzul tuturor, cu o mîndră dezinvoltură. Aceste adîncimi de nemărturisit ele le exprimă în limbajul cel mai cotidian cu putinţă, în formulări de un „firesc44 patinat. Un personaj al lui Mazilu ştie aproape totul despre sine şi vorbeşte despre sine, despre „adevărata44 sa fiinţă, într-un fel destul de neliniştitor. Firescul acestor spovedanii poate produce o senzaţie de artificialitate : unde a auzit autorul rostindu-se astfel de fraze ? Nu ştiu dacă le-a auzit sau nu undeva, dar cu siguranţă le-a simţit adevărul şi dacă ne liniştim puţin îl simţim şi noi. Dialogul se desfăşoară la nivelul strict verosimil, adică monden, al fiecărui personaj, dar angajează straturi ascunse, lucruri m AJJTORUIJ VĂZUT JDJE... despre care nu se vorbeşte ; din amestecul liber al „stilurilor" (profunzime şi superficialitate) se naşte aspectul de şoc şi de ruptură al acestui teatru şi în acelaşi timp spectaculosul său de o factură, desigur, neobişnuită. De aici şi natura sa, dacă se poate spune aşa, stridentă ; departe de a fi un defect, această stridenţă este inseparabilă de conţinutul violent, de o noutate violentă. Orice descoperire, în raport cu ceea ce cunoaştem şi recunoaştem drept natural, implică o notă stridentă, care o anticipează sau o rezumă: este originea şi totodată efectul ei. De aceea greşesc acei regizori şi acei critici care încearcă să introducă teatrul lui Mazilu într-o perspectivă ponderată, potolită şi confortabilă, într-o ambianţă domestică. în felul acesta, chiar nu se înţelege nimic. Proiecţie intensă, plină de vitalitate şi elan, a inteligenţei, teatrul lui Mazilu exercită o acţiune eliberatoare. „Sentimentele" sînt aduse într-un spaţiu liber, vast, luminos, în care se distinge limpede cît sînt de consistente, din ce sînt compuse. Deseori această compoziţie spune totul despre valoarea lor (strict uti-litaristă), despre energia sumbră (pusă în serviciul unui interes determinat) care se ascunde în cuvinte, în cuvinte mari şi sub aparenţe legitime. Critica „respectabilităţii", a buhelor sen ti-* mente a luat rareori forme la fel de convingătoare. Pentru că este o critică nu numai lucidă, dar şi profund pasională. Critica pasiunilor se face cu pasionalitate. Cît sînt de justificate dramele şi suferinţele noastre, cît de autentice, cît de „inteligente", ce rămîne din ele dacă schimbăm puţin perspectiva, dacă renunţăm puţin la înverşunarea obtuză cu care ne instalăm în ele, ce e viaţă adevărată şi ce e lipsă de viaţă în ele ? Meditaţia asupra acestor întrebări nu are nimic previzibil, ostentativ, nimic din felul crispat şi rigid caracteristic al unei instanţe morale care ne-ar soma să răspundem, ci este deschisă, vie, liberă, activitatea vieţii înseşi, despovărată de criterii impuse, de principii sufocante, izolate într-o ambiţioasă şi suspectă grandoare. [...]“ („România literară“ din 19 februarie 1971). MARIUS ROBESCU : „De o mare originalitate, teatrul scris de Teodor Mazilu este încă departe de a fi jucat (şi comentat) aşa cum merită. Cu toate acestea de-alungul anilor s-a creat un stil al reprezentaţiilor Mazilu (din păcate, atît de 519 AUTOBUL VĂZUT DE... puţine) un stil necesar, impus de textul şi subtextul pieselor. Este straniu şi revelator totodată să constaţi că spectacolele bune după acest dramaturg seamănă în chip fundamental între ele, oricît de deosebiţi ar fi regizorii şi trupele care le-au elaborat. Mazilu convinge sau nu, aceasta mi se pare alternativa. Un regizor convins va da o reprezentaţie remarcabilă, un altul, chiar dotat şi îndelung hrănit cu idei despre teatru, nu va putea nici măcar s-o scalde. îndeobşte se acceptă părerea că Teodor Mazilu compune satire. Este important însă să observăm că el nu priveşte lumea dinafară, veştejind-o, nici nu crează tipuri. Dramaturgul satirizează lumea lăuntrică, viaţa interioară, cum se spune, poziţia sa este mai degrabă a poetului liric iar concluzia divulgă un invincibil moralist. în puţine cuvinte, aş spune că teatrul lui Mazilu impresionează mai ales prin extraordinara sinceritate a mărturisirii. [...]“ (Autori şi spectacole, Editura „Eminescu44, 1980,p. 118). NAT ALIA STANCU : „Piesele lui Mazilu fac parte din categoria acelora care se cer mai întîi citite cu atenţie. Şi aceasta nu fiindcă au calităţi literare mai puternice. Nu. Aş spune chiar că sînt mai ales teatrale. Mazilu vizualizează. Replica lui completează gestul şi invers. Personajele lui, care vorbesc cu glas tare, pentru alţii, se cer descifrate, cu glas tare. Dar această teatralitate se lasă greu comunicată cu mijloace scenice obişnuite. Şi nu decorurile, muzica, luminile, sînt o problemă. Şi poate nici disponibilitatea regizorului şi actorilor de a înţelege resorturile, intenţionalitatea şi direcţia teatrului lui Mazilu, ci capacitatea lor de a intui şi realiza corect tonul şi echilibrul aparte al acestui teatru, tonul fiecărei partituri; ponderea şi subtextul sau lipsa de subtext a fiecărei replici. Şi mai ales altceva : capacitatea de a întruchipa, mişcîn-du-se firesc şi natural, compoziţii desprinse parcă dintr-un bestiariu fantastic, constituite artificial, dar după modele, din elemente umane. Reuşita în cazul transpunerii scenice a dramaturgiei lui Mazilu nu presupune doar inteligenţă, talent, ci şi antrenament profesional anume.44 (Scînteia, 9 iulie 1978). VALENTIN SILVESTRU: „întreaga dramaturgie a lui Teodor Mazilu este deosebită structural de comedia satirică ante- &2JD AUTORUL VĂZUT DE... rioară, dar în primul rînd pentru că încorporează idei noi, manifestările de falsă adaptare la lumea actuală a micilor săi burghezi, ipocriţi, disperaţi, prevaricatori, sentimentali, - depravaţi, furioşi ori apatici, fiind sancţionate satiric din perspectiva unui ideal, socialist. Modalitatea absurdă de contraexistenţă a acestor eroi a modelat şi expresia comică, grotescă, practicată de scriitor în formule de gîndire şi automatisme de comportament, ale personajelor, ce frizează absurdul14. (Caligrafii pe cortină, Ed. Emi-nescu, 1974, p. 73). ❖ ❖ „...literatura satirică n-a atins, prin nici o altă creaţie, incisivitatea şi originalitatea comediei lui Teodor Mazilu...44 „...cel mai însemnat comediograf al generaţiei mal noi de dramaturgi, Teodor Mazilu44. „După un stagiu în ziaristică şi după ce a publicat cîteva volume (schiţe, portrete satirice, foiletoane, un roman) Teodor Mazilu s-â îndreptat către teatru rîvnind, probabil, la o confruntare directă cu publicul şi dînd curs unei vocaţii pe care dialogul concentrat, mişcarea precisă a personajelor, situaţiile tensionate o prevesteau din cele mai bune pagini ale prozei sale. Interesul iscat de lucrările sale destinate teatrului e real, provenind mai cu seamă din ascuţimea şi profunzimea satirei, precum ; şi din originalitatea formulei comice. Comediile lui Teodor Mazilu (ca şi cea mai mare parte a prozei sale) incriminează prostia, al cărei conţinut e sugerat de autor a fi azi refuzul valorilor adevărate : munca în folosul societăţii, legăturile între oameni întemeiate pe sentimente veritabile, afirmarea personalităţii în creaţie. [...] [...] Teodor Mazilu infamează cu stăruinţă şi vehemenţă satirică neomenia, urmărind procesul de dezumanizare a paraziţilor sociali care ajung pînă la urmă de o inutilitate pernicioasă. El extrage efecte comice din această inadecvare structurală a parazitului la realitate şi-l despoaie de poncifele morale şi sentimentale cu care încearcă a-şi drapa refuzul de a produce bunuri, iresponsabilitatea socială, egoismul zoologic. în dramaturgia lui Teodor Mazilu e infuză o tendinţă didactică, moralizatoare, de calibru clasic, exprimată îndeobşte AUTORUL VĂZUT DE... 3 J|| prin negaţia urîtului, care, batjocorindu-se pe sine, se afirmă nu numai ca delictual sub raportul normalului, ci şi imposibil într-o ordine normală. Prins cîteodată de voluptatea acestei originale demonstraţii, autorul devine... demonstrativ, perorînd în contul personajelor, dar nu totdeauna cu deplină acoperire imagistică. Cu toate acestea, structura eroului impune prin coerenţă. Eroul lui Mazilu nu este un prost obişnuit, adică un infirm mental ; el poartă şîn cumul acele date ale prostiei care o configurează drept un fenomen de degradare şi pervertire a umanului şi, în anumite condiţii, ca o barieră... în calea evoluţiei fireşti a colectivităţii. Anatomia prostiei ticăloase e întreprinsă cu rece obiectivitate şi în aşa fel încît i se oferă cea mai largă poşibiliţate de a se auţorevela. Personajul se introspectează şi îşi comunică public, cu candoare ori cu orgoliu, rezultatele autoanalizei. Se dedublează şi caută, reflexiv, în sine cauzele propriei mulţumiri ori insatisfacţii, cerînd imperios tandreţe faţă de propria-i nimicnicie, îşi destăinuie cu dezaprobare tarele, dar se automistifică, şocotindu-le universale, eliberîndu-se ca atare de orice responsabilitate personală şi arogîndu-şi dreptul de a se comporta „cu, sinceritate" — ceea ce, în asemenea cazuri, este cinism pur şi obiectiv, făţărnicie extremă. îşi face un blazon din banalitate, soootindu-se simplu, neînsemnat, o unitate derizorie a întregului — aceasta fiind însă o carapace perfidă a vanităţii, menită să-l şi apere de duritatea eventualelor coiitralovituri. E grav, fulminant, onctuos, revendicativ, plîn-găreţ, nu şi vesel. Care e sorgintea comicului în această dramaturgie originală şi aţîţ de caracteristică, unde — chiar cînd construcţia e deficitară şi eroul monologhează printre umbre, iar intriga e rudimentară există un atît de puternic element de seducţie ? îndeobşte se afirmă, în plan teoretic, că sursa principală a comicului e contradicţia, violentă clintre esenţa adevărată şi aparenţa falsă. Intr-un, articol al său mai vechi, Teodor Mazilu îşi punea întrebarea dacă pu cumva există o posibilitate de comedie şi în conformitatea esenţei cu aparenţa, conformitate proclamată ca atare de personajul satirei. Dramaturgia sa atestă drept fructuoasa o asemenea posibilitate. în acest caz e probabil că se naşte o contradicţie comică de ordin superior între individ şi mediu, între cinismul său afişat şi conceptul etic real, între prostia sa agresivă ori retractilă şi stadiul normal al inteligenţei active." (Atitudini creatoare în dramaturgia română con- AUTORUL VĂZUT DE... temporană, în voi. Clio şi Melpomena, Ed. Eminescu, 1977, p. 61, 87, 88, 89). * . . ❖ ■ * :! • „[...} Cînd teoreticienii se vor apleca asupra creaţiei dramatice a lui Mazilu (căci asupra prozei sale au făcut-o) vor descoperi probabil că el a inventat, la noi, o farsă modernă, în care, spre deosebire de specia cunoscută din evul mediu, protagonistul se păcăleşte doar pe sine, încercînd nu sa-i mistifice pe alţii, ci să-i încredinţeze că' malversâţiunile sale sînt autentice şi deci trebuie acdeptate ca atare, deoarece provin din cele mai pure intenţii şi afecte, fiind conforme cu cele mai ortodoxe norme de convieţuire socială. E, deci, o mistificare dublă, demenţială, dar de aparentă logică. [...] Cum această dramaturgie se construieşte «cu o mare libertate faţă de lumea obiectiva» (T. Mazilu) —- căreia i se observă însă minuţios resorturile morale şi sociale — ea are şi nervul actualităţii, şi canonul clasicităţii, implicîndu-se cu fervoare satirică în contingent şi îngheţînd, într-o formulă de o eomicitate surprinzătoare, tipuri amorale şi asociale moderne44. (România literară din 22 maftie 1979). TRAI AN ŞELMARU : „Dacă adevăratul creator, original, neepigonic, este acela care are în faţa realităţii o optică proprie, care, pentru a se exprima, descoperă o modalitate artistică decurgînd strict din această optică — şi de aceea irepetabilă atunci fără îndoială Teodor Mazilu este un astfel de creator. Poate că, la început, ceea ce a surprins la Mazilu a fost numai ecoul unei intuiţii speciale ţîşnite spontan, şi nu un act artistic construit şi stăpînit pe toată aria. Dar pe măgura evoluţiei sale, intuiţia s-a transformat — găsindu-şi uneltele estetice corespunzătoare — într-un mod de investigare a realităţii, exprimat cu o precizie mereu sporită şi o virulenţă cu totul aparte, într-un univers de imagini uimitoare prin noutate. într-o dramaturgie ca a noastră — care nu se poate plînge de lipsa comediei cu caracter satiric (ba dimpotrivă!) — nu e prea uşor să-ţi găseşti un timbru original. La noi, zeflemeaua AUTORUD VĂZUT DE... 52^ e la ea acasă. Spectatorului nostru îi place să rîdă. Zi-le de pe scenă nemernicilor cîtevă „de la obraz“ şi i-a trecut năduful măcar cît ţine spectacolul. Satiricul autentic nu se mulţumeşte însă cu atît. Pentru el, rîsul face casă bună cu plînsul şi indignarea, — dacă vreţi — o formă a plînsului şi a indignării. Satiricul nu glumeşte pe socoteala viciilor. El nu le constată doar, ci le urmăreşte pînă la ultimele lor consecinţe, scoţîndu-le în relief monstruozitatea. Mazilu scrie cu scalpelul. Cine i-â urmărit evoluţia îşi dă seama că scrisul său a devenit, din ce în ce mai mult, o răfuială cu grave tare individuale şi sociale, ajungînd — ca în piesa recent reprezentată : „O sărbătoare princiară“ — la satira de pură esenţă tragică. Umanist şi moralist intransigent, e preocupat nu numai de batjocorirea năravurilor, ci de disecarea în faţa spectatorilor a complicatului mecanism sub care se ascund imoralitatea, necinstea, căpătuiala, lichelismul, hoţia, ticăloşia, rapacitatea, diversele forme pe care le iau. El atacă obsesiv tot acest putregai, nu în sine* ci-i dezvăluie cu consecvenţă caracterul antiuman, îndeobşte ascuns sub masca făţărniciei. Se poate afirma, cred, fără teamăi de a greşi, că pentru Mazilu, direcţiile de atac esenţiale rămîn ticăloşia şi făţărnicia care o învăluie, cpnşiderînd că numai astfel scrisul său poate juca efectiv rolul profilactic specific marii satire. (In sensul acesta ni se pare semnificativ şi titlul sub care e prezentat spectacolul coupe al Teatrului „Bulandra44, „Tandreţe şi abjecţie44). Şi am impresia că pînă la urmă dintre cele două, principalul obiectiv rămîne tandreţea, adică poleiala ipocrită, considerată de Mazilu primejdia cea mai mare. De aceea este atît de evidentă la el şi preocuparea de a opune sentimentelor falsele sentimente, la adăpostul cărora abjecţia operează nestingherită asupra bunei credinţe, antiumanul asupra, umanului. Această delimitare, care constituie pentru Mazilu o preocupare fundamentală — aş spune, de ordin pedagogic —* şi-a găsit în scrisul său o modalitate estetică proprie, îi dă un timbru specific, surprinzător, tocmai pentru că el nu mai operează cu jocul aparenţelor, şi esenţelor, ci întruchipează în personajele sale, în universul său artistic exclusiv esenţa, monstruoasă uneori pînă la crimă, a ticăloşiei (modalitate cu deosebire evidentă în O sărbătoare princiară). Personajele sale nu sînt nişte caricaturi umane, ele nu se mişcă şi nu vorbesc pe dimensiuni obişnuite, ci, situate într-un univers dezgolit de apa- !524 AUTORUL VĂZUT EţE... renţe, apar la prima vedere ca-.-făpturi. fără legătură cu realul. Nu oameni cu virtuţi , şi defecte, ci creaţii proprii* rezuLţat al întruchipării artistice a antiumanului monstruos. Personajele lui Mazilu devin de fapt antipersonaje, pe care nu le vom întîlni sub această formă în - viaţa coţidiană, nu la, vom auzi .vorbind astfel pe stradă sau în tramvai. De ce apare ciudată, neverosimilă Ipmea lui Mazilu ? De ce ne şochează atît de violent limbajul antipersonajelor sale ? Pentru că, înlăturînd învelişul făţarnic al vorbelor, el construieşte replica pe ceea ce se ascunde îndărătul lor,, pune în; clar; gîndul, intenţia de obicei nemărturisită. în realitate, nici un ticălos nu va declara că e ticălos, nici un neom nu va recunoaşte deschis că e neom, pentru că astfel n-ar putea trăi printre oameni. Antipersonajele lui Mazilu nu numai că au deplina sinceritate a neomeniei, dar o manifestă aşa cum respiră, nu pot trăi fără ea. Ele îşi argumentează logic abjecţia, o cultivă, o iubesc, expunîndu-şi totodată şi tehnica făţărniciei, mecanismul de camuflare a abjecţiei în tandreţe. Aşa cum umanul Se simte bine în cinste şi sinceritate, monstruosul e la largul lui în ipocrizie. Mazilu dezvăluie acest climat, situîndu-şi antipersonajele în situaţia lor firească, de a-şi da pe faţă gîndurile, principiile, filozofia de viaţă. De aici şi neaşteptata sonoritate, mai bine zis forţa de percuţie a replicilor numai în apareriţă' absurde, ilogice, în fond avind însă o riguroasă logică interioară, specifică antipersonajului respectiv, replici rostite cu un fel de ifose peremptorii şi tîmpe. E ceea ce înţelege de altfel Mazilu prin „prostie44. Ticăloşii nu sînt proşti în sensul obişnuit al cuvîntului. Dimpotrivă/ Pe dimensiunile lor, sînt foarte rafinaţi şi de aceea primejdioşi. Dar numai pe dimensiunile lori1 „Prostia44 iese la iveală abia cînd sînt confruntaţi cu realitatea umană înconjurătoare, căreia îi sînt inferi'dri, pe care o simt- său o presimt, şi de care se; tem. în raport cu această realitate umană, apar în toată amploarea nocivitatea, dar şi ’absurdmi antipersonajelor maziliene, ăbâiird fără nimic comun cu „teatrul absurdului44. Precizarea ni se pare necesară, deoarece se fac uneori asemenea apropieri, în reali-. tate izvorîte din confuzia dintre situaţii absurde şi filozofia absurdului, căreia Mazilu nu-i e cu nimic tributar. Dimpotrivă. La Ionescu de pildă, elanurile se frîng în faţa ucigaşului triumfător. La Mazilu, răul se simte încolţit, înspăimîntât în faţa vieţii umane, curată uneori plnă lâ candoare, [...p (Teatrul, nr. 4/1969). AUTORUL VĂZUT DE... 525 VIORICA TANASESCU : „[...] De fapt lucrarea lui Mazilu seamănă prin intenţiile moralizatoare,, argumentate subliniat umoristic, cu acele Fastnachtspiele, farse medievale, jucate de •cortegii mascate, în centrul cărora „farsorul44 principal punea chipul Venerei, pretext al întregului dialog. în farsa nebunilor făţarnici, însă, măştile nu se pun ci se scot. Toate personajele lui Mazilu se demască, lamentîndu-se pentru a-şi păstra iluzia putinţei de a resimţi sentimente umane. Ticăloşii par că recunosc racilele care-i rod şi le condamnă, că-i devoră o lucidă şi continuă dorinţă de autoinvestigare. Autorul îi pune, într-adevăr, să se macereze între ei şi pe fiecare în parte, — uneori ai impresia că nici nu duc o viaţă prea uşoară — dar în fapt mărturisirile se fac doar la mare strîmtoare, autoflagelarea se rezumă la păcate pe care le cred spectaculoase, în stare să i facă relevanţi, sau în orice caz la păcate convenabile. Fiindcă, nebuni-nebuni dar ei tot făţarnici rămîn. Tipurile maziliene recunosc una, ca să li se ierte sau uite alta. Nici unul nu-i iertat de autor, după cum nici unul nu e convertibil. Mazilu e circumspect faţă de orice sentiment afişat de pramatii şi ne lasă să-i recunoaştem şi să-i dispreţuim rîzînd neîngăduitori, {Scînteia tineretului din 14 ianuarie 1971). FLORIN TORNEA : „[...] Teatrul lui Teodor Mazilu, dincolo de orice rezervă posibilă, este în substanţa lui teatrul unui autentic şi îndurerat dar necruţător moralist. El atinge zone sensibile ale relaţiilor umane şi ale structurilor noastre intime : •cele fie bîntuite, fie fisurate numai de acei viruşi antisociali şi antiumani, de natură să falsifice, ori să împingă spre artificializare viaţa, conştiinţa, mentalitatea, actele noastre âe zi cu zi ^Clienţii" lui Mazilu sînt întrupări stilizate sau îngroşate, ale rutinei satisfăcute de sine, ale demagogiei şi suficienţei stă-pîne pe formule mari dar golite de sinceritate şi vide de cinste; ale confortului, spiritual sau material (sau şi intr-un fel şi în altul), comod şi insolit edificat pe nepăsare şi parazitism; ale pasivităţii oneste dar tîmpe, ale laşei sau inconştientei deprinderi în inerţie, în echivoc; ale entuziasmelor facile, ale iresponsabilităţii ; ale gesturilor şi gîndirii automatizate; ale prostiei cu zorzoane şi ale prostiei pur şi simplu... Nu e un teatru de ficţiune propriu-zisă ; nici de coliziune fundamentală. Materia 526 AUTORUL VĂZUT DE..» vie a dramei (sau comediei) umane se constituie la Mazilu aproape integral din situaţii şi probleme de viaţă; din „dis-cursuri44 obtuze şi construcţii de gîndire şi comunicare demonetizate pînă la teşirea oricărui sens. Mazilu atrage atenţia asupra, ca să zicem aşa, muştelor ce ni se aşază pe căciuli; teatrul1 său este, în această ordine metaforică, un insectar al vieţii de toate zilele. [...]**. (Informaţia din 18 martie 1969). PRESA STRĂINĂ : KURT HOFNER: „E nevoie de multă convingere iluministă pentru a scrie satire ca Teodor Mazilu şi e necesară o credinţă adecvată pentru a juca Tandreţe şi abjecţie de acest autor“. (Tages Anzeiger, Regensburg, 29.4.1970). . r rv ■ „Mazilu este un mare talent. El are la arcul său, săgeţile cu care străpunge mîrşăvia. Ginci piese — cinci t lovituri care îşi ating ţinta.* (Die Woche, Regensburg, 1.V.1970, cronica la spectacolul „Tandreţe şi abjecţie* prezentat de Teatrul „L. S. Bu-landra“). „Aplauzele au fost expresia entuziasmului faţă de un grup de interpreţi a căror vitalitate actoricească a realizat o îmbinare incomparabilă — ca sclipire intelectuală şi sensibilitate —> între gîndirea muşcătoare şi comicul foarte omenesc al pieselor lui M:azjiu“. (Mittelbeierische: Zqityftg, Regensburg, despre spec-tacotul „Tandreţe şi abjecţie44 prezentat de Teatrul „L. S. Bu-landra*, apreciere reprodusă în „Contemporanul44 din 21 august 1970). IN LOC DE POSTFAŢĂ * „A crede că un scriitor continuă uneori opera altui scriitor in alte condiţii date, adică, a crede că un scriitor nu face decît să adapteze pe alt scriitor la noile condiţii sociale, înseamnă a avea foarte puţină încredere în artă. în artă nu există „continuitate* în sensul mult bătut al cuvîntului. Noi ne amăgim cu această idee de continuitate, ca şi cum fiecare scriitor n-ar trebui decît să facă un efort de adaptare. E o utopie să crezi că poate exista (şi critica e plină de asemenea formulări) un Caragiale, un Eminescu, un Rebreanu al zilelor noastre. Asta ar însemna că, de fapt, nu există act de creaţie. Eu cred, şi aici aş putea să greşesc, că unde există „continuitate*, nu există act de creaţie. Pentru mine, artistul adevărat este un om care ia viaţa şi arta de la început fără să-şi pună problema ce a fost înaintea lui şi ce o să fie după aceea.* (p. 10). „Scriitorul adevărat se dedică cu pasiune materialului de viaţă pe care îl are la îndemînă. El este condus numai de imperativul de a spune adevărul despre acea realitate pe care o simte, fără să se preocupe de nici un fel de ambiţii estetice, fără să se compare cu un scriitor sau altul*, (p. 11). „în artă există numai descoperirea vieţii, de fiecare dată unică, cu ochiul, cu suferinţa ta proprie. în această ingenuitate, în această dăruire totală, plină de riscuri dar de o inegalabilă frumuseţe, în această copilărie stă forţa unei creaţii*, (p. 11). * Intitulat iniţial „Autorul văzut de... el însuşi*, capitolul grupează cîteva din opiniile lui Teodor Mazilu despre arta sa şi rostul acesteia, opinii formulate cu prilejul diverselor interviuri şi intervenţii în presă. (n. ed.) IN LOC DE POSTFAŢA 538 „Ştiu, unii mă consideră un continuator, sau poate e mult spus, un discipol al lui Caragiale. Nu sînt discipolul nimănui, nici măcar al meu însumi. Am tot respectul, toată modestia si cuviinţa faţă de Caragiale, dar a spune că eu descind din el e mai rău decît o nedreptate, e un lucru inexact. La Caragiale, de pildă, se remarcă o nesfîrşită tandreţe faţă de personajele care îi populează teatrul/4 (p. 11—12). „Spre deosebire de Gogol, Caragiale nu vede în om păcate abisale. Ticăloşia eroilor din piesele lui Caragiale nu este nesfîrşită, ci atîta doar cît trebuie ca să-şi realizeze interesul. Ca să mă exprim matematic, cît interes, atîta ticăloşie ; nici mai mult, nici mai puţin.“ (p. 12’—13). „O ticăloşie abisală presupune riscuri pentru individ, se poate şi eî anihila în acest vîrtej, pe cînd ticăloşia mai modestă are o putere de conservare incomparabil mai mare. Ticălosul modest e lipsit de riscuri, el are numai avantagii. Ticăloşia eroilor lui Caragiale nu atinge apogeul. Ei se feresc parcă, din-tr-un instinct de conservare, să atingă perfecţiunea.w (p. 13). „Revenind la piesele mele, se poate şpune că personajele care le populează au numai păcate fundamentale. Ele nu au păcate modeste, au depăşit acest stadiu. Mai mult decît atît. Chiar acele personaje modeste duc dorul unor păcate capitale. Ele sînt mai mult decît ticăloase; ele au nostalgia ticăloşiei, regretă că nu sânt suficient de josnice, suferă fiindcă nu sînt suficient de ticăloase, aşa cum ar dori ele să fie, aşa cum cred ca ăr putea să fie. Ele năzuiesc să atingă, în felul lor,perfecţiunea/1 (P- 15). „Cred că nu am nimic comun nici cu genialul Caragiale şi nici cu aproape genialul Eugen lonescu. [...] Eu am trăit numai din experienţa mea proprie. Nu mi-a plăcut să duc în spate cruci care nu-mi aparţin. A trăi din experienţele altora e o escrocherie. De aceea, cred că nimeni nu trebuie să fie discipolul nimănui, nici măcar al lui Shakespeare. A fi discipol înseamnă a-ţi trăda propria ta vocaţie/4 (p. 15—16). ÎN tOC DE POSTFAŢA „Cred că teatrul meu nu intră în sfera aşa-zisului teatru al absurdului/4 (p. 16). „Mă despart de teatrul „absurdului acolo unde el caută să prezinte şi un absurd al vieţii/4 (p. 17). „Eu nu cred că viaţa poate fi absurdă. Viaţa nu este nici absurdă, nici logică. Viaţa nu este nici imorală, nici amorală. Ea există pur şi simplu.44 (p. 18). „Aş vrea să adaug că limbajul demonstrativ, intelectual care* există în teatrul absurdului nu-mi' aparţine. La personajele mele se găsesc şi locuri comune, fraze tip, care ar ţine în exclusivitate, de teatrul absurdului. [...]. Dar în piesele mele se găsesc şi mărturisiri foarte directe, foarte sincere, pe care le întîlnim, fără a face, bineînţeles, nici un fel de apreciere de Valoare, la Dostoievski' sau la Shakespeare. Adică, teatrul meu este un teatru,, cred eu,’ vital, deschis, nu un teatru intelectualist şi nicii unu! de demonstraţie rigidă.44 (p. 18—19). ❖ V; ţ„î^u cred că se poate vorbi în artă de progres. Progres există în viaţa socială, în viaţa politică, în ştiinţă, în tehnică, în economie, în morală... După părerea mea, a admite „progresul în artă44 înseamnă a vulgariza, a înţelege .superficial substanţa şi raţiunea artei...44- (p. 22). „Simţim noi nevoia să îmbunătăţim „Capela Sixtină44, sau să-dregem piesele lui Shakespeare, sau să rescriem tragediile lui Sofocle ? De la naşterea lui Shakespeare au trecut sute de ani,, de atunci multe s-au schimbat pe lume, oamenii au zburat în lună, au făcut uriaşe progrese în toate domeniile, dar nimeni nu poate susţine că a apănit un talent de o forţă egală../4 (p. 22—23). ; * „Influenţa biografiei asupra creaţiei unui scriitor este o problemă mai dificilă, fiindcă biografia unui om este ceea ce înţelege el din ceea ce a trăit/4 (p. 27). m LOC DE postfaţa mo „Din punct de vedere epic, biografia mea nu este senzaţională. Ea poate părea senzaţională doar prin pasiunea cu oare .a fost trăită, prin gravitatea cu care am încercat să-mi privesc impasurile prin care am trecut. Un anume scepticism care poate rezulta dintr-o operă de artă nu are neapărat o explicaţie biografică. Scepticismul care se poate degaja dintr-o operă de artă nu are neapărat ca izvor 6 experienţă personală nefericită. Asta ar însemna să înţelegem foarte simplist destinul scriitorilor/1 iP. 27). „Faptul că un scriitor înţelege complex problemele indi-vidului, căderile lui, abisurile lui, nu presupune neapărat că el a fost sau este un om nefericit şi că, prin intermediul literaturii, s-ar răzbuna pe omenire/4 (p. 28). „Numai scriitorii mediocri se răzbună, în lucrările lor, pe -omenire. Eu nu am avut o copilărie nefericită. Deşi provin din-tr-o familie de simpli muncitori, o familie foarte obişnuită, deşi nivelul de trai nu era foarte ridicat, nu pot spune că am avut o senzaţie de mizerie sau de tristeţe. Mizeria materială nu atrage neapărat după ea şi mizeria morală.44 (p. 28). „Singurul lucru mai dificil era, în acea perioadă, un sentiment prematur al vinovăţiei, un sentiment de culpabilitate pentru orice lucru pe care îl; făceam.44 (p. 28). „Recunoaşterea sinceră a vinei comise este începutul răspunderii faţă de condiţia umană/4 (p. 28). * „Teatrul a fost o iubire trîzie, atunci cînd am înţeles că teatrul este una dintre cele mai extraordinare invenţii ale omului, dovada lui de candoare şi responsabilitate. Este o mare ispită să reconstitui viaţa nu numai prin cuvînt ci, ca să zic aşa, în carne şi oase/4 (p. 33). „N-am trăit şi nu vreau să trăiesc sub tirania meşteşugului. Grija excesivă pentru, meşteşug transformă opera de artă în-tr-o reţetă. Grija mea e să urmăresc ou fidelitate mişcarea sen- ÎN LOC im mSTFAŢ£. 531 surilor, a ideilor, a personajelor. Fac această (mărturisire ca să arăt că important în arta scrisului (dramatic nu este atît meşteşugul, dt ingenuitatea cu care te apropii de un fenomen, lipsa totală de prejudecăţi.“ (p. 34). „Este un lucru neîndoielnic : arhitectonica linei piese este o chestiune însemnată. Dar această construcţie se înalţă nu pe temeiul respectării unor anumite canoane, ci în funcţie şi pe baza realităţii pe care dramaturgul simte nevoia s-o înfăţişeze. Dacă descriu, să zicem, o realitate'nouă, surprinzătoare, pot oare s-o sugerez, prosternîndu-mă cu sfinţenie în faţa unor canoane vechi ? Estetic vorbind, n-ar fi o nebunie să mă apuc să descriu o realitate inedită, cu grija de a respecta nişte canoane tradiţionale ? Iată de ce, eu cred că o operă de artă îşi creează, dacă are un conţinut valoros, propriile ei criterii, propriile ei legi (fie şi propriile ei canoane) pe care trebuie să le împlinească Eu mă simt obligat nu faţă de canoanele vechi, ci faţă de criteriile pe care mi le impune propria mea creaţie artistică. Lor trebuie să le fiu credincios.44 (p. 35). * „Eu am încercat şi încerc să fac o operă de înţelegere a lumii şi a individului. Mai mult chiar, consider că o operă de regenerare etică, fără o încercare de explicare a lumii nu este posibilă. Trebuie să ne înţelegem în primul rînd pe noi înşine, şi numai după aceea, în virtutea acestei cunoaşteri, să ne schimbăm. Nu se poate vorbi de p regenerare morală pe bază de ignoranţă. lată de ce mi se par de maximă importanţă cunoaşterea de sine, cunoaşterea realităţilor exterioare, cunoaşterea raporturilor dintre oameni. De aceea, prima obligaţie a artei — nu atît obligaţia cit raţiunea ei simplă — este de a ajuta omul să se cunoască.*4 (p. 49). „Cred că teatrul meu este în esenţă un teatru al lucidităţii E un teatru care îşi propune să elibereze individul de tot soiul de prejudecăţi, de angoase, de idei false, de vanităţi stupide, ou dorinţa de a-1 reda lui însuşi, propriei sale responsabilităţi.4* (p. 57). „Ca să fiu sincer, teatrul meu nu este un teatru polemic. Personal am o anumită suspiciune faţă de literatura polemică. 532 IN LOC DE POSTFAŢĂ N-are nici un rost să înlocuim o prejudecată cu alta, e o treabă iresponsabilă să ne tot jucăm de-a polemica, convinşi că în felul acesta -continuăm o tradiţie».14 (p. 57). „Patima polemică te poate îndepărta de miracolul existenţei. De aceea, nu sînt un partizan al spiritului polemic şi nici al unei literaturi polemice. Cînd am început să scriu, n-aveam intenţia de a polemiza cu cineva. Aveam numai grija de a respecta adevărul, grija de a nu denatura, de a nu ceda nici unei ispite care m-ar fi putut îndepărta de adevăr. Totuşi, odată scrisă, opera poate să pară, poate crea senzaţia de operă polemică. Cu toate acestea, grija mea nu era să zdruncin ceea ce alţii spuseseră înaintea mea. Grija mea era să-mi fiu devotat mie însumi.“ (p. 58). „Nu suport nici o tiranie. Nici măcar a miturilor. Mă îngrijorează faptul că individul poate să devină robul unei imagini false, pe care şi-a făcut-o despre sine. Critic devotamentul lui faţă de această imagine falsă, deoarece mi se pare nedrept ca ideea să devină mai importantă decît realitatea vie, ca viaţa să stea sub dominaţia tiranică a unei idei abstracte/4 (p. 62). „Deci, în acest sens, uman şi viu, trebuie înţeleasă sila mea faţă de mit şi nu ca un protest faţă de mit şi mitologie, în sensul lor artistic. N-am asistat la drame zguduitoare pe plan individual1'şi pe plan social, cînd abstracţia a devenit mai puternică decît realitatea însăşi ? Acest tfenomen de degradare poate să se impună ou o asemenea forţă, incit să luăm abstracţia drept realitate şi să bănuim de abstract tocmai realitatea cea mai pregnantă. Atunci se naşte o stare de confuzie, în care orice lucru este posibil. A spulbera acest tip de iluzii, acest tip de prejudecăţi, acest tip de valori false, acest tip de false imagini nu înseamnă deloc cinism. Dimpotrivă, înseamnă a avea încredere în om, a nutri convingerea că omul îşi ajunge lui însuşi, că nu e obligat să trăiască în, cîrje.“ (p. 63). „Omul e desăvîrşirea naturii, e prea puternic ca să aibă nevoie de iluzii. A susţine că între om şi adevăr există un intermediar, chiar dacă acel intermediar e Dumnezeu, înseamnă să jigneşti raţiunea omului şi să-i negi libertatea. Aşadar cer- ÎN LOC DE POSTFAŢĂ 533 titudinile false, certitudinile iluzorii vreau să le smulg. Vreau să eliberez omul de nişte imagini false, pentru a-1 reda lui însuşi, pentru că din această imagine falsă, se poate naşte şi o dramă falsă.44 (p. 63). * „Pentru mine viaţă, inteligenţă, adevăr, frumos sînt tot una, ele există într-o strînsă şi dialectică interdependenţă. Literatura mea pare uneori brutală, uneori didactică pentru că eu nu accept o contradicţie între adevăr şi frumuseţe. Pentru mine un lucru care e fals nu are cum să fie frumos, deşi există o literatură dramatică a minciunii pline de poezie, a amăgirii pline de (farmec, în care fuga de realitate e romantică, iar eroii sînt duşi pe malul mării sau tolăniţi rustic într-o căpiţă de fîn.“ (P. ’b 1). , „Dacă avem curajul să ne eliberăm de prejudecăţile estetice/ vedem. .că, ;<^poetizarea vieţii41 este o formă a laşităţii, care alimentează iluzia că poate exista ceva în afara vieţii, că viaţa poate fi .înfrumuseţată din afara ei.44 (p. 81). „Cred ,că orice operă de mare valoare conţine şi posibilitatea s-o descoperim ca atare. O operă de artă autentică trebuie ş$;^conţină în structura ei şi criteriile după care poate fi judecată.44 (p. .83). „Dar, dacă noi nu descoperim spontan valoarea unei opere de artă, nu o vom descoperi-o niciodată. Căci numai ceea ce descoperim spontan este adevărul.44 (p. 84). „înţelegerea estetică, înţelegerea frumosului, începe odată cu înţelegerea adevărului. De fapt, cum recunoaştem valoarea unei opere de artă ? O recunoaştem prin viaţa care este în ea şi recunoaştem ’atîta viaţă într-o operă de artă cîtă viaţă este în noi/4, (p. 87). ' . • . ,,Q operă de artă nu poate schimba pe nilmeni, ea are darul de a ajuta pe cineva să se schimbe singur.44 (p. 87). , „Nu fac altceva decît să observ oamenii. Iar dacă unele dintre aceste observaţii par prea crude, n-am nici un merit şi 534 IN LOC DE POSTFAŢA nici o vină. Cruzimea nu poate sta alături de blîndeţe, tandreţea nu poate sta alături de aibjecţie. Observaţiile pe care le fac în legătură cu oamenii provin dintr-un interes adînc pe care-J nutresc faţă de ei şi cred că acest interes nu se poate naşte decît din iuibire.“ (p. 95). „Satira, în afara rostului ei social, nu e decîţ un joc gratuit al inteligenţei/4 (p. 103). „Eu cred că satira are tocmai scopul de a «purăţa terenul», de a da individului posibilitatea de a privi eu ochi curaţi şi lucizi miracolul ca şi denivelările existenţei. In această privinţă teatrului îi sînt deschise toate posibilităţile, el poate, ,să ducă această bătălie cu maximă eficienţă şi mai ales «la zi»,“ (p. 103) „Sarcina comediei este cu atît mai dificilă cu cît mişcarea şi varietatea, abilitatea şi vitalitatea inculpaţilor morali fac ca aceştia să fie din ce în ce mai greu de depistat. Vitalitatea imposturii nu e un secret pentru nimeni. Idiotul şi impostorul nu stau pe loc, într-un fel progresează şi ei. Impostorul e capabil să împrumute, la nevoie îşi face rost chiar şi de uri crez moral. Impostorul contemporan ştie că în socialism este obligat la o conduită morală; înainte de a comite potlogăria, el va rosti, inevitabil, cîteva cuvinte mari. Trăind într-o societate socialistă impostorii sînt siliţi sa se ascundă, sarcina satirei este să-i descopere chiar şi în gaură de şarpe. Despărţind satiră de matca comicului, o sărăcim de marea ei influenţă socială şi, în ultimă instanţă, riu reuşim să descifram, cu ajutorul ei, adevărul." (p. 105). „Eu cred că şi din concordanţa între esenţă şi aparenţă pot ieşi efecte comice, numai că această potrivire ne poate duce spre un comic violent, zguduitor. Ceea ce era caracteristic personajelor din comediile clasice, era în primul rînd ipocrizia, mai simplu, ele una spuneau şi alta făceau. Personajele mele sînt sincere şi totuşi sînt personaje ridicole. Şi sînt ridicole fiindcă au iluzia că mărturisirea adevărului le-ar absolvi de orice pedeapsă. în vechile comedii, personajele aveau sentimentul duplicităţii, adică ele ştiau cel puţin cînd mint şi cînd spun adevărul. Se poate întâmpla însă ca degradarea individului să fia atît de adîncă, încît să-i dispară acest sentiment de duplicitate, să-i dispară acest sentiment de culpabilitate, să-şi poarte ÎN LOC DE POSTFAŢĂ 535 ticăloşia cu o sinceritate voioasă, să fie ticăloşi care îşi iau răspunderea întregii lor ticăloşii, care folosesc remuşcarea; ticăloşi care într-un fel sînt sinceri, nu mai au nici o frînă morală, Cînd aparenţa corespunde esenţei reale a personajului, acesta poate fi nu numai comic, el poate să ne şi înspăitmînte. Se poate observa la personajele din comediile mele îmbătrîni-rea lor prematură. Ele şi-au pierdut poate nu atît vitalitatea cît ingenuitatea. Ele şi-au pierdut conştiinţa de om, şi au do-bîndit, într-un fel, conştiinţa de marfă. Ele s-au plictisit de condiţia lor umană şi duc dorul de a avea o condiţie de marfă.u (p. UD- ; „Poate să pară ciudat, aceste personaje sînt înzestrate, în acelaşi timp, cu o serie de calităţi, greu de găsit chiar la oamenii cumsecade. Se poate observa o anumită strădanie de explicare a fenomenelor vieţii, o oarecare silă faţă de mediocritate, şi bineînţeles dorinţa de absolut care le însoţeşte toate ticăloşiile.14 (p. 112). „Ticăloşia personajului este cu atît mai mare cu cît el exploatează laturile cele mai bune ale celorlalţi oameni, seduşi de aparenta gratuitate, de caracterul abstract şi dezinteresat al metodei practicate de personaj. Personajul îşi face pînă şi din dezinteres p metodă de acaparare.44 (p. 113). „în scrierile mele am pornit cu deplina încredere în ceea ce este liber şi inteligent în fiecare om, adică aveam convingerea că mărturisirile personajelor oricît de «sincere» ar fi şi oncîtă «inteligenţă» ar cheltui pentru a-şi ascunde vidul, ele vor fi descoperite de sensibilitatea spectatorilor. Ceea ce s-a şi întîm-plat, deşi viclenia personajelor era destul de mare. Personajele mele, comice, ridicole, au un anume fel de loialitate, ele îşi exprimă limpede punctul de vedere. Ele sînt atît de deschise, pentru că nu ştiu că vor deveni personaje de teatru, că vorbele lor vor fi auzite şi de alţii. Nu şi-au luat nici o -măsură de precauţie. La ele nu există deosebirea dintre aparenţă şi esenţă. Această sinceritate brutală se explică prin faptul că ele trăiesc în acel moment prin subconştientul lor. Din această trăire în subcontşient şi din exprimarea lui în vorbirea cea mai curentă reiese, pînă la urmă, şocul şi chiar demascarea personajelor. Personajele mele au ajuns pe treapta cea mai de jos, 536 IN LOC DE POSTFAŢA în sensul că le-a dispărut sentimentul duplicităţii ea expresie a contradicţiilor.41 (p. 120). „Viaţa din fiecare om se revoltă în mod spontan împotriva denaturării ei. Aşa se explică, cred, succesul comediilor, aşa se explică dragostea oamenilor pentru comic. Viaţa este misterioasă, imprevizibilă şi de cîte ori punem peste viaţă un aeoperămînt rigid, efectul comic este inevitabil. Comicul este adevărul ,pe care oamenii, poate, nu au curajul să-l recunoască. Acest curaj şi-l asumă artistul, iar oamenii sînt fericiţi că au putut să se elibereze, să rîdă de ceea ce lor li se părea tragic, complicat, ruşinos sau vulgar.44 (p. 121). „Tragicul înseamnă revoltă împotriva destinului; tragMctl înseamnă revolta împotriva condiţiei umane, o răzvrătire c’âre poate părea superbă, grandioasă, însă care e măcinată în adine. Comicul însă este tocmai încercarea de a accepta condiţia urbană, de a o înţelege şi de a o depăşi. în asia stă ?senSul ădînc şi poetic al comicului.44 (p. 126). „După părerea mea, comicul este tragicul depăşit. Comicul include chiar formele cele mai zguduitoare şi pe cele maia dinei ale tragicului. Eu cred că adevăratul comic trece prin tragic ca printr-un purgatoriu, îşi înţelege impasurile şi ajunge la o zonă de libertate.44 (p. 126). * „Personajele mele, avînd un fel de ridicolă conştiinţă de sine, simt nevoia să se autocaracterizeze şi o fac ori de cîte ori li se iveşte ocazia.44 (p. 140). „Prin natura ei, prostia este violentă. Dar huanţînd-o, trebuie să-i recunoaştem prostiei şi o anumită complexitate. Prostia nu e numai obtuză. Ea are o extraordinară putere de a mima orice : poate mima inteligenţa — oum am văzut — prostia se poate indigna faţă de mediocritate, poate mima chiar sila faţă de prostie.44 r 142. Aceşti nebuni făţarnici.:'Teatrul' maghiar de stat din Tg. Mu- reş. Rom. lit., 13, iir. 28, 10 iul. 1980, p. 16 (Valentin Silvestru). : e T" 143. Cinci romane de amor:* Teatrul „C. I. Nottara“. Contemporanul, nr. 11, 16 mar. 1979, p; 6 (Aurel Bădescu.: Virtuţile satirei); Rom. lit., 12, nr. 12, 22 mar. 1979, p. 16 (Valentin Silvestru) ; Săptămîna, nr. 433, 23 mar; 1979, p. 4 (Ileana Lucaciu, Variaţiune pe aceeaşi temă). ; 144. Dragoste şi moarte. Teatrul de stat din Sibiu Secţia germană. Teatrul, 25, nr. 6, iun. 1980, p. 25. (Teodor Sugar). 145. Frumos e în septembrie la Venera. Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ Bucureşti, Familia, 15,. nr. 3, mar. 1979, p. 12—13. (Victor Parhon : Aventură în banal). 146. Frumos e în septembrie la Veneţia. Teatrul de stat din Sibiu, Secţia germană. Transilvania, 9, nr. 4, apr. 1980, p. 51 (Constantin Cubleşan). 147. Mobilă şi durere. Teatrul^ „Lucia Sturdza Bulandra“. Cronica, 15, nr. 22, 30 mai 1980, p. 6 (Marilena Calistru) ; Elore, 34, nr. 10111, 25 mai 1980, p. 4. (Galfaivi Zsolt) ; Luceafărul, BIBLIOGRAFIE 558 23, nr. 22, 31 mai 1980, p. 4 (Valentin Dumitrescu); Neue Literatur, 31, nr. 7, iul. 1980, p. 99—100 (Rudolf Herbert... „und lachst dich tot“.) Presa noastră 25, nr. 6, iun. 1980, p. 36 (Cristina Dumitrescu) ; Rom. lit., 13, nr. 19, 8 mai 1980, p. 16 (Valentin Silvestru, Substanţa intelectuală a satirei); Rom. lit., 13, nr. 28, 10 iul. 1980, p. 16 (Valentin Silvestru); Scînteia tin., 36, nr. 9640, 23 mai 1980, p. 2 (Miruna Ionescu, Argumentele ironiei). 148. Mobilă şi durere : Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Steaua, 31, nr. 6, iun. 1980, p. 60 (Miroea Ghiţulescu) ; Teatrul, 25, nr. 7—8, iul-aug. 1980, p. 125—126 (Dinu Kivu) ; Utunk, 35, nr. 25, 20 iun. 1980, p. ’ 6: (Balint Tibor : Tmajoma es a ho-kuszdio). 149. Mobilă şi durere. Teatrul de dramă şi comedie din Constanţa. Tomis, 15, nr. 2, iun. 1980, p. 11 (Carmen Tudora). 150. Mobilă şi durere. Teatrul de stat din Oradea. Secţia română. Contemporanul, nr. 3, 18 ian. 1980, p. 6 (Margareta Bărbuţă. Comedia, la cote valorice oscilante) ; 3Teatrul, 25, nr. 5, mai 1980, p. 47—48 (Marius Robescu), 151. Mobilă şi durere. Teatrul Naţional „Matei Millo“ din Timişoara. Luceafărul, 23, nr. 31, 2 aug. 1980, p. 4 (Victor Par-hon); Orizont, 31, nr. 27, 17 iul. 1980, p. 6 (Antoaneta C. ! Iordache) ; Orizont, nr. 30, 24 iul. 1980, p. 6 (Ion Arieşanu); Teatrul, 25, nr. 7—8, iul-aug. 1980, p. 127 (Dinu Kivu). 152. Pălăria de pe noptieră. Teatrul de stat din Sibiu, Secţia germană. Transilvania, 9, nr. 4. apr. 1980, p. 51 (Constantin Cubleşan). 153. Proştii sub clar de lună. Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra44. Scînteia tineretului, 19, nr. 4268, 3 feb. 1963, p. 2—3. (Dinu Săraru. Cui serveşte ? Pe marginea piesei lui Teodor Ma-zilu Proştii sub clar de lună reprezentată la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“). 154. Proştii sub clar de lună. Studioul I.A.T.C. şi Teatrul de Stat din Ploieşti. Rom. lit;;-13, nr. 28, 10 iul. 1980, p. 16 (Victor Parhon. Orgoliu şi umilinţă în „Proştii sub clar de lunătt). SUMAR Victor Par hon — Lumea lui Mazilu, 5 V. P. — Notă asupra ediţiei, 10 PROŞTII SUB CLAR DE LUNA, 13 r Laurenţiu Ulici — Sindromul Mazilu, 14 Piesa văzută de : Lucian Raicu; 100 : Valentin Silvestru,-* 101; Romuluş Diaconescu,102. SOMNOROASA AVENTURA, 105 Miruna lonescu — Prefaţă, 106 Piesa văzută de : Vicu Mîndra, 160 ; Natalia Stancu, 162 ; Ştefan Oprea, 163. O SARBATOARE PRINCIARĂ 165 Dinu Kivu — Prefaţă, 166 Piesa văzută de : Traian Şelmaruy 197 ; Ovidiu Constan-tinescu, 198 ; Lucian Raicu, 199 ; Aurel Bădescu, 200. DON JUAN MOARE CA TOŢI CEILALŢI, 203 AL Păleologu — Prefaţă, 204 Piesa văzută de : Radu Popescu, 241 ; Lucian Raicu, 242 ; Georgeta Horodincă, 243. 560 SUMAR INUNDAŢIA, 245 Nataliă Stancu — Prefaţă, 246 Piesa văzută de : Radu Popescu, 271 ; Romulus Diaco-nescu, 271. TREZIŢI-VA IN FIECARE DIMINEAŢA !, 273 Radu Anton Roman — Refuzul mor ţii-ref uzul ratării, 274 Piesa văzută de : Radu Popescu,, 293. ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI, 295 „ Valentin Silvestru — Comedia serioasă, 296 Piesa Văzută de : Radu Popescu, 366 ; Georgeta Horodincă, 369 ; N. Carahdino, 372 ; Adriana Rotaru, 373 ; Ovidiu Constantinescu, 374 ; Sanda Faur, 376. FRUMOS E IN SEPTEMBRIE LA VENEŢIA, 379 Mircea lorgulescu — Anularea vieţii prin speranţă, 380 Piesa văzută de : Valentin Silvestru, 395 ; Radu Popescu, 396; Lucian Raicti, 397 ; Margareta Bărbuţă, 397; Ileana Lucaciu, 397. f a .'' - ÎMPAIAŢI-VA IUBIŢII !, 399 Constantin Radu Maria — „Ipocrizia începe odată cu cultura46, 400.; Piesa văzută de: Margareta Bărbuţă, 416; Marius Ro~ bescu, 416 ; Radu Popescu, 417 ; Valentin Silvestru, 418 ; Virgil Munteanu, 418. SUMAR 561 MOBILA ŞI DURERE, 421 Marius Robescu — Personajul lui Teodor Mazilu, 422. Piesa văzută de : Valentin Silvestru9 496 ; Radu Popescu, 497 ; Aurel Bădescu, 499 ; Miruna lonescu, 500 ; Cristina Dumitrescu, 501. Autorul văzut de : Aurel Bădescu} 505 ; N. Caran-dino9 505 ; Romulus Diaconescu, 506 ; Victor Efti-miu, 508 ; Sanda Faur, 509; Georgeta Horodincă, 509 ; Vicu Mîndra, 510 ; D. R. Popescu, 511 ; Radu Popescu, 511 ; Lucian Raicu, 513 ; Marius Ro-bescu, 518 ; Natalia Staneu, 519 ; Valentin Silvestru, 519 ; Traian Selmaru, 522 ; Viorica Tănăsescu, 525 ; Florin Tornea, 525 ; Presa străină, 526. In loc de postfaţă, 527. Fişă biobibliografică, 543. Bibliografie (selectivă), 547. Coperta de Gheorghe Baltoc Teodor Mazilu ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI fediţie îngrijită, prefaţă, notfe şi comentarii de VICTOR PARHON BIBLIOTECA 1986 Editura Eminescu BUCUREŞTI, PIAŢA SCÎNTEII 1 (l .^W * fv- H&tâlo