Adrian Marino
Viata unui
© 2010 by Editura POLIROM
www.polirom.ro Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37; P.O. BOX 1-728, 030174
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: MARINO, ADRIAN
Viaţa unui om singur I Adrian Marino. - Iaşi: Polirom, 2010
ISBN 978-973-46-1628-2 821.135.1-94 Printed in ROMÂNIA
POLIROM 2010
Notă asupra ediţiei
Viaţa unui om singur, consistent volum de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, a cunoscut, aşa cum mărturiseşte autorul în chiar debutul său, două versiuni. O primă versiune datează din 1993, fiind revăzută un an mai târziu. Această autobiografie se opreşte la anul 1989. Dincolo însă de incomple-titudinea ei, autorul ajunge să fie nemulţumit de caracterul prea „anecdotic" şi marea întindere a acestei prime forme. O spune într-o convorbire cu Mircea Iorgulescu, difuzată la Radio Europa Liberă în 10 mai 1997 (transcrisă şi publicată în România literară, nr. 28/20-26 iulie 2005): „E un volum imens, de vreo 1 400 de pagini, care trebuie puţin redus şi rescris, în sensul că vreau să-1 modific spre o autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală. In prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic".
Doi ani mai târziu, în 1999, Adrian Marino revine asupra manuscrisului şi hotărăşte să-1 rescrie integral pe noi baze, completându-1 cu anii postdecembrişti. Această a doua versiune, agreată de autor, o publică acum Editura Polirom, prin amabilitatea dnei Lidia Bote-Marino, care ne-a pus la dispoziţie dactilograma manuscrisului, realizată de domnia sa, ca în atâtea alte rânduri, cu dăruire şi pricepere. Potrivit dispoziţiilor testamentare, manuscrisul face parte din fondul „Adrian Marino" al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga" din Cluj-Napoda.
Autobiografie îndelung aşteptată, volumul captivează prin traseul unei vieţi de excepţie, ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. Publicarea acestor memorii cu destin voit postum e totodată o datorie de recunoştinţă pe care Editura Polirom şi-o împlineşte acum faţă de regretatul cărturar Adrian Marino.
Redacţia
1
Preambul
Dificultăţi
Am ezitat mult, foarte mult, să reiau şi să refac textul anterior al acestei Vieţi. A fost scris între 6 februarie şi 13 septembrie 1993, revăzut în iunie 1994. Deci, acum cinci ani, într-o dispoziţie total deosebită de spirit. în plus, această primă versiune se oprea înainte de 1989 şi trebuia adusă „la zi". Cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, s-au produs transformări şi clarificări interioare importante. Am recitit textul anterior cu un sentiment de constrângere şi insatisfacţie. Nu numai că nu mă mai „exprima" cu fidelitate, dar mi s-a părut şi prost scris. Prea explicativ şi descriptiv, prea insistent şi anecdotic, prea redundant şi, mai ales, prost organizat. Prea dilatat, de redus la esenţial. Un „document", în felul său. Dar plin de sincerităţi şi naivităţi, adesea penibile, extrem de confesiv şi resentimentar. Faptul de a fi, în definitiv, „autentic" nu mă consolează. Am decis deci să renunţ la această primă versiune şi să rescriu întreaga „poveste". Pe noi baze, mai clarificate, organizate şi sedimentate. Reţin doar „concluziile" finale, cât mai concentrat posibil. Voi păstra, într-o „anexă", doar prima versiune a „Preambulului" mai bine scris şi, măcar în intenţie, edificator asupra sensurilor esenţiale ale existenţei mele*. Pare încă să „reziste". Oricum, el constituie un element, să-i spun simbolic, de comparaţie şi de raportare utilă şi uneori necesară la trecut. Anumite evoluţii şi modificări de conţinut pot fi mai bine percepute. Ideea dominantă a întregului text are, de altfel, un sens profund şi edificator, în primul rând, pentru mine însumi.
îmi dau seama acum, cu mult mai multă claritate, de dificultăţile -enorme - ale unei astfel de întreprinderi. Mai întâi, definiţia „exactă" a singurătăţii mele, pe care am resimţit-o mereu, este de un tip special. Fug de orice dramatizare şi consolare sentimentală. Nu este vorba, în esenţă, nici de carenţa afectivităţii familiale sau nefamiliale, nici de lipsa solidarităţii sociale, deşi - într-un fel sau altul - singurătatea mea s-a răsfrânt, adesea dureros, şi pe aceste planuri. Ceea ce m-a lovit, nu o dată, uneori până la exasperare, a fost mai ales lipsa de comunicare. Evident, cea mai
Intenţie la care autorul pare a fi renunţat ulterior (n.ed.).
8
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
9
mare parte din vină îmi aparţine. Dar, în acelaşi timp, nu puteam să nu observ că lipsa de dialog şi comunicare avea şi cauze obiective, esenţiale, inevitabile, profunde. Toate foarte grave.
In câteva cuvinte: de şase decenii, cel puţin, gândesc mereu altfel, aproape în toate domeniile. Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurătate - care nu este nici sentimentală, nici socială - este greu de suportat. O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie. Mai totdeauna inexprimabilă şi incomunicabilă. Nu doresc nimănui o astfel de contrarietate şi uzură interioară. Fără ieşire şi fără o adevărată consolare.
încerc totuşi s-o pun pe hârtie, s-o definesc şi s-o descriu cu maximă claritate. Doresc să scriu totuşi „cartea" vieţii mele, în toate sensurile cuvântului. Să-mi afirm identitatea, „personalitatea", bună, rea, aşa cum a fost. Şi, dintr-odată, îmi dau seama de enormele obstacole interioare de care mă lovesc. Unele confesiuni pot părea „naive" şi chiar „ridicole". îmi asum acest risc. Este extrem de dificil, pe de altă parte, să mă „povestesc", să mă „explic", să mă „acuz" sau să mă „scuz", în acelaşi timp. Aceste noţiuni primesc dintr-odată - privite de la mare distanţă - un nou sens şi un alt conţinut. Riscul de a-mi găsi sau inventa diferite „alibiuri" este şi el mare. Trebuie totuşi nu numai să încerc, dar şi să perseverez. Şi, mai ales, să reuşesc. Am puternice motive să trec şi acest greu examen, în ciuda tuturor dificultăţilor.
Mai întâi, faptul de a rememora şase decenii de existenţă, pe cât posibil în mod complet şi sintetic, nu este deloc, dar absolut deloc, uşor. Am uitat zeci, sute, mii de fapte şi detalii, demne de reţinut, dintr-un motiv sau altul. In acejaşi timp, sunt adesea uluit şi scandalizat de câte aberaţii şi imbecilităţi a „trebuit" totuşi să înregistrez şi să rememorez. Fără voie,'căci memoria mea - şi ea de un tip special - mi-a produs enorm de multe neplăceri, mai ales în ultimul timp. Voi explica imediat despre ce este vorba. Oricum, mă simt apăsat, adesea strivit, de amintirea unei „vieţi", care nu mi-a dat, în esenţă, nici o satisfacţie profundă. Nu o viaţă ratată, ci una blocată, dezamăgită, adesea apăsată şi chiar terorizată. Ceea ce a fost pentru mine mult mai greu de suportat. Autenticitatea scoate la suprafaţă calităţi, dar şi defecte. O viaţă adevărată nu este neapărat şi una exemplară în toate privinţele.
Intervin şi dificultăţi de ordin tehnic, specific memorialistice. A păstra, pas cu pas, un ton egal, Just", permanent constant, se dovedeşte aproape imposibil. Or, a avea un unghi unic şi stabil de memorizare, percepţie şi evaluare a trecutului este esenţial în astfel de „autobiografii". Mai' ales când ele se doresc nu numai unitare, dar şi reprezentative pentru „eroii" lor. Explicaţia este simplă: viaţa este plină de oscilaţii, contradicţii şi conflicte inevitabile. Dispoziţia sufletească se schimbă de la o zi la alta. Ce spun? Adesea de la oră la oră. în astfel de condiţii, există riscul considerabil de a înregistra greşit, parţial sau chiar complet deformat, un eveniment sau altul, revenit brusc în memorie. Pentru a evita astfel de erori, este necesar un permanent efort de echilibrare şi autocontrol. Iar acesta este
extrem de greu de realizat. Şi, în definitiv, adesea imposibil. Nu o dată „inuman". Pentru a fi obiectivi şi coerenţi, riscăm să ne alterăm şi chiar să ne mutilăm sufleteşte. Să ne falsificăm spontaneităţile şi reacţiile naturale. Şi, în definitiv, pentru ce? Voi nota, ceva mai jos, că „merită". Dar, deocamdată, nu poate fi ignorată o astfel de capcană deosebit de periculoasă.
Ea poate fi definită şi altfel. Se produce, în permanenţă, o interferenţă inevitabilă şi brutală de planuri. Prezentul se proiectează în trecut. Trecutul revine şi terorizează prezentul. Cu alte preocupări şi trăiri, cu alte judecăţi şi exigenţe. Dau, de pildă, mai ales, cele mai proaste note copilăriei, adolescenţei şi primilor mei paşi în viaţa socială. Şi totuşi, simt că aveam, nu mai puţin, dreptatea şi justificarea mea. Oricât de scump am plătit, pe drept sau pe nedrept, erorile mele. A te transpune într-un trecut (îndepărtat) şi a trăi efectiv într-un prezent (imediat) nu este deloc simplu. Şi totuşi, trebuie să traversez, cel puţin în lunile următoare (când voi redacta acest text autobiografic), tocmai astfel de stări de spirit. Dureroase adesea, incomode totdeauna.
Sunt conştient şi de un alt fenomen negativ: singurătatea morală alterează, falsifică. Adesea chiar sterilizează. Mă surprind, de multe ori, iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii, de mult ascunse. Ele frânează şi chiar usucă multe bune intenţii, porniri generoase, energii constructive. Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, „imposibil". Uneori chiar mie însumi. Se va vedea, la timpul potrivit, că viaţa mea n-a fost deloc „uşoară". Iar această alterare involuntară continuă modifică percepţia globală sau parţială a amintirilor. Nu este o scuză, ci doar explicaţia a nu puţine asperităţi. Ele vor fi evocate pe parcurs, fără nici o reţinere.
Dar obstacolul cel mai dificil este al subiectivităţii adesea excesive: nu m-am „plăcut" niciodată. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat să trăiesc. Şi totuşi - legea autobiografiei autentice o cere - trebuie să evoc, punct cu punct şi pas cu pas, tocmai o astfel de existenţă dură, antipatică, iritantă. Deci o continuă automortificare. Un adevărat „blestem": nu numai să trăiesc, dar să fiu şi „obligat", la sfârşitul vieţii, să rememorez - şi chiar în scris - o existenţă pe care am repudiat-o nu o dată, cu toată puterea şi convingerea.
Motivaţii
Şi totuşi - revin asupra acestei idei - există serioase, chiar foarte serioase motive nu numai să încerc, dar să şi aduc la bun sfârşit un astfel de proiect. Dificil, hazardat, adesea penibil. Intervine, în primul rând, impulsul introspecţiei, al autocunoaşterii, preocuparea de a investiga propriul trecut. Sunt, de pe acum, chiar extrem de curios de rezultatele finale ale unei astfel de anchete. Redactarea Vieţii... este de fapt, din acest punct de vedere, pentru mine cel puţin, o surpriză continuă. Nu ştiu ce „va ieşi". Un insolit happening memorialistic, în orice caz. Aproape o „deformare profesională" de critic, cercetător, analist, documentarist, „colecţionar"...
10
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
11
Primul şoc este teribil: un inventar, practic inepuizabil, de mizerii, nedreptăţi, vulgarităţi, atrocităţi morale de toate categoriile. Dar această curiozitate, să-i spunem „ştiinţifică" - în nici un caz „maladivă" -, mă ajută să-mi explic viaţa,^ să mă înţeleg şi s-o fac inteligibilă şi deci acceptabilă conştiinţei mele. în primul rând. Să-mi lămuresc cauzele profunde ale neadaptării, izolării şi singurătăţii. Şi, mai ales, să mă judec critic. Să-mi dau seama că, de fapt, primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile vieţii mele sunt eu însumi. După cum se va observa, cred, şi în continuare, am fost prea abstract, prea asocial, prea „irealist". Nu mi-am cunoscut bine, la început, nici cultura, nici „ţara", nici „epoca", nici, mai ales, oamenii cu care s-a întâmplat să trăiesc. Experienţa şi maturizarea au venit mult mai târziu. Iar inocenţa (dar este un eufemism) şi erbrile se plătesc totdeauna.
Bineînţeles, ajung la astfel de concluzii la o vârstă destul de înaintată, la 77-78 de ani, fără a mă considera totuşi ceea ce se numeşte un „om bătrân". Mă bucur încă de o anume vitalitate intelectuală şi fizică. Baza mea biologică, în treacăt fie spus, nu este... „alimentaţia ştiinţifică" (o, vai!) a epocii Ceauşescu. La Iaşi şi la Botoşanii copilăriei mele,' problema alimentaţiei nu exista. Un pachet de unt autentic costa... doi lei. Un astfel de detaliu pare, azi, inimaginabil. Am ajuns deci la o vârstă supracronologică, abstractă, impersonală, când pot trage fără indulgenţă unele concluzii. De altfel, la „bătrâneţe", poţi spune orice. Să-ţi îngădui toate libertăţile. Să nu-ţi mai pese, mai ales, câtuşi de puţin, de opiniile altora. Să-ţi permiţi deci luxul şi chiar voluptatea de a fi independent şi cât mai personal posibil. Detaşat şi fără puneri dramatice în scenă. Lucid, calm şi rece. Fără false complezenţe şi convenţii. Fără apologii şi resentimente vindicative. Nu sunt deloc sigur că voi reuşi întotdeauna. Dar aceasta este starea mea de spirit actuală dominantă, intenţia de bază. A plăti poliţe este, uneori, inevitabil şi chiar moral. A avea o viziune echilibrată şi pe cât posibil obiectivă despre unele situaţii şi conflicte este însă şi mai important. Scriu deci această Viaţă... într-o deplină libertate de spirit. Cartea cea mai liberă, personală şi independentă a vieţii mele. Cu atât mai mult cu cât încerc şi sentimentul unei gratuităţi totale, fără nici un fel de constrângeri, obligaţii sau calcule publicistice. Ştiu bine că totul cade deocamdată în gol. în tăcere şi discreţie totală. Căci am învins, în cele din urmă, vanităţile „autorlâeului" (am publicat destule cărţi în ţară şi străinătate), simţindu-mă eliberat de o grea obsesie. Ceea ce-mi dă o satisfacţie şi o securitate interioară greu de descris.
Mai precizez cu toată claritatea - şi chiar cu o anume voluptate - că intenţiile mele nu sunt câtuşi de puţin „literare". La acest capitol sunt chiar polemic. Refuz categoric orice „literatură" şi „eroizare". Orice falsificare, minciună şi ipocrizie confesională, orice „estetizare" şi înfrumuseţare. Orice exhibiţionism confesiv imediat. într-un sens, am ajuns chiar la o anume saturaţie a confesiunii şi justificării. Am făcut, dacă se poate spune astfel, un adevărat „complex al confesiunii". Am citit atâtea literaturizări trucate, simulări ale falsei modestii, minciuni „frumoase", încât pur şi simplu refuz să mai particip - pe durata vieţii sau postum - la astfel de ritualuri literare detestabile. Ca şi la altele, de aceeaşi categorie falsă şi apocrifă.
Totuşi, atunci, de ce această Viaţă? Pentru „valoarea" sa - pretenţios spus _ strict „documentară". Un obscur instinct, să-i spun „arhivistic", dominant, chiar invincibil, cel mai puternic dintre toate, mă face să sintetizez şi să recapitulez, să „stochez", să tezaurizez şi mai ales să „construiesc" un text care, mai mult sau mai puţin întâmplător, rezumă întreaga mea existenţă. Actor şi spectator, în acelaşi timp, intervine, probabil, şi o anume reacţie defensivă: de conservare, reconstituire şi recapitulare finală. Un „bilanţ" cu profit şi pierderi - şi cât mai este timp - al unor numeroase evenimente personale şi de epocă. Sunt mereu preocupat să păstrez un anumit echilibru între aceste două planuri. N-aş vrea ca amintirea lor să se piardă. De unde, un efort, deloc uşor, de memorizare cât mai bine organizată. Şi toate, îmi spun, au o anume semnificaţie şi valoare „obiectivă", informativă, revelatoare şi documentară.
Viaţa mea personală şi mai ales sentimentală nu este interesantă. De altfel, ea îmi aparţine în întregime şi nu dau voie nimănui, sub nici un motiv, să intre cu picioarele în ea. Nu sunt... Lady Diana ca să formez obiect de bârfeală şi curiozitate „mondenă". Dar viaţa mea intelectuală, culturală şi ideologică, intimă, dar şi exterioară şi publică, desfăşurată pe o durată atât de lungă, sub diferite regimuri autoritare şi totalitare, are - aş îndrăzni să spun - un anumit conţinut, sens şi densitate. Şi apoi, amănunt deloc neglijabil: cam câte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care, de fapt, nici nu există. Dacă am renunţat la prima versiune a acestei Vieţi... este şi pentru motivul că vreau s-o rescriu cât mai calm, neutru, obiectiv şi, mai ales, „ideologic" posibil. Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cât mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil.
Fără a uita, în acelaşi timp, o singură clipă, că este vorba şi de un intelectual, de un „autor", să spunem, condiţionat de o tradiţie, cu o anumită identitate culturală, inclusiv „naţională". Am, vrând-nevrând, şi o astfel de identitate, bună-rea, pe care mi-o asum, fără grandilocvenţă, dar până la capăt. „Procesul" vieţii mele este, din această cauză, şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii 1920 şi 2000, repere nu chiar convenţionale. O detest, de foarte multe ori, aşa cum mă detest, nu o dată, pe mine însumi. Total neadaptat mediului românesc, de toate categoriile, îmi îngădui să-1 evaluez fără nici o clemenţă şi complezenţă. Din care cauză, reacţiile mele au - sau, cel puţin, şi-ar dori să aibă - şi o anume semnificaţie „simbolică". N-a fost deloc simplu să trăieşti şi chiar să produci câte ceva, pe plan cultural, timp de cinci decenii de sinistre dictaturi totalitare, în condiţii extrem de dificile. Viaţa dură a unui intelectual român stăpânit totdeauna de bune intenţii. Că şi el a fost, uneori, poluat a fost inevitabil. Cine însă pretinde că a traversat această lungă epocă fără să fi fost jumulit de o singură pană - regret că trebuie s-o spun - minte cu neruşinare. Dar vinovatul principal a fost, în primul rând, sistemul odios şi aparatul său represiv. Voi reveni, bineînţeles, pe larg asupra acestei teme esenţiale. Fără
12 Adrian Marino
aprofundarea sa nu înţelegem nimic, dar absolut nimic, din dictatura comunistă, din mentalitatea si ravagiile epocii sale.
Nu mă proclam, în concluzie, nici exemplar, nici reprezentativ, ci doar „demonstrativ". Sunt un simplu „document de epocă" şi nimic mai mult. Iar despre valoarea şi utilitatea sa etico-educativă nu-mi fac nici cea mai mică iluzie. De altfel, nimeni nu învaţă nimic, niciodată. Nici din astfel de texte istorico-retrospective, nici din altele. Singura lecţie adevărată a istoriei este că ea nu dă niciodată nici o lecţie. A spus-o demult Hegel, în Die Vernunft in der Geschichte (ca să invoc o referinţă de mare prestigiu)3 au afirmat-o şi alţii. De altfel, o evidenţă elementară. Adaug deci la dosarul epocii şi micile mele piese justificative. Câte sunt, pe cât posibil, fără omisiuni esenţiale, stăpânit de scepticismul total al valorii lor „educative". Compensez, în acelaşi timp, deşi numai într-o mică măsură, şi o evidentă (pentru mine în primul rând) deficienţă de comunicare. N-am fost un bun „emiţător" şi „transmiţător" niciodată.
Motive, cred, mai mult decât suficiente de a fi luat o decizie definitivă: acest text este şi va rămâne irevocabil postum. îmi repugnă orice exhibiţionism confesiv, orice indiscreţie impudică. Nu vreau să particip, pe de altă parte, în nici un fel, nici la inflaţia de „amintiri", Jurnale" şi „memorii", care ne inundă după 1990. Am citit recent la Bucureşti, în primăvara lui 1998, jurnalul lui Matei Călinescu, foarte bine scris, pe care şi 1-a luat îndărăt, în SUA, fiindcă n-a mai vrut să-şi dea „poalele peste cap". Cred că s-a speriat şi dezgustat de ambianţa locală. L-am aprobat din toată inima. Când nu cultivi nici narcisismul sexual exhibiţionist ca I. Negoiţescu (caz psihanalitic), nici nu simţi nevoia justificării pro domo sau a apologiei, dintr-un motiv sau altul, o anume discreţie nu numai că se impune, dar ea devine şi inevitabilă. Aş putea invoca şi unele „autorităţi" ale mele B. Graciân cu al său El Discreto şi Orâculo manual sau F. Guicciardini, Ricordi (I, 50). Cu atât mai mult cu cât acesta din urmă vorbeşte, foarte lucid, despre confesiuni ca de o „mare uşurare, dar şi (de) o mare primejdie", în cazul meu, o punere drastică în gardă...
Format într-o altă Românie, cu un alt temperament, limbaj, obiective şi orientare culturală, a cădea, prin astfel de confesiuni, pe mâna odioasei „vieţi literare" ar însemna o adevărată catastrofă. Voi menţiona într-un capitol special de ce am cele mai proaste păreri despre acest mediu. Detestabil, plin de rânjete sinistre, de bârfeli şi imbecili agresivi şi megalomani, cărora li s-ar oferi pe tavă o pradă foarte uşoară. Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări, polemici şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum la sfârşitul vieţii. M-ar abate de la preocupări esenţiale şi m-ar tulbura profund. Posibilitatea ca un personaj oarecare (Dan C. Mihăilescu, de pildă, cu care nu am, foarte eufemistic spus, nici o afinitate, dar nu numai: Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Cornel Regman etc.) să poată intra, cu agresivitate, în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare. Numai acest gând mă exasperează şi-mi dă fiori. Cel puţin după moartea mea, voi fi ferit de astfel de contacte impure. N-are sens să cultiv, în astfel de cazuri polemice - care reprezintă de fapt
Viaţa unui om singur 13
doar gesturi de legitimă apărare -, o falsă „obiectivitate". Restabilesc numai un echilibru, pe care nu eu l-am rupt. Urăsc din toată fiinţa mea canalia literară. Şi acest fapt spune, cred, tot.
Suferinţe
O constatare tristă, devenită adesea o adevărată obsesie: sunt un om fără amintiri frumoase. O simplă constatare şi nimic mai mult. Lucidă, obiectivă, pe care aş dori-o cât mai calmă posibil, lipsită de orice patetism şi dramatism. Mici momente fulgurante de satisfacţie sunt măturate imediat de valuri imense de amintiri dureroase, umilitoare, penibile, ale unor decepţii, contrarietăţi şi eşecuri. Sunt, repet, un om fără „amintiri frumoase". Viaţa mea, în momentele sale esenţiale cel puţin, nu este decât o succesiune de „pagini negre". Evident, există cauze precise, de care mi-am dat seama de mult. Dar defectele sunt şi rămân fundamentale. Ca şi reacţiile mediului social de care m-am lovit. Sensibilităţi şi defecte agravate de un mediu ostil. Situaţie care a devenit în timpul din urmă tot mai apăsătoare. Nu mi-a rămas decât s-o definesc cu toată claritatea şi să-i găsesc o soluţie. Sunt străin de „sentimentul tragic al vieţii", în care nu mă regăsesc.
Adevărul este extrem de simplu: memoria mea afectivă este foarte puternică şi ea s-a agravat în ultimul timp. Semn sigur de bătrâneţe: ea mă invadează, mai ales în momente de crepuscul, când cenzura conştiinţei dispare. înainte de a adormi sunt invadat de zeci de scene, în special din copilărie şi adolescenţă, pe care aş fi dorit să le fi uitat pentru totdeauna. Şi ele revin şi în timpul zilei, în momente de oboseală şi de iritare. Reapar atunci tot mai multe momente dureroase, umilitoare, penibile, profund neplăcute, insultătoare. în zadar găsesc tot felul de explicaţii. Ele există, într-adevăr. Dar nu mă consolează. Şi amintirea lor, o adevărată mortificare. Abuzez de acest cuvânt, dar n-am ce face. Un adevărat exerciţiu de asceză şi autoflagelare. Un fel de „masochism" al rememorării. Insolenţa unui recepţioner la un hotel. Un funcţionar obraznic. O impertinenţă a unui publicist obscur şi multe altele mă urmăresc mereu, în mod absurd, cu otrava lor tardivă, insidioasă. Din care cauză, redactarea acestei autobiografii nu este şi nu poate fi o operaţie comodă. Ea presupune o uzură morală considerabilă. O relectură dureroasă a întregului meu trecut plin de adversităţi şi obstacole. Ele mă urmăresc mereu şi nu-mi dau pace.
Decenii întregi de adversităţi, de contrarietăţi au lăsat, observ, urme adânci şi din cauza unei sensibilităţi temperamentale, predispusă la interiorizare şi introspecţie. Cât de mult am fost „marcat" de epocă, în toate sensurile, îmi dau seama acum, în momentul recapitulării finale. Au intervenit, în permanenţă, conflicte, gesturi de ostilitate, imposibilitatea adaptării şi asimilării unor idei şi valori în care n-am crezut niciodată. Mai mult, îmi păreau dezgustătoare şi revoltătoare. Din copilărie şi până azi, n-am trăit în „lumea mea". Nu m-am simţit niciodată bine, în mediul „meu", lipsit
14
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
15
mereu de satisfacţii reale sau măcar de minime compensaţii. Epoca a fost „rea" cu mine sub toate aspectele. Nu este vorba de nici o exagerare sau „manie a persecuţiei". Amintirea unor întâmplări precise va dovedi că nu evoc decât situaţii obiective, riguros verificabile. Ele mi-au alterat profund caracterul şi m-au „mizantropizat" mai mult decât aş fi dorit vreodată. M-am regăsit mai ales în B. Graciân, care m-a învăţat să mă cunosc şi să mă clarific sufleteşte. Tot el mi-a demonstrat, retrospectiv, cât de neadaptat şi dezarmat social sunt şi am rămas până la capăt. Este marele meu elogiu pe care-1 aduc acestui „profesor" de înţelepciune.
Insă nu pot să dau vina numai pe reacţiile mediului ostil. Evaluând cu luciditate toate antagonismele vieţii mele, trebuie să recunosc - fără urmă de amor propriu - că suportam de multe ori şi urmările unor defecte care-mi aparţin în întregime. Bineînţeles, nimeni nu este perfect. Nu este o scuză, ci doar o stare de fapt, pe care o accept ca pe o fatalitate inevitabilă. Am trăit, ca să mă exprim astfel, „natural", „autentic". N-am fost ceea ce se numeşte „educat", iar exerciţii de „autoeducaţie" n-am făcut niciodată. Le-am considerat, de altfel, afectări sau manifestări de megalomanie. Pentru mine „sculptează-ţi întruna propria statuie", după sfatul lui Plotin (pentru a lua un exemplu ilustru), mi s-a părut totdeauna deviza unui perfect mono-maniac paranoid. Şi ce poate fi mai megaloman, mai patologic-egocentric, decât pretenţia aceluiaşi „înţelept", de supus urgent unui examen medical: „Zeii trebuie să vină la mine, nu să mă duc eu la ei". De... unde şi până unde? De altfel, „învăţătura" tuturor profesorilor de înţelepciune din lume, a tuturor guru, inclusiv indigeni, se reduce în esenţă la această exigenţă exorbitantă, de un egoism narcisist-monomaniac teribil: „Fă ca mine". Nici mai mult, nici mai puţin. Exact ceea ce nu pot şi nu vreau să fac. Din care cauză, am început să-i detest de timpuriu pe „maeştrii" de orice speţă. Este şi motivul pentru care am respins, din instinct, orice profesori, orice modele, „reguli", „legi", „manuale" de înţelepciune. „Nu-mi daţi sfaturi, ştiu să greşesc şi singur." Am crescut deci „sălbatec". Tot ce am învăţat pe parcurs am învăţat singur. Plătind, uneori, un preţ enorm. De altfel, numai adevărurile pe care le descoperi singur sunt cu adevărat fecunde. Fiecare trebuie să se edifice şi să se descurce singur. A ses risques et perils, după cum stipulează şi unele contracte franceze...
Nu sunt deci câtuşi de puţin perfect şi de altfel nici nu mi-am propus vreodată acest ideal himeric, inaccesibil. Şi dacă reţin o serie de defecte -din punctul meu de vedere capitale - o fac exclusiv din motive pur analitice : să-mi explic cât mai precis posibil o serie de suferinţe. De ce am o altă psihologie? Şi alte întrebări de acest gen, care dau cheia tuturor erorilor, eşecurilor şi ratărilor. Evident, totul trebuie raportat şi la contextul şi momentul specific. Este necesară şi o permanentă transpunere, cum ar spune existenţialiştii, „în situaţie". Nu este însă deloc simplu.
Cred că cel mai grav defect personal este dualitatea fundamentală, pe care n-am reuşit niciodată s-o reduc la unitate : un idealism abstract radical, dublat de realismul şi spiritul critic cel mai rece şi brutal. De unde permanente dezechilibre şi contradicţii, treceri rapide şi imprevizibile de la o
extremă la alta. Oscilări şi modificări subite de comportament. Sugeram unora iluzii, pe care le răsturnam, fără voie, cu dosul palmei. Şi provocam, dintr-odată, răni, resentimente şi lovituri ireparabile. Decepţii, conflicte, iritări, repulsii şi situaţii false. Din care cauză, am nostalgia permanentă a echilibrului, dar şi conştiinţa imposibilităţii sale. De altfel, încă un loc comun, clasic, al înţelepciunii etern inaccesibile. Este, cred, şi cauza fundamentală a imposibilităţii disocierii, altfel spus, a dedublării mele: nu pot face bine două lucruri în acelaşi timp. Am atenţia concentrată, nu distributivă, pe care o are L., spre fericirea ei. Ori de câte ori acţionez simultan în mai multe direcţii şi cu aceeaşi energie, rezultatele sunt slabe, adesea catastrofale. Dar nu numai atât.
Am fost stăpânit mult timp de eroarea profundă de a crede că valorile teoretice, principiile de bază, idealurile pe care - eu şi alţii - le credeam fundamentale, esenţiale, obligatorii au o valoare şi o eficienţă generală. Ei bine, nu au nici una. Cel puţin în viitorul imediat, previzibil sau controlabil. Şi, mai ales, la „noi", în societatea şi cultura românească, ele nu au nici o priză şi nici o adeziune. O mică elită nu contează. Suntem în ţara unde când invoci „legile", „principiile", „adevărurile" ţi se râde în nas. Devii himeric, iar cine se încăpăţânează să le apere, să militeze mai ales pentru realizarea lor, nu poate fi decât ridicol sau odios. Vorbesc din cea mai directă experienţă.
Pe de altă parte, simţul meu „realist" îmi spune că, pentru a fi traduse în practică, marile valori - oricare ar fi ele - presupun respectarea riguroasă a unor detalii. Fără aplicarea şi realizarea lor, totul rămâne o simplă abstracţiune. „Dumnezeu se ascunde în detalii." într-adevăr. Pentru mine (şi nu numai), seriozitatea, exactitatea, precizia, punctualitatea sunt şi rămân virtuţi capitale. Or, tot „la noi", astfel de calităţi par pedanterii insuportabile, exigenţe artificiale. Atitudini profund antipatice. Ştiu ce vorbesc. A fi precis, riguros, consecvent, a face „fişe", a fi punctual, a răspunde la scrisori te singularizează şi te ridiculizează. Devii, în orice caz, un corp străin, imediat izolat şi expulzat. Compromiterea este definitivă. Pare o exagerare, şi totuşi nu este...
Invers, de pe versantul opus, al „idealităţii" radicale şi utopice, un alt defect capital: „gândirea" cu voce tare, exprimarea directă a proiectelor, intenţiilor şi a judecăţilor. Fără inhibiţii, fără tact şi fără nici o prejudecată. Conduită extrovertită. Izvor, încă din copilărie şi adolescenţă, de certuri, conflicte şi represalii. Când am început să pătrund în - verbi gratia - „viaţa literară" şi să întreţin unele relaţii, catastrofa a fost totală. Sincerităţile mele profund naive, care cereau de fapt înţelegere, solidarizare şi chiar o anume consolare, se întorceau invariabil împotriva mea. Eram ironizat şi umilit. Pus, superior, în poziţii de inferioritate. Ce pradă uşoară deveneam atunci pentru orgoliile şi amorul propriu ale altora, pentru afişarea pretinsei sau realei lor superiorităţi morale şi intelectuale! Şi loviturile veneau tocmai din partea celor despre care credeam că îmi arătau o oarecare simpatie şi că au afinităţi cu ideile şi tendinţele mele! Capitolele despre Câlinescu şi Viaţa literară vor ilustra foarte bine acest tip de antagonisme ireductibile.
16
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
17
Astfel de „lamentări" - greu de evocat şi mai greu de înţeles de alţii -pot continua pe pagini întregi. Vine însă un timp - şi eu cred că el a venit, şi încă din plin - când găsirea unor soluţii este mult mai importantă decât consemnarea unor suferinţe, oricât de profunde ar fi fost. Cu atât mai mult cu cât amintirile mele rezumă experienţele unei vieţi întregi. Adevărurile consemnate rece şi autentic sunt totdeauna cele mai dureroase. A le „anestezia" şi a le face acceptabile, pentru a le putea suporta, devine deci o necesitate vitală. De echilibru şi supravieţuire morală. Problema centrală a existenţei mele.
Soluţii
Un amestec greu de disociat de reacţii instinctive şi reflexii personale, de observaţii empirice şi unele justificări - să le spunem „moraliste" sau „filozofice" - duc la câteva concluzii. Dar nu mă interesează, la acest capitol, legitimarea lor teoretică, ci doar valoarea lor practică. Şi am toate motivele să nu mă îndoiesc de eficienţa lor reală, verificată timp de decenii.
îmi dau seama tot mai mult, în primul rând, de imensa valoare terapeutică a uitării. Prin rememorare suferi, de fapt, de două ori. De unde necesitatea, esenţială pentru mine, de a „uita" (umilinţe, eşecuri, nedreptăţi, erori etc), de a mă elibera, într-un fel sau altul, de apăsarea unei foarte puternice şi obsedante memorii afective. Nu vreau, sub nici un motiv, să devin „victima" ei. Sunt deci fericit când constat că am uitat, efectiv, unele detalii. Şi, dimpotrivă, iritat când observ că trecutul afectiv continuă să nu-mi dea linişte. Adesea chiar să mă apese, să mă invadeze, să mă terorizeze. Dar dacă m-aş fi lăsat dominat în permanenţă de „trecut", n-aş mai fi citit sau scris nimic, niciodată. De ce să fi stat mereu cu pumnul în rană?
Foarte schematic vorbind, cred că întregul proces sufletesc poate fi rezumat astfel. O tehnică foarte personală de echilibrare - de fapt intransmisibilă -de depăşire a crizelor interioare. Soluţia esenţială constă în convertirea agitaţiei şi durerii morale într-un mic „document" personal sau de epocă. Sec şi „rece". Un moment al adevărului cu valoare strict documentară. Cu mine însumi, cu epoca, cu momentul intelectual (emfatic spus), cu „ţara". Nimic mai mult decât o fişă analitică de portret moral. De unde o serie de gesturi reflexe, dedublare, derealizare şi abstractizare. De transformare a vieţii interioare subiective, pretenţios spus, în obiect de cunoaştere obiectivă. Un fel de distanţare cvasiironică, de je est un autre, desprins de mine însumi şi observat cu toată atenţia şi obiectivitatea de care sunt capabil.
Evident, operaţia n-a reuşit totdeauna. Dar aceasta a fost şi a rămas intenţia de bază. Traumatismele morale, în esenţă, nu m-au învins. Dacă n-am alunecat în „patologic", înseamnă că aceste mecanisme de autoapărare interioară au funcţionat totuşi, cum s-ar spune, la întreaga lor capacitate şi ele m-au salvat de la adevărate dezastre morale. Căci, se va vedea cu toată claritatea pe parcurs, am trăit de cel puţin trei-patru ori momente-limită,
extrem de dure. Puţini, foarte puţini, le-au supravieţuit, păstrându-şi până la capăt sănătatea interioară.
Confirmat sau, mai curând, infirmat de Max Scheler, am o opinie personală despre valoarea resentimentului. Mai întâi, orice s-ar spune, el este inevitabil. Şi, adesea, necesar. Şi chiar legitim-justiţiar. Face dreptate. Stimulează energii şi argumente, care restabilesc echilibrul unor nedreptăţi sau erori grave. Nu este vorba de josnică „răzbunare", ci de o „compensaţie" necesară. A „ierta" oricând, orice şi pe oricine este şi o imposibilitate şi o imensă nedreptate. Şi, într-un fel, şi o rupere gravă a echilibrului cosmic etc. Din care cauză nu pot asimila doctrina creştină a iertării. Mult mai logică şi mai justificată, moral şi chiar ontologic, mi se pare „legea talionului". Fiindcă ea pune în loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiinţat. Umple un „gol". Reface un echilibru rupt. Compensează măcar „teoretic" o pierdere. Un comportament eminamente restaurator, echitabil şi constructiv. Nu plătesc „poliţe". Dar am dreptul suveran de a reţine şi semnala erori grave şi aberaţii sinistre. Suferinţe şi pe pielea mea şi pe a altora, care cer o reparaţie.
O profundă eroare, de care nu mi-am dat seama decât târziu, foarte târziu, a fost provocarea şi întreţinerea, total nestudiată, a unor polemici inutile. Nu discut acum dacă aveam sau nu totdeauna dreptate. Continuu să cred că, de cele mai multe ori, aveam, de fapt, dreptate. însă ele erau, în esenţă, absurde, ineficiente şi pline de urmări interioare dureroase. Pentru simplul, dar fundamentalul motiv că reprezentau un „dialog de surzi". Aveam o altă scară de valori, alte criterii, o altă motivaţie şi un cu totul alt limbaj decât al adversarilor mei. Un alt ideal cultural. Gândeam în mod esenţial altfel. Şi chiar dacă aş fi demonstrat - şi adesea chiar demonstram - că adevărul era de partea mea, preţul plătit era mereu prea mare. Mult prea mare. Trivialitatea, dispreţul, voinţa de a insulta şi a umili erau totdeauna atât de mari, încât nimic nu compensa aceste răni morale. O polemică, în România cel puţin, nu urmăreşte decât să te compromită şi să te terfelească, să te distrugă cu orice preţ. Polemici de idei nu există. Şi eu, mult timp - din impulsivitate, naivitate, fidelitate inflexibilă faţă de unele adevăruri abstracte -, mă lăsam prins în această plasă.
Când mi-am dat seama de această gravă imprudenţă şi eroare am luat -abia în anii din urmă - câteva măsuri radicale. Mai întâi evitarea - pe cât posibil totală - a oricăror polemici şi, mai ales, a începerii lor. Apoi, renunţarea la orice răspuns, oricât de aberante ar fi fost unele atacuri. Tactică nu lipsită, uneori, de riscuri. Dar, în orice caz, mult mai mici decât stresul şi tensiunea interioară pe care mi le-ar fi provocat. în sfârşit, ceea ce nu pot dovedi niciodată, deşi este purul adevăr: am ajuns la tăria de a nu mai citi astfel de inepţii. Uneori, dintr-un instinct obscur de colecţionar, decupam anumite texte, strânse într-un dosar. Dar nu le citeam niciodată. Aşa am procedat, de pildă, cu unele „polemici" ale lui Gheorghe Grigurcu. Nu văd însă, sincer spus, de ce aş fi făcut o criză de tensiune citind elucubraţiile unor poligrafi veninoşi. Cazuri maniacale de monomanie egolatră agresivă. Cât despre aberaţiile lui Paul Goma, cu meritele sale, totuşi (despre care
18
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
19
aveam de cele mai multe ori doar ecouri indirecte), nu le-am „colecţionat" niciodată. Voi reveni, poate, asupra „cazului" său. în alte împrejurări, aruncam, pur şi simplu, la coş astfel de texte. Nici nu mai deschideam plicul şi ambalajele. Uneori ele veneau chiar şi din... străinătate.
A intervenit - trebuie să recunosc deschis - şi o anume „prudenţă". Mi-am dat seama treptat că pur şi simplu nu mai aveam unde să mă „apăr", să „răspund". Revistele se închideau, iar pe mine nu mă „apăra" nimeni. Căci n-am avut, de fapt, niciodată nici o poziţie socială, universitară, redacţională sau editorială. Ceea ce în România actuală este esenţial. Eram o pradă uşoară. Aceste mecanisme - strict obiective - ale „vieţii literare" mi-au devenit foarte limpezi mai ales după 1989. Dar ele funcţionau din plin şi mai înainte. Şi mă dezarmau şi mă descurajau sistematic. Am înţeles, foarte târziu, că suprema „înţelepciune", în astfel de confruntări, este de a anticipa şi de a calcula lucid perspectivele. A nu fi pus în situaţii-limită în care devii o victimă sigură, inevitabilă. Nu este deloc simplu. Dar o soluţie morală există şi ea are calitatea sa teoretică şi practică indiscutabilă.
Tot ceea ce urmează poate să pară afectat, pretenţios, snob-filozofic, şi totuşi sunt cât se poate de sincer. Exprim un profund adevăr. Am descoperit stoicismul în mod instinctiv, încă din adolescenţă. Citind Manualul lui Epictet ( în versiunea C. Fedeleş), am fost străfulgerat încă de la primul aforism: „Sunt lucruri ce depind de noi şi altele ce nu depind de noi". Mi s-a revelat, dintr-odată, un teribil şi decisiv adevăr. în acelaşi timp şi cea mai bună definiţie a instinctului de conservare şi a echilibrului interior. Nu sunt de acord, acum, la sfârşitul vieţii, cu lista de „lucruri" care, după filozoful antic, nu depind de noi: corpul, bogăţia, celebritatea, puterea. Filozofie de sclav resemnat, sub un regim de tiranie imperială. Dar, în esenţă, alternativa rămâne fundamentală. Am verificat-o de-a lungul întregii vieţi. Există puternice analogii între tirania imperială şi statul totalitar modern, condus de despoţi siniştri, gen Hitler şi Stalin. Nu este însă vorba, în nici un caz, de o schemă livrescă. Pe parcurs, mi-am consolidat cunoştinţele cu unele lecturi de bază. Nu foarte multe, dar esenţiale: Marc Aureliu, Cebes, Diogene Laertiu, Seneca, unele studii. Găseam însă în ele, mai limpede formulate şi mai bine organizate, doar propriile mele înclinaţii, idei, constatări şi concluzii. Stoicismul meu era instinctiv, temperamental, organic. Ştiu, bine de tot, acum, într-un târziu, ce depinde si ce nu depinde de mine. Dacă aş fi învăţat această lecţie de la început as fi suferit, cu certitudine, mult, mult mai puţin. Şi nu m-aş mai fi agitat steril şi inutil.
Pentru mine, stoicismul este o metodă de supravieţuire morală, într-o perioadă de adversităţi inflexibile, tiranice. N-am fost totdeauna la înălţimea acestei filozofii superioare. Totul constă în a te ridica, în permanenţă, la cauzele ultime, riguros obiective, previzibile. în acelaşi timp, să-ţi dai seama că ceea ce te tulbură într-adevăr nu sunt lucrurile neplăcute în sine, ci doar emoţiile, judecăţile şi aprecierile noastre şi ale altora despre aceste lucruri. Nu este deci vorba de a accepta pasiv fatalitatea unei voinţe divine, oarbe, iresponsabile şi iraţionale, ci de luciditatea activă, analitică, a unui lanţ cauzal obiectiv, riguros „istoric", de anticipări şi previziuni justificate.
în această zonă înscriu toate eşecurile sau semieşecurile personale şi, mai ales, ceea ce aş numi eşecuri obiective, cauzal-obiective. Aminteam de polemicile mele adesea absurde. Ele nu mi-au atras decât răzbunări, insulte şi riposte grosolane. Rezultatul a fost totdeauna steril şi dezamăgitor. „Poţi să fii invincibil, dacă nu începi nici o luptă, unde nu depinde de tine să învingi" (Epictet, Manual XIX). Deci nu laşitate deghizată, ci prudenţă superioară şi realism calculat. Nu resemnare pasivă, ci evaluare obiectivă a forţelor care se confruntă. Acestea sunt realităţile şi ele nu pot fi schimbate. Oricât ne-am agita sau ne-am sacrifica inutil. Tot ce depinde de mine personal am căutat să fac „bine", cât mai bine posibil. Dar eu nu puteam să fac „tot". De unde, treptat, o anume blazare şi indiferenţă superioară. O acceptare demnă şi calmă a unor situaţii pe care, oricât de mult aş fi dorit, nu le puteam modifica sau controla, într-un sens sau altul.
Bineînţeles, la astfel de concluzii n-am ajuns decât târziu, chiar foarte târziu. Temperamentul meu este, din nefericire, un amestec oscilant de stoicism şi criticism, de resemnare şi revoltă. M-am revoltat, m-am agitat. Am criticat deschis şi indignat, şi nu o dată. Am pierdut din această cauză libertatea mult timp. Impulsivitatea a fost, uneori, de multe ori, mult mai mare decât înţelepciunea. Dar, azi, când evaluez la rece rezultatele obţinute, nu pot să nu observ că ele sunt, de fapt, minime. Cu sau fără revolta mea, lucrurile s-ar fi petrecut la fel. De unde, o linişte „istorică" superioară. O contemplare rece a unor evenimente inevitabile. Acţionam totuşi nu mai puţin stoic, printr-o consecvenţă şi constanţă interioară imperioase. De a fi permanent în acord cu mine însumi. Subscriu deci integral la maxima lui Seneca: „Voieşte mereu acelaşi lucru, respinge mereu acelaşi lucru". Sau, într-o altă versiune: „Perseverenţă în dorinţe şi aversiuni" (Scrisori către Luciliu, XX). Şi a pune mereu de acord vorbele cu faptele. Atitudini pline de riscuri. Dar coerenţa şi unitatea interioară erau totdeauna păstrate. Cu orice preţ. Bunuri şi satisfacţii imense, de neînlocuit. Nu m-am bucurat întotdeauna de ele, bineînţeles. Dar mereu am fost dominat de un astfel de impuls exclusivist şi consecvent. Sunt şi am rămas un unilateral iremediabil, cu atenţia concentrată într-o singură direcţie. Calitate esenţială în sfera studiilor şi cercetărilor. Catastrofală în relaţiile curente de viaţă, unde - dimpotrivă - tocmai atenţia distributivă este esenţială şi salvatoare. Cât am invidiat-o pe L. pentru această calitate. Ştiu, pe de altă parte, cât de „egoistă" şi „individualistă", deci profund antipatică, poate să apară o astfel de psihologie, pe care mi-o asum totuşi până la capăt.
într-un sens, acest stoicism este singura filozofie adecvată şi dramei poporului român. Unicul răspuns înţelept pe care-1 poate da „terorii istoriei", catastrofalei sale eredităţi şi contextului geografic nenorocit. A impune prioritatea „platonismului", în stil C. Noica - total desprins de altfel de realităţi -, este complet greşit. Ceea ce nu înseamnă că acest filozof extrem de important nu trebuie tradus şi studiat. Dar el nu „ne" oferă soluţii salvatoare cu adevărat vitale şi utile. Ştiu acum, de abia acum, ce se poate şi ce nu se poate face efectiv, în România şi pentru România. Când am scris Mitul „situaţiei ireversibile" (1993) - textul poate cel mai apropiat de adevăr
20
Adrian Marino
pe această temă colectivă pe care l-am scris - nu mi-am dat seama, până la capăt, de toate implicaţiile sale. Adeziunea la acest „mit" explică foarte bine comportamentul tradiţional, capitulard şi resemnat, al românilor. Mi-am dat seama bine, bine de tot, că nu pot inventa sau importa o altă Românie şi că singura soluţie este de a salva tot ce se mai putea salva dintr-o fatalitate etnică detestabilă, traco-getică sau nu, dintr-un imens cataclism istoric. Resping deci pasivitatea Mioriţei, fatalismul său imbecil. Dar mai ştiu, în acelaşi timp, că în această zonă istorică, radicalismul absolut este inaplicabil şi că mari speranţe nu sunt îngăduite, aproape în nici o direcţie. Am suferit (absurd?) pentru idealuri incompatibile şi inaplicabile în această regiune. Mai ales, în domeniul social, politic şi economic. Singura şansă reală rămâne sfera culturală, unde, într-adevăr, se poate realiza câte ceva şi uneori chiar destul de mult. Ceea ce, în ce mă priveşte, am şi încercat să demonstrez, cu mai mult sau mai puţin succes. Experienţa „limitelor" am făcut-o, pe pielea mea, de mult şi din plin. Nu am aşteptat, în nici un caz, textul lui G. Liiceanu, remarcabil de sofisticat şi de neautentic. Mostră de afectare filozofică „noicistă". Tot ce trebuie şi mai poate fi făcut este să faci doar tot ce depinde de tine. Cât mai consecvent, mai bine şi constructiv posibil. De fapt, am acţionat din instinct, numai în acest sens. In rest, justificările teoretico-filozofice au venit totdeauna adesea mult mai târziu. Şi, de foarte multe ori, niciodată.
Singurătatea mea nu este deci o poză, ci o realitate vie, trăită, autentică şi bine motivată. Am şi o întreagă „colecţie" de citate pe această temă. Reţin doar unul singur, care-mi este foarte aproape: „înţeleptul să-şi fie sieşi de ajuns". Bâstese a si mismo el sabio. Ca un omagiu pentru incomparabilul B. Grâcian (137), îl citez şi în original.
Nu este însă vorba nici de infatuare, nici de un complex de superioritate. Pur şi simplu doar de o formulă şi o soluţie esenţială de viaţă. Că n-am realizat-o totdeauna, în mod strict, este o altă poveste. Şi cu mare regret. Dar tot ce am făcut bine, am făcut singur. Toate adevărurile mele le-am descoperit singur. Valoarea „metodei" decurge, în mod esenţial, din liniştea şi echilibrul pe care ea mi le transmite. Prin ea am putut să rezist şi să suport loviturile şi traumatismele dure, de toate categoriile şi în toate perioadele. Să suport, hiperbolic spus, drama vieţii mele. De a trăi permanent în medii ostile, pentru care nu aveam, în cel mai bun caz, nici o afinitate. De unde numeroase acte de ostilitate, de neacceptare, nereceptare şi respingere. La început, nu mi-am dat bine seama ce se întâmplă. Dar, pe parcurs, am înţeles şi mi-am asumat întreaga însingurare şi izolare progresivă. în plus, o bună sănătate morală şi o credinţă fermă'în unele adevăruri m-au ajutat să supravieţuiesc şi să rezist până la capăt. Nu totdeauna cu tăria pe care mi-aş fi dorit-o. Dar, în esenţă, îmi place să cred că am reuşit.
2
Primele represiuni
Trebuie să fac un deosebit efort de rememorare şi obiectivare, acum când încep evocarea unor momente precise ale existenţei mele. Sunt perioade întregi pe care aş fi dorit pur şi simplu să le şterg din memorie, să le „uit". Mai ales, copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe au fost, pentru mine, mai mult decât dificile: adesea extrem de dure. Uneori - din punctul meu de vedere - foarte greu de suportat. îmi aleg cu grijă cuvintele. Vreau să fug însă de orice dramatism, de orice melodramă autobiografică. Dar o perioadă neagră din viaţa mea mă invadează subit. Nu pot deci s-o „uit", oricât aş vrea. Mă întreb fără nici un fel de afectare cum trebuie s-o „asimilez", s-o „suport", s-o pun pe hârtie. Probabil că „abstractizarea", „schematizarea" şi „distanţarea" sunt cele mai bune metode. Rămâne însă un semn de întrebare, un mare semn de întrebare, cât din dramatismul acestei perioade dificile poate fi efectiv evocat. Cu decenţă şi, în acelaşi timp, în spiritul cel mai riguros al adevărului. Nu, nu este deloc simplu. încerc totuşi.
Am fost, din diferite cauze, pe care nu le mai reţin acum (probabil ereditare), un „copil turbulent". într-o perioadă, voiam să citesc şi chiar să „studiez" monografia psihologului H. Wallon, despre acest subiect, pentru a mă „cunoaşte" şi a mă „explora" mai bine. Dar, cel puţin deocamdată, n-am reuşit. Faptul, anodin în sine, este plin de urmări personale. M-am născut şi am devenit repede un „rebel", inconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent. Simţeam o repulsie instinctivă împotriva uniformizării, disciplinei şi oricărei forme de represiune. Intram permanent în conflict cu mediul meu familial şi social, cu orice regulă educativă şi de convenienţă socială. Mi se părea că am dreptul să mă comport natural în orice împrejurare şi să-mi exprim reacţiile de neaderenţă sau critice în orice situaţie. Eram un mare timid, un „sălbatec", un „prost crescut" şi, într-un anume sens, am rămas neschimbat până azi. Defect capital pe un plan. O anume calitate pe un altul. Dar să nu anticipez.
Câteva scene, care mi-au rămas în memorie, vor explica mai bine despre ce este vorba. Le reţin exclusiv pentru consecinţele lor „biografice", care - mai târziu - se vor traduce prin reacţii ideologice şi sociale consecvente, tipice. Eram sincer iritat de convenţiile şi mediocrităţile din jurul meu, de falsele prestigii locale, pe care nu dădeam - impulsiv, imprudent şi, bineînţeles,
22
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
23
total needucat şi neipocrit - doi bani. Am fost nepoliticos, ţin bine minte, j într-o împrejurare oarecare, cu C. Meissner, aşa-zisul „ultimul junimist",
I un profesoraş de provincie, de o imensă mediocritate, director al Şcolii
i Normale de la Copou, oaspete al familiei mele. S-a plâns indignat tatălui
meu, foarte afectat de această împrejurare. îmi plăcea să citesc în linişte, netulburat şi eram totuşi târât, smuls de la preocupările mele, pe care le , consideram cât se poate de fireşti şi legitime, şi dus în tot felul de vizite,
i care nu mă interesau câtuşi de puţin. Am luat odată, într-o astfel de împre-
| jurare, o carte, pe care am deschis-o în plină vizită ceremonios-protocolară.
i Stupoare generală! Gazda, Dr. Numbert, un prieten al tatei, m-a admo-
! nestat cu blândeţe. —
j| Eram naiv, sincer şi brutal. N-aveam nici o noţiune de „maniere" şi
formule de politeţe. Manifestam un „spirit critic" negativ, spontan, în forme | naive şi pure, fără nici un control sau reţinere. Unele babe profund plictisi-
j toare mă iritau teribil. Am fost declarat imediat „prost crescut", ceea ce şi
eram, într-adevăr. însă la Mănăstirea Agapia - unde s-a petrecut într-o I vară o astfel de scenă - Mircea Bârsan, violonist ratat, profesor la Conser-
vator, om subţire şi inteligent, care mi-a reprodus această reacţie, a ţinut să adauge, ca să mă consoleze: „dar are ceva în cap". Probabil că... avea dreptate. Ceea ce însă era absolut sigur, strict social vorbind, era faptul că I mă comportam - şi pe bună dreptate - profund antipatic. Nu suportam nici
| o convenţie, nici o constrângere, nici un abuz, nici o violenţă împotriva
spontaneităţilor mele, bune sau rele. Mă comportam total liber şi faptul trebuia, în mod firesc, să mă coste. Ceea ce se va şi întâmpla cu regularitate I pe parcursul vieţii mele.
Ştiu bine că azi „ideologizez" totul, dar pe atunci, lucrurile se petreceau altfel. Mult mai simplu, mai direct, mai concret şi, adesea, mai brutal, j! Detestam profund aşa-zisa „viaţă de familie". Aveam, mai ales, cele mai
| proaste relaţii cu mama, care nu mă iubea. De altfel, în acea perioadă, ea se
j ocupa de orice, numai de „creşterea" copiilor săi nu. începuse să construiască
| o casă, pe strada Ralet nr. 10 (la început locuisem în casa de peste drum,
gard în gard cu G. Topârceanu), şi n-avea o altă preocupare esenţială. Plină ! de voinţă şi tenacitate, inteligentă, cu un anume spirit practic şi de orga-
nizare, dar şi cu un imens amor propriu, dominat de un orgoliu maladiv. Făcea uneori şi crize de nervi, puţin toquee. într-o perioadă, urma şi un fel de tratament, cu duşuri calmante. Considera orice ripostă a mea, orice „răspuns", drept o obrăznicie, iar o simplă „copilărie" o insultă personală, i Şi atunci reacţiona mânios, vindicativ, fără nici o reţinere. Voia să se
răzbune, să mă „distrugă" cu orice preţ. în timpul unei astfel de scene, ca să mă lovească în ce avem mai „scump", mi-a rupt, cu furie, în faţa mea, un mic album de timbre.
S-a rupt atunci şi ceva în mine. Gestul său mi s-a părut oribil, plin de cruzime. în astfel de împrejurări - şi altele asemănătoare - a fost distrus pentru totdeauna aşa-zisul „sentiment de familie". Familia n-a mai „comunicat" cu mine şi nici eu cu ea. Mai grav: orice afecţiune şi sensibilitate, orice expansiune sentimentală a devenit imposibilă. Admit că n-aveam o
astfel de structură. Nimeni nu este vinovat cum se naşte. Dar faptul de a fi născut şi trăit într-un astfel de mediu ostil, străin, sau cel puţin neînţelegător, unde nu eram decât un intrus, un tolerat, m-a înstrăinat definitiv, în mod inevitabil. De familie, de lume şi chiar de mine însumi. Nici tata, un om slab şi dus de nas, nu mă iubea. Replica sa favorită, când se enerva, era: „Nu ţi-'ar muri mulţi înainte". Evident, o astfel de amabilitate nu-mi făcea nici o plăcere. Să mai repet şi eu, după A. Gide, „familii, vă urăsc"? De altfel „scumpa mea familie" nici nu ştia cum să scape mai repede de mine. M-a expediat, mai întâi, în exil, la Botoşani, la sora mamei, Elena, unde am făcut ultima clasă primară şi prima clasă de liceu. Mătuşa mea era o persoană fină şi superioară. Iar soţul său, Vasile Pilat, un boem chefliu incorigibil, cu viaţă dublă, foarte simpatic şi plin de umor. La Botoşani am trăit singurele momente plăcute ale copilăriei mele. Mă înţelegeam foarte bine cu verişoara mea, Lucreţia, şi admiram sincer pe vărul meu Laurenţiu, plecat imediat la studii, la Paris, după bacalaureat. Credeam că va deveni un „om mare", o „personalitate". Viaţa mi-a arătat că m-am înşelat. A fost însă una dintre decepţiile cele mai puţin amare ale adolescenţei şi tinereţii mele.
Mult mai gravă şi plină de urmări a fost o alta, o adevărată represiune, de o cruzime pe atunci, pentru mine, inimaginabilă. Fără nici o preocupare şi înţelegere pentru vocaţia, temperamentul şi tendinţele mele esenţiale, am fost efectiv „închis" trei ani în Liceul Militar din Iaşi. Am trăit un moment teribil, pe care îmi este foarte greu să nu-1 iau în tragic. Ştiu că am şi plâns, într-o după-amiază, sau două, în fundul curţii. A fost, efectiv, » prima închisoare a vieţii mele, pe care pur şi simplu refuz s-o mai evoc în j detalii, într-atât a fost de oribilă. N-aveam nici o afinitate cu viaţa militară şi am suferit pe nedrept ani de groază. Din fericire, un accident la piciorul , drept, care a dus la „reformarea" mea, a permis evadarea din această situaţie imposibilă. De ea, până la urmă, şi-a dat seama toată lumea. Direcţia liceului şi chiar şi... familia. Zeci de scene mă urmăresc şi azi. Reţin' doar una singură: de represiune intelectuală absurdă. Un profesor de matematică, un oarecare Menciu, m-a surprins citind o carte de literatură, într-o oră de meditaţie, şi mi-a confiscat-o, sadic şi cu scandal. Mi s-a * făcut şi un... „raport" etc. 6 crimă teribilă! O traducere a Damei cu camelii, l/ în BPT. O represiune culturală, aş spune, premonitorie. Ea s-a repetat sub diferite forme de-a lungul întregii mele vieţi. Pentru un om cu astfel de preocupări nu pot să existe, cred, lovituri mai puternice şi dureroase.
Fatalitate sau nu, am trăit de la început toată gama represaliilor. Nu este nici o exagerare. Am cunoscut de timpuriu şi intoleranţa şi fanatismul ideologico-totalitar, „fundamentalist". O scenă tipică. Ora de religie, la Liceul Şincai din Bucureşti, unde m-au dus aventurile mele şcolare, închis de familie tot într-un... internat. Colegi cu multe adeziuni sau simpatii legionare. Preotul, profesorul de religie, cu certitudine, un legionar militant. La un moment dat, el întreabă: „Cine ştie ce-a scris Sf. Augustin?". Tăcere totală, penibilă. Ridic două degete şi fără a face - cum se spune - „pe deşteptul", încep să răspund, cu naivitate şi bună-credinţă : Confesiuni, De civitate Dei.
24
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
25
Dar n-am fost lăsat să continui, căci popa, furios, a început să ţipe : „Vedeţi, ateul ăsta ştie şi voi nu ştiţi". De unde ştia el că eram sau nu „ateu"? Şi cine îi dădea dreptul să mă agreseze astfel ? La acea vârstă şi nivel cultural poţi fi cel mult doar „indiferent". Evident că fusesem „turnat" de colegii legionari, cu care - într-adevăr - nu aveam nici o afinitate.
Duceam şi un alt stil de viaţă extraşcolară, să-i spun, vag „mondenă". La mesajul şi „asceza" legionară eram total refractar. Făceam uneori excursii, cu fete, cu maşina unui coleg mai apropiat, Râul Grigoriu, în împrejurimile laşului. La liziera pădurii Breazul am surprins odată, într-o duminică dimineaţa, şedinţa unui cuib legionar, aşezat în cerc. Evident, două lumi incomunicabile. Mi se părea şi straniu şi abuziv amestecul preoţilor şi al Bisericii în politică. In 1935, ţin minte foarte bine, am privit întâmplător, amuzat, dar şi cu consternare de pe trotuarul din faţă, cortegiul şi procesiunea ieşită din Mitropolie, a „sfinţirii" partidului Goga-Cuza. Cu prapuri, cruci şi icoane, cu steaguri. Ce rost avea această întreagă mascaradă? Mi se părea şi stranie şi grotescă. Aveam 14 ani şi începeam să raţionez „ideologic". Era primul spectacol politic negativ la care asistam şi faţă de care reacţionam de pe acum în mod critic.
Simţeam, mai ales instinctiv, o repulsie totală pentru recuperarea şi manipularea politică a religiei. Pe parcurs, m-am convins că între ceremonialul religios şi emoţia sacrului, a numinosului (ca să-1 citez pe R. Otto, din Das Heilige), nu există de fapt nici o legătură esenţială. Adevărata emoţie religioasă este fulgerarea lui ganz andere. Iar aceasta este totdeauna rară, foarte rară. Restul nu este decât convenţie, ritual, ceremonial, deprindere exterioară. Un formalism social, cu funcţionalitatea sa, dar fără nici un conţinut interior real. Nu-mi fac nici un complex din a recunoaşte că eram total străin de toate formele „sacralităţii". M-am născut, m-am format şi am rămas, până azi, un spirit eminamente laic. Larg tolerant, respectuos faţă de toate confesiunile posibile, dar laic, profund laic. Nu pretind că este o calitate, dar nici un defect. Doar o trăsătură psihologică între altele şi nimic mai mult.
Adevăratul traumatism, cu urmări profunde, chiar decisive pentru întreaga mea viaţă intelectuală, s-a produs ceva mai târziu, în clasa a opta, ultima, de liceu. Debutasem în Jurnalul Literar, în 1939 - în condiţii pe care le voi menţiona într-un capitol următor -, şi nu bănuiam câtuşi de puţin catastrofa ce va urma. Şi azi sunt plin de revoltă împotriva sancţiunilor primite, căci nu făcusem nimic reprobabil. Dimpotrivă. în două cuvinte : la ora de română, un profesor profund mediocru, un anume M. Gafiţeanu, m-a interpelat, foarte agresiv, dacă eu sunt autorul articolului despre H. Sanielevici din J.L. Am răspuns afirmativ, sigur pe mine, probabil chiar infatuat şi „obraznic". Nu ascund că acest belfer, care spunea numai banalităţi şi platitudini, îmi era profund antipatic şi că în ochii mei se citeau, cu certitudine, şi ironia şi „spiritul critic", ce se trezise şi luase şi forme publicistice, care răsturnau, într-adevăr, o întreagă ierarhie, şi nu numai didactică. S-a repezit la mine, de la catedră, cu o viteză şi o violenţă extraordinară şi mi-a tras pe loc două palme. Am fost luat prin surprindere şi m-am prăbuşit pe bancă. Nu mai
ţin bine minte, în detalii, desfăşurarea „evenimentelor". Ştiu doar că am declarat, indignat, „grevă" totală. Nu m-am mai dus la şcoală trei zile. Pe atunci erau alte relaţii sociale. Tatăl meu, director al Regionalei CFR, deci un fel de „şef de instituţie", a tratat cu directorul Seminarului Pedagogic soluţionarea conflictului. Voi primi nota 10, din oficiu, la română, până la sfârşitul anului şi nu voi mai fi examinat niciodată. Dar tot n-am scăpat. Fără nici un preaviz, G. Călinescu a întrerupt brusc apariţia Jurnalului Literar. Motiv ca acelaşi odios M. Gafiţeanu să mă apostrofeze, şi tot în public, în clasă, că el... plătise abonamentul pe tot anul. Ca şi cum eu, un colaborator ocazional şi anonim al revistei, eram răspunzător de editarea şi apariţia sa...
încerc să definesc şi să evaluez, la mare distanţă şi cu răceală, întreg acest incident, pe care-1 consider „simbolic". Şi mai ales premonitoriu, într-un dublu sens. Mai întâi, social. Stupoarea întregii clase, când a auzit că un coleg, în definitiv un oarecare, era... publicist, a fost totală. Am simţit imediat izolarea, boicotul moral, golul care s-a format imediat în jurul meu, marginalizarea brutală. Ieşisem din rând, din „normă". Mă singularizasem. Ceea ce nivelarea comunitară nu acceptă în nici o împrejurare, niciodată. Am fost pe loc „stigmatizat". Acest destin, în diferite forme, unele foarte grave, mă urmăreşte până azi. Ştiu acum bine, bine de tot, ce înseamnă realizarea strict individuală. Şi singurătatea care-i urmează în mod inevitabil.
în acelaşi timp, am făcut cunoştinţă şi cu întreg mecanismul represiv al unei instituţii. Mi-am dat seama cum se pune în mişcare şi cum funcţionează. Autoritatea, de orice tip, nu acceptă să fie ignorată şi cu atât mai puţin sfidată. Şi ea trece, imediat, la represalii. Voi cunoaşte, la mai puţin de un deceniu, şi de fapt imediat după 1944, modul de funcţionare al represiunii totalitare. Perfecţionat şi extins la scară naţională. Deocamdată, am încercat o profundă repulsie antiprofesorală, pentru belferi şi belferism, pentru toate formele de învăţământ autoritar şi represiv. Respingeam orice disciplină brutală şi lipsă de libertate. Mai ales în materie de studii şi lecturi. Această oroare mi s-a transmis până azi. Şi când cineva continuă să mi se adreseze cu „domnule profesor", mă stăpânesc să nu izbucnesc. Uneori, când sunt mai bine dispus, protestez doar ironic. De pildă, recent, la Bucureşti, la prezentarea nr. 59 al Sferei Politice, când Ilie Şerbănescu mi s-a adresat astfel. Om inteligent, nu s-a supărat de apostrofarea mea, destul de directă. A declarat doar ironic şi bonom că a „luat act că nu sunt profesor"...
Toate aceste adversităţi premature au făcut din mine un inconformisty un recalcitrant, un „rebel" înnăscut. Trebuie să repet şi chiar să subliniez acest defect (dacă el este într-adevăr un „defect"), deoarece el mi-a marcat existenţa şi mi-a produs - eufemistic spus - numai „neplăceri", până azi. în forme moderate sau violente, am fost totdeauna un intransigent şi foarte puţin adaptat vieţii sociale. Baricadat interior, respingeam - într-o formă sau alta - orice formă de constrângere sau de ipocrizie. Refuzul meu avea totdeauna ceva radical şi definitiv, deci insuportabil. Am rămas până în perioada actuală un „nesupus", un „refractar" ireductibil. Când am căzut, mult mai târziu, pe o reflexie a lui A. Gide, din Jurnalul său (24 februarie 1946),
26
Adrian Marino
despre lumea care va fi salvată doar de Ies insoumis, nu am putut să nu-i dau dreptate. Am făcut pe loc chiar o... fişă. Nu pretind deloc, dar absolut deloc, nici de data aceasta, merite deosebite, excepţionale. Dar, exprimân-du -mă mereu fără nici o inhibiţie, continuu să cred — si cu cea mai mare convingere - în valoarea incomparabilă a independenţei şi opoziţiei împotriva nivelării totalitare. împotriva oricăror forme de tiranie, absolutism şi intoleranţă. împotriva reprimării culturii liberale. Ştiu bine ce vorbesc, deoarece am cunoscut represiunea, agresiunea şi ostilitatea - după cum am menţionat mai sus - încă din copilărie. Ştiu ce înseamnă furia, indignarea şi revolta. Nu pretind că astfel de reacţii sunt totdeauna justificate, scuzabile sau eficiente. Dar sensul lor terapeutic, simbolic şi ideologic mi se pare perfect legitim. Indiferent la orice consecinţe practice, imediate, inevitabile.
îmi explic, în acelaşi timp, de ce nu am, nu pot avea, oricât aş regreta, „amintiri frumoase". L., mai ales, ar putea să se considere nedreptăţită! Dar conflictele sufleteşti pe care le-am evocat explică şi, cred, din plin, reacţii strict obiective şi incontrolabile. Oricât aş dori, sau nu, acest seif control, atât de necesar, totuşi.
3
Mediul ieşean
Cu aceste predispoziţii, agravate de ambianţa în care m-am format, primele experienţe sociale directe nu puteau fi decât la fel de negative. Dar este vorba de un „Iaşi" pierdut undeva în ceaţă, reconstituit doar din imagini discontinue, disparate, destul de haotice. Pe scurt, o iluzie şi, în orice caz, o falsă imagine, foarte fragmentară, particularizată şi subiectivă. Şi, mai ales, din perspectiva mea interioară, profund asocială.
Colegii de la Liceul Militar nu mi-au spus nimic, niciodată. I-am uitat de altfel pe toţi, cu cea mai deplină indiferenţă. Când, după 1989, s-a constituit un fel de „Asociaţie" şi mi-au trimis invitaţii de întrunire a „Promoţiei", n-am răspuns. Dar nu din spirit de ostilitate, ci pur şi simplu dintr-o totală lipsă de afinitate şi de aderenţă cu această profesiune. O tristă pagină a copilăriei mele. Mulţi colegi deveniţi ofiţeri au murit - regretabil - la asediul Odesei. Alţii, deblocaţi, mai bine adaptaţi, unii chiar „şmecheri", s-au reciclat în... „antrenori sportivi". Păstrau o mentalitate de castă militară, vizibil antiinte-lectuală. Ce legături aveam cu ei? Nici una. „Şeful clasei", un oarecare Jareghie, nu ştiu să se fi „ilustrat" într-un mod oarecare. Simţeam însă în el tipul lichelei servile, convenţionale şi carieriste, „specific naţionale". Reţin doar o singură scenă, stranie şi profund umană în felul său: un coleg, i-am ţinut minte numele (Cantaragiu), nu declarase, la admitere, că era, de fapt, musulman. Venea, de altfel, din Dobrogea. Se scula noaptea şi făcea, pe ascuns, rugăciuni rituale. Faptul a produs o mare senzaţie. Nu-mi amintesc însă nici de urmări deosebite şi cu atât mai mult de delaţiuni şi represalii.
Clasa a şasea, la Liceul Internat (unde, evadat în libertate după coşmarul Liceului Militar, m-am comportat dezordonat, anarhic, haotic, cu urmări foarte negative, agravate şi de... reclamaţiile repetate ale mamei; pare neverosimil, dar este purul adevăr), era mai interesantă, în felul ei. Deşi, cu eternul procent inevitabil de mediocrităţi, cu atât mai stridente cu cât proveneau din familii ilustre: fiii lui Ionel Teodoreanu, de pildă. Unul dintre ei a devenit un vag ilustrator de carte, mi se pare, şi... cam atât. Altul? Nimic. Puţini s-au „realizat" într-un fel oarecare. între alţii, colegul meu de bancă, Florin Apotecher, medic, emigrat şi bine instalat în Germania. Un alt coleg, tot evreu, Hefter, fiul directorului unui ziar local. Vital, volubil, cu părul roşu, a murit tragic, în naufragiul vasului Struma. Voia să emigreze
28
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
29
în Palestina, în 1940. Un alt coleg, fiul ministrului de Interne Ion Inculeţ, a emigrat în străinătate şi a ajuns profesor universitar, undeva, în Canada sau SUA. Singurul care a dat o contribuţie culturală reală a fost Paul Petrescu, serios şi de valoare, autor de lucrări meritorii de etnografie. Când am venit în SUA, în primăvara lui 1990, a ţinut neapărat să mă revadă. Ne-am întâlnit cu cea mai mare plăcere. Vorbeam un limbaj comun. „De ce ai plecat?" „Pentru fiul meu, care n-ar fi avut nici o şansă." Alibiu sau nu, acelaşi răspuns l-am primit, cu ani în urmă, şi în Elveţia, de la un alt fost coleg de la Şincai, emigrat şi el, Dr. Corbu. Devenise director de spital la Târgovişte. Avea maşină şi paşaport, călătorea. Nu văd de ce m-ar fi minţit. Mici mărturii-documente de epocă, elocvente în felul lor.
Aveam un fler instinctiv şi o aversiune înnăscută pentru carierişti, oportunişti şTlichele sociale. Doar două „cazuri", care ilustrează şi două momente istorico-sociale tipice ale României de după 1940. în timpul rebeliunii legionare, „şeful clasei", devenit ulterior Dr. Cerchez, un oarecare, putea fi văzut, împreună cu fratele său, în... cămăşi verzi. I-am întâlnit, odată şi împreună, patronaţi de mama lor, mândră de odraslele sale, bine costumate, în piaţa Sf. Spiridon. Dar nu în orice fel de cămaşă. Ci în... cămăşi de soie ecrue, de cea mai bună calitate, croite elegant. Intelectualitatea română se adapta ca totdeauna. Un reflex tradiţional. Dar high standing. Şi mai tipică s-a dovedit traiectoria unui alt domn, Mircea Cosmovici. Jnfatuat, fiu de profesor universitar, cu aere prematur-elitiste, de parvenit de vocaţie, profund antipatic. L-am intuit bine. Căci a devenit nu numai profesor universitar la Drept, ceea ce în definitiv este posibil, dar şi „academician". Explicaţia este foarte simplă: a fost profesorul omului politic Adrian Năstase, care şi-a trecut „doctoratul" cu acest ilustru coleg. Ce bine îmi pare că am refuzat să devin şi eu... „academician", „coleg" cu astfel de specimene suficiente şi carieriste.
Toate acestea nu sunt decât fleacuri „memorialistice", deşi au şi ele semnificaţia lor. Evenimentele politice se succedau rapid şi mă puneau în faţa unor noi şi teribile realităţi. Reacţionam foarte critic, plin de indignare. Detestam, în primul rând din instinct, totalitarismul, pe atunci hitlerist şi legionar. Eram, în limbajul epocii, un „filoenglez înverşunat" (cum suna şi o fişă a Siguranţei din Iaşi, pe care am „văzut-o", mai târziu, la ancheta de Securitate) şi credeam în victoria Aliaţilor. Superioritatea democraţiilor occidentale mi se părea indiscutabilă. Nu ştiu de unde venise Râul Grigoriu în clasă cu câteva batiste imprimate cu Union Jack, pe care le-a dat unor prieteni de încredere. Lecturile mele „ideologice" erau, pe atunci, foarte puţine. Dar chiar dacă ar fi fost sistematice sau total inexistente, reacţia mea ar fi fost aceeaşi. De o imensă repulsie pentru fanatism, intoleranţă şi crimă. Pentru dictatura de orice speţă. Pentru a avea o atitudine democratică şi filoaliată nici nu aveam nevoie de studii savante. Prin 1941-1942, ascultam, cu destulă regularitate, postul de radio gaulist: Ici Brazaville, poşte naţional frangais. Se auzea foarte bine şi puteam să-mi fac o opinie independentă despre ansamblul fronturilor de luptă.
Am parcurs deci, în felul acesta, toate dezamăgirile şi momentele dezgustătoare ale epocii. Asasinarea lui Armând Călinescu, în septembrie 1939, de către legionari, m-a umplut, mai presus de orice, de oroare. Dar şi represaliile care au urmat au fost, orice s-ar spune, de o sălbăticie fără precedent, în Iaşi au fost împuşcaţi, fără judecată, trei legionari şi aruncaţi în stradă. Am văzut pe unul dintre ei, lângă Palatul Administrativ: un tânăr, cu părul tuns scurt, cu faţa în sus, ochii deschişi, sticloşi, cu gura căscată. Un spectacol hidos. Martorii oculari mi-au povestit şi despre masacrul evreilor de pe strada Păcurari, de către un Einsatzgruppe S.S., dar orientaţi de poliţia locală şi legionară. La fel şi despre unele scene din curtea Chesturii şi despre „trenurile morţii". Despre obligativitatea „stelei lui David" ce să mai spun? M-am întâlnit, întâmplător, cu un avocat cunoscut, respectabil, care, de ruşine, nu ştia cum să şi-o ascundă mai bine. Era cusută pe palton, din prudenţă, mai jos, în aşa fel că putea s-o acopere uşor. Simţeam o compătimire pur umană, dar abstractă. O solidarizare mai curând „ideologico-teoretică". Nu aveam relaţii directe cu aceste victime ale discriminării rasiale.
O scenă de terorism legionar mi-a rămas, mai ales, în memorie. Am aflat repede, doar la două-trei ore, că Petre Andrei s-a sinucis. Locuinţa familiei, de pe Lascăr Catargiu, era foarte aproape de str. Ralet. M-am dus în goană să văd ce se întâmplase. La poartă, doi legionari nu m-au lăsat, la început, să intru în curte. Am insistat, am protestat, am arătat că sunt coleg cu fiii fostului ministru. Purtam, de altfel, şi pantaloni scurţi. Eram, sau păream cel puţin, total inofensiv, astfel că, în cele din urmă, mi-au dat drumul. Am intrat în camera din fund, în bucătărie. Petre Andrei era întins pe masă. Doamna Andrei plângea consternată, în tăcere. Cei doi fii, mai curând speriaţi şi uluiţi. Dar cel mai revoltător spectacol îl ofereau alţi 4-5 legionari, adunaţi în bibliotecă. Vociferau, se agitau, comentau tare. Un comportament de o vulgaritate incredibilă. Povestea cu „dosarele" nu este, nici ea, chiar recentă. Poliţia legionară pusese mâna pe unele scrisori extraconjugale ale lui Petre Andrei, către o inspectoare şcolară, şi-1 şantaja cu publicarea lor. De ruşine, s-a spânzurat.
Ce repede se uită toate, inclusiv gestul meu de solidarizare spontană, de pe timpuri! Azi, Dl. Petre P. Andrei, o profundă mediocritate, totuşi „profesor universitar" - care trăieşte efectiv, moral şi material exploatând Fundaţia „Petre Andrei", inclusiv lucrările şi manuscrisele tatălui său - îşi îngăduie, în presa locală, să... nu-mi întindă mâna, insinuând mizerii secu-riste... Nu am răspuns şi nu voi răspunde niciodată la astfel de abjecţii. Azi, este un mare „rezistent". Dar în 1947-1948, când, într-adevăr, am stat de vorbă despre reorganizarea TUNŢ (tatăl său fiind şi membru PNŢ), nu ştia cum să schimbe vorba. De frică, din laşitate, din prudenţă, să spunem... Alte scene „legionare" nu mai reţin, cu excepţia uneia, la care n-am asistat, dar care a făcut ocolul laşului intelectual. O comemorare a lui N. Iorga -asasinat recent - organizată la Facultatea de Litere a fost spartă de o echipă de legionari. Furioşi şi bine înarmaţi. Conduşi de cine? Azi, pare incredibil: de viitorul mare lingvist, de reputaţie internaţională, Eugen Coşeriu. Când i-am făcut, la una din revederile noastre tardive, o ironic-„delicată" aluzie,
30
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
31
a râs... Dar, pe atunci, nu era deloc de râs. Scena pare suprarealistă. Ca şi cea cu Nego, suit pe Prefectura din Sibiu, cu o mitralieră în mână, în timpul rebeliunii legionare... Am tot dreptul, cred, să fiu cel puţin satisfăcut că n-am fost contaminat, în nici un fel, de astfel de aberaţii, despre care nu ştiam pe atunci, încă foarte bine, dacă sunt numai sinistre sau doar profund ridicole.
Basarabia a fost cedată. Din pod, cu un binoclu, priveam mulţimea de refugiaţi strânsă pe malul Bahluiului. Căruţe, vite, o învălmăşeală greu de descris. Trupele germane au venit şi ele. La noi, în casă, au fost încartiruiţi doi subofiţeri, Feldwebel-i. Corecţi, dar comunicarea era dificilă din cauza barierei lingvistice. Când artileria antiaeriană începea să tragă, ei ne lămureau: Flakartillerie... în gara Iaşi, multe trenuri cu răniţi germani. Disciplinaţi şi deloc demoralizaţi. Doar, uneori, dezamăgiţi. Li se dădea ceai... ohne Zuckerl Făceam o simplă constatare, o precizare „germanică" şi nimic altceva. O scenă mai mult decât anecdotică: la cofetăria Georges, de pe Lăpuşneanu, mâneam prăjituri una după alta, cu un grup de fete şi băieţi. Doi ofiţeri germani, de la o masă vecină, ne priveau cu mare atenţie... La un moment dat, unul dintre ei se apropie, ne salută foarte politicos şi întreabă, destul de timid, dacă mai pot comanda... încă o prăjitură. Am pufnit cu toţii în râs. „Câte doriţi." Naturlich. Ofiţerul s-a simţit ridicol. Venea dintr-o ţară strict raţionalizată, în regim de război, şi nu-şi închipuia că, în România, pe atunci, nici nu existau cartele. Ele au fost introduse, foarte aproximativ de altfel, doar spre sfârşitul războiului, când am asistat la o altă scenă.
De această dată de o mare cruzime prin consecinţele sale. Lecturi ulterioare mi-au consolidat-o în memorie. Ore întregi am urmărit, într-un fel de fascinaţie a spectacolului insolit, de lângă fostul cinema Sidoli (azi demolat), retragerea unor unităţi de cavalerie din armata generalului Vlasov. Mă uimea, mai ales, echipamentul lor nou, harnaşamentele impecabile. Era evident că hitleriştii făcuseră un efort şi oTnvestiţie considerabile. Dacă invazia hitleristă ar fi avut şi o altă orientare ideologică, nu de „cucerire", ci de „eliberare", inclusiv prin reîmproprietărirea sistematică a ţăranilor şi desfiinţarea colhozurilor, soarta războiului ar fi fost foarte probabil alta. Ruşii s-ar fi bătut altfel. Dar ei au fost în continuare jefuiţi şi loviţi mai ales în sentimentul naţional, exploatat cu abilitate, în sens patriotic, de Stalin. Sper să revin - cândva - asupra acestui aspect, care, în perspectivă istorică, mi se pare capital. Dar un caporal mărginit nu putea înţelege aceste acţiuni abile, de fineţe politico-ideologică. La Securitatea din Iaşi, cineva stătuse în celulă cu ofiţeri „vlasovişti", condamnaţi la moarte pentru trădare. Când erau chemaţi, unul câte unul, îşi făceau cruce şi plecau demni. Pe faţa martorului ce-mi povestea, citeam - la ani distanţă - groaza, stupoarea, admiraţia şi, mai ales, frica. O frică de moarte. De altfel, întreaga armată, refugiată în zona de ocupaţie britanică din Germania, a fost predată lui Stalin, care i-a deportat sau executat pe toţi. „Nu este momentul să fim sentimentali", a comentat sec ministrul de externe britanic de atunci Sir Anthony Eden. Indeed!
Marea experienţă, trezirea la adevărata realitate, a fost însă cea sovietică. Abuzul, insolenţa de mare putere şi secretomania le-am observat, pentru prima dată, zile întregi, la staţia CFR de frontieră Vicşani, din Bucovina. In ce împrejurări? Tatăl meu fusese numit şeful comisîeT3e predare a materialului rulant CFR din Basarabia, una din clauzele ultimatului din 1940. M-a luat cu el ca într-o „excursie", într-un fel de „vacanţă". Trebuia să predăm 300 de locomotive şi 3 000 de vagoane noi, într-o perfectă stare de funcţionare. Şiruri întregi de locomotive, aduse din toată ţara, aşteptau la rând, căci comisia sovietică era şi foarte înceată şi, mai ales, foarte dificilă. Ea sosea la punctul de frontieră, cu un mic tren cu toate ferestrele vagoanelor date cu var. O manie pur conspirativă, inutilă. Din ele coborau politruci importanţi, aroganţi şi cusurgii, însoţiţi de translatori şi de o secretară, care vorbea româneşte. Era, probabil, o basarabeancă: pulover roşu, închis la gât, sâni enormi. Iar între sâni, un mare medalion: portretul lui... Stalin. O apariţie grotescă, obraznică, folclorică în felul său. Greu de uitat, în orice caz. Un produs pur al dezumanizării reificate a sistemului. Era o fiinţă vie, fără îndoială, dar cu un comportament şi gesturi de paiaţă mecanică. A fost prima mea cunoştinţă directă cu „omul nou" sovietic.
Viaţa unui om singur
33
4
Descoperirea cărţilor
Voiam, la început, să intitulez acest capitol „Formaţia intelectuală". Dar ar fi sunat prea pretenţios, pedant şi - mai ales, în esenţă - inexact. Desigur că se poate vorbi şi de o anume „formaţie intelectuală" incipientă. Doar că definiţia este, de fapt (pe lângă defectele amintite), prea generală. Ea se poate aplica, în definitiv, oricui. în cazul meu precis, au intervenit şi unele aspecte specifice, particulare. Ele singure sunt, de altfel, de reţinut. Uneori, astfel de confesiuni pot părea „naive", „copilăreşti". îmi asum'însă, încă o dată, şi acest risc.
Trebuie să recunosc, mai întâi, fără nici o ostentaţie, dar şi fără inhibiţie, că studiile universitare, la Iaşi, în refugiu, apoi la Bucureşti, n-au avut,' în ansamblul lor, nici o influenţă reală asupra mea. Voi arăta imediat că unele cursuri şi unii profesori, doi-trei, m-au interesat, într-adevăr. în general, însă, atmosfera universitară nu numai că nu mă satisfăcea, dar mă şi irita, prin lipsă totală de actualitate şi inadecvare la momentul istoric pe care-1 străbăteam. Venea, mai ales, în directă contradicţie cu toate aspectele şi căutările mele intelectuale de atunci. Nu discut, bune-rele, cum erau. Dar erau „ale mele" şi le credeam pe deplin justificate. De unde, o atitudine de neaderenţă ostentativă, vizibilă, adesea chiar agresivă. O revendicam şi atunci şi o cred legitimă şi acum. Mecanismul funcţiona, abstract şi anacronic, în gol. Ca şi cum n-ar fi existat război, nici refugiaţi, nici pierderi de teritorii, nici înfrângeri militare. O falsă occidentalizare şi o totală (cel puţin aparentă) depolitizare dominau Facultatea de Litere din Iaşi, pe care o „frecventam". Dar, repet, fără nici o convingere. Aveam toate motivele mele.
Câteva scene le-am reţinut, probabil, pentru valoarea lor simbolică. îmi este greu să uit, de pildă, un discurs complet ridicol, franţuzit şi graseiat al lui Dan Bădărău, adresat unui grup de studenţi români transnistreni. îmbrăcaţi ca vai de capul lor, veniţi din cine ştie ce colhoz, fără nici o iniţiere în cultura, o, vai!, „occidentală". Aceşti tineri erau invitaţi superior şi distant să i se integreze, s-o asimileze, s-o studieze. Bineînţeles, bieţii tineri nu pricepeau nimic, dar absolut nimic, picaţi efectiv din lună. Şi fără vina lor... Sau mesajele aerian-„umaniste" ale lui Al. Claudian, de la cursurile de sociologie. Va publica, prin 1946-1948, chiar şi o carte despre... cauzele antisemitismului, care nimerea - în ambianţa de atunci - ca nuca în perete, de altfel
total ignorată. Că avea, în esenţă, dreptate era indiscutabil. Sau oferta, tipică moravurilor universitare de atunci, de a deveni... „negrul" lui Gh. Zâne, altfel profesor şi autor serios. Sau, mai ales, o scenă cu B. Munteanu, la Bucureşti, în anul IV, când într-o controversă la un seminar cu V. Lipatti (Monica Lovinescu, declarându-se de partea mea) a emis un profund aforism, profitând şi de un facil joc de cuvinte: „M. Marino n'est pas encore Martino". Trebuie precizat că acest Pierre Martino era doar autorul unei monografii didactice despre Parnasse et symbolisme. în nici un caz n-a fost un critic francez, mare sau mai puţin mare. Un mic belfer „sorbonard" oarecare şi nimic mai mult. Constituia însă pentru B. Munteanu un exemplu strivitor, cu care voia neapărat să mă „desfiinţeze". Evident, se simţea, din întreaga mea atitudine, repulsia antididactică, antibelferească şi ea nu putea să nu i se transmită.
Singurul profesor universitar, în sensul obişnuit al cuvântului, despre care păstrez amintiri frumoase şi recunoscătoare a fost N.I. Popa, profesor de franceză, cu studii de doctorat ratate (regret că trebuie s-o menţionez) la Sorbona. Pregătea un „doctorat de stat", cu o teză despre Le sentiment de la mort chez Ies romantiques francais. I-a fost refuzată sub motivul că are „multe scântei, dar nu suficiente să facă lumină". M-a surprins însă neplăcut reactualizarea acestui episod, de către un istoric literar ieşean, sub titlul Pildele unui doctorat ratat (C.L., 7, 8, 1998), numai din orgoliul publicării unor „documente inedite", de altfel de mică importanţă. N.I. Popa avea reflexul citatelor intrate în sânge şi le reproducea chiar şi pe cele ce-i erau defavorabile. A publicat, totuşi, la P. Champion, în două volume, o bună ediţie critică din Les Filles du Feu de Gerard de Nerval, specialitatea sa, cu care şi-a trecut şi doctoratul în ţară.
A fost iniţiatorul meu în „literatura comparată", la nivelul de atunci (J.M. Carre, F. Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru prima dată). îmi împrumuta multe cărţi, îmi dădea o atenţie aproape paternă. M-a introdus ca bibliotecar (fără nici o vocaţie, mă grăbesc să adaug) şi la Centrul Francez din Iaşi, condus de un lector Charles Singevin, venit din Polonia, suficient, mie profund antipatic. A împins devotamentul până acolo încât, după „comprimarea" mea de la Bucureşti, m-a recomandat Facultăţii de Litere din Iaşi, la catedra de franceză, de unde am fost eliminat, din nou, foarte repede. Ceea ce i-a atras reproşuri şi sarcasme colegiale, între alţii, din partea marelui savant Dan Simonescu, autor de extrase obscure. O amintire luminoasă, pozitivă şi, dacă mă gândesc azi bine, aproape neverosimilă pentru mediul universitar ieşean. N.I. Popa intuise un interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea - un simplu student - pentru studiile „comparatiste" şi s-a purtat cu mine admirabil în toate împrejurările. Regret-că viaţa m-a despărţit de el, ca şi de alţii. Dintre profesorii bucureşteni, o bună amintire doar despre Tudor Vianu, cu oratoria sa academică, placidă, dar cu idei limpezi şi bine organizate. M-a interesat cursul său de „metodologie literară". Este însă greu de spus că ceea ce am numit mai târziu „critica ideilor literare" s-a născut atunci.
Despre puţinii colegi, doar amintiri mediocre şi chiar proaste. Eram, într-un fel, un personaj cu totul insolit şi deloc simpatic. în primul rând,
34
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
35
din cauza situaţiei mele militare cu totul speciale. Legea Antonescu prevedea, în cazul „amânării pentru studii", condiţii deosebit de drastice : toate examenele trecute, în prima sesiune, cu nota maximă, plus o taxă militară de 12% din veniturile părinţilor. Din tot laşul doar trei tineri împlineau aceste exigenţe draconice. La Comisariatul militar eram cunoscuţi ca nişte cai breji, „amânaţi" în silă, cu cea mai vie antipatie. Căci nu puteau să pună mâna pe noi şi să ne trimită pe front. După război, am intrat în „surplus de contigent" şi am rămas neinstruit până la moarte, fără satisfacerea serviciului militar, spre... profunda mea dezolare.
Colegi şterşi, mărunţi, unii însă aroganţi precum un domn Valeriu Stoleriu, ulterior un fel de vag publicist şi chiar „universitar", sub pseudonimul Val. Panaitescu. Ne antipatizam reciproc. Ne-am revăzut cu neplăcere şi la Bibliotheque Naţionale, la Paris, unde venise, o perioadă, ca „lector". Făcea şi germana şi pe atujici, din acest punct de vedere, era (nu văd de ce n-aş recunoaşte) superior. Apoi, am „recuperat". Dar invidia şi veninul nu şi le putea stăpâni. Devenit, între timp, şi eu „autor", „doctor" şi chiar „doctor docent", ne-am reîntâlnit (cred, cu ocazia primei vizite în ţară a lui Matei Călinescu), la Decanatul Facultăţii de Litere din Bucureşti. Nu s-a putut stăpâni să nu mă apostrofeze, arogant şi superior, de ce citez izvoare germane, când la Iaşi nu ştiam această limbă? I-am răspuns, pe acelaşi ton, că între timp„ m-am... „reciclat". Ceea ce era adevărat. Reţin, din cauza nefericitei mele memorii afective, şi alte două mici scene de „agresiune". Una, efectiv crudă, brutală, alta amuzantă şi cu bătaie lungă.
Eram coleg cu G. Mărgărit, poet, de oarecare valoare în felul său, şi el discipol „călinescian", fără consistenţă ideologică (a semnat în presa ieşeană un penibil şi chiar dezgustător text de dezavuare a partidelor de opoziţie: Am fost la istorici). Boem incorigibil, dezordonat şi cinic. Articolul a fost inspirat de Iacob Popper, pe atunci ideolog ieşean marxist... Ieşind într-o zi de la cursuri, am scăpat pe jos o mapă cu fişe, note. A izbucnit sarcastic, în public, cu voce tare, stridentă, batjocoritoare, declarându-mă - umilitor în intenţia sa - că sunt „un amestec de N.I. Popa şi G. Călinescu". Ca şi cum a face fişe ar fi fost ceva compromiţător şi chiar infamant. Repulsia „superioară" pentru cultura organizată a unui poet împrăştiat şi provincial oarecare. Mai pozitivi s-au dovedit N. Barbu, devenit critic teatral, cu care m-am reîntâlnit şi după revenirea în actualitate, şi Matty Aslan, coleg cu fratele meu, ulterior caricaturist bine cunoscut.
A doua scenă este de o mare savoare. Eram în anul întâi sau doi de facultate. Mă întorceam radios acasă cu un vraf de cărţi sub braţ, împrumutate de la Bibliotecă. Mă întâlnesc cu două colege, cu care aveam relaţii, să spun, mai mult sau mai puţin „mondene". S-au uitat lung la mine, m-au măsurat de sus până jos şi una dintre ele mi-a spus, stânjenită, pe şoptite : „Tu eşti un băiat bun". Dar sensul exact era: „Tu nu eşti de noi. Vezi-ţi de cărţile tale". Un fel de... Zanetto, lascia le Donne, e studia la matematica, din Confesiunile lui J.J. Rousseau (VII). Diagnosticul, trebuie să recunosc, era realist şi exact. Intuiţia feminină nu greşea. Nimic de adăugat în plus.
Adevăratele aspecte ale izolării, individualismului şi „sălbăticiei" mele definesc foarte bine totala singurătate morală şi culturală a acestei perioade. Mă „dezvoltam" singur, spontan, aproape „anarhic", în cel mai pur spirit autodidact. Fără profesori („cazul Călinescu" va fi evocat ulterior, cu totul special). Fără dialog real şi confruntări utile. Izolat şi orgolios. Incomod şi irascibil, inclusiv din motive familiale. Fără nici o preocupare de „diplome" sau „carieră" viitoare, spre marele scandal al tatălui meu, mai ales, care nu pricepea nimic, dar absolut nimic, din preocupările mele. Om subţire în felul său, diplomat de la Charlottenburg, în Germania, amator de cărţi, cu studii şi de pian la Conservator. Dar steril, timid, dominat de o soţie tiranică, pe care nu vreau s-o mai „denigrez" postum, deşi s-a purtat (...) cu mine.
Mă plimbam uneori absent pe culoarele facultăţilor ieşene şi mă întrebam, sincer, „ce caut în această galeră", cu care nu aveam nici o legătură reală. Pe coridoare întâlneam, uneori, figura alb-blondă a lui Franz Babinger, turcolog german eminent. Un adevărat savant, picat în Iaşi parcă din cosmos, cu aerul său mereu derutat şi străin. Citeam etichetele pompoase pe unele uşi, gen: „Institutul de turcologie" sau - şi mai exotic! - „Institutul de papirologie" [sic!] şi altele. Şi-mi ziceam: câtă dreptate avea Titu Maiorescu (descoperit recent) cu a sa teorie a „formelor fără fond"! Mă simţeam un rătăcit, într-o instituţie străină şi artificială, cu care nu aveam, efectiv, nici o afinitate. Trăiam doar într-o lume a mea, care avea şi ea justificările sale.
Cea mai mare insultă şi nedreptate pe care mi-o făcea mama, care voia să mă umilească şi să mă „desfiinţeze" cu orice preţ, era veşnica sa acuzaţie: „Dacă te-aş vedea studios". Fiindcă nu luam, să spunem, note bune la matematică şi la alte materii. Când eu, dimpotrivă, eram într-adevăr studios şi chiar foarte... „studios". Cred că întreaga mea „viaţă" a dovedit-o. Dar în felul meu. Nu „studiam" decât ceea ce mă interesa, ignorând restul. Trei manuale mi s-au părut foarte bune: Psihologia de Mihai Ralea, Sociologia de Petre Andrei şi Istoria universală (pentru clasa a opta) de Andrei Oţetea. Le-am păstrat cu grijă, rătăcite, din nefericire, în refugiu. Nimic echivalent, nici pe departe, în perioada actuală. încă din clasa a şasea, începusem să învăţ serios, din proprie iniţiativă, şi englezeşte după manualul (foarte bun)'al lui LA. Candrea: I learn English. Făceam liste de cuvinte, în special de prepoziţii şi adverbe, pe foi de hârtie, pe care le fixam pe peretele din faţa patului, ca, la deşteptare, să le recitesc şi să le memorizez bine. într-a şaptea şi a opta, am luat lecţii particulare şi de franceză cu o domnişoară profesoară bătrână, Djionat, care mi-au fost foarte utile. De altfel, după un moment de „criză", repede resorbită, viaţa mea intelectuală, tot mai clarificată, avea să se dezvolte ascendent. Şi cu un sens precis. Câteva împrejurări şi detalii sunt - oricât aş dori să evit „anecdotele biografice" -inevitabile. Edificatoare, mai întâi pentru mine însumi, pentru clarificarea şi „înţelegerea" mea personală, în primul rând.
' Un accident fericit a fost că m-am născut, totuşi, într-o familie de intelectuali (o veche familie ieşeană, în treacăt fie spus, menţionată şi în Arhondologia Moldovei a Paharnicului Sion şi în cea modernă şi ştiinţifică a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, tânărul, recentul şi simpaticul Secretar de Stat la Externe). O
36
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
37
împrejurare hotărâtoare: o casă cu o destul de mare bibliotecă, neverosimilă într-un fel pentru un inginer CFR. Multe ediţii vechi proveneau din familie. De pildă, un Boileau, într-o ediţie din 1866, semnată foarte caligrafic de „N.C. Marino", pe care o am şi azi, legată ulterior de mine. Din Germania, tatăl meu adusese, între altele, o frumoasă colecţie, splendid legată, de clasici germani (Leipzig, Verlag des Bibliographischen Instituts), salvată în cea mai mare parte, în ciuda refugiului şi, mai ales, a „aventurilor" tinereţii mele.
Şi mai „ciudată", pentru un inginer (evident fără nici o vocaţie), era biblioteca sa de... critică literară. Fusese obligat la o astfel de profesiune de tatăl său, „ceferist", şef al gării regale din Sinaia. Bunica îmi povestea, foarte mândră, că regina Elisabeta îi mângâia copiii (pe tata şi pe fratele său, pe atunci de 4-5 ani). în felul acesta m-am întâlnit, pentru prima dată, în primul rând cu G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu. Critici colecţionaţi, aproape în întregime, în ediţii de epocă, pe care - iarăşi - le-am moştenit şi legat mult mai târziu, la Cluj, cu toată afecţiunea. Producţia editurii ieşene Viaţa Românească nu lipsea nici ea. Tata frecventa anticariatele şi cumpăra 'în continuare cărţi şi reviste, însemnări ieşene şi Revista Fundaţiilor Regale. In această ambianţă nu puteai să nu devii, o vai!, „critic literar". Evoc o perioadă „idilică", azi incredibilă. înainte de 1940, se puteau cumpăra uneori, la unele chioşcuri din Iaşi, chiar şi Nouvelle Revue Frangaise şi, cu regularitate, hebdomadare celebre în epocă: Marianne, Candide, Ric et Rac, Je suiş partout şi altele. România era, pe atunci, după Belgia, cea mai mare importatoare de cărţi şi publicaţii franceze din lume. G. Ivaşcu s-a format, ca jurnalist, prin lectura lor. Iar eu, ca... filatelist începător^ găseam până şi catalogul Ivert et Tellier legat. Pe atunci, doar într-un singur volum cu coperţi cramoisi. S-a pierdut în refugiu, ca multe altele...
încerc o evaluare globală a primelor mele lecturi, la început dezordonate, pe apucate, fără nici o metodă. Prima carte pe care am citit-o integral, un Jules Verne, mi-a provocat o teribilă... durere de cap. Să fi avut şase-şapte ani. A fost primul meu „şoc" intelectual. în ultimele clase de liceu am început să citesc tot mai insistent şi sistematic. împrumutam romane de la o mătuşă de-a mea, Ştiubei, mare cititoare, cu care mă înţelegeam foarte bine. O vizitam duminica, în condiţii aproape „aventuroase". Pe atunci, pe strada Sărărie, circulau, la mari intervale, doar două tramvaie hodorogite, care plecau în sensuri opuse, de la ambele capete ale liniei. Simt că devin nostalgic şi „sentimental", ceea ce nu doresc în nici un fel. Cu atât mai mult cu cât începeam să ridic „pretenţii" şi să o rog pe mama să-mi cumpere cărţi, refuzat brutal şi cu regularitate. Vindicativ sau nu, ştiu totuşi că aveam dreptate. Când se îndura să-mi aducă unul sau două volume de la Bucureşti, ţinea să-mi dea peste nas, că au fost „prea scumpe". O fire de armeanca avară şi mercantilă. Voiam să mai adaug încă un adjectiv foarte exact, dar mă stăpânesc...
In ultimii doi ani de liceu şi, mai ales, la facultate, la Iaşi, orientarea instinctivă a lecturilor a fost esenţială. într-un fel bizare şi, mai ales, „utopice". Voiam să citesc „toţi" autorii care-mi spuneau ceva. Şi, mai ales, „opera completă" a marilor clasici, în special francezi. în definitiv cine mai citeşte -sau mai citea chiar pe atunci, să zicem - pe Augustin Thierry ? Despre Recits
des temps merovingiens am şi acum bune amintiri de „roman istoric". Despre Histoire de la conquete de VAngleterre par Ies Normands (în patru volume), la fel. Aici am făcut cunoştinţă şi cu... Robin Hood. L-am reîntâlnit, mai târziu, în literatură, în câteva filme, în folclorul culturii de masă. Lecturi disciplinate, în felul lor. Nu mai puţin însă total gratuite şi autodidacte. O acumulare în stare pură, frenetică şi tăcută, fără finalitate imediată, care mi-a dat totuşi - pentru toată viaţa - sensul culturii solide, clasice, organizate. Neîncrederea în simpla publicistică şi beletristică datează, sunt acum convins, încă din aceşti ani de început. De izolare şi totală singularizare intelectuală. De la primii mei paşi serioşi în cultură şi în bibliotecă. Fără „indicaţii preţioase" şi „bibliografie obligatorie". Tot singur am descoperit, ceva mai târziu, pe Croce, pe mulţi alţii. Şi, în acelaşi mod, am descoperit, mult mai târziu, la Mxinchen, la Staatsbibliothek, pe Fr. Schlegel (dar nu numai), parcurs destul de atent în masiva Kritische Ausgabe în 16 volume. Aceşti critici „totali" mi-au spus foarte mult şi eu voiam, la început, să-i „imit" în felul meu.
Capitală a fost, mai ales, orientarea ideologică a acestor prime lecturi, din ce în ce mai stricte şi pasionante. Descopeream afinităţi spirituale naturale, spontane, în autori ca Voltaire, Rousseau, Montesquieu. Apoi am deschis, treptat, pe Helvetius, Holbach, pe alţi iluminişti mai puţin importanţi. Şi toţi mi-au transmis un mesaj „liberal" şi „umanist" unic. La început, în forme embrionare, destul de generale. Apoi tot mai bine precizate, articulate şi integrate „sistemului" meu de gândire. Şi azi cred, cu toată convingerea, că (mă exprim foarte sumar): 1. A gândi liber, critic, este modul cel mai firesc de manifestare spirituală, în toate domeniile ; 2. Contra tiraniei de orice fel şi în orice direcţie, împotriva oricărei uri de clasă, rasă, religioase sau ideologice; 3. Există un „om universal" cu tendinţe şi drepturi peste tot egale; „antropologia" mea se reduce, sumar, la trei note fundamentale : egoismul, amorul propriu şi deprinderea, dimensiunea sa „comunitară", „socială"; 4. O lume unică, fără bariere, liberă şi civilizată. One World. Nu chiar întâmplător aveam să mă ocup, mult mai târziu, de „republica literelor", de „literatura universală" şi alte concepte universaliste de acest gen. Anacronică sau nu, desincronizată sau nu, această sferă de lecturi începuse să devină lumea mea adevărată. Pentru nimic în lume nu aş fi renunţat la ea. Şi tot ce vedeam în jurul meu, toate ororile dictaturii şi războiului, apoi ale ocupaţiei sovietice şi aberaţiilor ce au urmat n-au făcut decât să-mi consolideze aceste convingeri. Le am, în esenţă, mult mai puternice, şi azi. Şi îndrăznesc să afirm că m-am „bătut" (în felul meu) şi chiar am suferit pentru ele. Spus doar „postum" şi fără nici o emfază.
Privind de la mare distanţă, nu pot să nu recunosc, în acelaşi timp, şi evidenta lor „naivitate" şi chiar „utopie". Mai ales, în condiţiile date, ale existenţei mele „româneşti", imediate. Astfel de idei m-au făcut teribil de abstract şi neadaptat social. Un „naiv" iremediabil, care crede - mereu cu bună-credinţă - în puritatea, universalitatea şi autoritatea incontestabilă a principiilor şi ideilor. Ceea ce, experienţa o dovedeşte pas cu pas, reprezintă o profundă iluzie şi eroare. Dar eu eram stăpânit, incurabil şi, într-un
38
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
39
fel, invincibil, de idealurile mele radicale. Şi lucrurile nu s-au schimbat mult de atunci. Şi azi, dacă trebuie să aleg între o relaţie personală şi o exigenţă raţională sau ideologică esenţială, aleg, cu orice risc, pe cea din urmă. Evident, o astfel de atitudine sterilizează, usucă. Devii nesentimental, arid şi impersonal. Lirismul, poezia, emoţiile expansive nu-mi pot spune nimic esenţial. Este şi cauza pentru care n-am avut nici o afinitate pentru acest tip de „literatură". Sunt, azi, chiar uimit să constat cât de puţină adevărată literatură străină şi română, de ficţiune (exceptând texte clasice) am citit în realitate. Insuficienţă sau nu, acesta este adevărul. Mi-1 asum pe faţă, dincolo de orice ipocrizie.
Fără a-mi elibera, în nici un fel, certificate de complezenţă, o anumită „sensibilitate" totuşi nu-mi lipsea. Dar, precizare esenţială, orientată în cu totul alte direcţii. Că există epoci şi ale sensibilităţii, ca şi un saeculum, un spirit al veacului ce se schimbă periodic în istorie, nu am nici o îndoială. Se profila, încă de pe atunci, un nou tip de sensibilitate, cu un nou stil, noi forme de manifestare. Iar eu mă regăseam, spontan, mai ales, în noile ritmuri ale muzicii moderne, care corespundeau, din plin, temperamentului meu trepidant şi agitat. îmi plăceau, în mod instinctiv pot spune (unele memorizate până azi), rumbele lui Ernesto Lecuona. Ca şi Rumba negra de Rafael Hernândez, o mare explozie de ritm şi vitalitate, pe care o pot fredona oricând. în închisoare, Radu Cioculescu, critic muzical, mi-a făcut chiar şi un... compliment, când mi-a spus că am... „ureche, nu şi voce" [sicii
Pentru mine, Irving Berlin, Cole Porter (Begin the beguine), George Gershwin îmi spun în continuare „ceva". Am de altfel şi discuri cu Rhapsody in blue, An American in Paris, concertul pentru pian şi orchestră al acestuia din urmă şi multe altele. Mi-aduc aminte că, în urmă cu vreo zece ani, am prins la radio, la un post străin, cu totul întâmplător, West Side Story de L. Bernstein. Nu m-am putut desprinde de aparat. Mai ales refrenele corale, lungi coruri obsedante, mi s-au părut admirabile. Recent, în timpul călătoriei în Grecia, am ascultat de mai multe ori înregistrarea lui Blueberry HUI de L. Amstrong. Am „învăţat" melodia imediat. O combinaţie de blues şi country. Nu pot suporta lălăielile şi ţambalagiii naţionali, dar o astfel de muzică, total străină de kitsch-ul nostru folcloric, îmi place. Am rămas la această fază, indiferent total la rock, pop sau heavy metal. O întreagă nostalgie a „lumii noi", modernă, universală şi fără limite, îmi transmite jazzul simfonic. Am fost şi am rămas „partizanul" său convins şi definitiv până azi.
Relaţiile cu muzica clasică au fost, încă de pe atunci, mult mai complexe. Ele s-au clarificat pe parcurs. O mică paranteză, prin simplă asociaţie de idei. Am o întreagă colecţie de discuri, între timp abandonată, din lipsă de timp, de dispoziţie, mult prea agitat şi obsedat de tensiunile care - pe parcurs - s-au aglomerat tot mai mult. Dar marea pasiune a rămas, în continuare, Mozart. Pentru imensa claritate a muzicii sale. Pentru arhitectura sa simfonică solemnă şi inegalabilă. Pentru spiritul său magnific, olimpian, de o superioritate calmă, copleşitoare. Un moment de echilibru suprem al spiritului uman, interpretat de mine mai ales în sens vital, terapeutic. Am spus câteva cuvinte, total nestudiate, în acest sens, într-o
emisiune TV şi imediat am primit o... plachetă omagială din partea... Societăţii Mozart. Ce am eu comun cu flecăreala arogantă a unui Iosif Sava? Care „introduce" (pe X, pe Y) în cultura română. Fără Iosif Sava nu exişti... Dintre opere, Trubadurul de Verdi, lipsit total de recitative, o succesiune neîntreruptă de arii, este cea mai apropiată temperamentului meu nervos şi agitat. „Cer" muzicii clasice doar să nu mă tulbure, să nu agite fondul obscur, tenebros, instinctual al fiinţei mele. Să mă calmeze, să mă echilibreze.
Unilaterală a fost şi a rămas dispoziţia mea pseudocontemplativă şi în alte domenii. Tata mă ducea la Teatrul Naţional unde vedeam pe insuportabilul cabotin Miluţă Gheorghiu, în Coana Chiriţa şi Baba Hârca. Spectacolul mi se părea teribil de artificial şi fals. Nu mi-a plăcut teatrul. Nu l-am frecventat niciodată şi sunt convins că proastele mele experienţe ieşene au jucat un rol important şi probabil hotărâtor în această idiosincrazie. Dar nu numai. Teatrul continuă să-mi apară cea mai artificială, convenţională şi neautentică artă. „Estetica" mea strict personală îl respingea de la început. Şi azi, când aud mereu la Europa Liberă eternele cronici teatrale, plictisitoare, ale Marinei Constantinescu (din care s-ar deduce că în România actuală se joacă numai teatru), trec prin momente de real dezgust. Cinematograful, dimpotrivă, m-a atras irezistibil încă de la început şi, în vacanţă, când scăpăm de teroarea Liceului Militar, vedeam - fără excepţie - toate filmele din Iaşi. Erau, pe atunci, doar trei cinematografe centrale şi evadam, cu voluptate, în lumea lor imaginară. Pentru mine era, totuşi, realitatea supremă, lumea cea adevărată. Primul film pe care l-am văzut, într-o sală a atelierului CFR, Nicolina, cu marinari francezi, mi-a rămas în memorie pentru un singur detaliu. Mă amuzau, mai ales, beretele lor, despre care aveam să aflu mai târziu că erau albastre cu pompon roşu.
Am descoperit, mai târziu, în adolescenţă, mari filme, care mi-au produs o puternică impresie. Am acumulat, pe parcurs, experienţă, noi cunoştinţe. Ştiu, de asemenea, că stilurile se schimbă. Dar rămân mereu la opinia „bătrânului" Aristotel despre tragedie, doar extrapolată: filmul ca succesiune de evenimente extraordinare şi imprevizibile, de „peripeţii". Filmele zise de „atmosferă", dialogate, statice, teatrale sunt, prin definiţie, „proaste", „antifilme". Evident, „aventurile" pot fi şi ele puerile, facile, ridicole, cum se întâmplă de cele mai multe ori. Dar fără un nerv epic, o succesiune rapidă de imagini - orice s-ar spune -, nu există un adevărat „film". Mutiny on Bounty, una din primele mele revelaţii de acest gen, rămâne şi azi pentru mine o capodoperă. Admirabil jucat de Charles Laughton, în rolul căpitanului Bligh, şi de Clark Gabie, şeful răsculaţilor. Evaziune, dramatism, exotism, aventură, nimic nu lipseşte. Un remake modern nu mi-a mai făcut nici o impresie. în străinătate, mult mai târziu, la Geneva, un alt film „mare". Probabil „cel mai bun" film din lume: Citizen Cane, pe ecran panoramic, cu Orson Welles, inegalabil în acel rol. Revăzut în ţară, mult mai târziu, la TV, cu tăieturi, mi-a produs doar o impresie moderată, ca să nu spun mediocră. Memorabil, şi la prima vizionare şi ulterior, Der Blaue Engel cu Marlene Dietrich. La Paris, într-un cinema de cartier, găsit cu
40 Adrian Marino
greutate, am dorit să văd neapărat The Scarlet Empress, cu aceeaşi mare artistă, imortalizată şi pe un... timbru.
Alte repere, într-un registru de alt gen: comedia mondenă, ironică, Wife versus Secretary cu Mima Loy şi Jean Harlow, rămâne un fel de „cap de serie". Ca şi primele filme poliţiste bune: L'assassin habite au 21 cu Pierre Fresnay, cel dintâi de care-mi amintesc bine, până în detalii. Ca şi The Maltese Falcon cu Humphrey Bogart (fizionomie de „lichea" simpatică, foarte asemănătoare cu a lui... G. Ivaşcu), regăsit cu multă plăcere şi în Casablanca. De ce „rezistă" mereu acest film? Probabil prin temă şi, mai ales, prin interpretare. Un mare regizor, care a intuit bine sensul filmului imprevizibil, de etern suspense, este Alfred Hitchcock.
Aş putea continua pe pagini întregi, fiind destul de bine orientat în acest domeniu. Notez, în linii foarte generale, doar orizontul imaginar al unui adolescent „rebel", care se refugia şi se consola în felul său. Pictura am descoperit-o mult mai târziu, frecventând muzee şi pinacoteci străine. Deschideam deocamdată doar albume, din pură curiozitate, dar nu mai mult. Fugeam de mizeriile familiei şi ale şcolilor, de militărie, de multe. Un fel de stupefiant sau sedativ, de care aveam foarte multă nevoie. O adolescenţă tristă, chiar amară, înviorată brusc, pentru câteva ore, de un ecran alb-negru. Mă izolam şi uitam. Un rol profund terapeutic, salutar şi greu de uitat.
începuturi confuze
Despre „începuturile" mele - să le spun cu multă bunăvoinţă „critico--literare" - nu am nici o amintire frumoasă. Debutul, propriu-zis, din 1939, în Jurnalul literar, va fi descris în capitolul următor. Deocamdată, încerc să-mi explic întreaga dezorientare intelectuală şi primii paşi confuzi, din perioada 1939-1945, când am început să cunosc, în mod direct, unele aspecte ale publicisticii şi „vieţii literare". Nota dominantă era de curiozitate şi de iluzii urmate de dezamăgiri. Ca şi senzaţia unui salt în necunoscut, dublată de atracţia instinctivă a unui mediu inedit. Totul în mod spontan, liber, foarte disponibil şi gratuit. Nu aveam, de fapt, nici un reper exterior ferm, în afara propriilor mele tendinţe. Acestea erau, într-adevăr, precise. Dar, după cum mă voi convinge repede, ele nu aveau nici o legătură nici cu mediul exterior, nici cu întreaga ambianţă şi mentalitate culturală şi literară a epocii.
Duceam, în esenţă, o viaţă intelectuală extrem de interiorizată şi izolată. Obscură, bineînţeles, dar foarte personalizată. Nu comunicam cu nimeni. Simţeam, mai ales, nevoia acută de a organiza, sistematiza, acumula cunoştinţe, cât mai bine ordonate şi structurate. Cine ar fi înţeles, în mod exact, o astfel de orientare? Am amintit că „fişele" mele inspirau sarcasme. Şi totuşi simţeam, „ştiam" instinctiv, că aveam dreptate. Că numai în acest mod se pot „stoca" şi „organiza" toate noile cunoştinţe culturale ce se acumulau progresiv. Şi ele sporeau mereu. Se aliniau - aş spune de la sine -într-o serie de „bibliografii" spontane. Precizare pe care o cred esenţială: nimeni nu m-a îndemnat sau nu m-a învăţat să le fac şi cum să le fac. îmi par în acelaşi timp iniţiative fireşti şi bizare, utile şi extravagante. Despre ce este vorba, de fapt?
Deoarece uitasem complet conţinutul lor, când am început să le „inventariez" cu prilejul acestei Vieţi, am fost uimit să constat caracterul lor „enciclopedic" şi, mai ales, numărul lor. Cum s-au salvat de la înec aceste caiete, frumos aliniate, liniate, cumpărate de la o librărie de pe Lăpuşneanu, „Hârtia noastră" rămâne pentru mine un mister. Datează, în orice caz, înainte de 1942-1943, când librăria a fost închisă, sigilată. Patronii (doi evrei unguri?) au fost arestaţi, zice-se, pentru „spionaj". Nu este însă nici o exagerare. Le am în faţa mea: zece caiete de Bibliographie litteraire frangaise
42
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
43
(o utopie perfectă!), patru caiete de Bibliografie elenă, unul de Bibliografie latină, unul de Bibliografie literară asiatică, unul de Folklor şi Istorie literară. Lungi, foarte lungi, liste de autori şi titluri, dar şi de citate, de Excerpta.
Transcriam, compilam, învăţam cu stiloul în mână, într-o furie a totalităţii, care - privită azi de la distanţă - mă entuziasmează, dar mă şi sperie. Exaltantă şi naivă în acelaşi timp. Eram autodidactul perfect, regăsit, mai târziu, în Un uomo finito de G. Papini. Dintre toate, cea mai stranie şi, poate, cea mai abundentă este bibliografia asiatică. O „influenţă", probabil, a lui Mircea Eliade. Treptat, când întreagă această erupţie vulcanică a început oarecum să se calmeze, o serie de citate esenţiale le-am grupat într-un Fragmentarium foarte selectiv. Mi s-a părut atât de „preţios", încât l-am şi... legat. îl păstrez şi azi, ca un volum de bibliotecă. Este şi nu mai este al meu. A plecat de lângă mine, rămânând totuşi „aproape". Ceva din lecturile mele esenţiale ale epocii se păstrează - totuşi - acolo, înfipte ca într-un insectar. îmi plăceau, de pe atunci, textele şi citatele precise, ideile bine formulate. De prestigiu, de „autoritate". Avem nevoie de puncte ferme de sprijin, de referinţe solide, fără nici o afinitate pentru simple impresii, judecăţi rapide şi paradoxuri de moment. Chiar dacă sclipitoare, ori măcar amuzante. Simţeam, din instinct, că adevărata cultură este „altceva". Nici azi, în esenţă, nu am o altă convingere. „Pseudoeseul" românesc nu-mi inspiră - greşit sau nu - nici cea mai mică încredere.
încă 9 notă particulară: totala independenţă şi spontaneitate a acestui program personal. Cădeam peste o temă şi voiam s-o aprofundez. Când îmi dădeam seama că, în cultura română, ea nu fusese încă studiată, deveneam subit „erudit". Căutam, precipitat, izvoare. Mă documentam avid în bibliotecă. Evident, în mod inevitabil dezordonat şi empiric, dar cu o pasiune a izvoarelor de primă mână, care nu m-a părăsit niciodată. Doar pentru satisfacţiile studiului în sine, în primul rând. O formă de independenţă şi de insubordonare, de libertate totală a lecturilor şi a rezolvării unor probleme. Tendinţe foarte pozitive, chiar admirabile, într-un fel, în viaţa intelectuală. De-a dreptul catastrofale, însă, în „viaţa socială". Un conflict care a dominat nu numai întreaga mea adolescenţă şi tinereţe, dar observ cu multă claritate -mai ales acum - şi întreaga mea existenţă.
Citeam deci foarte multă critică şi istorie literară, lucrări de erudiţie, reviste specializate străine. Am descoperit, în felul acesta, între altele, The Romanic Review şi am parcurs întreaga serie existentă în Biblioteca Universitară din Iaşi. Pe atunci era foarte bună şi avea, în colecţiile sale sau ale semi-nariilor, chiar şi „rarităţi", reviste spaniole, italiene, germane. Că nu prea erau consultate este adevărat. Dar meritul lor esenţial consta tocmai în faptul că ele existau şi că biblioteca putea să şi le procure într-un mod oarecare. Studiam deci ce mă interesa, fără a-mi da seama, la început, că nu refăceam, de fapt, decât un gest cultural esenţial: de iniţiere şi continuitate, de emulaţie şi parafrază. Critica generează „critică". Istoria literară generează „istorie literară". Mult mai târziu, am studiat întreaga teorie a „literaturii cu literatură". N-am verificat, cu mijloace să le spun perfecţionate, „erudite", decât acest mare adevăr, descoperit empiric de mult. Funcţiona
de pe acum mecanismul spontan şi intrinsec al lecturilor şi studiilor literare. Dar, pe atunci, nu-mi dădeam bine seama de această realitate fundamentală.
Cu G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, H. Sanielevici în faţă - pe care-i găseam în biblioteca familiei -, cu tot mai multe lecturi străine în faza studiilor universitare, stimulat şi de iniţierea în „literatura comparată", la nivelul de atunci, am început deci să scriu articole şi studii, pe care nu mă sfiesc să le declar proaste. în primul rând, în sensul de prost scrise stilistic. Nu mă consultam cu nimeni, iar noţiuni de „stil critic" nu aveam. Ignoram, de fapt, total acest aspect, preocupat şi entuziasmat doar de tema în sine. Nu-mi puneam, pe atunci, problema „stilului", pe care, de altfel, nici n-o intuiam. Nu mi-am pus-o nici mai târziu. A fost, neîndoielnic, o mare insuficienţă. Dar plăcerea de a scrie (oricum) şi de a publica (imediat), dincolo de orice consideraţii „calitative" şi de „realizări" obiective propriu-zise, era dominantă. Şi ea, singură, deocamdată, mă interesa. Din care cauză, am avut, de la început, tendinţa de a ignora sau de a trece dincolo de orice obiecţii, observaţii şi amendamente, de orice preocupări stilistice şi de lizibilitate publicistică. Erori profunde, fireşte. Dar explicabile prin entuziasm, izolare, orgoliu şi lipsă totală de comunicare şi dialog intelectual. Noţiunea de „autocontrol" încă n-o aveam şi nici măcar nu mi-o imaginam.
Trec peste o serie întreagă de amănunte, în primul rând, dintr-o profundă jenă interioară. întreg acest debut precipitat, haotic, spontan nu-mi mai spune nimic. De altfel, l-am uitat efectiv, în cea mai mare parte. Doar un detaliu esenţial: cu excepţia celor două texte din Jurnalul literar (pe care le voi menţiona în curând), mai nimic din ceea ce am „publicat" în aceea perioadă nu reflectă, totuşi, o influenţă „călinesciană" oarecare. Două texte, de erudiţie comparatistă (să spunem), despre Byron în România sau Evreul rătăcitor, numai „călinesciene" nu erau. începusem să-mi fac unele „relaţii". Aveam oarecare tenacitate şi, în felul acesta, am ajuns, mai ales după 1944, să public chiar şi în Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa românească, Universul literar, ca şi în reviste total obscure, precum Kalende. Prin Grigorel Popa, un prieten de liceu, am cunoscut pe Petru Comarnescu, foarte jovial şi serviabil, cu care, din cauze obscure, m-am certat. Am avut şi un schimb violent de scrisori, total uitate de mine, subit reactualizate, în anii din urmă, când a început să fie publicată „arhiva" ineditelor Comarnescu. Cineva a vrut chiar să le publice, cu intenţia de a mă „compromite". Apoi, nu ştiu din ce motive, a renunţat.
Reţin acest episod, ca şi altele de acest gen, doar pentru a-mi ilustra totala neadecvare la aşa-zisa „viaţă literară", în care, vrând-nevrând, pătrundeam. Cum aş putea uita cât de mult agasam, de pildă, pe Al. Ciorănescu, pe atunci un fel de patron al Universului literar, pe care-1 plictiseam vizibil cu cercetările mele macedonskiene, pe care le începusem? Nu-i spuneam, evident, nimic. într-o împrejurare oarecare, când mi-a semnat, cu o infinită scârbă, un bon de onorariu, m-a şi jignit în mod grav. în redacţia Vieţii româneşti, în 1945, un oarecare stalinist Rudenko a reacţionat violent când am afirmat că nu mai ştiu ce text are totuşi o „valoare în sine". Evident, după estetica stalinist-jdanovistă, care începea să se instaleze la noi, o
44
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
45
totală aberaţie, o erezie. Reţin totuşi, figura jovială, spirituală şi destinsă a lui D.I. Suchianu. Sugera un aer modern-monden, neluat de nimeni în serios, dar care, mie cel puţin, mi-1 făcea simpatic. Era cel mai bun cronicar cinematografic al epocii, urmărit şi mai înainte de mine cu mult interes în revista Cinema. Şi cu el am avut o prise de bec, pe care a parat-o cu dezinvoltură şi fără ranchiună. M-a acuzat doar de... „personalism". în conştiinţa sa, un eufemism, desigur. Apoi l-am pierdut din vedere. Am intrat în închisoare, am ieşit din circulaţie. Dar, mult mai târziu, după 1965, când şi-a reeditat unele texte, şi-a adus aminte de mine şi mi-a trimis un volum cu dedicaţie. Regret că n-am fost sensibil la acest mesaj amical.
Epocă edificatoare, în felul său, fără îndoială. Pe de o parte, mă individualizam în forme acute, poate chiar agresive. Proiectam până şi un fel de... Manual al perfectului egotist. Am păstrat un întreg carnet de note. Aveam chiar şi un fel de „program", pe care l-am formulat în Destinul criticului tânăr (publicat în R.F.R.). Dar în ce consta acest „destin" n-aş mai putea preciza, căci n-am mai păstrat nici acest text. Ca nici unul, de altfel, din acea perioadă confuză. îmi amintesc, totuşi, de o recenzie dură a unei cărţi despre E.A. Poe, de Dan Petraşincu, evident autodidactă şi superficială. Este, cred, tipică pentru radicalismul negativist al acelei perioade. Dezorientat, ca rază de acţiune, nu însă şi ca orientare fundamentală. Experienţe instructive, în felul lor. Căci, de pe atunci, am început să trag unele concluzii, chiar dacă iniţial încă nu foarte limpezi. Cred însă că pot reţine câteva „legi ale debutantului". Dacă le calci sau, şi mai grav, începi să le denunţi, te expui la cele mai grave represalii. Despre ce este vorba?
Nu trebuie să ieşi din rând. Este prima regulă. Fără îndoială că articolele mele erau prost scrise, nu însă greşită şi orientarea lor. Dar nimeni nu mi-a spus niciodată de ce sunt proaste. A trebuit să descopăr singur, mai târziu, adevăratele lor defecte. Nu mă surprind deloc uitarea şi abandonarea lor totală. Simţeam intuitiv că ele, de fapt, nu mă „exprimau" în mod esenţial. Că nu erau decât fenomene de contagiune, emulaţie şi publicitate „literară". Am fost deci sancţionat cu toată brutalitatea, de G. Călinescu, în primul rând, dar şi de T. Vianu, care mi-a spus, superior, că... „trebuie să mai rup câteva catene". Formulă cam alambicată, pretenţioasă, pedantă. Justă, totuşi, în esenţă. Dar înţelesul real era altul: era admonestat, în primul rând, nu „stilul", ci gestul meu de a fi luat iniţiative publicistice independente. Deci, ori accepţi statutul de discipol subordonat, ori eşti chemat autoritar, chiar drastic, la ordine. Adevărul este că nu sugeram, prin întreaga mea atitudine, nici ideea de „elev", nici de „discipol", iar spiritul de independenţă se plăteşte. Refuzam din instinct ideea de „grup" şi de „afiliere", reacţie antisocială, cu urmări dintre cele mai negative. Tendinţă ce se va clarifica şi se va agrava pe parcurs. De unde, o a doua concluzie: orice debutant nu este văzut de confraţii mai în vârstă ca un viitor coleg, ci doar un concurent potenţial, tratat ca atare. Nimeni nu acceptă ideea unei „egalităţi" publice, cu atât mai puţin latente sau potenţiale. De altfel, toate contactele mele literare, cu personalităţi indiscutabile, nimic de spus, mi-au
confirmat în mod definitiv megalomania fundamentală, organică, mie profund antipatică, a scriitorului. Oricare ar fi acesta. Doar câteva scene tipice.
într-o împrejurare oarecare fac cunoştinţă cu Camil Petrescu. Aflând că „lucram" cu G. Călinescu, n-a avut alt cuvânt de salut sau de omagiu decât că, în Istoria literaturii, el a fost „reabilitat faţă de Rebreanu". Atât reţinuse. La Fundaţii, cunosc şi pe Tudor Arghezi. Mi-1 amintesc foarte bine. Mic, îndesat, cu un început de burtă. Părea un fel de magazioner sau recepţioner de hotel. Era îmbrăcat într-un trench coat bleumarin, cu cordon. Aflând că mă „ocupam" de Macedonski, a început să-şi bată joc de „eroul" meu (pe care-1 cunoscuse, într-adevăr), că avea „mustăţi în chibrit" şi alte asemenea fleacuri. Â propos de... „imaginea contemporanilor" şi a... „discipolilor". De o imensă infatuare şi aroganţă mi s-au părut, mai ales, M. Sebastian şi Vladimir Streinu. Acesta din urmă, într-adevăr beau garqon, văzut cu un teanc de bancnote în mână, proaspăt încasate, în holul Fundaţiei Regale. Nu m-am putut stăpâni şi am făcut o aluzie (evident, cu o lipsă totală de tact). Mi-a răspuns, cu o superioritate zdrobitoare, că atunci când voi... scrie şi eu o operă ca a sa, voi încasa şi eu un onorariu gras. Care este, de fapt, marea „operă critică" a lui V.S. ştim acum foarte bine... Dar cea mai pitorească scenă, de un enorm cabotinism, amuzantă, totuşi, a fost alta: Ion Barbu, instalat la o masă, într-o vitrină la Capsa, cu opt-zece tratate de... matematică larg deschise în faţă. Studia febril, pretins absent, dar în public. „Rezolva", fără îndoială, probleme foarte savante de algebră...
N-aveam, bineînţeles, nici o afinitate cu acest tip uman-literar. Mai înainte, încă la Iaşi, transcrisesem în Fragmentarium o observaţie a lui Andre Gide: „Vous avez toutes Ies qualites de l'homme de lettres: vous etes vaniteux, hypocrite, ambitieux, versatile, egoiste..." (Les Faux-Monnayeurs, I, ch.V). Am verificat mereu, până azi, această caracterizare foarte lucidă.
Cât de simpatici şi pitoreşti îmi apăreau, în schimb, primii scriitori ieşeni pe care i-am văzut şi „cunoscut", într-un fel, în copilăria şi adolescenţa mea. Locuiam gard în gard cu G. Topârceanu, cum am mai amintit. Otilia Cazimir, legată la cap cu o basma roşie, scutura de praf, în fiecare dimineaţă, cu un pămătuf din pene de cocoş, diferite obiecte şi bibelouri. Cred că a fost prin anii 1934-1935, căci, într-o zi, a venit la gard şi ne-a spus: „Copii, faceţi linişte. Domnul Topârceanu este bolnav". A şi murit în 1936. Şi mai amuzant mi se părea poetul însuşi, care trecea în fiecare zi prin faţa casei noastre (ne mutasem între timp peste drum), spre Şcoala de menaj, unde lua masa. Mic, foarte mic, îşi făcuse ghete cu tocuri înalte, detaliu ce mă distra teribil. Ca şi mersul său sacadat, sincopat aş spune, sprijinit pe un baston inutil, pur decorativ. Mi se părea un personaj distractiv, ca să nu spun uşor ridicol. Eram, cum am mai subliniat, un adolescent nesuferit, cu un iritant şi agresiv „spirit critic" incipient, total ireverenţios.
Viaţa unui om singur
47
6
Marele eşec: G. Călinescu
Aş dori să „expediez" cât mai repede acest capitol - scris cu multă iritare dar nu este posibil. De episodul „Călinescu" îmi amintesc cu cel mai mare dezgust. Aş fi dorit să nu-1 fi trăit niciodată. Dacă însă şi după o jumătate de secol el continuă să mă preocupe, şi adesea chiar să mă obsedeze, înseamnă că a constituit pentru mine o lovitură foarte dură. Mai mult: o catastrofă, un adevărat dezastru moral. Pare emfatic, bombastic. A fost, totuşi, marele eşec al vieţii mele intelectuale, morale şi, ceea ce nu aş fi bănuit niciodată, al existenţei mele sociale. întâlnire iniţial fecundă, într-un fel. Repede însă eşuată într-un conflict grav, iremediabil şi de proporţii incalculabile. Am plătit foarte scump toate naivităţile şi entuziasmele mele. încerc o rememorare şi o evaluare pe cât posibil rece, lucidă, depersonalizată. Constat, însă, cu extremă neplăcere, uneori chiar cu stupoare, că loviturile şi rănile morale nu s-au închis nici până azi. Dar bisturiul trebuie bine înfipt şi fără milă în acest abces purulent. Voi tăia deci în carne vie cu toată brutalitatea.
Azi îmi dau seama, cu claritate, de întreaga falsitate a acestei relaţii. Dar, în adolescenţă şi prima tinereţe, nu puteam, n-aveam cum să înţeleg încă incompatibilitatea profundă, de esenţă, între două temperamente total diferite, cu tendinţe, aspiraţii şi calităţi radical deosebite. Nu discut acum cât de „mici" sau „mari" erau cele două personaje care se confruntau, se atrăgeau şi se respingeau spontan. Evident, unele inegalităţi erau foarte reale. Ceea ce revendic, în mod definitiv şi cu toată energia, este doar dreptul spiritului critic de a se exercita oricând, oriunde şi împotriva oricui. Liber şi fără inhibiţii. îndeosebi împotriva maeştrilor spirituali. Unul dintre principiile fundamentale ale vieţii mele culturale. L-am revendicat şi anterior. O fac şi acum, deoarece pentru mine el este şi rămâne capital. în acelaşi mod am procedat şi în alte texte, despre C. Noica şi M. Eliade. Şi, la fel, voi acţiona, cu orice risc, până la capăt. Erga omnes. Prea servil şi conformist se comportă spiritul uman sub apăsarea atâtor idoli tiranici şi megalomani. Nu mai vorbesc de cel „românesc", care are în el ceva de eternă „slugă" şi de „supus" umil. Cu căciula veşnic în mână, în faţa „stăpânului", intelectual în speţă, dar şi politic sau economic.
Reduc totul la ultima expresie a unei definiţii esenţiale. Admiram enorm, iniţial, pe G. Călinescu pentru spiritul său inconformist, critic, polemic.
Eram entuziasmat de agresivitatea şi combativitatea de care dădea dovadă înainte de 1940. Vedeam în el un monument de intransigenţă, independenţă şi neadaptare literară, culturală şi socială. Proiectam în el întreaga mea revoltă şi incompatibilitate morală şi intelectuală, refuzul meu a ceea ce descopeream că era, pe atunci, aşa-zisa „cultură română". îl proiectam la antipod şi admiram sincer figura sa masivă, singulară, adesea de scandal. Am fost lovit, emfatic spus, tocmai în acest punct foarte sensibil. Trebuie să recapitulez câteva etape ale acestui proces dramatic, pentru a înţelege mai bine o întreagă curbă sufletească. Unele indicii, simptomatice şi premonitorii, ar fi trebuit să mă facă atent. Dar eram prea devotat unei iluzii. O relaţie plină de oscilaţii şi contradicţii. însă, pe atunci, furat de entuziasm, nu dădeam nici o importanţă acestor stări inevitabil confuze.
îmi plăcea foarte mult Jurnalul literar, în special pentru rubrica sa polemică „Prostologhicon". Mă răzbuna şi mă defula. Fugeam la librăria „Atanasie Gheorghiu" să-1 cumpăr încâ înainte de a se pune în vânzare. Fără nici o experienţă anterioară, dar absolut fără nici una, am trimis un articol despre H. Sanielevici, care - spre enorma mea surpriză -■ a şi apărut, peste două săptămâni, pe prima pagină, în colţul din dreapta (J.L. I, 22 octombrie 1939). Nu mai redactasem niciodată un astfel de text. Un simplu produs de contaminare şi emulaţie livrescă, de „critică cu critică", alimentată - aproape mecanic - de şi prin propria sa substanţă. Un act de imitaţie onorabilă şi nimic mai mult. Am mai scris şi o recenzie despre b carte de Pearl Buck, publicată şi ea. Cred că şi alte texte, refuzate. Mi-a răspiins la „Poşta redacţiei": „Lasă sfiala". L-am vizitat acasă, în strada Ionescu 4. Mi s-a părut timid şi, mai ales, egocentric. Vorbea agitat tot timpul. Era polemic şi „distrugea", cu mare vervă, o „poliloghie" despre Maistomşul Aurel de Victor Ion Popa. Când i-am propus un articol despre... Odobescu, mi-a retezat-o scurt, umflându-se şi mai mult în pene: „Nici eu nu ştiu ce am să scriu". Ne aflam în faza Istoriei literaturii române de la origini până în prezent şi-mi amintesc foarte bine, lângă o sobă, un mare „stoc" de pagini decupate din Adevărul literar şi artistic, unde G. Călinescu făcuse ani întregi cronica literară. Materiale de recuperat, fără îndoială. Interior mediocru, şters, „mic-burghez". Fără exagerare spus, la noi acasă era mai multă abundenţă şi ceva mai multă mobilă de calitate.
Când am aflat că Istoria a apărut, în primăvara lui 1941, l-am rugat foarte mult pe tatăl meu şi, în cele din urmă, l-am convins (mă întreb cum am reuşit?) să mi-o cumpere de la Bucureşti. Era destul de scumpă, adusă ca pe un trofeu, înainte de a se pune în vânzare în librăriile ieşene. Cred că am fost printre primii care au avut, în Iaşi, un exemplar. Faptul s-a aflat repede şi Iorgu Iordan, ce locuia pe Lascăr Catargiu, deci foarte aproape de noi (soţia sa era şi bună prietenă cu o mătuşă a mea: cafele, vizite, jocuri de cărţi), m-a rugat să i-o împrumut. A stat lael patru zile. Apoi a început o violentă campanie de presă şi chiar radiofonică, orchestrată vindicativ de Ion Petrovici, ministrul învăţământului sub guvernul Antonescu. Eram revoltat şi împreună cu Al. Piru şi G. Mărgărit, „călinescieni" şi ei, am luat -în stil foarte polemic - apărarea acestei Istorii, indiscutabil o carte mare.
48
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
49
O atitudine, aş spune, unică în presa de atunci. N-am găsit ospitalitate decât într-o foarte obscură revistă ieşeană condusă şi editată de un căpitan (sau fost căpitan, pe nume Bratu, un mic veleitar provincial), terorizat de ideea (care mă amuza teribil) „să nu alunecăm spre stânga" [sic!]. A fost, în orice caz, prima mea polemică literară. Am pierdut de mult acest număr de revistă (Curier ieşean, I, 7-99, 1 august - 1 octombrie 1941), despre care prea puţini îşi mai aduc azi aminte. De fapt, textul nici nu mă mai interesează. O adeziune nu mai puţin profund sinceră, spontană şi - cum aveam să mă conving destul de repede - regretabil de naivă. Trebuia să trec totuşi şi prin acest purgatoriu.
A intervenit refugiul, „pseudolegătura" s-a rupt. Mare lucru nu mai ştiam despre G. Călinescu, dispărut de altfel din publicistică. Apoi apare, dintr-odată, total imprevizibil, Sun sau calea neturburată, în 1943. L-am citit, greşit sau nu, ca o „replică" la furibunda campanie ostilă de presă. Dar, între timp, spiritul meu evoluase în altă direcţie. Devenisem tot mai lucid şi „critic". Ceva mă „irita" profund în Sun. Cartea mi se părea, în esenţă, un document extravagant de megalomanie, de afectare pretins „filozofică", de iluzorie „linişte" interioară, despre care ştiam foarte bine că nici nu putea fi vorba. „Neturburat" G. Călinescu? Un polemist impulsiv şi adesea violent, caustic? Un agitat tenebros şi plin de complexe vindicative? In nici un caz.
Intervenea mai ales un proces, la început destul de obscur. Nu era vorba, totuşi, numai de o repulsie instinctivă. De o incompatibilitate radicală cu „omul", „stilul" şi „autorul" G. Călinescu. „Geniu" sau nu, eram tot mai convins că oricine, orice „geniu" - oricât de gigantic ar fi fost - cade inevitabil sub critică. Revin mereu asupra acestei teme, care mi se pare esenţială. îmi spuneam, încă de pe atunci, că la Atena aş fi votat, fără nici o ezitare, pentru condamnarea lui Socrate. Cu ... „suspendare", bineînţeles. Dar condamnare, în orice caz, deoarece legile cetăţii erau în mod evident călcate. Dreptul de a avea o opinie personală, independentă, despre oricine şi în orice problemă, mi se părea fundamental şi indiscutabil. Această opinie a rămas fermă şi definitivă până azi, cu tot mai multe argumente în favoarea sa. Oamenilor, oricât de „excepţionali", nu le este îngăduit orice. Să ucidă (ca B. Cellini, ca Fr. Villon), să trădeze, să devină informatori de poliţie? Categoric nu! Intra, bineînţeles, şi un anumit radicalism al vârstei. Dar, mai ales, un alt sistem de relaţii morale şi sociale, pe care-1 cred esenţial şi indispensabil oricărei societăţi civile bine organizate şi stabile.
In această stare polemică de spirit am ridicat destul de arogant mănuşa şi am scris articolul „Comentarii la Sun77 (Ecoul, II, 157, 29 mai 1944), text pierdut sau rătăcit şi acesta. înstrăinat total de preocupările publicistice de tinereţe şi, mai ales, de articolele procălinesciene, pot reconstitui astfel de detalii, de mult renegate, uitate şi ieşite din conştiinţă, doar cu G. Călinescu, bibliografie de I. Bălu (1975) în faţă. De acolo reţin şi ideea principală: există „între autor şi eroul său străvezii corespondenţe". Ţintisem bine, bine de tot, căci, tot în bibliografia menţionată, găsesc şi referinţa exactă a răspunsului pe care mi 1-a dat G. Călinescu: „«Comentariu la Sun», problemă
de istorie literară" (Vremea, XVI, 756, 2 iulie 1944). Foarte sarcastic, după câte îmi amintesc: „Tânărul publicist (adică eu) ştie câtă glorie (sau aşa ceva) se cuvine fiecăruia". Sensul profund era de distanţă dispreţuitoare, strivitoare, pentru un... obscur şi impertinent „tânăr publicist". Dar, în egocentrismul său, G. Călinescu nu-şi putea imagina că acest „tânăr" de două parale va avea totuşi o anume evoluţie...
Tot ce urmează constituie o dură, foarte dură, uneori de-a dreptul insuportabilă trezire la realitate. Descopeream, pas cu pas, imensa farsă a „Marelui Maestru". Singura circumstanţă atenuantă era lipsa - tot mai evidentă pentru mine - a conştiinţei civice a elitei intelectuale româneşti, în plus, efectele răsturnărilor imprevizibile, violente şi totale de situaţii ale epocii, pe care eu o refuzam, iar G. Călinescu o accepta şi i se adapta. Şi nu oricum. Cu o viteză, cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme atât de uluitoare şi cabotine, încât nu le pot uita nici până azi. Şi am văzut şi citit destule în viaţa mea. Am făcut, de altfel, şi imprudenţa, mai mult: prima eroare gravă, chiar capitală a vieţii mele, de a accepta oferta de a-i deveni... „asistent", transmisă prin G. Ivaşcu, întâlnit - întâmplător - pe stradă. Dar era, pe atunci, în 1944, chiar o adevărată „eroare"? Total dezarmat şi dezorientat, fără nici un plan de integrare socială, mă comportam liber, gratuit şi „disponibil". O atitudine absurdă, bineînţeles. Aveam doar vagi planuri de plecare la studii în străinătate, în care scop tatăl meu făcuse şi un fel de „asigurare". Prin devalorizare, ea nu mai reprezenta decât preţul unei... perechi de mănuşi de piele. Pluteam în derizoriu şi haos, între fascinaţia lecturilor şi spectacolul tot mai violent al străzii. Mă adaptam (dar este un fel de a spune) cu o imensă greutate, mereu utopic şi absent, mult pe deasupra realităţilor. M-am trezit relativ repede, dar preţul plătit a fost mult prea mare.
Trec peste o serie întreagă de amănunte, despre modul cum m-am „numit" - birocratic vorbind - singur, în haosul de la Minister, despre colegii de catedră, apropiat doar de Al. Piru, despre ambianţa generală, despre unele scene, pe care le consideram (încă) suprarealiste. De pildă, colegul Valentin Lipatti, suit pe o scară, pavoazând sala de intrare a Facultăţii de pe E. Quinet cu portrete şi lozinci comuniste. Bizar, îmi spuneam. Stranii, la fel, îmi apăreau, la început, şi articolele subit politice, procomuniste, ale lui G. Călinescu. Mai întâi în Tribuna Poporului, apoi în Naţiunea, unde citeam tot felul de enormităţi şi chiar abjecţii despre Iuliu Maniu, „Partidul Brătianu", C. Titel Petrescu, despre „puterea populară" şi sovietică. El, care publicase recent - cu titlul cules cu litere roşii, în Jurnalul literar - „Nihil sine Deo, nihil sine Rege!" Nu puteam fi de acord. Dar revolta deschisă nu se produsese încă.
Recitind vechiul text despre această epocă teribilă, constat că accentele n-au fost puse totuşi cu exactitate. Pot afirma, acum, cu certitudine, că repulsia esenţială a fost, în primul rând, de ordin etic, apoi ideologic, apoi teoretico-literar. Pare cam schematic, şi totuşi este purul adevăr. Trebuie, în definitiv, să introduc şi un element de ordine într-o avalanşă de întâmplări încheiate cu insulte de o vulgaritate şi o brutalitate incredibile. Pragul
50
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
51
ireversibil a fost trecut. Dar această retrospectivă, rece şi de la mare distanţă, nu traduce nici pe departe dramatismul unor momente şi scene dezgustătoare. O rememorare inevitabil parţială şi „falsă", ce mă nemulţumeşte profund şi pe care, totuşi, nu pot s-o evit. Ceea ce aruncă, mai ales în astfel de „capitole", o „umbră" de inexactitate asupra întregii Vieţi, pusă tardiv şi mult prea uscat pe hârtie.
Rezum, cu o silă greu de descris, momentele-cheie ale acestui conflict. Ele âu cunoscut tot felul de episoade, unul în legătură cu o traducere din Cazotte, un altul despre un articol al meu, aprobat „azi" şi dezaprobat „a doua zi" etc. Căci aveam de-a face cu un temperament evident ciclotimie şi imprevizibil. Situaţia politică, mai ales, se agrava cu rapiditate şi G. Călinescu, pretins deputat al... „păturilor mijlocii", al RN.R şi editorialist oficial, scria articole de un rar, uluitor şi incredibil pentru mine oportunism. Doar un citat (pot fi zeci, sute): „In I.V. Stalin au fost strânse laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată conducătorii de popoare". Memorialul Kiev, Moscova, Leningrad (1946), de mare admiraţie pentru societatea sovietică, este de un servilism penibil. Să mai notez că acasă, pe str. Vlădescu, avea puse bine la vedere, o gramatică şi un dicţionar rusesc pentru a dovedi vizitatorilor cât de profund studia el... limba rusă? Merg până acolo încât pot să înţeleg şi o reacţie de apărare împotriva atacurilor extremei stângi. Un virulent pamflet de I. Ludo, de pildă, imediat după 23 august. Ca şi a altor scriitori desfiinţaţi sau ignoraţi în Istoria literaturii. Ceea ce mă stupefia şi mă indigna erau însă justificările şi argumentele ce mi le aducea. Şi mai mult chiar decât conţinutul lor, respingător, tonul cinic şi cabotin, uluitoarea schimbare la faţă, conformismul faţă de normativul politic al noului regim, dublat de mici „şmecherii" pseudoindependente, cusute - toate - cu aţă albă. Doar două exemple: transformarea subită a „Cronicii mizantropului" în „Cronica optimistului", iar cel ce publicase odiosul articol „Partidul Brătianu"... inspira acum una din „tezele" de doctorat ale lui Dinu Pillat, despre... Contribuţii la Viaţa lui Ion Pillat (titlu, cred, aproape exact). Şi unul şi altul din... familia Brătianu. Iar la mica mea obiecţie, mi-a replicat, extrem de iritat, că vrea să... „protejeze pe fiul unui scriitor român". Cum 1-a „protejat", mai târziu şi după eliberarea din închisoare, se cunoaşte foarte bine (din Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor şi alte izvoare).
Cel care-mi apărea, până nu demult, un model de independenţă şi intransigenţă şi-mi dădea sfaturi de genul „acţionează fără prevedere" venea acum cu răspunsuri debitate cu mari aere de superioritate, ca acestea: „Te înşeli dacă crezi că fac pe gratis". Sau: „Simt nevoia să cheltuiesc o anume sumă". Deci, venalitate pe faţă. Intr-un articol declara fără pudoare: guvernul va avea de partea sa pe intelectuali „în măsura în care îi va folosi". Deci ofertă deschisă de colaborare. Ori, un alt gen de motivaţie, de un carierism care pur şi simplu mă lăsa fără replică: „Ce, vrei ca Cioculescu să-mi ia catedra ?". Acesta era deci, în realitate, „maestrul" meu, „modelul" uman şi moral pe care-1 admiram. Fără nici o melodramă: murea pentru totdeauna „iluzia" mea despre un om, cu regretul imens de a nu fi avut, de la început, percepţia reală a caracterului acestui om. Cinic, oportunist, amoral şi plin de laşitate.
Fără nici o conştiinţă etică şi civică. Predispus la simulare, duplicitate şi farsă publică de mari proporţii. Preocupat exclusiv de succesul şi realizarea personală, fără nici un scrupul.
Reţin, în această ordine de idei, şi o altă categorie de argumente. „Documente", toate în felul lor de megalomanie, amor propriu şi egocentrism „creator", de realizare cu orice preţ a unei „opere". Din simbol al avangardismului şi independenţei de spirit, o cădere în conformismul cel mai plat. Sub motivul că „vreau să fac o operă jurnalistică". Deci, călcând şi peste cadavre, cu orice preţ şi, mai ales, fără nici o convingere reală? In realitate, opera de Jurnalist politic" a lui G. Călinescu nu există. Falsă, ipocrită şi histrionică, de la un capăt la altul. Ea rămâne numai un trist document de epocă şi nimic mai mult. De fapt, acţiona doar o psihologie megalomană globală: despre Istoria literaturii îmi spusese anterior că voise „să pună la punct o mie de inşi". Nu accept, categoric, nici acest argument. O istorie a literaturii nu se scrie, în primul rând, pentru a impune o scară proprie de valori. De altfel, orice ierarhie, pretins definitivă, irevocabilă, este totdeauna iluzorie. Şi nu se scrie nici pentru a ne pune în valoare talentul critic. Altfel spus, literatura română nu există şi întreaga sa istorie n-a fost scrisă decât pentru a oferi lui G. Călinescu pretextul de a se ilustra, a se scoate în evidenţă. „Nasc şi în Moldova oameni." Desigur...
In astfel de condiţii, „colaborarea" la catedră devenise un coşmar. Că n-aveam nici o vocaţie didactică era sigur. Şi că nimerisem într-un astfel de mediu dintr-o pură întâmplare era la fel de adevărat. Dar apostrofările, admonestările şi insultele deveneau tot mai insuportabile. Ţinea cursuri emfatice, în căutare evidentă de efecte, sau făcea teorii, după mine extravagante, abacadabrante. Mă uitam atunci pe geam. Şi, pe loc, G. Călinescu, furios, mă chema public şi drastic la ordine: „Asistă-mă!". Se voia, bineînţeles, sarcastic. Venea furios de la şedinţe de consiliu profesoral, unde i se făcea opoziţie. Nu se acceptau, de pildă, biografii ca teze de doctorat. Dar pe mine nu mă interesa decât „viaţa" lui Alexandru Macedonski şi doctoratul constituia doar o simplă formalitate. Să mai spun că teza fusese declarată „proastă", o „înfrângere"? Sau scena, de o violenţă extremă, când a aflat că făcusem cerere, fără ştirea lui, pentru o bursă la Ecole roumaine en France, de la Fontenay-aux-roses ? Dar ce rost mai are să evoc în detalii astfel de momente penibile, de altfel mult mai numeroase?
Un episod trebuie totuşi menţionat. Inclusiv pentru valoarea sa, nu chiar neglijabilă, de „istorie literară". Pagina literară a ziarului Naţiunea, al cărui director era G. Călinescu, editorialist oficial, redactată de Al. Piru şi de mine, a fost ultima, repet, ultima, care în perioada 1946-1947 a apărat cu fermitate criteriul estetic în publicistica literară română înaintea comu-nizării totale. Dacă se poate vorbi de „rezistenţă prin cultură" (noţiune ce trebuie analizată foarte atent), „pagina" intra şi ea, cu certitudine, în această categorie. Pentru politruci şi cenzori, atitudinea noastră constituia un scandal imens, intolerabil. G. Călinescu era chemat, tot mai insistent, la ordine. De unde critici tot mai vehemente, admonestări, note execrabile: „Pagina este proastă" etc. Ceea ce mă dezgusta era, mai ales, schimbarea
52 Adrian Marino
radicală de atitudine estetică, subită şi scandaloasă: un critic literar care, foarte recent, apărase, cu multă fermitate, principiul estetic şi al autonomiei artei şi literaturii proclama acum, cu vociferări incredibile,' superioritatea artei şi literaturii propagandistice, oficiale, marxist-leniniste. Mi se părea o trădare spirituală incalificabilă. în definitiv, îmi spuneam, poţi să fii, la rigoare, chiar şi „comunist" de ocazie, dintr-un motiv sau altul. Dar teoretician şi apologet al „literaturii de partid" în nici un caz. A fost punctul de ruptură totală şi definitivă.
Situaţia devenise, redacţional vorbind, de-a dreptul explozivă. Şi a fost de-ajuns ca într-o cronică a lui Al. Piru, la o piesă a lui Ion Luc'a, să se observe o aluzie la... Ana Pauker, ca scandalul să izbucnească pe faţă. Am fost daţi imediat afară. Pagina a fost „reorganizată". Iar cei doi „redactori", concediaţi şi dezavuaţi în termeni umilitori. G. Călinescu se spăla pe mâini, în stil brutal şi timorat, de „contrarietăţile unor fapte ce nu-mi aparţineau" („Justificare", Naţiunea, II, 472, 20 octombrie 1947). Capitulare şi laşitate totală. Urmată - detaliu mereu „uitat", în spirit fals caritabil - şi de recenzarea pozitivă a rapoartelor lui... Jdanov şi multe alte texte penibile. De atunci, mai ales, datează şi repulsia mea totală şi definitivă pentru orice formă de publicistică dirijată şi cenzurată. Dacă, mult mai târziu şi în cu totul alte condiţii, a trebuit să mă adaptez şi eu, în felul meu, unui astfel de regim (dar în nici un caz în acest stil detestabil), nu pretind câtuşi de puţin că a fost o pagină foarte „glorioasă" a activităţii mele publicistice.
De fapt, conflictul meu cu G. Călinescu avea rădăcini şi mai adânci. Iremediabile. Structurale şi radical inconciliabile. Evident, despre critica şi istoria literară pot exista mai multe concepţii, metode şi forme de manifestare. Dar nici una nu poate revendica o superioritate canonică, dogmatică, absolută, imperativă. Calitatea de unică metodă posibilă. Este exact ceea ce - prin întreaga sa activitate şi atitudine - profesa G. Călinescu. El avea despre critică şi istoria literară o viziune exclusiv „literară". „Literatură cu şi despre literatură." Parafraze, rezumate, portrete, formule fericite, imagini şi alte ingrediente literare de acest tip, indiscutabil de talent literar. Ceea ce, încă de pe atunci - deşi în forme deocamdată destul de confuze şi nu riguros argumentate -, nu puteam totuşi nici asimila, nici aproba, nici^ mai ales, cultiva. Eram „altceva". Şi această incompatibilitate şi neaderenţă fundamentală, bună-rea, se simţea în mod tot mai evident. '
Aveam, pe scurt, o altă concepţie despre critică şi despre literatură, chiar dacă, deocamdată, încă embrionară şi nesistematizată. Dar destul de precisă ca să schiţez şi unele observaţii critice şi chiar obiecţii. Nu eram şi nu mă simţeam câtuşi de puţin doar un obscur „satelit că'linescian". Nu aveam psihologie de „elev" şi de „discipol". în discuţie nu intră, repet, cât de „mic" sau cât.de „mare" este (era, sau putea fi) un astfel de personaj. Ceea ce revendicam era doar dreptul, pe care-1 consideram - şi atunci şi acum - fundamental şi inalienabil, la independenţă, „diferenţiere" şi „personalitate" (mare, mică etc.) şi nimic mai mult. O poziţie pe care o credeam, şi cu toată convingerea, inatacabilă. Atunci eram apostrofat cu brutalitate, în lipsa oricăror argumente valabile: „De ce nu te-ai făcut inginer?" şi alte
Viaţa unui om singur 53
graţiozităţi de acest gen. Tonul era de dispreţ strivitor. Altă dată mi s-a aruncat insulta supremă: „Dar ce, dumneata eşti scriitor?". Evident, n-aveam această pretenţie. De fapt, nimeni nu este... obligat, nici măcar prin lege, să fie „scriitor".' Dar în ochii lui G. Călinescu lipsa acestei calităţi constituia un defect capital, desfiinţarea supremă şi definitivă.
Respingeam însă şi atunci şi mai ales acum - când am ajuns la propriile mele sistematizări şi concluzii - acest exclusivism critico-literar exorbitant. De altfel, o formulă total intransmisibilă. Ea nu poate fi cultivată decât de un anume tip de scriitor, care scrie conform talentului său literar original, irepetabil, despre alţi scriitori. în „stilul" său. întreaga istorie a criticii europene dovedeşte că am dreptate. Oricine se poate convinge ce loc ocupă criticii „impresionişti", de tipul G. Călinescu, să spunem, în cele 8 volume ale lui Rene Wellek, A History of Modern Criticism, 1750-1950, de pildă? Unul foarte, foarte redus, neglijabil.
Aveam, pe scurt, de pe atunci, o altă mentalitate critico-literară. Mult mai teoretică şi ideologică, chiar dacă, deocamdată, în forme doar incipiente. „Elev" călinescian, în sensul profund al cuvântului, n-am fost deci, în nici un caz, niciodată şi nici nu puteam fi. Şi totuşi, până azi, unii îmi mai agaţă această tinichea absurdă de coadă. Singura explicaţie obiectivă este faptul că lucrările „macedonskiene", mai ales Viaţa, au fost scrise, într-adevăr, sub emulaţie călinesciană, dar cu destule note particulare. Opera are, de fapt,
0 altă structură. Din păcate, însă, celelalte lucrări, cele mai multe - de cu totul altă orientare -, n-au mai fost foarte bine cunoscute. Când s-a ocupat G. Călinescu vreodată de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutică, de comparatistică ? De reviste, publicaţii şi cărţi în limbi străine şi alte activităţi de acest gen, în care nu avea, de altfel, nici o orientare, lipsit şi de lecturi de acest gen? O adevărată cultură teoretico-literară modernă, estetică şi filozofică, nu avea. Iar ultimele sale articole despre „istorie" dovedesc doar o informaţie recentă, precipitată şi, în mod evident, autodidactică şi amatoristică. Fără îndoială: un spirit inteligent şi de mare talent poate salva multe aparenţe. Poate scrie şi pagini ce pot fi reţinute. Dar cine a stat ani de zile într-o astfel de sferă de preocupări nu poate fi mistificat. Cine compară, de pildă, chiar şi foarte superficial, atât de diletantele definiţii şi conotaţii despre avangarda literară din Principii de estetică (1939) cu textul meu „Tendances esthetiques", din Les Avant-gardes litteraires au XX* siecle, voi. II (1984), se poate convinge, cu uşurinţă, că nu exagerez. Am şi multe alte exemple. Nu fac un caz deosebit de astfel de argumente, care pot ajuta la clarificarea unei mari şi regretabile confuzii.
Nu mi se ierta, în esenţă, atitudinea de totală insubordonare, de „antielev", dacă pot să mă exprim astfel, faţă de „marele maestru". Rar relaţie mai falsă! Format în ambianţa N. Iorga, Nae Ionescu, G. Călinescu urmărea, cu orice preţ, efecte de public, o oratorie bombastică de catedră, pentru mine de un cabotinism tot mai insuportabil. A înregistrat pe un... disc chiar şi o serie de poezii, cântate, ţipate, stridente, cu un glas piţigăiat, penibil.
1 s-ar face un imens serviciu dacă toate aceste discuri Electrecord ar fi sparte şi aruncate la coş. Uneori polemiza indirect cu mine: „Croce nu este
54
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
55
un critic atât de mare cum cred unii". Şi-mi arunca ochi injectaţi, holbaţi, bulbucaţi, de la înălţimea catedrei. O atitudine ce-mi părea pur şi simplu ridicolă. In felul acesta a fost ucisă în germene, în mine, orice idee de „maestru" şi „elev". Că eram nu numai insubordonat, dar şi... impertinent nu mai încape îndoială. După o astfel de scenă, nu m-am sfiit să-1 caracterizez, pe faţă, drept... ombrageux. A fost uluit de îndrăzneala mea. Şi, laş cum era, n-a avut nici un fel de replică. Apoi, oarecum recules, m-a dat afară, informându-mă, cu jumătate de voce, că tot ce are să-mi mai comunice o va face prin... O. Papadima. Am fost, bineînţeles, „comprimat" la sfârşitul iui 1947 şi legăturile s-au rupt definitiv.
Omul, m-am convins încă o dată, este o fiinţă slabă şi fără fermitate. La eliberarea din domiciliul obligatoriu, în 1963, încă o profundă eroare din partea mea: i-am făcut o vizită, de revedere, după o absenţă de... 14 ani. Eram mai ales curios, obligat într-un fel şi la reintegrare socială. „Câte ai mai făcut şi dumneata", m-a apostrofat, fără nici o compasiune pentru un fost deţinut politic, închis şi lipsit de libertate mulţi ani. A urmat apoi o scenă antologică. Dacă ar fi citită într-un roman ar părea neverosimilă. A început să-mi descrie interiorul în termenii următori: „Covorul acesta a costat 30 000 de lei", „acest Luchian 50 000 de lei" şi alte asemenea detalii, într-o ambianţă de bric-ă-brac şi Consignaţie. O demonstraţie frenetică, în avalanşă, a succesului său şi a acumulării parvenite. Incredibilă, cinică şi pitorească, totuşi, în felul său. în contrast voit cu „ratarea" mea definitivă. Cu un ochi râdeam şi cu altul plângeam.
G. Călinescu devenise, între timp, un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsă la talcioc. Mărturii precise, actuale confirmă că „marele maestru" frecventa talciocul din Colentina de unde şi-a procurat şi Scrinul negru. Procedeul, mi s-a spus, era următorul: venea cineva cu un tablou de valoare la K. Zambaccian, ajuns director la Romarta. Acesta îi spunea: „Nu pot să vă plătesc imediat. Sunt formalităţi, viramente etc. Dar cunosc pe cineva care are bani gheaţă". Şi-i dădea telefonul şi adresa lui G. Călinescu, acesta, într-adevăr, plin de bani. La moartea sa (notez tot din auzite) ar fi lăsat la CEC, pe atunci, o sumă enormă (2 milioane !), cu care soţia, Alice Călinescu, a făcut călătorii extrem de costisitoare. „Ai venit la timp", a mai adăugat, informându-mă că exista un post liber de bibliotecar la Institut. Ca a doua zi să numească pe prima solicitatoare, să blocheze postul şi astfel să mă îndepărteze definitiv. Beneficiarei în cauză nu-i venea să creadă. A ţinut să mă cunoască. Intrigată, chiar speriată şi, poate (cine ştie), cu vagi remuşcări şi procese de conştiinţă...
Se înţelege acum, cred, cu toată claritatea, cât de absurdă şi umilitoare este caracterizarea, pe care mi-o mai fac unii, de „fost asistent al lui G. Călinescu". Doar atât reprezint eu în... cultura română? Aceasta este adevărata mea identitate culturală ? Singura mea carte de vizită ? O nedreptate şi o eroare totală! Sau că unica definiţie critică citabilă este numai caracterizarea din Compendiu? Eticheta de „călinescian" mi-a adus numai neplăceri. Şi ţin să mai precizez că tot ce a fost urât şi greşit în activitatea mea publicistică -în primii ani de după revenire, de inevitabilă derută şi confuzie - a fost
efectul acestei „eredităţi şi influenţe" călinesciene. Nu-i recunosc decât o singură influenţă benefică: efectul stimulativ al exemplului unei mari construcţii critice. Dar orientată într-o cu totul altă direcţie. Amintirea spiritului independent şi polemic, din prima tinereţe, a jucat şi ea un anumit rol, fără îndoială. Dar nimic mai mult.
Ştiu bine, chiar foarte bine, că această imagine despre G. Călinescu nu corespunde, câtuşi de puţin, cu cea a generaţiei următoare, formată sub noul regim. în ambianţa de atunci, de conformism şi platitudine, de uniformizare şi clişee, poantele, butadele şi gesturile histrionice spontane sau calculate ale lui G. Călinescu nu puteau să nu aibă un mare efect. Duplicitate, de fapt, profund regretabilă. Ca şi senzaţia (falsă, în esenţă) a spontaneităţii şi a unei mari libertăţi spirituale. O mistificare de proporţii, care -trebuie să recunosc - a fost fecundă, în felul său, într-un cerc foarte restrâns. Studenţii şi tinerii critici, inevitabil naivi, inocenţi, neinformaţi, puteau fi cu uşurinţă seduşi. Că erau de bună-credinţă nu contest. în astfel de cercuri, se va naşte, în mod spontan, şi ideea de mai târziu a „autonomiei esteticului", „a face numai literatură", sustrasă indicaţiilor Partidului. O tendinţă denumită apoi, în mod foarte pretenţios, „rezistenţă prin cultură". Fenomen foarte marginal şi nepericulos pentru regim. Nu mai puţin semnificativ, totuşi, în felul său, asupra căruia voi reveni. Eu aparţineam însă unei alte generaţii. Cu alte criterii, valori şi ierarhii. Şi, mai ales, cu o cu totul altă experienţă a personajului în cauză. Nu mai puteam fi dus de nas cu uşurinţă.
Dar, în definitiv, cine are, azi, dreptate? Cred că... toată lumea. Măcar în parte. Fiecare în felul său. La o emisiune la PRO TV, din 1998, cu Matei Călinescu şi Nicolae Manolescu, aceste stratificări morale esenţiale au revenit, din nou, în mod inevitabil şi cu toată claritatea, la suprafaţă. N-am fost contrazis, fiindcă argumentele mele erau irefutabile. Dar nu cred că am convins integral pe interlocutorii mei. Ulterior, într-un interviu, N.M. a luat chiar şi o anume distanţă, uşor echivocă, faţă de poziţia mea. Ce repede se uită totuşi, la noi, o întreagă publicistică politică, foarte moderat spus, procomunistă! Şi, mai ales, motivaţiile sale! Toate oportunismele, ipocriziile şi cinismele epocii totalitare, crunt represive!
Mă întreb, dintr-un scrupul etic instinctiv (şi uneori chiar obsedant), dacă această imagine despre G. Călinescu nu este, totuşi, prea negativă. Nu, nu este. în orice caz este imaginea mea şi nu pot să renunţ la ea. Am fost lovit şi rănit mult prea nedrept şi grav ca să pot uita. Nu uit. Şi, mai ales, nu vreau să uit. Nu trebuie să uit. Căci este vorba, în esenţă, de un moment într-adevăr simbolic şi istoric al capitulării şi oportunismului amoral şi cinic al intelectualităţii române. Fără conştiinţă civică, fără nici o tradiţie a „rezistenţei", fără nici o orientare ideologică. O categorie socială pe care, eventual, pot s-o înţeleg. Să-i analizez obiectiv motivaţiile inevitabile. Dar, în nici un caz, s-o admir şi s-o stimez. O pagină urâtă ce nu este, în nici un caz, numai a existenţei mele, pe care, de altfel, n-o idealizez deloc. Se va vedea, în continuare, pe parcurs, că aceasta este şi atitudinea mea, constantă faţă de mine însumi. De ce, atunci, aş „idealiza" caritabil, ipocrit şi convenţional pe attiiTCand nici mie însumi nu-mi dau adesea note bune la purtare ?
Revolta
Tot ceea ce urmează, oricât de regretabil ar fi, sau ar putea să fie, constituie încă o pagină urâtă a existenţei mele. Urâtă în toate sensurile cuvântului. Că vina capitală aparţine, în mod esenţial, epocii, din punctul meu strict de vedere - şi mai ales al efectelor traumatizante interioare are o mult mai mică importanţă. Am parcurs o epocă pe care n-aş fi dorit s-o trăiesc niciodată. Oribilă, haotică, detestabilă. Şi este, într-adevăr, o adevărată „fericire" - o bună „şansă", în orice caz, a acestei Vieţi - că rememorarea la distanţă de decenii calmează şi „toceşte", în mod inevitabil, multe asperităţi, clarifică nu puţine confuzii şi echilibrează destule contrarietăţi şi conflicte.
Dacă evit, intenţionat, nu puţine detalii, o fac - după cum am mai spus-o -în scop pur terapeutic. De ce aş mai evoca, în spirit inevitabil „sado-masochist", o serie întreagă de amintiri penibile, dureroase, umilitoare. Eşecuri, ratări şi înfrângeri. Multe cu bune intenţii. Naivităţi totuşi enorme, urmate de erori inevitabile şi profunde. O aglomerare de situaţii mai mult decât apăsătoare şi, mai ales, ireversibile. Mi le asum, fără nici o sfidare, dar demn şi stoic, până la capăt. Un exerciţiu, într-un fel, chiar de pseudoasceză. Dar, şi mai mult, de expiere şi de riguros examen de conştiinţă. Cât n-aş fi dat să nu fi trecut printr-o astfel de probă de foc, purificatoare, a sincerităţilor brutale!
Plăteam din plin maturizarea ideologică tardivă şi, îndeosebi, lipsa totală de experienţă socială. Trăiam intolerabil de absent şi abstract şi viaţa m-a trezit, repede şi brutal, la realitate. Am evocat, anterior, în linii sintetice, esenţa conflictului cu G. Călinescu. într-un sens, emblematic. Cel mai dezgustător dintre toate din punctul meu (recunosc) subiectiv de vedere. Dar era autorul lui Sun, în esenţă, mai „vinovat" decât alţii? M. Sadoveanu, de pildă, de o arghirofilie - unanim atestată - pur şi simplu abjectă? Doar cu o nuanţă particulară de cabotinism şi histrionism laş, pretins „şmecheresc", pe care nu-1 pot atribui decât originii sale „ancilare". Cum s-ar putea defini, în mod strict obiectiv, o scenă ca aceasta? Certat definitiv cu G. Călinescu, vizitam - uneori - anticariatul lui Şerban Cioculescu, dintr-un pasaj de pe Calea Victoriei. Mă aflam într-o după-amiază în acel loc (de faţă, cred, şi V. Voiculescu), când G. Călinescu - pentru a se pune bine cu rivalul său politic, universitar potenţial - îi oferă cadou, aproape pe furiş, manuscrisul Enigmei Otiliei. Avea aerul unui domn distins, al unei personalităţi sociale,
Viaţa unui om singur 57
care intră pe „nevăzute" - credea el - într-un bordel. îmi arunca ochi vindicativi şi, în acelaşi timp, „triumfători". Multe lucruri îmi puteam imagina. Nu însă şi o defensivă şi o „pseudocaptare" de acest gen. Sau cum aş putea uita spaima sa - amestec de paralizie verbală şi gesticulaţie cabotină - când i-am spus că tata fusese arestat, cu întreaga conducere a CFR-ului din Iaşi. Mi-a spus doar că „va vorbi" cu... Măria Rosetti. Să mai adaug că am refuzat, şi după revenirea în activitate, participarea la orice ceremonie „călinesciană", la colocviile de la Oneşti, de pildă, şi la alte exhibiţii de acest tip oficial ? Din punctul meu de vedere, convenţionale şi publicitar-hagiografice ?
Acest mic moment anecdotic (dar şi ridicol) rămâne totuşi simptomatic pentru moravurile şi starea de spirit a intelectualilor români de după 1944. A fost prima mea mare experienţă socială, profund negativă. Dar a explica numai printr-un simplu şi plat „oportunism" comportamentul unei întregi categorii, mai mult, al unei întregi elite culturale, mi se pare şi insuficient şi reducţionist şi neobiectiv. Nu trebuie uitat că intelectualii, universitarii şi scriitorii proveniţi din cercul Vieţii româneşti erau, toţi, mai mult sau mai puţin, vag de „stânga". Apoi prestigiul sovietic, marxist-stalinist, transferat la noi, mai ales prin intermediari francezi, parizieni, era enorm. în sfârşit, „colaboraţionismul" în masă se explică, în primul rând, prin lipsa totală de tradiţie şi conştiinţă civică, de tip liberal democratic-occidental. A te „bate" pentru principii, democraţie, drepturile omului şi altele nu intra - în nici un fel - în mentalitatea subdezvoltată, minoră, a acelei categorii. Ea era, în mod structural, organic şi tradiţional, conformistă şi obedientă „cu guvernul". Oricare ar fi fost acesta. în sfârşit, detaliu deloc neglijabil, ea depindea economic integral de Stat. De salarii, sinecuri şi alte avantaje. Noţiunea „liberului profesionist" intelectual lipsea cu desăvârşire. Pe scurt, un vid ideologic antiliberal şi antitotalitar total, cvasigeneral etc. Plus ravagiile „mitului situaţiei ireversibile". Intelectualii, scriitorii şi publiciştii de tip democratic-liberal, de oarecare suprafaţă, puteau fi număraţi pe degetele de la o mână. Iar audienţa lor era mai mult decât redusă.
Observam întreg acest spectacol - dar nu era numai „spectacol", ci şi un fenomen social-cultural obiectiv de mari proporţii - mai ales în intelectualitatea ieşeană. Scenele se aglomerează, curg în cascadă. Din gura lui C. Balmuş, elenist, om subţire, care a studiat stilul Sf. Augustin, traducător cu merite deosebite, puteau ieşi elucubraţii ca acestea: „îmi iau zilnic linia din Scânteia". Sau: „Acest regim este cel mai ştiinţific dintre toate deoarece despre fiecare cetăţean se strâng 500 de informaţii". Diogenes Laertios şi... statul poliţist! O colaborare desăvârşită. Iar d-na Balmuş se arăta de-a dreptul scandalizată că încă nu m-am... „încadrat". în PCR, fireşte. Tot în legătură cu acest cuplu parodic, de stânga, reţin şi o scenă de la Teatrul Naţional. Louis Aragon şi Elsa Triolet, în drum spre URSS, au făcut o escală, o lectură publică sau cam aşa ceva. Iar cuplul Balmuş se arăta de un entuziasm admirativ debordant şi profund ridicol. Aceşti „magi de la răsărit", prosovietici, aruncau o lumină orbitoare...
Unde se termina grotescul şi începea teroarea (sau invers) era greu de spus. O scenă doar de la anticariatul Pînzaru, de pe Lăpuşneanu, de unde mă „aprovizionam". Se prezintă, într-o după amiază, un soldat sovietic cu
58
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
59
o mare ediţie Didot, sub braţ, a unui clasic francez cu perucă. O carte furată, după toate indiciile, de la biblioteca de la Stânca a familiei Roznovanu. Cere un preţ. Pînzaru rezistă. începe o ceartă, când, deodată, anticarul are o sclipire de geniu: respinge violent cartea pe care o defineşte dispreţuitor: fascista. Soldatul sovietic devine subit palid. începe să se bâlbâie, aruncă volumul pe jos (un Boileau mi se pare) şi o ia la goană. Iar Pînzaru, triumfător, îl ridică şi-1 aşează, foarte satisfăcut, în raft. Scenă memorabilă, deloc inventată. Ca şi o alta, al cărei erou am fost eu însumi, fără voie. Cumpărasem o carte, şi ea furată, care avea ştampila unei biblioteci liceale din Iaşi. Eternul belfer agresiv M. Gafiţanu, care nu mă uitase, întâmplător de faţă, a vrut să mi-o confişte. Am rezistat energic şi l-am trimis violent la plimbare. Mentalitatea represivă i se păstrase la fel de vie. Dar şi spiritul meu radical, de „rezistenţă" făcuse, între timp, progrese. Chiar mari progrese, şi nu mă mai lăsam intimidat.
Mă „refugiasem" la Iaşi, după catastrofa „alegerilor" din 1946, într-o derută şi confuzie greu de descris. Cât de dificilă este reconstituirea acestor momente îmi dau seama mai ales acum. Un amestec foarte greu analizabil, de dezgust şi instinct de conservare, de revoltă şi dezadaptare socială. Şi, mai ales, de totală dezorientare. Nu vedeam nici o soluţie, refugiat în studii, izolat într-o firidă de la etaj a casei de pe Ralet 10. Citeam absent, fanatic -cu o bună doză de „inconştienţă" socială - critică şi filozofie străină. Făceam numeroase conspecte pe coli întregi, pe care, multe, le mai am şi azi, păstrate în dosare. Proiectam şi unele studii, dar atitudinea mea avea - îmi dau tot mai bine seama -, în primul rând, valoarea unui stupefiant, fără nici o viziune limpede despre gravitatea reală a situaţiei politico-sociale a ţării, începuse şi activitatea poliţiei politice. Filajul familiei de la capătul străzii, cu agenţi camuflaţi în negustori de „haine vechi", ce urlau toată ziua, sub ferestrele noastre, era doar un indiciu. Inadaptat şi izolat, fără legături şi fără perspective, păream înconjurat de o ceaţă deasă, de nepătruns. Naivitate sau pur şi simplu inocenţă, ca să nu spun prostie ? Ezit între aceste calificative.
De fapt, o astfel de atitudine era a întregii epoci a societăţii româneşti, parcă paralizată în structurile sale profunde. Conformistă, oportunistă şi duplicitară, ca totdeauna. în păturile superioare: intelectuale, politice, publice, cu atât mai mult. Un amestec foarte specific de frică, ipocrizie şi laşitate generală. Trăiam, în acelaşi timp, din plin, contradicţia profundă dintre tendinţele vocaţiei mele şi noile realităţi sociale şi politice, tot mai revoltătoare. Dar între realizarea personală şi o formă oarecare de adaptare şi „încadrare" nu vedeam, pe atunci, nici o conciliere şi, cu atât mai puţin, o soluţie. De fapt, nici nu-mi puneam, cu seriozitate, rezolvarea unei astfel de situaţii, pe care, în esenţă, chiar o ignoram. Mai mult: o refuzam. Sau făceam tot ce-mi stătea în putinţă să-i întorc spatele.
Şi, totuşi, nu puteam. Ambianţa era teribil de apăsătoare. Manifestanţii, cu drapele roşii şi lozinci care cereau „unirea" Moldovei cu URSS, „Moldova Mare" până la Carpaţi (oare actualul KGB-ist Partid al Moldovenilor, făcut de ieşeni, n-a auzit de ele?). Sau începutul asasinatelor politice? Fiul farmacistului Konya, de pildă? Ori înjunghierea lui Titi, fratele lui Paul
Lăzărescu? Şi multe alte acţiuni de acest fel. Eram dezarmat, dezorientat şi revoltat. Cu „capul în nori", plin de teorii şi lecturi liberal-democratice, dar fără nici o percepţie reală, directă, concretă a realităţilor imediate. Citeam pe H. Laski, pe W. Lippmann, pe Coudenhove-Kalergi, pe alţii, mai mult sau mai puţin pe apucate. Nu făceam însă nici o legătură directă cu agitaţia politică internă. Şi, mai ales, nu vedeam nici o soluţie, nici o rezolvare acceptabilă a situaţiei generale.
Eram traumatizat, într-un fel, şi de un accident personal, de un eşec lamentabil, incredibil. Dacă există, într-adevăr, un „absurd" al vieţii, eu l-am trăit atunci cu certitudine, soldat, între altele, şi cu un... icter mecanic. Apoi a intervenit şi „comprimarea" care, pur şi simplu, m-a aruncat, cum se spune, pe drumuri, fără nici o perspectivă. Două gesturi de bunăvoinţă nu pot fi uitate. Andrei Oţetea m-a prezentat la Cartea rusă, ca viitor posibil colaborator. Mi s-a propus să găsesc un traducător, ale cărui texte să le stilizez. G. Ivaşcu, parţial în dizgraţie, ajunsese „director" (sau aşa ceva) la fostele Aşezăminte I.C. Brătianu. M-a „angajat" ca „bibliotecar", post în care am funcţionat - să spunem - cam trei luni, până la arestare. Mediu ciudat şi plăcut, într-un fel anacronic. Colecţiile de cărţi vechi ale bibliotecii, de prim ordin, meritau, într-adevăr, toată atenţia.
Voisem şi să fug în străinătate. Am făcut mai multe încercări. Toate eşuate, toate pline de amărăciuni şi contrarietăţi profunde. Aveam experienţe atât de brutale şi dureroase, încât nu vreau să mi le mai reamintesc niciodată. Căci veneam în contact, mai ales, cu diferite persoane, cu care, în mod evident, nu aveam nici o legătură, nici o afinitate reală. Cineva îmi trăsese covorul de sub picioare şi-mi pierdusem echilibrul. Nu pot defini mai bine situaţia mea de atunci. Mă radicalizam tot mai mult, dar în forme încă obscure. Fără nici o soluţie şi ieşire reală din impas. Totul se consuma într-un plan abstract, interior, ideologic, pur reflexiv. Am participat, totuşi, în felul meu, la manifestaţia regalistă din noiembrie 1945. Am, de altfel, în memorie scene foarte vii, petrecute lângă statuia lui Carol I, azi dărâmată.
îmi aminteam şi de discuţia anterioară cu un tânăr şef legionar. Ştia câte ceva despre mine. Avea, se pare, încredere şi ne-a acuzat pe noi, „democraţii liberali", că făceam Jocul sovieticilor". Nu aveam deloc această impresie. Totuşi, prezenţa ocupaţiei sovietice, a noului regim devenit (nu numai mie) tot mai odios, imperialismul mai mult decât evident al URSS reprezentau teribile realităţi imediate. Tot ce se întâmpla, în ţară, depăşea, de fapt, orice imaginaţie. Ipotezele şi visele cele mai negre erau mult lăsate în urmă. Oricât aş dori să evit expresiile (aparent) exagerate, epoca nu poate fi descrisă decât în tonuri tari, de contraste violente şi dramatice şi în culorile cele mai întunecate posibil.
Treptat, treptat - dar destul de repede -, o nouă problemă începea să se pună conştiinţei mele. Nu mă mai lovisen\ de ea niciodată. La început, în mod destul de confuz. Apoi, în termeni tot niai precişi şi imperativi. întrezăream- cu tot mai mare claritate - că trebuia să întreprind „ceva". Să acţionez într-un fel oarecare. Nu ştiam însă cum. Şi, mai ales, cu cine. Căci, repet, eram un abstras şi un izolat social, fără cunoştinţe şi relaţii. Mai ales
e>u Adrian Marino
în sfera politică. Un amestec destul de confuz de „răzbunare" şi „rezistenţă", de opoziţie, ce se dorea tot mai directă, mă stăpânea cu tot mai multă violenţă. Din toate aceste motive, perioada 1947-1948 a fost, pentru mine, în acelaşi timp teribilă şi decisivă. De mare clarificare interioară şi socială. Nu pretind că am găsit şi cele mai bune soluţii. Dar altele nu întrezăream, nu vedeam la orizont. Şi viaţa, dintr-odată, avea să mi se schimbe pentru o lungă perioadă. Totuşi, ce palidă şi seacă îmi apare întreaga evocare, rememorare şi pseudopoveste a acestei epoci de zbucium profund, steril şi confuz!
Azi îmi dau seama, cu toată claritatea, şi de o altă situaţie, fundamental falsă, în care intram. Voit-nevoit? Ce importanţă mai are? Esenţial era faptul că făceam pasul adevăratei consecvenţe. Ceea ce, mult mai târziu, avea să mă coste, şi chiar foarte mult. Dar totul se petrecea întâmplător şi involuntar. Familia mea avea o orientare liberală. Fratele unchiului meu, Vasile Pilat, de la Botoşani, Laurenţiu Pilat, era chiar un fost deputat liberal. Iar tata, şi el liberal, văr cu primarul liberal al laşului, Osvald Racoviţă. în 1930, a suportat chiar represaliile PNŢ-ului. A interzis un miting, să-i spunem „de stânga", în incinta atelierelor CFR Nicolina şi rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: a fost mutat telegrafic, disciplinar, la Bucureşti. în felul acesta, am făcut clasa a IV-a primară în capitală, nici nu mai ştiu la ce şcoală. îmi amintesc doar de o hartă destul de mare a României, în plastilină, pe care am modelat-o cu multă plăcere, cu râurile bine marcate prin fire de mătase. Operaţia, foarte meticuloasă, mi-a reuşit doar cu mare greutate. Adaug şi un detaliu pur anecdotic: soţia marelui erou comunist, Ilie Pintilie, a venit la mama, de două ori, după câţiva ani, să intervină ca soţul său să fie reprimit în serviciu. Iar „burghezia", în imensa sa naivitate (ca să nu spun „prostie"), se lăsa impresionată...
Nu pot să nu reţin şi o altă formă de manifestare politică din aceeaşi perioadă. în felul său originală, amuzantă şi nu prea. Unchiul meu Vasile, supărat că Mihail Sadoveanu făcuse nu ştiu ce declaraţie - ori fiindcă era „fracmason", ori „de stânga" -, s-a înfuriat. I-a scos toate cărţile din bibliotecă şi le-a dus la... WC. Şi nu erau chiar puţine... într-o vară am apucat şi eu această formă insolită de boicot, protest şi „represalii" politice. Pe atunci, chiar mă distra. Consideram acest gest de mare şi savuroasă „avangardă". Am mai spus-o, de altfel: acest Vasile Pilat era un original, foarte simpatic, un inconformist şi un boem incorigibil. Iubea atât de mult cărţile, încât -scăpătat - după 1948 îşi vindea sângele, la un centru de colectare din Botoşani, ca să poată să şi le mai cumpere... Mă întreb : cam câţi „scriitori" şi „oameni de litere" brevetaţi, sau pur şi simplu „intelectuali", calificaţi ca atare, făceau, pe atunci, astfel de sacrificii? îndrăznesc să spun : admirabile.
Ajung în felul acesta la unul dintre momentele, cu adevărat cruciale, ale evoluţiei mele ideologice. Repet şi subliniez cu toată fermitatea: este singurul aspect care mă mai interesează. în mod profund şi definitiv. Şi care are, în acelaşi timp, fără nici o infatuare, şi o anumită valoare şi semnificaţie obiectivă, documentară. Este vorba de reacţia spontană, naturală, a unui tânăr intelectual român, de mentalitate „liberală", antitotalitară, faţă de dictatura comunistă, care se instaura tot mai brutal şi cinic în România. Repulsia
Viaţa unui om singur 61
mea antitotalitară, în acelaşi timp antihitleristă şi antifascistă, apoi anticomunistă (nu făceam pe atunci nici o diferenţă esenţială), era totală şi definitivă. Căutam o formă precisă de manifestare, de consecvenţă supremă. în acea perioadă era, de fapt, şi singura mea preocupare. Din care cauză, sunt stăpânit, mai ales acum, de o mare rezervă de a evoca succesiunea „epică", ca să nu spun anecdotică, a „evenimentelor". Singurul aspect ce mă interesa -mai mult, mă domina - era să-mi exprim în mod cât mai limpede şi direct posibil întreaga mea repulsie anticomunistă. Ea avea şi o puternică nuanţă civico-etică: de dezgust faţă de întregul comportament colaboraţionist, oportunist, al clasei intelectuale dominante, G, Călinescu reprezenta mereu un astfel de simbol obsesiv. Am explicat anterior, cred cu destulă claritate, de ce acest personaj îmi apărea tot mai negativ. Sub nu puţine aspecte, din punctul meu de vedere - subiectiv-nesubiectiv -, chiar odios...
O grea, foarte grea problemă de conştiinţă îmi pune evocarea acestui episod şi din alte motive. Toate sunt esenţiale. Iar din perspectiva actuală, a răsturnărilor de după 1989, ele au, în mod inevitabil, şi o incontestabilă încărcătură „istorică". Or, tocmai în acest punct extrem de sensibil încep şi dificultăţile. în esenţă, ele erau următoarele. Mai întâi, îmi este imposibil să „eroizez" acţiunea grupului din care făceam parte şi, mai ales, contribuţia sa, incontestabilă, la multiplicarea şi difuzarea unor publicaţii clandestine, necenzurate, sub regimul comunist. Faptul că nimeni nu mai vorbeşte astăzi de acest episod nu înseamnă că n-a existat. Dar când se vor deschide „dosarele", se va vedea cu claritate că acesta este profundul adevăr. în al doilea rând, îmi este extrem de greu să-mi caracterizez partenerii, oricâte rezerve aş avea într-un caz sau altul. Furat de elanul antitotalitar, mă dezinteresam, total, de acest aspect. într-un sens, greşeam. Mă interesa, pe atunci, doar acţiunea pură şi nimic mai mult.
Participam - şi într-o anumită măsură chiar iniţiasem - o acţiune de rezistenţă într-o formă directă şi nu eram deloc preocupat de calitatea intrinsecă a „combatanţilor" şi „colaboratorilor" mei. De altfel, nu eram nici „şeful" acestei acţiuni, ci Ion Bărbuş, unul din şefii TUNŢ. în sfârşit, îmi repugnă, poate cel mai mult, valorificarea impudică, retroactivă a acestei acţiuni. în definitiv, apărasem şi difuzasem nu mai puţin de 7 texte clandestine. Aceasta, în perioada 1948-1949. Mă întreb şi azi: cam câţi „rezistenţi" cu certificate şi diplome oficiale au făcut-o? Dar când privesc în jurul meu şi citesc, în anii din urmă, atâtea infatuări eroizate, false, emfatice, zgomotoase, publicitare, de o reclamă profund indecentă, îmi trece, foarte simplu şi brutal spus, orice poftă. Cândva, adevărul va fi restabilit, fără îndoială. Mă dispensez, deocamdată, de orice „certificate". Şi, în definitiv, eliberate de „cine"? Nu recunosc, în conştiinţa mea, nici o instanţă de acest gen.
Câteva mici detalii şi scurte precizări sunt necesare, pe fondul unui entuziasm ideologic şi emoţional radical şi, în esenţă, o repet mereu, iremediabil naiv. Prin prietenul Paul Lăzărescu - un exemplu incomparabil de devotament şi fidelitate, fost colaborator la Dreptatea din perioada 1946, de sub conducerea lui M. Carandino - am intrat în legătură cu unele elemente active din fostul TUNŢ, Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc. Gândeam de fapt altfel, dar alte legături utile, pe atunci, nu aveam. Iar membru PNŢ,
62
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
63
apoi PNŢCD, cu cerere de adeziune şi „carnet" în regulă, n-am fost niciodată. Au fost recuperate, de la fosta „Şcoală de cadre" (o mică şi entuziastă improvizaţie), o serie de texte ideologice, elementare şi, mai ales, prost scrise. Mi-am dat repede seama de adevăratele proporţii ale unei astfel de „ideologii". Dar nu acest nivel (modest) era important, repet, ci doar acţiunea directă. Unele texte, pe cât am putut, le-am restilizat. Cât de bine am reuşit sau nu, îmi este azi imposibil să precizez. Mai curând cred că nu.
In ansamblu, „doctrina" continua să-mi apară elementară: „democraţie", „dreptate socială", „morală creştină", „patriotism luminat" erau principii, incontestabil legitime, dar prea vagi şi, mai ales, extrem de interpretabile. Interesându-mă mai îndeaproape, am aflat că în perioada 1946 ele reprezentau, în realitate, doar o concesie minimală, pur formală, a lui Iuliu Maniu făcută aspiraţiilor ideologice ale tineretului. Pe acesta nu l-au interesat, de altfel, în mod esenţial decât opoziţia şi rezistenţa antimaghiară, la început. Anticarlistă ulterior. Anticomunistă în ultima fază, cea actuală. în numele unui constituţionalism, civism, legalism şi, mai ales, al consecvenţei morale intransigente, poziţii pe care le admiram sincer, dincolo de orice afiliere politică de partid. De altfel, PNŢCD a rămas, până azi, mereu deficitar la capitolul „ideologic". Este de „centru stânga", de „centru dreapta"? Voi reveni asupra acestei teme. „Democraţia creştină" de mai târziu, din perioada ilegalistă (C. Coposu) - o simplă etichetă, deloc dezbătută pe larg -, este de fapt un hibrid. Liberalizantă, pe o latură, socializantă şi populistă, pe de alta. In plus, tendinţa naţionalistă apăsa mereu şi, de cele mai multe ori, în mod decisiv, determinant, în epocă, asupra întregii orientări a partidului. Dar nu acest aspect era, pe atunci, pentru mine, cu adevărat important. Astfel de scrupule teoretice mi se păreau cu totul secundare. Şi, de fapt, aşa şi erau.
Uneori îmi spun, mai ales acum, că reflexele umane şi culturale, de educaţie şi mediu social sunt mai importante decât orice adeziune şi solidaritate ideologică. Am trăit şi astfel de momente. Ele se vor agrava în anii de închisoare. Mi-am dat seama repede că tinerii cu care veneam în legătură erau, indiscutabil, foarte oneşti, sinceri, de cea mai bună calitate morală. Dar de cultură redusă şi fără mari perspective. Unul dintre ei (Lazăr C.) a ajuns totuşi anul trecut (1997)... mare maestru al lojii masonice naţionale, nu mai ştiu de ce rit. Iar Paul L. a făcut o carieră jurnalistică, apoi de filolog şi editor ce s-ar fi putut dezvolta foarte frumos, dacă epoca şi mai ales servitutile de la Institutul de lingvistică (nu mai intru în detalii) n-ar fi constituit tot atâtea obstacole. „Ideologia" fundamentală era doar reflexul naţionalist, instinctul independenţei naţionale sub zdrobitoarea ocupaţie sovietică. Spiritul antitotalitar, democraţia, drepturile omului, liberalismul în cel mai larg sens al cuvântului nu-i prea interesau. Uneori, chiar deloc. Trebuie de asemenea precizat că mai toţi erau ardeleni, legaţi prin afinităţi şi tradiţii provincial-regionale la care eu nu aveam acces. Să mai adaug, în sfârşit, că aproape toţi erau doar „băieţi de la ţară", intelectuali la prima generaţie ? Cu adevărat remarcabil şi, cred, de valoare era Victor Coconet. Avea lecturi serioase, învăţa chiar sanscrita. După eliberare, a fost rearestat, asasinat de Securitate. I s-a înscenat o „sinucidere". Despre Gh. Ursu, se
vorbeşte mult şi pe bună dreptate. însă despre acest asasinat, total uitat, nimeni, niciodată. O profundă nedreptate.
Treceam prin stări de spirit profund contradictorii. Şi încercam chiar mari umilinţe. Un coleg, implicat în această acţiune, arestat cu acelaşi prilej, mi-a aruncat dispreţuitor, de la obraz, când ne-am revăzut în Jilava: „Cu ăştia erai tu... ?". O palmă mai usturătoare nu puteam primi. Nu vreau să minimalizez sau să „denigrez" pe nimeni. Să mint şi să mă mint, mai ales postum, îmi este totuşi cu neputinţă. Şi dacă cineva m-ar întreba brutal, dar justificat, de ce totuşi această grupare, în acelaşi timp inegală, solidară şi improvizată, aş răspunde foarte simplu şi direct: fiindcă doar acestea erau, pe atunci, relaţiile mele, foarte restrânse, de la Facultatea de Litere şi, în special, prietenia mea cu Paul L. El a fost „garanţia" şi „agentul" de legătură. în el am avut şi am mereu totală încredere.
Exaltat şi euforic, nu dădeam atenţie unor astfel de amănunte; nu realizam, mai ales, ridicolul, într-un fel, al întregii situaţii. Nu ştiu dacă am respectat sau nu regulile minime ale „conspirativităţii". Desigur că nu. Dar chiar dacă le-am fi păstrat cu maximă rigoare, rezultatul ar fi fost acelaşi. Fusesem deja... „turnaţi" de un membru TUNŢ, recompensat cu postul de secretar al Fundaţiei române de haltere. Licheaua română, licheaua specific-naţională intrase încă o dată în acţiune. De ea nu putem scăpa nicicând. îmi aduc aminte cum am fost fotografiat, pe stradă, cam lângă Cercul Militar, cum eram filat pas cu pas de o agentă, îmbrăcată - parcă să-mi atragă atenţia - cu un şal, în triunghi, aruncat pe spate. îmi dădeam seama de toate acestea şi totuşi nu „disperam". Acceptasem regula jocului şi mergeam până la capăt cu orice risc.
Am fost arestat, în aprilie 1948 (nu mai intru în amănunte), şi dus în cabinetul colonelului Mişu Dulgheru (Dulbergher), faimosul anchetator-şef de la Interne. Am fost primit cu sarcasme batjocoritoare şi insulte („D-ta eşti... ideologul" spus pe un ton de desfiinţare absolută). I-am răspuns cum merita. S-a repezit la mine, mi-a tras două palme, voia să-mi dea mai multe. Am pus mâna pe un obiect dur de pe birou să ripostez. In această busculadă, un lampion înalt din cameră îşi pierduse echilibrul şi se răstur-nase. Am observat atunci că acest sinistru personaj avea un lanţ de aur la mână, element de distincţie burghezo-aristocratică, iar pe birou, într-o ramă somptuoasă, poate tot de aur, portretul unei femei. Probabil soţia sa. Avea un aspect de tigru parfumat, arogant şi profund greţos. A fugit, bineînţeles, destul de repede, în Israel, prin 1953 sau 1955. Cred că nici nu mai trăieşte.
La ancheta lungă, pedantă şi de fapt inutilă, n-am mai dat, în unele momente, dovadă de aceeaşi atitudine rigidă. Dar dacă m-am plăcut sau nu ce importanţă mai avea? Eram în acord cu mine însumi. „Spiritul critic" însă nu-mi dădea pace. Şi uneori treceam prin momente de grav dezechilibru interior. Epuizat, oarecum derutat, dezarmat moral de unele împrejurări. Nu poţi fi mereu „erou", fie că ne place sau nu ne place acest lucru... Şi, mai ales, intelectual lucid şi om de acţiune în acelaşi timp. Incompatibilităţi radicale, descoperite, din plin, de abia atunci. Pe pielea mea. Uneori foarte dureros. Şi toate întâmplările de mai târziu aveau să mi le confirme pas cu pas. O situaţie, pentru mine, cel puţin, mereu foarte, foarte greu de suportat.
Viaţa unui om singur
65
8
închisoarea
Declar cu cea mai mare sinceritate şi fără nici o emfază: închisoarea a constituit, pentru mine - în nu puţine momente -, un adevărat dezastru moral. M-a „salvat" doar temperamentul (aproape) echilibrat, analitic şi mai ales lucid. Ca motto al acestei ratări de mari proporţii, cu urmări ireparabile şi incalculabile, aş reproduce o observaţie a lui Radu Cioculescu. Om subţire, cultivat, critic muzical, traducător al lui Proust, mare mason etc. M-am împrietenit cu el încă de la Jilava, l-am regăsit apoi la Aiud. Mi-a spus odată, într-o împrejurare 6arecare: „Ii vezi (şi se referea în mod direct la tineretul legionar şi peneţist) cum vibrează la ideea naţională, dar la ideea democratică nu vibrează". O definiţie fundamentală a unui conflict şi incompatibilităţi esenţiale. Democraţi de tip într-adevăr occidental nu ştiu dacă am întâlnit zece-douăzeci în opt ani de închisoare. Decepţia a fost mare. Sper să mă fac tot mai bine înţeles pe „parcurs". Dar nu sunt deloc sigur.
Pentru mine, criteriul ideologic a fost şi a rămas esenţial, capital. Cel mai important dintre toate. Mai important decât toate aspectele închisorii, chiar şi cele „morale". Deoarece el trasează linia netă de demarcaţie dintre democraţie, comunism şi fascism şi legitimează întreaga mea acţiune şi atitudine, neschimbată până azi. Este şi rămâne sensul întregului meu „sacrificiu". Pe care nici nu-1 „idealizez" şi, cu atât mai puţin, nu intenţionez să-1 „valorific" într-un mod oarecare. Al meu şi al altora, care au crezut şi cred în democraţia de tip occidental. Ea este radical opusă extremei stângi şi extremei drepte. In legătură cu acest punct crucial nu pot face nici cea mai neînsemnată concesie. Tot ce am „făcut", mai ales după 1989, dar, uneori, şi mai înainte, dovedeşte, sper, acest lucru. Nu vreau să revendic şi să „demonstrez" nimic. Doar să înregistrez, cu toată răceala „istorică", o serie de fapte reale, precise, observate şi trăite de mine.
Recunosc, în acelaşi timp, dreptul oricui să aibă o cu totul altă viziune şi experienţă a închisorii. Şi, bineînţeles, s-o facă publică într-un mod sau altul. Ceea ce se şi întâmplă, şi încă pe scara cea mai largă, printr-un diluviu de „cărţi de închisoare". Extrem de inegale şi fals-literaturizate, din păcate. Dar eu nu pot vorbi decât în numele meu, al experienţelor şi ideilor mele. Iar acestea erau permanent contrazise şi dezminţite de o serie de fapte. Suprema scuză şi explicaţie posibilă ar fi că eu nu am „stat" cu elita
politică a României, ce trebuia exterminată. N-am fost închis nici la Sighet, nici la Râmnicu Sărat, nici în alte locuri de „elită". Dar nici măcar de acest fapt, al experienţei limitate, nu sunt chiar foarte convins. De ce m-aş minţi, pe mine şi pe alţii? Puşcăria pe care am „făcut-o", într-un cuvânt, nu mi-a „plăcut". Câtuşi de puţin. Dar nu fiindcă era „incomodă". Era frig şi făceam foame. Eram insultaţi, umiliţi şi uneori bătuţi. Trăiam într-un regim de permanentă teroare. Toate acestea intrau în „regula jocului". „Drama" şi suferinţa mea, mai bine spus, erau diferite. De altă natură. Constat şi acum, după 1989, că rana nu este definitiv închisă. Semn că ating mereu un punct extrem de sensibil, incurabil. Voi reveni pe larg asupra acestor aspecte şi dureroase şi profund iritante.
Am arătat cu toată claritatea - şi mă conving tot mai mult că este vorba de o adevărată „infirmitate" socială - că angajamentul meu politic a fost -trebuie s-o repet - de ordin pur ideologic. Democratic, liberal şi fundamental antitotalitar. Nu m-a interesat niciodată nici un fel de poziţie socială. In România acelor timpuri (dar ce spun? în „România eternă"), o atitudine de totală naivitate şi dezadaptare. O iremediabilă utopie. Credeam în puritatea, legitimitatea şi eficienţa ideilor democratice, anticomuniste şi antifasciste. Habar nu aveam, pe atunci, că în contact cu realitatea socială (în speţă românească, dar nu numai), ideile se poluează inevitabil. Sunt ignorate, distorsionate, alterate şi, în cele din urmă, iremediabil compromise, total sau în parte. Plăteam din plin „preţul" inocenţei mele abstracte, izolate şi profund livreşti. Biata „cultură", politologică sau nu, a mediului social, de care mă loveam brutal în închisoare!
Devenit observator şi „analist" politico-social, fără voie, căzut într-un fel (nu ezit s-o recunosc, „ca musca în lapte"), ce constatam cu tot mai multă stupoare, ca să nu spun indignare? mai întâi, totala derută a mediului politic românesc în faţa represiunii comuniste. Pur şi simplu, mai nimeni nu înţelegea nici mecanismul „dictaturii proletariatului", nici al „luptei de clasă", nici al altor motivaţii comuniste („exploatare" etc). Noţiuni aproape total necunoscute. Nimeni n-avea nici o idee despre sistemul marxist şi comunist. Ca şi despre principiile şi implicaţiile sale politice directe. Stăteam, de fapt, cu politicienii de mâna a doua şi cu câţiva foşti deputaţi, cel mult, cu agentura electorală a partidelor istorice mai ales. Totul pierdut într-o masă amorfă de militari, preoţi, frontierişti, sionişti, masoni, organizaţii tinereşti, ţărani anticolectivişti, mulţi arestaţi pentru „omisiune de denunţ" şi alte asemenea categorii, neîncadrabile precis într-o grilă ideologică. Iar cu această faună politică nu aveam nici o afinitate. Nu era „lumea mea". Un dialog real nu era posibil. Ea nu înţelegea nici sensul represiunii, nici revoluţia socială, care începuse în România în forme atât de violente. Trăia în mituri, dintre care „vin americanii" era cel mai puternic. înţelegeam, pe un plan, eficacitatea extraordinară a unei astfel de iluzionări. Supravieţuirea morală, fără asemenea stupefiante psihologice, n-ar fi fost posibilă. Dar totul se împrăştia, cădea în pulbere, la cea mai sumară şi rece analiză.
Am învăţat, deci, câte ceva, însă solid şi pentru tot restul vieţii, în condiţii adesea, fără exagerare, disperate, ce reprezentau de fapt vechea societate
66
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
67
şi viaţa politică românească. O iniţiere socială extrem de dură, plătită cu ani grei de puşcărie. Am cunoscut o „Românie" total nebănuită. Stranie şi imprevizibilă. Subdezvoltată şi, mai ales - cum să mă exprim ? - o Românie pseudo, de aparenţe, de forme fără fond, de carton. Inconsistentă şi fragilă, pe toate planurile. O mare, teribilă, revelaţie şi decepţie. Cât de dureroasă, nici nu mai subliniez. Făceam tot mai multe observaţii şi constatări catastrofale, ce se acumulau mereu. Exageram, într-un sens, fără îndoială, şi nu o singură dată. Dar trebuie ţinut seama şi de tensiunea morală extraordinară în care trăiam. De exacerbarea inevitabilă a instinctelor şi idiosincraziilor spontane. De toate exigenţele (teoretic legitime, absurde în condiţiile imediate de existenţă) ale radicalismului ideologic cu care intrasem în închisoare. Şi, mai ales, de faptul că, în condiţii-limită, precum închisoarea, fiecare se dezvăluie, involuntar, până la capăt. Măcar atât poate realiza, pozitiv, odioasa detenţie. Ea face foarte dificile, dacă nu chiar imposibile, simularea, ipocrizia, afectarea, duplicitatea. Ce observam, deci, în două cuvinte?
Mai întâi, faptul că burghezia română, prin exponenţii săi (admit, nu cei mai calificaţi, reprezentativi totuşi în bună parte), n-a fost câtuşi de puţin pregătită să suporte şi să „resoarbă" şocul istoric al dictaturii comuniste. Se simţea doar profund „deranjată", „dislocată" din poziţiile sale şi nimic mai mult. Singura sa ideologie politică era restitutio in integrum. Când încercam să arăt, cu minime argumente de bun-simţ, că operaţia este imposibilă, în forme riguroase, prin simplul fapt că momentele istorice sunt unice, irepetabile şi ireversibile, produceam numai iritare şi o adâncă antipatie. Problemele sociale şi economice nu numai că nu interesau, dar erau şi profund detestate. Cele ideologice, de tipul „drepturile omului" şi alte formule de circulaţie occidentală, preocupau cu atât mai puţin.
Problema lui restitutio, mai ales, mă preocupa şi chiar mă obseda. La început, n-o vedeam cu toată claritatea. Pe de o parte, ea mi se părea o expresie tipică a pasivităţii, imobilismului şi conservatorismului politic desuet, îngust şi închistat. Nu credeam nici posibil, nici admisibil a ţine istoria în loc. Evit - cum se vede cu uşurinţă - cât pot cuvântul „reacţionar". O serie de reforme mi se păreau - şi mi se par şi în continuare - strict necesare. Dar, pe de altă parte (notez fugitiv acum, în acest context, doar câteva idei), refuzul acestui principiu însemna, în acelaşi timp, un atentat grav, inadmisibil, împotriva dreptului de proprietate. Criteriul esenţial de disociere dintre comunism şi anticomunism. N-aveam pe atunci toate elementele unei documentări obiective şi argumentări complete. Dar câteva tendinţe, reparatoare, mi se păreau indispensabile, fundamentale: unde este posibil, restitutio trebuie făcută direct, în „natură". Unde nu este posibil, prin despăgubiri băneşti sau prin cedare de acţiuni la noile industrii privatizate, care au dezvoltat şi modernizat vechile instalaţii. Oricum, o formă de reparaţie este imperios necesară. Şi regretam profund că nimeni nu discută această problemă, în mod serios şi sub toate aspectele. Mă voi mai lovi de ea, încă din plin, mult mai târziu, după 1989, când va reveni, în mod inevitabil, în actualitate. Cu toată brutalitatea.
Observam mereu o repulsie instinctivă de a accepta discuţia problemelor „sociale" şi „ideologice" de esenţă. Pentru mai toţi, doar o influenţă marxistă respingătoare. Şi totuşi, ideea unor „reforme'' trebuia luată în consideraţie, chiar dacă mediul se dovedea total ostil. Unele sclipiri, foarte rare, de luciditate erau cu atât mai remarcabile. Cineva, dintre „deţinuţi", ne-a caracterizat cu o spirituală şi foarte exactă formulă: „victime ale statisticii". Eram integral de acord cu această definiţie. Fericită. Se aresta planificat, metodic, până la procentul de 1-2% din populaţie, pentru ca restul să „stea cuminte". Să nu se revolte. Stalinism terorist represiv în plină acţiune. Dar nimeni, la rarele inspecţii ce aveau loc, nu se declara, pe faţă, „prizonier politic". Se accepta, în mod tacit sau nu, eticheta umilitoare, marxistă, de „contrarevoluţionar", aplicată, nediferenţiat, tuturor deţinuţilor.
Spectacolul execrabil al politicianismului carierist, „balcanic", intrigant şi lipsit de scrupule, mă distra şi, în acelaşi timp, mi se părea odios şi ridicol. A face liste de guverne, a revendica „poziţii", „şefii" sau „mandate parlamentare" - în situaţia în care ne aflam - constituia, orice s-ar spune, un spectacol penibil şi grotesc. Avea, totuşi, o anume explicaţie. Domina încă mitul „american", al eliberării imediate, al prăbuşirii regimului comunist („le mai dau maximum şase luni", auzeam adesea), de unde calcule şi aranjamente precipitate, febrile. Acum am cunoscut, de fapt, întreaga demagogie politicianistă a promisiunilor electorale, psihologia culiselor de partid, sistemul invincibil al relaţiilor clientelare şi de familie. Nimeni nu se bătea pentru valorile mele (prooccidentale, antitotalitare etc), ci doar pentru „posturi" şi „poziţii". Exista desigur şi un alibi moral indiscutabil: o recompensă, în principiu bine meritată, pentru un sacrificiu, fără îndoială, real. Lipsa de scrupule şi de discreţie a unor astfel de revendicări era însă, din perspectiva mea, total disproporţionată şi impudică. Observaţiile erau valabile, în primul rând, pentru prima perioadă a anilor 1949-1951, făcute mai ales în Jilava. Dar, în esenţă, atmosfera a rămas peste tot cam aceeaşi. Şi la Aiud şi în alte închisori politice. Atunci am suferit primul mare „şoc" al mizeriei politicianiste. Când am făcut o scurtă contabilitate finală, am fost uimit să constat că, în 8 ani de detenţie, am fost purtat prin nu mai puţin de 11 aresturi şi închisori. Am deci o oarecare „experienţă" şi vorbesc - orice s-ar spune - într-o anume cunoştinţă de cauză.
Mă mai iritau încă două fenomene „sociale", tipice mentalităţii vechii societăţi, de unde provenea majoritatea acestor politicieni de duzină. Unul era al superiorităţii indiscutabile a tehnicianului de înaltă calificare, considerat deasupra oricăror legi. Total amoral, lipsit de orice conştiinţă a responsabilităţii şi vinovăţiei „colaborării". Acest „specialist" se purta ca un „vătaf" de slugi, de recompensat cu mici avantaje alimentare sau „comodităţi" de „cazare" (situaţie universală, de altfel, evocată şi într-un film celebru: construirea de către prizonierii englezi a unui pod peste râul Kway, în timpul războiului din Pacific cu japonezii). Am observat foarte bine acest spectacol mai ales în fabrica de la Aiud, condusă de ingineri (nu contest, competenţi), de la Reşiţa şi din alte părţi, arestaţi pentru „sabotaj" sau „spionaj". Se comportau distant, superior, foarte pătrunşi de autoritatea
68 Adrian Marino
şi prestigiul lor „special". Recompensă pe deplin justificată, în conştiinţa lor, pentru foarte înalta lor tehnicitate. Indispensabilă sub orice regim posibil.
Acestei mentalităţi de mare specialist, care-şi face doar „meseria", i-a căzut victimă, între alţii, şi inginerul, de o mare candoare, Vasilescu-Colorado, diplomat din SUA, condamnat la moarte pentru un pretins „sabotaj" la canal. Ne-am împrietenit oarecum la Jilava. îmi spunea cu o sinceritate dezarmantă: „Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că mor şi nu mai apuc pe americani venind". Am amintit într-un mic text (publicat) acest episod de neuitat. Să reţin, în sfârşit, în aceeaşi ordine de idei, şi un al doilea tip de comportament: al ierarhiilor sociale bine constituite, închise, care nu acceptă nici un fel de contestare, pentru a nu mai vorbi de intruşi sau „parveniţi" în structura lor. îmi permiteam, bineînţeles, unele gesturi şi opinii independente. Eram sancţionat pe loc. Imediat auzeam şi riposta dispreţuitoare : „Cine este ăsta?" etc. Un obscur anonim să nu ne omagieze? Mai mult: să contrazică o „mare personalitate". Ce lipsă de bună creştere! Ce obrăznicie! într-adevăr...
Sunt foarte schematic şi rezumativ fiindcă, în definitiv, nu mi-am propus un alt mod de rememorare şi un alt „stil". îmi asum acest risc până la capăt. La polul opus se aflau legionarii, grupul - procentual vorbind - cel mai numeros din închisoare. întreaga „Mişcare", existentă în ţară şi care a putut fi depistată, fusese arestată. Dar nu pot admite, în nici un caz, mitul confiscării suferinţei închisorii doar de către legionari. O astfel de teorie s-a propagat, după 1989, mai ales în unele cercuri dominante din AFDPR. Legionarii au suferit, într-adevăr. Din plin. Dar şi multe, multe alte categorii de prizonieri politici. Monopolul suferinţei penitenciare categoric nu există. El este chiar respingător şi imoral. Şi, mai ales, profund inexact. Impresiile mele sunt şi rămân, până azi, extrem de contradictorii. Pe de o parte, nu puteam să nu admit repulsia antipoliticianistă, să nu apreciez ţinuta morală, corectă, adesea demnitatea lor umană. îmi amintesc, între alte scene, stoicismul a doi legionari, scoşi de sub pneumotorax, ca represalii după atentatul de la ambasada de la Berna. Se ştiau condamnaţi la moarte. Am evocat acest trist episod într-un mic articol din Vatra. 6 bună amintire păstrez şi despre Mircea Nicolau, cultivat, civilizat şi cu talent de desenator pe fundul unei... gamele unse cu săpun şi dată apoi cu DDT. A revenit în actualitatea politică (legionară) după 1989.
Dar, pe de altă parte, nu puteam asimila, în nici un caz, mentalitatea iniţiatică de sectă închisă, infatuarea enormă, suficienţa unor verdicte. Şi, mai ales, nu puteam uita sinistrele asasinate politice pe care aceeaşi „Mişcare" le-a început în România. Valorile sale religioase, etniciste, antidemocratice şi antieuropene nu erau nici pe departe ale mele. Pentru mine, „legiunea" era şi a rămas, în esenţă, expresia tipică şi odioasă a totalitarismului românesc fascist, represiv şi fanatic. Singurătate şi opacitate, deci, şi din această direcţie. Nu sufeream din aceleaşi motive. Că n-a fost deloc „comod" pentru mine şi pentru alţii ca mine nici nu mai trebuie să subliniez. Oricum, experienţa noastră umană, socială şi politică se îmbogăţea. Descopeream aspecte total inedite, pe care înainte de închisoare nici nu le bănuiam. Simt că devin
Viaţa unui om singur 69
prea „sistematic", dar nu am ce face. Aş reţine doar alte două aspecte, care au făcut o imensă carieră atât în România comunistă, cât şi în cea post-comunistă. Converteam întreaga mizerie a închisorii în „acte de cunoaştere". Sună cam pretenţios, într-adevăr, dar aceasta este realitatea.
Am menţionat anterior, cu enormă surprindere, dezinteresul total pentru discuţiile ideologice, clarificările doctrinare, motivaţiile teoretico-politologice ale imensei majorităţi a deţinuţilor, să le spun „de centru", în lipsa unei formule mai fericite. Observam, în schimb, cu o stupefacţie şi mai mare, preocuparea şi chiar obsesia, adesea morbidă, a criteriului „etic". Mai precis: a „turnătoriei" şi a „turnătorilor". Marele subiect de discuţii, de incriminări, acuzaţii, polemici. Nu preocupa problema esenţială: sistemul comunist, torţionar, totalitar, marxist, care a inventat, perfecţionat şi exploatat la sânge delaţiunea, ci doar instrumentele sale. Unele categorii vinovate, vicioase, corupte, laşe. Dar, cele mai multe, „nevinovate", în sensul că au cedat doar torturii, constrângerii, şantajului. Ele erau, în primul rând, victime sau măcar efecte ale sistemului terorist comunist. Realitate capitală, eludată sistematic. Or, această diferenţiere n-o făcea nimeni, pe atunci. Şi, după cum vom vedea, nici după 1989, când a izbucnit, cu furie, polemica „dosarelor". Ea nu va preocupa, în mod serios, aproape pe nimeni, nici după această dată.
Cine este totuşi mai vinovat: victima sau călăul? Sistemul sau instrumentele sale? Securistul ce te-a bătut, constrâns, şantajat etc. să dai note informative sau autorii acestor note? O problemă crucială, pe care, pe atunci, n-o întrezăream cu toată gravitatea şi claritatea. Voi reveni pe larg asupra sa. Dar, simţeam, intuiam, totuşi, că „ceva" nu este în ordine. Şi m-am convins destul de repede: criteriul etic nu era, de fapt, de cele mai multe ori, decât alibiul fără replică al voinţei compromiterii, insultei şi voluptăţii denigrării, care, la români, sunt enorme. O capacitate de terfelire, ponegrire şi desfiinţare practic fără limite. O pasiune a vituperării, a pamfletului fără egal. Cred că ea este inexistentă la un alt popor, în aceeaşi intensitate şi în proporţii de masă. înjurătura la români este o virtute şi o voluptate naţională.' Era doar transferată în politică, unde ţinea loc de competenţă, idei, programe constructive şi multe altele. Un resentiment şi o defulare de dimensiuni monstruoase, într-un registru minor şi trivial. Nu-mi amintesc să fi citit ceva notabil pe această temă, ilustrată, mai ales, prin materiale româneşti concludente şi specifice.
Am primit, în acelaşi timp, încă din Jilava, şi prima lecţie de psihologie comunistă autentică. M-am reîntâlnit, în camera 6, cu... G. Ivaşcu. Ilegalist, dar şi informator al vechii Siguranţe, mobilizat la cenzură în timpul războiului şi... logodnic virtual al unei nepoate a Anei Pauker. Era, de altfel, şi motivul pentru care fusese arestat odată cu dizgraţia „tovarăşei Ana". ,,Ăştia - adică Securitatea, comuniştii etc. - judecă abstract." Căci în esenţă, G. Ivaşcu nu nega realitatea unor acuzaţii. Contesta doar scoaterea lor mecanică, birocratică, din „context", din „situaţie". Deci încă o problemă, extrem de sensibilă, pe care dosariada de după 1989 o va reactualiza în mod inevitabil şi în proporţii de masă.
70
Adrian Marino
Dar şi mai semnificativă, obiectiv vorbind, era opinia „amicului" meu despre colegii de celulă. Ii considera o biată „pleavă", nenorocită şi dezgustătoare. Dispreţul său absolut nu l-am înţeles decât treptat şi mult mai târziu. Comunist sincer, G. Ivaşcu detesta profund şi total vechea societate „burgheză" românească, pe care ar fi dorit-o desfiinţată. Nu mai întâlnisem această violenţă, suficientă şi demolatoare, decât la Gellu Naum, în una sau două dintre scurtele noastre convorbiri, aproape întâmplătoare, de altfel în contradictoriu. Această ură socială totală, abstractă, fanatică, monstruoasă şi definitivă mi se părea, când o anomalie morală, când o aberaţie ideologică. Ei bine, ea exista, se manifesta, şi încă din plin, chiar şi în situaţii-limită, precum a detenţiei, organizată chiar de... regimul comunist, terorist, al urii şi luptei de clasă. Fanatism morbid, inflexibil, invulnerabil la orice critică. Atunci am cunoscut acest fenomen patologic, în stare pură şi pentru întâia dată. Şi tot de la G. Ivaşcu am auzit, mai întâi, şi de existenţa lui Willi Miinzenberg şi a sa Propaganda als Waffe. Despre acest conspirator de geniu, în felul său, aveam să citesc mult mai târziu numeroase detalii revelatoare în cartea lui Stephen Koch, Double Lives (în traducere românească).
Nu voi putea exprima niciodată, cu toată exactitatea şi, mai ales, cu toate nuanţele specifice, întreaga mea repulsie şi dezgustul cu care scriu aceste pagini despre „închisorile mele". Aş fi dorit să le fi uitat pentru totdeauna. O teribilă dezamăgire şi o demistificare mult prea scump plătite. Ştiu bine că definesc o stare de spirit cu totul singulară, pe care, foarte probabil, aproape nici unul dintre foştii puşcăriaşi obişnuiţi n-o poate înţelege. Din care cauză, textul va rămâne, încă o dată spus, postum. Definitiv postum. Dar nu pot şi nu trebuie, mai ales, să mă mistific. De altfel nu urmăresc nici un fel de audienţă şi, cu atât mai puţin, „succesul de public". La tot felul de gură-cască, mediocri şi invidioşi, vagi literaţi, care n-au făcut o zi de puşcărie? Cum ar putea să înţeleagă ceva din această tragedie? Şi personală şi naţională? Preocuparea lor esenţială a fost şi este doar scandalul şi insulta. Să te şantajeze, să te compromită şi să te umilească. Toate „demascările" de până acum, din presă, n-au avut alt scop. Iar eu nu pot modifica această „psihologie" alterată, maladivă.
Punând oarecare ordine într-o mare abundenţă şi confuzie de amintiri reziduale, între timp mult atenuate şi reduse la câteva dominante esenţiale, închisoarea a reprezentat, în primul rând, primul meu exerciţiu de singurătate absolută, totală, radicală. O experienţă extrem de dură, unică, intransmisibilă. In acelaşi timp, extrem de fecundă. Aveam toate motivele să mă simt singur, extrem de singur. Şi, mai ales, să supravieţuiesc, să rezist, în condiţii inuman de dificile. Dar, repet, în primul rând, nu din cauza mizeriilor şi atrocităţilor detenţiei propriu-zise, ci a singularizării morale şi de „idei", a lipsei oricărui sprijin şi comunicări morale, a dialogului real şi de substanţă. Trebuia, cu orice preţ, să găsesc resurse numai în mine însumi. într-un mediu absurd de ostil şi de străin de tot ce reprezenta viaţa culturală şi experienţa mea anterioară. Cu calităţi şi defecte. De om, pur şi simplu, în primul rând, până de curând, „liber".
Viata unui om singur
71
Mai întâi o precizare, care poate să pară „plată", nesemnificativă, dar care a fost, de fapt, esenţială. Am putut suporta închisoarea, la nivelul larvar al supravieţuirii zilnice, minimale, din trei motive: puteam îndura, efectiv, singurătatea, pe care chiar o căutam. Pentru cei mai mulţi deţinuţi, izolarea şi singurătatea constituiau chinuri insuportabile. Goi, fără gânduri, fără idei, speriaţi de moarte de vidul lor interior, descoperit subit şi dramatic. La Aiud, m-am „bătut" să fac parte din schimbul de noapte, în fabrică, ca să scap de contacte iritante, de controverse, de figuri total antipatice. Puteam apoi, detaliu şi mai prozaic, transfigura oribilul arpacaş în... orez. In orice caz, am putut suporta, fără nici o dificultate, acest gen de alimentaţie de o monotonie şi greaţă exasperante. In sfârşit, nu eram chinuit de nici un fel de amintiri familiale, obsedante, soţie, copii, cariere, proprietăţi etc. îndrăznesc să afirm (cu zeci de exemple în memorie) că aceste obsesii teribile au fost explicaţia a foarte numeroase „cedări". Ca să folosesc un eufemism caritabil. Eram liber de orice obligaţie de acest gen şi această situaţie privilegiată m-a ajutat enorm. O cred şi azi, fără exagerare, de-a dreptul „providenţială"...
La un nivel mult mai profund, funcţionau, instinctiv, câteva mecanisme psihologice defensive, de autoapărare. Rezolvam, în felul meu, o dramă profundă, pe care puţini, foarte puţini - iarăşi - pot s-o înţeleagă în mod exact. De altfel, nu fac nici cel mai mic efort să conving pe cineva de legitimitatea (sau nu) a unei astfel de atitudini. Cred că au intervenit, în primul rând, şi în mod decisiv, temperamentul meu lucid şi „spiritul critic". Impermeabilizat sufleteşte, în mod spontan, nu luam - în esenţă - închisoarea în serios. O derealizam, ca să mă exprim astfel. O demistificam. O consideram o farsă tragică, sinistră, atroce sau grotescă, după împrejurări, şi nimic mai mult. Distanţare şi neaderenţă lucidă. Ceea ce m-a salvat de la o teribilă catastrofă morală, de altfel, pentru cei mai mulţi, inevitabilă. M-a apărat, bineînţeles, şi spiritul refractar, ironic, polemic. Nu acceptam, sub nici un motiv, „spectacolul" închisorii şi, când puteam, reacţionam cu destule riscuri (la care voi reveni). Să mai adaug, în sfârşit, că la mine „n-a intrat - ca la Radu Gyr - azi-noapte Isus în celulă". O afectare mistico--literară şi nimic mai mult. De altfel şi foarte convenţională. Nu mă refugiam în religie. Nu mă „rugam". De fapt nici nu ştiam ce poate să însemne acest lucru. Nu aşteptam să mă salveze nici o „minune". Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă că El nu ştie de existenţa mea şi că nu reprezint pentru El nici o preocupare. Sunt o persoană mult prea neînsemnată...
Treptat, treptat, în unele momente de tot mai mare singurătate şi reculegere, simţeam cum se produc în mine unele clarificări esenţiale şi cum ajung la câteva concluzii definitive. O maturizare şi o trezire la realitate, de care aveam, într-adevăr, nevoie. Mai simplu spus, mă „dezmeticeam". Trăisem până atunci - amintesc mereu această situaţie fiindcă este cheia întregii mele existenţe nefericite şi social vorbind ratate - mult prea singur, asocial, abstract, fără nici o percepţie a realităţilor româneşti imediate. Eram plin doar de iluzii şi himere. De scheme şi concepte ideologice. Şi acest imens handicap, bineînţeles, „se plăteşte".
72 Adrian Marino
Făceam acum un pas şi mai departe, în adâncul - adesea insondabil -al sufletului uman. L-am descoperit atunci, în închisoare, în toată mizeria sa: megaloman, plin de amor propriu, agresiv şi, mai ales, teribil de egoist. Admit că în astfel de situaţii-limită instinctul de conservare intră inevitabil în alarmă. Dar ce se poate totuşi crede, obiectiv vorbind, despre reclamaţia unui deţinut, în plin regim de înfometare, la una din foarte rarele inspecţii, că „ni se dă... prea multă carne"? Nişte zgârciuri greţoase, nenorocite? Doar fiindcă deţinutul în cauză suferea, într-adevăr, de ulcer? în puşcărie, am constatat, prin zeci şi zeci de astfel de exemple, că omul nu este o fiinţă frumoasă. Este, pentru a mă exprima expeditiv, chiar urâtă. Citisem câte ceva în acest sens, dar nimic nu poate înlocui o experienţă concretă, imediată. A omului terorizat, care devine adesea hidos în situaţii disperate. Şi dau integral dreptate celor ce susţin că cei ce sunt „buni" ies din închisoare „şi mai buni". Iar cei „răi" ies „şi mai răi". Şi ultima categorie este, de departe, cea mai numeroasă. Nimeni nu rezistă la această probă de foc a smulgerii măştilor şi a demascării tuturor simulărilor.
Rupt în plin elan de acumulare intelectuală, dintr-un climat de lecturi şi studii (eram în definitiv, autorul uneia sau chiar a două cărţi, al unor studii şi articole, bune-proaste, nu discut acum), sufeream teribil că nu puteam, mai ales, să-mi continui preocupările esenţiale. Poate înţelege cineva în mod exact şi această „dramă"? Parcă n-aş crede. Adevărul este că acest reflex a constituit încă una din metodele de salvare. De păstrare a sănătăţii morale şi intelectuale. Şi chiar, oricât de paradoxal şi neverosimil ar părea, de... progres. Eram avid de cunoştinţe noi ca un burete uscat. Şi căutam să „scot" de la intelectualii şi scriitorii cu care m-am întâlnit (şi despre care voi aminti ceva mai jos) cât mai multe informaţii culturale posibile.
Mai mult decât atât: am constatat că pot să învăţ... nemţeşte. Cred că am chinuit îngrozitor îndeosebi pe un preot catolic german, tânăr, care a răbdat insistenţele mele cu o resemnare îngerească. învăţam sute şi mii de cuvinte, pe care le scriam pe tablete de săpun, cu un ac, ascuns cu mare grijă. Ajutat şi de o bună memorie, a fost - îndrăznesc să spun - o achiziţie esenţială, care după eliberare şi mai ales în Germania, la Miinchen, m-a ajutat considerabil. Mai mult: făceam un fel de însemnări şi scriam chiar şi mici texte, cu litere „brodate" pe bucăţi de pânză, pe care am avut naivitatea să cred că le voi putea... recupera, cândva, la „eliberare". La Aiud, în fabrică, am făcut un fel de cutie în care am ascuns aceste materiale, foarte preţioase pentru mine, fixată în mare secret, sub un prici. Cred că a produs stupefacţie atunci când, fără îndoială, cutia mea a fost descoperită. Căci eram mereu mutaţi dintr-o celulă în alta şi nu mai aveam posibilitatea nici să controlez, nici să salvez aceste „texte". Funcţiona, fără îndoială, un fel de „vocaţie", mai bine spus „manie" scripturistică, de „arhivist" şi „colecţionar". Invincibilă chiar şi în astfel de condiţii disperate.
însă toate aceste metode şi subterfugii s-ar fi prăbuşit pentru totdeauna, iar eu n-aş mai fi rămas, poate, în viaţă, dacă n-aş fi jucat, nebuneşte, la un moment dat, totul pe o carte. Un gest de un curaj incredibil, neverosimil, total iraţional. începuse „canalul" şi propaganda ofiţerilor politici avea un
Viaţa unui om singur 73
succes enorm. Am amintit că cei mai mulţi dintre deţinuţi nu suportau singurătatea, izolarea celulei. Ni se vorbea de „vorbitor" familial, de corespondenţă, pachete şi alte poveşti de acest gen. Nu credeam un cuvânt. Dar mai ales refuzam, pur şi simplu, categoric şi definitiv, ideea muncii fizice. Să „sap" la „canal" ? Imposibil! Am fost scoşi, într-o după-amiază, pe două rânduri şi am fost anunţaţi că vom fi „trimişi la canal". Atunci, am ieşit spontan în faţă şi am declarat, cred, cu destulă convingere, într-o semi-inconştienţă: „Eu nu mă duc". Ofiţerul politic, surprins, un maghiar, s-a uitat lung la mine (cred că se numea Gal; ajuns general, a devenit directorul... Arhivelor Statului). M-a măsurat de sus până jos şi mi-a spus sec: „Nu te trimit cu forţa. Du-te sus!". în celular. Am scăpat. Cred că a funcţionat, în această împrejurare, în primul rând, un mecanism psihologic greu de definit. Poate de tipul alter ego. în nici un caz, un sentiment de umanitate. îi intrase în cap că... semănăm cu el. Când voia să mă identifice, la un interogatoriu sau altul, întreba în mod insistent de „cel ce seamănă cu mine". Şi cei ce mă... „turnau" amabil îmi spuneau. Şi râdeam împreună.
Am trecut şi prin momente urâte, chiar foarte urâte. Unele au avut o bătaie foarte lungă, până azi. Aş putea să le reconstitui, pe larg, folosind textul anterior al acestei autobiografii. N-o voi face. Pentru un motiv foarte simplu, dar esenţial. Evocarea unor momente penibile, dureroase, profund dezamăgitoare ar însemna o dublă suferinţă: cea trăită şi a rememorării. Un dezgust greu de imaginat, dar şi mai greu de evocat. Era vorba, în esenţă, de o incompatibilitate radicală între mentalitatea mea şi a unor personaje (PNŢ) cu care nu aveam nimic, dar absolut nimic comun. Nu gândeam la fel. Nu eram interesat şi, cu atât mai puţin, solidar cu măruntele şi, în condiţiile detenţiei, absurdele lor combinaţii politicianisto-regionaliste. Că făceam figură de intrus, de străin, de inoportun era absolut sigur. Mereu de bună-credinţă, doar că greşisem total „adresa".
Mă urmăreşte şi azi, mai ales, figura unui pseudolider, de o suficienţă absolută. Nu-i mai dau numele. Nivelul unui profesor de liceu, dar nu mai mult. Va deveni fireşte, după 1989, „academician", „prim vice-preşedinte", protocronist, autor - între altele - şi al unei aberante teorii a „literaturii străromâne". încă din... secolul IV, când nu existau, de fapt, nici poporul român, nici limba română. Sub motiv că unul sau doi autori, originari din Scitia minor, de origine etnică de altfel total incertă, vor face o carieră în occident, ca autori de limbă latină, incluşi şi în Patrologia latina. Mă iritau însă până la exasperare suficienţa şi teama de concurenţă culturală, spiritul de intrigă meschină, ale unor astfel de personaje. Cu un fost „casier" al PNŢ am avut chiar şi un violent schimb de cuvinte. Aveam sau nu dreptate? Greu, foarte greu de precizat, după decenii. Nu pot uita însă uluirea sinceră a acestui mărunt politicastru, o nulitate, azi complet uitată, că un obscur, un anonim, un tânăr oarecare, îl putea sfida şi caracteriza. Pe faţă şi fără nici o inhibiţie. A dat şi o „dispoziţie" (o, vai!) ca după eliberare... nimeni să nu mai stea de vorbă cu mine. Cam în acest stil a eşuat lamentabila mea aventură politică (sub acest aspect). Au intervenit ulterior şi alte motive.
74 Adrian Marino
încerc să evaluez, cu răceală, şi de la mare distanţă, întreaga situaţie. Că eram un „străin7' şi mă comportam ca un „străin", într-o lume şi o faună politicianistă „străină", care nu era a mea, este sigur. Absolut sigur. Că am făcut şi multe greşeli, de comportament, exprimare, percepţii, judecăţi şi altele, este, iarăşi, cum nu se poate mai adevărat. Devenisem multora, din aceste cauze, profund antipatic şi iritant. Situaţie, din acest punct de vedere, perfect explicabilă. Dar ce înseamnă, în definitiv, a face „greşeli" în astfel de situaţii ? Veneam dintr-o altă lume, cu alte obiective şi idealuri. Cu un alt limbaj şi preocupări. Tensiunea nervoasă era enormă, adesea incontrolabilă. O intuiţie obscură îmi mai spunea că un moment istoric ireversibil s-a produs şi că teza restitutio in integrum nu trebuie afirmată şi acceptată integral. Corectată, rectificată, adaptată, desigur. Dar o pagină era întoarsă definitiv.
Că şi eu făceam, uneori, planuri extravagante, naive, chiar ridicole, de viitor, visam himeric, nu contest, iarăşi, câtuşi de puţin. Poate că, din acest motiv, produceam şi cele mai violente controverse. Eram şi foarte avid de „ştiri", devenit un fel de „maniac" al noutăţilor. Un fapt ce contribuia şi el la singularizarea, „compromiterea" şi chiar la „ridiculizarea" mea, de către unii. Dar, mai presus de orice, izbucneau „personalitatea" îndelung refulată, instinctul şi spiritul critic reprimat. Nu cred să fi primit în opt ani de detenţie un cuvânt-două de apreciere reală. Doar un inginer, de înaltă calificare, a remarcat, odată, că aveam un „vocabular bogat". Un altul, că eram „lucrat", şlefuit sau aşa ceva. Un domn foarte franţuzit, un fel de industriaş, Furnaracki, şi-a exprimat în schimb profunda dezamăgire că nu vorbeam franţuzeşte davantage... Helasl Avea (pe atunci) dreptate...
Cu oamenii de cultură şi cu scriitorii pe care i-am întâlnit în închisoare aveam, bineînţeles, alte relaţii. Eram extrem de curios să cunosc, să mă documentez şi chiar să „învăţ". Făceam cunoştinţă, în definitiv, uneori, cu adevărate capitole vii de „istorie literară" şi ocazia nu trebuia pierdută, însă, şi în astfel de împrejurări fericite, câte imagini amestecate şi profund inegale! Iată, de pildă, pe N. Davidescu, închis în Jilava de comunişti, care n-avea alt motiv de critică şi indignare decât... „fanariotul" de Caragiale. Oricâte argumente ar fi invocat, atitudinea sa era stridentă, chiar maniacală. Dar editorul şi prozatorul fantastic V Beneş, nu lipsit de unele merite, care mi-a repetat de vreo două ori că la Sun, de G. Călinescu, „s-a pierdut"? Strict editorial vorbind, cartea ar fi fost un eşec. Poate că aşa a şi fost. Să reţii numai acest detaliu mi se părea însă excesiv. Cel mai simpatic autor întâlnit în Jilava (după Radu Cioculescu, de care am amintit) a fost, indiscutabil, dramaturgul Valjan, corpolent, bonom şi jovial. îşi juca piesele, cu un real talent, suit pe tinetă, seri de-a rândul. Avea şi amintiri din tinereţe, de la Brăila, între altele, despre cântăreaţa Elena Teodorini („amanta lui Puccini", a ţinut să precizeze). La un turneu, tinerii s-ar fi înhămat la caleaşca sa, dusă în triumf până la teatru. Iar celebra cântăreaţă i-ar fi recompensat, în stil de impresar expeditiv: Cinquanta biglietti per i signori... Timpuri idilice... Poveste frumoasă, inventată sau nu.
M-am apropiat foarte mult, la Jilava, apoi la Aiud, de Marin Simionescu-Râmniceanu. Fost prieten a lui V. Pârvan, cu bune studii de
Viata unui om singur
75
istoria artei la Berlin, fost director al editurii Cultura Naţională, organizată „nemţeşte", pe care ar fi dorit s-o reînfiinţeze. Dar... Al. Rosetti i-ar fi luat locul la Editura Fundaţiilor Regale. Fusese condamnat ca fost colaborator al lui L. Rebreanu, la ziarul Viaţa, al propagandei germane. Autorul lui Ion a murit la timp, la sfârşitul lui 1949. Altfel l-aş fi întâlnit şi pe el la Jilava. Marin Simionescu-Râmniceanu era cultivat, om, fără îndoială subţire şi spirit organizat, dar de o candoare şi o naivitate politică infinite. Credea că vom fi eliberaţi repede şi, când am început s-o rup pe nemţeşte, mi-a declarat, nu o dată, că el este... Reise bereit. Avea să dureze mulţi, mulţi ani... A fost singurul om de litere pe care am dorit să-1 revăd după eliberare. Şi nu-mi mai amintesc de ce n-am reuşit. Poate s-a ferit? Am stat totuşi o dată de vorbă la telefon.
La Aiud, doar două personaje extrem de pitoreşti, fiecare în felul lui. Nichifor Crainic, mai întâi, întâlnit cu regularitate la baie. Avea o vitalitate extraordinară şi se dezbrăca mai repede decât noi, tinerii. Corp muşchiulos, fără o cută. Cum izbutise să-şi păstreze condiţia fizică, în foametea şi mizeria de atunci, rămâne pentru mine un mister. Un... penis enorm. Piele de culoare închisă. Era, evident, rrom. Memorie prodigioasă. Mii de versuri compuse şi învăţate pe de rost. N-am asistat la scenă, dar un martor ocular, fost la Zarcă, mi-a confirmat-o. A intrat şi într-o piesă de E. Ionescu: „Nichifor Crainic, este sau nu este Dumnezeu?". Şi i se plimba polonicul cu arpacaş pe la nas. A rezistat o dată, de două, de trei ori. Până când n-a mai răbdat. „Nu este." „Du-te în... " şi i s-a trântit un polonic în gamelă... La polul opus, teatral şi hieratic, Mircea Vulcănescu. îi intrase în sânge tehnica „năistă" a producerii „neliniştii metafizice", a „trăirii", a „aventurii spirituale". M-am nimerit odată sub un duş, la Aiud. Discutam repede, despre una-alta. Când, nu ştiu prin ce asociaţie de idei, mi-a spus că el „n-a cunoscut decât un singur om care a făcut...". Şi când m-am întors să-1 întreb: „Dar cine este?", el dispăruse. Evident din pudoare. Dar şi dintr-o tehnică maieutică bine verificată şi de mare efect: era vorba chiar... despre el. O privelişte de coşmar, de film de groază. Imaginaţi-vă un imens schelet, de peste doi metri, învelit în piele, care cădea în falduri, încreţită şi pergamentoasă... Greu de descris. Ultima imagine, din curte, la plimbare, cu paşi mecanici, absent, cu o batistă albă la gură. Să se apere de... microbi. în ambianţa pestilenţială de acolo. O pictură de Van Gogh, Rondul puşcăriaşilor, îmi revine brusc în memorie în legătură cu această privelişte. Cât priveşte dispoziţia sa testamentară, celebră: „Să nu ne răzbunaţi", n-aş vrea să supăr pe nimeni, dar mi se pare de o enormă afectare. Nu poate fi vorba de o banală şi mediocră „răzbunare". însă de o formă bine studiată de justiţie trebuie neapărat să ne preocupăm. Pentru bunul echilibru social şi higiena morală a naţiunii. Bineînţeles, dacă mai interesează pe cineva aşa ceva... Ceea ce nu este deloc sigur...
Mi-au mai lăsat bune impresii fostul ambasador Vasile Stoica, cu multe amintiri „americane" şi „peneţiste" (decepţionante pentru el), Victor Vojen, fost comandant legionar, fost ambasador la Roma, foarte mândru că în vinele sale curge o „treizecime de sânge francez" (ar fi fost şi... amantul
7 b Adrian Marino
Anei Pauker), George Guţiu, preot unit, foarte calm şi măsurat, pe care l-am reîntâlnit cu multă plăcere, în noua sa calitate, de episcop de Cluj, Langa Tertulian, pe atunci legionar, devenit, în ilegalitate şi el, preot unit, viitor vicar, temperament virulent, agresiv, dar profund onest. „Lista" mea, cum se vede, nu este foarte lungă. Să notez, în sfârşit, şi pe medicul închisorii, dr. Ranca. M-a salvat cel puţin de două ori. De „mină", de „corvezi" dure etc. „Asta e cardiac", un deşeu uman sau aşa ceva. „Ştiu ce vă trebuie: mâncare, plimbare, aer. Să vi le dea Securitatea. Eu nu pot să vi le dau." Simula un ton uluitor de convins şi de profesional. Cred că avea pe conştiinţă şi moartea unchiului meu, fost magistrat militar, Eugen, „Georgel" M., mort la Aiud, în condiţii, pentru mine, total nelămurite. M-a întrebat, insistent, dacă sunt rudă cu el. Fireşte că am confirmat. Mai mult plictisit, obosit, decât vindicativ. Ceea ce a fost, mi-am dat apoi seama, o foarte bună reacţie instinctivă.
Mă întreb, cu toată seriozitatea, dacă izolarea mea „socială" - în acest mediu străin (din punctul meu de vedere, la care nu renunţ) - a avut, totuşi, vreo „reparaţie" sau „compensaţie". Relaţiile personale, cu adevărat amicale, au fost, din fericire, foarte puţine. Dar de bună calitate. De Paul Lăzărescu (de care am fost despărţit, după Jilava) am amintit. II voi mai evoca. Un prieten incomparabil şi de neînlocuit. Discret, extrem de tăcut, „conspirativ" de vocaţie. Dar mult prea dezinteresat de poziţii publice şi de mare carieră. Eşecul Dreptăţii, după 1990, pe care a condus-o, nu i se datorează. într-o ţară comunizată şi sub un regim neocomunist reformist, o lozincă gen „Tribună de luptă împotriva comunismului" nu putea avea succes. Ea reprezenta doar mentalitatea rigoristă a foştilor deţinuţi politici. Deci o mică minoritate, dar influentă. De o inteligenţă rece, lucidă, Nicolae Ionescu-Galbeni, pe atunci blond, foarte blond, azi cu părul alb, dar la fel de ondulat natural, îmi plăcea pentru rapiditatea judecăţilor şi gesturilor sale. Era un „activist" şi organizator înnăscut şi, după 1989, a devenit repede un fel de „eminenţă cenuşie" a PNŢCD. L-am reîntâlnit la Cluj, la convenţiile FDAT, apoi la Bucureşti, de câteva ori. Am avut şi două convorbiri foarte edificatoare, despre acuta problemă a „dosarelor". Preşedinte al comisiei parlamentare de control SRI, m-a pus în temă, ca între vechi „colegi", cu o sinceritate şi o brutalitate a unor detalii pe care nu le-aş fi bănuit niciodată. Etre et paraître. O disociere mereu operativă, mereu necesară, mai ales în astfel de situaţii. Voi reveni mai târziu şi asupra acestei teme, de altfel atât de controversate. Poate cel mai apropiat ca mediu familial şi cultural a fost Nicolae Evolceanu, între timp decedat la Paris. Exponent tipic al vechii societăţi româneşti de bun nivel. Ne-am împrietenit mai ales la Oradea. Stăteam de vorbă la geam, în franţuzeşte. Era cultivat, fin, discret, impecabil educat. Nepot al lui Mircea Vulcănescu. Nici lui nu-i plăceau mulţi dintre „colegii" noştri. Dar buna creştere îl oprea de la judecăţi tăioase. Despre unul nu s-a putut totuşi stăpâni şi 1-a declarat, cât mai eufemistic posibil, doar simplex. Ne vom apropia şi mai mult, în domiciliul obligatoriu comun de la Lăţeşti. Dar despre acest episod, pe larg, în capitolul următor.
Viaţa unui om singur 77
Sunt uimit (şi nu prea) să constat, la distanţă de decenii, cum „închisorile mele" nu mi-au rămas în memorie (dincolo de reacţia interioară dominantă de care am amintit) decât sub forma unor puţine nume şi tipuri, toate bine individualizate. Nu ezit să le consider adevărate „documente" sociologice, politice şi psihologice. Ineditul lor era atât de mare, surpriza pe care o trăiam atât de totală, încât le consideram un fel de „fişe politologice". Multe par neverosimile, inventate. Şi totuşi reprezentau evenimente strict autentice, revelatoare şi, mai ales, total surprinzătoare. Aveam capacitatea contemplării unor fapte de un imens „inedit", observate de la distanţă. Le „citeam" ca pe nişte ştiri senzaţionale. Reţin, fugitiv, câteva scene de acest tip. Se deschide brusc uşa celulei 6 (sau 8?) de la Jilava şi încep să fie introduse, precipitat şi foarte oficial... lădiţe întregi de marmeladă, cantităţi mari de cârnaţi şi alte bunătăţi. în foametea de atunci! Cu formula sacramentală, pentru moment total enigmatică: „Republica are grijă de prizonierii săi". Operaţia s-a repetat de trei-patru ori. Bineînţeles, nu înţelegeam nimic. De ce acest „corn al abundenţei"? După vreo patru zile, am aflat de la un deţinut de drept comun că începuse războiul din Coreea, cu inevitabila speranţă (sau panică): „Vin americanii". Toate acestea se produceau, deci, după 25 iunie 1950, ziua intervenţiei americane. Cum... americanii n-au venit, au dispărut ca prin farmec şi marmelada şi carnaţii providenţiali. Scena demonstra foarte limpede şi evidenta fragilitate a regimului la acea dată.
întâmplarea avea, de fapt, un aspect grotesc. Execuţiile erau însă sinistre. Ştiam când vor avea loc, deoarece, în zilele respective, nu eram scoşi la plimbare. Celulele rămâneau bine încuiate. Auzeam doar rafalele armelor automate. Când trei sârbi „titoişti" au evadat (uimitor de simplu, nu mai intru în detalii), celebrul comandant al Jilavei, Moromet, se plimba agitat, cu câini poliţişti, pe taluzul exterior gropii reduitului central, unde erau celulele noastre. Alarma a fost dată când evadaţii săreau gardul exterior.
Şi evadarea de la Aiud („singura evadare din Aiud de la Măria Tereza încoace") a fost extrem de „simplă". S-a distrus doar tabloul central al siguranţelor electrice. Şi toată închisoarea, inclusiv reflectoarele exterioare, au intrat în întuneric. Spulbatu şi Valeriu Şirianu au fost executaţi pentru sabotaj. Din fiecare celulă au fost scoşi „şefii de cameră" să vadă cadavrele executaţilor. Ca să ne intre bine în cap! Am fost oarecum martor al pregătirilor evadării, deoarece în acea perioadă lucram în fabrică în schimbul de noapte, împreună cu Şirianu. Mic, îndesat, negricios, cu gesturi decise, îmi făcea teorii nietzscheene, despre „voinţa de putere" şi alte principii de acţiune. îmi aduc aminte cu multă simpatie de discuţiile noastre, cât şi de personalitatea sa, bine distinctă în masa amorfă a deţinuţilor obscuri.
Din Zarea de la Aiud, doar trei episoade, să le spun stranii-amuzante: Vasile Luca, scos la anchetă, cu o zeghe în cap (secret inutil, deoarece ştiam cine este). O convorbire sau două, prima cu ciocănituri în perete, cu Bellu Zilber, vecin efemer de celulă, speriat, timorat, dornic de comunicare şi în acelaşi timp vădit terorizat (ieşise de curând din teribila anchetă a procesului Pătrăşcanu), Ion Diaconescu, o foarte scurtă perioadă locatar al celulei de
78
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
79
deasupra mea, cu care stăteam uneori, fugitiv, de vorbă la geam. Cam acestea au fost „celebrităţile" mele din această zonă „de maximă securitate".
Să trec şi la alte scene, să le spun, „folclorice". Una de o imensă savoare. G. Ivaşcu învăţa duminica ruseşte, cu voce tare, cu un căpitan basarabean de jandarmi, care împuşcase (se autodenunţase?) partizani, în timp ce, în fundul celulei, legionarii făceau o... slujbă religioasă. Antagonismul a durat o duminică, două, trei, până când legionarii exasperaţi, şi pe bună dreptate, au vrut „să pună mâna" pe cei doi „rusofoni" şi, poate, să-i linşeze. Să-i bată crunt, în orice caz. Moment extrem de tensionat şi periculos. Ne-am pus câţiva „neutri" între cele două grupuri, cu argumentul, foarte serios şi convingător: „Sunteţi nebuni? Ne împuşcă pe toţi!". Şi astfel cele două lichele au scăpat. De la Oradea, din ultima perioadă a detenţiei (1962-1963), două episoade, dintre care unul, indiscutabil, „istoric". într-o noapte, am auzit cu multă claritate canonada represiunii sovietice a revoltei din Ungaria. Nu ştiam, bineînţeles, nimic. Am rămas toată noaptea treaz, agitat, cu mâinile înfipte în gratii. Bănuiam un eveniment foarte grav. De altfel, a doua zi, am şi fost transportaţi, în mare grabă, la Aiud, de unde m-am eliberat, în februarie 1963.
La Oradea a avut loc şi singura grevă reuşită la care am participat, încheiată cu un succes total. Climatul politic internaţional se schimbase într-o oarecare măsură. „Spiritul Genevei" avea unele efecte. Fusesem separaţi de „fascişti", „legionari, „criminali de război". Eram doar „între noi", membrii „partidelor istorice". Procurorii şi alte autorităţi, care au năvălit în închisoare, nu păreau să înţeleagă ce se petrecea în realitate, într-atât evenimentul total insolit, o premieră, îi depăşea. Erau vizibil derutaţi, surprinşi, când ameninţători, când concesivi şi dispuşi la dialog. Am primit dreptul la cărţi poştale, pachete, chiar şi la vizite familiale. Cred că mama a venit odată să mă vadă, dar nu sunt foarte sigur. Cel mai mult ne-a bucurat înlocuirea unor gardieni siniştri, pe care i-am reclamat cu toată violenţa. Moment... „specific naţional": gardienii înlocuiţi au venit la noi să se plângă că... rămân pe drumuri, că au „familie" etc. Cam acestea erau calitatea şi devotamentul personalului represiv de rang inferior. La Jilava, ei te băteau, dar îţi făceau cu ochiul. „Aşa e piesa. N-am ce-ţi face..." Psihologie tipic românească.
O colecţie variată de tipuri, deosebit de originale, ar merita o evocare mult mai amplă şi mai colorată. Totul era însă atât de viu şi de autentic, de inedit şi „plastic", încât orice imaginaţie literară (oricum doar un epifenomen) este lăsată mult în urmă. Ajuns şi la Ocnele Mari (nu ştiam deloc din ce motive), asistam la spectacolul numărătorii de seară. Toţi „locatarii" celulelor eram scoşi în faţa uşii şi verificaţi unul câte unul. Dar Ovidiu Cotruş, într-o ultimă stare de degradare fizică, nu se putea ţine pe picioare. Era scos de doi colegi, luat de umeri şi, după numărătoare, aruncat în celulă ca un sac de cartofi. Cum a putut rezista, după eliberare, mai bine de zece ani, fără regim, călătorind şi scriind cărţi, n-am să înţeleg niciodată. O vitalitate morală neobişnuită, cred, este singura explicaţie posibilă.
Mai scot din „fişierul" meu mental câteva figuri, în felul lor exemplare. Dacă ar figura într-un roman, ai crede că sunt invenţii. Iată, de pildă, pe
tânărul comisar din Cernăuţi, de la brigada anticomunistă a vechii Siguranţe, care-mi declara că făcea... pe scară largă... „bursă neagră" ca să-şi plătească informatorii. „N-aveam ce face." Dispunea de un fond redus, „meschin", de vreo 2 000-3 000 de lei, pentru „informaţii", şi evident suma nu-i ajungea... Sau ţăranul anticolectivist din Maramureş. Un adevărat exponat natural al „Muzeului satului". Acesta îmi declara, cu infinită mândrie, că nu cumpăra de la „cooperativă" decât trei lucruri: sare, petrol şi chibrituri. în rest, era - economic vorbind - integral autarhic. Pare neverosimil. Ce conştiinţă „socială" putea avea un astfel de „primitiv", izolat, autonom? Dar, pe atunci, zone întinse din România nu aveau o altă mentalitate. Şi ea dădea peste cap toate teoriile mele sociale şi ideologice. Sufeream pentru supravieţuirea şi conservarea cu orice preţ a unei astfel de comunităţi arhaice? în nici un caz. Am fost şi am rămas partizanul unei Românii citadine. Voi reveni şi asupra acestei teme.
Că mecanismul cultural are, indiscutabil, autonomia sa m-am convins încă de la Jilava. Acolo am întâlnit, printre alţii, doi evrei spanioli, stilaţi, patronii unei colecturi, ai loteriei Campus şi Bassa, destul de cunoscuţi înainte de război. Bassa, mai ales, avea o oarecare cultură muzicală şi mă invita, adesea, „să facem puţină muzică". O dată l-am refuzat, spre marea sa dezamăgire. Eram foarte supărat, închis în mine şi nereceptiv la nici un mesaj. De la el, am reţinut şi un proverb iudeo-spaniol, de o infinită înţelepciune: „La murit şi la plătit să nu te grăbeşti niciodată". întreaga conducere a centrului sionist fusese şi ea arestată şi un farmacist, la Iaşi, mi-a făcut o întreagă teorie, bine argumentată, a succesului comercial. Teza sa era că factorul decisiv este exclusiv „conjuctura" pieţei. în rest, poţi să te agiţi, să munceşti, să-ţi faci oricâtă reclamă doreşti. Nu vei reuşi nimic. Cred că are dreptate. Mă „cultivam", în felul meu, şi în astfel de domenii.
Poezii n-am învăţat pe de rost niciodată. Iar folclorul Nichifor Crainic -Radu Gyr îmi era total inaccesibil (şi... antipatic). Avea, nu mai puţin, un succes deosebit. încă de pe atunci ar fi trebuit să-mi dau seama că fibra etnică profundă a poporului român - „tracă", „orfică" sau altfel - este eminamente lirică. Şi eu sunt convins că Orfeu a fost... trac. Cântăm din frunză de două mii de ani şi istoria (lipsită de orice poezie) trece nepăsătoare peste' noi sau alături de noi. Şi ne calcă mereu în picioare. S-a compus multă poezie în închisoare, bine memorizată, şi după eliberare (devenit oarecum cunoscut) am fost efectiv invadat de astfel de producţii. Caiete, plachete, solicitări de prefeţe şi recenzii. Am trecut prin momente extrem de dificile. Căci trebuia să refuz, sub diferite pretexte, pe toţi foştii colegi de puşcărie, poeţi şi versificatori amatori, improvizaţi. Şi să nu-i dezamăgesc sau să-i jignesc.
Se observă, cred, cu destulă uşurinţă, că astfel de „amintiri" (dacă le pot numi astfel) n-au nimic comun - dar absolut nimic comun - cu aşa-zisa „literatură de închisoare". Este un gen pe care-1 detest profund. Fals, afectat, artificial şi, mai ales, total „indecent". Mistica închisorii n-am avut-o niciodată. Iar a face „literatură", „beletristică", fraze frumoase, imagini şi „formule fericite", a urmări efecte pur estetice pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales acum,
80
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
81
culmea imposturii literare, a mistificării amorale. A cinismului literar, estet, exorbitant şi a egocentrismului „de autor". A te pune cu acest preţ în valoare, a străluci şi a urmări o gloriolă literară şi succes de public, exploatând o imensă aberaţie, suferinţă şi cruzime umană, ce poate fi mai abject şi mai fals? Mai profund inuman?
O dramă teribilă, bagatelizată, transformată în subiect de ficţiune ce se vrea neapărat „frumoasă", citită, elogiată la scenă deschisă? Ce oroare! Şi ce impostură! Iar a scrie jurnale livreşti, împănate de citate, eseistice, gen N. Steinhardt, reprezintă nu mai puţin un gest lipsit de orice autenticitate. Nu contest, de bun nivel intelectual. Dar egolatru-literar, bântuit de un „autorlâc" maniacal, care, raportat la condiţiile reale de atunci de detenţie, mi se pare penibil şi, regret că trebuie s-o spun, chiar dezgustător. Căci nu se face „mistică" şi „literatură" livrescă „subţire" pe seama unor mizerii atroce.
Să zicem că următoarea scenă este inventată, deşi o cred perfect plauzibilă. In zona Iaşi, mi s-a spus, imediat după ocupaţie, două ofiţerese sovietice pun mâna pe doi prizonieri români, pe care-i obligă, cu revolverul în mână, să... se culce cu ele. Fiecare păzind vigilent pe cealaltă. Cine ar introduce o astfel de scenă într-un roman sau o autobiografie n-ar fi crezut. Sau, dimpotrivă, ar avea „succes", deşi unora le-ar părea o ficţiune stridentă, trasă de păr. Şi, totuşi, ea reprezintă un fragment dintr-o realitate autentică, dar intraductibilă. Irecuperabilă în forme „literare", în întregul său adevăr crud şi bestial. Refuz, categoric, repet, o astfel de literatură, falsă de la un capăt la altul. Ulterior, mult mai târziu, am întors pe toate feţele, într-un ultim capitol, problema Antiliteratură, din Biografia ideii de literatură (volumul 6). îmi dau acum şi mai bine seama care este, de fapt, în cazul meu precis, punctul esenţial de ruptură, al repulsiei falsităţii literare, obsesia minciunii literare, în speţă a închisorii politice.
De ce nu este adevărată imensa majoritate a „literaturii de închisoare"? Ar fi absurd să contest existenţa sa, pentru a nu mai vorbi de necesitatea memorialisticii de puşcărie, a jurnalelor sau pseudojurnalelor şi, mai ales, a studiilor istorice despre tot felul de gulaguri. Dar prea puţine dintre ele surprind şi exprimă efectiv nota esenţială a existenţei din închisoare: efortul supravieţuirii monotone, cotidiene, viaţa cenuşie de zi cu zi, larvară, ştearsă, obscură, reacţiile hidos de brutale ale instinctului acerb de conservare, de salvare de azi pe mâine. Nu pretind că am citit foarte multă literatură de acest gen. Mare lucru ea însă nu poate să-mi „spună". Dar numai două cărţi, în felul lor celebre şi ambele scrise de doi autori ruşi, sunt, din acest punct de vedere, profund adevărate şi exemplare: Amintiri din casa morţilor de F. Dostoievski şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de A. Soljeniţîn. Un ton foarte bine surprins al banalizării mizeriei cotidiene. Faţă de ce am trăit eu şi mulţi alţii ca mine, la Dostoievski nu erau în plus decât... păduchii. Pe vremea „noastră" - mult mai „evoluaţi" - se folosea din abundenţă praful DDT. La Ion Ioanid (o memorie fabuloasă, dar necritică şi neierarhizată), doar titlul exprimă o intuiţie într-adevăr extraordinară: închisoarea noastră cea de toate zilele. El a perceput irftuitiv realitatea cotidiană, fundamentală, profund mediocră a închisorii. Acest „de toate
zilele" este, fără îndoială, marea sa intuiţie, contribuţia sa de neegalat la literatura română a închisorii. în imensa sa majoritate „făcută", falsă, proastă, convenţională. Ea trivializează şi compromite, chiar dacă inocent şi fără voie, o temă teribilă. Ea merită un alt respect şi o cu totul altă metodă de evocare. Asupra acestui punct sunt şi rămân de o intransigenţă absolută.
Dar nu numai atât. Ceea ce-mi repugnă profund şi definitiv în acest gen de literatură este şi falsa eroizare, afectarea lui miles gloriosus, umflarea în pene. Propagarea mitului rezistenţei, al combativităţii permanente şi inflexibile. O altă minciună totală. Fiindcă obiectiv vorbind - vorbesc totuşi cu opt ani de închisoare în spate - ea a reprezentat o imposibilitate. A cultiva o publicitate ieftină, la TV sau în diferite simpozioane, a specula şi „umfla" o astfel de temă, îmi pare o culme a imposturii. Din care cauză, am respins şi resping cu dezgust toate emisiunile bombastice, fals eroizate, liricoide,' afectat exaltate ale Luciei Hossu-Longin, care (spre fericirea sa) n-a făcut o zi de închisoare. Dar care vorbeşte cu un patos infinit despre necunoscut în detalii. înainte de 1989, ea era - cu acelaşi entuziasm profesional - o propagandistă ceauşistă, de serviciu, a vechiului regim. Cântarea României etc. Iar ambiţia sa agresivă, frenetică şi fără scrupule de a deveni la sfârşitul lui 1998 directoarea televiziunii naţionale mi se pare cel puţin cinică şi impudică. Doar fiindcă în Memorialul Durerii a „periat", cu'acelaşi exces de zel, câţiva şefi peneţişti? Nu cred că am suportat mai mult de două-trei episoade. Cât priveşte ura sa împotriva a două excelente profesioniste, Alina Mungiu-Pippidi şi Anca Toader, este un exemplu tipic de gelozie profesională şi... feminină.
întreaga mea experienţă penitenciară dezminte categoric acest mit impudic al falsei eroizări. Sunt scene pe care nu le mai pot uita toată viaţa. Doar două din Jilava. Surprind, absolut întâmplător, pe un tânăr, aproape un adolescent, ce voia să se sinucidă prin spânzurătoare, cu un fular, după rogojinile care ascundeau tineta celulei. De bună familie, bine crescut, total dezarmat. Nu mai ştiu cum îl chema. Mi-a spus doar atât, agonizant: „Nu mai pot, nu mai pot!"'. Era pur şi simplu terorizat de doi derbedei, doi imbecili frontierişti, mi se pare, car'e-1 insultau, îl maltratau, îl înghesuiau pe prici. Iar el nu învăţase să se apare, să înjure. Mi-aduc aminte, dintr-odată, şi de însemnările unui reporter francez despre revoluţia sovietică din octombrie. Jurnalistul francez era perplex. Nu pricepea ce se întâmplă şi căuta explicaţii din partea unor exponenţi ai puterii, în special din aristocraţie. „Dar aveţi toată puterea, armata, poliţia." Iar unul i-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă. Dar cât de adevărată! Nous n'avons pas appris ă nous faire tuer. Eroism permanent? Stare exaltată şi continuă de rezistenţă? Â d'autres! Este aruncat, într-o zi, în celulă un ins bonom, bon vivant, jovial, vizibil inteligent. După ce se dezmeticeşte, mărturiseşte mai mult pentru sine, plin de autoironie: „M-au luat ăştia tocmai când la cooperativă au sosit 1 000 de sticle de vin rose". Eroism combativ, într-adevăr... Scena mi se pare şi azi colosală. Să mai amintesc şi de trădări şi turnătorii pentru trei ţigări, la Jilava şi la Aiud? De figurile, gesturile, privirile mai ales profund dezumanizate, rătăcite, răvăşite de o continuă panică ale unor foşti „reeducaţi" la Piteşti?
82
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
83
Evident, închisoarea a însemnat şi altceva. Mult mai mult. între 1949-1957, trebuie recunoscut deschis, am trecut prin diferite faze, regimuri, metode represive, adesea foarte diferite între ele. Dar eu nu am trăit, şi, în orice caz, nu am perceput latura „eroică" a detenţiei. Nici împrejurările obiective, nici experienţele directe de tipul celor amintite (mult mai multe), nici temperamentul (mai ales) nu m-au dus la o astfel de concluzie. Să „eroizeze" deci cine doreşte. Şi sunt primul care s-o recunosc: au fost alţii - categorii întregi - care au îndurat mult mai mult decât mine. Dar eu nu pot vorbi, repet şi insist, decât despre „cazul" meu. Şi cred că am tot dreptul să vorbesc, sincer, măcar despre suferinţele mele personale. Să nu mint, să nu mistific, să nu induc în eroare pe nimeni. Este, cred, prima datorie a oricărui „memorialist" onest. Amator sau nu.
Să reţin, deci, şi scene la care am participat direct în calitate de „erou fără voie". Cred că moartea prin asfixie este una dintre cele mai teribile. Dacă nu cea mai groaznică. în Jilava, am văzut a doua oară în viaţă, cum se spune, „moartea cu ochii". Prima dată a fost imediat după 23 august 1944, într-un tren, în Ardeal. Eram la geam, când văd un bombardier german, Henckel, în zbor planat, la joasă altitudine, cu mitraliera turelei centrale îndreptată direct spre vagonul în care mă aflam. Dar cum trenul se deplasa în viteză, rafala nu ne-a atins în plin. A lovit, totuşi, un călător din imediata apropiere. L-am legat imediat cu o batistă. Trenul s-a oprit. Locomotiva, ciuruită de gloanţe, părea un fel de ceainic spart din care ţâşneau, prin zeci de găuri, coloane de aburi.
A doua oară, în Jilava, vara, a fost însă şi mai teribil. în atmosfera saturată de vapori de apă, de transpiraţie şi de hidrogen sulfurat, o muscă ce intra pe fereastră zbura un metru, apoi cădea moartă. Nu rezista. Noi abia mai respiram. Plămânii noştri îşi micşoraseră volumul la extrema limită a supravieţuirii. Când am fost scoşi la proces, în aer liber, în condiţii de respiraţie normală, am simţit, dintr-odată, cum pieptul ni se sfâşie, se rupe în bucăţi. Plămânii începeau să-şi revină la dimensiunile normale. O durere atroce, de nesuportat, ne-a doborât. Am căzut cu toţii inerţi pe caldarâm. Simţeam că murim. Nu ne puteam mişca. Gardienii ţipau la noi, ne înjurau, ne loveau cu cizmele. Nimic. Nici o mişcare. O paralizie totală, o rigiditate de cadavru, care a durat cam două ore. Să mai amintesc şi de degetul arătător mutilat, în fabrică, la Aiud, unde făceam balamale, recunosc, fără nici o vocaţie? Când ai trecut prin astfel de experienţe-limită, micile moftologii „polemice", măruntele spanacuri ale unui măscărici verbal oarecare, Luca Piţu să spunem, nu-ţi mai pot face nici o impresie. Dar absolut nici una. Bineînţeles că nu le citesc. Aud uneori doar de ele. Sau îmi cad involuntar sub ochi. Dar foarte rar. Ca o muscă ce bâzâie în jurul tău şi o alungi, agasat, cu mâna...
Se va înţelege, cred, încă o dată, şi cu toată claritatea, sper, de ce astfel de „impresii" trebuie să rămână irevocabil postume. Furat de un moment de entuziasm, atunci explicabil, fragmentul de Autobiografie, „Anii de închisoare" (Memoria, 2, 1991, pp. 80-85) va fi recuperat, ca şi alte câteva texte şi documente, probabil doar într-o „anexă". Un întreg dezastru ideologic şi
politic, spectacolul decăderii umane ! Nivel politicianist, carierist şi cultural lamentabil. Ambianţa mistico-iniţiatică a unor cercuri închise. Stări şi reacţii greu transmisibile şi, de fapt, total inasimilabile pentru cei ce n-au avut, în mod direct, astfel de experienţe. Toate mă iritau, mă dezamăgeau profund şi mă închideam în mine. Unii au trăit şi o altfel de închisoare. Ferice de ei! Dar eu nu pot participa, în nici un caz, la mistificarea literar-retorică a eroizării generalizate şi publicitare. Şi nici la falsificarea evidentă, pentru cei ce au trăit adevărata realitate, a aşa-ziselor reconstituiri muzeografice ale gulagului românesc.
Memorialul de la Sighet, mai ales, mi se pare o enormă mutilare şi falsificare. Celule văruite, sclivisite, totul pieptănat, aranjat şi colorat. Când am exprimat, acum doi ani, o astfel de obiecţie, trecând prin Sighet, arhitectul ce organiza un astfel de masacru muzeografic, o adevărată profanare, mi-a replicat superior că el nu vrea să facă o... „a doua Doftană"! Dar cine îi dădea dreptul să mutileze şi să înfrumuseţeze o realitate ce trebuia să rămână elocventă, edificatoare şi exemplară, până la capăt, tocmai prin autenticitatea sa brutală? Cum intri în celular să fii izbit de o altă realitate: barbară, primitivă, teribilă. Aceasta ar fi trebuit să rămână prima şi ultima imagine şi preocupare. Nu mici exponate cu fotografii oarecare, xeroxuri şi alte fleacuri muzeografice...
Ar fi profund nedrept, nu numai cu mine însumi, dar mai ales cu un întreg capitol de istorie românească, dacă n-aş menţiona şi unele mari, chiar enorme, „beneficii" ale închisorii din punctul meu de vedere. Mai întâi, experienţa socială, umană şi politică a sporit considerabil. De fapt, a fost prima mea „universitate", să-i spun „populară", dar foarte eficace. Apoi, ea a produs o clarificare sufletească şi ideologică definitivă. Nu eram „făcut" pentru „politică". Pentru o astfel de politică, mai ales. N-aveam ce căuta în aceste medii. Mi s-a spus de la obraz cu... infinită delicateţe, de unii, şi nu o dată. Aveau, în esenţă, dreptate. Deşi, regret sincer că n-am fost bine înţeles. Dar, uneori, nici nu puteam fi bine înţeles. Iar sacrificiul meu - de mici proporţii într-adevăr, real, discret şi intransmisibil - nu interesa pe nimeni şi nu s-a bucurat niciodată, nici până azi, de nici o consideraţie. în plus, el s-a dovedit şi fără urmări practice. Un sacrificiu gratuit şi inutil, căzut în gol. Ca şi al celor mai mulţi „deţinuţi politici". De ce „am suferit"? O temă ce mi şi ni se va pune în mod acut şi după 1989 şi, mai ales, după 1996. Ce-am „crezut" şi ce-a „ieşit", pentru a mă exprima cât mai simplu şi direct posibil.
Eram şi am rămas doar un izolat, un „străin", un „antipatic", devenit unora cu atât mai iritant, cu cât, pe parcurs - în timp -, unele realizări personale nu mai puteau fi chiar total negate sau ignorate. în sfârşit -amănunt deloc neglijabil - în condiţiile de atunci: închisoarea m-a ferit, fără voia sa, de cine ştie ce compromisuri publicistice grave sau mai puţin grave (ori de altă natură). Adevărul este că n-am „texte" de regretat şi acest fapt îmi dă o satisfacţie şi o anume linişte interioară. Ceea ce nu este deloc puţin lucru...
Viaţa unui om singur
85
9
Deportarea pe Bărăgan
Nu vreau să conving şi, mai ales, să „înduioşez" pe nimeni. îmi este total indiferent dacă sunt „crezut" sau nu. Dacă cineva mă „înţelege" sau se „solidarizează" sau nu cu mine. Ştiu bine că astfel de stări de spirit sunt, de fapt, intransmisibile, incomunicabile. Dar afirm cu toată certitudinea că deportarea pe Bărăgan, timp de 6 ani, între 1957 şi 1963, a reprezentat cel mai dificil moment al existenţei mele. Şi folosesc o foarte blândă formulă.
Cel puţin, închisoarea a avut un anume sens, o „raţiune" oarecare. în timp ce deportarea a reprezentat întregul abuz al statului poliţist, şi încă în formele cele mai dure şi represive. în plus, a fi condamnat - citadin convins, iremediabil, intrat în reflex - la o existenţă rurală, primitivă, într-un sat hibrid, artificial, a reprezentat tot ce putea fi mai crud şi mai odios pentru cineva care-şi recăpătase de curând „libertatea". O „libertate" foarte relativă, fireşte. Să-i spunem, totuşi, „libertate". Cel puţin a unor deplasări în spaţiu. A fost un şoc teribil, oribil. Mi-1 amintesc mereu cu maxim dezgust, cu momente de adevărată disperare, aproape de groază. Şi nu „exagerez". „Viaţa la ţară?" Repulsie totală.
Vorbesc numai în numele meu şi nu cer nimănui, din nou, nici cea mai minimă reparaţie morală sau „istorică". Dar, uneori, disproporţiile, într-un sens inevitabile - pe toate planurile -, mi se par şi evidente şi stridente. Mult prea mari. în ultimii ani, după 1989, am citit lucruri uimitoare, despre unele personalităţi culturale, nu contest, de reală valoare. De pildă, cum poţi deveni „erou naţional" fiindcă ai fost „deportat" 8 (opt) luni în localitatea urbană Teţcani, în judeţul Bacău, ca muzeograf, precum Andrei Pleşu. Nu pretind că existenţa sa a fost atunci comodă. Dar se compară -admiţând că mai există un minimum de criterii obiective, în ciuda totalei deosebiri de criterii impuse de un alt moment istoric - viaţa unui muzeograf, petrecută, oricum, într-un mediu mult mai civilizat, cu 6 (şase) ani, trăiţi într-o colibă mizerabilă, acoperită cu stuf, în plin Bărăgan? în fiecare iarnă, troienită, îngropată în zăpadă? în definitiv, eram şi eu un intelectual, un fel de autor, care avea şi el dreptul să gândească, să scrie, să studieze, rupt brutal de mediul său firesc. Dar categoria vechilor deţinuţi şi deportaţi a fost şi este de mult uitată. Din vina lor, a istoriei, a altora? Nu discut acum. Problemă serioasă, totuşi, de meditat şi de analizat...
Subiectele de reflexie pe astfel de teme nu-mi lipseau. Mai citeam, tot după 1989, că H.-R. Patapievici a devenit un alt „erou naţional" numai după... 29 de ore, petrecute, teribil de „incomod", este foarte adevărat, în Jilava. Nu puteam să nu-mi amintesc că şi eu am „stat", mai bine de doi ani, în aceeaşi Jilavă. Mii, zeci de mii de prizonieri politici au „stat" chiar şi mai mult. Mult mai mulţi ani, uitaţi şi ei. Şi nimeni dintre ei n-a devenit, o, vai!, „erou naţional". înţelegeam, pe de altă parte, foarte bine toate traumatismele unui tânăr, plin de „romantism revoluţionar". Inteligent şi cultivat, în stilul autodidact al epocii. Dar enorma sa infatuare actuală, publicistică şi socială ce a urmat, îmi aminteşte, printr-o... stranie asociaţie de idei, de titlul unui articol al lui... Stalin, de prin 1926 sau 1930: „Ameţeală de pe urma succeselor". Fenomen, deci, mai general...
Cel puţin, H.-R. Patapievici n-a devenit încă „ministru" ca Andrei Pleşu, deşi, în definitiv, timpul nu este pierdut. Din jurnalul inedit al lui Matei Călinescu am mai aflat că A.P. fusese nu numai membru de partid, dar chiar şi secretar O.B. la „Institutul de Istorie a artei". Deci o persoană cum nu se poate mai calificată să ne dea lecţii de morală politică, să admonesteze lamentabila opoziţie, să formuleze Dileme (pe banii guvernelor succesive) etc. Că are „dreptul la opinie", la orice opinie, nu contest câtuşi de puţin. Patria trebuie, oricum, să-şi onoreze eroii. Dar la aşa „patrie", aşa „eroi"... închid paranteza. Şi, vorbind foarte cinstit, cei doi „eroi naţionali" sunt dintre cei mai onorabili şi demni de atenţie.
Cât priveşte campania actuală (octombrie-noiembrie 1998) împotriva lui Andrei Pleşu ca „ministru de externe", din ziarul Ziua (şi alte oficine securiste), ea este pur şi simplu odioasă: „spion", „trădător" şi alte abjecţii. Jos labele de pe Andrei Pleşu strig şi eu împreună cu Mircea Mihăieş. Deşi, nici la Dilema, nici în alte împrejurări, nu mi-a arătat nici cea mai mică simpatie. Dimpotrivă. Chiar şi atunci când am luat împreună un premiu al revistei Cuvântul. Probabil din cauza serialului Cazul Constantin Noica. Ca să nu mai menţionez că n-am scris niciodată despre cărţile sale, care -sincer spus - nu mi s-au părut chiar „extraordinare". Iar Jurnalul de la Teţcani, mult prea livresc, este, cred-, „comparabil" cu acest capitol al Vieţii unui om singur. Şi se pot trage, eventual, şi unele concluzii.
Trebuie să explic, în câteva cuvinte, mai ales, cum a început, de fapt, întreaga aventură a deportării. N-am uitat-o şi n-o voi uita niciodată. în primul rând, datorită faptului că dezgustul de închisoare şi de toate implicaţiile sale nu numai că a continuat pe Bărăgan, dar s-a şi agravat, şi încă în mod incredibil. Sunt deci eliberat, din Aiud, în februarie 1957. Vin la Cluj, la fratele meu, stabilit între timp în acest oraş. Se căsătorise, avea şi un copil. N-aveam altă soluţie. A fost o simplă întâmplare. Dacă ar fi locuit în Calafat, să spunem, acolo m-aş fi „refugiat". Căci acesta eram de fapt: un refugiat, un rescape, un „paria". Fără acte, în afară de biletul de eliberare, fără „identitate", fără nici un fel de perspective. Nimic. îmi vine greu să intru în toate amănuntele. „Familia" mea nu ştia cum să scape mai repede de mine. Mai ales că începusem să fiu şi... filat de Securitate. La
86
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
87
capătul străzii apăruse şi un post fix de observaţie camuflat sub forma unei gherete a serviciului de întreţinere a străzilor...
Reţin doar un moment de totală derută interioară. Mai mult, de confuzie, de profundă ameţeală, când am fost luat de fratele meu, într-o seară, la... Operă. La numai trei zile de la eliberarea din celularul Aiudului, aruncat în plin spectacol... Verdi! Contrastul de sunete şi lumini cu ceea ce lăsasem foarte recent în urmă era atât de total, de violent şi de neverosimil, încât pentru o clipă am început să-mi pierd cunoştinţa. Un haos dureros de acut de senzaţii şi imagini copleşitoare. A fost prima mea impresie trăită în „lumea liberă". Aveau să-i urmeze şi multe altele.
Am fost deci aproape „expulzat" din Cluj, mai ales la presiunile cumnatei mele, o olteancă incultă, dar foarte şmecheră, profesoară de matematici, de curs mediu. Va fi fost, nu contest. Dar cu mine s-a comportat dezgustător. Şi mă mai întreb, uneori, de ce n-am... „sentimentul familiei". Simţea, de altfel, că nu existau între noi - foarte delicat spus - nici un fel de afinităţi. Am plecat deci, cam după trei luni de stat pe ghimpi, la Bucureşti, cu sentimentul unui salt în gol, în necunoscut. Nu mă mai mira nimic. Blazare plus resemnare era starea de spirit dominantă. Văzusem şi trăisem, în cei opt ani de detenţie, atâtea, încât eram complet imunizat la orice surpriză, incapabil de cea mai mică indignare. Şi, în definitiv, devenisem pentru „familie" doar un străin, dublat de un personaj cel puţin incomod. Singurătatea mea din închisoare continua din plin, în noile condiţii, doar altfel.
O surpriză plăcută, totuşi, la Bucureşti. Doi dintre bunele mele cunoştinţe, din perioada Facultăţii de litere - de fapt doar doi colegi mai tineri -, Remus Niculescu şi Theodor Enescu (acesta decedat recent), deveniseră cercetători la Institutul de Istorie a artei al Academiei. Nu le bănuiam această orientare, produsă foarte probabil şi de constrângerile epocii. Aveau încă din facultate pasiunea studiului şi vocaţia intelectualităţii. M-au prezentat lui G. Oprescu, directorul Institutului, care mi-a declarat că „nu mă cunoaşte", dar că aş putea „lucra" la Institutul său. M-a rugat să-i povestesc „închisoarea" şi ochii săi au început să se... umezească. M-a surprins, sincer, această reacţie umană, spontană, atât de deosebită, ca să nu spun mai mult, de cea a lui G. Călinescu. Invitat la masă de Theodor Enescu (între timp se căsătorise), soţia sa m-a primit însă formal şi rece. Mă purtam evident stângaci, nesociabil. îmi dădeam bine seama cât de inoportun şi de absent eram. Ieşisem de mult din lumea socială şi readaptarea se făcea cu multă dificultate. Mai ales că niciodată n-am fost ceea ce se numeşte un foarte bine educat „om de lume".
Sunt, din nou, în situaţia de a detesta servitutile inevitabile ale cronologiei. Aş fi dorit să fi putut „sări" şi peste acest episod al deportării. Să nu-1 mai evoc, într-atât el a lăsat, în amintirile şi reflexiile mele, urme dintre cele mai dureroase şi adesea greu de suportat. Deci, am plecat la Bucureşti şi cu intenţia de a-mi clarifica situaţia civilă, de a-mi face „acte", de a-mi scoate un nou buletin de identitate. M-am prezentat deci la circumscripţia de miliţie, de care, teoretic, aparţineam. Am simţit, după o aşteptare de o oră-două, oarecare agitaţie. Un ofiţer, înalt şi negricios, s-a uitat lung,
atent, dar şi curios la mine. Apoi a dispărut. Pentru ca, după puţin timp, un altul să vină să-mi comunice, pe un ton mai curând administrativ--birocratic decât agresiv, că mi s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Lăţeşti. N-aveam voie să părăsesc sediul miliţiei. Spre seară, un plutonier m-a luat, cum s-ar spune, pe sus, m-a escortat în tren şi m-a depus, ca pe un pachet, la postul de miliţie local. Operaţia avea, după toate indiciile, un caracter de simplă rutină. Nu mai surprindea pe nimeni. Fusesem dat, între timp, în „urmărire generală pe ţară". Statul poliţist începuse să se organizeze, să se „rodeze". Pătrundeam într-un alt tip de societate decât cel lăsat la „plecare". Descopeream mereu noi mecanisme, stiluri administrative şi de comportare socială.
N-a fost, la drept vorbind, un şoc teribil. Mai curând o senzaţie de mare confuzie, de derută totală. Deprinderile detenţiei erau încă foarte puternice. Iar în trei luni n-am avut nici timpul unei readaptări reale, nici al unei adevărate reaclimatizări la regimul, fie şi foarte relativ, de „libertate". Detenţia continua doar cu alte mijloace. De la regimul carceral, la cel al libertăţii de mişcare limitate şi supravegheate. Nu aveam voie să părăsim satul decât pe o rază de 10 sau 20 de kilometri, iar duminica trebuia să semnăm, cu regularitate, într-o condică, prezenţa. Am acceptat acest nou ritual, ca pe încă o fatalitate. Ca pe o nouă absurditate, mai bine spus. Una în plus, în minus, ce mai conta? Pur şi simplu, nu vedeam nici o ieşire, nici o soluţie de viitor, nici o perspectivă. Trăiam, în continuare, la nivelul existenţei, să-i spun „sociale", de azi pe mâine, fără nici o speranţă precisă. Nu acceptam regimul comunist, dar nu-i întrezăream nici o alternativă credibilă. Ieşisem parcă din „istorie", proiectat într-un spaţiu abstract, supratemporal. O situaţie bizară ce mă deruta şi mă paraliza în acelaşi timp.
Toţi mi-au spus că am avut mare noroc. Mi s-a repartizat o „casă", lângă o fântână, dar este un fel de a spune, părăsită recent de locatarii săi. Avantaj - aveam să constat repede - enorm. Nu numai din motive de alimentare, dar şi de higiena şi chiar de „grădinărit". Satul fusese „construit" (dar din nou, cuvintele trădează) de deportaţii din Banat, de la frontiera cu Iugoslavia, după conflictul cu Tito (18 iunie 1950). Era o semicolibă din chirpici, acoperită cu stuf, cu o „cameră", bucătărie şi un fel de „antreu", de mici dimensiuni. Satul avea uliţe destul de largi, cu curburi şi întretăieri, pentru mine mult timp stranii, enigmatice. N-aveau, aparent, nici un sens. Pentru ca, mult mai târziu, să aflu, după eliberare, de la un colocatar, care stătuse de vorbă cu un aviator de la „aviaţia utilitară", ce zburase deasupra satului, că fusese „construit" după un plan în formă de... seceră şi ciocan. Probabil că şi alte sate din aceeaşi categorie. Trăiam în plină perioadă stalinistă când toate aberaţiile erau posibile.
încerc să comprim şi să rezum la maximum toate detaliile instalării şi adaptării la acest nou regim de viaţă. Mai bine de o lună am fost cu totul izolat de restul lumii. Apoi am intrat în legătură cu familia de la Iaşi şi cu L. de la Cluj. Pe parcursul a unui an, doi, poate mai mulţi, mi-am organizat un interior suportabil. Mi-am adus o serie de obiecte de uz casnic, L. mi-a trimis o dună. La picioarele mele dormea un pisoi la care ţineam foarte
Adrian Marino
mult. Treptat, treptat, mi-am instalat şi o sită contra ţânţarilor şi muştelor, la uşa de la intrare. Mi-am instalat chiar şi un fel de duş, în spatele casei. Atunci mi-am dat seama de imensele avantaje ale fântânii din apropiere. Cu cinci-şase găleţi rezervorul se umplea repede. Vara, udam „grădina", în care cultivam doar pepeni (cantalupi şi ananaşi). Cred că la Lăţeşti am făcut, în fiecare vară, adevărate „orgii" de aceste fructe. Casa avea şi o jumătate de pogon de pământ arabil, dar pe care nu-1 cultivam singur. „Agricultor" la sapă şi praşă? în nici un caz! îl dădeam „în parte", furat cu regularitate de partenerii mei de afaceri. într-o dimineaţă, în perioada recoltei de porumb, i-am surprins, dar m-am făcut că nu-i văd. îmi înfrumuseţam interiorul cum puteam, înrămând cu papură diferite gravuri şi portrete decupate. Un portret al lui... Montaigne îl am şi azi, adus de la Lăţeşti, ca o amintire. De fapt, singurul păstrat din această perioadă, pe care, o repet de o mie de ori, aş vrea s-o uit total. S-o smulg definitiv din amintirea mea. Dar nu pot.
Mă simţeam teribil de izolat şi singur. Nu cunoşteam, la început, pe nimeni, dar absolut pe nimeni. M-am închis definitiv în mine. Refuzam orice contact cu o lume care nu era a mea. Şi „stilul de viaţă" mă izola, mă singulariza, mă făcea multora ciudat şi chiar antipatic. Existau de altfel mai multe categorii de deportaţi şi toate izolate între ele, „Celebrităţile", VIP-urile, ca să mă exprim astfel, ca Dna. Măria Antonescu, soţia Mareşalului, care păstrase o oarecare morgă, sau Dna. Codreanu, soţia Căpitanului, recăsătorită, devenită între timp, chiar în Lăţeşti, „Dna. Colonel Praporgescu", aveau gospodării, grădini, destul de bine instalate şi organizate. Soţia Căpitanului, de altfel, o femeie de treabă, făcea tot ce-i stătea în putinţă să uite şi să i se uite „trecutul". Situaţie ambiguă şi absurdă. Multe puteam să-mi imaginez. Dar că, într-o bună zi, voi deveni „clientul" soţiei Căpitanului, de la care voi cumpăra cu regularitate ouă, o astfel de situaţie era mai mult decât suprarealistă.
O altă categorie era a unor foşti moşieri şi „criminali de război". Ea nu prezenta particularităţi deosebite. Cel puţin din punctul meu de vedere. Un grup compact, majoritar de fapt între foştii deţinuţi politici, era cel legionar. Inutil să mai precizez că nu aveam nici un fel de afinităţi nici cu acest mediu. Existau, bineînţeles, şi alte categorii despre care voi aminti în continuare, într-o altă ordine de idei. Treptat, un mic sistem de relaţii personale s-a stabilit în mod spontan şi foarte selectiv, după unele afinităţi (o distinsă fostă aviatoare, foarte stilată, Nadia Russo, de pildă). El merită, după cum se va vedea, o anume atenţie. Dar la început, problema esenţială era doar a supravieţuirii fizice, morale şi, nu în ultimul rând, în cazul meu, intelectuale.
Am înţeles destul de repede de ce nu puteam fi, celor mai mulţi, simpatic... în primul rând, prin modul meu de viaţă. Toţi sau aproape toţi lucrau din greu ca „zilieri" la GAS-ul din apropiere, din Borduşani. Alţii găsiseră de lucru la Feteşti. Eu duceam, în schimb, un fel de existenţă stranie, total independentă, de... gentleman farmer, de „rentier", întreţinut caritabil de familie. L. îmi trimitea 500 de lei pe lună, pe atunci o sumă deloc neglijabilă.
Viaţa unui om singur 89
La fel şi părinţii mei. Uneori m-au şi vizitat. Dar mă descurajau mereu. îmi reproşau amar implicarea politică (ceea ce L. n-a făcut niciodată). Tata, care era un om slab, îmi repeta: „ţi-ai distrus viaţa" etc. etc. Primeam cu destulă regularitate şi pachete de alimente şi haine. Simţeam deci, la unii, o anume invidie. Apoi, stăteam toată ziua închis în casă. Citeam, scriam, ceea ce nu mai făcea, de fapt, cred, nimeni. Contactul cu exteriorul îl păstram printr-un radio cu baterii (nu erau chiar foarte multe aparate în sat), uneori destul de greu de procurat. A jucat un rol important în viaţa mea de atunci, deoarece - doar prin el - eram la curent cu evenimentele şi evoluţia politicii internaţionale. Editorialele lui Jacques Debu-Bridel de la Radio Monte-Carlo, mai ales, pe care le urmăream cu regularitate, îmi dădeau o bună orientare.
Adevăratul contact cu exteriorul era însă prin corespondenţă. Un mijloc de supravieţuire morală. Scriam şi primeam multe scrisori. Ni se distribuiau duminica, la „Sfatul popular", după semnarea condicii de prezenţă. Destinatarii erau nominalizaţi, unul câte unul, cu voce tare. într-o săptămână am primit chiar... şase scrisori. Ceea ce m-a expus imediat ironiilor şi sarcasmului. Şi ca însingurarea mea să fie desăvârşită şi inconformismul cu totul condamnabil, făceam chiar şi comenzi la „Cartea prin poştă". Care - culmea! -veneau cu regularitate. Cred că eram singurul din sat. Pe scurt, treceam drept un antipatic, nesociabil, bizar şi, mai ales, foarte greu de clasat. O ciudăţenie totală. Imaginea socială a unui individ este totdeauna categorială. Iar eu nu mă integram în nici o definiţie curentă. Un „destin" ce mă va urmări până azi. La început, am suferit într-o oarecare măsură. Apoi m-am resemnat. M-am impermeabilizat moral. La Lăţeşti, am început să învăţ ce înseamnă, efectiv, izolarea şi singurătatea socială. Un „antrenament" care a durat şase ani. Adevăratele mele drame personale, profunde, incurabile, erau de fapt cu totul altele.
Mai întâi, nu ezit o clipă să declar că sufeream cumplit din cauza oribilei experienţe rurale. Constrângerea de a trăi ani întregi într-un mediu rural, primitiv, pe care-1 detestam din toată fiinţa mea, cu care nu aveam nimic, dar absolut nimic în comun, a fost mult mai dureroasă decât pierderea libertăţii. Un citadin iremediabil, prin origine, educaţie şi mentalitate, aruncat în plină junglă. Că familia mea figurează înArhondologia Moldovei nu este foarte important. Dar faptul că familia mea este citadină de cel puţin două secole este, din acest strict punct de vedere, dacă nu „important", cel puţin semnificativ. Evident, Lăţeşti era un sat artificial, netradiţional, scos din pământ, ridicat de primii deportaţi din Banat, aruncaţi din camioane, în plin Bărăgan. Dar satele din jur, prin care treceam uneori, erau „naturale", tradiţionale şi imaginea lor era elocventă. întâlneam figuri de o rară viclenie şi rapacitate. înregistram apoi - şi nu o dată - de la unii deportaţi ce nu plecaseră încă „acasă", ori nu mai aveau unde să se ducă, plângeri amare, de un resentiment cu adevărat tragic: „Nu ştiţi cât am fost de jefuiţi de sătenii din jur! Cum a trebuit să le vindem, uneori, pe nimic, tot ce aveam, ca să nu murim de foame" etc. Nu exagerau câtuşi de puţin. Când am citit, destul de recent, jurnalul unei deportate, Elena Spijavca (despre care am
yu Adrian Marino
şi scris, sau poate că am scris mai ales din acest motiv), am reîntâlnit şi am verificat acelaşi jaf cinic şi de mari proporţii. Să nu-mi mai vorbească nimeni, dar absolut nimeni, de „omenia" şi de „tradiţionala ospitalitate românească, ţărănească"...
La Lăţeşti şi în satele din jur, am perceput adevărata imagine a „ţăranului român", întrevăzută, de altfel, foarte negativ încă din literatură, în Ion şiMoromeţii şi alte texte. Sunt dispus - dintr-un scrupul de obiectivitate istorică şi sociologică - să admit o serie întreagă de argumente şi circumstanţe atenuante. Un instinct aprig de supravieţuire, o voinţă instinctuală, aproape animalică, de apărare şi conservare au, nu contest, unele explicaţii. In acest mod, ţăranul român a răspuns, în felul său, „terorii istoriei". I-a supravieţuit şi şi-a păstrat până azi fiinţa. Dar cu ce preţ? A devenit viclean, hrăpăreţ, duplicitar, egoist, uluitor de individualist. Nu mă regăsesc şi nu apreciez, în nici un fel, acest tip uman. Mai mult: îl detest. Şi toată ideologia sămănătoristo-poporanistă mi se pare o mistificare grosolană, de proporţii şi o imensă escrocherie morală şi socială. Iar agresivitatea sa obraznică, intolerantă. Puneam în faţa „casei" flori, am adus şi bulbi de lalele. Ca, într-o zi, un astfel de „ţăran", trecând pe uliţă, prin faţa mea, şi văzându-mă în grădină săpând şi udând florile, să-şi bată joc de mine şi să mă întrebe batjocoritor: „La ce sunt bune aceste flori?". Era evident că această preocupare îl irita. Venea în contradicţie directă cu întreaga sa deprindere şi concepţie de viaţă. Noţiunea de minimă gratuitate, frumos şi decorativ era cu totul străină acestui primitiv agresiv. Dacă aş fi putut, i-aş fi dat pe loc cu un par în cap. Numai un astfel de limbaj ar fi fost bine priceput de un astfel de individ rudimentar.
O suferinţă şi o pierdere ireparabilă a închisorii celor opt ani a fost, mai ales, întreruperea studiilor şi ruperea mea de orice mediu şi preocupări intelectuale organizate. Ieşisem de la Aiud cu o dorinţă imensă de a lucra, de a citi, de a scrie. într-un mod cu totul paradoxal, această perspectivă mi s-a deschis, larg şi dintr-odată, pe Bărăgan, în condiţii într-un fel disperate, iar în altul, deosebit de favorabile. In definitiv eram, totuşi, liber să citesc destul de mult ceea ce doream. Obligat nu eram să muncesc. Puteam dispune de întreg timpul meu. A fost şi a rămas, de altfel, una din constantele şi chiar obsesiile vieţii mele. Am început deci să citesc, cu un fel de furie greu de descris, a disperării şi recuperării. Era forma mea de refugiu, de supravieţuire morală şi, nu în ultimul rând, de acţiune şi chiar de „luptă" ideologică. Aş putea transcrie pagini întregi din prima versiune a acestei Vieţi. Prefer să concentrez doar esenţa unui moment decisiv, pot spune, al existenţei mele spirituale. Redeveneam eu însumi, în condiţii în acelaşi timp extrem de dificile, dar şi fecunde. Cine şi-ar fi imaginat răsturnarea unei astfel de situaţii?
Ceea ce mă uimea şi mă indigna în închisoare era lipsa de preocupări pur ideologice, pe de o parte, şi totala incultură, în special a generaţiei tinere, pe de alta, în domeniul istoriei şi al „gândirii politologice" româneşti. O luptă, indiscutabil onestă, dar fără rădăcini ideologice. Motivaţia etică şi cea patriotică nu mi se păreau suficiente. Detestam cu toţii comunismul,
Viaţa unui om singur yi
dar trebuia să-1 combatem şi cu argumente, cu armele sale. îmi dădeam deci tot mai bine seama că fără studii serioase şi de istorie socială şi politică românească - despre liberalismul şi iluminismul românesc, perceput ca prima orientare modernă criticistă şi proeuropeană a culturii române -acest obiectiv nu poate fi atins. Era, de fapt, o concluzie şi o necesitate intelectuală pur personală. Dar de o profundă motivaţie şi semnificaţie generală, riguros obiectivă. în realitate, aspiraţia era şi mai profundă, căci redeveneam, din instinct, „eu însumi". O stare de spirit pe care am trăit-o foarte intens mai ales după 1989.
Chiar în această fază îndepărtată azi, în timp, simţeam că nu eram, în esenţă, ceea ce se numeşte un „critic literar". De altfel şi una din cauzele profunde ale conflictului meu cu G. Călinescu. Aspiraţiile mele se îndreptau spre critica de idei şi spre ideologie. Şi la Lăţeşti, în mod cu totul imprevizibil, aceste tendinţe începeau, în mod nesperat, să se realizeze. Când am citit, mult mai târziu, într-un jurnal al lui Radu Petrescu, publicat mai întâi în Viaţa românească (un mărunt epigon călinescian, cunoscut încă de la Facultatea de litere), că „în Bărăgan, Adrian M. învaţă marxism-leninism" (A treia dimensiune, Bucureşti, 1984, p. 123), mi-am spus, încă o dată, cât de veninoasă este „viaţa literară". Atât a reţinut R.P. dintr-o deportare de ani de zile a unui fost deţinut politic? Nu actul deportării îl indigna, cu tot ce implica ea ca măsură represivă, abuzivă, pur dictatorială, ci numai faptul că citeam - oroare! - „marxism-leninism"! Şi de unde ştia el că „învăţ marxism-leninism", deşi - nu ascund deloc - am făcut (şi bine am făcut) şi astfel de lecturi? Şi, mai ales, de unde dorinţa aceasta - pur românească de altfel - de denigrare, de compromitere cu orice preţ, la un autor cu care n-am avut nici un conflict, niciodată? Dar asupra psihologiei „vieţii literare" voi reveni, pe larg, într-un capitol viitor. Căci ea mi-a otrăvit, într-adevăr, „viaţa", şi cât de incredibil...
A doua şansă cu totul nesperată, şi la prima vedere chiar neverosimilă, a fost faptul că L., universitară, avea nu numai acces la o bibliotecă specializată, dar dorea şi putea să împrumute cărţi. Mai mult: să scoată unele dintre ele chiar şi de la „Fondul Special" (pare incredibil şi totuşi este purul adevăr, pentru simplul motiv că directorul bibliotecii, C. Negulescu, îi era cunoscut) şi, mai ales, să mi le expedieze, cu regularitate, prin poştă, pe Bărăgan, sau să mi le aducă personal, ori prin alte metode, unele destul de rocamboleşti. în felul acesta, am început să mă documentez serios, să explorez zone culturale şi ideologice puţin frecventate anterior. Pe scurt, să devin sau să redevin un „om de studiu", în condiţii cu totul stranii şi nesperate. îi expediam L. lungi liste de cărţi, studii, reviste, şi tot ce găsea disponibil îmi trimitea. Am făcut, în felul acesta, mii de fişe, iar „fişierul" titlurilor îl păstrez până azi. Pe o hârtie de o altă calitate, azi îngălbenită, cu un scris care încă nu se stricase. Şi, culmea, am constatat că el îmi este încă uneori util, când uit câte un titlu rar, specializat. Am făcut din nou, recent, în primăvara lui 1998, această experienţă, când am scris studiul Cenzura în România. Cultura se bazează, orice s-ar spune, pe acumulare, conservare, continuitate şi organizare. Pot să râdă „pseudoeseiştii" de duzină,
92 Adrian Marino
oricât, de „fişe" şi „documentare". Din cauza unei astfel de mentalităţi subdezvoltate, cultura română nu are încă multe lucrări esenţiale de referinţă, rămasă minoră. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am evocat-o adesea, mai târziu, în texte şi contexte diferite şi asupra căreia voi mai reveni.
Cu unele ezitări, dar destul de repede, mi-am dat seama că pot scrie un studiu, chiar o adevărată monografie, despre Iluminismul românesc. Am păstrat şapte caiete în manuscris, dar nu sunt deloc sigur că sunt chiar toate. Nu le-am mai verificat şi, de altfel, faptul nu are nici o importanţă. De ce studii despre „iluminism" ? Pentru motivul, esenţial pentru mine (şi nu numai în acea fază de început, uneori inevitabil confuză), că această ideologie raţionalistă, critică, proeuropeană etc. corespunde nu numai aspiraţiilor mele profunde, dar poate oferi şi o bază reală pentru o incipientă ideologie democratică românească, antitotalitară. Pe toate planurile. Dreptei româneşti, marxismului-leninist nici nu mai vorbesc, nu i se poate opune, mai ales în România, decât o ideologie „liberală" de acest tip.
Studiile mele din Lăţeşti erau destul de serioase, dacă ele au putut alimenta, la revenirea în publicistică, o întreagă serie de articole din Lumea, şi chiar mai mult decât atât. „«Luminile româneşti» şi descoperirea Europei" şi „Din istoria teoriei «formă fără fond»" (culese în volumul Pentru Europa, din 1995), două texte de o anume consistenţă, au putut fi scrise, într-o fază anterioară, în cea mai mare parte, tot cu astfel de materiale culese, demult, pe Bărăgan. Mecanismul cumulativ şi implicit subversiv al culturii funcţiona şi în aceste condiţii foarte dure. Iar iluminismul este, prin definiţie, o teorie a culturii active, critice, militante. Mă regăseam, deci, în ea, cu voluptate şi convingere şi o cultivam în felul meu cu pasiune. în tăcere, recluziune şi izolare totală. Nu bănuiam cât de singulară, ca să nu spun „exotică", era şi a rămas poziţia mea. însă, pe atunci, nici nu-mi puneam o astfel de problemă. Acţionam în plan pur teoretic, abstract, dominat de o logică ideologică intrinsecă, prin simple afinităţi temperamentale şi culturale şi nimic mai mult.
Toată această, să-i spunem, „aventură intelectuală" n-ar fi fost posibilă fără devotamentul, rezistenţa morală şi puterea de sacrificiu a L. A fost, bineînţeles, imediat reperată, anchetată, „reţinută". Cariera sa universitară a fost iremediabil compromisă. Presiunile au fost enorme. Cum s-a „descurcat" ştie Dumnezeu. Pot spune, onorabil şi fără compromisuri. Dovadă că a rămas o simplă „lectoră" până la pensionare. Azi, când citesc prin unele ziare teorii absolutiste şi exigenţe radicale, semnate de unii care n-au nici cea mai mică intuiţie, noţiune şi experienţă a unor momente-limită - într-un cu totul alt context şi moment istoric, închis, unic, irepetabil şi fără nici o speranţă -, încep să nu mai dau doi bani pe astfel de rigorisme ieftine. „Purificarea moravurilor?" De acord, de o mie de ori. Dar, în primul rând, prin altfel de mijloace: acţiuni de durată şi în profunzime, prin reforme esenţiale şi de structură. Voi mai reveni asupra acestei teme extrem de importante.
Mi-am interzis - cum am precizat şi în „Preambul" - orice confesiuni pur sentimentale. Treceam, uneori, prin crize interioare teribile, greu de descris.
Viaţa unui om singur 9d
Exasperare şi descurajare. Cine poate fi în permanenţă „erou" inflexibil, douăzeci şi patru de ore fără încetare şi, mai ales, toată viaţa? Revin, îmi dau seama fără voie, asupra acestei teme obsedante, teribil de apăsătoare. Disperare, uneori, fără margini. într-un astfel de moment de depresie şi exaltare - o stare, într-adevăr, paradoxală - am făcut un gest total iraţional, fără a-mi lua nici cele mai mici precauţii. Am evadat. Am fugit pur şi simplu din Lăţeşti, din D.O. Ştiam că am fost „turnat" imediat, că la Cluj am fost filat pas cu pas. N-am văzut decât pe L. şi pe fratele meu, care pur şi simplu s-a speriat. întreaga escapadă a avut un sfârşit inevitabil: am fost, din nou, arestat şi condamnat la un an de închisoare, la „dreptul comun". Aş putea preciza, cu acte, date precise, oficiale, noul meu conflict cu Justiţia populară". Un gest inutil, la care renunţ fără nici o ezitare.
Nu reţin decât semnificaţia generală a unei acţiuni sincere, naive şi total disperate. Ce rost mai are să indic numele celor ce m-au „turnat"? Să notez doar, cu titlu de pură curiozitate, că în închisoarea de drept comun am fost numit şeful unei... brigăzi de cărămidari, cei mai mulţi ţigani analfabeţi. Nu era chiar „vocaţia" mea. Dar, în definitiv, şi în fabrica de la Aiud, unde mi-am mutilat un deget, nu făceam „balamale"? O experienţă, în felul său, unică, între hoţi şi oficiali căzuţi în dizgraţie. De pildă, un fost ministru adjunct, condamnat pentru prăbuşirea unei cazărmi, unde au murit câţiva zeci de recruţi. A intervenit o amnistie generală de 23 august şi după trei luni de detenţie am fost eliberat şi readus la Lăţeşti. Nu-mi explic bine prin ce împrejurări, „casa" îmi fusese păstrată. Şi, mai mult decât atât, ea a rămas intactă, deloc jefuită. Iar viaţa şi-a reluat acelaşi ritm, la prima vedere, monoton şi cenuşiu. Ca şi în închisoarea politică anterioară.
Nu pot să nu fac unele comparaţii, fie şi numai prin simple asociaţii de idei, cu reacţia vechilor mele relaţii intelectuale, de mare prestigiu, precum şi cu atitudinea noilor cunoştinţe, unele amicale, din Lăţeşti. încă o dată, şi dincolo de orice sentimentalism ieftin şi filistin, conduita L. a fost admirabilă. Să zicem că, pentru ea, evadarea în balta Dunării, vara, era şi un fel de vacanţă turistico-sentimentală. Că puteam înota în canalele de irigaţie din regiune' Că mediul, pentru ea, era cu totul „exotic". Motivaţiile erau însă mult, mult mai profunde. Nu insist. în această stare de spirit, îmi cade în mână un număr din Cotidianul (52, 23 dec. 1960), unde G. Călinescu, într-o pretinsă „cronica optimismului", Tinerii, făcea o aluzie directă la soarta mea actuală. Se vorbea acolo, în termeni suficienţi şi dispreţuitori, de tinerii pe care i-a cunoscut şi care toţi, fără excepţie, „au eşuat lamentabil". N-am mai controlat textul, într-atât mi s-a părut dezgustător. Citez deci numai din memorie. Unul dintre aceşti tineri iremediabil rataţi, cu oarecari inclinaţii intelectuale, un „Liszt al intelectualităţii" [sic!], a „căzut definitiv şi greu" în abisul cel mai imprevizibil. Că nu s-a întâmplat deloc, dar absolut deloc aşa este azi mai mult decât evident. Dar, pe atunci, în situaţia în care mă aflam - cu aproape cinci decenii în urmă - a fi executat în acest mod era (sau doar mi se părea) un act de o mare cruzime. N-am căzut câtuşi de puţin „definitiv" şi „greu". Aş spune chiar dimpotrivă. Este, dacă vreţi, singura mea „revanşă" legitimă faţă de această golănie sufletească
94
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
95
a lui G. Călinescu. Nu era, bineînţeles, singura, pe care o demonstra în presă. Dar, pe atunci, o astfel de constatare nu mă consola câtuşi de puţin.
Am trecut şi prin alte momente dificile, de dezgust şi disperare. Nu ştiu dacă mă onorează integral, dar îmi asum până la capăt toate gesturile mele. Aşa cum s-au întâmplat. Nu vedeam nici o ieşire onorabilă dintr-o situaţie pe care o socoteam şi nedreaptă şi absurdă. Mă iluzionam, în mod evident, dar am întrevăzut o posibilitate de salvare prin Tudor Vianu. I-am scris două scrisori (în 1958 şi 1962) - pe care, de altfel, le uitasem total - cu rugămintea de a interveni în favoarea mea. Mi le-a reamintit recent Geo Şerban, când ne-am reîntâlnit la Ambasada Americană, în mai 1997, cu prilejui lansării cărţii lui Mircea Carp, Vocea Americii în România (Polirom, 1997). A ţinut neapărat să-mi arate textul dactilografiat al ediţiei de Scrisori către Tudor Vianu, III (1950-1964), publicate ulterior (Bucureşti, Minerva, 1997). Le-am parcurs fugitiv, în volum. Erau demne. Nu-mi este deloc ruşine de ele. într-una strecuram chiar „şopârle". Dar mă iluzionam total când credeam că apelurile mele vor avea vreun efect. O ipoteză pe care însă o admiteam şi ulterior, mai mult formal şi omagial, pentru a „pleda" în favoarea lui T.V., într-un foarte scurt text despre această corespondenţă insolită (Manuscriptum, 2-4, 1997). Mă surprinde doar faptul că astfel de scrisori, evident cenzurate, i-au parvenit totuşi lui T.V. şi că, în plus, ele au fost şi păstrate. Dacă „domiciliul obligator" - după trei prelungiri succesive, ultima doar de un an, în loc de doi, cum era regula curentă - a luat sfârşit în 1963 şi nu în 1964 (când s-a desfiinţat acest regim), cauzele au fost, după toate probabilităţile, cum se va vedea imediat, cu totul altele. Mult mai plate şi mai vulgare. Din nefericire.
Treptat, treptat, mi-am făcut un mic cerc de cunoştinţe amicale, cu care aveam unele afinităţi. Unii au murit, alţii au dispărut, mai nimeni nu s-a ilustrat prin nimic. Poate cel mai proeminent, politic vorbind, devenit chiar deputat, în prima legislatură după 1989, a fost vecinul meu de casă, Victor I. Pica, pe atunci un tânăr elev, sosit după o condamnare de 8 ani, implicat în luptele de partizani din Făgăraş. Foarte curat sufleteşte şi profund onest. I-am fost un fel de „profesor", dându-i şi unele „lecţii", în vederea unui ipotetic bacalaureat. A fost însă din nou arestat şi eu i-am păstrat lucrurile, până când a venit mama sa (o ţărancă foarte demnă şi dârză) să le recupereze. Era şi literat, autor de plachete de versuri. Despre un volum autobiografic am şi scris în România liberă. A fost invitat, la sugestia mea, de către grupul Memoria, la Cluj. A căutat să ţină „legătura" cu mine şi după eliberare. M-a şi vizitat. Dar făceam parte, din vina nimănui, din două lumi total deosebite. Este, uneori, foarte trist să faci astfel de constatări. Să observi cum opoziţia anticomunistă este, de fapt, de foarte multe feluri şi cum ea generează, adesea, în mod inevitabil, şi destule „relaţii false". Oricum, o frumoasă şi „romantică" amintire.
Cazul lui Romulus Pop, zis şi „Bimbo", din cauza masivităţii sale de „elefant", fost student la medicină, inteligent, fin şi cultivat, era deosebit. Jumătate german, catolic, s-a căsătorit în Lăţeşti cu o tânără - misionară în felul său - Tereza, pe care nu o cunoscuse înainte, trimisă de familie ca
să-1 „salveze". în toate sensurile cuvântului. Voia să citească, să cânte la pian, dar mi se plângea că „nu are înţelegere". O soţie, indiscutabil onestă, serioasă şi cu putere de sacrificiu, nu însă şi intelectuală. Au făcut copii, a devenit în ilegalitate preot, a revenit la Cluj, de unde de altfel era şi originar. De la el am aflat că în Lăţeşti a sosit, la un moment dat, şi N. Balotă, pe care atunci nu l-am cunoscut. A „stat" numai doi ani, dacă nu mă înşel. „Bimbo" îmi dă şi azi, din când în când, telefoane afectuoase şi mă binecuvântează. Mi-a dăruit, foarte timid, şi o traducere. Şi-a scris şi amintirile, destinate să fie publicate în Germania, unde s-au stabilit fiii săi. Când Smaranda Vultur a venit la Cluj să facă „înregistrări" pentru cartea sa de anchete, eu m-am scuzat, dar l-am recomandat pe „Bimbo", a cărui lungă confesiune este textul cel mai veridic şi mai serios despre Lăţeşti. Un „izvor" memorialistic de prim ordin (Istorie trăită - Istorie povestită, Deportarea pe Bărăgan, Timişoara, Amarcord, 1997). Un om de o reală calitate morală, sentimental şi pur. Dar el nu era român decât pe jumătate...
Cât aş fi dorit ca versurile medievalului Rutebeuf, care uneori mă obsedează, să fi fost şi în cazul meu adevărate!
Que sont mes amis devenus Que favais de si pres tenus Et tant aimes ? [...] Je crois que vent Ies a otes.
într-adevăr! Ei au dispărut, s-au împrăştiat, în cele patru vânturi, sau au murit. Iar eu le-am supravieţuit, tant bien que mal. îmi amintesc, plin de melancolie bine disimulată (în primul rând faţă de mine însumi), şi de alţi doi dintre ei, decedaţi între timp. Unul în ţară, altul la Paris, în exil. Radu Mihăiescu, inteligent, bun vorbitor, lucid, nu fără o bună doză de himeră, pe care o aveam, de altfel, cu toţii pe atunci, la Lăţeşti. Voia să se întreţină dintr-o... ciupercărie, în care scop săpase, cu multe eforturi, o adevărată galerie. întreprinderea, bineînţeles, a eşuat. După eliberare şi-a refăcut studiile. A devenit chiar cercetător la Institutul de Lingvistică. Dar specialitatea sa adevărată erau lecţiile particulare, foarte rentabile, pentru candidaţii la examenul de admitere la Facultate. L-am reîntâlnit, şi după 1989, de vreo două ori, la mitingurile opoziţiei, o dată la Ateneu. Era îngrozitor de slab şi când am pus mâna pe braţul său am simţit, ca un fior, că aveam lângă mine un schelet. A murit după câţiva ani. Ca şi fratele său, Şerban, care venea la Lăţeşti pe o motocicletă. Apoi s-au certat violent. Nu mai intru în detalii.
Nicolae Evolceanu, „Nae", era şi mai „reuşit". Nepot al lui Mircea Vulcănescu, el provenea dintr-o familie din înalta burghezie, foarte bine educat, cultivat şi sociabil. Vorbea bine franţuzeşte, ştia şi englezeşte. Memorase song-uri şi hit-uri celebre ale epocii. De pildă, The man I Iove, de Cole Porter, al cărui text îl mai ţin încă, în parte, în minte, învăţat de la el. Era de altfel prieten cu Ilinca Cerbacef, cântăreaţă de muzică uşoară, cu un şlagăr de mare succes, în epocă, Pe valea Prahovei. Reprezentativ pentru tânăra intelectualitate românească occidentalizată a epocii, proeuropeană şi
96
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
97
democrat-liberală. Decapitarea sa a fost sinistră, cu urmări catastrotrofale pentru evoluţia ulterioară a României. Era, ca şi mine de altfel, un personaj inadaptabil, „exotic". Dar prin tact, discreţie, bună-creştere şi simţ al relaţiilor nu era deloc „strident". Mai mult decât atât: unanim simpatizat. Ne împrietenisem, de fapt, încă din penitenciarul de la Oradea, unde stăteam de vorbă, la geam, în franţuzeşte şi ne scriam pe tăbliţe de săpun, ascunse în locuri „conspirative". Aveam afinităţi evidente, pe multe planuri. Ne-am revăzut cu plăcere şi după eliberare. Şi eram, sau cel puţin el mă considera astfel, un prieten, ca să-mi povestească drama vieţii' sale: se căsătorise, între timp, cu o femeie alienată, bolnavă clinic, incurabilă, care-i făcea existenţa insuportabilă. îl „aşteptase" totuşi. Cred că din cauza acestei drame a şi plecat la Paris! La eliberarea mea, în 1963, i-am „vândut" toate „instalaţiile" şi „mobilele" mele.
Mai reţin încă două cunoştinţe apropiate: Ştefan Ciocâlteu, fire de boem-tapeur, de bună familie, şi Ştefan Davidescu care avea pasiunea corespondenţei. Mi-a şi scris de câteva ori, din Constanţa. Cred că mai trăieşte, dar alte informaţii despre el nu mai am. Activitatea mea publicistică, ulterioară, de autor etc. m-a rupt involuntar de multe alte asemenea relaţii. Ieşisem din rând, din anonimat, din „rezistenţa" indistinctă şi calitatea de „fost deţinut politic" nu mă mai definea. Uneori suportam cu greu noul meu statut social şi noua mea „calitate". Cu atât mai mult cu cât, după eliberare, am aflat - nu mai ştiu prin ce împrejurări - că am produs chiar stupoare şi infinită repulsie unui cititor din Făcăieni (de lângă Lăţeşti), care ştia de mine, când mi-a întâlnit iscălitura în Cotidianul. O astfel de răsturnare de situaţii îi era insuportabilă. Căci, pe atunci, nu aveam nici un prestigiu social sau intelectual...
Literatura în care am reintrat a fost şi cauza relaţiei ambigue, tensionate, apoi (absurd) ostile, cu cel mai interesant şi celebru personaj din Lăţeşti: Paul Goma (traiectoria acestor relaţii sinuoase va fi evocată, poate, mai târziu, într-un alt context; dar nu sunt deloc sigur, deoarece mi-am impus o maximă rezervă despre toţi foştii mei colegi de detenţie, cu care-mi este imposibil să „polemizez" în presă). Ciufut, turbulent, agresiv şi simpatic, era de o personalitate incipientă frapantă. Pus mereu pe proteste, pe demonstraţii publice de independenţă. Mânca, de pildă, la o „pensiune" din sat, dar a făcut repede scandal, cerând „îmbunătăţirea mesei". Şi este doar un exemplu. De la el am aflat de tulburările studenţeşti, că există un poet cu numele Labiş şi multe altele. îmi spunea că scrie şi mi-a arătat, nu o dată, şi unele din manuscrisele sale. Am reţinut şi mărturisirea că nu-şi corecta textele, pe care le relua totdeauna de la capăt, transcrise pe curat. Era, într-un fel, „fotograful satului", profesiune din care, în parte, „trăia". Păstrez şi acum un mic album cu fotografii făcute de Paul Goma. Nu pot dovedi paternitatea lor, dar acesta este purul adevăr. Lipseşte din album doar fotografia casei mele. Am făcut imprudenţa s-o împrumut unui jurnalist, care mi-a luat, după 1989, un interviu. Din fericire, în revista Memoria se păstrează o copie, o schiţă grafică, făcută după această fotografie publicată în ziar. Nu mai redeschid decât foarte rar acest mic album, păstrat pe biroul
meu. El este plin de amintiri dureroase, penibile, pe care vreau să le smulg din memoria mea. Voi reuşi? Nu sunt deloc convins.
Cel mai urât episod, greu de evocat, care-mi inspiră şi acum un imens dezgust şi o greaţă infinită a fost conflictul meu, devenit repede public, cu „Dr." Alexandru Bratu. El s-a dovedit plin de efecte negative, dintre care unele mă urmăresc până azi. într-un fel îmi „meritam" soarta. Plăteam din plin toate naivităţile activismului meu „ideologic", a cărui absenţă o resim-ţisem încă din închisoare. Pe scurt, faptele s-au petrecut astfel: „Dr." Bratu, PNT-ist, cu activitate şi unele funcţii în partid încă din 1946, trecea sau „poza" într-un fel de şef politic al „ţărăniştilor" din sat. Cum nu eram deloc interesat în astfel de ierarhii, acceptam tacit această situaţie de fapt. Deţinuţii politici - aveam să constat repede - se bucurau în zonă de un anumit prestigiu politic. Eram vizitaţi de unii tineri şi din satele din jur şi chiar de câţiva soldaţi în termen, de la o unitate militară din regiune. Exista, încă, în anii '60 un interes politic real şi o evidentă neaderenţă, ca să nu spun mai mult, la regimul comunist, pe atunci nu chiar foarte bine consolidat.
în această ambianţă, într-o dulce inconştienţă, am căzut de acord cu „Dr." Bratu că trebuie să oferim acestor tineri un mic text ideologic introductiv organizat. I-am spus Călăuza cercurilor TUNŢ şi a fost scris integral de mine. Nu mai ştiu ce conţinea, prin ce metode a fost multiplicat şi difuzat, inclusiv soldaţilor din unitatea din vecinătate. Cândva, arhivele se vor deschide şi textul va deveni, poate, accesibil. Ca şi materialele care ne-au atras condamnarea. Ele vor constitui, fără îndoială, încă un mic document al dosarului „literaturii ilegaliste" române. Sunt surprins eu însumi cât de detaşat amintesc toate aceste iniţiative, pierdute de mult în ceaţă, de tipul je est un autre. Iniţiativa, în sine, nu era însă greşită şi, în principiu, n-o regret nici acum. Cred, în continuare, că orice acţiune politică are nevoie măcar de o minimă justificare ideologică. Un anume activism şi propagandă mi se păreau indispensabile. Şi, în definitiv, în Lăţeşti, eram deportat tocmai din această cauză. Mă comportam, deci, consecvent cu mine însumi. Dar, ca şi la începutul acţiunii, lipsit total de experienţă socială, de intuiţia partenerilor politici, ceea ce avea să mă coste foarte mult. Mă interesa doar acţiunea şi nimic mai mult. Evident, o mare, imensă, naivitate. Explicabilă şi scuzabilă, totuşi. Mai ales în împrejurările de atunci.
Mi-am dat seama repede că „Dr." Bratu se prezenta peste tot, ca autor, „ideolog" şi alte asemenea sfruntate mistificări. Am protestat. La început, în forme mai blânde, apoi drastice, exasperat şi de tensiunea întregii „operaţii". Atunci am înţeles un evident adevăr, care a provocat explozia finală:'pentru „omul politic" român - de orice categorie - scriitorul, intelectualul, omul de litere, de condei, să spunem, nu era considerat decât un subordonat, un auxiliar minor, al cărui unic rol este doar să pună pe hârtie, în forme puţin mai fericite, ideile „şefului". El nu era şi nu este privit ca partener egal, ci numai ca subaltern. în plus, scriitorul, omul de cultură, complexa, era antipatizat din cauza pregătirii, ca să nu spun a superiorităţii sale intelectuale. Pe scurt, am rupt orice relaţie. O dată sau de două ori ne-am certat şi public, până la un abject pugilat. A fost un moment oribil.
98
Adrian Marino
Eşecul final, definitiv, al aventurii mele politice nefericite. Urmările s-au dovedit, moral vorbind, catastrofale. Deşi, pentru Securitate, era un semnal că mă „rupsesem", într-un fel, de PNŢ. Mai mult decât atât: cred că acest conflict (şi nu intervenţia lui Tudor Vianu) mi-a scurtat deportarea cu un an.
Călăuza a circulat, inclusiv la Bucureşti. Chiar şi C. Coposu a fost interogat despre provenienţa sa, după cum rezultă - în mod limpede - şi dintr-o „declaraţie" a sa, publicată în presă cu scopul de a-1 compromite. Şi L. a fost întrebată, indirect. Autorul n-a fost, totuşi, descoperit. Dar el a început să fie crunt bârfit de „Dr." Bratu. Am început să devin „trădător", „securist" etc. şi acest zvon a fost preluat de toţi cei ce se eliberau. El a fost reluat şi în exil. Nu mai dau nici o „bibliografie", într-atât acuzaţia şi calomnia erau absurde şi murdare. O calomnie pe care n-aveam cum s-o dezmint. O dispreţuiam profund şi nu înţelegeam să mă scuz şi să mă „explic" în nici un fel. Este adevărat că mă certasem cu „Dr." Bratu. Nu însă şi cu PNŢ, cu care acest personaj, tipic mărunt politicianist, se identifica în mod abuziv. Fapt este că, în libertate, în micile cercuri de activişti, care mai existau, s-a făcut gol în jurul meu. Din Lăţeşti, ieşeam „compromis" grav, deşi fusesem animat de cele mai bune intenţii.
Dezgustul meu de politică a devenit imens. Pe atunci, îl credeam definitiv. Am înţeles - şi evenimentele de după 1989 aveau să mă confirme încă o dată - că adevăratul intelectual nu este şi nu poate fi „asimilat" de „omul politic". Scriitorul, omul de cultură, nu poate fi decât un neadaptat, un rătăcit, străin, naiv, în astfel de medii, cu care, de fapt, el nu are şi nu poate avea afinităţi profunde. Un interes real pentru politica de idei, pe de altă parte, nu a existat şi nu există încă în România, nici anticomunistă, nici postcomunistă. Mă voi mai lovi, din plin, de această tristă şi inevitabilă realitate.
După un astfel de episod, care a urmat unei întregi experienţe traumatizante a închisorii, să nu vină însă nimeni să ne mai spună poveşti, inclusiv la TV, despre „eroismul" şi „combativitatea" detenţiei. Ştiu bine că experienţa mea negativă a fost, este şi va rămâne pentru totdeauna necomunicabilă, intransmisibilă. Revin asupra acestei situaţii, care mă obsedează, fiindcă este esenţială. M-am convins, o dată mai mult, de acest adevăr, citind şi menţiunea, atât de seacă, rece şi abstractă, despre „domiciliul obligator" din versiunea românească a Cărţii negre a comunismului (Bucureşti, Humanitas, 1989). O distanţă enormă între istoria vie, trăită şi cea scrisă, obiectivistă, după izvoare de mâna a doua, a treia. O confruntare penibilă. Pentru a nu mai vorbi de „dosarele trucate", confecţionate, falsificate, ale Securităţii. Pe astfel de pseudodosare nu se poate pune nici o bază. O temă acută ce va mai reveni, pe parcurs, în discuţie.
io
Refugiul la Cluj
încerc să rezum starea mea de spirit la eliberarea din D.O. şi, în general, după 14 ani, cu o formulă consacrată, de „privare de libertate". Bineînţeles, pe atunci nu vedeam şi nu evaluam întreaga situaţie cu claritatea şi, aş sublinia, cu duritatea de acum. Nici n-ar fi fost, de altfel, posibil. Dar, încă de pe atunci, o serie de concluzii mi se păreau evidente. Dincolo de toate nemulţumirile, antagonismele şi conflictele strict personale, care au jucat -nu ascund deloc - un rol foarte important, se desprindea, mai ales, o mare şi dureroasă decepţie, de alt ordin. Trebuie s-o repet mereu, deoarece ea este şi a rămas cheia întregii mele atitudini culturale şi sociale de atunci şi până la sfârşitul vieţii. Ea este de ordin strict ideologic. Aş vrea să subliniez, cum nu se poate mai apăsat şi mai limpede, această realitate. în cazul meu, ea a fost şi a rămas fundamentală, determinantă.
în definitiv, dincolo de orice fraze, iluzii şi mistificări, oricât de inocente, la ce se reducea, de fapt, întreaga „concepţie" a foştilor puşcăriaşi şi deportaţi politici? Doar la două - să le spunem - „principii": restitutio in integrum — când se discuta, rareori de altfel, despre reorganizarea României postcomu-niste - şi demascarea informatorilor, a „turnătorilor", continuată obsesiv până în perioada actuală prin problema „dosarelor", „legea Ticu" şi celelalte. Nu contest deloc, dar absolut deloc, legimitatea strict morală a unor astfel de preocupări. Aspiraţia purităţii morale este totdeauna şi necesară şi foarte stimulativă. Dar este o imensă iluzie să credem că după „o" demascare, „o sută", „o mie" de „demascări", „moravurile româneşti" se vor reforma în mod global, automat şi definitiv. O reformă morală şi civică nu este posibilă decât într-un alt climat social, civic, politic şi, mai ales, economic, prin reacţii de durată, transformate timp de generaţii în reflexe, în noi moravuri, într-o nouă mentalitate şi adevărată tradiţie. Şi cu aceasta am ajuns în miezul problemei: deplângeam profund nu numai dezinteresul total pentru critica marxist-leninismului, a sistemului comunist în general, dar şi lipsa unui proiect ideologic, social şi economic al României viitoare. Radical şi sistematic antimarxist, anticomunist: o Românie a „păturilor mijlocii".
Acest concept, de esenţă paşoptistă, revine în mod inevitabil în actualitate, în conştiinţa mea, cel puţin. Nu concepeam noua Românie postcomunistă decât ca o Românie capitalistă, în primul rând a păturilor mijlocii, cu un
iuu Adrian Marino
regim precis şi liberal al proprietăţii. 0 societate în care capitalismul să de dezvolte destul de repede, de jos în sus, prin întreprinderi mici şi mijlocii, încurajate de o politică foarte bine definită. La antipodul mamuţilor industriali ceauşişti şi al economiei centralizate şi planificate de stat. Şi ceea ce mă scandaliza cel mai mult era tocmai lipsa totală de interes pentru astfel de probleme ideologice, dar şi practice, capitale, esenţiale, fără rezolvarea cărora, orice s-ar spune, nu se poate reconstrui şi regenera o ţară. Obsesia era doar a „turnătorilor". Cu scopul, cel mai adesea, de a se plăti poliţe, a compromite un adversar sau un concurent şi, mai ales, de a ne pune cât mai vizibil în valoare: „Ce mare caracter sunt", „ce vigilent sunt eu" etc. etc, O falsă eroizare, pe care, foarte eufemistic spus, n-o puteam „asimila" sub nici un motiv.
Pe scurt: pentru ce am suferit, am fost umilit etc. etc. ? In definitiv, care a fost motivaţia şi justificarea „sacrificiului" meu? Pe care nu-1 supraevaluez în nici un fel, dar care a fost totuşi real, chiar foarte real. Nici una dintre aspiraţiile mele profunde, esenţiale, de „structură" (ca să mă exprim astfel) nu preocupa, de fapt, pe nimeni. Nu erau proiectate - fie şi numai abstract, ideologic - într-un viitor chiar şi ipotetic. Nici o imaginaţie politică. Decepţie totală şi pe toată linia. Ideea de partid modern, organizat, lipsea şi ea. A ideii de partid de „cadre" era cu atât mai străină acestei mentalităţi strict personalizate, empirice şi improvizate. încă din închisoare, am constatat doar marea realitate românească a carierismului individual, a politicii de grup şi de relaţii personale. Ştiu bine, acesta este şi unul din viciile profunde ale democraţiei. Dar, la „noi", astfel de aspecte erau mult prea evidente, generalizate şi de nivel mult prea „balcanic". Politica de grup, de clan, de anticameră, de camarilă personală a unui „şef nu mă interesa câtuşi de puţin. Din acest punct de vedere, făcusem o mare eroare. Inevitabilă şi ireparabilă. Nu mai era nimic de făcut.
Situaţia mea personală, morală era şi mai gravă şi dintr-un alt motiv. O violentă contrarietate şi o profundă decepţie de alt gen. Pentru ce şi pentru cine mi-am părăsit studiile, lecturile, preocupările intelectuale, despre care dădeam unele semne, să le spun, „încurajatoare"? Scrisesem chiar şi o carte, o „premieră" în felul său: Viaţa lui Alexandru Macedonski. Şi toate acestea au fost părăsite - îmi spuneam uneori, în momente de disperare interioară - pentru totdeauna, pentru ce şi pentru cinei Pentru nişte mediocri politicieni, uneori de operetă, căci „mari oameni de stat" n-am întâlnit, din nefericire, în „închisorile mele". Ei erau la Râmnicu Sărat, la Sighet etc. Ca să nu mai vorbesc de veleitari, de tipul „Dr," Bratu. Dar, din nou, apărea obsesiv dilema esenţială: ce era mai important, pentru mine, în viitor: să-mi urmez, să spunem, cum voi putea, „vocaţia", sau să continui activismul politic, care s-a dovedit, cel puţin până atunci, ratat, plin de deziluzii şi decepţii ? Mai ales, într-un nou context politic, intern şi extern, fără nici o perspectivă. Alegere dificilă, crucială. Ea s-a produs spontan, aş spune instinctiv, organic, fără nici o deliberare înaintea unui gest sau altul. Dar tot atât de firesc simţeam că nu puteam părăsi, în nici un caz, idealul meu ideologic de tip liberal: iluminist-paşoptist-democratic-european. El
Viaţa unui om singur 101
îmi intrase, ca să spun astfel, „în sânge". Pe parcurs se va vedea că am reacţionat constant şi consecvent doar în acest sens. Chiar dacă în forme, mai totdeauna, obscure, neştiute. Unele n-au fost făcute „publice" nici până azi. Şi nici nu mai simt, de fapt, această necesitate. Eram mereu de acord cu mine însumi şi aceasta îmi era de-ajuns. Mă iluzionam? Mă narcotizam? Poate că da, poate că nu.
Situaţie foarte dificilă - aş spune adesea chiar imposibilă - agravată de încă o împrejurare. Inevitabilă, salvatoare, într-un fel, dar, mai ales în primii ani, foarte, foarte greu de suportat. Stabilirea sau, mai bine spus, „refugiul" meu la Cluj - aveam să-mi dau seama foarte repede - a echivalat cu un al doilea „domiciliu obligator". Nu este nici o exagerare. Nici cea mai mică exagerare. Că, pe parcurs, situaţia s-a îmbunătăţit treptat, în mod constant, este iarăşi adevărat. Dar Clujul a rămas, până azi, pentru mine, un mediu străin, opac, adesea ostil, în care nu m-am putut integra niciodată. Veneam şi dintr-o altă provincie, cu o altă mentalitate, limbaj şi scară de valori. Mă loveam de realităţi noi, provinciale, unele foarte dure, pentru care nu eram deloc pregătit. Nimeni nu era, de fapt, „vinovat" de aceste antagonisme inevitabile. Ceea ce nu înseamnă însă că n-au existat. Şi încă din plin. Că ele nu mă loveau direct, nu mă jigneau, nu-mi făceau aclimatizarea extrem de grea. Ca şi la Lăţeşti, îmi „blestemam" uneori „soarta". Nu era - o spun încă o dată - mediul meu. Nu percepeam, mai ales, la început, realitatea esenţială: reveneam, pătrundeam şi trebuia să mă adaptez, în primul rând, unui alt tip de societate, într-o altă Românie, cu alte valori, ierarhii şi criterii de selecţie. Cu, mai ales, alte „elite", de fapt contra-elite. Dar dominante, discreţionare, arogante şi provinciale. îngrozitor, adesea, de provinciale. Se înţelege de la sine că integrarea şi dialogul real erau, mai ales la început, în astfel de împrejurări, practic imposibile. Dacă nu direct ostile şi inevitabil conflictuale.
Oricât aş vrea să păstrez o discreţie totală asupra unor detalii strict personale, sau sentimentale, trebuie să mărturisesc pe faţă, în cel mai pur spirit al adevărului, că fără ajutorul L. şi al familiei sale aş fi fost un om pierdut. Am fost, cum se spune, pur şi simplu „cules de pe drumuri". Adoptat şi integrat într-o familie, cu care - nu este în nici un caz o „obiecţie", doar o constatare pur obiectivă - nu aveam, în primii ani mai ales, în mod firesc şi fără vina nimănui, nimic comun. Pare, din nou, aproape neverosimil, dar familia L. s-a purtat cu mine, un străin total, pe deasupra şi dificil, ciufut etc, într-un mod admirabil. Era alegerea fiicei lor şi părinţii ei n-au împiedecat-o, în nici un fel, să-şi organizeze viaţa aşa cum dorea. Dimpotrivă. Să mai adaug, că o astfel de atitudine, faţă de familia mea „ieşeană", distanţa era astronomică? Trebuie precizat, fără a mai intra în amănunte, că familia L. aparţinea unui cult neoprotestant, „Studenţii în Biblie", şi că etica lor nonrigoristă era generoasă, liberală. Nu aveam nici o afinitate, dar absolut nici una, cu nici un fel de mentalitate religioasă. Dar totdeauna mi-am spus că este mai bine să ai un conţinut interior, oricare ar fi acesta, decât să fii gol de orice conţinut, cum sunt, de altfel, cei mai mulţi dintre noi.
O familie exemplară în felul său, de o discreţie şi o bunăvoinţă, pentru mine, neverosimile, paradoxale, cu care n-am avut niciodată nici cel mai
102
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
103
mic conflict. N-au încercat să mă convertească, precum n-au făcut-o nici cu L. Iar discuţiile sau controversele „teologice" au fost mereu evitate cu multă grijă. O singură dată, mama L., cu adevărat un cceur simple (asemenea eroinei lui Flaubert), mi-a ripostat, agasată desigur de... aerele mele intelectuale: „Şi eu citesc Biblia!". Dar cu o infinită blândeţe. Şi azi, când îmi reamintesc de această „pereche biblică" (în ironiile mele inocente sau mai puţin inocente), nu pot să nu-i aduc omagiul meu. O familie admirabilă, total străină, de fapt, de mine şi eu de ea. Dar, nu mai puţin de neuitat. Lângă ei, am intuit ceva şi din ceea ce se numeşte „spiritul creştin". Sau din ceea ce credeam (sau îmi imaginam) că ar putea fi acest „spirit creştin". Mereu mitizat, teoretizat, cam de vreo două mii de ani. Dar foarte, foarte rar trăit efectiv şi mai ales pus în practică.
Este, într-un fel, şi „drama" esenţială, profundă a creştinismului. O religie - îmi spun adesea - mult prea radicală, absolutistă, irealizabilă şi deci utopică. La antipodul structurii naturale umane. Dar o astfel de controversă, mult prea profundă, nu poate fi expediată chiar atât de repede. Notez doar o simplă impresie şi reflexie personală şi nimic mai mult. N-aş spune, totuşi, foarte, foarte superficială şi chiar deloc „studiată". Oricum, ea nu este una din preocupările şi pasiunile mele.
O altă realitate, infinit mai prezentă şi mai apăsătoare, rămânea mereu, zi de zi, presiunea extrem de vigilentă a Securităţii. Mă eliberasem, într-adevăr -dar este un fel de a spune -, pentru a intra, a mă integra unui adevărat stat poliţist, în curs de perfecţionare. Ne aflăm, să reţinem, totuşi, în 1963, deci în plin proces de organizare şi de „rodare" securistă. Când am venit de la gară, la locuinţa L., din strada E. Grigorescu 72, o maşină a Securităţii mă aştepta lângă trotuarul din faţă. Ofiţerul respectiv s-a uitat, foarte ostentativ, la ceasul de la mână, pentru a-mi semnaliza că a înregistrat ora sosirii mele şi că sunt luat, strict, sub control. Ceea ce s-a şi întâmplat prin instalarea unui post fix de observaţie în cabina de la intrarea Casei copilului, de peste drum. Am fost filaţi, ani de zile, atât eu cât şi L., în oraş, prin maşini şi troleibuze. N-are sens să mai intru în zeci de detalii, toate anecdotice şi, mai ales - ceea ce este infinit mai grav tot mai nesemnificative. Căci răul se banalizase. Securitatea intrase în existenţa cotidiană. Devenise un fenomen tot mai „normal", firesc noii societăţi. In bună parte, o instituţie dacă nu total derealizată, în tot cazul „dezamorsată" ideologic în aspectele şi efectele cele mai stridente. De unde, un sentiment nou, cel puţin pentru mine, de stranie blazare şi cvasiindiferenţă. Un simplu fenomen de viaţă curentă. O a doua natură şi atât. II acceptam ca pe o fatalitate inevitabilă sau fenomen natural.
Privind de la distanţă şi cu toată răceala, această „adaptare" în proporţii de masă a fost şi a rămas unul dintre aspectele cele mai grave, mai profunde şi, deocamdată cel puţin, încă nevindecate ale comunizării ţării. Pentru mine, a fost o situaţie şi foarte greu şi foarte uşor de suportat. Căci înţelesesem, de mult şi în esenţă, mecanismul său de funcţionare. Şi apoi -amănunt deloc neglijabil - în 14 ani de „detenţie" căpătasem un „antrenament". Şi acest fapt mă ajuta - îmi dădeam tot mai bine seama - să
suport foarte multe restricţii, cu o anume „filozofie" ce începea să se precizeze cu claritate.
Problema imediată, esenţială, era însă pentru mine cu totul alta: cum să-mi organizez, cât mai suportabil şi în acord cu tendinţele mele profunde, noua viaţă în „libertate". Şi, în acelaşi timp, să-mi recapăt sau să-mi formez un comportament pe cât posibil normal, acceptabil. N-am reuşit, la început, decât în foarte mică măsură. Temperamentul meu era şi a rămas mult prea „dificil". Dar în ordinea organizării vieţii de „familie" şi chiar a unui mic spaţiu de lucru am înregistrat unele progrese. Apartamentul L. şi al părinţilor săi era destul de confortabil. Dar o cameră fusese rechiziţionată, încă din perioada sovietică. Astfel că, acum, cele două noi familii erau restrânse doar în două camere. Cu tot ceea ce implică această incomoditate locativă. Detaliul pare şi chiar este prozaic. El dă însă o indicaţie foarte precisă asupra condiţiilor reale de viaţă cotidiană sub comunism. Să mai spun că eram şi foarte săraci? Şi că L., ca să putem face câteva rafturi de cărţi, a împrumutat de la un văr al său 3 000 de lei? Dorinţa de a-mi forma o bibliotecă trecea înaintea multor alte aspiraţii. Şi, treptat, visul a început să se realizeze. Mai târziu, am început chiar să şi leg unele volume, să cumpăr, pentru diferiţi autori, pânză în culori variate. Iar L., prin relaţiile sale la legătoria bibliotecii BCU, reuşea şi o astfel de performanţă. Evident, contra „cost". Făceam cunoştinţă, şi în acest mod, cu economia paralelă, foarte reală, sub regimul comunist. O mare şi dublă realitate, care continuă până în perioada actuală. Nu este nevoie să fii „economist" ca să observi, cu ochiul liber, această permanentă „dedublare".
O primă (şi ultimă!) încercare de a ocupa un „post", de a avea un „salariu" s-a soldat cu un eşec total. De altfel, mai mult decât previzibil. Făcusem unele sondaje în direcţia Institutului de istorie literară al Academiei RSR şi I. Pervain, şeful său, ar fi fost chiar dispus să mă angajeze, dar în realitate doar pe post de „negru". M-a poftit chiar să „beau" cu el şi să perfectăm o „înţelegere". Aveam şi o vagă recomandare de la Iorgu Iordan către „academiciana" Raluca Ripan, preşedinta filialei locale a Academiei. Evident, nu m-am prezentat „bine". N-am ştiut niciodată să solicit ceva. Iar să stau cu pălăria în mână în faţa unei pseudosavante cu atât mai puţin. Iorgu Iordan mi-a reproşat, de altfel, atitudinea mea. Devenise un oficial tot mai şters, foarte pe linie, fost Ambasador (de paie) la Moscova. Iar insistenţele mele, în parte motivate şi prin unele legături de familie, îl stânjeneau, îl iritau. Am resimţit din plin şi astfel de umilinţe.
Adevărul este că refuzul decisiv al încadrării mele venise, în realitate, din partea Securităţii. Mă aflam chiar la Institut, când un plutonier, însoţit de un securist... înarmat, a adus plicul fatal. Şeful de cadre, un oarecare tov. Mureşan, ulterior pensionat, tip burtos, suficient şi bovin (cu care mă mai întâlneam uneori pe stradă), mi-a spus, foarte arogant şi principial: „Noi recuperăm chiar şi toate deşeurile". In consecinţă, mi-a oferit, foarte generos, un post la fabrica de bere Ursus. „Să umplu sticle", a mai precizat el, foarte dispreţuitor, în stil sec, „administrativ". Bineînţeles că am declinat oferta. Şi astfel am rămas, până azi, un simplu liber profesionist. Marginal
104 Adrian Marino
şi, social vorbind, mereu un individ izolat şi obscur. Situaţia - mic document de epocă - merită, obiectiv vorbind, să fie privită puţin mai îndeaproape.
Este uşor, foarte uşor de spus, azi, după decenii de la consumarea faptelor, de caracterizat în mod negativ reacţia mea: „Ce tip resentimentar, plin de ranchiună, vindicativ!". Să admitem că lucrurile pot fi privite şi astfel. Este chiar foarte posibil, într-adevăr. Dar eu am dreptul să consemnez o serie de fapte şi să explic de ce adaptarea şi integrarea mea erau practic imposibile. Şi, mai ales, să demonstrez că, din punctul meu de vedere, nu mai puţin legitim, Clujul a rămas până azi - subliniez bine aceste cuvinte: până azi - oraşul unde am fost cel mai umilit şi insultat în viaţa mea. Şi sufletul uman - pe care nu-1 idealizez deloc, dar absolut deloc - este astfel făcut, încât el nu poate să nu reţină şi asemenea lovituri. Iar memoria afectivă este şi ea o realitate. O mare realitate psihologică, obiectivă, inevitabilă. Debitez, bineînţeles, banalităţi. Semnalez, de fapt, situaţii elementare, extrem de curente. Numai că viaţa, viaţa cotidiană, mai ales în condiţiile mele cu totul speciale, era făcută, pe atunci, numai din asemenea detalii umilitoare. In acelaşi timp anodine şi semnificative. Pentru a fi cât se poate de explicit, voi aminti deocamdată doar două categorii de exemple, culese din mediul universitar şi social, o serie de scene tipice. Ele spun, sunt convins, „tot", dar absolut „tot". Escapadele şi aventurile mele clujene „literare", pe larg, în capitolul următor.
Eram mereu şi peste tot considerat un personaj profund iritant şi antipatic. Un corp străin, inadaptabil şi inasimilabil. în mediul academic-universitar, pe măsură ce deveneam, efectiv, un „autor" şi nu chiar cu puţine „cărţi", o prezenţă tot mai supărătoare, inoportună, indezirabilă. Greu de ignorat şi de negat integral, dar şi mai greu de acceptat şi de asimilat. „Când plecaţi la Bucureşti?" o apostrofa pe L., agresiv şi obraznic, eternul I. Pervain. Cu înţelesul: „Când scăpăm de voi?". Iar un alt coleg al său, chiar de la catedra de franceză, un oarecare belfer I. Gheorghe, care nu reprezenta nimic, dar absolut nimic în cultura română, când i-am arătat prima carte publicată în franceză, a ţinut neapărat să mă insulte: „Cât ai plătit să fii editat?". Dar acestea sunt doar episoade în definitiv marginale. La fel, când Al. Piru m-a invitat, prin 1968-1969, la cursurile de vară de la Sinaia, pe care le conducea, marele academician, istoricul oficial ceauşist Ştefan Pascu m-a întrebat arogant: „Ce cauţi aici?". Aproape că m-a dat afară...
Unii, totuşi, bine intenţionaţi din cadrul Facultăţii de Filologie, au sugerat şi chiar mi-au pus uneori numele pe un afiş, cu prilejul comemorării lui Alexandru Macedonski şi Mircea Eliade. în definitiv, eram autorul primelor cărţi, în epocă, despre aceşti doi autori. Dar „decanii" şi „şefii de catedră", de tip Mircea Zaciu, au declarat, public şi cu scandal că-şi dau demisia dacă eu voi fi invitat. Ultimul personaj este şi autorul a nu ştiu câte notaţii veninoase, în Jurnalul său şi în presă, direct şi aluziv. Aceste atacuri continuă şi azi, în 1998. Pe unele, le-am citit personal. De altele doar am auzit, am luat cunoştinţă indirect, prin diferite ecouri. Evident că nu recunoaştem astfel de ierarhii locale, asemenea pretinşi „şefi de şcoală", la limita imposturii. Care „şcoală" ? Cu ce programe, principii, metode, într-adevăr
Viaţa unui om singur 105 originale? Numai prin astfel de criterii se legitimează o „şcoală". Nu recunoaştem, tacit sau nu, nici pe departe, astfel de „pseudomagiştri" locali, provinciali şi nici astfel de „şcoli". Cum să nu devii... profund antipatic în
astfel de împrejurări?
Rezum o întreagă stare de spirit, „sărind" multe episoade şi etape cronologice. Câteva scene tipice merită totuşi să fie reţinute, pentru semnificaţia lor simbolică. Intervine, în 1985, premiul Herder. El nu este mai mult decât ceea ce este. Deci nu foarte mult. Motiv pentru care Dna Virgil Vătăşianu să-mi dea un telefon, profund indignată, scandalizată şi de o rară insolenţă. Dorea să verifice incredibila veste. Nu-i venea să creadă. Cum mi-am „permis" să primesc eu, un oarecare, acelaşi premiu cu al „ilustrului" său soţ (istoric al artelor, între timp decedat) ? A trebuit să-i descriu diploma, să-i precizez legătura de piele de căprioară, medalia comemorativă etc. Dar nici aşa nu cred că am convins-o pe deplin. Un marginal, un obscur oarecare, „egal" cu „marele" academician Vătăşianu? Situaţie absurdă, total inacceptabilă. Este foarte adevărat că trăiam foarte izolat, „necunoscut", fără nici o circulaţie socială. Iar „prestigiul" meu local, social vorbind, era practic nul, inexistent. Cel puţin doamna în cauză a fost insolentă doar la telefon. Pseudosavantul Hadrian Daicoviciu a fost, în schimb, de o mârlănie incalificabilă, în modul cel mai direct posibil. Fusesem rugat de o cunoştinţă elveţiană din Lugano să obţin unele materiale şi informaţii de la Muzeul de Antichităţi, considerat desigur, de personajul amintit, drept o proprietate personală. Am fost de-a dreptul refuzat şi insultat într-un mod insuportabil. Este greu, foarte greu, să uiţi astfel de jigniri nemeritate oricât ai dori acest lucru.
Uneori s-a depăşit orice limită a agresivităţii. O bibliotecară maghiară m-a dat pur şi simplu afară din sala fişierului central, cu acces într-adevăr limitat. Deşi devenisem ceea ce se cheamă un „autor". Nu făceam, desigur, nimănui nici o impresie. Nu m-am putut stăpâni şi am dus-o în faţa fişierului la litera respectivă. Aveam o fişă analitică purtând numele meu. Destule titluri, inclusiv zeci de extrase străine. Am ridiculizat-o total. „Cât aţi mai scris!" a fost singurul său răspuns. Aceasta înainte de 1989. Dar şi după, mi s-a întâmplat să fiu... dat încă o dată afară din sala de reviste. Am reclamat-o directorului Doru Radosav, istoric, cu care m-am înţeles mereu foarte bine şi care a chemat-o la ordine. Mi s-a plâns că a fost admonestată fiindcă am reclamat-o. I-am răspuns „să nu se mai creadă pe vremea lui Ceauşescu". Şi că, mai ales, trebuie să respecte „un scriitor român". Oricare ar fi acesta. „Şi dacă nu-1 respectă, are exact ceea ce merită." Cu voce tare să audă toţi cititorii. Nu ştiu dacă a învăţat bine lecţia. Cam acesta a fost „stilul" relaţiilor mele cu instituţiile culturale clujene. Şi rămân ferm la ideea că orice funcţionar public, inclusiv bibliote-cari-bibliotecare, trebuie să aibă, oricând şi oriunde, un comportament civilizat. în toate împrejurările. Faţă de oricine. Doar că administraţia română este încă departe, foarte departe, de acest nivel civic.
Mă întreb însă şi azi care a fost cauza principală a acestor incidente, mai mult decât neplăcute. Strict obiectiv vorbind, o parte din vină aveam şi eu. Nu respectam, uneori, convenţiile sociale minime. Nu surâdeam în dreapta
106
Adrian Marino
şi în stânga. Uneori nici nu salutam pe cei ce credeau că au dreptul să fie omagiaţi cu toată reverenţa. Nu respectam, mai ales, „autorităţile" şi ierarhiile birocratice, administrative, locale. In birouri nu intram timorat, servil şi cu jalbe umile în mână. Nu puteam trece decât drept un tip arogant, antipatic şi, precum în copilărie, chiar „prost crescut". Doar că acum interveneau şi unele nuanţe agravante de psihologie locală şi socială. Aveam o ţinută evidentă de „refractar" etern, de inconformist şi insubordonat, de contes-tatar permanent al mentalităţilor locale dominante. O anumită morgă şi suficienţă provincială îmi erau, mai ales, profund antipatice. Evident, subliniez şi chiar exagerez astfel de aspecte pentru claritatea „demonstraţiei". Dar, în esenţă, aceasta era situaţia, strict obiectivă. Un mediu, mie, total ostil, inasimilabil. Rămâneam un etern străin, izolat şi inadaptabil. Nu mă simţeam deloc „bine". Aş fi dorit „să plec" undeva, în altă parte. Situaţie, de fapt, utopică, total irealizabilă. Numai „fericit" nu eram. Se înţelege, cred, de la sine. Scriu şi acest „capitol" cu o mare tristeţe.
Au intervenit şi două elemente total noi, cu alte efecte profund negative, străine de întreaga mea experienţă anterioară. Eram - social-etnic vorbind -un „moldovean", cu un început de aclimatizare în Bucureşti. Deci cu o psihologie specifică, formată în astfel de medii. La Cluj, dimpotrivă, m-am lovit, inevitabil, de o cu totul altă mentalitate. De un spirit străin întregului meu mod de a gândi, de a mă purta şi de a reacţiona. Făceam cunoştinţă cu o altă realitate, aspră şi brutală, adesea agresivă, care avea, nu mai puţin, motivaţiile sale. Este vorba, în două cuvinte, de o incompatibilitate radicală cu ceea ce s-ar putea numi „sufletul ardelenesc". ÎI simţeam dur, uneori chiar „câinos", lipsit de generozitate şi de gratuitate. De umor nici nu mai vorbesc. Intervenea şi destinul de eternă „provincie" al Transilvaniei. Zonă de margine, de frontieră, în vechiul imperiu austro-ungar. Un fel de zonă îndepărtată, cam în genul fortăreţei din II deserto dei Tartari de Dino Buzzati. Exemplu, bineînţeles, hiperbolic. Dar de o simbolistică, pentru mine cel puţin, elocventă. După Unirea din 1918, centrul de putere s-a mutat la Bucureşti şi Ardealul a rămas aceeaşi eternă provincie. Cu ierarhiile şi clanurile sale locale. Cu o mentalitate regionalistă tenace, evidentă. Cu exclusivismul său adesea „rău", închis şi neospitalier. Cunosc răspunsul şi, în esenţă, îl accept. Vinovate sunt, în primul rând, condiţiile locale şi istorice. De asuprire şi umilire constantă. De eterni iobagi, sub stăpânire străină. Victime ale unor permanente tendinţe de deznaţionalizare, intensificate mai ales în secolul 19. Lipsa de drepturi naţionale şi democratice a fost indiscutabilă. O realitate mai mult decât evidentă.
Toate acestea sunt perfect adevărate. Numai că la fel de adevărate, de inevitabile sunt şi alte realităţi, nu mai puţin istorice. Dacă le acceptăm într-o situaţie, în cazul românilor transilvăneni, trebuie să le admitem şi în cazul ungurilor. Care, şi ei, au istoria lor locală, tot ardeleană. De sute şi sute de ani. Nu mă preocupă acum rezolvarea nici unei controverse istorice. Deşi, din punct de vedere strict democratic (şi acest argument mi se pare singurul esenţial, fără a le ignora pe celelalte), larga majoritate democratică românească este şi rămâne determinantă, incontestabilă, inclusiv în
Viata unui om singur
107
actuala legislaţie europeană. Eu mă loveam însă, la un nivel mult mai jos, de o serie de reacţii psihologice, pe cât de supărătoare, pe atât de ridicole, din punctul meu de vedere. Nu gustam deloc, dar absolut deloc, infatuarea şi „făloşenia" maghiară, trăsătură etnică, dar şi „istorică", mai ales la unii mici publicişti, cu totul obscuri şi fără nici o valoare. O reminiscenţă răsuflată, îmi spuneam uneori, a unui regim perimat de „grofi" şi „baroni". O anumită aroganţă şi suficienţă le-am simţit, uneori, şi pe pielea mea. Lipsit cum eram şi de orice morgă şi prestanţă socială. Un vecin mai în vârstă, un domn Fiilop, m-a agresat odată pe stradă acuzându-mă arogant că nu-1 salut. Pur şi simplu, îl uitasem. I-am răspuns că nu-1 cunosc. L-am dezarmat. M-a alungat, dispreţuitor şi scârbit, cu un gest al mâinii.
Mi-am dat seama repede că astfel de antagonisme sunt, de fapt, cauza reală a celor mai multe dintre conflicte, publice sau latente. Dar, pe de altă parte, o serie de legitime proteste împotriva unor discriminări, evident anti-maghiare, mi se păreau la fel de justificate. Voi reveni, mai târziu, pe larg, asupra întregii probleme. Să spun acum, doar într-un cuvânt, că întreaga teorie naţionalistă, definită în termenii secolului 19, la sfârşitul secolului 20 -în noile condiţii şi reglementări europene ale raporturilor majoritate-minori-tate - este cu totul depăşită. Iar de „discriminare", ce să mai vorbesc? Dacă a existat cineva, în Cluj, care să fi trăit şi să fi înţeles efectiv „discriminarea" -chiar dacă numai politică, socială, civică şi culturală, nu şi etnică - acela am fost... eu. Mai ales până în 1989. Apoi, problema a pierdut mult din actualitate şi a început tot mai puţin să mă intereseze. Iar azi, ea nu mă mai preocupă deloc, exceptând aspectul său pur teoretic.
Evoc toate aceste situaţii, de la mare distanţă, într-o cu totul altă stare de spirit. Trebuie, uneori, chiar să fac serioase eforturi pentru a-mi aminti şi defini, cât mai exact posibil, reacţiile mele de atunci. Dar am mereu sentimentul că, în Cluj, am fost şi am rămas, până azi, un „intrus", un „străin", lipsit de „drepturi egale". Am trăit într-o izolare aproape totală, lipsit de relaţii personale adevărate, fără nici un dialog şi schimb real de idei. îmi asum, repet, o parte din vină. Dar prea de tot era evidentă indiferenţa şi incompatibilitatea generală faţă de ideile şi preocupările mele. Ca şi de orientarea publicaţiilor mele, române şi străine, care puteau da, oricum, unele indicaţii. Dar ele nu interesau, de fapt, pe nimeni, mai ales la Cluj. Eram deci un fel de „străin" simbolic, exemplar şi iritant în acelaşi timp şi la fel am rămas şi până azi. Iar eu mă închideam tot mai mult în mine. Ori de câte ori ieşeam în oraş, aveam motive de iritare şi chiar de enervare. Şi oricât de stranie ar părea o astfel de mărturisire, nici până azi nu cunosc bine numele străzilor Clujului. Nici măcar a celor centrale. Iar prin schimbarea repetată a numelor, deruta mea a devenit şi mai mare. Nu cred să fi mers, în ultimii 15-20 de ani, măcar o singură dată cu tramvaiul sau cu autobuzul. închis mai tot timpul în casă, unicul meu traseu săptămânal a fost (într-o perioadă) doar până la... clubul filatelic şi înapoi. Un astfel de statut de „marginal", pare, ştiu bine, foarte ciudat. Poate chiar neverosimil. Şi, totuşi, este purul adevăr.
108
Adrian Marino
în ciuda acestor dificultăţi reale, dure, reversul medaliei a fost cum nu se poate mai pozitiv. A fost, pe de altă parte, chiar providenţială relegarea mea în Cluj. N-am fost integrat, în nici un fel, agitaţiilor şi sterilităţii inevitabile „vieţii literare", locale sau centrale, despre care voi vorbi pe larg în capitolul următor. N-am pierdut timpul în tot felul de „prezenţe" şi „manifestări", total nesemnificative: „conferinţe", „colocvii" şi „mese rotunde". Am putut să mă concentrez inclusiv (sau aproape) doar asupra proiectelor proprii. Perioada clujeană a fost, din acest punct de vedere, extrem de fecundă, productivă. Ca totdeauna în viaţa mea, un handicap, un dezavantaj momentan, se transforma, în cele din urmă, într-un foarte real avantaj. Din acest punct de vedere - „clujean" de adopţiune sau nu - refugiul meu obligat în capitala Daciei Superioare a fost extrem de constructiv şi benefic. Ar trebui să dau dovadă de o imensă ingratitudine să nu recunosc deschis şi acest adevăr.
în Cluj, am început, de altfel, şi „cariera" mea cu totul singulară, de „liber profesionist". O mare, foarte mare raritate, orice s-ar spune, sub regimul comunist. în treacăt fie spus, este de fapt şi singurul lucru cu care „mă mândresc", într-adevăr, pe plan social. în definitiv, puşcărie au făcut zeci şi sute de mii de români. Cărţi, mai bune, mai proaste, au scris mii şi mii de români. Dar liber profesioniştii integrali, care n-au semnat, sub regimul comunist-ceauşist, nici un singur „stat de plată", fără „carte de muncă", pot fi număraţi pe degete. N-am putut fi strâns niciodată cu uşa, ameninţat cu concedierea, cu retrogradarea etc. Mi-am păstrat, cât mai mult posibil, libertatea de scris şi de acţiune. O temă, capitală, ce va reveni în aceste amintiri. Este, de fapt, şi singura mea „realizare socială" efectivă. Şi n-aş spune că ea a fost - în condiţiile de atunci - chiar minoră, neglijabilă. Dimpotrivă.
11
Jungla „vieţii literare"
Pun, în continuare, oarecare ordine cronologică şi „sistematică" în aceste „amintiri". Dar constat cu extremă neplăcere că ele „mă obosesc" tot mai mult. Nu văd - trecând să spunem peste unele insuficienţe ale vârstei, care, vrând-nevrând, există - decât două cauze esenţiale: sunt obligat să rememorez (şi uneori chiar în detalii) tot felul de mizerii şi de suferinţe morale. Iar acest simplu fapt, de a retrăi, şi încă din plin, multe situaţii cel puţin neplăcute, mă uzează, mă obligă la rememorări unele foarte dureroase. Şi atunci îmi spun: de ce, în definitiv, „aş fi obligat" să parcurg, din nou, un astfel de traseu penibil? Sensul său documentar şi, oarecum, „istoric" îl justifică într-adevăr? Măcar în parte? Am adesea îndoieli foarte serioase în această privinţă. A doua cauză este, fără îndoială, efortul maxim de sinteză pe care-1 presupune o astfel de rememorare. Aş dori s-o rezum cât mai mult cu putinţă. S-o reduc la esenţial. Dar constat că nici acest fapt nu este posibil cu adevărat. Mai ales în formele sobre şi concise dorite de mine.
Am ezitat destul de mult dacă trebuie să scriu cuvântul Junglă" între ghilimele sau nu. Nu, nu este nici o exagerare. Defineşte cel mai negru capitol al vieţii mele pretins „libere". Aşa-zisa „viaţă literară" mi-a apărut, încă de la început, ca o lume brutală, feroce şi lipsită de scrupule, cu care nu aveam nici o afinitate. Am subliniat şi anterior totala mea neaderenţă la „omul de litere". Am avut totdeauna un talent special de a-1 irita. Mai ales pe „literaţii" formaţi în perioada ceauşistă, situaţie ce va mai fi evocată. Contrastul era mult prea evident ca să nu lase urme. De bună-credinţă, stupid de naiv, mai credeam, în primii ani de „libertate" (în acest caz ghilimelele sunt riguros necesare), într-o minimă colegialitate şi solidaritate confraternă. Scriam destule articole. Ofeream unele volume cu dedicaţie. Nimic. Nici un rezultat pozitiv. Aş spune dimpotrivă. Mă loveam mereu de marele handicap. De nedepăşit. Mediu străin, total refractar. Neadaptare la moravurile „vieţii literare". Lipsă de experienţă socială şi timiditate. Spirit critic individualist, iritant prin definiţie. Şi toate aceste cauze mă izolau. îmi consolidau viziunea mizantropică despre aceste medii, zise „literare", şi, în general, despre oameni şi societate. Ieşisem din închisoare şi deportare lipsit aproape de orice iluzii. Văzusem şi trăisem prea multe. Şi, totuşi, un rest de „speranţă" şi de iluzionism „meliorist" încă îmi mai
110
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
111
rămânea. Dar avea să fie şi el repede infirmat. Şi, poate şi mai grav, ironizat şi ridiculizat. Pătrundeam într-o nouă lume, pe care nu numai că n-o cunoşteam, dar care nu-mi putea fi, obiectiv vorbind, decât potenţial sau direct ostilă.
Am început, deci, pe un plan, lunga experienţă a unui permanent decalaj cultural şi istoric, social şi psihologic. Mereu în contratimp, într-o continuă desincronizare. Un marginal, un fel de outlaw etern, inevitabil. Acesta am rămas, de fapt, până azi. începea o perioadă confuză şi decepţionantă, de reorientare şi reorganizare, de reacomodare extrem de dificilă, de derute şi permanente derapaje. La început, total ratată, apoi cu rezultate, într-adevăr, tot mai bune. Dar mereu scump, foarte scump plătite. Până acolo - după cum voi arăta în alte capitole - încât „nu mai iubesc" aproape nimic din ceea ce „am făcut". Evident, o astfel de stare de spirit se poate, eventual, şi „psihanaliza". Şi chiar eu însumi - rememorându-o şi analizând aspectele sale tipice - îmi aplic, în felul meu, un astfel de „tratament" sui generis. Reintram în viaţa „civilă" plin de traumatismele detenţiei şi ale complexelor temperamentale. Iar acestea se agravau în noile contexte ideologice, sociale şi culturale ale epocii. Eram şi rămânem, pe scurt, altfel. Nu pretind că poziţia mea este „exemplară", dar numeroasele antagonisme şi adversităţi - pe durată de decenii - lasă în mod firesc numeroase urme. Că nu sunt deloc „încântat", în primul rând de mine însumi, nici nu mai trebuie să subliniez. Un handicap esenţial era şi temperamentul meu extravertit, expansiv, înclinat spre confesiuni, adesea inoportune. Şi toate nu mi-au adus decât imense dezavantaje şi umilinţe în liceu, în relaţiile cu G. Călinescu, în închisoare etc.
începea deci un nou capitol care nu putea fi decât plin de conflicte şi decepţii, multe extrem de dureroase. Să mai adaug (şi să mai repet?) că nu aştept de la nimeni nici cel mai mic semn de consolare ? Câtă dreptate are bunul meu Epictet, când spune că ceea ce ne tulbură, de fapt, nu sunt „lucrurile" în sine, ci doar gândurile şi opiniile altora despre aceste „lucruri". Iar eu eram împins, din instinct, şi cu toată convingerea, să le desconsider, să le dispreţuiesc. Să nu le dau, de cele mai multe ori, nici o atenţie.
Ceea ce nu înseamnă că în această fază extrem de dificilă, de adaptare şi aclimatizare, nu treceam, în mod inevitabil, prin zeci de situaţii false şi profund ambigue, de simulări prost mascate şi de pseudoadeziuni în care nu credeam o clipă. Multe „alinieri" erau inevitabile. Dar ele erau şi rămâneau total incompatibile cu tendinţele şi convingerile mele adevărate. De unde, conflicte refulate (prost mascate) şi situaţii (ipocrite) de simplă salvare a unor aparenţe. începeam, mai ales, lunga serie a ambiguităţilor vieţii mele, continuate, fără voie, până azi. Un fel de a doua natură, tipică regimului comunist. Rămân mereu la convingerea profundă că ceea ce defineşte existenţa unui spirit liber, într-un regim represiv, totalitar, este şi rămâne, în esenţă, ambiguitatea. în sensul bun şi mai ales în sensul rău al cuvântului.
O duplicitate defensivă, cu derapaje perverse, continue, care-ţi intră tot mai mult în sânge. O reacţie spontană de autoapărare specifică (inclusiv a temperamentului naţional) şi, mai ales, a raportului zdrobitor de forţe, o replică dată terorii statului poliţist. Ca şi în cazul închisorii, cine a intrat
„bun" iese şi mai bun. Iar cine a intrat „rău" iese şi mai rău. Aceeaşi situaţie şi în cazul ambiguităţii. A acceptării regimului şi servitutilor sale inevitabile. Cu reguli şi metode specifice, nescrise, dar riguros imperative, de esenţa celui mai profund şi omenesc instinct de conservare. Puţini, foarte puţini au vocaţia „martirajului" şi a „eroismului". Concluzie deloc îmbucurătoare, dar profund realistă. Numai cu predici morale nu se rezolvă şi nu se construieşte nimic, dar absolut nimic, în astfel de situaţii. Ambiguitatea a putut fi manipulată atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Cred, sunt chiar convins, că în cazul meu, cel puţin, aspectele pozitive au predominat. Nu, nu cred că mă iluzionez. Dar numai evocarea, pas cu pas, a unor anumite evenimente şi întâmplări, va lămuri şi întări această concluzie. In primul rând, în faţa propriei mele conştiinţe. N-am cunoscut ambiguitatea înainte de închisoare. A fost, efectiv, o experienţă şi o trăire nouă. Un comportament mental şi social inedit. M-a alterat grav şi definitiv sufleteşte? îmi place să cred că nu. Nu sunt însă chiar foarte sigur...
Dificultăţile integrării în noua viaţă socială şi, mai ales, în mediul cultural şi publicistic din Cluj au fost, în special, în primii ani, fără nici o exagerare, enorme. Ele erau, desigur, fireşti, inevitabile. în primul rând din cauze profunde, interioare. „Ieşisem" cu un imens dezgust de experienţa mea „politică". O consideram definitiv încheiată, complet ratată, crunt decepţionantă. Nu găsisem nimic din ceea ce aşteptam. în plus, calomniile şi bârfele „Dr."-ului Bratu mă urmăreau mereu. Voiam deci „s-o uit", cu toată demnitatea şi independenţa posibilă în împrejurările date. Dar am constatat repede că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil. în acelaşi timp, un anume mit, pe care mai târziu aveam să-1 numesc al „situaţiei ireversibile", începea să se precizeze şi chiar să se consolideze. Iar efectele sale erau dezarmante. Paralizau orice opoziţie. El era încurajat şi de un nou climat, de foarte relativă şi aparentă „liberalizare", mai ales după 1964. îmi era, în acelaşi timp, imposibil „să mă reneg". A trebuit deci să mă resemnez, o perioadă, la o existenţă obscură, total insignifiantă. Cum nu mai ceream şi aşteptam, de fapt, nimic - după eşecul „încadrării" la Institut -nu trebuia să plătesc nici un „preţ". Vegetam, deci, într-o mediocritate socială desăvârşită. Un fel de lumpen de un tip aparte. O specie inedită în marginea societăţii „socialiste". Ea a durat ani mulţi şi buni.
O altă dificultate, mereu insolubilă, era şi imposibilitatea realizării, să spun, a „vocaţiei". Obstacol, la început, de netrecut, plin de contrarietăţi şi conflicte interioare. Rămâneam acelaşi adversar ideologic refulat. Dar el se lovea, zi de zi, de un alt limbaj, de o altă mentalitate, de alte criterii şi scară de valori. De unde relaţii latente sau declarat tensionate, incompatibilităţi radicale. Oricâte greşeli de tactică şi strategie aş fi făcut, realităţile obiective erau mai dure şi determinante. Dominau cu totul alte preocupări culturale şi literare. De studii „ideologice" nici nu putea fi vorba. Rămânea doar portiţa salvatoare a „studiilor" şi „criticii literare". Din această perioadă a început, deci, de fapt, devierea mea spre astfel de preocupări. Apropiate, într-un fel, dar nu şi esenţiale şi cu atât mai puţin definitorii. Dar totul rămânea încă destul de confuz şi, mai ales, ezitant. Dacă nu am amintiri
112
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
113
precise din această perioadă cenuşie, explicaţia este simplă: nu se întâmpla, de fapt, nimic notabil. Blocajul era, la început, total şi de nepătruns.
Eram complet izolat, lipsit de orice relaţii, într-un oraş cu adevărat străin, începeam, totuşi, să mă orientez, dar rezultatele erau profund dezamăgitoare. Făceam cunoştinţă mai ales (dar este un fel de a spune) cu scriitorul, criticul şi universitarul de tip nou. Mediocritatea, aroganţa şi parvenitismul său îmi săreau adesea în ochi. O vulgaritate iremediabilă, o „golănie" totală ca atitudine sufletească şi stil de comportare nu sunt expresii prea violente. Nomenclatura culturală, în plină formare, se dovedea tot mai mult de o rară insolenţă, suficienţă şi agresivitate abia mascate. Mai ales, cu specimene de categoria mea. Mă feream cât puteam de umilinţe, dar nu reuşeam totdeauna. „Sensibilitate exagerată?" Poate. Dar fiecare nu este decât ceea ce este. Sau un conflict inevitabil cu exponenţii unui regim pe care-1 detestam, dar pe care trebuia, eram obligat, să-1 suport? Mai mult: „să-1 asimilez" într-un fel oarecare, pentru a putea supravieţui. Deşi totul mă despărţea de el: ideologie, mentalitate, mediu social, formaţie culturală şi multe altele.
Sunt uşor, foarte uşor de ţinut azi predici absolutiste, radicale, puriste. Teoretic vorbind, ele sunt posibile şi, pe un plan, chiar justificate. Dar, pe atunci, situaţia era radical diferită. Marea realitate era reprezentată de factori decisivi, inevitabili: mărunţi trepăduşi de redacţie, obscuri funcţionari de la „Consiliul culturii", tot felul de activişti, mediocri scriitoraşi de provincie etc. Influenţi şi numeroşi. Ei reprezentau realitatea practică, dominantă, determinantă a epocii. Şi în astfel de condiţii „principiile", oricât de înalte, nu mai aveau, nu mai puteau avea, o mare valoare. Vreau să spun o eficienţă reală, practică. Nimeni nu trăieşte, orice s-ar spune, numai cu şi prin „imperative categorice". O tristă realitate. Dar imposibil de evitat.
încerc să-mi reamintesc modul cum am revenit în publicistică. Mă orientez exclusiv după urme scrise, tipărite, căci aveam, în continuare, „mania" dosarelor, tăieturilor şi fişelor bine organizate. La început, nici o amintire plăcută. Un text, rămas inedit, Renaşterea şi critica „armelor", credeam că putea fi „plasat" (nici nu mai ţin bine minte unde) la Limbă şi literatură sau la Studii de literatură universală. L. a dorit mult să mă ajute şi m-a prezentat unei referente, care a făcut tot felul de observaţii, cu multe semne de întrebare, cu creionul etc. etc. Bineînţeles că am fost refuzat. îmi aduc mai bine aminte de jena L. decât de decepţia mea. Făcea parte dintr-un studiu mai întins despre Arme şi litere. Era, de fapt, simbolic vorbind, propria mea dilemă şi polemică interioară. Acţiune sau contemplativitate ? Recent de tot (1998), când am auzit că Adriana Babeţi se ocupă de aceeaşi temă şi chiar pregăteşte un volum pentru Polirom, am avut o mare satisfacţie. Iată o temă, mi-am spus, care şi-a păstrat actualitatea. Interesează în continuare şi pe alţii, probabil în aceeaşi dispoziţie de spirit ca şi mine. Aş fi dorit să-1 fi publicat într-o „anexă" a cărţii sale, căci studiul, doar uşor restilizat, cred că rezistă. Un alt fragment, „Erasmus critic al «armelor»" a apărut, de altfel, câţiva ani mai târziu, în Secolul 20 (11/1966).
Cu vechea mea cunoştinţă şi „coleg" de Jilava, G. Ivaşcu, colaborarea a fost mult mai uşoară. Am convenit să public, pe capitole, sub formă de
articole independente, în Lumea, fragmente din studiul scris la Lăţeşti, despre iluminismul românesc. Totul pus sub emblema, pur convenţională, dar indispensabilă: Din tradiţiile ideologiei progresiste româneşti. Pe atunci, nu aveam încă dreptul la semnătură şi G. Ivaşcu „mă semna" la început „M. Adrian" şi prin alte combinaţii onomastice de acest gen. M-a ajutat efectiv, în felul acesta au apărut texte aproape neverosimile pentru epocă, de tipul: „Iluminiştii români şi «Afacerile Europei»" (39/1964). Este, aş îndrăzni să spun, primul text „proeuropean" din presa noastră în acea perioadă. Ca să nu mai vorbesc de un altul şi mai „subversiv": „Primii «teoreticieni» români ai drepturilor omului" (45/1964). Texte de pionierat, într-un fel, de care nici azi nu mi-e deloc „ruşine". Dimpotrivă. Dar când a dorit să mă facă „cronicar literar" la Contemporanul, unde devenise director, n-am mai avut, nici el, nici eu, acelaşi „succes". Câteva articole au mai apărut totuşi (îmi amintesc unul despre antologia de poezie populară a lui L. Blaga, despre sonetele „shakespeariene" ale lui V. Voiculescu etc). Apoi, la protestul violent al lui Ioan Grigorescu, mare reporter şi... „fiu de petrolist", colaborarea a trebuit să înceteze. De ce iritam pe acest'publicist de duzină, „fiu al Partidului", n-am ştiut niciodată.
Eram, în continuare, destul de dezorientat şi astfel de colaborări - un fel de „acte de prezenţă" - nu mă exprimau efectiv. Nici pe departe. Dar altă posibilitate de manifestare „critică" încă nu aveam. Prezenţa mea în aceste publicaţii centrale a dat însă curaj şi revistelor locale să mă publice într-o oarecare măsură. La Steaua trona un nomenclaturist feroce, o mediocritate proletcultistă, reciclată ulterior în sens „modernist", un anume vag poet de mâna a treia, un anume Aurel Rău. Parvenit etern, mare activist, deputat, amator de „case de protocol" (a şi cumpărat una), prototip de nomenclaturist cultural, de un carierism imbatabil, rămas până azi (este totuşi o performanţă!) „director" sau „redactor-şef al acestei reviste agonizante, devenită între timp, o adevărată „fantomă". Eram tolerat, deoarece, prin G. Ivaşcu, făceam să apară şi note publicitare despre Steaua în Contemporanul.
La Tribuna, în schimb, am avut mult mai puţin succes. Am fost adesea chiar atacat (nu mai ştiu bine de ce), obiect şi de notiţe polemice. Cine îşi mai aminteşte azi de un I. Oarcăşu, I. Lungu, D. Cesereanu etc? Ironia a făcut ca unul dintre autorii lor, Al. Căprariu să devină, ulterior, editorul meu la Dacia, unde ca director, s-a descurcat destul de bine. Iar cu mine, personal, a făcut chiar şi unele „afaceri". Din această perioadă confuză şi dezorientată nu-mi aduc aminte cu plăcere decât de Critica ideilor literare, pe care am iniţiat-o în Cronica din Iaşi (1968-1969). Directorul său, Corneliu Ştefanache, mi-a arătat totdeauna simpatie. Poate şi din cauza originii mele „ieşene". Menţionez această Cronică, pe care o voi relua, mai târziu, la Tribuna, pe durata aproape a întregului deceniu opt, deoarece doar ea corespundea, în esenţă - chiar dacă nu încă în forme foarte limpezi -tendinţelor mele profunde. Nu apăr, neapărat, conţinutul fiecărui text în parte, ci doar orientarea lor generală.
Cam în acest mod, un „critic" român a revenit în activitate şi în actualitate, după 20 de ani de interdicţie de semnătură, în plin regim totalitar. O
114
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
115
simplă schiţă de orientare şi doar aproximativ cronologică. în profunzime, situaţia rămânea mereu mult mai complexă şi mai dificilă. Plină de adversităţi şi de incompatibilităţi radicale, multe insolubile. încerc să sintetizez şi să reactualizez antagonisme, tensiuni de diferite categorii, care au durat aproape trei decenii. De fapt, ele au continuat până în 1989, ceea ce n-a fost deloc uşor pentru mine şi deci nici simplu de evocat. încep pagini foarte urâte ale vieţii mele, unele pretins „literare". Pătrundeam tot mai adânc, într-o junglă detestabilă. Extrem de periculoasă şi mai ales inevitabilă.
încerc să privesc întreaga situaţie de la mare distanţă şi cât mai rece şi obiectiv posibil. Nu este sigur că voi reuşi în toate împrejurările. Filozofia mea stoică a fost şi este pusă adesea la grea încercare. Dar o altă soluţie morală, la început instinctivă, apoi tot mai bine articulată, nu aveam. Mă consola, într-un fel, şi exemplul lui Alexandru Macedonski, victima cea mai ilustră a veninului „vieţii literare" româneşti. O fatalitate pe care a trebuit s-o suport şi eu şi care poate fi definită în câteva cuvinte: eram şi am rămas, până azi, un „corp străin", profund antipatizat. Şi această antipatie a devenit cu atât mai profundă cu cât în timp, în urma unor realizări, nu eram, bineînţeles, simpatizat, asimilat, integrat, acceptat, dar nu mai puteam fi nici total desfiinţat dintr-o trăsătură de condei. De unde o ostilitate surdă, apăsătoare, care izbucnea imprevizibil, cu primul prilej. Ea m-a urmărit si mă urmăreşte mereu. A fost si a rămas una din obsesiile si fatalităţile vieţii mele zise „literare".
Mi-au trebuit ani buni, chiar decenii, să înţeleg exact acest mecanism şi să trag şi unele concluzii practice. Nu a fost deloc uşor. La început, am fost uimit, adesea consternat. Pur şi simplu eram total derutat. Nu înţelegeam, de fapt, mai nimic din ostilitatea unor redacţii, edituri, catedre etc. De Uniunea Scriitorilor (despre care va mai veni vorba) nici nu mai amintesc. Dar am acumulat, în timp, suficientă experienţă, ca să pot scrie, eventual, chiar şi un „pseudoelogiu al antipatiei literare, cauze şi efecte". Problema are şi o anume semnificaţie şi valoare documentară. Şi, din această perspectivă, mai ales, încerc „să organizez" astfel de amintiri, multe penibile. Mai ales la acest „capitol" m-am întrebat, încă o dată, de ce trebuie să continui astfel de rememorări? Eram îndemnat să renunţ, să abandonez partida. Până la urmă, mi-am spus, foarte simplu, că un lucru, un text început, trebuie dus, cu orice preţ, până la capăt. Dar nimeni nu va şti vreodată, şi mai ales nu va putea realiza efectiv, mortificarea mea interioară. Cât m-au costat, într-adevăr, aceste exerciţii penibil de „autobiografice".
Evident, totul pleca, în primul rând, de la deosebirile şi lipsa de afinităţi temperamentale. Sugeram, prin întreaga mea atitudine şi comportament, diferenţierea şi independenţa radicală. Eram mereu altfel, cu părţi bune şi rele. Ceea ce, pentru cei mai mulţi, era greu de suportat. Aparţineam, pe scurt, unei alte generaţii şi vorbeam, în esenţă, un alt limbaj. Decalaj şi handicap evident uriaş. Veneam dintr-o altă lume şi pătrundeam într-un alt mediu social-literar, total deosebit şi ostil. De intelectuali la prima generaţie, cu „origine socială sănătoasă" şi cu „dosarul curat ca lacrima", de absolvenţi ai „Şcolii de literatură", de tot felul de activişti. Conflictul de
mentalităţi, surd sau declarat, era deci inevitabil. Duceam în spate şi întreaga dificultate a statutului meu de fost „deţinut politic". El provoca antagonisme imprevizibile, explicabile în felul lor, unele foarte dure.
Situaţia era agravată şi de lipsa mea de experienţă socială, de percepţia „realităţilor vieţii literare". Mai ales în noua sa configuraţie, cu întregul său sistem de relaţii, cointeresări şi complicităţi. Trăiam total izolat la Cluj, ducând un stil de viaţă „particular" în toate sensurile cuvântului. Aveam un alt program şi stil de lucru. Boem nu eram. La „şedinţe" nu participam. Rămâneam un „marginal" integral, inasimilabil, dar care nu se lăsa anihilat cu uşurinţă. Nu puteam fi „iubit", dar nici eu „nu iubeam" pe noii mei confraţi. Nu aveam nimic comun cu ei, deşi coexistenţa - mai ales în cazul categoriei mele - era absolut obligatorie. O necesitate vitală. Nu mă proclamam instanţă morală supremă, ca unii sau alţii (nu mai dau nume, deşi unul sau doi îmi stau pe limbă, reţin doar situaţia generală). Dar revendicam, cel puţin, tardiv sau nu, dreptul de a nu mă considera „coleg", „confrate" sau „partener" cu aceste exemplare ale faunei literare. Ele mi se păreau - mai ales în primii ani de libertate - total dezgustătoare. Apoi a intervenit obişnuinţa, deprinderea. Un fel de „mitridatizare" a otrăvirii literare lente, a cărei victimă eram, dar care înceta să mai fie cu adevărat mortală, într-un anume sens, înregistram chiar anume „progrese".
îmi dau seama, mai ales acum, într-un târziu, la „bătrâneţe", că poate cea mai importantă cauză a singularizării mele era (revin mereu asupra acestei situaţii) lipsa de experienţă şi adaptare socială. Eram nesociabil, stângaci, fără prestigiu social, destul de timid şi pentru unii, adesea, chiar ridicol. „Nu impuneam" nimănui. Nici prin ţinută, nici prin poziţii sociale, în România, mai ales, ele singure fac „autoritate". Făceam mereu o impresie ştearsă, obscură, dezarmată şi de două ori complexată: eliminat de tot felul de mediocrităţi cu putere de „decizie" şi permanent discriminat pe criterii politico-sociale. Să spunem (cum am mai amintit) că intervenea şi o anume sensibilitate exagerată. Dar realitatea descrisă mai sus a fost şi a rămas, în esenţă, neschimbată. îmi dădeam tot mai bine seama că esenţiale erau doar relaţiile sociale şi aprecierile pur subiective despre fiinţa şi ţinuta „umană" a unui autor. Pentru opera propriu-zisă, nu exista, de fapt, nici o consideraţie reală. Refuzul, tacit sau nu al acestei situaţii, era metoda cea mai sigură de a deveni nu numai antipatic, dar şi de-a dreptul nesuferit celor mai mulţi. Un reflex „absolutist" mă trăda mereu. Nu-mi puteam reprima adesea rezerva, distanţa, aprecierea critică negativă. îmi păstrasem intacte reflexele simţului critic, mereu iritat şi agresiv. Aveam de altfel şi foarte bune motive. Dar mi-a fost totdeauna foarte greu să le disimulez. Să fac măcar teoretic acceptabile astfel de reacţii, cel puţin „incomode" pentru mine.
Această psihologie incomformistă, singulară, începea să facă adevărate ravagii, mai ales în domeniul în care încercam să-mi reiau activitatea: „critica", mai mult sau mai puţin, „literară". Diferenţe profunde de mentalitate, orientare, nivel, preocupări, creau tot felul de dificultăţi, antagonisme şi, adesea, conflicte. De deosebiri de ierarhii valorice nici nu mai vorbesc. Nu-mi dau ostentativ „note bune" şi nu inventez nici „scuze". încerc doar
116
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
117
să-mi explic cauzele unui conflict, mai bine spus ale unei situaţii ostile, irezolvabile. Ea a fost şi a rămas una din constantele vieţii mele. Nu este vorba de nici un „complex" sau de o „manie a persecuţiei". Doar de constatarea şi evaluarea lucidă a unei stări de fapt, inevitabile, care, în forme variate, se manifestă până azi. în mediile pur „beletristice", „poetice", am rămas mereu un personaj detestat, poate cel mai antipatizat. (Nu acelaşi este cazul cu unele medii ideologice şi politologice.) Mă pot chiar mândri, într-un sens, cu o astfel de performanţă remarcabilă de a irita sistematic pe urmaşii... „tracului" Orfeu.
Ar însemna totuşi să mă mistific - şi să mistific involuntar şi pe alţii -dacă aş afirma că tendinţele „critice" fundamentale mi-au fost limpezi chiar de la început. Am mai reţinut această situaţie. Credeam încă în „critica literară", dar o concepeam „altfel". Ieşisem din închisoare şi deportare, în primul rând, cu o mare dorinţă de a lucra, de a construi, de a mă opune într-un mod sau altul - măcar în această sferă de preocupări - marxismului literar. Eram înclinat spre critica de idei, de idei literare, ca singură formulă posibilă şi, mai ales, spre sinteze şi elaborări sistematice. Dar nu vedeam încă toate soluţiile esenţiale şi, mai ales, realizabile. Aveam o altă identitate culturală şi critică, pe care n-o puteam dezvălui şi afirma. în felul acesta începea o lungă perioadă de acomodare şi coexistenţă dificilă. Făcută din adaptări şi simulări, din situaţii false şi ambigue, care a continuat - aparent paradoxal - chiar şi după 1989. Căci ea a intrat prea adânc în ţesuturile societăţii şi ale culturii române sub comunism ca să dispară dintr-odată, peste noapte. Este nevoie de noi generaţii. N-a fost, recunosc, o situaţie şi o atitudine totdeauna foarte glorioasă. Dar era singura posibilă pe atunci şi, cel puţin în cazul meu, singura cu adevărat constructivă.
Cadrul redacţional în care începeam să public a fost amintit, în linii mari: la Bucureşti, Cotidianul, în special, apoi Gazeta, urmată de România literară. La Cluj, Tribuna şi Steaua, la Iaşi, Cronica. Luam contact cu critica tânără şi aceasta a fost, de fapt, un „câştig" într-adevăr important. Unele bune şi utile relaţii s-au păstrat până azi. Voi face „sinteza" lor într-un alt capitol, spre finalul acestei Vieţi. Dar, în acelaşi timp, ieşeau tot mai mult în evidenţă incompatibilităţile şi deosebirile fundamentale. Aveam, cum am subliniat, o altă concepţie despre critica şi cronica literară, asimilat-fără voie - unui „cronicar" de duzină. Tranzacţional şi relaţionist, plin de mitul „stabilirii valorii", al „introducerii" şi „scoaterii" din literatură a unui autor sau altul. O situaţie profund falsă, pe care trebuia s-o suport, deşi era total ostilă convingerilor mele. Cronicarul literar a fost, este şi va fi, mai ales în noile condiţii multimedia, doar unul din factorii care stabilesc „valoarea literară". O noţiune de altfel variabilă şi deci foarte relativă. Acest mare mit megaloman al criticii literare române, impus de tradiţia Lovinescu-Călinescu (în legătură cu care am polemizat şi după 1989), mă contraria la culme. Dar trebuia să mă stăpânesc şi „să înghit" şi astfel de „şopârle".
La nivelul relaţiilor imediate, „lucrurile" erau, în acelaşi timp, mai simple şi mai complicate. Existau antagonisme nu numai de generaţie şi de ordin teoretico-ideologic, dar şi de grup, de afiliere literară. Şi acestea, de cele
mai multe ori, erau cu adevărat determinante. Treceam (şi de fapt încă eram, într-adevăr, într-o anume măsură) drept „călinescian". Ceea ce ducea la un conflict inevitabil cu grupul zis „lovinescian", cu semnatarii Manifestului de la Sibiu. Că ei aveau, în esenţă, dreptate nu contestam nici atunci, nici mai ales acum. Apreciam, într-un fel, şi solidaritatea lor de grup, atât de distinctă de individualismul literar acerb „moldo-valah". Dar ceea ce mă irita - şi continuă să mă irite şi azi - era pretenţia de a impune ierarhii definitive şi spiritul de ceată, regionalist şi partizan, cu nu puţine mediocrităţi infatuate. Căci, în definitiv, ce reprezentau în cultură, Ion Oană, un Petru Hossu şi alţii ca ei? Şi chiar Cornel Regman, cu care am polemizat violent, fost propagandist marxist (legionar renegat, se pare), cu zeci şi zeci de titluri bibliografiate de M. Niţescu în Sub zodia proletcultismului... (1995)? Ştefan Augustin Doinaş, evident de o cu totul altă calitate, dar de o imensă infatuare, pozează (cu inocenţă) în „clasic în viaţă". Este chiar convins că acest statut i se cuvine. Superior, inclusiv pentru categoria pe care o reprezintă, distant şi inaccesibil. Concurent, fără urmă de simţ al proporţiilor, până şi cu... Corneliu Coposu, după 1989, pentru un loc de senator. Candidat chiar la... Premiul Nobel. „Lansaţi" împreună de o editură craioveană (Aius), mi-a notificat sec că nu va veni la prezentarea volumului meu. Era profund iritat de această neplăcută - pentru el - coabitare şi, mai ales, de poziţia editorială nepermis de „egală". Şi astfel de episoade iritante au existat cu zecile.
Nu pot totuşi să nu-mi reamintesc şi de unele erori şi intervenţii „urâte" de tip „călinescian", din aceeaşi perioadă, plină pentru mine de confuzii şi de o anume derută. Chiar mă detest, moral vorbind, în această ipostază, care mi-a creat şi mulţi duşmani. Se trezea în mine spiritul critic refulat, inconformist şi polemic. Eram de bună-credinţă. Aveam mai totdeauna dreptate, dar cădeam mereu în gol, total neadaptat mediului literar dominant. Nu regret, de fapt, în mod real decât un singur text împotriva „onirismului" lui D. Ţepeneag. Eram la Cluj, izolat. Autorul îmi era sincer antipatic, pe atunci. Temperament agresiv, rebel şi insolit. în ţară şi la Paris, o dată chiar în prezenţa L., m-a umilit în mod direct. Teoriile sale suprarealiste second hand îmi păreau total inconsistente. Am fost „dus", la telefon, într-o oarecare măsură, şi de G. Ivaşcu. Dar eu, în situaţia mea de atunci, nu trebuia totuşi să fi scris acest text, împotriva unui autor, oricum, inconformist şi radical necomunist. Am scris, mult mai târziu (şi, de fapt, singurul din ţară), în mod foarte favorabil, într-o revistă franceză Dialogue (19/1989), despre Le Mot sablier, sub proprie semnătură, trecând cu orice risc peste cenzură. Relaţiile s-au refăcut, oarecum, după 1989, dar nu cred că D. Ţepeneag „m-a iertat" vreodată. Gestul meu de simpatie şi chiar de „curaj" nu m-a... „reabilitat."
Amorul propriu (într-adevăr „prost sfătuitor" după La Rochefoucauld) al autorilor, după cum aveam să mă conving încă o dată, a fost şi este mult prea mare. Ca, de altfel, şi al criticilor. Nici azi nu ştiu bine de ce mi-am atras antipatia lui N. Manolescu, cu care am încercat, la început, să am bune relaţii, făcându-i chiar o vizită la Câmpina. Cred că autorul unei
118
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
119
intrigi a fost D. Micu, o mare mediocritate. M-a atacat violent în mai multe rânduri şi abia, în ultimul timp, şi mai ales în 1997-1998, relaţiile au devenit normale, colegiale. Mă uimeau, mai ales mâinile sale (cum să mă exprim?) neintelectuale, oarecum „butucănoase". Ele îmi aminteau şi de o poezie a lui T. Gautier: Les mains de Lacenaire, un... „erou" celebru al epocii. Simplă asociaţie de idei total livrescă şi nimic mai mult. L-am socotit net superior rivalului său de generaţie, Eugen Simion. Acesta, un carierist feroce, imbatabil, prototip de ambiţios parvenit, la prima generaţie de intelectuali. Pentru mine, problema continuă, totuşi, să rămână deschisă. Iar pe atunci ea lua forme acute. De ce, în definitiv, aceşti critici (şi alţii) ar fi (fost) de „autoritate", „canonici", inatacabili, invulnerabili? Iar alţii nu? Nimeni n-a putut să-mi ofere vreodată argumente cu adevărat plauzibile.
Realitatea era de fapt mult mai complicată. Şi, într-un anume sens, mai gravă. Funcţiona în cultura comunistă şi în studiile vieţii literare, la toate nivelele, principiul ierarhiei oficiale, al consacrărilor „definitive". O mentalitate specifică, profund autoritară, de dirijare, control şi disciplinare a opiniilor literare. Trăiam epoca sumbră a „criticului oficial", care nu pune în pagină şi nu difuzează decât ierarhia Partidului. Or, faţă de această critică oficial-oficializată, eram de două ori suspect şi antipatic. Mai întâi, nu respectam şi nu elogiam instanţele literare oficiale. Voi reveni cu unele detalii. Eram cel puţin iritant prin faptul că un marginal, un „neîncadrat" ca mine, îşi permitea să nu respecte ierarhiile bine consolidate în redacţiile centrale. Nici atunci, nici azi nu credeam şi nu cred, de pildă, că Nichita Stănescu sau Marin Sorescu sunt egali sau comparabili cu Lucian Blaga ori Tudor Arghezi. Reputaţiile lor s-au impus pe un teren gol, când aceşti, într-adevăr mari scriitori, erau scoşi din circulaţie. Problemă deci de concurenţă literară sordidă. Ierarhii tenace, totuşi, care fac autoritate şi după 1989. Toată polemica, de altfel foarte legitimă, în jurul „revizuirilor" nu are o altă explicaţie. Un „revizionist" de formaţie şi vocaţie ca mine n-a avut şi nu putea avea, în acea perioadă, în nici un caz, o „viaţă literară" comodă. Dar nu-mi fac nici un merit special din această împrejurare.
Deşi despre „scriitorul român", despre psihologia şi moravurile sale nu-mi mai fac de mult nici o iluzie, nu găsesc încă un răspuns, pe deplin satisfăcător la câteva probleme dificile. La o analiză atentă, ele se dovedesc, de fapt, insolubile. Ţin de opţiuni fundamentale, divergente, la care îţi dai sau nu adeziunea. Una ar fi problema „ierarhiei". Alta, a „resentimentului". Alta a spiritului „vindicativ". Regret, dar nu pot „ierta" pe cei ce mi-au făcut rău, deşi admit că, în timp, loviturile şi nedreptăţile îşi pierd mult, foarte mult, din acuitatea lor. Ele se estompează inevitabil. în aceeaşi situaţie se află şi „resentimentul", pe care-1 cred, la fel, o reacţie sufletească normală şi justificată. Cât priveşte „răzbunarea" propriu-zisă, n-am practicat-o niciodată, în forme banale, directe, violente. Sau, poate, foarte rar. Dar un fel de curiozitate, să-i spun „sado-masochistă" - actor şi spectator în acelaşi timp, subiect şi totodată obiect de observaţie şi introspecţie - mă orientează spre o semisoluţie de tip (aproape) obiectiv: „portretul" scriitorului român sub comunism.
Un fel de „pseudofiziologie" de tipul celor din secolul trecut. O schiţă de psihologie, tipologie şi sociologie a omului de litere român. Cu defectele sale congenitale, de totdeauna, mult agravate, deformate, desfigurate, de sistemul comunist. Deci nici pamflet, nici „reglare de conturi" postumă (la ce mi-ar mai folosi ?), ci, pe cât posibil, o analiză şi o descriere lucidă, rece şi tăioasă. De interes predominant documentar al unei categorii morale. Dacă spectacolul se va dovedi adesea hidos, dezgustător, am o singură scuză. Dar esenţială. Nu sunt eu vinovatul. Este vorba de un tip uman-literar - orice s-ar spune - etern detestabil. Satira sa - care n-a fost încă sistematic studiată - este veche de cel puţin două mii de ani. în literatura latină, Juvenal este un nume de referinţă. Şi tot ce se poate spune, în esenţă „rău" despre „scriitori", a spus-o el de mult. Dar m-a amuzat să descopăr în Neue Pinakothek din Munchen, prin 1982-1983, două tablouri satirice care mi-au dat aceeaşi satisfacţie. Am cumpărat reproducerile lor şi le-am pus într-un loc vizibil în bibliotecă: Armer Poet de Cari Spitzweg, o caricatură a poetului „genial", boem, cabotin, de mansardă mizeră, şi Affen als Kunstrichter de Gabriel von Max, critici-maimuţoi, dispreţuind - plini de grimase - „capodopere" plastice. în ce mă priveşte, fiind un „colecţionar" înnăscut, „reţin" mici figuri de lichele specific-naţionale. Vulgare, agresive şi profitoare. Dar operaţia - aş dori să fiu crezut pe cuvânt - nu-mi face nici cea mai mică plăcere.
Nu m-am putut adapta niciodată moravurilor literare dominante. Le-am detestat mereu, în mod profund, fără însă nici o speranţă că se vor corecta vreodată. Aveam prea puţine puncte comune. Numai gândul că acest text ar putea cădea pe mâna unor asemenea „confraţi" mă înfioară. Cel puţin după moartea mea voi rămâne... insensibil la întregul lor venin. Să zicem că sunt o fire dificilă, mizantropică, nesociabilă. Dar zeci de exemple, strict obiective, riguros verificabile, îmi spun că am dreptate. Iată doar o singură confesiune a unei poete-redactoare, din generaţia următoare, Marta Petreu, inteligentă şi pătrunzătoare, care provine dintr-un alt mediu cultural: „Cei patru ani de când mă joc de-a Apostrof-ul m-au învăţat minte, m-au învăţat cât de nedrepţi, cât de veninoşi, cât de mojici pot fi ei, scriitorii. Cât de vanitoşi. Au o ştiinţă de a-1 răni pe celălalt, de a fi bădărani, cum nimeni nu are" (România literară, 15/1994).
Aceleaşi observaţii le-am făcut şi eu de zeci de ori: egocentrisme şi orgolii insuportabile, mitocănii şi chiar golănii, o capacitate infinită de a insulta, compromite şi ridiculiza, cu orice preţ, un venin neverosimil, inepuizabil („cronicile" Ilenei Mălăncioiu, de pildă). Atmosfera acestei „vieţi literare" mi se părea, adesea, irespirabilă. Cum să nu-i dau dreptate, când îmi amintesc, de pildă, între multe altele, de mitocăniile unui Fănuş Neagu. Adus odată la Cluj, la mine acasă, de N. Breban, intrând în bibliotecă, în loc de o minimă politeţe şi-a manifestat o greaţă infinită: „Parcă sunt într-un cavou". Arătându-i la Bucureşti, întâmplător, la Uniune, mica mea antologie elveţiană de prozatori români, pe care o publicasem la Berna (Rumănische Erzăhler der Gegenwart, Gute Schriften, 1972), în loc să-mi mulţumească, fie şi formal, mi-a replicat brutal, superior şi definitiv: „Nu ţi-ai făcut decât datoria". Ca şi cum „datoria" mea era „să-1 popularizez" pe
120 Adrian Marino
el (sau pe alt prozator) în străinătate. Episodul definea foarte bine mentalitatea şi stilul, dominant pe atunci, al relaţiilor dintre scriitori şi critici. Cei din urmă, doar „agenţi de publicitate". Mai ales ai „scriitorilor oficiali", cu poziţii dominante în presă.
Evident, cu o astfel de psihologie şi comportament, nu aveam nici cea mai mică legătură şi afinitate. Totul îmi displăcea într-un astfel de mediu. Luceafărul, revistă literară, condusă de E. Barbu, îşi făcuse un poster publicitar, cu cap de afiş: Totul despre futbol. Acesta era nivelul. Acestea erau preocupările. Inculte, megalomane, abuzive. Şi, mai ales, total străine de întreaga mea mentalitate şi orientare culturală. Ea se lovea, brutal, adesea umilitor (repet), de noile realităţi sociale, radical schimbate. Totul era, sau mi se părea absurd, violent, nedrept, cinic. Le „înţelegeam", dar nu le puteam asimila. N-a fost deloc uşor. De altfel, până azi, trăiesc acelaşi decalaj inevitabil. Din fericire, unele asperităţi au dispărut. Dar numai după decenii de mari antagonisme şi răsturnări de situaţii. Mai ales, după 1989. Până atunci, am trecut prin momente grele. Fac tot ce pot ca să nu cad în lamentări sentimentale şi în melodramă de prost gust. Detest orice formă de „compătimire".
Nu am citit încă un bun studiu sintetic despre mentalitatea scriitorului sub regimul comunist. Pretenţia sa esenţială ca poetul şi romancierul „oficial" să domine şi să controleze întreaga opinie a „vieţii literare" mi se părea absurdă şi profund abuzivă. Poate că un astfel de text există, dar eu încă nu-1 cunosc. Oricum, am suficientă experienţă „românească" pentru a generaliza şi extrapola, sistemul fiind peste tot acelaşi. Este, pe de altă parte, foarte greu pentru un occidental sau pentru un scriitor român de orientare liberală să înţeleagă, să asimileze mai ales, acest nou tip de scriitor comunist: nomenclaturist, oficial, activist, carierist şi conformist. Amestec de servilism, faţă de ierarhiile sociale. Căci totul se petrecea pe o scară gradată, în interiorul unor structuri şi ierarhii foarte rigide. In cazul în speţă : Uniunea Scriitorilor. Se va găsi, probabil, cândva, un scriitor de talent, care să facă portretul acestui profitor oportunist, ipocrit şi cinic. Nu discut acum talentul literar, într-un caz sau altul. Reţin doar trăsături umane, de joasă speţă, ipocrizia simulării, ferocitatea „succesului", instinctul de conservare în continuă alarmă. Căci totul nu era decât un teatru de umbre, un joc de aparenţe, de formalităţi goale. Dar cât mai rentabile. De unde şi frica permanentă de a pierde aceste privilegii. Un succes rentabil în perspectiva catastrofei definitive, oricând posibile.
Am cunoscut, prin forţa împrejurărilor, pe toţi preşedinţii Uniunii, începând cu Zaharia Stancu. Poate cel mai cinic dintre toţi, dar, într-un anume sens, poate şi cel mai aprig „avocat" al unui contract „semnat" de ambele părţi. A avut curajul să-1 interpeleze pe N. Ceauşescu în legătură cu „tezele din iulie": „Scriitorii nu le înţeleg". „Nu este nimic de explicat, ci de executat", i s-a răspuns pe loc, sec şi brutal. La plecare, Secretarul General nici nu i-a dat mâna. Reversul medaliei? Ceva în genul: „Să ne vindem, dar să ne vindem scump". Iar dacă suntem „scriitori" să ni se asigure cât mai multe traduceri şi un mare succes de critică. Această mentalitate a avut-o şi Virgil
Viaţa unui om singur 121
Teodorescu şi, în parte, în forme mai moderate, şi D.R. Popescu. Pe de o parte, o astfel de atitudine era inevitabilă în ambianţa deprinderilor şi cu mentalitatea de atunci. Unii scriitori din „aparat", ca Laurenţiu Fulga, încă mai cultivau un anume spirit de breaslă şi de protecţie a unei categorii oarecum favorizate. Contactele cu el erau umane, nu foarte birocratice şi de un anume bun-simţ. Ar fi vrut şi el să fi scris despre romanele sale, dar
nu a insistat niciodată.
Să mai subliniez că am devenit profund antipatic „preşedinţilor" succesivi, prin faptul că n-am scris, n-am elogiat niciodată, opera lor? Revin la un punct extrem de sensibil şi semnificativ: pentru scriitorul oficial consacrat, cronicarul, criticul, recenzentul nu erau decât simpli agenţi literari şi nimic mai mult. Cine călca acest consens şi pact nescris se expunea la cele mai dure represalii. Voi ilustra această psihologie abuzivă doar prin două exemple personale. Ele sunt tipice. Au o valoare de simbol şi chiar de „document literar" de epocă. Fac serioase eforturi să-mi păstrez, pe cât posibil, echilibrul interior şi libertatea de spirit, evocând astfel de episoade neplăcute. Adesea
ele mă exasperau.
Trebuie să încep cu Marin Preda, marele pontif literar al epocii, care nu publica la Editura Cartea Românească (unde era director) nici un critic, nici o culegere de cronici, dacă două-trei texte nu erau şi despre cărţile sale. Mi se spunea că unii cronicari îi prezentau, servil, în prealabil, cronicile, la un fel de viză, de precenzură. Făcând o călătorie în Elveţia, într-o delegaţie a Uniunii, acest autor mi-a propus, în modul cel mai direct, să scriu despre el. Am dat un răspuns vag, neconcludent. N-aveam, bineînţeles, nici o intenţie, dar absolut nici una, să mă angajez argat literar la Siliştea-Gumeşti. Personajul poate fi definit şi prin următoarea scenă: pe noptiera de la hotel aşezase brichete de aur, pe care le cumpărase cu bani aduşi (zice-se) de fosta sa soţie. Se vorbea de 1 000 de franci elveţieni. Le contempla fascinat, cu un fel de avariţie afectuoasă, paternă şi rapace în acelaşi timp. Naivitate sau bună-credinţă din partea mea? Cunoscând destul de bine pe M. Gafiţa, redactorul şef al editurii, i-am propus: jOle! Espana. S-a dus repede să „întrebe"... pe director. Nu ştia cum să scape mai repede de mine. Marin Preda nu uitase scena elveţiană şi-mi plătea poliţa.
Cu poetul oltean, extrem de agil şi de abil, cu cobiliţa etern prin Europa, Marin Sorescu, antagonismele au fost mai variate şi, adesea, mai violente, încă din perioada Cahiers roumains d'etudes litteraires „mă reclamase" că nu este „popularizat" în revistă. Cei mai mulţi dintre scriitori nu considerau CREL decât ca un organ de publicitate personală internaţională şi nimic mai mult. Mi-a fost foarte uşor să demonstrez că La Chronique des tra-ductions reţinuse şi prezentase, din proprie iniţiativă, toate volumele sale de traduceri editate pe atunci în ţară. La un colocviu Eminescu de la Roma, conflictul a izbucnit însă în mod deschis şi în formele cele mai penibile. Transcriu din Evadări în lumea liberă (Iaşi, 1993, p. 190) o însemnare din 3 decembrie 1984: „Cineva aduce în pauză ştirea de la Ambasadă că aş fi obţinut o distincţie internaţională (premiul Herder). Poetul X.Y. (= Marin Sorescu, membru al „delegaţiei" noastre, n.n.) nu-şi poate stăpâni invidia
122
Adrian Marino
şi-mi declară, cu o rară insolenţă, că premiul i s-ar fi cuvenit lui... O clipă uluit îi răspund sec, în particular". Doar că, în realitate, M.S. izbucnise de la locul său şi protestase public şi suficient de tare să fie auzit de întreaga asistenţă... Inutil să mai subliniez impresia generală produsă. Devenit director al revistei Ramuri m-a atacat o dată, de două ori, nu mai ţin bine minte. Reţin deci şi acest exemplu de vendetă literară. Era alimentată de prejudecata, larg răspândită, conform căreia orice critic trebuie neapărat să fie la ordinele vedetelor literare oficiale şi să le facă „presă". Să le declare „geniale" etc. Ceea ce nu puteam accepta sub nici un motiv.
Când ieşea din zona amorului propriu ulcerat, scriitorul român făcea un pas mai jos, spre sordid şi cinism. Mentalitatea sa fundamentală era de sinecurist etern, de parazit şi de „scriitor de stat" întreţinut şi plătit gras de Partid. Principiul intrase în regula jocului şi în moravuri. Se spune că E. Jebeleanu, care a trăit toată viaţa dintr-un reportaj, unde citase şi pe N. Ceauşescu, ar fi lăsat datorii la Fondul literar de peste un milion. Pe atunci o sumă enormă. La fel, un mare „datornic" a fost şi Adrian Păunescu, în perioada de glorie a Cântării României. In această perioadă, Iorgu Iordan devenise celebru, dar nu prin lucrări de lingvistică. Era ridiculizat că întors din străinătate ca delegat al Academiei... restituise la Banca Naţională o mică sumă în valută necheltuită. Voi aminti doar o singură scenă cu N. Stănescu - încă un „geniu" al epocii - care se lăuda, la beţie, că, la o alegere de consiliu la Uniune, mi-a şters numele de pe foarte multe buletine. Era în perioada preşedinţiei lui D.R. Popescu şi s-a nimerit să fim amândoi, în acelaşi timp, în anticamera sa. Trebuie să menţionez că... putea îngrozitor, nespălat probabil de o săptămână. M-am şi mutat de lângă el. Dar nu acest detaliu era important.
Apare D.R. Popescu. Poetul nostru doreşte imperios o întrevedere particulară şi amândoi dispar pe o uşă laterală. Pentru ca, după câteva minute, preşedintele Uniunii, care mă cunoştea bine de la Cluj, să revină cu o figură descompusă, aproape speriată: „Ştii ce-mi cere? Să-i dau 35 000 lei. N-am... Dar (după un moment de gravă reflexie) pot să nu-i dau celui mai mare poet în viaţă?". Şi sună la telefon: „Să vină Traian Iancu". Un personaj pitoresc, celebru la Uniune, mare specialist în tot felul de combinaţii şi expediente. Era şi poet. Iar estetica sa era: „Cu Partidul, cu folclorul". La una dintre „alegeri", T.I. umbla cu geanta cu bani şi acorda pe loc „împrumuturi", în astfel de condiţii, cum să nu încerci să rescrii, în variantă românească fie şi obscură, The Gentle Art of Making Enemies de J.A.M. Whistler?
Toate acestea, reprezentau, mai mult sau mai puţin, fenomene - să le spunem - de „suprastructură". Cauza profundă, fundamentală, era permanenta teroare a poliţiei politice, a Securităţii. Ea domina şi determina, în diferite forme, întreaga viaţă culturală a ţării şi, evident, şi activitatea Uniunii şi a membrilor săi. Trec peste prezenţa eternă a informatorilor, denunţurilor, „turnătorilor" din „viaţa literară", din mediul sordid al redacţiilor şi scriitorilor. Aş putea invoca chiar şi cazul meu (de altfel minor), obiect totuşi de permanente denunţuri la „Secu" şi la Regionala de partid din Cluj. După 1989, unul dintre foştii şefi ai secţiei culturale, un universitar,
Viata unui om singur
123
politehnician (Roman Morar) mi-a declarat-o direct: „Nici nu ştiţi câte reclamaţii veneau la mine. încât, la un moment dat, eram pe punctul de a spune Securităţii: «Veniţi şi luaţi-1!»". Dar sunt primul care s-o recunosc: era o situaţie obişnuită, cu totul banală, căreia nu-i dau nici o importanţă deosebită. Pentru mentalitatea „politică" a scriitorului român din acea perioadă, aş reţine totuşi alte două scene tipice şi simbolice. Ele sunt mai elocvente decât orice demonstraţii savante, mai mult sau mai puţin politologice. Vorbesc în cunoştinţă directă de cauză, în calitate de martor ocular.
Pentru scriitorul comunist (şi existau, într-adevăr şi câţiva fanatici), Partidul trebuia să le asigure „tot": carieră, succese, călătorii, locuinţă, salarii grase, impunitate la orice critici şi multe alte avantaje de acest gen. Un astfel de specimen, întors recent dintr-o delegaţie în China (este sau a fost, în orice caz, „ataşat cultural" la Pekin, chiar şi după 1989), se declara peste tot „maoist", cu tunică şi insignă corespunzătoare, un biet poet proletcultist Ion Gheorghe. Obtuz, agresiv şi dogmatic. Mă aflam, cu totul întâmplător, în biroul lui Laurenţiu Fulga, la Uniune, când acest individ plin de furie începe să ţipe, cerând „să se ia măsuri" contra „fiului burgheziei"... N. Manolescu, autor al unei recente cronici negative. în zadar, Laurenţiu Fulga, vizibil intimidat, încerca - totuşi - să apere dreptul la opinie literară, la posibilitatea şi a unor obiecţii. Ion Gheorghe o ţinea pe a lui: violent, grobian şi „partinic". Uniunea trebuia, neapărat, să pedepsească pe vinovat, „să-i ia" cronica, să înfiereze public pe „duşmanul de clasă". Scena mă urmăreşte şi acum, deoarece este tipică pentru mentalitatea totalitară în varianta agravantă a „revoluţiei culturale". Marxismul intrase, în cazul unui biet poet-versificator incult (se pare fost învăţător sau aşa ceva) şi devenise o dogmă fanatică şi fioroasă.
Suspiciunea generalizată, filajul, instalarea microfoanelor peste tot la Uniune, în birouri şi restaurantul Uniunii producea şi alte reacţii tipice. Plasate şi sub unele farfurii (ţin minte, că odată, la o masă, o astfel de farfurie ne-a fost luată de pe masă şi dusă în altă parte, semn că nu „noi" eram, atunci, sub observaţie), microfoanele deveniseră o adevărată obsesie la scară naţională. Că era pe deplin justificată, nici nu mai subliniez. întors, în 1988, de la Paris (a fost ultima mea călătorie în Franţa, cu prilejul apariţiei unei cărţi la PUF), i-am făcut imediat o „vizită" lui D.R. Popescu. Voiam să-i comunic o serie de informaţii grave, care-1 priveau şi personal. A înţeles. Mi-a făcut un semn cu degetul la buze şi am plecat „conspirativ" pe malul lacului Herestrău. Maşina cu şoferul au fost lăsată la mare distanţă, l-am spus direct: „Dă-ţi demisia imediat. Totul se prăbuşeşte. Vei plăti oalele sparte...". M-a ascultat atent, foarte atent, cu un aer preocupat. Nu m-a contrazis. însă mi-a răspuns: „Este rău, foarte rău, dar dacă plec eu va fi şi mai rău...". Şi-mi citează trei nume ale unor concurenţi acerbi, care-1 „săpau" şi-1 „turnau" la „cabinetul doi": Ion Brad, Ion Dodu Bălan, pe al treilea l-am uitat. Exemplu tipic de ferocitate a junglei literar-partinice. Faţă de această totală lipsă de scrupule, carierismul „apolitic" al lui Eugen Simion şi al altora, de categorie „academică", pare aproape benign, „inocent". Dacă ţinem seama, mai ales, de moravurile literare ale scriitorului român din perioada comunistă.
124
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
125
Sunt mai scuzabile, mai tolerabile, unele reacţii megalomane, de alt tip decât cel „politic" ? N-aş spune. Egocentrismul, veleitarismul, invidia, egoismul şi individualismul acerb rămân (şi nu numai pentru mine) la fel de detestabile şi în astfel de situaţii. Greu să uit aroganţa şi - să spunem lucrurilor pe nume - mitocănia unei Măria Banuş, poetă oficială, suficientă şi superioară, intrată pe atunci şi în manualul şcolar. Cu prilejul unei vizite literare elveţiene, din 1972, ea s-a comportat faţă de mine cu o obrăznicie crasă, într-un fel, era mai firesc să se intereseze, mai mult de mine, unii elveţieni, deoarece studiasem, între timp, un an la Geneva, publicasem în presa elveţiană articole şi chiar o mică antologie. Sau aroganţa, pretins spirituală, a Ninei Cassian, profund iritată că, la Paris, Maurice Nadeau „a întrebat" de mine. Un „obscur" oarecare. Gest ce i s-a părut cât se poate de... „paradoxal". Şi totuşi nu era deloc: cunoşteam personal pe acest critic, autor chiar şi al unei note despre Dicţionar de idei literare. Publicasem cărţi în Franţa, la bune edituri. Nu este deci vorba, în cazul meu, de amintirea unor „umilinţe", cât mai ales, în primul rând, de portretul moral, suficient şi agresiv al unei întregi categorii „literare". Devin, observ, fără voie, „cronicarul" unei lumi faţă de care nu am decât o repulsie invincibilă şi definitivă. Nu soarta literaturii române sub regim totalitar, cenzură, normative etc. interesa pe aceşti scriitori, ci doar opera lor. Punerea egoistă şi impudică în valoare şi cu orice preţ. Roşu vertical de N. Stănescu rămâne un exemplu tipic de oportunism politic. într-o emisiune TV, l-am văzut chiar şi într-o „suită" decorativă a lui N. Ceauşescu.
De fapt, nici nu ştiu de unde „să încep". într-atât contrarietăţile de acest gen mă asaltează din toate părţile. Individualismul, pulverizarea, megalomania publicistică săreau şi atunci şi acum în ochi. Fiecare voia să-şi facă o revistă. Cu ce program? Cu ce „personalitate"? Că scriitorii nu se citesc decât între ei şi, de multe ori nici măcar atât, era şi este un fapt de notorietate publică, mai mult decât evidentă. La o privire atentă este uşor de identificat cauza fundamentală a acestor animozităţi generalizate: relaţiile mele străine, publicaţiile franceze şi realizările CREL, în primul rând. Exasperasem pe toţi cei avizi de „prezenţe româneşti" în străinătate. O adevărată obsesie naţională. Când a apărut Compendiul de istorie al literaturii române de Al. Piru (1981), despre care se zvonise că fusese „comandat" pentru a fi tradus în limbi străine, a izbucnit una dintre cele mai violente campanii de presă ale epocii. N-a existat veleitar sau diletant literar omis, care să nu protesteze indignat că nu este sau nu va fi „introdus în Europa". Rezultatul ? Proiectul a fost abandonat. Dar mitul „Premiului Nobel", „acordat" - la Bucureşti - de nu ştiu câte ori, lui N. Stănescu, M. Sorescu, Şt.-A. Doinaş etc, recent şi lui Gellu Naum? L. Ulici a scris o întreagă lucrare, în două volume masive, pe această temă, pe care am comentat-o, la timpul său, în Tribuna: Nobel contra Nobel. Propuneri, prezentări şi antologie (1988). Ca document al unui complex literar românesc iremediabil, cartea rămâne semnificativă şi, în felul său, exemplară.
Cred că este momentul „să nu mai lungesc vorba" şi să trag unele concluzii. Despre această „viaţă literară" - şi înainte, şi după 1989 - am,
într-un cuvânt, cele mai proaste amintiri posibile. Mi-a insultat, terfelit, bagatelizat şi umilit cele mai bune intenţii, chiar dacă - sunt primul care s-o recunosc - o parte din vină îmi aparţine. Am explicat, în linii generale, cauzele acestui permanent antagonism, începând cu lipsa evidentă de „diplomaţie" şi de experienţă a relaţiilor sociale şi, mai ales, „literare". Dar, în cele din urmă, am ajuns la o concluzie să-i spun „pozitivă": să încerc să convertesc, totuşi, evocarea acestui mecanism (pentru care n-aveam decât dispreţ şi dezgust), într-un mic document de sociologie literară. Cel puţin, de pe urma unor suferinţe morale, să rămână - ca un fel de compensaţie şi reparaţie indirectă - şi câteva constatări obiective, de ordin general. Deci un spor de cunoaştere. Cu excepţia Memoriilor lui E. Lovinescu, preocupate în mod esenţial de portretistică literară şi de anecdote, nu cunosc o încercare similară în „memorialistica" română. De altfel, ea este, în forma de faţă, doar o simplă „introducere". Pentru a fi cât mai precis posibil, schiţez şi o mică tipologie reprezentativă a adversităţilor literare, a celor trei categorii de adversari care m-au urmărit toată viaţa. Nu sunt sigur că voi „prinde" tonul exact al unor astfel de evocări. Dar, cel puţin, aceasta a fost intenţia iniţială. S-ar părea, la prima vedere că, în realitate, nu este vorba decât de o banală „răfuială" postumă. Nimic mai fals! Ilustrez doar, printr-o serie de exemple concrete, o anume tipologie. Dar aş dovedi o imensă ipocrizie dacă aş pretinde că, uneori, mai ales cu decenii în urmă, n-am fost afectat de unele atacuri mult prea violente, agresive şi nedrepte.
Foarte virulent, infatuat şi megaloman este, în primul rând, poetul, să-i spunem, „de redacţie", cel „la prima generaţie". într-o „lume literară" dominată de poeţi şi scriitori (preocupaţi doar de publicitatea lor), dacă n-ai „scris" nimic, niciodată despre ei, eşti condamnat, pierdut, distrus, desfiinţat definitiv. Am învăţat repede că pentru un succes de orgoliu, de amor propriu sau de vendetă, „scriitorul român" calcă totul în picioare. Idei, principii, morală, bun-simţ. Trece chiar şi peste „cadavre". Am amintit anterior o serie de nume. Se înţelegea imediat, în astfel de medii, că eram doar un „străin", că nu făceam parte din lumea lor. Un „tolerat" şi nimic mai mult. Poate cel mai reprezentativ „caz" al acestei categorii rămâne un anume Cezar Ivănescu, de o agresivitate şi vulgaritate ieşită din comun, autor frenetic de „demascări" de pretinsele „asasinate" ale lui N. Labiş şi M. Preda. Toate de pur „scandal literar", căci în nici un caz intenţia etică nu a inspirat astfel de texte fals justiţiare. La un „Salon de carte" la Oradea (1996) m-a atacat absolut gratuit, numai din plăcerea de „a înjura" în public. Şi s-a întâmplat să fiu eu... „victima".
Aş putea menţiona şi multe alte nume, de poeţi complexaţi şi resenti-mentari, inclusiv ieşeni, care nu pot uita „că-n-ai-scris-despre-ei". O poetă, profund veninoasă, cunoscută în lumea literară sub numele de Surâsul Hiroshimei, este, să spunem, un alt „caz" : psihanalitic. Frustrarea unei femei urâte, asexuate, total „ignorate". Inclusiv de... mine. Dar cum poate fi caracterizată în mod exact o afirmaţie a sa, dintr-o cronică din România literară, că „nu va citi niciodată" Politică şi cultură, deşi - recunoştea - „cartea a avut succes", doar pentru că am exprimat - inclusiv într-o emisiune TV -
126
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
127
unele obiecţii la adresa lui C. Noica? Să zicem, totuşi, că am iritat, involuntar de altfel, o sensibilitate şi o afecţiune pur feminine. Ce se poate spune însă, în schimb, despre rânjetul unui Radu Petrescu, din jurnalul său, care nu reţine decât (sadic) că m-a văzut... „plângând" (?), în holul Facultăţii de Litere, după „comprimare" în 1947? Să admitem că aşa s-au întâmplat lucrurile, deşi nu-mi amintesc o astfel de scenă. Eram chiar atât de „ridicol"? Nu se consuma, de fapt, o dramă umană? Refuz pur şi simplu să mai comentez asemenea mizerii. înregistrez doar o categorie de documente umane de joasă speţă şi... atât. Să reţin, în sfârşit, încă o „fisă": o reacţie dispreţuitoare a marelui „creştin" N. Steinhardt, dintr-un volum de convorbiri cu un personaj abject, Z. Sîngeorzan. „Călugăr-necălugăr", dar iremediabil „om de litere", tot timpul prin redacţii, în loc să se reculeagă efectiv şi definitiv la mănăstirea Rohia... Nici'despre el n-am scris niciodată. Şi această tăcere... „costă".
Dificultăţile produse de critic au fost mult mai mari şi ele continuă, de fapt, până azi. Cauza principală este evidentă: concepţia total diferită despre „critica" şi „cronica literară", despre „foiletonişti" şi „impresionism". Trebuie făcute totuşi o serie de distincţii.
La nivelul cel mai de jos, acţiona „cronicarul literar tânăr", foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al „Consiliului Culturii" (gen Alex. Ştefănescu, autor -între altele - al unei cronici comandate, total abjecte'şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989. în această împrejurare, acţiona, mai ales, „criticul oficial" care „elogia" şi „distrugea" la comandă. Romul Munteanu, unul dintre aceştia - cu care am avut de altfel bune relaţii în perioada CREL, dar şi mai târziu - nu va şti niciodată cât de mult m-a jignit când mi-a reproşat că şi-a periclitat cariera editorială fiindcă mi-a adus un elogiu într-un articol, pe care de altfel nici nu l-am reţinut.
O categorie superioară era a criticilor a căror ideologie liberală era şi a mea, pe care c „aprobam" şi chiar o „admiram", dar cu ale căror judecăţi şi ierarhii pur literare - pentru a nu mai vorbi de „stil" - nu eram deloc de acord. Cu Gheorghe Grigurcu, de pildă, nu am polemizat niciodată. „N-am răspuns" la nici un „atac". Iar despre prolixitatea cronicilor sale -după mine insuportabilă - am păstrat toată discreţia posibilă. Dar astăzi, dacă m-ar întreba cineva, cum îmi imaginez „infernul critic" aş răspunde : „Să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stânga, o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers". Orientarea ideologică a lui Alexandru George era, la fel, şi a mea: declarat liberală. Adeziune integrală. Dar la un atac megaloman, extrem de infatuat şi de nedrept, a trebuit să ripostez, tot în Cuvântul, într-un stil fără replică. A reacţionat prin referinţe ocazionale în diverse interviuri şi intervenţii, printre care şi prin argumentul (acesta integral ridicol) că m-a menajat din cauza... „vârstei". Ca şi cum, el era mult mai... tânăr. Toate acestea rămân inocente jocuri literare pe lângă ura feroce pe care mi-o poartă şi azi, de decenii, un Mircea Zaciu, „dizlocat" fără voie, contestat doar indirect - prin simpla mea existenţă
şi prezenţă - din poziţia sa de mare „şef de şcoală" la Cluj. N-am citit decât primul volum din Jurnalul său, unde răzbate invidia şi răutatea cea mai directă. Mi-a mai căzut o dată sub ochi şi un interviu din Tribuna, în acelaşi stil. El a continuat şi în alte volume ale Jurnalului, unde exagerările şi insultele sunt atât de stridente, încât până şi un critic ce nu mă „iubeşte", nici pe departe, Gheorghe Grigurcu, le-a semnalat critic într-o cronică la volumul IV. Reţin deci şi acest fenomen de fixaţie a urii critico-literare implacabile. Nici în acest caz nu am ripostat. Iar despre volumul I din Dicţionarul scriitorilor români am scris chiar favorabil în Apostrof.
Trec, în sfârşit, la a treia categorie, cea mai minoră, dar nu şi mai puţin j agresivă: a marelui „savant", care te ia pe sus - superior cum nu se mai poate - de la înălţimea imensei sale competenţe belfereşti. Că erudiţia profesorală mi-a fost totdeauna profund antipatică n-am ascuns-o niciodată. N-am intrat însă în nici o împrejurare în concurenţă directă şi cu atât mai puţin în polemică publică. Despre un fost coleg de facultate, care m-a apostrofat însoţind pe Matei Călinescu - la Facultatea de Litere din Bucureşti, un templu unde nu aveam ce căuta - că citez lucrări germane, când, pe vremea studiilor de la Iaşi, nu ştiam această limbă, am amintit. Trec peste unele note polemice, de pură antipatie refulată, semnate de autori de o anume valoare (Vasile Florescu, Al. Duţu), pentru a reţine doar două cazuri mai mult anecdotice, distractive. Cineva (I. Funeriu) s-a străduit să descopere, în stil senzaţional ieftin, „o... mie de erori" în ediţia Macedonski, Vianu-Marino. Poate are, poate nu are dreptate. N-am citit cartea. Iar astfel de preocupări, vechi de decenii, au ieşit total şi definitiv din conştiinţa mea. In ce mă priveşte, declarasem limpede (Opere, I, p. 288), atât cât se putea în condiţiile editoriale de atunci, că partea pur filologică era o operă de colaborare cu redactoarea ediţiei, între timp decedată. Mie nu-mi aparţine, efectiv, decât aparatul de note, istorico-literare, pe care nu le-a contestat sau depăşit încă nimeni. Iar Şerban Cioculescu le-a şi elogiat. Ar fi fost cu totul nedemn din partea mea să arunc întreaga responsabilitate pe umerii unei persoane ce nu se mai putea apăra. N-am dat nici cea mai mică atenţie acestei întâmplări, prinsă totuşi din „zbor" de soţia lui Dan C. Mihăilescu, cu care între timp polemizasem. Un indiciu în plus că în jungla literară poţi fi atacat şi sfâşiat prin surprindere, oricând, de oricine. Dar chiar dacă filologul nostru vigilent ar fi avut integral dreptate, mi se pare absurd să cheltuieşti o enormă energie şi mult timp pentru a descoperi şi „demasca" erorile altora, doar cu scopul evident de a-i compromite şi a-i denigra, oricare ar fi fost pretextele, în loc să realizezi tu însuţi o ediţie proprie, mai bună. Ceea ce este oricând posibil şi de dorit. Dar de această specie de savanţi academici n-am scăpat nici până azi. Foarte recent (septembrie 1998), un domn academician Mihăilă (mi se pare slavist) întreabă arogant şi autoritar, printr-o redactoare a Editurii Academiei, ce înseamnă Felibri. Expresie, lui necunoscută, găsită într-un text al meu, în curs de apariţie la Synthesis. Dl. „academician" nu aflase, nici până azi de societatea cultural-literară din sudul Franţei, de V. Alecsandri, de Cântecul gintei latine etc. Bineînţeles, am răspuns prin câteva cuvinte „amabile", după care am trântit telefonul... încă un document de moravuri
128
Adrian Marino
academico-savant-filologice. Simpla lor evocare îmi repugnă şi în acelaşi timp mă întristează.
Din toate aceste confruntări, mizerii, lovituri joase şi pseudopolemici şi, mai ales, efecte directe ale lipsei totale şi inevitabile de afinităţi, am tras două concluzii de bază. Mai bine spus, ele s-au precizat singure şi încă destul de repede. Două din constantele vieţii mele de „om singur":
1. Am refuzat, în bloc şi definitiv, întreaga cultură şi literatură a epocii comunist-ceauşiste. N-am studiat-o, n-am citit-o. Nu mă sfiesc să declar că o cunosc foarte, foarte puţin, cu excepţia criticii şi studiilor literare în genere. Nu contest că au existat şi unele talente individuale, unele realizări. Ele scapă, de fapt, oricând şi oriunde, oricărui determinism. Dar refuzul meu, categoric şi absolut, era şi a rămas de ordin pur ideologic. Mă aflam, mutatis mutandis, în situaţia lui Thomas Mann, care a refuzat, în bloc, literatura epocii hitleriste, deşi au existat şi atunci talente, opere etc, în diferite genuri (M. Heidegger, E, Jîinger etc). Literatura epocii ceauşiste, integral detestată, nu m-a interesat niciodată. Nu eram de acord cu orientarea sa, cu temele şi servitutile sale. De altfel, aveam tot mai puţine preocupări „literare". Eram dezinteresat şi de „rezistenţa prin cultură". Un pretext comod şi inofensiv, pentru regim, de a nu fi contestat în mod direct şi cu riscuri evidente. Când am crezut necesar, într-o altă dispoziţie interioară, „am rezistat" în mod direct. In plan politic. Şi am plătit din plin.
2. Respins total de societatea ceauşistă şi de instituţiile sale, margina-lizat cu brutalitate, am rămas până azi un „liber profesionist" integral. Am menţionat această situaţie (simplu document de „sociologie literară") şi în capitolul anterior. Două decenii m-am întreţinut exclusiv din onorarii literare, mai mici sau mai mari, din „drepturi de autor". Pe atunci, ele aveau o anume consistenţă, în funcţie de productivitatea fiecărui autor. In definitiv, premiul Herder a fost dotat cu 20 000 de DM (o sumă importantă la cursul de atunci), pentru traducerea japoneză am încasat 1 500 de dolari SUA. Şi cărţile franceze au adus mici venituri. La „lichidarea" Dicţionarului de idei literare, în 1975, am încasat echivalentul a aproape trei maşini Dacia. Aş putea justifica întreaga mea existenţă „la centimă". în octombrie 1980, după un an şi jumătate de demersuri dificile, am obţinut o pensie, nu foarte mare, de la Uniune. Dar ea ar fi rămas oricum insuficientă, fără „drepturile de autor", inclusiv onorariile colaborărilor la diferite reviste. La... masă eram „invitatul" L. Cred că am dat chiar un mic exemplu de independenţă economică, socială şi culturală. Fără emfază şi acţiuni de mare spectacol. Fără gesturi umilitoare, cedări, împrumuturi la Fondul literar etc. Celor mai mulţi, acest act, de intransigenţă şi independenţă economică, nu le spunea, evident, nimic. Pentru mine, era normalitatea însăşi. Mai mult: o atitudine esenţială. Dar în generaţia tânără, după 1989, ea n-a rămas total neobservată. Un jurnalist, Horaţiu Pepine, i-a făcut chiar şi un elogiu, într-un articol din Curentul (8 octombrie 1998). Un semnal tardiv de recepţie marginală, ca şi eroul său, reală şi spontană. Cu acest publicist independent şi vizibil inteligent am stat de vorbă o singură dată, la revista 22, în calitate de corespondent BBC, când i-am dat şi un scurt interviu.
12
Cărţile româneşti
Relaţiile - să le spun eufemistic - „proaste" cu aşa-zisa „viaţă literară" explică în bună parte şi reacţiile personale faţă de cărţile pe care le-am scris. Ele oscilează, în primul rând instinctiv, între dezinteres, indiferenţă, abandonare şi, în unele cazuri, chiar repudiere „afectivă". Adevărul este că nu le mai „iubesc". Atitudine care se va accentua, spre sfârşitul activităţii, după 1989, moment ce va fi evocat, pe larg, într-un capitol viitor. Să zicem, totuşi, că măcar unele dintre ele au jucat şi poate mai joacă încă un anume rol ideologic şi cultural. Dar de afecţiune „reală", de totală solidaritate nu mai poate fi vorba. în unele cazuri, aproape că am şi „uitat" de existenţa şi apariţia lor. Ea mi-a „complicat" doar existenţa. Nu este vorba de o simplă „afectare", ci de purul adevăr. Dacă sunt crezut sau nu, sunt şi rămân indiferent. Pare paradoxal, chiar anormal. Şi totuşi o explicaţie profundă există. Despre aceste cărţi nu mai păstrez aproape nici o amintire frumoasă. Dacă se poate vorbi, totuşi, de unele „realizări", ele au fost mult prea scump plătite. Ceea ce mă determină să declar cu toată fermitatea: astfel de experienţe nu le-aş mai repeta niciodată.
Am investit în aceste cărţi un anume volum de muncă, bune intenţii şi un oarecare spirit de iniţiativă. Şi, când observ că întreg acest efort - global vorbind - a căzut, de fapt, în gol - obiect, de multe ori, doar de bagatelizare, insulte şi atacuri -, intervine un anume regret şi o inevitabilă decepţie. Dar nu atât „sentimentală", cât culturală şi, în definitiv, „umană". Reapare, cu toată claritatea mai ales, desincronizarea, deosebirea şi conflictul radical de orizonturi, programe şi nivele culturale. Inclusiv între generaţii. Evident, eu nu pot modifica, în nici un fel, aceste realităţi negative. Dar un anume dezgust şi amărăciune intervin în mod inevitabil. O explicaţie deci există. Ea este şi rămâne însă dureroasă şi mai ales incurabilă.
De unde înstrăinare, descurajare şi distanţare progresivă şi, în cele din urmă, definitivă de astfel de preocupări. Azi, îmi dau seama tot mai bine de cauza profundă a unei asemenea reacţii: n-am fost niciodată şi nu sunt, mai ales acum, la sfârşit, ceea ce în cultura şi literatura română se numeşte, în general, „critic literar". Am o altă mentalitate, alte preocupări şi o altă orientare. De aici provin, în esenţă, toate neînţelegerile şi adversităţile de care m-am lovit. Iau act de această situaţie obiectivă, evitând orice „dramatizare".
130
Adrian Marino
Sunt necesare, cred, şi câteva precizări prealabile. Mai întâi, contextul general: „reabilitarea" mea juridică, din oficiu, în 1969 (voi reveni asupra acestui episod). Apoi, un anumit climat de „destindere", după 1964, când am revenit în publicistică. El făcea posibilă, măcar în parte, luarea unor iniţiative „personale". în acelaşi timp, pe durata a şase decenii, am parcurs diferite etape „istorice", radical deosebite, iar cărţile pe care le-am publicat s-au integrat succesiv şi în mod inevitabil unor faze şi cicluri „istorice" de evoluţie. Fiecare lucrare are, pe lângă o motivaţie proprie, un sens mai adânc şi o justificare specifică precisă. Sunt, în felul lor, şi mici „documente de istorie literară şi culturală". Ele exprimă o serie de etape culturale bine determinate şi, totodată, o anume traiectorie personală. Că nu-mi face nici o plăcere s-o evoc nici nu mai trebuie subliniat. în prima versiune a acestei Vieţi, unele detalii erau prea „patetice", prea „sentimentale". Am renunţat definitiv la astfel de „amintiri". Reţin, îmi propun cel puţin, să înregistrez numai sensul obiectiv al acestor cărţi. Cu toată „răceala" şi luciditatea posibilă. Le-am părăsit, de fapt de mult în conştiinţa mea. încerc doar să definesc şi să reevaluez semnificaţia lor (personală) ideologică şi culturală (istorică). Observ repede să experienţa lor umană este mult mai complexă şi - din punctul meu de vedere - mult mai importantă decât „simpla literatură", pe care am părăsit-o definitiv. Demult şi în mod firesc. O dată pentru totdeauna: nu sunt nici măcar ceea ce se numeşte „scriitor" şi „om de litere". O specie, din punctul meu de vedere (greşit sau nu), cu care n-am afinităţi. Mai mult: o categorie, după mine, profund antipatică.
Despre falsul meu „debut" literar, în 1965, la 44 de ani, cu o carte scrisă de fapt, cu două decenii în urmă, sunt puţine lucruri de spus. începea, totuşi, în felul acesta, lunga serie a decalajelor şi desincronizărilor publicistico-edito-riale. Viaţa lui Alexandru Macedonski îmi aminteşte numai situaţii neplăcute şi umilitoare. G. Călinescu o declarase „o înfrângere", opinie cu care nu puteam fi de acord. Susţinea, în plus, şi aberaţia că trebuia să fi început cu „sfârşitul". Altfel spus, cu... moartea lui Macedonski. Perspectivă, într-un fel, defeedback. Exclusiv, exagerat „literară", de pură „biografie romanţată". Biografiile călinesciene, orice s-ar spune, au fost scrise în această ambianţă literaturizantă, epico-portretistică. în perioada 1930, era la mare vogă europeană stilul biografic Ştefan Zweig şi Emil Ludwig, interpretat la noi în mod excesiv. Pentru a nu mai aminti că lucrarea a fost admisă doar cu dificultate ca „teză de doctorat" (din punctul meu de vedere o simplă formalitate).
Suportam însă, cel mai greu eticheta - falsă în esenţă - de „călinescianism". Un semiadevăr, de fapt. Că Viaţa... a fost concepută în ambianţa „călinesciană" nu contest câtuşi de puţin. Dar intenţiile şi, mai ales, tehnica realizării erau total deosebite. Mă interesau, în primul rând, reabilitarea şi reactualizarea unei personalităţi literare compromise. Inconformiste, rebele, profund nedreptăţite, „alternative", la antipodul culturii „oficiale". Predomina, în mod evident, o intenţie polemică. Apoi, şi tehnica de redactare era complet diferită, în cazul Eminescu-Creangă preocuparea de portret (foarte) literar şi moral era nu numai posibilă, dar şi mult mai uşoară, deoarece documentarea de bază era deja descoperită, strânsă de alţii. Dar, până „la mine", nu se ştia
Viaţa unui om singur 131
bine nici măcar unde se ... născuse Macedonski (nu la Craiova, ci la Bucureşti). Şi apoi, strict tehnic vorbind, este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, să combini în acelaşi timp, publicarea sau măcar comunicarea unor documente inedite, cu o sinteză biografică şi un portret moral şi literar. Din această cauză, acuzaţia de „călinescianism" (şi implicit de minimalizare, „epigonism" etc.) mi se părea şi inexactă şi nedreaptă. Dar eram pus, într-un fel, în faţa unei situaţii dificile, de „forţă majoră": nu aveam o altă posibilitate de a-mi relua activitatea, după două decenii de întrerupere şi interdicţie. Mă socoteam deci, într-un sens, propriul meu... „maestru". îmi spuneam, cu toată convingerea, II padrone sono me. Eram însă în imposibilitate de a mă dezvălui până la capăt. Şi, mai ales, de a convinge şi pe alţii de adevăratele mele intenţii şi de reala mea identitate.
Am făcut, în acelaşi timp, şi alt gen de experienţe. Recepţia critică a fost, iniţial bună, chiar foarte bună. Unii au vorbit şi de „talent", aspect ce mă interesa mai puţin (N. Manolescu, într-o fază iniţială, să-i spunem, de „bunăvoinţă"). Dar veninul „cronicii" şi al „vieţii literare" nu putea să nu apară. Perpessicius a recenzat de fapt, doar un capitol: cel consacrat relaţiilor lui Macedonski cu Eminescu. Bineînţeles că am fost „făcut praf. Eroarea poetului era „de neiertat". Să zicem. Dar acuzaţia pe care mi-o aducea, că fac... „o pledoarie ca la curtea cu juri", mi se pare, şi azi, de un ridicol monumental. îmi aduc foarte bine aminte că, atunci când am citit-o, m-a distrat copios. Clasez episodul la categoria „riscurilor profesionale". Am fost afectat, în schimb, într-adevăr când mi s-a transmis că o nepoată a poetului (din Câmpulung mi se pare) „ar fi plâns" citind biografia mea. Poate că uneori am fost ironic şi chiar maliţios. O proastă influenţă a vârstei şi mai ales „călinesciană". Dar, în nici un caz, n-am intenţionat denigrarea poetului. Dimpotrivă. Reacţiile pur sentimentale sunt însă mult mai puternice decât exigenţele istoriei literare. Regret şi acum, mult, foarte mult, că am produs o astfel de supărare unui sensibilităţi feminine. După cum n-am putut, mult mai târziu, să ajut să emigreze (nici n-aveam cum) pe un alt nepot al poetului, pe nume tot Alexandru Macedonski (a cărui adresă o păstrez în agendele mele). Mi-a scris şi mi-a telefonat disperat de mai multe ori. Apoi, i-am pierdut definitiv urma. O familie iremediabil neadaptată mediului românesc. O atitudine pe care o înţelegeam, poate, mai bine decât oricine.
Mi-am dat seama, destul de repede, că această soluţie, de fapt, de „expedient" era plină de ambiguităţi şi situaţii false. Era începutul unei lungi serii de clarificări, disocieri şi decalaje esenţiale. Ele definesc, până azi, întreaga mea activitate, aşa-zisă „critică". Tendinţele şi convingerile mele - trebuie să mă refer mereu la această situaţie - erau net deosebite de orientările şi opiniile literare dominante. Chiar dacă ele nu aveau, pe atunci, claritatea şi sistematizarea de acum, de la sfârşitul vieţii. Dacă Viaţa lui Alexandru Macedonski „a atras" totuşi atenţia, cauza nu era, în realitate, numai pur „literară". Cu sau fără mine, această „viaţă" era, prin ea însăşi, intrinsec „literară", „portretistică", „frumoasă". „Meritul" meu, dacă a existat vreunul, a fost doar prezentarea sa într-o formă organizată. Şi, mai ales, într-o primă versiune, când ineditul joacă un rol hotărâtor. Or,
132
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
133
eu nu aveam, în esenţă, despre critică şi studiile literare în general concepţia literară, estetizantă, dominantă mai ales pe atunci. Documentarea riguroasă, sinteza, construcţia nu interesau cronica literară curentă. Studiul şi munca organizată cu atât mai puţin. In plus, detaliu esenţial, repuneam în circulaţie un autor interzis, ostracizat în orice caz. Beneficiam şi de un context ideologic oarecum favorabil unei astfel de iniţiative.
Opera lui Alexandru Macedonski, publicată la scurt interval (1967)) a avut, din această cauză, mult mai puţin succes. Cred că cel mai bine a definit impresia generală Ov.S. Crohmălniceanu, când mi-a declarat că Opera nu are „strălucirea" Vieţii... Preocuparea dominantă era, în acea perioadă, doar „strălucirea" literară, „emoţia estetică" şi nu altceva. Faptul că se elimina un gol evident al istoriei literare interesa foarte puţin sau deloc. în acest punct, apele se despărţeau radical. Chiar dacă, deocamdată -sub presiunea mediului literar -, această netă delimitare se producea, în primul rând, doar în conştiinţa mea şi cu multă discreţie.
Dacă aceste disocieri îmi apar azi extrem de limpezi, nu înseamnă că pe atunci, ele erau la fel de clare. Parcurgeam, în mod firesc, o perioadă de ezitări, de influenţe contradictorii şi, uneori, chiar de confuzii. Mă despărţeam cu greu, mai ales, de propriul meu trecut, aşa-zis „literar". Aveam, îmi spun şi îmi repet, o altă concepţie, o cu totul altă „viziune" despre critică. Dar ea era incipientă şi total handicapată, mai ales, de un mediu radical deosebit şi implicit ostil. Cred totuşi că pot rezuma, cu destulă claritate, tendinţele fundamentale de atunci, începând cu rezerva faţă - ca să nu spun „respingere" - de impresionismul dominant al cronicii literare curente. Ea nu putea da, cel mult, decât fragmente şi culegeri de fragmente. Iar eu eram, încă de pe atunci, convins de superioritatea sintezei şi, în general, a construcţiei. Separarea de canonul critic dominant era deci radicală, chiar dacă, deocamdată, doar latentă şi incipientă. Observam, simţeam mai bine spus, că stilul Lovinescu-Călinescu a marcat „definitiv" critica literară românească. Direcţie ambiguă, cu aspecte pozitive şi negative. în acelaşi timp, nu eram de acord nici cu o altă orientare dominantă, de care am mai amintit: a cronicarului zis „de autoritate", care pretinde că fixează - singur şi definitiv - valoarea literară. Tot ce citeam în materie de sociologie literară contrazicea această convingere extrem de răspândită. Orice altă poziţie echivala însă cu o erezie totală. Mai mult: cu un donquijotism ridicol, inacceptabil „vieţii literare". Iar eu cădeam inevitabil victimă acestei mentalităţi.
Argumentul „meu" că, în Europa, în alte literaturi se făcea, de fapt, un alt „gen" de critică nu avea, pe atunci, nici o valoare, nici o audienţă. Cronica a fost şi este, bineînţeles, necesară. Dar ca informaţie, ca o primă orientare şi evaluare. Şi, poate mai mult decât atât, ca „reclamă". O critică literară ce nu izbuteşte să demonstreze şi să convingă pe autor şi de „erorile" cărţii sale, este, de fapt, ori inutilă, ori simplă operaţie de publicitate. Lipsa tradiţiei teoretice a criticii literare române mi se părea atât de evidentă, încât de pe atunci începeam să întrevăd o critică de „idei literare" (în genul rubricii din Cronica şi Tribuna). Dar nu de simplă compilaţie (începuse voga semioticii, structuralismului etc), ci de asimilare şi sinteză critică.
Iniţiasem chiar un mic „cerc de studii" pe lângă Asociaţia Scriitorilor din Cluj (prin 1968-1969), dar fără nici un succes. Numai că o întreagă stare de spirit se modifică altfel. Iar eu nu aveam, nici atunci şi nici acum, mijloacele şi instrumentele strict necesare: poziţii publice, universitare, editoriale, redacţionale etc. Mă iritau, totuşi, destul de mult desconsiderarea şi bagatelizarea muncii de documentare şi de sinteză, pe de o parte, şi sincronismul mecanic, servil şi epigonic, pe de alta. Ceea ce mă făcea tot mai izolat şi, celor mai mulţi, de-a dreptul antipatic. De altfel, aşa am rămas până azi...
Destul de obscură, nu încă foarte bine definită, era şi o anume atitudine culturală şi implicit ideologică. Ştiam care sunt „golurile", „petele albe" ale culturii române. Eram ferm convins de necesitatea eliminării lor. De unde, un sentiment latent - pe parcurs tot mai bine precizat - de „pionierat", de iniţiativă personală, care mă stăpânea tot mai puternic. Eram însă inhibat -mai ales într-o primă fază - de toate dificultăţile „începutului" de tip „paşoptist", începeam totuşi să meditez, „să proiectez" unele lucrări inexistente încă în cultura şi critica română, unele prime sinteze de un anume gen. Nu însă fără candoarea neofitului, care în plus lucrează şi cu instrumente artizanale, cu o documentare imperfectă, lacunară. Cărţi personale totuşi, opuse curentului dominant, într-o izolare cvasitotală. Dar nu era vorba de un „boicot" organizat, propriu-zis, ci doar de o inevitabilă cădere în gol. Nici nu bănuiam, la început, marele şoc al acestei confruntări, al lipsei de recepţie şi de „dialog critic", într-o cultură predominant literară, poetică şi publicistică, total lipsită de astfel de preocupări. Indiferenţă? Ostilitate? Eşec inevitabil? Toate la un loc, pe un fond de subdezvoltare culturală generală, refractară unor astfel de iniţiative.
Treptat, treptat, îmi dădeam tot mai bine seama că, de fapt, repetam involuntar - păstrând toate proporţiile - un moment anterior al culturii române: cel „paşoptist", când totul trebuia luat şi construit de la început şi pus pe noi baze. Dar, înainte de orice clarificare ideologică şi doctrinară, acest impuls se manifesta, în cazul meu, în mod spontan, organic. Mă descopeream, ca să mă exprim astfel, un „neopaşoptist" aproape fără voie. Claritatea ideologică, bineînţeles, nu exista chiar de la început. Dar aceasta era, indiscutabil, starea mea predominantă de spirit, tendinţa de bază. Nu îndrăzneam, totuşi, să-mi revendic pe faţă o astfel de paternitate şi filiaţie. Ar fi părut atât de extravagantă, încât ridiculizarea ar fi fost totală. Nu exista, de altfel, nici cadrul publicistic adecvat sau măcar favorabil. Şi totuşi începeam să reacţionez, cu tot mai multă energie, în această direcţie. Am trecut prin momente extrem de dure. Dar nu le regret. Un „preţ" trebuia plătit pentru astfel de iniţiative, pe care le credeam - şi atunci şi mai ales acum - foarte necesare şi constructive. După ravagiile şi masacrul cultural totalitar, care s-a suprapus peste o stare anterioară de evidentă subdezvoltare, „cineva" trebuia, totuşi, „să înceapă", „să repare", „să umple", măcar în parte şi cu posibilităţi oricât de modeste un anume „gol". Că „viaţa literară" nu-şi punea nici pe departe, nici atunci şi nici azi, de fapt, astfel de probleme era un motiv în plus de neaderenţă şi de opinii total negative despre nivelul cultural dominant în care nu mă regăseam.
134
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
135
O altă constatare pe care am făcut-o destul de repede, pe măsură ce raza vizuală se extindea, era marea transformare a criticii literare europene, în ultimele decenii, în perioada detenţiei şi izolării mele. îmi erau accesibile, în primul rând, o serie de izvoare franceze (dar nu numai), pe care am început „să le studiez" în mod sistematic. La început doar pentru simpla mea reorientare, apoi cu scopul de a ajunge şi la o viziune organizată, care ar fi putut să intereseze şi pe alţii. în felul acesta s-a născut Introducere în critica literară (1968), care a cunoscut destul de repede şi o versiune în limba maghiară (1969), Am fost chiar uimit când mi s-a spus că în critica maghiară nu există încă o astfel de lucrare. Dar şi mai surprins am fost de reacţiile, total negative, pe care le-am produs în ţară. Deşi titlul nu era decât convenţional, foarte curent în multe alte culturi, el a fost interpretat, la noi, în modul cel mai literal şi plat posibil. De unde şi obiecţia fundamentală: n-avem nevoie să fim „introduşi". Cine ne „introduce" pe „noi" în critica literară? în ce „calitate"? Un „obscur", un „marginal" etc. etc.
în realitate, cartea nu reprezenta, din punctul meu de vedere, decât realinierea într-o formă introductivă, la un nou regim critic. O sinteză teoretico-metodologică personală, sistematică şi nimic mai mult. Şi, mai ales, un moment decisiv şi radical de ruptură de întreaga tradiţie critică românească, în care mă formasem. Şi, totuşi, „nu realizam" încă violentul contrast dintre nivelul pur empiric al cronicii literare dominante şi ansamblul noilor probleme critico-teoretice pe care le aduceam în discuţie. N. Manolescu, îmi amintesc, a fost atât de violent, încât G. Ivaşcu i-a refuzat cronica, pe care a publicat-o ulterior în Astra. Şi alţii m-au „desfiinţat" cu aceeaşi voluptate. Pentru prima dată apărea, totuşi, în critica română, într-o formă organizată, şi o altă perspectivă, o altă metodologie şi un alt vocabular critic. Evident, totul trebuie raportat la contextul şi momentul istorico-literar respectiv. Ceea ce reducea mult la scară importanţa iniţiativei mele. Că ea avea şi destule imperfecţiuni este indiscutabil. Dar cordonul ombilical fusese tăiat. Şi acesta reprezenta pentru mine gestul critic obiectiv cu adevărat important. El rămâne mereu de cea mai mare actualitate.
Ceea ce a urmat a fost mult mai dureros şi, în acelaşi timp, mult mai semnificativ.
Plin de învăţăminte şi concluzii. Eram de părerea lui...Confucius - încă o referinţă cu totul... „extravagantă" - conform căreia prima datorie a unui înţelept, după o perioadă de mari convulsii istorice, este să clarifice sensurile cuvintelor. Este vorba de faimoasa teorie Cengming. în cazul culturii şi criticii române îmi spuneam - în „naivitatea" mea culturală incurabilă - ce putea fi mai urgent, necesar şi util - după toate ravagiile şi convulsiile comuniste -decât un „dicţionar de idei literare"? Bine clarificate, documentate şi organizate? în felul acesta - pentru a mă exprima cât mai expeditiv posibil - s-a născut Dicţionar de idei literare (voi. I, A-G, 1973). O operă, în felul său unică, în cultura noastră, la un nivel internaţional indiscutabil. Ea a necesitat -în treacăt fie spus - un mare volum de muncă şi un efort de documentare considerabil, foarte dificil, mai ales în condiţiile de atunci. Tot ce a urmat mi-a deschis însă ochii pentru totdeauna. Cultura română nu este nici pe
departe „pregătită" pentru astfel de... extravaganţe. Toate proiectele, intenţiile şi - de ce n-aş spune? - speranţele mele erau date peste cap, cu brutalitate, una după alta. Mi s-a administrat încă o drastică lecţie... „stoică". Dar tot nu m-am învăţat minte. „Donquijotism" cultural cu adevărat incorigibil...
Mica poveste a Dicţionarului merită să fie amintită în câteva cuvinte. Ea este, în felul său, revelatoare şi instructivă. Mai întâi, aveam să-mi dau seama imediat, că lipsea complet până şi noţiunea de dicţionar de idei şi termeni literari. Despre sensul, utilitatea şi finalitatea sa nu se vorbise încă în „critica" noastră literară. Tudor Vianu oferise doar un Dicţionar de maxime comentat (1962), pe care-1 comandasem încă în perioada Lăţeşti. Un mărunt „deştept" (un oarecare Popescu, devenit ulterior vag publicist) îşi bătea joc de el. Simţeam, încă de pe atunci, antagonismul fundamental între două nivele şi mentalităţi culturale. A intervenit, apoi, o gravă deturnare a intenţiei şi proiectului fundamental, deşi el a fost formulat cu claritate. Propuneam - iluzionându-mă, recunosc - o „nouă" formă de critică: de idei literare, concepte şi teorii, necesară culturii noastre în stadiul de atunci (în treacăt fie spus, „programul" a rămas actual şi azi). Dar, în realitate, Dicţionarul a fost perceput şi folosit doar ca un instrument de documentare şi informaţie enciclopedică teoretico-literară şi nimic mai mult... Ceea ce n-a fost câtuşi de puţin în intenţiile mele. Dar dacă a intervenit o astfel de percepţie înseamnă însă, în mod limpede, că tocmai de astfel de lucrări de referinţă are nevoie, în primul rând, cultura română. Nu de „eseuri" şi de gargariseli „ontologice". Numai că eu nu mă mărgineam şi nici nu-mi propuneam să devin „documentaristul", „enciclopedistul" şi „profesorul" de teorie literară al culturii române. Nu-mi revendicam astfel de intenţii şi nu aveam, mai ales, o astfel de „vocaţie".
Şi mai gravă, din punctul meu de vedere, a fost lipsa de eficienţă şi de stimulente pentru noi lucrări, de acelaşi tip. Dicţionarul n-a avut, sub acest aspect, nici un efect, nici o influenţă. Dar absolut nici una. „A ieşit" din „mantaua" sa, să spunem, doar o carte, despre „barocul românesc" şi una, total obscură, dacă nu mă înşel, despre „eseu". Nimic mai mult. Referinţe pur documentare. în plus, nici un fel de „recunoaştere" publică. Ea ar fi jucat un rol în popularizarea unor astfel de iniţiative. Să obţii un evident succes de public şi de critică (peste 70 de recenzii numai în ţară, un fel de record absolut) şi peste 10 ecouri (în străinătate) şi totuşi să nu atragi atenţia nici unui „for" cultural. Iată o situaţie tipic românească. Amator de „premii" şi „demnităţi" n-am fost niciodată. Dar această „indiferenţă" este cum nu se poate mai semnificativă pentru sistemul strict personalizat al relaţiilor noastre culturale. întrebat, de pildă, cu oarecare insistenţă, de ce Academia Română - care împarte tot felul de premii - nu s-a interesat şi de o astfel de apariţie nu chiar banală, Al.A. Philippide - de altfel binevoitor -a răspuns cu o sinceritate şi candoare dezarmante: „Fiindcă nu 1-a propus nimeni". Ceea ce era purul adevăr. Uniunea Scriitorilor „a premiat", bineînţeles, o... culegere oarecare de cronici, azi total uitată. Inutil a mai continua.
întreg acest complex de împrejurări - nu ascund - mi-a produs o anume decepţie şi descurajare. Strict culturală, în primul rând. Am continuat, totuşi,
136
Adrian Marino
mai mult din inerţie şi tenacitate, să adun materiale pentru volumul II. Păstrez şi azi zeci de dosare cu xeroxuri, tăieturi şi alte materiale, cutii întregi de fişe cărora nu ştiu încă ce destinaţie le voi da. Vor intra, probabil, în donaţia generală a „Fondului A.M." constituit la BCU Cluj. N-am mai „valorificat", editorial vorbind, decât articolele despre Modern, Modernism, Modernitate, sub forma unei mici cărţi separate. „Trăiam" doar din „drepturi de autor". Alte venituri nu aveam. Apoi am renunţat definitiv la acest proiect. Un semieşec deci. O sticlă pe jumătate plină sau pe jumătate goală, după cum o priveşti. Am dat prioritate altor proiecte şi iniţiative şi, în special, publicaţiei Cahiers roumains d'etudes litteraires, despre care va mai veni vorba. Trebuie menţionat, în sfârşit, şi sensul latent ideologic (şi chiar polemic) al cărţii despre Modern, Modernism, Modernitate, într-o perioadă când aceste noţiuni, de circulaţie internaţională, erau asimilate „decadenţei" burghezo-capitaliste şi influenţelor „cosmopolite". Dar nu sunt deloc convins că şi această intenţie a fost percepută. Cel puţin la nivelul cronicii literare curente, total dezideologizate şi constant ostilă sau opacă unor astfel de tendinţe. „Mă războiam" mereu cu ea în mod inutil, himeric şi dureros.
Experienţa cu Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980) a fost şi mai dură. Despre episodul său francez (1981), la timpul potrivit. Fiind prima lucrare românească şi franceză despre acest autor, iniţiativa mea i-a iritat pe mulţi. Antipatia mă urmăreşte şi azi. O serie de elemente (nu toate) au fost discutate în „Dosarul" Mircea Eliade (1992), inclus în volumul Politică şi cultură (1996). Pe scurt, intenţiile mele erau următoarele. Toate - afirm cu tărie, foarte bine intenţionate - de natură ideologică şi culturală: 1. să sparg o blocadă şi să recuperez un autor interzis; 2. să reconstitui prima hermeneutică românească şi în felul acesta 3. să iniţiez, pe cât posibil, o tradiţie hermeneutică românească, de la care eu şi alţii, să ne revendicăm, într-un mod sau altul. Ei bine, toate aceste proiecte legitime, cu excepţia punctului 1 (a reintroducerii în circulaţie a unui autor interzis), au eşuat lamentabil. Şi chiar acest prim punct, pozitiv în esenţă, a fost grav viciat -după cum voi arăta într-un alt capitol - prin manevre securisto-partinice. Cartea mea, a cărei iniţiativă îmi aparţine în întregime, a fost folosită ca „nadă" şi instrument de şantaj împotriva lui Mircea Eliade: de a veni în ţară, de a sprijini... candidatura lui N. Ceauşescu la Premiul Nobel etc. etc. Din care cauză, ea a fost când „aprobată", când „interzisă", când obiect de campanie oficială ostilă de presă etc. Reţin, deocamdată, doar câteva aspecte strict personale, cele mai grave din punctul meu de vedere.
Mai întâi, s-a făcut un „gol" total în jurul meu. Mi s-a dat apoi peste „nas", cu „delicateţe", că nu sunt... „istoric al religiilor", ca şi cum despre aceasta era vorba. Deosebit de iritaţi, în forme vătuite, s-au dovedit mai ales discipolii oficiali ai lui M.E.: I.P. Culianu şi Sergiu Al.-George. In definitiv, cine i-a împiedecat să publice primii în România, o astfel de carte? Eram doar un „intrus", care şi-a permis impertinenţa să intre într-o chasse gardee. Alţii, la fel de amabili, m-au acuzat că „am marinizat" hermeneutica lui M.E. Ca şi cum o operă de interpretare personală n-ar fi fost posibilă şi, mai ales, admisibilă. Cu atât mai mult cu cât însuşi M.E.
Viaţa unui om singur 137
declarase, negru pe alb, că el nu aplicase în lucrările sale decât o hermeneutică „practică". Urmează „acum ca eu sau altul, să sistematizeze această hermeneutică" (Fragments dfun journal, p. 556). Ceea ce am şi făcut. Dar am toate motivele să cred că „sistematizarea" mea nu i-a plăcut. A evitat sistematic să se pronunţe despre ea. Inclusiv în corespondenţa pe care am avut-o cu M.E., publicată ulterior în Jurnalul literar.
Cu colegii de generaţie ai eroului meu „am căzut" încă şi mai prost. C. Noica mi-a scris, iritat, cerându-mi imperios un exemplar, în special din ediţia franceză. Evident, nu i-a plăcut şi nici nu putea să-i placă. Nu avea nici aceeaşi orientare, nici formaţie. N-a găsit ceea ce căuta şi a aruncat-o la coş. Vreau să spun că a dăruit exemplarul meu primului venit, care s-a întâmplat să fie şi un bun cunoscut şi corespondent (Marius Ghica). Lumea este, într-adevăr, mică. In felul acesta a început o relaţie extrem de ambiguă. A fost evocată doar în parte, în Cazul Constantin Noica (text introdus şi acesta în Politică şi cultură), ce mi-a atras antipatia profundă şi tenace a „Grupului de la Păltiniş". Dar cea mai grobiană reacţie a venit din partea marelui Petre Ţuţea, declarat de unii naivi şi gură-cască, „filozof, „sfânt", „Socrate al României", chiar „geniu" (E.M. Cioran). Va fi fost, poate, un „geniu oral". Dar textele sale scrise şi tipărite, între care chiar şi o modestă, penibilă broşură de proastă parafrază despre Mircea Eliade, numai „geniale" nu sunt.
Acest sublim şi inegalabil guru, care a înălţat cultura română pe vârfuri inaccesibile de „spiritualitate" şi „ontologie", s-a pronunţat despre carte în termeni şi mai violenţi şi chiar vulgari. Dar, ca totdeauna în România, în astfel de împrejurări, de o mare eficacitate polemică, reacţia sa a intrat repede într-un adevărat folclor negativ, reluat în diferite variante de mai mulţi detractori. Ultima dată, de măruntul ratat veninos, ieşean de origine, Dan Petrescu („Pe necitite", Naţional, 10-11 octombrie 1998). Unde se poate citi şi sublima elucubraţie că editura Gallimard a editat textul meu francez fără să-1... citească. Incredibil! Dar când n-ai dat nimic culturii române, n-ai publicat nimic, exercitând cel mult doar Profesiunea de cumnat, vorba lui Radu G. Ţeposu (trăind la editura Nemira numai prin copyrightul lui I.P. Culianu), îţi poţi permite orice. Când am vorbit de jungla „vieţii literare" nu cunoşteam încă acest episod. M-am convins, o dată mai mult, că am fost moderat şi că aveam foarte multă dreptate.
Din toate aceste motive regret că am scris Hermeneutica lui Mircea Eliade. M-am dezinteresat de altfel total de soarta sa. De circulaţia externă cu atât mai mult. în ţară, am refuzat orice reeditare. Să începi entuziast şi cu cele mai bune intenţii, să depui nu puţine eforturi, să înghiţi tot felul de atacuri şi umilinţe pentru o „cauză" dreaptă şi să sfârşeşti într-o amărăciune şi ingratitudine totală nu este deloc o situaţie plăcută.
Este greu, extrem de greu, să descriu în mod exact starea mea de spirit în care am continuat astfel de studii „teoretico-literare". Un amestec ciudat de tenacitate şi senzaţie de cădere periodică în gol. Un gest de pionierat, scump plătit şi de totală inutilitate, de blazare şi inerţie a unor preocupări devenite tot mai mult un fel de „sport în sine". Poate, mai bine spus, între manie intelectuală şi simplu hobby. Unii beau. Alţii se ocupă de femei. Eu
138
Adrian Marino
„făceam" doar astfel de cărţi „bizare". Nici o deosebire de esenţă. Căci de o recunoaştere reală a intenţiilor mele, obiectiv vorbind, nici nu putea fi vorba. O mică speranţă „externă", despre care va mai veni vorba, exista şi ea. Dar destul de palidă şi problematică. Oricum ar fi, ideile din prefaţa Dicţionarului au luat forma organizată a Criticii ideilor literare (1974). O altă „bizarerie" şi o „curiozitate" în plus, care avea totuşi logica sa, însă în totală contradicţie cu momentul şi contextul imediat. Că nu putea fi bine „înţeleasă" era limpede. Ea propunea, în esenţă, o metodă de filtrare şi recuperare selectivă a conceptelor dominante în critica literară străină. S-ar fi dorit deci să fie, într-un fel, un „preambul" şi un „act de naştere" al unei noi critici româneşti, capabilă şi de astfel de reacţii şi sinteze proprii. Ceea ce nu s-a întâmplat, din nefericire, în nici un fel. Şi, la drept vorbind, nici nu putea să se întâmple. Mă consolam, cel puţin cu gândul, că dacă nu era realizabilă o critică de idei pur şi simplu, ar fi fost posibilă, la limită, cel puţin, o anume critică de idei literare, definită în termenii de mai sus. Dar mă înşelam încă odată.
Hermeneutica ideii de literatură (1987) a fost scrisă în condiţii şi mai dificile. Situaţia falsă, insolubilă, era totală. Cartea mea, în mod indiscutabil, cu toate imperfecţiunile sale, reprezenta prima şi cea mai completă analiză a ideii de literatură existentă în orice cultură. Dar nu puteam dovedi, în nici un fel, această realitate strict obiectivă. Şi nici măcar exprima o astfel de convingere, fie şi cu jumătate de gură. în plus, mă loveam de alte două obstacole. Un întreg capitol (despre autonomia literaturii) a fost eliminat de cenzură. A apărut, totuşi, fragmentat şi cu titluri improvizate, cu ajutorul lui Mircea Braga, în revista Transilvania. A fost reintrodus de abia în versiunea italiană (1994), singura, efectiv, completă. Cel mai mult mă supărau însă condiţiile practice, imediate, de redactare. L. era în spital, cu un diagnostic incert, după trei intervenţii chirurgicale. Situaţie dificilă din toate punctele de vedere. Primeam şi telefoane alarmiste. Totul s-a terminat, din fericire, cu bine, deşi un savant oncolog local (Dr. Ghilezan) îi dădea, foarte superior şi convins, doar... 60% şanse de vindecare. îmi aminteam şi de cuvintele lui Goethe din prologul la Faust (citez din memorie): „Spiritul medicinii este uşor de definit. Până la urmă, doar cum dă Dumnezeu". Dimineaţa scriam un mic paragraf şi după-amiaza, în fiecare zi, timp de două luni, la spital. Iar această scindare şi rupere permanentă de nivel şi de preocupări se resimţea în mod inevitabil, mai ales în calitatea stilului. Hermeneutica, din această cauză, mi se pare şi azi, prost scrisă, în sensul de prost, arid, mult prea abstract redactată. Ea nu mi-a „plăcut" nici atunci, iar ulterior cu atât mai puţin. Acum ştiu cum trebuia să fi fost „scrisă". Dar este prea târziu. Nu mai am nici timpul, nici dispoziţia de a o mai reface.
Continuarea firească a fost Biografia ideii de literatură, de fapt „istoria" sa. La fel, în mod indiscutabil, prima sinteză de acest gen din lume. în orice caz, peste ce a oferit Rene Wellek şi mai ales Robert Escarpit (care a lucrat de altfel cu o echipă de documentarişti). Dar, la fel, total blocat de condiţia mea iremediabil „minoră" (cultură „mică", fără prestigiu, fără tradiţie de acest gen de studii, fără relaţii etc). Efortul documentării şi redactării a
Viaţa unui om singur 139
fost enorm, pe punctul de a capota la volumul IV, obosit şi dezgustat de a mai lupta simultan pe mai multe „fronturi". Deoarece apariţia volumului II, după 1989, a coincis şi cu o anume activitate, să-i spun „politică", mi s-au aplicat şi „represalii" clujene: am plătit, de pildă, „penalizări" de peste 100 000 lei. Pe atunci, o sumă importantă. Dar dificultatea reală era de alt ordin, dincolo de oboseala inevitabilă a vârstei: înaintam pe un drum total nou, necunoscut. în plus, condiţiile primitive, artizanale de lucru adesea mă exasperau. Nu găseam repede cărţile de care aveam nevoie, înghesuite într-o singură cameră şi pe trei rânduri. Ceea ce mă aducea, nu o dată, la disperare.
Trăiam o adevărată obsesie, chin şi obligaţie morală şi culturală, în acelaşi timp. Am reuşit totuşi, abia în primăvara lui 1998, să închei definitiv, cu mari eforturi, întreaga lucrare. Mai precis, volumul V, apărut abia în noiembrie 1998. Din raţiuni strict editorial-economice, a fost tăiat în două (nici nu ştiu încă ce voi face, editorial vorbind, cu volumul VI, complet redactat), în felul acesta, aventuroasa mea întreprindere, începând cu Hermeneutica, va avea în final şapte volume. Este prima enciclopedie literară completă a culturii române. într-un epilog la volumul VI, încerc să explic motivaţia şi sensul întregului proiect: operă de „început", de „pionierat", de enciclopedism românesc, o iniţiativă personală eliberată de orice complexe etc. etc. Operaţie, cel puţin deocamdată, total gratuită.
Pe câţi interesează, de fapt, în cultura română, astfel de cărţi? O mână de oameni, în realitate. N-aş îndrăzni să amintesc decât pe Monica Spiridon, Gheorghe Crăciun, Marius Ghica, Adrian Dinu Rachieru şi Const. M. Popa. Din generaţia anterioară, Ion Vlad. Fără a-i diminua în nici un fel, doar „marginali", destul de obscuri, ca şi mine de altfel. Mi s-a spus că la noile catedre de teoria literaturii, cartea a devenit totuşi un fel de „manual". Să admitem că într-adevăr aşa stau lucrurile. Ceea ce nu înseamnă că nu există, în continuare, o rupere totală de nivel, stil, sisteme de referinţe şi de preconcepte faţă de critica literară actuală, curentă. Ion Simuţ, de la înălţimea unei mari, imense competenţe, a decretat, de altfel, că ceea ce fac eu este doar... „critică bibliografică". Apoi, din raţiuni pur sociale, şi-a cerut unele scuze. Dar că el gândeşte astfel, în continuare, împreună cu toţi colegii săi de profesiune, nu am nici cea mai mică îndoială.
Lipsa de comunicare şi dialog este şi cauza necesităţii ce o resimţeam mereu, în forme tot mai acute, de a mă explica, de a mă face efectiv înţeles, De unde lungi, precise şi ineficient-inutile prefeţe. Mai ales la o altă categorie de cărţi, aşa-zise de Jurnale de călătorie", în special: Carnete europene (1976) şi Prezenţe româneşti şi realităţi europene (1978). Mi s-a spus - şi există şi unele indicii obiective - că ele au fost destul de „citite". Dar că au fost şi efectiv asimilate mă îndoiesc profund. Urmăream, mai întâi, o cât mai avidă şi abundentă acumulare culturală. Muzee, galerii, biblioteci, catedrale, localităţi şi clădiri istorice. Acesta era aspectul intelectual şi de „cunoaştere" al jurnalelor mele, în realitate deloc „confesive". Aveam suprema naivitate de „a aduce Europa acasă". Cultivam apoi, dacă se poate spune astfel, un stil cât mai „autentic", deci cât mai puţin „literar" posibil. Puneam notaţia obiectivă, precisă, înaintea oricărei sensibilităţi personale. Ca şi în
140
Adrian Marino
cazul „închisorii", mi se părea nefiresc, absurd chiar, să privesc documentul cultural, de prim ordin, doar un simplu pretext pentru punerea în valoare a unui real sau, mai totdeauna, iluzoriu „talent literar". în sfârşit, foarte important pentru mine era, mereu, aspectul ideologic. într-o perioadă de rupere sistematică a legăturilor culturale cu Occidentul, doream să evoc şi să introduc - fie şi în forme indirecte - cât mai multe informaţii culturale şi valori europene. La acest capitol, mai ales, eşec pe toată linia. Călătoriile mele erau invidiate, adesea bârfite, fără nici cea mai mică percepţie a sensului lor superior. Un aspect esenţial, asupra căruia voi reveni, pe larg, în capitolul următor.
Din toate aceste cauze m-am înstrăinat tot mai mult de cărţile mele. Situaţia se va agrava şi mai mult după 1989. M-am dezinteresat destul de repede de soarta lor. Pentru ca, în cele din urmă, ele să-mi devină aproape complet indiferente. Mai mult decât atât: nu-mi mai plac şi, repet, nu le mai „iubesc". M-au jignit şi m-au lovit în cele mai bune intenţii. Cu sau fără voia lor, rezultatul este şi rămâne acelaşi. Mi se par, de altfel, şi prost scrise şi prost imprimate, pline de erori de tipar. Motiv pentru care nu le-am mai recitit niciodată. Pare straniu, bizar, anormal, nefiresc. Şi, totuşi, este curatul adevăr. Nu mint câtuşi de puţin. în jurul lor s-au adunat prea multe aşteptări neîmplinite şi amintiri neplăcute. Un act de bucurie s-a transformat cu regularitate în decepţii şi amărăciuni. Până acolo că, dacă mai redeschideam, uneori - foarte rar de altfel -, un volum sau altul, o făceam numai pentru a verifica un mic detaliu şi, mai ales, cu scopul de a-mi reactualiza o referinţă bibliografică sau alta. Este, de fapt, şi cauza pentru care încerc aproape o repulsie de a redeschide şi reciti anume pagini şi ale acestei Vieţi, în prima sa versiune abandonată definitiv.
Din aceleaşi motive neplăcute, m-am dezinteresat total şi de refacerea şi reeditarea lucrărilor mele. Corectarea şpalturilor mi-a produs totdeauna o imensă plictiseală şi oboseală. Din care cauză au rămas totdeauna numeroase greşeli de tipar, unele foarte supărătoare. Când a venit o astfel de propunere, total surprinzătoare, pentru jOle! Espaha, ea nu m-a interesat decât pentru posibilitatea postfeţei explicative. Aveam acum alte preocupări, alte proiecte de realizat. Mi se păreau mult mai importante şi mai urgente. „Omlete încălzite?" „Ceai fiert a doua oară?" în nici un caz ! Pagini întoarse, definitiv întoarse şi nu mai priveam în urmă. Nici cu „mânie", nici fără „mânie". Doar cu o totală indiferenţă şi, uneori, cu resentimente. Iar dacă se poate vorbi, totuşi, cu bunăvoinţă şi de o anume „satisfacţie", este că aceste cărţi (de tiraj mic şi unele foarte specializate), în ciuda tuturor aşteptărilor, s-au vândut. N-am - cel puţin - „cărţi în stoc". Ceea ce, poate, înseamnă „ceva". în unele cazuri, câteva versiuni şi ediţii străine mi-au dat chiar o anume satisfacţie. Dar cu destule lumini şi mai ales umbre, despre care va fi vorba într-un capitol următor.
De fapt o „reparaţie" reală tardivă, chiar foarte tardivă, a venit abia după 1989, când am putut să-mi recapăt, în sfârşit, adevărata identitate: cea ideologică. Este şi explicaţia pentru care singurele cărţi româneşti de care-mi amintesc, efectiv, cu o anume plăcere, sunt doar ultimele apariţii.
Viata unui om singur
141
Cele publicate, în primul rând, la Polirom: Pentru Europa (1995) şi Politică şi cultură (1996). Nu pot omite nici Evadări în lumea liberă (Institutul european, 1993) şi nici antologia craioveană de la Aius: Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti, 1990-1995, prima de acest tip apărută la noi. Ele au atras atenţia într-o anume măsură. Se poate vorbi, uneori, chiar şi de un anume „succes". Dar lipsa de tradiţie ideologică reală a împiedecat dezbateri ample şi, mai ales, în adâncime, de care aveau nevoie aceste cărţi. O pasiune şi o competenţă pentru astfel de discuţii încă nu există. Ceea ce se observă şi cu ochiul liber. în plus, recepţia a continuat să fie în mod predominant marginală, situaţie tradiţională în cazul meu. Deci, neinfluentă, total ineficientă.
Uneori s-au produs şi incidente nedorite. Al. Duţu mi-a trimis, insolent, un protest şi o tăietură, acuzându-mă că l-am omis din antologie. Motiv pentru care, într-o pseudoantologie concurentă recentă, Histoire de la pensee et des mentalites politiques europeennes (1997), unde se autocitează de zeci de ori, să omită sistematic toate contribuţiile mele, mult anterioare. Aş nota, în treacăt, că primul meu articol „proeuropean", datează încă de acum mai bine de trei decenii: „Iluminiştii români şi «afacerile Europei»" (Lumea, II, 24 septembrie 1964). Dar despre valoarea exactă, obiectivă a „recepţiei" mele nu se va putea vorbi decât după realizarea bibliografiei iniţiate în cadrul BCU Cluj, de Florina Ilis. Fiecare carte are dosarul său cu zeci de referinţe. O imagine de sinteză este deci şi prematură şi de fapt încă imposibilă. Aş risca, totuşi, o previziune: negare sau ignorare „centrală", recepţie difuză, destul de largă, într-o zonă „marginală", „periferică". Ultima de reale proporţii. Un public cititor „anonim" a existat, fără nici o îndoială.
Ceea ce mă dezamăgea cel mai mult era însă lipsa de interes pentru istoria ideilor româneşti. Aveam să observ aceeaşi gravă lacună şi cu ocazia comemorării revoluţiei de la 1848, în primul rând. în general, lipsa studiilor istorice ale ideologiei liberale româneşti. în plus, încă nu se realiza sinteza, atât de necesară, între sistemul referinţelor străine, strict necesare, fundamentale şi mult-puţinele echivalenţe româneşti. Fără această sinteză nu se poate realiza nici o dezvoltare ideologică organică. Continuam vocaţia noastră tradiţional-epigonică, minoră, transferată doar în domeniul „politologiei" şi a comentariului politic. Voi mai reveni asupra acestei teme. Mai bine spus: grave carenţe.
Din toate aceste cauze, singura carte care-mi dă o anume satisfacţie rămâne doar această Viaţă. Dar soarta sa este inevitabil incertă şi pentru mine cel puţin, total incontrolabilă. Pentru a nu mai reţine marea uzură morală şi, adesea, chiar suferinţa pe care mi-o produce rememorarea atâtor întâmplări personale neplăcute şi penibile. Nu o dată am fost chiar pe punctul de a renunţa, de a abandona o „autoflagelare" continuă. Pour qui et pour quoi ? N-am un răspuns definitiv nici la această întrebare. Uneori îmi spun că lamentabila situaţie a culturii şi populaţiei actuale, numită cu bunăvoinţă „poporul român", nici nu prea merită acest „sacrificiu". Vreau să spun, o astfel de continuă mortificare memorialistică, de lungă durată şi de proporţii.
Viaţa unui om singur
143
13
In străinătate
Un capitol extrem de important al existenţei mele a fost experienţa -decisivă pe toate planurile - a străinătăţii. Am dorit, cu insistenţă, încă din adolescenţă, să studiez în străinătate. Apoi au intervenit toate obstacolele epocii: dictatură, izolare, închisoare, deportare, mari dificultăţi de a reveni în actualitatea culturală şi publicistică. Toate aceste constrângeri mi-au produs o stare de spirit cu totul specială. O revoltă resemnată, dar şi unele vagi speranţe se amestecau cu diferite stratageme, care - la început -eşuau cu regularitate. Eram însă tenace. începusem să învăţ noua „tactică" a „plecărilor". După 1964, cum am amintit, intervenise şi o oarecare „destindere", în plus, „activismul" meu politic - din motivele evocate anterior pe larg - încetase. în contextul „securist" al epocii, precizarea este capitală. Eram sau deveneam tot mai puţin „suspect". Ceea ce nu înseamnă că „plecările" în străinătate se dovedeau mai uşoare.
O serie de factori începeau totuşi să mă favorizeze. Obţinusem... două premii, al Academiei şi al Uniunii Scriitorilor. Publicasem trei cărţi. Aveam şi o anume activitate în presa literară. Ceea ce era un „semnal" vizibil că „mă integrasem", cel puţin în acest mod, în noua viaţă socială şi culturală. Factorul decisiv avea să fie însă altul: în 1968, am fost „reabilitat" din oficiu, împreună cu alţi patru scriitori: Ion Caraion, Vladimir Streinu, Virgil Carianopol şi Ştefan Augustin Doinaş. Dintre aceştia trăieşte doar ultimul. Cred că un rol important în această acţiune (o adevărată farsă judiciară, de fapt) a jucat, mai ales Mircea Borcilă, pe atunci factor influent la Regionala de partid Cluj. îi rămân recunoscător, cu atât mai mult că nu mi s-au impus nici un fel de „obligaţii". Dar el stima, într-un fel, activitatea mea şi aplica în felul său, politica, tot mai larg răspândită, a „recuperărilor". Nume ilustre, importante, intrau în această categorie, profund echivocă de altfel. Tudor Arghezi şi Lucian Blaga sunt personalităţile cele mai notorii. Dar ele erau departe de a fi singure.
Oricum ar fi, fără această „reabilitare", care-mi reda „drepturile civile" (suspendate prin condamnare şi deportare), „Occidentul" ar fi rămas inaccesibil. Reuşisem totuşi, datorită unor legături locale să călătoresc prin ONT, de două ori, în zona socialistă, în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, chiar înaintea vizitei generalului De Gaulle. De unde o mare abundenţă de cărţi franceze
în librării. Atunci am făcut şi primele achiziţii importante, în ediţii ieftine, de poche. Am mai încercat şi în alte direcţii, dar am fost refuzat. Oricum, gheaţa începea să se spargă. Iar strict „politic" vorbind, fusesem mult prea jignit în intenţiile mele cele mai bune şi profunde. întreg acest trecut continua totuşi să mă apese, să nu-mi dea pace. Doresc deci să rezum şi să definesc o stare de spirit foarte specială, pe care nici „n-o scuz", nici „n-o idealizez". Eram pus în faţa unor situaţii cu totul noi, pe care încerc să le analizez şi să le formulez cu toată răceala şi claritatea posibile. Nu este deloc uşor.
Occidentul, pe atunci, reprezenta un adevărat mit. Fascinant şi inaccesibil, privilegiu şi metodă de corupţie pe scara cea mai largă. încerc să sintetizez ce a reprezentat, pentru mine, plecarea în Europa: descoperirea şi cunoaşterea, în forme tot mai organizate, a culturii apusene. O experienţă extrem de fecundă şi dificilă în acelaşi timp. Foarte scump plătită, prin tot felul de procese de conştiinţă şi autoculpabilizări, în primul rând, dar şi plină de mari beneficii culturale. Dacă am devenit ceea ce sunt - mult, puţin cât reprezint în cultura română -, acest fapt se datorează foarte mult şi acestui contact direct, la sursă - devenit treptat tot mai intens şi metodic - cu „izvoarele" (în toate sensurile) ale culturii apusene. O experienţă, repet, capitală, unică, nu lipsită, mai ales la început, de multe naivităţi şi iluzionări idealizante. Dar plină de importante rezultate şi de imense satisfacţii intelectuale, care întreceau cu mult, în ochii mei, orice alte dezavantaje. Şi ele nu erau puţine.
Voi aminti, pe parcurs, o serie întreagă de revelaţii brutale, de ambiguităţi dureroase, de aşteptări frustrate. Totuşi, după închisoare şi deportare, „plecarea" în Occident a constituit al doilea eveniment capital, decisiv, al vieţii mele. Epoca rămânea nu mai puţin sinistră, dar alte perspective, pe atunci, de „evadare" nu existau. Şi revin mereu asupra acestui punct esenţial. Oricât de „culpabilă" ar fi fost - în primul rând în faţa conştiinţei noastre categoria din care făceam parte - de o mie, de o sută de mii de ori era mai vinovat, în primul rând, sistemul comunist în ansamblul său. El este cauza şi izvorul „răului" represiv, totalitar şi torţionar al conştiinţelor. Pe toate planurile. Revin cu toată energia asupra acestei situaţii, deoarece ea oferă cheia tuturor comportamentelor epocii. în ce mă priveşte, am căutat să obţin cât mai mult, profitând de o serie întreagă de împrejurări, lăsând în acelaşi timp cât mai puţin „lest". Voiam să rămân eu însumi, să-mi păstrez libertatea de spirit şi, pe cât posibil, de mişcări şi de acţiune. Să progresez, să construiesc ceva, în condiţii odioase. Operaţie dintre cele mai dificile.
Refuzam, în două cuvinte, în mod categoric şi definitiv, atât sinuciderea culturală, dar şi renegarea trecutului. Şi un instinct obscur îmi spunea că trebuie încercate orice soluţii pentru a salva tot ce se mai putea salva, în condiţiile disperate ale epocii. Recunosc: fără glorie. Dar, după cum se va vedea, cu unele rezultate pozitive. Totul depinde, în evaluarea acestei situaţii, de punctul de vedere şi de plecare. Radicalismul total ar fi însemnat moartea culturală. Dar ce este mai important? O intransigenţă absolută sau rezultate pozitive evidente, obţinute fie şi prin unele „adaptări" şi „concesii"? O problemă capitală, de principiu. Pun aceste ghilimele nu din pudoare şi cu atât mai puţin din discreţia unor fapte inavuabile. Pur şi
144
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
145
simplu fiindcă şi pe atunci (şi de fapt şi acum) aceste noţiuni sunt şi rămân, cel puţin pentru mine, profund ambigue, relative şi discutabile. Am trăit timp de decenii sub regimul relativist şi concesiv al ambiguităţilor de tot felul. „Se descurca" fiecare cum putea. Dar de ce unii ar fi mai „vinovaţi" decât alţii? Care plecau în Iowa, cu „pila" lui Gogu Rădulescu să spunem (nume ilustre: Ana Blandiana, Romulus Rusan etc.)? Sau obţineau „paşapoarte", ca Ovidiu Cotruş, cu sprijinul direct al lui Mircea Maliţa, pe atunci adjunct la Externe? Şi sunt doar două exemple. Iar eu „mă descurcam" singur şi tot cum puteam, dar fără acest tip de „pile". Voi reveni, de altfel, pe larg, într-un întreg capitol, despre „relaţiile" mele cu „regimul". Reţin, deocamdată, doar câteva aspecte, să le spun „obscure", care însă mă avantajau în mod hotărâtor. In mod doar aparent neverosimil, aproape incredibil.
Faptul că nu eram, sub nici o formă funcţionar salarizat, al statului comunist, avea - pe lângă avantajele menţionate la timpul său - şi pe acesta: absolut esenţial. Nu mai aveam nevoie, pe plan local, de „aprobările" BO, Regionalei de Partid etc, ci exclusiv de recomandarea Uniunii, care-mi scotea şi „paşaportul de serviciu". Săream, dintr-odată, o serie întreagă de obstacole, baraje şi obstrucţii decisive, care funcţionau, fără excepţie, în toate celelalte cazuri similare. Operaţia era mult, enorm de mult simplificată. Evident, trebuia să fii „agreat" de conducerea Uniunii şi, bineînţeles de Securitate. Voi arăta, la timpul potrivit, cum funcţionau şi aceste mecanisme. Reţin, deocamdată, această „facilitate", enormă, pe care mulţi o considerau o mare „favoare". De fapt, de ea beneficia - şi într-o măsură mult mai mare decât mine - o întreagă categorie de „scriitori". Să rămân doar la cazul meu, strict „particular". Din nou, un imens dezavantaj se transforma, în mod imprevizibil, într-un enorm şi nesperat avantaj.
Să mai adaug încă o precizare, nu mai puţin esenţială: eram dispus (şi puteam, uneori cu mari eforturi financiare) să plătesc, la modul cel mai propriu, preţul acestor călătorii: bilete, costul întreţinerii etc. Căci Uniunea nu-mi dădea sau nu-mi „schimba" nici un ban. Cred totuşi, că o dată, mi s-au „schimbat"... 10 dolari SUA. Fără a intra în multe amănunte, trebuie să menţionez că ani, decenii chiar, am plătit „la negru" sume, uneori, considerabile. De trei, patru ori peste cursul oficial. Preoţi, rude, diferite cunoştinţe străine îmi avansau (sau achitau) în străinătate sumele în devize, pe care le plăteam, adesea, anticipat, în ţară. Fireşte că eram speculat, exploatat la sânge. Dar nu aveam altă soluţie. Plăteam şi... scrâşneam din dinţi. încă un aspect al „carităţii" exilului românesc. O realitate despre care va mai veni vorba. După obţinerea premiului Herder, situaţia mea financiară „externă" s-a ameliorat. Dar metoda a continuat, practic, până în 1989. Toţi banii mei, mulţi-puţini, se „duceau" numai pe „călătorii" şi cărţi. Mă aflam, bineînţeles, în plină ilegalitate. Procedeul, pe atunci, era însă curent. Şi nu-mi făceam nici cel mai mic scrupul. O formă, între altele, de „cinism", la care mă obligau constrângerile teroriste ale epocii.
Capital, esenţial, mi se pare însă un cu totul alt aspect: de ordin moral şi psihologic. El n-a fost niciodată bine înţeles, într-atât era de insolit, de total neobişnuit (reflexii în acest sens, obsedante, şi într-un jurnal inedit,
din 1987, reluat în Evadări în lumea liberă, pp. 153, 162-163 etc). Mă comportam, cu prilejul acestor călătorii, în modul cel mai natural posibil. O dezinvoltură, care mă făcea dintr-odată „dubios", „suspect". Simţeam acest lucru, dar nu-mi păsa. Căci îmi spuneam mereu: ce poate fi mai firesc, mai normal, decât să călătoreşti pentru studii, colocvii, congrese şi chiar ca simplu turist? Aceasta era, în realitate, starea de spirit a societăţii libere, în care m-am format şi a cărei mentalitate o păstram şi o cultivam în continuare. înainte de război, oricine putea călători oriunde. Şi numai frica patologică a mamei, a făcut să nu beneficiem de biletele gratuite internaţionale, de care tata, înalt funcţionar CFR, beneficia pe atunci. Mi se părea cu totul firesc „să plec" şi dacă s-ar fi putut, să nu fi cerut „voie" de la nimeni. Mă purtam, în consecinţă, în conştiinţa mea, ca un om liber, de perfectă bună-credinţă, care nu avea nimic de ascuns. Dar trăiam într-un alt tip de societate, ce nu putea asimila, în nici un fel, o astfel de psihologie, să-i spun, foarte eufemistic, „inconformistă".
Intervenea, în acelaşi timp - şi cu toată vigoarea -, ceea ce am numit „complexul Dinicu Golescu". Am mai scris câte ceva în acest sens şi voi fi cât mai concentrat posibil. Acest „complex" echivala cu un adevărat „şoc". O traumatizare profundă, aproape incredibilă. El are şi profunde implicaţii ideologice. Să rămân, deocamdată, doar la aspectele esenţiale, exterioare. Pentru mine, ele erau în număr de trei: 1. o mare admiraţie pentru calitatea serviciilor publice occidentale; 2. o admiraţie şi mai mare pentru civilizaţia de tip citadin; 3. o mare nostalgie, în sfârşit, pentru civilizaţia „bunurilor de consum", într-o perioadă de mari restricţii alimentare în ţară. Să lăsăm de o parte orice ipocrizie şi să recunoaştem, cu toţii, că în acea perioadă, „Occidentul" însemna, pentru români, în primul rând, un paradis „alimentar", de bunuri de larg consum. Voi „ilustra" fiecare dintre aceste trei atitudini printr-un mic exemplu tipic, pentru a mă face cât mai bineînţeles.
Am detestat totdeauna - chiar şi în această perioadă post-comunistă -calitatea proastă a serviciilor publice româneşti. O adevărată calamitate: şosele desfundate, trenuri murdare şi neîncălzite, funcţionari publici pe care nu-i mai caracterizez etc. Iată doar o mică scenă de la Munehen, de la un simplu oficiu poştal, la care mă opream uneori, în drum spre Staatsbibliothek : într-o dimineaţă, o coadă neobişnuită, de vreo 20 de persoane, la singurul ghişeu deschis. Imediat se deschid alte două ghişee, care absorb această aglomeraţie, după care se închid automat la loc. Deci existau pentru fiecare ghişeu funcţionari disponibili, cu toate efectele poştale necesare. Această operativitate şi promptitudine a serviciului public este inimaginabilă în România pre şi postcomunistă. Indiciu evident ai subdezvoltării noastre, probabil definitive.
Citadin înnăscut, iremediabil, de vocaţie, admiram sincer marele metropole, oraşele, cetăţile occidentale pe care le vizitam. Confesiune, „naivă" sau nu, o fac din nou cu toată convingerea. Pentru satul de chirpici şi stuf, luat mereu de ape, nu am nici cea mai mică aderenţă. România viitoare - ca să mă exprim în termeni paşoptişti - va fi citadină sau nu va fi deloc. Nu cred un cuvânt, dar nici unul, din povestea că „veşnicia s-a născut la sat". îmi amintesc, între multe altele, un gest simbolic: la Veneţia am stat ore întregi,
146
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
UI
în Piaţa San Marco pe treptele cafenelei, apoi pe cheiul din faţa vechii Dogana, contemplând splendida cetate a lagunelor. Pare un simplu „clişeu". Dar pentru mine nu este deloc un „clişeu". Sorbeam spectacolul unei extraordinare arhitecturi. Eram pur şi simplu fascinat. Mai bine spus, reintegrat mediului meu firesc, pe care-1 redescopeream, mai bine mai târziu decât niciodată şi cu enormă aviditate. Aici aş fi dorit să trăiesc (notaţii în acelaşi sens şi în jurnalul din 1987, Evadări..., pp. 176-177). într-o altfel de Românie: de mari palate, nu de nenorocite cocioabe de lut. Să elogieze cine vrea „Muzeul satului". Nu l-am vizitat şi nu-1 voi vizita niciodată.
Cât priveşte „bunurile de consum" mă declar - fără nici o ipocrizie -partizanul lor convins şi total. Ori de câte ori puteam, cumpăram şi trimiteam acasă pachete. Am făcut-o chiar şi în 1990, când am fost în SUA. In ţară, nu exista - sau erau foarte greu de procurat pe atunci - cafea, ness, margarina, şocolată sau alte asemenea „bunătăţi". Fireşte că „lingeam vitrinele", cum spun francezii, client fidel al supermarche-urilor. Mai mult decât atât: din străinătate aduceam, cu regularitate, şi mici gravuri, stampe, diferite „amintiri", de toate categoriile. Am chiar o adevărată (modestă, dar în nici un caz kitsch) „colecţie". Din Spania, mai exact din insulele Canare, am adus reproducerea unui glob terestru de epocă. El atrage imediat... atenţia vizitatorilor biroului meu. Gratuităţi şi „superfluităţi foarte necesare", în felul lor, vorba lui Voltaire. Gestul mi-a intrat în reflex. Din ultimele călătorii, din Grecia, Turcia, Istanbul am adus alte reproduceri de obiecte antice, caligrafii orientale, noi suveniruri, uneori şi de utilitate imediată pe biroul meu. Păstrez pixurile şi creioanele în mici vaze exotice. Beau cafea dintr-o ceaşcă somptuoasă din Corint, cu o linguriţă de argint de la... Sf. Sofia. Mă bucur sincer de aceste jucării culturale, pe care, prin aglomerare, nici nu mai ştiu unde să le pun. Viaţa cotidiană, inclusiv de interior, este făcută şi din astfel de detalii. Iar L. le modifică mereu aranjamentul.
Deoarece voi mai reveni asupra acestor aspecte - pentru mine de o importanţă capitală - voi reţine, deocamdată, doar sensul esenţial al celor două tendinţe fundamentale ale călătoriilor mele. Gustul lor era mereu dulce-amar. Orientarea şi programul secret erau, în primul rând, de ordin ideologic. Incomunicabil şi - chiar dacă ar fi fost dezvăluit - el nu putea fi bineînţeles. Decalajul era şi rămânea mult prea mare. Sensul esenţial îl exprimă titlul cărţii din 1993: Evadări în lumea liberă. Dar nu era numai o simplă şi banală „evadare", deşi chiar şi acest gest, în sine, semnifica, în condiţiile de atunci, foarte mult. Aveam, de fapt, programul meu „secret": de a aduce, pe cât posibil, „Europa" culturală acasă (de unde obsesia bibliotecilor, muzeelor, castelelor, caselor memoriale etc); de a considera aceste evocări drept forme indirecte de pluralism cultural şi, implicit, de „rezistenţă" împotriva uniformizării şi socializării ideologice. O formă de apărare a unor valori fundamentale ale lumii libere occidentale. A nu capitula, ci a „salva" tot ce se mai putea „salva", în condiţii disperate, dintr-o catastrofă de mari proporţii. Evident, toate aceste obiective nu pot fi bine înţelese decât privite dintr-o perspectivă ideologică şi culturală „liberală". însă - cum aveam să mă conving repede - ea reprezenta o adevărată raritate şi nu numai pe
atunci. Mă simţeam, deci, mereu „singur". Tot mai singur. Şi la fel am rămas, de fapt, până azi. Deşi, multe condiţii s-au schimbat în mod radical. Dar reflexul solitudinii a rămas. Am rămas pentru tot restul vieţii un retractil şi un defensiv permanent. Mediul îmi rămânea - voit sau nu, indirect sau nu - permanent ostil. De unde o senzaţie de „arici" şi de crispare, cel puţin interioară.
îmi dau seama că este foarte greu să mă fac înţeles şi dintr-un alt motiv: străinătatea, pentru mine, nu reprezenta, în nici un caz, „turism". Era doar o formă de studiu, de documentare, de acumulare şi de lucru, adesea până la epuizare, în bibliotecă. N-a fost chiar foarte simplu, deoarece condiţiile mele materiale (cazare, alimentare etc.) nu erau, nici de departe, dintre cele mai comode. Acţionam însă mereu cu o adevărată furie, uneori disperată, dar după un plan foarte precis, în vederea realizării lucrărilor în curs {Hermeneutica, Dicţionarul, Biografia, studiile de comparatistică etc). De unde, o cantitate considerabilă de xeroxuri, fişe, extrase, strânse la Bibliotheque Naţionale, la Bayerische Staatsbibliothek şi în alte biblioteci străine. Nu exagerez câtuşi de puţin. Zeci şi zeci de dosare, destul de bine clasate -cărora încă nu ştiu ce soartă le voi rezerva (pentru a nu mai aminti de alte zeci de cutii de fişe, multe expediate de pe acum în pivniţă) -, sunt mărturia acestui efort semiutopic, semiextravagant. în eternă criză de timp şi, uneori, chiar cu spaima de a nu-1 mai putea repeta. Căci nu aveam niciodată certitudinea „aprobărilor" şi a revenirii în străinătate. Şi, atunci, procedam ca şi cum stagiul ocazional de documentare (totdeauna de scurtă durată) ar fi fost ultimul. Ştiu bine că această disperare a acumulării intensive şi cu orice preţ este, de fapt, incomunicabilă. Mă opresc deci aici.
Trei momente, mai bine spus locuri simbolice, au pentru mine o valoare şi o semnificaţie particulară. Primul „şoc european", autentic, masiv şi de durată, a fost cel elveţian. Despre împrejurările plecării mele la Geneva, ca bursier Pro Helvetia, voi da unele amănunte în capitolul următor. Să reţin, deocamdată, doar faptul că experienţa elveţiană, a fost extrem de dură. Plină de mari satisfacţii, dar şi de umilinţe. De contraste violente, de civilizaţie şi cultură, cu realităţile lamentabile de acasă. De diferenţele de nivel, pe toate planurile, şi multe ambiguităţi dureroase, inevitabile. Intram, fără nici o pregătire, fără nici o perioadă de adaptare, într-adevăr, într-o „noua lume". Şi ea nu avea nimic, dar absolut nimic comun, cu societatea comunistă de unde veneam. Din care, de fapt, „evadam". „Mă salvam" într-un fel. Dar fără nici o cunoaştere exactă a mediului în care intram. Un fel de „extraterestru". Sau, mai bine spus, „picat din lună". Totul, dar absolut totul, mă dezavantaja. Ceea ce-mi producea mari contrarietăţi interioare, enervări şi o continuă uzură nervoasă. O situaţie profund „falsă", de la început până la sfârşit. „Fericit" n-am fost deci la Geneva. Şi se va vedea imediat şi din ce motive.
Intervenea, mai întâi, enormul decalaj al vârstei şi nivelului cultural. La... 50 de ani, aveam un statut echivoc şi incert de „student", de „doctorand". Eram, totuşi - de bine, de rău -, autor de volume, de zeci de studii. Situaţie şi nedemonstrabilă şi irelevantă pentru contextul academic universitar
14» Adrian Marino
genevez. înscrisesem un subiect de teză despre „ideea de modern" (păstrez şi azi zeci de dosare şi cutii de fişe). O preocupare ideologică, de „cultură alternativă" (modernitatea fiind pentru estetica oficială de atunci o noţiune cel puţin suspectă, intransmisibilă şi proscrisă). Trebuia să urmez, în acelaşi timp, cu regularitate o serie de cursuri, să fac şi lucrări de seminar (voi reveni), cot la cot cu diferiţi studenţi oarecare (erau şi câţiva italieni), de un cu totul alt nivel cultural şi orizont de lecturi. Simulam o situaţie, care mă stânjenea şi mă jignea profund. La toate acestea, se adăuga şi provenienţa mea mai mult decât „suspectă". Veneam dintr-o ţară comunistă, din est, cu o presă execrabil de proastă. Ce mai? Un individ dubios, nefrecven-tabil, cu totul ciudat. Ce căutam eu, un om în vârstă, în acest mediu tineresc, radical deosebit de toate preocupările şi aspiraţiile mele ? O studentă poloneză, probabil refugiată politic, m-a şi insultat direct. Aşa credea ea că trebuie să-şi manifeste „rezistenţa anticomunistă". Faţă de mine, totuşi, un fost deţinut politic (voi reveni). N-a fost uşor de suportat o astfel de situaţie.
La fel de „simbolic", plin de implicaţii şi mai profunde, a rămas, pentru mine şi Parisul. Am descoperit şi am învăţat, mai întâi, cum poţi să admiri un oraş splendid şi totuşi să nu-1 iubeşti. Mi-aduc aminte de prima impresie pariziană: priveliştea Pantheonului. A fost extraordinară. „Mă instalasem" la un mic hotel de pe rue Monsieur le Prince, unde stătuse şi L., căci la început, nu aveam alte repere sigure de orientare. Am făcut, în cele câteva vizite pariziene, ulterioare, experienţe decisive, exaltante şi totodată traumatizante. Ca să parafrazez un titlu de Montherlant, Paris s'eloigne. Definitiv. Până acolo încât, după ultima vizită din 1988, cu prilejul apariţiei cărţii Comparatisme et theorie de la litterature, n-am mai simţit nici o dorinţă şi, mai ales, nici o necesitate interioară de a reveni în capitala Franţei. Câteva experienţe mi-au lăsat urme deosebit de dureroase.
Mai întâi senzaţia, uneori atroce, a izolării, a singurătăţii, de a fi doar un metec, rătăcit într-un mediu refractar, adesea ostil, despre care nu păstrez, pe plan strict uman, nici o amintire frumoasă. Pare neverosimil, exagerat sau anormal. Şi totuşi, o astfel de senzaţie a avut-o, la timpul său, şi Macedonski. De distanţă glacială, impenetrabilă, permanentă. Toată săptămâna lucram, de dimineaţa până seara, la Bibliotheque Naţionale. Dar duminicile, mai ales, erau foarte greu de suportat. Mă duceam cu destulă regularitate, doar la piaţa filatelică de la Carre Marigny. Apoi mă întorceam trist, inutil şi adesea exasperat la Cite Universitaire, unde aveam o cameră oarecare. Şi de abia aşteptam să vină ziua de luni, să reîncep să lucrez şi să uit. Legăturile mele pariziene sociale erau cvasinule. Iar cele culturale, extrem de inegale, foarte intermitente şi pline de obstacole greu de trecut. Voi reveni şi asupra lor.
Descopeream tot mai mult şi o altă realitate: între splendida cultură franceză şi omul francez obişnuit, Vhomme de la rue, nu există nici o legătură. Absolut nici o relaţie sau condiţionare esenţială. Deşi „amintirile" mele sunt mult mai bogate, notez fugitiv doar câteva aspecte. Am fost uimit să descopăr realitatea şovinismului francez. O enormă, penibilă şi dureroasă surpriză. Iată o scenă: intru într-o farmacie şi cer, cu toată inocenţa şi indiferenţa
Viaţa unui om singur i4y
unei „comenzi" banale oarecare, aspirină... Bayer. Pentru ca farmacistul, foarte agresiv şi obraznic, să mă apostrofeze şi să mă admonesteze de ce nu cumpăr aspirine... franceze. N-am intuit, la început, sensul acestei interpelări. Am încercat să-i explic, plin de bună-credinţă, că în ţara mea sunt cunoscute doar aspirinele Bayer. Apoi, dintr-odată, m-am enervat: „Fiindcă sunteţi şovin, nu mai cumpăr nimic". Şi am pus brutal cutia pe tejghea şi am plecat furios.
îmi dădeam tot mai bine seama că „prietenia franco-română" şi „francofilia" noastră sunt exemple tipice de false relaţii. Ele s-au născut şi au fost întreţinute într-un anumit context politic, între timp tot mai perimat, mai desuet. îmi mai aminteam că vărul meu Laurenţiu Pilat, care a studiat medicina la Paris, îmi spusese, cu ani în urmă, că el a observat, nu o dată, anunţuri de tipul: Chambre ă louer saufpour Ies Roumains. Proasta noastră reputaţie pariziană este deci veche şi Gh. Tătărăscu, în perioada când a fost ambasador în Franţa, începuse să ia unele măsuri împotriva unor aventurieri, să le retragă paşapoartele, să nu le mai prelungească vizele etc. Dar toate acestea rămâneau paleative. O pătură subţire aristocratico-burgheză, perfect franţuzită, asimilată, colonizată spiritual şi o serie de eroi dubioşi, cu nume româneşti (Ionesco, Popesco), din unele romane franceze (fils d'un senateur roumain). Cam aceasta era imaginea noastră reală. Stereotipul unei ţări „francofone", care a exportat într-adevăr valori. Dar imediat asimilate, francizate. Iar originea lor românească rămânea un simplu şi banal detaliu biografic. Adesea uitat sau ignorat. Brancusi ne ă Tg. Jiu. Dar în ce... ţară?
Despre mediocritatea şi avariţia franceză pe care a observat-o şi E. Lovinescu în Memorii (în capitolul despre E. Faguet), am iarăşi, cele mai proaste impresii. Filozofia curentă a francezului, a parizianului cel puţin, este de o lamentabilă „calitate" şi monotonie: metro, boulot, bistrot, dodo. Sunt parizieni care n-au ieşit toată viaţa din cartierul lor. Am citat dintr-o poezie a unui mic poet francez, Pierre Bearn, care ţinea şi o librărie în Cartierul Latin. Avea o anume legătură cu România. Se născuse la Bucureşti şi chiar pe Calea Victoriei, fiul unui bucătar francez al... regelui Ferdinand. Eram „clientul" său, atras şi de promisiunea unei reduceri de 10%. Până când mi-am dat seama că umfla preţurile pentru ca, prin aplicarea pseudoreducerii, să se ajungă, de fapt, la preţul iniţial. Un truc ieftin, care m-a dezgustat.
Mă urmăreşte, mai des, o altă scenă, surprinsă fugitiv, în faţa unui mare hotel: atitudinea servilă, aproape slugarnică, încovoiată, a unui şofer de taxi, în faţa unui cuplu american, cu aspect de... gangsteri. Americanul i-a întins o bancnotă cu un aer de dispreţ şi de zdrobitoare superioritate. în schimb, o dată sau de două ori, un alt şofer de taxi a fost cu mine de o rară obrăznicie. Mă vedea străin, poate că eram şi obosit, distrat, imprecis. Oricum ar fi, omul francez nu este, nici pe departe, un model de umanitate. Observam rapacitatea maniacală a micilor sume a negustorilor filatelici, cărora „ciupeala" le intrase în sânge. Despre „intelectuali", în capitolul următor. Mi-aduc aminte, prin contrast, de umilinţa, săracă, sordidă, deşi umană şi demnă, în felul său, a unor negri (probabil senegalezi) în port la Bordeaux, de la care am cumpărat, aproape pe nimic, câteva măşti africane şi o mică statuetă. „Mă târguiam" şi unul dintre ei mi-a reproşat, pe tonul unei confesiuni
150
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
151
sincere, aproape disperate: „Dv. nu ştiţi cât de greu se lucrează abanosul". Şi, dintr-odată, mi-a fost ruşine de „negocierea" mea balcanică, orientală.
Faţă de contrarietăţile şi dificultăţile stagiilor pariziene (asupra cărora nu doresc să insist), Munchenul a reprezentat totdeauna o oază de linişte, confort şi facilităţi de documentare net superioare. Pot spune chiar că Munchenul m-a vindecat, în bună parte, de obsesia Parisului. Acesta rămâne, bineînţeles, cu gloria şi meritele sale. Dar, pentru mine cel puţin, exclusiv culturale şi artistice. Viaţa cotidiană pariziană nu mi-a dat satisfacţii. Dimpotrivă. Plăcerile mele miincheneze încep cu Stabi. Ea prezenta, din punctul meu de vedere, două avantaje considerabile. Formalităţile, mai întâi, erau reduse la maximum. Apoi, biblioteca de stat bavareză era net superioară bibliotecii naţionale franceze, în special, în domeniul noutăţilor critice anglo-saxone, italiene, spaniole etc. In plus, la Paris, era şi foarte greu de urmărit progresele cercetărilor literare germane. Singura bibliotecă franceză modernă, oarecum dotată cu unele „noutăţi", rămânea doar cea de la Centre Pompidou, organizată după model american, cu acces liber la raft. In rest, B.N., un depozit enorm de cărţi, într-adevăr extrem de valoros, dar şi destul de greu accesibil prin birocraţie, serviciu încet şi defectuos, cu greve sindicale repetate. Bibliotecarele păreau, nu odată, excedate, obosite, adesea nepoliticoase. Mai ales cu noi, „străinii".
Uneori, abia aşteptam să mă „refugiez" la Miinchen, unde aveam prieteni încă din copilărie, pe Mircea Carp, care va reveni în memoria mea. Relaţiile cu redactorii de la Europa Liberă şi cu alţi oameni de cultură români (de exemplu George Ciorănescu) erau şi ele bune. Cu... filatelişti de bună calitate (Dr. L.N. Cristea), la fel. Chiar şi cu universitari germani (Roger Bauer, de pildă) legăturile erau mai cordiale decât la Paris. Şi, apoi, contau enorm şi condiţiile de viaţă, net superioare, confortul de la Frau Glass, de pe Ainmillerstr. 30. Liniştea, comoditatea, ordinea şi abundenţa germană, cu sau fără „complexul Dinicu Golescu", îmi dădeau reale satisfacţii. Pentru a nu mai aminti de spiritul de organizare şi eficienţă, care au constituit totdeauna pentru mine mari nostalgii occidentale. Despre impresiile mele germane am scris pe larg în cărţile de călătorie şi n-are sens să revin. Ambianţa era (sau mi se părea?, mă iluzionam?), mai apropiată, mai familiară. Vizitam sau revedeam muzee cunoscute. Unele decoruri le „văzusem" şi în filme. Plimbându-mă pe stradă făceam şi mici „descoperiri" care mă amuzau. De pildă, placa memorială de la locuinţa lui Hans Carossa, autor de Jurnale româneşti", din primul război mondial (Tagebuch im Kriege). Şi, dintr-odată, acest mediu îmi devenea parcă mai apropiat. La Paris, nimeni dintre oficialităţile culturale nu s-a preocupat vreodată să pună o cât de modestă inscripţie pe nici una dintre locuinţele lui Macedonski. Şi ele au fost destul de multe.
Toate acestea sunt adevărate, riguros adevărate. După cum, la fel de adevărate, erau şi marile satisfacţii culturale pe care mi le dădeau aceste călătorii. Studiile - raţiunea lor esenţială - progresau. Unele realizări deveneau tot mai vizibile. Cunoştinţele se acumulau şi se organizau tot mai sistematic. Şi, cu toate acestea, eram mereu stăpânit, chiar dacă numai în
surdină, de o anume mauvaise conscience. Uneori, o alungam prin diferite contraargumente, care au - din punctul meu de vedere - valabilitatea lor. Dar ea revenea, imprevizibilă, obsedantă şi tenace, sub alte forme, produsă de multe contrarietăţi şi, uneori, chiar de conflicte latente sau declarate.
Un fel de a spune că în străinătate, din această cauză, nu m-am simţit niciodată integral „bine". Treceam uneori chiar prin stări acute de adversitate, criză şi mortificare morală. Mă surprindeam vulnerabil şi succeptibil, neadaptat în nici o parte, nici „aici", nici „acolo", plin de regrete şi remuşcări. Stări de o clipă, fulgurante, alungate în conştiinţa mea de evidenţa unor realizări greu de negat, indiscutabil pozitive. îmi invocam mereu această scuză şi justificare. Dar complexele şi procesele de conştiinţă continuau. Reveneau sub alte forme. Şi simţeam că ele făceau tot mai mult parte din mine însumi, din însăşi fiinţa mea. Formau, într-un fel, însuşi conţinutul, ritualul, raţiunea şi motivarea esenţială a acestor călătorii, inevitabil viciate, alterate, compromise, din nefericire, chiar în esenţa lor. Trăiam din plin şi treceam prin întreaga gamă a ambiguităţii de care am mai amintit. Nu este o stare de spirit foarte uşor de suportat şi mai ales de descris.
Trebuia, mai întâi, să-mi asum întreaga contradicţie dintre „norma-litatea" străinătăţii şi „normalitatea" din ţară. Mai bine spus, a regimului politic din care evadam. Aveam sentimentul (am mai spus-o) că mă comportam „normal". Călătoream „normal", în plină, agresivă, intolerantă „anormalitate". Ceea ce era perfect firesc, legitim şi foarte bine justificat pentru mine devenea dintr-odată dubios, suspect, compromiţător pentru alţii. Şi, nu o dată, extrem de periculos. Normalitatea europeană se lovea de anormalitatea comunistă. Şi invers. Ştiu bine: doar cei ce au trăit sub un astfel de regim pot înţelege, cu adevărat şi în toate nuanţele, şocul dintre aceste două realităţi şi mentalităţi radical incompatibile. Impenetrabile şi incomu-nicabile. O „schizofrenie" teribilă.
Sentimentul obsedant de a cădea mereu între două lumi, în gol, în total contratimp istoric şi ideologic este, de asemenea, greu de descris şi, mai ales, de transmis. Un motiv de permanentă frustrare şi nelinişte. De agitaţie mută şi fără soluţie. Controalele de la frontieră şi, uneori, confiscările de publicaţii străine se suprapuneau peste conştiinţa efortului cultural inutil, intransmisibil şi inasimilabil. Mentalitatea literară curentă - nu neapărat „oficială" - avea o cu totul altă orientare. Alte preocupări, valori şi ierarhii erau dominante. Pot spune şi eu, ca să parodiez pe Pascal, „adevăr dincolo de Curtici, eroare dincoace". Mai tot ce „făceam" era tolerat abia la limită. Şi, mai ales, lipsit de orice recepţie reală. Asupra acestui punct nu-mi făceam nici cea mai mică iluzie. Sentimentul inutilităţii mă invada adesea. O senzaţie cel puţin inconfortabilă, de „a vorbi în pustiu", cum se spune. Alteori îmi ziceam că şi gratuitatea are sensul său. Dar eu nu puteam modifica, în nici un fel, ideologia culturală a regimului. Nu depindea de mine. Şi... Epictet avea grijă să-mi amintească din nou şi acest imens adevăr. Şi să mă consoleze...
Existau, de altfel, şi alte foarte bune motive. Resimţeam, în permanenţă, aceste „plecări", ca pe o reală şi uneori chiar gravă „culpabilizare". întreaga
152
Adrian Marino
ambianţă a epocii o făcea, de altfel, inevitabilă. Suspiciunea - obiectiv vorbind perfect legitimă, în condiţiile statului poliţist de atunci - era generală. Totul era echivoc, suspect, de o murdară ambiguitate. „Cine i-a dat voie ?" „De ce pleacă ?" Evident, invidia, concurenţa, antipatia personală se puteau camufla foarte uşor în vigilenţă pretins etică. Nimeni nu lua însă în consideraţie împrejurările şi cauzele strict obiective ale acestor „plecări". Am făcut parte, între 1973 şi 1985, din comitetul internaţional de redactare a lucrării colective Histoire comparee des litteratures de langues europeennes, unde am lăsat urme precise, scrise şi destul de consistente. Totul sub egida AILC, la care era afiliat şi „Comitetul [chiar dacă fantomatic] naţional de literatură comparată". Mai ales în perioada Cahiers roumains d'etudes litteraires (redactate personal între 1973-1989), când mi-am făcut numeroase relaţii. în două rânduri am fost bursier DAAD. De bursa Pro Helvetia am amintit. Dar am mai avut şi o altă bursă franceză. Premiul Herder oferea şi el o justificare. Şi cărţile publicate în străinătate permiteau - şi chiar „obligau" într-un fel, din motive de „imagine" - la astfel de „escapade" occidentale. Pot invoca şi alte motive, la fel de legitime, la fel de culturale (congrese, colocvii etc). Mă opresc însă aici, deoarece nu văd de ce m-aş justifica mereu şi până în pânzele albe.
Ceea ce mă irita şi mă jignea, mai ales, era dubla măsură cu care eram judecat, bârfit, suspectat etc. în definitiv, şi alţi foşti deţinuţi politici călătoreau : Ovidiu Cotruş (de nu ştiu câte ori). Dar şi Al. Zub a fost bursier Humboldt. Sergiu Al-George a ajuns chiar şi în... India. Dar N. Balotă, cu întreaga familie, când toţi lectorii plecau singuri? Fiul său, la vârsta serviciului militar, nu s-a întors în ţară şi... nu s-a întâmplat nimic. Şi nimeni nu s-a scandalizat. Şi pe bună dreptate. Ca şi în cazul G. Liiceanu şi Andrei Pleşu, şi ei bursieri Humboldt, cu stagii în Germania mult mai lungi decât ale mele. N. Manolescu a fost în Franţa, înainte de 1989, cel puţin tot de atâtea ori cât mine. Iar în SUA a fost de două ori, chiar înaintea mea. Ceea ce nu 1-a împiedecat să mă atace violent şi insultător, după 1989, tocmai din acest motiv. Mi-a fost foarte uşor să demonstrez (în Dreptatea) că, în două împrejurări, el a fost în străinătate, în perioada incriminată, chiar... împreună cu mine. Aş putea continua mult şi bine acest pomelnic (a făcut, de pildă, cineva lista completă a bursierilor de la Iowa?). Un „detaliu" esenţial, căruia nimeni nu-i dădea totuşi nici o atenţie. De fapt, el este şi rămâne, din punctul meu de vedere, total irelevant, din două motive esenţiale.
Oricâte exemple, precedente şi cazuri similare aş invoca, n-am răspuns încă la întrebarea-cheie: de ce, totuşi, Securitatea „ne" dădea şi „îmi" dădea vize? Voi explica pe larg, într-un capitol următor, „Relaţiile cu regimul". Respectiv, întregul ansamblu de cauze, mecanisme şi relaţii care făceau posibile şi uneori - oricât de paradoxal ar apărea - chiar „obligatorii" astfel de plecări. De n-ar fi (ca să anticip) decât „afacerea Mircea Eliade". Ceea ce mă durea efectiv (sufletul uman are şi astfel de slăbiciuni) era însă altceva.
Evident că acuzaţia de... „agent de influenţă" nu-mi putea fi indiferentă. Dar mult mai grav, cultural şi ideologic vorbind, mi se părea faptul că nimeni nu percepea efortul meu de a „importa" cât mai multe valori europene,
Viata unui om singur
153
într-o perioadă de blocadă şi cenzură totală. De a sparge, fie şi prin „cărţi de călătorie", pe care, într-un fel, trebuia chiar şi să le public. Deoarece -reamintesc şi acest handicap enorm - eram, în acea perioadă, doar un liber profesionist integral. „Trăiam" exclusiv din drepturi de autor şi „trebuia" să public. Nu se reţinea, din nefericire, nici spiritul liberal şi de perfectă normalitate al acestor cărţi, atât de evident inconformiste, cu multe „şopârle" şi manifest „proeuropene". Nu interesa însă deloc acest aspect. Astfel de preocupări, scriitorii noştri nu aveau câtuşi de puţin. Şi, din nou, trebuie să mă refer la Jungla „vieţii literare". Capitol ce nu epuizează nici pe departe întregul său „conţinut" (eufemism pentru „venin").
Atunci mi-am dat seama, pe propria piele, cât de total dezideologizaţi şi, mai bine spus, comunizaţi, ceauşizaţi erau cei mai mulţi dintre „colegii" mei. Ce era pentru mine, repet, perfect „normal", pentru ei era total „anormal". Mulţi, de fapt, călătoreau, ca şi mine. Cartea albă a Securităţii dă şi numărul, aproape incredibil, de 800. Dar foarte discret. Şi, mai ales, nu publicau cărţi de călătorie, care să-i facă dintr-odată... „suspecţi". Psihoza era pe atunci atât de curentă, încât cei mai mulţi nu-şi anunţau plecarea decât telefonic, din... aeroport. Iar alţii, iremediabil fricoşi, complexaţi şi „condiţionaţi" total de regim, îmi mărturiseau (precum Vasile Nicolescu, între alţii) că nu le vine să creadă că au plecat, nici măcar îmbarcaţi în avion, în plin zbor spre Occident. Acesta era „preţul" pe care-1 plăteam, într-o formă sau alta, cu toţii. Iată de ce mă dispensez total şi de pe acum de judecăţile postume, răuvoitoare, rigorist-moralizante sau incompetente.
Pot răspunde, în sfârşit, în mod direct, şi la întrebarea (care nu mă pasionează deloc, ce mi-a fost pusă adesea şi înainte, şi după 1989): de ce n-am „rămas" în străinătate ? A fost un gând pe care l-am avut nu o dată. în 1987, la Miinchen, eram chiar pe punctul de a face acest pas. Un jurnal, încă inedit, din acea perioadă reţine şi această agitaţie interioară. Mă opreau, totuşi, câteva obstacole esenţiale. Le notez cât mai succint posibil, deoarece îmi repugnă orice eroizare. Mai întâi, atitudinea ostilă sau decepţionantă a exilului. O voi evoca într-un capitol următor. Apoi, situaţia specială a unui critic străin, român în speţă, care ajunsese la unele soluţii proprii. Iar acestea nu se sincronizau, nu se articulau - câtuşi de puţin - cu orientările şi canoanele universităţilor occidentale, la poarta cărora ar fi trebuit să bat. Nu m-aş fi putut „adapta", în primul rând, tendinţelor teoretico-literare dominante.
Dar nici celor ideologice, deoarece, pe atunci - şi situaţia nu s-a schimbat decât prea puţin - universitatea şi, în general, mediile literare occidentale erau şi au rămas stângiste, procomuniste. în sfârşit - şi aş dori ca mărturisirea mea să sune cât mai puţin emfatic posibil -, sufletul meu „paşoptist" nu-mi dădea voie. Ceea ce doream eu, în esenţă, era „să aduc Europa acasă", s-o transform într-o „realitate locală". Să fac „ceva" de nivel „european" pentru cultura română. Respectiv, pentru studiile teoretico-literare, din ţară, manifestările pur ideologice fiindu-mi, pe atunci, interzise. Voi da unele detalii în capitolul despre Cărţi şi publicaţii străine. Naivitate cumplită? Iluzie benefică? Nu mă pot decide pentru un răspuns sau o soluţie definitivă, într-un sens sau altul. O mărturisire care mă „inhibă".
14
Relaţiile externe
Progresele culturale, enorme, sub emblema eternului şi inevitabilului xerox - adevărat simbol al legăturilor intelectuale fragmentare, ocazionale, blocate sau interzise - nu definesc, nici pe departe, toate experienţele mele externe. Ele au cunoscut şi alte aspecte, extrem de rare la criticii şi istoricii literari români. Nu este, nu poate fi vorba, de nici o infatuare. Dacă istoricii şi filologii din generaţia anterioară aveau, din plin, sensul relaţiilor ştiinţifice internaţionale (două exemple, aproape la întâmplare: N. Iorga şi Al. Rosetti), nu acelaşi lucru se poate spune şi despre „pseudomaeştrii" mei: E. Lovinescu şi G. Călinescu. Aceştia nu aveau nici noţiunea, nici conştiinţa utilităţii relaţiilor critice şi istorico-literare străine. Argumentele lor „absolutiste", fără îndoială, nu erau lipsite de valoare. Dar total anacronice. în afara realităţilor şi necesităţilor legăturilor literare internaţionale. într-o „Europă literară" contemporană, în plină expansiune, cu tot mai mare prestigiu şi influenţă. Această conştiinţă le lipsea cu desăvârşire. Au rămas, deci, practic, doar doi „iluştri necunoscuţi". Şi odată cu ei şi critica literară română. Ea însă merită, orice s-ar spune, un alt tratament, o minimă circulaţie şi recunoaştere internaţională.
Departe de mine (insist asupra acestei atitudini) de a sublinia şi a pune exagerat în valoare iniţiativele şi incipientele mele relaţii externe. Dar aparţineam unui alt moment istoric. Aveam o altă mentalitate ideologică şi culturală. Acţionam în alte condiţii şi sub presiunea unor cu totul alte motivări şi cauze. Momentul, într-un sens, era de altfel emblematic. De abia acum critica şi istoria literară românească - din ţară - începeau cu mari dificultăţi (să nu uităm niciodată acest obstacol esenţial) să fie „exportate" într-o oarecare (mică) măsură. Destul de sistematic totuşi. Şi înainte au existat câteva colaborări la unele publicaţii internaţionale. Dar foarte rare şi intermitente. N. Cartojan ar fi unul dintre rarele exemple de acest gen. O acţiune susţinută şi concertată, în acest sens, n-a existat însă niciodată. Din nefericire. Un indiciu, între multe altele, de evidentă subdezvoltare culturală.
Şi mai importante, din punctul meu strict de vedere, erau condiţiile morale ale acestor relaţii incipiente. Un amestec - foarte greu de disociat -de curiozitate, sociabilitate şi frustrare. De ambiguităţi şi mari decepţii. De conştiinţa şi satisfacţia unor realizări, dar totdeauna foarte scump plătite.
Viaţa unui om singur 155
Dacă le voi evoca, în unele detalii, o fac şi pentru valoarea lor strict „documentară", de „izvor istoric" inedit. Şocul străinătăţii a fost, şi din acest motiv, traumatizant şi revelator, negativ, dureros şi instructiv. Scuze aveam: pentru prima dată făceam astfel de „operaţii". Iar lipsa de experienţă era, în mod inevitabil, totală. De unde un mare efort de adaptare şi „sincronizare" la un alt regim literar şi conceptual. Este deci necesară, din partea mea, o mare voinţă de rememorare a unor acţiuni şi preocupări care mi-au devenit, în ultimul timp, tot mai îndepărtate şi străine. Să reconstitui, mai ales, o stare de spirit ce nu mai este, de mult, a mea. Un astfel de efort are, după cum, sper, se va vedea pe parcurs, un anume sens şi chiar o
raţiune superioară.
N-are rost să ascund, în primul rând, handicapul esenţial: defectele personale, inadaptarea mea la astfel de relaţii - după cum aveam să mă conving foarte repede - eminamente sociale, convenţionale, superficial-mon-dene. Eram, mai ales la început, cât se poate de prost adaptat unor astfel de relaţii: dificil, nesociabil, lipsit de „tact" şi de „diplomaţie". Făceam adesea „impresie proastă" şi-mi dădeam repede seama de acest lucru. Prost diplomat literar am fost şi am rămas, de altfel, toată viaţa, atât în ţară cât şi în străinătate. Eram timid şi complexat, cu nu puţine naivităţi. Explicabile, într-un fel, prin dezorientare şi lipsa unor informaţii esenţiale. Nu trebuie uitat însă o clipă mai ales faptul, esenţial, că trăiam în plin regim totalitar, terorist, pentru care „relaţiile externe" reprezentau o adevărată obsesie securistă. Şi totul se repercuta, inevitabil, printr-o gamă întreagă de inhibiţii şi reţineri, în toate acţiunile noastre. Mulţi, puţini, câţi ne ocupam de astfel de „legături literare". Făceam şi erori, unele fundamentale. Dar ele erau, în acelaşi timp, scuzabile, fecunde şi edificatoare. Veneam în contact cu o nouă realitate, ceea ce reprezenta, în esenţă, un „câştig" important. în acelaşi timp, ieşeam tot mai mult din naivitate şi iluzie. Proces lung, dificil şi obscur, care ar avea nevoie mai curând de un „romancier" decât de un simplu „memorialist", pentru a fi, într-adevăr, evocat sugestiv şi în toate nuanţele sale.
Pentru cine nu circulă, nu are relaţii literare internaţionale, nu ia parte la reuniuni de acest tip, astfel de detalii pot să pară indiferente, total nesemnificative. De acord. „Absolutul" poate fi contemplat de oriunde. Numai că „relaţiile externe" au cu totul alt regim. Mă gândesc, în special, la G. Călinescu, fără nici cea mai minimă preocupare şi experienţă de acest gen. Când a participat, în Italia - o singură dată -, la un colocviu despre Pico della Mirandola, mi s-a spus că a făcut o figură ridicolă, penibilă. „Acesta este marele vostru Călinescu?" Aceeaşi proastă impresie, la fel de penibilă, şocantă chiar, a făcut şi C. Noica, în Germania, când şi-a început o conferinţă cu cuvintele „Am venit să vă cert". în ce calitate? Când eşti, de fapt, un necunoscut? Nu aveai pe atunci o singură carte tradusă în limba germană? Nu ai nici un „nume" şi nici o „autoritate" în mediul în care eşti invitat etc. etc. ? Mai mult din curiozitate şi politeţe academică. Pentru cine însă circulă şi are contacte cu critici sau cu simpli intelectuali străini, prima constatare este şi rămâne cum nu se poate mai dureroasă : nerecunoaşterea
156
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
157
sau imaginea negativă a „României" pe toate planurile. Fapt ce nu poate să nu te umilească, adesea chiar să te pălmuiască. Lipsa totală de prestigiu era evidentă. Aparţineam unei culturi mici şi necunoscute, unei ţări cu o foarte proastă reputaţie internaţională. N-are sens să ne iluzionăm despre imaginea românului obişnuit în străinătate. Execrabilă sub toate aspectele. Nu mai intru în detalii. De unde un amestec de revoltă şi resemnare, de luciditate şi recunoaştere a unor realităţi obiective mai mult decât evidente.
Sunt invadat de zeci de astfel de scene, care mi-au rămas în memorie. Cicatrizate, este adevărat, dar greu de uitat. La un congres AILC, am fost întrebat, sarcastic, de la obraz, „la ce serveşte cunoaşterea limbii române". Invitat odată într-o familie franceză la Paris, foarte bine „situată" (cum se spune), am murmurat mai mult pentru mine, văzând o frumoasă tapiserie : „Un Lurşat". La care gazda, involuntar (să spunem) arogantă, m-a întrebat foarte de sus: „Cum, dumneavoastră ştiţi de Lurşat?". Căci veneam (nu este aşa?) dintr-o ţară balcanică, primitivă, incultă, fără nici o noţiune a artei de avangardă. N-are sens să continui. N-aveam cum să modific o stare de fapt. Ea a rămas, în esenţă, aceeaşi şi înainte, şi după 1989. Cu sau fără... rromi, „lebede" mâncate etc. etc. Poate cea mai puternică şi dureroasă amintire din Portugalia a fost şi mi-a rămas lunga confesiune - aproape o noapte întreagă - patetică, până la lacrimi, a doamnei Leonor Buescu. Mi-a povestit toate umilinţele familiale, sociale şi profesionale pe care le-a suferit măritându-se cu un român, Victor Buescu, om de cultură, de o anumită valoare. Dar străin, iremediabil străin. Inasimilabil şi neintegrabil, orice s-ar spune, societăţii portugheze. Mai ales în vechea perioadă salazaristă. A fost marea dramă a vieţii sale. De ce am devenit „confidentul" său involuntar? Poate fiindcă eram un compatriot al defunctului său soţ. Poate că-i inspiram o anume încredere intelectuală şi umană. Poate...
Un timp, recunosc, am fost şi victima mitului relaţiilor culturale „oficiale". Prin ataşaţi şi consilieri culturali şi de presă, prin expoziţii, conferinţe şi turnee organizate în cadrul unor ambasade. Dar m-am convins repede de totala ineficientă şi contraproductivitate a unor astfel de acţiuni pur formale. Unica preocupare a ofiţerului DIE - camuflat în astfel de posturi - era pur politică, securistă: informaţii, spionarea exilului etc. Stilul acesta a continuat, orice s-ar spune, şi după 1989. Era, de altfel, inevitabil. Efect al inerţiei şi continuităţii sistemului. Să nu-mi spună nimeni (iau un singur exemplu) că Ioana Ieronim se ocupa, într-adevăr, la Washington, de... „difuzarea culturii române". Tot ce s-a făcut în acest sens în SUA a fost rezultatul unor eforturi şi iniţiative strict particulare (Paul Michelson, Charles Carlton etc). O temă ce va mai reveni în discuţie. M-am convins repede că doar relaţiile personale şi, cele mai multe, pe bază de reciprocitate de diferite tipuri sunt cu adevărat utile, eficiente.
Bluful diplomaţiei culturale a făcut însă, în cazul nostru, adevărate ravagii. Multe ireparabile. Dar aparatul de stat „extern" era astfel construit încât relaţiile culturale nici nu interesau în realitate. Erau doar pretexte, operaţii de „acoperire" şi de pur camuflaj. în plus, birocratizate, deci ratate în esenţă. Concepţia de bază, conform căreia doar un „oficial" (român) poate
şi trebuie să stea de vorbă cu alţi „oficiali" (străini), este total sterilă şi inaplicabilă vieţii culturale şi publicistice occidentale. Am tras, uneori, astfel de concluzii (după un colocviu Eminescu, de pildă, de la Milano), într-un jurnal publicat după 1989 (Evadări..., p. 181). Totul era pus pe baze atât de greşite încât m-am decis să acţionez singur, prin propriile mijloace. Câte aveam, foarte reduse, până la sfârşitul vieţii. Unele rezultate, modeste, dar reale, n-au întârziat să apară. Mult prea puţine însă pentru eforturile depuse şi pentru ce ar merita, de fapt, cultura română.
Şi mai dureroasă - dar profund revelatoare - a fost şi a rămas decepţia ideologică. Credeam (recunosc, la început cu o imensă, stupidă naivitate) că dacă veneam din „Est", dintr-o ţară comunistă, dintr-un gulag cultural, într-un climat de libertate, puteam interesa prin însuşi acest fapt: de a fi spart o blocadă, a fi evitat o cenzură, a fi sfidat un regim totalitar etc. Eroare totală şi profundă! O teribilă revelaţie: nu exista nici o percepţie, dar absolut nici una, a realităţilor culturale opresive sub regimul comunist totalitar. Nici o preocupare de acest gen. Nici un interes real pentru situaţia intelectuală, mai mult decât dificilă, din Est. Nimeni nu înţelegea poziţia exactă a unui om de cultură şi, mai ales, a unui critic literar venit din această zonă. De o minimă atenţie specială nici nu putea fi vorba. De simpatie, protecţie şi sprijin, cu atât mai puţin. La început, sincer spus, în perioada primelor contacte, nu înţelegeam mai nimic. Apoi, ceaţa a început să se împrăştie. Ceea ce nu înseamnă că gustul nu continua să fie amar. Dimpotrivă, el era tot mai... amar, pe măsură ce experienţa mea sporea şi tot felul de date negative se acumulau. Pe scurt, mă loveam de mari obstacole, dar pe care nu puteam nici să le depăşesc şi cu atât mai puţin să le înving.
Revin, în primul rând, la constatarea menţionată mai sus: veneam dintr-o ţară cu o imagine culturală nulă, de „gradul zero", cum se spune acum, care, vorba lui E.M. Cioran, ne rime ă rien. Necunoscută, nestimată, neintegrată, mai ales, sistemelor de referinţă europene şi, în general, internaţionale. Mulţi credeau, cu ingenuitate (admit, de bună-credinţă), că realităţile noastre sunt identice cu cele din Vest. Că trăim, de fapt, în acelaşi tip de societate. Şi, deci, că avem în mod necesar aceeaşi mentalitate, limbaj, sistem cultural şi ierarhii de valori etc. Ceea ce, bineînţeles, era profund fals. Mulţi intelectuali, profesori, critici, cu care veneam inevitabil în contact, erau total dezideologizaţi, lipsiţi de orice preocupări politico-ideologice. Nu aveau nici cea mai mică noţiune şi percepţie a statului totalitar şi a constrângerilor sale culturale. Făcând această constatare, am notat într-un jurnal întreaga mea stupefacţie (Evadări..., p. 171). Alţii, dimpotrivă, erau „ideologizaţi", dar la polul opus: stângişti, marxişti, comunizaţi. Mulţi credeau că sistemul comunist se va generaliza. Şi pur şi simplu nu înţelegeau critica şi „agitaţia" mea anticomunistă (Evadări..., p. 159).
în sfârşit, încă o situaţie radical deosebită: preocuparea permanentă, fundamentală, vitală, de publicitate. Condiţie esenţială a supravieţuirii literare, universitare etc. în lumea academică occidentală. Publish or perish. Dacă unii întreţineau totuşi relaţii cu mine, o făceau exclusiv în vederea unor posibile debuşee, traduceri, plasări de texte, recenzii etc. Publicitatea
158
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
159
era preocuparea de bază a acestor medii. O revelaţie pe care am avut-o, din plin, mai ales în perioada CREL. O astfel de experienţă, de pildă, cu un autor, de altfel onorabil şi competent, Louis Vax, care mi-a acordat o „atenţie specială". Am înţeles repede şi din ce motive. Nu pot totuşi să-1 „acuz". Acesta era stilul general al relaţiilor critice occidentale. M-a rugat să mă „ocup" şi de o colegă a sa. Era inteligent şi lucid: „Să lucrezi zece ani la o teză, să vinzi douăzeci de exemplare şi să n-ai nici un ecou". Situaţie dramatică, teribilă, într-un fel, pe care am înţeles-o şi eu, în toată gravitatea sa, chiar dacă ceva mai târziu. Credeam că puteam stabili cu astfel de colegi şi relaţii pur amicale, confraterne. Dar mă înşelam, ca de atâtea ori. In mod grav şi, uneori, ireparabil.
Handicapul era cu atât mai greu de depăşit cu cât argumentele pro şi contra acestor relaţii se acumulau şi se suprapuneau şi înainte, şi după fiecare „plecare". Până acolo încât trebuia mereu să-mi repet şi să-mi justific toate motivaţiile profunde. Şi să mă întreb, în acelaşi timp, dacă un complex şi o inhibiţie nu atrag şi nu provoacă altele, la fel de culpabile. Un cuvânt trebuie repetat şi el rezumă cu claritate (dar este un fel de a spune) toate aceste contrarietăţi interioare: ambiguitatea. Orice participare internaţională avea în esenţă o dublă faţă şi o dublă interpretare: pozitivă şi negativă. Unele rezultate, incontestabil constructive, erau umbrite, maculate, poluate (şi sinonimele de acest gen sunt şi nu sunt tautologice în astfel de cazuri) de simulări şi situaţii profund false. Unica posibilitate de „a ieşi" era mereu pătată de imaginea inevitabilă de a trece drept un „pseudooficial". De „pseudoprofesor", nici nu mai vorbesc. O situaţie care mă jignea profund. Pe care însă n-o puteam evita.
In plus, întreaga „faună" a reuniunilor internaţionale (ca delegat, mai totdeauna, al Uniunii sau al „comparatiştilor" români, invitaţii, burse etc.) avea darul să mă irite şi să mă enerveze cu regularitate. Ea îmi demonstra, de fiecare dată, lipsa de afinităţi cu un astfel de mediu, unde trebuia totuşi să „surâd" şi să fac, vorba francezului, bonne mine au mauvais jeu. De unde, o uzură morală permanentă, incredibilă. Multe umilinţe (temă obsedantă) prea scump plătite. Dorinţa avidă, precipitată şi naivă de „evadare" şi ieşirea din izolare se loveau mereu de dileme dintre cele mai grave. Te „integrezi" ca să „circuli"? Merită să renunţi la adevărata ta identitate sau rămâi un iremediabil şi definitiv „obscur"? Cum poţi concilia astfel de alternative, pe care numai cine a trăit în acea epocă le poate înţelege cu adevărat? Tot atâtea cauze de permanentă mauvaise conscience, care mă stăpânea şi mă rodea. Ea nu-mi dă pace, de fapt, nici azi, când evoc, la distanţă de decenii, astfel de contrarietăţi şi agitaţii interioare.
Lipsa de înţelegere şi sprijin moral, pe care nu le-am găsit niciodată în străinătate, avea şi alte aspecte. Specifice şi agravante. între „comparatiştii" din ţările din Est iiu exista, de fapt, nici o legătură, nici o curiozitate reciprocă. Dar absolut nici una. Toţi aveau privirile îndreptate exclusiv spre Vest, în vederea unor relaţii şi avantaje strict personale: invitaţii, recenzii, traduceri etc. Un comparatist american lucid, A. Owen Aldridge, a reţinut această situaţie anormală (Neohelicon, 1-2/1973, pp. 151-152). Nu exista
nici o coeziune, nici o minimă atenţie reciprocă. „Dar, în definitiv, ce se face şi la voi, în România?" Aşteptam şi o astfel de întrebare, la urma urmei legitimă. Tăcere şi indiferenţă totală. Mai grav: suspiciunea de acasă era „exportată", mai bine spus luată cu sine, de toţi delegaţii din Est, la toate colocviile internaţionale. Notez o scenă tipică. La o astfel de întâlnire, la Helsinki, mi se pare, am observat un delegat slovac (pe nume Smatlak), izolat, tăcut, dezorientat. Mi-am dat repede seama că nu ştia nici o limbă internaţională. Cu excepţia italianei, pe care o vorbea destul de bine. In perioada ocupaţiei hitleriste, tinerii slovaci erau obligaţi, în liceu, să aleagă între cele două limbi ale „Axei". Şi, din ostilitate antinazistă, el a ales limba lui Dante. Când a constatat că are, în sfârşit, cu cine sta de vorbă, s-a deschis. A devenit subit volubil, confesiv, sincer interesat. Pentru ca a doua zi dimineaţa să nu mă mai... recunoască. Să mă evite sistematic. Psihoza delaţiunii şi timorarea erau - şi în cazul său - atât de mari încât regreta, în mod evident, imprudenţa discuţiei deschise din seara precedentă. Un alt tip de conformism era cel ideologic şi terminologic. „Savanţii" din DDR, mai ales, erau foarte vigilenţi şi principiali. Când am pronunţat odată cuvântul Geistesgeschichte, proscris de estetica oficială, am fost chemat drastic la ordine de o oarecare Dr. Rita Schober. Ce reprezenta această ilustră „Dr.", fie chiar şi în Literaturwissenschaft (modestă) din Germania de Est? Gar nichts.
Relaţiile occidentale au fost nu numai de o cu totul altă calitate, dar şi cu urmări grave şi definitive asupra orientării mele viitoare. Şocul a fost teribil. Nu mai puţin însă revelator şi profund. Urmările se resimt până în perioada actuală. El a început în Elveţia, unde în urma unei vizite ca delegat al Uniunii, a unor colaborări, relaţii cu câţiva scriitori elveţieni invitaţi în ţară - pe care i-am însoţit - am obţinut o mică bursă Pro Helvetia. Ea ar fi ,,acoperit" cel mult doar un semestru, când s-a ivit, dintr-odată, posibilitatea unui post de „asistent suplinitor" la catedra lui Jean Starobinski. în acea perioadă era în „an sabatic". Scrisesem unele recenzii despre el. Credeam că pot lega o relaţie specială, privilegiată. Am fost, într-adevăr, salvat „economic". Am putut chiar să călătoresc în Spania, în vacanţa de Paşti. Dar decepţia a fost mare. Să nu anticip însă. Adevărata „dramă" a fost de cu totul alt ordin, Nu exagerez când afirm că momentul „genevez" m-a marcat definitiv. Pentru toată viaţa. Providenţial şi nefericit în acelaşi timp.
Suplinitorul lui Jean Starobinski nu era, în acea perioadă, nici mai mult, nici mai puţin decât celebrul (pe atunci)... Roland Barthes. înscris la doctorat, trebuia să urmăresc cursurile şi seminariile sale. Pe carnetul meu de „student" iscălitura sa figurează cu regularitate. Acesta ar fi aspectul anecdotic şi, în definitiv, distractiv al acestei situaţii insolite. Altceva însă mă surprindea, mă uimea şi mă scandaliza, uneori, la culme. Orientarea generală a seminarului său şi, în general, întreaga ambianţă critico-literară şi universitară de atunci era la antipodul tuturor tendinţelor mele. O adevărată catastrofă intelectuală şi morală. Plat formalistă. Total a- sau antiistorică. Pur fragmentaristă, fără nici o preocupare de sinteză, generalizare sau construcţie. Se cultivau, cu suficienţă şi obstinaţie neopozitivistă,
160
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
161
un formalism şi un structuralism pur mecanic, exterior şi fără nici o finalitate „generalistă". Un semestru întreg, Roland Barthes a analizat doar o poveste de Edgar Poe, preocupat să surprindă numai „codurile" şi relaţiile structurale ale acestui text.
Tonul părea, adesea, de adevărată parodie ştiinţifico-didactică: codez, codez, era cuvântul său de ordine. îmi venea să râd. Să... „codăm". De acord. însă de ce şi pentru ce ? Totul mi se părea extrem de snob, diletant, dar foarte â la page. Mi-am dat seama repede că ilustrul Roland Barthes nu ştia nici o limbă străină. Pe Roman Jakobson îl citise doar în traducerile de la Editions de Minuit. Puţine şi fragmentare. Moi je ne travaille que sur du franqais. îl enervam când, uneori, atrăgeam atenţia că au existat şi unii critici străini care au spus, de fapt, acelaşi lucru mai înainte şi mai bine. Când am amintit odată de Benedetto Croce a izbucnit: „Interzic ca în seminarul meu să se pronunţe acest nume". Intoleranţă (ca să nu spun terorism intelectual) uimitoare. Croce devenise, între timp, un fel de „bestie neagră" a „noii critici" franceze.
Atunci mi-am dat seama, prin experienţa cea mai directă, cum se stabilesc, de fapt, reputaţiile, canoanele şi modelele critico-literare occidentale. Cum se instituie şi funcţionează dictatura unei orientări şi metode critice unice. Eliminarea totală a predecesorilor. Ignorarea sau expulzarea radicală a poziţiilor teoretice şi metodologice adverse. Repetarea obsesivă, rituală, litanică, numai a unor termeni fetiş-simbol: „text", „lexem", „structură", „cod" şi altele asemenea. Exclusivismul era total, şi ruperea de nivel faţă de mediul „impresionist", de „acasă", asemenea unei prăbuşiri în abisul cel mai adânc şi imprevizibil.
Şi, Doamne, ce puţină informaţie istorică reală indispensabilă, inclusiv a istoriei ideilor literare, domina în toate cursurile, zise „literare", pe care trebuia să le urmez! Când mi s-a repartizat ca „lucrare de seminar" noţiunea de „nuvelă" şi când am dovedit, cu texte şi citate precise, că ea a evoluat, în funcţie de sistemul literar dominant într-o anume epocă, am produs o adevărată stupoare. Citisem şi în versiuni engleze, mai complete, pe formaliştii ruşi şi eram mult mai bine informat decât „colegii" mei mai tineri, studenţi inocenţi. Dar mai ales decât ilustrul „maestru" R.B., care a început să mă... deteste profund. Mi-a şi imputat public că mereu invoc „precursori". Ceea ce, bineînţeles, atenta în modul cel mai direct la efectul publicitar esenţial urmărit: monopolul originalităţii, inovaţiei, iniţiativei critice personale inegalabile. Pe scurt, la prestigiul personal, la succesul de public, prin inedit agresiv.
Roland Barthes rămâne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei „structuraliste". Agreabil, adesea, pe fragmente, inconsistent, difuz şi stângist privit în totalitate. Este şi autor de enormităţi: „Limbajul este fascist". Fiindcă te „obligă" să vorbeşti. Dar limba rusă, a comuniştilor moscoviţi, nu face la fel? Nu are aceeaşi funcţie şi forţă coercitivă? Am părăsit, de mult, astfel de controverse. Abilitatea sa de a se pune publicitar în valoare nu era însă mai puţin remarcabilă. în acest mod se stabileau, atunci şi acum, de altfel, reputaţiile
şi gloriile critice şi universitare occidentale. Când, într-o împrejurare oarecare, am coalizat şi câţiva „colegi" străini, care au protestat împotriva unor afirmaţii cu totul riscate, s-a aflat imediat en viile. Căci ideea de convenţie, consens şi succes social era permanentă şi obsesivă, riguros respectată. Iar „contestarea", de orice tip, imediat „mediatizată", producea o adevărată panică. Poate un mic epigon bucureştean să compileze, să zicem, Tel Quel, oricât. Bluful modei, contagiunea, exclusivismul, pe fundalul şi prestigiul unei mari culturi apusene, bine exploatat şi mediatizat, au fost şi sunt metodele de bază. O revelaţie şi o lecţie, într-adevăr, extraordinară. Am învăţat-o bine şi pentru totdeauna.
O experienţă brutală, neaşteptată şi resimţită ca profund nedreaptă au constituit-o relaţiile mele, iniţial excelente, cu Jean Starobinski. Se arăta ospitalier şi binevoitor. Apoi, dintr-odată, şi-a schimbat atitudinea. Mi-am dat seama imediat care a fost cauza: a fost pus în gardă (foarte probabil) de un diplomat elveţian de la Bucureşti, un anume Guy Ducret, că aş fi „spion", „agent", „periculos" şi alte asemenea aberaţii. Când, în toamna lui 1971, am participat la Rencontres internationales de Geneve, un filozof spaniol din prezidiu, Jose Luis Aranguren, m-a elogiat pentru faptul de a fi citat un... spaniol, în original (Baltasar Graciân), Jean Starobinski s-a enervat vizibil. O dată m-a şi evitat pe stradă, întorcându-se brusc din drum, cu o agilitate extraordinară pe care nu i-o bănuiam. Scena s-a petrecut lângă Athenee. „Chiar vi s-a dat viza?" Nu-i venea să creadă.
Simţeam umilinţa până la capăt. Relaţii vagi, sporadice şi foarte reci. După câţiva ani, am primit totuşi un fel de „somaţie" din partea Facultăţii de litere din Geneva, de a prezenta cât mai repede teza. Am răspuns că totul n-a fost decât o simplă formalitate caritabilă, pentru a putea pleca din ţară, graţie „generozităţii domnului profesor Jean Starobinski". Cred că, în cele din urmă, a înţeles că a greşit în mod grav. Când a fost proclamat, în 1995, doctor honoris causa al Universităţii din Cluj, nici nu am participat la ceremonie. Nici ostentativ, nici vindicativ. Pur şi simplu nu mă mai interesa. Ieşise total din conştiinţa şi preocupările mele. A ţinut, totuşi, neapărat să mă revadă, să ne „împăcăm" oarecum, demersuri întreprinse prin Jean Pop. M-a si vizitat acasă. M-a îmbrăţişat, m-a si... „sărutat". O formă evidentă de scuză, între timp se informase, fără îndoială, şi de întreaga mea atitudine publică după 1989. Dar ceva se rupsese în mine. Definitiv. Ne-am şi fotografiat împreună. Ţinea în mână Teoria della letteratura pe care i-o dăruisem. Ca un fel de confirmare internaţională, fie şi tardivă, a preocupărilor reale şi a bunelor mele intenţii. Cred că-i voi expedia şi The Biography of „The Idea of Literature"', de îndată ce voi primi noile exemplare comandate.
Nici la doctoratul honoris causa al lui Jean Rousset - acordat pe bandă rulantă de aceeaşi universitate avidă de relaţii - n-am participat. A fost, totuşi, pe durata întregului meu stagiu genevez, cel mai ospitalier şi generos dintre profesori. Mă invita adesea la masă, mi-a cedat chiar şi abonamentul său la Operă. Făceam, uneori, chiar şi excursii împreună, în împrejurimile Genevei. Dar nu pricepea reacţia mea: el dorea să evadeze în natură, iar eu admiram doar arhitectura citadină geneveză. Locuia într-un imens
162
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
163
apartament-bibliotecă, în care fiecare cameră era ocupată de literatura unui secol. Recuperase chiar şi... pivniţa. Celibatar studios şi retractil, pasionat de Roma barocă, i-am prefaţat o traducere românească. Dar când ne-am reîntâlnit, cu totul întâmplător, după mulţi ani, la Bibliotheque Naţionale de la Paris, s-a arătat extrem de rezervat şi îndepărtat. De atunci, relaţiile s-au întrerupt definitiv. Continuam doar să-mi procur, când puteam, unele din cărţile sale. Incontestabil bine scrise, fine, dar, într-un fel, „manieriste". Leurs yeux se rencontrerent, de pildă, mi s-a părut chiar afectată. Aparţinea, în mod evident, unui alt strat cultural, unei alte epoci istorice şi de civilizaţie. Cu toate transformările inevitabile de mentalitate şi sensibilitate. La „ani lumină", îmi spuneam, mai ales atunci, de... Mioriţa şi de nivelul culturii şi al literaturii române clasice şi actuale.
Supărările mele geneveze, ce m-au afectat profund şi din care n-am notat decât câteva momente oarecum simbolice, au fost compensate, din plin, de unele „achiziţii" foarte importante. Dacă din imensul material adunat pentru Ideea de modern n-am recuperat decât documentarea câtorva studii (cantităţi mari de xeroxuri, dosare şi cutii de fişe rămânând efectiv neutilizate), nu acelaşi lucru se poate spune şi despre întreaga mea evoluţie intelectuală şi morală. Pe malurile lacului Leman, oricât de paradoxal ar părea, am început să devin „eu însumi". Conştient de diferenţierea legitimă, de statutul meu specific, de „critic român" şi, pe atunci', mai ales, de necesităţile şi imensele lacune ale culturii noastre. O adevărată prise de conscience. Şi, mai ales, a „metodei" prin care pot fi eliminate - fie şi în parte - astfel de obstacole. Cum poate colabora efectiv un critic român cu criticii străini? Cum se poate „integra" criticii europene, păstrându-şi în acelaşi timp „personalitatea"? Preocupări esenţiale ce mă urmăresc şi'azi.
La Geneva s-a născut, deci, ideea de a întemeia în ţară, la revenire, o revistă românească de studii literare, de înalt nivel, publicată în limbi internaţionale. Este vorba, bineînţeles, de Cahiers roumains d'etudes litteraires. Dar ştiam, cât se poate de precis, că realizarea efectivă a unei astfel de iniţiative nu depindea deloc de mine. Trebuia s-o aprobe şi... „Partidul". Până atunci, am izbutit să public, totuşi, prin eforturi proprii, o mică antologie: Rumănische Erzăhler der Gegenwart (Gute Schriften, Berna, 1972). Am fost ajutat substanţial - trebuie să recunosc - şi de relaţiile pe care mi le făcusem între timp prin modesta, de altfel, „Societate a scriitorilor elveţieni". Un fel de sindicat literar particular, total deosebit ca structură de „Uniunea" noastră. Deci amărăciuni şi decepţii destule. Dar şi unele clarificări definitive şi chiar mici satisfacţii editoriale şi publicistice (colaborări la Tribune de Geneve, în presa de limbă italiană din Ticino, prin intermediul unui „prieten" ocazional, Fernando Zappa, preocupat mai ales de... turism facil, prin mine, în România etc). De aceste colaborări, păstrate prin dosare sau notate sub formă de simple fişe bibliografice, îmi amintesc cu sentimente extrem de confuze. Intenţia de bază nu era nici comunicabilă, nici perceptibilă. încă o „situaţie falsă", nota dominantă a tuturor relaţiilor externe din acea perioadă.
„Capodopera", într-un fel, a acestei „falsităţi" esenţiale, aş spune „congenitale", a fost relaţia mea cu Etiemble. Afinităţi evidente de gândire literară,
cărora le dădeam şi un sens net polemico-ideologic: ieşire din izolare, relaţii libere Est-Vest, recunoaşterea „tuturor" literaturilor, identificarea „literaturii universale" cu Literatura pur şi simplu. Concepeam, în această perspectivă, şi o vastă deschidere teoretico-literară spre o teorie generală a literaturii prin identificarea unor „invarianţi" şi spre generalizarea unei definiţii a literaturii pe baza lor.
La început, legăturile funcţionau foarte bine. Scriam, de altfel, prima sinteză despre opera sa comparatistă, o premieră absolută, în critica franceză, cum de altfel acest Etiemble ou le comparatisme militant (1982) a rămas până azi. „Eroul" meu m-a ajutat efectiv la documentarea cărţii, prin extrase şi publicaţii personale rare. M-a abonat un an sau doi la Revue de litterature comparee. M-a „depanat" şi financiar (foarte modest de altfel) cu prilejul unui „sejur" parizian. A scris elogios în Le Monde despre CREL etc. Dar, în entuziasmul şi „naivitatea" mea, nu luam în considerare, la început, alţi câţiva factori extrem de importanţi. Ei s-au dovedit hotărâtori şi... fatali.
'Mai întâi, nu sunt deloc sigur că Etiemble a perceput, efectiv, sensul militant-ideologic al întreprinderii mele. Ceea ce-1 interesa, în mod esenţial, era doar faptul că i se consacra prima carte franceză şi... atât. Când, în realitate, eu scriam o carte „cu cheie". Comparatistul Etiemble şi ideile sale constituiau un alibi ideologic şi intelectual tolerabil şi nimic mai mult. Dacă situaţia ar fi definită în termeni cinici, s-ar putea spune că eroul meu se folosea de mine ca de un simplu „agent de publicitate", în timp ce eu mă foloseam de el ca de un indispensabil „camuflaj". Aveam să mă conving repede că prima ipoteză era cea reală. N-am luat, apoi, în considerare reacţia violentă a confraţilor comparatişti francezi. Ei au făcut totul ca să boicoteze, sub toate formele, cartea mea, la antipodul întregii tradiţii comparatiste franceze academice dominante. Voi reveni cu amănunte concludente în capitolul consacrat cărţilor şi publicaţiilor străine. N-am fost recenzat. Vânzarea a fost „slabă", dar la „exotici" am avut un anume succes. Dovadă, între altele, şi traducerea japoneză (1988) şi ecourile sale. în sfârşit, detaliul poate cel mai grav şi semnificativ: n-am perceput imediat sensul gesturilor sale iniţiale, nici de amiciţie, nici de solidaritate, ci doar de simplă captare. Nici, mai ales, avariţia sordidă, maladivă aş spune, a personajului meu.
Toate acestea mi s-au revelat dintr-odată şi cu brutalitate, în 1982, când, nu fără eforturi, am putut veni la Paris, la „lansarea" (vorba vine) a cărţii. Volte-face totală. Etiemble, cel anterior atât de „serviabil", nu ştia cum să scape mai repede de mine. La telefon nu mai era de găsit. Mi-a „oferit", în schimb, 1 000 de franci, pe care numai situaţia mea nefericită m-a făcut să-i accept. într-un restaurant, o scenă antologică: „Eu nu servesc nimic". Allez bien... Adică, mai pe româneşte, „când pleci din Paris şi te întorci acasă şi scap de tine?". Şi alte asemenea, să le spun, „surprize", mai mult decât dezagreabile. Nici acum, după două decenii, nu pot înţelege integral această atitudine. După apariţia cărţii, când am mai revenit în Franţa, a refuzat, sub diferite pretexte, să mă mai vadă. Mai grav : nu mi-a mai scris niciodată şi nu mi-a trimis nici măcar una din cărţile pe care le-a mai publicat. Pe ultima, am descoperit-o efectiv întâmplător la Bruxelles: Nouveaux essais
164
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
165
de litterature universelle (1992). Este inclus şi un text unde discută şi numărul despre simbolismul românesc din CREL (3/1980). în treacăt fie spus, nici una dintre promisiunile făcute L. nu au fost ţinute. în urma acestei stupefiante atitudini, am început să-1 ignor şi eu. Până acolo încât nici azi nu ştiu dacă mai scrie sau nu, dacă mai trăieşte sau nu etc. etc.
Caz bizar, în orice caz, enigmatic sub toate aspectele! Să-şi fi dat seama că eu nu am scris, de fapt, despre „Etiemble", ci doar am expus propriile mele teorii despre comparatismul militant ? Că boicotul şi presiunea confraţilor au fost prea mari? Că un conflict cu un domn de la Gallimard, Yannick Guillou, a jucat şi el un rol negativ? Că unele zvonuri ostile din emigraţia română - foarte numeroasă la Paris - au ajuns inevitabil şi la urechile sale? Toate sunt foarte posibile. Dar înclin să cred că determinantă a fost şi a rămas, în primul rând, avariţia sa incredibilă, notorie, şocantă chiar şi pentru... francezi. Pur şi simplu nu mai voia să aibă nici o obligaţie materială faţă de mine. Ipoteza cea mai probabilă, deşi nu l-am mai solicitat niciodată în acest sens. Dar întreruperea oricăror legături intelectuale nu are, orice s-ar spune, nici o scuză. Chiar dacă eseul meu nu i-a plăcut. N-a avut ecoul scontat, mai ales în Franţa. N-a modificat cu un deget mentalitatea comparatismului sorbonard etc. Ciudat, foarte ciudat... Eşec total şi ratarea cea mai spectaculoasă a „relaţiilor" mele literare „externe".
Nu dramatizez însă în nici un fel acest episod. După cum nu deplâng, în mod grav, nici mediocritatea generală a tuturor relaţiilor mele literare, să le spun, „internaţionale". Uneori eram doar uimit, chiar consternat, de „calitatea" lor, adesea penibilă. Sunt dispus să-mi recunosc, în acelaşi timp, şi multe insuficienţe, defecte, precum şi o lipsă totală de diplomaţie. Deplângeam, încă din 1987, într-unui din jurnalele mele, această situaţie nefericită (Evadări..., p. 169). îmi dădeam bine seama atât de handicapurile personale, nu puţine, asemenea oricărui alt reprezentant al unei culturi fără relaţii şi prestigiu. Nu ştiu ce experienţe vor fi făcut, în acest sens, puţinii mei colegi aflaţi în aceeaşi situaţie. Treptat, rănile s-au închis. Pot' privi şi evalua întreaga experienţă externă cu destulă răceală. Până la urmă, se conturează chiar o cvasitipologie de „eroi" reprezentativi, din care voi da câteva exemple. Un exerciţiu de luciditate, de distanţare şi, mai ales, de independenţă culturală. „Ţin" foarte mult la acest ultim aspect. Am cel mai profund dezgust pentru „neocolonizatul" cultural român, servil, profund mediocru, iniţial exclusiv francez, talonne, în ultimul timp, de cel american. Cu această mentalitate de eterni imitatori şi compilatori, cultura română nu va ieşi niciodată din situaţia sa etern „minoră", lamentabilă. Never.
Experienţele mele precise în acest sens au început, mai ales (anticipate de stagiul genevez), din perioada CREL. Voi reveni pe larg asupra acestui capitol. Prin forţa împrejurărilor, redactând o revistă francofonă, a trebuit să iau legătura şi cu ataşatul cultural francez de la Bucureşti. Dar s-a întâmplat ca el să fi venit direct din... Vietnam şi, efectiv, habar n-avea ce este, ce reprezintă, ce ar trebui să fie nu numai cultura română, dar şi sensul şi eficacitatea relaţiilor culturale româno-franceze. La sugestiile mele, mi se răspundea superior şi distant: Nous ne sommes pas equipes pour ga. Ei erau
„echipaţi" doar pentru vizite oficiale, protocolare, unele vagi expoziţii şi spectacole. Şi cam atât. Distribuirea de cărţi franceze se făcea cu o „parcimonie" specific franceză. La un moment dat, mi s-a comunicat chiar... reducerea acestei meschine subvenţii. Pe scurt, concepţia oficială a ambasadei era pur „neocolonialistă". România era considerată (ca şi Belgia sau Portugalia) doar o simplă colonie culturală franceză. O „ţară francofonă". Pas plus. Evident că nu puteam fi de acord cu o astfel de satelizare şi minimalizare. Oricât de mare era şi a rămas admiraţia mea pentru adevărata cultură franceză. Aş îndrăzni să afirm însă că ea nu are nimic comun cu modelele intelectuale', mai ales din acea perioadă, ale arondismentului 6 al Parisului.
Vizitele literare ce aveau loc în România, totdeauna prin Uniune, şi la care într-o formă sau alta am participat, mai totdeauna solicitat sau din curiozitate, pot fi clasate, fără nici o exagerare, în categoria aroganţei superioare. Uneori chiar a insolenţei. Iată, de pildă, pe R. Escarpit. Când şi-a dat seama că despre semantica şi istoria ideii de literatură aveam alte opinii, a refuzat pur şi simplu să mă revadă, impoliteţe gravă, transmisă prin maestrul de ceremonii al Uniunii, inefabilul Ion Hobana. Devenisem indezirabil, antipatic. Nu puteam fi transformat în discipol obedient al „Şcolii de la Bordeaux". Alain Robbe-Grillet, venit din Cehoslovacia - într-un turneu exclusiv promoţional-editorial (singurul aspect ce-1 interesa şi de care aducea mereu vorba) era superior, ironic, distant. Soţia sa, un adevărat pitic, părea un gnom grotesc. Total dezinteresat de ceea ce reprezenta, chiar şi pe atunci, tant bien que mal, „literatura română". Cel mai amuzant a fost, de fapt, Pierre de Boisdeffre. Invitat al Uniunii, unde mă nimerisem şi eu, cu totul întâmplător. Mă şi citase în a sa Une histoire vivante de la litterature d'aujourd'hui (nu mai reţin în care ediţie). Scotea cartea dintr-o servietă. O arăta fugitiv celor ce participam, să zicem, la discuţie. Apoi, când vedea că aceştia insistă şi o reţin prea mult, dintr-o legitimă curiozitate, o... recupera repede şi o băga la loc, uşor speriat, în geantă, să nu i-o... subtilizeze nimeni. Scena avea ceva „molieresc" şi m-a distrat copios.
în Franţa, am venit în contact cu o altă categorie de „somităţi". De fapt, cam de aceeaşi specie. Dar cu un plus de morgă oficială, diplomatică şi, mai ales, superior, distant şi definitiv academică. Nu mai ţin minte în ce împrejurări am cunoscut personal pe Jean d'Ormesson. Altfel, personaj stilat, dar cu un aer protector (tatăl său fusese ambasador la Bucureşti), prea puţin bine disimulat. Mi-a arătat, cu un ton de reproş poli, exemplarul din Dicţionar... pe care-1 expediasem prin vamă, efectiv tăiat, masacrat, de controlul Securităţii. Era legat, voluminos, „cine ştie ce ascundea" etc. etc. Avea aerul că reproşează regimului, dar şi... mie, acest control sălbatic, înţepat, hiperacademic, Rene Porneau, dix-huitemiste, vizitat, la sugestia lui Roland Desne, în vederea unei posibile înfiinţări în România a „Societăţii", pe care o prezida în Franţa. Dar după mai multe insistenţe. O vizită pur formală, expediată rapid, fără nici o consecinţă. De o rară impoliteţe (căsca plictisit, în timp ce stătea de vorbă cu mine). I.J. Domenach, ostil cu certitudine si din motive ideologice. Veneam doar din România şi toţi eram trataţi,
166
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
167
în mod nediferenţiat, ca „suspecţi". îmi venea să-1 întreb: „Cam câţi ani de puşcărie comunistă aţi făcut, dl. Donîenach?". Ideolog, zice-se, de „dreapta"...
La rând, urmează o altă categorie, ceva mai specială, a criticilor, istoricilor şi teoreticienilor literari. Iată pe T. Todorov, la fel, de o evidentă aroganţă şi suficienţă. întrevedere grăbită, expediată prin dese ieşiri pe uşă. Să mi se dea să înţeleg că... „audienţa" se terminase. Gillo Dorfles mi-a reproşat, politicos, dar efectiv surprins, că în Dicţionar... n-am citat, o singură dată, pe I. Lotman, marea revelaţie şi autoritate occidentală de pe atunci. La Madrid, Guillermo Diaz-Plaja (cine, de fapt, în România, îl cunoştea prin lectură directă, în afară de... mine?) a fost mult mai brutal când i-am oferit UHermeneutique de Mircea Eliade: Vous savez trop. în sensul de erudiţie indigestă, inasimilabilă, plictisitoare. O agresivitate, oricum, pentru moment, inexplicabilă. No se preocupe, îmi spun, şi trec mai departe. Ca să scape de mine, un vag germanist, dar cu colaborări regulate la Magazine litteraire, unde a făcut o notă sau două despre CREL, Lionel Richard, s-a prefăcut că-mi ia un interviu, la BN, însă cu magnetofonul... gol. Am însă şi unele amintiri frumoase: despre spaniolul Claudio Guillen, americanul Walter Sutton, brazilianul Antonio Candido. Intelectuali fini, rasaţi, de foarte bună calitate. Şi Rene Wellek a fost amabil cu mine. Mi-a şi scris de câteva ori. Am participat şi la un Festschrift in Honor of Rene Wellek (1984, 2 voi). S-a scuzat odată, la un congres, că nu poate lua cu sine un volum ce i-1 ofeream fiind... over-weight. L-am înţeles. Am folosit vama.
Figurile cele mai stridente şi, uneori, agresive rămân, bineînţeles, ale unor scriitori. Prin obrăznicie, Hans Magnus Enzensberger nu era întrecut de nimeni. Cred că l-am amintit într-una dintre notele mele de călătorie. La fel, un sud-american de duzină, în căutarea gloriei pariziene, M. Scorza, care se dorea condescendent şi ironic, decedat într-un accident de avion. Un discipol al lui Isidore Isou la fel de paranoic (aş putea să-1 identific uşor) m-a amuzat, dar şi speriat, prin delirul său megaloman pe care a trebuit să-1 suport, ore întregi, în curte, la BN. Să nu uit şi pe Robert Andre, care (nu ştiu nici azi din ce motive) prezida, ă Vepoque, Asociaţia internaţională a criticilor literari. Critic, mare critic? Â d'autres. Mai curând romancier. Dar, vorba lui Paul Valery: „are poate geniu", însă „la aşa ceva nu mă pricep".
Două-trei figuri luminoase şi pitoreşti, marginale, oricum, în fauna pariziană, restabilesc, în parte, echilibrul. Iranianul complet francizat, asimilat, Jousef Ishaghpour, critic de film, sub pseudonim francez. Caz interesant: mi-a mărturisit cum a trebuit să asimileze treptat, pas cu pas, valorile europene, total diferite de ale culturii sale tradiţionale. îl vedeam adesea la BN. Concentrat şi metodic. Mă „cultiva". Dar nu pentru el, ci pentru scriitorii iranieni traduşi la Paris. Solidaritate remarcabilă, pe care n-am întâlnit-o niciodată... în exilul românesc. Cel mai apropiat, dezinteresat, efectiv poet, sentimental (dacă nu mă înşel, nu chiar francez, ci alsacian), Pierre Oster. Un timp, vag angajat al editurii Seuil, de unde, de altfel, a şi fost concediat. Căsătorit cu o sovietică, Soussouiev, după metoda KGB-istă clasică. Doar că el nu era deloc dupe, de vreme ce mi-a făcut o astfel de mărturisire. Vizita totuşi cu regularitate rudele sale din Leningrad.
Am scris, cred, o dată, despre unul (sau unele) din volumele sale şi, la Paris, i-am tradus pe loc textul meu. M-a ajutat şi la stilizarea lui Compa-ratisme et theorie de la litterature, pe care, în naivitatea sa amicală, a îndrăznit să-1 recomande, mai întâi, marelui referent oficial al editurii, G. Genette. A fost, bineînţeles, admonestat drastic. Dar poate nu trebuia să-mi fi făcut o astfel de confidenţă. Un „reproş" total nemeritat. Să nu uit, în sfârşit, nici pe Pierre Rivas, ospitalier, binevoitor, specialist în Valery Larbau'd. Ar fi dorit să treacă o teză cu Etiemble. Dar a renunţat când i s-a pus condiţia să înveţe o limbă... exotică.
în rest', tot felul de mărunţi hommes de lettres şi bas bleu. Ultima, o belgiană oarecare (Irina Van Goerre), căreia din slăbiciune, dacă nu din prostie, poate şi din calcul (invitaţie, promisă, la Bruxelles), i-am prefaţat o traducere a unui roman foarte slab, dar cu subiect românesc: Trandafirul de la Agapia (1992). A fost ultima experienţă de acest gen. Nefericită. N-o voi mai repeta niciodată.
Specia, mie cel puţin, cea mai antipatică a fost şi a rămas a „comparatiştilor", în special francezi. Niciodată, jamais, au grand jamais, nu va exista un capitol în istoria criticii şi esteticii literare franceze în care protagonişti ar fi J. Voisine (o nulitate), I. Chevrel, P. Brunei şi alţii de acelaşi calibru, D.-H. Pageaux (acesta parcă mai suportabil). Mici profesori, uneori buni specialişti şi profesionişti pe fragmente, pe mici „probleme". Dar fără nici o viziune de ansamblu, generalizantă, teoretică. Străini de orice noţiune de sinteză. Istorici literari pozitivişti ai relaţiilor literare internaţionale, camuflaţi într-o disciplină fără obiect precis şi nimic mai mult. Dar când ai în spate o mare cultură, o mie de ani de umanităţi, îţi poţi permite, bineînţeles, să fii suficient şi superior. Când ocupi catedre la Sorbona sau la mari universităţi americane, cu atât mai mult. Pot să-i perie oricât toţi discipolii şi autorii de extrase de la noi, gen Al. Duţu. Majoritatea lor, uneori şlefuită, tot mediocritate rămâne. Ca şi admiratorul lor indigen necondiţionat.
Sunt greu de uitat unele scene tipice ale acestei ţinute arogante. La congresul AILC, de la Tokyo, din 1991, am făcut imprudenţa să arăt traducerea japoneză a cărţii Etiemble ou le comparatisme militant lui D.W. Fokkema. în definitiv, ne aflam în Japonia. Grimasă de repulsie abia reţinută, mascată, iar un domn, profesor tot la Sorbona, Michel Cadot, specialist eminent în relaţii literare ruso-franceze în secolul 19, a fost şi mai agresiv: m-a acuzat direct, în public, pentru îndrăzneala de a fi scris şi publicat această carte. O reacţie şi o insultă directă, absolut uluitoare. De ce i-aş fi cerut totuşi voie? Dar o explicaţie există: ea demonstra, în modul cel mai limpede, că rupsesem definitiv cu această categorie minoră, profesorală şi pedantă, în care nu mai aveam ce căuta. Etiemble era de altfel leur bete noire. Iar de grosolănia „belgiană" a lui Jean Weisgerber, cu care iniţial am colaborat destul de bine, la întreprinderea totuşi ratată Les Avant-gardes litteraires au XXe siecle, în sensul că am scris cam jumătate din al doilea volum, ce să mai spun? L-am mai revăzut o dată sau de două ori. Comportament de o impoliteţe crasă. în contrast absolut cu Jacques De Decker, generos, relaţionist,' monden. A fost invitat şi la Cluj de un neverosimil „Centru de
168
Adrian Marino
studii literare belgiene". Ne-am revăzut cu multă plăcere. Este drept că, dintre toate naţiile pe care le-am cunoscut, belgienii sunt cei mai brutali şi grobieni. Am asistat în Belgia la scene de o vulgaritate incredibilă. Să zicem că şi conflictul dintre flamanzi şi valoni ar fi una din cauze.
Am cunoscut, totuşi, în această sferă heteroclită de relaţii, şi oameni subţiri, politicoşi şi chiar de o anume valoare. Marcel Bataillon, hispanizant francez, nu din pasiune, ci doar în perspectiva unei catedre vacante (mărturisire sinceră). Fineţe, tact şi ceremonial academic superior. Şi-a amintit, odată, şi de o conferinţă a lui Tudor Vianu la Sorbona: Nous etions sept ă Ventendre, mi-a mărturisit. Simţea, ei însuşi, stânjeneala unei astfel de penibile constatări. Foarte stilat, relaţionist, poliglot, Peter Wunderli, preşedintele comisiei premiului Herder, cu care am rămas, un timp, în bune relaţii. A acceptat imediat propunerea mea de a conferi aceeaşi distincţie lui C. Noica. Am făcut şi un raport în acest sens. Dar a intervenit dispariţia sa neaşteptată în 1986. Foarte apropiat de vederile mele, comparatistul italian Armando Gnisci, directorul revistei Quaderni di Gaia (la care am şi colaborat, în primul număr), animator şi prin elevele sale al ideii de „literatură europeană". A inspirat recenzii. M-a invitat odată, telefonic, să ţin o conferinţă la Roma. Dar toate aceste preocupări, mai ales după 1989, erau lăsate tot mai în urmă. Voi reveni, pe larg, asupra acestei rupturi esenţiale şi definitive.
De ce, totuşi, întreţineam şi, uneori, chiar intensificam astfel de relaţii? Pline de contrarietăţi interioare şi în permanent contratimp istoric? întrebarea mi-am pus-o chiar de la început. Ea revine şi acum cu putere. Răspunsul poate fi rezumat în câteva puncte. Şi ele nu pot fi bine înţelese decât situate în contextul specific de atunci, al unui anumit moment şi climat istorico-psihologic. Operaţia n-a fost deloc, dar absolut deloc, simplă. Şi ea a lăsat urme adânci.
Intervenea, în primul rând - după cum am mai amintit -, necesitatea absolută de a avea motive puternice, valabile, uneori de neevitat, pentru forurile „oficiale" ce aprobau „plecările" în străinătate. Alte posibilităţi decât „invitaţii" şi participări la „colocvii" şi „congrese" - rar de tot conferinţe personale - de „a pleca" nu existau. Fauna, detestabilă, a colocviilor şi a congreselor internaţionale nu putea fi evitată. Dar nici astfel de pretexte salvatoare nu puteau fi ignorate sau nefolosite în împrejurările de tristă amintire. A sparge o blocadă, a ieşi din izolare, a te face „cunoscut", de bine, de rău, reprezentau, pe atunci, o necesitate absolută, vitală. De supravieţuire culturală, în plin regim totalitar. Un aspect esenţial, pe care-1 apăram cu dinţii, cu o intransigenţă absolută.
Se formase, treptat, şi o anumită psihoză subterană a „relaţiilor". Era întreţinută prin corespondenţă, recenzii, expedieri de extrase, invitaţii şi alte metode, mai mult sau mai puţin ortodoxe. Unii dintre noi (făceam parte din această categorie) se legănau şi cu iluzia că „prin noi" se poate face cunoscută, într-o oarecare măsură, şi „cultura română". O contribuţie românească integrată „seriei" europene respective putea avea un efect benefic şi asupra unei mai bune situări a realizărilor noastre, multe-puţine
Viaţa unui om singur 169
câte erau, într-un domeniu sau altul. Raţionamentul, în esenţă, nu era greşit. Doar că mijloacele de care dispuneam şi numărul celor implicaţi în astfel de operaţii erau mai mult decât modeste. Alţii exploatau relaţiile externe doar în interes pur personal. Un formidabil specialist al acestei metode a fost, în epocă, Mihai Pop. In ţară, n-a publicat... nici o singură carte. Dar printr-o gamă vastă de relaţii, colaborări şi expedieri de extrase la reviste de mare prestigiu internaţional de pe atunci (Semiotica, de pildă) a putut trece, în străinătate, drept o mare somitate ştiinţifică. Un bluf absolut, extrem de eficace, totuşi. Căci în astfel de domenii ceea ce contează nu este ceea ce „eşti", ci doar ceea ce „pari". Baltasar Graciân (§130) a observat de multă vreme această regulă de aur a „sociologiei" relaţiilor literare, internaţionale în speţă. O altă metodă era şi este de a te „înscrie" (şi neapărat de a „subscrie") unei game foarte vaste de dicţionare, anuare, repertorii internaţionale, de tipul Who's who in the World. Eu însumi am practicat, o dată, acest sport, prezent în ediţia din 1971-1972. Şi azi primesc zeci de prospecte şi invitaţii de acest gen, specific anglo-saxon, cărora nu le mai dau nici o urmare.
Dar mai existau şi alte motive. Toate de ordin practic, impuse de condiţiile şi activitatea de atunci, mai ales în deceniul opt, în perioada CREL. Una era necesitatea absolută de a obţine colaborări internaţionale. Operaţia a reuşit din plin, în sensul că „oferta" depăşea mereu „cererea", respectiv capacitatea de absorbţie a revistei. Evident, corespondenţii mei erau preocupaţi doar de plasarea unor texte. Dar prezenţa lor într-o publicaţie românească specializată, în plin regim totalitar, reprezenta o adevărată gură de oxigen. O altă raţiune, la fel de importantă, era şi posibilitatea de a primi studii şi cărţi străine spre recenzare, reviste specializate, prin schimb cu CREL. Etern inaccesibile fără o astfel de metodă. Voi reveni şi asupra acestui aspect deloc lipsit de importanţă. Şi atunci, mai ales, dar şi acum, din nefericire. Căci am rămas la fel de săraci...
Problema „recenziilor reciproce", ca metodă extrem de eficace de a-ţi face relaţii, de a deveni „cunoscut", a pune în circulaţie internaţională şi cercetările noastre (indiferent de numărul, cantitatea şi valoarea lor) este şi ea departe de a fi neglijabilă. Dimpotrivă. La început - „absolutist" convins, sub cea mai proastă influenţă „călinesciană" (autor total necunoscut în străinătate, deşi ar fi meritat) - nu-mi dădeam încă seama de valoarea aspectului „publicitar" al legăturilor internaţionale. Apoi, începând cu colaborările elveţiene, am început să fac mici, foarte mici paşi, dar reali, în direcţia integrării în „comunitatea critico-literară internaţională". Rezultatele, n-am nici un motiv să nu recunosc, au fost şi au rămas - mai ales în condiţiile de atunci - foarte modeste, deşi într-o uşoară şi permanentă ascensiune. Dar fără o minimă „receptare" străină, o astfel de „integrare europeană" a fost, este şi va rămâne, oricând şi oriunde, improbabilă, chiar imposibilă. For ever. Poţi să scrii cea mai formidabilă capodoperă. Dacă o ţii închisă în sertar, n-o publici, n-o faci să circule, ea încă nu „există". Desigur, va fi recuperată peste o sută, două, trei sute de ani. Dar, deocamdată, ea va vegeta, în mod regretabil, în cea mai demoralizantă obscuritate.
170
Adrian Marino
O reacţie şi o confesiune pur personală, subiectivă sau nu, în legătură cu acest punct esenţial. Mi-am explicat repede întregul mecanism al recenziilor pe bază de cointeresare şi reciprocitate. Din care cauză, singura satisfacţie reală pe care am simţit-o, în această sferă de preocupări, a fost să descopăr, uneori, recenzii, la una sau alta dintre cărţile mele „străine", semnate de autori mie total necunoscuţi, cărora nu le-am expediat niciodată „exemplare de presă", publicate în reviste complet inaccesibile sau necunoscute/Despre unele dintre ele nu auzisem niciodată. Am făcut astfel de „descoperiri" mai ales în SUA, la Rochester, la Rush Rhees Library, cu acces liber la raft. Surprize una după alta. Ca şi o recenzie recentă (1998), la TheBiography..., semnată de un necunoscut, într-o revistă universitară americană, la fel de confidenţială (tot pentru mine). Dar asemenea recenzii „nestimulate" în nici un fel reprezentau o dovadă irefutabilă că tema mea a interesat efectiv pe cineva. N-a trecut chiar cu totul neobservată etc. Am fost recenzat în astfel de condiţii aleatorii (încă un exemplu) şi în Portugalia. Unde -culmea! - într-un alt loc am fost citat chiar în textul românesc original. Dicţionarul de idei literare a fost menţionat şi el într-un aparat critic etc.
Dacă recenzentul meu ocazional este obscur sau nu, dacă publicaţia în cauză este importantă sau nu are, cel puţin pentru mine, mult mai puţină importanţă. Semnificativ este şi rămâne doar acest act pur de recepţie, oricât de întâmplător şi efemer. Din care cauză, în timp, am devenit tot mai blazat la apariţia oricăror recenzii. Dar la aspectul lor pur „publicitar", „bibliografic", nu puteam rămâne chiar total indiferent cât timp continuam să cred în realitatea „literaturii universale". O temă pe care am studiat-o atent. Aş îndrăzni chiar să afirm că sunt primul român ce a oferit o schiţă de reală sinteză a acestei „idei literare" esenţiale. Deşi sunt la fel de convins că această problemă centrală interesează, la noi, de fapt, pe foarte puţină lume. Critica românească are o altă orientare, iar o tradiţie de studii teoretico-literare nu există. Sunt deci - vai! - un iremediabil pionier „neopa-şoptist". Unii parcă au început să observe favorabil această situaţie, care de cele mai multe ori inhibă, paralizează (M. Mihăieş, Cuvântul, 12/1998; trebuie neapărat amintit şi Sorin Antohi).
O particularitate a acestor experienţe era convertirea, cu regularitate, a rezultatelor practice în concluzii teoretice. Nu este vorba de un „tic" de „teoretician literar", deşi nu exclud nici o astfel de ipoteză. Verificam, pas cu pas şi pe „pielea mea", cum se spune, mari adevăruri ale sociologiei literare, ale „succesului", „recepţiei" etc. Cunosc acum, bine de tot şi din interior, mecanismul acestor relaţii, ca şi relativismul lor, tirania modelor, canoanelor. Inclusiv posibilitatea contestării şi chiar a „dinamitării" lor. Am învăţat repede ce înseamnă, de fapt, „autoritate", „prestigiu" şi „glorie" în astfel de domenii. Că totul se reduce doar la un efect de influenţă şi de feedback social nu mai am nici o îndoială. Când am încetat să mă mai ocup de CREL, n-am mai fost la fel de „interesant" şi sfera relaţiilor utile s-a restrâns progresiv ca o peau de chagrin. Pentru „noi", Mircea Eliade este o glorie a indianisticii internaţionale. Dar am întâlnit, la unele congrese, indieni care nu auziseră în viaţa lor de acest nume. Şi nu erau chiar total
Viata unui om singur
171
„inculţi". Când am renunţat, „de bunăvoie şi nesilit de nimeni", la CREL, Sorin Alexandrescu, un obsedat al „relaţiilor", ca şi Mircea Eliade, de altfel (acesta un adevărat campion în materie), mi-a prezis că „nu voi mai fi cunoscut". Avea, în felul său, dreptate. Doar că „balanţa" mea interioară înclina în altă direcţie.
Foarte greu de asimilat şi de înţeles în străinătate, inclusiv de către compatrioţii noştri din exil (chiar şi cei bine intenţionaţi), era reacţia invincibilă a spiritului critic. Se producea un conflict extrem de specific între exigenţele sale, evident rigoriste, dificile, total nepractice şi consecinţele imediate sau de durată, adesea catastrofale. Am amintit că în urma unui conflict cu un amploaiat de la Gallimard mi-am închis definitiv porţile acestei edituri. Constatam, adesea, stupiditatea (cuvântul nu este prea tare) a celor ce fac opinia în Vest (Evadări..., p. 174), dar şi „obligaţia" absolută pentru „noi", cei ce veneam din „Est", din culturile mici, minore, necunoscute, de a evita sau menaja cel puţin reacţiile negative occidentale.
Cu atât mai mult cu cât servilismul nostru tradiţional a fost şi este atât de mare, încât cel mai mic ecou străin defavorabil produce la noi adevărate ravagii. Iar când cade pe mâna unui adversar, el este folosit cu sadism, fără nici o milă, ca o armă absolută. De unde, necesitatea de a evita, pe cât posibil, „polemicile", „răspunsurile" etc, antagonismele de orice speţă cu astfel de cercuri influente. Cât de mult am detestat această condiţie mizeră de eterni subordonaţi, bătuţi condescendent pe umăr, de tot felul de mediocrităţi şi chiar nulităţi, este greu de descris! De câte ori n-am sângerat moral când observam cum mărunţi profesoraşi, vagi publicişti, unii plecaţi chiar de pe la noi, aruncau, în trecere, superior, verdicte. Puneau note, stabileau ierarhii care, într-un Bucureşti plin de gură-cască, de redactoraşi de mâna a treia şi mai mediocri etc, făceau pe loc „autoritate". Suficienţa cu care eşti refuzat (am făcut încă de la Geneva o astfel de experienţă, vrând să plasez unui oarecare John Jackson, factor influent la o revistă... câteva poeme de Petru Popescu), în mod brutal sau politicos, este şi ea greu de uitat. Modul cum un anume Ulrich Weisstein, o mediocritate „comparatistă", un timp mare factotum la YCGL, mi-a refuzat un „răspuns" la o recenzie ostilă, de pildă. Am suferit eu însumi astfel de eşecuri umilitoare, explicabile într-un fel. Ele ar fi putut fi totuşi evitate, dacă elanul, naivitatea şi buna mea credinţă n-ar fi fost, cel puţin la început, mult prea mari. Acum ştiu bine „ce" şi „cum" „se poate". Şi ce „nu". Dar este prea târziu. Iar eu nu mai am nici timpul, nici entuziasmul, nici energia de altădată.
Rezultatul final al acestor experinţe, îndelung repetate, a fost, din nou, o stare de profundă ambiguitate. O permanentă oscilare între satisfacţia unor oarecari rezultate şi preţul enorm, total disproporţionat, al obţinerii lor. Intre necesitatea legăturilor externe şi totalitatea adversităţilor (începând cu cele morale) pe care le provocau aceste relaţii. Sub toate aspectele. Am învăţat ce înseamnă, de fapt, „succesul literar" şi valoarea sa, în toate sensurile cuvântului, mai ales pentru un necunoscut (fără autoironie) critic din Est. O concluzie la început obscură, insidioasă, apoi tot mai bine definită : senzaţia de decepţie, tot mai profundă şi mai dureroasă, se făcea
172
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
173
simţită cu tot mai mare acuitate. De unde, o tendinţă, iniţial pur instinctivă, apoi tot mai bine argumentată, de desprindere şi distanţare. O conştiinţă tot mai limpede că în această lume - care, în mod evident, nu era şi nu putea fi a mea - nu mă puteam integra. Mă simţeam tot mai izolat, mai singur şi, în acelaşi timp, tot mai independent, căzut inevitabil între două lumi. Dintre care una, „a mea", nu mă recunoştea. Mai mult: mă respingea şi mă oprima. Iar cealaltă, cea „străină", nu mă integra, nu mă asimila şi, de fapt, nu avea nici cea mai mică intenţie. Admit: o indiferenţă rece, obiectivă, aproape mecanică era inevitabilă, dar nu mai puţin brutală. Conştiinţa de a nu putea fi adoptat şi integrat unor astfel de realităţi şi relaţii (total străine de mine, într-un sens sau altul) a fost un foarte dur examen de luciditate, stoicism şi resemnare.
încerc să concentrez, să reduc la esenţial, o întreagă stare de spirit, de iritare permanentă, tot mai profundă şi crescândă. Uneori nu mă mai puteam stăpâni şi făceam şi greşeli. De pildă, am scris o brutală şi nepoliticoasă scrisoare (deşi justificată) unei oarecare posibile traducătoare spaniole a Hermeneuticii lui Mircea Eliade. Mă exasperau pur şi simplu ifosele unor pseudospecialişti, infatuarea şi morga unor mediocrităţi incomensurabile. Pe scurt, mă „revoltau" trei atitudini „occidentale", tipice, pe care nu le puteam asimila în nici un fel, oricâte explicaţii raţionale le-aş fi găsit:
1. Dezinteresul total, definitiv (chiar dacă inocent), organic aş spune, pentru o cultură mică, necunoscută, neîncadrabilă canoanelor, standardelor, temelor, modelor, lecturilor şi sistemelor de referinţe eurocentrice dominante. O situaţie inexorabilă, de fapt, urmată (cum să-i spun?) de o „revoltă în genunchi". O situaţie pe care nici nu o acceptam, dar nici n-o puteam modifica sau corecta; 2. Tendinţa instinctivă de satelizare, de a te transforma automat într-un „elev" şi „discipol". Aceasta era, ştiu bine, regula jocului. Dădeam impresia, iniţial, că pot deveni un „discipol". Iar acesta, dintr-odată, se dovedea rebel şi inasimilabil. Rezişti acestei seducţii, care te transformă într-un epigon iremediabil? Eşti tratat imediat cu cea mai distantă şi dispreţuitoare indiferenţă. Uneori chiar cu agresivitate declarată, cum mi s-a întâmplat (cum am mai amintit) la Tokyo; 3. Supremaţia unor pseudo-autorităţi, pseudovalori. în realitate, de cele mai multe ori, de o mare şi inevitabilă mediocritate. Ce reprezintă, în definitiv, o oarecare Eva Kushner, mare organizatoare, totuşi, de colocvii, congrese? Nimic mai periculos în această zonă conformistă şi de complicităţi generalizate decât un autentic spirit critic. Eşti imediat repudiat, marginalizat. Eliminat definitiv şi din oficiu. A revendica o calitate şi egalitate, fie şi virtuală, reprezenta nu numai o totală imposibilitate practică, dar şi o adevărată absurditate (oricât de bine disimulată) în ochii partenerilor de competiţie. „Noi" eram declaraţi „inferiori", „neinteresanţi", „nefrecventabili" etc. prin definiţie.
Oricâte acuzaţii mi s-ar aduce de a fi devenit victima unui complex de inferioritate-superioritate, nimic şi nimeni nu mă va putea convinge că nu aveam, în esenţă, dreptate. Căci ceea ce defineam nu era de fapt situaţia mea strict individuală, ci statutul, decalajul şi desincronizarea catastrofală dintre două niveluri şi sisteme culturale. Cu toate consecinţele negative ale
subdezvoltării culturale. Despre starea cu totul precară a studiilor teoretico-literare şi comparatiste, de nivel internaţional, nici nu mai vorbesc. Constatam că, uneori, ştiam ceva mai mult şi mai bine decât alţi iluştri sorbonarzi. Că Biografia ideii de literatură, de pildă, fără a fi deloc completă, infailibilă, depăşeşte, cu mult, toate rezultatele obţinute de R. Escarpit şi „şcoala" sa. Mă comportam, uneori, instinctiv şi inconştient, în consecinţă. Ca şi cum aş fi fost cunoscut, citit, apreciat, în mod firesc, deşi realitatea era total deosebită. Nu puteam restabili nici un adevăr prin forţe proprii. Apoi mă trezeam repede din utopia mea şi-mi lingeam rănile tuturor umilinţelor. Nu cred că voi mai avea tăria să repet astfel de experienţe. Din fericire, într-un fel, nici timpul ce se scurtează vertiginos în faţa mea nu-mi mai dă voie să le mai reiau vreodată.
Mă simţeam, pe scurt, „altfel". Eram convins că am acest „drept" intelectual inalienabil la diferenţiere, personalizare şi „originalitate". Dar nu puteam nici dovedi, nici transmite, nici scuza măcar o astfel de „calitate". Ceea ce slăbea, cu fiecare călătorie, interesul profund pentru „străinătatea" ce se dovedea tot mai opacă şi inaccesibilă. Ea nu mă mai interesa decât pentru bibliotecile, muzeele şi izvoarele sale de documentare. Pentru marele său nivel citadin, economic şi de civilizaţie. Cu tendinţa înclinării balanţei pentru aceste din urmă aspecte. Simţeam cum deveneam un corp tot mai „străin", mai refractar oricărei nivelări. Un „intrus" tot mai izolat şi antipatic. Această senzaţie am avut-o cel mai puternic la congresul AILC de la Tokyo, din 1991. Revin mereu la acest episod, deoarece a reprezentat momentul radical al rupturii de „relaţiile externe". Dacă am plecat, totuşi, acolo a fost în mod esenţial pentru exotismul unei astfel de călătorii. O ocazie unică în viaţă, îmi ziceam, ce nu trebuia ratată. M-am întors cu unele impresii precise despre Japonia, dar cu nici o noţiune în plus despre comparatism. De altfel, chiar şi interesul pentru astfel de cercetări cunoştea o curbă tot mai descendentă. Impulsurile mele de „ideolog liberal neopaşoptist", de consolidat cât mai urgent posibil prin lecturi moderne, le resimţeam cu tot mai multă putere. Dar nu mă puteam încă dezvălui, ceea ce-mi producea o stare de permanentă nerăbdare şi iritare.
Mari iluzii şi decepţii, mari naivităţi şi demistificări, mari speranţe şi frustrări, mari progrese intelectuale şi resentimente, aceasta a fost nota dominantă a „relaţiilor externe". Scump, prea scump plătite. Şi nu voi ierta niciodată comunismului că a trebuit să-i plătesc un astfel de „preţ". Pentru acţiuni cum nu se poate mai legitime şi constructive. Eram victima unui absurd, fanatic şi terorist război ideologic. Dar, în definitiv, mă pot, totuşi, într-un sens, „felicita" că i-am supravieţuit. Fie şi jumulit bine de pene. Chiar şi la Hiroshima au mai rămas unele clădiri în picioare.
Viaţa unui om singur
175
15
Exilul şi emigraţia
Un capitol extrem de dificil şi - de cele mai multe ori dureros - al „relaţiilor externe" a fost exilul şi emigraţia românească. Cea a epocii mele, pe care am cunoscut-o destul de bine, timp de două decenii (şapte şi opt). Nu pretind câtuşi de puţin că am cunoscut „tot" exilul. Vorbesc exclusiv despre experienţe strict personale, inevitabil fragmentare şi foarte limitate. Mai toate, menţionez cu profund regret, negative. Adesea chiar revoltătoare, până la indignare şi uneori chiar repulsie. Subiective-nesubiective, voi înregistra, totuşi, cât mai detaşat posibil (ceea ce nu este deloc simplu), o serie de fapte precise, oricând verificabile. La fel, rezultatul unor observaţii şi analize predominant empirice. Ştiu bine: imaginea mea despre exil şi diaspora românească - repet, în măsura în care le cunosc - nu este câtuşi de puţin convenţională sau stereotipă. Mai mult: ea este profund critică. Dar sper să fi ajuns la acest nivel minim de detaşare, obiectivare şi distanţare, pentru a rămâne cât mai aproape de adevăr posibil.
Plec de la o observaţie, pentru mine, fundamentală: nimic nu poate fi bine înţeles în legătură cu această categorie foarte specială de români „deplasaţi" (vorba lui V. Ierunca), fără înţelegerea, definirea şi evaluarea exactă a psihologiei sale specifice. Profund alterată şi, în esenţă, nefericită. N-am cunoscut un singur „exilat" român cu adevărat echilibrat şi, mai ales, satisfăcut de statutul său de „refugiat", „rezident", „naturalizat" sau cum se va mai fi numit. O excepţie: poate doar Virgil Nemoianu. Cauzele profunde se vor vedea pe parcurs. Ca să-mi duc gândul până la capăt: toţi trăiau în felul lor - în modalităţi şi grade foarte diferite o adevărată dramă. A dezrădăcinării, umilinţei, imposibilităţii integrării reale în noul mediu (aşa-zicând) de „adopţiune". Termenul are, în cazul lor, o conotaţie ironic-amară. Nu este însă vorba doar de un fenomen tipic românesc. L-am observat, la Paris, şi la emigranţii de alte naţionalităţi. Numai două momente „poloneze". Exista o librărie poloneză, în La Cite, care oferea unele cărţi scriitorilor din Est. Am stat de vorbă cu directorul său: Ils ne comprennent rien, Monsieur. Se referea, bineînţeles, la francezi. în Place du Tertre, într-o altă împrejurare, o expoziţie a unui fotograf de artă polonez. Total goală. Am revenit după câteva ore: la fel, nici un vizitator. Şi-mi vine greu să uit fizionomia abătută, de disperare mută, resemnată, a artistului, izolat, stingher, refugiat într-un
colţ. El n-avea de unde să ştie cât de bine îl înţelegeam. Şi cât de sincer îi compătimeam eşecul atât de evident.
Departe de mine de a da tuturor note la purtare, de a chema la ordine pe cineva. De a fi sperat - mai ales - o modificare a psihologiei exilului. Ea era făcută, în mod esenţial - şi, mă grăbesc să adaug, inevitabil -, din resentimente şi frustrări, porniri vindicative şi agresivităţi uimitoare, infatuări megalomane şi egocentrisme, care te lăsau, adesea, perplex. Vagi personaje care, în ţară, nu reprezentau nimic, dar absolut nimic, îşi dădeau în străinătate aere cel puţin de mari glorii internaţionale, de vedete, de deţinători ai premiului Nobel etc. îmi explic foarte bine şi o astfel de atitudine: o compensare interioară defensivă pentru ratarea, mai totdeauna inevitabilă, a exilului. De unde, impulsuri megalomane, vecine cu paranoia. O pasiune profund justiţiară. Pretenţia monopolului absolut al rezistenţei şi moralităţii etc. Pentru a nu mai aminti că în concepţia şi iluzia lor -admit, oricât de inocentă, dar de un bovarism absolut - exilul, emigrarea trebuiau să confere, automat, talent, geniu, competenţă inegalabilă. Când, oriunde te-ai stabili în spaţiu, nu ai, nu poţi avea, mai mult sau mai puţin talent decât ai avut la plecare. Şi ce „ocazie" minunată de a plăti, în sfârşit, poliţe, din depărtare, celor ce te-au ignorat, minimalizat sau criticat (pe nedrept sau nu) în ţară! Vorbesc în cea mai directă cunoştinţă de cauză.
încă din 1850, N. Bălcescu observa cu dezamăgire un defect capital al emigraţiei române: lipsa de coeziune şi de solidaritate, conflictele permanente, vocaţia cu totul specială pentru polemici, bârfeli, fracţionări şi denigrări permanente. Este, de fapt, un viciu naţional, definitiv şi incurabil. Nu există observator lucid al exilului românesc, din rândurile sale sau venit din ţară, care să nu reţină - şi înainte, şi după 1989 - aceleaşi defecte. Recent şi Stelian Tănase, în LA vs NY (1998), bine introdus în emigraţia româno-americană. Fenomenul este departe de a fi exclusiv parizian. Există, indiscutabil, un negativism specific românesc şi exilul „nostru" îl reconfirmă din plin. Pulverizarea şi atomizarea iniţiativelor şi energiilor, multe-puţine câte sunt, devin inevitabile. Ca şi concurenţa accerbă, individualismul supravieţuirii cu orice preţ, egoismul feroce, punerea impudică în valoare. Repet: înţeleg foarte bine resorturile interioare ale acestor atitudini. Ceea ce nu le face, totuşi, stimabile sau mai puţin detestabile.
Trec peste o serie întreagă de exemple minore, anodine, banale, pentru a nota câteva scene şi episoade ce au în centrul lor personalităţi bine--cunoscute. Multe, de o incontestabilă valoare. Cum aş putea uita, de pildă, surpriza mea, când am revăzut pentru prima dată pe B. Munteanu. Acesta se mândrea, efectiv, cum a împiedicat, a sabotat (cum vrem să-i spunem), împreună cu alţii, decernarea premiului Nobel lui T. Arghezi. Când am revăzut, tot după mulţi ani, pe Alexandru Ciorănescu, acesta mi s-a plâns, în treacăt, că atât timp cât B. Munteanu a fost secretar de redacţie la Revue de litterature comparee (aproape două decenii!), el n-a putut publica, o singură dată, în această revistă pe atunci importantă. Exemplul, cred, spune tot despre solidaritatea din exil a savanţilor români. Să trec la alte personaje şi mai importante. Mircea Eliade declara fără nici o jenă: „România
176
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
177
nu mă interesează decât dacă sunt publicat". Prima întrebare pe care mi-o punea era următoarea: „Cine a mai scris despre mine?". Devenise o adevărată fixaţie. Puţin îi păsa, în realitate, de soarta culturii noastre. Sau, în orice caz, o astfel de preocupare era cu totul secundară. îmi venea să-i spun: „Dar, domnule Eliade, problemele noastre reale, de esenţă, sunt altele, mult mai grave: teroarea totalitară, cenzura etc". Pe el îl interesau doar afirmarea şi publicitatea strict personală. Admit: un reflex inevitabil al condiţiilor de supravieţuire editorial-publicistică din Occident. Strident totuşi şi în contradicţie profundă cu situaţia reală de „acasă".
Dar cel mai savuros (şi semnificativ, în acelaşi timp) exemplu mi-a fost oferit de E.M. Cioran. S-a întâmplat să-1 văd, extrem de rar de altfel, după ce apăruse Histoire des croyances et des idees religieuses, volumul I sau II (1976, 1978), de Mircea Eliade. Ca să-mi spună, între altele, aproape radios, că într-o emisiune culturală la radio sau TV, cinci savanţi francezi, fiecare indiscutabil o competenţă în specialitatea lui, au „desfiinţat" pur şi simplu această Histoire. Desigur, ea are, pe fragmente, unele lacune, poate chiar şi erori. Dar efortul enciclopedic şi de sinteză rămâne nu mai puţin remarcabil. Cel puţin din punctul meu de vedere. Am reţinut însă gestul de „colegialitate" extremă a celui ce atacase, de fapt, pe Mircea Eliade încă din ţară: Omul fără destin. Iar necrologul său, citit azi bine, este reticent, evaziv şi, în esenţă, destul de ambiguu. Şi nu este vorba, nici pe departe, de două figuri banale, lipsite de importanţă.
Dar toate acestea erau inocente şi, în definitiv, tradiţionale bârfeli între confraţi faţă de spectacolul „politic" al exilului, văzut din perspectiva mea. La fel de haotic, dezorganizat şi pulverizat şi sub acest aspect, oscilând între intransigenţe zgomotoase şi „disidenţii'de Beaujolais şi Cafe de la Paix", la limita parodiei. Formula nu-mi aparţine, dar o adopt cu plăcere. O mostră, în definitiv, şi de „intertextualitate" ideologică a epocii. Un amestec, pentru mine, mereu straniu, alteori grotesc, de „rezistenţă" şi depolitizare, de oportunism în sens invers şi complexe şi resentimente (prost camuflate) în acte de vigilenţă. Căci ce credit moral puteai să acorzi nu numai unor foşti şi actuali securişti, foşti membri PCR, foşti colaboratori la Scânteia, deveniţi peste noapte, la Paris, mari „rezistenţi", „anticomunişti" şi teribil de „vigilenţi"? Vânători intransigenţi de „turnători", „spioni", „agenţi de influenţă" etc? La fel de antipatici îmi erau şi legionarii, pe deasupra şi sectari, antisemiţi, rasişti. Atâtea lichele devenite subit de o mare puritate morală şi de o intransigenţă ideologică inegalabilă nu puteau decât să te amuze (în momente de bună dispoziţie) şi să te dezguste (în momente de proastă dispoziţie, de fapt cele mai multe).
Mult mai profundă era, de fapt, decepţia ideologică. Foarte schematic vorbind, ea avea două aspecte. Mai întâi, tradiţionalul individualism politic românesc. Lipsa evidentă de organizare şi coordonare. S-ar fi spus că, scăpaţi la „libertate", românii - care n-au avut niciodată sensul disciplinei şi al organizării - au început să-şi „dea poalele peste cap" cu dezinvoltură, în modul cel mai strident şi indecent posibil. Polemici absurde, acuzaţii reciproce, insulte etc. A le fi cerut, în astfel de condiţii, idei liberale limpede
formulate, bine articulate şi militante ar fi constituit o imposibilitate. Şi totuşi, emigraţia post-paşoptistă, din secolul trecut, pe lângă defectele tradiţionale, a avut şi idei fecunde, de mare viitor. Cred şi azi, tot mai mult, că exilul politic românesc a ratat o mare şansă: de a fi descoperit, îmbrăţişat şi cultivat ideea federalistă, paneuropeană. Ca şi a solidarizării internaţionaliste a rezistenţei anticomuniste. Deşi, în principiu, cel puţin, o polemică şi critică sistematică a sistemului totalitar şi a marxismului erau nu numai strict necesare, dar şi de aşteptat, măcar de unii dintre noi, cu un fel de speranţă „mesianică". Dar aceste preocupări de mare intensitate, intransigenţă şi rigoare ideologică lipseau cu desăvârşire. Astfel de constatări făceam, dezabuzat, şi în însemnările mele (Evadări..., pp. 157-158, 177, 178-179»), încă din 1987. Nimic proeuropean, efectiv prooccidental nu întâlneam în acţiunile exilului românesc. O mare dezamăgire. Mai curând etnicist, naţionalist, tradiţionalist. Veche şi uzată melodie.
N-avea sens să mă iluzionez: mulţi, foarte mulţi, poate cei mai mulţi, erau doar refugiaţi economici. Total depolitizaţi, dezinteresaţi de o astfel de activitate. Ce-i drept, fără tradiţie, nici în ţară. Unica, obsesiva preocupare era găsirea unei soluţii strict individuale, cât mai repede şi mai rentabilă posibil. Faţă de imensa mizerie de acasă nu puteai, adesea, să nu le dai dreptate. Dar, în acelaşi timp, îţi puneai şi întrebarea: cine este de fapt adevăratul „erou"? Cel'ce fuge, îşi pune pielea la adăpost, fie şi cu mari riscuri? Sau cel ce se întoarce conştient de ceea ce-1 aşteaptă: foame, frig, teroare securistă, cenzură etc? (Evadări..., p. 162) Am, bineînţeles, un răspuns. Există însă riscul de a sugera mai mult decât vreau să spun, în mod strict obiectiv. Mă opresc deci aici. Cu regretul de a nu fi citit încă mai nimic, cu adevărat notabil, pe această temă esenţială. Memorii de exil, nu chiar multe, bineînţeles, există. Nu însă şi studii de acest tip, de psihosociologie şi politologie de epocă. într-un ziar din exil, din Germania, am citit că dintre miile de medici români stabiliţi în această ţară, doar câteva zeci dintre ei mai desfăşoară o activitate politico-socială de „rezistenţă".
Pentru a sintetiza, într-o formulă strict personală, atitudinea mea faţă de acest exil pe care, de fapt, nu-1 admiram şi, adesea, doar îl compătimeam, aş spune că el mă „durea", în primul rând, afectiv. Iar dacă aş lua ca simbol Parisul - către care a gravitat, în primul rând, aproape întreaga emigraţie românească în perioada comunistă - aş spune că el este polul mondial al rataţilor de pretutindeni. „Rataţi din toată lumea, uniţi-vă" în „oraşul-lumină"! Aici s-a acumulat o cantitate enormă de ratări, frustrări, resentimente şi eşecuri. De toate categoriile. Pentru trei-patru reuşite, câte înfrângeri, decepţii şi chiar tragedii! Ale nereuşitei iremediabile, complexelor exagerate, simulării unor realizări false, total inexistente. O automistificare disperată, care nu înşela, de fapt, pe nimeni. Scriitorii, mai ales, au trăit şi trăiesc din plin imensa, irezolvabila dramă a exilului: de a nu fi pătruns în literatura ţării de adopţiune. Şi, în acelaşi timp, de a-şi fi tăiat legăturile cu propria literatură. De unde, după 1989, revenirea, tot mai frecventă, „acasă". Nu însă fără o falsă aură de infatuare şi „europenizare", care de fapt n-a existat niciodată. Nimic mai legitim şi salutar, într-adevăr, decât
178
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
179
de a te întoarce în propria literatură. Dar totdeauna cu simţul proporţiilor. Şi mai ales fără pseudoaere pariziene, de mare superioritate, care, de altfel, nu mai pot de mult să mistifice pe nimeni...
In restrânsă mea sferă de relaţii am putut identifica unele soluţii de supravieţuire morală şi materială, trăite adesea în situaţii-limită. într-o serie de texte, Mircea Eliade, exponentul lor tipic, propunea diferite metode şi argumente. Susţinea, de pildă, că valorile nu suferă de „teroarea istoriei", fiind supratemporale şi supraspaţiale. Să spunem. Deşi nu sunt foarte convins. Şi, de altfel, ele ar avea la dispoziţie o soluţie infailibilă: să se impună pe plan internaţional şi astfel să „reziste". Din nou, să zicem. Deşi operaţia este foarte dificilă. Ce ne facem însă cu L. Blaga? Mult timp rezident în străinătate, dar fără să se preocupe să fie tradus o singură dată. îşi bombarda, în schimb, prietenii, prin scrisori, să-i asigure succesul pe... scena clujeana. Alteori, acelaşi M.E. preconiza ocultarea şi camuflarea elitelor, inclusiv ale emigraţiei, în scopuri strict defensive, pentru a supravieţui noului „ev mediu" al sinistrei noastre epoci. Până la urmă, o altă soluţie - de mare bun-simţ - pare tot cea mai eficace: nu putem ieşi din izolare şi „provincialism cultural" şi „nu putem face cu folos decât ceea ce propria noastră vocaţie ne îngăduie s-o facem" (Limite, 48-49/1986, p. 29). Cu alte cuvinte, să ne preocupăm, în primul rând, de... realizarea proprie. Cultură română, inclusiv sub era Ceauşescu, poate deci să mai... aştepte.
Am cunoscut, la unii şi la alţii, tot felul de umilinţe. Forme acute ale obsesiei nerecunoaşterii, insistenţe adesea penibile, de „sponsorizări" şi altele. Ca şi întreţinerea disperată a mitului subvenţionării literaturii române, în străinătate, prin Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor. D. Ţepeneag a depus multă energie pledând această cauză, după mine pierdută din start. Eforturile sale aveau totdeauna ceva sincer, disperat şi patetic. „Sentimental" vorbind, îi dădeam dreptate. O mărturie directă, în acest sens, este, între altele, Un român la Paris (1993). Pentru nimic în lume n-aş fi dorit să fi fost „în pielea" unui astfel de „român". în definitiv, totuşi, o problemă de opţiune personală. Resimţea şi D.Ţ., în mod acut, „absenţa din istorie" ? Făcea însă eroarea de a crede că „literatura" - şi încă de o anume specie şi calitate (discutabilă) - ar fi singura soluţie. Am cunoscut şi alte forme de servilism, insistenţe umilitoare, telefoane disperate, tot felul de manevre „relaţioniste". Pavel Chihaia era imbatabil în această acţiune promoţională personală. Cu astfel de metode s-a făcut editat, reeditat, recenzat etc. I s-a consacrat chiar şi un număr omagial în Jurnalul literar. Ei şi? A „intrat" sau „reintrat", într-adevăr, P.C., pe uşa principală şi cu o operă imbatabilă, în literatura română? De câteva ori, i-am fost efectiv „util". Apoi m-a „uitat". în acelaşi mod au procedat şi alte persoane. Notez toate acestea, în primul rând, ca simple „documente de epocă". Despre scriitorul român, „deplasat" sau nu - am spus-o şi mai înainte -, nu mai am de mult nici cea mai mică iluzie.
Dificultatea de a scrie cât mai echilibrat şi „obiectiv" posibil despre exil şi emigraţie este, în cazul meu, cu atât mai mare, cu cât mă consideram -şi chiar şi eram - un izolat, un neadaptabil, un „om singur", în sensul strict
al cuvântului. Cu un clişeu uzat, eram eu însumi un „exilat", un „exilat intern", care făcea mari sforţări să se menţină la suprafaţă într-o societate străină şi, adesea, ostilă. Ştiam bine că şi acest „exil intern" conservă câte „ceva" (Evadări..., p. 73). Dar numai... eu ştiam, de fapt, despre ce era vorba în realitate. Imensa majoritate a „vieţii literare", în esenţă depoli-tizată şi oportunistă (prin vocaţie sau constrângere), avea alte preocupări: de supravieţuire, promovare strict personală, succes, carieră. O dispreţuiam, dar o şi „înţelegeam", în felul meu. în cazul exilului şi emigraţiei româneşti, astfel de reacţii deveneau şi mai dificile. Prin urmare, cum ar putea să judece, fără riscul - adesea enorm - de a greşi, un „exilat intern", pe unul „extern"? Evident, o atitudine nu numai posibilă, dar şi justificată. Alte câteva explicaţii şi motivări devin, la acest capitol, necesare.
Pentru a mă limita, deocamdată, numai la problema „literaturii" (pe care mă grăbesc s-o declar, chiar şi în împrejurările de atunci, cu totul secundară, neesenţială), mă irita teribil pretenţia unor scriitori din emigraţie de a reprezenta, doar ei singuri, „literatura română". Total fals! Exclusivism inacceptabil. Oricât de mutilată, adulterată, coruptă ar fi fost literatura română „pe linie", din acea perioadă (şi ea a fost astfel din nefericire), literatura, română în speţă, se face, în primul rând, „acasă". Prin forţa împrejurărilor. Emfatic spus, în „patrie". îmi amintesc şi de Chateaubriand: On ne peut ecrire avec raison que dans sa patrie. Că în această (o, vai!) „patrie" se petreceau lucruri monstruoase, nimic mai adevărat. Dar, oricum am întoarce lucrurile, literatura română se scrie, vrând-nevrând, în primul rând „acasă". Nici la Paris, nici la Miinchen, nici în altă parte în străinătate. Să mai amintesc şi vorbele unui scriitor rus emigrant, Lev Kopelev. Lucid şi de talent: „Aici (în Occident, n.n.) există foarte buni scriitori (în emigraţie, n.n.), dar literatura (rusă n.n.) este acolo (lă-bas)" (Temps nouveaux, 44/1988). Adică „acasă", în Rusia, pe atunci în Uniunea Sovietică. Pe unul dintre aceşti „foarte buni scriitori" ruşi, din exil, Vladimir Bukovski, l-am văzut, întâmplător, la Paris, pe bulevardul Saint-Germain. Intra agitat, aproape speriat, într-o cabină telefonică. L-am recunoscut imediat, cu aerul său străin, stingher, mai ales după fotografiile din ziare şi reviste.
Pe acest fundal dificil şi plin de convulsii, trebuie deci să evoc în mod concis - mă grăbesc să precizez: cu extremă neplăcere - relaţiile mele cu „diaspora" culturală şi literară românească. N-au fost foarte numeroase, dar, cele mai multe, profund negative. Un capitol incontestabil „urât" al acestei Vieţi, care numai „frumoasă" nu a fost - şi, la drept vorbind, nici nu putea fi. Relaţii pline de insulte, nedreptăţi şi agresivităţi. Că toate aveau şi o anume „explicaţie obiectivă" nu mă consolează. Pe parcurs, se va configura, aproape de la sine, şi o tipologie aproximativă a acestor triste experienţe. Rezultatul final a fost o lipsă totală de aderenţă şi integrare. Nici o afinitate şi corespondenţă reală, cu mici excepţii, ce vor fi amintite la timpul lor. Dar ele nu compensează, nici pe departe, imensul rău pe care mi 1-a făcut „emigraţia română". Sub diferite forme. Din care cauză, o umbră neagră pluteşte, obsedant şi inevitabil, peste aceste pagini de sumbră şi nefericită evocare. Cât aş fi dorit să nu le fi scris niciodată...
180 Adrian Marino
Trebuie neapărat să revin asupra unui aspect, pentru a păstra, cât mai mult posibil, măsura dreaptă a lucrurilor. Un aspect care aproape mă obsedează, deoarece el oferă cheia reală şi explicaţia în adâncime a tuturor antagonismelor. Handicapul esenţial era „caracterul" meu dificil, independent şi mai ales foarte critic. în plus, plin de toate stângăciile şi complexele izolării şi ale lipsei de experienţă monden-socială. Nu puteam să-mi înfrâng, mai ales, spiritul critic spontan, nativ şi iremediabil imprudent. Nu aveam supleţea convenţiilor, a surâsului şi complementelor protocolare. Mă exaspera, uneori, mai ales, imensa infatuare a „exilului", neacoperită de nici un fel de realizări adevărate. Mi-aduc aminte foarte bine că, participând la o şedinţă a pseudocenaclului literar parizian al lui L. Mămăligă, am făcut unele observaţii critice, cred justificate, dar total „inoportune". Mircea Eliade s-a înfuriat şi m-a apostrofat direct: „Se vede că ai fost elevul lui G. Călinescu". Şi atunci am înţeles, încă odată, două realităţi esenţiale. Chiar două date de „istorie literară": în ambianţa de solidaritate p'role-gionară necondiţionată - să zicem, a „tinerei generaţii", al cărei exponent tipic era M.E. (vezi şi G. Călinescu: Generaţia bombastică şi Mircea Eliade critic) - orice reacţie critică sau, mai rău, negativă echivala cu un adevărat atentat la solidaritatea unui front defensiv, ce se voia unic şi inexpugnabil. Cu atât mai mult în exil, o astfel de mentalitate, de totală abolire a spiritului critic, reprezenta o chestiune de viaţă şi moarte. O metodă vitală de supravieţuire. Iar cine călca această convenţie devenea antipatic, odios, intolerabil. Acesta era şi cazul meu. Am fost declarat imediat, în astfel de cercuri, de admiraţie mutuală necondiţionată, persona non grata. Şi folosesc un inocent eufemism pentru „dubios", „suspect", „securist" etc. etc' într-un mediu unde adevăraţii informatori, agenţii dubli şi securiştii adevăraţi erau, de fapt, în largul lor. Dacă nu în majoritate, în orice caz într-o proporţie foarte semnificativă. Dându-mi seama de toate aceste realităţi, pe care nu puteam să le schimb în nici un fel, făceam - în astfel de reuniuni, unde nimeream, de voie, de nevoie - o figură stângace, iritată şi total străină. Mă izolam într-un colţ, singur, tăcut şi trist. îmi aduc aminte că la Geneva, într-o astfel de „societate" - total convenţională -, am atras atenţia gazdei, Dr. Manuilă, care m-a întrebat, politicos, „ce s-a întâmplat"? Nu mai ştiu ce răspuns i-am dat. La Roma, într-o împrejurare asemănătoare, n-am mai putut suporta ambianţa falsă şi mediocră a unui „salon" şi am fugit repede să văd un film, la polul opus, 1984, după Orwell. M-a impresionat puternic. Aveam termenii mei de comparaţie...
Neînţelegerea situaţiei intelectuale şi morale a unui intelectual, orice s-ar spune, onest, venit din „Răsărit", era deosebit de traumatizantă. Mai întâi, nimeni nu reţinea, nu se interesa, nu aprecia faptul că stăteam închis tot timpul în biblioteci. Frenezia mută şi, într-un fel, disperată a acumulării culturale precipitate şi pe termene foarte scurte era şi imperceptibilă, şi total inasimilabilă. Oricine poate observa, controla, verifica o astfel de preocupare citind una sau alta dintre cărţile mele de călătorie. Pseudojurnale, riguros autentice, dar într-un alt registru decât al „autenticităţii" în accepţia lui Mircea Eliade. Când i-am oferit un astfel de volum (care în mod evident nu
Viaţa unui om singur 181
i-a plăcut) s-a mărginit doar să observe: „Ai lăsat foarte mult deoparte". In sensul că textul publicat nu conţinea nimic esenţial, interesant, demn de reţinut. Vizitarea muzeelor nu-1 interesa câtuşi de puţin. De altfel, aveam să'mă conving repede. M.E. nu avea nici o educaţie şi sensibilitate efectiv artistică. Pictura, muzica nu-i spuneau nimic. Pentru mine, în schimb, astfel de „inventare" precipitate de galerii şi muzee aveau în ele şi ceva „eroic", „disperat", donquijotesc şi utopic. De acumulare culturală, totală şi definitivă, într-un moment considerat irepetabil. Totul cădea însă, inevitabil, în gol. Voiam nu numai să studiez, să mă documentez, să „cunosc", dar să fac în acelaşi timp „ceva" şi pentru cultura română. Şi unii mă împroscau cu noroi. Trebuie s-o spun încă o dată: n-a fost deloc „comod". N-am mai putut „iubi" niciodată nici aceste personaje, nici această mentalitate.
Nimeni nu percepea nici sensul „liberal" al unora dintre cărţile mele străine, Etiemble..., de pildă. Şi nici faptul că puteai să fii, în acelaşi timp, autor „român" şi totodată „european". Oricât de megalomani şi individualişti erau, la 1848 şi în emigraţie, Heliade Rădulescu, CA. Rosetti şi ceilalţi, ei se considerau ^români" şi, în acelaşi timp, „mai mult decât atât". Aceasta era şi starea mea de spirit, pe care însă nu izbuteam s-o transmit, s-o sugerez măcar, nimănui. Nu acceptam nici spiritul de negaţie totală, radicală, nediferenţiată. „Ceva", de bine de rău, se mai făcea în cultură, chiar şi în ţară, în ciuda unor condiţii extrem de dure. Din care cauză, a pretinde (cum a făcut-o, de pildă, I.P. Culianu) că sub regimul trecut bântuia neantul total, nulitatea absolută, era o mare exagerare. Şi nedreptate în acelaşi timp. Revista Vatra a făcut, în 1993, o anchetă pe această temă, unde am dat un răspuns acestei teze greşite, ca să nu spun aberante. Textul se află inclus, cu un titlu modificat („O nouă cultură română"), în volumul Politică şi cultură (1996). Mă conving tot mai mult că personalitatea sa a fost şi este destul de supralicitată. Un subprodus, în esenţă, al lui Mircea Eliade. Doar că odiosul asasinat căruia i-a căzut victimă (după mine - o simplă intuiţie şi nimic mai mult o execuţie „rituală", sacralizată, de tip legionar, un ,,sacrificiu" de expiere a unui jurământ călcat sau un grav păcat al divulgării unei „iniţieri" secrete) i-a conferit, postum, dimensiuni mitice, total disproporţionate. Dacă Securitatea urmărea să asasineze pe un adversar politic, cel puţin douăzeci de alte nume erau cu certitudine pe listă înaintea sa. Căci, în definitiv, ce acţiune politică, anticomunistă sau anticeauşistă, de oarecare anvergură, a întreprins I.P. Culianu? Mulţi vor să ne împingă, din nou, în zona „misterelor" de nepătruns. Toată această aură de ocultism, iniţiere, mistagogie, pe mine personal, mă lasă rece (sunt un mediocru şi plat raţionalist, inaccesibil oricărui misterium tremendum). Paul Goma, printre alţii, a fost de zeci de ori mai activ. Şi nu 1-a împuşcat nimeni. S-a încercat „ceva" doar prin „coletele Carlos". Un fel de... „sfârâiac", vorba lui Creangă.
Experienţa mi-a dovedit de mult că românii - popor profund negativist în structura sa cea mai intimă - au o vocaţie maximă, inegalabilă a denigrării şi calomniei. De ce s-ar fi comportat altfel şi în cazul meu? Cu atât mai mult cu cât contextul era deosebit de favorabil unor astfel de reacţii. Doar că memoria afectivă, involuntară este şi ea o mare realitate. Şi-mi vine
182
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
183
greu să uit toate suspiciunile, bârfelile, umilinţele şi alte reacţii negative, pe care le produceam, involuntar, într-un fel sau altul. Se va'spune: dar exact acelaşi lucru îl făceau „exilaţii" sau „deplasaţii" şi între ei. Şi acest fenomen se petrecea în toate emigraţiile. De acord. Numai că eu, la început, dintr-o imensă naivitate şi bună-credinţă, credeam că puteam fi „tratat" puţin altfel: înţeles, văzut cu bunăvoinţă şi chiar ajutat, într-un spirit de cooperare, deloc absurd, mai ales în împrejurările de atunci. Eram, în plus, şi un fost deţinut politic. Izbuteam să „evadez" dintr-un lagăr de concentrare. Iar imensa majoritate a timpului o petreceam nu în căutare de „relaţii" şi „informaţii", ci în cea mai studioasă recluziune posibilă. Totul se dovedea însă zadarnic şi mult prea scump plătit. Cred că sunt unul dintre autorii români care au resimţit cel mai dur acest antagonism dintre bunele intenţii şi reacţiile ostile. Suficienţa arogantă şi boicotul permanent al „exilului". Un titlu al unei cărţi de Jean Starobinski despre J. J. Rousseau, Transparence et obstacle, defineşte foarte bine, metaforic, această situaţie personală. Eram „transparent", dar „transparenţa" mea se lovea mereu de „obstacole".
De unii eram evitat (de fostul coleg de facultate Th. Cazaban, de pildă). Apoi mi se cereau scuze, pur formale, nu fără „beneficiul îndoielii". Alţii se arătau de-a dreptul vindicativi. La un congres AILC, în Canada, mă reîntâlnesc cu Toma Pavel, cu care am polemizat în ţară, cu ani în urmă, în legătură cu Macedonski. Nu uitase. „Cât m-aţi mai atacat, domnule M.", atât a avut să-mi spună. Când i-am arătat Dicţionarul de idei literare, a avut o mişcare crispată, de reţinere abia disimulată. Dimpotrivă, acelaşi Dicţionar... a atras atenţia unui alt universitar din emigraţie, un politehnician (al cărui nume l-am uitat) care mi-a oferit, pe loc, în bătaie de joc, cu un rictus de neuitat, 4 dolari americani. Bineînţeles că l-am refuzat. De altfel, nu aveam la mine decât unul sau două exemplare. I-am expediat, totuşi, unul din ţară, sub formă de... gift. Nici nu mi-a confirmat, nici nu mi-'a mulţumit vreodată. Aceasta era calitatea morală reală a unora. A celor mai mulţi. Primeam uneori, în perioada CREL, şi bilete sau scrisori suficiente, chiar insultătoare. în definitiv, de ce aş fi fost „obligat" să mă fi ocupat de un poet şi traducător de importanţă cu totul secundară (este vorba în speţă de Ştefan Baciu), şi acesta n-ar fi fost obligat la nici un minim gest de reciprocitate? Nu pentru mine personal, ci pentru revistă?
Trec peste multe alte asemenea episoade, unele deosebit de penibile, pentru a reţine doar un singur exemplu de „solidaritate profesională". Amuzant, cinic şi semnificativ în acelaşi timp. La Le Monde scria despre cărţile autorilor români traduşi un personaj pitoresc, în felul său (şi eminamente dubios, în slujba tuturor „serviciilor speciale" active la Paris), Edgar Reichmann. Răspuns la o solicitare indirectă a mea: „Aş scrie despre cărţile dv., dar mă tem să nu se supere... Crohmălniceanu". Acesta era adevăratul sistem de relaţii, de publicitate şi de solidaritate. Astfel se stabileau reputaţiile literare pariziene. Să nu mai vorbească deci nimeni, încă odată, în astfel de situaţii, de obiectivitatea „sociologiei" succesului şi a „psihologiei" notorietăţii. Voi mai reveni asupra acestei teme sensibile' (în legătură cu unele personaje mult mai cunoscute). Oricât aş dori să dau vina, în primul
rând, pe „sistem" sau pe „contextul politic", hotărâtoare era, în toate situaţiile, proasta calitate umană şi, mai ales, „românească" a partenerilor mei. Dar să nu anticipez.
Uneori se dovedeau de-a dreptul periculoşi, agresivi. Că erau obligaţi, în unele împrejurări, la astfel de „activităţi" (pentru un permis de sejour şi alte asemenea facilităţi) înţelegeam foarte bine şi nu mă supăram. Detestam doar ipocrizia, cursele naive în care eram atras, falsa politeţe şi „pseudocolegialitatea". Iată câteva cazuri emblematice. Convertesc mereu experienţele personale, chiar şi cele mai triste, în concluzii generale. Trăiam o epocă agitată, confuză, profund coruptă şi eram pus, nu o dată, în faţa unor situaţii imprevizibile. Sunt modestele mele „fişe" sociopolitice. De care m-aş fi dispensat cu cea mai mare plăcere.
Un om de ştiinţă, Todericiu, din Sibiu, devenit în Franţa editor al unei reviste de „ştiinţe tradiţionale" (Toledat) şi autor de lucrări de vulgarizare ştiinţifică, sub pseudonimul „Pierre Carnac", m-a „invitat", în împrejurimile Parisului, la o aşa-zisă „vilă" a sa. în realitate a DST-ului, unde o zi întreagă am fost observat, ascultat, filmat etc. Mă lăsam „dus", analizat, întors pe toate feţele, cu totală inocenţă şi cu un imperceptibil surâs, neavând nimic de ascuns. Rezultatul: bineînţeles, total nul! Când, după un timp oarecare, l-am întrebat care a fost... rezultatul „anchetei" s-a arătat foarte... dezamăgit (desigur ca şi superiorii săi). M-a asigurat că „voi primi totdeauna viza de intrare". Dar câte denunţuri trebuie să fi strâns împotriva mea, dacă am fost supus unei astfel de „verificări" drastice. Anul trecut m-a sunat din Franţa, de la proprietatea sa din Bretania (nu-i dădusem niciodată numărul meu de telefon), în legătură cu unele detalii necesare cărţii p£ care o pregătea despre Mircea Eliade. Folosise şi textul meu din Politică şi cultură, din care a extras şi un epigraf. De atunci, n-am mai auzit nimic de el. Şi nici nu ştiu dacă lucrarea despre M.E. a mai apărut sau nu.
Cel puţin, în acest caz, erau salvate unele aparenţe. Alteori, agresivitatea, aroganţa şi chiar mârlănia cea mai specific naţională îşi făceau apariţia fără nici o'pudoare. De ce reţin şi astfel de scene? Pentru vulgaritatea lor, adesea incredibilă. S-a întâmplat să scriu, relativ favorabil, în cadrul unui ciclu Represiune şi confesiune, despre un jurnal de lagăr, al unui doctor Corneliu Florea, refugiat în Canada. Al doilea volum era mult mai „prost", nu fără unele detalii revelatoare, interesante. Rezultatul ? Un atac furibund, insultător, greţos de vulgar, într-o „publicaţie" personală, periodică, unde şi Corneliu Coposu fusese anterior insultat în termenii cei mai incalificabili. Autorul aparţinea categoriei paranoicilor, pentru care orice obiecţie echivala cu distrugerea autoimaginii idealizate, defensive şi compensatorii. Mi-a mai trimis de vreo două-trei ori „publicaţia" sa. Nici nu o mai deschideam. O rupeam şi o aruncam direct la coş.
Dar este'acest atac, mult inferior gestului unui „comparatist", de competenţa unui Virgil Nemoianu, care-mi trimite, în copie xerox, o recenzie distrugătoare, dintr-o revistă americană, la Comparatisme et theorie de la litterature ? Era scris, după toate indiciile... chiar de el. Stilul violent nu era, în nici un caz, al Book-Review-urilor americane standard. Am citit destule, ca să-mi
184 Adrian Marino
dau seama imediat de această netă diferenţă. Josnicia gestului nu rămâne mai puţin remarcabilă. Astfel de atacuri de presă am primit, de altfel, prin poştă şi din presa din ţară, ca autorii să fie siguri că am luat cunoştinţă de insultele lor...
Am parcurs de-a lungul anilor o gamă întreagă de astfel de situaţii. Toate revelatoare, în felul lor, pentru psihologia alterată, egolatră, susceptibilă şi megalomană a exilului. Iată, de pildă, ifosele lui Mihai Nasta, reîntâlnit întâmplător la Cluj, unde fusese invitat ca visiting profesor. înţepat, superior şi inaccesibil. „Noi (care... «noi», n.n. ?) am fost supăraţi de articolele despre Noica." O infatuare fudulă, absolut deplasată. Ca să nu mai vorbesc de o astfel de „cenzură". Mare savant clasicizant M.N. categoric nu este. Am primit şi altfel de proteste. După ciclul Cenzura în România, din Sfera Politicii, primesc o scrisoare, din Paris, de la Dan Culcer. îmi reproşa că nu i-am citat un articol, dintr-un volum publicat în ţară. Nu-1 cunoşteam. I-am răspuns, foarte politicos, că textul meu - strict introductiv - nu şi-a propus să fie, nici pe departe, exhaustiv. A înţeles şi mi-a răspuns în termeni cât se poate de civilizaţi. Un caz rar. Mi-a mai scris şi semnalat şi alte materiale utile, pe care le voi folosi, la timpul potrivit, fără îndoială.
Dar ce se poate crede despre infatuarea lui Bujor Nedelcovici, care a polemizat cu mine, în legătură cu o observaţie făcută doar la telefon, când l-am caracterizat drept „anacronic". N-a priceput ironia şi sarcasmul meu. îi aduceam, de fapt, un mare elogiu. îl declaram „anacronic" faţă de pseudovalo-rile din ţară, pe care, pe bună dreptate, le combătea. Am fost, de altfel, şi singurul critic din ţară care, trecând peste cenzură, a scris favorabil, într-o revistă franceză (de reţinut data: 1985, Dialogue, 14), despre Le second messager. Revoltat de procedeu, i-am scris, într-un prim impuls, o scrisoare explicativă. Apoi am avut tăria să n-o mai expediez. A fost o victorie şi asupra amorului meu propriu şi, poate, şi mai mult, un gest de prudenţă. Ea ar fi declanşat (fără îndoială) o lungă polemică. Iar eu nu mai aveam timp de pierdut. Şi din alte polemici pe care B.N. le întreţinea în ţară, rezultă limpede drama scriitorului român exilat :■ neafirmat, neintegrat şi neacceptat în nici o literatură. îl înţelegeam, într-un fel. Nu-i contest valoarea. Dar cu mine a fost nedrept.
Toate acestea se petreceau, oricum, în limitele - oricât de laxe - ale intelectualităţii. Dar ce se poate spune despre obrăznicia şi agresivitatea unei categorii, riguros similară cu a văduvelor abuzive, pe care aş denumi-o Ies filles abusives ? Căci cine dădea dreptul unei oarecare Marie-France Ionesco, abia o biată licenţiată, recalee de altfel la examenul CAPES, în Franţa, să dea note şi interviuri, de o rară suficienţă, în presa română? Să treacă drept o mare „personalitate"? Am avut slăbiciunea, la Paris, să întreb la telefon dacă E. Ionesco a primit cartea mea despre Mircea Eliade de la Gallimard. Mi-a răspuns cu o insolenţă de nedescris. O altă fille abusive este şi fiica Doinei Cornea. La fel o biată profesoară, pierdută undeva într-un orăşel din Normandia, măritată cu un francez, devenită dnaAriadna Combes. La Cluj, invitată totuşi, cu mari ifose (o, vai!) ca visiting profesor. De unde şi până unde? Ce reprezentau aceste două ilustre
Viaţa unui om singur 185 „fiice" în cultura franceză sau română? Nimic, absolut nimic. Dar infatuarea şi aroganţa lor erau fără margini.
S-au dus de altfel timpurile când oricine venea de la Paris făcea imediat mare impresie şi carieră în România. Cu toate imensele sale păcate, ţara noastră nu mai este (dacă a fost vreodată) o colonie culturală franceză. A nu se confunda cu Haute-Volta şi cu Republique Centreafricaine. România, „ţară francofonă"? A d'autresl Un mare moft. El nu mai aduce nici măcar beneficii diplomatice reale.
Din fericire, exilul românesc avea şi alte figuri, unele adevărate personalităţi, mult mai interesante. îmi amintesc de ele cu o deosebită plăcere şi aş începe, în primul rând, cu „Nego", Ion Negoiţescu. A fost, pentru mine cel puţin, întâlnirea cea mai memorabilă. Ea începuse, într-un fel, în ţară, deşi absurda competiţie „călinescieni"/„lovinescieni" - critic literar vorbind -ne despărţea. Două scene, totuşi, pentru a începe această evocare. Prima s-a petrecut la Cluj, unde ne-am cunoscut şi înţeles, dincolo de toate prejudecăţile curente. L. îşi aminteşte foarte bine cum, într-o noapte târziu, Nego ne-a telefonat, dintr-o nevoie spontană de solidaritate şi prietenie. Era disperat că „iubitul" său 1-a părăsit. A băut o jumătate de litru de ţuică, apoi şi-a revenit. Un mare intelectual, fin şi delicat, căzut pe mâna unei lichele abjecte, din cauza căreia Nego suferea într-adevăr. A doua scenă s-a petrecut imediat după apariţia Operei lui Alexandru Macedonski, în 1967. Plecam la Bucureşti, cu vagonul de dormit, în patul de jos. Când, în patul de sus, în acelaşi compartiment, apare, cu totul întâmplător, Nego. I-am oferit un exemplar, apoi m-am culcat, cu cea mai deplină inocenţă. La sosire, descopăr un Nego congestionat, răvăşit, de nerecunoscut. Citise dintr-o suflare capitolul „Erotica" macedonskiană şi nu închisese o clipă ochii. Am auzit apoi, mult mai târziu, de conflictele sale cu regimul comunist, de semnarea apelului Goma, de şantajul odios la care era supus. Din două direcţii: a Securităţii ce-1 ameninţa cu un proces de pederastie şi din partea unui mizerabil tânăr poet care-1 şantaja de bani. Nu mai ţin minte în ce împrejurări mi-a mai spus că i-a dat 4 000-5 000 lei, pe atunci o oarecare sumă. Dar nu aceasta era adevărata dramă a lui Nego, ci faptul că el iubea, sau a iubit, într-adevăr pe această măruntă, odioasă canalie. Au urmat evenimente cunoscute. O încercare de evacuare forţată din apartament. Dezavuarea sa publică, din România literară, ca să oprească procesul şi celelalte. Apoi a plecat în străinătate şi, pentru o perioadă, legăturile dintre
noi s-au întrerupt.
L-am regăsit ulterior, la Munchen, unde se instalase, după ce lectoratul său, nu mai ştiu la ce universitate germană, luase sfârşit. Avea o cameră la un hotel de „azilanţi", de pe Dachauerstr., lângă gara centrală. Un interior greu de uitat. Plin până la refuz cu cărţi, în ediţii luxoase, splendid legate. Dar spaţiul era atât de îngust, încât, de îndată ce deschideai uşa, cădeai inevitabil în pat. Se organizase totuşi, în mod incredibil, folosind fiecare centimetru. Nego avea şi un... frigider de unde făcea onorurile de gazdă. Căci eram „invitatul" său. începuse să lucreze la Istoria literaturii române. L-am ajutat într-o mică măsură. I-am trimis o serie de cărţi, inclusiv ediţia a doua din
186
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
187
Dicţionarul lui Marian Popa. îmi scria în ţară pe adresa L., semnându-se „Mariana Sora". I-am dus şi mesaje la unii dintre foştii săi iubiţi.
L-am regăsit mai târziu reinstalat mult mai confortabil, într-o Sozialwohnung, pe Fritz-Kortner Bogen 16, la etajul 3. Apartament de două camere, bucătărie-sufragerie. Camera mare era minunată: o splendidă, somptuoasă bibliotecă: peste 300 de Pleiade, sute şi sute de volume germane, admirabil legate, albume de artă de mare valoare. în această bibliotecă, Nego „investise" toţi banii săi. Mulţi, puţini, pe care îi avea. Din care cauză n-a făcut călătorii în alte ţări. Trăia ca un ascet, izolat într-o chilie a cărţilor sale. Un interior de intelectual estet, cultivat - sunt convins -, în primul rând, pentru plăcerea ambianţei şi a parfumului livresc. Am înţeles că Emil Hurezeanu era legatarul său universal şi că biblioteca fusese donată Facultăţii de litere din Cluj.
Nego era, incontestabil, un om foarte fin, sensibil, subţire, incapabil să se adapteze societăţii comuniste. Greu de spus dacă mă considera un adevărat „prieten" sau dacă eu îl priveam astfel. Eram însă destul de apropiaţi ca să-mi facă şi confidenţe. De genul: „Astă-noapte am făcut excese". De ce-mi făcea astfel de mărturisiri riscante? Cred că intuise în mine un om lipsit de orice prejudecăţi, cum şi eram de altfel. în plus, firea sa sentimentală, de poet (căci a fost şi a rămas, în toate împrejurările, un iremediabil poet), îl împingea spre confesiune, mereu în căutarea unei solidarizări afective, care-i lipsea. Sub acest aspect îl apreciam foarte mult. Mai puţin, poate, exhibiţionismele sexuale din Straja dragonilor. Autobiografie remarcabilă, totuşi, prin autenticitate. Pe nu puţine laturi eram alături de el şi îl admiram cu adevărat.
„Ceva" continua, cu toate acestea, să mă tulbure, să mă neliniştească. Nego rămăsese fixat definitiv la momentul critic „Lovinescu" şi nu evoluase un pas mai departe. Evident că nu avea despre literatura română nici o viziune cu adevărat „istorică". Şi eram chiar uimit să constat că problema istoriei literare, atât de dezbătută în zeci de volume şi studii în Germania de atunci, îi era total indiferentă şi deci necunoscută. Eu, din ţară, eram mult mai bine informat, în acest domeniu, decât el. Ceea ce mi se părea mai mult decât paradoxal. Rezultatul? O pseudoistorie literară, total fantezistă, foarte personală. Dar fără nici o intuiţie a ceea ce aveau nevoie, în acest domeniu, şi editura germană, şi exigenţele literaturii române de a se face efectiv cunoscută. Soluţia era doar o carte în genul celei scrise de Eva Behring. Toate acestea erau însă la ani lumină de spiritul estet, impresionist, profund poetic şi istoric-diletant al lui Nego.
Sub acest aspect eram şi rămâneam, de fapt, doi „străini". Fără vina nimănui. Aveam fiecare alte ierarhii, criterii şi concepţii literare. Şi faptul se vede foarte bine parcurgând şi sumarul ultimei sale culegeri de texte, care ar fi intrat în volumul al doilea al Istoriei sale. în cei peste 130 de scriitori analizaţi, eu nu figuram. De altfel, nici nu ştiu dacă i-am oferit vreodată un singur volum. Mă interesa şi apreciam în gradul cel mai înalt „omul" Nego. Despre critic trăgeam doar concluzia obiectivă că nu există între noi nici o afinitate. Şi ne comportam amândoi în modul cel mai firesc
şi civilizat posibil: divergent şi pe planuri total deosebite. Cu evitarea oricărei confruntări deschise. La îngroparea urnei funerare, în cimitirul din Cluj, adusă de Emil Hurezeanu, am participat împreună cu L. cu toată durerea. Eu care detest şi evit sistematic astfel de ceremonii funebre. Până acolo încât n-aş vrea să particip nici măcar la propria mea înmormântare. Care se apropie, de altfel, în mod inevitabil.
„Cazul" Monica Lovinescu - Virgil Ierunca, bine cunoscut de mine, este mult mai complex, plin de aspecte admirabile, dar şi negative. Eram mereu stăpânit de sentimente ambigue, de sinceră admiraţie, dar şi de nemulţumire. Căci, îmi spuneam mereu, dincolo de adeziunea mea ideologică totală: dar, în definitiv, în ce „calitate" M.L. şi V.I. fac totuşi ordine în cultura şi literatura română? Ce opere, ce contribuţie reală au dat ei în acest domeniu? Evident, emisiunile radiofonice erau de o mare, imensă actualitate şi utilitate. Şi, în împrejurările de atunci, de o importanţă esenţială. Autoritatea lor se baza exclusiv pe aceste emisiuni, prin definiţie, de o eficacitate imediată maximă, dar inevitabil efemeră. Ele nu sunt suficiente pentru a face, într-adevăr, o „operă". Şi o cultură anticomunistă se construieşte totuşi, în primul rând, prin „opere". Prin lucrări de referinţă. Construcţii solide, antitotalitare în esenţă, pe care acest cuplu nu le-a oferit niciodată.
Activitatea lor era, în acelaşi timp, în mod incontestabil, un adevărat document de moravuri literare, de o psihologie (inevitabil) alterată a emigraţiei şi, mai ales, de luptă ideologică tenace, continuă şi de o indiscutabilă eficacitate. Din acest punct de vedere, emisiunile de la Europa Liberă au avut şi au şi azi, repet şi subliniez, întreaga mea admiraţie. Fără rezerve. Pentru intransigenţa lor politică şi ideologică, fermă şi combativă antitotalitară. Ne făcuserăm chiar şi un obicei, ca vineri, câţiva „scriitori" clujeni să ne adunăm la mine acasă, să ascultăm aceste emisiuni în bune condiţii, eu având un aparat mai perfecţionat. Dar, imediat, începeau obiecţiile, nemulţumirile. Toate judecăţile erau previzibile. Toate listele „albe" şi „negre", la fel. Toate ierarhiile erau ştiute de noi cu anticipaţie. Şi ele se repetau, monoton, invariabil, săptămână de săptămână. Virgil Ardeleanu, impulsiv şi iritabil, se supăra şi... pleca furios. Aş dori să evaluez întreaga situaţie cu cea mai mare obiectivitate şi răceală posibilă. Obiecţiile - şi nu numai ale mele - se acumulau mereu. încerc să le pun într-o oarecare ordine, pentru clarificarea unei situaţii care a luat proporţii de mit şi hagiografie. Regret. Nu puteam fi de acord cu această admiraţie necondiţionată a presei literare române pentru întreaga lor personalitate. Mă solidarizez, în acelaşi timp, cu recuperarea „Casei Memoriale E. Lovinescu", de unde un odios procuror militar comunist nu vrea să plece.
Mai întâi, ne dădeam repede seama că erau proclamaţi scriitori „mari", „importanţi", „rezistenţi" doar cei ce făceau curte intensă acestui cuplu radiofonic, repet, cu merite ideologice de necontestat. Cei care-i frecventau la Paris (unde făceau „anticameră") aşteptau, cum se spune, cu limba scoasă o cronică favorabilă, care să-i „consacre". Strict omeneşte vorbind - şi chiar din punct de vedere ideologic -, o astfel de atitudine era de înţeles. Dar această politică radiofonică era dublată, în destule cazuri, de nedreptăţi
188
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
189
flagrante. Să publici patru cărţi la Paris, zeci de studii şi recenzii în reviste franceze, să treci peste cenzură, să redactezi chiar o revistă francofonă şi să nu aminteşti - măcar în trecere, o singură dată - şi astfel de apariţii rarisime şi evident necunoscute reprezintă, orice s-ar spune, un boicot regretabil. Este foarte adevărat că n-am fost „atacat" (aproape) niciodată. De fapt nici nu ofeream motive, căci nimic din ceea ce publicam în ţară şi în străinătate nu avea nici urmă de „ceauşism". Totuşi, acest blackout total a fost eficace, nedrept şi chiar contraproductiv ideologic. Deşi ofeream destule argumente chiar în sensul polemicilor de la Europa Liberă. Despre „relaţii Est-Vest", „comunicaţii libere" şi alte asemenea teze subversive, nici nu mai vorbesc. Numai că resentimentele şi antipatia personală erau, în acest caz, mult, mult mai puternice decât cele mai evidente manifestări publice.
Intervenea, în primul rând, antagonismul (repet mereu) atât de absurd „călinescieni7„lovinescieni". Apoi, evitam la Paris (cu excepţia unei prime luări de contact) orice vizite protocolare şi „audienţe de prezentare", dintr-un motiv esenţial, foarte simplu. Ca la întoarcere, dacă aş fi fost strâns cu uşa, să nu am de dat, eventual, nici o „informaţie". Precizarea este capitală. Ca şi faptul că, nefiind deloc în graţiile Europei Libere şi nefigurând pe lista scriitorilor săi preferaţi, reprezenta pentru Securitate un indiciu foarte precis că, la Paris, nu desfăşuram „activităţi duşmănoase". Ceea ce m-a ajutat enorm la „plecări". Voi mai reveni asupra acestei situaţii atât de specifice epocii. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nici nu bănuiau ce imens serviciu mi-au făcut boicotându-mă sistematic. Dacă ar fi ştiut, poate că m-ar fi elogiat în fiecare... săptămână.
Această atitudine evident nedreaptă şi ostilă a surprins, adesea, chiar şi redacţia secţiei româneşti a EL. Când un cronicar belgian a elogiat La Critique des idees litteraires, Monica Lovinescu 1-a dezaprobat, L-a declarat „avântat şi exagerat". Posibil. Dar când, în Le Monde, Etiemble a publicat, pe aproape o pagină întreagă, un articol despre CREL, M.L. a decretat suveran, după multe opoziţii şi insistenţe : „Să se dea, dar fără nici un comentariu". în alte împrejurări, sentinţa cădea ca o ghilotină: „Nu ne ocupăm de asta" (adică de... mine). Sigur că astfel de recunoaşteri occidentale (au existat şi în legătură cu Hermeneutica lui Mircea Eliade, despre care nu s-a suflat o vorbă) contraziceau teza de bază că în „România ceauşistă" nu se făcea nimic, dar absolut nimic valabil. Şi, mai ales, în sens ideologic, antimarxist-anticeauşist. Evoc astfel de situaţii fără nici o ranchiună. Doar cu regretul unui malentendu profund şi de esenţă. Am avut întreaga revelaţie a acestei situaţii, mai ales în 1990, la Miinchen, când Gelu Ionescu (se scuza mereu: „eram prea mic, prea lipsit de autoritate") mi-a spus: „Să profităm, să facem repede o emisiune, cât timp M.L. este în spital". Situaţie, să recunoaştem, profund grotescă şi chiar ridicolă.
Ea avea însă şi o explicaţie profundă. Am considerat-o totdeauna pe M.L. un excelent jurnalist literar, o polemistă ideologică redutabilă, pentru care - subliniez de zeci de ori - aveam toată admiraţia. Dar „critic literar" şi, mai ales, „mare critic literar" n-o puteam recunoaşte. Şi ea ştia acest lucru. Şi-mi plătea poliţa. încă din anul IV, în seminarul lui Bazil Munteanu
(după cum am mai amintit), ea făcea o cu totul disproporţionată „autoritate". Dădea verdicte inatacabile, înconjurată de o gardă de corp de colege-admi-ratoare necondiţionate. Moştenise din familie, pe linie paternă, prejudecata -definitiv intrată în critica română - a „introducerii" şi „scoaterii" din literatură, a „consacrării" definitive a unui scriitor sau altul, printr-o simplă cronică. Citite azi, seria Unde scurte (recunosc: nu le-am parcurs în întregime) nu dovedeşte, orice s-ar spune, o mare vocaţie critică. Puse cap la cap, aceste cronici nu dau nici o privire de sinteză a literaturii epocii respective, nici ierarhizări precise, nici selecţii riguroase conform criteriilor adoptate. Funcţia lor ideologică imediat consumată nu mai interesa, de fapt, pe nimeni, cu excepţia autorilor în cauză. De altfel, Unde scurte n-au mai avut succes. Nu s-au vândut. Stau şi azi, la Humanitas. Nici umflarea permanentă în pene, în toate jurnalele publicate în ţară, sincer spus, nu mă entuziasma deloc. Dar suferinţa şi drama care au urmat asasinării mamei sale de către Securitate (Doina Jelea, Această dragoste care ne leagă, 1998) au toată simpatia şi solidaritatea mea.
Aceeaşi observaţie, în esenţă, şi pentru Virgil Ierunca. Româneşte şi cartea despre ororile de la Piteşti au valoarea lor ideologică indiscutabilă. Le-am „gustat" în mod sincer. Dar a fi „critic literar" (şi încă „mare") este cu totul altceva. Numai că şi la Paris, în emigraţie, funcţiona aceeaşi mentalitate literaturizantă a criticii literare, dominantă în ţară. Şi, mai ales, obsesia „textului literar", prioritar şi net superior, structural şi axiologic vorbind, celui ideologic. Şi, în consecinţă, obsesia succesului pur „literar": a literaturii şi criticii, inclusiv de rezistenţă, considerată în primul rând ca gen „beletristic". Mentalitate ce explică, în bună parte (plus lipsa de tradiţie), de ce emigraţia a dat pamflete, amintiri şi mărturii, unele preţioase. Nu însă şi lucrări reci de analiză ideologică, liberală, antitotalitară. Cât priveşte aerele de mare „Papă" sau de „Patriarh" al exilului, ele nu treceau, pentru mine cel puţin, de limitele folclorului amuzant al emigraţiei. Iar supremul blessing cvasimistic, acordat solemn lui H.-R. Patapievici („A venit, în sfârşit, cel mult aşteptat"), mi s-a părut de-a dreptul distractiv. Enfin Patapievici vint... I-am admirat, în schimb, splendida colecţie de discuri de muzică clasică. Doar Victor Eskenasy, acum la Praga, poate, cred, să-1 concureze şi chiar să-1 depăşească.
Mult mai interesant şi instructiv, în toate sensurile cuvântului, este şi rămâne pentru mine „cazul" Paul Goma. Meritele sale ideologico-politice sunt indiscutabile. De valoare istorică. El este rezistentul anticomunist „arhetipic". Cel mai important şi astfel va rămâne în istoria rezistenţei române. în acelaşi timp, cu o înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Momentul de vârf - aş spune simbolic - a fost... candidatura sa de avangardă (incontestabil sinceră şi de bună-credinţă din punctul său de vedere) la preşedinţia României, după 1989. Lipsa de simţ al realităţilor şi proporţiilor era, a fost şi a rămas însă, din nefericire, totală. Radicalismul său etic, politic şi civic, intransigenţa sa combativă, într-o ţară de eterni „adaptabili", mi-1 făceau totuşi simpatic, deşi enormităţile şi extravaganţele sale au luat destul de repede forme maladive. Dar
190
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
191
pornirea îi era curată şi bine intenţionată. P.G. poate nu va şti niciodată, în ciuda enormelor sale gafe, erori şi nedreptăţi flagrante, că avea în mine un „suporter" secret, chiar dacă de la mare distanţă. O convingere ce trebuia să mi-o argumentez mereu (în conştiinţă), în ciuda tuturor gesturilor impulsive ale lui P.G. El îşi polua, cu o rară inconştienţă, imaginea pe care ar fi trebuit să şi-o cultive, să şi-o impună şi să şi-o respecte altfel.
L-am cunoscut destul de bine la Lăţeşti, după cum am menţionat. M-a atacat şi insultat, absolut gratuit, în mai multe rânduri. Nu i-am răspuns şi nu-i voi răspunde niciodată. Mi-am impus de altfel să nu polemizez, sub nici o formă, cu nici unul dintre foştii colegi de închisoare şi deportare. Deşi derapajul său patologic, tot mai evident - mai ales după 1989 -, are, adesea, aspecte odioase. Uneori, când îmi cădea în mână câte unul din textele sale simţeam nevoia instinctivă să mă spăl imediat pe mâini. Şi totuşi... Dincolo de toate insanităţile şi aberaţiile sale, se ascundeau un mare trecut şi o mare dramă. Umană, ideologică şi literară. Şi eu rămâneam sensibil, în primul rând, la aceste aspecte. Şi, poate cel mai mult, la temperamentul său „ingenuu", în sensul voltairian al cuvântului: omul liber, care nu se poate îndoi; opus sclavului, etern încovoiat. Mizeriile şi cloaca materiilor fetide în care eroul nostru (de compătimit pe o latură) părea că se scufundă cu o voluptate uneori morbidă, an după an, lună după lună, erau lăsate mult în urmă...
Aş reţine, mai întâi, un mic detaliu de strictă „istorie literară", cred necunoscut sau, în tot cazul, foarte puţin cunoscut. Este vorba de Ostinato şi de încercările autorului de a-şi publica opera, mai întâi în româneşte, cum era şi firesc, şi numai apoi în străinătate. De altfel, întregul „caz Goma" este şi rămâne, de la început până la sfârşit, un produs tipic al sistemului şi imbecilităţii totale, absolute, a activiştilor săi, începând cu celebrul Popescu-Dumnezeu. Iniţial, P.G. n-a avut nici o intenţie să devină scriitor de rezistenţă, „Soljeniţîn al României" etc. Absolut nici una. Cum nu cunoştea pe nici un alt „critic", cât de cât de oarecare circulaţie, P.G. a făcut apel la mine, pentru un prim referat al^ Ostinato. L-am scris repede. Deosebit de favorabil. Răspuns negativ: „In nici un caz, puşcărie politică". Şi autorul a făcut atunci o primă şi importantă concesie : a „mutat", ca să spun astfel, acţiunea de la „politici" la „dreptul comun". Nou refuz: „Prea multă puşcărie". Este imposibil să nu se fi păstrat, într-un „dosar" oarecare, unul sau altul dintre cele două referate ale mele, repet, favorabile. Şi atunci, după al doilea refuz, încă o enormă, neaşteptată pentru mine, concesie: Paul Goma şi-a mutilat pur şi simplu textul. A eliminat cam jumătate şi 1-a înlocuit cu amintiri despre părinţi, familie, Basarabia etc. Ceea ce dezechilibra total structura cărţii. Nu a fost însă de ajuns. Şi abia atunci, manuscrisul a fost expediat, în disperare de cauză, în străinătate. Pe bună dreptate, autorul se indignase şi se radicalizase. Când s-a aflat, P.G. a fost chemat şi obligat să dea o telegramă editurii, să se oprească difuzarea versiunii germane. A suportat şi această umilinţă. L-am văzut foarte bine, de la o fereastră de sus de la Uniune (pe atunci pe Şoseaua Kisselef), venind foarte abătut şi trist. Evident, editura germană care investise în această operaţie strict comercială nu mai putea da înapoi. Şi atunci, celebrul Popescu-Dumnezeu a ordonat demontarea
standului românesc de la târgul de carte de la Frankfurt. Operaţia a fost filmată şi televizată şi astfel a devenit cunoscută în toată lumea. In acest mod a început - repet: fără vina autorului - celebra şi devenită repede pe parcurs trista, foarte trista „afacere Goma". Reîntâlnindu-mă cam în aceeaşi perioadă, pe stradă, mi-a spus sarcastic şi loial, în nota sa obişnuită: „Am o codiţă". Sunt filat. Deci... atenţie...
De 'ce, în ciuda tuturor aspectelor megalomane, evident patologice, şi a unui venin fără egal în pamfletul şi polemica românească, care-mi inspira adesea greaţă, privesc totuşi cu un alt „ochi" exhibiţiile (lamentabile) ale lui P.G. ? Fiindcă ştiu bine că îndărătul lor se ascundea o adevărată dramă. Profund umană. Suferea în mod real şi dureros drama izolării şi a boicotului general. A lipsei de solidarizare cu acţiunea sa ideologică şi politică. A dezgustului pentru „viaţa literară" (pe care o aveam şi eu), ca şi pentru un popor modelat de istorie să devină mereu „adaptabil". Eufemism elegant, inventat de Mihai Ralea, pentru slugărnicie şi laşitate, pentru lichelism şi oportunism, pentru lipsa oricărei consistenţe şi conduite civice şi morale ferme. în mijlocul acestui popor, pe care-1 dispreţuia (şi nu fără motive), P.G. s-a văzut dintr-odată singur. A fost abandonat şi izolat. Şi cum această desolidarizare evidentă a căzut pe un temperament rebel, egocentric şi megaloman, s-a produs fenomenul inevitabil - un traseu aproape identic a fost parcurs, în proporţii mult mai reduse, şi de Doina Cornea - al singularizării narcisiste, agresive şi al autoproclamării ca arbitru şi instanţă morală supremă. Judecător unic, definitiv şi inatacabil al naţiunii române. Repet: totul ţine de cea mai evidentă psihologie profund alterată. Dar explicaţii şi circumstanţe, dacă nu atenuante, cel puţin „clinice", există. Din care cauză (aşa cum am mai spus) n-am polemizat niciodată cu P.G. Şi nici aceste rânduri nu sunt şi nu se vor, în nici un caz, o „polemică" postumă. Doar o mică analiză şi reflexie memorialistică pe marginea unui episod pe care l-am cunoscut destul de bine. O secvenţă nu chiar între altele...
Din diferite ecouri directe şi mai ales indirecte, ştiu bine că P.G. m-a insultat nu o dată. Inclusiv în voluminosul său Jurnal, în trei volume, pe care nu l-am citit şi nici nu-1 voi citi vreodată. Căci mi-am impus să nu mai parcurg astfel de texte denigratoare, suferind, de altfel, şi de... hipertensiune. De ce m-aş enerva în mod imprudent şi inutil ? Doar o singură rectificare aş avea de făcut la una dintre acuzaţiile sale (Scrisori..., p. 305). Că mi-aş fi trădat „menirea", făcând Cahiers roumains d'etudes litteraires. Când, dimpotrivă, tocmai întemeierea unei astfel de reviste, profund liberale şi inconfor-miste - în condiţiile şi restricţiile de atunci, de circulaţie internaţională, în plin regim totalitar - corespundea pe deplin „menirii" mele strict ideologice, în definitiv, chiar mă „mândresc" cu o astfel de realizare (unică în epocă), însă prin „menire" P.G. înţelegea altceva: o pseudovocaţie de luptător politic ce mi-o atribuia, pe care însă n-am avut-o şi nu mi-am revendicat-o niciodată. Voi mai reveni asupra acestui aspect, când voi rememora unele acţiuni şi scene de după 1989. Inclusiv în capitolul următor, „Cărţi şi publicaţii străine".
Dar cât de veninoasă, aberantă era acea acuzaţie, dublată de incriminarea : „nu i se cunoaşte nici un articol în favoarea regimului comunist". Reţin
192
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
193
doar ideea. Sigur că „nu i se cunoaşte". Fiindcă astfel de texte categoric nu există. Oricât ar căuta P.G. în publicaţiile epocii. Lăsa însă întredeschisă această posibilitate: nu le cunoaşte într-adevăr. S-ar putea însă ca ele totuşi... să existe. Răutate absolută, gratuită. Ca şi acuzaţia, de zeci de ori repetată, dar vagă şi fără obiect precis, că m-am... „plimbat". Ei, şi? Câţi scriitori, inclusiv dintre foştii deţinuţi politici, nu s-au „plimbat"? Toţi am fost trădători,' informatori, am făcut rău cuiva etc. etc. ? Toate cazurile erau strict particulare. Pe al meu îl voi evoca fără nici o inhibiţie într-un capitol următor.
Mai presus de toate, refuzam orice controversă cu P.G., dintr-un motiv esenţial. Drama lui adevărată, profundă, iremediabilă, era de ordin „literar". Dacă detest această psihologie, faptul se explică şi prin exemplul nefericit oferit de P.G. Căci îşi dorea nu numai un enorm succes „politic", dar mai ales - şi, cred, în primul rând - un mare succes literar. Ceea ce confraţii din ţară, ca şi cei din exil, i-au refuzat. De unde, toate veleităţile sale de mare scriitor necunoscut. Toate impulsurile vindicative ale amorului propriu literar ulcerat. Se simţea imediat, în toate pamfletele sale, nu tendinţa de a restabili adevărul, ci dorinţa morbidă, sadică, de a terfeli, umili, desfiinţa definitiv pe toţi scriitorii ce nu-1 recunosc drept cel mai mare „caracter" şi „geniu" literar al României.
De fapt, un anumit talent literar, pe cât pot să-mi dau seama după o lectură foarte incompletă a cărţilor sale, P.G. avea. Un anumit „geniu al vituperării", vorba lui Matei Călinescu (un reper ilustru: Louis-Ferdinand Celine), o evidentă forţă a pamfletului nu cred că-i pot fi refuzate. Şi nici o bună ureche a transcrierii dialogului oral. Totuşi, „mare scriitor" şi chiar scriitor şi romancier pursânge P.G. n-a fost. Şi nici nu putea fi, dintr-un motiv foarte simplu: era lipsit de imaginaţie, de fantezie, de capacitatea de a inventa o poveste de la a la z. Toată literatura sa nu este, de fapt, decât o continuă „romanţare" şi amintiri autobiografice, travestite, trucate. Or, numai cu atât nu se face, orice s-ar spune, o mare „operă literară". Aş spune deci şi eu, ca şi N. Manolescu, Adio, domnule Goma! (România literară, 48/1998). Doar din motive puţin diferite. Aş sintetiza mai curând întreaga situaţie parafrazând un alt titlu celebru, Grandeur et decadence de Paul Goma. Un mare eşec şi o mare tristeţe. România a ratat, încă o dată, o mare şansă: a unui frumos şi luminos exemplu de „rezistenţă" ideologică şi literară. Nu cred să fi depăşit, în cazul său, limitele onestităţii, obiectivitătii şi ale adevărului.
Nu stă deloc în intenţia mea de a da o imagine globală despre alte personalităţi ale exilului, de o cu totul altă anvergură, ca Mircea Eliade sau E.M. Cioran. Pe primul l-am cunoscut destul de bine. Pe al doilea, foarte puţin, observat doar de la mare distanţă. Asemenea vietăţilor sălbatice, filmate din depărtare doar prin teleobiectiv. Dar nu cred că impresiile mele despre cei doi importanţi scriitori sunt greşite. Şi, mai ales, nu sunt deloc convins că întreaga cultură română, din ţară şi străinătate, se „învârtea" sau, mai ales, „trebuia" şi „trebuie" în continuare să se „învârtă" exclusiv în jurul acestor două personalităţi. După cum nici întreaga cultură română dintre cele două războaie nu se reduce - nici pe departe - doar la „şcoala" Nae Ionescu şi a discipolilor săi. Numai că această opinie, tipică ideologiei
de dreapta, în mare ascensiune după 1989, tinde - din nefericire - să se impună cu o „autoritate" indiscutabilă. Tehnica sa propagandistică, bine rodată, este însă - recunosc - net superioară oricărui alt curent, independent sau ostil, de opinie. Voi mai reveni asupra acestei situaţii-cheie.
îmi displăceau profund o serie de atitudini, pe care chiar dacă, într-un sens, le înţelegeam, nu le puteam aproba. Vorbesc în calitate de autor român oarecare şi nimic mai mult. Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că drama culturii române, din perioada comunistă, nu-i interesa, nu-i „durea" câtuşi de puţin pe cei doi compatrioţi. Şi poate mai onest era, de fapt, E.M. Cioran, când se dezinteresa şi dispreţuia, pe faţă, întregul popor român şi cultura sa. în cazul lui Mircea Eliade, obsedantă - devenită aproape maniacală - era preocuparea exclusivă de reeditare, publicitate etc. Format într-o astfel de ambianţă occidentală, unde „publicitatea" este o condiţie esenţială de supravieţuire, M.E. nu se putea comporta altfel. Ceea ce este foarte adevărat. Dar a mă considera doar un simplu „agent de publicitate", acest fapt mă jignea. în timp ce eu mă luptam cu cenzura, cu Consiliul Culturii (şi cu Securitatea de la spatele acestor instituţii), M.E. îmi trimitea doar simple bilete strict funcţionale. în schimb, în aceeaşi perioadă, el expedia lungi şi afectuoase scrisori unei obscure redactoare (Elena Beram: „Scumpa mea colegă") sau lui D. Micu, o mediocritate. Adevărul este că eroul Hermeneuticii nu observase în mine un discipol necondiţionat, ca de altfel nici G. Călinescu (cum am mai amintit). Şi, mai ales, nu accepta, în nici un caz, dialogul de pe poziţii egale, dintre un autor şi un critic de tipul meu. Independent şi, în mod evident, de o cu totul altă formaţie ideologică şi culturală. Că n-avea nici o percepţie a sensului ideologic al Jurnalelor" mele, am menţionat anterior. Făceam, în esenţă, figura unui „intrus", într-un „cerc in'iţiatic", într-o „conferie" cu „rituri de trecere". Tolerat doar din raţiuni strict utilitare şi de oportunitate editorială şi publicistică.
Recunosc, pe de altă parte, că asupra sa se exercitau presiuni enorme. Şi cu mult înainte de „apariţia" mea. îmi oferise găzduire, în apartamentul său, în 1981 (4, Place Charles Dullin). Vechi legionari îl acuzaseră mai înainte de trădare şi de pactizare cu inamicul („Nu vezi ce-mi fac ăştia", a exclamat, odată, într-un moment de sinceritate). Ecouri precise ale acestui antagonism pot fi întâlnite, de altfel, în Fragments dyun journal şi în Memoire. M.E. oscila mereu între instinctul publicităţii şi precauţia de a nu se „compromite". Altfel spus, de a se face editat în ţară, de a i se consacra studii etc. Iar când o astfel de carte apărea, cea dintâi, chiar şi la Paris şi încă la o mare editură, după o lungă absenţă, semnalată de un... individ profund „dubios", exasperarea unor „mari conştiinţe" şi „vigilenţe" din exil n-a mai cunoscut margini. Cred că din acea perioadă au şi început decepţia şi apoi dezgustul meu pentru astfel de acţiuni. Vitale, totuşi, şi în cazul meu. Doar în sens invers. Voi mai reveni asupra acestor aspecte profund ambigue.
Mă mai irita şi servilitatea atâtor trepăduşi literari, care la Paris făceau o curte disproporţionată şi lui M.E., şi lui E.M.C. Deveniseră pentru cei mai mulţi o instanţă supremă. Izvor unic de consacrare şi înţelepciune. Purtătorii'flăcării olimpice sacre, transmisă solemn generaţiei următoare. Operaţia
194
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
195
avea un caracter publicitar bătător la ochi, deşi calitatea partenerilor nu era, în toate împrejurările, aceeaşi. Dar a face un film, dat şi la TV, în care E.M. Cioran „unge" (vorba vine) ca unic filozof român în viaţă, în „succesiunea" sa, pe Gabriel Liiceanu ţine de procedeul mediatic cel mai ieftin. Chiar dacă, repet, explicabil şi, într-un sens, comercial vorbind, scuzabil şi eficace. Apăreau însă la Paris şi mici măscărici, gen Luca Piţu, care ţineau morţiş să se fotografieze cu E.M. Cioran. Apoi se grăbeau, glorioşi şi radioşi, să-şi publice poza în... reviste din ţară.
Şi la E.M. Cioran se simţea preocuparea supravieţuirii în condiţii ostile, a uitării trecutului legionar, obsesia până la panică a ecourilor negative. Din care cauză ducea o existenţă cât mai retrasă posibil. A refuzat chiar şi un premiu literar. Iar când Etiemble, într-o carte, 1-a declarat... „fascist", am fost rugat insistent să-1 conving de contrariu. Cât de mult îl admiră etc. etc. Să-i pun deci o... „pilă", în cel mai pur stil balcanic. Evident, toate acestea sunt doar fleacuri. Mă despărţeau, însă, orientări de esenţă. E.M. Cioran a scris toată viaţa, la Paris, de fapt, doar o singură carte, în mai multe variante: disperare, neant, cafard, negativism absolut. Din acest punct de vedere, el este cel mai rafinat exponent al negativismului specific românesc, într-un stil impecabil, elegant şi „făcut", profund artificial de altfel (II fait du faux dix-huitieme siecle, am auzit tot la Paris). Mult mai interesante pentru mine erau eseurile politico-ideologice, din Histoire et utopie şi alte culegeri. Lucide, adesea caustice, un amestec foarte personal de bombastic, flamboyant, enormităţi (despre Voltaire, de pildă) şi observaţii de o mare acuitate. Dar dezgustul total, chiar dacă foarte bine disimulat, pentru Occident şi civilizaţia sa se simte mereu. Din acest punct de vedere E.M. Cioran a rămas consecvent până la capăt. Ca şi C. Noica, de altfel, cu opţiunea din .tinereţe. Antioccidentală şi profund antidemocratică. Nu aveam, repet, nici o afinitate şi nici o admiraţie pentru o astfel de orientare ideologică pe care o cred în continuare profund nocivă. O voi combate până la sfârşitul vieţii.
Aş mai reţine alte două tipuri psihologice radical opuse, de alte dimensiuni. D. Ţepeneag, retras, demn şi izolat, într-o recluziune voluntară de peste zece ani, în urma unui conflict cu exilul. Când, într-o vitrină a unei librării de pe bulevardul Saint-Germain, am văzut una sau două cărţi de... şah, semnate de „D. Tsepeneag", aproape că nu-mi venea să cred ochilor. Mereu iritat, agresiv, polemic, pe drept şi pe nedrept. Inconformist şi, de fapt, total contraindicat temperamental pentru a ralia şi coordona scriitorii exilaţi în jurul unei reviste de tipul Cahiers de VEst, care de altfel a şi eşuat. Dar nu din cauza lui, ci a psihologiei alterate a exilului.
Revenit în actualitate, se dovedea adesea antipatic şi arogant („Faţă în faţă", în 22, 25/1995). Din fericire, a scris una dintre cele mai interesante şi semnificative cărţi (cel puţin pentru mine) ale exilului, Le Mot sablier (1984). Drama părăsirii limbii materne. Interferenţă încă incertă, indecisă, cu limba de adopţiune. Autoscopia întregului proces dureros şi oscilant. O carte efectiv interesantă. Reprezentativă pentru întreg exilul românesc. Cred că este cea mai bună carte a sa, despre care am şi scris cu multă plăcere, trecând, şi în acest caz, peste cenzură (Dialogue, 19/1989). Cu mine a avut
relaţii constant inegale. Uneori îmi trimitea unele cărţi de care aveam nevoie. Din acest punct de vedere o camaraderie literară desăvârşită. Alteori înţepături, aluzii, reacţii umorale imprevizibile. La un Salon al cărţii din Cluj l-am elogiat public. Dar inutil. Am fost şi am rămas... stigmatizat în conştiinţa sa „onirică" pour toujours.
La polul opus, N. Balotă. Civilizat, relaţionist imbatabil, cu vocaţia vizitelor protocolare în sânge, suplu şi adaptabil. Cu un talent deosebit de a intra sub pielea personajelor universitare influente (la Munchen, la Paris, oriunde). A realizat performanţa, cred unică, de a... suplini o catedră universitară franceză, de literatură comparată, timp de patru ani, fără nici un titlu, fără nici o lucrare în acest domeniu. Dar trebuia blocată ocuparea, prin suplinire de către un străin (care nu putea ridica nici un fel de pretenţii), a unei catedre, undeva în provincie. Până când candidatul agreat, un francez, îşi va trece doctoratul şi va ocupa acest post ce-i fusese rezervat. O soluţie de conjunctură şi de expedient, de care N. Balotă s-a achitat impecabil. Făcea peste tot bună impresie. Surâdea în dreapta şi stânga, cu reacţii bine controlate, perfect adaptat mediului şi stilului academic. Avea, în plus, şi o onctuozitate „papal-eclesiastică", în gesturi şi conversaţie, de diplomat teolog, ce-i deschidea multe uşi. Ar fi dorit, cred, să fi fost numit, după 1996, ambasador la Vatican. Aşi tras de altfel şi destule „sfori" în ţară în acest sens. Decepţie! Curia papală a dorit un... „ortodox". Şi astfel Theodor Baconsky „i-a luat locul".
Este momentul, cred, să notez şi câteva personaje, mie nu numai efectiv simpatice, dar şi de o certă valoare umană şi intelectuală. Aş începe cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, pe care nu ezit s-o declar adevărata, marea doamnă a exilului românesc. Plină de tact, fină, cultivată, lucidă şi cu o mare experienţă socială. Norii peste balcoane. Jurnal din exilul parizian (1996) este, din punctul meu de vedere, cel mai bun text ce ne-a venit din această zonă. Notaţii acide, acute, dar bine temperate, despre Monica Lovinescu şi C. Noica, între alţii, integral în vederile mele. Mi-a trimis toate traducerile şi cărţile sale. Şi am un imens regret că, din diferite motive, nu m-am ocupat de nici una dintre ele. A fost şi traducătoarea oficială a lui De Gaulle, cu prilejul vizitei sale în România. M-a vizitat şi la Cluj. Am reîntâlnit-o şi la Iaşi. Am toate motivele să cred că ar fi dorit o relaţie mai strânsă. Pe care, din neglijenţă, şi, poate şi din cauza unor neplăcute amintiri pariziene (căci am şi eu astfel de Jurnale"), m-a împiedecat s-o fac. Oricum îi aduc, măcar în această formă modestă şi tardivă, omagiul meu postum.
Discret, prietenos, serviabil, N. Catanoy, cu o soţie franţuzoaică, fidel corespondent şi de lungă durată. I-am strâns toate scrisorile într-un dosar, care va intra, alături de multe altele, în fondul documentar „A.M.", constituit la BCU Cluj. Pline de luciditate şi spirit critic. O figură pozitivă şi Sorin Alexandrescu, editor al International Journal of Romanian Studies. Am colaborat destul de strâns în perioada CREL. Singurul din exilul literar care avea sensul, foarte precis, al unor astfel de publicaţii de maximă importanţă. O perioadă chiar mă evita. Un timp ne-am separat. Apoi ne-am regăsit, revenit în ţară. Şi-a cumpărat şi o vilă la Predeal, unde - cred -
196
Adrian Marino
se va retrage, ieşit la pensie. Şi-a adus aminte, amabil, de mine şi în recentul său Paradoxul românesc (1998). Sunt de acord cu mai toate ideile sale, mai puţin cele despre mişcarea legionară. Dar intuiţia sa despre repetatele noastre „căderi în premodern" este exactă şi fundamentală. Voi mai reveni asupra sa. în SUA, am revăzut cu multă plăcere pe fostul meu coleg de clasă, Paul Petrescu, om de valoare (de care am mai amintit), care a ţinut să mă revadă. Şi el mi-a repetat motivaţia exilului pentru salvarea viitorului fiului său, fără nici o şansă în România.
Figuri notabile, din exil, sunt destul de multe. Fiecare măcar cu o notă pozitivă sau cel puţin simpatică. în 1981, o noapte întreagă cu scriitorul „moldovean", I. Druţă, venit la premiera unei piese de teatru, jucată într-o suburbie a „centurii roşii" a Parisului. Plângea când îmi povestea cum E. Ionesco 1-a „repezit" la telefon, declarându-i brutal că „nu stă de vorbă cu un colonel KGB-ist". Civilizat şi ospitalier, Al. Herlea, la Paris. De nerecunoscut însă în ţară, unde face figuraţie de pseudoministru al „integrării europene". I-am trimis, în spirit pur colegial, dar şi de documentare, cărţile mele „europene". A crezut că-i fac concurenţă. Nu ştia cum să mă evite. Regretabilă schimbare la faţă. De altfel, PNŢCD-ul actual nu ştie cum să scape de toţi, dar absolut de toţi intelectualii şi scriitorii săi, mulţi-puţini câţi au fost sau au mai rămas în rândurile sale. Unicul scriitor-academician, pontif cultural al partidului, trebuia să rămână doar G.Ţ., o mare mediocritate. Nu depăşeşte nivelul unui profesor de liceu de pe vremuri. Dar atât şi nimic mai mult. Simpatic şi cu simţ al relaţiilor Andrei Doicescu, de profesie... imprecisă. Aş înclina în direcţia Securităţii, dar şi... CIA. Nu bag însă mâna în foc în nici o direcţie... De altfel, profesiunea, banalizată, nu mai are nici o importanţă specială. Atenţia ce mi se dădea era suspectă, în orice caz.
Din sfera Europei Libere (la Mircea Carp, acasă, l-am cunoscut pe Noel Bernard), destul de apropiaţi: N.C. Munteanu, E. Hurezeanu şi Gelu Ionescu, delicat, dar neadaptat acestui gen de publicistică. Despre primii doi am şi scris într-un jurnal de călătorie. E. Hurezeanu, de nivel cultural superior indiscutabil. Am făcut o emisiune sau două cu el la Cluj şi pentru Deutsche Welle. N.C. Munteanu punea în polemica sa o sinceritate oarecum frustă, însă de o indiscutabilă onestitate. A fost acoperit cu noroi, nesusţinut de nimeni din zona politică, în recentele controverse din jurul T.V. Cred că a făcut, totuşi, o eroare candidând pe listele PD. L-am revăzut recent (1998), la Bucureşti, la redacţie, vizibil marcat. Dezgustat, profund îndurerat de imensa ingratitudine, după 15 ani de luptă radiofonică anticomunistă. Episodul ilustrează, din nou, prezenţa şi eficacitatea structurilor securiste în actualul aparat de Stat. Cum apare un adevărat „opozant", care se apropie de vârfurile Puterii, el este imediat atacat, compromis, terfelit. Alte cazuri recente: Smaranda Enache, Dr Bărbi etc. etc. Aş fi avut o... „soartă" identică, dacă aş fi acceptat oferta de... „ambasador" a Preşedintelui Emil Constantinescu.
Despre exilul politic propriu-zis, doar mici ecouri indirecte. Nu l-am cunoscut. Nu l-am frecventat niciodată şi sub nici o formă. Ajungeau, totuşi, şi la mine zvonuri şi detalii despre eternele controverse şi fracţionări româneşti din aşa-zisul „Comitet Naţional", în legătură cu fondurile disputate
Viaţa unui om singur 197
între C. Vişoianu şi G. Cretzeanu şi multe altele. Unele incriminări reciproce, penibile, orice s-ar spune, au apărut, sub formă de „documente istorice", şi în presa noastră politico-ideologică (Sfera Politicii). Este încă o dată evident că românii n-au vocaţia cooperării, în nici o situaţie şi sub nici o formă.
Un personaj simpatic, pitoresc, aproape folcloric, Ion Raţiu, cu eternul său papion decorativ. Un amestec de spirit de afaceri şi de naivitate, greu de descris. A fost de altfel jefuit, exploatat, tras pe sfoară la sânge. Sedus şi jumulit bine de o inefabilă Doina Bască, ingineră, paraşutistă etc. etc. Avea suprema calitate de a nu... pricepe nimic, dar absolut nimic, din psihologia mediului în care revenea după o jumătate de secol de exil. A fost, bineînţeles, imediat marginalizat în PNŢCD. S-a „răzbunat", în felul său şi în modul cel mai nefericit, cedând Cotidianul (ziar pe care 1-a întemeiat şi la care am colaborat intermitent cât timp Paul Lăzărescu a jucat un rol în redacţie) unui „profesionist" de calitatea morală a lui Ion Cristoiu. Va mai veni vorba despre trecerea sa prin Cluj şi despre Românul liber, la care am colaborat cu plăcere.
Insultele din exil aduse adesea lui Emil Constantinescu („ales de Securitate", 22, 40/1998) mi se par pur şi simplu dezgustătoare, ca şi ifosele unui I. Varlaam, vizibil inteligent, venit totuşi, ca şi mulţi alţii (credea el), să facă definitiv ordine în ţară. O specie detestabilă, de o imensă infatuare, umplută cu vid. Un alt specimen, de acelaşi tip, „liberalul" Dinu Zamfirescu. înţepat şi sclifosit. Ştiu însă că exilul doar agravează astfel de defecte native. Nu este şi cauza lor organică.
Viaţa unui om singur
199
16
Cărţi şi publicaţii străine
Capitol de mare tensiune nervoasă şi culturală. Printre cele mai dificile ale acestei Vieţi. Din cauza unui dublu tir de baraj, adesea imposibil de evitat. Pe de o parte, acuzaţia, foarte posibilă, insinuată sau declarată deschis, de „infatuare", „autoreclamă" etc. In realitate, efecte directe şi vulgare ale celei mai evidente invidii literare. Vezi „Jungla «vieţii literare»". Pe de alta, necesitatea strict obiectivă, dar şi inhibiţia de a aminti, de a reţine, fie şi numai bibliografic, o serie de realizări editoriale, oricând verificabile. Apariţii care, într-un context străin, ostil sau total neadaptat unor astfel de activităţi, nu pot să nu pară decât stridente, stranii ori bizare. Sunt deci necesare, în prealabil, câteva puneri precise la punct.
Printr-un întreg complex de cauze - evocate în esenţă în capitolul „Relaţii externe", dar şi în alte contexte - am fost pus în situaţia unei experienţe noi, neobişnuite în critica română: de a publica lucrări de „teorie literară" (în sensul larg al cuvântului), în mod destul de sistematic, în mai multe limbi străine. Vrem, nu vrem să recunoaştem, realitatea este aceasta. Indiscutabilă. Consternantă şi inhibitivă, în primul rând pentru mine însumi: sunt... primul critic român care a făcut o astfel de experienţă. Admit: cu rezultate inegale. Dar, în orice caz, prima de acest gen la noi: 11 volume de „critică", publicate în limbi străine, editate în străinătate şi în ţară, scrise direct într-o limbă străină sau traduse. Plus, zeci şi zeci de studii şi articole, colaborări la diferite publicaţii occidentale specializate. O bibliografie întreagă, înregistrată în Apostrof (7-8/1993). Peste o sută de titluri, doar până în 1982, din lipsă de spaţiu. Niciodată generaţia „Lovinescu-Călinescu-Vianu" n-a făcut o astfel de experienţă, la limita aventurii, riscului şi mai ales a insolitului, care la noi te ridiculizează cu regularitate. Cum această iniţiativă, urmată, orice s-ar spune, şi de unele rezultate precise, n-a fost recunoscută niciodată, înregistrez întregul fenomen cu un sentiment de mare iritare (în faţa unei injustiţii evidente), dar şi de stânjenire interioară. Mă salvează stoicismul fundamental. Unele momente prin care am trecut au fost - chiar dacă sunt crezut sau nu - într-adevăr dureroase.
A doua precizare esenţială: niciodată n-am urmărit himera de a deveni „autor străin", ci doar de a „ieşi" din România, în „Europa", în calitate numai de „autor român". O „evadare" şi „integrare europeană" cu „personalitate"
proprie. Operaţie deloc uşoară. Nici mai mult, nici mai puţin, vorba lui E. Lovinescu. Utopia unei „cariere internaţionale" nu m-a obsedat niciodată. Iar „mirajul parizian", atât de fascinant pentru întreaga nouă generaţie, nu m-a sedus o singură clipă. Evident, eram cât se poate de conştient de eficacitatea unui mare centru cultural şi a folosirii unei limbi de circulaţie internaţională. Dar, pe mine personal, doar aceste aspecte practice - să le spunem „tehnice" - mă interesau efectiv. Am evitat deci, din instinct, drama, adesea teribilă, a atâtor „confraţi" care au ieşit din literatura română, fără a fi intrat cu adevărat în literatura ţării de adopţiune. Am numeroase exemple în memorie. Dacă le-aş înregistra pe toate, aş scrie un foarte lung necrolog al ratării literare româneşti în străinătate. Să-1 scrie alţii.
încă o preocupare, care - din punct de vedere strict românesc - este capitală: am descoperit, pas cu pas, întregul mecanism al posibilităţii editării în străinătate. O tehnică specifică foarte precisă, total deosebită de metodele editării româneşti, „socialiste" în speţă. O experienţă, adesea, de o duritate extremă. Dar indispensabilă pentru a ieşi din iluzie şi mitologie. Problema, obsedantă, revine adesea şi azi în discuţie (de pildă, recent, Bujor Nedelcovici, „Şansele literaturii române la Paris", în 22, 33/1998). Greu de uitat, de pildă, suficienţa şi aroganţa unei Genevieve Serreau, stângistă feroce, „specialistă" în Brecht. Rugat de Matei Călinescu să mă interesez, la Paris, de soarta lui Zacharias Lichter, prezentat în traducere editurii lui Maurice Nadeau, am primit un „răspuns" de acest tip : „Numai astfel de texte mistice au să ne ofere cei din Est?". Iar la replica mea - recunosc, pe atunci total naivă -: „Dar cartea are un excelent referat din partea lui E. Ionesco", mi s-a replicat brutal, de la obraz: „Pentru noi nu este suficient". Punct.
în sfârşit, încă două scurte precizări preliminare: toate, dar absolut toate cărţile mele editate direct în străinătate au fost rezultatul unor iniţiative şi eforturi (inclusiv materiale) strict personale. Ceea ce, din punct de vedere ideologic şi economic, a fost, şi atunci şi acum, îndrăznesc să afirm, un gest esenţial extrem de rar. în sfârşit - aspect ce va fi evocat pe larg în capitolul următor -, cărţile şi publicaţiile străine au jucat şi un rol defensiv de prim ordin. Mai direct spus: m-au apărat, în modul cel mai concret posibil, de Securitate. Voi aminti din ce motive şi în ce condiţii precise. încă un aspect specific al epocii pe care mi-1 asum până la capăt şi cu orice risc.
O serie de explicaţii de ordin intenţional sunt de asemenea necesare. Ele corespund, foarte schematic spus, unui întreg program personal, cultural şi ideologic. Am revenit de mai multe ori, în diferite împrejurări, inclusiv în această Viaţă, asupra punctelor esenţiale. Reluarea lor este totuşi necesară, fie şi foarte concisă, pentru clarificarea poziţiei mele, pe cât de insolite -mai ales pe atunci -, pe atât de bine motivate. Simţeam, în primul rând, nevoia invincibilă de a ieşi din izolare, a sparge o blocadă, a sfida interdicţiile cenzurii şi ale dogmatismului cultural. Pentru mine, „libertatea de gândire şi expresie" nu sunt deloc vorbe goale şi abstracte. Ele definesc însuşi sensul profund al existenţei mele intelectuale. Operaţia era dublată de o anume - cum să-i spun? - voluptate a pionieratului. De a ne „face cunoscuţi" în ciuda dificultăţilor enorme (cultură mică, necunoscută, fără
200 Adrian Marino
prestigiu, relaţii, legături utile etc). Şi nu oricum, ci prin cărţi şi publicaţii, pe cât posibil, de nivel internaţional. Obiectiv cu totul banal în Vest. Nu însă şi în Est, în condiţiile totalitare ale epocii. A-ţi fi recunoscută o iniţiativă sau o personalitate proprie ? Un pariu aproape imposibil. O himeră, adesea, totală.
Nu exagerez câtuşi de puţin valoarea acestor acţiuni. Dar semnificaţia lor era foarte precisă: de a dovedi că se poate face câte „ceva" chiar şi la „noi", în condiţii adesea disperate. Obiectiv demonstrativ, simbolic, cu valoare şi de „exemplu". Stimulativ şi pentru alţi critici români. Recepţia propriu-zisă nu mai depindea de mine, sau ea depindea într-o foarte mică măsură. Dar conştiinţa „personalităţii" critice şi convingerea de a putea oferi, chiar şi din România (lipsită total de astfel de tradiţii), unele soluţii personale şi texte competitive de nivel internaţional adăuga un plus de motivaţie, energie şi spirit de emulaţie. Stare de spirit, pentru mine, foarte importantă. Nu resemnare pasivă, ci iniţiative insistente, constructive, oricât de riscate. Eram cât se poate de conştient de singularitatea acestei poziţii, mai ales în condiţiile de atunci. Dar un anumit „mesianism pozitiv", de tip „paşoptist", mă stimula în conştiinţa mea. Şi încă din plin. Nu mă puteam însă justifica, nici teoretic, nici practic. Izbuteam, cel mult, să mă fac doar tolerat la limită. Confesiune foarte schematică a unui proces interior de o mare complexitate. In primul rând defensivă. Dar nu numai.
Poziţia mea era cu atât mai dificilă, cu cât azi, după 1989 - când modelele culturale şi sincronismele mecanice, total depersonalizate, revenite cu furie, sunt de departe dominante -, puţini, foarte puţini, sunt receptivi la un astfel de „program". Pentru cei mai mulţi, inimaginabil, himeric, în afara oricăror realităţi imediate. A intra în „critica europeană", dar cu personalitate proprie (ideea apare limpede exprimată încă în jurnalele din acea perioadă, Evadări..., pp. 166, 182, 184 etc), „a aduce Europa" acasă, prin cărţi de nivel european, dar scrise în ţară, reprezenta, în cel mai bun caz, pentru cei mai mulţi, o mare extravaganţă. A revendica - ieşit din neant -independenţă, egalitate şi competiţie critică europeană liberă, ce putea fi (şi a rămas, de fapt) mai himeric şi „donquijotesc"? Din punctul meu de vedere, o evoluţie normală. Din cel al „colonizatului cultural" (un exponent tipic: L. Ciocârlie, cu care de altfel am şi polemizat), o extravaganţă cvasiridicolă. Să aduci obiecţii unui Roland Barthes ? Ce enormitate! Şi ce crasă inconştienţă şi impertinenţă din partea unui oarecare necunoscut din Est!
Bineînţeles, pe atunci, astfel de dezbateri publice erau imposibile. Pentru a nu mai aminti şi de aspectul strict tehnic, metodologic, al unei astfel de acţiuni critice. O „intertextualitate" sui-generis. O sinteză de idei critice străine şi româneşti, în care contribuţiile noastre multe, puţine, câte erau, urmau să fie integrate, în mod firesc, seriei şi momentului istoric respectiv. Şi, în sfârşit - supremă utopie! -, urmăream ca fiecare problemă, saturată bibliografic, să se scrie şi să se rezolve de la sine, aşa-zicând, „singură". Şi, în felul acesta, să participăm şi „noi" - verbi gratia - la „dialogul critic internaţional", încercam, deci - în iluziile mele, mai ales de atunci -, să sparg un monopol, să dovedesc existenţa şi a unei minime reflexii critico-teoretice româneşti. Şi să fac deci posibilă, într-o măsură cât de mică, integrarea sa în studiile occidentale specializate.
Viaţa unui om singur 201
Desigur, un astfel de „program" n-avea nici o legătură, dar absolut nici una, cu impresionismul dominant de la noi. Şi mă mai miram, uneori, că acţiunile mele rămâneau total neînţelese... Dar, în definitiv, este chiar atât de absurd, de neverosimil, să speri - fie şi teoretic - într-o minimă „curiozitate" şi pentru studiile literare româneşti din partea criticilor străini? Şi fiindcă mă ocupam, pe atunci, de studii „comparatiste", nu vedeam de ce am fi, şi am rămâne la infinit, doar o specie obscură de docili elevi şi discipoli. Această subordonare culturală mă irita şi chiar mă revolta. N-am acceptat-o niciodată ca o fatalitate inexorabilă. Din care cauză, astfel de proteste şi reacţii revin mereu într-o formă sau alta, de-a lungul acestor rememorări complexate, agitate şi resentimentare. O stare de spirit nu tocmai... salubră, dar inevitabilă.
O mărturisire, cred, esenţială, ce poate să surprindă: despre nici una dintre traducerile străine şi cărţile publicate în străinătate nu am amintiri „frumoase". Vreau să spun: o satisfacţie plină şi lipsită de umbre. Evident, multe - de fapt, cele mai multe - dintre obstacolele şi adversităţile de care mă loveam erau fireşti, obiective. Şi nu numai în împrejurările de atunci. Astfel de cărţi rămâneau total obscure în ţară şi în acelaşi timp fireşti şi, într-un sens, chiar „banale", curente în orice caz, în străinătate. Situaţia merită să fie privită cu oarecare atenţie. Ea defineşte, în esenţă, condiţia extrem de dificilă a unui „critic român" de tipul meu, care încerca - foarte popular spus, mai ales cu decenii în urmă - „marea cu degetul". Riscul de a cădea iremediabil în gol era şi rămânea firesc şi plin de primejdii.
Mai întâi, handicapul esenţial: modele critice occidentale dominante radical diferite, declinul evident al sintezelor, lipsa de interes pentru istoria ideilor literare. Lucrările de tipul meu păreau, în consecinţă, neinteresante, „depăşite", „învechite". Nimeni, de pildă, nu se preocupa (aspect ce nu interesa pe nimeni) că Hermeneutica şi Biografia ideii de literatură aduceau, totuşi, multe elemente în plus faţă de reperele de bază anterioare, Wellek-Escarpit. Deşi problema ideii de literatură, în centrul tuturor studiilor literare din lume, prezintă o importanţă esenţială, obiectivă, indiscutabilă, permanentă. Pentru criticul român, o astfel de desincronizare poate avea (şi adesea chiar are) efecte teribile, mortale. Domina, în acelaşi timp, cultul specializării extreme, pe mici fragmente, incapacitatea de a „vedea", „gândi", totalitatea literaturii. Tendinţă sterilă, înnobilată între timp prin calificativul, de mare prestigiu, de „premodern". Iar eu ridicam, din motive foarte speciale, din umeri. Mă loveam, în sfârşit, şi de acerba concurenţă a criticii străine, a colegilor comparatişti, a mentalităţii mic-profesionale, de tip AILC etc. Intră multă ferocitate, în orice caz, în spiritul occidental de competiţie, faţă de care micile noastre antagonisme, inclusiv editoriale, sunt şi rămân adesea adevărate jocuri inocente de copii.
Un alt baraj, într-un sens şi mai dificil de depăşit, a fost şi continuă să rămână (să nu ne iluzionăm) regimul şi orientarea radical diferite ale criticii româneşti. Mai exact şi direct spus, total străină de astfel de preocupări. Ele contraziceau - în mod tacit, dar constant şi cu atât mai iritant cu cât astfel de realizări nu puteau fi contestate pe faţă - întreaga tradiţie şi
202
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
203
mentalitate critico-literară indigenă. Pare o obsesie personală, o idee fixă, şi totuşi handicapul era, obiectiv vorbind, esenţial: izolare totală, lipsă evidentă a precursorilor şi mai ales a dialogului. Un dublu obstacol, de nedepăşit: al imensului prestigiu al criticii străine, urmat de sincronizarea mecanică â la page. Lipsa tradiţiei teoretico-literare româneşti - dacă nu comparative, măcar semiechivalente - nu putea opune nici o rezistenţă acestor mari bariere obiective.
Extrem de importante erau şi alte categorii, să le spunem de denivelări şi dificultăţi de ordin pur practic. Documentarea esenţială, indispensabilă, posibilă doar în biblioteci străine, era mereu dificilă, legată exclusiv de o „plecare" sau alta. Este greu de descris fervoarea, într-un fel chiar disperarea, acumulării precipitate, din lipsă cronică de timp, a cât mai multor informaţii posibile. Nici francofonia, iniţial dominantă, la noi, nu mai constituia un avantaj. Constatam adesea că ea reprezenta, dimpotrivă, un obstacol. Nu neapărat de comunicare, ci de editare pur şi simplu. Voi reveni cu amănunte. Unele proiecte au rămas nerealizate, ratate. Nu chiar puţine invitaţii, ce s-ar fi putut dovedi utile, „rentabile" în timp, au rămas şi ele fără urmare, din cauza restricţiilor de deplasare. Mitul românesc, devenit între timp tot mai perimat, că la Paris toate porţile ţi se deschid automat făcea şi el destule ravagii. Lipsa relaţiilor utile în astfel de zone editoriale şi publicistice am trăit-o şi eu din plin. Ca şi umilinţa inexistentului prestigiu al culturii de unde „veneam". Al „omului care venea din frig".
Cât de puţin adaptaţi eram, de fapt, editurii străine, mai ales în domeniul cărţilor de idei, o dovedeşte încercarea lui C. Noica de a plasa, la Payot, o ediţie Blaga. Trec peste improvizarea traducătorilor şi presiunile, în esenţă umilitoare, pe lângă emigraţia „bogată" de a-i plăti. Rar exemplu mai elocvent de naivitate, bune intenţii, lipsă de experienţă şi percepţie reală a „orizontului de aşteptare" parizian, cum începuse pe atunci să i se spună, pe urmele lui H.R. Jauss şi ale teoriei „recepţiei". L. Blaga, un nume total necunoscut în Franţa filozofică, era de fapt contemporan cu perioada Spengler, Frobenius, „la modă" doar între cele două războaie. Acum, momentul său filozofic trecuse de mult, în perioada structuralistă, semiologică, poziti-vist-logică etc. Mircea Eliade, mult mai orientat în astfel de domenii, a şi spus-o, cu multă delicateţe, într-o prefaţă, scrisă în spirit evident caritabil şi mai mult de formă. Am învăţat mult din exemplul său şi tehnica sa de relaţii. Ei bine, C. Noica nu pricepea nimic din toate acestea. Se arăta de-a dreptul scandalizat când cei de la Payot l-au întrebat: „Ne puteţi garanta că putem vinde măcar 500 de exemplare" (ca să-şi scoată cheltuielile de editare, adaug eu) ? Evident, proiectul - încă una din himerele editoriale ale lui C. Noica, inclusiv editarea integrală a Caietelor eminesciene - a căzut cu succes şi inevitabil.
Personal mă loveam şi de toate circumstanţele mele agravante. Nu puţine. M-am convins repede că nu puteam fi, în acelaşi timp, şi autor, şi agent de publicitate, şi manager ori public relations officer. Să scriu, să difuzez şi să fac eu însumi reclamă cărţilor mele. în astfel de operaţii nu intră numai „carisma" şi talentul diplomatic ori comercial personal. Ci şi
lipsa sau nu, de timp, bani, depăşirea obstacolelor difuzării materiale propriu-zise. Pentru a nu mai vorbi de un anumit sprijin logistic indispensabil, care lipsea cu desăvârşire. Şi el trebuia parcurs, pas cu pas şi de la caz la caz, inventat, improvizat, „cârpit", în condiţii adesea penibile. Ceea ce nu a fost niciodată, mai ales în condiţiile noastre, o operaţie simplă. Dimpotrivă. Un test şi un pariu mai totdeauna aproape imposibile.
Să mai adaug, în sfârşit, boicotul şi invidia colegilor din ţară? Sau a celor ajunşi la Paris (lectori, directori de bibliotecă etc), unde, deşi au rămas ani de zile, n-au publicat o singură carte sau măcar un studiu de oarecare consistenţă? Mă umileam semnalând unor reviste astfel de „prezenţe româneşti", cu rezultate mai mult decât modeste. Voi rămâne totdeauna recunoscător celor ce au făcut posibile, în diferite perioade, astfel de semnalări. Dar cum să nu reţin şi faptul că, mult mai recent (1989), sub o altă „direcţiune", despre The Biography... (în definitiv doar a doua carte a unui critic român, din România, editat în SUA) a apărut, cu chiu cu vai, în România literară, doar o notiţă obscură şi anodină? Şi fără clişeul copertei, singurul cu adevărat convingător.
Eram profund antipatizat şi astfel de apariţii nu puteau fi decât iritante, unora chiar exasperante. Nimeni nu era nici pe departe sensibil la efortul intelectual de sinteză, documentare şi spirit de iniţiativă editorială, atât de rar în critica românească, pe care-1 presupuneau astfel de cărţi-unicat. Motiv până şi de culpabilizare, acuzat de un Dan Petrescu, de pildă, că am fost tradus în străinătate („cine i-a dat voie" ?) sau că Hermeneutica lui Mircea Eliade a fost editată la Gallimard în condiţii obscure. Dar, în definitiv -cum voi menţiona şi în continuare -, cine oprea ca o editură străină să traducă o carte apărută întâi în ţară? în astfel de situaţii funcţiona doar „legea" copyright-ului. Chiar şi cel mai dur sistem totalitar din lume nu putea (n-avea de altfel nici interesul) să blocheze astfel de apariţii iniţial româneşti. Cele peste 30 de traduceri din Z. Stancu n-au apărut exact în aceleaşi condiţii? Mă stăpâneam cât puteam. Dar decenii întregi de adversitate, invidie, bârfeală şi rea-voinţă sunt, orice s-ar spune, greu de uitat. Să nu vină deci nimeni să-mi mai ţină predica „resentimentului culpabil", a iertării şi a indiferenţei...
Mica poveste a fiecărei „cărţi străine" este un amestec destul de neobişnuit de anecdotic, pitoresc, document de epocă şi, uneori, de detalii, să le spunem, de „istorie literară". Cum astfel de probleme n-au fost încă studiate de nimeni, o serie de date s-ar putea dovedi, în timp, utile. Cel puţin, într-o oarecare măsură. Inclusiv în domeniul „sociologiei literare", mult mai puţin explorat la noi decât al „istoriei literare" tradiţionale propriu-zise.
„Saga" [sic!] începe deci în Elveţia, cu mica mea antologie de prozatori români contemporani, de care am amintit. Uniunea mi-a procurat, la cererea mea, zece texte în traducere, dintre care editura a ales, după gustul său, doar cinci. Tipar şi hârtie excelentă. Receptare moderată: numai trei mici ecouri şi recenzii. Toate obţinute mai mult prin legăturile de presă ale lui Erwin Heimann, prietenul meu de la „Asociaţia scriitorilor elveţieni". Nu era, bineînţeles, o mare realizare editorială. Dar alţii nu făcuseră nici
204
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
205
măcar atât. Despre mitocănia unui Fănuş Neagu, când i-am arătat ediţia „mea" la Uniune, am amintit. Realizasem, totuşi, o bună intenţie şi primeam, nemeritat, o copită. Trăiam, nu mai puţin adevărat, în „România eternă", cu a sa şi mai eternă „viaţă literară".
N-aş putea spune că am amintiri excelente nici despre versiunea maghiară a Introducerii în critica literară (1968). A apărut abia după 11 ani, la Kriterion (Bevezetes az irodalomkritikâba, 1979), stimulată, cred, şi de obţinerea unui premiu al Uniunii pentru această Introducere. Traducere începută iniţial de Kântor Lajos (sau poate de soţia sa Erzsebet, perfect bilingvă), ulterior abandonată. A fost reluată şi terminată, într-un târziu, de Dâvid Gyula, şi el perfect bilingv. Iniţiativa cred că a aparţinut directorului editurii maghiare, Domokos Geza, personaj corect, echilibrat şi civilizat. Tipar excelent, recepţie, din nou, moderată. De fapt, de data aceasta şi din cauza mea: nu frecventam deloc pe criticii maghiari din Cluj. Mi s-a obiectat, mai ales, că n-am citat niciodată pe Georg Lucâcs. Ceea ce era adevărat. Doar că, pe atunci, nu-1 citisem încă. Funcţiona, mai ales, un amestec foarte specific de echilibru oficial-convenţional şi de resentimente naţionale, care îngheţau, mai ales pe atunci, întregul ansamblu al relaţiilor literare româno-maghiare. Situaţie prea puţin modificată între timp. în mod regretabil şi niciodată studiată în adâncime.
Paşii următori dau întreaga măsură a candorii şi inocenţei mele iniţiale în astfel de domenii de pionierat românesc. Numai că momentul critic occidental era total diferit şi tema, în esenţă, n-avea cum să preocupe, să atragă pe nimeni. Preocupările şi metodele critice erau cu totul altele, iar desincronizarea inevitabilă. Am perseverat, totuşi, şi o versiune germană, la Dacia, Kritik der literarische Begriffe (realizată de Bernd Kolf, plecat în Germania), a devenit posibilă, în 1976. Spre surpriza mea, o recenzie sau două, absolut spontane, în publicaţii germane, dovedeau că, totuşi, nu greşisem prea mult drumul.
Eroarea mea profundă era de altă natură: credeam că un moment critic specific românesc putea interesa şi critica franceză contemporană. în care scop, am „finanţat" o versiune franceză (Manole Friedman), realizată sub titlul La Critique des idees litteraires, acceptată şi editată în Belgia, în 1977, de Editions Complexe. Unele relaţii belgiene au facilitat această întreprindere riscantă. Ea n-a avut, în ansamblu vorbind, ecoul scontat, deşi s-a făcut o comparaţie cu Wellek-Warren. Dar o satisfacţie tot am avut. Şi încă din plin: mi-am putut manifesta deschis independenţa faţă de curentele dominante ale criticii franceze. Faptul că un Charles Grivel, de pildă, un marxizant confuz, sau un altul n-au înţeles nimic nu reprezenta nici pe departe o catastrofă din punctul meu de vedere.
Cum nu mă cuminţeam câtuşi de puţin, am „finanţat" chiar şi o versiune americană, operă a unui cuplu CIA (nu glumesc deloc, doar cam'de operetă), Robert şi Alexandra (Saşa) Bley-Vroman, stabiliţi mai târziu în Hawaii, de unde îmi scriu, cu regularitate, de sărbători. Am făcut cu ei şi mici afaceri, de „schimburi de valută". Editor american n-am găsit. Un capitol sau două au apărut totuşi în reviste specializate. Episodul, savuros şi extrem de
periculos în acelaşi timp, este însă de reţinut, deoarece m-a dat, pentru prima dată după 1963 (eliberarea din Bărăgan), în modul cel mai direct posibil, pe mâna Securităţii. Scenariul pare de roman de spionaj prost. Dar, „urmarea în numărul viitor". Adică în capitolul următor, „Relaţiile cu regimul". Azi, îmi vine, uneori, să râd de acest moment folclorico-poliţist. Pe atunci, însă, nu era deloc, dar absolut deloc, de glumit.
Dacă se poate vorbi, după o veche vorbă franţuzească, de „defectele unor calităţi", atunci ea se aplică, din plin, mai ales colaborării mele la volumul Les Avant-gardes litteraires au XX siecle. Am exagerat, în plus. Şi, în esenţă, am greşit. Am lucrat, aproape întreg anul 1977, la capitolul Tendences esthetiques, din volumul II. Dar mi-am luat rolul mult prea în serios. Obsedat de tendinţa permanentă de a mă documenta în adâncime şi dacă se poate exhaustiv, până la epuizarea şi saturarea întregului subiect. O himeră. Care costă mult timp, eforturi disproporţionate şi... bani (cărţi, copii xerox etc). Voiam să dau un conţinut real, profund, să las o urmă scrisă incontestabilă, colaborării mele cu AILC. Mai ales că, în acea perioadă (1977-1983), făceam parte şi din „Comite de Coordonation de l'Histoire Comparee des Litteratures de Langues Europeennes". Eram, de altfel, şi singurul român şi-mi spuneam că trebuie să dau coute que coute un mic exemplu.
Studiul, în ansamblul său, reprezintă - îndrăznesc să afirm - o primă sinteză a programului literar al avangardelor europene. Realizat, conform metodei mele, după o grilă comparatistă consecventă. Fiecare idee literară era urmărită metodic la toţi teoreticienii avangardelor, prin constantele sale, dincolo de frontierele literaturilor naţionale. în plus, introduceam în seria respectivă şi referinţele româneşti esenţiale corespunzătoare. Bineînţeles, într-un mediu academic hiperspecializat, pe mici fragmente, metoda mea n-a avut nici un succes. în plus, dimensiunile deosebit de mari ale capitolului meu („prea lung") umbreau micile contribuţii ale sumarului. Pentru a nu mai menţiona că gestul meu de inconformism şi de elogiere a negativismului avangardist, a tendinţelor sale profund antidogmatice, în plin regim totalitar-dogmatic-marxist, nu era, nici pe departe, perceput. Din această experienţă - utilă documentar, nu contest, dar ratată ca finalitate generală - n-am putut recupera ulterior decât mici fragmente utile doar Biografiei ideii de literatură în secolul 20. Efortul meu de reală sinteză, care n-a mai fost reluat, în treacăt fie spus, de nimeni, a căzut în gol. Şi când îmi mai amintesc şi de faptul că, un timp, am sperat să dezvolt întregul studiu până la dimensiunile unei ample monografii, îmi vine chiar să surâd. îmi procuram, cu mari eforturi, noi izvoare, noi texte, care ocupă şi azi, în mod inutil, aproape două rafturi ale bibliotecii mele. Şi încă nu ştiu ce destinaţie finală vor avea. Un moment de entuziasm erudit, necontrolat, pulverizat în neant.
Stimulat de acest început, antrenat şi de întreaga publicistică în limbi străine de la CREL, din ţară şi străinătate, a răsărit cam în aceeaşi perioadă şi ideea unei culegeri de astfel de studii. Prefaţa este datată 17 octombrie 1980. Profitam, în felul meu, şi de mitul „prezenţelor româneşti" în străinătate, care începuse să se contureze în unele medii oficiale. în felul acesta, a fost posibilă
206
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
207
editarea, aproape fără nici un efort special din partea mea, a volumului Litterature roumaine. Litteratures occidentales. Rencontres, apărut doi ani mai târziu la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1982). Studiile, mai toate „în premieră absolută", îşi păstrează şi azi „valoarea". Erau, de fapt, primele cercetări româneşti serioase, ample, despre descoperirea „Europei" şi a ideilor „mic-burgheze", ale lui B. Franklin, despre osianismul românesc şi începuturile româneşti ale ideii de realism, despre descoperirea lui Baudelaire şi metoda impresionismului critic a lui E. Lovinescu. Două studii, cu date efectiv noi, erau consacrate avangardei, futurismului şi expresionismului românesc. Semnalam chiar şi faptul, necunoscut până atunci, că celebrul manifest futurist al lui F.T. Marinetti a fost lansat în aceeaşi zi (20 februarie 1909) în Franţa (Le Figaro) şi în... România, la Craiova, în revista Democraţia (I, 19, 20, februarie 1909, pp. 2-7). O curiozitate cel puţin bibliografică.
Mult mai importante, din punctul meu de vedere - privind retrospectiv -, sunt alte două aspecte. Ele definesc cu claritate preocupările mele din acea perioadă şi „Prefaţa" culegerii îşi păstrează încă, pentru mine, întregul său sens de pionierat în epocă: declaraţie culturală şi literară de adeziune proeuropeană, exprimată fără echivoc, şi o primă schiţă a proclamului „meu". Comparatistă, cu punct de plecare în ideile lui Etiemble, care mă preocupau în acea perioadă. Mi-aş „revendica", în primul rând, iniţiativele publicistice şi documentare, declarat prooccidentale, începute încă din 1964. Sper ca aceste contribuţii, fie şi fragmentare, să fie cândva recunoscute şi să mi se facă, într-un sens, o anume „dreptate". Dar, vorba franceză, rien n'est moins sur.
Prost difuzată în străinătate şi practic necunoscută în ţară, această culegere de studii „comparatiste" a trecut aproape neobservată. Iar despre ideile din prefaţă prefer să nu mai plâng, încă o dată, pe ruinele Troiei. începusem să mă imunizez la totala dezideologizare şi nereceptivitate la idei a „cronicii literare" româneşti. Un mare handicap, inevitabil, era şi aspectul (aparent „propagandistic") al unei astfel de culegeri destinate „exportului". Iar eu cunoşteam foarte bine, din experienţa cea mai directă, eficienţa sa reală pe traseele „oficiale" ale difuzării, din întreaga zbatere în gol de la CREL. Se contura, în acelaşi timp, o întreagă revoltă, surdă şi absurdă, împotriva opacităţii şi necuriozităţii occidentale pentru astfel de contribuţii venite din această zonă marginală şi obscură a Europei.
Proasta, imperfecta difuzare românească nu „explică" însă totul. Determinante erau - îmi dădeam tot mai bine seama - prestigiul nostru inexistent, lipsa de legături serioase de tip erudit-comparatist, absenţa totală din sistemele de referinţe occidentale, din enciclopedii şi bibliografii. Dar ceea ce mă intriga cel mai mult era indiferenţa noastră suverană faţă de această situaţie negativă, care ne privea în mod direct. Ea nu interesa însă, de fapt, pe nimeni. Aceasta era adevărata „catastrofă" şi semnul indiscutabil al subdezvoltării noastre.
Alte lecţii extrem de dure mi-au fost administrate, după 1980, când -epuizat - am încetat să mă mai ocup de Cahiers roumains detudes litteraires.
Povestea lor, pe larg, la sfârşitul acestui capitol. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că activitatea, relaţiile şi unele realizări din perspectiva CREL mi-au deschis perspectiva (ca să mă exprim astfel) unor „întreprinderi particulare". Vreau să spun, a editării în străinătate a unor cărţi personale, cât mai bine adaptate „pieţei occidentale". Mă aflam, din acest punct de vedere, într-o poziţie privilegiată. Conjunctura era favorabilă prin faptul că preocupările mele autentice, proiectele şi programul personal de lucru coincideau integral cu programul editorial al unei mari case de editură, în speţă Gallimard. Nu bănuiam, pe atunci, toate umilinţele şi eşecurile ce vor urma. Furat de entuziasm, înaintam optimist, aproape orbeşte. Eram străin -deocamdată - de orice bănuială de manipulare, exploatare publicitară şi satelizare umilitoare.
începutul a fost făcut cu versiunea franceză, de export, a Hermeneuticii lui Mircea Eliade, ale cărei geneză şi finalitate au fost menţionate anterior. Operaţia s-a desfăşurat neaşteptat de repede. Poate chiar prea repede, deoarece traducerea franceză a lui Jean Gouillard numai „perfectă" nu este. Mircea Eliade s-a arăta nu numai receptiv, dar şi încântat. De fapt, ambele versiuni au apărut, una după alta, la mai puţin de un an. Dar, cum nu aveam o altă copie a textului românesc (exemplarul nr. 1 fiind predat editurii Dacia), am adus la Paris doar exemplarul nr. 2. Ceea ce 1-a nemulţumit profund pe M.E. Mi-a atras atenţia, supărat, că editura ar putea crede că am oferit, anterior, textul meu şi altora. Atunci mi-am dat seama cât de atent era eroul cărţii mele şi la asemenea detalii, esenţiale într-un fel. Doar că cei de la Gallimard aveau nevoie de un studiu, de o monografie de susţinere a unui autor de la maison, editat de vreo două decenii. Astfel că n-am întâmpinat nici o dificultate. Dimpotrivă. Yannick Guillou, „responsabilul" cu autorii străini, s-a arătat, iniţial, foarte binevoitor, chiar entuziasmat.
Adevărate obstacole au început să vină din alte direcţii. în conduita lui M.E. - altfel bun diplomat şi cu rutina evidentă a relaţiilor literare -începeam să înregistrez unele oscilaţii. La început, ospitalitate şi solidaritate integrală. în definitiv - trebuie să repet, dar n-am ce face -, eram nu numai primul autor al unei cărţi româneşti, dar şi franţuzeşti despre opera sa. Or, tocmai în acest punct, extrem de sensibil, au început presiunile şi fricţiunile. Eram, bineînţeles, un periculos... „agent de influenţă". „Recuperam" pe M.E. în... „folosul regimului Ceauşescu". O aberaţie totală. Dar, în climatul de atunci, pentru nu puţini, credibilă. Că au existat şi astfel de bârfeli, antagonisme etc. este absolut sigur.
Găsesc, recent, în corespondenţa Nego - Virgil Nemoianu, publicată în revista Apostrof (12/1998), şi un ecou direct al acestei situaţii. Este vorba de un pasaj dintr-o scrisoare din 23 mai 1983, după întâlnirea mea cu Nego, la Miinchen, unde venisem cu o bursă DAAD. Menţiunea este deosebit de pozitivă. Aş fi intervenit chiar şi la Vlad Georgescu („prietenul său"), în favoarea unor emisiuni, cât mai bine plătite. Dar ceea ce urmează cere unele nuanţări: „(Marino) nu-i suferă pe Ierunci, care l-au criticat la radio pentru cartea despre Eliade, drept care el a protestat la Eliade". Că „Marino nu-i suferă pe Ierunci" este mult spus. Nu ne frecventam, era adevărat, dar
208
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
209
nimic mai mult. Ideologic vorbind, gândeam chiar la fel. Şi, sincer spus, nu-mi amintesc deloc de un atac radiofonic al „Ieruncilor" împotriva Hermeneuticii (deşi nu-1 exclud total). Cu atât mai puţin de o „reclamaţie" a mea la... Mircea Eliade. Că a existat un boicot radiofonic, un blackout total, era iarăşi foarte adevărat. Admit, în principiu, că aş fi semnalat această situaţie anormală chiar şi lui M.E. Dar de un „protest" propriu-zis nu-mi amintesc, deşi el ar fi fost din plin justificat.
Cel ce m-a jignit cu adevărat a fost, dimpotrivă, chiar... Mircea Eliade, când mi-am dat seama că eu nu-1 interesam decât ca agent de publicitate şi nimic mai mult. O „şopârlă" foarte greu de înghiţit. înţeleg, în aceiaşi timp, şi situaţia sa extrem de dificilă: obsedat de a fi editat şi discutat în ţară („Cine a mai scris despre mine?"), preocupat în acelaşi timp să nu fie bănuit de „colaboraţionism" cu regimul („Nu vezi ce-mi fac ăştia?"). Dar disponibilitatea sa de „colaborare" (fie şi pasivă, vezi o scrisoare a sa adresată mie, publicată în Jurnalul literar) era reală. Toată „afacerea" poate fi urmărită, pe larg, în ,JDosarul" Mircea Eliade (Politică şi cultură, 1996.) Trebuie neapărat să reamintesc, în această ordine de idei, şi o declaraţie spontană pe care mi-a făcut-o: „M-aş face forte să asociez pe Cioran şi pe Eugen Ionescu la o declaraţie, dacă în ţară ar fi mai multă libertate". O iluzie, fireşte, care trădează însă o stare de spirit. Pe atunci - de ce să n-o recunoaştem? - situaţia părea „ireversibilă". Şi orice concesie ce putea fi smulsă (nu discut acum metodele) avea o anume raţiune şi legitimitate. îmi vine însă foarte, foarte greu să dau note severe la purtare, în astfel de împrejurări mai mult decât dificile. Povestea cu Isus şi cu „aruncatul pietrei" nu este chiar o simplă poveste biblică.
în cazul „Eliade", să zicem că „menajam" un compatriot cu merite deosebite. Că aveam toate motivele să-1 tratez cu indulgenţă. Nu acelaşi lucru pot spune însă şi despre cazul următor, „Etiemble". Povestea este însă mai complicată şi cere unele explicaţii mai amănunţite.
Mai întâi, punctul de plecare era net deosebit şi de o deschidere mult mai largă. Redusă la ultima expresie, ea poate fi definită prin două orientări fundamentale. Cea dintâi avea, în ultimă analiză, o motivare ideologică: ieşirea din izolarea şi specificitatea îngustă a literaturii române, urmată de integrarea sa, sub toate formele, în universalitate, respectiv în „cultura" şi „literatura universală". Nu concepeam cultura şi literatura română - chiar şi în cele mai negre perioade ale izolării şi dogmatismului marxist-totalitar -decât ca o parte, un fragment al totalităţii spirituale şi culturale universale. A doua urmărea să dea o replică fragmentarismului şi pozitivismului ateoretic, atât de tipic studiilor literare pretenţios denumite „teoria literaturii", dar fără nici o preocupare sistematică de reală generalizare. Mi se părea nu numai logic, dar şi perfect obiectiv, ca din totalitatea literaturilor - considerate fără nici o restricţie Est/Vest, superioare/inferioare etc. respectiv „literatura universală" - să se extragă, inductiv, von unten, o serie cât mai completă posibil de elemente comune. Iar, pe baza lor, să se elaboreze o „adevărată" teorie a literaturii. Aceste elemente comune, denumite „constante" sau „invariante", credeam că puteau forma schema de bază a unei alte, noi
şi adevărate „teorii a literaturii". Fără canoane, dogme, preconcepte ideologice, prejudecăţi regionaliste. O universalitate gândită până la capăt, nu numai spaţial, dar şi esenţial. Aceasta era starea mea de spirit, pe măsură ce studiile mele comparatiste progresau, iar despărţirea de comparatismul tradiţional devenea tot mai evidentă.
Regăseam astfel de aspiraţii şi intuiţii - mai mult sub formă de program decât de expunere sistematică - în lucrările lui Etiemble, cu care m-am declarat imediat de acord. Afinităţile erau, indiscutabil, profunde şi reale, îmi plăceau inconformismul şi verva lor polemică, antitradiţionalistă, de avangardă, ofensivă, permanentă. Cu atât mai mult cu cât eu însumi „lucram" într-un „context" pe care-1 contestam, în acelaşi mod, radical. Iar singura formă posibilă de a-i da o expresie articulată, tolerabilă era tocmai o astfel de prezentare, să-i spunem, „comparatistă". Aparent neutră, erudită, inofensiv-exotică, deşi cu bătaie ascunsă foarte lungă. în această stare de spirit, am conceput şi realizat direct, în limba franceză, o amplă lucrare (de peste 700 de pagini), pe care am intitulat-o, la început, Etiemble et Ies problemes du comparatisme militant. Câteva capitole le-am şi publicat, în această formă, în Synthesis, CREL şi alte reviste specializate, text ulterior abandonat. Etiemble era, bineînţeles, încântat. Editura Gallimard însă mult mai puţin. Mi-a motivat, în termeni foarte precişi, că o astfel de dimensiune este inacceptabilă, dar că o versiune redusă, la 200-300 de pagini, va fi oricând bine-venită. Ceea ce, la început, m-a derutat. Apoi am găsit o soluţie acceptabilă, în primul rând mie însumi: am „tăiat" cartea în două, prin separarea netă a capitolelor „ideologice" de cele „teoretice". Şi am început să rescriu şi să refac, în primul rând, şi cu acelaşi entuziasm, ceea ce avea să devină, în cele din urmă, o nouă carte franceză, Etiemble ou le comparatisme militant (1982, 259 p.).
Am pus în ea, în această versiune restrânsă, toate refulările, resentimentele şi aspiraţiile mele ideologico-literare liberale. Atacam teme, pe atunci foarte dificile, mai toate de-a dreptul „subversive". Puţini, foarte puţini critici români îndrăzneau pe atunci să militeze deschis pentru „relaţii Est-Vest", împotriva naţionalismului, imperialismului (inclusiv sovietic) şi colonialismului. Vorbeam cu dezinvoltură şi despre „internaţionalism, cosmopolitism, universalism", „relaţii, schimburi, cooperare". Capitolul „Comunicaţii libere" era, poate, cel mai exploziv dintre toate. Iar „Pentru un nou umanism" exprima idei la antipodul „umanismului socialist". Cartea avea un sens ideologic foarte precis, mesajul său liberal secret, care poate fi încadrat, fără abuz terminologic, în categoria „rezistenţei culturale" şi a „scrierilor cu cheie". Şi dacă aş vrea să-i dau, până la urmă, şi o versiune românească (o editură clujeană, Cartimpex, s-a interesat la un moment dat de acest proiect), aş face-o exclusiv în perspectiva unei ample Postfeţe explicative. Care să reintegreze cartea culturii române şi, mai ales, momentului ideologic respectiv, unde a constituit, cu certitudine, o raritate. Nu întrevăd încă, cel puţin deocamdată, o astfel de posibilitate editorială. Şi, poate - cel mai grav obstacol -, dovadă de scepticism şi blazare, este că eu însumi nu mai sunt convins că trebuie să depun astfel de eforturi. Pentru
210 Adrian Marino
cine şi pentru ce, în definitiv? Este o întrebare care se insinuează tot mai insistent în conştiinţa mea, pe măsură ce înaintez în aceste recapitulări memorialistice, ale unei vieţi agitate şi fără satisfacţii, în contratimp istoric pe toate planurile.
Pe cât de entuziast eram eu, ca autor român, pe atât de dezamăgit am fost şi am rămas ca autor francez. Era limpede că Etiemble n-a perceput sensul ideologic al lucrării mele care, în Est, avea pe atunci cu totul alte conotaţii decât ale stângismului parizian. Pentru a nu mai vorbi de reacţiile comparatismului sorbonard clasic. In ochii săi, eroul meu era doar un trouble fete, un personaj bizar, paradoxal, pitoresc şi nimic mai mult. A i se consacra o... întreagă carte (care a rămas, de altfel, şi prima, şi... ultima) însemna o extravaganţă şi o sfidare în plus. Am fost declarat... „hagiograf, boicotat, apostrofat chiar şi direct, după cum am amintit.
Recepţia în Franţa, mai ales, a fost slabă, chiar negativă. în schimb, am primit mesaje de simpatie de la unii foşti studenţi „exotici" ai lui Etiemble. Un haitian, de pildă, mi-a scris entuziast şi mi-a trimis şi o carte a sa. Şi, dintr-odată, o altă surpriză, de şi mai mari proporţii: versiunea japoneză a cărţii, apărută în excelente condiţii grafice, la Keiso Shobo, Tokyo, în 1988. Prima traducere japoneză a unui critic român. Să mai adaug şi faptul că... 1 500 de dolari, încasaţi ca drepturi de autor, n-au fost chiar deloc neglijabili ? Eşec „francez", pe de o parte, „succes" totuşi editorial „românesc", într-un fel, pe de alta. Cândva, aceste cărţi de pionierat (o includ şi pe cea despre Mircea Eliade) vor fi, poate, mai bine înţelese şi încadrate la locul lor şi ' momentului istoric respectiv. Deocamdată, luam act cu regret (în 1987, Evadări, p. 154) că mesajul meu cosmopolit, iluminist-liberal rămânea inaccesibil chiar şi recenzenţilor binevoitori, care totuşi n-au lipsit.
O destul de lungă perioadă, câţiva ani buni, n-am găsit nici o soluţie editorială pentru partea a doua, total refăcută, în spirit independent, intitulată Comparatisme et theorie de la litterature. La un moment dat, am încercat, prin Mircea Eliade, o editare la Payot, dar am fost refuzat. Oricum, teoria literaturii reprezenta o preocupare cu totul marginală a acestei edituri strict specializate. Nu-mi aduc aminte cu plăcere de ea, în primul rând din cauza umilinţelor încercate. Până la urmă, a devenit posibilă (fără a-mi mai aminti exact în ce împrejurări, într-atât aceste demersuri m-au obosit şi dezamăgit) editarea la Presses Universitaires de France, bine primită de Beatrice Didier. Dar cel mai mult m-au afectat două gesturi profund inamicale. De ce să nu recunosc: total neaşteptate.
Când am rugat pe Etiemble să se ocupe şi de această carte (în definitiv, scrisă tot în spiritul său) mi s-a răspuns sec, în scris: c'est difficile. în ţară, după 1989, am oferit cartea, spre traducere, lui Mircea Martin, devenit director la Univers. Iniţiase o serie de traduceri, bine-venite, de critici români editaţi în străinătate. Am avut naivitatea să cred că am drepturi egale cu Thomas Pavel, de pildă. Am fost refuzat net, dându-mi-se de înţeles, limpede şi distant, că nu suport comparaţia cu această... somitate internaţională. De atunci am rupt orice relaţie cu Mircea Martin. După 1989, el s-a revelat şi mai mult ceea ce este în realitate: un specialist eminent în
Viaţa unui om singur 211
rosul caşcavalului pe dedesubt. Este adevărat, discret şi chiar cu un anume stil. însă cu un simţ infailibil al oportunistului profitabil. Până la urmă, cartea a apărut recent şi foarte repede la Polirom (1998). Dar ea nu mă mai interesa decât pentru Postfaţa explicativă. Rezumă un adevărat program cultural--ideologic şi constituie, efectiv, una dintre „cheile" întregii mele activităţi.
Redactez acest capitol cu un sentiment tot mai evident, pentru mine, de distanţare, blazare şi chiar de dezinteres. Consider astfel de operaţii o fază tot mai „depăşită" (nu şi „renegată") a preocupărilor mele. Ele s-au orientat tot mai mult spre critica de idei, ideologie, istoria politică şi socială a ideilor. Şi de abia aştept să apară, în sfârşit, şi Biografia 6, ca să închei definitiv acest capitol, care - o spun fără nici o afectare - nu mi-a dat nici o satisfacţie reală. Am notat, anterior, că el reprezintă, de fapt, doar o „deviere", dacă nu chiar o „falsificare" şi o „alterare" a tendinţelor mele originare, esenţiale. Făceam, pe parcurs, şi descoperiri dintre cele mai supărătoare: imperfecţiunile tehnice, uneori catastrofale, ale ediţiilor româneşti, care, dintr-un motiv sau altul, atrăgeau atenţia traducătorilor străini.
O nouă experienţă de acest gen am făcut-o cu versiunea italiană a Hermeneuticii ideii de literatură, apărută la II Mulino, Bologna, în 1994, în traducerea lui Marco Cugno. Excelentă. Sună mult mai bine în italiană decât în româneşte. Pe de o parte, aveam toate motivele să mă bucur. în primul rând, pentru faptul că reprezintă prima versiune completă a textului de bază. Din ediţia de la Dacia, din 1987, cenzura a scos un întreg capitol, „Autonomia literaturii", care a fost reintrodus în textul originar abia cu acest prilej. Un critic român, editat integral, pentru prima dată, în Italia constituia, orice s-ar spune, un fenomen singular, dacă nu chiar unic. Şi nu numai în acea perioadă. Pe de altă parte, modificarea titlului, în Teoria della letteratura, falsifica întregul sens şi conţinut al cărţii. O recenzentă italiană a şi subliniat - şi pe bună dreptate - această discrepanţă. Dar Marco Cugno mi-a explicat că editura avea nevoie de un astfel de titlu comercial pentru a înlocui vechea versiune „Wellek-Warren" din catalogul său, considerată „depăşită". Nu ştiu dacă acest obiectiv a fost atins. Cred că nu. Ceea ce ştiu însă cu precizie este că editura Dacia nu mi-a achitat decât cu mari întârzieri şi insistenţe drepturile de autor, între timp total devalorizate. în plus, patru exemplare de autor din cele opt, expediate la editură, mi-au fost pur şi simplu furate de un anume Mircea Petean, redactor al editurii, un viclean rural, pretins poet. în „contul" său? Al „direcţiei" de atunci? Ce importanţă mai are? Un episod urât, de care nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.
Corectarea câtorva citate latineşti şi alte ameliorări cerute de versiunea italiană sunt însă „floare la ureche", cum se spune, pe lângă enormele dificultăţi prin care am trecut până când The Biography of „The Idea of Literature". From Antiquity to the Baroque, versiunea „americanizată" a volumului I al Biografiei ideii de literatură, a apărut, în sfârşit, în SUA, la SUNY, în 1996. Operaţia n-ar fi fost posibilă fără un eficace lobby românesc (Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, plus Mihai Spăriosu, directorul colecţiei). Dar, până la faza finală, câte obstacole! Să le iau în ordine. Versiunea de
212
Adrian Marino
bază a fost „finanţată" de mine (40 000 lei), dar Virgil Stanciu a întârziat, cu un an, din diferite motive, traducerea ultimului capitol. Deci o primă întârziere. Apoi, stilul cerea neapărat o anume „americanizare", operaţie cu care s-a însărcinat amicul Charles M. Carlton de la Rochester University. In plus, Matei m-a sfătuit (şi bine a făcut) să renunţ la capitolul introductiv, metodologic, să scriu o nouă prefaţă, să refac integral aparatul critic, să realizez un index tematic şi alte îmbunătăţiri. Operaţii deloc uşoare, dar indispensabile. Cartea, în noua sa formă, arată altfel. Impecabil, aş spune, dar eforturile au fost extrem de obositoare şi, mai ales, disproporţionate faţă de rezultatele obţinute.
Mai întâi, un întreg coşmar: găsirea versiunilor anglo-saxone ale citatelor din clasicii greco-latini. Carlton îmi trimitea xeroxurile paginilor din versiunile existente (Loeb Classical Library etcj, iar eu trebuia să identific şi să extrag doar pasajul respectiv. Adesea foarte scurt. Operaţia aceasta dus-întors, peste ocean, a durat şi ea mai bine de un an. Uneori, ajungeam la saturaţie. Exasperat, epuizat şi dezamăgit de atâtea obstacole, întârzieri, amânări şi aşteptări.
Interveneau şi inevitabile modificări în şpalt. Căci mă loveam şi de bine-cunoscutul „perfecţionism" american. Ceea ce în faza corecturilor se traducea prin lungi liste de cuvinte şi expresii confuze, nelămurite sau pur şi simplu necunoscute lui Carlton, ale cărui intervenţii frecvente şi imprevizibile au dat, pot spune, lovitura de graţie şi şpalturilor, şi... mie personal. De fapt, nimeni nu era „vinovat" de această situaţie. Până la urmă, am primit şi o penalizare de peste... 2 000 de dolari, pe care, fără generozitatea Fundaţiei Soros, n-aş fi putut-o plăti. Iar cartea n-ar mai fi apărut niciodată sau ar fi întârziat nepermis de mult. Şi ca să închei cu acest capitol, să-i spunem, „tehnic" - greu de descris -, amintesc şi formalităţile, odios de birocratice, de la notariatul de stat, ale traducerii şi autentificării contractului editurii americane. Şi cum toate acestea nu erau de ajuns, încă o dificultate: trebuia, neapărat, să-mi deschid în SUA şi un cont fiscal, unde să-mi plătesc impozitele, editura să verse toate taxele etc.
Eram primul autor român care se lovea, cel puţin în Cluj, de astfel de obstacole. Noul consul american, Cari Siebentritt, căsătorit cu o aromâncă, era plin de bunăvoinţă. Dar nu ştia nici el cum să procedeze. Situaţie total inedită, chiar perplexă. Rezolvată prin lungi telefoane date la Consulatul din Bucureşti, care, treptat, ne-a comunicat toate formulele juridice americane standard. Le-a notificat pe contract, a aplicat şi sigilul Consulatului şi le-am trimis la Department of Treasury. Internai Revenue Service, Philadelphia, PA., 19255, pentru a obţine mult râvnitul Individual Taxpayer Identification Number (ITIN). In cele din urmă, totul a fost... OK. Dar întregul coşmar, care a durat trei ani, este greu de uitat. Experienţa Carlton -SUNY - Internai Revenue Service, oricât de inevitabilă şi de bine intenţionată ar fi fost, n-o voi mai relua niciodată. Zise corbul... Nevermore.
Poate să pară absurdă, stranie în orice caz, mărturisirea mea, dar această The Biography... a început să-mi producă, uneori, o adevărată repulsie. Prea multe dificultăţi şi bariere de depăşit. Nici tehnoredactarea
Viata unui om singur
213
nu mi-a plăcut: o disproporţie mult prea mare între text, cules cu literă mică, şi aparatul critic, mult mai spaţiat şi aerat, care ocupă jumătate din textul cărţii (pp. 201-336). O eroare evidentă. De „difuzarea" sa m-am dezinteresat aproape total, deşi am comandat, în două rânduri, un număr de exemplare cu „discount" de autor. îmi dădeam tot mai bine seama că din România, în izolare, nu puteam acţiona cu eficacitate. în plus, aproape toate vechile legături din perioada CREL erau întrerupte. Aveam totuşi nevoie de un număr de exemplare pentru biblioteci şi pentru unii prieteni din ţară, sensibili la astfel de apariţii exotice (Sorin Antohi, Monica Spiridon etc). Un exemplar expediat la Polirom n-a făcut, aparent cel puţin, nici o impresie. Handicapul real era de altă natură. Preocupările mele profunde deveniseră, între timp, cu totul altele. Şi, dintr-odată, sosea încă un plic de la Carlton, cu noi întrebări şi nedumeriri. Cele anterioare au sosit la timp? S-au pierdut? Incertitudini ce mă uzau şi mă aduceau, nu o dată, la exasperare. Parcurgând, pe de altă parte, în corecturi, complicatul aparat critic, îmi dădeam seama că participam, de fapt, prin astfel de referinţe insolite la noi, la un cu totul alt nivel şi sistem cultural, complet străin culturii române. Şi acest simplu fapt avea în el un element demoralizant obiectiv, inevitabil. De unde, încă o mare stupoare şi perplexitate.
Dar, cel mai mult, mă bloca handicapul esenţial: deşi The Biography..., a cărei importanţă nu vreau s-o exagerez, aducea o documentare şi o analiză a ideii de literatură - care depăşea orice altă contribuţie anterioară în acest domeniu (şi mă gândesc, în primul rând, la R. Escarpit - R. Wellek) -, nu puteam dovedi, afirma, sublinia, convinge pe nimeni (cum vrem să-i spunem) de acest mare pas făcut înainte. De unde, încă o dată, senzaţia de a cădea inevitabil şi inutil în gol. De a fi depus un efort de lungă durată şi în condiţiile cele mai dificile, în străinătate şi în ţară, fără a obţine nici o recepţie şi recunoaştere reală, obiectivă. Recenzii bune au fost şi, probabil, vor mai fi. însă zilele şi săptămânile întregi petrecute în frig, iarna, în depozitul BCU Cluj, cu mănuşi pe mână, pentru a parcurge şi verifica texte din Patrologia latina şi alţi clasici nu va putea să mi le mai dea nimeni îndărăt niciodată.
Faţă de această tensiune şi uzură nervoasă, cele două ediţii-pirat, de la Belgrad, din 1997, reprezintă un amuzant moment anecdotic şi de reală destindere. Mi-au fost semnalate, la telefon, de către poetul Ioan Flora, la un târg de carte, care mi le-a şi adus cu o scrisoare din partea editorului Gojko Tesic, cu care am stat, într-adevăr de vorbă, cu vreo treisprezece ani în urmă, cu prilejul unei vizite, prin Uniune, la Belgrad. Ediţii frumoase, impecabil tipărite, pe hârtie foarte bună, coperţi lăcuite, la un nivel superior produselor editurilor româneşti curente. Este vorba de Moderno, Modernizam, Modernost (Beograd, Narodna Knjiga, 1997), versiunea în sârbo-croată, în alfabet latin, a cărţii din 1969 Modern, Modernism, Modernitate, şi de Avangarda (aceeaşi editură şi cu alfabet chirilic), o antologie de acelaşi Gojko Tesic, profesor universitar de teoria literaturii. A tradus, tot fără să mă „întrebe", şi articolul Avangarda din Dicţionar de idei literare, I (1973), în compania lui Matei Călinescu, recuperat la fel, fără nici o consultare prealabilă, cu studiul Avant-garde: Some Terminological Considerations, YCGL, XXIII (1974).
214
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
215
Doi critici români „pirataţi" la Belgrad sunt, fără îndoială, un episod unic în istoria criticii româneşti. In sumarul antologiei, de altfel onorabilă, mai figurează studii de Alexander Flaker, Renato Poggioli, Georg Bollenbeck, Jean Weisgerber. Din scrisoarea „editorului" am înţeles că are în vedere şi... fragmente întinse din Tendences esthetiques (Les Avant-gardes litteraires au XX3 siecle, voi. II, Budapest, 1984). Deci... aştept, înainte de a-mi revendica, într-un fel sau altul, „drepturile". Măcar cele morale... La o scrisoare recentă, expediată prin Monica Gheţ, participantă la un colocviu belgră-dean, n-am primit (încă) nici un răspuns...
Mult mai interesant, un studiu, din acelaşi an, realizat la sugestia lui Andrei Pippidi. M-a rugat să scriu capitolul românesc dintr-o proiectată Censorship: An International Encyclopaedia, Derek Jones, Editor (London, Fitzroy Dearborn Publishers, în 4 volume). Am acceptat, sedus de idee, fără a-mi da seama, la început, de dificultăţile documentare (dar nu numai) ale întreprinderii. Adevărul este că nu există încă o istorie completă a cenzurii în România (doar contribuţii fragmentare) şi a trebuit s-o schiţez, într-un timp record, cam în două luni, printr-un obositor efort zilnic, de documentare la BCU Cluj. Dacă n-aş fi fost ajutat serios de directorul bibliotecii (Doru Radosav), prin facilităţi maxime de consultare, nu m-aş fi putut achita de obligaţia asumată in due time.
A rezultat un studiu, în versiune engleză, de 45 de pagini (mult peste cele 5 000 de cuvinte solicitate), pe care l-am publicat, în şase secţiuni, în Sfera Politicii (V-Vl, 49-54, 1997). O premieră, în felul său, care a derutat complet pe o „realizatoare" de la TV (Carmen Firan), preocupată de aceeaşi temă, dar care ignora complet această contribuţie anterioară. Stelian Tănase i-a atras, delicat, atenţia. Am mai scris pentru aceeaşi Enciclopedie internaţională a cenzurii şi un mic item despre procesul lui Hasdeu, din 1873 (Duduca Mamuca), şi am căutat, la rugămintea lui Dereck Jones - cu care am intrat într-o asiduă corespondenţă -, să găsesc şi alţi colaboratori români. Dar în afară de Sorin Antohi, care a acceptat imediat să scrie despre C. Dumitrescu (La cite totale), pe alţii n-am găsit. Ceea ce căutam eu nu era nici „eseu", nici „cronici literare". Decepţie...
Recent (4 ianuarie 1999), Dereck Jones mă informează că a terminat „editarea" eseului meu. Cu prescurtări, bineînţeles, care însă nu mă „deranjează". Oricum, pentru o primă „introducere" engleză în temă, chiar şi o versiune prescurtată poate fi foarte utilă. N-au lipsit nici de această dată eternele întrebări (cine a fost, de pildă, B.P. Hasdeu?), cereri de traduceri literare ale titlurilor româneşti din Further Reading etc. şi alte asemenea precizări de care sunt pline toate scrisorile sale. Tehnice, atente, minuţioase, de adevărat profesionist. Vor intra şi ele în donaţia generală a „Fondului Adrian Marino" de la BCU Cluj. Intenţionez de altfel să reiau întreaga problemă, până la dimensiunile unei mari monografii, de îndată ce închei această Viaţă. Adun de pe acum noi fişe, informaţii, referinţe, tăieturi de presă şi alte izvoare. O temă pasionantă, fundamentală, de istorie şi gândire liberală: Cenzură şi libertate în România. Telefonul lui Andrei Pippidi a fost bine inspirat. Ii rămân recunoscător, îi voi dedica această carte. Singura din viaţa mea.
Ultimele două apariţii, de acest tip, din 1998, nu mai au, nici pe departe, importanţa şi savoarea acestei colaborări engleze. Par două omlete încălzite. Căci ce se poate crede despre versiunea spaniolă a unui text francez, scris cu două decenii în urmă, publicat în Synthesis (7/1980) şi reluat în Orientaciones en literatura comparada. Compilacion de textos y bibliografia Dolores Romero Lopez (Madrid, Arco-Libros, 1998)? Ieşise complet din conştiinţa mea. Făcea parte din prima versiune, amplă, a cărţii despre Etiemble, ulterior abandonată. S-ar zice, totuşi, că el şi-a păstrat, cel puţin pentru unii, actualitatea. între timp, colaborasem şi la alte culegeri, dintre care două aveau un sens ideologic precis, din care cauză le şi menţionez: Literature and Ideology in the Republic of Letters (Aesthetics and Literature ofldeas. Essays in Honor of A., Owen Aldrige, 1990) şi Marxist Ideology and East European Comparative Studies (Europa Provincia Mundi. Essays offered to Hugo Dyserink, Amsterdam, Atlanta, 1992). Mult anterioare, în aceeaşi ordine de idei, o versiune franceză (1982) şi una germană (1981) ale studiului „Luminile" româneşti şi descoperirea Europei. Referinţele bibliografice complete pot fi găsite în Pentru Europa (1995) şi în alte contexte.
La fel de perimat, în conştiinţa mea, în sfârşit, şi studiul scris cu cinci ani în urmă, fără nici un entuziasm, apărut foarte recent (noiembrie 1998) în Precis de litterature europeenne (Paris, PUF), sous la direction de Beatrice Didier: Histoire de Videe de „litterature europeenne" et des etudes europeennes. Titlul, mult prea complicat, are nevoie de o mică explicaţie : erudiţia franceză era şi este atât de străină de „istoria ideilor", încât - iniţial - nu era prevăzută, în planul general al lucrării, nici măcar o minimă investigaţie a ideii propriu-zise de „literatură europeană". Concept care legitimează, de fapt, întregul Precis (foarte inegal, de altfel, şi cu multe lacune). Am convins-o, totuşi, pe Beatrice Didier de necesitatea unei astfel de minime introduceri, care a deschis de altfel şi sumarul lucrării masive amintite.
Aceste colaborări ocazionale nu mă mai interesează. Iar la o invitaţie recentă de a participa la un alt volum omagial Rene Trousson (tradus, totuşi, la iniţiativa mea, la Polirom) nici n-am mai răspuns. Nepoliticos sau nu, am ajuns la saturaţie. La un prag al refuzului, economiei timpului şi concentrării ultimelor forţe într-o direcţie unică, esenţială pentru mine, peste care nu mai pot trece. Mă bucur că pot avea această „tărie", trecând peste orice posibile consecinţe neplăcute şi chiar riscuri.
Dintre toate aceste publicaţii în limbi străine, cea mai importantă - atât pentru mine, cât şi, îndrăznesc să afirm, pentru cultura română - rămâne, aş spune şi de departe, înfiinţarea pseudotrimestrialului Cahiers roumains d'etudes litteraires. Spun „pseudo" deoarece, în sistemul editorial de atunci, Caietele nu aveau un statut propriu-zis de „revistă", ci doar de „culegere periodică de studii". Un expedient, un artificiu administrativ. Evoc acest lung episod, de aproape un deceniu, cu un anume entuziasm, dar şi cu melancolie, plus dezgust, nu lipsit totuşi şi de unele satisfacţii. Totul însoţit de o permanentă uzură, adesea incredibilă, de presiunea apăsătoare a unor adversităţi şi obstacole. Unele, recunosc, obiective, inerente oricărei publicaţii de pionierat, fără precedent la noi, fără nici o tradiţie publicistică
216
Adrian Marino
românească de acest gen. Şi, mai ales, iniţiată într-un regim dirijist, centralizat, riguros cenzurat. Dar unii factori, după cum voi arăta imediat -paradoxal sau nu     mă favorizau.
A fost un dur, foarte dur examen de tenacitate, voinţă, organizare şi răbdare. Mi-a subminat, destul de grav, şi sănătatea. De atunci, am început să sufăr, să fac chiar crize de hipertensiune. A meritat sau nu, este greu de spus. Ceea ce pot afirma cu certitudine este însă faptul că am învăţat, totuşi, din interior modul de funcţionare a mecanismelor noastre (pseudo)culturale comuniste. Nivelul lor real şi, mai ales, calitatea şi mentalitatea celor ce le conduceau, la un nivel sau altul, pe întreaga scară ierarhică. Iar eu nu eram decât un simplu particular, „neîncadrat" nicăieri, dar care se dovedea util. Pe un plan sau altul. Aveam în vedere, în primul rând, cultura română şi „intrarea" sa în Europa. Ceilalţi se preocupau doar de cariera lor editorială şi de funcţionari de partid. Iar realizările CREL erau exploatate exclusiv în această direcţie. A fost foarte greu, extrem de greu. Şi doar un entuziasm personal, la limita fanatismului, m-a determinat să perseverez şi, într-un anume sens, pe un plan superior, chiar să „înving". Pare neverosimil, şi totuşi acesta este purul adevăr.
Climatul general, iniţial, era oarecum favorabil. Se contura, după 1971-1972, o minimă, trecătoare, „destindere". Proiectul publicaţiei, sprijinit de „Directorul publicaţiilor" din Consiliul Culturii, Vasile Nicolescu, pe atunci oarecum „prieten", inteligent, şi-a dat seama imediat că putea exploata succesele Caietelor în folosul său particular. Mai ales că figura şi primul, în fruntea comitetului de redacţie. Foarte cooperant - şi, în definitiv, onest din punct de vedere editorial - s-a dovedit Romul Munteanu. Cu atât mai mult cu cât bunele sale relaţii la MAI (ca să nu spun mai mult) îi asigurau o oarecare libertate de mişcări. Nu m-a „sabotat" niciodată - indiferent din ce motive, „cu voie de la poliţie" sau nu -, ceea ce a fost, oricum, salutar pentru demararea şi evoluţia ascendentă a CREL.
Evident, situaţia rămânea profund ambiguă şi duplicitară. In timp ce „organele" erau preocupate exclusiv de „imaginea României", la modul convenţional-propagandistic, şi, eventual, de „informaţii" utile, obţinute prin intermediul relaţiilor externe ale revistei în continuă dezvoltare, scopul meu era total diferit. Un joc dublu, mai bine spus paralel, realizabil printr-o convergenţă de condiţii şi interese obiective. Voiam să pun în practică ideea „geneveză" (de care am amintit) de a întemeia prima revistă românească de studii literare în limbi străine, de circulaţie internaţională. Proiectul a reuşit. Cu toate imperfecţiunile sale, el a constituit un „succes" şi trebuie contabilizat la „profitul" acestei întreprinderi. Ideologic vorbind, intenţiile mele, inavuabile, erau nu mai puţin foarte precise : 1. a deschide o fereastră „liberă" spre Europa; 2. a introduce cât mai multe idei şi valori liberale şi occidentale (sub toate formele posibile: colaborări, recenzii etc.) într-o revistă din spaţiul comunist riguros controlat; 3. a exclude sistematic orice influenţă sau ingerinţă marxist-comunistă, naţional-ceauşistă inacceptabilă; 4. a realiza şi publica, din România de atunci, cât mai multe studii la nivel efectiv „european", o formă practică de „a aduce Europa acasă"; 5. a stabili
Viata unui om singur
217
cât mai multe relaţii critico-literare posibile, predispuse la reciprocitate şi contraservicii; 6. a începe, şi în felul acesta, să ne facem, pas cu pas, cât mai „cunoscuţi" posibil. Zeci şi zeci de critici români, tineri şi mai puţin tineri, au fost traduşi pentru prima dată într-o limbă străină. Şi în felul acesta să ieşim din izolare şi obscuritate. A fi cât mai „prezenţi" în cât mai multe publicaţii străine. Mai puţin interesaţi, deocamdată cel puţin, de importanţa şi circulaţia lor în ansamblul publicaţiilor specializate.
Intre timp, programul cultural prooccidental şi, categoric, antimarxist--ceauşist a fost - în linii generale ~ realizat. Valorează, în conştiinţa mea, mai mult decât toate cărţile străine (în definitiv, nu chiar foarte puţine) pe care le-am publicat. Sunt absolut convins că atunci când se va scrie o adevărată istorie - să nu-i spun a „rezistenţei culturale", ci mai degrabă a „ideii europene" în România, în anii dictaturii totalitare -, un astfel de efort, obiectiv vorbind, nu poate fi supralicitat, dar în nici un caz ignorat. Am mai menţionat această preocupare. Că situaţia actuală, inclusiv în anul de graţie 1999, este cu totul alta, faptul se datorează adversităţilor personale sau personalizate, de care mă lovesc de decenii. Va mai veni vorba, fără îndoială, şi despre astfel de aspecte. Dar colecţia revistei există. Inclusiv în biblioteci străine. Şi, în plus, proiectul său s-a dovedit viabil şi după 1989. Chiar dacă sub titlul schimbat Euresis, sub conducerea super-sincronizatului oportunist Mircea Martin, ea şi-a schimbat profilul. In loc de a face eforturi de a exporta, pe cât posibil, în Occident măcar unele valori româneşti, importăm frenetic, număr de număr, toate modelele culturale occidentale: „poststructuralism", „postmodernism" şi celelalte. Operaţie fundamental sterilă, de simplă aliniere. Ce nu poate atrage atenţia nimănui, tocmai fiindcă oferă texte de circulaţie curentă, banală. In Vest, cu totul fireşti, „normale" şi nimic mai mult. Care, deci, nici măcar „rentabile" publicitar nu sunt. Căci, cam câte recenzii favorabile a obţinut Euresis, în noua sa formulă? Şi-a pus cineva şi această întrebare? Cred că va rămâne fără răspuns.
Vorbesc de la mare distanţă şi cu toată detaşarea posibilă, mereu în conflict cu mentalitatea culturală dominantă. Nu pot s-o modific, bineînţeles. Dar, cândva, cred că mi se va recunoaşte măcar atât: că am introdus, în condiţii cu totul dificile, un mic „grăunte" de „liberalism literar", că am deschis o fereastră spre Occident, inclusiv spre SUA. Când am părăsit, în 1980, redactarea CREL, puteam să dovedesc oricui că, în plin comunism, revista a publicat, sub diferite forme (colaborări, recenzii, note), informaţii despre 34 de autori americani. Desfid pe oricine să demonstreze că o altă publicaţie românească, în aceeaşi epocă, ar putea să prezinte un rezultat superior, egal sau măcar comparabil la limită cu un astfel de efort. Mă comportam „normal", doar după standarde occidentale, care numai „ceauşiste" nu erau. îmi amintesc cum scoteam din texte toate citatele rituale (ale lui I.D. Bălan, de exemplu) lipind, cu mare atenţie, manuscrisul cu un scotch cvasiinvizibil adus special din străinătate. Operaţia poate stârni, azi, zâmbete. Dar, pe atunci, o astfel de cenzură internă, în sens invers, nu era lipsită de primejdii.
Nu mai intru într-o serie întreagă de detalii tehnice, referitoare la redactarea propriu-zisă a revistei. O redacţie adevărată, de altfel, n-a existat
218
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
219
niciodată. Ea era improvizată, ca să spun astfel, doar la... mine acasă. Iar revista, redacţional vorbind, o făceam singur la... telefon. Un noroc imens a fost că mi s-a repartizat, de către editura Univers, încă de la început, o excelentă colaboratoare. Poliglotă, o adevărată profesionistă, Olga Zaicik, care a înţeles, imediat, importanţa proiectului. Mă suna săptămânal, la ore fixe, şi rezolvam, pas cu pas şi destul de repede, toate dificultăţile. Ne-am înţeles perfect şi am colaborat foarte bine ani de zile, până la pensionarea sa. Fără O.Z., CREL, editorial vorbind, n-ar fi fost posibile. Am rămas şi azi în termeni excelenţi. Fără nici o exagerare: este cea mai luminoasă amintire din întreaga mea sferă de relaţii editoriale. Şi ele n-au fost, prin forţa împrejurărilor, chiar foarte puţine. Cele mai multe dezamăgitoare, incompetente, pisăloage sau, pur şi simplu, total dezinteresate de o „meserie" pentru care nu aveau nici o vocaţie. Dificultăţile, enorme, erau de altă natură.
Cele mai importante erau de ordin strict redacţional. Concepeam numere exclusiv monografice, organizate pe o singură temă (o adevărată premieră în publicistica românească de acest tip), care trebuia ilustrată atât în sumar, în rubrica de Comptes rendus, cât şi la Notes. Fiecare număr voia să se prezinte ca o unitate tematică, un adevărat izvor de referinţă. Un pariu dificil, aproape imposibil, chiar şi în străinătate, în alte condiţii redacţionale şi de documentare. Ceea ce presupunea un efort considerabil şi, uneori, de-a dreptul disperat. întreţineam o vastă corespondenţă cu români şi străini, păstrată în dosarul fiecărui număr. Dar dificultatea venea din partea colaboratorilor şi traducătorilor în limbi străine. Ei nu aveau noţiunea, experienţa şi tehnica de redactare a unor astfel de texte „pentru străinătate" : predominant informative, documentare. Tradiţia impresionistă, eseistică, literaturizarea făceau ravagii. Am redactat, în mod evident inutil, şi o serie de „Instrucţiuni pentru colaboratori". Ele se vor fi păstrat, fără îndoială, într-unui din dosarele CREL, donate BCU Cluj. Nu se înţelegea, mai ales, impulsul central, starea de spirit dominantă, care mă anima şi care ar fi trebuit să „ne" anime pe toţi: conştiinţa că putem oferi şi „noi" ceva notabil, interesant sau măcar util, strict documentar vorbind, criticii europene. Mentalitatea de eterni discipoli şi compilatori constituia, de fapt, obstacolul esenţial al Caietelor. în mod evident, o expresie directă a stării noastre generale de subordonare. Dar pasiunea mea utopică era atât de mare încât credeam, în ciuda tuturor evidenţelor, că poate fi depăşită.
într-o măsură oarecare, handicapul a putut fi într-adevăr învins, dar cu preţul unor eforturi considerabile şi de lungă durată. Un detaliu pur anecdotic: strângeam într-un plic recipisele, chitanţele şi taxele vamale şi când am făcut, în final, un „bilanţ", am observat că suma cheltuită de mine personal echivala, pe atunci, cu valoarea a... două maşini Dacia. Nu ştiu nici azi în ce măsură editura Univers se ocupa efectiv şi cu regularitate de expedierea unor „exemplare de presă" sau de „schimb". Dar, în ceea ce mă priveşte, mi-am dat seama că numai o difuzare sistematică, ritmică şi la adrese utile are unele şanse de a da rezultate. Ani de zile, am făcut deci pachete, expediate în nume personal, prin poştă (ajutat şi de L.), la toate „adresele" cu care eram în legătură. Inclusiv la mari biblioteci pariziene, Bibliotheque
Naţionale şi Centre Pompidou, unde - până în 1980 - cel puţin existau colecţiile complete ale revistei. în 1988, ultima dată când am fost a Paris, am reţinut cu satisfacţie că ale noastre CREL aveau încă o casetă proprie, în salonul oval al „Periodicelor". Se selectaseră, deci, singure, prin calitatea lor intrinsecă sau, măcar, prin „exotismul" lor.
Multe exemplare erau expediate în cadrul schimburilor pe care le organizasem cu diferite reviste. Făceam oferte în multe direcţii, cu rezultate inegale. Celebra Revista de Occidente, de pildă, întemeiată de Jose Ortega y Gasset, a acceptat schimbul doar pe o durată de un an, „de probă". Cu Neohelicon sau cu Canadian Review of Comparative Literature am avut permanente dificultăţi. Dar şi azi, după decenii de la declanşarea acestui mecanism, continui să primesc astfel de publicaţii expediate mecanic, din Portugalia, Olanda, Polonia etc. Ele nu mă mai interesau decât foarte puţin. Dar confirmau, cel puţin, că aceasta este singura metodă eficace de difuzare a unei publicaţii. Dovada cea mai evidentă era însă numărul crescând de ecouri, semnalări şi recenzii de care s-au bucurat CREL în perioada „secretariatului" meu. Le semnalam cu regularitate forurilor (Academiei de ştiinţe sociale şi politice, de care depindea „Comitetul naţional de literatură comparată", Consiliului Culturii, editurii Univers). Că ajungeau şi la DIE nu am nici o îndoială. Era, de altfel, în condiţiile de atunci, inevitabil. Şi, într-un sens, chiar... pozitiv, căci, pe de altă parte, se obţinea -„pe gratis" - un material obiectiv şi bine organizat. Şi instituţia respectivă avea tot interesul ca această operaţie să... continue cât mai mult posibil. Ceea ce asigura, indirect, şi continuitatea apariţiei revistei. Oricum ar fi, când am abandonat partida, obţinusem peste 100 de ecouri, semnalate cu regularitate în 22 de „Informări" (notate de la l-XXII). Pot fi şi azi, oricând, consultate, strânse în dosarul nr. 49 al aceluiaşi „Fond A.M.". Aş îndrăzni să afirm că nici o revistă românească, de nici un tip, n-a mai obţinut astfel de rezultate în publicaţiile străine specializate. Decepţia mea era că întreg acest efort constructiv cădea nu numai în gol (ceea ce era într-un sens firesc), dar se lovea şi de mari adversităţi, de o întreagă atmosferă ostilă. Explicabilă, într-un fel, dar profund nedreaptă.
în dosarul amintit se află şi copiile a 6 reclamaţii, total donquijoteşti, recunosc, făcute la CC al PCR, împotriva numeroaselor obstacole şi chiar sabotaje directe de care se lovea CREL. Doar câteva exemple semnificative, pentru a putea înţelege, în mod exact, ambianţa şi tensiunea în care lucram. Să nu uităm, mai ales, că toată această aventură se desfăşura după tezele din iulie 1971, ceea ce spune, cred, totul. Un conflict intern, extrem de violent, a izbucnit dintr-un motiv pur „tehnic". întreţineam - cum am menţionat - o vastă corespondenţă cu en tete-ul revistei. Primeam şi ofeream reviste în schimb. Solicitam şi obţineam diferite colaborări fără ca pe coperta revistei numele meu să fie însoţit de cea mai banală titulatură redacţională. Am cerut deci - cam după cinci ani de la apariţie - o recunoaştere, pur formală, a calităţii de „secretar al comitetului de redacţie". Pentru facilitarea şi regularizarea, într-un fel, a întregii mele activităţi redacţionale. O ficţiune, la care însă Vasile Nicolescu s-a opus cu vehemenţă
220
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
221
la CC şi chiar la... „Popescu-Dumnezeu". Din fericire, Mihnea Gheorghiu, care a înţeles necesitatea acestei formalităţi, a sprijinit cererea mea şi astfel am dobândit, cu scandal, o minimă recunoaştere şi calificare „oficială". Rezultatul, între altele? O campanie de presă orchestrată chiar de V.N., care a atacat personal Dicţionarul... şi jOle! Espana. Pentru a nu mai vorbi de Hermeneutica lui Mircea Eliade. V.N., total diletant în astfel de domenii, scrisese un fel de „prefaţă" la traducerea românească a Aspectelor mitului şi voia să pozeze în recuperator unic al lui M.E. în cultura română. Iar eu trebuia să fiu înlăturat, „distrus" etc. Acestea erau moravurile. De fapt, nu numai ale epocii, dar şi ale „psihologiei naţionale" şi „literare". Din nefericire...
O altă categorie de adversităţi era reprezentată de aşa-zişii „colegi". Marin Sorescu, de pildă, m-a reclamat (cred că am mai amintit acest episod) că nu este „popularizat" în revistă. Deşi, din proprie iniţiativă, la Chronique des traductions, două dintre volumele sale fuseseră prezentate, la timpul lor. Mi-a fost deci foarte uşor să demontez această acuzaţie. Mentalitatea curentă era însă cum nu se poate mai simplă, subdezvoltată şi ostilă. O astfel de revistă „trebuia" să scrie doar despre „ei", despre scriitorii români-vedete. Publicaţia nu se ocupa de „ei". Trebuia deci neapărat să fie bagatelizată, ignorată sau atacată. Nu exista nici cea mai mică noţiune despre necesitatea acestui nou tip de revistă. Ceea ce unii tineri publicişti, „europenizaţi", au înţeles totuşi imediat. Andrei Corbea, de pildă, mi-a făcut chiar o vizită, la Cluj, venit de la Iaşi, pentru a pune bazele unei colaborări regulate. In schimb, la polul opus, un Ov.S. Crohmălniceanu bagateliza, peste tot, revista, declarând-o - suficient şi superior - de tip „universitar". Să zicem că aşa stăteau lucrurile. Dar de unde şi până unde o revistă românească de „tip universitar", în condiţiile mai ales de atunci, reprezenta o carenţă, un defect? Pentru a nu mai aminti că mai toate revistele româneşti „universitare", cărora le trimiteam revista, refuzau s-o semnaleze. O ignorau. O stupidă „conspiraţie a tăcerii" se generalizase. Şi rămân şi azi recunoscător lui G. Dimisianu, care la România liberă reuşea, adesea, să spargă această absurdă blocadă. Intenţiile sale mi-au fost confirmate, mult mai târziu, chiar de către G. Ivaşcu, reîntâlnit întâmplător, odată, la Uniune, cu prilejul decernării unor premii.
Să zicem că toate aceste aspecte ţin, până la un punct, de anecdotica istoriei literare româneşti minore din perioada comunistă. O constatare mult mai gravă privea starea reală de totală subdezvoltare a culturii române, pe care redactarea şi editarea CREL o scoteau cu brutalitate în evidenţă. Ceea ce am observat imediat a fost lipsa cvasitotală a cadrelor medii din editura românească. Respectiv, buni redactori, poligloţi, buni traducători, buni tehnoredactori, buni corectori de limbi străine etc. Fără această categorie de colaboratori, nici o revistă în limbi străine, în nici o ţară dezvoltată din lume, nu poate fi editată. Şi fără să dramatizez câtuşi de puţin, este greu de descris „disperarea" mea când, după pensionarea Olgăi Zaicik, mi s-a repartizat o redactoare care nu ştia nici măcar o... singură limbă străină. O catastrofă! Nu-i mai dau numele, căci, altfel, era bine intenţionată, dar total dezarmată. Să mai notez, în sfârşit, şi insolenţa unor redactori şi
tehnoredactori de la Univers (pe care iarăşi nu-i mai nominalizez), când îmi răspundeau impertinent că ei n-au nici o „obligaţie" faţă de mine şi că eu nu pot să le dau „ordine". Astfel de umilinţe m-au însoţit ani mulţi. Rămân şi azi uimit de capacitatea mea de rezistenţă, de atunci, la astfel de lovituri şi insulte nemeritate.
Nici „relaţiile externe" n-au fost scutite de momente şi situaţii neplăcute. Rezum totul la maximum, într-un stil cât mai neutru şi sec posibil, pentru a nu cădea într-o perpetuă Jale". Pe primul loc aş situa boicotul şi denigrarea sistematică a revistei de către reprezentanţii diasporei, ai exilului. Unii, evident, de valoare, dar plini de prejudecăţi şi cu spiritul polemic total deviat. Că eu însumi eram, prin definiţie, în astfel de cazuri, o persoană profund antipatică (prin spirit de independenţă, unele realizări, resentimente polemice exportate în Occident etc), acest fapt introducea doar o notă agravantă în plus.
Umilitoare erau şi două categorii de scrisori. Unele de-a dreptul agresive, insultătoare, atunci când, dintr-un motiv sau altul, n-am putut publica un anume text, de altfel nesolicitat. îmi vine greu să uit impertinenţa unui oarecare Lionel Richard (am mai amintit de acest nume), corespondent de o rară insolenţă. Agresivitatea unui alt personaj, Giovanni Lista, specialist în „futurism", se cere de asemenea menţionată. Am clasat de mult aceste incidente în categoria „riscurilor profesionale". Mai dureroase, fiindcă semnificaţia lor privea statutul întregii culturi române, erau unele răspunsuri şi refuzuri categorice. între 23 august şi septembrie 1972, s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările celui de al Vll-lea Congres Internaţional de Estetică. Prilej pentru editura Univers de a edita, în franceză şi engleză, volume de „Studii de poetică" de G. Călinescu şi unul, în limba germană, de studii despre metaforă de Tudor Vianu. Ei bine, toate încercările mele de a găsi recenzenţi străini pentru aceste traduceri, apărute un an mai târziu, au eşuat în mod lamentabil. Toţi cei solicitaţi se derobau, se scuzau, mă refuzau mai mult sau mai puţin politicos. Poate cel mai sincer şi mai direct s-a dovedit un olandez: este vorba de autori români total necunoscuţi în Vest, în afara curentelor şi modelor dominante (deci... perimaţi), neîncadrabili sistemelor occidentale de referinţă. Ceea ce era, din nefericire, adevărat.
Toate acestea, în definitiv, le înţelegeam, fiindcă, într-un sens deloc neglijabil, exista şi baza obiectivă a unor astfel de reacţii negative. Dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alte două tipuri de Judecăţi negative". Să le definim, eufemistic, astfel. Câte un obscur profesoraş, plecat de pe la noi, revenit în ţară, cu mari ifose de „universitar american", lansa, în trecere, câte un verdict dispreţuitor: „revistă eclectică". Şi toţi redactoraşii de pe la noi, servili şi epigonici, preluau din zbor calificativul şi mi-1 aruncau superior în obraz. Or, în condiţia de atunci, CREL nu puteau avea, obiectiv vorbind, o direcţie critică unică. Ele nu puteau fi nici exclusiv „semiotice", „structuraliste", „mitocritice" sau nu mai ştiu cum. Scopul lor era de a ne face doar cunoscuţi, în mod pe cât posibil sistematic, pe cât mai multe planuri. Ceea ce nu se înţelegea. Dar astfel de verdicte slăbeau, într-un sens, în unele cercuri, prestigiul revistei, care de abia îşi luase zborul.
222
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
223
Teribil de nedreaptă şi insultătoare mi s-a părut mai ales o „opinie", să-i spunem astfel, a lui Paul Goma, amintită în trecere (Scrisori..., p. 305). Am evocat acest episod şi în capitolul anterior şi trebuie să revin, deşi cu extremă neplăcere, din motive documentare, demonstrative şi intenţionale. „Nu i se cunoaşte" nici un articol în favoarea regimului comunist. Dar mi-am... „trădat menirea" (sau „misiunea"), făcând... CREL. Când, dimpotrivă, tocmai aceasta era... „menirea" sau „misiunea" mea. Nu cea politică, precum credea P.G., în mod complet greşit, fanatic. O publicaţie care, categoric, numai comunistă, ceauşistă şi propagandistică n-a fost. A o considera astfel reprezenta o cruntă aberaţie. înseamnă a nu-i fi deschis un singur număr. Să-i mai amintesc şi de Jose Ortega y Gasset, cel din El libro de las misiones (1940): „Misiune înseamnă... ceea ce omul ţine să facă în viaţa sa"? Or, eu asta „ţineam" să fac: să scriu doar cărţi, să afirm o anumită atitudine ideologică. Şi nimic mai mult. Nu să devin un om politic militant, toată viaţa. Dar astfel de motivaţii depăşeau nivelul cultural şi de înţelegere al preopinentului meu. Căruia nu-i neg nici acum unele calităţi de bază. Doar profund alterate de împrejurări şi de orgoliul său imens, maladiv. Regretabil...
îmi este imposibil să evaluez, definitiv şi cu deplină claritate, rezultatul final al acestor publicaţii străine. Sentimentul de decepţie, de afectivitate frustrată şi chiar de tristeţe mă domina. Eforturi considerabile, multe umilinţe, rezultate mediocre, incerte. Am plătit, orice s-ar spune, mult prea scump unele realizări, totuşi, incontestabile. Dar, în total contratimp istoric, fără alte satisfacţii decât unele emoţii pur abstracte. Or, un autor, oricare ar fi el, nu „trăieşte" numai cu aşa-zise „dosare de presă", cronici şi semnalări bibliografice. Un interes real pentru astfel de lucrări n-a existat, în primul rând, în ţară. A lipsit, mai ales, în permanenţă, acea ambianţă minimă de simpatie personală semnificativă, empatie, semiafectivă, semiintelectuală, care încurajează şi consolează. Sub acest aspect, singurătate totală. Prea multe minimalizări, obstrucţii, bagatelizări, adversităţi, birocraţie, formalităţi. Decalajul de preocupări era şi a rămas, din nefericire, prea mare. Iar recepţia externă, moderată - firească într-un fel la nivelul relaţiilor literare româneşti incipiente ale epocii -, nu putea aduce nici o „consolare". Experienţă benefică, totuşi, într-un fel, pe planul înţelegerii mecanismului succesului şi al recepţiei. Ce înseamnă valoare „absolută" şi de „circulaţie", singura care contează în această ordine de preocupări? Cunosc, din interior, valoarea publicităţii şi a sistemelor de relaţii internaţionale. Ştiu bine, şi prin numeroase exemple, ce competenţă reală au gazetăraşii literari francezi, pe care şi Balzac îi detesta încă din secolul trecut (Evadări..., p. 130). Dar, din păcate, experienţa rămâne, obiectiv vorbind, intrasmisibilă, incomunicabilă. Trebuie să fac reale sforţări pentru a o asimila, mai întâi, eu însumi. Apoi s-o transmit şi altora, fie şi sub această formă scrisă, inevitabil imperfectă şi foarte greu convingătore.
Sentimentul de a cădea mereu în gol rămânea persistent, obsedant, suportat cu riguroasă şi constantă filozofie stoică. Decalajul nivelurilor culturale (personal, românesc sau străin) se dovedea în permanenţă mult
prea mare. Nu era vorba - şi adevărata dramă culturală abia de la acest punct începe - numai de o totală incompatibilitate dintre sistemul cultural socialist şi al lumii libere. Intervenea, în primul rând, un decalaj imens de preocupări, orientări, diferenţe enorme de tradiţii, nivel cultural, metode şi posibilităţi de documentare româneşti. Făceam, pas cu pas, o teribilă -pentru mine mai ales - „descoperire": într-o critică literară de factură impresionistă, estetizantă, de literatură cu şi despre literatură (dominată de doi scriitori-romancieri: unul ratat, E. Lovinescu, altul semirealizat, G. Călinescu), lucrările critice de tipul meu nu aveau, obiectiv vorbind, nici o şansă. Nu puteau fi integrate, asimilate, înţelese. O cauzalitate strict istorică, incontestabilă.
în plus, ieşea în evidenţă contrastul şi mai violent cu cultura dominantă a epocii, de poeţi şi publicişti, care nu aveau şi nici nu puteau avea noţiunea unei alte concepţii culturale şi critice. Sintezele de referinţă, lucrările enciclopedice, teoretizarea şi generalizarea speculativă, sistemul de idei (literare în speţă) erau şi rămâneau mari necunoscute. Vorbeam, pe scurt, un alt limbaj şi faptul se simţea imediat. O reală comunicare culturală nu era posibilă. Unicul efort care se făcea era exclusiv în direcţia exportării „poeziei", genul cel mai puţin exportabil din şi în orice literatură. Am mai subliniat şi anterior această situaţie, deoarece ea defineşte o incompatibilitate şi o' contradicţie esenţială. Doar ideile generale sunt, în principiu, comunicabile efectiv.'Metaforele, simbolurile, „cântatul din frunză", foarte, foarte puţin. O bună şansă au şi unele romane şi chiar piese de teatru. Dar, cam atât.' Eseul românesc a primit un impuls serios, după 1989, exclusiv prin emulaţiile cu ediţiile pariziene ale unor cunoscuţi scriitori din diaspora. Am mai amintit de ei şi nu-i mai citez.
De multe ori, de-a lungul acestei Vieţi, am fost stăpânit de un puternic sentiment de inhibiţie, echivoc şi profundă ambiguitate. Este o temă ce a mai fost evocată („Relaţiile externe") şi ea va mai reveni cu certitudine. Deoarece, interferenţele şi suprapunerile de planuri, fiecare cu motivaţia sa „autobiografică", sunt permanente şi inevitabile. Aproape despre fiecare act, gest, reacţie interioară sau publică - despre unul sau altul dintre evenimentele şi aspectele despre care „depun mărturie" - se poate vorbi în termeni de pro şi contra, de „alb" şi „negru". Egali de legitimi. Cine vrea să fie sincer până la capăt, nu poate să nu recunoască această permanentă oscilaţie interioară, schimbarea continuă, inepuizabilă, spontană - categoric involuntară - a unghiului memorialistic de percepţie. Evident, doar pentru cine are simţul nuanţelor, nu este un dogmatic sau un fanatic. Şi, mai ales, nu cade în păcatul mortal al amintirilor de acest tip şi, în definitiv, al oricăror amintiri: „literaturizarea", dorinţa de „a face frumos". Pentru a nu mai vorbi de indecenţa, obscena, narcisista punere egolatră în valoare. De eroizare şi infatuare. Cine pretinde că poate fi mereu erou, zi de zi, ori n-are nici'o noţiune obiectivă despre „eroism", ori pune în circulaţie - admit cu multe circumstanţe atenuante - o imagine falsă, trucată. Ea poate fi, uneori, „frumoasă". Dar autentică, în mod categoric, nu este. Iar a induce în eroare, sub pretext de „literatură", mi se pare şi indecent şi imoral.
224
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
225
Să revin, totuşi, la cazul acestor cărţi şi publicaţii străine. Ele pot fi, la fel de bine, elogiate, supralicitate şi minimalizate. Pot spune, unora şi altora, şi foarte mult şi foarte puţin. Depinde de unghiul din care le priveşti. Uneori le consider realizări evidente (şi, uneori, culmea!, chiar şi sunt). Alteori le văd doar ca eşecuri, totale ori parţiale şi, mai ales, totdeauna scump plătite. De unde, gustul lor invariabil amar. O experienţă culturală interesantă şi pozitivă pe o latură. Un progres indiscutabil în unele direcţii. O primă revistă de studii literare în limbi străine, este - oricum am privi lucrurile - o primă revistă de acest gen în cultura română. Alteori, din nefericire, un pas într-adevăr înainte, dar strangulat, blocat, alterat, chiar mutilat, de împrejurări şi de „istorie". Ce alibi superb, magnific şi îngrozitor de ipocrit, totuşi, gestul acesta de a ne ascunde mereu „după" istorie! De a da vina mereu doar pe „istorie"! Ca şi cum în „istorie" n-am fi şi noi, cu toţii! Ca şi cum „istoria" n-am face-o şi noi, cu toţii, într-o măsură sau alta! Fără nici o posibilitate de a evada din ea un ceas, un minut, o secundă! Aş dori deci să se termine odată cu scuza şi emfaza bombastică a „istoriei". Scuză comodă, laşă, mizerabilă, pentru toate oportunismele şi actele noastre de supravieţuire. Sunt o „lichea" fiindcă mă obligă „istoria". Nu! Sunt „lichea" fiindcă pur şi simplu sunt o „lichea". Aşa m-am născut şi aşa voi muri! Uneori îmi vine chiar „să scuip" pe „istorie" ca C. Noica. Dar în cu totul alt sens şi din cu totul alte motive...
Deci este vorba de cărţile mele traduse şi editate în limbi străine, în ţară şi străinătate. Strict bibliografic vorbind este, de departe, cel mai mare efort pe care 1-a făcut critica română de când este ea. Primul critic român tradus în Japonia, de două ori... „piratat" la Belgrad, de patru ori editat la Paris şi în spaţiul francofon, al doilea critic român, din România, editat în SUA, tradus în bune condiţii în Italia etc. etc. (şi amintesc doar unele dintre volume). Toate acestea sunt realităţi incontestabile. Nici un „clasic" al criticii române nu poate oferi ceva asemănător. Verificabile, punct cu punct, până în pânzele albe! Şi... totuşi! Am rămas acelaşi etern marginal, un cvasinecunoscut (cel puţin sub acest aspect) în propria mea cultură! Până acolo încât astfel de precizări strict „obiective" încep să sune a revendicări pline de resentimente. Să sune fals în gura mea. Ceea ce, categoric, nu este starea mea de spirit. Nici, mai ales, intenţia mea. Un succes, evident, umbrit, deci, de un insucces şi mai evident. Şi nu o singură dată! Ci de la început până la sfârşit. Ceea ce, să recunoaştem, numai comod nu este.
O observaţie asemănătoare se poate face şi despre recenziile, referinţele, menţiunile bibliografice, citatele etc. Dacă reţin şi faptul că sunt citat de şase-şapte ori în Ouverture(s) sur un comparatisme planetaire de Etiemble (1988) - aş putea aminti şi alţi autori - o fac exclusiv pentru sensul anticipativ, precursor, premonitoriu al unor astfel de „prezenţe româneşti". O formă incipientă, aproape insignifiantă, dar reală, de participare şi integrare în „literatura (respectiv critica) universală". O realitate şi ideal în care cred cu tărie. O mică prefigurare a literaturii viitorului. Fără frontiere administrative, canoane restrictive, bariere, cenzură şi alte obstacole. Sunt, în acelaşi timp, un „român" şi un „liber cetăţean al lumii". O poziţie total
neînţeleasă, neasimilată, în România actuală. Ea pare încă o enormă extravaganţă. Suntem de altfel, şi la acest capitol, la coada mai tuturor cozilor...
Totul era umbrit (formulă foarte blândă) şi de lipsa de eficienţă, efecte, ecouri - cum vrem să le spunem - ale unor astfel de „demonstraţii". Am dovedit, într-un sens cel puţin, că „se poate". Că „schimbarea mentalităţii" studiilor literare româneşti este posibilă. Mai mult decât atât: că o schimbare de paradigmă nu rămâne chiar o utopie. Că am putut da, în definitiv, un mic exemplu personal, să nu-i spun „pedagogic" şi cu atât mai puţin „patriotic". Doar o simplă dovadă că şi în cultura română (în condiţii extrem de dificile) se pot face unele studii literare de nivel internaţional, exportabil, comparativ. Am fost tradus, recent, în spaniolă şi inclus într-o antologie. Unii vor spune: ei şi? Dar mă grăbesc să răspund fără nici o infatuare: în definitiv, cam câţi critici români, din România, sunt traduşi, totuşi, în spaniolă? Şi astfel de întrebări pot fi puse şi în alte împrejurări. Şi ele răsună, încă o dată, în gol.
Nu se reţine - şi mă grăbesc să precizez: nu se poate încă reţine - mai ales efectul cel mai'profund şi de lungă durată al acestei activităţi „externe": schimbarea radicală a mentalităţii literare. Gestul de a propune metode şi soluţii proprii, fără nici o inhibiţie, din România. Tentativa, aventuroasă, de „a intra" fără complexe în critica internaţională. Dintr-o ţară fără tradiţii de acest gen, fără nici o recunoaştere pe plan internaţional. Când l-am rugat (naiv, bineînţeles) pe Rene Wellek să.... introducă în a sa A History of Modern Criticism şi câţiva critici români, mi-a răspuns sec: My book is encyclopaedical enough şi mi-a închis definitiv gura. Semnificaţia - de trecut tot la activul acestei operaţii - poate fi şi extinderea aparatului meu documentar. El echilibrează, aş spune din plin şi în mod fericit, exclusivismul eternelor citate şi trimiteri franceze.
Pentru prima dată, aş spune, într-o lucrare scrisă altfel, după o metodă proprie, mai curând anglo-saxonă sau germană, de asemenea proporţii (mă gândesc în primul rând la cele 6 volume ale Biografiei ideii de literatură), bibliografia excesiv francofonă este echilibrată, contrabalansată, completată cu referinţe şi din alte zone critice (anglo-saxone, germane, italiene, chiar spaniole). Şi,'mai ales, pe picior de egalitate. Detest profund pe criticaştrii români care concep critica şi teoria literară română doar ca o colonie a arondismentului 6 al Parisului. Sigur că revin, obsedat, la această temă! Dar prea am fost jignit de mărunţi mediocri, infatuaţi doar pentru faptul că aparţineau unei mari şi strălucite culturi. Şi această mantie somptuoasă acoperea şi mediocritatea lor agresivă. Bineînţeles, nici această schimbare evidentă de orientare, metodă, documentare etc. n-a atras la noi atenţia. Şi, mai ales, ineditul temei mele critice: prima „istorie" sau „biografie", în principiu completă, a ideii de literatură... din lume. Primul volum a ieşit, ca să spun astfel, „în lume", prin intermediul editurii americane. Dar restul are toate şansele să vegeteze, în continuare, în obscuritate.
Adept convins al iniţiativei particulare în toate domeniile, nu pot să nu menţionez şi faptul că toate publicaţiile mele străine sunt - de la început şi până la sfârşit - iniţiative strict particulare. Ele nu s-au bucurat de nici
226
Adrian Marino
un sprijin oficial. Nici material, nici editorial, nici logistic, nici de orice altă natură. într-un anume sens, cred - sincer - că este vorba, ţinând seama, mai ales, de condiţiile date, de realizarea cea mai „remarcabilă" a publicisticii mele. Numai că, şi de data aceasta, ghilimelele sunt de rigoare. Acest efort şi iniţiativă n-au atras atenţia nimănui. Fapt, de altfel perfect explicabil: astfel de acţiuni nu intrau, în nici un fel - mai ales în deceniile anterioare -în preocupările criticilor români. Evaluam pe planuri total diferite. De nivele radical deosebite. Vorbeam un alt limbaj. Ermetic. Incomunicabil.
Devine acum, sper cel puţin, foarte limpede, de ce toate aceste realizări au, fără excepţie, şi reversul lor negativ. Că există cauze obiective nu contest: handicap istoric, lipsă de tradiţie, de legături, de experienţă, decalaj cultural, antipatie personală, spirit de concurenţă etc. etc. Dovedeam că „se poate". Tăcere! Spărgeam, efectiv, o blocadă. Tăcere! Pentru prima dată, critica română făcea şi realiza, cel puţin în parte, astfel de acţiuni de pionierat. Şi nu întâlneam, mai totdeauna, decât obstrucţie, boicot, bagatelizare etc. Nu exagerez şi nu dramatizez nimic. Dacă aş intra în toate „mizeriile" de la România Literară (de pildă) mi-ar trebui pagini întregi. De „succes" nici nu poate fi vorba. Dar, de cele mai multe ori, nici măcar efectul de „curiozitate", aş spune legitimă, nu atrăgea atenţia.
Şi acum se pune întrebarea esenţială. Nu neapărat „literară". Nu neapărat „critică". Ci pur şi simplu „umană": poţi „să mai iubeşti" o cultură care n-a recunoscut şi înregistrat, uneori doar bibliografic, o astfel de activitate? Această concluzie „m-a mizantropizat" şi, într-un fel, m-a şi îndepărtat, progresiv, de „viaţa literară" şi de „literatură". Capitolele finale din Biografia ideii de literatură (volumul 6), se ocupă de altfel, tocmai de tema „antiliteratură". Pentru mine ea este însă mult mai mult decât o simplă „idee literară". Despre toate acestea, pe larg, într-un capitol următor. Acolo voi lichida definitiv toate conturile mele cu o „activitate" pe care am părăsit-o, chiar dacă la sfârşitul vieţii, pentru totdeauna. Căci ea nu mi-a dat, mai niciodată, vreo satisfacţie reală.
17
Relaţiile cu regimul
Capitolul cel mai dificil al acestei Vieţi - pe care regret tot mai mult că am început s-o scriu, de dus totuşi până la capăt şi cu orice preţ, efort tot mai greu de suportat - este evocarea şi mai ales definirea exactă, chiar brutală, a relaţiilor cu regimul comunist, după eliberarea mea din DO, în 1963. îmi propun să le evoc fără nici un fel de scuze şi complezenţe. Doar cu maximă luciditate şi răceală şi cu toată demistificarea obiectivă posibilă. încerc să înţeleg şi, mai ales, să mă înţeleg, în condiţii extrem de dure şi pline de umilinţe. Blocat şi de incapacitatea, aproape tragică, de a mă retranspune uneori într-un alt moment istoric, cu multe decenii în urmă. Radical deosebit, în orice caz, de cel actual, cu unele analogii totuşi.
Uneori îmi spun că vin şi scriu, parcă, de pe o altă planetă. Nici o sinceritate, oricât de crudă şi nemiloasă, nu poate evoca în mod exact condiţiile reale, sufleteşti şi sociale, riguros autentice, în care am revenit în libertate. Şi, în consecinţă, de ce şi mai ales cum să mă fac „înţeles"? Să „explic" modul în care am fost obligat să supravieţuiesc şi să mă „adaptez", într-un fel, unor condiţii extrem de dificile, într-un nou regim social şi moral şi chiar să progresez, să scriu şi să realizez unele proiecte. Despre multe detalii îmi amintesc cu dificultate. Despre altele, o fac cu o silă imensă. Nu cer nimănui nici compătimiri şi, cu atât mai puţin, aprobare sau „iertare". Şi, încă o dată spus, gândul că astfel de intimităţi ar putea intra pe mâinile unor siniştri „comentatori" mă umple de pe acum de repulsie. Cel puţin, după moartea mea, voi fi scutit de acest spectacol, pe care-1 prevăd, de pe acum, umilitor şi penibil.
De fapt, tendinţa fundamentală - mai mult chiar: impulsul cel mai adânc al conştiinţei mele - a fost şi a rămas, mereu, în esenţă, dorinţa pur defensivă de „a uita". De a şterge chiar cu buretele un trecut profund nefericit. Dar nu din cauza suferinţelor fizice, deloc neglijabile, şi nici de ordin moral. Nu din simplă laşitate sau uitare strict defensivă. Nu-mi ascund, în nici un caz, capul în nisip. A trăi însă numai din amintiri urâte, mereu cu pumnul în rană, este - cel puţin în cazul temperamentelor constructive de tipul meu - metoda cea mai sigură de ratare, sterilitate definitivă, iremediabilă. Cum poţi să mai construieşti ceva când eşti imediat invadat de zeci, sute de amintiri obsedante, dureroase? De nedreptăţi,
228
Adrian Marino
umilinţe, resentimente? Practic fără număr? Din fericire, am reuşit în cea mai mare măsură din instinct, să depăşesc acest prag psihologic. Şi deci să mă salvez şi astfel să realizez mult-puţinul pe care am izbutit „să-1 construiesc" într-o cultură total subdezvoltată. Cel puţin în domeniul meu de activitate. Un rol involuntar de „pionier" semineopaşoptist, semidonquijotesc. Un procedeu terapeutic, un fel de anesteziant şi narcotic, profilactic şi defensiv în acelaşi timp, care cred că „m-a salvat". Trebuie neapărat menţionate şi o serie de date, care vor ajuta la înţelegerea cât mai exactă a unei astfel de stări de spirit insolite. Cred că - pentru a sintetiza şi rezuma la maximum - patru au fost reacţiile fundamentale care m-au dominat începând cu primii ani de „libertate". Noţiunea trebuie pusă, bineînţeles, bine de tot, între ghilimele.
Poate cea mai profundă şi în orice caz cea mai imediată, a fost dezamăgirea şi dezgustul de aşa-zisa „politică". Precizez cu toată claritatea: de forma pe care, vrând-nevrând, am trăit-o, nu de conţinutul „angajamentului" meu politic. Din DO ieşisem cu o imensă repulsie de „politica" intrigantă, mediocră, sterilă, practicată de „Dr." Bratu şi alţi pseudorezistenţi de operetă. Ei nu înţelegeau un lucru esenţial: poţi fi profund anticomunist şi în acelaşi timp să rămâi... intelectual şi chiar autor virtual. Şi deci să ai un alt tip de comportament, de a reacţiona şi stil de manifestare decât al unui simplu activist. A cărui „ideologie" era pur negativistă, radical şi simplist „contra". Fără nici o direcţie şi plan constructiv de reconstrucţie. Bineînţeles, în aceste condiţii, nici un dialog nu era posibil. Interveneau, în acelaşi timp, şi insuficienţele mele - să le spun eufemistic - temperamentale. Eram dezarmat, cât se poate de prost adaptat unei astfel de confruntări. Mult prea sensibil şi susceptibil. Mult prea emotiv şi orgolios. Pur şi simplu nu acceptam să fiu la „ordinele" politice ale unor mediocri inculţi, care doar îşi camuflau în „anticomunism" toate ambiţiile şi veleităţile de putere, carieră politică şi „glorie" nemeritată.
Cel puţin la fel de puternică şi determinantă a fost şi a rămas, până azi, dorinţa şi voinţa de „a scrie", a construi o serie de cărţi, având în centrul lor valori după mine esenţiale, fundamentale. Ieşisem din Lăţeşti cu o voinţă imensă de a studia, de a lucra, de „a scrie". Nu cred că trebuie omis nici detaliul că eram la vârsta când acest instinct (ca să nu-i spun totuşi „vocaţie") se manifesta cu toată tăria şi intransigenţa. Fusesem smuls din preocupările mele esenţiale, pe care le-am continuat (cum am arătat foarte fugitiv de altfel), fie şi în forme imperfecte, la Lăţeşti. Iar acum voiam să le reîncep, să mă desfăşor, să acţionez cât mai liber şi cât mai activ posibil, începea, în acelaşi timp, şi un proces inevitabil de conştiinţă. Dar, în definitiv, este chiar atât de culpabilă pasiunea studiului, „indiferent" de condiţiile în care ea era obligată să se manifeste ? Şi alţii şi-au pus aceeaşi problemă: să creezi calm şi cu perseverenţă, în vremuri tulburi. Exemple ilustre : T. Mann, sub hitlerişti, A. Michnick sub comunişti etc.
Dilema era teribilă pentru această categorie profund nefericită: a alege şi a naviga între dezgustul imens faţă de regim şi pasiunea invincibilă pentru studii şi idealul cultural personal, care, până la urmă, se dovedeşte factorul cu adevărat determinant. Cine n-are astfel de preocupări, lipsit de
Viata unui om singur
229
orice vocaţie, ideea de „operă personală" fiindu-i total străină, poate să ridice indiferent din umeri. Şi această categorie este, de departe, dominantă. Din această direcţie nu este de aşteptat nici o înţelegere. Dar pentru cei puţini, preocupaţi, poate chiar obsedaţi de aceste dileme cruciale, se pune imediat întrebarea esenţială: merită preţul plătit pentru rezultatele obţinute? Ce este preferabil: să te fi manifestat, în continuare, în mod deschis, ca revoltat ireductibil ? Sau să încerci să faci tot ce este posibil, în condiţii cât mai onorabile şi demne? Numai că „preţul" plătit se dovedea adesea mult prea mare faţă de rezultatele obţinute. Care sunt, de fapt, criteriile şi ierarhiile reale, obiective, legitime, teoretic-valabile ? Oricum, intervine, în orice împrejurare de acest tip, şantajul odios, pe care aş vrea să-1 denunţ în primul rând. Cu toată convingerea şi energia.
Că am suferit umilinţe şi cedări nu contest. Cine poate fi „erou" zi de zi, ani şi chiar decenii întregi, mai ales sub un regim dictatorial, represiv, terorist? Dar punând cap la cap toate episoadele prin care am trecut, îndrăznesc să afirm că nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine, în esenţă, de viaţa mea. Trăită adesea în condiţii-limită, chiar disperate. „Preţ" prea mare? Inevitabil? N-am nici până azi un răspuns definitiv, riguros, inatacabil, la această întrebare. Până la urmă, îmi spun, ca o consolare de ordin istoric: „opera" salvează în cultură, în ultimă analiză, toate slăbiciunile „creatorului". Folosesc cuvinte mari - evident, prea mari - doar pentru claritatea definiţiei unei situaţii dificile, în care alături de alţii am fost prins şi eu ca într-un cleşte. Dacă a urât cineva din această cauză mai profund şi definitiv comunismul, acesta am fost eu. Am curajul să fac această afirmaţie, poate pentru unii exagerată, dacă nu bombastică. Dar perfect adevărată şi, mai ales, „trăită". Până la capăt. De judecata spectatorilor gură-cască din galerie sau de la TV, m-am dispensat de mult, definitiv şi cu toată convingerea. Pe ea nu mai dau de mult, trivial spus, doi bani...
Capitală era şi starea de spirit publică, generalizată, la revenirea (să-i spunem) în „activitate". Situaţia părea pe atunci (şi chiar era) ireversibilă. Este ceea ce am definit, mult mai târziu, după 1994, Mitul „situaţiei ireversibile". El a dezarmat, a descompus moral, multe conştiinţe mai slabe. A făcut chiar adevărate ravagii. Regimul părea consolidat definitiv. Ceauşescu era primit triumfal în Occident. Spectacolul de la Buckingham Palace, în caleaşca regală, alături de regina Angliei, rămâne una din scenele cele mai penibile şi groteşti ale „coexistenţei paşnice". Iar noi îi plăteam preţul. Ne simţeam abandonaţi, neînţeleşi, respinşi, inclusiv de întreg stângismul occidental dominant. Speranţe, se părea, că nu mai existau din nici o direcţie.
Cred şi acum că această degradare morală a fost una, poate chiar cea mai mare victorie ideologică a regimului comunist-ceauşist. Situaţia unui intelectual anticomunist, într-o perioadă când totul părea pierdut, este greu, foarte greu de evocat azi şi de la mare distanţă, în toate detaliile concrete, cotidiene. Dar el a fost cauza esenţială a multor cedări, pe un fond uman, să recunoaştem, de agresare şi alarmă permanentă a instinctului de conservare. Frica, Securitatea, psihologia deprinderii şi a adaptării strict defensive au făcut adevărate ravagii. Nu-1 admit în nici un caz, dar nici nu
230
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
231
arunc cu piatra într-un M. Botez, de pildă, care nu-şi mai făcea, de fapt, nici o iluzie despre Occident. Credulitatea sa uimitoare era doar că se mai putea spera, în cadrul sistemului, într-un anumit respect (şi chiar recunoaştere) a unor merite şi competenţe profesionale. O naivitate totală! Când, la putere, domnea - în modul cel mai fanariot posibil - odioasa clasă nomenclaturistă, bazată exclusiv pe contraselecţie profesională. Bietul naiv, intelectualul de bună condiţie, M. Botez!
Dar era chiar atât de „naiv", ca mulţi alţii de altfel, când De Gaulle şi Mitterand sacralizau regimul comunist şi postceauşist ? Trebuie recunoscut că sistemul a reuşit, din plin, mistificarea abilă a Occidentului într-un dublu sens: de a impune o imagine exterioară favorabilă şi o descurajare totală a rezistenţei interne, fie şi potenţiale. Puţinele exemple rămân cazuri strict izolate, fenomene pur psihologice şi nimic mai mult. O astfel de situaţie tragică va continua, cu unele nuanţe, după cum voi arăta, chiar şi după 1989. O epocă nenorocită, în care intelectualul român, fie şi cel mai bine intenţionat, se vedea complet dezarmat şi abandonat. Trebuia să se orienteze şi „să se descurce" singur, fără nici o stea polară, fără aliaţi şi fără speranţe. Un învins fără glorie al unei istorii cinice, care-şi bătea joc atât de „legile istoriei" („futurologia" - un bluf perfect), cât şi de criteriile legitime, ori măcar posibile (o epocă de iraţionalitate, spontaneitate, absurditate şi amoralism fără egal). Zeci de cărţi de politologie „explică" - dar este un fel de a spune - o astfel de crimă politică perfectă, inevitabilă şi ireparabilă.
La acest nod de obstacole de netrecut şi foarte greu de desfăcut (orice analiză doar schematizează şi simplifică aproape grosolan o situaţie infinit mai complicată) se adaugă încă un handicap. Pentru intelectualul şi scriitorul român, în imensa sa majoritate, el s-a dovedit în acelaşi timp catastrofal şi hotărâtor: dezideologizarea totală, dezarmarea ideologică a mediului în care pătrundea şi se manifesta. Depolitizare integrală. O „rezervă naturală", indigenă, de liberalism, fie şi foarte vag, pur şi simplu nu exista. O carenţă ce nu trebuie confundată cu simpla „laşitate". Explicaţia de bază era lipsa tradiţiei antitotalitare de tip liberal. Critici ideologi ai sistemului nu existau. Nimeni nu-1 percepea, de fapt, ca fiind marele vinovat. Interveneau tot felul de consideraţii morale, legitime în felul lor. Dar de o conştiinţă teoretică, de o analiză lucidă şi metodică a sistemului comunist, a cauzelor şi ravagiilor sale, nici nu putea fi vorba. Lipsea cu desăvârşire şi conştiinţa şi tradiţia rezistenţei politice, ca şi a motivării sale liberal-ideologice. De unde, o stare deprimantă, de pasivitate, conformism, de total imobilism. Intelectualitatea - şi în definitiv, întregul popor român nu se mai aflase niciodată într-o astfel de situaţie. In plus, o serie de defecte naţionale agravau şi mai mult această lipsă acută a conştiinţei civice. Căci o tradiţie a societăţii civile independente nu exista nici ea, nici pe departe. Sistemul nu era criticat niciodată în sine, în esenţa şi mecanismul esenţial. Doar, cel mult, abuzurile sale bine personalizate, făcute în numele lui. Şi ele erau cu atât mai uşor de escamotat, cu cât sistemul se putea „şterge oricând pe mâini": o „eroare" strict individuală, o „excepţie" şi nimic mai mult. Explicaţia de bază era scoasă din cauză. Ea nu preocupa, de fapt, pe nimeni.
Ceea ce este cu totul altceva decât o critică şi o polemică într-adevăr ideologică a sistemului comunist. Singura care s-ar fi dovedit cu adevărat eficace. Dar opoziţia română nu ajunsese la acest nivel ideologic. Şi, în definitiv, unde exista şi când se manifesta ea în mod efectiv?
A vorbi de adaptarea la sistem mi se pare deci, în bună parte, şi exagerat şi inexact. Adaptarea presupune conştiinţa unei alte realităţi, care, din diferite cauze, rămâne irealizabilă sau inaccesibilă. Or, imensa majoritate a „scriitorilor", intelectualilor, „oamenilor de cultură" români (cum li se spunea în genere) nu aveau nici pe departe această conştiinţă. Ei s-au născut sub comunism şi nu aveau o altă noţiune şi reprezentare despre un alt sistem posibil. Genetic „adaptaţi" şi conformişti, prin formaţie, temperament şi instinct de conservare, O pactizare în acelaşi timp naturală, cât şi din pur carierism. O orbire şi un miraj generalizat. O alienare în masă, redusă - din instinct şi vocaţie - la o tăcere prudentă, mai totdeauna exploatată „rentabil", la diferite nivele de adaptare. Sunt totuşi de reţinut şi unele nuanţe, cu grade diferite de colaboraţionism şi vinovăţie. Noţiunile acestea sunt, de fapt, pur teoretice şi retroactive. Pe atunci, aproape că nici nu existau. Nu aveau nici un conţinut şi nici o circulaţie reală.
La cei mai oneşti, funcţiona un cuvânt general de ordine: „Să ne scriem cărţile". Şi nimic mai mult. Ceea ce, până la un punct, era legitim. Deoarece altă soluţie nu exista. Opinie dominantă, generalizată, care presupunea, în orice caz, evitarea riscurilor ce i-ar fi împiedecat „să nu scrie". Respectiv să nu fie editaţi. Această categorie, larg majoritară, a inventat, ceva mai târziu, teribila şi ipocrita formulă a „rezistenţei prin cultură". Alibiul suprem al pasivităţii ideologice. „Destinderea", noţiune care apărea uneori, aproape totdeauna meteoric, era concepută exclusiv în interiorul sistemului. Ca o întoarcere la o normalitate suportabilă. Exclusiv în cadrul unor restricţii defensive, acceptabile, incontestabile şi invulnerabile, în cadrul unui sistem fără nici o altă alternativă.
A doua categorie, a scriitorilor care îl „glorificau" pe Ceauşescu, era a carieriştilor puri: „agenţii" cultului personalităţii. Scopul lor esenţial era, de fapt, punerea personală în valoare. O formulă comodă, practică, rentabilă, de afirmare literară egolatră şi, în acelaşi timp, de promoţie socială şi de recunoaştere „oficială" a talentului lor. Existau şi forme de ipocrizie, pentru mine cele mai detestabile. Una, curentă, era intenţia - insinuată cel mai adesea - de a modifica, a încerca reformarea sistemului din interior. O imposibilitate şi o iluzie, în cel mai bun caz, inocentă. O a doua, expresie pură a laşităţii colaboraţioniste, era camuflată în alibiul: „Havel nu a mai scris nimic după ce a intrat în rezistenţă". Una din formele cele mai dezgustătoare de scuză ale capitulării. Am auzit o astfel de eroare chiar şi în gura lui D.R. Popescu, într-un moment - cine ştie? - de criză acută a conştiinţei literare nefericite. Căci, trebuie să recunosc, a existat, la unii cel puţin intermitent, şi o astfel de „criză". Dar destul de rară şi de superficială. Căci românul, scriitor sau nu, este un personaj superficial prin definiţie. Este, de altfel, şi unul dintre motivele pentru care nu stimez acest defect. Din care cauză, adesea, nici nu mă recunosc a fi un membru al acestei populaţii.
232
Adrian Marino
Pe acest fundal, interveneau - în cazul meu - şi o serie întreagă de procese de conştiinţă. Uneori obscure, alteori foarte limpezi. Nu le exagerez importanţa, dar nu pot nici să le ignor existenţa, deoarece ele formau, pe atunci, viaţa mea interioară cotidiană. Mai mult: ele explicau întreaga mea conduită. Plină de oscilări şi scrupule, de autoculpabilizări şi scuze. De obsesii apăsătoare şi emoţii fulgurante, evanescente. Uneori mă invadau criterii abstracte, imperative, teribil de exigente. Alteori, le alungam prin raţionamente pragmatice şi alternative, la limita cinismului şi amoralismului. O perioadă dificilă, adesea confuză, obsedantă, absentă mai totdeauna în timpul zilei. Dar care mă invada în momente crepusculare, înainte de a adormi, când conştiinţa morală nu mai putea fi cenzurată prin argumente raţionale sau de simplă conjunctură practică, ocazională.
Eram - mă socoteam cel puţin - victima unei crize şi a unui permanent conflict interior. El mă urmăreşte, de altfel, până azi. Şi parcă intensitatea sa este şi mai mare, pe măsură ce rememorarea (inclusiv a erorilor) devine tot mai obsedantă cu trecerea vârstei, deşi primejdiile imediate nu mai au, nici pe departe, acuitatea de odinioară. Mă urmăreşte şi azi o permanentă „culpabilizare", când surdă, când violentă, de care nu pot să mă vindec. Am explicat limpede de ce nu mai puteam fi un „activist politic de rezistenţă". Dar nici „scriitor oficial", în serviciul regimului. Trăiesc mereu stări de spirit contradictorii. Fac bine că „am renunţat"? Scrupule exagerate? Până la urmă, îmi spun că doar temperamentul introspectiv şi analitic este cauza acestor obsesii şi nefericiri permanente. Trebuie deci să-mi asum această condiţie şi, în acelaşi timp, s-o analizez cu cea mai mare atenţie posibilă şi până la capăt. O operaţie cu efect în acelaşi timp cathartic, calmant şi analitic. Mă simt „sincer" şi „fals" în acelaşi timp. Şi nu pot decide, decât intermitent, pe mici porţiuni şi doar în momente strict punctuale, care este „adevărul". Dar mă întreb: ce este, de fapt „adevărul", în astfel de situaţii strict individuale şi irepetabile?
Un fond nativ de naivitate şi sinceritate, de bună-credinţă şi onestitate m-a îndreptat totdeauna - cu riscurile şi neplăcerile, uneori grave, de care am mai amintit - spre atitudini absolute, intransigente. Culpabilizarea mi se părea atunci imperativă, inevitabilă, total justificată. îmi făceam destule scrupule şi regretam sincer o serie întreagă de gesturi şi atitudini. Tot felul de procese de conştiinţă mă invadau, subit, cu o severitate ce părea, uneori, că mă copleşeşte. Simţeam că eram, atunci, victima unor obsesii rigoriste, invincibile şi inevitabile. Observam, în acelaşi timp, că intensitatea lor creştea cu vârsta. Pe măsură ce rememorările mă invadau şi astfel de amintiri se aglomerau inevitabil, pe parcursul acestei autobiografii ce devine tot mai „indiscretă". Prin structură, nu sunt câtuşi de puţin „un fanatic". Dar problema omului, artistului, scriitorului „care n-a făcut niciodată compromisuri" mi se punea, adesea, în mod spontan şi cu cea mai mare acuitate. Admiram, sincer, acest tip uman. Apoi, dintr-odată, mă invadau îndoielile. Este el într-adevăr realizabil, în absolut şi în condiţiile date? Şi atunci începeau să intervină şi alte argumente. Şi chiar îndoieli. Şi nu mai puteam şti, cu certitudine, de partea cui este adevărul.
Viaţa unui om singur 233
Relativizarea criteriilor absolutiste se producea atunci în mod inevitabil şi nu fără bune argumente. Intervenea, adesea, abdicarea, cedarea, capitularea morală. Căci noi, cu toţii, eram de fapt „captivi", obligaţi să trăim în „relativ" şi nu în „absolut", care echivala, în condiţiile date, cu sinuciderea pe toate planurile. „Scuze" sau doar „explicaţii" strict obiective? Cine este adevăratul vinovat: „victima" sau „călăul"? întrebarea-cheie, obsedantă, inevitabilă, a epocii. Respectiv: sistemul sau instrumentele sale? Constrânşi cu toţii, într-o formă sau alta, la o astfel de condiţie mizeră? Culpabilitatea esenţială revenea, indiscutabil, sistemului comunist, care ne teroriza pe toţi. Nu este vorba de un banal, laş sau ipocrit transfer de responsabilitate, ci de recunoaşterea unei situaţii cum nu se poate mai evidente şi obiective. Eram cu toţii marcaţi, poluaţi, stigmatizaţi de sistem, căruia nu-i puteam opune în cazurile cele mai fericite - decât soluţii strict individuale. Şi acelea greu de realizat şi mai dificil de explicat, de a le face azi „înţelese". Dacă aduc o gravă acuzaţie, poate cea mai gravă, sistemului comunist, este că el a corupt, trivializat, dezumanizat cele mai naturale şi inocente tendinţe sufleteşti. Pentru mine: comunism = corupţie generalizată. Pe toate planurile, începând cu cel moral. Există „o vinovăţie" generală, de sus în jos, care nu poate fi negată. Ştiu bine că ea poate camufla şi scuza toate cedările individuale. Chiar şi cele mai odioase. Dar această constrângere supremă, implacabilă, orice s-ar spune, exista. Şi ea nu poate fi în nici un caz ignorată sau minimalizată. Marele culpabil are un nume precis şi definitiv. Şi el se numeşte comunismul.
Relativizarea individuală are şi alte cauze precise. Greu şi ele de ignorat sau de escamotat. Am mai amintit de nivelul general, civic şi implicit moral, foarte coborât, al societăţii româneşti. Ce valoare şi eficienţă reală putea avea - obiectiv vorbind - criteriul etic rigorist într-un mediu unde nimeni nu-1 recunoştea, nu-1 aplica, nu-1 stima, măcar teoretic? Cine se poate lăuda, onest vorbind, că a scăpat integral nepătat, nepoluat, nealterat de sistem? Cel mai perfecţionat, de altfel, din acest punct de vedere, din lume. Reflexul intransigent de culpabilitate se dizolva, în astfel de condiţii, într-o masă imensă de compromisuri, semiculpabilităţi, cedări suportabile la limită. Aveam, mulţi dintre noi, încă unele scrupule. Dar ele ne obligau la o viaţă dublă, la o duplicitate permanentă, la o ipocrizie şi chiar „schizofrenie" morală inevitabilă. Treptat, treptat, răul începea să se banalizeze. Devenise un fenomen tot mai natural, normal. Şi, drept urmare, aproape că nici nu mai era perceptibil. Cel puţin în formele sale acute, dureroase, cu adevărat traumatizante. Iar când totuşi, uneori, „răbufnea", el era alungat repede. Speriaţi, dezamăgiţi şi imunizaţi la ceea ce se putea numi „bine". O noţiune foarte abstractă, gândită şi mai ales practicată în condiţiile epocii.
Reminiscenţă „livrescă" sau nu, trebuie neapărat reamintit, în trecere măcar, situaţia evocată, încă din Renaştere, de La Boetie, prietenul lui Montaigne, din Discours de la servitude volontaire (1548 ?). Suntem „sclavi", supuşi, dominaţi etc. fiindcă acceptăm această situaţie, Şi o acceptăm - o adâncă observaţie de psihologie socială - fiindcă „obişnuinţa (la coutume) are, în orice împrejurare, o mare putere asupra noastră". Ea ne face să
234
Adrian Marino
considerăm această situaţie ca o „stare naturală a naşterii noastre". Acceptăm deci, în mod firesc, dominarea, pierderea libertăţii, „sclavia", fiindcă ne-am obişnuit cu ea. Iar când cineva se revoltă, el este adus imediat la ordine: „Taci, ne faci rău la toţi". Eroismul rezistenţei, în astfel de împrejurări, nu mai este posibil. Sistemul totalitar comunist este deci... „discipolul" direct şi cel mai celebru al lui La Boetie. El nici nu ştie ce succesiune glorioasă, dar şi sinistră, i-a rezervat istoria...
„Nu scuz" nimic şi nu sunt apologetul nici unei „laşităţi". încerc doar să-mi explic - începând cu situaţia mea - atitudinea celor ce credeau că au „ceva" de spus, în orice condiţii, adoptând o atitudine, să-i spunem, „pragmatică". Ad augusta per augusta. „Un pact" care poate fi evaluat şi definit oricum: amoral, cinic, realist, inevitabil, pentru oricine refuza sinuciderea intelectuală şi chiar fizică. Mulţi dintre observatorii lucizi ai acestei zone şi care vorbesc din proprie experienţă (amintesc din nou de Adam Michnick) nu pot să nu evoce şi „dificila artă a compromisului" (Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 165). A supravieţui, a te adapta şi a te compromite cât mai puţin posibil devenea suprema „artă". înainte de a fi un „autor" eram un simplu „om". Şi acest „om" a plătit, îmi spun, uneori, prea mult pentru „autorul" din el.
Dar şi acest „autor" avea argumentele sale. Ori „renegat", ori „don Qujote" (A. Michnick, p. 223)? Ori un tip special de relaţii, între ambiguitate şi aparentă cedare ? A acţiona cu „intenţie primă şi secundă" (vorba lui B. Graciân, 17, un mare profesor în astfel de situaţii)? O duplicitate cât mai constructivă, cât mai „creatoare" posibil ? O oscilare permanentă între cedare şi „disimulare onestă" (o altă noţiune clasică, Torquato Accetto) ? O renunţare la scrupule rigide, pentru soluţii strict individuale ? Căci, în definitiv, fiecare îşi alege priorităţile în viaţă. Am întâlnit astfel de reflexii mai peste tot: la T. Mann, B. Suvarin, A. Michnick, Gabriela Adameşteanu etc. etc. Nu sunt profesori de etică, doar practicieni ai supravieţuirii onorabile, în condiţii adesea disperate. Mă înscriu, cu toată convingerea, în această categorie. N-a fost foarte glorioasă, fără îndoială. Dar constructivă, în felul său, măcar în parte, a fost. De altfel, cazurile nu sunt şi nu pot fi judecate decât individual.
Nu pun acum în discuţie situaţia literaturii şi culturii române în totalitatea sa. Poate cineva să-i pretindă să se fi sabotat, să se fi sinucis în bloc? Sau că toţi scriitorii, fără excepţie, au fost „colaboratori" şi deci demni, în totalitate, de tot dispreţul? Judecăţile radicale în alb şi negru sunt într-adevăr operante în astfel de cazuri? Poate fi culpabilizată, global, întreaga literatură română care, de bine de rău, a continuat să „funcţioneze"? în ce ţară din lume şi sub orice regim posibil, o întreagă literatură ar fi trebuit să dispară? Să renunţe să mai existe, să se manifeste într-o formă specifică sau alta? Dar, pe de altă parte, poate fi acceptată teoria că intelectualul este, prin definiţie, lipsit de curaj ? Am întâlnit şi o astfel de scuză, la M. Eliade, de pildă, într-un articol din 1934 („De ce sunt intelectualii laşi?", înProfetism românesc, Bucureşti, Editura Roza vânturilor, 1900, pp. 31-32). Tot ce pot să spun, din proprie experienţă este că unii - cei mai mulţi -sunt, într-adevăr laşi, iar alţii, o mână de oameni, nu sunt. Totul depinde
Viata unui om singur
235
de ce a făcut fiecare, în condiţiile date, personale, precise şi, mai ales, riguros verificabile. Că s-a trăit, permanent, în comunism, în duplicitate şi ambiguitate, prin ipocrizii şi jocuri duble, cu dedicaţii publice pe de o parte şi compuneri (rare) de sertar pe de alta, cine ar putea-o nega? Nu scuz, nici pe departe, nici laşitatea, nici duplicitatea. Dar nici lipsa de tradiţie a rezistenţei, a solidarităţii minime, cât şi varietatea imensă a formelor de „colaborare", de expediente şi subterfugii nu poate fi negată.
O epocă dezgustătoare, oribilă, făcută din teroare şi şantaj economic, reprezenta realitatea dominantă. Mentalitatea sinecuristă, tradiţională şi lipsa oricărei conştiinţe a unei cât mai mari independenţe economice făcea ravagii. O ambianţă apăsătoare şi dezarmantă, de resemnare, servilitate, capitulare şi dezertare ne copleşea. Ce puteau face mai toţi scriitorii români, fără relaţii, conştiinţă ideologică şi curaj civic, lipsiţi de orice bază economică proprie? Refugiul în estetic a constituit, totuşi, pentru mulţi, o soluţie. Ea nu este deloc neglijabilă. Aluziile, „şopârlele", uneori, nu au lipsit. Dar totul se pierdea într-o mocirlă de compromisuri şi laşităţi, de mici avantaje imediate, plătite cu preţul dezonoarei. Dar cine-şi mai punea, pe atunci, cu adevărat, problema lipsei de scrupule ? Şi din nou revin la cauza esenţială: teroarea sistemului. Nu este o scuză, ci o explicaţie. Pentru cine vrea să înţeleagă - în mod rece şi exact - o situaţie sumbră, adesea atroce. Am trecut şi eu prin ea şi vorbesc în cea mai directă cunoştinţă de cauză. „Nu m-am plăcut" cum am fost. Şi nu invoc acum, la modul general, nici comportamentul altora, infinit mai detestabil (după cum voi arăta pe larg) decât al meu. Vreau doar să mă privesc în adâncime, fără a-mi elibera nici un certificat de bună purtare. Totuşi, nu puţine nuanţe personale vor arunca o şi mai exactă lumină asupra unei epoci amare. Fiecare „s-a salvat", de la caz la caz, conform inteligenţei sale practice şi calităţilor morale native. Este mult? Este puţin? O hotărâre irevocabilă este, cred, imposibilă. Sau, eu cel puţin, sunt incapabil să decid, în termeni definitivi, într-un sens sau altul.
Această schiţă foarte generală - căreia nici nu ştiu ce definiţie ar trebui să-i dau - pentru a evita formule străine gen background sau toile de fond -este departe de a fi completă. Revenirea mea în libertate şi integrarea progresivă, inevitabilă, în sistemul dominant, a cunoscut şi alte aspecte. Toate semnificative în felul lor. Evident, o selecţie este imperios necesară. Aleg, deci, doar câteva episoade tipice, care ilustrează, într-un sens sau altul, aspecte specifice ale epocii. Şi, în acelaşi timp, modul în care am fost constrâns să le accept, să mă adaptez lor sau să le evit.
Poate cel mai amuzant şi „picant" în felul său - retrospectiv privind şi în lumina controverselor politice şi ideologice actuale - a fost „întrevederea" mea cu... Ion Iliescu, pe timpul când funcţiona ca prim-secretar PCR la Iaşi. Eram ieşean, oarecum cunoscut, şi într-o bună zi, prin 1967-1968, primesc o invitaţie de a mă prezenta la Regionala de Partid. Am fost primit foarte repede, iar stilul „recepţiei" era, în mod evident, unul de „captare", de „racolare". Până aici nimic excepţional. M-a surprins totuşi atitudinea directă, de netă opoziţie, anticeauşistă, a prim-secretarului, îndreptată mai ales împotriva „primei chimiste a ţării": „Eu am spus, de mai multe ori, dar
236
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
237
nu am fost ascultat". De ce-mi făcea astfel de confidenţe? Fiindcă ştia, desigur, că am fost deţinut politic şi că, în esenţă, nu puteam gândi decât la fel ? Oricum ar fi, întrevederea, foarte cordială, a durat mai mult de două ore. Spre stupefacţia anticamerei, plină cu tot felul de activişti şi solicitanţi. Şi toţi au făcut ochii mari când Ion Iliescu, personal, m-a condus până la ieşire. Nimeni nu ştia ce mare „personalitate" eram, de vreme ce mi se acorda o atât de neobişnuită atenţie. L. îşi mai aminteşte că, la Lăţeşti, o comisie a CC mi-ar fi făcut o propunere de reintegrare în Universitate şi alte avantaje. Eu nu mi-o amintesc decât extrem de vag. Deoarece toate momentele penibile şi umilitoare doream să le uit. Să le şterg definitiv din memorie. Ceea ce-mi reuşea mai totdeauna.
Cam tot în această perioadă este de reţinut şi un episod, să-i spunem de „presă". Octavian Paler, pe atunci director la România literară, mi-a cerut colaborarea. Cred că am scris unul sau două articole. Ultimul drastic cenzurat. I-am scris o scrisoare, politicoasă, dar destul de fermă, de protest. Şi, spre surprinderea mea, O.P. mi-a răspuns, explicându-mi că „a ştiut", dar că - în esenţă, reţin doar ideea - era o situaţie care-1 depăşea. Ceea ce era adevărat. Scrisoarea sa se păstrează fără îndoială, în fondul arhivistic donat BCU Cluj. Cred că şi în acest caz se poate vorbi de o anume independenţă de spirit şi chiar de „curaj" din partea sa. De altfel, O.P. nu s-a putut menţine multă vreme în această poziţie centrală.
Atitudinea sa era cu atât mai notabilă cu cât ea contrasta în mod evident cu stilul, limbajul şi mai ales cu mentalitatea mărunţilor activişti culturali, care foiau în jurul aşa-zisei Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice, prezidată de Mihnea Gheorghiu. Mă aflam în perioada când „făceam" CREL, tutelate, cum am amintit, de un fantomatic „Comitet naţional de literatură comparată" de sub egida menţionatei Academii. Nu mai ţin minte în ce împrejurare am venit (naiv, ca totdeauna) cu un anumit „proiect" (al cărui conţinut l-am uitat, dar care se referea, cu certitudine, la o anumită „prezenţă românească" externă, extrem de utilă, de ordin cultural). M-a primit „un tovarăş" oarecare. Suficient, superior şi, evident, lipsit nu numai de orice simpatie, dar şi de cea mai mică urmă de interes pentru un astfel de proiect. Mi-a răspuns foarte distant: „Să vedem ce rentabilitate are". Am reţinut bine acest cuvânt, deoarece interlocutorul meu îl folosea exclusiv în sensul rentabilităţii, eficienţei strict propagandistice, ideologice, în favoarea regimului şi nimic mai mult. De „o rentabilitate" pur culturală nici nu putea fi vorba. O astfel de noţiune îi era cu totul necunoscută şi inaccesibilă.
N-aş putea spune totuşi că toţi activiştii cu care am stat de vorbă, dintr-un motiv sau altul, erau la fel de obtuzi şi suficienţi. îmi vine greu să generalizez, deoarece contactele mele de acest gen erau, de fapt, extrem de reduse. Dar nu pot să nu evoc atitudinea binevoitoare a unui Mircea Borcilă (fost student al L.), pe atunci activist, dacă nu chiar şef de secţie la Comitetul Judeţean de Partid Cluj. Avea o bună pregătire lingvistică. Faptul în sine n-ar fi reprezentat nimic (mai curând un handicap), dacă n-ar fi fost protejat şi se pare chiar rudă cu Ilie Verdeţ, pe atunci un personaj-cheie în CC. Ceea ce-i permitea o libertate destul de mare de
mişcări. Lui îi datorez primele mele „aprobări" de călătorii în spaţiul socialist, iar, în 1969, chiar şi „reabilitarea" mea juridică, din oficiu, alături de alţi cinci „scriitori", toţi foşti deţinuţi politici: Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Virgil Carianopol şi Vladimir Streinu. Dintre toţi, mai trăieşte, în... afară de mine, doar Doinaş.
Am asistat cu acest prilej la o întreagă farsă judiciară, desfăşurată doar în sens invers. Nu făcusem de fapt nici o... „cerere de reabilitare". Am fost chemat la CC şi mi s-a comunicat, spre stupoarea mea, că.... cererea mi-a fost aprobată, iar şedinţa judiciară propriu-zisă avea toate notele parodiei improvizate şi de cea mai proastă calitate. în felul acesta am asistat la „reabilitarea" lui Ion Caraion, care figura - alfabetic vorbind - cu numele său real Stelian Diaconescu, înaintea mea. întrebări în gol, fără răspunsuri. Ca de altfel şi în cazul meu. Despre acest personaj care s-a dovedit odios -şi nu numai în cazul meu - va mai veni vorba. „Reabilitarea" - farsă ori nu - a avut totuşi importanţa sa. Devenise, într-un fel, chiar „necesară". Primisem două sau trei premii (ale Academiei, Uniunii) şi totuşi... „cetăţean român" încă nu eram. O anomalie, chiar o absurditate. De abia atunci îmi recăpătăm drepturile civile. Şi, deci, abia după 1969, am putut obţine un paşaport pentru Vest.
Şi ca să închei rezumativ stadiul relaţiilor mele cu oficialităţile culturale ale epocii, trebuie să mai menţionez şi faptul că am fost primit în Uniunea Scriitorilor cu destulă greutate. Iar o pensie, foarte modestă la început, am obţinut-o - detaliul are şi el oarecare importanţă - abia în toamna anului 1981, în octombrie dacă nu mă înşel. Până atunci, timp cam de două decenii, nu am avut nici un venit literar personal sigur. Eram, ca să spun astfel, ... „invitatul" L. şi nimic mai mult.
Dar toate acestea erau doar aspecte, în definitiv, minore, banale, faţă de realitatea esenţială, dominantă şi hotărâtoare, pe plan social şi cultural. Continuam să rămân un fost deţinut politic, deci un personaj suspect prin definiţie. Eram permanent supravegheat, filat, înregistrat la telefon. într-o perioadă, la început, se instalase chiar şi un post fix de observaţie, într-o gheretă de la intrarea Casei Copilului, de peste drum. Inutil să mai adaug: trăiam într-o stare de spirit de permanentă tensiune. Nu era deloc comodă, mai ales prin surprizele negative oricând posibile. Eram dezgustat de sistem, de situaţia mea şi, mai ales, de lipsa oricăror perspective imediate. Doream să realizez „ceva", dar nu ştiam cum. Nu întrezăream nici o posibilitate. Trăiam în plină confuzie şi ambiguitate. într-o permanentă oscilare, uneori chiar deprimare, încurajat doar de vagi speranţe pur abstracte. Căutam să mă izolez moral, să uit, când... Securitatea s-a însărcinat să mă aducă, din nou, la realitate, cu picioarele pe pământ. începea un capitol nou din viaţa mea, pe care trebuia să-1 accept aşa cum a fost. Oricât l-am detestat şi aş fi dorit să nu-1 fi trăit niciodată.
Deşi aveam destule indicii în acest sens, nu bănuiam, nici pe departe, mulţimea „informaţiilor" ce se adunau împotriva mea. Toate proveneau din mediile culturale şi publicistice pe care începeam să le frecventez. De fapt, astfel de „contacte" cu Securitatea n-au fost multe. Dar toate extrem de
238
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
239
periculoase şi cu urmări potenţiale dintre cele mai grave. Reţin doar cinci-şase episoade, ce dezvăluie o întreagă mentalitate, tehnică de lucru şi, mai ales, preocupările de bază ale statului poliţist în care trăiam. Ele erau agravate şi de condiţiile de viaţă ale unui oraş relativ mic, unde un individ de specia mea, extrem de vulnerabil, era foarte uşor de reperat, supravegheat si, mai ales, de imobilizat.
Cea dintâi „ciocnire" - ca să mă exprim astfel - s-a soldat în mod ridicol. Bineînţeles, definiţia actuală nu corespunde nici pe departe stării de tensiune de atunci, în împrejurări cum nu se poate mai dificile. Se prezintă într-o zi un ofiţer - despre care aveam să aflu, ceva mai târziu, că se ocupă de „scriitori", pe nume Opre Florian - cu acuzaţia că aş fi făcut un denunţ - n-am înţeles bine cărui for oficial - împotriva propagandei comuniste de la TV. îmi prezintă „un document", un fel de protest anonim, la care adăugase, în mod stângaci şi naiv cu pixul, iniţialele mele „A.M.". îmi notifica foarte sec faptul că se deschisese o anchetă ordonată de „Comitetul de Securitate al Statului" sau aşa ceva. Cădeam, efectiv, din lună. Mi-a fost, totuşi, foarte uşor să-mi dovedesc nevinovăţia, demonstrându-i, că pe atunci, nu aveam nici măcar un aparat TV. A inspectat toate camerele şi s-a convins că spuneam adevărul. De unde să fi avut date despre orientarea propagandistică a televiziunii naţionale? A plecat uşor stânjenit, ca să nu spun cu coada între picioare. Dar asta nu reprezenta încă nimic. Era doar începutul unei serii de „aventuri". Din ce în ce mai periculoase.
Al doilea episod s-ar fi putut solda cu urmări catastrofale. Eram la începutul „relaţiilor mele externe". Despre ce a fost vorba? Au apărut şi la Cluj lectori americani, între care o familie Alexandra (Saşa) Bley-Vroman. Ea vorbea bine româneşte, greu de spus dacă din simplă pasiune lingvistică sau instruită de CIA, ca şi soţul său de altfel. începusem „să ne frecventăm", ceea ce, bineînţeles, n-a scăpat neobservat. Acest tip de filaj era cu totul curent, aplicat fără excepţie, tuturor lectorilor străini. Inclusiv francezi, între care un domn Philippe Folk, coleg de catedră cu L. Odată ne-a invitat la el acasă, la masă.
Dar aspectul „senzaţional" al întregii afaceri era altul. Mă aflam la faza extinderii relaţiilor culturale externe şi credeam (naiv) că versiunea germană şi franceză a Criticii ideilor literare ar putea să aibă şi una americană. Am „finanţat" deci o astfel de traducere (nu mai ţin minte cu ce sumă), pe care am încredinţat-o Alexandrei Bley-Vroman. De la un timp au început „întrebările": „Ce legături am cu americanii?", „Ce informaţii le dau?", „Despre ce vorbim?" şi alte chestionare de acest gen. Evident, totul se reducea la contacte normale, la vizite de lucru, la explicaţii inevitabile cerute, în definitiv, de traducerea oricărui text din lume. Apoi, la un moment dat, familia Bley-Vroman a dispărut din Cluj. După un timp „Saşa" a reapărut, mi-a predat traducerea integrală. Dar avea aerul grăbit, stânjenit, oarecum speriată. Mi-a strecurat ideea că „cineva" vrea să... „strice" relaţiile româno-americane. Efectiv, nu înţelegeam nimic. Apoi, apare dintr-odată, inevitabilul Opre Florian, şi-mi spune că Robert Vroman intercalase în textul dactilografiat al traducerii mele - într-un cod secret - diferite... informaţii de spionaj.
Din nou stupoare! Categoric n-a fost vorba niciodată de aşa ceva pe întreaga durată a traducerii. Dar nu era chiar o simplă poveste inventată de spionaj. Venit la Bucureşti, la Editura Univers, în legătură cu CREL, Romul Munteanu, pe atunci în secretele tuturor zeilor, îmi confirmă aceeaşi afacere dubioasă. însă, cu circumstanţa atenuantă, că „nu mă priveşte pe mine". Eram deci scos din cauză. Nici azi nu mai ştiu sfârşitul exact al acestei „afaceri". Cred că s-a soldat cu o expulzare sau aşa ceva. De un proces public de spionaj n-am auzit. Chiar dacă povestea cu codul „secret" era credibilă, autorităţile noastre n-aveau pe atunci deloc interesul deteriorării grave a relaţiilor româno-americane. Oricum, Alexandra Bley-Vroman a căutat să mă ajute în continuare. A izbutit chiar să plaseze un capitol într-o revistă americană. Cu o altă familie de lectori americani Webster Wheelock (în mod sigur agenţi CIA, dar şi mai distractivi, de operetă) n-am mai făcut nici un fel de... spionaj. Doar mici şi inocente afaceri de... „bursă neagră", strict necesare deplasărilor mele în străinătate. Dar dacă toţi agenţii CIA, din România, erau de calitatea celor amintiţi, atunci... „succesul" renumitei agenţii (după mine un simplu mit) era... garantat.
Că eram, în Cluj, unul dintre „suspecţii" cei mai „periculoşi" nu mai era însă nici o îndoială. Eram filat pas cu pas. Dar lăsat, cum se spune, „în apele mele", cu intenţia evidentă de a fi surprins, de „a mi se depista" toate „legăturile". Această metodă, clasică în felul său, a continuat până în 1989. Şi chiar după, deşi în alte forme. Uneori mai brutale, alteori mai subtile. Situaţia era, de fapt, fără ieşire. Cazul tipic a fost vizita la Cluj, în 1978, a vechiului meu prieten din copilărie, de la Botoşani, Mircea Carp, venit în ţară în calitate de corespondent al Europei Libere. Bineînţeles că mi-a făcut o vizită. Scena este de altfel descrisă şi în cartea sa „Vocea Americii" în România (1869-1981) (Iaşi, Editura Polirom, 1997, pp. 114-115). Om cu experienţă în astfel de situaţii, scăpase - se pare - de sub filajul Securităţii. Căci, altfel, nu-mi explic panica aceluiaşi Opre Florian, care năvăleşte brusc în casă, după plecarea sa, cu întrebarea agitată, gâfâită: „Unde s-a dus?". I-am răspuns foarte calm şi natural: „La Belvedere, la hotel". Ceea ce era purul adevăr. După care a plecat în goană. Scenă burlescă în felul său: parcă cineva ieşise pe uşă şi altcineva intrase imediat pe fereastră. Sau invers.
Scenă umoristică şi, în acelaşi timp, simbolică în felul său. Dădusem, de fapt, „o informaţie". Ca şi în cazul Bley-Vroman. Dar anodină, curentă, banală. Ea putea sau nu fi utilă Securităţii. înseamnă însă că eram, devenisem ceea ce se numeşte în mod curent şi profesional un „informator" ? In nici un caz. Răspundeam doar la unele întrebări imperative. Aşa cum, de pildă, mulţi deţinuţi politici erau obligaţi să facă la fel. Cel puţin, nu dădeau nici măcar declaraţii scrise, precum Corneliu Coposu şi atâţia alţii. Nici vorbă, mai ales, de „angajament" în regulă, scris, semnat şi datat. Era o relaţie cu totul specială, particulară, inerentă categoriei mele. Nu puteam să refuz, să nu răspund la o întrebare sau alta. Doar că „răspunsul" avea mai multe nuanţe şi interpretări posibile. Din punctul meu de vedere sau al interlocutorilor mei. Şi, mai ales, fără reale informaţii „politice", la care de altfel nici nu aveam acces.
240
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
241
Situaţie tipică nu numai pentru mine, personal, dar şi pentru definirea unui întreg climat, despre care circulă o adevărată mitologie, culpabilizare şi eroizare emfatică şi falsă. Ea nu are nici o legătură, dar absolut nici una, cu realitatea de atunci. Cotidiană, brutală, banală în felul său. Intrase totuşi în practica existenţei curente. în acest plan trebuie privite, în esenţă, toate aceste situaţii respingătoare. Din punct de vedere absolut, radical, fanatic-eticist, aş fi fost obligat să le refuz. Dar eram cu toţii, ca să mă exprim astfel, „cu mâinile legate". îţi intră un ofiţer de Securitate pe uşă. Aş dori să ştiu cam câţi dintre foştii deţinuţi politici l-au dat vreodată afară ? Situaţie imposibilă, fără ieşire. Nu pretind că este „exemplară". Dar inevitabilă ea a fost cu certitudine. O permanentă umilire refulată şi „banalizată".
Nu sunt avocatul nimănui. Şi nici măcar al meu personal. Repulsia faţă de statul poliţist politic, totalitar, rămăsese aceeaşi. Răspundeam însă tot mai mecanic la întrebări, oarecum în starea de spirit a unei şedinţe neplăcute la dentist. O extracţie, de pildă. Sau o incizie a unui abces. între timp, chiar mă imunizasem, în felul meu, la presiuni psihologice şi la teroare. N-am dorit să fiu şi am reuşit efectiv să nu devin niciodată un adevărat obsedat al Securităţii. Mereu în alarmă, în panică. Aveam, cum am mai spus, cu totul alte preocupări şi priorităţi. Iar povestea cu „necesitatea înţeleasă" nu este, în toate cazurile, chiar o simplă „poveste". Şi apoi, nu aveam deloc sentimentul cedării personale, dintr-un motiv, pentru mine cel puţin, esenţial: apăram o serie de proiecte culturale importante. Dacă trânteam uşa,'totul s-ar fi prăbuşit. Eram convins - şi atunci şi acum - că apăram o cauză culturală, generală, alternativă, constructivă, pozitivă. Dacă, pentru acest motiv, sunt „vinovat", mă recunosc „vinovat". Ştiu bine, foarte bine, cât „cinism", ambiguitate, disimulare onestă sau prudentă, instinct de conservare, dorinţă de realizare personală - şi multe caracterizări de acest tip, la care poţi subscrie sau nu - se amestecă, toate, în doze infinitezimale, într-o astfel de atitudine, global şi rigorist vorbind, echivocă. A fost „un preţ" greu, foarte greu. Dar cu rezultate incontestabile, durabile. Ceea ce nu mi-a creat, din fericire, nici complexe, nici conflicte dramatice, irezolvabile, de conştiinţă. Nu sunt simple scuze, ci alegeri morale şi practice fundamentale. Ce este preferabil? Un gest sublim, unic, irepetabil ? Sau a întemeia prima revistă românească de studii literare, în limbi străine, şi a scrie multe cărţi, unele publicate şi în străinătate ? Ambele teze pot fi susţinute. Ştiu foarte bine că acesta este răspunsul. Dar de ce să nu fie culpabilizat şi condamnat, în primul rând, regimul care ne arunca pe toţi, fără salvare, în astfel de dileme teribile?
Bineînţeles, că „nu mă cuminţeam". Aş spune, chiar, dimpotrivă. Cu atât mai mult cu cât CREL „mergeau" din ce în ce mai bine, iar eu centralizam sistematic şi „colecţionam" toate ecourile pozitive în Informările de care am amintit. Se înţelege că, în aceste condiţii, şi corespondenţa mea străină crescuse tot mai mult. în cantitate şi în intensitate. Că era deschisă cu regularitate şi în mod grosolan, treacă-meargă. Dar, adesea, apăreau întârzieri şi chiar „pierderi", regretabile, ireparabile, care-mi complicau enorm activitatea redacţională. Că exasperam, în mod... sadic, pe Opre Florian era absolut sigur: „Cine te mai poate urmări pe dumneata", a exclamat el
într-un moment de mare furie şi... descurajare profesională. Că aceeaşi interceptare a corespondenţei se făcea şi la Bucureşti, era la fel de inevitabil. Ceea ce a atras imediat atenţia DIE asupra mea. Dar cauza adevărată, importantă, era alta: apăruse între timp (1980) Hermeneutica lui Mircea Eliade, cu perspectiva iminentă a versiunii franceze (1981). Cărţi ce mi-au complicat enorm existenţa. Mircea Eliade devenise un adevărat „caz", „o problemă de stat". Iar eu o piesă, fără voia mea, destul de importantă, implicată într-un joc murdar. Dar să nu anticipez.
înainte de a intra în unele detalii, de menţionat încă un episod. Nu mai puţin semnificativ. El ne punea pe toţi „eliadiştii" - din ţară şi străinătate -într-o situaţie morală extrem de dificilă. Despre ce era vorba, în două cuvinte? începuse, în străinătate, campania de presă împotriva lui M.E., cu punct de plecare în menţiunile din jurnalul, pe atunci inedit, al lui M. Sebastian -ajuns în Israel - în legătură cu articolele prolegionare şi antisemite, în special din Buna Vestire. Nu ştiam, efectiv, nimic de existenţa lor. Şi chiar dacă aş fi ştiut, ele nu intrau, în nici un fel, în schema de bază a lucrării mele. Când, deodată, primesc o scrisoare (destul de preocupată, ca să nu spun alarmată) din partea lui Ioan Petru Culianu, cu rugămintea expresă de a verifica aceste acuzaţii. El însuşi era pus direct în cauză. Nu numai ca autor al monografiei sale italiene: Mircea Eliade (Assisi, Cittadella Editrice, 1978), dar mai ales datorită faptului că negase şi polemizase în jurul acelor presupuse articole. Moment extrem de dificil. Mai întâi, psihologic : nu ştiam şi mai ales (încă) „nu credeam", efectiv, în existenţa acestor texte. Şi apoi nu vedeam posibilă soluţia practică a verificării. Oficiosul legionar era la „fondul secret", deci inaccesibil. Cel puţin în principiu. Pentru moment situaţia era sau părea blocată.
După câteva zile de reflexie, de ezitări şi confuzie, m-am decis să joc totul pe o carte. Cunoşteam bine pe directorul BCU Cluj, C. Negulescu. în plus, aveam un argument esenţial: eram totuşi primul autor român al unei cărţi despre M.E. Am explicat întreaga „problemă" şi după trei zile de demersuri de culise, telefoane, CC, Securitate etc. mi s-a aprobat să consult o singură zi Buna Vestire, anii 1936-1937, când au apărut textele incriminate. Din nou, un amestec de bufonerie şi teroare, de farsă şi vigilenţă securistă greu de descris. în sala de lectură a profesorilor apăruse un personaj care ne „fila", un oarecare P. Şaitiş. Se făcea că citeşte un ziar, în care-şi făcuse... două găuri. Cum nu puteam controla singur întreaga colecţie, destul de voluminoasă, într-un timp atât de scurt, am mobilizat-o şi pe L. Şi am început să... găsim. Am reţinut împreună şapte texte, dintre care unul, deosebit de penibil, De ce cred în biruinţa mişcării legionare. Alte patru aveau accente rasiste, antisemite, pentru mine, pe atunci, uimitoare, neverosimile. Am făcut totuşi, conştiincios, fişe, dar - din dezgust, după ce le-am comunicat lui I.P. Culianu - le-am... rătăcit. Vor fi fiind şi acum pe undeva, într-un dosar, abandonat definitiv, împreună cu toate studiile mele „eliadeşti". Ele m-au costat foarte scump. Inclusiv descoperirea acestui aspect negativ pe care nu l-am bănuit niciodată. „Am simţit" atunci, definitiv şi irevocabil, că „nu gândeam" la fel. Dar ireparabilul se produsese.
242
Adrian Marino
Voi reveni cu amănunte cât de curând. Reţin, deocamdată, că intrasem bine, bine de tot, în vizorul Securităţii, mai ales din „cauza" lui M.E. Iar lui, după cum am mai menţionat, puţin îi păsa. O situaţie regretabilă nu numai moral, dar din ce în ce mai complicată politic. Şi, mai ales, periculoasă pentru mine.
Cum această „afacere" Ioan Petru Culianu, plus cartea de la Dacia (1980), plus iminenta versiune franceză de la Gallimard (1981) - ca să nu mai amintesc de reţeaua tot mai vastă de corespondenţi CREL - depăşea cu mult competenţele Securităţii clujene şi ale lui Opre Florian în special (amestec tipic de şmecheraş român, golănaş şi „agent secret" din filmele de serie B sau C), am fost „trecut" unui „organ" superior. Un colonel de la DIE care s-a prezentat sub numele de „Pescaru". II chema în realitate Peşca. Fost muncitor, inteligent, viclean, grobian - se scobea în dinţi cu degetele - şi, mai ales, beţiv. Rar personaj mai vulgar şi mai periculos în acelaşi timp.
Partea curioasă, cel puţin la început (dar se prea poate să fi fost o chestiune de tactică, de derutare), relaţiile mele personale externe interesau mult mai mult decât legăturile cu M.E. Că şi „alţii" se „ocupau" intens de acest „caz" mi-am dat seama citind o fişă, reprodusă ulterior în Cartea albă a Securităţii, publicată anterior în Evenimentul zilei. De fapt, un colaj stângaci, un fel de raport-sinteză, în care am identificat cel puţin trei straturi de „informaţii", din trei surse diferite. Am regăsit şi unele caracterizări ale mele, mai degrabă negative, despre egocentrism, obsesia publicităţii şi altele de aceeaşi natură, despre eroul nostru. Mai târziu am aflat că M.E. era de fapt curtat, menajat, tolerat - într-un fel sau altul - dintr-un motiv absolut grotesc. La prima vedere, neverosimil: de a fi folosit ca agent de influenţă în vederea obţinerii Premiului Nobel de către Ceauşescu. Un moment aproape incredibil, paranoic, al regimului. Şi totuşi riguros adevărat. C. Noica (asupra căruia voi reveni) a fost expediat la Paris în acelaşi scop. Despre această „problemă" nimeni n-a vorbit cu mine niciodată.
Alt fapt notabil: în culise se dădea o luptă dură, chiar acerbă. Intre vechii comunişti, gen Gogu Rădulescu, din generaţia lui M.E., scandalizaţi de „recuperarea" sa, şi manevrele de captare ale Securităţii. Iar eu căzusem... la mijloc. Vechii activişti protestau vehement şi Hermeneutica era interzisă, obiect şi de campanie oficială, de presă. Ca pe de altă parte, Securitatea să intervină şi cartea să fie din nou „aprobată" şi repusă în circulaţie. Că, în culise, se petreceau şi alte scene, la prima vedere neverosimile, începeam să-mi dau seama pe parcursul diferitelor evenimente. Ce pot să cred, de pildă, de o ştire ca aceasta din Evenimentul zilei (12 octombrie 1993), ziar apropiat de Securitate: O ipoteză tulburătoare, Mircea Eliade a vizitat România la începutul anilor 80 ? Deci exact în perioada când apăruse Hermeneutica, eu eram strâns cu uşa, M.E. „invitat" în ţară etc. etc. Fapt este că, într-o formă sau alta, multe din manuscrisele sale inedite au ieşit peste graniţă. La fel, obiecte de familie etc. Sorin Alexandrescu trebuie să ştie mai multe amănunte despre acest episod obscur. Iar eu plăteam oalele sparte: atacat violent în presa de partid, pe de o parte, denunţat ca periculos „agent de influenţă", pe de alta, în străinătate. Dar de ce M.E. se servea,
Viaţa unui om singur 243
totuşi, de „un informator"? îmi scria în termeni lipsiţi de orice echivoc: colaborare culturală cu regimul, neutralitate politică etc. (Jurnalul literar, III-IV, 1992-1993, în cinci secţiuni). încerc o mare repulsie rememorând toate aceste detalii. Râdeam şi deplângeam naivitatea mea. Nu mai revin asupra întregii motivări a Hermeneuticii lui Mircea Eliade. O carte pe care, aproape, vreau s-o uit. Am refuzat, de altfel, reeditarea sa acum trei ani şi anul acesta (1999) am declinat aceeaşi ofertă din partea unei edituri „tinere". Rar bune intenţii plătite mai dureros, cu umilinţe mai mari din partea mea, ca în acest caz. Şi, ceea ce era cel mai grav, venite din toate direcţiile spectrului politic.
îmi vine foarte greu să evoc întreaga mea stare de spirit din acea epocă. Nu din pudoare, nu din prudenţă, nici mai ales din teama „compromiterii" în faţa „posterităţii", pe care - în treacăt fie spus - pun foarte puţin preţ. Şi, de altfel, cum aş putea rememora, cu exactitate, la distanţă de decenii o psihologie inevitabil confuză, oscilantă şi, prin forţa împrejurărilor, subminată şi de o memorie lacunară. Trăiam, mai curând, un amestec ciudat de blazare şi resemnare cinică, de reacţie automată, dresată şi permanent defensivă, intrată în reflex. Cu eterna notă de utopie, iluzie, speranţă care nu m-a părăsit niciodată. Până în 1980, continuam deci, imperturbabil, cu Informările mele (de care am amintit nu o dată). Uneori făceam şi proiecte de acţiuni culturale în străinătate. De pildă, cumpărarea unui local în Cartierul Latin, în vederea deschiderii unei... Librării româneşti. Pierre Bearn era dispus să încheie o astfel de „afacere". Şi, ca să crească preţul localului, a pus şi o placă (desigur apocrifă) cu indicaţia că acolo... Balzac venea să-şi macine (moudre) cafeaua. Placa de marmoră, de pură reclamă (fireşte), cred că există şi azi. Se prea poate să mai fi schiţat şi alte proiecte, dublate de unele „informaţii culturale". Legate, în special, de finanţarea în ţară a unor traduceri, de stilizat ulterior, la Paris. Despre acţiuni propriu-zis „politice" n-a fost vorba niciodată (suspectat şi filat cu toată „discreţia"). Un exemplar pleca la Academia de ştiinţe sociale şi politice, un altul la Comitetul de cultură şi artă. Iar de aici, fără îndoială, la DIE. Trebuie să se fi păstrat prin unele dosare. Dar izvorul de bază rămâne cel de la BCU Cluj. Nu numai că nu mi-e ruşine de el. Dar, într-un sens, Informările mele chiar mă onorează. O acţiune tenace, continuă, de unul singur, dusă exclusiv doar prin propriile mele mijloace în favoarea difuzării criticii şi culturii române.
De fapt, marea şi decisiva experienţă (şi revelaţie în acelaşi timp) a acestor contacte - al căror echivoc nu-1 neg câtuşi de puţin - era alta. Ea ţinea în mod esenţial de politica culturală secretă a regimului, de preocuparea şi programarea unei cât mai bune imagini publice în străinătate. Iar publicaţiile şi cărţile mele (importante-neimportante, cenzurate-necenzu-rate), având unele ecouri, nu puteau fi chiar total neglijate. Inclusiv de DIE. Mi-am dat destul de repede seama că ele de fapt mă „protejau". Şi chiar cu deosebită eficacitate. Constituiau arma mea imbatabilă de apărare. Era greu să anihilezi, mai ales printr-un scandal public, un autor editat, totuşi, de patru ori la Paris, în alte limbi etc. şi care începuse să fie oarecum cunoscut, recenzat, uneori citat etc. De unde o relaţie profund ambiguă.
Z44 Adrian Marino
Eram, în acelaşi timp, suspectat, detestat şi... util. Un personaj profund dubios, evident necomunist (voi reveni cu detalii), dar care, în acelaşi timp, merita atenţie pe mai multe planuri. Şi le voi indica, fără falsă pudoare, pe toate. Un caz destul de rar, în epocă, nu lipsită de episoade şi chiar de aventuri insolite.
Că nu exagerez câtuşi de puţin o dovedeşte şi reacţia DIE, cu totul surprinzătoare pentru mine, la apariţia traducerii japoneze a lui Etiemble ou le comparatisme militant (Tokyo, 1988). O premieră, indiscutabil, absolută, în critica românească. Se prezintă deci la Cluj, în modul cel mai afabil din lume, o „pseudojaponizantă". Cu cadouri, cu o inscripţie japoneză caligrafiată, cu o sculptură într-un bob de orez etc. Păstrez şi azi, pot spune cu plăcere, toate aceste „atenţii". Voia, în esenţă, să afle „relaţiile" mele japoneze, total inexistente. Cum am putut „pătrunde" în editura japoneză, prin cine etc. etc. ? I-am explicat că japonezii traduc aproape tot ce este notabil în editura europeană. Că lucrarea mea se ocupa şi de relaţiile dintre Occident şi Orient. Că am folosit chiar şi unele referinţe japoneze, prin versiuni engleze etc. Dacă am convins-o sau nu, nu ştiu. Dar, ce situaţie profund grotescă şi semnificativă în acelaşi timp! Ca poliţia politică română să fie mult mai interesată şi mai informată, atentă, preocupată în orice caz de astfel de apariţii decât „viaţa literară" sau redacţiile noastre etc.! Nu spun că nu au apărut şi unele mici ecouri în presa literară. Dar marele „succes" l-am reputat (o, vai, cine s-ar fi aşteptat?) doar din partea... Securităţii. Am observat atunci, cu... vie satisfacţie, că ea se ocupă atent şi cu înalt profesionalism, chiar şi de... comparatistică şi de teoria literaturii. O preocupare dintre cele mai nobile şi savante. Ceea ce n-aş fi bănuit niciodată. Sunt convins că „prestigiul" meu a crescut atunci şi mai mult în ochii acestei atât de intelectuale instituţii... Cronicarii noştri literari, bieţii de ei..., erau mult sub acest nivel. Paradox doar aparent.
Pe acest fundal, despre care - cum să mă exprim? „pe cuvânt de onoare" -n-am omis nimic, dar absolut nimic esenţial, definitoriu şi caracteristic, poate fi situată, înţeleasă şi mai ales explicată şi relativa mea libertate de circulaţie de care mă bucuram. Spun „relativă", deoarece nu toate cererile de obţinere ale paşaportului, adresate Uniunii, erau rezolvate favorabil. Dar, în esenţă, libertatea mea de mişcare era destul de mare. Voi reveni mai târziu asupra ecourilor sale morale, polemice şi mai ales denigratorii. Dar, deocamdată situaţia trebuie privită rece, în faţă, sub toate aspectele. Iar acestea numai „plăcute" nu erau. într-o perioadă când paşaportul devenise o adevărată obsesie la scară naţională.
Cred, totuşi, că pot identifica patru cauze esenţiale ale „evadărilor" mele. Şi toate sunt, în felul lor, adevărate „documente de epocă". Indiferent ce spune sau nu Cartea albă a Securităţii. Un monument de mistificare, pe care de altfel nu l-am citit în întregime niciodată. De luat în serios doar de către naivi sau de cei ce n-au trăit, pe pielea lor, o singură zi în epoca respectivă. Căci nimic, dar absolut nimic, nu înlocuieşte experienţa cotidiană, vie, autentică, directă, a acelui regim de teroare. Oricâte „note" sau „rapoarte informative" oficiale, birocratice ar fi sau n-ar fi publicate.
Viaţa unui om singur 245
Că eram în continuare un ins suspect, dubios, nu mai încape îndoială. Ţinut permanent sub observaţie. Intr-una din declaraţiile lui Corneliu Coposu (publicată într-o revistă a lui Adrian Păunescu (aş putea găsi uşor referinţa exactă, dar repulsia mă opreşte) vine vorba şi de... mine. Cine este autorul Călăuzei PNŢ (de care am amintit la capitolul „Lăţeşti" etc). Nimic concludent. Dar adevărul, mult mai important şi convingător într-un fel, pentru Securitate, era altul: pasivitatea mea politică, încetarea oricărui activism „public" din motivele de dezgust şi de dezamăgire amintite. Nu mai păstram legătura decât cu Paul Lăzărescu (i-am recenzat în Tribuna şi o ediţie critică). Mi-a făcut „o vizită" sau două şi Victor Ioan Pica. Să nu uit şi pe colegul meu de lot, Comănescu, devenit între timp „mare maestru al lojei masonice române", nu mai ştiu de ce rit. In rest, abţinere totală. Dar, poate, cuvântul nu este cel mai bine ales. Priorităţile mele, atunci, erau cu totul altele. Şi credeam - cum cred de altfel şi acum - că serveam mai bine necesităţile culturii române libere, lucrând în tăcere, în felul meu. Ştiam că simpli „rezistenţi-activişti" nu înţelegeau această atitudine. Dar alegerea mea era definitivă şi ireversibilă.
Poate şi mai decisiv - detaliu anecdotic sau nu - a fost boicotul sistematic al Europei Libere. Nu figuram - şi am explicat şi din ce motive - pe lista scriitorilor români elogiaţi. Cred că în zece ani dacă numele meu a fost amintit o dată sau de două ori. Dovadă irefutabilă pentru Securitate că nu dădeam „informaţii", nu frecventam secţia românească a Europei Libere (ceea ce, de fapt, nu era adevărat), nu figuram, mai ales, pe lista autorilor „duplicitari" sau, aşa-zicând, de „rezistenţă". Pentru psihologia şi cenzura de atunci, acest fapt reprezenta un argument extrem de important. Un atu formidabil, de care am profitat din plin. Nu eram „elogiat", dar nici atacat în Săptămâna, nici în Totuşi iubirea şi în alte foi securiste. Trebuie să mă repet, dar n-am ce face: antipatia Monicăi Lovinescu mi-a făcut un serviciu inestimabil. Ii exprim, din nou, măcar în această formă tardivă şi postumă, întreaga mea gratitudine.
într-o ordine gradată - şi mai importantă - funcţiona mecanismul clasic al filajului. Securitatea îmi „dădea drumul" ca să mă urmărească pas cu pas, să-mi surprindă legăturile „secrete". Să dea de „firul" unor tenebroase comploturi anticeauşiste etc. De fapt, aceasta era şi una din preocupările de bază ale Securităţii. Iar eu, prin mulţimea relativă a legăturilor străine culturale, reprezentam un „obiectiv" potenţial destul de important. Decepţie, mare decepţie totuşi! Filajul n-a dat nici un rezultat. Fiindcă nici nu putea să dea. Stăteam mai tot timpul închis în biblioteci. Iar publicaţiile mele străine dezminţeau, în modul cel mai categoric - cel puţin pentru emigraţie - orice acţiune pretins „subversivă". Dar, în mentalitatea securiştilor de duzină, de atunci, de la DIE, totul nu reprezenta, din partea mea, decât un foarte abil „camuflaj". Trebuie, din nou, să dau câteva detalii pentru a înţelege cât mai bine întreg acest mecanism, care funcţiona, de fapt, în gol. Uneori, el mi-a produs crize grave de inimă. în sfârşit, ce rost mai are să mă plâng. Să vedem doar faptele...
în străinătate, mi-am dat seama, cu maximă claritate, de cel puţin trei ori. că eram urmărit în modul cel mai strict. La Munchen, mă întorceam,
246
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
247
într-o noapte acasă, pe Ainmillerstr., însoţit de N.C. Munteanu şi Emil Hurezeanu. Eram binedispuşi, volubili. Când pe scara de la intrare mă aştepta un individ. L-am întrebat ce caută. A bânguit ceva şi a şters-o repede. Pe atunci - şi cred că situaţia nu s-a schimbat foarte muit - Germania era un adevărat paradis al spionilor. Securitatea era infiltrată peste tot, în toate mediile emigraţiei. A doua oară m-a avertizat, în primul rând, instinctul. Scena s-a petrecut la Amsterdam, cu prilejul unui congres organizat de Sorin Alexandrescu. Simţeam cum un individ masiv, în pulover de marinar, cu guler retrusat, mă urmărea, mă înghesuia în autobuz. Am observat, acasă, că-mi furase din buzunar o agendă, cu diferite nume, adrese şi numere de telefon. Dar exclusiv de comparatişti şi critici literari străini. Deci nume fără nici o importanţă pentru Securitate. Accidentul cel mai grav s-a întâmplat însă la Paris, când, într-un metrou, mi s-a furat geanta în care aveam şi... paşaportul. Am trecut printr-o adevărată noapte de coşmar. Bineînţeles, nici de data aceasta... nimic. Fiindcă numai astfel îmi explic de ce mi s-a eliberat un alt paşaport, destul de repede, cam în zece zile. Am făcut o reclamaţie şi la poliţia franceză. „Recipisele" le păstrez şi azi în dosarul de piese justificative ale acestei Vieţi. Sunt piese irefutabile, absolut convingătoare.
Dar toate acestea, în definitiv, nu erau decât dovezi indirecte, eventual contestabile. Ce se poate spune despre o recunoaştere directă, sinceră, venită chiar din partea celui ce organizase întreg acest filaj de două parale ? întors la Bucureşti (eram cu L.) şi intrând în braseria de la Athenee Palace, pe cine întâlnesc? Pe dl colonel Peşca-Pescaru, beat criţă. In vino veritas, într-adevăr: „Te-am urmărit pas cu pas", mi-a declarat el. Pe jumătate amuzat, pe jumătate dezamăgit şi pe... trei sferturi „deconspirat". Nu-mi spunea, de fapt, nici o noutate. Episodul lămureşte totuşi „ceva" despre discreţia şi seriozitatea aparatului DIE, despre care, în ce mă priveşte, nu-mi mai făceam, de mult, nici o iluzie.
Reversul medaliei nu este mai puţin ilustrativ pentru condiţiile „călătoriilor mele de studii". Că eram de mult semnalat serviciilor străine de specialitate de către vigilenţii din emigraţie - agenţi şi ei, de ocazie, de voie, de nevoie, în sens invers - ştiam cu toată certitudinea. Reţin, la fel, doar alte trei episoade, de pe versantul opus, soldate, toate, cu acelaşi imens fiasco. La Munchen, la un colocviu, mi s-a furat un attachetasket, care a reapărut, misterios, a doua zi, după ce a fost bine, bine de tot controlat. Decepţie totală! La Pisa, la un congres despre Secolul Luminilor, un agent englez, s-a ţinut scai de mine. Am luat o cameră împreună. Mi-a umblat prin toate bagajele. Din nou, Sorry! Dar cel mai amuzant episod, urmărit chiar şi de o agentă, travestită în călugăriţă, dar cu... unghiile făcute, s-a consumat în Spania. L-am evocat pe larg în postfaţa la ediţia a Il-a a lui ;Ole! Espana (Craiova, Aius, 1995) şi nu mai revin asupra sa. A fost episodul cel mai distractiv dintre toate. Doar că noul şi improvizatul James Bond, agentul 007, a scăpat şi de această dată. Nu-mi bănuiam, drept să spun, şi astfel de talente...
Glumă-neglumă, sistemul funcţiona implacabil şi inevitabil, din ambele direcţii. Ne aflam, să nu uităm, în plin „război rece", din care cauză astfel
de episoade nu aveau, de fapt, nimic neobişnuit. Preocuparea de bază a Securităţii era supravegherea şi infiltrarea exilului. Adică exact ceea ce eu nu făceam, din motivele expuse anterior de mai multe ori. Iar M. Eliade nu reprezenta, de fapt, decât un caz, între multe altele. Rezultatele nu puteau fi, în mod inevitabil, decât fie previzibile, fie nule. Eram chiar mirat cât de puţine „întrebări" mi se puneau despre această relaţie. N-am avut, cred, mai mult de două-trei „întrevederi" de acest tip. Şi, în definitiv, ce-aş mai fi putut spune şi „aduce" în plus, când, la Paris, în jurul lui Mircea Eliade foiau agenţii rezidenţi locali ? Cred că din acest motiv am fost lăsat efectiv în pace. Autor a două cărţi, colaborator la diferite publicaţii americane şi franceze despre M.E., eram destul de cunoscut, măcar sub acest aspect, ca să mai fi „produs" informaţii noi, despre activitatea mea. Iar despre legăturile mele cu M.E. „se ştia" deja „tot" încă din ţară. Mai ales că M.E., într-un fel, „se... predase" el însuşi, cu arme şi bagaje. Ca şi C. Noica, de altfel. Un caz oarecum mai particular, care mă priveşte, la fel, în mod direct. Devine deci din nou necesară deschiderea unei alte scurte paranteze.
„Cazul" său - pe care în esenţă, dar nu exhaustiv, l-am expus în Politică şi cultură (Iaşi, Editura Polirom, 1996, pp. 78-103) - avea din punctul meu de vedere două aspecte: unul negativ, chiar scandalos, altul semipozitiv, în condiţiile de ambiguitate inevitabilă ale epocii. Mă revolta încă de la început -şi continuă să mă revolte şi azi - dubla măsură cu care erau şi sunt măsurate fapte riguros identice. Despre ce este vorba? Nimeni nu acuza pe C. Noica pentru faptul că „a călătorit", în timp ce eu sunt culpabilizat pentru acelaşi fapt. Acuzaţie cu atât mai revoltătoare cu cât acelaşi C. Noica declara: „Plec la Paris să-1 conving pe Mircea Eliade să susţină pe Ceauşescu la premiul Nobel" (Gheorghe Grigurcu, „Regele Mihai şi Premiul Nobel", în România literară, 2570, 8 septembrie 1998). Din jurnalul Sandei Stolojan, Nori peste balcoane... (Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, pp. 53, 57, 98, 123, 134), rezultă cu prisosinţă aceeaşi iniţiativă, să-i spunem, extravagantă. Trec peste oferta, bătută în uşa celulei, de a deveni „antrenor de marxism", mult prea bine cunoscută ca să revin cu referinţe mai mult decât penibile. Sau peste renegarea umilitoare, recent publicată în „Dosarul de cadre al lui Constantin Noica" (Jurnalul literar, IX, 21-24, noiembrie-decembrie 1998), unde între alte perle - se poate citi şi o confesiune ca aceasta: „Odată ieşit, în august 1964, am fost impresionat de transformările petrecute în ţara noastră". Sensibilitate într-adevăr, remarcabilă. Pe care eu, cel puţin, n-am avut-o niciodată...
Vreau să fiu bine, foarte bine înţeles: nu intenţionez să deschid sau să redeschid un nou „proces Noica" (deşi într-o ordine riguros etică el poate fi, orice s-ar spune, făcut). Doar să subliniez acest fapt: în timp ce marelui Căpitan filozofic, guru naţional şi Profet de la Păltiniş i se iertau şi i se iartă orice, noi - eu şi alţii - suntem acuzaţi şi insultaţi în continuare doar pentru faptul că ,',am.!. călătorit". Deşi nimic, dar absolut nimic din activitatea şi scrisul meu, după 1963, nu oferă nici cel mai mic termen de comparaţie, de colaboraţionism, „cedare", „propagandă", „premiul Nobel ceauşist" şi celelalte. Orice om onest nu poate să nu se întrebe: de ce C. Noica ar fi în
248
Adrian Marino
definitiv scuzabil, iar X, Y, Z, nu? De ce el poate fi „înţeles", „iertat" şi alţii nu? Ca şi în cazul, de altfel mult mai benign, al lui Tudor Vianu, căruia i s-a aplicat acelaşi procedeu al „lustraţiei" clemente. Nedreptatea este flagrantă, brutală şi ea mă doare şi azi. O rană mereu deschisă, pe care nu pot nici s-o uit, nici s-o iert. Dar ştiu că totul decurge dintr-o altă „logică": afectivă, ideologică, socială, pe care n-o analizez acum, extrem de favorabilă doar lui C.N.
Aceste fapte - verificabile şi fără replică - nu mă împiedicau să văd şi partea, să-i spun „pozitivă", a „acţiunii Noica". în conştiinţa mea, ea se încadra din plin în noţiunea „culturii alternative", al cărui partizan eram. Din acest punct de vedere, o simpatizam în mod deschis şi chiar o încurajam în felul meu. Nu l-am cunoscut personal decât după 1981-1982, când mi-a cerut insistent un exemplar din versiunea franceză a Hermeneuticii lui Mircea Eliade. Că nu i-a plăcut nu are - din punctul meu de vedere - nici o importanţă. A studia pe filozofii antici, a sprijini ediţia Platon, a stimula învăţarea limbilor clasice şi străine au fost fără îndoială, în acea sinistră epocă, iniţiative pozitive de prim ordin.
Doar că totul se înscria, în acelaşi timp, în zona celei mai abile diversiuni şi ambiguităţi. Mesajul suna cam astfel: „Băieţi, scuipaţi pe istorie" (vezi Jurnalul filozofic). Adică: nu vă ocupaţi de opoziţie, de rezistenţă anticomunistă. Preocupaţi-vă doar de lucruri spirituale, „ontologice", „metafizice", preocupări total inofensive pentru Securitate. Dezinteresaţi-vă de orice politică. Ea este trivială, impură, neesenţială, ne... ontologică prin definiţie. „Politica"... o facem doar noi, securiştii, cu preocupările noastre mult mai vulgare. Trebuie reamintit deschis că de la teroarea brutală la diversiunea „omului ontologic" (antiliberal, antidemocratic, antioccidental), curentă şi azi, progresul este enorm. Metodele deveniseră, între timp, mult mai rafinate. Că un grup de tineri se reuneau la Păltiniş (înregistraţi de altfel cu cea mai mare atenţie), bazele regimului ceauşist nu erau, în nici un fel, subminate. Dar a trebuit un oarecare timp ca metodele diversioniste să se rafineze şi să dea rezultate. Greu de negat: foarte bune, chiar excelente din perspectiva Securităţii. Cu sprijinul, profund regretabil, al lui ... C. Noica. Eu însumi l-am vizitat la Păltiniş, iar în trecere prin Cluj, a fost oaspetele meu (filat îndeaproape de V.C. şi P.Ş., care a vizitat-o şi pe L. sub pretextul unui împrumut), dar relaţia rămânea - ideologic vorbind - mereu ambiguă.
Sentimentul nedreptăţii ce mi se făcea sporea când observam că altor foşti deţinuţi politici, exact în situaţia mea, şi care călătoreau - şi încă din plin - nu li se aducea nici o obiecţie. De ce, în cazul lor, totul era firesc, normal, scuzabil, explicabil, iar în al meu nu? A făcut cineva un inventar exact al călătoriilor acestor foşti deţinuţi? Aş îndrăzni să afirm că Ovidiu Cotruş, de pildă, a călătorit mai mult decât mine. Cu sprijinul lui M. Maliţa, pe atunci, adjunct la MAE. Al. Zub a obţinut o bursă Humboldt de lungă durată. N. Balotă a călătorit, ba chiar s-a şi stabilit în străinătate, cu întreaga familie. Şi ce să mai spun de Sergiu Al.-George, care a ajuns chiar în... India. Nu pretind - şi, de fapt, nici nu mă interesează - să stabilesc o listă completă. Mă revoltă şi acum doar nedreptatea evidentă, dubla
Viata unui om singur
249
măsură preferenţială cu care eram judecaţi unii şi alţii. Tratament de favoare într-un caz şi acuzaţii ignobile în altul. Eroarea mea, dacă a fost una, a constat din faptul că, neavând nimic de ascuns, am publicat mai multe cărţi de călătorie. Deci... o dovadă evidentă. Dar se uită faptul că, liber profesionist fiind, eram efectiv „obligat", economic vorbind, la o astfel de activitate publicistică şi, implicit, la „drepturi de autor". Toate acestea - şi multe altele, geloziile provocate de publicarea unor cărţi de oarecare ecou - mă îndepărtau tot mai mult şi de lumea foştilor deţinuţi politici. Nu puţini îşi ascundeau incapacitatea intelectuală şi a luptei de idei în intransigenţă morală şi vigilenţă „antiturnători", considerată drept cea mai înaltă virtute posibilă. Intervenea, mai ales, crunta invidie a celor ce nu puteau călători. Lipsiţi de mijloace materiale sau de motivaţii culturale acceptabile, pentru a nu mat aminti de categoria, şi mai largă, a celor cărora li se refuzau pur şi simplu paşaportul.
De fapt, contrar opiniei larg răspândite, numărul scriitorilor călători români - care nici măcar n-au fost deţinuţi politici - a fost destul de mare, Cartea albă a Securităţii vorbeşte de 800 de cazuri. N-am cum să controlez această cifră, probabil exagerată. Dar câteva date, riguros verificabile, sunt concludente: Marin Sorescu, de pildă, a călătorit mult mai mult decât mine. Sau toţi bursierii români de la Iowa (SUA) de pildă. G. Liiceanu şi A. Pleşu au obţinut burse Humboldt, de durată, la Heidelberg, între 1975 şi 1977, dacă nu mă înşel. Din Cotidianul (VIII, 42, 27-28 iulie 1998), aflăm că Paul Goma a întâlnit la Paris pe aceiaşi iluştri filozofi, în 1984. Mircea Dinescu (întâlnit chiar de mine în Franţa), Dan Hăulică, Aurel Dragoş Munteanu au cunoscut şi ei adesea Occidentul. Mircea Zaciu a publicat, cu mult înaintea mea, o carte de călătorie. De ce ar fi culpabilizaţi toţi aceşti autori? Sau, întrebare inversă, de ce ei n-ar fi culpabilizaţi?
Ce să mai spunem de N. Breban, adevărat globe-trotter, ce-i drept, cu dublă cetăţenie? M-a vizitat şi la Geneva. Pe N. Manolescu l-am întâlnit personal de două ori în străinătate. Motiv totuşi să mă atace, cu subînţelesuri străvezii, după 1989 că „am călătorit". I-am răspuns destul de tăios în Dreptatea. Ştefan Bănulescu a vizitat SUA, Franţa, Germania. Despre diferiţi participanţi la numeroase colocvii şi congrese ştiinţifice nici nu mai amintesc. Susţin că bine au făcut, inclusiv în avantajul, fie şi relativ, al culturii române. Deci nu pot subscrie, în nici un caz, la un text de genul „De ce călătoreşte Ana Blandiana?", de Alexandru George (La Sfârşitul lecturii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1993, IV, pp. 313-322). Toate frustrările autorului - nu contest, legitime -, reluate şi în amintirile sale de la Vatra, răbufnesc mereu, fără nici o pudoare.
Dar, în conştiinţa mea, cazul cel mai odios de denunţ în ce mă priveşte, are ca erou pe Ion Caraion. într-o pagină abjectă a unei cărţi publicate în străinătate, Insectele domnului Hitler (nici nu mă mai deranjez să caut „fişa") se afirmă, cu un cinism incredibil, că am participat la o şedinţă a Consiliului Uniunii Scriitorilor, „trimis de Securitate". Când, dacă am participat (şi nu văd de ce aş nega), am făcut-o exclusiv în calitatea mea de membru al acestui Consiliu („ales la 4 iulie 1981"). Pe lista oficială, xerografiată,
250
Adrian Marino
oricând controlabilă (păstrată şi ea în dosarul documentar al acestei Vieţi), numele meu figurează pe pagina 3, sus, cu numărul de ordine 51. Rar exemplu de minciună mai calomnioasă şi mai sfruntată.
Şi cine mă acuză şi-mi dădea lecţii de morală ? Un personaj eminamente amoral şi dubios, care a servit efectiv Securitatea, prin acuzaţii scrise, imposibil de contestat, împotriva Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca (Doina Jela, Această dragoste care ne leagă (Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp. 146-177)? Sau care - după alte recente revelaţii de presă (Cuvântul, 1 /1999) - şi-a însuşit traduceri din poeţi americani, ce nu-i aparţineau, pe care le-a publicat sub numele său? Aceasta era, în bună parte, mentalitatea etică adevărată a multor scriitori ai emigraţiei. Răsfoind recent prima versiune a acestei Vieţi, descopăr încă un episod, complet uitat între timp. In loc de o minimă satisfacţie că un autor, din ţară, izbuteşte să spargă o blocadă şi să publice în străinătate (în cazul în speţă, într-o revistă importantă ca Diogene), un domn Luc Bădesco face praf un studiu al meu (nu pretind perfect) din cea mai evidentă dorinţă de denigrare. Inspirat poate şi de Virgil Ierunca ? Şi aceasta într-o emisiune sau două ale Europei Libere! O astfel de „rezistenţă" şi „emigraţie", categoric, nu puteam „iubi"! Va fi avut şi ea meritele sale. Dar cu mine personal (şi cu alţi scriitori din ţară) ea s-a purtat cum nu se poate mai regretabil. Şi-mi controlez foarte atent cuvintele.
Ecourile acestor atacuri, oricât de dureroase, nu defineau totuşi, nici pe departe, starea mea de spirit, cu adevărat specifică, din acea perioadă. Nedrepte şi jignitoare, într-adevăr, nu aceste atacuri reprezentau preocuparea centrală. Pe unele, de altfel, le-am şi uitat, într-atât nu le dădeam importanţă. Răbufneau, uneori, violent, în memorie, apoi se stingeau brusc, de la sine. Raţiunile mele superioare, proiectele la care lucram, unele realizări efective, treceau inevitabil pe primul plan. Uneori mă durea mult mai mult lipsa de „recunoaştere" şi „încurajare", decât orice „culpabilizare" absurdă. Şi mai „secrete" rămâneau unele decepţii legate de gesturi de independenţă, ca să nu spun mai mult („rezistenţă", „cultură alternativă" etc), pe care le-am făcut de-a lungul întregului regim comunist, până în 1989. Dar, recunosc, ceea ce domina în primul rând era o stare de mare ambiguitate şi indiferenţă stoică, vecină adesea cu „cinismul", în faţa unor atacuri inevitabile şi situaţii, pe atunci, irezolvabile.
Sufeream din cauza unui regim, pe care-1 socoteam în acelaşi timp odios şi „ireversibil". Şi, totuşi, eram constrâns să-1 suport. Şi, mai mult decât atât, să mă „realizez" în condiţiile date, extrem de dificile. întregul meu trecut şi formaţie socială şi culturală mă apăsau în acelaşi timp cu toată greutatea. Mă imobilizau, mă „paralizau". Nu mă puteam, efectiv, adapta, dar nici revolta, încă o dată, pe faţă. De unde o stare de revoltă mută, de pasivitate şi resemnare refulată la limită. Nu eram mulţumit, câtuşi de puţin, de mine însumi. însă o altă alternativă, pe atunci, nu întrezăream, iar refugiul în studiu nu oferea, nici pe departe, toate soluţiile şi compensaţiile de care credeam că aveam nevoie. Abdicare? Cedare? Resemnare? înţelegere? Câte ceva din toate acestea. Fără îndoială. Dar, mai presus de orice, o stare de alterare şi chiar de „viciere" morală, foarte specială, care
Viata unui om singur
251
merită, cred, oarecare atenţie. Am motive să presupun că şi alţi intelectuali, din categoria mea, au trecut prin aceeaşi stare dificilă de spirit. O varietate foarte specifică, tipică totalitarismului, de conscience malheureuse.
Rar epocă, pe de o parte, în care refulările şi resentimentele - toate cu motivaţie subiectivă, strict personalizate, ale orgoliului literar - să fi răbufnit mai frecvent şi cu mai mare intensitate. Critica politică, îndelung şi dureros refulată, se traducea, se „camufla" mai bine zis, în polemici doar aparent culturale şi literare. O formă de expresie tolerabilă curentă. Uneori, veninul era abia disimulat în fraze obiective, iată cazul unui personaj ale cărui idei liberale le aprobam integral. Dar ifosele - de mare autoritate critică, plimbate prin nu ştiu câte redacţii şi reviste - îmi apăreau cel puţin deplasate. Mă refer în mod explicit la Alexandru George, care mă include într-o serie de... „recuperaţi" de regim, alături de C. Noica, E. Papu, Şerban Cioculescu, „o serie de valori autentice" (România literară, 16/1994). Dar ce înseamnă în astfel de cazuri - toate strict particulare - a fi „recuperat" ? Nu inventasem nici „protocronismul" (ca E. Papu), nu sprijinisem nici candidatura la premiul Nobel al lui Ceauşescu etc. Iar dacă „publicam", alături de aceşti autori şi de mulţi alţii, în acea categorie intra, şi încă din plin, chiar şi... Alexandru George. Un timp, în mod preponderent, doar prin traduceri. Dar în aceeaşi situaţie se afla, de fapt, întreaga literatură română a epocii, cu toate părţile sale bune şi mai ales rele. Răutatea sa era însă evidentă. Nu semnasem nici o renegare, nici o abdicare, nici un singur articol în favoarea regimului. Şi, totuşi, un anumit „adevăr" intra, obiectiv vorbind, într-o astfel de acuzaţie. Doar că ea putea fi generalizată şi aplicată întregii culturi române a epocii, constrânsă la supravieţuire sub totalitarismul comunist şi „vinovată" prin însuşi acest fapt.
înclin tot mai mult să cred că cel mai mare şantaj şi presiune morală a regimului, exercitată asupra tuturor cetăţenilor români - începând, în cazul în speţă, cu intelectualii - a fost permanenta posibilitate de a fi umiliţi şi strânşi cu uşa, cu o acuzaţie (aparent) fără replică: „Şi tu ai colaborat", „şi tu ai făcut la fel". Orice activist - orice comunist - se apăra nu numai în acest mod, deosebit de eficace, dar trecea şi la contraofensivă. Ceea ce echivala cu recunoaşterea generalizării şi, într-un fel, a acceptării normalizării „răului" în proporţii de masă. O uniformizare a cedării, duplicităţii şi perversiunii morale. Este, cred, egalizarea cea mai radicală a imoralităţii pe care un regim politic a realizat-o vreodată. O temă care mă obsedează. Un complex de vinovăţie, tacit, generalizat, acceptat şi justificat la scară naţională. Şi cum „cedarea" era cvasiunanimă, orice demascare reală, profundă devenea fără obiect, fără sens. Toţi puteam fi oricând, oriunde şi de către oricine „demascaţi" şi „demascabili". Ca la rândul lor aceleaşi personaje puteau să sufere şi ei, oricând, acelaşi tratament. Singura replică - gândită sau exprimată - era, de fapt, un profund „ei, şi?". A fost auzită şi de mine în zeci de nuanţe. Dar toate cu acelaşi conţinut: mai puţin cinic, de fapt, cât indiferent, blazat, ajuns la saturaţie. Un fel de resemnare a umilinţei frustrate, acceptate ca inevitabilă. Şi deci făcută „uitată", „scuzabilă". De evitat - cât mai mult posibil - de a mai fi discutată din motive
252
Adrian Marino
de echilibru interior şi de conştiinţă morală salvată la limită. O adevărată „anomie" morală specifică regimului totalitar cel mai eficace din lume. Situaţie teribilă, dacă o evaluăm în mod lucid, până la capăt şi în toate rădăcinile şi implicaţiile sale.
Păstrez o întreagă listă de declaraţii de acest tip. Brutal-cinică, de tip Adrian Păunescu: „Am colaborat cu cine... mi-a oferit ocazia să colaborez. Eu nu am avut o altă ţară" (Cotidianul, 30, 13-14 iunie 1998). Trec peste snobismul „dandy", al lui „conu' Alecu", mai curând exbiţionist-monden, în căutare de „efecte" de publicitate (pentru care, regret că trebuie s-o spun, nu am nici o stimă), decât o reală autoculpabilizare. Poate cel mai aproape de adevăr este Lucian Pintilie, care şi-a recunoscut şi el colaborarea. Reţin, în special, caracterizarea generală a epocii: „La noi existenţa în sine este atinsă de grotesc. O jumătate de secol s-a trăit în complicitate cu dictatura -pe de o parte puterea lua forme liberale ca să seducă Occidentul, pe de altă parte, în interior, folosea un despotism medieval. O asemenea complicitate naşte monştri" (Lupta, 189, 1992). Greu de contrazis. Insă şi mai greu de culpabilizat (pur teoretic, abstract) o întreagă societate.
Dar ceea ce mă exaspera cel mai mult - semn de extrem de slabă conştiinţă şi educaţie ideologică, de inexistenţă a societăţii civile - era faptul că nimeni nu se întreba despre cauzele acestei situaţii. Nu se ridica la explicaţia profundă a răului suprem: ideologia, regimul şi sistemul comunist. Se trăia într-o criză morală acceptată, permanentă şi... inexplicabilă. Un fel de calamitate naturală. Ca o ciumă teribilă, care vine de undeva, de oriunde, „de la Dumnezeu". Şi, deci, de îndurat cu toată resemnarea de care este capabil „un popor mioritic". Iremediabil „mioritic". Nici azi nu ştiu ce detestam mai mult în acea perioadă (şi de fapt şi azi, după 1989): psihologia tradiţională pe care o respingeam din toată fiinţa mea, sau sistemul care ne teroriza pe toţi şi pe care, de fapt, îl justifica? Mă simţeam, din această cauză, un om singur, tot mai singur, moral şi social. In sensul cel mai precis şi concret al cuvântului. Nu aveam şi nu găseam nici un punct de sprijin, în afara câtorva principii şi puncte cardinale foarte speciale, foarte puţin răspândite şi mai ales cultivate. O soluţie de „salvare" totuşi, căci nu am a-mi reproşa nimic, dar absolut nimic, reprobabil. Dar n-a fost deloc simplu. O astfel de experienţă n-aş mai dori s-o repet niciodată. Din fericire vârsta, sper, mă va salva până la capăt de orice eroare gravă, teoretic vorbind, oricând posibilă.
îmi vine foarte greu să definesc şi să caracterizez modul de a reacţiona -ideologic şi cultural în primul rând - în astfel de împrejurări dificile. Nu este vorba numai de o neaderenţă totală la condiţiile de viaţă ale regimului. Ea se exprima, involuntar, printr-o serie de gesturi de independenţă, adesea imprevizibile, destul de greu de definit în cauzalitatea lor imediată. Acte refractare, pur spontane, naturale, de independenţă şi chiar de revoltă, dar cu motivare ideologică profundă, totdeauna ulterioară. îmi explicam raţional mie însumi de ce am procedat într-un mod sau altul, printr-un gest total „iraţional" în situaţia de atunci. Că era vorba de „imprudenţă" este mult prea puţin spus. De acţiuni de „rezistenţă" este, iarăşi, de cele mai multe
Viata unui om singur
253
ori, prea mult spus. Nu mă încadram în conştiinţa mea, în nici una dintre categoriile ce începuseră să circule: „opoziţie, rezistenţă, disidenţă". Deşi, uneori, câte un fapt, o atitudine oarecare, nu era deloc străină, măcar în parte, de o astfel de tipologie. Cred că cea mai exactă definiţie este de independenţă activă, de reacţie alternativă, care se sustrăgea nu numai oricăror obligaţii oficiale, dar avea, uneori, chiar şi „curajul" unor acţiuni şi chiar refuzuri publice. Câteva exemple sunt necesare pentru a ilustra cât mai limpede o astfel de atitudine.
Trec peste faptul că respingeam sau ignoram public toate ierarhiile oficiale şi că refuzam pur şi simplu orice articole omagiale. Nefiind angajat nicăieri, nu puteam fi „strâns cu uşa". Evident că aceste gesturi păreau (şi chiar erau) antipatice, obraznice, sfidătoare. Să mai reamintesc, în detalii, modul cum am refuzat pe N.P. (pe atunci secretar adjunct al Uniunii din Cluj) să colaborez la un Omagiu Ceauşescu? Nu-i fac morală postumă, căci şi el acţiona doar din ordin. Mă comportam în conştiinţa mea „normal", spontan, în acord permanent cu mine însumi. Şi nimic mai mult. Pentru mine era capital să nu mă corup, să nu mă „pervertesc". Să nu devin, în nici un caz, un plat conformist, timorat şi obedient. Cred că am avut, în imensa majoritate a cazurilor, această „tărie morală" tăcută şi fermitatea unor atitudini naturale neaderente şi chiar refractare, dezvăluite public, pe faţă.
De la Geneva am trimis, de pildă, o scrisoare de protest Regionalei de Partid din Cluj, care refuza paşaportul L. Gestul meu, ştiu bine, a produs stupoare, scandal, indignare. Dar el s-a dovedit eficace. Şi la Uniune (în 1980) am contestat public candidatura lui M. Beniuc, pe care l-am acuzat public că „a dat afară din literatură pe Lucian Blaga". Scandal, tumult. Unii oficiali s-au repezit la microfon să mă combată. Alţii, din rândul întâi de scaune, zâmbeau, în schimb, cu... multă satisfacţie. Şi povestea bursierului premiului Herder merită o scurtă menţiune. Candidatul meu Sorin Antohi, un element de mare valoare şi, de departe, cel mai strălucit reprezentant al generaţiei sale în domeniul studiilor literare şi ideologice, orientate oarecum, în sensul meu, a fost refuzat de Securitate. Candidatul nr. 2, Ioan Bogdan Lefter, la fel, pe motivul că are o... mătuşă fugită în Elveţia sau aşa ceva. în disperare de cauză, m-am dus la D.R. Popescu şi i-am explicat întreaga situaţie. Ar fi fost regretabil, totuşi, ca o bursă să se piardă. A înţeles şi după câteva zile a venit cu o soluţie de compromis : mi-a prezentat o listă de trei candidaţi „agreaţi" (Liviu Papadima, Dan C. Mihăilescu, pe al treilea - un obscur - l-am uitat). Iar eu am făcut alegerea cea mai proastă posibilă, dintr-o oarecare stimă pentru Ovidiu Papadima, tatăl lui Liviu, care s-a dovedit o lichea. Deşi a stat la Viena, pe barba mea, un an întreg, la înapoiere n-a mai dat nici un semn de viaţă. Atitudine explicabilă, totuşi, într-un fel: L.P. ştia prea bine că nu eu, de fapt, l-am „trimis" la Viena, ci alte „organe". Faţă de mine, în realitate, n-avea nici o obligaţie. Personal, îi eram chiar antipatic. Oricine s-ar fi dat bătut. Eu, totuşi, am insistat. Chiar dacă soluţia găsită a fost cea mai nefericită. Dar toate acestea sunt de fapt doar mici anecdote. Alte gesturi de independenţă aveau cu totul altă semnificaţie, cu o bătaie mult mai lungă.
254
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
255
Trebuie să revin, fugitiv, la cărţile şi publicaţiile mele străine. Toate scrise în spirit liber şi de independenţă incontestabilă. Nu mai revin asupra conţinutului lor, ci doar asupra condiţiilor practice, tehnice, de publicare şi de scoaterea lor din ţară. Unele erau semiclandestine, în sensul că doar două-trei capitole aveau „o aprobare", restul fiind luat, cu orice risc, „în buzunar", când plecam în străinătate. Toate cărţile franceze, de pildă, au apărut în aceste condiţii. în colecţia de documente personale de la BCU Cluj există şi un dosar cu astfel de „aprobări". Alte texte erau scrise direct în străinătate sau scoase din ţară, dar niciodată trecute prin cenzură. Este cazul, între altele, a recenziilor mele despre Sanda Stolojan, Al. Ciorănescu, Bujor Nedelcovici, D. Ţepeneag şi alţii. Nu le supraevaluez, în nici un caz, importanţa. Ilustrez doar un procedeu şi, mai ales, o atitudine critică şi ideologică independentă, în condiţiile de mare constrângere ale epocii. Vezi revista Dialogue.
Are sens să vorbeşti de „curaj" sau, dimpotrivă, de „modestie", în unele împrejurări? Faptele rămân totuşi fapte, riguros verificabile, chiar dacă nu toate, până în perioada actuală sunt cunoscute. Păstrez un manuscris inedit de 23 de pagini, Impresii şi amintiri de la „Europa Liberă", datat martie 1987, Miinchen, în copie xerox, originalul fiind lăsat la Mircea Carp. Cu prietenul meu am corespondat, ori de câte ori am avut această posibilitate, şi înainte de 1989. Unele scrisori se păstrează (din 1984 şi 1987) în „Donaţia Mircea Carp" BCU Cluj. Prin „vocea" sa am colaborat'la Europa Liberă, încă din 1982 (Politică şi cultură, pp. 352-357). Prin a lui Vlad Georgescu în 1987, cred, deşi nu am încă o dovadă materială precisă în acest sens. Am mai amintit de aceste episoade, care revin exclusiv prin logica asociativă şi demonstrativă a memoriei. Cu N.C. Munteanu si cu Emil Hurezeanu am avut destule întâlniri şi schimburi de informaţii. Ei apar, de altfel, într-o formă sau alta, şi în jurnalele mele germane. Dar dificultatea pentru mine nu este a rememorării, ci de alt ordin.
Refuz pur şi simplu punerea în valoare, ostentativă şi impudică, eroizarea, exhibiţionismul rezistenţei. Tot ce am citit în acest domeniu mi-a lăsat gustul cel mai neplăcut al literaturizării umflate şi artificiale, „făcută frumos". Scriind recent despre cartea Ruxandrei Cesereanu, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998), am exprimat cât mai precis, dar şi „diplomatic" posibil, rezerva mea faţă de acest gen de literatură, actor şi spectator în acelaşi timp. Cine a făcut 14 ani de „gulag românesc" nu mai poate fi mistificat sub nici o formă.
Trăgând o linie, pentru a încheia, nu văd o altă formulă mai exactă a relaţiilor mele cu regimul comunist decât o atitudine de maximă, continuă şi flexibilă independenţă culturală şi socială şi de radicală opoziţie interioară (manifestată intermitent şi public, dar cu prudenţă). Am fost şi am rămas mereu „un om liber". Am acţionat sau am încercat să acţionez, în „sens liberal", cât mai mult posibil. Nu datorez regimului comunist nimic. Am fost şi am rămas străin de orice idee de „carieră socială", universitară, academică etc. Am fost şi am rămas, de la eliberare (1963) şi până azi, un
liber profesionist integral, fără „carte de muncă", „state de plată" etc. Este, de altfel, şi singurul „merit" pe care mi l-aş revendica efectiv, în calitate de „om singur".
în definitiv, închisoare au făcut zeci şi chiar sute de mii de români. Cărţi, mai bune mai proaste, au scris, la fel, mii şi mii de români. Dar scriitori liber profesionişti integrali, sub regimul comunist ceauşist, pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Nu fac din necesitate virtute. Dacă aş fi dorit efectiv, aş fi găsit, până la urmă, o formă oarecare de „încadrare". Am preferat să rămân un intelectual liber, care a refuzat orice formă de „cultură oficială", partizan convins al „culturii alternative" (am şi scris în acest sens câte ceva în Politică şi cultură, pp. 256-299). Poziţia mea se apropie mult de aceea a lui A. Michnick (Scrisori din închisoare şi alte eseuri, p. 167). Nimic mai odios pentru mine, după cum am mai spus-o, decât eticheta şi funcţia de „scriitor de stat".
Am în sânge vocaţia, psihologia, temperamentul (cum vrem să-i spunem) de liber profesionist, care dispune liber doar de timpul său şi îşi poate urmări exclusiv propriul plan de lucru. Fără „comenzi" şi „programe" făcute şi impuse de alţii. După 1989, această psihologie s-a accentuat şi mai mult. Dar şi până atunci ea era dominantă, vizibilă şi profund iritantă pentru foarte mulţi. Toate cărţile mele (nu discut acum „valoarea" lor) sunt exclusiv iniţiative strict particulare. Măcar această „calitate" cred că li se poate recunoaşte. Despre cărţile străine nici nu mai amintesc. Poate că formula (neratifi'cată) de „disident intelectual" mi s-ar potrivi, eventual, cel mai bine. Dar mă dispensez şi de asemenea caracterizări globale şi de note bune la purtare. Mă comportam şi acţionam cât mai normal şi natural posibil, într-o lume pentru mine total „anormală" şi „nenaturală" şi acest fapt -moral vorbind - îmi era de ajuns. Ce va crede „posteritatea" din toată această „poveste" nu voi şti niciodată. Şi, de fapt, ca să fiu foarte sincer, nici nu mă interesează decât într-o foarte mică măsură. Judecăţile de acest tip sunt totdeauna atât de subiective, relative, labile şi contradictorii, încât pe ele nu se poate pune niciodată nici o bază serioasă.
Viaţa unui om singur
257
18
După 1989
Adevărul nu poate fi ascuns: momentul 1989 a reprezentat pentru mine, ca şi pentru locuitorii României, o surpriză totală. Cu precizarea, în cazul meu şi desigur al unei categorii foarte restrânse, că el era totuşi aşteptat, înscris într-o logică politică implacabilă (Politică şi cultură, p. 109). Dar sub forma unei speranţe îndepărtate, indistincte şi vagi, aproape „mesianice". „Gorbaciovismul" nu putea evita, în nici un caz, România. Dar data şi împrejurările exacte rămâneau mari necunoscute. Şi astfel au rămas până în momentul declanşării lor, transmise - în mod aproape neverosimil -chiar la TV. Scene şi stări de spirit de cea mai pură esenţă suprarealistă. La 22 decembrie 1989, realitatea în România a depăşit cu mult ficţiunea. Iar istoria cea mai imprevizibilă şi brutală a devenit un spectacol televizat de mare montare. De unde un sentiment bizar de ficţiune şi de realizare, de happening, dublat de riscuri imprevizibile, instinctive. Ultimul sentiment a fost, cred, cel mai dominant dintre toate. Am fost cu toţii „eroi", doar de şi la televiziune. Şi nimic mai mult.
Preocuparea esenţială - încă mult prea aproape de aceste evenimente -nu este însă nici evocarea scenariului pretinsei „revoluţii" (cred că este vorba de cel mai mare abuz semantico-politic din întreaga istorie a României), nici de „participarea" mea, la Cluj, la evenimentele din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Urmările şi reverberaţiile interioare, schimbarea capitală a stilului de viaţă, ca şi a relaţiilor sociale, modificarea preocupărilor şi consecinţele spirituale, morale şi culturale au fost şi au rămas, până azi, evenimente unice ale vieţii mele. A intervenit o schimbare şi o transformare radicală. O clarificare esenţială şi definitivă. O alegere şi o decizie capitală. Evenimente tardive, nepermis de întârziate. Dar, pentru evoluţia şi redresarea mea spirituală şi morală, de o valoare inestimabilă şi ireversibilă.
Este vorba, în două cuvinte, de redobândirea, de regăsirea adevăratei mele identităţi, pe toate planurile, începând cu cel ideologic şi cultural. De revenirea sau reîntoarcerea la normalitatea „mea", după o jumătate de secol de constrângeri, denaturări, devieri şi false adaptări. Faza, poate, cea mai revelatoare şi mai semnificativă - ca să nu spun cea mai „interesantă" -a vieţii mele. Redeveneam, în sfârşit, eu însumi, eliberat - moral cel puţin -de cenzură, presiuni „şi, mai ales, de falsa mea identitate culturală de până
atunci. Căci trăisem într-un regim de alterare, falsificare, refulare şi deviere continuă şi profundă a idealurilor şi tendinţelor de bază. Preocupat de ideologie de tip liberal, şi de critica de idei, am fost constrâns decenii întregi să devin doar „critic literar" şi de „idei literare", „teoretician literar" şi „comparatist". Ceea ce nu era deloc, dar absolut deloc, identic cu adevărata mea „vocaţie".
Am încercat să desfăşor aceste activităţi „semitrucate" în modul cel mai onorabil şi constructiv posibil. Doar că ele nu mă defineau în esenţă. O „formă" superioară, dar fără „fond" autentic. Simulam o falsă identitate. Ştiam că „sunt" în realitate altceva: un critic de idei, un ideolog cultural şi făceam figură doar de erudit istorico-literar, de critic de idei literare, de comparatist şi teoretician literar. Nu reneg această activitate, însă numai cărţile publicate după 1989 (Evadări în lumea liberă, 1993; Pentru Europa, 1995; Politică şi cultură, 1996 şi Revenirea în Europa, 1996) mă exprimă cu adevărat. Sunt fragmentare, imperfect organizate şi sistematizate. Dar, mai ales, ele exprimă cu adevărat orientarea şi preocupările mele fundamentale. Parcurgerea atentă a aparatului critic şi a trimiterilor, mai ales a primelor trei cărţi amintite, dovedeşte că aceasta este realitatea. Preocupări vechi, începute încă de la Lăţeşti, şi manifestate public începând încă din 1964. Până la sfârşitul vieţii, nici nu-mi mai propun o altă activitate. Voi mai reveni asupra acestei teme, pentru mine esenţială. Puteam, în sfârşit, gândi, citi, scrie şi, mai ales, publica în mod liber. O eliberare spirituală, profundă şi decisivă. Foamea mea de lecturi ideologice, politice, care se strângeau, până la sufocare, în camera mea de lucru, va fi, în sfârşit, satisfăcută. Pentru o minimă orientare, le-am clasat pe teme şi le-am legat cu sfoară sub formă de loturi şi pachete relativ uşor manevrabile. O soluţie artizanală, de expedient primitiv. Dar o altă soluţie nu aveam din lipsă de spaţiu.
La fel de importantă - şi în acele zile şi săptămâni chiar hotărâtoare -era un neaşteptat şi iremediabil elan pasional, pur romantic, total iraţional, dar foarte puternic şi profund autentic. Trăiam un moment ideologic euforic în stare pură. O stare de supremă idealitate, în plină exuberanţă. O infuzie de entuziasm proaspăt, neverosimil într-un fel, la o vârstă, în definitiv, destul de înaintată. Un om „bătrân" începea să se comporte, în mod uluitor, de „tânăr" şi de „naiv". Trăiam momente imprevizibile de revoltă, protest şi indignare. „Credeam" efectiv, la început, în autenticitatea „revoluţiei" şi mă comportam ca atare. Angajat, din nou, politic, în plină convulsie haotică, nesigură, fluidă, fără nici o preocupare pentru realităţile şi rezultatele imediate. Un amestec de furie, iluzie şi lipsă totală de percepţie a unor crase evidenţe. Naiv şi perfect scuzabil în acelaşi timp. Se trezea în mine vechiul opozant politic, impulsionat de speranţa, de data aceasta, a unei victorii decisive.
Desigur, demistificarea a venit destul de repede. Dar până atunci câte scene donchijoteşti şi chiar ridicole! Câte entuziasme consumate în gol! Câte defulări de o gratuitate totală! Ce eficacitate reală aveau eforturile mele şi ale altora, din jurul meu, care acţionau în acelaşi sens? O întrebare pe care, pe atunci, nici nu ne-o puneam. De altfel, toată viaţa, între gratuitate
258
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
259
şi eficienţă, am optat, în situaţii-limită, pentru gratuitate. Fac un mare efort de detaşare, de rememorare cât mai exactă, rece şi lucidă, a momentului 1989. Am crezut o clipă, o săptămână, o lună, că sistemul comunist a fost definitiv învins. Aceasta a fost credulitatea şi utopia mea. Şi nu numai a mea. Au urmat apoi confuzia şi deruta. Dar momentul psihologic şi ideologic, în sine, a fost irepetabil de „frumos", de spontan şi profund. Nu-1 regret. Regăseam entuziasmul „rezistenţei" mele din 1948, 1949 şi mă resimţeam, dintr-odată, din nou tânăr, plin de mari pasiuni nestinse. Aveam să fiu adus destul de repede la realitate. Am plătit un „preţ" extrem de mare şi el trebuie povestit şi, mai ales, evaluat cât mai corect şi obiectiv posibil.
Tot ceea ce urmează a fost departe de orice satisfacţii reale şi de durată. Dar, cel puţin, se putea stabili, în primul rând, un criteriu absolut, irefutabil, al sincerităţii politice şi al bunei-credinţe: ce a făcut cineva imediat după 22 decembrie 1989? Când, în realitate, nimic nu era definitiv clarificat ? O dovadă de onestitate absolută, pentru toţi cei bănuiţi de „colaboraţionism", suspectaţi de „informatori", „securişti" etc. Eu însumi intram - prin graţiile unora - în această categorie. Or, cine se simte cu adevărat vulnerabil nu se aruncă în foc chiar din prima zi şi fără nici o precauţie. Mi s-a transmis o reflexie a lui Vladimir Tismăneanu (altfel binevoitor pe parcurs), într-atât de surprinzătoare a apărut unora atitudinea mea: „Marino a înnebunit"* Deloc. Acţionam doar conform conştiinţei mele, în prelungirea unei continuităţi politico-ideologice pe care el (şi alţii) n-aveau cum s-o cunoască. Atunci au început să apară şi primele adieri ale concurenţei şi competiţiei politice. Ele aveau să se intensifice. Dar să nu anticipez. Doar să evoc un număr de acţiuni exemplare pentru epocă. Nu numai concludente -să zicem pentru o anumită atitudine - ci şi semnificative pentru momentul istoric total inedit pe care-1 trăiam. La câteva manifestări am participat direct şi, în două sau trei împrejurări, am fost un factor, să-i spunem, mai mult sau mai puţin hotărâtor.
Făceam o eroare? Eram în acord cu mine însumi? Avea într-adevăr un sens superior o nouă acţiune, după grava decepţie politică suferită? Probabil că răspunsul cel mai exact era starea de contagiune iraţională, generalizată, dominantă în acele momente. Ea se dovedeşte totdeauna mai tare decât toate reţinerile spiritului critic. în plus, existau şi argumente riguros raţionale : anticomunist convins, nu mă puteam manifesta decât în acest sens. Mai mult: mă simţeam chiar moral obligat. Dar acum îmi dau tot mai bine seama că momentul era profund iraţional, încărcat de o emotivitate -constat acum - total incontrolabilă şi, pe multe laturi, nu de puţine ori, chiar regretabilă.
Pe Doina Cornea o cunoşteam de mult. Pot spune din „familie", deoarece fiind colegă de catedră cu L., ne vizita. Eram, fireşte, la curent - însoţită de solidaritatea noastră - cu conţinutul şi evoluţia protestelor sale anticeauşiste. N-aş spune că era chiar cea mai comodă persoană din lume. Dar pentru curajul, intransigenţa şi puritatea intenţiilor sale nu puteam avea decât o sinceră şi totală admiraţie. Din care cauză, când a făcut apel la mine - considerat, pentru moment cel puţin, o persoană mai credibilă decât altele - să
întemeiem Forumul Democratic Antitotalitar din România (6-9 august 1990) n-am ezitat o clipă. Nu exista în Cluj, pe atunci, altcineva mai credibil, dar mai ales dispus să ia iniţiative şi să-şi asume riscuri şi răspunderi considerabile. Am invitat şi inclus şi un scriitor maghiar, care s-a retras însă repede. A fost, cu toate imperfecţiile şi improvizaţiile sale, prima formaţie de opoziţie politică organizată din România, după 1989. Cine vrea să-i studieze „istoria" are la dispoziţie întreaga sa arhivă pe care am donat-o fondului personal amintit de la BCU Cluj: şase dosare voluminoase cu materiale diverse: actul de constituire, discursuri, liste de filiale, manifeste, corespondenţă etc. El încă n-a fost explorat de nimeni.
Deoarece nici un istoric al evenimentelor de după 1989 nu aminteşte de FDAR şi mai ales faptul că din această formaţie provincială (obscură) a ieşit Convenţia Democratică, al cărui rol este azi atât de cunoscut - câteva detalii precise sunt, cred, necesare. Am organizat, în total, trei „Convenţii": două la Cluj şi una la Bucureşti. Prima (24-25 octombrie 1990) s-a bucurat de un real succes (menţionat tardiv de presă: Florin Gabriel Mărculescu, în România liberă, 14 februarie 1998). Au participat toţi conducătorii PNŢCD, în frunte cu C. Coposu (cu unii dintre ei am fost coleg de închisoare), dar şi reprezentanţi ai unor organizaţii de „revoluţionari", care au început să arunce primele umbre, cel puţin pentru mine, asupra FDAR. Se poate trăi toată viaţa doar din rentele unui act politic oricât de curajos şi important ar fi fost? După mine, categoric nu! Este greu de contestat, de pildă, că Lorin Fortuna nu s-a dovedit, la Timişoara, un om şi un caracter de curaj, în balconul Operei. Dar infatuarea sa enormă, evoluţia ulterioară, pretenţia de a monopoliza revoluţia şi de a întemeia propriul său partid etc. arătau foarte limpede că nu exista despre FDAR, în conştiinţa partizanilor ocazionali, nici o concepţie precisă şi mai ales unitară. Cel mult o eventuală tribună de lansare. Sau cazul şi mai elocvent al lui Marian Munteanu, erou al Pieţei Universităţii, evoluat spre legionari. La un moment dat chiar cu veleităţi de şef şi de director de publicaţie. Ca să eşueze - după cum se pare recent - în postură de... „om de afaceri". Nu-mi dădeam seama la început nici de diversitatea, nici de calitatea, nici de mentalitatea total deosebită a materialului uman cu care aveam de-a face. Lipsa de „cadre" era de altfel totală şi invazia de veleitari, impostori şi mediocri de... „caracter" nu putea fi decât inevitabilă. Aş da zeci de nume. Reţin doar unul, un oarecare fost ofiţer CADA, Petre Litiu, arogant şi nul. A ajuns şi deputat liberal, pentru ca să revină ulterior la profesia de bază, după ce încercase marea cu degetul...
A doua Convenţie (6-7-8 decembrie 1990) a dovedit întregul eşec organizatoric al FDAR, dar mai ales caracterul său total improvizat. Audienţă foarte restrânsă, doar câteva delegaţii din provincie. Cu mare greutate prietenul nostru Mircea Mihăilescu a izbutit să realizeze şi să plaseze un afiş modest pe fundalul unei săli obscure. Din partea PNŢCD n-a venit decât buna mea cunoştinţă din închisoare, Nicolae Ionescu-Galbeni. în schimb şi-a făcut apariţia, din Germania, invitat sau nu, un personaj pitoresc: Doru Braia, cu plăcerea evidentă de a vorbi şi de a obţine efecte teatrale. Temperament polemic, expulzat de altfel curând din ţară. A treia Convenţie
zbu Adrian Marino
(12-15 aprilie 1991) s-a desfăşurat la Bucureşti, cu o afluenţă şi derivă politicianistă tot mai pronunţată. Pe acest fundal s-a format în iunie 1991 Convenţia Democratică, al cărui prim preşedinte a fost Emil Constantinescu. Rolul introductiv şi de pionierat al FDAR - azi, repet, uitat, deşi cât se poate de real - se încheiase. Aş îndrăzni să afirm, cu succes. Am fost ales „purtător de cuvânt", dar la TV am lăsat locul la doi tineri, doritori să se afirme, între care George Achim, care va face o anume carieră politică (senator PNŢCD etc). Era şi poet. I-am făcut o cronică în Cotidianul, dar mi-am dat seama repede că relaţiile cu „noua generaţie" sunt inevitabil dificile. Diferenţe mult prea mari de mentalitate, cultură civică, politică şi limbaj.,, Avea loc un întreg proces de confruntare şi decantare, de confuzii inerente, de revelaţii, pentru mine cel puţin, uimitoare. Unele tot mai scandaloase. Decepţia interioară era totală, dar, pentru moment cel puţin, nu puteam da înapoi. Nu-mi dădeam mai ales seama, la început, cât de ceauşizat şi comunizat era, în realitate, oraşul Cluj şi, în realitate, întreaga societate românească. Din care cauză, iniţiativele noastre erau reduse ca audienţă. Fără nici o infrastructură, fără suport logistic, fără nici o publicitate şi propagandă. Simţeam că joc un rol din ce în ce mai fals şi uneori chiar ridicol. Stârneam adesea zâmbete, ironii, sarcasme şi, bineînţeles, insulte. Ceea ce mă uimea, în primul rând, era faptul că însăşi ideea de „revoluţie", de „schimbare", de soluţie alternativă nu era cu adevărat acceptată, fie şi formal. De asimilare, în adâncime, nici nu putea fi vorba.
Clivajul moral, social şi ideologic era mai mult decât evident. Erau câţiva „scriitori" la mine, reuniţi spontan, imediat după încetarea emisiunilor de la TV, la mijlocul zilei de 21 decembrie 1989. Soţia unuia dintre ei şi-a chemat alarmată, la telefon, soţul acasă. Pe stradă au apărut tancuri, armată, se trăgeau rafale. Am plecat şi eu la „revoluţie", către orele 4. Troleibuzele care veneau din centru erau oprite, barate, golite de călători. Un grup de tineri ţipau: „Nu vă fie frică. Să mergem în piaţă!". Din când în când trupele din zona Pieţei „Mihai Viteazul" trăgeau. Doar în aer sau cu cartuşe de manevră. M-am adăpostit în cadrul uşii unui magazin din faţa Poştei. Aglomeraţie mare. In Piaţa centrală nu se putea pătrunde din cauza cordonului de trupe şi a unui lung şir de autobuze şi troleibuze, goale, masate pe o latură. Dar alt detaliu vreau să-1 reţin. în timp ce Teohar Mihadaş, împreună cu mine încercam să ne strecurăm printre cordoane, un universitar M.M., evident speriat şi derutat, ajuns din întâmplare în Piaţa Libertăţii, a făcut cu mâna, un gest de dezgust şi de totală desolidarizare. El „nu se bagă". Şi a plecat scârbit, grăbindu-şi paşii. Gest tipic pentru cvasitotalitatea intelectualilor clujeni. Conformişti, timoraţi, prudenţi şi integral ceauşizaţi.
De ce să mă mir totuşi? Confuzia era generală şi dresajul eomunist--ceauşist făcuse peste ţot adevărate ravagii. Greu să uit reacţia unei şoferiţe, din Bucureşti, pe când treceam cu maşina pe Bulevard, pe lângă Piaţa Universităţii; „dacă aş putea aş intra cu maşina în ei". Şi ne mai mirăm că minerii care au invadat capitala erau aplaudaţi şi ovaţionaţi de gospodine? Am fost bineînţeles în Piaţă. Am văzut corturile cu greviştii foamei,
Viaţa unui om singur 261
dar şi fauna extrem de amestecată, chiar dubioasă. Se contura, totuşi, vag, foarte vag, profilul a două Românii. Cea anticeauşistă, anticomunistă, mai mult emoţională, dezorientată, fără nici un program precis. La o întrunire de la Ateneu reîntâlnesc pe vechiul meu coleg de la Lăţeşti, Radu Mihăiescu. Simţeam amândoi - chiar dacă nu ne-o spuneam - că prezenţa noastră era de fapt inutilă. Aveam un aer stingher, străini şi neadaptaţi. Nu această „Românie" pro şi contra o visasem noi. Singurele momente autentice, grave şi serioase, au fost câteva mitinguri din Piaţa Palatului. Dar la fel de sentimentale, improvizate şi fără nici o finalitate practică, precum celelalte. La unul sau la două dintre ele, am luat chiar cuvântul. Dar, în tribună, în jurul meu, numai lume total necunoscută. într-un colţ descopăr totuşi pe un doctor cunoscut la Munchen. Făcuse avere şi va deschide în curând restaurantul La Premiera, în spatele Teatrului Naţional. Mult timp, altă sală de conferinţe de presă şi de reuniuni publice PNŢCD n-a avut. încă o dovadă de improvizaţie şi de lipsă totală de infrastructură.
Mă obsedează şi un alt amănunt, un incident caracteristic, petrecut la a treia Convenţie a FDAR, Şedinţa avea loc în sediul PSDR, prezidat de Sergiu Cunescu. O lume greu de descris: ceva între club de discuţii, vedetism şi şedinţă de circumscripţie, vizită de curiozitate şi dorinţă frenetică de punere în valoare. Simţeam o ostentaţie agresivă şi lipsită, parcă, de orice scrupule. Vorbeşte unul, altul. Când cineva insultă în mod atât de grosolan pe Sergiu Cunescu încât acesta... leşină. Şi-a revenit, dus într-o cameră alăturată, unde împreună cu câţiva jurnalişti, aşteptam telefoane de la BBC şi Europa Liberă: Sergiu Cunescu, dezgustat, umilit, călcat în picioare, voia pur şi simplu să se retragă. Şi atunci am văzut şi auzit pe C. Coposu insistând să-1 reţină, cu o anume disperare în glas, pe care n-o pot uita. Masivitatea figurii sale exprima o voinţă de fier, un fel de „forţă a naturii", greu de învins. De bine, de rău, începuse să se coaguleze o grupare de partide anticomuniste. Şi plecarea lui Sergiu Cunescu ar fi fost catastrofală. A fost a doua oară când am cunoscut energia, puterea de convingere şi determinare a lui C. Coposu, după prima Convenţie de la Cluj. îl zărisem cu regularitate la toate mitingurile „noastre" din Piaţa Universităţii. Şi încă în primele rânduri, de unde ne încuraja. Dar bucuria feţei sale respira, parcă, o satisfacţie în primul rând sentimentală, de solidaritate de grup, decât un mesaj politic foarte precis.
L-am cunoscut mai bine cu prilejul unui scurt raid în Ungaria, când l-am însoţit, în 1991, la invitaţia Forumului maghiar corespunzător. Dacă a fost un succes sau nu, dacă această vizită politică a dat unele rezultate îmi vine greu să mă pronunţ, din lipsă de informaţii. Dar două constatări, bine verificate, îmi par importante şi demne de reţinut. Mai întâi, o minte limpede şi un stil de o mare claritate (vechea experienţă jurnalistică îşi spunea cuvântul), capabilă să redacteze, pe loc, impecabil, fără nici o ezitare şi ştersătură, un comunicat de presă despre această vizită. Păstrez acest manuscris, dovadă de real profesionalism politic şi publicitar. A doua constatare era luciditatea. îşi dădea perfect de bine seama de „apatia opiniei publice", profund reticentă la ideea - pentru ea profund riscantă, aventuroasă - de
262
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
263
„schimbare". Se adaptase la tipul de societate etatist-centralizat, ceauşist şi nu asimila încă, nici pe departe, pluralismul politic. Din care cauză, Corneliu Coposu - atunci şi ulterior, în multe alte declaraţii - era preocupat exclusiv de formarea şi consolidarea unei opoziţii anticomuniste unite, fără mari precizări ideologice.
Clarificările doctrinare i se păreau, cel puţin pe atunci, şi inutile şi inoportune şi, mai ales, primejdioase. Alternativa pentru el era comunism /anticomunism. Nu varietăţi de anticomunism, care ar fi slăbit unitatea opoziţiei. Citindu-i mai târziu volumul de articole politice, Semnele timpului (Timişoara, Editura Vest, 1997), alcătuit de Mircea Popa (despre care am şi scris în România liberă, 6 ianuarie 1998), mi-am dat seama, cu claritate, că acest „refuz ideologic" (dacă poate fi numit astfel) este un vechi şi irevocabil reflex al conceptului partid-naţiune, tipic Partidului Naţional din Transilvania, când partidul „naţional" se confunda în mod natural, într-adevăr, cu „naţiunea" română. Stratificările şi diferenţierile sociale (respectiv de interese, idei, programe) erau, pe atunci, cu totul secundare. Doar că în noile condiţii, atât ale „României Mari", cât şi ale României „postcomuniste" - unde antagonismul proletariat/burghezie se menţine inevitabil - o astfel de „unitate" de tip istoric nu mai era posibilă. In plus, păstrarea titulaturii (artificiale) Partid naţional-ţărănesc, creştin şi democrat ne menţinea în zona partidului de clasă, cu toate implicaţiile sale. Din care cauză, făceam parte dintr-un mic grup, deloc influent, partizan pur teoretic al unei noi titulaturi: Partidul creştin-democrat pur şi simplu. De fapt, în ce mă priveşte, gândeam tot mai „liberal", recuperând - în principiu - din „creştin-democraţie", doar elementele liberale, deloc puţine, de altfel. O astfel de discuţie a avut loc, ţin bine minte, chiar la mine acasă, la Cluj. După ce a ascultat toate argumentele, CC. a răspuns: „Eu nu pot s-o fac. Dar dvs..." (adică generaţia tânără) o puteţi face". Ceea ce sugera foarte elocvent şi gestul său larg, de aprobare, deschis, sincer, făcut cu ambele mâini. O problemă esenţială, încă neclarificată, despre care va mai veni vorba.
Când PNŢCD şi-a reluat activitatea, iar Dreptatea a reapărut, sub conducerea lui Paul Lăzărescu, colaborarea vechilor membri ai TUNŢ nu putea fi decât firească. La început, Dreptatea a avut un succes imens. Apoi eticheta de Tribună de luptă împotriva comunismului - pe măsură ce vechile structuri comuniste nu numai că nu erau dislocate, dar treceau la contraofensivă - a deservit-o în mod categoric. Tirajul a scăzut vertiginos, fără ca nimeni să înţeleagă, la început, că „lupta anticomunistă" preocupa exclusiv doar pe vechii deţinuţi politici, mulţi dintre ei, însă, în conducerea partidului. Când s-a renunţat la Tribuna de luptă era prea târziu. Am colaborat de la primul număr, cu toată buna mea credinţă şi convingere. Dar nu bănuiam, iniţial, nici pe departe, enormele riscuri, insulte şi decepţii ce mi le asumam. Treceam, din nou, printr-o perioadă de inocenţă şi lipsă de experienţă pe care nu ezit s-o recunosc ca penibilă şi profund regretabilă.
M-am trezit, dintr-odată, într-un mediu nu numai necunoscut, dar şi direct ostil. Nu-mi imaginasem niciodată că murdarele calomnii ale „Dr." Bratu ar fi putut avea un atât de mare succes. Am trăit atunci câteva scene
de o cruzime morală inimaginabilă. Cicerone Ioaniţoiu s-a repezit la mine şi m-a acuzat că „am servit pe comunişti ca un câine". Unde? Când? Cum? Inginerul I. Puiu, fost legionar - exclus ulterior din partid (deoarece în fruntea unei disidenţe a organizaţiei de tineret a încercat ocuparea sediului cultural) m-a dat... pur şi simplu afară din sediu. Ce căutam, de fapt, în acest mediu, în care, în mod evident, eram repudiat şi calomniat? Un oarecare Constantinescu-Klaps - exclus şi acesta, mare adversar al lui C. Coposu, denunţat şi el ca „informator" - era de-a dreptul feroce. Paul Lăzărescu era acuzat că „a umplut" Dreptatea cu „foşti comunişti". Din fericire, plecarea mea în SUA în martie 1991 a pus o mare distanţă între mine şi aceste incredibile mizerii, lăsate tot mai mult în urmă. Greu de uitat. Mult mai uşor de suportat totuşi, pe măsură ce, tot mai bine informat, începeam să am toate explicaţiile unor astfel de comportamente ostile.
Treptat, treptat, începeam să percep adevărata realitate. Imensul decalaj, mai ales, dintre principii, entuziasm, iluzoria „garanţie morală" a lungii închisori politice şi adevărata mentalitate din actualul PNŢCD. Poate, mai bine spus, a clasei politice dominante, recent ieşită din închisori. începeam să primesc, de la Paris, scrisori insultătoare, uimitor de vulgare, din partea unui oarecare Emanoil Heul, ieşean, refugiat politic. Ce reprezenta, ce rol a jucat acest personaj, în ţară şi străinătate? Nici unul. Neantul pur. Şi asta n-ar fi nimic. Ele erau însă expediate şi lui C. Coposu şi Doinei Cornea. „Demascat", insultat, făcut troacă de porci! C. Coposu le-a arătat lui Paul Lăzărescu, pus şi el în cauză ca „patron de comunişti" şi „securist" el însuşi.
La început, pur şi simplu, nu-mi explicam această furie oarbă. Apoi mi-am dat seama că funcţiona din plin nu numai invidia, dar, mai ales, mecanismul concurenţei şi al ierarhizării politice. A fost o zi tristă din viaţa mea când am constatat că un intelectual, un autor, în definitiv cu multe cărţi, nu poate fi asimilat şi acceptat într-un mediu, unde singura virtute, public recunoscută, era doar „caracterul". N-o contest deloc. Doar că o ţară se guvernează, în primul rând, cu specialişti, cu competenţe, tehnicieni. Iar scriitorii sunt utili şi ei măcar pentru „imagine", ca „nume de presă şi de televiziune". Cu atât mai mult când ei nu urmăreau - ca în cazul meu cel puţin - o carieră pur politică. Or, această noţiune lipsea total. Obsesia de bază era doar suspectarea şi eliminarea „turnătorilor". înţelegeam foarte bine şi această criză morală, pe care, din nou, o aprobam. Doar că lupta şi prezenţa politică implică şi multe alte aspecte, instrumente, capacităţi şi metode. Nu se guvernează numai cu „virtuţi etice" şi „merite istorice", oricât de stimabile ar fi ele. Mă aflam, întâmplător, în cabinetul lui C. Coposu când secretara anunţă vizita a doi gazetari danezi, veniţi pentru un interviu. Moment de enormă derută, când ei s-au oferit să pună întrebări în engleză şi eventual, în franceză. Au fost trimişi pur şi simplu la plimbare. M-aş fi oferit eu, ca translator benevol, dar îmi dădeam seama că făceam o gafă imensă. Astfel că am renunţat. Or, fără un aparat propagandistic modern şi cât mai profesionist, lupta politică, în speţă anticomunistă, în noile condiţii, cu un partid rodat prin toate metodele Agitprop-lui, nu era posibilă.
264
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
265
Situaţia mea morală era cu atât mai grea şi uneori de-a dreptul insuportabilă, cu cât ameninţările veneau şi din direcţia opusă: a Securităţii. Eram prins, efectiv, între două focuri, ceea ce exercita asupra mea o formidabilă presiune morală. De fapt, n-am primit - concomitent cu „Heul" - decât două mesaje directe, scrise, aruncate una în cutia de scrisori, alta adusă de o unguroaică bătrână ce pretindea că nu ştie româneşte. Episodul este demn de reţinut, deoarece ilustra preocupările centrale ale Securităţii la acea epocă. „Scrisorile" au venit doar după un miting monarhist de la Cluj, urmat de un discurs al meu, pe tema prieteniei româno-maghiare, ţinut la Miercurea Ciuc. Deci problemele sensibile erau : „instaurarea monarhiei" şi „revizionismul maghiar". Eram ameninţat cu toate „demascările" din lume. Care, bineînţeles, nu s-au produs niciodată, fiind lipsite de orice substanţă. Reprezentau însă armele clasice ale intimidării şi războiului psihologic, despre care - din fericire - aveam deja noţiuni precise. Dar situaţia, strict moral vorbind, era extrem de grea. Repudiat de proprii partizani şi ameninţat cu distrugerea totală de inamicul comun. Bineînţeles că toate aceste incidente mi-au lăsat un gust amar şi m-am îndepărtat tot mai mult de acţiunea politică directă. Nu era vorba propriu-zis de „frică", ci doar de „dezamăgire" şi chiar de „dezgust". Mă aflam, de fapt, în situaţia eroului din The DeviVs Disciple de Bernard Shaw. Dar n-aveam nici unde, nici cum, nici cui samă explic. Şi, mai ales, de ce? Refuzam orice justificare şi scuză, neavând nimic esenţial şi grav a-mi reproşa.
Din toate aceste motive continuam „să activez" - şi după revenirea din SUA - în domeniul publicistic, dar într-o stare de spirit foarte specială. Nu mai apăram, în realitate, o cauză politică, a unui partid anume, ci doar cauza „mea". Mai precis: îmi exprimam şi apăram propriile idei. Când, într-un articol din Jurnalul literar am cerut reforma totală a Uniunii Scriitorilor, organizată după modelul sovietic, N. Manolescu mi-a răspuns violent şi cu insinuări, că am.... „călătorit". Ceea ce făcuse, de altfel, şi el. Mi-a fost uşor să-i amintesc, în Dreptatea, că ne întâlnisem, cel puţin de două ori, în străinătate: în Olanda şi Franţa, Cred că am mai amintit acest episod. De subliniat totuşi, care ilustrează ambianţa de presă în care acţionam. Mă regăseam publicistul-ideolog visat, strangulat, deviat de regim, care se putea exprima, în sfârşit, liber. Zeci de articole, nu numai în Dreptatea, dar şi în Epoca şi în alte publicaţii (Jurnalul literar, în prima sa fază, de pildă), din care am reţinut doar câteva în volumele de după 1994, sunt, cred, o dovadă concludentă. Cine le va urmări vreodată va vedea nu numai deplina lor coerenţă, dar şi formularea lor strict personală, cu idei, uneori chiar şi mai „personale". De pildă, într-un mare interviu din Cotidianul, cu Şerban Madgearu, susţineam teza PNŢCD, „partid al păturilor mijlocii rurale şi urbane". Ceea ce, pe atunci, nu interesa, mai ales, în acest partid, pe nimeni. Se produsese propriu-zis nu „o ruptură", ci doar o clarificare ideologică. Evident, foarte general exprimată, dar nu mai puţin precisă şi bine orientată.
Gustam din plin libertatea de exprimare - ca să mă exprim astfel - chiar şi la nivel „internaţional". Deşi jucam un rol fals, ce nu mi se mai potrivea.
Dar împrejurările, lipsa imediată de soluţii practice şi unele relaţii m-au transformat ocazional - aproape fără voie - într-un corespondent de radio BBC şi al Europei Libere. Că eram „un corespondent" şi uneori chiar „reporter" total improvizat, nereuşit, fără vocaţie, nu neg câtuşi de puţin. Dar în 1990 şi 1991 foarte puţini publicişti erau dispuşi, totuşi, „să vorbească", „să transmită" etc. Imediat, în mod direct şi fără inhibiţii. Ştiu bine că vocea mea numai radiofonică nu era. Dar nu exista, pe atunci, mai ales la Cluj, o altă soluţie de expedient imediat.
Mă deranjau teribil mai ales apelurile telefonice internaţionale, la ore neverosimile. Mai ales când lucram la cărţile mele, pe atunci de teoria literaturii sau scriam cronici de idei, de o cu totul altă substanţă. întreruperea lucrului şi ruperea firului ideilor adesea mă exasperau. Dar, cel puţin, puteam polemiza în mod deschis, cu o largă audienţă. Şi chiar protesta cu violenţă, atunci când Banu Rădulescu, de pildă, întemeietorul revistei Memoria, fusese victima agresiunii a doi securişti pe Calea Victoriei. Cel puţin accentul „sincerităţii" cred că se păstra şi se transmitea pe unde scurte. Dar, din nou, eterna concurenţă: Ilie Păunescu, şeful campaniei de presă a Convenţiei, la alegerile din 1992, nu era deloc mulţumit de „prestaţia" mea. Ca, până la urmă, să fie el însuşi învinuit şi atacat (de altfel pe nedrept) de pierderea alegerilor. Şi-a dat demisia chiar şi din partid şi s-a retras la Mxinchen, de unde venise şi unde îl cunoscusem cu mulţi ani în urmă.
Lovitura de graţie dată „naivităţii" mele mi-a fost dată însă la Cluj, prin toate acţiunile în care am fost implicat, direct sau indirect. Dar revin la o întrebare, care, într-o formă sau alta, mă preocupă şi uneori chiar mă obsedează : se poate numi într-adevăr „naivitate" - în speţă politică - buna-credinţă, bunele intenţii, un alt mod de a gândi ideologic şi politic? Nu sunt deloc de această opinie. Dar contextul şi ambianţa generală erau atât de diferite, de departe de ideile şi convingerile mele, încât mă simţeam în mod inevitabil, tot mai izolat şi tot mai singur. Şi deci un iremediabil „naiv" (în conştiinţa celor mai mulţi doar un eufemism). într-un oraş cu foarte puţine puncte comune. Dacă a fost „o eroare" (ceea ce totuşi nu cred), ea a fost inevitabilă. Revelatoare şi, într-un fel, profundă: mi s-au revelat, cu toată claritatea, toate incompati-bilităţile şi cauzele lipsei de aderenţă şi integrare într-un mediu social, politic şi „ideologic" străin. Total diferit de aspiraţiile mele cele mai profunde. Şi pentru care (o altă „confesiune" naivă) plătisem cu 14 ani de „gulag românesc". N-am, repet, nici o revendicare de făcut şi nu aştept din partea nimănui nici o reparaţie. De nici un fel. însă măcar dreptul de a spune liber ce gândesc cred că îl am. Fie şi postum. Mi-1 revendic, de altfel, pe faţă.
Totul se concentrează, în esenţă, în jurul a două episoade. Primul şi cel mai „public" dintre toate a fost aventura, de scurtă durată, a cotidianului Tribuna Ardealului (I-II, 1992-1993). O iniţiativă antipatizată, de fapt, de toată lumea, de la „dreapta" la „stânga". Mi-am dat seama imediat de ostilitatea pe care am provocat-o imediat după întrevederea întâmplătoare cu George Soros, cu prilejul unui colocviu şi întâlniri de la Timişoara, când l-am întrebat despre oportunitatea unui ziar de opinie la Cluj şi a posibilităţii sale de finanţare. Ceea ce a provocat o mare iritare a preşedintelui local
266
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
267
al Fundaţiei din Cluj, Salat Levente. Finanţarea a fost cu regularitate sabotată, întârziată şi atunci mă umileam până la sânge, dându-i telefoane directe lui Alin Teodorescu, Directorul general al Fundaţiei Soros din acea perioadă de început, pe care, sunt sigur, îl plictiseam teribil. In cele din urmă, în finalul acestei aventuri, mi-a şi spus-o, într-o formă indirectă şi delicată, fiind un om civilizat şi stilat.
Nu ascund că Tribuna Ardealului a fost, într-adevăr, o improvizaţie ratată din start. Dar nu mai puţin sabotată, detestată, lipsită de orice infrastructură redacţională reală şi logistică. Mi se spunea că foşti securişti sustrăgeau, de la multe chioşcuri, pachetele cu ziare şi le distrugeau. Dar adevăratul obstacol era de ordin intern. Eu jurnalist politic şi cu atât mai puţin „director de ziar" nu eram şi nu aveam, de altfel, nici cea mai mică dorinţă să devin. Nu aveam, de altfel, nici pregătirea, nici vocaţia necesare. Ziarul era „făcut" efectiv doar de Virgil Lazăr, care a depus mari eforturi, cu tenacitate, onestitate şi profesionalism. Am toată stima pentru contribuţia sa. Iar el se lovea, la rândul său, de tot felul de obstacole. „Vulnerabil" sau nu, el s-a comportat, pe întreaga durată a existenţei ziarului, în mod admirabil. Numai că dificultăţile pe care le înfrunta erau, într-adevăr, mari. Şi nu numai atât. Unele de-a dreptul agresive şi umilitoare.
Care era concepţia despre un ziar de opoziţie, în rândurile, să spunem, ale Convenţiei ? Pentru un improvizat, un bluf, un carierist perfect, ca Petre Litiu (de care am mai amintit), TA nu reprezenta decât un simplu organ de publicitate personală. Cu alte cuvinte, ziarul era „prost" fiindcă nu se ocupa suficient de el. Sigur că ziarul era sau părea „prost", în comparaţie cu fiţuicile de scandal, de opoziţie, agresive şi de totală iresponsabilitate a limbajului. Dar el avea, totuşi, o minimă ţinută, din nefericire total neasimilată de publicul local. El dorea scandaluri, demascări, polemici violente. Ceea ce nici Virgil Lazăr nici eu personal nu eram dispuşi să le provocăm şi mai ales să le întreţinem.
Dar adevăratul handicap era de ordin intern, „redacţional". Personalul -o mare, nefericită şi inevitabilă improvizaţie - provenea în cea mai mare parte din redacţia fostei reviste Nu, condusă de un arivist feroce şi fără scrupule Liviu Man. La un moment dat - eu figurând doar formal ca „director" - acest grup a pus pur şi simplu mâna pe Tribuna Ardealului. L-au alungat pe Virgil Lazăr şi au confiscat un titlu şi o proprietate ce nu le aparţineau. Gestul acestui grup spune tot despre mentalitatea lipsită de orice scrupule a acestor tineri gangsteri provinciali, pseudopublicişti, unii dintre ei derbedei pursânge. Şi în FDAR au existat astfel de exemplare, care au furat fără nici o ezitare o serie de aparate şi calculatoare, dotate de Fundaţia Soros. Mi-a trebuit mai bine de trei luni să reintru în posesia, cel puţin formală, a ziarului. Dar cu un dezgust infinit pentru iremediabila lipsă se conştiinţă morală şi civică a acestor pretinşi tineri democraţi „anticomunişti" şi colaboratori de ocazie.
Anul 1989 a scos la suprafaţă întreaga pleavă a societăţii româneşti. Inclusiv în Cluj. Mulţi lumpeni, arivişti şi mărunţi activişti au devenit peste noapte publicişti democraţi. Fără talent, fără cultură, adesea chiar şi
fără ortografie. Şi, uneori, îmi vine să-mi... plâng de milă: pentru aceşti golani agresivi şi ignari mă agitam, mă umileam, ceream subvenţii etc.! Sacrificam din timpul meu de lucru pentru nişte golani, care nici nu mă salutau pe stradă! Am mers cu naivitatea (citeşte încă o dată „politică") până acolo încât am adus la redacţie şi două îndreptare ortografice... Rar exemplu mai elocvent de totală neadecvare şi lipsă de intuiţie a unui mediu, pe care nici nu-1 cunoşteam şi cu care nu aveam nici o afinitate. Dar absolut nici una. Dacă sunt (sau par expeditiv) cauza este doar imensul dezgust cu care mă văd obligat să evoc şi acest episod. Aş putea intra în zeci de detalii, unele mai sordide decât altele. Renunţ, pentru a reţine doar fundalul unor clarificări interioare definitive. Intre lumea, bună, rea a puşcăriei, a ideilor, a programelor de tip occidental, şi această măruntă faună publicistică, mizeră, nu exista nici o legătură. Eram uluit, paralizat şi o bună perioadă complet derutat. Lipsit total de acest gen de experienţă socială şi, mai ales, locală, clujeană, făceam în faţa conştiinţei mele, o figură de-a dreptul penibilă, ridicolă. Şi-mi puneam tot mai serios problema cum „să ies" cât mai onorabil posibil din această cloacă. Am reuşit, în cele din urmă, dar n-a fost deloc uşor. Am trecut, social vorbind, prin cea mai dură experienţă de după 1989.'
Mi-am interzis, dintr-un scrupul moral, greşit sau nu, „să nu mă pronunţ", să nu polemizez - în presă mai ales - cu oamenii cu care am suferit alături, în închisoare. Cu nimeni din această categorie. N-am răspuns, din această cauză - revin şi subliniez - la nici un atac, la nici o insultă care - după cum am mai amintit - n-au lipsit. Dar, în cazul de faţă, trebuie să evoc, fie şi concis, relaţiile mele cu PNŢCD, după 1989. A fost al doilea moment complet ratat, decepţionant, al angajamentului meu politic. El a fost determinat de cele mai bune intenţii. Doar că psihologia specific naţională, lipsa de tradiţii -sau mai precis persistenţa unor „tradiţii naţionale", pe care comunismul n-a reuşit să le învingă ci, dimpotrivă, să le consolideze şi să le dezvolte -a făcut imposibilă orice colaborare efectivă. A început un proces de clarificare dureroasă, care a durat aproximativ doi-trei ani. în orice caz, pe întreaga durată a FDAR şi a începuturilor Convenţiei Democratice. Aproximativ, deci între 1990 şi 1993. Nu este chiar foarte uşor de explicat despre ce a fost vorba.
Devenea tot mai limpede, în conştiinţa mea, în primul rând, incompatibilitatea, poate mai bine spus, la început, confuzia de ordin ideologic. Recunoşteam - şi chiar admiram la şefii săi - fermitatea morală, onestitatea incontestabilă, intransigenţa politică. Exemple strălucite de civism românesc incipient. Astfel credeam atunci şi la fel cred şi acum. Doar că o acţiune politică şi mai ales una de guvernare presupun şi o ideologie precisă, un program bine articulat, cadre şi instrucţiuni limpezi de execuţie. Un partid politic, orice s-ar spune, nu poate trăi la infinit doar din rentele morale şi civice ale lui Maniu-Coposu. Plutea vaga etichetă a unui PNŢCD, „partid de centru-stânga", adesea cu accente populiste. în închisoare mi s-a reprodus şi o declaraţie a lui Iuliu Maniu (aprocrifă sau nu, dar pe care o cred plauzibilă) conform căreia în urma fuziunii cu Partidul Ţărănesc din 1926, a lui Ion Mihalache, „am amânat revoluţia socială în România pentru cinzeci
zob Adrian Marino
şi chiar cu o sută de ani". O imensă iluzie, fireşte. Dar care, întreţinută, ducea la lipsa oricărui program social bine definit. Şi, mai ales (aspect extrem de grav din punctul meu de vedere) a absenţei unei viziuni precise despre reconstrucţia socială a României postcomuniste. Eu o „visam", în mod preponderent, a păturilor mijlocii rurale şi urbane. Dar o astfel de precizare rămânea cu totul singulară. Credeam că „diluarea" (ca să nu spun renunţarea) ideologiei „ţărăniste" era strict necesară. Dar, din motive pur electorale, nu se putea şi nu se voia părăsirea vechii titulaturi „istorice". Deci un prim şi foarte serios motiv de contrarietate şi neaderenţă.
Intervenea şi un al doilea motiv, care doar aparent are o legătură cu preocupările mele, să le spun cultural-ideologice, de „autor" etc. Era un fapt incontestabil - şi după mine extrem de grav - eliminarea sau ignorarea tacită şi uneori chiar directă a tuturor scriitorilor, publiciştilor, intelectualilor şi oamenilor de cultură militanţi din partid. Fără a intra în amănunte (pe care de altfel nici nu le cunosc în toate cazurile) rămâne o realitate incontestabilă : oameni de valoare, inclusiv publicişti, gen Petru Stoica, Iordan Chimet, Gheorghe Grigurcu, Paul Lăzărescu, Barbu Cioculescu şi alţii (toţi militanţi încă din 1946) nu şi-au mai găsit un loc în partidul renăscut. Au fost eliminaţi, tacit sau nu, unul câte unul. Trec peste episodul recent, George Pruteanu, să spunem oarecum mai special. Dar rămâne o evidenţă: partidul nu s-a preocupat câtuşi de puţin să cultive pe scriitorii şi publiciştii „săi". Mulţi, puţini, câţi erau. Iar să atragă şi pe alţii cu atât mai puţin. Eu mă scot din „cauză". Dar alţii ca Gheorghe Grigurcu au protestat public (Decenţă, în România liberă, 25 august 1998) şi pe bună dreptate. Mă întreb, fireşte, asupra cauzelor: intelectualii amintiţi - şi în general categoria lor - complexau, umbreau, făceau concurenţă simplilor activişti fără alte titluri şi calităţi decât de „a fi suferit". Tot omagiul meu şi toată stima pentru sacrificiul lor. Doar că un partid modern are nevoie, repet, şi de imagine, prezenţă mediatică, un anume prestigiu cultural-intelectual propagandistic (cel puţin în anumite cercuri), preocupare care lipsea total. Un mediocru gen G.Ţ făcea gol în jurul său şi alunga pur şi simplu pe toţi scriitorii adevăraţi. O eroare - şi nu numai după mine - cu urmări extrem de grave. Era, într-un fel, chiar iritantă această indiferenţă (ca să nu spun mai mult), nu numai pentru un partizan politic - care a stat adesea în aceeaşi celulă cu unii dintre şefii actuali ai PNŢCD - şi care a mai publicat şi destule volume în ţară şi, uneori, şi în străinătate. Mi-am dat seama că mi-am tăiat singur, cum se spune, craca de sub picioare. Partidul n-avea nevoie de astfel de personaje, inevitabil incomode, dificile, indezirabile. Nivelul politicianului român pur şi simplu nu putea asimila astfel de „intruşi". Şi, în consecinţă, i-a eliminat repede.
La Cluj, mă loveam, în modul cel mai dur cu putinţă şi de alte realităţi. Recunosc, într-un fel, obiective, explicabile, inevitabile. Dar care n-aveau nimic de-a face cu aspiraţiile şi preocupările mele. La şedinţele PNŢCD local am auzit luări de cuvânt care mi-au dat fiori: era combătută „linia" Corneliu Coposu, de a nu ataca pe maghiari, deoarece, în felul acesta PUNR câştigă teren. Cu alte cuvinte, se dorea ca PNŢCD să redevină un
Viaţa unui om singur 269
partid naţionalist dur, chiar şovin, în tradiţia „Partidului Naţional" de dinainte de 1918. Pur şi simplu mă simţeam un intrus, un indezirabil, ceea ce mi se dădea şi de înţeles. Anii grei de puşcărie şi unele legături la Bucureşti, la „centru", încă mă mai „salvau". Dar totul devenea tot mai fals şi mai greu de suportat. Cu atât mai mult, cu cât nomenclatura locală, inclusiv universitară, mă luase la ochi. Atacat în presă şi la TV locală (inclusiv de un anume Tudor Dumitru Savu, pretins romancier). Directorul tipografiei locale, unde îmi apăreau cărţile de la Dacia, îmi făcea şi el tot felul de mizerii, prin corecturi repetate, drastic penalizate, întârzieri etc. Din aceste motive, pentru Biografia 3, de pildă, am încasat o sumă absolut derizorie, ca „drepturi de autor". înţeleg foarte bine că sunt destul de greu de înţeles postum astfel de meschinării şi răutăţi locale. Dar acestea erau faptele, din care nu am reţinut decât doar două-trei exemple pentru o simplă ilustrare a unei situaţii personale negative.
Privind în profunzime, obligat adesea şi de împrejurări ostile, descopeream tot mai stupefiat şi alte aspecte. Şi toate la antipodul convingerilor şi educaţiei mele. La Iaşi, unde m-am „format", să zicem, n-am ştiut şi n-am cunoscut niciodată ceea ce se numeşte „provincialism" şi „regionalism". La Bucureşti, cu atât mai puţin. Ei bine, la Cluj, nimerisem chiar în capitala provincialismului şi regionalismului românesc. Fenomen definit prin supremaţia valorilor şi ierarhiilor strict locale, prin mentalitatea ireductibil regionalistă a superiorităţii realităţilor locale. Nu contest izvoarele istorice ale unui astfel de stări de spirit. Doar că regimul comunist o modelase la nivelul celei mai mari mediocrităţi posibile. Clujul, după 1950-1960, devenise - o spun cu un imens regret - capitala mediocrităţii culturale româneşti. Subliniez acest aspect deoarece el constituia principalul obstacol de care mă loveam. Fiindcă mă „încăpăţînasem" să nu plec. (Un I. Pervain a şi întrebat-o chiar pe L.: „Când plecaţi din Cluj?".) Aşa cum au făcut, de pildă, Ana Blandiana, Ioan Alexandru sau Ovidiu Drîmba, pentru care nu s-a găsit nici cel mai mic „post", redacţional sau universitar. Practic, au fost alungaţi fără nici o milă. Fără nici un scrupul. Şi toţi erau ardeleni pursânge.
Deci de ce să mă mai plâng eu, un... simplu „regăţean", când propriii ardeleni de valoare deveneau indezirabili? Am spus-o şi o repet: sentimentul de al doilea „domiciliu obligatoriu" mă domina. într-un interviu, mi se pare, am mai declarat că stau la Cluj „ca la hotel". N-aveam cu acest oraş nici o legătură, cu excepţia L., care constituia un scut de protecţie deosebit de eficace. Dar nici ea nu putea contracara toate atacurile şi animozităţile locale. Nu era numai impresia mea, să spunem, vulnerabil-subiectivă: „Clujul - o mică Pragă sau o mică plagă a României?" (Ion Simuţ, în Tribuna Ardealului, 68/1993). La toate, se adăuga şi psihoza colectivă (ca să nu spun demenţa colectivă, Caritas): un oraş întreg invadat de o feroce aviditate a speculei, a îmbogăţirii peste noapte, fără muncă. S-au desfăşurat scene incredibile, de un cinism inimaginabil. în nici un oraş al ţării nu s-au întâmplat „evenimentele" de atunci. Dar mă grăbesc „să expediez" cât mai repede şi acest episod cu o greaţă indescriptibilă. Furia şi psihoza îmbogăţirii cu orice preţ depăşeau orice limite: şi şovinismul tradiţional şi reacţiile
270
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
271
aparatului represiv şi geloziile universitar-literare şi multe altele. Un moment sinistru, pentru mine de neimaginat.
Relaţiile complicate şi tensionate cu PNŢCD-ul local aveau şi o altă cauză. Ele sunt, într-un fel, tipice pentru nivelul politicianist provincial, îmi vine greu să evaluez întreaga conduită şi psihologie politică a lui Ion Raţiu, care aspira la preşedinţia organizaţiei locale PNŢCD. Format într-o altă ambianţă, extrem de bogat, de o independenţă insolentă pentru mulţi, el a devenit un personaj inasimilabil tuturor vârfurilor partidului. L-au acuzat că a venit în ţară doar „să devină preşedinte". Chiar dacă era succesorul unui nume istoric, în Ardeal, al unui ilustru „memorandist". Din puţinele mele contacte personale (iniţial mi-a propus chiar conducerea Cotidianului), am intuit un amestec straniu de naivitate şi „afacerism" anglo -saxon, de bună-credinţă şi ambiţie politică, în definitiv legitimă, de avariţie calculată şi dorinţă de publicitate. Plus gelozia generală produsă de o imensă avere, probabil mitică. De proprietar, între altele, al unei insule sau al unor hoteluri într-o insulă din Bermudes sau Bahamas. A decepţionat profund şi a devenit repede antipatic, atunci când s-a constatat că Ion Raţiu n-avea nici o intenţie să devină sponsorul total gratuit al PNŢCD. Ceea ce i se reproşa mereu.
îmi amintesc bine că l-am vizitat în preziua plecării mele în Grecia, în după--amiaza înmormântării lui Corneliu Coposu. îşi făcea procese de conştiinţă. Mi-a repetat că ilustrul dispărut i-a reproşat, nu o dată, că „n-a dat mai mulţi bani partidului". Eu îl înţelegeam: un businessman nu investeşte decât într-o afacere rentabilă. Dar la noi domina mentalitatea paternalistă a cornului abundenţei, generos revărsat asupra unui partid efectiv sărac. Bietul „Moş Raţiu"! Mie îmi era simpatic tocmai pentru faptul că nu... înţelegea nimic din psihologia mediului în care revenea după o jumătate de secol. A fost devastat, incendiat, jefuit, escrocat la Cotidianul etc. Şi ca scenariul să fie complet: el îşi mai „vinde", în cele din urmă, şi ziarul, unui gangster utecist de presă, Ion Cristoiu, convins că va face unul de mare tiraj şi de succes comercial sigur. Şi, în acelaşi timp, „să distrugă" şi pe rivalul său la „preşedinţie", Emil Constantinescu. Rar calcul mai logic (apusean) şi mai greşit (românesc) decât această monkey business. Cred, unică, în analele presei române postdecembriste.
Că Ion Raţiu nu înţelegea efectiv nimic din mecanismele reale ale politicii româneşti, respectiv ale PNŢCD. Cluj, o dovedeşte şi ambiţia sa de a deveni, cu orice preţ, şeful acestei organizaţii ce nu-1 dorea. Oarecum „paraşutat" de la centru, mai bine spus de la... Londra, s-a lovit de opoziţia furibundă a clanului Boilă, pretinşi „nepoţi" ai lui Iuliu Maniu: Matei'şi Ioan Boilă. Un clan pur provincial, dar solid, activ şi mai ales lipsit de orice scrupule. Considera organizaţia locală drept un privilegiu, o feudă şi o moştenire de familie. S-au format imediat două tabere. Fiecare făcea reclamaţii la „centru", care a trimis în două rânduri delegaţii de arbitraj, pentru noi alegeri de comitet, mereu contestate, mereu lipsite de autoritate reală şi statutară. Momente penibile, urâte, în care am fost atras în mod inevitabil şi mai ales regretabil.
Că făceam tot mai mult figură de intrus o dovedea agresivitatea tot mai mare a acestui clan. Pentru a-i ilustra mentalitatea - dar şi imensa mea candoare de a „persevera" într-un mediu în care n-aveam nici o legătură, dar absolut nici una - doar câteva mici episoade. Revendicând, mai mult retrospectiv, faptul că - în definitiv -, spre deosebire de aproape toţi PNŢCD-iştii locali, eu am făcut 14 ani de „gulag", un oarecare inginer Fărcaş, cumnat cu Matei Boilă - devenit după 1996 prefect -, un mediocru, mi-a tăiat-o scurt: „Lasă-mă, domnule, cu d'astea". Deci 14 ani de gulag în definitiv sub aceeaşi siglă, n-aveau nici o importanţă pentru acest obscur personaj. însoţindu-l o dată pe Ion Raţiu la o şedinţă, unul din fiii lui M. Boilă a îndrăznit să mă dea chiar afară. I-am arătat - şi i-au demonstrat şi alţii - că pe atunci făceam parte din Comitetul de conducere al partidului, pe ţară, de la Bucureşti. La una dintre alegerile de comitet, un alt membru al clanului a dat-o afară şi pe L. Prietenii lui Raţiu erau în minoritate: împreună cu Mircea Mihăilescu, profesorul V. Marian, istoricul şi directorul Bibliotecii Universitare, Doru Radosav, inginerul Cerghizan erau cei mai cunoscuţi. Făceam încă parte din comitet, dar asistam la şedinţe din ce în ce mai umilitoare şi mai inutile. Refuzam orice fel de sarcini electorale, motivând că nici nu aparţineam, efectiv, cadrelor organizaţiei locale. De fapt, nici din cea de la Bucureşti, unde totuşi eram recunoscut, măcar de facto de foştii colegi de închisoare. Dar şi prestigiul lor era în vizibil declin. Se năştea,'de fapt, un nou partid. Improvizat şi nestructurat, unde singura garanţie de seriozitate o oferea Corneliu Coposu şi cei câţiva „foşti" din jurul său. Dar prea puţini, pentru necesităţile politice reale ale momentului politic. Eficacitatea era practic nulă.
Percepeam toate aceste noi realităţi, pe de o parte, cu „inima strânsă", cum se spune, pe de alta cu toată luciditatea unui spirit analitic şi critic. Ce căutam, de fapt, în „această galeră"? Lipsa de afinităţi era totală. Ceea ce înţelegeam cu uşurinţă şi, în definitiv, chiar aprobam. Căci se năştea o altă structură politică, foarte departe de idealurile mele. Dar ceea ce nu mai înţelegeam şi, de fapt, nu izbutesc să-mi explic nici până azi, în toate nuanţele sale, era antipatia mai mult decât vizibilă, chiar agresivă, cu care eram înconjurat. Iritam profund prin simpla mea existenţă şi prezenţă. Nu puteam fi, în definitiv, nici complet „eliminat", dar în nici un caz integrat şi asimilat clanului Boilă, ce preluase puterea.
Două aspecte, să le spun anecdotice, de fapt penibile, ilustrează această bizară situaţie. Ca să scape de Ion Raţiu - care, la Cluj, dormea în sediul partidului (fosta casă de protocol a lui N. Ceauşescu) - s-au scos până şi clanţele şi broaştele de la uşă. La un moment dat, doamna Raţiu, o englezoaică britanică, parkinsoniană, care nu înţelegea nimic, dar absolut nimic, a trebuit să fie eliberată şi scoasă pe fereastră. Golănia familiei Boilă nu mai avea margini. Şi, totuşi, I.R. dăduse suficienţi bani (chiar în faţa mea a oferit 500 000 de iei, în 1993 era o sumă) pentru editarea revistei Patria, oficiosul partidului, de care s-a ocupat un timp, Virgil Ardeleanu. Dacă „n-a mers", nu el a fost de vină. Se repeta, în mic, cazul Tribunei Ardealului. Preocupări de politică ideologică de o minimă solidaritate nu existau. Când
272
Adrian Marino
îmi amintesc de compoziţia acestui comitet, de agramatismele şi vulgarităţile unui oarecare Cinchinaş, de pildă, şi de multe altele, îmi spuneam, că prin momente mai absurde şi mai insultătoare n-am mai trecut niciodată.
Să amintesc, în sfârşit, încă un mic episod local, care spune tot, de această dată, despre atitudinea unor cercuri „intelectuale". Toţi „elevii" lui Mircea Zaciu deveniseră oficiali, miniştri adjuncţi, membri ai FSN şi, evident, numai simpatic nu le puteam fi. Cu Marian Papahagi avusesem, până în 1989, relaţii foarte corecte. Despre două dintre cărţile sale scrisesem şi în Tribuna, la Cronica ideilor literare. Când, dintr-odată, îmi ajunge la ureche o ştire, care - după cum m-am convins repede - a făcut ocolul oraşului. Profesoara de română, Monica Onojescu, la liceul unde era, în ultima clasă, fiul lui M.P., Adrian, dictează la un moment dat o anume bibliografie şcolară. Printre care şi una sau două dintre cărţile mele. Când Adrian Papahagi se ridică dintr-odată şi exclamă furios: „Acesta nu, căci este peneţist". La care profesoara are o replică extraordinară, formidabilă: „Şi tatăl dumitale este fesenist". Ilaritate generală în clasă. Dar episodul ilustrează gradul de fanatism şi intoleranţă, care se instalase în familiile acestor proaspeţi guvernamentali „fesenişti", carierişti, miniştri, directori, diplomaţi culturali etc. De unde putea şti vigilentul Adrian Papahagi despre orientarea mea politică decât din familie? Ulterior, el s-a ilustrat şi prin polemici agresive filologice, în legătură cu Carmina Burana. Admit că este, poate, un geniu filologic potenţial (deşi, sincer spus, nu prea cred), dar agresivitatea sa, uşor de demontat de altfel - după cum a şi dovedit-o incriminatul în cauză, Eugen Munteanu, un savant latinist ieşean - nu prevesteşte nimic bun. Am regretat sincer moartea recentă, subită, a lui Marian Papahagi, totuşi om de valoare. Se agita însă prea mult. Voia să facă singur prea multe lucruri în acelaşi timp. Se împrăştia frenetic între Roma şi Cluj şi acest efort i-a fost fatal.
îmi dau seama foarte bine, în final, de caracterul prea schematic, uscat şi rezumativ al acestui capitol. Explicaţia esenţială este însă foarte simplă. Nu evenimentele în sine, de după 1989, mă interesau în mod profund, ci doar transformările mele esenţiale, interioare, ce deveneau, în sfârşit, posibile. Pe acestea le voi evoca, pe larg, în capitole următoare. Am dorit doar să schiţez scenariul lor „epic", de după 1989, evenimentele cele mai importante fiind, de fapt, de ordin interior. Cultural, ideologic şi mai ales moral. „Voi povesti" pe larg motivele ce m-au despărţit definitiv nu numai de orice militantism politic, dar şi de prezenţe sociale active. Este greu de descris bucuria şi satisfacţia profundă cu care deveneam, în sfârşit - după mai bine de o jumătate de veac -, eu însumi. Lăsam în urmă toate aceste decepţii, mizerii şi aventuri politicianiste, menţionate doar în trecere. Nu eram făcut pentru ele. Şi simţeam cum „renăşteam", deveneam un alt om. Cu o voluptate şi o vitalitate pe care nu mi-aş fi bănuit-o niciodată. Incipit vita nova. într-adevăr. Eveniment esenţial. Capital, pot spune, al biografiei mele.
19
Adio „literaturii"
Este, în acelaşi timp, şi foarte uşor, şi foarte greu de analizat şi explicat în detalii transformarea interioară, profundă şi esenţială, pe care au produs-o, în conştiinţa mea, evenimentele anului 1989, Evident, clarificările de acest tip presupun mutaţii, viraje imprevizibile, petrecute chiar peste noapte. O întreagă evoluţie anterioară le-a precedat, le-a pregătit, le-a determinat într-un sens sau altul. In final, un moment de ruptură, de regenerare şi de transformare fundamentală s-a putut, în sfârşit, manifesta cu multă energie şi exuberanţă, într-o totală expansiune. Un moment unic şi memorabil. Şi ceea ce este cel mai important - cel puţin într-un anume sens - aveam acum posibilitatea de a mă manifesta efectiv şi public, în mod liber. De a-mi dezvălui adevărata identitate spirituală şi culturală, fără nici o inhibiţie şi refulare. Dacă insist şi revin (şi voi mai reveni într-o formă sau alta) asupra acestui eveniment, cauza este foarte simplă: abia acum, mă „regăseam", mă „descopeream", mă „dezvăluiam" cu adevărat. In primul rând mie însumi. Condiţionat, determinat, deviat, falsificat în esenţă, timp de decenii, deveneam, în sfârşit, „eu cel adevărat". Un eveniment capital, poate mult prea tardiv. Căci nu sunt deloc sigur că voi mai avea toate forţele de a-1 valorifica şi a-1 traduce prin lucrări, care să mă exprime integral şi cu adevărat, până la capăt.
In două cuvinte: puteam deveni, în sfârşit, ceea ce eram în realitate: critic de idei şi „ideolog", nu „critic literar" pursânge, cum „viaţa" m-a constrâns să mă manifest, mai mult sau mai puţin convingător, pentru unii şi pentru alţii, timp de decenii, din cauzele amintite anterior. „Vocaţia" mea (cu un termen pretenţios) era în direcţia ideilor culturale, sociale şi politice. In sensul istoriei ideilor şi ideologiei pur şi simplu, începând cu cea „românească". Nu-i exagerez câtuşi de puţin importanţa. Dar simţeam că nu puteam pluti în vid sau într-un spaţiu pur abstract, nedeterminat, fără identitate şi motivare precisă. Deci nu critică şi teorie literară, ci critică şi teorie „ideologică" pur şi simplu, în cadrul culturii şi ideologiei româneşti. O clarificare definitivă, pe care aproape, foarte adesea, nici n-o mai speram realizată vreodată. Nu mă simţeam nici „scriitor", nici „critic", nici măcar, după 1989, „politolog" (în sensul actual al cuvântului), ci doar „ideolog", foarte apropiat de înţelesul pe care Secolul Luminilor îl dădea acestei noţiuni.
Din acest punct de vedere, sunt un „om vechi". Dar şi „foarte nou". Căci ce poate fi mai „nou", mai implicat în realitatea imediată, justificat şi actual
274
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
275
decât criticismul secolului 18? Reactualizat împotriva şi după un regim totalitar, pe care l-am trăit, în secolul 20, sub fascism şi, mai ales, noi cei din Est, sub comunism şi stalinism ? Aceeaşi „tiranie", aceeaşi „intoleranţă", aceeaşi sinistră cenzură şi represiune culturală. Toată activitatea mea după 1989 dovedeşte adevărata mea orientare şi identitate. Sensul profund, esenţial, al întregii mele acţiuni publicistice, editoriale şi, pentru o foarte scurtă perioadă, politico-sociale. Recunosc: nu toate episoadele au fost la fel de „reuşite", de „fericite". Dar sensul şi direcţia lor generală erau identice: inflexibil antitotalitare. Este imposibil să se demonstreze că nu altul a fost adevărul. Marele meu Adevăr.
Dacă fac şi o astfel de menţiune - ca să nu spun că-mi iau şi o „precauţie" -cauza este una singură: veneam şi mă despărţeam, uneori cu violenţă, dintr-un mediu care n-a fost, de fapt, niciodată al meu: literatura şi, mai ales, „viaţa literară". îmi puteam manifesta, în sfârşit, dezgustul total şi definitiv, uneori calm, alteori iritat, faţă de mediile redacţionale şi, în general, ceea ce se numeşte jungla şi cloaca „vieţii literare". Am „evocat", într-un întreg capitol (11), totala mea repulsie organică, viscerală, pentru Jungla „vieţii literare". Am detestat-o mereu din toată fiinţa mea. Dar abia acum puteam să mă desprind public de acest mediu. Şi, mai mult: să-1 repudiez pe faţă. Sau - mai ales - să-1 ignor, să mă despart definitiv de el şi cu orice risc, trăgând toate consecinţele. încercam voluptatea, pentru mine rară, de a vedea cum această „viaţă literară", în care am fost totdeauna un intrus, un străin, un neadaptat, se descompunea vizibil sub ochii mei. Cum îşi dezvăluia, unul după altul, toate viciile congenitale. Şi cum puteam să-mi manifest, fără nici o infatuare, dar cu toată fermitatea, independenţa, indiferenţa şi chiar dispreţul pentru un mediu despre care puteam spune, în sfârşit, că „nu este al meu". O „instituţie" incontestabilă, dar total străină de mine.
Fără îndoială, în realitatea cotidiană, acest conflict nu se desfăşura chiar atât de brutal, ostentativ şi, mai ales, în forme publice şi zgomotoase. Eram, uneori, constrâns, în continuare, la anumite gesturi defensive, de prudenţă şi chiar de „politică literară". Admit: adesea detestabile. însă -practic vorbind - de multe ori inevitabile. Dar, cel puţin, ştiam că puteam reacţiona liber, oricând şi oricum, împotriva oricui. Mă „ignoră" sau mă „atacă" X sau Y? La fel puteam face şi eu. Nu „scrie" să spunem, România literară? Ei şi? Nu i-am trimis cărţile nici înainte, nici după 1989. Nu mă... acceptă în literatura română... Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu sau... „Surâsul Hiroshimei"? Simple exemple şi nimic mai mult. N-am „plâns" niciodată de pe urma acestui lung „boicot". Aveam, de altfel, un antrenament serios în materie de „excluderi". Două decenii interzis de regimul comunist, eliminat din toate clasificările şi palmaresele oficiale, academice, didactice, îmi venea - uneori - chiar să râd. Sunt un „exclus" şi un etern „indezirabil". De mare „vocaţie". Acesta este, o vai!, „destinul" meu „literar" (expresie cu rezonanţă sinistră pentru mine). Nu cred, bineînţeles, în nici o „reîncarnare". Dar sunt absolut sigur că n-aş mai dori vreodată - în orice ipoteză posibilă - să redevin „scriitor". Şi, mai ales, „scriitor român". Câteva explicaţii suplimentare sunt, cred, necesare. Fie şi la limită. Ele au, poate, şi o
oarecare „valoare" analitică şi documentară. Am privit totdeauna pe „omul de litere" român cu toate precauţiile unui „îmblânzitor" de reptile. O astfel de experienţă nu poate fi chiar de tot ignorată.
Trebuie totuşi să pun o anume distanţă şi să văd cu claritate toate, dar absolut toate motivele acestei incompatibilităţi radicale. O bună temă, de altfel, de analiză şi de retrospecţie literară. De ce sunt atât de profund antipatizat? Despre defectele mele, pe care nu le ascund niciodată, am vorbit în repetate rânduri. Sigur că eram, sau păream, dificil, deloc simpatic, inabordabil şi intratabil. Dar existau şi o serie de cauze obiective, pe care -după cinci decenii de comunism - aproape nimeni nu le mai ia în consideraţie. Deşi ele sunt riguros determinante. Nici vorbă de gelozie sau invidie. Dar, când observ, în România liberă (16 august 1998), de pildă, că în 1921 „s-a născut criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu" (deci în acelaşi an în care m-am născut şi eu), devine evident, prin însăşi această comemorare anodină, că scara de valori, consacrată de comunism, s-a perpetuat, s-a „clasicizat" definitiv. A devenit „canonică". Adică ceea ce eu refuzam radical şi categoric în mod constant. Aparţineam unei alte generaţii, cu o altă mentalitate şi scară de valori. Cu un alt limbaj şi cu totul alte proiecte, preocupări şi orientări. Aveam o altă psihologie, inclusiv literară şi un comportament social, inclusiv literar, total diferit. Eram, pe scurt, „altceva". Cum să devii „simpatic" în astfel de condiţii ? Nu pretind deloc, dar absolut deloc, că toate aceste note particulare sunt mari „calităţi". Dar nici „defecte". O stare conflictuală latentă, obiectivă, de fapt, şi nimic mai mult. Nu acceptam noul tip de societate şi deci nici psihologia sa literară. De unde o izolare şi o stare de perpetuă, permanentă adversitate. O experienţă extrem de dură, cu consecinţe practice şi morale adesea deosebit de grave.
Acesta ar fi cadrul social foarte general al unui antagonism inevitabil. Recunosc: „istoric" datat, pe care nu puteam nici să-1 evit, nici - cu atât mai puţin - să-1 fac să dispară. Dar apăreau, în acelaşi timp, şi o serie de comportamente şi defecte literare specifice, tradiţionale, „clasice", pe care comunismul doar le agrava sau le dădea o nuanţă particulară. Să încep cu vechea şi profunda observaţie a lui Goethe: „Prezenţa este o puternică zeiţă". Or, un om, un autor să zicem, care trăieşte izolat, în provincie, care nu frecventează redacţiile, cercurile şi reuniunile literare, nu răspunde la invitaţii (colocvii, saloane de carte, congrese etc.) nu poate avea, obiectiv vorbind, nici relaţii utile, nici audienţă. Iar de „succes" nici nu poate fi vorba. Era chiar cazul meu. Deloc adaptat şi foarte puţin atras de acest tip de legături literare. îmi erau chiar fundamental antipatice. în orice caz, străine total de mine şi de modul meu de a fi. Bun, rău, acesta eram şi nu mă mai puteam schimba.
De fapt, o serie de relaţii literare au existat mereu şi ele chiar s-au dezvoltat. Dar am observat imediat: toate, dar absolut toate, erau interesate. Mi se trimiteau volume şi scrisori în vederea unor recenzii. Ceea ce, în perioada destul de lungă a Cronicii ideilor literare, era de înţeles. Cu o serie de autori am rămas până azi în bune raporturi. Dar cu alţii nu. Intervenea un tip foarte special de relaţii false şi, adesea, de lipsă totală de reciprocitate. Despre unii scriitori am scris, favorabil, în publicaţii de mare
zvb Adrian Marino
tiraj şi din proprie iniţiativă. Apoi, când au observat că nu mai scriu, în continuare, cu aceeaşi asiduitate, mi-au întors pur şi simplu spatele. Fără nici cea mai mică remuşcare. M-a afectat, pot spune, într-o oarecare măsură, comportamentul a doi scriitori de incontestabil talent, care - într-o perioadă -mă „cultivau" intens. Am şi dosare cu corespondenţa lor. Apoi, la un moment dat, au dispărut brusc de la orizont. Este vorba de M.H. Simionescu şi Bedros Horasangian. Ultimul, se pare a făcut şi un fel de criză de „mizantropie literară". Mi-a şi dat, printre rânduri, un astfel de răspuns, atunci când, intrigat, l-am întrebat de ce „tace". Ulterior am auzit că ar fi plecat în „diplomaţie", ataşat cultural, pe undeva, la Atena, mi se pare. Dar, orice ar fi, impoliteţea ca să nu spun ingratitudinea rămâneau o tristă realitate.
Cât despre tăcerea totală a unor politologi tineri (nu le mai dau numele), despre care am scris cu simpatie şi nu o singură dată, cărora le-am prezentat şi cărţile cu prilejul „lansării" lor (şi încă de vreo două-trei ori), ce să mai spun? Mă considerau, probabil, un fel de „agent de publicitate", din oficiu, şi nimic mai mult. Am o listă, dar o păstrez... pentru mine. Cel puţin, Nicolae Florescu a fost cel mai cinic, dar şi mai onest, în felul său. Când, silit de împrejurări, a acceptat ca Jurnalul literar, care agoniza, să fie „sponzorizat" de legionari, unii în D.M., m-a ignorat fără nici o explicaţie, înainte, imediat după 1990, îmi cerea insistent articole. Uneori i le dictam, în condiţii foarte incomode, chiar la telefon. Apoi, am încetat, dintr-odată, să-i mai fiu util. Şi-a făcut pe loc o nouă „redacţie" şi un „comitet de redacţie" pe măsură, în care, într-adevăr, n-aveam ce căuta. Acestea sunt faptele. Ceea ce nu mă împiedică să recunosc că Jurnalul literar a publicat, în noua sa formulă, o serie de texte foarte utile istoriei literare a „exilului". Deşi acest „preţ" eu, personal, nu l-aş fi plătit niciodată.
Lovit brutal, adesea cu o violenţă şi cu mare vulgaritate de nu puţinii aşa-zişi „scriitori" şi membri ai „vieţii literare", încerc să-mi explic, în mod obiectiv, acest comportament, după mine, aberant. încerc să identific o serie de cauze precise, care fie mă depăşeau, fie reprezentau reacţii vindicative la unele dintre acţiunile mele, justificate pe deplin cel puţin în conştiinţa mea. Sunt primul care îl recunosc: un mare coeficient de subiectivism şi resentimente intră în astfel de analize. Dar nu este mai puţin adevărat că o serie întreagă de cauze, strict obiective, acţionau constant, public şi inevitabil împotriva mea. Nu mă proclam, propriu-zis, o „victimă", ci doar un obiect de represalii. împotriva unui „corp străin". Suficient de „slab", ca să poată fi lovit fără posibilitatea de apărare eficace. Dar şi suficient de „tare" ca să nu poată fi doborât şi scos din circulaţie de un atac sau altul. Situaţia merită privită cu oarecare atenţie. S-ar putea, cândva, ca psihologia şi sociologia literară să se intereseze şi de astfel de date. Toate precise, verificabile şi concludente.
Trec peste sectarismul agresiv al coteriilor şi mafiilor literare, ca şi al provincialismului cultural, fenomenul cel mai banal şi mai răspândit dintre toate. La Cluj, m-am lovit, în permanenţă, de aşa-zisa „şcoală Zaciu". La Bucureşti, cu aceeaşi virulenţă, de mafia „Liiceanu-Pleşu". Atacuri, obstrucţii, denigrări permanente. Uneori, la limita ilegalităţii evidente. Aş reţine, cu titlu de simplu document de epocă, doar următorul episod de după 1989:
Viaţa unui om singur izti
un ministru adjunct, la învăţământ, de pe atunci, Paul Cornea, mi-a făcut un dosar de „profesor consultant" la Facultatea de Litere din Cluj. Aveam, cred, cu prisosinţă, toate titlurile necesare. Ei bine, dosarul a fost „rătăcit", „ascuns", făcut „pierdut". Bineînţeles, o astfel de poziţie didactică nu mă interesa în nici un fel. Dar sabotarea sa ilustrează o mentalitate şi, mai ales, evidenta opoziţie a mediocrităţilor universitare locale. Să le mai dau numele? La ce bun? Din neant au ieşit şi în neant se vor întoarce. Rămâneam, pentru ei, la infinit, un fel de stafie vindicativă, inamicul public numărul 1, periculos şi invulnerabil. De anihilat totuşi cu toate mijloacele. Când mă gândesc însă ce nulităţi evidente conduc „doctorate" la Cluj - eu care nu-mi recunosc absolut nici o vocaţie didactică - îmi explic foarte bine nivelul lamentabil al acestor „doctori" pe bandă rulantă. Expresie tipică a mediocrităţii şi subdezvoltării noastre culturale. Deficienţă profundă şi gravă. Dar eu - şi alţii - nu aveam nici o posibilitate de a o evita sau, măcar, de a o îndrepta, fie şi în parte.
Alte reacţii sunt mai subtile şi ele dezvăluie mecanisme mai complicate şi mai perverse ale „vieţii literare". Mi-am dat seama imediat că nesocoteam una din regulele fundamentale ale acestui tip de activitate: rupeam legea sau pactul nescris al reciprocităţii. „Tu eşti mare, eu sunt mare." De unde importanţa, enormă adesea, a recenziilor şi elogiilor circulare, în cerc închis, al laudelor reciproce, baza esenţială a tuturor succeselor şi reputaţiilor literare. Puţinele, foarte puţinele excepţii de la această regulă, n-o infirmă. Din momentul în care nu ai intrat în sistemul admiraţiilor mutuale eşti „pierdut". Mai ales, când nu deţii nici o poziţie socială sau culturală. Adică exact... cazul meu: „N-ai scris despre mine". Sau: „Ai scris împotriva mea". Păcate de neiertat. Mai degrabă - figurat vorbind şi printr-o hiperbolă -ţi se iartă o fraudă de miliarde sau chiar un asasinat, decât o astfel de agresiune literară directă sau indirectă. Şi, după decenii, unii îşi mai amintesc de anumite recenzii negative, scrise - pe atunci - de mine cu totală bună-credinţă. Chiar dacă imprudente şi greşit orientate.
Foarte frecvent era şi următorul tip de reacţiune: sugeram - sau, uneori, eram chiar sincer - o anumită adeziune, fidelitate, solidaritate. Eram considerat un aliat de nădejde, un suporter potenţial. Apoi, îmi dădeam seama că greşeam. Şi atunci îmi permiteam gesturi de independenţă şi chiar critice. Rupeam o legătură în realitate falsă. Produceam o mare dezamăgire şi un resentiment durabil. Care se transforma, nu o dată, în represalii şi acte de răzbunare.
Am ajuns, în felul acesta, la una dintre cele mai sensibile şi mai periculoase aspecte ale aşa-zisei „vieţi literare": egocentrismul şi megalomania scriitorilor. Narcisismul virulent, vanitatea şi amorul propriu ulcerat, care au făcut, fac şi vor mai face adevărate ravagii. Defect reprobabil sau nu, el este etern, specific unei specii cu reacţii egolatre şi vindicative, permanente şi extrem de periculoase. Pentru a mă limita doar la domeniul românesc, ce reprezintă altceva mania morbidă a multora de a obţine cu orice preţ... Premiul Nobel ? Listele de propuneri, care se fac anual, la Bucureşti, metodă de un irealism şi ridicol imens? De reacţia, de o extremă vulgaritate şi
278
Adrian Marino
agresivitate, a unui Marin Sorescu, etern candidat Nobel de altfel, la auzul decernării premiului Herder (în definitiv un fel de moft)... modestei mele persoane - un obscur, un marginal, un outlaw literar, abia tolerabil - am mai amintit. Dar această megalomanie are, azi, şi alte forme. Cine, după 1989, nu-şi scrie... „memoriile"? Şi cu cât eşti mai mediocru şi mai obscur, cu atât mai mult doreşti să te pui în valoare. Imaginaţi-vă o mediocritate totală, ce nu reprezintă istoric-literar nimic, ca D. Micu, de pildă, seriindu-şi sau publi-cându-şi... „memoriile"! Procesul este, uneori, mai subtil: mai puţin poate punerea în valoare, cât disculparea, sentimentul culpabilităţii „colaboraţioniste", a „cedărilor" etc, joacă un rol imens în astfel de texte. De amintit şi insolenţa unui S. Damian, critic hiperoficial, cu zeci şi zeci de articole proletcultiste, pozând azi în ... „rezistent" şi dând note la purtare „nomenclatu-riştilor". Printre care s-ar număra şi... modesta mea persoană. Ea care n-a ocupat nici o poziţie, de nici un fel şi pe nici un plan social, după 1963. Pe bună dreptate, chiar şi Jurnalul literar (3-4/1999), din care aflu acest detaliu, protestează. Citind, uneori - dar foarte superficial, recunosc -volume de acest gen, semnate de un Zaciu, Nedelcovici, Goma etc. îmi spun: ce fericire, într-adevăr, că n-am făcut parte niciodată din „viaţa literară". Că n-am participat la competiţiile şi antagonismele sale. Târg, mai totdeauna, al intrigilor, vanităţilor şi concurenţelor sordide şi lipsite de scrupule.
Este, totuşi, cazul de făcut o precizare esenţială, care dă - după mine -cheia tuturor acestor comportamente: eternul fenomen al invidiei. O componenţă structurală a sufletului uman, o reacţie organică a amorului propriu, în speţă literar. Orice desconsiderare a „valorii" personale, care te umileşte sau anulează un „succes" imaginar, orice ieşire din rând, din egalitatea mediocră, este o situaţie foarte greu de suportat. Ea nu generează decât ură şi răzbunare. Aş afirma chiar că sentimentul literar dominant este neacceptarea ca altcineva să fie lăudat, elogiat, premiat etc. mai mult decât tine. Dovadă, între altele, şi fenomenul de care am amintit: uneori dădeai impresia unei adeziuni şi chiar a unei admiraţii. Iar când, ulterior, îţi revendicai libertatea de apreciere, devenind chiar critic, era cea mai sigură metodă de a te face imediat odios, execrabil, expus la toate injuriile.
Fără a pretinde că am făcut studii aprofundate în această direcţie, am fost surprins să observ că într-o lucrare, evident serioasă, Der Neid (1966), de Helmut Schoeck pe care o cunosc doar în versiune americană: Envy: A Theory of Social Behaviour, Indianopolis, A Liberty Press Edition, 1969) se fac foarte puţine referinţe la mediile artistico-literare. A nu aminti de conflictul emblematic, să spunem, Mozart-Salieri, este evident o serioasă lacună. Invidia apare, inevitabil, când „ieşi din rând", atunci când „treci dincolo" de norma socială. Foarte adevărat. Dar nu numai atât. Fenomenele de concurenţă, competiţie, publicitate, gloriolă sunt şi rămân, mai ales, fundamentale. Un argument în plus: atunci când ignori, desconsideri sau negi pur şi simplu erudiţia şi savantlâcul lui X sau Y. Nu eşti iertat nici după decenii. Nu recunoşti contribuţia unor cercetători oneşti sau simpli belferi? Te expui inevitabil unor răzbunări, adesea, crunte. In definitiv, n-am criticat niciodată, dar absolut niciodată, să zicem, pe un Vasile Florescu.
Viata unui om singur
279
Avea, însă, probabil, intenţia de a monopoliza erudiţia teoretico-literară şi istoria ideilor literare în cultura română. De unde unul sau două articole neverosimil de violente împotriva unui studiu sau două, ale mele, venite -ca să mă exprim astfel - din senin. Despre atacul furibund şi atât de personalizat împotriva ediţiei Macedonski, am mai amintit. De belferi erudiţi, complexaţi şi agresivi - ca şi de pungaşii de buzunare - trebuie să te păzeşti totdeauna cu cea mai mare atenţie.
Precauţie inutilă, când invidia devine patologică. Până în 1989, ea nu se putea manifesta în astfel de forme, inclusiv din cauza cenzurii. Dar după „revoluţie" ea s-a deslănţuit în voie. In Cluj, am fost expus unor dezgustătoare atacuri, introdus şi într-un roman de un anume Tudor Dumitru Savu, un ins vulgar, trivial, huligan (nu mai intru în amănunte, deoarece n-am făcut „investigaţii" speciale şi nici nu voi face vreodată). Dar despre un caz „ieşean", pur şi simplu morbid, clinic, trebuie să fac o scurtă menţiune, chiar dacă, încă o dată, „izvorul" meu este, din nou, doar indirect. Din „Revista Revistelor" a României literare (XXX, 3, 3-9 februarie 1999), o publicaţie care, în mod evident, nu mă „iubeşte", aflu că un domn Andrei, unul din fiii fostului ministru şi profesor universitar Petre Andrei (am amintit de sinuciderea sa sub legionari şi de solidaritatea mea spontană cu această familie) mă acuză - într-o publicaţie studenţească ieşeană - că l-am „băgat" nu numai pe el în puşcărie, dar şi pe alţi... 300 de oameni, dintre care 50 au murit din cauza mea. Bineînţeles: n-am căutat textul respectiv ca să citesc integral acest denunţ calomniator. Enormitatea acuzaţiei, prin nimic dovedită, provoacă indignarea chiar şi a celui ce semnalează şi recenzează o astfel de aberaţie. O cred unică în presa noastră. în aceeaşi categorie intră şi insultele repetate, expediate iniţial şi sub formă de copii xerox, ale unui tânăr politolog „liberal" Cristian Preda, cu care n-am polemizat, iarăşi, niciodată, n-am avut nici cea mai mică dispută. Cum se explică, totuşi, astfel de abjecţii şi impulsivităţi? Invidie şi resentimente într-un caz (ieşean), ignorarea, poate, în orice caz involuntară, din partea mea în cel de al doilea (bucureştean). Ar putea interveni, în alte împrejurări, şi reacţii pur freudiste (o simplă ipoteză) în cazul Ilenei Mălăncioiu, care mă urmăreşte cu o ură acerbă, total iraţională. Să nu uit, în sfârşit, ura şi invidia micului ratat, tot ieşean, care n-a dat nimic culturii române, Dan Petrescu.
Oricum ar fi, am tras din toate aceste antagonisme şi insulte, două concluzii de bază: a. cât sunt de antipatizat, de detestat, în multe cercuri literare (ceea ce nu mi-aş fi imaginat niciodată); b. am început, pentru prima dată, după 1989, să cunosc efectiv sentimentul „fricii". O declar pe faţă: nu mă tem nici de „dosare", nici de Securitate, nici de SRI, nici de un alt serviciu asemănător din lume. Dar de ura, invidia şi veninul scriitorului român adversar am început, într-adevăr, să mă tem. Fiindcă este capabil oricând de reacţii iraţionale, imprevizibile şi, mai ales, total lipsite de scrupule. Megalomania, egocentrismul şi orgoliul rănit al scriitorului este capabil de adevărate ravagii. Din care cauză - nu mă sfiesc s-o recunosc — evit pe cât posibil, de la un timp, orice confruntări publice. în cazul „ieşean", în mod normal, ar fi trebuit să mă fi adresat justiţiei. Dar mi-am dat seama că este
280
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
281
inutil. Cazul este clinic, patologic: fie scleroza vârstei, fie, mai probabil, de competenţa Spitalului de boli nervoase Socola. S-ar putea ca, din dezgust, să nu mai revin niciodată în acest oraş, care a fost, totuşi, cândva, „al meu".
Este trist să ajungi la astfel de concluzii care, vrând-nevrând, te mizantro-pizează. Te fac să deteşti un mediu către care te îndreaptă - în mod firesc şi cu bună-credinţă - activitatea de o viaţă. Să constaţi, la sfârşit, că nu Partidul, Securitatea şi celelalte sunt cei mai mari duşmani, ci doar proprii tăi „colegi". Nu este deloc o concluzie îmbucurătoare. Şi toate adversităţile se acumulau pe mai vechile acuzaţii de „agent de influenţă", de „securist" etc. etc. N-a fost deloc plăcut. Si folosesc cel mai blând şi consolator eufemism posibil. De atunci, am rupt în conştiinţa mea orice legătură, reală, profundă, cu lumea zisă „literară". M-am despărţit de ea. M-am „smuls" definitiv din mijlocul său. Un mediu profund antipatic, pe care nu-1 „iubesc" şi care nu mă „iubeşte". O incompatibilitate ostilă, radicală şi definitivă.
Toate acestea sunt foarte adevărate. Dar ele nu descriu decât aspectul exterior, social şi public al antagonismelor antiliterare. Că lumea literară este egoistă şi rea, vanitoasă şi veninoasă, egocentrică şi individualistă se ştie, de fapt, de mult. Nu spun nici o noutate. Doar modul în care ea m-a lovit, adesea, cu toată brutalitatea, nu pot să-1 uit. De fapt, incompatibilitatea mea faţă de „literatură" are cauze şi mai profunde. Nu invoc nici „scuze", nici „calităţi" şi nu scuz nici „defecte". Pur şi simplu încerc să identific şi să pun într-o anume ordine o serie de cauze esenţiale de totală neaderenţă la ceea ce se numeşte „literatură", sub toate aspectele. Nu pretind deloc, dar absolut deloc, că atitudinea mea este exemplară. Revendic doar dreptul la sinceritate şi la comportament corespunzător autentic. „Bune" sau „rele", acestea sunt reacţiile mele profunde. Şi nu văd de ce aş păstra discreţie asupra lor. Cu atât mai puţin cu cât astfel de confesiuni sunt, inevitabil, doar retrospective. Nu doresc, de altfel, să conving sau să solidarizez, în jurul meu, pe toată lumea. Eşti, de fapt, totdeauna singur, iremediabil singur, în toate momentele cruciale ale existenţei.
Nimeni nu este vinovat de cum se naşte, ce tendinţe dominante îl caracterizează, cum este „programat genetic", cu o formulă modernă. In cazul meu, nu mă sfiesc să-mi recunosc o slabă, chiar foarte slabă sensibilitate lirico-poetică în general, pentru ficţiune şi beletristică. Explicaţia esenţială este, sunt sigur, una singură: vocaţia înnăscută pentru abstracţiuni şi idei clare şi distincte, nu pentru imagini şi lirisme. Nu este o „calitate", repet, dar nici un „defect". Te naşti sau nu cu anumite înclinaţii şi nimic mai mult. Nici mai bune, nici mai rele, ca oricare altele. In cazul meu precis, cred că au jucat un anume rol şi lecturile iniţiale clasice. Cărţi scrise într-o proză franţuzească limpede, elegantă şi „uscată". Cam în felul acesta mi-am format (dar este un mod de a spune) gustul literar: spre o proză clasică, pe cât posibil epică. Unele romane englezeşti, tot din secolul 18 (Fielding, De Foe etc), corespundeau cel mai bine gustului meu tineresc, de aventuri şi ficţiune. Dar esenţial rămâne, în primul rând, acest fapt: literatura propriu-zisă m-a interesat, încă de la început, destul de puţin. Uneori îmi spuneam - dar, deocamdată, încă foarte confuz şi fără bune argumente -
că faţă de bogăţia aspectelor vieţii, ficţiunea literară este totdeauna depăşită, neatractivă, în bună parte naivă şi chiar „falsă". O reacţie firească, aş spune, a oricărui spirit critic acut, incipient, care începea să se trezească.
A intervenit, în al doilea rând, în mod incontestabil, adevărata catastrofă: apariţia şi dictatura „literaturii" comuniste, dirijate, oficiale, cenzurate, „pe linie", care a început să domine după 1946. O refuzam, instinctiv, în bloc, împreună cu întreg sistemul politico-social care a generat-o. Nu mă sfiesc să recunosc pe faţă: am citit-o foarte, foarte puţin. Iar pe „clasicii" săi (verbi gratia) abia îi cunosc în linii generale şi destul de vag. Şi, apoi, rămâne întrebarea esenţială: ce reprezintă de fapt literatura epocii comunisto-stali-nisto-ceauşiste, raportată la ansamblul întregii istorii a literaturii române? Aproape nimic! In orice caz, cel mai nefericit şi negativ capitol. Ceea ce este indiscutabil. Poţi să fii „cult" şi fără să fi citit literatura „obsedantului deceniu". Rămân şi azi la opinia că singurul scriitor care, măcar ca program, intenţie estetică, nivel cultural, dacă nu şi ca realizare, comparabil cu literatura dintre cele două războaie (termenul adevărat de comparaţie), este şi rămâne N. Breban. Poţi să umbli cu cobiliţa prin Europa, oricât, ca Marin Sorescu. Tot un „oltean" şmecher, care fură la cântarul literar, rămâne. Reacţia mea, ştiu bine, era în primul rând ideologică. Refuzam categoric ideea literaturii comandate, false, propagandistice, plină de clişee. O repulsie pot spune viscerală, invincibilă. Şi acest fapt se simţea. Şi mi se plăteau poliţe. Şi încă din plin.
Un formidabil şi convingător argument antiliterar mi l-au dat şi anii de închisoare şi deportare. Cei 14 ani de „gulag românesc", din care, repet, nu-mi fac nici cel mai mic titlul de glorie! O experienţă unică, în felul său. Căci am văzut, trăit şi participat la atâtea scene „supraliterare", în care ficţiunea literară cea mai bogată era lăsată mult în urmă. Motiv pentru care pe beletristica închisorii nu mai dădeam - brutal vorbind - două parale. Viaţa în închisoare a fost mai „tare", mai inventivă, mai variată, mai spontană şi mai „adevărată" decât orice ficţiune. Sigur că „după Auschwitz" s-a mai scris poezie. Şi se va mai scrie. Dar cine a făcut această experienţă, categoric nu poate s-o mai scrie, s-o mai guste, s-o mai asimileze. Pare, în acelaşi timp, un exerciţiu futil, gratuit şi o adevărată impietate. Să faci fraze frumoase, stil, portrete, dialoguri (toate inventate) pe tema unor atrocităţi oribile rămâne (şi nu numai după mine) o cinică bagatelizare, dacă nu chiar o blasfemie. Liber este s-o scrie oricât, oricine. După cum la fel de liberi suntem şi noi să respingem astfel de „scrieri". Dar a „înfrumuseţa" cu orice preţ crime şi aberaţii, numai pentru a-ţi pune în valoare „talentul" şi a urmări „succesul" literar mi se pare o culme a imposturii. Am exprimat, cu moderaţie, unele din aceste idei, cu prilejul prezentării scrise (Cuvântul, 3/1999) şi orale a cărţii Ruxandrei Cesereanu, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998). Alături de Marta Petreu, sunt singurele scriitoare adevărate din Cluj. Şi amândouă inconformiste, lucide, dificile şi cu spirit critic. Calităţi rare, mai ales după 1989.
Clişeul este bine cunoscut: „Viaţa mea este un roman". Dar oricine ar parcurge această Viaţă, chiar şi în stadiul său actual (neîncheiată, incompletă,
282
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
283
nefinisată etc.) îşi poate da seama că, de fapt, ea a fost, într-adevăr, adesea, mai inventivă şi mai imprevizibilă decât o simplă carte de literatură. Şi din pudoare, discreţie sau pur şi simplu din repulsie, am omis zeci şi zeci de episoade „supraliterare". Am văzut moartea cu ochii de două-trei ori. Am cunoscut entuziasme şi decepţii. Câteva realizări şi multe, foarte multe eşecuri. Şi, în definitiv, ce poate fi mai „literar" decât „aventurile" unui intelectual anticomunist, în întreaga perioadă 1945-1999? A mă „romanţa", a mă transforma în „erou literar" ar însemna, în primul rând, o enormă impostură şi o adevărată escrocherie morală. în ochii mei, în primul rând. Să se pună „în valoare" cine vrea. Eu vreau să rămân tăcut şi postum până la capăt. Şi aşa librăria română este suprasaturată de „memorialistică". Mai toată falsă, lipsită de valoare. Scrisă de personaje ce se vor puse în „valoare", cum am mai amintit. La acest joc derizoriu, dar şi cinic al „eroizării", categoric nu particip. Şi mă bucur că am tăria să-i rezist până la capăt.
Evident, toate aceste reacţii nu sunt ale unui „scriitor", înţelege: beletristic, de ficţiune, de imaginaţie. Şi nici măcar ale unui aşa-zis „om de litere". îmi amintesc brusc de dispreţul lui G. Călinescu: „Dar, ce d-ta eşti scriitor?". Fără îndoială că nu sunt. Totuşi, nu sunt obligat nici prin Constituţie, nici prin lege. Ceea ce nu mă împiedică să fac parte, cu sau fără voie de la poliţia literară, din cultura română şi chiar să-i aduc unele contribuţii. Şi, apoi, unde „scrie" că toată lumea trebuie să fie... „scriitor", autor de „fraze frumoase"? Mare amator de „imagini" şi de „flori de stil"? N-am această mentalitate şi formă predilectă de exprimare. Şi încerc o mare, o imensă jenă interioară de a mă declara „scriitor" sau de a fi considerat, mai ales de alţii, drept „scriitor". Şi încă „român". Dezmint categoric această aserţiune. Sunt un simplu autor de cărţi, de un anume gen şi stil, şi nimic mai mult. Revendic doar dreptul la existenţă intelectuală şi, uneori, la acţiuni culturale libere, în cadrul unui proiect cultural general despre România (voi reveni de altfel asupra acestui aspect într-un alt capitol). La care scriitorul român, narcisist, obsedat doar de gloriola sa, nu se gândeşte niciodată. Evident că nu puteam lua parte - şi din acest motiv esenţial - la riturile şi miturile „vieţii literare" româneşti, cu care nu aveam nici o legătură.
Din toate aceste cauze, şi înainte şi după 1989, nu mă mai interesa „literatura". N-o mai citeam. Ficţiunea, poezia nu-mi spuneau nimic. Şi nici măcar „literatura română", în ansamblul său. Evident, ea mă interesa în continuare şi destul de atent ca fenomen „cultural" şi „istoric-literar". Dar nu mă „regăseam", efectiv, în mod profund, decât în doi scriitori români. Şi pentru motive foarte precise: Alexandru Macedonski, pentru himera sa absolută şi totala sa neaderenţă la „spiritul românesc" (poate ar fi meritat să fi dezvoltat, într-un eseu separat, capitolul „Concepţia de viaţă", din Opera lui Alexandru Macedonski, 1967) şi Mateiu Caragiale, pentru amestecul de fineţe şi vulgaritate, de „Occident" şi „Orient", al aceluiaşi „spirit românesc", în curs de „modernizare", de „europenizare", pe un fundal execrabil, cinic şi amoral, profund autentic. Surprins cu acuitate şi fineţe extraordinare. S-ar putea ca această „combinaţie" să fie într-adevăr „specific românească". Ader, desigur, şi la întreaga „critică" a societăţii româneşti, făcută de I.L. Caragiale.
I-aş „reproşa" totuşi lipsa unui proiect precis de reformă. Nu este suficient doar să demolezi. Ceea ce face în mod admirabil. Este însă necesar să şi construieşti, să pui ceva în loc. Măcar la modul ideal. El a văzut cu o luciditate fără egal pseudosocietatea postpaşoptistă. Nu avea însă ochii îndreptaţi şi spre viitor. Ceea ce pentru un critic ideolog român, literar sau nu, mi se pare capital.
Neaderenţă fundamentală la literatură implică aceeaşi separare şi de critica literară, în înţelesul său curent: cronici literare de strictă actualitate. Din care cauză, între altele, o anchetă despre critică (Ramuri, 11/1998) nu mă mai privea şi nu mă mai interesa câtuşi de puţin. Despre un vechi articol de tinereţe, să-i spunem „programatic", „Destinul criticului tânăr" (din Revista Fundaţiilor Regale) am uitat total. Şi nu am nici o curiozitate să-1 mai „redescopăr". Evident, într-o fază de debut şi, o scurtă perioadă, după revenirea în actualitate în 1963, am putut trece drept un (pretins) „critic literar". Şi, poate, chiar am şi fost într-o mică măsură. Dar fără nici o vocaţie reală, silit doar de împrejurări şi de inerţia unei anumite tradiţii. Numai că eram un „fals" critic literar. Şi faptul că prima mea cronică permanentă s-a intitulat „Cronica ideilor literare" spune, cred, limpede, deplasarea puternică a accentului de la literatura beletristică, de ficţiune, la „teoria" acestei literaturi. La reflexia teoretico-literară ce mă atrăgea tot mai mult şi care constituia - cel puţin în conştiinţa mea - adevărata mea preocupare. Părăsind literatura, părăseam şi critica literară. Dar acest fapt nu-1 puteam mărturisi deschis. Cu atât mai mult cu cât identitatea mea critico-teoretică abia atunci se preciza cu tot mai mare claritate. Adevărat succedaneu, subterfugiu, deviere, soluţie de expedient şi alte formule de acest gen, toate adevărate, măcar în parte, în felul lor. Pseudocritic literar, port până azi o etichetă inexactă, care nu mă defineşte. De unde o serie întreagă de false relaţii cu scriitori şi redacţii şi de numeroase confuzii. Ele erau întreţinute şi de primele volume de studii literare pe care a „trebuit" să le public după 1964-1965. Cum nu eram „critic literar" pursânge, nu eram nici un adevărat „istoric literar". Deşi, pe unele laturi, preocupările mele fundamentale se suprapuneau, în parte, şi peste astfel de activităţi, însă clarificarea definitivă a venit abia după 1989, când nu am mai scris în diferite reviste (şi în special în 22 şi Cuvântul) decât despre cărţi de „idei". Sau, în tot cazul, în toate analizele şi prezentările mele numai dintr-o perspectivă ideologico-literară. Foarte puţin cultivată în comentariul literar de imediată actualitate, dominant, până Ia exclusivism, în presa literară a epocii. Credeam (sau doar mă iluzionam) că introduceam o notă nouă.
Este şi cauza esenţială a conflictului meu deschis cu cronicarii literari specializaţi, care au rămas la momentul Lovinescu-Călinescu. Bineînţeles că o anume „cronică literară" constituie o necesitate permanentă. Dar scrisă altfel. Rezumativă, informativă şi chiar publicitară, pentru a sugera cititorului şi motive să cumpere cartea discutată. în Occident, nu se mai scrie decât o astfel de cronică literară. Or, ceea ce predomina la noi, era stilul cronicar impresionist, „scris frumos", prin lungi şi prolixe parafraze, din care nu se înţelegea aproape niciodată, nici care este tema principală a cărţii, nici orientarea sa, nici ideile centrale. Campionul acestui stil este
284 Adrian Marino
incontestabil Gheorghe Grigurcu. Se cultiva, în continuare, cu tenacitate, mitul cronicii literare „frumoase", „beletristice", de „talent". Cartea prezentată devenea doar pretextul punerii în valoare a calităţilor pretins literare ale cronicarului. De unde polemici, atacuri, adesea acerbe. Evident, intervenea, în primul rând, lipsa tradiţiei teoretice a cronicii şi, în general, a comentariului nostru literar. Dar o mare influenţă aveau şi scriitorii care dominau viaţa literară, Uniunea, redacţiile revistelor. Pe toţi nu-i interesa decât să se scrie „despre ei". Să li se asigure cât mai mare publicitate şi nimic mai mult. Faţă de stilul „cronicii literare" occidentale eram cu o jumătate de secol în urmă. Iar eu eram singur, în netă minoritate şi fără nici o autoritate. Că devenisem pentru mulţi scriitori şi cronicari un personaj profund antipatic, pentru a nu spune mai mult, era cu totul explicabil.
Despărţirea şi chiar ruperea brutală de critica literară curentă avea şi alte cauze. De refuzul scării de valori impuse de regimul comunist am amintit. Aveam o cu totul altă noţiune despre ideea de „valoare literară", despre „clasic", despre ierarhia literară. Dar ceea ce mă enerva cel mai mult era pretenţia cronicarilor literari, de a te „introduce" sau „scoate", doar ei, în şi din literatură. Aveam la acest capitol un antrenament serios. Scos din circulaţie de Securitate de mai bine de două decenii, boicotat sistematic de Europa Liberă, ignorat sau bagatelizat şi mai sistematic de cronicarii zişi de „autoritate", devenisem de fapt cvasiimun la astfel de represalii. Dar partea revoltătoare, profund abuzivă şi inexactă, strict teoretic vorbind, era pretenţia exorbitantă a cronicarului de a „fixa", a decide singur şi fără drept de apel, valoarea literară a unui autor. Oricare ar fi acesta. Când acest proces, de fapt sociologic, este mult mai complex. Am şi polemizat (de fapt o singură dată) pe această temă cu infatuatul Alexandru George. Sunt efectiv solidar cu ideile sale liberale, nu însă cu întregul său comportament critico-literar. „Valoarea", totdeauna oscilantă, este produsul recunoaşterii şi convergenţei unei serii întregi de factori. După 1989, a intervenit şi prestigiul inegalabil al TV, iar mitul lansării şi consacrării mediatice a devenit invincibil. Eu însă refuzam pur şi simplu să fiu „uns", „consacrat", „desfiinţat" - sau cum vrem să-i spunem - de un Iosif Sava, de pildă, care exercita o adevărată dictatură. Am protestat de altfel şi public împotriva acestui tip de „consacrare" şi „succes". Rămân ferm la convingerea că există o mare diferenţă între succesul de „publicitate" şi succesul „de fond". Şi dacă am un regret (am de fapt mai multe) este că nu am realizat încă un studiu serios pe această temă. Am adunat, între timp, fişe, observaţii şi idei. Dar timpul mi-a lipsit. Şi nici nu cred că-1 voi mai avea vreodată pentru a realiza şi acest proiect.
Aş putea scrie, în schimb, eventual, un întreg studiu despre metodele de agresiune ale cronicarilor literari. Unele de bagatelizare profund dispreţuitoare. Reapar şi azi, în unele cronici, unde nu înţelegi bine dacă cronicarul actual, care le citează, le aprobă sau nu. Sunt, pentru unii, doar un simplu autor de „fişe" (menţiune, respinsă de altfel, de autorul unei recenzii a volumului Comparatism şi teoria literaturii). Pentru alţii, un „critic bibliografic". Mai agresivi sunt însă cei ce recenzând cărţi de critică - în care sunt prezentate favorabil şi lucrări ale mele - autorii lor sunt atacaţi tocmai
Viaţa unui om singur 285
pentru această profundă eroare. Apar şi cronici integral negative. Dar ne putem întreba - şi pe bună dreptate - în definitiv cine este o oarecare... Tania Radu? Numai fiindcă este redactoare, total mediocră de altfel, la Europa Liberal Am o listă întreagă de nume, tehnici de denigrare şi metode de sabotaj. Toate s-au adăugat dezgustului meu, tot mai accentuat, de „critică" şi, în general, de jurnalismul literar, cu care ea se confundă de fapt. Mai exact, de metodele sale practicate în cultura română actuală.
Că eram, de fapt, un „antiliterar" funciar o dovedeşte şi vechea mea preocupare pentru această teorie, exprimată chiar în articolul „Antiliteratură" din Dicţionar de idei literare (I, 1973). Cred că este primul studiu, să-i spunem „serios", care a apărut la noi. Mă despărţeam, mă rupeam de literatură, încă de pe atunci şi în formele cele mai radicale, chiar dacă, deocamdată, doar la nivel teoretic. Dar separarea era profundă şi definitivă. Am disimulat-o cum am putut. Ea s-a macerat, decantat pe parcurs. Şi rezultatul final este capitolul ultim din Biografia ideii de literatură, volumul 6, care încheie întreaga serie. Un adevărat text simbolic şi „testament literar". Scris cu extremă dificultate. Nu numai tehnică şi documentară, dar mai ales de antipatie şi repulsie pentru orice fel de literatură şi „studii literare", pe care nu le voi mai cultiva niciodată. Până la sfârşitul vieţii. Fusesem (cum am mai spus) deviat, falsificat, alterat în substanţa mea cea mai profundă. Mă simţeam eliberat, în sfârşit. Dar foarte târziu, plătind un preţ deosebit de greu.
El era cu atât mai dificil de suportat, după 1989, când mă simţeam, din plin, numai critic de idei şi ideolog. Şi mă manifestam public doar în acest sens. Dar aveam încă obligaţia de a duce la bun sfârşit Biografia, deşi studiile de teorie literară mă interesau din ce în ce mai puţin. Este greu de descris această contradicţie profundă, decalaj şi adversitate în permanent contratimp istoric. Pasiunea pentru studiile literare se stinsese de mult. Cea pentru studiile teoretico-literare apunea şi ea. îmi dădeam tot mai bine seama de această evoluţie, primind mereu reviste specializate gen New Literary History sau Yearbook of Comparative and General Literature, cu nu puţine studii interesante. Puneam câte o... fişă în dreptul lor. Dar n-o mai reluam. Şi cu atât mai puţin nu mai parcurgeam aceste texte cu atenţie. Ceva „murea" în mine şi nimic nu mă exaspera mai mult decât a trece, în continuare, drept „teoretician literar", când, în realitate, încetasem de mult să mai fiu. Dar unele apariţii inevitabile ale unor cărţi, anterior redactate, întreţineau involuntar această imagine. Voiam să studiez alte teme, care mi-au fost refuzate toată viaţa. Mă aşteptau zeci şi zeci de cărţi de ideologie şi politologie. Dar, deocamdată, nu puteam încă să le parcurg şi să le studiez cu nerăbdarea pe care abia mi-o puteam stăpâni.
Fără îndoială că la această „despărţire" şi chiar „rupere" definitivă de teoria literaturii au acţionat şi alţi doi factori. Foarte importanţi. O tradiţie de acest gen (repet) lipseşte încă în cultura română. Lucrările lui Tudor Vianu, inclusiv seria de Opere, n-au avut nici un ecou. îmi dădusem seama de aceste realităţi încă din perioada CREL. Iar eu făceam o figură cvasistranie, cvasiridicolă, de „pionier", într-un domeniu fără nici o seducţie pentru nimeni. Mentalitatea critică - am mai spus-o - era complet străină de astfel
286
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
287
de preocupări. Iar micile compilaţii, de sincronism pur mecanic, nu aveau nici o valoare, nici circulaţie şi nici influenţă. De reţinut este şi faptul că un poet „postmodern" ca M. Cărtărescu declară şi el, pe faţă, „un fel de oroare de teorie". Dar, în ce mă priveşte, intervenea şi o a doua cauză: mă simţeam pur şi simplu saturat, ca să nu spun sufocat, de alexandrinismul şi formalismul „noii critici" occidentale dominante, în special franceze. Fără perspectivă istorică. Fără vocaţia generalizării şi a sintezei. Eram pur şi simplu strivit de maldăre de cărţi de acest gen (fără exagerare : mii de volume) care nu-mi mai spuneau nimic. Şi care-mi ocupau inutil aproape toată biblioteca.
Cu ani în urmă am făcut un testament în favoarea BCU Cluj, Dar acum cred că-1 voi anticipa, rugând ca biblioteca să vină să-şi „ridice", măcar în parte, această donaţie. în domeniul teoretico-literar, am'„spus" tot ce aveam de „spus" şi această documentare mi-a devenit inutilă. Ce spune sau ce nu spune Roland Barthes sau Gerard Genette mă lasă, acum, complet indiferent. Au ieşit definitiv din conştiinţa mea. Nu este nici o afectare, ci adevărul cel mai sincer. Nu regret, în totalitate, această veche pasiune. Dar constat că ea nu mă mai atrage câtuşi de puţin. Sper să mai „prind" câţiva ani buni ca să mă ocup, în sfârşit, şi de temele mele esenţiale, favorite. Amânate de o jumătate de secol. Va fi, pentru mine, o mare voluptate. Sper să n-o ratez, măcar acum, la sfârşitul vieţii.
Toate aceste reacţii - intelectuale în sens larg - au fără îndoială semnificaţia lor profundă. Dar când le compar cu tendinţa, tot mai pronunţată de după 1989, de repliere, reflux, concentrare şi izolare, de refugiu defensiv pe fortificaţiile cele mai interioare, le consider de tot mai mică importanţă. A ieşi din „literatură" şi „critică" este, sau poate fi, după împrejurări, un act grav, cu urmări pline de consecinţe. A ieşi pur şi simplu din „cultură" şi din „viaţa socială" este însă şi mai important. Şi, mai ales, hotărâtor pentru întrega orientare a vieţii mele. A te izola progresiv, în sensul cel mai exact al cuvântului, până la impermeabilizarea totală a reprezentat, cu adevărat, starea de spirit dominantă, tot mai ferm consolidată şi afirmată după 1989. începeam să duc o altfel de existenţă intelectuală. Chiar dacă, în exterior, participam încă, inevitabil, la unele convenţii sociale şi „literare". Aveam însă cu totul alte preocupări, alte proiecte. Treceam prin momente tot mai dese şi mai acute de mare dezgust pentru un mediu cultural de care nu mă lega nimic. Nu este însă vorba de nici o infatuare sau izolare genealoidă de tip romantic. Pur şi simplu, doar de o ruptură profundă între două generaţii, nivele de cultură, radical deosebite, de mentalitate şi limbaj. După cinci decenii de revoluţie şi demolare culturală comunistă, acest decalaj traumatizant, cu urmări catastrofale, era mai mult decât previzibil. Iar eu, ca supravieţuitor şi exponent, într-un sens „tipic" al acestei situaţii, o trăiam cu o intensitate mai mare decât alţii. Nu este însă nimic extraordinar şi cu atât mai puţin „eroic" într-un astfel de antagonism. Poate, mai curând, „tragic". Formulă totuşi mult prea pretenţioasă la care renunţ repede.
O situaţie extrem de grea - practic, uneori, insolubilă - era apărarea, cu orice preţ, a independenţei intelectuale. Gest reflex defensiv esenţial. Aproape că am făcut un adevărat „complex" al terorii „comenzilor" şi invitaţiilor,
solicitărilor etc. şi al „refuzului", sub toate formele posibile. Inventam tot felul de pretexte pentru a mă sustrage cererilor epistolare, telefonice, personale etc. Uneori, fără exagerare - şi agendele mele anuale pot s-o dovedească -, primeam şi câte trei-patru „apeluri" telefonice pe zi. Cred că în viaţa mea n-am minţit mai mult, cu un „cinism" involuntar, ca în aceşti ultimi ani. Ca să-mi apăr libertatea de mişcări, de studiu şi „creaţie" (nu găsesc un termen mai bun), lecturile şi lucrările fundamentale. Să nu mă împrăştii în mod steril şi inutil. Doream să mă concentrez numai pe o anume temă şi sosea, dintr-odată, imprevizibil, ca o fatalitate, o invitaţie la încă o colaborare, participare la un colocviu, la o acţiune culturală etc. O adevărată teroare şi un blestem, mai ales al comenzilor pe termene scurte. Situaţie uneori de-a dreptul odioasă.
Risc din nou să fiu prost înţeles: nu înseamnă că devenisem o mare, indispensabilă „personalitate". în nici un caz. Era tot mai evidentă doar lipsa de „cadre" specializate după teribila revoluţie culturală pe care am trăit-o, care a masacrat vechiul aparat cultural şi al personajelor constructive şi utile, cât de cât „credibile". Plus, în cazul meu, o oarecare „reputaţie", de o recunoscută „putere de muncă" şi „productivitate" ritmică. Din generaţia mea - din ţară cel puţin - rămăsesem aproape singurul personaj de acest tip. Aş fi vrut să fi fost uitat, definitiv marginalizat şi cât mai puţin inoportunat (admit, adesea, cu bune intenţii) prin tot felul de invitaţii la colocvii şi colaborări, care nu mă interesau câtuşi de puţin. Am trecut şi trec, în continuare, prin momente penibile, extrem de dificile. Uneori L. mă mai salva la telefon. Dar nici ea nu reuşea totdeauna. Mai ales că nu fusese învăţată „să mintă", „să refuze" etc. Mă exasperau mai ales telefoanele nocturne sau când urmăream o emisiune la antena parabolică. Pentru a nu mai aminti de teroarea primirii a numeroase volume, mai ales de poezie, în vederea unor recenzii. Eu, care critic literar şi mai ales „de poezie" n-am fost niciodată. Răspundeam însă -minţind sau nu - la mai toate scrisorile. Dar mai mult nu puteam face.
Mă apăra foarte mult şi statutul meu de liber profesionist, de „publicist independent", greu, foarte greu de strâns cu uşa. Ştiam că refuzând mă expuneam, uneori, la diferite represalii. Dar ele nu puteau lua decât cel mult o formă publicistică, pe un fond de bârfeală permanentă la care eram de mult imunizat. Sfidam, involuntar, dar cu tenacitate, mentalitatea dominantă a scriitorului de stat, obedient la comenzi, sinecurist etern şi conformist până în vârful unghiilor. Şi încercam uneori o adevărată voluptate când puteam să-1 înfrunt, să-1 refuz, să-1 expediez, într-o formă sau alta. De altfel, am rupt orice legătură cu Uniunea Scriitorilor, organizată mai ales în varianta Ulici-Nulici.
Când s-a format Aspro, am aderat imediat la noua formaţie, prezidată de Mircea Nedelciu. Spirit de liber întreprinzător, talentat şi de o vie inteligenţă. Din păcate paralizat, poate, pe viaţă. Când s-a făcut o colectă de manuscrise - de pus în vânzare pentru a-1 ajuta - am oferit cu multă solidaritate textul original al Vieţii lui Alexandru Macedonski. Chiar dacă nu aveam, de fapt, nici o legătură, nici cu „textualiştii", nici cu „optzeciştii", eram solidar cu „disidenţa" lor. Dar cel puţin această grupare a introdus pentru prima dată în viaţa literară românească principiul pluralismului şi
288
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
289
al independenţei de organizare, la antipodul structurilor oficiale unitare. Mare rol nu am jucat niciodată, în afară de prezidarea formală a juriului marelui premiu anual Aspro. El a fost totdeauna onest, independent şi meritat (Andrei Cornea, Lucian Boia etc). în orice caz, n-am profitat de abuzurile premiilor Uniunii. 5 000 $ US, acordaţi, pentru un pretins „roman" al lui Alexandru George, de pildă, ţine de cea mai cinică aruncare de bani pe fereastră. O curată bătaie de joc. Că Fundaţia Soros devenise, în astfel de împrejurări, o adevărată vacă de muls, nu puteam decât să deplâng şi să... comentez. în mod total inutil, de altfel.
Tot din aceste motive aveam şi manifestam simpatie pentru revistele literare, efectiv independente, mai ales din provincie, care ilustrau foarte bine principiul descentralizării culturale. Aş aminti Carnet literar (Buzău), Mozaicul (Craiova), Accente (Suceava-Iaşi, în curs de organizare). Până la gravul conflict cu marele Căpitan filozofic naţional, guru suprem, G. Liiceanu (de care voi mai aminti), am colaborat cu multă plăcere la revista 22. Foarte simpatică mi-a fost şi îmi este revista Cuvântul, efectiv independentă. Oricâte „cronici ortodoxe", antipapale, antigreco-catolice, ar scrie Dan Ciachir, „ofiţer" - altfel civilizat -ataşat pe lângă Patriarhie. Revista se întreţine aproape numai din succesul publicaţiei VIP, de „scandal" discret. într-un sens, Cuvântul, este chiar un model de întreprindere cultural-publicistică efectiv independentă. Meritele lui Radu G. Ţeposu sunt deosebite. O adevărată realizare culturală.
Mă întreb din nou - şi cu toată seriozitatea - dacă n-am devenit totuşi „victima" unui adevărat „complex al culpabilizării" (în toate sensurile) şi al unei idiosincrazii antiliterare invincibile şi iraţionale. S-ar putea să intervină, într-adevăr, în acest sens şi unele nuanţe subiective agravante. Dar fondul rămânea real, profund obiectiv, incontestabil. Izolarea mea progresivă şi definitivă are cauze cum nu se poate mai justificate. Ceea ce-mi impunea o reacţie defensivă continuă, de autoapărare vigilentă, strict necesară. Sunt un om singur, dezarmat şi fără aliaţi cu adevărat utili. Din care cauză, repet, am renunţat la orice dispute publice, la orice polemici. Din două motive foarte simple: imposibilitatea, mai întâi, a unor riposte cu adevărat eficace; n-aveam pur şi simplu „unde" să mă apăr, „să răspund". La care se adaugă şi starea sănătăţii mele. Ea îmi impunea evitarea, cu orice preţ, a oricărei tensiuni nervoase şi crize de hipertensiune. Nu văd, sincer spus, de ce aş face un accident vascular de dragul unor controverse, pretins „literare", în care nu mai cred. A unei pseudoculturi publicistice în care cred şi mai puţin.
Instinctul de conservare îmi spune, în primul rând, că în acest mod trebuie să procedez. Bineînţeles, că am şi argumentele înţelepciunii antice, stoice în speţă: poţi fi „invincibil", dacă nu te angajezi într-o luptă unde nu depinde de tine să fii învingător, care este dincolo de forţele tale (Epictet, XIX, XXXVIII). Nu este însă vorba de nici o afectare erudită, ci doar de o serioasă confirmare teoretică a experienţelor mele cele mai directe. Când îmi amintesc de „absurditatea" unor polemici mai vechi - oricât de justificate şi de bună--credinţă au fost, care mi-au atras numai duşmănii durabile, într-o luptă evident inegală - nu pot decât să-mi deplâng impulsivităţile şi naivităţile anterioare. Ca şi cum o polemică, două, nouă - în starea actuală de dezvoltare
a culturii române - ar fi putut modifica starea de spirit actuală. Când, repet, n-ai nici o pârghie, nici un instrument real, cu adevărat eficace, de a modifica şi ameliora o situaţie care te depăşeşte total. Imprudenţe plătite scump, foarte scump, ale căror urmări le resimt, mai ales acum, en fin de pârtie.
Exerciţiul acesta de reţinere continuă, de seif control permanent este cu atât mai dificil, cu cât motive de polemici nu numai că nu lipseau, dar în unele împrejurări chiar se înmulţeau. Trec peste „colecţia" mea de citate greşite, aproximative, trunchiate, după ureche, pe care le-am recoltat, în timp, din presă şi chiar din unele cărţi pretenţioase. Cred că un adevărat campion în materie este Octavian Paler. Dar am identificat şi alţi autori (C. Noica, de pildă). Ce rost ar avea o discuţie publică, în cazul meu precis, pe această temă? La atacurile repetate ale lui Paul Goma, Gheorghe Grigurcu etc. n-am ripostat public niciodată. Nu s-a întâmplat nimic, dar absolut nimic grav. Cu excepţia, poate, a scăderii „cotei de prestigiu" în „viaţa literară", în care nu cred şi pe care, de altfel, n-o mai frecventez de mult.
Aş reţine, totuşi, două teme de polemică, perfect justificată, pe care nici de data aceasta n-am întreţinut-o. Ce se poate spune, de pildă, de faptul că zeci de recenzii pozitive nu sunt reţinute şi ţi se reaminteşte mereu un singur atac, menţionat cu regularitate? Sau despre agresivitatea unei recenzii negative actuale la un text publicat de mine cu... 32 de ani în urmă, „Experimentul", din Dicţionar de idei literare ? Pe atunci, în mod incontestabil, un text de avangardă şi de pionierat. Că, între timp, au apărut unele nuanţe şi referinţe noi nu contest. Dar sensurile de bază nu s-au schimbat. Orice ar spune Gheorghe Crăciun, care dă dovadă şi de ingratitudine. Am fost, cred, singurul, care am semnalat şi comentat, chiar elogios, a sa Teoria literaturii (care este cum este), numai pentru a sprijini publicistic o astfel de preocupare. Sau numărul 1 (9) (1998) din revista braşoveană Interval, consacrat temei Ex Occidente lux, care nu numai că nu citează o singură dată cărţile şi articolele mele „proeuropene", mult anterioare. Dar, mai mult, ignoră tot ce s-a scris pe această temă, între 1990 şi 1995, în întreaga presă românească. Dovadă şi antologia mea Revenirea în Europa (1996). Inocenţii de la Braşov descoperă America a doua oară. Ignoranţă pur şi simplu? Antipatie personală? Gelozie profesională? Orice ar fi, mă bucur că n-am intervenit nici într-o astfel de dispută. Cineva protestează de la Paris că nu l-am citat în studiul meu despre cenzură, din Sfera Politicii. Ca şi cum aş fi dorit să fiu „exhaustiv" într-o simplă schiţă istorică strict introductivă. Proiect exprimat de altfel cu toată claritatea. Mă voi corecta şi completa în sinteza finală.
Situaţie profund ambiguă în continuare. Deoarece, formal vorbind, editorial şi publicistic, nu dădeam totuşi impresia unei „ruperi" totale de literatură. Toate aceste procese se consumau, în tăcere, cu o foarte serioasă uzură nervoasă. Observam cum deveneam tot mai antipatic în unele cercuri, în timp ce, în altele, provinciale, şi, în general, tinereşti, semnele unui real interes nu lipseau. Dar fenomenul rămânea marginal, fără nici o eficienţă imediată reală. Lipsa de prestigiu „central" (editorial, reviste) este şi rămâne o evidentă realitate. Ignorare cel puţin publică, aproape generală şi foarte eficace. De „solidaritate de breaslă", noţiune care, observ, circulă uneori
290
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
291
prin presă, nici nu mai amintesc. Şi totuşi cărţile se vindeau. Toate sunt epuizate. Toate au dosarul lor de presă. Chiar dacă semnăturile nu sunt prestigioase. Exprimă totuşi reacţia unui anumit public. Sunt dovada unei recepţii. Ce valoare şi semnificaţie reală are ea îmi este însă imposibil - cel puţin deocamdată - să mă pronunţ. Totul depinde de evoluţia viitoare a culturii române. Un proces pe care nu pot nici să-1 controlez, nici măcar să-1 prevăd cu claritate. Un mare semn de întrebare şi nimic mai mult.
Revin inevitabil şi fugitiv la eterna problemă a „succesului". Mi-au trebuit - fapt care nici nu mă încântă, nici nu mă onorează - 78 de ani, ca să-mi dau seama, prin proprie experienţă, că este vorba doar de un fenomen pur social. Nu are legătură nici cu... De ente et essentia (cer scuze lui... Thomas d'Aquino că-1 citez într-un astfel de context superbalcanic), nici cu „absolutul", nici cu „lucrul în sine" şi nici cu alte concepte pretenţioase, etern irezolvabile. El este exclusiv produsul unor influenţe şi raporturi pur sociale. La noi, se numesc sisteme de relaţii şi reciprocităţi, cointeresări de clanuri şi interese, simpatii personale sau ideologice. Totul pe un fundal de prestigiu social imediat, întreţinut de stilul colocvial predominant, de care am amintit. Suntem, încă, structural vorbind, la stadiul culturii orale. Poţi spune oricâte enormităţi despre Revoluţia Franceză şi despre formidabilul potenţial intelectual al Rusiei, care ar fi cea mai mare... şansă spirituală a umanităţii de la... Isus încoace (cum face conu? Alecu Paleologu), rămâi, în continuare, aceeaşi vedetă şi glorie mediatică inalterabilă şi inatacabilă. Dar la... 80 de ani ţi se iartă orice.
Eclipsa spiritului critic este totală. Şi chiar dacă el ar fi combativ, efectele sale, într-o astfel de ambianţă şi mentalitate, ar fi cvasinule. Totul se bazează pe o prezenţă publică permanentă şi tenace - de la nunţi, botezuri, parastase, la talk-show-uri la TV - şi nimic mai mult. Când stai închis în casă - nu intri în jocul recenziilor reciproc avantajoase, rămânând un om singur şi izolat, fără publicitate şi agenţi de influenţă - succesul devine o imposibilitate. Un regret există. Dar nu este vorba de o decepţie strict personală, ci doar de faptul că principiile solide de la care mă revendic nu au nici o valoare. Iar regimul ceauşist-populist a introdus şi egalizarea generalizată. Ceea ce echivalează cu desfiinţarea oricăror calităţi şi ierarhii reale. Iar eu numai „egal" nu mă simţeam cu toţi posesorii de „carnete de scriitori", eliberate de Uniune. Care circulau prin presă, la clasa I cu bilet de-a IlI-a.
Când mi-am dat seama de aceste realităţi, n-am mai aşteptat să fiu „exclus" public din „viaţa literară". Am plecat singur. Convins fiind că nimeni nu are în buzunar viitoarea istorie a culturii şi literaturii române. Nici eu, nici alţii. Evident, acest proces n-a fost nici lin, nici de scurtă durată. Dar el s-a precizat cu destulă claritate, mai ales în ultimii ani, ca să-1 pot defini cu destulă claritate. Repulsia şi resentimentele, dezgustul şi revolta se stingeau treptat, absorbite într-o stare de tot mai mare indiferenţă. Chiar dacă ea nu atingea ataraxia visată, am ajuns totuşi la o anume insensibilitate la atacuri şi critici inepte. Eram tot mai convins că dacă există, în cultura română actuală, un autor atacat pentru ce nu trebuie şi... lăudat, tot pentru ce nu trebuie, acela sunt... eu.
Am ajuns, în cele din urmă, la o anume blazare şi indiferenţă superioară, capabil să nu mai citesc nici un text ce putea să mă enerveze. Şi când totuşi mi se întâmplă, urmările sunt destul de grave. Din care cauză, evit tot mai mult orice motiv de polemică şi controversă. Aş vrea să trec tot mai neobservat, tot mai „neştiut", oarecum în sensul titlului romanului Jude the Obscure de Thomas Hardy. Evident că nu pot realiza integral un astfel de echilibru moral. Dar cred că pot afirma, cu toată certitudinea, că între resentiment şi indiferenţă, ceea ce domină, în cazul meu, este totuşi starea din urmă. Dublată de o mizantropie prudentă şi, pe cât posibil, cât mai calmă şi lipsită de accidente şi confruntări publice posibile. Aş vrea „să fug" definitiv dintr-o lume care nu mi-a dat aproape nici o satisfacţie. Am recunoscut, de multe ori, că singurul vinovat sunt eu însumi. Dar, acum, la sfârşitul unei vieţi, când i se pot observa cu destulă claritate toate împlinirile şi mai ales ratările, ce importanţă mai are cine este sau nu adevăratul „vinovat"?
Rezultatul final poate părea cel puţin paradoxal, chiar absurd. Şi totuşi cum nu se poate mai firesc. Indiferenţa mea profundă faţă de opinia literară -într-o cultură minoră, doar de poeţi şi publicişti - se dubleză şi creşte odată cu dezinteresul şi indiferenţa faţă de propriile mele cărţi, publicate, redactate sau concepute până în 1989. Adevărul este că „am renunţat", în esenţă şi în conştiinţa mea la ele. Nu-mi mai „plac" şi nu mă mai „interesează" în mod profund, organic. Au devenit tot mai „străine" de mine. Eu însumi eram tot mai „străin" de propriul meu trecut „literar", care m-a falsificat şi denaturat în cea mai mare parte. O obsesie apăsătoare.
Dacă am perseverat, cu preţul unor mari eforturi (pe care nu le mai ierarhizez) a existat o explicaţie fundamentală: până în 1989, credeam că aceste cărţi reprezentau o formă de cultură independentă (i-am spus „alternativă"), liberă, sustrasă cât mai mult posibil constrângerilor culturii „oficiale". După 1989, această motivaţie esenţială a dispărut. Dar lucrurile începute anterior trebuie totuşi, duse până la capăt. De unde un permanent şi tot mai acut decalaj faţă de preocupările reale actuale, chiar dacă - unele dintre ele— încă virtuale, numai în stare de proiect. Viaţa lui Alexandru Macedonski -aşa-zisul meu debut tardiv - reprezenta un astfel de evident „decalaj" de două decenii. Cartea fusesea anunţată de Editura Fundaţiilor Regale încă din 1946.
De unde o permanentă criză de identitate, o falsă imagine, o ambiguitate fundamentală, apăsătoare. Bineînţeles, că erau, în continuare, cărţile „mele". Doar că „eu" nu mai eram de mult acelaşi din perioada conceperii şi redactării lor. O stare de spirit greu de descris şi mai greu de înţeles de cei ce n-au trecut prin astfel de experienţe. Dar cum aş putea evoca, în mod riguros exact, întreaga mea tensiune, iritare şi sentimentul aproape insuportabil de constrângere (ca să dau un singur exemplu), din vara lui 1989, când a trebuit să pun la punct, în vederea editării, nu numai una, ci două cărţi, care-mi ieşiseră complet din conştiinţă: Biografia ideii de literatură, volumul 5 (Editura Dacia) şi Comparatism şi teoria literaturii (Editura Polirom)? Ultima nu mă preocupa decât pentru „Postfaţa" explicativă şi programatico-ideologică.
De fapt, dacă mă mai interesau, într-o anumită măsură, traducerile şi recuperările unor cărţi scrise într-o limbă străină şi editate abroad, explicaţia
wz Adrian Marino
este de ordin pur istoric-literar şi ideologic. Uneori, îmi spuneam că lucrările autorilor români publicate în străinătate în perioada dictaturii comuniste şi netrecute prin cenzură trebuiau, într-un mod sau altul, recuperate şi reintegrate^ culturii române, din care fac organic parte. Un gest firesc de reparaţie. In plus, prefeţele sau postfeţele explicative pot da şi indicaţii precise despre obiectivele şi orientările mele reale din acea perioadă. Doar că nu pun nici o pasiune în această recuperare. Nici acum, de pildă, nu ştiu dacă textul despre estetica literară a avangardei, publicat la Budapesta în 1984, cerut pentru traducere la Scrisul românesc de la Craiova, le-a parvenit sau nu. Dacă am un traducător competent? Dacă pot respecta exigenţele mele etc. etc. ? Dar nu mai am nici o dorinţă de a mă interesa de soarta unei astfel de ipotetice traduceri. De a scrie sau măcar a telefona editurii craiovene. O pagină întoarsă, definitiv întoarsă.
Sentimentul dominant, determinant şi deprimant în acelaşi timp este de a cădea mereu în gol. Se va spune: dar fiecare carte are totuşi un dosar de presă. Adesea, chiar copios, consistent. Se lucrează, de altfel, la BCU Cluj la o adevărată şi completă bibliografie a întregii mele „opere". Şi m-a intrigat şi chiar amuzat, într-un fel, faptul că autoarea acestei lucrări, în definitiv „plictisitoare", este şi ea scriitoare (Florina Ilis), cu o piesă reţinută pentru selecţia finală a galei Uniter. Intuisem în ea calitatea deosebită, dar nu bănuiam cauza exactă. De ce totuşi „cădere în gol"? Pentru simplul, dar esenţialul şi bunul motiv, că aceste cărţi n-au influenţat şi transformat, câtuşi de puţin, mentalitatea şi conştiinţa literară a epocii.
Pentru cine scrie Adrian Marino ? s-a întrebat, o dată, într-un stil foarte ambiguu, Sorin Antohi. Altfel amical. Dar intrigat şi oscilant (involuntar), între solidaritatea personală şi presiunea mediului literar, din care făcea parte. Evident ostil şi, în orice caz, nereceptiv la astfel de iniţiative. Când nu dispui de nici un instrument practic de influenţare - am mai atins această temă - orice proiect cultural, oricât de bine motivat şi intenţionat, rămâne ineficient. Am fost stăpânit, tot mai puternic, de acest sentiment, pe măsură ce Biografia ideii de literatură se apropia de sfârşit. Volumele 4, 5 şi 6 - din toate aceste cauze - au cerut un efort considerabil. în plus, o recepţie foarte incertă. Nu sunt de fapt, în cultura română actuală, nici 10-20 de cititori avizaţi, care să se intereseze efectiv, în mod real, de astfel de probleme. Mi-a trebuit o voinţă de fier să închei un proiect, pe care-1 cred şi perfect justificat (în sine) şi indiscutabil util (culturii române, chiar dacă ea n-a atins încă acest stadiu). Nu pot însă uita nici naivitatea - şi în definitiv buna mea credinţă -cu care ofeream exemplare din această lucrare al cărui sens nu era (şi de fapt nici nu putea fi bine) perceput: cultural introductiv (inclusiv de acumulare şi sinteză amplă de cunoştinţe bine organizate) şi personal-„creator". Este, totuşi, prima istorie a ideii de literatură, scrisă după o schemă şi o metodă strict personală. Lipsa de tradiţie şi deci de receptivitate nu putea fi combătută, din partea mea, decât de o mare intransigenţă şi tenacitate. Aproape o „fixaţie. Urmată, bineînţeles, de o deziluzie şi de o mare uzură.
Din nou cuvintele „trădează". Nu sunt „exacte", nu pot să exprime cu precizie întreaga complexitate a unei situaţii dificile. Lucrând la volumul 4
Viaţa unui om singur 293
din Biografie, eram permanent invadat de amintirea numeroaselor xeroxuri făcute la Paris, la Centre Pompidou sau la Bibliotheque Naţionale. O mortificare continuă. Căci, până a ajunge la acest stagiu şi stadiu sistematic de documentare, câte privaţiuni, umilinţe şi sacrificii! Mi-am refulat revolte, proteste, sentimentul unor nedreptăţi, uneori grave. Şi chiar insulte. Duceam, în plus, o viaţă mizeră de „student" sărac, la 60 de ani, pe care categoric n-o meritam. Dar alte posibilităţi nu aveam. îmi dădeam în acelaşi timp seama şi de toate insuficienţele acestei documentări „pe apucate", precipitate, febrile, adunată cu mijloace artizanale. Scrisul mi se „stricase" şi el şi nu mai puteam descifra propriile fişe. Atât de repede şi de neglijent scriam pentru a câştiga cât mai mult timp. Şi pe măsură ce constatam imensul decalaj informativ între referinţele mele şi baza de date care sporea mereu -imposibil de epuizat în timpul scurt avut la dispoziţie - cu atât mai umilitoare şi dureroase îmi apăreau aceste evidente lacune. Pe care a trebuit totuşi să le accept ca inevitabile. Lăsând la o parte orice melodramă sentimentală, nimeni nu va şti vreodată - cu certitudine şi în detalii - cât de dificilă şi dureroasă a fost documentarea mea avidă şi precipitată în bibliotecile străine.
La toate acestea, până în 1989, dar - tehnic vorbind - şi după, se adăugau dificultăţile propriu-zise ale editării. Vechile „metode" de la Dacia mă aduceau, uneori, la exasperare. Trec peste ritualul aprobărilor, referatelor şi alte aspecte ale birocraţiei oficiale specifice epocii. Cenzura m-a masacrat adesea. Am mai amintit toate acestea. Dar dificultatea corecturilor tipografice, stabilirea (atât de primitivă ca execuţie) a indicilor de nume, erorile de tipar mult prea numeroase îmi tăiau tot elanul şi entuziasmul. Lucrări complicate, realizate artizanal, în forme grafice detestabile. Acestea erau condiţiile, care mă umileau şi mă dezgustau. Iar cine ar crede că solicitările permanente de subvenţii de la Fundaţia Soros (ce, într-adevăr, nu m-a refuzat niciodată, pentru care îi rămân recunoscător) mă încântau s-ar înşela în mod grav. O cultură care nu-şi poate susţine singură lucrările de referinţă este şi rămâne, orice s-ar spune, o cultură subdezvoltată. De altfel, întreaga mea activitate „critică" avea ca adversar principal tocmai această subdezvoltare. Sistemul vechi de fixare al tirajelor, prin Centrele de librării conduse de funcţionare total inculte şi deprinse doar cu numele a doi-trei autori de romane, era şi el o sursă permanentă de enervare şi chiar de revoltă.
Dar, pe măsură ce Biografia se apropia de sfârşit, şi volumul 6 a fost, în sfârşit, încheiat. îmi spuneam că întreg acest efort a fost totuşi necesar. A dat unele rezultate. Doar că tema nu mă mai interesa. Eram tot mai mult desprins de aceste preocupări, care ţineau de o altă vârstă a biografiei mele intelectuale. De o altă „eră geologică". A fost o grea, o foarte grea încercare corectarea atentă, îndeosebi a aparatului critic, a ultimei cărţi de la Polirom, Comparatism şi teoria literaturii. O carte editată cu zece ani în urmă, într-o altă limbă. Concepută şi scrisă cu douăzeci de ani în urmă. Am explicat toate acestea în „Postfaţă". Dar ea exprimă mult prea puţin din întreaga mea contrarietate şi frustrare. Ştiu că pot părea un etern nemulţumit, un resenti-mentar înrăit, ireductibil. Este doar o aparenţă. Viaţa mea „literară" n-a
294
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
295
fost deloc „tandră" cu mine. Sunt destule şi mari adevăruri personale care pur şi simplu nu pot fi demonstrate niciodată şi făcute publice, inteligibil şi cu precizie.
Indiciul cel mai precis şi poate, pentru unii, cel mai straniu, al desprinderii mele definitive de studiile literare a fost şi este mai ales dezinteresul aproape total de cărţile mele. Stau şi acum aruncate, dezordonat, în bibliotecă. Ediţia întâia din jOle ! Espaha cred că s-a şi pierdut. Nu le-am mai recitit. Nu le-am mai deschis decât foarte rar. Doar pentru a verifica o referinţă bibliografică sau alta. Nu-mi mai „plac". Nu m-a mai interesat nici reeditarea lor, deşi am primit unele oferte în acest sens (cărţile despre Macedonski şi Eliade; Introducere în critica literară a interesat Poliromul). 0 situaţie într-un fel ciudată, neverosimilă, dar pentru care aveam explicaţii precise: eforturi mult prea mari pentru rezultate mici; desincronizare totală de tendinţele româneşti dominante, culturale şi critice; încheierea proiectelor începute din pură datorie şi obligaţie morală şi culturală, aşa cum o conce-peam eu. Dar, mai ales, revolta tot mai violentă, tot mai insistentă, a fondului meu ideologic real, refulat timp de decenii. Ştiu că mă „repet". Dar îmi este imposibil să nu mă „repet", să nu-mi cauterizez, măcar în acest mod, o rană veche şi profundă.
Din care cauză, când am terminat de scris Biografia, volumul 6 şi „Epilogul" său (29 mai 1998) am încercat un sentiment de profundă eliberare. Dintr-o constrângere şi chiar „detenţie" literară suportate până la dezgust şi sufocare. Şi, apoi, când ani şi ani de zile ai demontat, pas cu pas, toate mecanismele „literaturii", ea nu-ţi mai poate rezerva nici o surpriză. Dosar clasat şi definitiv închis. „Antiliteratură", ultimul capitol, a fost şi cântecul de lebădă al studiilor literare. Şi ca dovadă că aşa au stat lucrurile, imediat ce textul „a ieşit", din calculator, două zile am sistematizat repede toate cutiile cu fişe. Pare neverosimil: peste... 40. Le-am legat atent cu sfoară, le-am etichetat şi împachetat. Apoi le-am transportat, definitiv, în... pivniţă. A fost „groapa (mea) de la Berevoieşti". Voiam să scap, să mă eliberez, pentru totdeauna, de acest gen de „dosare"... compromiţătoare. Teoretic, s-ar putea să mai fie, poate, utile, pentru eventuale traduceri. O ipoteză însă foarte improbabilă. Pe care, în nici un caz, personal, n-o voi mai stimula vreodată.
Sentimentul dominant, la sfârşitul întregii aventuri a Biografiei, a fost de recuperare, aproape obsesivă, ca să nu spun „disperată", a unui timp, într-un anume sens, „pierdut". O pierdere ireparabilă, din cauza accidentelor mele... „biografice" (dar de altă natură), pentru critica de idei şi ideologia militantă. Uneori îmi spun că acest ideal ar putea rămâne, pentru totdeauna, inaccesibil. Orice este posibil la această vârstă. Apoi, îmi spun, că voi avea totuşi noroc şi că o anume vitalitate nu mă va părăsi. In plus, îmi voi impune cea mai drastică economie posibilă a timpului. O concentrare maximă şi un refuz categoric de a mă lăsa „împrăştiat" şi dispersat în diferite direcţii. Nimic nu poate înlocui concentrarea şi continuitatea. Când izbutesc să-mi impun acest regim strict, un capitol al acestei Vieţi nu-mi „ia" mai mult de opt-zece zile. Uneori chiar şi mai puţin. Să rezist deci la cât
mai multe solicitări inoportune. Să dispun de întregul meu timp, în sfârşit liber, de lucru. A devenit o adevărată obsesie. Va fi o mare plăcere şi chiar o voluptate, mult timp interzisă. Am fost suprasaturat de „studii literare". De dosare, xeroxuri, tăieturi, fişe. De o bibliotecă supraaglomerată, practic inutilizabilă. Tot ce-mi mai doresc acum este doar o baie de noi lecturi, citite cu un ochi nou, proaspăt, avid de un alt gen de „cunoaştere". Mai pasionantă şi mai „nutritivă" decât toate romanele din lume. Şi un cuplet francez mă urmăreşte: Pourquoi tant de romans de Pierre Benoît et Paul Morandl
S-a întâmplat ca un „accident" fericit, din primăvara şi vara anului 1997, să dea un şi mai puternic impuls acestor tendinţe. Un telefon imprevizibil al lui Andrei Pippidi m-a implicat în „aventura" londoneză a lui Censorship: An International Encyclopedia, pentru care am scris idem-u\ românesc. Foarte interesant, chiar pasionant. Aproape două luni de documentare intensivă, de bibliotecă, zi de zi, m-au readus în lumea - cândva frecventată apoi abandonată - a izvoarelor istorice ale ideologiei române. Am reluat contactul cu documente autentice, de primă mână. Cu o tradiţie incipientă total ignorată. Cu o lume de idei uitate, care erau şi ale mele. Rar telefon mai inspirat, mai salutar, mai stimulativ. Căci mi-am dat seama repede că „pot" şi chiar „trebuie" să scriu o întreagă carte despre Cenzură şi libertate în România, pe care o voi dedica, fără îndoială lui Andrei Pippidi. Prima şi ultima dedicaţie de acest tip a vieţii mele. Căci o astfel de temă atinge coarda cea mai sensibilă a orientărilor mele ideologice: reacţia împotriva cenzurii şi constrângerilor totalitare. Imediat după expedierea versiunii engleze reduse, am început să adun noi fişe, izvoare, în vederea acestui proiect. Mă voi consacra acestei teme, imediat ce Viaţa va fi încheiată şi definitiv pusă la punct. Dacă voi mai avea timp, încă o ultimă carte: Pentru o cultură liberală. Un fel de testament - manifest ideologic - radical antitotalitar.
Astfel de cărţi n-au fost încă scrise de nimeni la noi şi ele vor reprezenta un adevărat act de pionierat ideologic. In spirit declarat neopaşoptist, de la care m-am revendicat de altfel şi public („Pentru neopaşoptism" şi „Actualitatea ideologiei culturale paşoptiste", în Sfera Politicii, 60 şi 61, 1998). Nu reneg câtuşi de puţin „pionieratul" meu ideologico-literar. In definitiv, Biografia ideii de literatură este - cu toate lacunele şi imperfecţiunile sale - prima enciclopedie literară completă românească. Dicţionarul de idei literare, la fel, este primul proiect românesc de acest tip, chiar dacă abandonat. Nici de „critica ideilor literare" şi nici de „comparatistica" mea nu-mi este deloc ruşine. Toate reprezintă, cred, un anumit progres faţă de critica românească anterioară. Cel puţin în aceste domenii. Dar lucrările ideologice care mă aşteaptă vor fi ceva mai mult. Mult mai mult. Vor oferi ceva esenţial, în plus. Şi, mai ales, mă vor „oferi" mie însumi. îmi vor reda, în sfârşit, adevărata identitate intelectuală. Sper ca vârsta să-mi rezerve, în final, măcar această satisfacţie. Poate că o merit... După atâtea obstacole, frustrări şi diferite forme de „gulaguri". O reparaţie şi o revanşă necesare.
20
Distanţarea internaţională
După ruperea definitivă (nu pun, se va observa, cuvântul între ghilimele) de „literatură", al doilea eveniment capital al existenţei mele de după 1989 a fost distanţarea internaţională progresivă, dar destul de rapidă. Şi, mai ales, radicală. Au intervenit o evoluţie şi o clarificare interioară profundă. O desprindere şi o distanţare echivalentă cu o adevărată eliberare şi clarviziune a drumului propriu, pe ultima etapă a parcursului său. Nu pretind că această îndepărtare şi chiar rupere de vechi sisteme de relaţii a fost o acţiune simplă, uşoară şi fără suferinţe. Dar despărţirea, oricât de dureroasă a fost uneori, se impunea tot mai mult ca o tendinţă firească şi imperioasă. Un mare entuziasm iniţial s-a stins. Mai toate cauzele obiective au fost evocate anterior: multe iluzii demistificate, decepţii numeroase, proaste experienţe internaţionale şi alte serioase impedimente de acest gen. Rezultatul, deloc paradoxal din punctul meu de vedere, a fost însă pozitiv.
A ajunge la conştiinţa propriei identităţi şi independenţe intelectuale reprezintă, în viaţa unui autor, un eveniment hotărâtor. Din cauze biografice evocate anterior, el s-a produs însă, în cazul meu, foarte târziu. Abia după 1989. Dar s-a produs, totuşi, efectiv şi cu urmări dintre cele mai benefice. Nu este vorba de nici o infatuare sau supralicitare personală. Subliniez cu toată energia această constatare. Dar revendic cu aceeaşi tărie şi convingere dreptul inalienabil la independenţă intelectuală, la legitimitatea afirmării hotărâte a conştiinţei de sine şi a diferenţierii inevitabile. Dreptul de a gândi personal, diferit şi, teoretic vorbind, în condiţii egale, ca orice autor din lume. Un punct extrem de sensibil, care are nevoie de câteva precizări suplimentare. Dar, deocamdată, apăr cu toată energia, în primul rând, acest „drept" de a fi „altceva", „altfel", „altcineva". Potenţial competitiv şi concurent teoretic „egal", cu o identitate calitativ egală. Afirmată liber, în orice forme de dialog internaţional, intelectual, critic şi ideologic posibil. Nu este vorba, repet, de nici o infatuare. Dar sunt ferm convins că am ajuns - inclusiv prin micile mele contribuţii - la acea fază de dezvoltare a culturii româneşti specializate, când ea îşi poate afirma, sau cel puţin poate încerca să-şi propună, propriile preocupări şi soluţii pe plan internaţional. Gest donquijotesc pentru unii, poate pentru cei mai mulţi. Gest perfect legitim pentru cine însă a învins complexul tradiţional de inferioritate, etapa timorată a inhibiţiei
Viaţa unui om singur 297
şi faza eternei sincronizări şi compilaţii mecanice. Care a depăşit vârsta pretins eternă a „minoratului" şi „copilăriei" culturale. Alt punct capital, care are nevoie de unele explicaţii precise. Vor veni şi ele în continuare.
Ceea ce nu mă împiedică să observ şi chiar să subliniez - cu ambele mâini pot spune - enormele dificultăţi şi handicapuri ale unei astfel de poziţii autonome. Nu-mi amintesc să fi întâlnit la un autor român, cel puţin din generaţia mea, o prise de conscience identică. Energic afirmată, dar în afara oricărui complex naţionalist, izolaţionist sau etnicist. Precizarea este şi rămâne capitală, deoarece poate da naştere la grave confuzii. Nimic mai străin de psihologia şi gândirea mea decât o astfel de reacţie. Dar, în acelaşi timp, nu pot să nu observ, cu luciditate şi stoicism, prestigiul extern profund lamentabil al ţării mele numită, întâmplător, România. Am mai amintit (capitolul 14) această constatare. Acum convenienţele şi ipocriziile diplomatice aproape au dispărut şi dispreţul abia disimulat nu mai cunoaşte nici o inhibiţie. Suntem împinşi, an după an, tot mai brutal la periferia Europei. Refuzaţi de NATO şi de UE. Abandonaţi într-o zonă gri, într-o zonă de influenţă potenţial estică. Avem o proastă, foarte proastă reputaţie internaţională de improvizaţi, neserioşi, şmecheri şi profund neoneşti. Zeci, sute de infractori români - cetăţeni români în orice caz - arestaţi în toate ţările occidentale. Resimţim aceste frustrări şi în ţară. Nu ştiu dacă am mai reţinut sau nu acest episod, dar la lansarea cărţii lui Mircea Carp, la Ambasada Americană, Moses Rosen, ambasadorul de atunci, s-a comportat cu o aroganţă crasă, insultătoare. Nu mai intru în detali. Ştiu şi cauza: Nestor Ratesh apărea, în Vocea Americii în România, doar ca un apendice şi reacţia sa de intrigi de culise a fost inevitabilă. Iar ambasadorul s-a solidarizat cu el. Cu o infatuare şi o mojicie greu de descris.
Trec peste multe alte umilinţe de acest gen, care, prin acumulare, mă distanţau tot mai mult şi de „Occident" şi de reprezentanţii săi, cu care veneam, inevitabil, în contact, în ţară sau în străinătate. O altă imagine despre Occident tot mai negativă se forma cu tot mai mare claritate. Iar eu aveam tot mai mult tăria s-o refuz. Şi chiar s-o critic şi s-o condamn. Perspectiva nu mai era deloc aceeaşi, când doar „evadam", în „lumea liberă". Din această direcţie nu mai aşteptam nici o soluţie, ca să nu spun „salvare". Să mai amintesc şi faptul că un redactor BBC, în trecere prin Cluj, mi-a plătit colaborările în... bancnote expirate? Am descoperit acest fapt, abia în 1996, cu prilejul călătoriei în Turcia, când am încercat să le schimb. Am încă alte zece exemple de acest gen. Dar această frustrare, pe care o cred perfect legitimă, făcea tot mai mult loc unui alt sentiment: de indiferenţă, detaşare şi reevaluare a unei imagini occidentale stereotipe - constatare tot mai brutală - mult, foarte mult, idealizată. Ştiu că am mai vorbit de toate acestea (capitolul 13). Dar dacă mă repet, faptul este şi explicabil şi inevitabil : sunt traumatismele, obsesiile şi umilinţele profunde, de neuitat ale vieţii mele. Şi aş vrea să cunosc un singur adevărat intelectual român, pus în aceleaşi situaţii, călcat adesea în picioare, care le-ar uita, ierta şi scuza vreodată, cu sinceră şi totală indiferenţă.
298
Adrian Marino
Trebuie să revin şi chiar să insist şi asupra unei alte situaţii de aceeaşi natură. A fost evocată şi anterior. Dar, după 1989, ea şi-a revelat cu şi mult mai multă brutalitate întreaga agresivitate şi forţă nocivă. Pentru toţi cei ce aveam o minimă experienţă şi conştiinţă internaţională, realitatea era mai mult decât evidentă: lipsa de prestigiu a culturilor „mici", a culturii române în speţă, era - adesea - foarte umilitoare. De unde un complex specific de inferioritate, dublat de un sentiment de revoltă şi „nedreptate" profundă, iremediabilă şi irezolvabilă. El este vechi în cultura română şi, detaliu nu lipsit de importanţă, specific tuturor intelectualilor care au început să aibă experienţa directă a străinătăţii, încă din secolul trecut, ca reper obiectiv şi inevitabil critic de comparaţie. „Soarta oamenilor de talent, în ţările mici, este amărâtă" observă D. Bolintineanu, încă în 1863, în ale sale Călătorii la romanii din Macedonia... (însemnări făcute încă din 1858). Accentul cădea pe nerecunoaşterea meritelor şi adversităţile interne. Dar termenul extern de comparaţie este evident. Mult mai aproape de noi, în special în jurnalele lui M. Eliade şi E.M. Cioran întâlnim aceeaşi obsesie a handicapului de neînvins al culturilor mici. O carte mediocră, apărută într-o limbă de circulaţie internaţională, blochează şi elimină orice lucrare echivalentă, de aceeaşi calitate, dacă nu chiar superioară, publicată într-o zonă fără prestigiu şi într-o limbă fără circulaţie. Ea nu are, practic, nici o şansă (Fragments d'un journal, II, pp. 157-158). In jurnalul polonezului Witold Gombrowicz întâlnim, uneori, aceeaşi tristeţe resemnată. O realitate foarte acută pe care experienţa exilului de după 1944 a intensificat-o în proporţii nebănuite şi fără precedent.
Cazul meu personal, cu unele particularităţi, se înscrie în acelaşi cadru general. Sincronizarea şi integrarea în cultura occidentală mi se impunea ca o necesitate imperioasă. Tendinţa studiilor mele de teoria literaturii şi de comparatistică nu putea avea o altă direcţie. Dar imediat apăreau şi toate obstacolele, desincronizările şi insuficienţele specifice şi de neevitat ale unui autor din Est. Un „handicapat", un outlaw permanent şi obscur, faţă de edituri, publicaţii, universităţi şi alte instituţii de cultură, care asigură, în Occident, recepţia şi integrarea efectivă. îmi dădeam seama, în acelaşi timp, că integrarea reală, alinierea şi revendicarea „egalităţii", oricât de legitime ar fi fost, rămâneau imposibile. Decalajul, cel puţin în această fază, era imposibil de depăşit. Dar, în acelaşi timp - şi din acest moment începeau cele mai profunde şi dureroase procese de conştiinţă - eram convins că, în unele domenii, fie şi pe mici fragmente - eram totuşi competitiv, deci „egal". Uneori, chiar şi cu un mic pas înainte. Şi totuşi o soluţie practică de a ieşi din acest impas nu întrevedeam.
Şi atunci dilemele şi alternativele se aglomerau. Pe de o parte, fără a dramatiza câtuşi de puţin, trebuia să recunosc situaţia generală de evidentă subdezvoltare a culturii noastre. Iremediabil minoră şi, mai ales, deocamdată cel puţin, neintegrabilă sistemelor de recepţie occidentale. Urmată de un handicap personal de neînvins. Constatam atunci că voluntarismul în astfel de împrejurări este nu numai ineficient, dar şi fără sens. Nu se pot sări anumite etape istorice. Dar, pe de altă parte, îmi spuneam în acelaşi timp: dacă nu întreprindem nimic serios pentru îndreptarea acestei situaţii nefericite
Viata unui om singur
299
este absurd să cerem şi să acuzăm pe alţii de proasta noastră reputaţie şi imagine culturală externă, total negativă. Un ansamblu de condiţii prealabile trebuie pregătite. Care, deocamdată, lipsesc. Foarte adesea, în primul rând, din vina noastră. Chiar dacă românul are din instinct vocaţia culpabilizării altora. El nu este niciodată de vină. Mai mult decât atât: dacă nu ne învingem complexele şi resentimentele - şi nu ne concentrăm în modul cel mai serios în sensul unei alte recunoaşteri internaţionale - cum vom putea realiza vreodată saltul calitativ visat? Urmat de transformarea „prezenţelor româneşti" mai mult decât într-un simplu mit propagandistic şi publicistic efemer şi superficial?
Pe măsură ce experienţa mea „externă" sporea, iar activitatea publicistică în limbi străine, în ţară şi străinătate, se intensifica, astfel de dileme se aglomerau. Simţeam, repet, că sunt „altceva" şi că am dreptul, măcar teoretic, să-mi afirm alteritatea şi diferenţierea. Cât de „mare" sau cât de „mică" n-are nici o importanţă. Dar cunoscând tot mai bine modul de funcţionare al acestor mecanisme, admiteam ambele ipostaze posibile: mai întâi, ca întreg acest efort să obţină, totuşi, unele rezultate. Şi, în acelaşi timp, ca aceleaşi eforturi să cadă iremediabil în gol. Un mic rol de precursor putea fi bine dat peste cap de un context istoric ostil, pe care nu-1 puteam modifica în nici un fel. Fără relaţii, fără prestigiu personal şi, în general, fără sprijin logistic, chiar şi intenţiile cele mai bune riscă să capoteze. Şi atunci intervenea descurajarea şi resemnarea. Ce se poate face din fundul Balcanilor, cu mijloacele artizanale (şi sunt eufemistic) de care dispunem? Apoi îmi reveneam. O linişte superioară, un calm şi o luciditate a realităţilor evidente începeau să mă stăpânească. Ştiam atunci, cu tot mai mare claritate, ce se poate şi ce nu se poate face în condiţiile date. Şi continuam să fac doar ceea ce depindea efectiv şi direct de mine. Cu rezultate, recunosc, totdeauna inegale. Uneori, totuşi, cu unele rezultate efective. Un mic, foarte mic început. Dar singurul posibil în împrejurările date. Şi-mi spuneam în concluzie că, în cazul meu cel puţin, o altă soluţie nu există. Refulam cu astfel de argumente imbatabile o nemulţumire permanentă. Adesea o adevărată revoltă. Gratuită, predominant sentimentală, total inutilă şi totuşi foarte reală.
Nu este chiar aşa de simplă descrierea sa cu exactitate. Mai ales că ea s-a precizat treptat, cu destul de mult timp înainte de 1989 şi chiar după această dată. Clarificarea deplină n-a fost imediată. în orice caz, a intervenit una dintre cele mai profunde şi radicale transformări spirituale ale existenţei mele. Şi pe planul manifestărilor publice, poate chiar cea mai importantă. O nouă stare de spirit mă domina. O altă conştiinţă de sine mă stăpânea şi-mi orienta mişcările. Redusă la ultima expresie - chiar dacă foarte simplificată - ea se definea printr-un tot mai acut sentiment al independenţei spirituale şi culturale, al diferenţierii inflexibile. Fără nici o infatuare, dar şi fără nici o abdicare de la câteva certitudini şi atitudini pe care le consideram esenţiale. Mai mult decât principii şi formule teoretice, ele reprezentau, în primul rând, reacţii şi trăiri profund naturale, organice, spontane. Şi toate argumentele ideologice (şi ele nu lipseau) veneau, ca să mă exprim astfel, doar după. Reacţionam din instinct, în primul rând,
auu Adrian Marino
împotriva câtorva prejudecăţi, deprinderi, clişee şi dogme, care-mi deveneau tot mai insuportabile. Cred că pot să le rezum, foarte concis, în felul următor.
Mi se părea, în primul rând, inatacabil şi invulnerabil, principiul autenticităţii, personalităţii şi originalităţii. A fi, în primul rând, tu însuţi. Deloc intimidat de orice autoritate sau prestigiu intern sau extern. Ceea ce echivala cu revendicarea absolută a libertăţii spiritului critic. Erga omnes. împotriva oricărei „autorităţi" naţionale sau internaţionale, a oricăror valori occidentale, în care - dintr-un motiv sau altul, greşit sau nu - nu credeam. De unde un refuz categoric, instinctual, visceral aş spune, al tuturor canoanelor, ierarhiilor şi valorilor consacrate. Respingeam modele culturale dominante, în care nu mă regăseam, sloganele intens mediatizate şi instituţionalizate, teoretico-critico--literare sau de altă natură. Dacă refuzam, de pildă, canonul literar românesc, în total sau în parte, „Lovinescu", „Călinescu", nu vedeam de ce n-aş fi procedat la fel, cu orice alt canon critic străin, indiferent de reputaţia sa.
Nu este vorba nici de frondă, nici de sfidare, nici de negativism de esenţă avangardistă, ci pur şi simplu de revendicarea dreptului la opinie personală, în toate problemele culturale sau literare şi nimic altceva. Şi acest drept îl recunoaştem şi altora. Deschid recent la întâmplare România Literară (10/1999) şi citesc un protest (din 1976) al Colombei Voronca (într-o perioadă când, în România exista totuşi cenzură, avangarda era total marginalizată etc.): „I. Pop a publicat în Lettres Nouvelles, la poesie moderne en Roumanie şi a reuşit turul de forţă de a nu cita nici pe Voronca şi nici pe tine (Saşa Pană)". Dar dacă el nu era sau nu se simţea obligat? Sau nu avea, mai ales, posibilitatea practică s-o facă? I. Pop fiind totuşi un bun cunoscător al avangardei româneşti, despre care a publicat o carte serioasă? Reţin doar, foarte în trecere, această imensă infatuare occidentală, dogmatică, a autorităţii asumate şi a citatelor obligatorii, în orice condiţii. A oricăror mediocrităţi, rude, prieteni, de o mare megalomanie, numai fiindcă au ajuns la Paris, unde - în treacăt fie spus - împuşcă francul. împotriva acestei atitudini agresive (recunosc exemplul este cu totul întâmplător, dar am şi alte zeci la îndemână), oricare ar fi fost ea şi exprimată de oricine, conştiinţa şi spiritul meu critic se revoltau în mod sincer şi pe faţă.
Pe această pantă, motivele de iritare se aglomerau. în definitiv, îmi spuneam „unde scrie" că destinul unui critic român (sau de orice altă naţionalitate) ar fi doar de a fi şi a rămâne un etern epigon şi satelit? Dominat de conformism, iniţiative şi satelizare docilă? De ce n-am fi avut „voie", în definitiv, şi la iniţiative proprii, legitime măcar în principiu, ca ale oricărui alt spirit independent? Ştiu ce mi se poate răspunde: „complex de inferioritate". Dar de ce acest tip de „complex de inferioritate" ar fi într-adevăr... inferior... „complexului de superioritate" al altora? La fel de nemotivat sau de motivat? La fel de justificat sau nejustificat? înseamnă „complex de inferioritate" dreptul inalienabil de a-ţi revendica preocupări, soluţii şi ierarhii proprii? Care pot sau nu să coincidă cu preocupările, soluţiile şi ierarhiile străine ? Şi dacă nu coincid (cum se întâmplă adesea) trebuie neapărat să le abandonăm? Să capitulăm, iremediabil învinşi şi resemnaţi? Să renunţăm la propria noastră identitate? Să aşteptăm umiliţi,
Viaţa unui om singur 301
într-un colţ, până când, eventual cineva, cândva, ne va „recunoaşte" existenţa, în total sau în parte? Mi-au trebuit decenii, zeci şi sute de cărţi şi studii citite, analizate, criticate, ca să mă conving definitiv că am dreptul să-mi proclam independenţa spirituală. Şi deci orice fel de judecată pozitivă sau negativă, despre orice carte citită, în orice limbă. Nu doresc să fiu „discipolul", „elevul" şi „epigonul" nici unei şcoli. Dar, în nici un caz, dintr-o adversitate principială, ci prin simplă constatare şi asumare a unei diferenţieri, afirmată printr-o firească dezvoltare a unor predispoziţii naturale. Iar toate elementele şi influenţele străine posibile sunt oricând foarte bine-venite în măsura în care sunt asimilate şi, mai ales, fecunde. în sensul trezirii, stimulării şi dezvoltării virtualităţilor personale. Altfel spus, tot ce poate pune în valoare propriile noastre tendinţe organice.
Să rămânem, în continuare, în zona „complexelor" sau, mai precis, a pseudocomplexelor. Se poate numi „complex" a denunţa, a regreta, a menţiona măcar lipsa totală de interes şi de reciprocitate a colegilor străini pentru ce se face şi la noi în sfera studiilor literare? De ce această indiferenţă şi -chiar suficienţă - ar fi legitimă sau, în tot cazul, scuzabilă? Dacă Leo Frobenius pleacă în Africa (exemplu oarecare) pentru a-i studia cultura tradiţională, de ce nu s-ar interesa unii şi alţii şi despre cultura română şi despre studiile literare române (din Europa) ? De ce un folclorist american, în căutarea poeziei homerice originare, studiază poezia populară sârbă şi nu pe cea românească, deşi structura lor este identică? O astfel de tendinţă, sporadică, a existat, într-adevăr, mai ales după 1989. Dar numai în sfera ideologică şi cu intenţii evident polemice şi antinaţionaliste (legitime de altfel) contra ideologiei de extremă dreaptă şi antisemită etc. Două-trei cercetătoare americane au avut această preocupare. La fel, Leon Volovici, buna mea cunoştinţă ieşeană. Dar de ce studiezi istoria unui popor, precum Catherine Durendin, pe care în mod evident îl dispreţuieşti ? S-ar putea să fi intervenit, în primul rând, specializarea, să-i spunem, strict „alimentară". Specialiştii francezi în probleme româneşti aproape că nu existau. Unele posturi erau deci vacante. Şi atunci, pentru asigurarea unui gagne pain, unii se ocupau, în disperare de cauză, de un domeniu puţin solicitat. Deşi lipsa de afinităţi cu obiectul de studiu este, pentru mine cel puţin, mai mult decât evidentă. Pentru această categorie de „rumanizanţi" - nu mă sfiesc s-o declar - n-am nici o stimă intelectuală. S-a interesat cineva, cu adevărat de drama culturii române sub totalitarism? Aproape nimeni. Şi, în orice caz, extrem de rar şi cu rezultate foarte modeste (Dennis Deletant).
în felul acesta s-a conturat treptat în conştiinţa mea refuzul a ceea ce începusem să definesc - încă înainte de 1989 - „colonialismul cultural" (Evadări în lumea liberă, p. 228). Dacă n-am făcut publică această poziţie s-a datorat faptului că ea putea primi, fără voia mea, conotaţii naţionaliste. Nimic însă mai străin de întreaga mea concepţie. Detest orice formă de naţionalism, şovinism, etnicism etc. Dar în independenţă spirituală, spirit critic şi soluţii personale cred cu toată tăria. Am atins această problemă şi în capitolul 14 şi în alte contexte. Nu văd de ce aş fi... „colonizatul cultural" al lui... Roland Barthes, Genette etc. ? Refuz categoric acest statut. Colonizarea
Adrian Marino
culturală anihilează în esenţă orice personalitate. După Goethe, după alţii, este „binele suprem". De ce eu aş fi obligat să citesc şi să subscriu integral la analiza şi la istoria ideii de literatură făcută de R. Escarpit (şi colaboratorii săi) şi el n-ar citi, nu s-ar interesa şi de cercetările mele, câte sunt? Măcar cele accesibile într-o traducere străină (italiană, americană etc). Despre handicapul (imens) al unei astfel de poziţii am mai vorbit. El este, repet, foarte real. Dar măcar în ordine absolută simţeam, ştiam, eram convins că aveam dreptate. Riscul de a deveni o „colonie culturală" observ, este denunţat în presă şi de alţii (Georgeta Dimisianu, România liberă, 19 aprilie 1999).
Este cazul a defini, în câteva cuvinte, ce înţeleg în mod precis prin „colonizare culturală" şi în ce constă starea de spirit a „colonizatului cultural":
1. A nu admite, sub nici o formă, că propria ta cultură este comparabilă, fie şi sub cel mai mic aspect, cu marea cultură dominantă, canonică şi colonizatoare;
2. Nu există decât un unic sistem de referinţe, canoane, ierarhii, scară de valori: a culturii colonizatoare;
3. Toate ideile noastre culturale, critice, literare trebuie traduse exclusiv prin concepte, expresii şi metode străine dominante. Sincronizarea culturală este şi rămâne riguros obligatorie;
4. A nu admite că un autor, un critic în speţă, este comparabil, egal, fie şi sub un aspect oarecare, cu oricare critic străin al culturii colonizatoare. Sub nici un motiv şi sub nici un aspect;
5. între un izvor străin şi unul românesc, cel străin se bucură, în orice împrejurare, de o autoritate incontestabilă. Inegalabilă şi inatacabilă, fără drept de apel;
6. Mai mult: când îndrăzneşti să aduci o obiecţie, cât de mică, unei astfel de autorităţi supreme, eşti denunţat, produci indignare, adesea eşti ridiculizat, descalificat. Pentru mulţi „colonizaţi culturali", gestul echivalează cu o adevărată profanare, blasfemie, impietate.
Am făcut şi pe „pielea mea" astfel de experienţe. Şi profit de ocazie a menţiona numele a doi „colonizaţi culturali" români, tipici, din sfera studiilor literare: Livius Ciocîrlie şi Alexandru Călinescu. Cel dintâi, mai ales, traumatizat, mai bine spus speriat, de un stadiu de mai mulţi ani la Bordeaux. Cu el am polemizat, demult, în Tribuna, atunci când m-a atacat pe tema eternului Roland Barthes, pentru el zeu intangibil. îmi îngăduisem - oroare ! - unele obiecţii. Eu, un obscur, neînsemnat, balcanic, dintr-o critică inexistentă! Autor de interminabile pseudojurnale, afectate, sclifosite, fals literaturizate, în plus şi veninoase. Primind recent, din partea editorului (ca un gest de amabilitate), Trei într-o galeră, volum pe care doar l-am răsfoit, găsesc la un moment dat că eu scriu numai... „fleacuri". Cum se poate defini o astfel de inepţie, din partea unui personj care pozează (şi chiar trece) la Timişoara, drept un adevărat „maestru", un „mentor"? Pe Alexandru Călinescu îl... „iert", ca ieşean şi fost (cel puţin) coleg civilizat, spirit cultivat, dar iremediabil inoculat de arondismentul 6 al Parisului. Pentru amândoi, nu există o altă cultură decât cea franceză. Iar cea română (dacă există) există numai în măsura în care este, într-o formă sau alta, ecoul culturii franceze. Cred,
Viaţa unui om singur 30a
de altfel, că ei nici nu citesc (sau foarte vag) într-o altă limbă străină. în orice caz, semne de frecventare serioasă şi a altor critici decât „noua critică" franceză n-am observat. M-aş bucura să mă înşel. Sincer spus, nu sunt însă deloc convins.
Prin simplă, dar decisivă determinare istorică, cultura română a devenit o adevărată colonie culturală franceză. Ţara întreagă urma să devină chiar o adevărată colonie. în ianuarie 1919, generalul Berthelot scria ministrului de război: „Dacă noi le dăm românilor satisfacţiile la care au dreptul şi dacă ne ţinem angajamentele, vom avea în România o veritabilă colonie franceză, de mai mult de 15 milioane de locuitori, unde ne vom dezvolta comerţul şi industria şi unde vom fi ca la noi acasă" (Catherine Durandin, Istoria românilor, tr., Iaşi, Institutul European, 1998, p. 195). Deci un fel de Haute-Volta de rasă albă şi nimic mai mult.
în orice caz, colonie culturală franceză am devenit cu certitudine şi foarte repede. Pe un fond istoric „paşoptist", în vechiul regat. Ceea ce observa cu destul sarcasm şi chiar cu dispreţ, B. Fundoianu, încă din 1922. După Belgia, eram cei mai mari importatori de cărţi şi publicaţii franceze din lume. O situaţie şi inevitabilă şi intolerabilă, împotriva căreia unele elite româneşti au reacţioant. La un moment dat, N. Iorga a organizat chiar o manifestaţie publică, de stradă, împotriva unui spectacol în limba franceză la Teatrul Naţional. Când a fost vorba să se deschidă o universitate franceză la Bucureşti, cu profesori francezi (cam cum exista la Beirut şi în alte zone coloniale) o parte a presei a protestat şi pe bună dreptate. îmi amintesc şi de un articol al lui G. Călinescu, pe care l-aş putea regăsi cu destulă uşurinţă. Datele problemei deveniseră între timp altele. Realitatea de bază rămânea însă aceeaşi.
în cazul strict personal, aş îndrăzni să afirm că reacţiile mele erau în acelaşi timp inevitabile şi simbolice. îmi luam rămas bun de la francofonia exclusivă, de la mitul parizian al editării şi consacrării, de la prestigiul inegalabil al culturii franceze. Chiar dacă toate aceste atitudini s-au precizat treptat, doar în timp, pe măsură ce experienţa mea franceză directă, după 1970, sporea. Tot mai bogată, dar şi mai negativă şi iritantă, din nefericire. Veneam, bineînţeles, la Paris cu o imensă plăcere şi aviditate. Dar, în primul rând, pentru bibliotecile şi instituţiile sale de cultură. Cred că am fost destul de explicit în capitolele „franceze" ale cărţilor mele: Carnete europene (1976) şi Prezenţe româneşti şi realităţi europene (1978).
Mă aflam, de fapt, păstrând proporţiile, în situaţia lui V. Alfieri, care la Paris fiind şi chiar în perioada Revoluţiei franceze, se ocupa în continuare doar de cărţile sale. Ceea ce făceam şi eu, chiar dacă deocamdată, la un nivel pur documentar (procurare de cărţi, xeroxuri, fişe etc). Dar „autor francez" n-am intenţionat niciodată să devin. Deşi devenisem, totuşi, pe parcurs, un fel de fals „autor francez". Editat de patru ori la Paris, autor de zeci de studii, recenzii, articole în limba franceză, „redactor" chiar la o revistă francofonă. Inclus chiar şi în ... Recueil bibliographique de la francophonie, 1988-1989 (Paris, 1988, p.421). Dar situaţia era falsă. Profund falsă. Foloseam limba franceză, încă din adolescenţă, doar ca o lingua franca. O limbă de
304
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
305
circulaţie internaţională şi atât. Iar pe parcurs descopeream şi începeam să cultiv şi alte relaţii editoriale, în alte zone culturale şi în alte limbi străine.
Dar esenţa desprinderii de „Franţa" şi eliberarea de prestigiul mitului francez, sub toate aspectele, avea motivaţii şi aspecte mult mai profunde. Unele echivalau cu o adevărată mutaţie spirituală. Ele merită, cel puţin din punctul meu de vedere, o anume atenţie. încerc să le pun într-o oarecare ordine, în primul rând pentru mine însumi. Ştiu bine că pentru vechea generaţie, din care făceam parte, tot ce urmează poate părea bizar, extravagant, chiar megaloman. Şi totuşi, simţeam, an, după an, că am tot mai multă dreptate, tot mai multe argumente şi o totală justificare a concluziilor mele.
Făceam, mai întâi, o deosebire netă, capitală, esenţială, între cultura franceză clasică - pe care o cred în continuare admirabilă - şi profunda mediocritate a lui francais moyen, cu a sa filozofie de o platitudine inegalabilă: boulot, metro, bistrot, dodo. Omul francez obişnuit îmi apărea tot mai plin de defecte: avar, superior, şovin. Mai ales iremediabil şovin, convins că este „primul om al universului". A. Gide citează chiar o observaţie în acest sens şi a lui Dostoievski, în cartea pe care i-a consacrat-o (p. 46). De altfel, francezul obişnuit, cel puţin din generaţia anterioară, din secolul trecut mai ales, cunoştea foarte puţin restul lumii şi continua să se considere le nombril du monde. îmi dădeam seama, în acelaşi timp, că pasiunea noastră franceză este o formă tipică de amour impossible. Francezii nu numai că nu ne „iubeau", dar - în esenţă - ne şi dispreţuiau. Oricâte afirmaţii pur declarative s-au făcut, se fac şi, probabil, se vor mai face. Sunt invadat de zeci şi zeci de scene de avariţie şi şovinism. Pe unele le-am menţionat şi anterior. Pe altele, n-are sens să le mai evoc în detalii, pentru a nu deveni redundant şi plictisitor. Cred totuşi că... filateliştii de la Carre Marigny, mai ales, m-au dezgustat, pentru toată viaţa de avariţia franceză, adevărat viciu naţional. Cu aspecte adesea sordide.
încă din perioada studenţiei, când am făcut cunoştinţă cu această psihologie la Institutul Francez din Iaşi, mi-am dat seama de extrema suficienţă mediocritate a numeroşilor profesoraşi francezi (bons pour VOrient) care veneau pe la noi. Mulţi, simpli licenţiaţi, soseau doar în cadrul aşa-zisului Service civil şi nu aveau nici o noţiune şi nici un interes real pentru cultura ţării în care debarcau, pe durata unui stagiu legal, formal şi foarte limitat. Ştiu bine că, într-un sens, erau imbatabili. Exponenţi ai unei culturi cu o mie de ani de umanităţi în spate, vorbeau o limbă de mare circulaţie etc. Dar conţinutul lor real era, adesea, dacă nu lamentabil, mediocru în orice caz. Mi-au devenit treptat, tot mai antipatici, cu atitudini abuzive. Câte un universitar francez, nu neg, onorabil, ţinea o conferinţă. Dar toată viaţa lui nu studiase, uneori, decât un singur autor, cel mult o singură problemă. Extrem de specializat. Era străin de orice idee de generalizare şi sinteză. Cât am detestat şi, nu o dată, eternul servilism românesc, travestit în „tradiţionala ospitalitate românească"! Totdeauna excesivă şi servilă, mai ales în mediile intelectuale. S-a întâmplat, în împrejurările confuze ale anului 1990, să iau o masă de seară, o dată, cu Bernard-Henri Levy şi... Dan Petrescu. Greu de uitat suficienţa, aroganţa şi infatuarea, mai ales, a
„tânărului filozof. Pascal şi Descartes, Montesquieu şi Rousseau şi ceilalţi, vai vouă! Vin din urmă Bernard-Henri Levy, Andre Glucksmann şi ceilalţi „noi filozofi" - de o evidentă mediocritate, dar foarte bine, imbatabil chiar, mediatizaţi - şi vă... aruncă în Sena...
Evident, în astfel de reacţiuni, ştiu bine intra şi o bună doză de subiectivism, amor propriu frustrat, sensibilitate personală ulcerată. în definitiv, totuşi, a unui autor român cu o minimă, dar reală activitate şi în cadrul culturii franceze. în definitiv, eram primul autor al unei cărţi franceze, pariziene, despre un român (M. Eliade). Ca şi despre un francez (Etiemble). Nu pretind că este o contribuţie formidabilă, dar nici total neglijabilă nu se poate spune că este. Dar ce a produs ruptura definitivă, iremediabilă a fost refuzul, la un moment, dat, de a mai accepta tirania canoanelor şi referinţelor exclusiv franceze. Ale autorităţilor arondismentului 6 al Parisului. Cumpăram, în continuare, bineînţeles, cărţi franceze, eliberat însă tot mai mult, de tirania librăriei franceze. De dictatura „noii critici" franceze, nu mai puţin, când mi-am dat seama - este drept, târziu, chiar foarte târziu - că pot rezolva şi singur unele probleme. Că pot scrie câte ceva qui vaille şi în afara eternelor repere, citate şi dogme ale echipei Barthes et comp.
Nu este însă vorba de ostilitatea unui etern frustrat, ci de un gest de independenţă intelectuală demnă, a unui autor care refuză pur şi simplu statutul de elev, discipol, epigon şi etern suiveur. Nimic mai mult sau mai puţin. Respingeam pur şi simplu (repet şi o subliniez) condiţia minoră de colonizat cultural, în speţă critic. Şi nu aveam decât o sinceră compasiune pentru starea de aservire a unora care se agăţau cu disperare de pulpana unui Derrida sau a altor celebrităţi pariziene, ai căror „agenţi de influenţă", bătuţi condescendent cel mult pe umăr, deveneau în România. Respingeam deci cu energie „legea satelizării" şi mă aflam în rebeliune deschisă împotriva sa. Când observam că alţi critici europeni - şi iau un spaniol mediu, la întâmplare, Guillermo de Torre, de pildă - erau atât de bine informaţi în materie de critică franceză (invers niciodată), mă întrebam de ce şi reciproca n-ar fi la fel de legitimă, de valabilă. Poate să nu aibă B. Croce nici un succes în Franţa. S-au scris şi cărţi, studii pe această temă. El continuă totuşi să rămână net superior, orice s-ar spune, unui Todorov sau Genette oarecare. De la cultura oficială franceză nu mai aşteptam deci, mai ales după 1989, nimic. Se va spune, poate: dar ce importanţă are că un obscur balcanic îşi proclamă independenţa faţă de critica franceză? Practic vorbind, în termeni imediaţi, într-adevăr, nici una. Dar în plan simbolic, al mişcării ideilor, al evoluţiei canoanelor, valorilor şi ierarhiilor la scară universală poate că are. Sau va avea cândva... .
în cazul meu strict personal, au intervenit şi alte două motive de respingere a francofoniei exagerate şi adesea exclusiviste. întreaga intelectualitate franceză, pariziană în speţă, cu care veneam în contact, era stângistă, gauchiste, comunizată. Evadam dintr-o tiranie totalitară şi cădeam fie într-un mediu total indiferent şi depolitizat, fie - mai ales - în cercuri comunizante. Când, la o plecare în Franţa, a trebuit să iau parte şi la o aşa-zisă Fete de VHumanite şi mi s-a spus, de către organizatorii ei PCF,
aub Adrian Marino
camarade am simţit o zgârietură pe piele aproape insuportabilă. Niciodată un intelectual gauchiste nu va accepta echivalarea sau măcar comparaţia posibilă dintre stalinism şi hitlerism. Recunosc, există şi cauze obiective, istorice etc. Dar refuzul datelor irefutabile - pentru a da un exemplu foarte recent doar din Le livre noir du communisme. Crimes, terreur et repression (Paris, Robert Laffont, 1977), apărută şi în româneşte (1998) - dovedeşte un dogmatism şi un fanatism ideologic fără egal. Am întors definitiv spatele acestei Franţe. Obosite, sclerozate, fixată în obsesiile sale marxizante.
A intervenit, în sfârşit, şi un incident personal, în definitiv minor, mais qui en dit long. Mi s-a acordat înainte de 1989 (detaliul are semnificaţia sa) o mică distincţie franceză, Les Palmes Academiques. Dar ea nu mi-a fost remisă decât la doi-trei ani interval, după 1989. Sub forma umilitoare, pur birocratică, par classement des dossiers. S-ar fi putut să fi intervenit şi un obstacol politic. Prin 1992, Ambasada Franceză sprijinea puternic guvernul socialist român şi decorarea unui opozant ar fi sunat, poate, „nediplomatic". Oricum ar fi, pur şi simplu am refuzat-o, când, după alţi doi ani, mi s-a propus remiterea sa personală, împreună însă cu un grup de iluştri necunoscuţi „francofoni". Am rupt, de atunci, orice „legătură" cu Ambasada şi în oficiile culturale franceze n-am mai intrat niciodată. Nici la Bucureşti, nici la Cluj, de unde mai primeam, uneori, unele invitaţii. N-am mai luat parte la nici o conferinţă, sau „colocviu" francofon. Mi s-a mai transmis că, datorită acestor Palmes accademiques, sunt scutit de plata vizelor, în cazul unor plecări în Franţa. Nu însă şi de... viza propriu-zisă. Obţinută totdeauna doar cu umilinţe, cozi lungi, formalităţi interminabile, funcţionari aroganţi. De altfel, aroganţa şi suficienţa franceză - evidente pe toate planurile -mi-au devenit pur şi simplu insuportabile. Evit astfel de contacte. Solicitanţii erau trataţi ca bieţi „resortisanţi" ai „lumii a treia". Parisul nu mă mai interesa în nici un fel. Iar mizeriile la care a fost supus (în iarna lui 1997) Mircea Nedelciu, pentru a-şi continua tratamentul medical în Franţa, m-au dezgustat definitiv de orice contacte franceze de acest gen.
Exagerez? N-aş crede. întâlnesc în jurnalele lui I.D. Sîrbu - aceeaşi revoltă demnă faţă de suficienţa franceză definită chiar „mârlănie" (însemnare din 1986-1987, volumul II, p. 50). Va fi destinul nostru etern de a schimba satelizarea culturală franceză, cu cea americană, de această dată, prin importul masiv de „politologie" de ultimă oră ? în stadiul actual de subdezvoltare al culturii române specializate se pare că nu există deocamdată o altă alternativă. Sensul „acţiunii" mele este totuşi de a găsi, măcar pentru mine, o soluţie culturală şi ideologică acceptabilă. Perfect sincronizată şi în acelaşi timp construită solid pe fundamente proprii, într-un limbaj personal. Dar despre această problemă, după mine capitală, în capitolul următor.
Exemplul negativ „francez" este doar unul particular. Poate cel mai tipic, dar departe, foarte departe, de a fi singurul. în realitate, interesul real pentru relaţiile străine, de îndepărtare de „străinătate", sub orice formă socială, slăbea tot mai mult atât în intensitate, cât şi ca rază de acţiune. Distanţarea şi dezgustul pentru cultivarea, întreţinerea, şi cu atât mai puţin, extinderea „relaţiilor internaţionale" sporea deci vizibil, an după an.
Viaţa unui om singur 3U7
îmi observam, tot mai mult, blazarea, oboseala, lipsa de dispoziţie şi de interes pentru astfel de „relaţii", care-mi „spuneau" din ce în ce mai puţin. Tot mai exterioare, mai lipsite de afinităţi, mai puţin atractive şi interesante. Şi „vocaţia" mea epistolară, de corespondent pasionat, tot mai puţin întreţinută, se stingea oarecum de la sine. Am dosare întregi, clasate pe ani, intrate în colecţia de la BCU Cluj. Dar cele mai multe scrisori sunt de „afaceri", funcţionale. Cele pur intelectuale sau cu adevărat personale, umane, erau extrem de puţine. Uneori regretam. Dar intervenea repede luciditatea, care-mi spunea că această evoluţie era inevitabilă. Nu numai că nu eram un monden intelectual relaţionist, dar îmi dădeam tot mai bine seama de lipsa mea reală de afinităţi cu acest gen de activitate. Foarte rentabilă pentru mulţi. Un adevărat stil de viaţă pentru diferiţi wandering scholars, ea a dat, în cazul meu, rezultate extrem de modeste.
Când încep să privesc atent în urmă şi să analizez cauzele, sunt chiar consternat de mediocritatea relaţiilor mele străine. De calitatea lor şi de inevitabila lor ratare, atunci când, începeau aparent, să se consolideze şi să se dezvolte. Nici nu mai dau nume, atât sunt de insignifiante. în diferite ţări, pe unde am trecut: Franţa, Belgia, Elveţia, Germania etc. Ce reprezintă, de pildă, strict „ştiinţific" vorbind, un Charles M. Carlton, care -într-un sens - m-a ajutat? Dar, trebuie să reţin, cu tristeţe, că în afară de faptul că ştia limba română, nimic notabil. Dintr-o scrisoare a lui Matei Călinescu rezultă totuşi şi o anume ingenuitate care-1 definea. Se simţea, el însuşi, un excentric, un original, ridiculizat de colegii săi, pentru interesul acordat unei pasiuni derizorii: limba română. Altfel binevoitor şi mare amator de relaţii personale. Şi-mi amintesc, din nou, de obrăznicia a două „universitare tinere": „La ce serveşte limba română?". în ţară, când venea, inclusiv la Cluj, frecventa doar modeşti, obscuri lingvişti, singurii care făceau caz de el. Nu mă puteam preface. Când am constatat că Virgilius Maro era confundat cu poetul Virgiliu (în perioada refacerii cărţii The Biography) mi-am dat seama că „formaţiile" noastre erau deosebite. în general, „rumanizanţii" pe care i-am întâlnit (nu mai dau nume) străluceau, aproape toţi, prin mediocritate. O excepţie italiană: Lorenzo Renzi, om subţire şi cultivat. Una germană: Eva Behring. în rest personaje şterse, anodine, fără operă. Dar parcă tot în Italia am întâlnit prietenii cei mai remarcabili ai limbii şi literaturii noastre: Marco Cugno, Roberto Scagno. însă afinităţile lor evidente erau doar cu „poeţii" şi cu aşa-zisa „viaţă literară" românească. Adică mediul de care eram cel mai străin dintre toate.
Oricât de lipsit de vocaţie socială şi didactică şi de prestanţă acade-mico-universitară, de adaptare şi „diplomaţie" aş fi dat dovadă, suficienţa, aroganţa şi chiar obrăznicia unor pseudorelaţii străine îmi deveneau tot mai antipatice. Greu de uitat insolenţa unui Hans Magnus Enzensberger, de care cred că am mai amintit într-unui din jurnalele mele de călătorii. Prin Cluj, trecea drept mare „universitar francez", un oarecare Claude Karnouch, vag etnograf, stângist şi iremediabil superior, care deprinsese în Maramureş - într-un nu ştiu ce sat - un pseudoaccent rural insuportabil. Se credea, probabil, într-o fostă colonie franceză africană sau din Pacific,
3U8 Adrian Marino
într-o explorare etnografică oarecare şi nimic mai mult. Nu m-am putut stăpâni şi la un colocviu, organizat de revista Altera şi Pro Europa, a trebuit să-i pun drastic la punct aroganţa insolentă. A plecat furios, părăsind indignat sala, dar cu coada între picioare. Şi ce se poate spune despre comportamentul unui Klaus Heitmann, care-mi semnalează că din volumul 5 (defect) al Biografiei lipseau un număr de pagini. Şi când i-am trimis un nou exemplar, corect, îmi expediază 20 DM, cu impertinenţa că astfel de defecte tipografice sunt „specific româneşti"? Bineînţeles că i-am trimis banii înapoi, împreună cu o „explicaţie", care să-1 lămurească o dată pentru totdeauna.
Făcând un mic „bilanţ" al acestor relaţii, mai toate false, reţin că doar două sau trei erau „adevărate", în sensul intelectual şi, uneori, chiar amical al termenului. Pe locul întâi aş plasa-o pe Eva Berhing, autoarea unei istorii a literaturii române în limba germană despre care am şi scris. La Paris, un poet obscur, Pierre Oster, un timp funcţionar la Seuil, dădea semne sincere de bunăvoinţă. Tot aici am cunoscut, cred că tot prin el, pe un domn Georges Rodiţi, fost editor la Stock (mi se pare), mare specialist în relaţii literare, care întreţinea şi un fel de „salon literar". Şi-a reeditat de mai multe ori un volum de aforisme Esprit de Perfection, pe care mi-1 expedia cu regularitate. în „salonul" său am cunoscut fugitiv pe Umberto Eco, însoţit de ataşatul cultural al Ambasadei italiene, debarcat în capitala Franţei cu prilejul traducerii romanului II nome della rosa. Fără voie îmi amintesc de dezolarea Henrietei Yvonne Stahl, tradusă (prin relaţia sa cu Petru Dumitriu, la Seuil) că... Ambasada noastră n-a organizat un cocteil în vederea acestei lansări. Ca şi cum ... „Ambasadele" noastre aveau, mai ales pe atunci, astfel de „misiuni"...
Atenţi, amicali, preocupaţi - cel puţin în diferite faze - de cultura română sau de unele dintre cărţile mele sau de CREL, belgianul Jacques De Decker, italianul-american Pietro Ferrua şi mai ales americanul Paul Mickelson, acesta din urmă animator chiar al unei mici „Societăţi americane de studii româneşti". Total independentă, particulară, modestă, săracă, dar bine intenţionată şi de bună-credinţă. Au ţinut o sesiune şi la Facultatrea de Litere din Cluj, anii trecuţi, la care n-am putut să nu particip. Cred că am şi „vorbit" ceva, ca să nu spun că am susţinut o „comunicare". Mi-a fost greu să refuz o invitaţie cu adevărat sinceră. De fapt atât de rară în această lume de convenţii, forme şi preocupări „academice" cu morgă. Dar false şi goale de la un capăt la altul.
Falsitatea acestor relaţii ieşea tot mai mult în evidenţă, dar am trăit şi satisfacţia enormă de a întoarce şi eu, fie şi cu discreţie, la rândul meu, spatele celor ce m-au jignit, chiar dacă, adesea, involuntar. Şi ca autor şi ca român şi, mai ales, ca om pur şi simplu. Ştiu bine că totul stătea pe o relaţie şi realitate fundamental simulată. Străinii credeau, în esenţă, că totul, „la noi", este sau trebuie să fie ca „la ei". Şi când observau nepotriviri evidente, pur şi simplu noi nu mai „existam". Nu erai un agent propagandistic potenţial, un recuperabil, docil şi elogios, un suporter asiduu? Erai, cum se spune, imediat aruncat la coş. Nu exista, din nefericire, nici o percepţie şi nici o preocupare reală pentru realizările personale şi realităţile locale autentice, ci doar găsirea de „debuşee" şi ocazii de „publicitate". De
Viaţa unui om singur 30y
adevărata identitate culturală românească, sub diverse aspecte, nu se interesa nimeni. Iar ideea de minimă reciprocitate era total inexistentă. O astfel de clarificare se producea în conştiinţa mea şi înainte de 1989. Am evocat anterior două cazuri bine personalizate (M. Eliade şi Etiemble). Aş putea adăuga şi un al treilea: belgianul Jean Weisgerber, cu care am coloborat iniţial intens la cele două volume Les Avant-gardes litteraires au XX siecle (1984). Dar după 1989, având şi cu totul alte preocupări, zona aceasta sterilă şi plină de decepţii a fost complet abandonată. în mod firesc, fără nici cel mai mic regret sau remuşcare.
Am învăţat, în acest mod, prin cea mai directă experienţă relaţionistă, legea adevărată a succesului extern. Trebuie să revin asupra acestei teme, cu alte câteva precizări şi nuanţe. Aş lua ca emblemă silueta, efectiv tragică, a lui Virgil Tănase. înjghebase o mică trupă de teatru şi închiriase, pentru o scurtă perioadă, sala de spectacole de la Cite universitaire, unde, întâmplător, în acea epocă, eram şi eu locatar pasager. La premieră, mobilizaţi prin invitaţii şi telefoane, au venit, cred, cam o sută de persoane. Stilul său teatral? Exemplu tipic de theâtre pauvre. Aproape fără decoruri, costume, punere în scenă etc. Dar la a doua reprezentaţie, n-a mai venit... nimeni. Şi mi-1 amintesc foarte bine, copleşit, strivit de insucces, sprijinit pe peretele dintre două ferestre ale holului clădirii centrale. O amărăciune de nedescris. El nu va şti niciodată cât l-am compătimit în acea seară. M-a rugat cu altă ocazie, să-1 ajut şi i-am încredinţat dactilografierea versiunii franceze, stilizate, a lui Etiemble... pe care eroul meu aproape că n-a voit să i-o plătească. Dacă i-a aruncat 500-600 de franci: Une aumone. Acestea erau, au fost şi sunt, de fapt, realităţile occidentale, pe care le-am cunoscut şi le-am trăit în mod direct.
Capitale, absolut determinante, se dovedeau două aspecte: publicitatea, sistemul indispensabil de relaţii de presă, de unde valoarea de nepreţuit a reclamei. Am trecut, personal şi prin astfel de momente: unul pozitiv, altul negativ. Le amintesc exclusiv cu titlu de exemplificare, să-i spun de „sociologie literară". Mă aflam în sala de lectură a lui Stabi, la Miinchen, când un domn von Schlebriigge, pe atunci un vag asistent al lui Roger Bauer, comparatist (altă relaţie profund falsă) mă căuta agitat, cu un Le Monde, în mână, unde apăruse o cronică despre o carte a mea, cred că despre Etiemble... I se părea un eveniment extraordinar şi am crescut atunci, enorm, în ochii săi. Reversul medaliei (l-am mai evocat, cred?). Răspunsul (antologic) al lui Edgar Reichmann, recenzent de cărţi româneşti, traduse sau nu, la acelaşi ziar Le Monde : „Aş scrie despre cartea d-tale, dar mă tem să nu se supere Crohmălniceanu". în treacăt fie spus, cu excepţia lui Marcel Corniş-Pop, nici un critic român, stabilit în străinătate, n-a scris niciodată despre nici una dintre cărţile mele. Prefer să nu intru în analiza acestei tăceri, care spune totuşi mult. Publicitatea şi relaţiile de presă sunt marile zeiţe ale literaturii universale actuale. Numai astfel se explică succesul şi prestigiul (se vorbeşte chiar şi de... premiul Nobel) al unui scriitor (fost) român, de mâna a doua, ca Norman Manea sau T. Codrescu. Imbatabili totuşi prin sistemul lor infailibil de relaţii. Am foarte multe detalii. Inclusiv despre naivitatea cu care ofeream unele volume unor critici sau publicişti
310
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
311
cunoscuţi încă din ţară. Dar prefer să trec la capitolul 2 al conţinutului real al „succesului internaţional".
I-am făcut, din nou şi din plin, experienţa. Difuzarea, publicitatea, reclama, relaţiile sunt în foarte strânsă legătură cu modele culturale, tendinţele metodologice dominante, citatele rituale. Un estetician italian,' altfel onorabil, chiar distins, Gillo Dorfles, mi-a reproşat că în Dicţionar de idei literare (pe care i-1 oferisem) n-am citat niciodată pe... I. Lotman. întreprinderea, în sine, i se părea ciudată. Nu se articula cu nici una dintre preocupările critice dominante ale epocii. La un congres al lui AILC se vorbea cu dispreţ şi de Rene Wellek. A sa Theory of Literature era considerată un biet „manual", total depăşit, perimat. A History of Modern Criticism nu spunea nimănui nimic. Tot atunci, aroganţa agresivă, de neuitat, bine studiată de altfel (se predau, pe undeva, în Occident, chiar şi cursuri de „succes literar"?) a lui George Steiner. Preocupările curente,' dominante, erau „specializarea", „structuralismul, „perfecţionismul", „fragmentarismul", „antisinteza" etc. Bietul N. Iorga fusese făcut, mai înainte, praf cu a sa Essai de synthese de Vhistoire de l'humanite, nu numai de... M. Eliade, dar şi de un obscur istoric francez, specializat doar în istoria... Bretanei. Noţiunea de sinteză era în mare eclipsă. Pentru E.M. Cioran opera aceluiaşi N. Iorga nu era decât du fatras. Cum poţi fi receptat şi acceptat, cu adevărata ta identitate, în astfel de împrejurări? Iar ideea de „valoare absolută" nu mai putea avea, în astfel de condiţii, decât o... valoare pur teoretică. Şi totuşi, pentru mine, toate acestea erau departe de a fi simple probleme abstracte, pur teoretice. Şi mereu, întrebarea obsedantă: aveam dreptul să fiu „diferit" ? Să gândesc „altfel"? Şi totuşi să exist, în felul meu, fie şi în cultura română. Şi, implicit, pe o latură sau alta - prin însăşi afirmarea acestei identităţi, chiar dacă particulară şi inevitabil obscură - să particip la cultură pur şi simplu? Ca să nu-i spun, pretenţios, nici „românească", nici „universală"?
Adeziunea la valorile occidentale rămânea la fel de inflexibilă. Dar mitul occidental necondiţionat, după 1989 mai ales, începea să se stingă. Obsesia „evadărilor în lumea liberă" lua sfârşit. în primul rând, prin simplul fapt al liberalizării - cel puţin legal-teoretică - a călătoriilor. în al doilea rând, printr-un aparent paradox, care cere unele explicaţii. înainte de 1989, sensul ideologic, de spargere a unei izolări şi blocade, era predominant. După 1989, motivaţia pur academică (invitaţii, colocvii) mă atrăgea însă tot mai puţin. Fascinaţia călătoriilor dispărea. Seducţia invincibilă a occidentului cobora la zenit.
Mediul social şi economic occidental, net superior celui românesc, rămânea totuşi, în continuare, seducător. Ce putea fi mai fascinant, după sinistra epocă ceauşistă, decât societatea de consum occidentală ? Pe care azi neoizola-ţioniştii, observ, continuă s-o combată. Nu va fi fiind idealul suprem de viaţă. Dar a fi privat, decenii întregi, de cele mai elementare bunuri de consum şi, de ce nu?, de unele „delicatese", mi se părea o aberaţie. Şi totuşi, „occidentul" nu-mi mai apărea în aceeaşi lumină. în primul rând din motivele culturale şi ideologice subliniate. în acelaşi timp, se stingeau, unele după altele, şi toate motivaţiile practice de a cultiva relaţiile occidentale intelectuale. Din
aceleaşi motive de independenţă, maturizare şi de neaderenţă critică la mediile care-mi puteau justifica şi favoriza plecările.
Amintiri sumbre ale unor contrarietăţi şi ratări (câteva, recunosc, inevitabile), eforturi disproporţionat de inutile, un spirit de independenţă tot mai radical, se amestecau cu unele evoluţii şi chiar mutaţii sufleteşti şi culturale esenţiale. Ceva „murea" şi se „năştea" în acelaşi timp. Azi, când încep să inventariez refuzurile mele repetate de a mai participa la reuniuni critico-literare internaţionale, constat că treceam de fapt printr-o adevărată „dramă". A imposibilităţii de a le accepta şi, în acelaşi timp, a regretului de a le refuza. Aproape că nu-mi vine să cred că am declinat invitaţii foarte precise din Brazilia (seducătoare, totuşi, în felul său), Italia (chiar şi telefonic: Armând Gnisci), Spania, Franţa, Germania (Horst Fassel s-a şi supărat definitiv pe mine) şi în alte zone. Ca să nu mai amintesc de eternele invitaţii belgrădene. Un vechi mecanism, bine rodat, continuă să funcţioneze. Doar că în cazul meu el cădea alături, tot mai în contratimp şi chiar în gol. N-a fost deloc o situaţie, moral vorbind, uşoară. Dar efectiv, acest gen de „deplasări" nu mă mai interesau. Iar eu nu mă puteam explica şi atunci inventam tot felul de pretexte, mai mult sau mai puţin plauzibile. Până la urmă, am început să fiu „uitat" şi inoportunarea - fie şi bine intenţionată - tot mai neplăcută a luat sfârşit aproape în întregime.
N-are sens să ascund că şi regimul călătoriilor se schimbase în mod radical. „Paşaportul de serviciu" dispăruse. Ca să obţii o viză pentru o ţară occidentală,' formalităţile erau lungi, obositoare şi mai ales umilitoare. Funcţionarii consulari se dovedeau de o impoliteţe şi lipsă de cooperare crasă'. Şi folosesc expresii „elegante". Ca să pleci în Germania, în cazul meu, locuitor al Clujului, trebuia să faci două-trei călătorii, prealabile, la consulatul din Sibiu, cu tot felul de acte şi taxe. La fel, la Bucureşti, la diferite consulate. Chiar atunci când aveam toate invitaţiile posibile, o bursă japoneză, fiind şi singurul critic tradus în Japonia etc. viza consulară pentru Tokyo mi-a fost acordată cu mare greutate. începea discriminarea, filtrarea, restricţiile evidente, brutale. Românul devenise un solicitant, blând spus, nedorit, inoportun, chiar respingător. Când a apărut „spaţiul Schengen" aceste dificultăţi s-au dublat. Cum aş putea uita lungul şir de solicitanţi, umiliţi, resemnaţi, zgribuliţi, din faţa unor ambasade şi consulate de pe bulevardul Dacia? Interveneau şi obstacole financiare. Bilete de avion şi tren foarte scumpe. Şi-mi venea, din ce în ce mai greu, să solicit burse, ajutoare de la Fundaţia Soros. Cereri care mă umileau şi pe care, pe cât posibil, le evitam, îmi deveniseră aproape insuportabile. Din fericire, aveam şi unele mici resurse personale. Biletul pentru Tokyo, pe care l-am plătit singur, a costat, în 1991, o sumă considerabilă. Dar m-am prezentat la ghişeu ca un simplu cetăţean independent şi liber. Ceea ce am dorit să fiu şi să rămân toată viaţa.
Momentul' simbolic al acestei distanţări, ca să nu spun „ruperi" de Occident, a fost moartea definitivă a mitului parizian. Decenii întregi capitala Franţei a reprezentat, intelectual şi social vorbind, un adevărat pol magnetic. Ei bine, el nu mă mai pasiona. Mi-aduc aminte cu cât entuziasm si chiar devotament veneam la Paris, şi cât de plin de decepţii mă întorceam.
312
Adrian Marino
Decepţii „franco-române", de fapt, în care şi exilul era implicat din plin. Dar totul se petrecea la Paris, era legat de „oraşul-lumină". Cel puţin, pentru mine, rămânea tot mai mult un splendid oraş muzeu-bibliotecă, în care mă plimbam cu voluptate. Dar nimic mai mult. Cum aş putea detesta un astfel de oraş admirabil ? Insă cum l-aş mai putea iubi, când de amintirea sa sunt legate atâtea umilinţe, insulte, eşecuri şi incompatibilităţi esenţiale? Refuzam instinctiv, visceral, statutul de „colonizat cultural francez", oricât aş iubi „Secolul Luminilor". De unde o stare de contrarietate şi ambiguitate extremă, pe care am resimţit-o din plin, mai ales după 1989. O adevărată „revoluţie" în ţară, cu siguranţă, nu s-a produs. Dar în structura mea morală şi culturală ea a avut loc cu certitudine.
Fără îndoială, acest proces nu a fost nici lin, nici de scurtă durată. Observ însă acum, cu tot mai mare claritate, că toate, dar absolut toate călătoriile pe care le-am mai făcut în Occident, după 1989, au fost în esenţă ratate. Nereuşite şi pline de contrarietăţi. Aş începe cu deplasarea mea pur formală la Miinchen (15 ianuare 1991, la ceremoniile legate de dezvelirea bustului lui M. Eminescu, aşezat abuziv, pe un soclu, cu inscripţia „Germanische Schule"). Revedeam pe Mircea C, vechi prieten, pe alţi cunoscuţi. Dar festivitatea era de o artificialitate, pentru mine cel puţin, mai mult decât evidentă. La fel de ratată a fost şi călătoria la Tokyo. Tot în toamna lui 1991, plină de contradicţii profunde şi încă de la plecare. Refuz să mai intru în amănunte. Ultima călătorie, la Bruxelles, în calitate de prefaţator ocazional al unei oarecare bas bleu, Irina Van Goerre, a fost cea mai iritantă şi mai ratată dintre toate. Ştiu că am făcut şi „gafe" involuntare. Dar am jurat să nu mă mai las atras niciodată în astfel de deplasări pretins literare, de o falsitate şi un convenţionalism strident. Şi m-am ţinut de cuvânt.
Un motiv esenţial a fost, mai ales, deplasarea atenţiei în alte direcţii. Nu cunoştem deloc, nici Grecia, nici Turcia, nici Orientul Apropiat, în general. Mi se părea tot mai absurd să cunosc bine Cartierul Latin şi să nu fi văzut, măcar o dată, Atena şi Acropole. Din fericire, două excursii organizate de Banu Rădulescu şi de Fundaţia Memoria, în Grecia (1995) şi Turcia (1996), mi-au dat o satisfacţie imensă. Cred că au fost călătoriile cele mai instructive şi mai incitante cultural de la sfârşitul vieţii mele. Experienţa directă a atâtor locuri istorice, nu numai celebre, dar şi istoric vorbind esenţiale, a reprezentat o experienţă spirituală unică. Trec peste Acropole, unde impresia de devastare - şi azi sunt fragmente de coloane şi capiteluri risipite pe jos -aproape că a anulat splendoarea arhitectonică a locului. Că toate cariatidele erau în realitate doar mulaje, ce importanţă mai are? Templul Nike rămâne o capodoperă neegalată de eleganţă, stil al proporţiilor şi punere vizuală în valoare. Trec şi peste cetăţile, într-adevăr „veşnice", elene, ale Asiei Mici, de la Troia „în jos": Efes, Pergam, Milet etc. Am fost uimit de amestecul straniu de Orient şi de modernitate, de la Smirna, de pildă. In stânga, în piaţa oraşului, o moschee, în plină rugăciune. In dreapta, o stradă modernă cu cinci-şase bănci de tip occidental. In faţă, într-un bazar incredibil de variat şi de bogat. Dar, poate, impresia cea mai puternică mi-a făcut-o portul turcesc Qanakkale. Unul dintre locurile cele mai „istorice" ale istoriei universale.
Viaţa unui om singur 313
Pe aici perşii au invadat Elada veche. Şi tot pe aici a intrat, în sens invers, Alexandru Macedon în Asia şi a fondat imperiul său, urmat de civilizaţia elenistică. Şi tot prin acest loc, unde Dardanelele se îngustează foarte mult, au intrat turcii în Europa, care au ajuns până la noi. Lord Byron n-a reuşit să treacă înot strâmtoarea, dar... alţii au reuşit. Cu urmări vizibile până azi. M-am plimbat ore întregi pe chei, lung de aproape 2 km, neverosimil de curat. Deşi prin acest punct se face, prin feriboturi, întreg traficul rutier dintre Europa şi Asia Mică. într-un loc, bustul navigatorului şi cartografului turc Piri Reis, cel cu harta continentului american schiţată înainte de Columb şi reflectam, pe o bancă, dus pe gânduri la întregul meu „eurocentrism". îl descopeream tot mai desuet, perimat şi, mai ales, abuziv. De altfel, am mai făcut un scurt raid la Istanbul (Sf. Sofia, Topkapi etc.) în septembrie 1998 şi proiectez o călătorie în Israel, în septembrie 1999, deci în acest an, de îndată ce închei această Viaţă. Cred că... merit o scurtă vacanţă. Am început, de altfel, să fac şi unele pregătiri. Aş mai dori să văd Egiptul, poate şi Thailanda. Dar totul depinde de timp, bani şi mai ales de sănătate. Detalii, poate prozaice. Nu mai puţin însă esenţiale. Oricum, descoperirea Orientului, chiar fragmentară, chiar aparent „turistică", a fost cea mai fecundă lărgire a razei spirituale şi vizuale de după 1989. Şi chiar a întregii mele Vieţi. Echilibram în mod salutar cultul exagerat al Occidentului şi începeam să am experienţa directă, chiar dacă încă destul de sumară, a ceea ce, într-adevăr, este one world. O realitate fundamentală în care cred cu toată tăria. Doar altfel redefinită şi cunoscută. Mitul Occidentului exclusivist şi canonic a dispărut, în orice caz, pentru totdeauna din conştiinţa mea.
îşi făcea loc, în schimb, o altă stare de spirit, o altă relaţie cu Europa. Pe care o cunoşteam destul de bine, iubită şi criticată în acelaşi timp. Din care simţeam că făceam parte în continuare. Şi totuşi altfel, în alt mod, decât al imensei majorităţi a compatrioţilor mei. Doream tot mai mult să-mi asum problemele Europei - dacă mă pot exprima astfel - pe cont propriu. Şi poate şi mai precis, dacă este posibil, să „aduc", într-un anume sens, „Europa acasă". Un fel de idee fixă, obsesie, sau afirmare, mai ales, a unei necesităţi absolute. Altfel spus, s-o transform într-o realitate locală. Să contribui, în felul meu, la ridicarea întregii noastre civilizaţii şi culturi la nivelul valorilor occidentale.
Vorbesc, bineînţeles, la persoana întâi, în mod pur simbolic. Dar în ce mă priveşte, în domeniul meu strict de activitate, îmi spuneam, cu tot mai multă convingere, că integrarea europeană este efectiv posibilă. Că în loc de „a fugi" în Europa, respectiv a încerca să devii scriitor europen, într-o ţară occidentală, prin expatriere, atras de eternul miraj parizian al câtorva succese de răsunet, poţi să încerci şi chiar să reuşeşti să realizezi lucrări de nivel european şi în propria ta cultură. Şi, în felul acesta, să rămâi acelaşi „internaţionalist", acelaşi „european". Doar în sens invers şi altfel localizat şi bine situat în spaţiu. Să rămâi în continuare tu însuţi, cu întreaga ta personalitate, stimulată şi potenţată la maximum şi, totuşi, în continuare, scriitor român. O etichetă de simplă identitate, în primul rând, lingvistică. Dar la cel mai înalt nivel posibil. Deschis permanent spre
314 Adrian Marino
universalitate, dispus în acelaşi timp la comparaţie necomplexată, la competiţie şi integrare europeană, oricât de dură, dar de pe poziţii proprii, cu cât mai multe şanse obiective posibile. Receptat şi integrat ca atare. Sub regimul ceauşist, o astfel de poziţie reprezenta un gest de „rezistenţă culturală", de a cultiva şi realiza valori europene în propria cultură. Dar nu în sens naţionalist, autarhic şi izolaţionist, ci, dimpotrivă, de a ne ridica la nivelul idealului „european" prin creaţii originale. Mai mult, al lui global village, cu întreaga noastră personalitate creatoare, câtă există, dar reală, nesimulată. Deci, nu nivelare şi pierdere anonimă într-o cultură globală, unidimensională, uniformizată, neocanonică, stereotipă, ci un efort determinat de a veni, în acest imens pool cultural-literar, cu o identitate şi notă proprie. Nu satelizare şi depersonalizare, ci integrare concurenţială acceptabilă internaţional, ca o realitate firească evidentă, chiar imperioasă. Imposibil de ignorat şi de evitat. Pariu, ştiu bine, disperat, aproape utopic. Şi, totuşi, în anumite condiţii, realizabil. Fie deocamdată şi numai prin câteva vârfuri, pe câteva mici fragmente. Insă obiectiv incontestabile şi bine puse în valoare, printr-un sistem corespunzător şi eficace de relaţii şi de „lansare".
Pe scurt, a fi, în acelaşi timp, scriitor „român şi european", scriitor sau om de cultură în general. In mod simultan, cu dublă identitate. Renunţi la identitatea ta doar pentru a nu rămâne practic un necunoscut în Occident toată viaţa ? Şi deci, a nu mai fi „critic român" în nici o ipoteză ? A intervenit, după 1989, o clarificare definitivă: doar la noi, în ţară, se câştigă şi se pierde într-adevăr partida europeană. A fi recunoscut ca „european", în primul rând ca „român". Cu opere, idei, teorii ce pot interesa efectiv şi Europa. Care poate să se preocupe şi ea de tine. Să te traducă, să te comenteze. Şi, eventual, să-ţi dea chiar şi... premiul Nobel, marea obsesie naţională românească. Marele său complex de inferioritate. Cunosc, din proprie experienţă, dificultăţile enorme ale unei astfel de orientări şi politici culturale, de a fi editat şi recenzat în străinătate. Dilema este însă teribilă şi decisivă: sincronizare mecanică, în vederea unui ipotetic sau posibil succes, abdicând însă de la personalitatea ta reală? O idee cvasiasemănă-toare am întâlnit cu satisfacţie şi într-un interviu despre o dublă identitate, la Sorin Alexandrescu (România Literară, 24-25/1995). Sau, dimpotrivă, rezişti pe poziţie şi încerci, cu orice preţ, în condiţii uneori disperate, o „recunoaştere", în acelaşi timp foarte problematică, ipotetică şi totuşi, uneori, posibilă? O alegere extrem de dificilă, pentru care nu există decât soluţii şi decizii strict individuale.
Este nevoie, în primul rând, de o mare tărie de caracter, de o tenacitate de fier. Şi de convingerea că totuşi exişti, chiar dacă o perioadă - fie şi de foarte lungă durată - ignorarea poate fi definitivă, nu vei fi recunoscut niciodată. Să crezi în tine şi să-ţi spui că „se poate". Unor redactori români influenţi, o antologie precum Revenirea în Europa nu le-a spus absolut nimic. O expoziţie internaţională la Lisabona, cu pavilion românesc, cu un aşa-zis „comisar", securistul Marius Sala, îşi putea aduce aminte, într-un fel sau altul, că eram, totuşi, după placheta lui N. Iorga, autorul celui mai întins text românesc despre Portugalia etc. Că poţi da chiar un exemplu şi
Viata unui om singur
315
în acest sens. Nu este vorba de a face din necesitate virtute, ci de a demonstra că poţi fi într-adevăr util, în ţară. într-un mediu cultural unde în condiţii bine studiate, poţi acţiona în mod constructiv şi eficace. Oricum, trebuie să încerci. Prin pasivitate continuă rezultatele ar fi, în orice ipoteză, inevitabil nule. în ciuda imenselor obstacole: lipsa de prestigiu a culturii române, proasta reputaţie internaţională, a obstrucţiei şi invidiei exilului, lipsa mijloacelor de difuzare şi publicitate şi multe, multe alte piedici. Dar, poate cel mai grav handicap rămâne indiferenţa, sabotajul, lipsa de tradiţie şi de încurajare internă. Pentru mine, cel puţin, acesta a fost obstacolul cel mai greu de depăşit dintre toate. Să-ţi învingi descurajarea, resemnarea, rânjetul hidos al „vieţii literare", concurenţa şi boicotul fără scrupule al aşa-zişilor „colegi". Ştiam bine că rămânând în ţară mă voi lovi - în continuare - de toate barierele unui mediu inferior, plin de defecte, subdezvoltat, animat adesea de o incredibilă ostilitate. în plus, un decalaj enorm de preocupări, atât interne, cât şi externe. Şi totuşi simţeam instinctiv că acesta este mediul meu organic, natural, de manifestare. Că numai aici pot fi într-adevăr eu, eu însumi, cât mai personal posibil. Cu oarecari şanse de a fi validat, cândva, într-un mod sau altul.
Tot ce se poate spera în actualul stadiu de dezvoltare al culturii române şi de integrare efectivă în sistemele de referinţe internaţioanle este de a milita şi de a miza pe trei condiţii esenţiale: 1. Prestigiul ţării tale, politic şi cultural, să crească; o condiţie ce nu depinde însă de tine, ci de întreaga orientare politică şi civică a ţării şi culturii române ; 2. Elaborarea a cât mai multor lucrări româneşti capabile să intre în circuitul universal de referinţe ; 3. Un sistem tot mai dezvoltat şi mai bine rodat de difuzare. Adică, exact ceea ce nu este posibil în împrejurările actuale. De unde, în mod inevitabil, luarea în considerare, în primul rând, a factorului social, ideologic şi politic. Singurul cu adevărat decisiv. Dar despre toate acestea, pe larg, într-un capitol viitor.
Plăcerea de a călători, de a continua, în felul meu, vechile legături „internaţionale" nu o rupeam total. Dar altfel reorientată şi, mai ales, într-o altă stare de spirit, radical schimbată. Fără nici un fel de obligaţii. Cât se poate de selective şi libere. Refuzam - cu o indiferenţă şi o spontaneitate, fără nici un resentiment (cel puţin conştient), pe care nu mi le-aş fi bănuit niciodată - toate solicitările şi invitaţiile. Din care cauză, îmi era, de pildă, imposibil, să vizitez Basarabia, de unde am primit câteva invitaţii oficiale. O dată, la inaugurarea liceului... „Mircea Eliade". Dar cum totul se petrecea prin intermediul academicianului Mihai Cimpoi, entuziasmul era la punctul zero. Ceea ce-mi repugna şi mă revolta cel mai mult era rusificarea acestei provincii româneşti. Mi se spunea că la Chişinău nu se vorbea decât ruseşte. Documentele vamale erau tipărite în alfabet chirilic. Refuzam pur şi simplu capitularea în faţa acestei rusificări planificate şi agresive. Puţinele reviste literare româneşti (Contrapunct era cea mai bună) nu dădea nici o atenţie politologiei româneşti, inclusiv cărţilor mele. Ideologia proeuropeană liberală, democraţia pluralistă şi a societăţii civile părea (sau chiar era efectiv) integral proscrisă. Şi-mi dădeam seama că „viaţa literară" de la Chişinău,
316
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
317
avea toate defectele tradiţionale româneşti, plus cele specific locale. Un provincialism de un nivel ceva mai ridicat, într-adevăr. Provincialism şi regionalism totuşi, evident şi trist. O vizită de aşa-zişi „scriitori basarabeni" (2 decembrie 1994) mi-a lăsat cea mai proastă impresie. 0 excepţie fericită: Vitalie Ciobanu.
Mult mai interesantă, mai instructivă, mai edificatoare a fost călătoria din anul trecut (1998), în ţară, cu Mircea, la Gherla, Aiud şi mai ales Blaj, unde am avut şi o întrevedere cu mitropolitul unit Lucian Mureşan. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că Biserica Unită n-avea, de fapt, nici o preocupare „ideologică" (occidentalizare, latinitate, rezistenţă panslavistă etc). Era preocupată doar de trecutul, sacrificiul şi patrimoniul său. Preocupări perfect legitime. Inevitabil însă regionale şi provinciale. Un mesaj colectiv românesc nu intra în preocupările sale. S-ar putea să mai revin şi asupra acestei probleme. I-am apărat în presă şi la TV. Şi dacă n-aş fi fost „coleg" de Aiud cu episcopul de Cluj, Guţiu, nimeni nu şi-ar fi amintit de mine şi nu mi-ar fi dat nici o atenţie. Constat resemnat încă o dată: românii nu au „geniul" cooperării. în nici un domeniu şi sub nici o formă.
Nu pot să nu-mi înving, în finalul acestor constatări dezabuzate, starea de profundă ambiguitate, amor propriu jignit şi satisfacţii incomunicabile, cu care mă întorceam de fiecare dată din străinătate, înainte de 1989. Ştiu bine că din punctul de vedere al DIE, al altor oficialităţi culturale călătoriile mele n-aveau nici un „succes". Altfel spus, ecouri strict oficiale, de înregistrat în rapoarte diplomatice. De unde, uneori, o „decepţie" brutal exprimată. Imbecilii de la DIE erau specialişti în materie, imbatabili. Dar pentru mine aceste călătorii aveau un scop radical deosebit: de a cunoaşte şi integra cultural valori şi creaţii occidentale puţin sau deloc cunoscute la noi, în ţară, în cultura română. Obiectivul esenţial de atins din plin: o experienţă europeană, concretă, autentică şi liberă, după afinităţi şi criterii de selecţie strict personale. Ce-mi pasă că ambasada din Spania şi Portugalia nu erau deloc mulţumite ? Aceste călătorii s-au încheiat cu cărţi şi texte româneşti întinse şi substanţiale. De fapt, de abia aşteptam să mă întorc acasă pentru a-mi continua lucrările începute.
Aduceam acasă Europa şi într-un alt fel minor, însă nu mai puţin autentic, prin mici, dar destul de numeroase gravuri, ceramici, bibelouri, vase de diferite dimensiuni şi funcţionalităţi şi alte obiecte. îmi cream un mic mediu interior „european". Modest, dar real, ferit de orice kitsch, care forma totuşi lumea mea, amintirea şi prezenţa mea europeană, atent observată şi integrată spaţiului meu. Aş menţiona, între altele, doar un Piranesi (evident nu primul tiraj), totuşi un Piranesi veritabil. Din Insulele Canare am adus reproducerea unui glob pământesc, din secolul 17. Originalul în palatul cardinalului Spada de la Roma. De la Istanbul m-am înapoiat cu o splendidă caligrafie „arabă" a numelui meu. Am plătit-o cu 1 dolar (am şi încadrat-o) şi m-a amuzat să observ că respectivul caligraf turc se instalase tocmai lângă „colegiul" lui... Cara Mustafa, nefericitul vizir ce a plătit cu viaţa eşecul său din faţa Vienei. La Anvers, în ultima călătorie din Belgia, în faţa casei lui Rubens, am întâlnit un alt caligraf, chinez de această dată,
care mi-a transcris numele în idiograme. Sunt micile mele amintiri de colecţionar, de călător amator şi intelectual român, care nu are nimic, dar absolut nimic comun, cu spiritul rural, etnicist, xenofob al mentalităţii româneşti. Dar şi despre această temă, pentru mine esenţială, într-un capitol viitor. Sunt, în definitiv, descendentul unei modeste familii citadine, vechi totuşi de peste două secole şi, fără nici o infatuare, am o altă mentalitate decât pseudoscriitorul, care vine direct de la coada vacii. O diferenţă capitală. Nu este „vina" lui. Dar nici a mea că mă revendic, la fel de legitim, de la o altă tradiţie socială şi culturală. Trăiesc şi visez o „altă Românie". Voi reveni, în final, şi la o astfel de „utopie".
Un alt aspect al desprinderii mele de obsesia occidentală, sub toate formele, a fost şi slăbirea destul de repede a interesului pentru colaborările externe. înainte de 1989, o astfel de prezenţă publicistică mă preocupa intens. Acum ea s-a stins aproape cu desăvârşire, până la dispariţie. Nu mai întreţineam astfel de relaţii şi, de fapt, primeam invitaţii din ce în ce mai rar. Pe cele mai multe le refuzam prin tăcere, prin nerăspuns. Pus în faţa unui fapt împlinit, am acceptat totuşi să scriu o lungă recenzie pentru Archiv, revista lui Klaus Heitmann. Tema era, într-adevăr, incitantă: Wie internaţional ist die Literaturwissenschaft? (Stuttgart-Weimar, 1996). Ea îmi permitea „să atac" întreg eurocentrismul „ştiinţei literare", obstacol de care m-am lovit adesea. De fapt, singura invitaţie şi colaborare externă care m-a interesat efectiv a fost - după cum am mai amintit - şi ultima: participarea la Censorship: An International Encyclopedia, proiectată să apară la Londra în toamna aceasta, în trei volume. Voi mai reaminti de această „prezenţă românească". Singura care mi-a făcut, într-adevăr, plăcere.
Când încerc să-mi lămuresc motivele profunde ale acestei izolări internaţionale autoimpuse nu-mi este foarte uşor să mi le explic. Pur şi simplu -ca să fiu cât mai concis posibil - nu mă mai interesau. Dar de ce? în primul rând, fiindcă dădeam, în ultimul timp, prioritate cvasiabsolută planurilor mele de lucru, de realizat cu orice preţ. Astfel de „comenzi" intempestive îmi întrerupeau continuitatea. îmi rupeau firul ideilor. Trebuia să mă smulg de la proiectele esenţiale. Restul mi se părea nesemnificativ, exterior, chiar inutil, în al doilea rând, cele mai multe dintre temele propuse erau total străine de preocupările mele actuale. îmi manifestam şi în acest mod independenţa intelectuală. Puteam să le refuz şi să-mi fie indiferente consecinţele. De altfel, n-am fost niciodată bine adaptat condiţiilor publicităţii „ştiinţifice" moderne: teme extrem de specializate, metodologii şi terminologii canonice, cointeresări şi relaţii reciproce, tot mai străine de mine. Interveneau şi inevitabile şi lungi aşteptări. Căci ritmul de apariţie al acestor publicaţii străine specializate era foarte neregulat şi greu previzibil. Ceea ce echivala, din punctul meu de vedere, cu o lungă şi iritantă anticameră şi aşteptare. Un regim pe care pur şi simplu nu-1 mai acceptam.
Canalul comparatistic - cel mai frecventat, prin forţa împrejurărilor de care am amintit - a fost şi cel mai abandonat dintre toate. Şi fără nici cel mai mic regret. Aş spune, dimpotrivă. Mai întâi, m-am convins prin proprie experienţă de profunda mediocritate a animatorilor şi participanţilor la
318
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
319
reuniunile AILC. Ce reprezenta, de fapt, o Eva Kushner, un Pierre Brunei, un Yves Chevrel? Mai nimic. Mici cercuri de profesoraşi de mâna a doua! a treia, care se sprijineau şi se justificau reciproc. Uneori buni specialişti pe mici spaţii. O ultimă „masă rotundă", la congresul de la Tokyo (1991), la care am participat în calitate de simplu auditor, m-a lămurit definitiv. Să mai spun că m-a şi plictisit teribil? Şi că fatuitatea şi banalitatea „dezbaterilor" mă iritau la culme ? Evident, în toate acestea, intra şi o bună doză de subiectivism. Dar el exista, şi încă din plin, şi de partea cealaltă. Şi, îmi spuneam, de ce n-aş avea aceleaşi drepturi de a-i ignora şi chiar de a-i contesta, pe care le aveau şi aceşti comparatişti oarecare, eurocentrici sau euroatlantici ?
Deşi mi-am exprimat în repetate rânduri totala neaderenţă faţă de acest „comparatism oficial", trebuie să repet, în câteva rânduri (pentru a oferi în acest context o explicaţie integrală), cauzele dezacordului meu. Despre comparatism aveam - inclusiv dintr-o perspectivă culturală „românească" -o cu totul altă concepţie teoretică şi ideologică. Militam pentru sinteză şi internaţionalism efectiv. Inclusiv în favoarea recunoaşterii „literarităţii" şi a literaturilor „mici", „emergente", „neglijabile" etc. La ce serveşte compara-tismul (îmi spuneam) dacă nu şi la cunoaşterea şi înţelegerea unor situaţii şi dincolo de cercul vizual eurocentric? Pentru mine, „literatura universală" -baza de studiu şi de reflexie a acestui comparatism, în completă derivă -era - teoretic vorbind - „una şi indivizibilă". Studiul său pur didactic, academic, nu mă interesa câtuşi de puţin. Iar parcurgerea, inevitabilă, în corecturi, a zeci şi zeci de nume citate în Biografie (volumele 4, 5 şi 6) îmi evoca amintiri dintre cele mai neplăcute. Nici o afinitate, nici o convergenţă de preocupări. De identitate spirituală nici nu putea fi vorba. Şi, mereu, constatarea obsedantă: „eu", un oarecare comparatist din Est, mă interesam de „ei". îi citeam şi îi citam cu atenţie. Iar „ei" nu dădeau nici un semn de reciprocitate. Şi, totuşi, nu era vorba de un schimb banal de amabilităţi academice, ci de „trimiteri", fie şi ocazionale, dar obiectiv motivate. Ştiam bine toate cauzele (cultură mică, necunoscută, fără relaţii şi prestigiu). Uneori, aceste izvoare existau (CREL şi Synthesis). Şi ele erau, totuşi, ignorate cu dezinvoltură, indiferenţă şi suficienţă. Numai cine a făcut în mod direct această dură experienţă mă poate înţelege în mod exact. De altfel, „mizez" foarte puţin pe recunoaşterea postumă. Scriu un simplu document autobiografic şi de epocă şi nimic mai mult. Va fi poate, cândva, folosit doar ca un „izvor istoric", între multe altele.
Notez, în sfârşit, cu caracter aproape anecdotic şi alte episoade ale acestei despărţiri occidentale. Ce să spun, de pildă, de propunerea atât de extravagantă, de a fi proclamat... doctor honoris causa al Universităţii din Metz ? Cunoscusem la Tokyo un profesor, care mă simpatiza, Marc-Mathieu Munch, ce gândea oarecum în sensul meu. în trecere prin ţară, mi-a făcut o vizită şi la Cluj. Prin simplă asociaţie de idei îmi amintesc că un astfel de proiect, amical-„original", a avut şi Andrei Corbea, în legătură cu Universitatea din Iaşi, al cărui student, într-adevăr, am fost. Şi mi-a trebuit un mare efort stilistic ca „să-1 refuz" în termeni cât mai politicoşi, poate chiar afectuoşi,
posibili. Refuzam orice fel de oficializare, internă şi externă. Ştiu că am devenit, uneori, nepoliticos şi chiar greu de înţeles, pentru unii corespondenţi francezi, care-mi dădeau o anume atenţie, îmi trimiteau invitaţii (Raymo'nd Trousson, Arlette Chemin, o comparatistă din Marsilia, mi se pare etc). Dar acest „sport" în „deplasare" era tot mai departe de mine. întors din Grecia (în 1995) am declinat, ţin bine minte (căci aceste refuzuri mă iritau la culme), nu mai puţin de trei astfel de invitaţii inoportune.
Aş menţiona şi faptul că aceste reacţii de neaderenţă şi respingere erau anterioare anului fatidic, într-un fel, 1989 (Evadări în lumea liberă, pp. 160, 179). Dezinteresul mai vechi pentru colocvii, congrese, mese rotunde (străine şi române) a devenit însă total. Nu mă mai preocupa nici comemorarea CREL (26 octombrie 1994), nici Alternativa comparatistă (august 1993). Nici alte ceremonii academico-oficiale, de acest gen. Am doar sincerul regret de a fi dezamăgit relaţii străine bine intenţionate (precum Eva Behring, Ilina Gregori, Horst Fassel, în Germania) sau Paul Cornea, în România, care s-a arătat totdeauna un bun coleg şi chiar amical. Dar colocviul său comparatist, din 1999 era, din păcate, la ani lumină de preocupările mele imediate. Efectiv, nu mai puteam trişa, în nici un fel, cu mine însumi. Şi nu-mi mai puteam spori starea de tensiune, stress şi enervare. Şi mi-a trebuit toată fantezia scuzelor posibile şi mai ales plauzibile să mă sustrag invitaţiei primite, recunosc, foarte bine intenţionate. Ca şi a Monicăi Spiridon, de altfel, amicală, binevoitoare şi foarte „relaţionistă", în sensul bun al cuvântului.
Eram tot mai obosit să vorbesc mereu doar despre alţii, să recenzez cărţi ce nu mă mai atrăgeau, să fierb ceaiul comparatist a doua, a treia oară. In plus, când mi-am dat definitiv seama că poziţia mea nu putea fi nici transmisibilă, nici accesibilă, nici asimilabilă, am renunţat la orice prezenţă formală. Ceea ce m-a interesat efectiv în străinătate văzusem şi nu mai aveam nevoie de nici un fel de pretexte turistico-intelectuale O mişcare sufletească şi intelectuală de reflux, de maximă economie a puţinului timp liber disponibil devenise imperativă. La care se adăuga un scepticism total pentru orice fel de publicitate internaţională. Nici nu mai ştiu la câte chestionare internaţionale de tipul Who's Who, ABI, IBC n-am mai răspuns. O publicitate de altfel cumpărată. Căci inserarea numelui meu în astfel de anuare era condiţionată de achiziţionarea volumului respectiv. Totdeauna, destul de scump. Iar rezervele în devize erau strict limitate. Voi face totuşi un efort serios să-mi procur neapărat Censorship: An International Encyclopedia (cu reducere de „contributor": 100 de lire sterline). Voi folosi, ca de obicei, bunele şi amicalele oficii ale lui Mircea.
Dar aceasta nu era totul. O (aparent) stranie indiferenţă faţă de cărţile mele străine mă stăpânea tot mai mult. Un domeniu care în trecut mă pasiona - şi pentru care am depus eforturi considerabile - îmi devenea tot mai indiferent, tot mai străin de mine. Părăseam şi în acest mod „integrarea" internaţională, atât de insolită, de izolată şi de neaderentă la realităţile culturale locale. O atitudine, ştiu bine, total inasimilabilă. Şi totuşi, în cazul meu specific, ea avea motivaţii extrem de precise şi de profunde. Deşi, atitudinea rămânea, în continuare, în felul său, bizară: pe
320
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
321
măsură ce apariţiile străine se înmulţeau, distanţarea mea de aceste realizări editoriale sporea, an după an. Ceva „se stingea", „murea", într-adevăr, în mine. Iar eu eram perfect conştient de toate cauzele acestei situaţii. Pe cât de stranii şi neverosimile, pe atât (pentru mine cel puţin) foarte explicabile.
Intervenea, în primul rând, imposibilitatea comunicării reale a intenţiilor şi, de ce nu?, a realizărilor mele, câte erau. Fără nici o exagerare, dar şi fără falsă modestie. în definitiv, de bine de rău, Biografia ideii de literatură era - oricât de extravagantă ar părea unora această afirmaţie - „prima" lucrare de acest gen din lume. Iar eu eram în imposibilitatea totală de a afirma şi dovedi această realitate, pe care o menţionez doar strict bibliografic. Un handicap uriaş, de netrecut. în al doilea rând decalajul preocupărilor, desincronizarea obiectivelor şi metodelor erau cvasitotale. Istoria ideilor nu mai interesa în SUA şi, de fapt, nici în Europa Occidentală. Iar eu, în calitate de critic (întâmplător „român") îmi dădeam seama că numai printr-o integrare istorico-ideologică precisă, într-o serie istorică, puteam situa, formula un program şi o identitate proprie. Fără nici o supralicitare, bineînţeles.
Se punea, în acelaşi timp, cu extremă acuitate, şi problema „succesului" şi a „insuccesului". Mai bine spus a ecourilor acestor publicaţii străine. Situaţie profund ambiguă, de ordinul sticlei pe jumătate plină şi jumătate goală. Din punct de vedere strict românesc, este greu de negat un anumit succes. în definitiv, cu 12 volume publicate în limbi străine, dintre care doar trei traduse şi editate în ţară, eram - şi încă de departe - cel mai tradus critic român din întreaga noastră (scurtă) istorie literară. Nu este totuşi chiar lipsit de importanţă (deşi nu este vorba de nici o infatuare) de traduceri în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, japoneză, maghiară şi chiar... sârbo-croată. Ei bine, acest simplu fapt nu interesa (aproape) pe nimeni. Pe colegii influenţi şi pe autorităţile culturale în nici un caz. Pe de altă parte, deşi real, ecoul străin era inevitabil foarte limitat. Dar luând unul după altul toate dosarele de presă ale cărţilor respective (în curs de bibliografiere sistematică) era greu de dovedit că un alt critic român a fost vreodată mai citat, recenzat, elogiat, combătut etc. în străinătate. De unde, încă o dată, un sentiment de ambiguitate şi de oscilare interioară. De satisfacţie şi insatisfacţie. De blazare şi dezinteresare sinceră, în definitiv - îmi spuneam - oricât ar fi de inegal şi oricât de aproximativ ar fi fost, este vorba totuşi de cel mai mare efort pe care 1-a făcut vreodată teoria şi critica literară românească de a ieşi în lume. Deşi în străinătate, gestul era cum nu se poate mai banal, cu totul curent. în ţară însă izvor, uneori, de animozităţi şi antagonisme. Iar dacă se întâmpla ca un ecou negativ să cadă în mâna unui confrate, el avea un ecou catastrofal, devastator. Reprodus cu voluptate, în „colonialismul nostru cultural", pentru a te compromite iremediabil.
Trebuie să insist puţin asupra acestui aspect, al evidentului sabotaj intern la care am fost supus, mai ales la acest capitol. Uneori, în virtutea inerţiei vechilor şi foarte oficialelor „prezenţe româneşti", mai trimiteam astfel de ecouri la unele reviste. Dar, după 1989, a intervenit un blocaj aproape complet. Iar eu nu mai puteam să fac anticameră la diverşi redactori
şi jurnalişti, literari care nu mă „acceptau". Admit orice: antipatie, lipsă de tact şi diplomaţie din partea mea, izolare şi refuz al reciprocităţilor utile. Dar a nu semnala decât printr-o biată notiţă, anodină, obscură şi fără clişeu, apariţia The Biography... în România Literară, mi s-a părut o culme a lipsei unei minime obiectivităţi. A apărut, totuşi, o mică recenzie, de pură politică literară, semnată de D.R. Popa, stabilit în SUA, care-mi trimisese anterior cărţile sale. Dar ce puteam face dacă Virgil Mazilescu sau altul, din această categorie, nu-mi spuneau (greşit sau nu) nimic? Absolut nimic. Situaţie dificilă. în definitiv, mă întrebam (de fapt total naiv): cam câţi critici români din România au fost de fapt editaţi în SUA? Eram al doilea, la trei luni interval, după Eugen Simion. Dar în această obstrucţie nu intra numai invidia. Ci, fapt mult mai trist, un dezinteres real pentru astfel de preocupări. O lipsă totală de informaţie şi de tradiţie. Absenţa oricărui spirit de emulaţie în acest domeniu. Ceea ce mă descuraja cel mai mult. Marii critici români n-au avut niciodată astfel de preocupări „externe".
Ştiu bine că „plăteam" şi destule „defecte" personale. Nu ştiam să mă pun în valoare. Refuzam pe cât puteam emisiunile radio şi TV. Lansările publice nu mă mai preocupau. Dar, îmi spuneam: ce fel de cultură este aceasta? Ce fel de aparat propagandistic avem etc, când cu prilejul vizitei preşedintelui ţării, Emil Constantinescu, în SUA (iulie 1998) nimeni din ţară, din MAE, din Fundaţia lui A. Buzura, din Uniune etc. n-a suflat o vorbă şi despre existenţa scriitorilor români, mulţi-puţini câţi eram, traduşi şi editaţi totuşi în SUA? Ar exista în ţară chiar şi un Forum pentru Ştiinţă şi Reformă, cu tot felul de „somităţi" (despre cei mai mulţi nu a auzit nimeni niciodată), format din... 20 de „academicieni", 100 de „universitari", 1 000 de „doctori în ştiinţă". Cine să se mai ocupe şi de o... „personalitate" obscură, provincială ca mine? Să rămână sănătoase toate aceste ilustre „celebrităţi". Dintr-o astfel de „cultură", categoric, nu făceam parte. Aruncat peste bord, procedam, în felul meu, la fel. Voi aduce argumente, şi de esenţă, în capitolul următor.
Deocamdată, n-aş spune că eram total descurajat, ci doar blazat, obosit să lupt simultan pe două fronturi, în ţară şi străinătate, stăpânit de un scepticism tot mai profund pentru competenţa şi calitatea unei astfel de recepţii. Mă dezinteresam tot mai mult de o adevărată şi eficace difuzare a ultimelor mele cărţi străine. Ştiam că fără „reciprocitate" nu se poate realiza nimic. Iar eu nu mai cultivam această metodă. Şi mă miram enorm când apăreau, totuşi, pot spune din senin, recenzii la The Biography... Semnate de nume mie total necunoscute. Nu multe, deocamdată, dar spontane şi reale, în felul lor. Semn că tema mea a interesat, într-un fel sau altul. Continuam, totuşi, ritualul trimiterilor, din deprindere, din inerţie, dar cu tot mai puţină convingere. Ieşisem din acest „joc". Nu mai aveam nici o plăcere să întreţin relaţii cu critici cu care nu aveam - ştiam bine - nici o afinitate. Vreo două-trei exemplare din The Biography... le-am trimis totuşi dintr-un fel de resentiment al unor umilinţe anterioare. Dădeam, în felul meu, „peste nas", unor profesori universitari obscuri, cu mari aere geneveze sau pariziene, dar - în convingerea mea - de o mare mediocritate.
322
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
323
„Revanşa" unui „complexat" din Est cândva umilit? Poate. Dar un rest de speranţă îmi mai spunea, totuşi, că, în definitiv, şi „calitatea" intrinsecă a cărţii poate spune eventual „ceva" unor specialişti şi chiar pseudospecialişti. Bineînţeles, mă înşelam. N-am dat, de altfel, dovadă niciodată de tact, supleţe, abilitate faţă de recenzenţii străini potenţiali. Iar când se întâmpla să fie şi „oficiali", „liberul profesionist" din mine se „cabra". Deveneam atunci un arici intratabil şi... insuportabil. Şi efectele negative nu întârziau să apară.
Toate acestea reprezentau - să spunem - aspectul aşa-zicând „sentimental" al izolării mele (o vai!) „internaţionale". Evenimentul cu adevărat decisiv, capital, hotărâtor a fost însă altul: decalajul pe care l-am amintit făcea ca toate aceste apariţii să cadă în contratimp, să reprezinte lucrări scrise, uneori, şi cu decenii în urmă. Total depăşite în conştiinţa mea. Reactualizarea lor nu mă mai putea interesa în mod profund. Iar senzaţia, de mare disconfort interior, de a mă vedea... tradus în propria limbă mi se părea din ce în ce mai stranie. Aveam acum altele, cu totul alte preocupări. Mă reîntorceam, la o nouă rotire a spiralei spirituale, în cultura română. Dar altfel. La un alt nivel şi cu totul altfel înarmat. Doream să construiesc ceva durabil, la mine acasă, pentru bibliotecile noastre, în primul rând. Prin cărţi care „să rămână". Argumentele se aglomerau şi ele erau, cel puţin pentru mine, tot mai convingătoare. Voi mai reveni asupra acestei -pot spune - „mutaţii" esenţiale şi în capitolele următoare.
Două mici evenimente autobiografice, în sfârşit, dar pline de semnificaţie, definesc într-un plan aproape anecdotic, acelaşi reflux internaţional, care a intervenit după 1989. O izolare, de fapt, paradoxală. De apropiere într-un caz, de separare şi desprindere tot mai accentuată într-altul. Intervenea o modificare radicală şi a unor sisteme de relaţii, care au jucat un mare rol, chiar dacă discret, în existenţa mea strict particulară, cotidiană, obscură.
De ce nu mai simţeam nevoia acută, imperioasă, de a călători în străinătate? O cauză, poate, cu adevărat esenţială, a fost... instalarea unei antene parabolice, în august 1989. Data şi împrejurările precise nu sunt lipsite de oarecare importanţă. Mai întâi, mă aflam în plină clandestinitate. Dar dacă am fost tolerat, se explică prin faptul că înaintea mea (mi s-a spus), existau în Cluj, cel puţin 50-60 astfel de antene, la fel de „ilegale": a ginerelui primului secretar, a directorului X, a doctorului Y etc. Apoi instalaţia a fost adusă din Germania, în condiţii de semicontrabandă: m-a costat în jur de 2 500 DM, rămaşi din contul deschis cu prilejul premiului Herder. Dar toate acestea sunt, azi, mici detalii aproape fără nici o importanţă.
Adevărul, fundamental, riguros determinant, era că, în loc „să evadez" în Europa, puteam aduce acum - şi încă în condiţii extraordinar de comode -Europa acasă. Puteam trăi, efectiv, în Europa, seară de seară, aproape neverosimil, printr-o gamă foarte largă de sateliţi, posturi TV şi emisiuni de o varietate extraordinară. Aveam adesea sentimentul că stau în Cluj, dar într-un oraş dintr-o ţară străină. într-atât universul vizual şi informativ, deschis în faţă, contrasta, în modul cel mai violent şi strident, cu realităţile din jur. Pot spune, fără exagerare, că antena parabolică individuală mi-a schimbat radical întregul stil de viaţă, întregul orizont aperceptiv. Mi-a
lărgit enorm imaginea despre lume, cu atât de multe detalii şi informaţii, încât pur şi simplu nu mai simţeam nevoia fizică şi intelectuală de a călători. De vreme ce printr-o simplă întoarcere de buton mă aflam, dintr-odată, în toate centrele importante ale lumii. Era mai mult decât o simplă bucurie: o eliberare, o expansiune spirituală, practic fără limite. Un eveniment cu dimensiuni multiple şi fără precedent.
Mi-aduc aminte foarte bine de începuturile acestei uimitoare aventuri. N-aveam, la început, nici o informaţie tehnică precisă. Nu puteam localiza nici un satelit. Nu cunoşteam nici o coordonată. împreună cu doi cunoscuţi tehnicieni calificaţi, care au realizat întreaga instalaţie, „umblam" - cum s-ar spune - cu antena parabolică pe cer, absolut la întâmplare. Zile întregi. Când, dintr-odată, pe la orele 10 şi jumătate seara, la sfârşitul lunii august 1989, am captat primele imagini. De o claritate excepţională. Am scos cu toţii un strigăt de bucurie. Treptat, treptat, am localizat, tot prin tatonări pur empirice, nu unul, ci trei sateliţi. M-am oprit însă doar la unul singur, care corespundea cel mai bine şi aşteptărilor mele, şi orizontului lingvistic al L. Era satelitul care transmitea nu numai Euronews şi BBC World News, dar şi Rai Uno, Rai Due, Rai Tre, TV5, Arte şi alte asemenea posturi perfect accesibile şi la ore extrem de comode.
Ce nu vedeam? La Arte, emisiuni culturale şi, uneori, seara, Les Dossiers de VHistoire, foarte bine făcute. La Rai Due, versiunea italiană a serialului... UIspettore Derrick. Să nu-mi facă nimeni teoria „anticulturii de masă" că-1 trimit imediat la plimbare. Urmăream mai ales posturile italiene. îmi perfecţionam şi limba. Făceam cunoştinţă chiar şi cu... perucile variat colorate ale prezentatoarelor, ale lui Lilli Gruber, de pildă, Măria Luisa Busi, Carmen Lasorella. Mă orientam destul de bine în culisele politicii italiene şi Silvio Berlusconi sau Gianfranco Fini - fizionomie de o inteligenţă rece, acută, de cardinal... ateu de Renaştere - îmi deveniseră personaje familiare şi foarte simpatice. Mă enerva, în schimb, insuportabilul mascalzone Umberto Bossi, cel cu Padania sa separatistă.
în sfârşit, creştem nu numai... în ochii mei, dar îmi puteam face, prin comparaţie, o imagine cât mai exact posibilă despre toate evenimentele internaţionale importante. Eram. trăiam, gândeam şi simţeam la „ora Europei" şi bogăţia de imagini şi informaţii europene, „importate" şi captate cu o uşurinţă extraordinară, mă informau şi mă dezvoltam în toate sensurile. în mod incredibil, îmi rectificam, uneori, erorile trecute şi mă integram efectiv şi definitiv spaţiului european. Eram şi deveneam, în acelaşi timp, seară de seară, un român-european ireductibil. Şi nu numai la modul pur ideologic şi teoretic. Treptat, prin oboseala muncii extenuante zi de zi, entuziasmul iniţial a slăbit într-o oarecare măsură. Nu mai aveam puterea nopţilor albe. Dar şocul era mereu permanent, extraordinar de puternic şi definitiv. Simţeam cum toate ideile şi convingerile mele, nu numai că se verificau, dar se şi organizau şi se consolidau, doar altfel. Mult mai aproape de realităţile actuale existente. Ceea ce îmi întărea convingerile de o viaţă.
Mişcarea în sens invers nu este lipsită de o anume tristeţe, de o bine temperată melancolie. Filatelia, pentru mine, n-a fost numai un simplu joc,
324
Adrian Marino
un hobby, o „gratuitate" totală (văd că la fel o consideră şi J.P. Sartre, Situations, II, p. 24), ci şi o metodă şi, în acelaşi timp, distractivă, amuzantă şi riguros instructivă, de „universalizare" şi „documentare". De a coresponda, dacă se poate, cu „toată lumea". Şi de a identifica tot mai mulţi scriitori necunoscuţi. în special orientali şi sud-americani. Pentru a fi cât mai concis posibil, concepusem proiectul unei colecţii de un tip special: o istorie a literaturii universale în timbre. Respectiv, prin efigii de scriitori, cărţi, manuscrise, organizată însă nu în ordinea emisiunilor poştale, ci a istoriei literare propriu-zise (prin ruperea seriilor originare), începând cu literatura antică. Nu ştiu dacă în România mai exista un proiect asemănător. Mi s-a vorbit totuşi de o colecţie doar de „maxime" de scriitori. în nici un caz, o colecţie - evident cu foarte multe lacune - care are cred (inclusiv cărţi poştale maxime, FDC-uri, francaturi literare) peste 13-14 000 de piese. Ceea ce nu este, în treacăt fie spus, chiar de tot neglijabil.
Pe scurt, o „bibliotecă" a literaturii universale, miniaturizată şi, pe cât posibil, bine studiată. Evident, o astfel de operaţie nu putea fi întreprinsă decât de un istoric literar profesionist. Nevoia mea de precizie, organizare şi studiere sistematică îşi găsise şi un astfel de domeniu discret, minor, de aplicare. La început, proiectul din România era efectiv irealizabil, utopic şi-mi dădeam bine seama de acest lucru. Dar, după stagiul parizian de câteva luni, din 1980, când am putut să-mi procur de la Carre Marigny, în condiţii avantajoase, peste 1 700 de piese, mi-am dat seama că proiectul, în linii mari, era posibil. Şi am perseverat în această direcţie. Ce voi face cu cele peste 40 de clasoare, plus cutiile cu plicuri (neexistând încă la noi un Muzeu Poştal, căruia să i le donez) nu ştiu încă. Poate vor ajunge tot la BCU Cluj. Oricum, „biblioteca universală" progresa. Cu preţul a nu puţine eforturi, de achiziţie, în primul rând, dar şi prin sporirea continuă a tarifelor poştale pentru străinătate, aproape prohibitive.
Partea tristă, uneori deprimantă, era alta. Observam cum, de la un timp, această pasiune se stingea. Evident, ea nu murea total, dar începea să agonizeze, să nu mă mai atragă, să nu mă entuziasmeze ca altădată. Mă întreb asupra cauzelor şi nu găsesc răspunsuri foarte precise. Timpul îmi lipsea tot mai mult, ocupat cu finalizarea lucrurilor începute. Dar interveneau şi alţi factori. Pe de o parte, lipsa de intelectualitate a filateliştilor colecţionari, profesionişti sau comercianţi. Mulţi de o rapacitate dezgustătoare. Pe de altă parte, oboseala, dificultatea întreţinerii corespondenţei şi a schimburilor regulate, handicapul de netrecut al procurării noilor emisiuni, tot mai numeroase. în ultimii ani, colecţia înainta tot mai încet. De la peste o mie de piese pe an, la câteva sute, 500-600 cel mult. Aproape o parodie. Mă dezgusta, tot mai mult, avariţia acestei specii de „colecţionari". Şi cred că aş putea scrie chiar şi un mic eseu despre psihologia şi avariţia colecţionarilor străini, cei francezi, spanioli şi italieni în fruntea listei. Multe plicuri se şi „pierdeau". Erau, de fapt, furate la poştă unde devenisem un personaj bizar (depăşit totuşi de Dan Cosma), iar în perioada securistă, un suspect în plus. Când poşta „moldovenească" mi-a consacrat un plic omagial, cel mai veninos comentariu a fost făcut de un... compatriot. Tot un filatelist,
Viaţa unui om singur 325
colaborator la Cotidianul, din seria veche, un anume Silviu N. Dragomir. Apoi s-a reabilitat, „consacrându-mi" un mare articol elogios, însă ca... filatelist. Am colaborat chiar şi la Filatelia, cu ani în urmă, precum şi la un dicţionar italian de filatelie literară. Am păstrat, în ultimul timp, o legătură doar cu revista germană specializată, de filatelie literară, Pegasus. Dar eram tot mai trist. Simţeam cum îmbătrâneam, într-adevăr. Că acest joc nu mă mai atrăgea foarte mult. îl continuam totuşi, când şi cum puteam, din inerţie, deprindere, disciplină şi, uneori, totuşi, încă dintr-o relativă plăcere, care nu dispăruse chiar total. Dar „iubirea" din trecut nu mai era aceeaşi.
Cam acestea au fost etapele şi fazele replierii şi izolării mele „internaţionale" progresive. Poate că unele detalii sunt destul de anodine. Dar cineva cred totuşi că trebuia să le reţină, să le consemneze, să le pună pe hârtie. Măcar ca simple documente umane, într-o perioadă de criză, de sinistră persecuţie şi obstacole foarte greu imaginabile pentru cine nu le-a trăit efectiv. Le privesc tot mai mult cu o răceală tristă şi stoică. Le-am supravieţuit. Am realizat chiar câte ceva. în contratimp, în condiţii extrem de grele. Dar cu eforturi mult prea scump plătite. în „ţara lui pseudor
Viaţa unui om singur
327
21
Singurătatea culturală
Izolarea internaţională, foarte importantă în felul său, reprezintă însă mult mai puţin decât nemulţumirea mult mai profundă de după 1963: singurătatea culturală. Reveneam într-o cultură complet străină de tot ce învăţasem, gândisem şi sperasem, mai ales, înainte de a intra în închisoare. Aveam un alt „ideal" şi un alt „program" cultural, total incompatibil, cu tot ce se petrecea în jurul meu. Eram în profund dezacord şi într-un conflict latent în toate domeniile culturale ale epocii. Regăseam - dar este un fel de a spune - o cultură română radical transformată, după 50 de ani totalitari, sub toate aspectele şi pe toate planurile.
Mă simţeam izolat, dezarmat - mai ales într-o primă fază -, complet inadaptat noii vieţi literare formată sub comunism. Am explicat anterior întreg acest antagonism (capitolul 11). Dar de abia acum îmi pot lămuri şi analiza, în adâncime şi mult mai bine, adevăratele cauze ale conflictului. Şi de ce nu puteam fi decât un izolat, un personaj nesuferit şi inasimilabil noilor structuri actuale devenite, între timp, dominante.
„Colegii" mei, în imensa lor majoritate, s-au adaptat. în parte, pentru a supravieţui. Am făcut, în felul meu - marginal, obscur, fără veleităţi de carieră - într-o măsură oarecare, aproximativ acelaşi drum. Uneori, eram chiar dezgustat de mine. Dar mereu cu spatele la zid. Credeam că pot şi, mai ales, că am dreptul, şi eu, la un anumit punct de vedere. La realizarea unor cărţi, la afirmarea unor valori culturale. Dar totul, la început, era şi rămânea foarte nebulos şi extrem de incert ca realizare şi, mai ales, ca posibilităţi de a deveni autor sau măcar publicist. Şi este, în final, o adevărată fericire, că pot, în sfârşit, să-mi evoc şi să-mi exprim nu numai toate ideile, dar mai ales, să-mi dezvălui întreaga şi adevărata identitate culturală.
„Cazul" este, într-un fel, „interesant" şi pentru studiul relaţiei scriitor/regim totalitar. Ştiam, în acelaşi timp - înainte de Czeslaw Milosz - ce înseamnă „gândirea captivă". Toate efectele sale traumatizante şi catastrofale. Dar o soluţie de opoziţie foarte precisă, bine articulată şi definitivă încă nu aveam. Numai tendinţe, reflexe intelectuale instinctive, concepte în acelaşi timp precise şi foarte vagi prin generalitatea lor. Trebuie să recunosc - şi nu chiar spre mândria mea - că o reflexie organizată şi tot mai bine definită nu s-a produs decât foarte târziu. Abia după 1989. Dar şi până atunci eram
un antitotalitar cultural convins şi ireductibil. Dar numai în forme latente, indirecte, camuflate. Era tot ce puteam face în condiţii de o duritate extremă. Pentru a evita cuvinte mari precum „teroare", „Securitate sinistră" şi alte caracterizări de acest gen. Am detestat totdeauna stilul emfatic, bombastic şi grandilocvent.
Am amintit că încă de la Lăţeşti (capitolul 9) studiam cu ardoare şi cât mai sistematic posibil iluminismul românesc şi, în parte, paşoptismul, prima ideologie liberală românească. Simţeam instinctiv nevoia intelectuală a unui punct de plecare, de sprijin, de integrare şi continuare a unei tradiţii ideologice, Articolele din Lumea (1964) şi din alte publicaţii de mai târziu, sub forma unor studii de istorie literară (şi m-aş referi în special la „Din istoria teoriei «formă fără fond»", 1968 şi „«Luminile» româneşti şi descoperirea Europei", 1979, incluse în Pentru Europa, Iaşi, Polirom, 1995, pp. 157-198) dovedesc o indiscutabilă continuitate. Aş putea aminti şi alte referinţe. Dar altceva mi se pare cu adevărat important. Bineînţeles, din punctul meu de vedere. Şi, în acelaşi timp, inhibat, aproape paralizat, blocat de singularitatea poziţiei mele. Azi o văd cu toată claritatea. Dar, pe atunci, totul era încă precis şi vag în acelaşi timp.
în esenţă, situaţia istorică era de o stranie analogie. Şi, sub multe aspecte, chiar identică. Aşa cum iluminismul şi paşoptismul, în speţă românesc, se opuneau şi se revoltau împotriva „vechiului regim" fanariot, feudal, panslavist, tot astfel ne revoltam şi noi împotriva „vechiului regim" comu-nist-totalitar, instaurat în România de ocupaţia sovietică. O revoltă profundă împotriva unui regim absolutist şi totalitar în ambele cazuri. Eram chiar uimit că aproape nimeni nu făcea această comparaţie, nu observa acest paralelism şi nu trăgea concluziile necesare. Reluam, fie şi altfel formulate, o serie de atitudini tipice momentului 1848. Nu eram deci departe de ideea unei „Românii neopaşoptiste". Şi nici chiar de „mesianismul" acestei stări de spirit şi de revoltă, deşi într-un alt stil de exprimare. Mult mai actual şi mai precis în conceptele de bază.
Făceam, în acelaşi timp - constrâns, din nefericire, de împrejurări - o distincţie foarte precisă între programul pur politic al acestei revolte antineoto-talitare, în mod evident irealizabil, şi programul cultural al acestei revolte iluminist-paşoptiste. Acesta avea, măcar parţial, unele şanse de realizare, în esenţă, vedeam în acest program - poate idealizat, poate supralicitat, poate trecut prin toate filtrele gândirii liberale moderne, dar în care credeam cu o fermitate absolută - idealul unei noi culturi române. în acelaşi timp liberale şi critice. Un „paşoptism" instinctiv, organic, aş spune, visceral mai întâi şi doar apoi teoretic. Simţeam, intuiam în primul rând, necesitatea reluării şi reformulării unor atitudini culturale tipice epocii paşoptiste, perfect adaptabile rezistenţei ideologice antitotalitare moderne. îmi imaginam o altă cultură română posttotalitară, liberă, independentă, originală şi solidă. Şi-mi dădeam seama că, aproape fără voie, repetam, reluam fie şi mental, o serie de gesturi şi acte paşoptiste tipice. Sistematizarea, fie şi schematică, a venit foarte târziu. Abia prin cele două articole-manifest din Sfera Politicii (60-61/1998). Dar bazele erau puse de mult. Şi încerc o mare
328
Adrian Marino
satisfacţie, fie şi la sfârşit, că pot dezvălui, fără nici un risc, o evoluţie şi o clarificare ideologică maturizată treptat, timp de decenii. Dar în mod consecvent şi cu o documentare tot mai bogată. Evident, o interpretare „paşoptistă" strict personală. Insă, după cum se va vedea, sper, din cele ce urmează, bine motivată şi articulată.
Plecam, mai întâi, de la ipoteza că regimul totalitar odată răsturnat (şi momentul 1989, cu toate echivocurile sale, despre care voi mai vorbi, mă confirmă din plin) ne aflam din nou, într-o situaţie tipic „paşoptistă". De a începe, de „a lua de la capăt", de a porni pe un nou drum. A fi, pe diferite planuri culturale, adevăraţi „pionieri", iniţiatori, inovatori, critici şi constructori în acelaşi timp. Căci dificultăţile erau imense. Infrastructura unei noi culturi române trebuia construită pe un teren nu numai gol, dar şi pârjolit de toate distrugerile totalitare. Fără nici un background, fără nici o tradiţie, fără nici un sprijin şi punct de rezistenţă. A construi pe un teren gol şi a vedea cum toate sforţările, oricât de bine intenţionate ar fi, cad iremediabil şi mereu în gol este o situaţie, fără exagerare spus, teribilă. Am trecut eu însumi prin astfel de stări sufleteşti. Şi dacă le-am rezistat, nici azi nu sunt sigur de adevărata explicaţie: semn de totală anormalitate sau de calităţi native deosebite? Ţinând seama de întregul complex de cauze şi contexte ale epocii, fără nici o ipocrizie fie spus, nu pot încă decide. Se va pronunţa, poate, „viitorul". Dintr-o altă perspectivă istorică, globală, mult mai obiectivă şi mai bine documentată.
Pasionat - nu cred că exagerez - de „studii literare", în sensul cel mai larg al cuvântului, eram preocupat, obsedat chiar, de dorinţa de a construi în acest domeniu. O noţiune destul de pretenţioasă, pe care ezit s-o pun sau nu între ghilimele. Căci ea echivala, în conştiinţa mea, cu elaborarea unor lucruri într-adevăr rezistente, durabile, puse pe baze cât mai solide. Detestam, încă de pe atunci - din instinct pot spune - cultura orală, de vorbărie goală şi efemeră, de „oratori, retori şi limbuţi", pe de o parte, improvizaţia, fuşereala publicistică, eseismul dubios, atât de frecvent, la noi, pe de alta. Mă exaspera, uneori, eterna cârpeală şi improvizaţie, care - oricât de inteligentă şi talentată ar fi fost - nu putea duce la realizarea unor lucrări solide, care să rămână în bibliotecă. îmi spuneam, că într-o cultură, încă subdezvoltată, o serie de „goluri" trebuie neapărat „umplute". O serie de pete albe eliminate. Este adevărat: raza mea de acţiune era foarte redusă. Dar orientarea generală, de a construi şi reconstrui după ravagiile comuniste, mi se părea o necesitate obiectivă, absolută. Astfel credeam după 1963 (şi chiar mai înainte, la Lăţeşti mai ales). La fel cred şi acum cu toată convingerea.
Cum nu puteam să mă manifest (după cum am explicat) decât în domeniul criticii, teoriei literare şi comparatismului, eram un partizan declarat, şi adesea polemic, al lucrărilor de referinţă, sintezelor ample, dacă se poate „enciclopedice", măcar în aceste domenii specializate. Evident, un mare succes n-am avut. Dar, cel puţin, mă opuneam - în felul meu - intuiţionismului în toate domeniile, improvizaţiilor şi superficialităţii, divagaţiilor eseistice. Eram convins, mai mult ca oricând, că este necesar (vorba lui Fustei de Coulanges) de un deceniu de analiză pentru o oră de sinteză. Că o cultură
Viaţa unui om singur 329
nu se face doar prin „culegeri" de cronici. Că ea are nevoie şi de lucrări, care să cuprindă „totalitatea" unui domeniu, soluţia generală a unei probleme, privirea de ansamblu a unor spaţii ale cunoaşterii. Vedeam „generalul" înaintea „particularului". Şi-mi spuneam că numai în acest mod, evident dificil, cultura română poate, într-adevăr, să evolueze. Chiar dacă astfel de mari construcţii şi scheme culturale vor fi înţelese doar de 500 sau 1 000 de cititori. Dar numai această „clasă intelectuală" asigură continuitatea, rezistenţa şi progresul culturii. Eram deci un „enciclopedist" convins, aş spune înnăscut, şi-mi spuneam mereu că o cultură română fără propriile lucrări de referinţă, fără izvoarele sale de înaltă şi sintetică documentare, este şi rămâne o biată cultură minoră. S-a spus, cred, de L. Blaga, că „un ardelean duce un gând până la capăt". O idee frumoasă şi fecundă. Dar constatam că, din acest punct de vedere, eram mult mai... „ardelean" (eu, moldovean, ieşean) decât mulţi „ardeleni" pursânge. Am dus până la capăt unele sinteze - în treacăt fie spus - primele din cultura română. Cu tenacitate şi metodă, cu „fişe", spre sarcasmul şi ironiile atâtor „confraţi".
A avea, pe de altă parte, un suflet şi un spirit „paşoptist", într-o cultură ca a noastră, încă minoră, provincială, în plină „copilărie", este, pe un plan strict personal, o adevărată calamitate. Eşti imediat izolat, boicotat, atacat. Visam o cultură română solidă, rezistentă, „originală" în felul său şi mă loveam doar de compilaţii, sincronizări mecanice, alinieri docile şi minore la ultima modă intelectuală. Mimetismul face şi azi, în continuare, ravagii. Ce sens are să discuţi şi chiar să elogiezi, la noi, „deconstructivismul" (legitim în alte zone culturale occidentale), când încă nu s-a construit mai nimic fundamental în cultura română ? Sau să ironizezi concepte ca „mare cultură", „mare cultură română", „cultură majoră", să faci elogiul superiorităţii „genului ludic" în cultură. Să debitezi enormităţi gazetăreşti de tipul „o cultură formată numai din enciclopedii şi impozante lucrări de referinţă ar fi, vai, destul de plictisitoare şi chiar «moartă»: ca un muzeu în care-ţi petreci toată viaţa în vârful picioarelor, ţinându-ţi respiraţia. Din respect, un respect mortal...". Adevărat document de epocă, de inepţie, superficialitate gazetărească şi aroganţă de semidoct, acest text trebuie reţinut ca un grav simptom al epocii (Adevărul literar şi artistic, 16 martie 1999). Gazetarul român vrea... „geniu ludic" şi se plictiseşte prin biblioteci şi muzee. O mentalitate dominantă, într-adevăr, dar care ne trimite - şi în cultură - la coada Europei. Un motiv în plus de a rămâne postum cu această Viaţă. Povestea construcţiei unei alte mentalităţi culturale, în total contratimp istoric. Povestea vieţii intelectuale a unui om singur, care crede în intransigenţă în muncă şi studiu organizat, în continuitate şi tenacitate constructivă. Valori total desconsiderate de gazetăraşii culturali actuali, care domină în presă, la TV, în media. Nu am nimic comun cu această specie detestabilă. Dar singurătatea mea morală avea şi alte rădăcini mult mai adânci.
Eram în conflict permanent (uneori declarat) şi cu eclipsa totală a spiritului critic, după lunga perioadă, profund represivă, de dogmatism totalitar marxist--comunist. Spiritul meu raţionalist, de „iluminist" tardiv, se revendica - simbolic vorbind - nu de la rezoluţiile CC al PCR, ci de la învăţătură firească
330
Adrian Marino
spre surparea superstiţiei norodului, traducere prelucrare a lui G. Şincai (I.H. Helmuth). Consideram întreg marxism-leninismul-ceauşist doar o funestă „superstiţie" politico-ideologică, o calamitate antiraţionalistă catastrofală. Eram absolut convins, împreună cu Max Horkheimer, că „declinul raţiunii şi declinul individului sunt identice". Credeam în libertatea spiritului critic, în libertatea creaţiei pe toate planurile. Voiam să mă manifest într-o cultură română critică şi liberă. Cultura este o întreprindere individuală, nedirijată, nebirocratizată, neîncadrată oficial. Şi-mi spuneam că Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu - cu toate insuficienţele sale - rămâne în continuare, măcar prin temă şi prin titlu, o carte de referinţă. Pentru toate spiritele antidogmatice, antitotaliatre, anticaptive, ale culturii române. Eram mai convins ca niciodată că iluminismul a fost (cât a fost) prima revoluţie spirituală efectivă, autentică a culturii române, că junimismul, atât de conservator pe multe laturi, rămâne încă marele patron spiritual al spiritului critic românesc. Şi mă indigna pur şi simplu confiscarea mediocră, provincială, conformistă, a unui titlu ilustru precum Convorbiri literare. Conţinutul său actual nu are nici o legătură, dar absolut nici una, cu spiritul junimist originar.
Din aceste motive, starea mea de spirit - recunosc: aproape mereu refulată, reprimată, autocenzurată - era de permanentă critică, rebeliune, contestare ascunsă. întreaga mea atitudine trăda neaderenţă, neintegrarea, neadaptarea la noua realitate. Fapt ce se simţea imediat. Nu este chiar lipsit de interes de reamintit că noţiunea de contestation se întâlneşte încă la Marmontel (Memoires..., Paris, 1804, IV, p. 103, cea de dissidents, de cel puţin două ori la Villemin, Cours de litterature frangaise... Bruxelles, 1840, IV, p. 48; V, p. 98). Nu este însă vorba de nici o „erudiţie", nici de cercetări speciale, în cazul de faţă, în acest domeniu. Doar de a menţiona tradiţia şi mai ales filiaţia unor concepte de la care mă revendicam cu tărie. Că epoca actuală le-a redescoperit, în mod independent şi foarte oportun, nimic mai adevărat. Doar că pentru mine aceste concepte, de fapt, „vechi", „descoperite" prin lecturi personale, mult anterioare perioadei pe care o trăiam, mă confirmau şi mă consolidau ideologic. Simţeam că stăteam pe un pământ tare, incontestabil. Şi că întreaga gândire criticisto-liberală occidentală nu putea decât să justifice contestarea mea radicală a sistemului cultural ceauşist, cu care mă aflam într-un permanent conflict latent. Descopeream atunci şi un alt mare adevăr al luptei ideologice: numai radicalizarea unei idei îi asigură rezistenţă, puritate şi combativitate. De cel puţin două ori am rezistat unor mari presiuni de a mă alinia, în scris, poziţiilor oficiale. O dată, un refuz net de colaborare la un Omagiu Ceauşescu. Şi nu puteam fi strâns cu uşa. Cel ce mă „presa" era, în definitiv, binevoitor (N.P.). îmi semna buletinele vamale ale textelor expediate în străinătate fără să le citească. Dar era în sistem şi executa, vrând-nevrând, ordine. Servitute de care am fost scutit pe întreaga durată a regimului comunist. Din aceleaşi motive eram sincer solidar cu întreaga tendinţă critică actuală a revizuirilor ierarhiilor literaturii epocii ceauşiste. Oricât de simpatici sau nu îmi erau animatorii acestei iniţiative bine-venite.
Viata unui om singur
331
în acelaşi mod se explică şi repulsia mea totală şi definitivă pentru orice formă de cultură şi integrare culturală oficială. N-am crezut niciodată în ea şi, pe cât posibil, am „sabotat-o" în mod constant. Detest orice formă de cultură oficială. Prin definiţie festivistă, dirijată, dogmatică, egalitaristă, cu ierarhii fixe, sinecuriste, care suprimă libertatea de gândire, creaţie şi orice manifestare a spiritului critic. Am trecut de câteva ori prin momente dificile. Unul dintre ele chiar penibil. Am refuzat, mai întâi, orice consacrare „academică". A venit la mine, de două ori, Ştefan Augustin Doinaş, în perioada preşedinţiei Academiei române de către un domn, pentru mine un oarecare Drăgănescu. Sub preşedinţia lui Eugen Simion, presiunile au fost şi mai mari. Telefoane de la PNŢCD (G. Ţepelea şi N. Ionescu-Galbeni), trei-patru intervenţii prin N. Breban. Chiar dacă Academia are şi câţiva oameni de valoare (vorbesc exclusiv de secţia literară-umanistă, singura pe care o cunosc), tradiţia şi modelul său au fost şi au rămas sovietice. în plus, tot felul de vechi nomenclaturişti şi cronicari sportivi (Fănuş Neagu), vechi şi noi mediocrităţi istorice, autori de extrase, formau majoritatea. Numai din Cluj, vreo cinci elevi ai oficialului ceauşist Ştefan Pascu etc. Intervenea o idiosincrazie în acelaşi timp cultural-ideologică şi civică. Un mediu în care, categoric, nu aveam ce căuta. Nu-mi fac nici un merit special. Pur şi simplu m-aş fi sufocat în această atmosferă, pentru mine, irespirabilă.
Momentul cel mai dificil şi mai penibil a fost însă refuzul meu de a deveni... ambasador. M-a sunat seara târziu, pe la sfârşitul lui august 1997, după orele 23.30, „Cotrocenii". Am crezut, la început, că este vorba de o farsă. Dar nu. Era chiar Preşedintele Emil Constantinescu în persoană. M-am declarat onorat (ceea ce nu minţeam). Am invocat însă motive de vârstă, sănătate şi necesitatea absolută de a termina unele lucrări. Mi-am cerut scuze publice şi într-un articol „Pentru Emil Constantinescu" (Cotidianul, VII, 4 septembrie 1997). Sigur că n-am convins pe preşedinte, care într-o declaraţie, tot din Cotidianul (VII, 22 decembrie 1997) face o aluzie foarte limpede: „Am făcut apel la intelectualii acestei ţări, dar ei au preferat satisfacţiile creaţiei unei scurte pauze, în care trebuiau să schimbe complet şi radical imaginea României în lume". Regret profund că l-am dezamăgit şi atacurile la care este supus - deosebit de violente din partea unei Ileana Mălăncioiu (caz psihanalitic) sau Mircea Mihăieş - nu-mi inspiră decât uimire şi chiar dezgust. Nici acum nu-mi explic această virulentă ostilitate a unei bune părţi a intelectualităţii actuale. Dar, pe de altă parte, după decenii de gulag, interdicţie, cenzură, cred că aveam nu mai puţin dreptul la o „realizare", să-i spunem, independentă şi fără obligaţii publice.
De altfel, eram în rebeliune deschisă, practic vorbind, pe toate fronturile. Ceea ce mă indigna, până la repulsie, era psihologia scriitorului oficial, al cărui prototip inegalabil rămâne Eugen Simion. Un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un imens defect: parvenirea socială cu orice preţ. N-o să-i schiţez acum nici biografia, nici traseul cultural actual. Dar, cel puţin, un Vădim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuşi parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil, pretins „apolitic". Pe mine - în speranţa
332
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
333
captării - încă mă mai menajează. Dar la Braşov, la un colocviu, el a atacat dur (iunie 1998) pe Matei Călinescu şi pe N. Balotă, de la înălţimea supremei sale autorităţi „academice". Un perfect bluf al culturii oficiale de tip ceauşist.
Mă revoltau, în mod deosebit, două note foarte specifice ale acestui tip de „scriitor oficial". Revoluţia culturală ceauşistă a introdus omogenizarea, nivelarea, depersonalizarea, egalizarea tuturor valorilor. Orice ierarhie reală era desfiinţată. Dan Cristea, Cornel Regman (tip odios, citat abundent de M. Niţescu), Alex. Ştefănescu etc. sunt toţi „critici", chiar „critici mari". Un obtuz comunist, iliescian declarat, militant, după 1985, ca Valeriu Cristea, este declarat la moartea sa recentă „un mare om al timpului nostru, un neuitat scriitor şi critic" {România Literară, 12/1999). Fiindcă stimez, de fapt, pe autorul acestor rânduri penibile, nu-i mai dau numele. Dar opinia sa este tipică pentru ambianţa de complicitate şi solidarizare a scriitorilor regimului ceauşist cu exponenţii ierarhiei oficializate. Dar ce se poate crede despre o enormitate ca aceasta: Livius Ciocârlie (aţi citit bine: Livius Ciocârlie) este... „unul din cei mai importanţi scriitori de azi" (Gheorghe Grigurcu, în România Literară, 16/1999)? De unde a doua notă dezgustătoare : nomenclaturistul cultural este, prin definiţie, un profitor, un sinecurist, un vânător de poziţii oficiale, gras plătite, obsedat de „pensii" de stat (România liberă, 14 noiembrie 1997), de „premii" şi cât mai multe posibil. Ştiu bine că pentru această categorie eram un personaj insuportabil. O oaie neagră, râioasă, uneori periculoasă. Dar mi-am asumat până la capăt acest statut şi nu cedam. Că o astfel de atitudine mă „costa", uneori foarte mult, este cu totul altă poveste.
Termenul cultură alternativă l-am folosit abia după 1989, în unul sau două articole, şi mai ales într-un text organizat, programatic, de cvasimanifest, publicat tardiv, scris în 1995 (Politică şi cultură, Editura Polirom, Iaşi, 1996, pp. 256-294). Cred că traduce destul de bine poziţia mea exactă faţă de cultura oficială pe care o respingeam. Cultură alternativă, antitotalitară totuşi, deoarece nu respecta nici unul dintre „canoanele" şi directivele culturii oficiale. Şi nu cultiva nici ierarhiile şi valorile sale. Nu este vorba, propriu-zis, de o „contracultură", de contestaţie directă, permanentă, de rezistenţă deschisă. Ci, în acelaşi timp, de ceva mai mult şi de ceva mai puţin. Mai mult, fiindcă ea oferea o soluţie constructivă, efectiv alternativă, la catastrofa culturală ceauşisto-comunistă. Punea sau cel puţin avea intenţia să pună" ceva în loc. Să substituie „oficialitatea" depersonalizată, prin diferenţiere şi independenţă, impostura prin activităţi culturale autentice. Improvizaţia, prin construcţii pe cât posibil solide. Era totuşi, mai puţin, mult mai puţin, decât o contestare directă adevărată, uşor de suprimat încă în faşă. Mi se părea singura soluţie posibilă, pozitivă, constructivă, în condiţiile date. O poziţie „medie", ce poate să pară când de „cedare", de „capitulare", când de consecvenţă şi continuitate într-o epocă mai mult decât dificilă.
Poate că dacă aş fi fost integrat „vieţii literare", aş fi fost contaminat şi eu de unele exaltări şi eroisme lirice, efemere, de moment şi total ineficiente. Dar cum trăiam aproape complet izolat - şi încă în provincie - constatam că unele rezultate onorabile pot fi obţinute chiar şi în aceste condiţii.
Bineînţeles, deloc recunoscute. Şi, din nou, ambiguitatea fundamentală: un succes de scandal, un ecou deosebit ar fi atras „atenţia" - extrem de periculoasă - asupra mea. în situaţia dată, treceam drept doar un fel de om de cultură marginal, un „erudit" obscur, un autor de mâna a doua, a treia, total ignorat sau bagatelizat de pretinsa „critică de autoritate". Lucrările mele de sinteză depăşeau nivelul său de competenţă. Cărţile străine, practic necunoscute în ţară, cu atât mai mult. Să fie atacate, faptul nu era posibil. Să fie elogiate şi mai puţin. Şi astfel, la adăpostul - de fapt, al unui dublu sau chiar triplu anonimat (provincial, erudit, editat în limbi străine) -am supravieţuit onorabil şi obscur, fără nici un fel de texte de regretat. Pentru epoca respectivă, păstrând toate proporţiile, nu era deloc puţin lucru. Mai ales când observ că atâţia critici şi scriitori, memorialişti, agitaţi de o apăsătoare mauvaise conscience (în ipoteza bună) şi de teama de compromitere publică iremediabilă (în ipoteza negativă, cea mai curentă) îşi toarnă, azi, cenuşă pe cap. Iar lichelismele securiste patente ale unui Ion Caraion, de pildă, sunt chiar scuzate prin anii săi anteriori de... gulag. Parcă şi eu am făcut vreo... 14? Dar nu public nici jurnale, nici memorii. Nu mă proclam nici „rezistent", nici „exilat interior". Şi mă „felicit" tot mai mult că nu sunt nici măcar „scriitor". Că n-am, mai bine spus, mentalitate literară: egolatră, narcisistă, exhibiţionistă. Tot ce văd şi citesc azi prin presa literară mă convinge definitiv că n-am nimic de a face cu „literatura". Cel puţin în forma practicată la noi. înainte şi după 1989.
Dar la noţiunea de cultură alternativă nu renunţ şi din mai multe motive. Mai întâi, ea exprimă, de fapt, idealul salutar al unei „culturi medii". înţeleg prin acest tip de cultură, cadrele medii, de nivel şi calificare cât mai înalt posibil, care fac, în occident, adevărata tărie de nezdruncinat a marilor culturi. încă din perioada CREL (am mai spus-o, capitolul 16), mi-am dat seama de lacuna esenţială a culturii româneşti: lipsesc buni redactori, poligloţi, buni traducători, buni editori de texte, buni specialişti într-un domeniu precis, fie şi foarte limitat. Adevărata criză a culturii româneşti moderne este că o mie de inşi (cifră simbolică) trebuie să facă „de toate": şi cultură şi literatură şi politică şi publicistică şi administraţie culturală şi multe altele în acelaşi timp. De unde o improvizare şi o cârpeală permanentă. Admit, uneori reuşită, chiar excelentă. Improvizaţie totuşi, care nu poate să reziste. Ceea ce se vedea de altfel foarte repede. Sunt deci un partizan declarat al cadrelor medii superioare, al specialistului într-un domeniu precis, al „alternativei medii" generalizate, opusă personalităţii „unice", exorbitante, străine sau nu. Evident, nimeni nu gândea în acest mod. Mă găseam deci din nou singur. Şi fără nici o posibilitate de a-mi populariza şi apăra punctul de vedere. Un om singur gândea, pe cont propriu, cum ar trebui să fie cultura română. O temă care de fapt nu interesa pe nimeni cu adevărat.
Dar cultura „alternativă" sau „medie" mai înseamnă şi altceva. Şi situaţia de după 1989, când studiile publicistice oficiale s-au prăbuşit, îmi dovedea că „himera", „utopia" pot deveni totuşi realităţi. Partizan declarat al descentralizării administrative - temă ce va reveni - eram la fel de convins şi de necesitatea descentralizării culturale. Din care cauză, am început să sprijin,
334
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
335
cu toată simpatia, o serie de reviste provinciale, de bun nivel. Reprezentau în acelaşi timp iniţiative particulare, în orice caz neoficiale, independente şi, în felul lor, mai mult sau mai puţin competitive cu revistele culturale centrale. Bineînţeles, că nu puteam colabora la toate. Dar câteva au făcut apel la mine şi în măsura posibilului am căutat şi am putut chiar să le ajut. Evident, un rol important au avut şi relaţiile personale: Corneliu Ştefan, combinaţie reuşită de om de afaceri, patron de ziar şi istoric literar (Carnet literar, Buzău, lunar de bun nivel), Mozaicul craiovean (Constantin M. Popa, N. Marinescu, comentatorii şi editorii mei), ieşeanul C. Pricop şi suceveanul C. Severin, cu a lor iminentă revistă Accente (Suceava, care şi-au adus aminte de mine, mi-au telefonat etc). Să nu uit nici Astra braşoveană (A.I. Brumaru) interesată efectiv de cărţile mele. Acest policentrism de penumbră (încă) este cel mai bun antidot împotriva centralizării şi nivelării culturale. O cultură medie românească eflorescentă în cât mai multe centre locale. Lista este incompletă: Orizont, Paralela 45, Interval, Euphorion. Aurora, Vatra şi Familia erau totuşi de alt tip. Nu am, bineînţeles, o evidenţă completă. Dar simt că în această zonă începe să bată un nou puls al culturii române. Oricum ar fi, monopolul publicaţiilor centrale mediocre sau chiar proaste a fost spart. Din sectorul poştal 5 al Clujului, singurul abonat al României Literare sunt... eu. Mai era şi Ion Pop, dar - deşi colaborator - a renunţat. Evident, din motive financiare. Realizam, în felul acesta, un mic paradox: „singur" la centru, nu însă şi la „periferie".
Toate acestea sunt riguros adevărate, dar în final, o ierarhizare a cauzelor se impune. Şi nu văd, în ultimă analiză - cu toată răceala de care încerc să fiu capabil -, decât două motive de despărţire radicală, definitivă si plină de riscuri de tipul de cultură dominant în România epocii mele. Si una si alta din cauze, bineînţeles (cu nu puţine nuanţe), active şi predominante şi înainte şi după 1989.
Nu mă regăseam, în primul rând, în ceea ce am numit Cultură doar de poeţi şi publicişti (Politică şi cultură, pp. 320-326). Mă simţeam sufocat de valuri-valuri de „poezie", de un diluviu de plachete, volume de versuri, reviste de „poezie" şi de „publicistică", diletantă, improvizată, incontinentă şi fără nici o substanţă. Uneori îmi spuneam că... Orfeu a fost, într-adevăr, „trac". Că „românul s-a născut poet" nu mai aveam nici o îndoială. Eram invadat până la saturaţie de tot felul de volume de „poezii". Şi când cineva mi-a spus - după o statistică empirică, dar credibilă - că în România anului trecut (1998) au apărut 5 000-6 000 de „volume" de versuri, mi-am spus că situaţia este, într-adevăr, gravă. Că „ideea", studiul organizat, documentarea sistematică şi riguroasă nu mai au nici o şansă în cultura română.
Aş vrea să mă fac foarte bine înţeles: ar fi absurd, din partea mea, să neg existenţa şi excelenţa poeziei ca formă de expresie estetică. Altceva mă obseda şi mă exaspera: pretenţia, direct sau indirect exprimată, că poezia este supremul mijloc de expresie literară şi că studiile riguroase, sistematice, erudite, enciclopedice sunt activităţi inferioare. Tratate cu suficienţă, dispreţ, în cel mai bun caz cu indiferenţă. Sau, altfel exprimat, mă irita, aproape până la demoralizare, dezechilibrul evident, strident, dintre aceste
două tipuri de activităţi culturale. Fiecare cu justificarea şi logica sa specifică. Fiecare cu funcţia sa bine determinată şi indispensabilă într-o cultură română într-adevăr dezvoltată, solidă, „majoră".
Nu mă regăseam, mă simţeam chiar străin, în această lume de „poeţi". De fapt, versificatori, care continuau tradiţionala Jale" românească, eternul „cântat din frunză", „doina" plurimilenară cântată din fluier lângă o „turmă de mioare". Pentru mine era o dovadă evidentă a persistenţei fondului profund arhaic, primitiv, „premodern" (cu o formulă eufemistică) a României tradiţionale. Deci, la antipodul întregii mele viziuni despre „România viitoare" şi a culturii sale. Nu o poezie spontană şi naturală ne lipsea, ci o cultură solidă şi bine organizată. Ce se poate aştepta de la un popor iremediabil contemplativ, liric, pasiv şi plângăreţ? Nimic ferm, constructiv, rezistent, integrat societăţii moderne globale. Dar nu numai atât. Eram invadat de zeci de volume de „poezie", scrise de cunoscuţi şi necunoscuţi, care nu aveau decât un singur scop: să scriu despre ei, să fie puşi în valoare, să obţină „succes". Omeneşte vorbind, înţeleg şi această stare de spirit. Dar nu o dată aceşti poeţi, fundamental egocentrici şi narcisişti, deveneau agresivi, obraznici, aroganţi. Se credeau genii inaccesibile. Stele unice pe firmamentul poeziei naţionale şi mondiale. N-a declarat Adrian Păunescu, de pildă, că avem... „cea mai bună poezie din lume"? Şi câţi poeţi români n-au luat, de la... Bucureşti, de la Uniune... premiul Nobel? Această megalomanie poetică, mai ales, îmi devenise insuportabilă. Ca şi oportunismul şi sinecurismul funciar, camuflat în „apolitism" şi „apărarea esteticului" al acestei categorii parazitare. Şi nu ştiam cum să-mi refulez mai bine totala idiosincrazie. Şi, de multe ori, nu reuşeam. De unde antipatii durabile, adesea veninoase. Fudulia poeţilor epocii ceauşiste îmi era, mai ales, pur şi simplu odioasă. Suficienţa şi obrăznicia unui Marin Sorescu, unui Nichita Danilov, a unui oarecare Horia Zilieru între mulţi alţii, era fără egal. N-aveam nici o legătură cu această specie. Şi nu stabilesc nici o ierarhie de valoare. Ceea ce vreau să subliniez este doar o deosebire fundamentată de structură şi de limbaj.
în aceeaşi situaţie mă aflam şi faţă de publicistul daco-român, în varianta Rică Venturiano trecut prin şcoli de partid. La fel de arogant şi egolatru, de impertinent şi suficient. Câteva note specifice îl caracterizau şi mi-1 făceau la fel de antipatic. Bineînţeles, reacţia era reciprocă. Dar, în acest insectar colecţionez „exemplarele" mele. Detestam, în primul rând - şi precizez, din nou, cu toată claritatea: nu mă ocup decât de publicistul literar, cronicar, recenzent etc. - spiritul său de eternă improvizaţie, fuşereală, cultul superiorităţii indiscutabile şi inalterabile a „impresiei". Când cultura mediatică a devenit dominantă, după 1989, am fost invadaţi de un adevărat torent de „mese rotunde", talk-show-uri, interviuri. în cazul Alecu Paleologu pipa este obligatorie. Evident, reveneam la o altă rotire a spiralei, la stadiul culturii orale tradiţionale. Orice s-ar spune, minore, inferioare. In loc de fluier, microfonul şi prim-planul imaginii televizate. Două defecte mi se păreau intolerabile'şi esenţiale: cultul fragmentului şi literaturizarea. Obsesia frazelor bine întoarse, a butadelor, paradoxurilor. într-o discontinuitate totală, ridicată la stil cultural predominant şi canonic.
336
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
337
Am atins chiar punctul nevralgic. Lipsa tradiţiei culturii specializate, indiferenţa şi chiar dispreţul pentru ideea de sistem, construcţie, sinteză, erudiţie, enciclopedism cultural, specializare precisă. în mod evident, o cultură de poeţi şi publicişti nu putea asimila - de a o cultiva nici nu putea fi vorba - lucrările teoretice şi sistematice, de referinţă şi documentare riguroasă. De unde, o totală contradicţie şi inadecvare, un antagonism şi o antipatie reciprocă. Faptul că G. Pruteanu a reţinut, totuşi, acest efort '-despre care ştiam, am mai spus-o de zeci de ori - că nu poate să cadă decât în gol (Dilema, VI, 29 mai - 4 iunie 1998), îl ridică mult în ochii mei. Oricâte ar mai face sau n-ar mai face. Regret, în orice caz, suprimarea amuzantei şi instructivei sale cronici de la TV. N-aveam nici o afinitate cu această publicistică descusută, diletantă, prolixă, mai totdeauna ilizibilă. Cine va mai citi vreodată lungile şi haoticile „cronici" ale lui Gheorghe Grigurcu, de pildă ? Sau pe Sami Damian, parcă şi mai prolix şi mai confuz ? Să zicem că este un hobby personal, o manie ca oricare alta. Dar când observam că acest tip de cronicar - zis de „autoritate" - pretindea să fixeze definitiv opinia critică despre o carte sau despre un autor, opuneam un veto mental categoric. Şi apoi despre ce scară de valori, fie şi de o minimă obiectivitate, se poate vorbi într-o literatură unde apar mii, repet mii de volume pe an, în special de versuri? Unde vrei şi unde nu vrei? în cele mai neprevăzute localităţi şi la cele mai obscure şi improvizate pseudoedituri provinciale? Mă repet, în mod voit: nu stabilesc nici o ierarhie. Subliniez doar o incompatibilitate radicală de structură culturală şi dreptul la diferenţiere. Nimic mai mult.
Problema diferenţierii, alterităţii, disocierii în cultură, până la individualizarea totală - capitală din punctul meu de vedere, atât personal, cât şi teoretic - mi s-a pus şi în alte momente. Mai puţin importante, mai puţin semnificative. De reţinut totuşi pentru reconstituirea, cât mai complet posibilă, a unui traseu spiritual, cu vocaţia disocierii, separării şi chiar a izolării culturale intrată în sânge.
Aş începe, cu un mic episod, care - obsesiv - a devenit la distanţă de o jumătate de secol, subiect de „istorie literară": polemica din jurul „crizis-mului" (1946-1947). A fost atinsă de Ana Selejan (Trădarea intelectualilor, Sibiu, 1991, I) şi de Sanda Cordoş (Apostrof, X, 2, 3, 4, 1999). în esenţă, cei ce denunţau criza culturii române, sub presiunea şi agresiunea, tot mai brutală, a ideologiei comuniste, încă din 1946-1947,'aveau dreptate. Doar că, pe atunci - după cum am recunoscut - trăiam mult prea abstract, prea „apolitic", prea „estetizant". Şi, în definitiv, total izolat şi străin, atât de sensul ideologico-politic, cât mai ales de animatorii acestei polemici. Mi se părea (greşit în parte) că totul nu era decât o reluare a vestitelor teze spengleriene despre „agonia occidentului", ale lui P. Valery, J. Benda şi alţii. In plus, intervenea şi un factor subiectiv, extrem de important: nu aveam pur şi simplu sentimentul personal al „crizei culturii", într-o perioadă în care scrisesem totuşi Viaţa lui Alexandru Macedonski. Nu mi se părea, orice s-ar spune, că acest text este un fenomen de „criză". Dimpotrivă. Ca şi alte articole şi studii din acea perioadă. Dovadă că această Viaţă a „rezistat".
Mai mult decât atât. îmi erau fundamental antipatici unii apărători ai libertăţii culturii române, pentru care nu făcuseră, de fapt, până atunci cel puţin, nimic. Printre ei, mai ales, Ion Caraion, în care simţeam, intuiam instinctiv, licheaua perversă de mai târziu (mă refer în mod explicit la demonstraţiile Doina Jela, Această dragoste care ne leagă (Bucureşti, Humanitas, 1998, pp. 146-177) şi la Dosar Ion Caraion (România Literară, 13-14, 7-13 aprilie 1999). în această stare de spirit, am scris articolul polemic împotriva acestui personaj („Criza omului", în Naţiunea, 13 ianuarie 1947). Strict ideologic vorbind, din perspectiva mea actuală radicalizată, îl pot regreta, în parte. Şi contextul istoric era diferit. Dar pe atunci, repet, eram încă destul de confuz ideologic, deşi conflictul cu G. Călinescu se declarase (capitolul 6).
Eram nu numai imun, dar şi spontan ostil oricărui spirit de ceată, de grupare culturală, care - prin număr, coeziune şi agresivitate - urmărea să-şi impună propriul punct de vedere. Şi, mai ales, ierarhia sa valorică. Un al doilea antagonism notabil. încă din perioada episodului Preocupărilor universitare, o revistă studenţească, din ultima fază a regimului antonescian, am simţit în mod neplăcut, metodele şi mentalitatea „Cercului de la Sibiu". Că manifestul său prolovinescian este excelent. Că unii din membrii săi sunt scriitori de valoare nu contest câtuşi de puţin. Dar îmi amintesc şi de aroganţa şi suficienţa unui oarecare „semnatar" al „manifestului", Hossu, care n-a produs în definitiv nimic, în planul culturii. După eliberare, în 1963, când am reintrat treptat în circuitul cultural, am observat de mai multe ori pretenţiile exclusiviste ale acestui grup, foarte inegal, dar solidar şi eficient în multe redacţii literare. Cred că intervenea, în sensul bun şi rău al cuvântului, şi regionalismul şi provincialismul ardelean al acestor scriitori. Că Ştefan Âugustin Doinaş, să spunem, este un scriitor cultivat şi de valoare, nu neg. Dar lipsa sa de simţ al proporţiilor - tendinţa exorbitantă de a trece pe lista Convenţiei înaintea lui C. Coposu - era pur şi simplu ridicolă. Şi de ce trebuia să fie, cu mine, arogant nu mai înţeleg. Fiindcă a fost propus la... premiul Nobel? Fără să-1 întreb, îmi spune că el va scrie pe aceeaşi temă o carte mai bună decât Modern, Modernism, Modernitate (1969). A făcut-o? Mă îndoiesc. Şi apoi stilul de Dicţionar de idei literare al cărţii mele era foarte deosebit de eseismul „Cercului de la Sibiu", specializat în noţiuni vagi („baladescul", de pildă).
Am urmat fiecare trasee diferite. Nu l-am contestat niciodată. N-am scris, mai ales, despre el, în nici o împrejurare. Nu din ostilitate, ci pur şi simplu fiindcă (greşit sau nu din partea mea) cărţile sale nu mă interesau. Aveam în definitiv şi eu dreptul la „subiectivitatea" mea. Evident, devenisem tot mai antipatic. S-a întâmplat ca aceeaşi editură craioveană Aius să ne editeze în acelaşi timp. Dar, de ce, fără să-1 fi întrebat, a ţinut să-mi precizeze, sub un pretext pueril, că nu va veni la lansarea antologiei Revenirea în Europa (1996)? Se simţea de la o poştă ostilitatea şi chiar invidia. Am fost, atât în ţară, cât şi în străinătate, cel puţin la fel de productiv ca oricare dintre membrii „Cercului". Despre Ion Negoiţescu am scris cu multă simpatie şi, cred, înţelegere, chiar în această autobiografie (capitolul 15). N-am deci a-mi reproşa nici un act de ostilitate. Poate doar, în general
338
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
339
vorbind, indiferenţa şi independenţa de spirit. Ceea ce „viaţa literară" nu-ţi iartă niciodată.
A treia confruntare de acest tip a fost şi a rămas, până azi, şi cea mai periculoasă, după antagonismul, inevitabil şi de lungă durată, evocat anterior, cu nomenclatura culturală oficială. De fapt, tot despre o „nomenclatură" este vorba. Dar de un alt gen şi cu o „filozofie" mult mai periculoasă, mai ales după 1989, când ideologia de „dreapta" se manifesta tot mai agresiv. Este vorba de profunda antipatie pe care mi-am atras-o din partea „grupului de la Păltiniş", după ciclul de articole din 22. „Dosarul Constantin Noica" (din 1992, reluat cu titlul schimbat, „Cazul Constantin Noica", în Politică şi cultură, Iaşi, Polirom, 1996. pp. 78-103). Era prima analiză serioasă a relaţiilor filozofului nostru cu regimul comunist. Un act de cunoaştere, în esenţă. Considerat de unii fanatici drept o profanare, o demistificare intolerabilă. Despre legăturile mele personale cu C. Noica n-am intenţia să revin. Un amestec de atracţie şi respingere, de ambiguitate esenţială, în orice caz, cu momente tipice epocii. După 1989, au ieşit cu putere la lumină toate tendinţele negative ale acestei „şcoli". Cei puţin în interpretarea discipolilor săi cei mai fideli, devenită pe parcurs o adevărată „troică": Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici. Nu este vorba, în cele ce urmează, de valoarea lor intrinsecă (după mine mult exagerată), ci de tendinţele acestei „şcoli", tot mai evidente şi mai negative, după 1991. In ce sens?
„Cazul" Noica, transformat în mit charismatic, guru suprem, izvor unic de înţelepciune, Căpitanul filozofic al „naţiunii" etc, a dus la reapariţia imaginii filozofului-oracol, care dă sentinţe definitive şi sentinţe cu valoare de dogmă, emite adevăruri unice, inatacabile, decide în toate problemele cruciale. Rolul acesta şi 1-a asumat G. Liiceanu, ajutat de TV, unde apare alături de E.M. Cioran, care-i transmite, într-un fel, făclia olimpică a supremei înţelepciuni româneşti (O mică paranteză - metoda se practică - un mărunt măscărici verbal ieşean, „geniu ludic", Luca Piţu, şi-a publicat poza alături de acelaşi E.M. Cioran). Ajutat de o poziţie importantă, Editura Humanitas (fosta „Editură Politică") şi de Dilema, condusă de Andrei Pleşu (scoasă cu banii regimului Iliescu), care are şi vocaţia irezistibilă a puterii politice directe, s-a ajuns la refacerea mitului autorităţii spirituale unice, definitive şi imperative. G. Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său Apel la lichele, supremul manual de etică civică etc. O astfel de mentalitate, transformată în monopol cultural, este plină de implicaţii nocive. In esenţă - pentru a rezuma rapid întreaga şi profunda divergenţă - mă loveam de trei obstacole, după mine, capitale. Spun „după mine", fiindcă mă priveau, în primul rând, în mod direct. In realitate era vorba de poziţii filozofice şi ideologice generale şi chiar universale, foarte bine ilustrate de întreaga gândire a umanităţii.
Observam, mai întâi, cum mitul filozofului charismatic nu are un adversar mai redutabil şi mai detestabil, în acelaşi timp, decât spiritul critic. A analiza „critic" - şi nimic mai mult - cazul C. Noica, Nae Ionescu etc. şi, în general, întreaga „generaţie bombastică" (G. Călinescu) devine o adevărată blasfemie. In mod inevitabil, o atmosferă de iraţionalism intolerabil tinde să devină dominantă. Cu urmări catastrofale. Deci, după cinci decenii de dogmatism,
cenzură ideologică şi represiune culturală comunistă, reapare, la polul opus, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi respingere a discuţiei libere. Cu siguranţă sunt şi mari diferenţe De rază de acţiune - inevitabil mult mai limitată - de calitatea limbajului şi a noţiunilor invocate, de intelectualitatea indiscutabilă a unor exponenţi ai noii culturi, pe care n-am ezitat s-o definesc, încă din 1992, de „dreapta" (Pentru Europa, Iaşi, Editura Polirom, 1995, pp. 141-154). Căci totul, până la urmă, se rezumă la reactualizarea ideologiei de dreapta dintre cele două războaie. Doar altfel „coafată", reluată într-o nouă formă.
Travestirea conceptelor de „fiinţă" şi „ontologie" este elocventă pentru mistificarea ce se produce sub ochii noştri. „Fiinţa" este, prin definiţie, atât de polisemantică, încât devine practic de nedefinit în termeni obiectivi. Se transformă într-un fetiş mistic, într-o dogmă absolută. Trec peste voga mistică, eliadistă sau nu, cu sau fără N. Steinhardt, explicabilă în bună parte şi prin ateismul grobian marxist anterior. Deci, în interpretarea Noica, „fiinţa" devine, pe nesimţite, „fiinţă naţională". De unde provin toate celelalte noţiuni-fetiş: specificitate, etnicitate, organicitate, izolaţionism etc. După care urmează antioccidentalismul, antidemocraţia şi celelalte. „Omul ontologic" este noua definiţie a omului antioccidental, antiamerican în primul rând. Extremismul nu este departe. Am combătut „noua" concepţie („Prejudecăţi despre «omul occidental»", în România Literară, 44, 4-10 noiembrie 1998). Dar în afară de câteva telefoane de felicitare (Gabriel Andreescu, de pildă) nimeni, dar absolut nimeni dintre liberalii noştri, nu mi-a luat apărarea. Fie că nu sunt „politolog" brevetat. Fie că n-am scris despre ei. Fie că au cărţi de predat la... Humanitas etc. etc. Oricum ar fi, mi-am dat seama, încă o dată, cât de izolat şi de singur sunt. Şi cât de dominantă este, în lumea culturală medie, mentalitatea iraţionalistă şi antioccidentală.
Evident, între „manifestele" mele neopaşoptiste şi confreria iniţiatică de tip Păltiniş nu era — şi nici nu putea exista - nici o legătură. Mai mult: eram profund detestat. Deoarece contestam, direct sau indirect, întreaga atitudine intelectuală a acestui grup: dreptul de a fixa definitiv opinia, de a stabili unica ierarhie acceptabilă a valorilor, de a se considera instanţă culturală supremă. Adevărat grup de presiune culturală. Şi ura iraţională s-a dezlănţuit când, invitat la o şedinţă a grupului GDS în care fusesem cooptat, fără să fi făcut de altfel vreo cerere (am primit chiar şi o adresă „oficială"), G. Liiceanu m-a dat pur şi simplu afară (14 noiembrie 1995). I-am replicat dur. „Am fost invitat" şi am declarat că nu plec. Şi că nu mă intimidează nimeni, mai ales după 14 ani de gulag. Moment penibil. Până la urmă, cel ce a părăsit şedinţa a fost... G. Liiceanu, terminată în coadă de peşte. Toţi tăceau, intimidaţi de marele prestigiu al adversarului meu inegalabil. Doar Mihai Sora a venit, caritabil, să mă consoleze, să mă roage să iau din nou cuvântul. Am renunţat pentru a nu mai prelungi acest spectacol „filozofic".
Dacă evoc acest episod o fac doar pentru a ilustra mentalitatea totalitară, bine mascată, intolerantă în orice caz, a acestui grup. Nu-i contest, repet, intelectualitatea. Deşi opera sa „filozofică" propriu-zisă este, la drept vorbind, destul de... „subţire". Dar se intuia, se percepea - din întreaga mea atitudine intelectuală - o altă structură spirituală, un spirit critic ireductibil. Reţin că
34U Adrian Marino
şi alţii (Adrian Dinu Rachieru, în Minerva, 81-82/1999: „Unde ne sunt elitele ?") se arată, pe drept cuvânt, iritaţi de „troica nomenclaturistă" (A. Pleşu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici), cu iz charismatic, (ce) funcţionează ca grup de presiune, la cota „naraţiunii mitologice", în topul cultural propus prin zelul propagandistic TV.
Şi aş mai adăuga încă o obiecţie, într-adevăr de esenţă: este lăudabil că C. Noica recomanda studiul filozofiei antice, patrona, într-un fel, traducerea lui Platon (revendicată, de altfel, ca proiect şi iniţiativă - chiar în faţa mea şi cu vehemenţă - de... Petru Creţia: „Este ediţia mea"). Doar că, din întreaga filozofie şi etică antică, singurul sistem, într-adevăr „util", semnificativ şi, mai ales, adecvat stării spirituale actuale (şi, de fapt, de totdeauna) a poporului român nu este platonismul, ci stoicismul şi, în parte, Etica nicomahicâ. încă o dată, C. Noica - vorba lui E.M. Cioran citat de Sanda Stolojan în jurnalul său parizian - il est toujours ă cote. Cultul lui Platon şi oferta de... „antrenor de marxism". Parcă nu rimează. Şi s-a vorbit chiar şi de... susţinerea lui N. Ceauşescu la obţinerea... premiului Nobel. Toujours â cote vraiment.
De fapt, toată gesticulaţia, mai mult sau mai puţin „filozofică" a grupului Noica, se traducea, în cazul meu precis, printr-un boicot declarat sau tacit şi bine organizat, deloc „filozofic". El funcţiona după principiile cele mai verificate şi eficiente ale mafiei literare. Conspiraţia tăcerii, bârfeala, blocarea colaborărilor etc. Cea de la 22 a încetat (nu mai dau numele redactorului) şi nu pot uita cum revista nu ştia cum să scape mai repede de restul manuscrisului ciclului meu, care avea totuşi structura sa organizată, Represiune şi confesiune. Antipatia, contagioasă, se răspândea prin redacţii şi edituri. La târgul de carte din toamna anului trecut (1998) întâlnindu-mă cu Z. Ornea - un serios om de carte - acesta a ţinut să mă elogieze călduros, chiar ditirambic, pentru răspunsul dat antiamericanului Hurduzeu. Dar, în mod aproape conspirativ, tras prudent deoparte. Să nu-1 vadă nimeni că stă de vorbă cu mine. Să nu se... „compromită".
Acestea au fost şi sunt moravurile culturale la noi şi ştiam foarte bine că nu eu le voi schimba. Resimţeam totuşi, uneori în mod acut, lipsa de solidarizare ideologică şi culturală. La „lansarea" traducerii Comparatism şi teoria literaturii, deşi i-am invitat personal, n-a venit nimeni dintre animatorii Sferei Politice (despre care am scris, i-am prezentat nu o dată în public etc), nici Iordan Chimet, nici alţii. Din care cauză, când întâlneam, din când în când, şi referinţe favorabile (despre sprijinul cultural, publicistic şi implicit moral al lui Sorin Antohi şi Monica Spiridon voi vorbi într-o altă ordine de idei), simţeam că nu eram chiar de tot „singur". Pentru a mă referi numai la „cazul Noica", aş reţine doar două texte recente, care, direct sau indirect, mă confirmă integral: Filozofie şi naţionalism. Paradoxul Noica de Alexandra Laignel-Lavastine, foarte prudentă şi „diplomată" de altfel (Bucureşti, Humanitas, 1998) şi „Culturalism şi naţionalism în România secolului 20. O carte despre ambiguitatea creaţiei filozofice a lui Noica" de Victor Neumann (Euphorion, IX, nr. 4/1998).
Reveneam din nou, la o veche constatare critică, indiferent cine sunt „eroii" sau „victimele" sale. In definitiv, mă întrebam, în ce calitate „grupul
Viaţa unui om singur 341
de la Sibiu" sau „grupul Noica" stabilesc ierarhii şi selecţii pretins definitive şi inatacabile în cultura română ? Şi nu găseam decât o singură explicaţie: enorma infatuare a convingerii că aceste grupări se legănau în iluzia că reprezintă singura elită a culturii române. în funcţie de care, prin aliniere sau respingere, se stabilesc toate valorile. Evident că nu puteam fi de acord cu această mentalitate. Nu numai infatuată, dar şi specifică spiritului acerb de concurenţă. La fel procedase şi generaţia Eliade cu N. Iorga şi, în general, cu întreaga clasă intelectuală „netrăiristă", cu vechea universitate, cu cenaclul Lovinescu. Pe scurt: „Scoală-te tu, să mă pun eu". Specific uman? Specific naţional ? Probabil o combinaţie între aceste două tendinţe. Ambele detestabile.
în mod inevitabil, revin la cauzele acestei discriminări şi profunde antipatii - dincolo de defectele mele de care am mai vorbit - în care idiosincraziile personale şi subiectivismele cele mai absurde se asociază cu incompatibilităţi culturale şi ideologice radicale şi de esenţă. La „viaţa literară", cum am mai subliniat (capitolul 11), nu participam. „Critic literar", în accepţia curentă a cuvântului, nu eram. Convenţii de reciprocitate nu încheiam. Cu marii redactori-şefi ai unor cotidiene influente - toţi formaţi şi proveniţi din presa UTC - nu aveam nici o legătură. Nu mai vorbesc de gazetăraşii care n-au dat nimic culturii române şi pe urma cărora nu va rămâne absolut nimic Dar cred că motivul capital de conflict a fost o altă concepţie despre cultură în general şi despre cea română în special. în cultura impresionistă şi publicistică nu credeam. în mod categoric. în superioritatea imaginii şi impresiei asupra ideii, sistemului, construcţiei şi mai puţin. Aveam, pe scurt, un alt ideal cultural şi un dispreţ (admit, adesea lipsit de tact) pentru pseudocultura gazetărească, pseudoeseistică, „pseudoliterară" dominantă. Bineînţeles, o incompatibilitate totală ce nu putea să nu lase urme profunde.
Aş aminti, numai cu titlul de exemplificare - trecând peste eterna ironie dispreţuitoare a „fişelor" şi „fişierului" - trei reacţii publicistice, care spun totul despre repulsia pe care o produceam acestei categorii de polemişti. Nu mai dau referinţele exacte (deşi îmi este foarte uşor), într-atât amintirea acestor texte insultătoare mă dezgustă. „Tristeţea erudiţiei" de N. Manolescu - poate cel mai trist articol scris despre mine pe această temă - exprimă foarte bine concepţia unei critici şi culturi „frumoase", preocupate doar de „emoţii estetice". Deşi o mare cultură, bine consolidată, înseamnă mult mai mult decât „creaţii estetice", care au valoarea lor. Orice studiu organizat devine automat „trist". Orice operă de erudiţie, care face gloria marilor culturi occidentale, este nu mai puţin „tristă". Nici o înţelegere a necesităţii referinţelor solide, bine verificate, sistematizate. într-o carte de convorbiri cu un oarecare Z. Sîngeorzan, N. Steinhardt, „mistic" livresc, împănat cu citate, mă tratează suficient--onctuos, „creştin", dar cu un dispreţ absolut. Sunt lipsit de orice valoare, de orice originalitate. De unde ştia el? Violenţa se explică exclusiv printr-o contestare de esenţă: despre sensul, structura şi funcţiile culturii - române în speţă - aveam idei radical deosebite. Trăiam şi veneam din două lumi diametral opuse. Intransigenţa era aceeaşi, doar că eu eram în netă minoritate, în plus, n-am scris niciodată despre acest mare mistic. Păcat de moarte...
342
Adrian Marino
Evident, întreg acest blocaj publicistic, boicot, atacuri şi mai ales insulte mă afectau într-o oarecare măsură. La început mai mult. Apoi tot mai puţin. Până aproape de insensibilitatea totală. Dar şi acest moment dureros face parte din trecutul meu pe care nu văd de ce l-aş ascunde. Problema esenţială se deplasase. Cum nu mai putea fi vorba, în astfel de condiţii, de „succes", constatam doar enormele dificultăţi de a mă apăra, de a riposta, de a rezista unor atacuri efectiv nedrepte. Revistele centrale erau închise sau ostile. Receptiv se arăta doar Cuvântul, dar de o circulaţie redusă. Cum să rezişti, să supravieţuieşti publicistic în astfel de condiţii? Treptat, treptat, această preocupare devenea tot mai ştearsă. Deşi, dacă aş aduna măcar o parte din articolele acelei epoci, aş mai avea încă două volume în plus. în cele din urmă, am optat pentru colaborarea, strict selectivă, la revistele provinciale, care mă solicitau. Cu motivaţia pur ideologică a diversificării, descentralizării şi spargerii monopolului central, de care am amintit. O soluţie încă incertă ca rezultate. Dar o alta nu aveam şi încă nu o întrezăream.
Ieşirea progresivă din publicistică pune şi explică întreaga şi profunda dilemă a singurătăţii culturale. Refuzul sistematic al colaborărilor, polemicilor şi chiar pur şi simplu al simplei prezenţe publicistice, este cu dublă faţă. Riscul de a ieşi din „actualitate", a fi „uitat" este imens. Numai în ultimele două luni am refuzat, sub diferite pretexte, o colaborare la radio, la Curentul şi Monitorul. Pe de o parte, izolarea îţi asigură liniştea şi continuitatea preocupărilor. Poţi să refuzi adaptarea la un regim şi sistem pe care nu-1 asimilezi. îţi menţii nealterată consecvenţa până la capăt. Dar, în acelaşi timp, prin izolarea tot mai accentuată, ostentativă, rişti să devii tot mai puţin cunoscut. Şi astfel să nu poţi să-ţi aperi ideile şi să influenţezi - fie şi într-o mică măsură - starea de spirit a culturii actuale. Catastrofa în România postceauşistă este că succesul, recepţia nu au nici o bază obiectivă. Totul se sprijină pe un sistem personal şi subiectiv de relaţii, pe un schimb reciproc de servicii. Or, la acest capitol, eram complet deficitar. Un „handicapat". Dacă nu pot fi înţeles în mod exact ceea ce sunt, o prezenţă pur formală nu mă mai interesa. Dar, vorba lui B. Graciân (p. 130), „ceea ce nu se vede e ca şi cum n-ar fi". De audienţă, receptare, critică de direcţie, în astfel de împrejurări, nici nu mai poate fi vorba. Situaţie plină de urmări negative. Dilemă dificilă, uneori teribilă.
Să rămân izolat şi calm, să citesc numai ce vreau (şi am enorm de multe lecturi de făcut), să mai scriu o carte-două, în primul rând doar pentru mine însumi? Sau să mă agit, în continuare, pentru un fel de himeră care se numeşte „cultura română" în versiunea sa actuală? Şi care, lipsită de baze solide, face ca poziţia mea să devină inevitabil un proiect utopic, irealizabil şi indezirabil? Dezgust, retragere, blazare ? Toate sunt justificate, în felul lor. Iar eu n-am găsit (încă) o soluţie definitivă. Şi am spus tot ce aveam de spus? Nici despre acest lucru nu sunt foarte sigur. Ultimele capitole ale Vieţii vor da multe răspunsuri la o serie de întrebări. Dar poate că va fi totuşi nevoie, în final, şi de o lucrare de sinteză, organizată, sistematizată. Un fel de carte-manifest. Voi reveni, în orice caz, asupra acestei probleme, care mă preocupă intens, în capitolul următor.
22
Clarificarea ideologică
Distanţarea ideologică de orientările curente şi izolarea culturală progresivă definesc doar o parte - chiar dacă foarte importantă - a dificultăţilor mele morale şi intelectuale de după 1989. Tot mai mult îmi dau seama că acest moment a fost cu adevărat capital. El a însemnat însă mult mai mult: rupturi şi clarificări definitive, pe un fond refulat de decenii de totalitarism. Stări de spirit extrem de dificile, adesea greu de suportat. Iar evocarea lor le sporeşte şi mai mult dramatismul (pare emfatic, dar nu este) şi uzura nervoasă. După 1989, am fost „fericit" şi „nefericit" în acelaşi timp. Traversam şi o perioadă extrem de ambiguă, de ezitantă, plină de toate dificultăţile adaptării la o nouă realitate. Se înţelege, n-am reuşit decât în parte. De unde, stări de insatisfacţie şi revoltă surdă, interioară, pe care nu le-am prevăzut niciodată. Câteva aspecte importante merită, cred, să fie reţinute. Pentru a mă face înţeles cât mai exact posibil. în primul rând de către mine însumi. Făceam mari eforturi să depăşesc faza ambiguităţilor inevitabile, a falselor imagini şi chiar a „pseudoreputaţiilor" de care mă bucuram. Şi-mi dădeam seama, adesea cu consternare, că întreaga operaţie, chiar dacă nu imposibilă, se loveşte de obstacole considerabile.
Continuam, mai întâi, să întreţin şi chiar să cultiv, fără voie, falsa, exclusiva imagine de „critic" şi „teoretician literar". în realitate, de mult depăşită în conştiinţa mea. Doar că exigenţele editoriale erau mai puternice. Deşi aveam acum cu totul alte preocupări şi lecturi, apariţia volumul 6, din Biografie, prevăzută pentru toamna acestui an (1999), continuă să întreţină aceeaşi imagine falsă, în esenţă, despre mine. Despre ceea ce reprezentam, în realitate, mult - puţin, în cultura românească. Treceam printr-un moment extrem de dificil de diferenţiere, ce rămânea - din nefericire - încă nedemonstrabilă. La care se adăugau şi toate deosebirile de generaţie, vârstă, formaţie culturală şi atitudine publică. Mă simţeam tot mai izolat şi mai singur. Efectiv singur. Dar suficient de lucid şi de „analitic" pentru a-mi da seama că toate aceste incompatibilităţi erau cum nu se poate mai fireşti. Eram deci o „victimă" a împrejurărilor şi trebuia să-mi asum acest statut şi conştiinţă singulară. Până la capăt. N-a fost deloc, dar absolut deloc uşor. Suferinţa unui intelectual român, să-i spun totuşi „om de cultură" (în nici un caz „scriitor"), căzut între două lumi. Ele însele, departe de a
344 Adrian Marino
se diferenţia şi de a se delimita în mod limpede şi categoric, în spaţiul românesc, una de alta, în această perioadă confuză.
Dificultăţi enorme întâmpinam mai ales în modul de a-mi dezvălui, manifesta şi demonstra adevărata identitate: de „critic de idei" şi „ideolog". Nu se înţelege nimic, dar absolut nimic, din întreaga mea atitudine şi acţiune, dacă nu se percepe - în primul rând - această poziţie esenţială. Am mai menţionat acest imens handicap. Cu atât mai dificil de depăşit, cu cât înaintam singur pe un teren practic gol. O tradiţie de acest tip încă nu există în cultura română. In ultimii zece ani am trăit, totuşi, „ideologic" vorbind, mai mult decât în întreaga mea viaţă. Dar cu mari dificultăţi. Căci a te manifesta ca „ideolog" şi încă de un anume tip - după cum voi preciza imediat - după decenii de totalitarism dogmatic stalinist, apoi naţional-ceauşist, nu era câtuşi de puţin o atitudine şi o acţiune uşoară. N-are sens să insist. Am trecut, la început, şi prin perioade de dezorientare şi chiar de dezarmare ideologică. Apoi, din fericire, a intervenit o clarificare tot mai limpede şi mai decisă. Ştiam tot mai bine ceea ce doream. Şi mie şi întregii societăţi şi culturii româneşti. Şi, mai ales, cum trebuie să procedez. Dintr-odată, însă, îmi apăreau în faţă, adesea cu o mare agresivitate, alte noi obstacole, alte noi adversităţi. Şi, din nou, trebuia să admit că şi ele erau inevitabile. Această permanentă contradicţie dintre motivaţiile personale subiective, greu explicabile, dar profunde, ale unor opţiuni şi convingeri ideologice obiective, defineşte poate cel mai bine starea mea de spirit, mai ales în perioada imediat de după 1989.
Clarificarea ideologică, fie şi tardivă, m-a pus în legătură şi chiar m-a introdus în medii politice, despre care am constatat, chiar de la început, cu mirare şi adesea cu stupefacţie, că nu aveam nici o afinitate. Pur şi simplu, brutal, dar foarte exact spus, nu aveam ce căuta în aceste cercuri. Către care, totuşi, mă împingea întreg „trecutul" meu de fost deţinut şi deportat politic, unele vechi relaţii şi, de ce m-aş ascunde, chiar şi câteva speranţe optimiste. Evident, naive, nestudiate, insuficient documentate şi analizate. Dar reale. Ce legătură aveam eu cu vechea „nomenclatură", care se recicla în stil „democratic"? Se înscria în partidele istorice? Bineînţeles, nimic. Ca şi cu structura reală, internă, a vechilor partide? Şi atunci mi-am dat seama că „lupta" mea nu poate fi decât una ideologică. Mai precis: o luptă de idei, dar într-o ţară şi într-un mediu politicianist unde nimeni nu avea, de fapt, asemenea preocupări. Lipsea chiar şi noţiunea unei astfel de confruntări decisive. Am descoperit atunci un trist, dar mare adevăr: imposibilitatea - cel puţin în această fază istorică — de a fi doar un „critic de idei" şi „ideolog". Intr-o Românie subdezvoltată, abia eliberată (doar aparent) din tirania totalitară.
A trebuit deci să aleg între „angajamentul" ideologic şi cel practic. Să duc o luptă doar în planul ideilor, pe care volumele ideologice, publicate după 1989, o redau, cred, cel mai bine (din care cauză le şi „iubesc" cel mai mult, deoarece ele mă „exprimă" cu adevărat). Ceea ce în România este încă o extravaganţă, doar donquijotismul „elitist" al unei minorităţi intelectuale. Ea este însă embrionul viitoarei, posibilei - şi mai ales extrem de necesare -
Viaţa unui om singur 345
societăţi civile româneşti. Dar fără nici o influenţă şi eficienţă practică imediată. Forţele inerte, indiferente şi mai ales ostile erau copleşitoare. Iar eu mă „trezeam", din nou, tot mai singur. Am scris zeci de articole (Dreptatea, Epoca, în presa clujeană), fără nici un efect de altfel. Cu precizarea, pentru mine importantă, că mai ales în acea fază luările de poziţie ideologice erau extrem de „personalizate". Scoase din experienţa personală cea mai directă. Toate lecturile ideologice nu veneau decât să-mi confirme primele reacţii intuitive. Inclusiv, radical ostile întregii „generaţii bombastice" de după 1930...
îmi aduc aminte - regretabil şi fără voie - şi de o caracterizare a lui G. Călinescu, făcută lui D.I. Suchianu, în perioada 1946-1947, care mi-a transmis-o: „Marino este tot ce poate fi mai reacţionar în sensul bun al cuvântului". Definiţie tipică (şi falsă) din partea unui oportunist „pseudopro-gresist", despre care nici nu ştiam bine, pe atunci, dacă era vorba de apolitism cinic, oportunism etern, cabotinism, lichelism şi, mai ales, parvenitismul unui „fiu", orice s-ar spune, „de slugă". Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui d-nei Călinescu, această familie 1-a adoptat. Astfel de eredităţi amestecate se răzbună. Că fiii naturali sunt, adesea, foarte reuşiţi, este adevărat. Şi că ei nu sunt puţini şi în cultura română este şi mai adevărat. Dar eu respingeam visceral acest tip de oportunism cinic, oricare ar fi fost explicaţiile sale.
încă o dovadă de clarificare ideologică foarte tardiv declarată: deşi studiasem destul de serios atât iluminismul şi paşoptismul românesc încă din perioada Lăţeşti (capitolul 9) - dovadă şi ciclul de articole din Lumea (1964-1965) - abia în 1998, în cele două texte manifest din Sfera Politicii, de care am mai amintit, mi-am formulat într-o formă elementară (şi incompletă) adeziunea mea la „neopaşoptism". Studiul despre cenzura în România avea, în mod evident, aceeaşi inspiraţie şi orientare. Era, în acelaşi timp, o redescoperire, o recuperare şi o reactualizare a ideologiei momentului „1848". Bineînţeles, modernizată şi reelaborată. Dar, mai ales, dominată de nevoia găsirii şi afirmării unui sprijin în trecut, în tradiţia gândirii politice româneşti. De la care să mă revendic şi pe care să-1 dezvolt, în formele şi limitele mele, după 150 de ani de existenţă istorică, încă foarte slab pusă în lumină. Mă indignam ineficient şi abstract, în tăcere, de această evidentă şi gravă carenţă a reflexiei şi tradiţiei noastre politico-ideologice.
Dar, poate şi mai importantă, era conştiinţa mea de „paşoptist întârziat", psihologia unei stări de spirit foarte rare, singulară în orice caz în epocă, îmi spuneam - exprimat în modul cel mai simplu şi mai tradiţional posibil -că după decenii de tiranie a „vechiului regim", orientarea unui spirit „liberal" nu putea fi decât de pionierat, de început şi de deschidere a unui nou drum, prin afirmarea unui sistem democratic, definit la început fie şi prin câteva principii simple, dar fundamentale. Este, de altfel, şi singura revendicare legitimă de la o tradiţie ideologică românească bine atestată. Credeam nu numai posibil, dar şi neapărat necesar, un „liberalism" esenţial, fundamental, cât mai accesibil şi aplicabil cu putinţă. Atât politic-constituţional, cât şi economic. Până la A Theory ofDemocracy Revisited de Giovanni Sartori (1987), recent tradusă (1999), îmi spuneam că noi avem, în primul rând nevoie, nu
346
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
347
de o democraţie „reinterpretată", „redefinită" (sau alte formule „revizuite" de acest gen), ci pur şi simplu măcar de rudimente de democraţie liberală clasică, tradiţională, „burgheză", care în România n-a funcţionat, de fapt, în mod real niciodată.
Să înlocuim deci naţional-ceauşismul printr-o astfel de democraţie pe care, pe parcurs, o putem rectifica. Dar hibridul etatist de după 1989 mi se părea şi o imensă eroare (istorică) şi o enormitate (teoretică). Azi, îmi dau seama că, practic vorbind, ceea ce preconizam, era o utopie. Forţele liberal-burgheze erau inexistente, distruse, masacrate. Păturile mijlocii, care puteau efectiv cultiva şi propulsa o astfel de ideologie, nu existau. Şi puterii actuale nu-i trecea nici prin gând să le refacă. Ea simţea din instinct primejdia iniţiativei şi a independenţei economice. Ideea de protecţie socială intrase adânc în conştiinţe şi toate partidele, inclusiv de opoziţie, o cultivau din motive de demagogie electorală. Dar mă uimea şi mă scandaliza, în acelaşi timp, că nimeni sau aproape nimeni nu-şi revendica şi precursorii, care îi puteau legitima. Nu subliniau energic faptul că o gândire de tip liberal a existat totuşi în România. Că până la Satori şi alţii, aveam - de bine de rău - câteva texte fundamentale româneşti de orientare fie şi elementară. Dar la care puteam face referinţă. Fără a exclude, câtuşi de puţin, readaptarea, actualizarea şi reformularea lor. Pluteam mereu în vag, agitând doar câteva lozinci şi etichete, lipite pe sticle goale de orice conţinut. Spectacol deprimant, mai ales pentru un spirit cu vocaţia construcţiei ca mine. Simţeam nevoia unui program chiar minimal, dar precis definit. Că eram şi că voi rămâne mult timp în netă minoritate, eram conştient de la început. Dar credeam, efectiv, în ideile mele, de la care nu puteam abdica sub nici un motiv.
Va trebui, fără îndoială, să reiau, cândva, într-un alt stil şi cu o altă metodă, aceste probleme esenţiale. Dar în ordinea urgenţei şi importanţei - repet, precizare de bază, după decenii de neocomunism totalitar - câteva principii elementare îmi păreau fundamentale. Fără aplicarea lor o Românie postcomunistă este de neconceput. Aş nota, deocamdată, doar primele trei principii, pentru mine capitale. Toate sunt independente, interfuncţionale:
1. Recunoaşterea şi respectarea riguroasă a drepturilor omului. Echivalentă cu instaurarea democraţiei, a statului constituţional şi de drept. între drepturile omului şi drepturile statului, ale colectivităţii în general, primele au prioritate, cu mici excepţii foarte bine precizate şi lipsite de orice ambiguităţi;
2. Disocierea radicală dintre stat şi naţiune. Identificarea acestor două noţiuni - operă a romantismului ideologic german - este catastrofală. Deoarece ea introduce principiul discriminării, etnicismul, identificarea statului numai cu o parte din populaţia sa, mistica naţionalist-şovină, intoleranţa şi, în cele din urmă, purificarea etnică. Nu există cetăţeni de clasa întâi şi de clasa a doua. Cauza libertăţii este superioară cauzei naţionale. Iar respectarea drepturilor omului este superioară principiului suveranităţii absolute (limitată, de altfel, şi prin noile convenţii internaţionale şi noua doctrină NATO). Este ceea ce Proclamaţia de la Izlaz prevedea încă din 1848 la punctul 14: „Dezrobirea ţiganilor" şi la punctul 21: „Emancipaţia
israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă", între cauza naţiunii şi cauza libertăţii, apăr pe cea din urmă. Naţiunea se „apără" singură şi din instinct. Pe când libertatea trebuie „apărată" prin instituţii solide, separarea puterilor în stat, presă liberă (punctul 8: „Libertatea absolută a tiparului"), prin instituţiile societăţii civile şi forţa opiniei publice.
3. Diminuarea cât mai mult posibil a intervenţiei statului în toate domeniile. El are funcţii precise doar în politica externă, apărare, comunicaţii şi colectarea impozitelor. Până la... Dinu Patriciu şi Horia Rusu, mă orientam după maxima lui Necker, din secolul 18: „A guverna prea mult este cea mai mare primejdie pentru guverne". Concepţia „statului minimal" nu este deloc o idee goală. Sunt pentru descentralizarea cea mai largă posibil, în actualele frontiere garantate prin reglementări internaţionale. Comunităţile locale, autonomiile culturale locale trebuie să devină o realitate efectiv funcţională. Până la federalizarea europeană şi universală (dacă va fi realizabilă vreodată), măcar această eliberare de constrângerea actuală centralizată a statului. Mitul statului-providenţă, statului-paternalist, statului-sinecurist trebuie să ia odată sfârşit. „Românul s-a născut bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar", vorba lui Caragiale. Ajutoare, burse, da; parazitism birocratic, categoric nu. Protecţie socială reală, da; parazitism camuflat, lene legiferată, paralizarea iniţiativei particulare, nestimularea eforturilor particulare, categoric nu! Toate nenorocirile României de după 1989 vin şi din faptul că nomenclatura, care conduce întreaga administraţie, economie şi proprietate de stat, nu vrea să-şi piardă poziţiile dominante, privilegiile, salariile grase etc. Suntem victimele Statului omiprezent, birocratizat, parazitar şi corupt. Adevărata „revoluţie" de aici ar trebui să înceapă.
Mă exprim foarte expeditiv din motive de concizie şi maximă claritate. Sunt de asemenea conştient că nu există, în România actuală, decât 10-20 de „oameni de cultură", care să gândească astfel. în acelaşi stil (ce prezintă şi riscurile sale) notez fugitiv şi poziţia mea faţă de cele două confruntări ideologice actuale: comunism/anticomunism, respectiv alternativa Vest/Est? Structurile euroatlantice sau zona de influenţă a panslavismului ? Că între modelul comunist social şi politic şi convingerile mele profund democratice au fost, sunt şi vor rămâne deosebiri radicale, fundamentale rezultă, cred cu claritate, din toate confesiunile anterioare. Şi nu am schiţat decât cu maximă sobrietate întreaga dramă a scriitorului sub comunism şi ce însemna, în aceea epocă, să fii efectiv „anticomunist".
Puţini la noi încă nu înţeleg - dovadă că n-au citit nici măcar Manifestul comunist - că întreaga dispută, pe plan social şi economic, dintre comunism şi anticomunism are la bază poziţia faţă de problema proprietăţii. în Constituţia actuală proprietatea nu este garantată, ci doar „protejată". însă, fără o reală garantare a proprietăţii nu poate exista nici o reală economie de piaţă, nici o adevărată economie capitalistă. Cât de eficientă a fost propaganda comunistă, timp de decenii, rezultă şi din faptul că ideea de „capitalism" aproape nici nu mai este reafirmată. în nici un caz, în marea presă, ea nu circulă. Or, fără proprietate şi capitalism nu poate să existe nici bunăstare,
34» Adrian Marino
nici spirit de iniţiativă particulară, nici concurenţă şi competiţie economică. Investiţia, progresul tehnologic şi acumularea de bunuri nu sunt posibile.
Sunt convins mai mult ca oricând că deşi nu sunt - nici pe departe - „om de afaceri", „banul este libertate" (Geld ist Freiheit cu o formulă germană). El asigură independenţa de spirit, libertatea de mişcări, de gândire şi expresie. Or, marii săi adversari: populismul şi egalitarismul (camuflate sub eticheta „dreptăţii" şi „protecţiei sociale"), preocuparea doar de cantitate în dauna calităţii şi a diversificării produselor, plus corupţia, abuzul şi inerţia - tipice economiei de comandă, planificate şi birocratizate - sunt încă dominante în mentalitatea publică românească actuală. Ceea ce transcriu acum fugitiv sunt doar observaţii de bază, predominant empirice. Ştiu mai bine decât oricine că ele au nevoie de o serioasă fundamentare în gândirea economică modernă. Sunt convins că voi fi confirmat şi consolidat în aceste convingeri încă net minoritare în România actuală. Că apar reviste de tipul Capital, Bursa sau Financiar este excelent. Dar ele nu mă consolează. Sunt departe de a fi suficiente şi, mai ales, influente şi deci determinante.
De o reactualizare subită şi în forme potenţial din ce în ce mai dramatice -din cauza războiului din Serbia - este şi decizia, orientarea esenţială : Vest/ Est? Occident sau ruşi? Cu două agravante suplimentare. Deşi Preşedinţia şi Guvernul au luat o poziţie net pro-NATO, opinia publică şi cea mai mare parte a presei este favorabilă Serbiei şi dictatorului Miloşevici, preşedintele stalinist al ultimului stat comunist al Europei. Se organizează manifestaţii publice anti-NATO, cu inscripţia next target (viitoarea ţintă am fi deci... noi, o aberaţie totală). Atacurile antiamericane se intensifică din cele mai neaşteptate direcţii (într-o perioadă când... dolarii americani, prin diferite filiere externe, FMI, Banca Mondială etc. sunt mai indispensabili ca oricând). Ştiu bine cum sunt organizate şi teleghidate prin interpuşi, de către KGB, astfel de polemici. Dar ele relevă şi alte două aspecte: 1. Fondul profund comunizat al „maselor largi populare", efectul propagandei „antiimperialiste" şi anti-NATO, inoculată de decenii; trebuie recunoscută subtilitatea propagandei antiamericane: stimularea fricii (ancestrale) de bombardamente, de primejdii catastrofale iminente; 2. Reactivarea - de o mare gravitate şi insolenţă - a ideii panslaviste, a axei Belgrad-Bucureşti-Moscova, primejdia resatelizării, a redeveni victime ale imperialismului rus, proclamat oficial, pe faţă. De unde şi până unde afirmaţia aberantă şi agresivă a lui Lukaşenko că „România a trădat ideea panslavă"? România nu este o ţară slavă. Iar gândul de a-i vedea, din nou, pe ruşi, reinstalaţi la noi, îmi dă, sincer spus, fiori. Amintirea cea mai puternică pe care am adus-o din URSS, după prima şi ultima mea vizită (prin Uniune, în 1968, după invazia Cehoslovaciei, când nimeni, de frică, nu voia să plece) a fost spectacolul masei informe, cenuşii, sărăcăcioase, dar masive, interminabile, strivitoare, ce se revărsa din gurile de metrou. Acest spectacol al unei forţe umane, imense, implacabile, copleşitoare, indistincte, total depersonalizate, mă urmăreşte şi azi.
România trebuie să aleagă. „Oficial", cel puţin deocamdată, a făcut-o. Eu personal „am ales" de mult. Dar, de îndată, sunt invadat de toate revelaţiile unor incompatibilităţi radicale, acumulate de decenii. America nu este Europa.
Viaţa unui om singur 34y
Mentalitatea, tradiţiile, istoria sunt complet diferite. Trec peste mitul „Yaltei" şi „Maltei", peste eternul „Vin americanii" şi chiar peste „mitul american", în genere încă foarte puternic. Dar la fel de iraţional, ca şi reacţia antiame-ricană actuală, inimaginabilă cu un an sau doi în urmă. Nu mă las învins de spectacolul acestor mitinguri anti-NATO profund dezgustătoare. îmi aduc totuşi bine aminte că politica externă americană este definită, încă de Tocqueville, drept expectante. Adică ezitantă, lipsită de previziune, wait and see. Fără o reală fermitate, dispusă permanent la tranzacţii şi compromisuri „pragmatice". Speriată şi fascinată în acelaşi timp de colosul rusesc, de care se teme instinctiv, de calmat şi „cumpărat" cu orice preţ, prin credite uriaşe. De zeci de miliarde de dolari, aruncate efectiv pe fereastră.
Politica externă americană este - orice s-ar spune - sub nivelul prestigiului său de mare putere. Fără îndoială, serviciile specializate sunt bine informate de realităţile din Est. Doar că nu ele elaborează politica externă americană, ci Congresul american. Iar nivelul culturii şi experienţei sale politice nu este mare, în contrast cu perfidia şi rafinamentul psihologic slav şi comunist. N-am întâlnit, de fapt, un singur american, care „să înţeleagă" efectiv realitatea din Răsărit, în general, a celei româneşti în special. în SUA, Charles Carlton nu ştia cum să scuze mai bine „anticomunismul" meu. Poate, doi-trei istorici, Keith Hitchins, Paul Mickelson, Catherine Verdery şi alţi câţiva. Naivitate? Cinism tranzacţional? Greu de decis. Poate câte ceva din toate acestea. Cu accente distribuite diferit după împrejurări. Ce ştie, să zicem, un Richard Shifter despre realităţile româneşti profunde? Aş aminti şi de un document românesc, naiv şi sincer al unei mari decepţii sentimentale: „Scrisoare deschisă adresată conducătorilor americani" de Banu Rădulescu (Memoria, 14/1995).
Şi când îmi aduc bine aminte că şi... eu am colaborat, în felul meu, într-o mică măsură, prin stimularea şi „editarea" cărţii lui Mircea, „Vocea Americii" în România (1969-1978) (Iaşi, Polirom, 1997) la întreţinerea... „mitului american" (observat şi denunţat, de altfel, şi de alţii, de Stelian Tănase, de pildă), mă întreb dacă mai am dreptul unor astfel de obiecţii. Oricum, continuam „să iubesc" America pentru altceva: pentru inspiraţia net iluministă a Constituţiei sale, pentru Jefferson Papers şi alte texte de acest tip. Un iluminism aplicat, în stare pură, care a făcut dovada - şi încă în mod strălucit- a raţionalităţii, vitalităţii şi eficienţei sale. Ceea ce, în Europa, nu a avut loc şi nu s-a verificat niciodată. Un aspect şi un merit istoric esenţial.
Şi totuşi, ceva nu era şi nu este în ordine. în situaţia istorică actuală, datată de fapt, inclusiv cea de sub ochii noştri. îmi pare evident că americanii n-au noţiunea confruntării şi a războiului ideologic. Este însăşi esenţa comunismului şi a spionajului sovietic. Cine citeşte cartea atât de bine informată, fie şi numai la capitolele „americane", a lui Stephen Koch, Double Lives (1994), recent tradusă în româneşte, Sfârşitul Inocenţei. Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistâ (Bucureşti, 1997), nu poate decât să se îngrozească de eficienţa propagandei ideologice sovietice. Dar şi fără acest izvor de primă mână, câte dovezi de manipulare prosovietică, începând cu consilierul lui F.D. Roosevelt, Harry Hopkins. Câte acţiuni de spionaj reuşite,
350
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
351
începând cu „secretul" (vorba vine) al bombei atomice şi terminat cu cazul, recent, Ames. O să mi se spună că şi englezii „au păţit" la fel. Vezi cazul Philby, „grupul de la Cambridge", Sir Anthony Blunt, critic de artă şi conservator al... colecţiei regale britanice de pictură. Am şi o carte a sa de istoria picturii italiene. Oricum ar fi, lipsa de experienţă a războiului ideologic este mai mult decât evidentă. Un mic exemplu local. în perioada „războiului rece" se expediau prin poştă, la diferite adrese - cred la întâmplare - cărţi americane, pe care destinatarii le vindeau repede la Anticariatul de stat, de unde le... cumpăram. Eu, mare amator, nu figuram pe „liste". Alţii, însă, iluştri necunoscuţi, figurau...
Aş putea da zeci de alte exemple de totală inocenţă ideologică. Inclusiv, vorba lui I. Popper, decedat între timp, în culisele Europei Libere (Bucureşti, 1992, 1994). Ultimul, războiul din Serbia. Există riscul imens de a se repeta eroarea istorică a lui Hitler, care nici el nu avea noţiunea războiului ideologic, în loc să se prezinte ca „eliberator", să desfiinţeze imediat colhozurile, să reîmproprietărească ţăranii ucrainieni etc, el a procedat ca un invadator clasic. Efectul? Trezirea şi stimularea sentimentului naţional rus. Când şi-a dat seama de eroare, organizând armata generalului Vlasov, era prea târziu.
Dacă aş fi fost în locul generalilor americani aş fi procedat altfel. First step. Milioane, zeci de milioane de manifeste aruncate peste tot, în care aş fi explicat motivele intervenţiei în Kosovo. Nu luptă împotriva poporului sârb, ci contra dictatorului comunist fanatic Miloşevici şi protejarea minorităţilor. Next step. Distrugerea sistematică a întregului aparat propagandistic al lui Miloşevici: TV, radio, releele de comunicaţii, toate tipografiile centrale etc. Imaginea „dictatorului comunist" trebuia în primul rând scoasă din circulaţie. Ar fi fost un război mult mai „ieftin". Şi numai dacă n-ar fi dat rezultate aş fi trecut la bombardamentele actuale, care - psihologic vorbind - au un efect invers. Şi ele alimentează propaganda antiamericană din întreaga lume. Pare, din partea mea, o strategie de cafenea şi totuşi nu este. Se subestimează, în mod evident, fanatismul naţionalist, etnocentric şi antiimperialist al sârbilor. Războiul nu poate fi câştigat decât pe teren. Serbia nu este Kuweit. Iar o invazie terestră decisivă, americană, după aventura din Vietnam, este improbabilă. Şi opinia publică, europeană cel puţin, n-ar accepta-o. Acestea sunt faptele. Iar ele sunt, pentru mine cel puţin, mai mult decât dezamăgitoare. Mă consolez prin eternul ... wait and see. Nu am altă soluţie...
„Gândirea captivă" ideologic are şi alte forme, profund demoralizante pentru orice spirit liber, implicit critic. Dacă în regimurile totalitare comuniste, Czeslaw Milosz are perfectă dreptate: „Cuvântul este baza acestui sistem. Stăpânirea intelectului oferă baza guvernării ţării", în regimurile democrate occidentale, de la care aşteptăm... „eliberarea", funcţionează încă fanatismul ideologic antifascist. Impenetrabil la orice demonstraţie, la orice evidenţă. După R. Barthes, chiar şi... limbajul este „fascist". Fiindcă „te obligă să vorbeşti". Dar la vorbitorii de limbă rusă nu există aceeaşi obligaţie? Exemplul tipic este refuzul categoric, violent polemic, de a propune fie şi cea mai minoră paralelă Holocaust/Gulag. Dacă este perfect adevărat, crimele lui Hitler nu pot să inspire decât oroare, crimele lui
Stalin nu sunt mai puţin odioase? Auschwitz este o monstruozitate. Dar masacrul ofiţerilor polonezi la Katyn cum poate fi denumit? Oare The Great Terror de Robert Conquest (1996) şi Le Livre noir du communisme (1997) nu sunt îndeajuns de convingătoare? Evident nu, pentru specia de obstinaţi marxişti, de tipul Merleau-Ponty, care încă înainte de perioada controverselor actuale enunţa cele mai crunte aberaţii în Humanisme et terreur (1947). Este una dintre cărţile cele mai dezgustătoare pe care le-am citit vreodată. în astfel de împrejurări, „procesul comunismului", fie şi numai ideologic, este imposibil.
Din toate aceste motive, edificarea şi clarificarea ideologică definitivă şi bine articulată s-a produs în condiţii aproape traumatizante, de mari adversităţi, obstacole şi profunde decepţii. Nu culpabilizez. încerc doar să înţeleg, să-mi explic, o situaţie în acelaşi timp inevitabilă şi inacceptabilă. Mă aflam într-un conflict permanent şi cu deficienţele structurale ale psihologiei poporului român şi cu stadiul de subdezvoltare a societăţii şi culturii româneşti, şi cu toate reminiscenţele sistemului comunist. Pentru a nu mai vorbi de „viaţa literară" sub toate aspectele sale, din care nu fac, nu pot să fac parte.
întreaga mea viaţă a fost agitată de antagonisme şi conflicte permanente, între convingeri (multe teoretice) şi evaluarea obiectivă a realităţilor şi posibilităţilor româneşti imediate. Dezolarea produsă de subdezvoltarea ţării - redusă de comunism la nivelul lumii a treia - a fost mare. Şi ea continuă şi azi. Motiv de continuă indignare, revoltă, resemnare şi stoicism. Tot ceea ce gândeam şi scriam după 1989 - şi mă refer în special la textele strânse în Politică şi cultură - era departe, foarte departe de mentalitatea şi tendinţele publice dominante. N-a fost deloc uşoară (ca să evit cuvinte mari precum „dramă" şi alte asemenea) starea de spirit a unui autor care gândeşte şi scrie „liberal", într-o ţară şi perioadă când însăşi ideea de libertate pierduse orice sens. La o anchetă sociologică s-au putut primi şi răspunsuri ca acestea: „Libertatea nu-mi lipsea prea mult", „libertatea nu este de nici un folos" (Alina Mungiu, România mod de folosinţă, Bucureşti, Staff, 1994, p. 106). Când am citit aceste aberaţii am fost o clipă deprimat. Doar o inscripţie, sub un mare portret al lui Ceauşescu (tot mai numeroase), la o recentă manifestare antiguvernamentală, o egalează prin stupiditate: „Pe mine m-aţi omorât, dar cu ţara ce-aţi avut" ? Acesta este deci adevăratul popor român actual, comunizat, ceauşizat, fără nici o conştiinţă democratică şi civică. Cauza acestei grave carenţe este evidentă.
Adevărul, oricât de trist, trebuie recunoscut şi denunţat pe faţă. Cu excepţia unei pături subţiri de intelectuali occidentalizaţi, poporul român acceptase şi se adaptase naţional-ceauşismului. Sistemul şi regimul păreau eterne, definitive. Doar etnicismul naţionalist răspundea integral structurilor sale mentale rurale. Este ceea ce am denunţat în „Mitul «situaţiei ireversibile»" (1993, reluat în Politică şi cultură, pp. 104-118). Este textul „politologic" la care „ţin" cel mai mult, deoarece dezvăluie, sper cu claritate, cauza esenţială a comunizării României. Structurile rurale - marea calamitate într-o Europă citadină - etnicismul, reflexele naţionalist-şovine, egalitarismul şi multe alte cauze (care vor fi menţionate şi în următoarele
352
Adrian Marino
capitole) stau şi azi la baza României de stânga (după definiţia foarte exactă a lui Dan Pavel, din 22, 16-22 februarie 1999). Ea este, din nefericire, marea realitate, mult mai puternică, decât embrionul societăţii civile, incipientei pături mijlocii româneşti şi foartei slabei conştiinţe democratice şi liberale. Pentru un spirit „rebel", ca mine, toate alternativele şi orientările dominante de după 1989 erau şi rămâneau inacceptabile.
Schimbăm „stânga" cu „dreapta" ? Ar fi pur şi simplu tragic să înlocuim o epocă totalitară şi dogmatică, profund antiliberală în toate sensurile cuvântului, cu o altă ideologie, în sens invers, dar de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură totalitară. Problema mă preocupa încă din 1992, în Pentru Europa (Iaşi, Polirom, 1995): „Nu mai vreau, foarte simplu spus, dar ferm şi irevocabil, nici un fel de stat totalitar, nici de dreapta, nici de stânga" (pp. 150-151). Deci, în alţi termeni simbolici, nici comunişti, nici legionari. Aceştia din urmă, când nu se proclamă pe faţă, sunt camuflaţi în formule sofisticate, bune pentru semidocţi naivi, gen: „omul ontologic", „fiinţa neamului", „spiritul dreptei", „exerciţii de reacţionarism" etc. Chiar şi „Cercul de la Sibiu", dintr-o generaţie anterioară, avea o astfel de mentalitate (după o mărturie a lui I. Negoiţescu din 1982): „Voiam să ignorăm actualitatea occidentală, care nu ne era de folos şi să ne adâncim în gravele noastre probleme proprii de structură: să scriem tragedii şi teme neromâneşti, salvarea românilor prin fuga de românesc" (Apostrof, IX, 6, 1998). „Noicismul", pe această latură cel puţin, a făcut şi face în continuare ravagii. întreţine, direct sau indirect, o mentalitate etnicistă, iraţionalistă, intolerantă, neototalitară, radical ostilă spiritului critic. A formula cea mai mică obiecţie împotriva lui Nae lonescu şi C. Noica a devenit, pentru mulţi, un act de blasfemie. Predispoziţiile mistice, latente în orice iraţionalism, izbucnesc acum pe faţă. Apar grupări „iniţiatice", după modelul „Păltiniş" (în jurul lui Petre Ţuţea, N. Steinhardt), însetate de „absolut", „miracole", icoane făcătoare de „minuni" etc. Nu contest realitatea fenomenului religios, în termenii lui R. Otto, din Das Heilige. Dar el este extrem de rar în forme pure, autentice. La noi, doar o formă de mistagogie şi ritualism gol, formalist. Şi din acest punct de vedere, vechile observaţii ale lui C. Drăghicescu („Religia şi cultura la români", capitolul IX, Din psihologia poporului român [Introducere], 1907) sunt şi rămân încă actuale, incontestabile. Superstiţiile babelor din sate sunt de acelaşi tip.
De notat, cel puţin, încă trei episoade semnificative ale agresivităţii spiritului intolerant, în plină eflorescentă, stimulată de această mentalitate ostilă analizei raţionale şi critice. Când în România Literară, N. Manolescu şi Dorin Tudoran au pretins să se pună semnul egalităţii între Holocaust şi Gulag, cum este şi firesc, au izbucnit atacuri violente în străinătate, dar şi în ţară. Revista a fost declarată... „antisemită", ceea ce este o culme a relei credinţe. Mult mai ponderat, Centrul pentru studiul istoriei evreilor din România a deschis o anchetă de opinii. Am răspuns la chestionarul ce mi-a fost adresat şi mie, primind şi mulţumirile directorului acestui centru (Eugen Preda, 29.05.1998). Antisemitismul rămâne însă în continuare tenace. Când studiul Holocaustului este introdus în manualele şcolare, se produc reacţii din public, reproduse şi în presă („O scrisoare pe zi", în România liberă,
Viaţa unui om singur 353
9 ianuarie 1999). Se insinuează o eternă influenţă ocultă, gen „internaţionala iudeo-masonică" din perioada legionară. O placă uzată.
Altă pagină urâtă a acestui dosar tenebros de imediată actualitate. Ea este scrisă de ofensiva ortodoxistă, de imensa ipocrizie a „Catedralei Neamului" -ca şi cum alte construcţii (spitale, şcoli, căi de comunicaţii etc.) n-ar fi mult mai necesare şi mai urgente de omologarea dogmatică: ţară = neam = român = ortodoxie. Să zicem că proiectul absolut abuziv al „Catedralei" este o concesie a guvernului pentru facilitarea vizitei Papei la Bucureşti (7-9 mai 1999). Dar demonizarea Uniţilor, refuzul restituirii bisericilor confiscate de comunişti, apropierea implicită a ortodoxismului de imperialismul panslavist, agitaţia unor ierarhi, foşti legionari, foşti securişti, gen Bartolomeu Anania, care organizează la Cluj procesiuni de 2 000-3 000 de preoţi ortodocşi, sunt simptome ideologice tulburătoare şi mult mai grave.
Realitatea este că asistăm, din plin, la o puternică ofensivă antiocci-dentală. Iar biserica greco-catolică este percepută ca o periculoasă influenţă europeană, prin intermediul catolicismului. Recenta criză din Kosovo (1999), bombardamentele NATO asupra Serbiei, au dezlănţuit, mai ales, un val de antiamericanism uimitor şi fără precedent. Nu poate să nu fie subliniată din nou această situaţie alarmantă. Presa dezlănţuită ia apărarea dictatorului comunist Miloşevici. Stranii şi profund ceauşiste, în esenţă, („neamestec în afacerile interne") sunt articolele lui Octavian Paler, din România liberă, ca şi campania ziarului Adevărul şi a multor alte publicaţii. S-a revelat, încă o dată, comunizarea profundă a exponenţilor opiniei publice şi a poporului român. Şi poate şi mai mult eterna oscilare, duplicitate şi instinct ancestral de supravieţuire, jocul la două capete, mereu sensibil la presiunile externe imediate. Bombele care cad în Serbia trezesc frica, instinctul de conservare intră în panică. La o anchetă făcută pe stradă, auzită la BBC, cineva a răspuns: „NATO pleacă, noi rămânem". Adică suntem „în Balcani", „lângă ruşi" etc. Am semnat (ca şi L. de altfel), cu toată convingerea, apelul pro-NATO, al intelectualilor prooccidentali: „Opţiunea societăţii civile într-un moment de cumpănă" (România liberă, 20 aprilie 1999). Reacţie promptă, necesară, dar relativ puţine nume cu adevărat reprezentative. Scriitorul ceauşizat, oficial, „Academia", întreaga universitate românească a fost absentă. Spiritul antiocci-dental, izolaţionist, naţionalist, etnicist rămâne predominant, evident şi în numeroasele atacuri de presă pe această temă.
Am deplâns alinierea la poziţiile protecţionismului cultural ale UE atât de antiamericane. Noua lege a audiovizualului prevede că „posturile de televiziune vor asigura creaţiilor europene un procentaj majoritar" (România liberă, 14 ianuarie 1998). Evident filmele americane - în interpretarea supralicitată a antioccidentalismului românesc - sunt lipsite de „spiritualitate". Nu transmit „fiorul metafizic". Propagă doar cultul „violenţei, drogurilor şi al sexului" etc. Astfel de poveşti obscurantiste citeam şi auzeam şi înainte de 1940. Aceleaşi poveşti le auzim şi azi, în 1999. După jumătate de secol. Şi parcă ele sună acum şi mai sinistru... Cui nu-i place un film american n-are decât să întoarne butonul şi să nu-1 vadă. Sau să închidă aparatul...
354
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
355
A-ţi găsi un drum propriu, o soluţie şi o clarificare personală, în astfel de condiţii atât de dificile, lipsit şi de repere interne nu a fost şi nu este deloc uşor. Singura mea busolă, pur abstractă, era paşoptismul liberal, deşi îmi dădeam încă o dată seama că astfel de tradiţii ideologice nu există de fapt în România. Fapt observat şi de alţii (Catherine Durendin, de pildă). Este posibilă reluarea ideologiei de tip liberal, din punctul unde ea a fost întreruptă ? Teoretic aşa credeam. De altfel, încă din secolul trecut, s-a spus că „la noi adevăratul 1848 este încă de făcut". Dădeam citate precise, în acest sens, încă în Opera lui Alexandru Macedonski (p. 674), publicată în 1967. Nu vedeam, în orice caz, un alt răspuns şi o altă explicaţie a neaderenţei mele la ambianţa ideologică dominantă de după 1989. „Manifestele" paşoptiste din Sfera Politicii nu aveau alt sens. Deşi îmi dădeam perfect de bine seama de căderea lor în abis, în total contratimp istoric. Raţional continui să cred că aveam dreptate. Doar că realităţile imediate erau şi'sunt mult mai puternice. De unde sentimentul unei întreprinderi pur abstracte, obiectiv raţionale şi totuşi utopice şi imposibile în condiţiile date. Tot ce vedeam în jurul meu era parcă făcut să mă descurajeze, să mă inhibe. Şi totuşi nu cedam uşor. Dar dificultăţile erau şi continuau să fie imense/
Pentru mine cel puţin, a fost şi rămâne o mare evidenţă: foarte slaba combativitate a ripostei liberale la ofensiva ideologică antidemocratică, antioccidentală şi naţional-comunistă actuală. De altfel, paşoptismul a fost combătut în permanenţă încă de la apariţia sa şi redus repede la tăcere (conservatorismul, junimismul, „şcoala" lui Nae Ionescu apoi comunismul continuat prin naţional-ceauşism, cu toţi aliaţii săi, naturali într-un sens, C. Noica etc). Ceea ce m-a surprins chiar de la început a fost pe lângă mica circulaţie a revistelor „liberale" (Sfera Politicii, Polis, 22) lipsa cvasitotală de coeziune şi cooperare între puţinele spirite liberale existente. Nici o unitate şi nici o solidaritate. Inutil a mai face „liste" de astfel de ideologi, lipsiţi de orice noţiune a reciprocităţii. Este o temă care mă preocupă intens şi chiar mă obsedează. Revin fără voie asupra sa.
In astfel de situaţii negative, nu se poate deci vorbi numai de un simplu „orgoliu de autor". Am scris în două rânduri, de pildă, despre Dan Pavel şi i-am prezentat în public, de trei ori, cărţile. Nici cel mai mic semn, nici cea mai mică menţiune a existenţei mele, totuşi ideologice, orientată în mod evident în acelaşi sens, proeuropean, antitotalitar etc. Mi s-a replicat destul de superior că eu sunt „teoretician literar" şi nu „politolog". Am primit atunci - dacă mai era nevoie - o dură lecţie: pe astfel de „solidarizări" nu se poate conta în nici o împrejurare. Deşi cărţile publicate după 1989 pe teme atât de actuale pot dovedi că sunt măcar un critic de idei „ideologice". Stelian Tănase a fost mult mai solidar. Când PNL a organizat un simpozion de omagiere a revoluţiei de la 1848, el a propus şi participarea mea, dar a fost refuzat. Când m-a anunţat la telefon, era destul de dezamăgit: „Asta-i situaţia". In definitiv nimeni dintre participanţi, dintre care unii complet „obosiţi" (Dan Amedeo Lăzărescu, de pildă, plin de locuri comune), nu publicaseră, în acel moment, adeziuni mai ferme şi mai bine articulate la idealul revoluţiei comemorate.
Aceste antagonisme şi accidente personale sunt mult mai puţin grave decât decepţia - sau mai bine spus revelaţia - cea mai profundă: dezideologi-zarea, apolitismul, lipsa cvasigenerală de convingeri civico-politice. Fenomenul era foarte vizibil şi înainte de 1989, când avea cel puţin explicaţia şi scuza refuzului implicit al ideologiei dominante, represive. Pentru a nu mai vorbi de instinctul de conservare, de frică şi prudenţă. Un refuz prin pasivitate, neimplicare. O „ieşire" pur individuală din istorie. Din nefericire, aceeaşi lipsă de preocupări ideologice reale este la fel de evidentă şi după 1989. O serie de noţiuni-cheie - îmi reamintesc mereu - par aproape dispărute din circulaţie: capitalism, burghezie, proprietate, „ceauşism", comunism şi mai ales anticomunism. Desigur, ele sunt uneori folosite. Dar timid, în cercuri restrânse şi fără mare audienţă. O opoziţie ideologică liberală, puternică, încă nu există. O denunţare energică, masivă a sistemului comunist rezidual, etatist, centralizat şi, mai ales, a economiei socialiste de pe poziţii „centriste", „liberale" nu se constată. Asistăm, în schimb, la mineriade, revendicări sindicale de evidentă inspiraţie a „luptei de clasă". La polul opus, o recrudescenţă a „spiritului dreptei", de inspiraţie legionară, a cărei apologie nu este nici măcar ascunsă (Răzvan Codrescu, de pildă). Căzut între două focuri, nu duc - ideologic vorbind - o existenţă deloc plăcută şi „confortabilă".
Un motiv în plus de singurătate culturală şi ideologică este şi realul apolitism al scriitorului şi omului de cultură român. O specie în care nu mă regăsesc. Cu care, cu foarte puţine excepţii, nu am nici un fel de afinităţi şi legături. Personaje exotice, de genul meu, sunt, de altfel, o raritate şi în partidele politice democratice, pe care, în mod evident, nu le asimilează. Scriitorul român nu este, de fapt, nici comunist, nici anticomunist, ci doar egoist, carierist, preocupat exclusiv de a se pune în valoare şi cât mat profitabil posibil. El a deprins, sub vechiul regim, tehnica tăcerii şi a simulării, în stil Ketman - vorba lui Czeslaw Milosz - pe care o continuă şi azi cu succes. Când simte nevoia unei minime justificări, cei mai abili, cei mai cinici, sau poate cei mai sinceri „apolitici" se baricadează îndărătul primatului valorii estetice. Nu eu voi nega, fără îndoială, această valoare. Dar se constată, la foarte mulţi scriitori şi critici, o adevărată fixaţie şi anchiloză în unicitatea valorii estetice. Deşi ea nu este niciodată unică, exclusivă. Nici măcar în literatură şi artă. Există şi alte valori la fel de legitime şi, uneori, în anumite momente istorice, chiar dominante şi necesar prioritare.
Din care cauză nu există, încă, la noi, o singură critică serioasă, sistematică, a marxismului literar. Ceea ce am făcut eu, în unele capitole, din unele volume ale Biografiei ideii de literatură este mult prea puţin. Lipsa tradiţiei teoretico-literare - de care am mai amintit - ar fi o explicaţie. O contribuţie, totuşi, în ultima carte tradusă a lui Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului (Bucureşti, Humanitas, 1999). în schimb, descopăr, mereu, cu stupoare, că se găsesc tot timpul scuze pentru colaboraţionism, că M. Niţescu este odios etc. Voi reveni asupra acestei probleme în capitolul următor. Am chiar sub ochii mei dovada acestui lamentabil apolitism. Ziarul de Cluj a deschis, în primăvara lui 1999, o anchetă privitoare la „românul mileniului, românul
356
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
357
secolului". Ei bine, nici unul dintre scriitorii care au răspuns la anchetă n-a indicat numele unui mare om politic din trecutul nostru (Brătienii, I. Maniu etc). Ceea ce era de demonstrat: depolitizarea totală.
O foarte proastă impresie îmi lasă, cu mici excepţii şi presa de după 1989. Mai întâi, se observă o enormă diferenţă între marea calitate a principiului libertăţii cuvântului şi profunda mediocritate a jurnalistului care beneficiază de acest nobil drept. Violenţa dezgustătoare a atacurilor (căci de „polemici" reale nici nu poate fi vorba), pamfletul, băşcălia, vulgaritatea sunt predominante. In plus, cei mai mulţi editorialişti şi directori de ziar (gen I. Cristoiu, Cornel Nistorescu) provin direct din presa UTC, unde s-au format. Reflexele lor visceral antioccidentale, antidemocratice, criptocomu-niste s-au manifestat cu virulenţă mai ales după intervenţia NATO în Serbia. După I. Cristoiu, „Serbia a fost îngenunchiată. Urmează România?". O provocare mai mult decât stridentă. Deci eterna denunţare, deprinsă timp de decenii, a imperialismului american. Uluitor de agresiv şi vulgar, Cristian Tudor Popescu, mereu crispat, categoric, suficient şi definitiv. Multe noi trusturi de presă şi posturi particulare de televiziune sunt, fără îndoială, scoase cu banii Securităţii, spălaţi prin Elveţia, prin diferite „afaceri" etc. Orientarea lor este mai puţin deschisă, dar nu mai puţin evidentă.
„Drama" mea publicistică personală este că, prin polarizare accentuată, nu pot avea acces nici la presa de dreapta, pentru a nu mai vorbi de cea de „extremă dreaptă", gen România Mare. Puteam colabora, de pildă, la Curentul, unde am fost de mai multe ori invitat. Dar preocupările mele actuale îmi interziceau orice dispersare. Constat doar cu tristeţe că şi destule reviste literare şi culturale sunt orientate mult spre dreapta (Jurnalul literar, de pildă, devenit criptolegionar, cu merite totuşi în recuperarea unor texte ale exilului). Şi mă întreb dacă voi mai colabora chiar şi la Cuvântul. Revistă efectiv independentă, pe care o apreciez. Mai ales, după avertismentul telefonic al lui Dan Ciachir (mă întreb ce grad o fi având?), după riposta mea în România Literară, pe tema prejudecăţilor agresive despre „omul occidental". Pentru criptocomunişti şi vechea-noua Securitate nu altul a fost şi va rămâne inamicul public nr. 1.
Din toate aceste motive, nimic mai necesar, îmi spuneam, după decenii de spălare a creierului şi de revenire în forţă a nostalgicilor comunişti, decât renaşterea, apărarea şi cultivarea cât mai intensă a spiritului critic (Am deplâns şi anterior această carenţă, capitolul 21). Atât a conştiinţelor individuale, cât şi colective. Nici o clarificare ideologică nu este posibilă fără trecerea tuturor ideilor în circulaţie prin acest filtru. In acelaşi timp, toate anxietăţile, problemele dificile, complexele şi conflictele interioare nu pot fi echilibrate şi corectate fără examenul lor raţional. Pentru mine, raţiunea n-a fost un simplu concept abstract şi gol, ci un mod şi o soluţie de viaţă. De echilibrare şi supravieţuire morală. Intr-o polemică locală, pe care n-am de gând s-o continui („Ce fel de mituri?", în Ziarul de Cluj, 1 iunie 1999), am reafirmat energic acelaşi punct de vedere. Exigenţa reflexiei critice-ideologice îmi apărea ca o necesitate obiectivă, urgentă. Personală şi colectivă. Cu atât mai mult, cu cât o tradiţie a reflexiei critice româneşti,
de fapt, nici nu există. Trebuie deci denunţaţi cu putere, în primul rând, marii adversari ai libertăţii spiritului critic în societatea şi cultura românească actuală. Sunt dezolat să constat mereu singularitatea poziţiei mele. Tot mai izolată, situaţie greu de suportat moral.
Mă loveam, în primul rând, de toate obstacolele nu numai ale unei lungi „gândiri captive" ideologico-politice, dar şi ale supravieţuirii şi chiar contraofensivei vechilor structuri ale statului totalitar comunist, care n-au fost nici pe departe dislocate. Nu este vorba numai de lipsa totală a unei critici serioase a marxismului sau naţional-comunismului. Ori de denigrarea unor noţiuni fundamentale precum: „burghezie", „capitalism", „proprietate particulară", de care am mai amintit nu o dată. Constatam virulenţa continuă a vechii Securităţi denunţată doar în câteva împrejurări, devenite publice prin intransigenţa celor vizaţi şi mediatizarea presei. Mă refer la cazul Răzvan Mihai Ungureanu, din Iaşi (devenit secretar la MAE, un tânăr absolut remarcabil), la „căpitanul Soare", la varianta sa timişoreană în legătură cu grupul „A treia Europă". Dar mai ales, la respingătoarea campanie anti-NATO, în urma intervenţiei în Serbia, De fapt, confruntare esenţială între Vest şi Est, democraţie şi agresivitatea anacronicului regim comunist Miloşevici. Şi faptul că, în mare parte - trebuie subliniat mereu -presa românească actuală este anti-NATO, antiamericană, nu dovedeşte decât reflexul său comunist, dresajul ideologic, ereditatea şi formaţia sa totalitară. Plus influenţele oculte, imperialiste, „slave", ale Rusiei de totdeauna. Acesta este - şi nu poate fi altul - primul şi cel mai important obiectiv al spiritului critic românesc. Avem, într-adevăr, „datoria de a nu ne mai lăsa îmbolnăviţi de frică" (Emil Constantinescu, în Cotidianul, 14 octombrie 1992). De frica de a gândi, vorbi şi scrie în mod liber. Şi deci şi de a critica şi de a nu ne declara de acord atunci când conştiinţa ne-o impune, într-o conjunctură şi problemă politică sau alta.
Dar spiritul critic (necesitate absolută amintită şi în capitolul precedent), are, după 1989, încă un adversar redutabil: în sfera ideologică şi culturală. Viaţa culturală şi spirituală tinde să fie dominată, la polul opus, de iraţionalism şi misticism, de unde derivă toate extremismele şi fundamentalismele posibile. Totul camuflat în filozofia „fiinţei" şi a „omului ontologic", în „ortodoxism", „Catedrala Neamului" etc etc. Sunt puse în circulaţie tot felul de idei nebuloase, vagi, ambigue. De fapt neanalizabile, care „spun" fie prea mult, fie prea puţin sau chiar nimic. Ceea ce mă irita cel mai mult, pe lângă ocultismul degradat, de joasă specie, era şi este ambianţa de mister, revelaţie, iniţiere, mistico-mitică, prestigiul noului „guru" naţional, al „Căpitanului filozofic". In spatele acestui cult se află respingerea categorică a occidentului, lipsit de mistică şi spiritualitate. El este materialist, laicizat, raţionalist, „protestant" şi, bineînţeles, „iudeo-masonic", în varianta cea mai extremistă a acestui obscurantism. Nu ezit să denunţ ca mare vinovat pentru această atmosferă mistagogică şi tenebroasă, influenţa nefastă, pe acest plan, a lui C. Noica şî a grupului de la Păltiniş. A pretinde că deţii suprema înţelepciune şi monopolul gândirii româneşti este un mare şi intolerabil abuz. Şi, în acelaşi timp, o profundă eroare spirituală.
358
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
359
Despre cazul Noica m-am exprimat în repetate rânduri şi nu mai revin. M-a interesat exclusiv ca un exemplu - fie şi „cu voie de la poliţie" - de cultură alternativă, independentă, disociată de valorile oficiale. Acest rol a fost, cu unele „poticneli", bine jucat şi, în esenţă, benefic. Fără voie îmi amintesc totuşi fugitiv, fără a insista, de cazul analog al lui D. Gherea, din. secolul trecut. I s-a concesionat, fără dificultăţi, restaurantul gării Ploieşti, pentru ca vechea poliţie să-i poată controla mai bine mişcările şi mai ales pe emigranţii socialişti care veneau şi plecau din şi în Rusia. La fel şi cu instalarea lui C. Noica, la Păltiniş, apoi, mutarea sa din vila 13 în vila 12, cu instalaţii microfonice probabil mai perfecţionate. Se spune că la SRI s ar păstra cinci mari volume de înregistrări, unde probabil figurez şi... eu.
Dar altceva vreau să subliniez în această ordine de idei. Mi-am dat seama, prin experienţa cea mai directă, cum funcţionează tehnica racolării şi a iniţierii, a „riturilor de trecere", cultivarea admiraţiei necondiţionate pentru „maestru", abolirea oricărei îndoieli raţionale. A declara „mari spirite", chiar „genii" incipiente, un grup de tineri intelectuali - nu contest, cu calităţi deosebite - este cea mai bună metodă de a-i converti şi capta pentru toată viaţa. Iar acest grup începe să se proclame, în mod inevitabil, suprema instanţă culturală a ţării. Stabileşte ierarhii definitive. Criteriile sale de selecţie a valorilor sunt indiscutabile şi infailibile. Pe „ăsta" îl primim în cultura română, pe „ăsta" (adică pe... mine) nu-1 primim etc.
Evident că „exasperam", după expresia lui Andrei Pleşu. (Când am luat, împreună, un premiu al revistei Cuvântul, „Superlativele anului 1996", condescendenţa sa distantă şi superioară nu mai avea margini; bun ministru de Externe, totuşi). Mai ales că mi se părea pur şi simplu ridicol a fi „exclus" din cultura română de acest moralist cu lipsă la cântar, care împrumută de la alţii titlul unei cărţi (Minima moralia) fără s-o declare. Şi cu o operă destul de „subţire". Ca şi de anatemele şi expulzările lui G. Liiceanu, devenit marele „filozof naţional" sau Horia Roman Patapievici. Pur şi simplu mă dispensam de certificatele lor. Ceea ce fac şi în continuare. Cazul este de semnalat doar fiindcă ilustrează foarte bine repulsia pe care o produce spiritul critic - o adevărată calamitate - în această ambianţă intolerantă, de confrerie iniţiatică. Orice obiecţie, îndoială, analiză şi judecată critică, liberă şi independentă produce iremediabil o breşă în sistemul de idei, valori şi relaţii ce se vrea dominant, definitiv şi inatacabil. Deoarece introduce principiul diferenţierii şi al opţiunii strict personale. Ceea ce pentru această mentalitate de sectă închisă este intolerabil. In felul acesta, am devenit profund antipatic şi „periculos" acestui grup dominant în presa şi mediile culturale centrale, chiar şi de „opoziţie". Numai că această „opoziţie" nu este nici pe departe concesionată exclusiv GDS-ului.
Eclipsa, boicotul, sabotarea şi chiar combaterea spiritului critic, mai ales prin cultivarea insistentă a opusului său („credinţă", „absolut", „tradiţie", „mit" etc.) defineşte, de fapt, întreaga cultură română actuală, să-i spunem „necomunistă". Din care cauză, nimic nu mi se părea mai urgent, mai necesar, mai actual decât o stare de permanentă vigilenţă critică în cultură. Nu este vorba numai de a refuza şi a combate cultura „oficială", prin ceea
ce am numit cultura alternativă. Este nevoie de mult mai mult: de o rezistenţă constantă împotriva oricărei supralicitări, mistificări şi mitologii. De o „revoluţie permanentă" împotriva oricărei mitizări şi mistagogii de orice speţă. Ceea ce lipseşte cel mai mult culturii române actuale, pe această latură, este o cultură de tip raţionalist, analitic, critic. Din care cauză, am salutat apariţia lucrărilor lui Lucian Boia, curajoase („Mitologie şi spirit critic", în Cuvântul, 9/1998, apoi în Continent, 2/1999), propunându-mi să scriu în acelaşi sens, şi despre recenta carte a lui Ioan Constantinescu (trecută total sub tăcere): Despre exegeza extremei drepte româneşti (Iaşi, Junimea, 1998). Una voce poco fa. într-adevăr. Dar refuz pur şi simplu să subscriu la reve= nirea în forţă, după totalitarismul de stânga, a totalitarismului de dreapta. După cum nu cred că întreaga cultură de rezistenţă - câtă a fost - nu se reduce nici la Motanul Arpagic şi nici la o poezie-două sau la un interviu al lui Mircea Dinescu. Luări de poziţie cât se poate de lăudabile. Dar pe ultima sută de metri. Cultura de rezistenţă românească are şi alte aspecte, unele mult anterioare, mai diversificate şi - îndrăznesc să afirm - mai profunde.
Ultima concluzie şi, de fapt, cea mai importantă clarificare ideologică şi culturală, care le include şi le sintetizează pe toate - cristalizată foarte târziu, abia în anii din urmă -, este necesitatea unui alt model, nivel şi stil cultural. Nu m-am regăsit niciodată în mediul cultural dominant. Nici înainte, nici după 1989. Cred însă că pot defini destul de limpede esenţa aspiraţiilor mele culturale fundamentale şi, îndrăznesc să spun, definitive. Nu lansez însă „manifeste", care n-ar fi înţelese şi nici acceptate de nimeni. Le fixez doar pentru mine, în câteva puncte. Ca un fel de „catehism" şi aide-memoire personal. De uz „intern" şi, deocamdată cel puţin, „strict confidenţial":
1. O cultură română, în primul rând, liberă, eliberată, sper, pentru totdeauna, de toate servitutile şi constrângerile totalitare, de dogme, normative şi cenzură. Mă opun categoric „răsturnării tuturor valorilor" - adevărata revoluţie, după Nietzsche - şi cea mai periculoasă dintre toate, după... mine. Nici revoluţie de stânga, nici de dreapta. In centrul său, energic şi sistematic, drepturile omului şi valorile democratice occidentale;
2. O cultură română cu un alt orizont internaţional, prin integrare bine personalizată, nu „colonizată". Soluţii proprii, competitive, de cel mai înalt nivel posibil. Despre contracultura „colonizatului cultural" m-am exprimat în capitolul anterior. Revin şi subliniez necesitatea documentării şi sincronizării critice, cât mai ample posibil. Dar, în acelaşi timp şi a punerii la punct a unei bune metode de asimilare şi filtrare a tuturor influenţelor şi referinţelor străine accesibile, necesare sau inevitabile. Doar în felul acesta vom ieşi, efectiv, din obscuritate şi vom depăşi lipsa de receptare şi recunoaştere internaţională, generatoare de atâtea permanente complexe. Mi-am dat seama, încă o dată, de necesitatea şi posibilitatea acestei integrări, cu prilejul vizitei în ţară a lui Matei Călinescu, Ion Vianu şi Virgil Nemoianu (1994);
3. O cultură română care să depăşească starea de subdezvoltare culturală actuală. Reducerea cât mai mult posibil, a cât mai multor decalaje existente devine o cerinţă imperioasă şi urgentă. De unde, din nou, necesitatea de a
360 Adrian Marino
construi solid şi durabil, prin lucrări fundamentale, proprii, de referinţă: istorii şi enciclopedii, dicţionare de toate tipurile, sinteze şi nu culegeri de fragmente. Construcţii proprii şi nu compilaţii. Respingerea categorică a culturiipseudo. Improvizaţia culturală, informaţia de mâna a doua, spiritul culturii orale televizate nu mai poate satisface. Eseismul diletant, care se pronunţă despre tot şi despre toate, lipsit de orice competenţă reală, într-un domeniu precis al culturii, este şi rămâne, în cel mai bun caz, un fenomen de simplă mondenitate intelectuală. O cultură română majoră se construieşte tenace şi sistematic, nu se improvizează;
4. O cultură română medie de cât mai înalt nivel posibil, elogiată şi în capitolul anterior. Soliditatea marilor culturi occidentale nu o fac, de fapt, în literatură, marile genii, ci numărul extrem de ridicat de scriitori de seconde ordre, aşa-zişi, „minori", din toate epocile, mereu interesanţi şi „descoperiţi" sub un aspect sau altul. J.J. Rousseau, dar şi Chamfort şi Rivarol. Goethe, dar şi Lichtenberg etc. etc. Iar fără cadre medii, de cel mai înalt profesionalism tehnic, mecanismul cultural astfel conceput nu poate să funcţioneze. Deci cât mai buni specialişti şi cercetători într-un domeniu precis, cât mai buni redactori, traducători, editori, colaboratori poligloţi, bibliografi posibil. Iar fiindcă am intrat ireversibil în secolul culturii de consum de masă, nu văd de ce şi această cultură inevitabilă n-ar fi de o cât mai bună calitate. In limitele şi obiectivele pe care ea şi le propune. Nu este deloc necesar sau obligatoriu ca această cultură de masă să fie şi neapărat vulgară, stupidă şi total incultă.
In câteva texte de confesiune ideologică personală, am exprimat cu ocazia unor reeditări, traduceri şi noi volume, substanţa acestor convingeri. Mă refer, în special, chiar dacă mă repet, la postfaţa de la ediţia a doua a lui jOle! Espana (1995) şi la Comparatism şi teoria literaturii (1999) precum şi la „Epilogul" la volumul 6 (şi ultimul) al Biografiei ideii de literatură (1999). L-am publicat anticipat, ca o precauţie, în Carnet Literar (III, 10 martie 1999). Apariţia sa, prin încetarea sponsorizărilor Soros, este deocamdată cel puţin incertă. De fapt, ideea centrală, riguros definitorie şi care explică şi rezumă întreg sensul acestei evoluţii, este afirmarea adevăratei mele identităţi culturale şi ideologice: sunt - şi repet - doar un critic de idei şi, în sens larg, un „ideolog", şi nu un critic literar. De altfel, am mai spus-o (insistenţă cred... scuzabilă). O confuzie inevitabilă, întreţinută timp de decenii, generatoare - observ mereu - de neînţelegeri şi antagonisme total nedorite. Cam ce-aş fi dorit să scriu în acest sens - publicistic vorbind -implicat în actualitatea imediată, o poate demonstra, de pildă şi ciclul Represiune şi confesiune, din 22 şi Cuvântul.
După 1989, acest tip de critică, total inexistent anterior, mi se părea mult mai necesar, mai actual şi mai eficient, decât eterna critică literară curentă, foiletonistică şi impresionistă. Şi azi îmi pune un mare semn de întrebare, evidentul decalaj dintre orientarea ideologică, indiscutabil liberală, a lui E. Lovinescu şi stilul său critic-literar (pentru a nu mai vorbi de cel al discipolilor săi), inclusiv ambiţiile sale pur literare, de romancier, din păcate, ratat. In literatura română se produceau, în acelaşi timp, mutaţii
Viaţa unui om singur 361
esenţiale. Valoarea pur estetică nu mai satisfăcea integral. Conceptele critice străine, de import, se dovedeau, multe, inaplicabile la noi. Un alt orizont cultural devenea dominant. Axa înclină tot mai mult spre SUA şi nu spre Franţa (passez, beaute passee, vorba lui Voltaire) şi aşa mai departe. Gustam cu voluptate dintr-un fruct mult timp interzis. Consideram atunci, ca şi acum, doar critica de idei ca expresia tipică şi specifică a spiritului meu critic. Intr-o cultură fără o astfel de tradiţie (altă situaţie care mă obsedează) acest proiect şi efort n-au fost însă percepute. Şi, de fapt, nici nu puteau fi. După cum nici „stilul ideilor", pe care-1 cultivam, nu putea fi gustat. De altfel, el este foarte puţin „practicat" în publicistica ideologică actuală. Dan Pavel, Gabriel Andreescu şi Stelian Tănase sunt numele cele mai citabile. într-un anume sens, „colegul" meu de stil, sec, rece, obiectiv, rapid, în propoziţii scurte şi limpezi, este chiar acesta din urmă. în orice caz, în stilul său - pentru mine şi delectabil - m-am regăsit cel mai mult. El mă „răzbună" într-un fel de prolixitatea atâtor cronici literare de o „făcătură" pretins „creatoare", „artistică" sau superficial jurnalistică, total indigestă ori nesemnificativă.
Timpul nu iartă şi nu sunt sigur că voi mai practica foarte mult timp acest stil ideologic. Pentru a nu mai vorbi de „ideologia" propriu-zisă. O zonă intermediară - subliniez din nou, deoarece noţiunea este departe de a se fi consolidat la noi - între articolul de ziar, oricât de bine orientat ideologic şi marele sistem de idei. Riguros, distant şi abstract în glacialitatea sa voită, programatică. Deci, încă o dată, o zonă cultural-ideologică medie, cu principii ferme, limpezi, dar exprimate într-o formă cât mai accesibilă şi cursivă. în acest stil aş dori să pot scrie ultimele mele două cărţi, cu perspective, cred, încă imprevizibile de realizare şi, mai ales, de editare: Cenzură şi libertate în România (dezvoltarea schiţei istorice din Sfera Politicii, de care am amintit) şi o ultimă carte-manifest, Pentru o cultură liberală. Ezit încă s-o numesc românească sau nu. Cred, în orice caz -sincer şi definitiv     că aceste două lucrări sunt absolut necesare culturii noastre ideologice actuale. Dar, tot mai mult, aceste proiecte se transformă în pariuri secrete şi „probleme" strict personale. Sunt, de fapt, proiecte şi cărţi - confesiuni, mărturii personale ale unui spirit critic izolat ce s-a dorit toată viaţa liber şi independent şi n-a reuşit decât în mică măsură. Concluzii ideologice ale unei întregi existenţe. Chiar dacă s-au lovit şi se lovesc în continuare de enorme obstacole.
Citind şi recitind paginile anterioare, decepţia pur ideologică - abstract vorbind - este mereu, fără exagerare, foarte mare. Lipsa de dialog şi comunicare pe aceste teme, în cazul meu, este totală. Viziunea mea ideologică este şi rămâne singulară, izolată, până aproape de sufocarea morală, în orice caz, un exerciţiu dur de luciditate. Defulare fundamentală pe de o parte. Imposibilitatea de integrare într-un mediu nereceptiv pe de alta. Prea puţini intelectuali români gândesc la fel. Iar cei ce gândesc la fel sunt - am mai afirmat-o - pulverizaţi, ireductibil individualişti şi fără nici o noţiune de colaborare şi spirit de cooperare. îmi spuneam, adesea, că toate aceste idei sunt aproape totdeauna irealizabile dacă nu chiar imposibile. Pe
362
Adrian Marino
de o parte, aveam tot mai precis sentimentul că ideile sunt invincibile teoretic şi total ineficiente practic. Pe de alta, trăiam şi acţionam într-o cultură şi într-un tip de societate, unde ideile joacă un foarte mic rol, ca să nu spun total inexistent. Din care cauză, mă simţeam, nu o dată, nu numai izolat, dar şi ridicol. In ochii mei şi al altora. Poate peste cinci, zece decenii, aceste idei vor deveni banalităţi. Chiar sper, doresc mult, acest lucru. Deocamdată, însă, nu. Eram, deci, convins, tot mai convins, că ideologia nu este acasă în România. Că orice discuţie referitoare la principii, ideologii, programe este aproape fără sens, într-un mediu social unde domină doar soluţia practică, pur individuală, printr-un sincronism şi tropism de moment, de o remarcabilă mobilitate şi adaptabilitate. Fără însă nici un scrupul şi bară de direcţie. Şi fără memorie istorică.
Constatam - de câte ori trebuie s-o mai repet? - că toate textele, articolele, profesiunile mele de credinţă iluministo-paşoptisto-liberale n-aveau nici un ecou. Păreau un program cvasiutopic, deoarece nimeni nu avea acest punct de plecare sau sistem de referinţe. Situaţie, uneori de-a dreptul demoralizantă. Alteori, perfect explicabilă. Izolat, în Cluj, „în provincie", fără relaţii în cercurile influente centrale. Condiţia morală a unui astfel de intelectual, care gândeşte şi scrie „liberal", într-o cultură dezideologizată, subdezvoltată, în bună parte comunizată şi dominată de structuri mentale arhaic-rurale, nu poate fi comodă. In plus, cu un limbaj care aparţine unei alte generaţii. Purtam cu mine şi în mine, în sfârşit, „blestemul" spiritului critic, mereu inadaptabil şi nesociabil. O adevărată calamitate morală şi socială în planul existenţei practice imediate. Mă afecta şi lipsa totală de reacţii ideologice, măcar la capitolele evident antimarxiste din Biografia ideii de literatura. Dacă revin asupra acestei teme este şi datorită faptului că „rana" este încă permanent deschisă. Revendicarea de la un program cultural ideologic, precum cel din „Epilog", rămânea deci practic imposibilă, incomunicabilă, absurdă. Să publici, după 1989, cărţi de netă ideologie anticomunistă şi nimeni să nu ia act de această implicaţie, chiar în propria sferă de relaţii intelectuale, mi se pare neverosimil şi nedrept. Şi totuşi, aceasta era realitatea. Dacă o socioloagă din Cluj, Irina Culic, îşi aduce aminte de mine, în studiul său de sinteză, unde şi citează unele texte (The Strategies of Intellectuals: România under Communist Rule in Comparatisme Perspective, in Intellectuals and Politics in Central Europe. Ed. by Andrâs Bozoki, Budapest, Central European University Press, 1999, p. 62), Alina Mungiu, despre care am şi scris cu simpatie, mă „uită" complet. Ca şi pe mulţi alţii de altfel. De pildă, pe C. Dumitrescu, autorul cărţii La cite totale (1986), prima critică ideologică sistematică a ceauşismului, mereu ocultată. încep să înţeleg ceva de ce această autoare - cu atât de evidente calităţi -este antipatizată. Decide preferenţial şi prea superior şi definitiv în toate problemele. O documentaţie cu adevărat serioasă şi completă, în adâncime, inclusiv în sfera ideilor româneşti, nu se constată. Numai cu referinţe americane, de ultimă oră, nu se poate elabora o adevărată ideologie „românească". Prestigiul Harvardului este excelent, dar nu şi suficient. Deocamdată, dintre numele de prestigiu, doar Vladimir Tismăneanu, din străinătate, şi-a
Viaţa unui om singur 363 adus aminte de mine, cu simpatie, în Fantasmele salvării (tr. rom., Iaşi, Polirom, 1999, pp. 211, 254).
Cât despre „exportarea" în străinătate a convingerilor mele ideologice, prin intermediul studiilor comparatiste - singurele posibile, în acea perioadă de mari constrângeri şi blocaje - nu-mi mai făceam de mult nici o iluzie. De altfel, am şi întrerupt practic toate legăturile. La colocvii şi alte reuniuni nu mai participam. Nici în străinătate, nici în ţară. Nu mai aveam nici plăcerea nici energia de altădată. La început, aceste legături aveau şi ceva „disperat", „salvator", de evadare într-o lume, considerată de mine cel puţin, „liberă". Şi chiar aşa şi era, în domeniul meu de preocupări. Pentru mine, descoperirea şi recuperarea libertăţii a fost şi este o experienţă cum nu se poate mai directă şi concretă. Am amintit, în altă parte, şocul de a-1 vedea tradus pe Troţki, în spaniolă, în plin regim franchist, la Barcelona.
Am constatat însă repede că orientarea mea proeuropenă, de integrare şi partnership nu interesa de fapt - mai ales printre profesorii-comparatişti -pe nimeni. Şi atunci mă consolam doar cu constatarea că, printr-o serie de cărţi şi publicaţii, „integrarea" (inclusiv a mea) este totuşi nu numai teoretic, dar şi practic posibilă. Deci „se poate". Făceam această dovadă. Doar că acest pionierat, evident şi prin unele progrese în studiul istoriei ideii de literatură, era în străinătate nedemonstrabil. Iar în ţară, numai izvor de antagonisme şi invidii. Şi atunci, dezgustat, dezamăgit, uneori chiar demoralizat, mă refugiam în tăcere şi în mine însumi.
Viaţa unui om singur
365
23
Decepţia politică
Nu este exagerat, cred, să trag după mulţi ani de angajament politic, închisoare, domiciliu obligatoriu, o scurtă perioadă de activism politic după 1989 şi unele concluzii. Este evident, pentru mine, că s-a produs, în cele din urmă, o clarificare politică esenţială şi definitivă. Experienţele au fost atât de profunde şi de traumatizante, încât o întrebare a început să mi se pună cu tot mai mare intensitate. A devenit aproape obsesivă. în definitiv, de ce şi pentru ce am suferit? Şi cu ce urmări şi rezultate? Ce sens a avut întregul meu „sacrificiu"? Căci a fost, fără îndoială, unul. Deşi nu-1 exagerez şi nu-1 „eroizez" în nici un fel. Şi nu pretind nici o compensaţie sau recunoaştere publică. De la nimeni şi sub nici o formă.
Răspunsul este dezarmant de simplu. Pentru unii, poate chiar demoralizant : rezultatul final este o imensă decepţie. Un eşec şi un „faliment" total. O agitaţie şi suferinţă inutile. Bune intenţii irosite şi nu o dată calomniate. De unde, mai mult chiar, distanţare şi decepţie, un dezgust total de politică. Sau, mai precis, de modul cum a fost şi este ea înţeleasă şi aplicată la noi. Dacă este cineva care să-1 înţeleagă bine de tot pe N. Bălcescu, atunci când mărturisea lui Ion Ghica, acela sunt... eu: „Mie mi s-a acrit detot de politică şi doresc a mă ocupa numai de istorie. Pe contemporanii mişei i-am dat dracului". Este vorba, bineînţeles, de politica militantă, activă, publică, aşa cum este ea practicată în România după 1989. Căci interesul pentru ideologia politică nu s-a stins. Dimpotrivă. El a crescut, pot spune, într-o proporţie inversă cu retragerea mea totală din aşa-zisa „viaţă politică" (admiţând că am făcut vreodată parte din ea).
Un fel de „adio armelor", în felul meu, retras complet - dacă pot spune astfel - într-un fel de mănăstire laică. înconjurat doar de cărţi, dosare şi fişe. Am devenit tot mai radical şi mai inabordabil. Dar discret, marginal, tăcut, ferit pe cât posibil de orice controverse. Detestam regimul instalat după 1989, ca şi pe cel precedent. Şi, uneori, îmi spuneam, că sacrificiul meu (pe care nu-1 supralicitez în nici un fel) nu are, în acest mediu lamentabil, nici măcar o valoare simbolică. îmi dădeam tot mai bine seama că nici unul dintre idealurile mele (inclusiv în viaţa socială, în cultură, în „viaţa literară" şi literatură) nu este realizabil. Şi trăgeam toate concluziile. Urmate de o întreagă serie de reacţii, de la blazare şi oboseală, până la
dezamăgire şi dezgust. în felul acesta, am devenit total inapt pentru viaţa socială. Lipsit - după cum am mai spus - de orice ambiţii publice, de succes şi carieră. „Ce-am căutat în această galeră"? Ca să parodiez, mai bine spus, pe Moliere. „Am primit", într-un sens, doar ceea ce „meritam". N-aveam ce căuta, într-adevăr, în această „galeră".....
Dacă aş face totuşi un mic „bilanţ" al eşecurilor şi ratărilor mele înainte şi după 1989, aş începe cu „angajamentul" meu politic PNŢ (am explicat în ce condiţii) şi aş termina cu aventura clujeană a FDAR, din care a ieşit, totuşi, Convenţia Democratică actuală. De două ori m-am angajat într-o acţiune precisă şi de două ori am ratat-o, atât din împrejurări obiective, cât şi din incompatibilităţi personale. Aş continua, apoi, cu o constatare amară: o enormă deosebire între aspiraţiile şi ideile mele şi realitatea politică imediată. Un contrast brutal, o imposibilitate radicală de realizare. Chiar dacă situaţiile sunt explicabile prin starea de subdezvoltare a societăţii româneşti, dictatura ceauşistă şi celelalte. Un eşec inevitabil, de asumat ca atare, „stoic", explicat obiectiv, la rece. îmi dădeam seama de acest fenomen observând că nimeni nu dădea nici o atenţie nu numai, să zicem, articolelor mele (şi ele, într-o perioadă, n-au fost chiar foarte puţine), dar mai ales nici unei confruntări ideologice reale şi generalizate, nici unei lupte adevărate de idei politice. Mă găseam deci dezarmat, naiv, „rupt" de realităţile româneşti imediate. Foarte puţin integrat efectiv societăţii româneşti, de ieri şi de azi. O lecţie socială extrem de dură, la sfârşitul vieţii. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Să mai adaug, în sfârşit, atacuri, insulte, în ţară şi în străinătate, din care n-am amintit decât o mică parte? Totul mi se părea cu atât mai absurd, cu cât nu revendicam nimic. Nu concuram - politic şi social vorbind - pe nimeni. Doar că foştii mei „colegi" de închisoare n-aveau cum să înţeleagă un fapt extrem de simplu: nu eram un „activist" politic şi, cum mi s-a şi spus de altfel, nu „aveam" ce căuta în politică. Iar rolul unui intelectual, al unui om de cultură, în „politică", ei nu-1 înţelegeau. Oricum ar fi, toate aceste antagonisme m-au separat definitiv de „trecutul" meu, o vai, politic. îmi permit acum o reevaluare a întregii mele atitudini. O edificare personală, deplină, a ceea „ce sunt" şi ceea „ce nu sunt". Cu părţi bune şi părţi rele.
Cu siguranţă, nu sunt un „om politic". Nu am această vocaţie. în astfel de medii am făcut mereu o figură de intrus, de inoportun, de inadaptat, în cel mai bun caz. Voinţa oarbă de putere, de parvenire, de succes profitabil imediat mi-a părut totdeauna respingătoare. Am observat foarte bine, şi din interior, cum funcţionează la noi mecanismul politic. Uneori, îmi spuneam că aş fi fost poate un bun administrator, un bun organizator. Dar n-aş fi rezistat nici măcar două luni. în România, dacă nu eşti „simpatic" şi dacă nu intri într-un lanţ de complicităţi cointeresate eşti un om pierdut. Trebuie să surâzi în dreapta şi în stânga, să fii „popular" etc. Tehnicitatea, competenţa, eficacitatea reală n-au nici o valoare şi nici o preţuire. Ceea ce explică întreaga subdezvoltare actuală.
Şi, din nou, îmi amintesc de invitaţiile pe care le-am primit: mai întâi de a intra sau de a candida în „consiliul audiovizualului" (la telefon, Petre
366
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
367
Mihai Băcanu, în 1994). Apoi de a intra în diplomaţie. Constat că şi alţi autori au procedat la fel. „Rând pe rând, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Adrian Marino, Alexandru Zub m-au refuzat7', după cum mărturiseşte, întristat sincer, Preşedintele Constantinescu (România liberă, 20 martie 1997). Aveam sau n-aveam dreptate? Nu este vorba de comoditate şi lipsă de civism, ci de lipsă de vocaţie. Căci politica şi diplomaţia sunt, în esenţă, vocaţii ca oricare altele. Chiar mari vocaţii când sunt practicate la un nivel superior, cu adevărat creator.
Până la urmă devin fără voie „cinic" cu mine însumi: constat că mi s-a făcut, în realitate, un imens serviciu prin... „expulzarea" mea din viaţa socială şi, mai ales, din parodia actuală de „viaţă politică". De fapt, este vorba de două inestimabile servicii. Involuntare, indirecte, dar foarte reale. Totdeauna, o „providenţă" binevoitoare a avut grijă ca, în toate momentele dificile ale existenţei mele, dezavantajele să se transforme în avantaje. Mai întâi, eliberat de servituti publice, am putut realiza şi chiar termina unele proiecte culturale. Izolarea s-a dovedit, din acest punct de vedere, fecundă, o adevărată binefacere. împrăştierea, pierderea de timp, figuraţia inutilă au fost total eliminate. Mi-am dat seama, încă o dată, că problema culturală mă interesează mult mai mult decât cea politică, deşi fără soluţii politice nu există nici soluţii culturale. Voi reveni asupra acestei condiţionări esenţiale. Dar, deocamdată, îmi spuneam şi-mi demonstram că „misiunea" mea este culturală şi nu politică. Şi, din nou, îmi amintesc de o altă confesiune a lui N. Bălcescu făcută lui A.G. Golescu: „De-am vedea că nu putem fi patriei folositori, slujind-o în politică, vom da politica dracului şi ne vom întoarce cu mulţumire, eu la ocupaţiile mele istorice, tu la cele de filozofie morală şi tot vom putea fi folositori şi ne vom putea mângâia". Este mai mult decât o consolare personală. O adevărată opţiune paradigmatică a oricărui adevărat om de cultură român. Iar eu, aş îndrăzni să spun, aparţin acestei specii. Cu precizarea, esenţială după mine, că încerc să realizez - foarte sintetic spus - o sinteză de „paşoptism" şi „modernism" politic. Să conciliez două „suflete" şi două „conştiinţe" şi, să le dau, pe cât posibil, o expresie organizată, în termeni actuali. Cele două texte-manifest din Sfera Politicii (nr. 60 şi 61/1998), care comemorează în felul meu Revoluţia de la 1848, sunt, sper cel puţin, destul de elocvente pentru o astfel de aspiraţie.
Dar nu numai atât: mi-am cucerit, pot spune, chiar dacă foarte târziu, după 1989, binele suprem: libertatea de mişcări, de expresie, de iniţiativă culturală, a spiritului critic şi de „creaţie". Nu există „libertate", greu sau chiar imposibil de definit, ca şi noţiunile de „fiinţă", „dumnezeu" etc, ci doar libertăţi precise, concrete, expres formulate, realizabile într-un cadru social bine precizat. A nu fi la ordinile nimănui, a nu fi obligat la ore de birou, la semnatul unei condici etc, ce poate fi binefacere mai mare? Mai ales pentru psihologia mea rebelă şi inconformistă ? Bineînţeles, totul este o chestiune relativă, de coeficient de realizare, de „fezabilitate". Iar, în cazul meu, el a fost mare. Scriu doar ce-mi place şi unde îmi place. G. Ivaşcu, care voia să mă mobilizeze la Cotidianul şi în alte publicaţii, a observat
exact: „Marino nu scrie decât ce vrea el". Eram... deci, inutilizabil, o cantitate neglijabilă. Din punctul său de vedere şi al sistemului pe care-1 servea.
Greu de strâns cu uşa, mă relaxez, în final, în felul meu. Recapitulez în linişte în izolare, nu numai binefacerile, dar şi motivele renunţării mele la politică: revelaţia că nu am această chemare, a adevăratului mediu politic şi a moravurilor sale (temă pe care o voi relua mai jos), plus ameninţările Securităţii, plus, din partea opusă, insultele, dar şi ameninţările „colegilor" mei de... "luptă politică". Acestea din urmă şi mai dezgustătoare şi, uneori, demoralizante. Veneam cu inima deschisă şi încasam doar copite (de la „Dr." Bratu, ing. Puiu, Cicerone Ioaniţoiu, prefaţat în cele din urmă de... M. Ungheanu etc). Cauze convergente, conjugate şi solidare şi, până la urmă, indisociabile. Cred totuşi că pasiunea culturală a fost, până la urmă, cea mai puternică dintre toate.
„Cazul" meu particular nu este, de fapt, decât ilustrarea^ unei situaţii generale. Ea trebuie privită şi definită cu toată luciditatea. Intre omul de cultură, scriitor, artist etc. şi mediul politic există o incompatibilitate radicală, o diferenţiere profundă de structură. Problema mi s-a revelat cu brutalitate imediat după 1989, când unii dintre noi au fost atraşi, pentru o scurtă perioadă, de mirajul politic. Am discutat-o în mai multe articole, culese sau amintite în Politică şi cultură (Iaşi, Polirom, 1995, pp. 360-361), în special în „Intelectualii şi politica" (1995, pp. 149-158). După 1989, scriitorii, intelectualii în general, s-au dovedit total nepregătiţi, inapţi să înţeleagă şi să asimileze viaţa politică efectivă. O dovadă în acest sens este şi faptul că scriitorii nu s-au regăsit deloc în vechile partide „istorice" şi au încercat regrupări în organizaţii proprii, denumite în general „civice". Ele s-au dovedit inconsistente. Serioase, în felul lor, dar de mică audienţă şi lipsite, mai ales, de o infrastructură logistică funcţională. Aşa au apărut Alianţa Civică, PAC, GDS-ul şi altele. Nu li se pot contesta, în nici un caz, bunele intenţii. Doar că problema de esenţă este total diferită: nu există, de fapt, nici o legătură între talentul literar şi talentul politic. Vezi, între altele, şi eşecul politic destul de recent, al scriitorului peruan - de talent, de altfel -Mărio Vargas Illosa. Nu există nici o afinitate profundă între creaţia, activitatea intelectuală şi culturală în general şi acţiunea politică. Incompatibilitatea este radicală. Vorbesc şi „din experienţă", vorba lui T. Maiorescu. Notez, pe scurt, câteva puncte esenţiale de divergenţă. Să mă conving, încă o dată, în primul rând eu însumi.
Pentru scriitorul adevărat, pentru omul de cultură autentic, „opera", „creaţia" trec, în mod firesc, pe primul plan. Conflictul cultură/politică izbucneşte în mod inevitabil. Omul de cultură îşi dă seama imediat că în mediul politic el nu-şi poate realiza opera. Şi atunci se retrage defensiv, complexat, resentimentar, adesea chiar vindicativ. Instinctul pare să-i spună: „Singur, vulnerabil, neînţeles, deloc preţuit la adevărata mea valoare, nu-mi rămâne decât să mă izolez şi să încerc să realizez măcar o parte dintre proiectele mele. Fie şi o singură operă". Dar de ce scriitorul se simte „singur" ? Pentru că mediul politic vede în el un corp străin, inasimilabil, inutil, neutilizabil şi reacţionează în consecinţă.
368
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
369
Teoretic, omul de cultură - şi mai ales ideologul - poate aduce totuşi o contribuţie doctrinară, scriitorul una propagandistică, publicistul una' de imagine mediatică. în practica - şi mai ales în cea românească de după 1989, pe care o cunosc bine - omul politic „alungă" însă pur şi simplu pe scriitor! Nu-1 cultivă. „Partidul nostru (este vorba de PNŢCD) nu „curtează" pe nimeni, după cum recunoaşte şi bunul meu cunoscut şi coleg de închisoare, Niculae Ionescu-Galbeni (într-un interviu din 22, X, 16-22 martie 1999)! Nici regimul Constantinescu nu s-a dovedit mai receptiv, din nefericire, la necesitatea „seducerii" scriitorilor. Unele încercări recente de racolare şi chiar de mobilizare ale unor oameni de cultură, destul de puţini de altfel, cred că sunt mult prea tardive. Şi nu totdeauna bine inspirate.
Trebuie să recunosc: nimeni nu este de vină, din cauza incompatibilită-ţilor amintite. Sau, dimpotrivă, toată lumea este de vină. Pe de o parte, omul politic, în general incult, care nu citeşte nimic, nici măcar presa politico--ideologică, nu are decât dispreţ pentru acest intrus care este scriitorul. ÎI tratează, cel mult, cu o politicoasă indiferenţă. Omul politic vede în acest personaj fie un instrument subordonat de propagandă, un „agent de publicitate" de simplă execuţie, fie un concurent, un rival posibil, cu un succes de public real sau potenţial mai mare (în foarte multe cazuri) decât al său. Un biet şi obscur lider provincial în marea majoritate a cazurilor. Scriitorul complexează, stânjeneşte este prin definiţie incomod. Partidele n-au nevoie de astfel de „personalităţi" mai mult decât iritante.
Pe de altă parte, scriitorul este prin natura sa individualist, egocentric, narcisist. Psihologia sa este funciar sinecuristă, parazitară, profitoare, abuzivă. Se manifestă independent. Nu este disciplinat şi încadrabil. Se manifestă adesea infatuat, agresiv şi obraznic. De unde,' un antagonism inevitabil între „activist" şi „poet" sau „scriitorul liber profesionist". Acesta are adesea şi spirit critic, de natură a-1 face şi mai antipatic. Să nu uităm, în sfârşit, nici rivalităţile interprofesionale dintre scriitori. Chiar şi cei de „orientare" politică identică sunt incapabili să colaboreze, să coopereze în vederea unor idei comune sau scopuri superioare. Scriitorul, fie şi angajat ideologic de aceeaşi parte a baricadei, nu te iartă niciodată că l-ai ignorat. Dacă ai scris o cronică negativă sau ai polemizat cu el, poţi să fii de o mie de ori la fel de „liberal". Eşti anatemizat până în pânzele albe. Pentru toate aceste caracterizări am exemple foarte precise, de la Mircea Dinescu la Alexandru George, de la Ileana Mălăncioiu la Gheorghe Grigurcu. Nu este vorba numai de talentul lor, ci doar de trista constatare că prezenţa scriitorului în politică este, adesea, o calamitate reciprocă, în toate sensurile cuvântului. De „cariere politice" nici nu poate fi vorba.
Relaţiile cu „politicul" - în cazul meu precis - se complică, mai ales după 1989, printr-o revelaţie, căreia la început, nu i-am bănuit nici pe de parte proporţiile şi consecinţele. Şi, bineînţeles, nici decepţiile. Ele mă urmăresc până azi. în două cuvinte: pretinsa „revoluţie" din 1989, nu numai că n-a distrus sistemul comunist, dar a făcut evidentă marea realitate a epocii: comunismul, în România, a supravieţuit în forme democratice. Mai mult, întreaga politică postrevoluţionară a făcut şi face tot posibilul ca regimul
să se menţină, în forme acceptabile şi după prăbuşirea URSS. A fost, fără îndoială, eroarea cea mai profundă de analiză şi evaluare a situaţiei istorice în care trăiam. Pot spune chiar singura eroare. Dar capitală. Nu mi-aş fi imaginat niciodată comunizarea reală a ţării, păstrarea vechilor structuri, supravieţuirea mentalităţii comuniste, în variantă „naţional-comunistă", atât de evidentă de altfel în toate fostele ţări ale „lagărului sovietic". Anti-americanismul profund, virulenţa atacurilor anti-NATO din presa noastră au devenit foarte vizibile mai ales după intervenţia din Serbia. S-ar părea că trag o astfel de concluzie doar sub impresia ultimelor evenimente. In realitate, mi-am dat seama chiar de la început că „ceva" nu este în ordine. Dar n-aş fi bănuit niciodată dimensiunile dezastrului şi nici perspectivele viitorului imediat. încerc să reduc totul la esenţial. Deci nu o schiţă istorică, ci doar confesiunea unei sumbre decepţii exprimată cât mai concentrat şi sobru posibil.
De ce n-a fost totuşi, o „revoluţie", pe care am văzut-o cu toţii doar la TV? Moment suprarealist? Happening politic de mari proporţii? Pe un fond de răscoală populară, spontană, haotică, într-adevăr anticomunistă („fără comunişti"), un grup gorbaciovist, în frunte cu I. Iliescu, a preluat puterea fără nici o dificultate. în bună tradiţie românească, în jurul familiei Ceauşescu s-a făcut imediat gol şi după fuga cu helicopterul a urmat un neverosimil autostop, încheiat în cazarma de la Târgovişte. Raportul de forţe era, în esenţă, următorul. Jos, o masă amorfă, neorganizată, fără lideri, fără program. Este'de neimaginat o revoluţie condusă de personaje gen Dan Iosif, Dincă, Nica Leon şi alţii de acelaşi calibru. Sus, un grup de anticeauşisti, un sistem de relaţii de partid. Chiar dacă, să spunem, n-a existat un complot „gorbaciovist", întreg scenariul zilelor din decembrie se înscrie perfect în această schemă. Perestroica, glasnost, „comunism cu faţă umană". Trec peste telefoanele date Ambasadei Sovietice şi celelalte. FSN-ul s-a dorit, în primele zile, tot un partid unic, doar cu aparenţa diversităţii.
Dar s-au produs trei evenimente, toate imprevizibile. Bună temă de meditaţie, despre spontaneitatea şi iraţionalismul în istorie: 1. presiunea manifestaţiilor populare, semn de exasperare, de dezlănţuire a unei revolte îndelung refulate; 2. influenţa propagandei occidentale, total surprinsă de violenţa revoluţiei şi de execuţia Ceauşeştilor şi 3. momentul cu adevărat decisiv: puciul de la Moscova, din august 1990, care a îndepărtat pe Gorbaciov de la putere. Şi deci şi pe patronul grupului de la Bucureşti, care a fost constrâns la unele concesii, mai ales că situaţia din fosta URSS se degrada vertiginos. Orice observator lucid al evenimentelor de atunci nu putea să nu reţină faptul că, iniţial, se proiectase doar o „perestroica românească" si nimic mai mult. Tot ce a urmat se datorează tenacităţii şi abilităţii comunismului şi cadrelor sale de supravieţuire şi slăbiciunii inevitabile a opoziţiei după decenii de represiune totalitară.
Notez în continuare numai câteva observaţii empirice, cred obiective, deloc „politologice". O disciplină ce traduce, nu de puţine ori, într-un limbaj pretenţios, observaţii curente, banale. Aveam tot mai multe motive de insatisfacţie şi decepţie. Adesea chiar de indignare şi revoltă. Toate „cuceririle
370
Adrian Marino
socialismului" erau, în esenţă, păstrate. Ierarhiile tradiţionale, la fel. Ca şi reflexele naţional-comuniste. Libertatea de expresie a fost, într-adevăr, restabilită. Dar nici un indiciu de reforme structurale reale, profunde, care ar modifica radical „moştenirea" a patru decenii de comunism. Doar un mic embrion de liberalism economic, tolerat, lângă o masivă, dominantă, economie de stat, centralizată. Coloşi industriali total nerentabili, alături de mici întreprinderi particulare, în general de servicii. De altfel, doar această zonă, în concepţia neocomunistă, era rezervată iniţiativei particulare.
Dovada evidentă, esenţială, că regimul comunist a supravieţuit este însă faptul că regimul şi raportul de proprietate n-au fost modificate. Noua Constituţie „ocroteşte", dar nu „garantează" proprietatea. Nomenclatura comunistă continuă să ocupe casele „burgheziei", unde plătesc chirii derizorii. Nici în domeniul micii proprietăţi agrare reforma nu este, nici pe departe, încheiată. Statul vrea să conserve toate GAS-urile etc. Această concepţie a fost exprimată foarte bine de ideologul noului regim Silviu Brucan, la TV, în ziua de 22 decembrie 1989 : reforma politică a reuşit, dar pentru reforma economică... „nu eram pregătiţi". Altfel spus : „N-aveam nici cea mai mică intenţie să facem o reformă economică". Deci din această direcţie, hotărâtoare pentru întreaga evoluţie a României viitoare, nici o speranţă...
Nu este cazul unor analize complicate, savante, pentru realităţi foarte simple, ce se observau şi cu ochiul liber. Vechiul aparat comunist a rămas acelaşi, cu aceleaşi reflexe, cu aceleaşi mentalităţi. Sigură de sine, suficientă, arogantă. A fi tras la răspundere pentru abuzurile din trecut părea doar o glumă bună. Responsabilităţi, epurări, dosare? De neconceput. Nimeni nu este vinovat de nimic. Continua să domine mitul continuităţii indestructibile, al situaţiei ireversibile. Clasa nomenclaturistă se crede şi azi, după 1989, „la putere". „Am câştigat alegerile, dar nu şi puterea" se lamenta pe bună dreptate Preşedintele Constantinescu. Din care cauză, opoziţia şi noua putere par mereu vechilor structuri - efectiv dominante - ilegitime, neacceptate decât formal.
Din care cauză, în momente critice, după alegerile din 1996, când opoziţia a venit, în sfârşit, la putere, după cinci decenii, aparatul de stat nu răspunde la comenzi. Explicaţia exactă, de fapt foarte simplă, o dă cinic, dar lucid, un eminent „specialist" în materie, Virgil Măgureanu, fost şef al SRI (citeşte „Securitate"): „Statul nu poate conta pe loialitatea armatei, a poliţiei şi a serviciilor de informaţii din cauza faptului că liderii acestor instituţii, chinuiţi de memoria supunerii faţă de comunism se tem să se angajeze faţă de o nouă conducere, care s-ar putea dovedi instabilă" {România liberă, 22 februarie 1999). Diagnostic precis. Că este şi... cinic, nu mai are nici o importanţă.
în ce mă priveşte - devenit tot mai mult un simplu spectator şi, eventual, comentator al acestei farse politice - două aspecte rămâneau mereu foarte iritante. Poliţia politică funcţiona în continuare, să zicem, şi din inerţie. Devenise o obsesie, dar şi o deprindere colectivă la scară naţională. Am fost în permanenţă filat de SRI, cu telefonul ascultat. Rarele mele intervenţii publice din ultimii ani erau, în continuare, înregistrate. Anul trecut (1998), când am vorbit la „Institutul de studii europene" de la Bucureşti, invitat
Viaţa unui om singur 371
de LV Şerban, o „auditoare" mi-a pus, foarte sigură pe sine, un magnetofon în faţă, pe catedră. Am întrebat-o ironic: „Sunteţi de la SRI?". Şi sala a izbucnit în râs. Semn că toată lumea era la curent cu astfel de metode. Intrate, de altfel - ca să mă exprim astfel - „în moravuri". O banalitate curentă, cotidiană. Mult mai gravă mi se părea continuarea luptei de clasă, tradusă prin celebrele „mineriade". Au fost anticipate de lovitura de forţă de la 28 ianuarie 1990. Mai ales cea de-a treia, violentă, sângeroasă (13-15 iunie 1990), avea toate caracterele „tehnicii loviturii de stat". Ca, de altfel, şi toate celelalte escapade ale „luceafărului huilei", Miron Cosma. Provocarea, sfidarea, agresarea autorităţii de stat era evidentă. Revendicările, agitaţiile şi grevele sindicale au aceeaşi sursă de inspiraţie.
Nu numai pentru mine, toate acestea erau foarte limpezi. Eram doar mai sensibil şi adesea mai deprimat decât alţii, observând raportul real, atât de inegal, de forte. De o parte, un aparat de stat comunizat (poţi să îmbraci de o mie de ori poliţia militarizată în civil, dacă nu se transformă şi mentalitatea de miliţian) şi structuri comunisto-sindicale organizate. în partea opusă, o foarte slabă organizare şi coordonare a rezistenţei „civile", politice şi ideologice. Şi, mai ales, ficţiunea pseudopartidelor politice, democratice, de eternă opoziţie. Fără organizare logistică, fără cadre, fără instrumente de propagandă. Ating, ştiu bine, un punct dureros, care mă priveşte şi pe mine în mod direct. N-aş fi dorit să ajung niciodată la astfel de constatări şi concluzii. Şi la toate decepţiile ce le-au urmat. înţeleg tot mai bine de ce politica îndepărtează pe tot mai mulţi oameni de bună-credinţă.
De fapt, situaţia era cum nu se poate mai simplă: dacă rezistenţa „societăţii civile" s-a dovedit, după 1989, atât de anemică, explicaţia este una singură: ea încă nu există. Societatea civilă rămâne doar o iluzie în România. Ea este produsul unei societăţi citadine, cu tradiţii democratice, expresie tipică a unor pături mijlocii, ce nu s-au format încă în ţara noastră. Şi tot ce a existat, într-o foarte mică măsură, a fost distrus de sistemul comunist şi de dictatura totalitară. Societatea civilă înseamnă - între altele -şi diferite forme independente de „autoritate", cel puţin paralele cu autoritatea guvernamentală. Or, românul este prin definiţie şi tradiţie „cu guvernul". Prestigiul intelectualului independent este inexistent. Pentru marii intelectuali ai generaţiei mele, G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea, I. Iordan etc. a avea o altă opinie decât cea guvernamentală, oficială, era de neconceput. Pentru această mentalitate, eu eram un biet „zăpăcit", un „agitat".
La toate se adaugă teama de necunoscut. O certitudine precară, chiar şi în mizerie, este preferabilă riscurilor unei noi experienţe sociale. Comunismul devenise acceptabil fiindcă se transformase în deprindere şi dresaj, în sfârşit, evidenta depolitizare şi dezideologizare a societăţii româneşti. Lupta partizanilor în munţi - ideea de „rezistenţă" - nu spunea nimănui nimic. în nici un caz, generaţiei tinere. La un liceu din capitală când s-a încercat un colocviu pe tema rezistenţei în munţi, cei mai mulţi dintre elevi au ieşit din clasă ^„Lecţie de istorie ratată la Liceul «Spiru Haret»", în România liberă, 25 martie 1995). Marginalizarea foarte puţinilor „contestatari" autentici (Doina Cornea, de pildă) este şi rămâne o tristă realitate. Lipsa de interes
611 Adrian Marino
pentru lucrările de politologie, de istorie politică, este şi ea, la scriitorul român, mai mult decât evidentă. într-o cultură de poeţi şi publicişti, fenomen cum nu se poate mai firesc. Câţi citesc, de fapt, reviste ca 22 ? Tirajul său, în jur de 13 000 de exemplare, nu creşte. Tendinţa este chiar de scădere, Despre Sfera Politicii, Polis, Altera şi alte câteva'de acest tip nici nu mai amintesc. Subdezvoltarea este generală.
Să zicem că toate aceste decepţii sunt, în definitiv, inevitabile pentru un intelectual de un anume nivel. Caut să pun o distanţă cât mai mare între mine şi realităţile din jur, pe care nu le puteam considera - din punctul meu de vedere - decât catastrofale. Numai că şi înainte şi imediat după 1989 n-am fost numai un simplu intelectual contemplativ, ci şi un „militant". Or, marea decepţie a produs-o tocmai „angajamentul" politic. Am mai atins şi anterior această temă, a entuziasmului naiv, prost plasat, cauză a multor erori. După 1989, vedeam, cu tot mai mare claritate, nu numai inutilitatea sacrificiului personal, dar şi diferenţierea tot mai profundă de tot ce simboliza aşa-zisul meu „trecut" politic. Nu mă mai regăseam în PNŢCD, deoarece gândeam tot mai mult altfel. Tot mai „liberal". Tot mai străin de vagul „democraţiei creştine" - revendicat de altfel, dar pur formal - care, în ce are valabil, se înscrie, de fapt, tot în sfera neoliberalismului. Cât priveşte „democraţia", „dreptatea socială", „patriotismul luminat", aceste principii -justificate în sine - erau atât de vag definite încât nu puteau răspunde nici unei exigenţe cu adevărat ideologice fie şi minimale.
Din fericire, desprinderea mea din PNŢCD s-a făcut lin, discret, fără drame şi fără publicitate. De fapt, s-a produs o dublă respingere: din interior, unde făceam şi la Bucureşti, dar mai ales la Cluj, figură străină, indezirabilă, total marginalizată. Dar şi din exterior, din partea mea, printr-o neaderenţă personală şi ideologică tot mai pronunţată. Aveam tot mai mari nemulţumiri şi decepţii în legătură cu liderii partidului şi cu politica lor. Insă, dacă nu-i nominalizez, nici măcar acum, în această formă discretă şi postumă, cauza este una singură: mi-am interzis - după cum am mai spus -„să critic" sau „să atac" public pe foştii mei colegi de închisoare. Or, eu am fost efectiv „coleg", în destule cazuri chiar de celulă, cu aproape întreaga conducere actuală a PNŢCD. O reţinere pe care o cred, în continuare, justificată. Ca şi cum ţi-ai bârfi public o fostă soţie. O atitudine total inacceptabilă. De altfel, lăsam tot mai mult în urmă o serie de amintiri şi antagonisme. Cu „Dr." Bratu m-am întâlnit, cu totul întâmplător, la Bucureşti, în gară, înainte de a pleca în SUA şi ne-am „împăcat". Dar şi acest episod este aproape uitat, contabilizat doar la capitolul „pierderi irecuperabile".
Dacă discut totuşi cazul PNŢCD, o fac exclusiv din motive analitice. în primul rând pentru clarificarea deplină a conştiinţei mele. Un caz paradigmatic, aproape „simbolic", pe care-1 cunosc destul de bine, ilustrativ pentru nivelul, organizarea şi profundele carenţe ale unui respectabil partid politic român de opoziţie. Situaţie tipică pentru structura şi mentalitatea partidului politic român, nesincronizat nici cu tendinţele societăţii româneşti reale actuale, nici cu exigenţele unui adevărat partid democratic modern. Inflexibilitatea sa, transformată în imobilism, inactivitate, absenţa
Viaţa unui om singur 373
oricăror iniţiative, a devenit evidentă mai ales după alegerile din 1996, când a pierdut una după alta toate partidele, toate confruntările cu PD.
Lipsa de organizare, de cadre, mi se părea evidentă. După 1989, slaba structură internă a acestei formaţiuni a devenit şi mai vizibilă. Iar în politică şi mai ales după alegerile din 1996 nu s-a schimbat de fapt nimic. Nu s-a realizat nici o reformă profundă, de structură. Se improviza mereu. Doar un început de „privatizare". Se inventează „miniştri", precum Al. Herlea, ministru de operetă al „integrării europene", cunoscut încă de la Paris. Când i-am trimis cărţile mele, într-adevăr „europene", nu ştia cum să mă evite. Credea că-1 „concurez", că am o revendicare de făcut, ceea ce era ia ani lumină de intenţiile mele. De fapt, acesta era şi este, din nefericire, mentalitatea carieristă şi politicianistă dominantă. Cu adevărat tristă era realitatea goală: acest „partid" nici nu există de fapt ca „partid", vreau să spun ca organizaţie structurată şi bine încadrată. Doar un conglomerat de clanuri clientelare şi familiale, pe care numai autoritatea morală a lui C. Coposu a împiedicat dezagregarea şi fragmentarea sa inevitabilă. Se răzbuna - încă o dată - tradiţia ancestrală a clanului ţărănesc, familial, originar. O realitate socială românească tradiţională, mult mai puternică decât orice organizare socială modernă. Ea nu se poate forma decât într-un mediu citadin. într-o societate comunisto-ceauşistă de ţărani recent proletarizaţi şi proaspăt „urbanizaţi", nu se poate încă depăşi această fază istorică. Social vorbind, România şi după 1989, trăieşte, din nefericire, în continuare, în premodernitate.
Nu mai revin asupra aventurilor, penibile puţin spus, ale clanului Boilă, de la Cluj, despre conflictul său cu I. Raţiu şi cu un întreg grup. Un amestec de ridicol şi burlesc fără egal. Ca să-1 dea afară pe I. Raţiu, clanul Boilă, prin cumnatul lor Fărcaş, actualul prefect, a schimbat yalele de la sediu. Pentru ca acelaşi Fărcaş, să schimbe din nou yalele, ca să împiedice, de această dată, intrarea... clanului Boilă. Astfel de detalii savuroase (dar şi triste) au revenit brusc în actualitate, după sciziunea Ciorbea-Boilă (aprilie 1999). Am refuzat orice implicare, într-un sens sau altul, rezistând la nu puţine presiuni. Ale Doinei Cornea, de pildă. în trecutul apropiat, o mare apărătoare a lui Victor Ciorbea. Acum, subit, o mare apărătoare a unităţii partidului. Sunt constrâns de adevăr să recunosc, oricât de simpatice sau antipatice mi-ar fi cele două „aripi", că această sciziune, privită rigorist, în sens absolut, are explicaţiile şi scuzele sale. Cât de politice şi pragmatice nu discut acum. Dar o anume justificare există.
Ea constă, în esenţă, în revendicarea, perfect legitimă, a „verticalităţii morale", consecvenţei, respingerii inutile a compromisului doar de dragul „puterii". în felul acesta, PNŢCD a devenit, de fapt, prizonierul poliţie al PD şi al odiosului Petre Roman. Este, de departe, cel mai pervers personaj al politicii actuale româneşti. Acest rigorism moral, civic, de esenţă manistă îl consider şi acum justificat în principiu. Că va avea şi succes practic, mă îndoiesc profund. Oricum, Convenţia - fracţionată şi fără dinamism - a pierdut de pe acum, din nefericire, viitoarele alegeri. Iar PNŢCD, lipsit de o personalitate de mare autoritate morală şi civică, se va pulveriza şi mai
374
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
375
mult. Dar chiar şi înainte de această scindare, dacă exista, fie şi formal, o oarecare preocupare de civism şi moralitate pentru iniţiative, organizare, competenţă, tehnicitate, propagandă, comunicare, imagine mediatică nu exista de fapt nici una. Dar absolut nici una, din nefericire. A miza exclusiv pe „caracter", pe „închisoare" şi a nu da atenţie, ba mai mult a minimaliza alte calităţi este o gravă eroare, profund contraproductivă. Concepţia manistă conform căreia „omul de caracter" este preferabil „specialistului" se răzbună. Nu se poate trăi, în politică, la infinit, doar din rentele trecutului. Nu este suficient să fi stat la Jilava, Aiud sau Gherla. Viaţa cere mereu reacţii noi la situaţii politice noi, rezolvate prin oameni politici noi. Or, la acest capitol, deficitul de competenţe a fost şi este total.
Am ajuns în felul acesta, din nou, la soarta specialistului, intelectualului, inclusiv a scriitorului în PNŢCD. Lipsa de interes acordată acestei categorii explică în bună parte şi incapacitatea acestui partid de a nu avea nici măcar un adevărat săptămânal, nu mai vorbesc de un oficios cotidian. S-ar părea, la prima vedere, că intervine din nou o obsesie personală, expresia unei mari frustrări nevindecate. Câtuşi de puţin. De altfel, fenomenul a fost semnalat din plin, în presă - fie din motive polemice (Andrei Pleşu, de pildă, în Dilema), fie resentimentare - de către scriitori atraşi o clipă în partid, apoi ignoraţi, marginalizaţi, ba unii chiar „expulzaţi", ca George Pruteanu. Au semnat astfel de proteste dezamăgite, legitime, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu (şi nu o dată). Fără voie îmi aduc aminte şi de marginalizarea lui Petre Stoica, de ingratitudinea cu care a fost tratat Paul Lăzărescu, vechi colaborator la Dreptatea, de tratamentul de totală subordonare din partea clanului Boilă la Cluj, aplicat lui Virgil Ardeleanu şi alte cazuri asemănătoare. Al lui Iordan Chimet, de pildă. Frica de concurenţă, repulsia pe care o produceau aceşti intelectuali era - şi nu numai pentru mine - mai mult decât evidentă. Cărţile, să spunem, n-au nici o valoare electorală. Dar una de imagine au. Şi în felul acesta ajută şi propagandei electorale. Or, tocmai această publicitate deranjează teribil'mediocritatea politicianistă, majoritară în toate formaţiile Convenţiei.
Aparent, s-ar spune, că PNL „stă" ceva mai bine. Cel puţin la capitolul intelectualilor din partid. Mai ales după fuziunea cu PAC, mai bine spus cu N. Manolescu. Aş avea toate motivele „să-1 încondeiez". A fost în repetate rânduri profund nedrept şi chiar brutal cu mine. Dar nu-1 pot considera, în nici un caz, un simplu veleitar. L-am citit cu destulă regularitate după 1989 şi pot să declar, cu toată sinceritatea, că... gândim „ideologic" la fel. în unele probleme literare, nu ne despart decât... opiniile. Deci, din nou spus, foarte... puţine lucruri. Este un om de valoare. Reîntâlnirea, recentă, la Cluj, a fost chiar cordială. Mi-a mulţumit, anterior, la telefon pentru articolul despre „antiamericanul" Hurduzeu. Au existat şi alte mici semne de conciliere, „politice" sau nu, nu are nici o importanţă. Dar, fiindcă tot am evocat prestigiul şi statutul intelectualului în PNL, îmi amintesc şi de o altă scenă, savuroasă, petrecută tot la Cluj, cu Stelian Tănase, venit să-şi lanseze o carte. Ne-am întâlnit la Librăria Universităţii: „Ştii că s-a vorbit de d-ta în Parlament". „Cum asta?" „M-au întrebat Dinu Patriciu şi Horia Rusu" -
pe care i-am citat într-un articol - „cine eşti d-ta?". „Le-am explicat eu. Ăştia (textual) nu prea ştiu..."
Revelaţia profundei mediocrităţi a clasei politice actuale constituie, în acelaşi timp, după 1989, şi un anume motiv de satisfacţie. Oricât de paradoxală s-ar părea. Pentru prima dată pot să-mi exprim liber opiniile despre întreaga noastră clasă politică. Să mă distanţez de ea, să-i văd toate defectele şi să întrevăd - măcar teoretic şi independent - şi soluţiile de viitor. Sunt integral de acord cu Emil Constantinescu, atunci când caracterizează lumea politică actuală „mizerabilă şi murdară" (România liberă, 6 martie 1999). Ea este, de fapt, expresia nivelului societăţii româneşti actuale. Nici mai mult, nici mai puţin.
Aş vrea să fiu cât mai explicit posibil. Nu pretind deloc ca „filozofii", „oamenii de cultură", „scriitorii" şi alte asemenea categorii să conducă treburile ţării. în nici un caz. Ar fi o calamitate. Când observ însă că în comisiile specializate ale Parlamentului figurează deputaţi sau senatori care, în mod evident, n-au citit nimic niciodată şi nu sunt, nici pe departe, la curent cu ce s-a gândit în România, anterior, într-un domeniu sau altul, îmi spun că aceşti pretinşi „oameni politici" n-au îndărătul lor nici un conţinut. Nici o istorie, nici o cultură, nici o tradiţie, nici o reflexie politică organizată. Sunt doar figuranţi într-o eternă improvizaţie. Pentru această pseudoclasă politică sterilă, profund mediocră, politicianistă la exces şi adesea coruptă n-am nici cea mai mică stimă. Nu mă regăsesc în ea. Nu mă reprezintă. Nu-mi găsesc locul într-o astfel de societate. Două aspecte care o caracterizează îmi sunt, mai ales, profund antipatice.
în bună parte, clasa politică actuală provine din vechea nomenclatură de rangul doi sau trei. Deci cu aceeaşi mentalitate comunizantă, etatistă, autoritaristă. Cu aceeaşi suficienţă, aroganţă şi siguranţă de mişcări, a activistului reciclat în „democrat". Un personaj rural, primitiv, care se exprimă bolovănos, gen Triţă Făniţă, îmi pare simbolic pentru ruralizarea ceauşistă a ţării. Mai ales când pretinde să dicteze politica agricolă, să menţină centralizarea tuturor GAS-urilor. Sau un Valeriu Tabără, prototip de proaspăt urbanizat, adversar feroce al organizaţiei... NATO. Fireşte că au dreptul la opinie. Dar şi eu am dreptul să detest astfel de personaje primitive, agresive, cu fruntea îngustă, care parcă acum s-au dat jos dintr-o căpiţă de fân. Sau sinistrul şovin, obstinat, Funar, care a desfigurat Piaţa centrală a oraşului Cluj, prin gropi pretins „arheologice". A transformat naţionalismul în kitsch. A vopsit băncile parcului în roşu, galben şi albastru. „A plantat" statui de un prost gust total, cu intenţia de a instala şi o copie a... columnei lui Traian. Tot ce se petrece în capitala Daciei superioare este, mai ales în acest domeniu, absolut revoltător.
Nu-mi face o impresie mai bună nici imaginea carierismului, politicianismului şi clientelismului minor, predispuse permanent la intrigi şi „lucrături" de culise, al nou-veniţilor în politică. Un amestec de nulitate ambiţioasă, şmecheră şi abilă, de veleitarism fără nici o acoperire. O candidatură ia Preşedenţie ca a lui Radu Câmpeanu - ca şi întreaga sa atitudine ulterioară -, ilustrează foarte bine acest tip de politicianist român, cu o mică
376 Adrian Marino
poleială occidentală, peste un fond de etern arivist şi parvenit balcanic. Şi această categorie are un dispreţ infinit pentru discuţiile de principiu, foştii deţinuţi politici („Lasă-mă, domnule, cu d'astea"), intelectualii rătăciţi prin astfel de medii. Unica preocupare, esenţială, este sistemul de relaţii personale cât mai profitabile posibil. Politicieni de duzină, care absentează cu regularitate de la lucrările Parlamentului, preocupaţi doar de avantaje, diurne, decontări de protocol şi alte combinaţii lucrative. Iar cinismul lor este şi rămâne invulnerabil. Unii au fost dovediţi ca mari corupţi. Imunitatea parlamentară însă îi apără (o vorbă de spirit, vulgară, dar realistă, a deputatei liberale Mona Muscă: „Imunitatea la români nu se ridică nici cu Viagra"). Alţii, informatori cu angajamente scrise şi subscrise, dovedite şi publicate în presă, nu sunt tulburaţi de nimeni. Nu e de mirare că opinia publică, atâta câtă este, nu are nici o stimă şi nici o încredere într-un astfel de Parlament.
Din aceleaşi motive scade şi prestigiul partidelor politice. O primejdie foarte serioasă pentru viitorul tinerei democraţii româneşti. Se observă un decalaj tot mai accentuat între clasa politică şi electoratul virtual. Numărul celor independenţi, ce se abţin, care declară deschis că nu vor participa la vot creşte mereu. Cauzele sunt evidente, semnalate şi anterior: preocupările electorale şi populiste trec totdeauna şi de departe înaintea programelor şi realizărilor, politicianismului de azi pe mâine, fără nici o bară de direcţie, clanurilor clientelare, familiale. Nu surprinde foarte mult că apare „Fundaţia pro Transilvania" sau „Partidul moldovenilor". Preocuparea de a rămâne cu orice preţ la putere, făcând oricâte compromisuri, este şi ea mai mult decât evidentă. Nu e de mirare nici că unele elemente radicale, „fundamentaliste", din PNŢCD se opun eternelor cedări în faţa PD. De unde şi sciziunea actuală. Chiar dacă nu sunt de acord cu violenţa expresiei („slugărnicia tâmpă cu care liderii ţărănişti stau pe scaune", după Octavian Paler, România liberă, 3 februarie 1998; de „Contrafort"-urile din România Literară ale lui Mircea Mihăieş nici nu mai vorbesc; să nu uit nici de... seducătoarea Ileana Mălăncioiu, amestec de Miţa Baston şi Surâsul Hiroshimei, care neîntrebată dă note la purtare întregii opoziţii). Este totuşi ceva adevărat în denunţarea acestui imobilism şi politicianism mediocru şi corupt. Ca şi în evidenta voinţă de restauraţie neocomunistă a PDSR.
Aş distinge cu toată claritatea între opoziţie ca stare de spirit, totdeauna legitimă într-un sistem democratic şi opoziţie ca infrastructură, logistică, organizare, implantare în teritoriu etc. Mi-aduc aminte de o vizită absolut deprimantă la sediul Convenţiei Democratice, în 1994, când m-am dus să achit donaţia făcută, încă la Oradea, campaniei lui Emil Constantinescu. Patru camere într-un apartament de bloc oarecare, patru-cinci studenţi (s-ar spune preocupaţi mai mult de serialul Mala Mujer, „vino că începe"). O improvizaţie evidentă. Iar Costin Georgescu, actualul şef SRI, nu ştia cum „să mă ia". Eram un personaj - inclusiv pentru el - atât de „insolit" încât nu intram în nici o schemă. Tot ce s-a întâmplat după această dată - inclusiv după câştigarea alegerilor din 1996 - îmi spune cu claritate că între intelectuali şi, în general, spiritele cu exigenţe civice bine precizate şi între această clasă politicianistă s-a produs o ruptură. Regenerarea, teoretic
Viaţa unui om singur 377
vorbind, a politicii româneşti, nu poate veni decât din direcţia unor formaţii precum Alianţa Civică. GDS-ul mi se pare mult prea anemic. Dar, în orice caz, viitorul va fi salvat de noua generaţie de politicieni tineri. Şi sunt, într-un fel, uşor „mândru" că am fost primul care a scris despre unii tineri de valoare ca Răzvan Mihai Ungureanu şi Dan Oprescu. Răzvan Popescu şi alţi consilieri ai Preşedinţiei, fac parte din aceeaşi categorie promiţătoare.
Situaţia mea morală (ca şi a întregii mele categorii) rămâne deci tensionată şi extrem de dificilă. O întrebare, mai ales, revine obsedant: pentru ce Românie şi pentru ce români, eu, personal, am suferit detenţie şi gulag 14 ani? Pentru o clasă politică, în general nulă, arivistă, carieristă, coruptă? Aceeaşi întrebare şi-o pun şi mulţi alţi foşti deţinuţi politici. Pe de altă parte, trebuie totuşi bine disociat între dezgustul profund justificat obiectiv şi evaluarea lucidă, nu mai puţin realistă, a întregii situaţii catastrofale actuale. Dar se pune imediat şi o altă întrebare: de unde „să importăm", cum „să inventăm" o altă clasă politică? Ea nu se poate forma peste noapte. O situaţie tragică, pentru moment insolubilă. Este nevoie de cel puţin două-trei noi generaţii. Şi mai ales de continuitate şi stabilitate. Timpul este încă prea scurt pentru a se putea forma o nouă clasă politică. Şi, în primul rând, pentru modificarea stării de spirit a mentalităţii publice. Inclusiv a vechilor deţinuţi politici. Ei n-au, de fapt, decât calităţi morale şi civice. Or, o ţară se guvernează şi se administrează şi cu o serie întreagă de alte calităţi şi competenţe. De unde, din nou, imperativul necesităţii unui program politico-social serios, bine fundamentat. Precum şi a unei serioase lupte politico-ideologice.
La ambele „capitole", o decepţie tăcută, profundă, cu atât mai greu de suportat, cu cât ea era mereu refulată. Orice confesiune publică, în acest sens, ar fi echivalat cu o dezertare, o dezavuare, o capitulare, ceea ce nu era câtuşi de puţin intenţia sau poziţia mea. Dar mă loveam de obstacole de netrecut. Din care cauză, m-am retras, pas cu pas, cât mai discret posibil, din acţiunea directă, militantă, inclusiv publicistică. Este mai mult decât o „decepţie" personală. O gravă eroare de apreciere, de optică şi de perspectivă din partea mea. O rană care se deschide mereu. Nu am decât o singură explicaţie: lipsa de experienţă socială reală, a cunoaşterii exacte a mediului în care intram, a moravurilor sale şi contradicţia inevitabilă -un adevărat hiatus, chiar un abis - între convingerile mele teoretice şi realităţile sociale imediate.
Lipsa programului politico-social al opoziţiei mă consterna şi mă descuraja în acelaşi timp. Totul era, de fapt, fuzzy, aproximativ, vag, improvizat, de azi pe mâine. Trec peste decepţiile politice strict personale (revelaţia mediocrităţii clasei politice, a provincialismului său, a politicianismului şi corupţiei), pentru a rămâne doar lângă obiecţia de bază: lipsa unui proiect social precis pentru „România viitoare" postceauşistă. Nu este vorba, în nici un caz, de reveriile sentimentale ale unui intelectual rătăcit în politică. Ce sens are „revoluţia" de la 1989, dacă România comunistă nu este înlocuită cu un alt tip de societate? Limpede definit şi consecvent aplicat? Or, ceea ce constatam era, de fapt, reluarea schemei din zilele de 22-23 decembrie 1989:
378
Adrian Marino
Jos", o revoltă spontană, anticomunistă, care continuă prin aspiraţiile de democraţie şi purificare morală ale societăţii civile şi organizaţiilor sale, reluate fără convingere de partidele politice de opoziţie; „sus", reformism „gorbaciovist" camuflat, cu preocuparea conservării vechilor structuri economice şi ale aparatului de stat. De unde şi „reformele" mereu amânate, sabotate, doar simulate.
Tot ceea ce s-a realizat în această direcţie s-a făcut sub impulsul unor organisme financiare internaţionale şi a necesităţii obţinerii unor împrumuturi externe. Dar fără nici o convingere. PDSR are în continuare o mentalitate etatistă, centralistă. Iar directorii fabricilor, uzinelor, regiilor deficitare, fac tot posibilul să nu-şi piardă poziţiile. Mai ales că sunt plătite cu salarii incredibile, atribuite de pretinse „consilii de administraţie", expresia cea mai tipică a clientelismului politic şi a relaţiilor oculte dominante în România actuală. Intr-o astfel de situaţie, care în mod evident mă depăşeşte, nu-mi rămâne decât „să-mi ling" rănile ideologico-sociale şi să-mi pun în ordine câteva reacţii şi nostalgii, deocamdată cel puţin, utopice, neasimilabile efectiv. Cineva, poate, se va interesa, cândva, şi de astfel de idei izolate şi... extravagante. Sunt însă din ce în ce mai puţin sigur. Ravagiile comunismului, plus starea generală de subdezvoltare a ţării, inclusiv cea anterioară, sunt mult mai grave decât mi-aş fi imaginat vreodată.
Din direcţia partidelor de opoziţie de tip „istoric", slabe speranţe. Oricât mi-aş explica lipsa lor de organizare şi coordonare, rezultatul este şi rămâne acelaşi: o mare carenţă şi o lipsă evidentă de program social precis. Şi, mai ales, energic urmărit. O scuză ar fi că într-o alianţă hibridă, cu un PD, care joacă permanent la două capete, mari realizări nu sunt posibile. Ne-am instalat deci în zona comodă a aproximativului, tergiversărilor şi compromisului, în care singurile impulsuri de activare, de ieşire din inerţie, vin exclusiv din partea unor foruri internaţionale. Ordonanţa despre „urgentarea reformei" este un expedient de ultimă oră doar pentru salvarea unor aparenţe. Personal am avut „naivitatea" să cred că „Vocaţia PNŢCD este crearea unei pături mijlocii", cum am şi declarat într-un lung interviu cu Şerban Madgearu (Cotidianul, 19 martie 1992), dar nimeni nu m-a luat în serios. Nu este vorba de o respingere şi antipatie personală (intervin, bineînţeles şi astfel de reacţii), ci de o atitudine mult mai gravă: lipsa de preocupări reale pentru astfel de probleme. Şi, la drept vorbind, nu numai în PNŢCD Decepţia mea era deci mult mai generală şi mai difuză. Mediocritatea şi politicianismul se dovedeau, după 1989, fenomene naţionale. într-adevăr deprimante. Şi, deocamdată cel puţin, incurabile.
Semnul cel mai evident de comunizare ideologică, inclusiv al clasei politice de opoziţie, este, dacă nu dispariţia, în orice caz inhibiţia de a afirma energic alternativa capitalism/comunism. Impunerea unei ordini sociale, economice şi democratice burgheze. Faptul că un Dan Pavel defineşte cu mare claritate această situaţie (Sfera Politicii, 59/'98), nu este nici pe departe suficient. N-am întâlnit, o singură dată - cel puţin deocamdată -când redactez aceste rânduri la un lider PNŢCD o declaraţie fermă, clară, în favoarea ideii de proprietate, capitalism, mică burghezie. Gândeam tot
Viata unui om singur
379
mai „liberal" în sensul cel mai clasic şi larg al cuvântului. Dar eram pus, în acelaşi timp, în faţa unei foarte dificile dileme : acceptăm actuala acumulare capitalistă sălbatică, rapace, coruptă, în locul unei economii etatiste a unui sistem stalinist, totalitar terorist, poliţienesc? Până la urmă, mă consolam cu ideea, pur teoretică, a unei faze inevitabile de tranziţie, oricât de detestabilă ar fi ea. îmi spuneam uneori că lovitura de moarte dată comunismului colectivist va fi dată tocmai de acest capitalism sălbatic, făcut din corupţie, importuri preferenţiale, delapidări, evaziuni fiscale, contrabandă sau furturi pur şi simplu. Nu făcea şi regina Elisabeta Il-a a Angliei piraterie fifiy-fifty, cu sinistrul Francis Drake, ulterior înnobilat, devenit sirl Zecile de mii de vile construite abuziv şi cu bani furaţi vor constitui, într-o generaţie-două-trei una din bazele solide ale viitoarei pături medii româneşti. Totul este o problemă de timp, de continuitate şi de modificare a mentalităţii în sens legalist. Oricât de scandalos şi de paradoxal ar apărea, „salvarea" va veni - dacă va veni vreodată - tocmai din partea acestei nomenclaturi, subit îmburghezite. Este imposibil ca urmaşii săi să nu dobândească, în timp, sentimentul proprietăţii, al independenţei economice şi, în destule cazuri, sensul întreprinderii particulare, al investiţiei şi riscului. Toate acestea, repet, într-o schemă ideologico-socială ideală. Eu n-o voi mai apuca realizată. Este evident. Dar mi se părea cu totul neacceptabil ca măcar unii lideri democratici să nu gândească şi în perspectivă. Să nu aibă limpede un proiect economic şi social în sens declarat, deschis, burghez şi capitalist. Numai că aceste noţiuni, la drept vorbind fără mare tradiţie -nici înainte de 1944 - nu erau deloc asumate energic şi pe faţă.
Pentru a nu fi nedrept, trebuie să reţin că în PNL se observă unele tresăriri, unele iniţiative, cum ar fi şi proiectul de revizuire al Constituţiei, la capitolul proprietăţii. Nu „protejată", ci „garantată". Dar, de fapt, programul liberal nu este nici pe departe proclamat şi mai ales realizat, începând cu restituirea caselor abuziv naţionalizate şi terminând cu accelerarea privatizării. Deocamdată, nu Convenţia - în ansamblul său - are un astfel de program, ci doar „Clubul dreptei" şi mai ales micul partid UFD (fost „Alternativa României"), prezidat de Varujan Vosganian. Dreapta liberală este încă slabă. Inevitabil slabă. într-o ţară comunizată, cu un aparat de stat comunizat şi cu un puternic partid de opoziţie comunizant. Ce va fi la viitoarele alegeri este uşor de precizat: o coaliţie PDSR, PD şi PSDR (Sergiu Cunescu) fuzionat cu Alianţa pentru România (Teodor Meleşcanu). Deci, din nou, stânga la putere. Dacă nu în varianta FSN, din 1990, într-o formă modernizată, acceptabilă pe plan „european". Dar de formă, căci românul are un talent excepţional de a simula, salva aparenţele, mistifica şi trişa. Iar bietul PNŢCD, acum scindat, depăşit, incapabil să se adapteze la noua realitate, va pierde din nou partida. „Ereditatea" mea, să-i spunem „politică" din această direcţie, mă împiedică însă de la orice luare publică de poziţie. Sunt tras mereu în jos, în toate elanurile mele, care se consumă inevitabil în gol, în izolare şi tăcere, din cauza acestui „trecut", eufemistic spus, neinspirat.
380
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
381
M-aş fi regăsit într-un partid de centru-dreapta, modern, activ, care, ştiu bine, nu a apărut încă în România. Şi probabil, în condiţiile actuale, nu se va forma, din nefericire, niciodată. Schema clasică, tripartită, „europeană", cred că este inoperantă, în datele istorice actuale, în ţara noastră: un partid „socialist", „creştin-democrat" şi „liberal". Teoretic, PNŢCD ar trebui să se regăsească în zona „creştin-democrată". Dar pentru aceasta ar trebui să renunţe la titulatura istorică de „naţional-ţărănesc". Ceea ce este foarte puţin probabil. Cât timp politica populistă este şi rămâne obsesivă, „dreptatea socială" nu este bine definită, iar baza socială a partidului nu este limpede precizată. în timp ce liderii sindicali, PRM şi PDSR fac în mod evident şi în continuare luptă de clasă (vezi şi recentele mineriade), Convenţia nu are încă o viziune socială şi ideologică bine precizată. Şi, de fapt, nici nu poate să aibă într-o Românie, unde o tot mai mare parte din populaţie - prin decesul vechii generaţii - s-a născut şi s-a format sub regimul comunist. Vechiul regim menţine ordinea „socialistă" chiar dacă nu-i spune astfel, iar opoziţia nu are curajul să se declare pe faţă „capitalistă", „burgheză", că doreşte un alt tip de societate, fiind dezarmată ideologic. Totul vine din faptul că după 1989 s-au urmărit doar un „comunism cu faţă umană", iar opoziţia, nevertebrată social şi ideologic, nu are curajul, poate nici intenţia, să se proclame „liberală" pe faţă. O ambiguitate, aş spune, tipic românească. Electoralismul, populismul, cucerirea şi menţinerea cu orice preţ a „puterii" constituie, de fapt, unica preocupare esenţială. Consideraţii şi reflexii obsesive, inevitabil „redundante". Dar pe care nu le pot evita, deoarece sunt „drama" vieţii mele. în ce mă priveşte, obiectivitatea mă obligă să recunosc deschis aceste realităţi. Dar ele sunt şi rămân dureroase, refulate şi tăcute. Uneori încep chiar să obosesc rememorând mereu toate aceste decepţii incurabile.
Trebuie totuşi să le „înregistrez", ca un contabil conştiincios, până la capăt. Sincer de tot: nu-mi face nici o plăcere. Acest capitol, de altfel, îmi este, poate, cel mai penibil dintre toate. Regret în acelaşi timp că, din toate cauzele menţionate de-a lungul acestei autobiografii - inclusiv în capitolul de faţă -, o „democraţie de tip occidental" nu este (încă) posibilă la noi. Lipsesc şi tradiţiile şi baza socială şi, mai ales, în condiţiile date, voinţa politică. Şi, mereu, conştiinţa lucidă şi dureroasă a momentului istoric ireversibil, irepetabil. începând cu forma de stat (restauraţia regală este imposibilă) şi cu ficţiunea (încă?) a pseudodemocraţiei formale şi terminând cu schimbarea reală a regimului proprietăţii şi, în general, a întregii structuri sociale şi economice etatist-colectiviste. Este românul efectiv „republican" ? Dar el nu are nici măcar această noţiune în sensul propriu. El acceptă o situaţie dată, impusă de fapt de sus. Scrutin universal sau pe liste separate? Cele mai multe partide se opun acestui sistem, care, probabil, le-ar da lovitura de graţie.
în reveriile mele democratice visam o democraţie directă, utopică fireşte, electronică, supercomputerizată. Fiecare cetăţean apasă doar pe un buton, cu eliminarea oricărui filtru intermediar Ceea ce n-ar exclude totuşi opţiunea programatică şi chiar partinică. Dar ar elimina odiosul politicianism, mediocru
şi corupt. O utopie fireşte. Mă tem sincer că pentru multă vreme România va fi dominată de aceeaşi clasă nomenclaturistă camuflată şi de aceleaşi servicii secrete, pe veci nedeconspirate. Fiindcă o soluţie radicală este de fapt practic insuportabilă. Ce stat din lume îşi deconspiră aparatul diplomatic şi serviciile de informaţii, care, la noi, echivalează cu vechea Securitate?
Alte reverii sunt un amestec de luciditate şi revoltă, de perplexitate şi indignare mută. Constat mereu o lamentabilă dezideologizare. O absenţă evidentă a unei adevărate lupte de idei, lipsa conceptelor, argumentelor şi controverselor cu adevărat ideologice în societatea actuală. Mă conving, uneori, tot mai mult: ideile, în politică şi viaţa socială românească, n-au de fapt nici un ecou, nici o rezonanţă, nici o existenţă şi eficienţă reală. Este mai mult decât o decepţie personală: o judecată istorică pesimistă, negativă şi mizantropică despre întreaga evoluţie a României actuale, cel puţin în viitorul imediat previzibil după 1989. îmi pare evident că replica opoziţiei este anemică, total nesatisfăcătoare, nedeprinsă cu o astfel de confruntare. De câte ori trebuie să repet şi, mai ales, să-mi repet: numai cu „caractere" şi cu „ani de închisoare" nu se poate reorganiza şi guverna o ţară după decenii de dictatură comunistă?
Lipsa programelor şi soluţiilor reale se explică, în esenţă, repet, prin lipsa unor adevărate clarificări ideologice. Nimeni nu explică limpede, concis, energic, de ce sunt necesare reformele. Sau de ce şi de cine sunt boicotate. Care este fondul real al revendicărilor minereşti şi sindicale. Se atacă cel mult unele instrumente şi agenţi de execuţie. Nu însă şi sistemul care le-a generat şi le perpetuează. în realitate, tactica ar trebui să fie exact inversă. Mă refer, în primul rând, la foarte slabul „angajament" efectiv ideologic al PNŢCD (dar nu numai). La devalorizarea totală şi generală a ideii de „rezistenţă" şi „închisoare politică" („ei şi ce dacă ai făcut puşcărie", am auzit nu o dată). La refuzul punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. La multe. La ingratitudinea, între atâtea altele, cu care a fost tratat angajamentul sincer, monarhic, naiv, dar profund sincer, al lui Mircea Ciobanu, care i-a atras şi moartea. Şi la atâta alte foarte triste episoade...
Adesea îmi spun: sunt simple şi eterne reverii naive ale unui intelectual ideologic „rătăcit în politică". Şi totuşi, categoric nu pot să cred - cel puţin în această fază, în cazul României - în aşa-zisa „moarte a ideologiilor". Fără o viziune de ansamblu, fără o clarviziune, fie şi elementară, între „centru", „dreapta" şi „stânga", o reconstrucţie a „României viitoare" nu este posibilă. Or, mă loveam mereu de o evidentă lipsă de tradiţie în acest domeniu. De politicianismul naiv, empiric, pur electoralist, neinspirat de nici o idee-forţă şi generoasă. De absenţa, uneori totală, a cadrelor ideologice, necesare orientării şi clarificării acţiunii politice. „Mă exaspera" - nu o dată - nivelul scăzut, opacitatea, lipsa evidentă a celor mai minime lecturi politologice ale foştilor „colegi" de închisoare, revelaţie confirmată şi consolidată încă la Lăţeşti. Mă simţeam, din acest punct de vedere, din nou, tot mai singur şi neînţeles.
Vreau să fiu cât se poate de limpede: nu aveam nici cea mai mică pretenţie de lider politic. Dar credeam că am dreptul - cel puţin după mulţi
382
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
383
ani de închisoare, gulag şi interdicţie - la o minimă atmosferă socială, ideologică şi politică respirabilă din punctul meu de vedere. în calitate -în primul rând - de cetăţean român oarecare, care se interesează de evoluţia şi nivelul societăţii civile, dacă nu şi de activitatea partidelor politice propriu-zise. Ştiu bine că o astfel de psihologie este extrem de singulară printre oamenii de cultură, mai ales la scriitorii din România. Din care făceam parte şi totuşi nu făceam parte. Dar lipsa de comunicare şi de dialog era aproape totală. Adesea, extrem de greu de suportat. „Virusul paşoptist" nu-mi dădea însă pace. Şi ce puteam crede despre un aşa-zis „Parlament" al României care refuză comemorarea oficială a Revoluţiei de la 1848 ? O adevărată ruşine naţională!
Fac parte din acea categorie, să-i spunem, de „oameni de cultură", care nu pot disocia, sau mai bine zis, care asociază, fie si în linii mari, orientarea lor ideologico-filozofică generală de cea politică. Intre aceste două planuri există, orice s-ar spune, o strictă interdependenţă şi condiţionare. Or, în cazul meu precis, temperamental şi pretenţios spus „filozofic",' era antiextremist. Altfel spus, expresia unui „ideolog" de „centru". Iar dacă trebuie să-i dau şi un conţinut politic, al unui „ideolog" de „centru-dreapta", în sensul clasic-euro-pean al acestor termeni. Sunt un antiextremist, antitotalitar fundamental, visceral, ostil - încă din adolescenţă - mai întâi extremei drepte, legionare, apoi extremei stângi, comuniste. întreaga mea viaţă şi publicistică a dovedit-o, cred, cu prisosinţă. Nu-mi fac, în nici un caz, un merit special. Definesc doar o realitate, pentru mine cel puţin, evidentă. O trăsătură fundamentală a fiinţei mele morale şi ideologice. Şi nimic mai mult.
Or, tocmai în acest punct de esenţă, începeau şi decepţiile, contradicţiile, nemulţumirile profunde. Constatam că nu există forţe politice şi sociale reale, organizate, active, care să apere şi să propulseze o astfel de ideologie şi poziţie politică. Un partid politic „centrist", puternic încă nu există. Iar Convenţia Democratică, în frunte cu PNŢCD, constat din nou, strălucea mereu prin inerţie şi pasivitate. Foarte puţini intelectuali - interesaţi şi angajaţi ideologic şi politic - dovedeau o orientare în acest sens. Am scris, imediat după 1989, astfel de articole, dar observam cu stoicism, în mod inutil. In fond, cine „se bătea" public şi, cu atât mai puţin eficace, pentru valorile democraţiei liberale? O mână de oameni, care - am mai spus-o nu o dată-erau incapabili de orice acţiune organizată sau măcar convergentă. Alexandru George, de pildă, are nu o dată dreptate. Dar el face gol în jurul său, ca şi mulţi alţii. Gheorghe Grigurcu la fel. O situaţie morală grea, care m-a împins destul de repede la o izolare mult mai profundă decât aş fi dorit vreodată.
Am fost, sunt şi voi rămâne până la capăt un antifanatic ireductibil, intransigent. în toate domeniile: politic, religios, filozofic. Sunt tolerant prin definiţie. Detest profund orice fanatizare absolutistă, orice intransigenţă fundamentalistă. Ce pot crede, eu care nu sunt nici pe departe un spirit religios, despre numeroasele acte de intoleranţă împotriva cultelor neopro-testante? Citez, la întâmplare, cazul de la Ruginoasa, la 6 aprilie 1997, împotriva baptiştilor. Şi, tot contra lor, cu mare violenţă, agitaţi de şase preoţi şi de primar, la numai o zi după încheierea vizitei Papei în România,
când o casă de rugăciune, tot baptistă, a fost pur şi simplu demolată undeva în Moldova? Astfel de acte de barbarie, primitive, medievale, sinistre mă umpleau de oroare. După cum la fel de odioase îmi apăreau, în 1940 (şi mai înainte) toate asasinatele şi fanatismele legionare. Cunosc bine mecanismul lor. Dar tocmai în acest punct mă despărţeam în mod radical de toţi cei ce le practicau şi, mai ales, „teoretizau" o astfel de „filozofie".
Totul pleacă de la acceptarea, asumarea şi trăirea până la ultimele consecinţe ale ideii de „absolut". Dacă el echivalează cu fanatismele, violenţele, asasinatele şi interdicţiile de orice gen, cu cenzuri şi represiuni brutale, declar pe faţă: prefer de o mie de ori să mă instalez în relativ şi aproximativ, dacă alternativa este intoleranţa care mă strânge de gât. îmi explic foarte bine, în felul acesta, de ce am devenit antipatic şi chiar odios aşa-zisei „şcoli Noica". Fiindcă introduceam acidul cel mai corosiv, dizolvantul cel mai periculos al oricărei adeziuni absolute: spiritul critic. El elimină, în mod inevitabil, orice devotament habotnic, orice prosternare în faţa oricărui guru şi Căpitan filozofic naţional. El neagă orice confraternitate iniţiatică, orice admiraţie colectivă charismatică.
Sunt doar un... „plat" raţionalist, criticist şi incredul la orice farsă cvasisectară. Ferească Dumnezeu ca România să fie condusă de astfel de energumeni exaltaţi şi fanatici. De orice orientare ar fi. De ravagiile lor n-am scăpat, din nefericire, nici înainte de 1989, nici după. M-am săturat efectiv de orice mituri, revelaţii supreme, adevăruri şi dogme intangibile. Nici un fel de „idoli", nici un fel de „profeţi", nici un fel de „înţelepţi" şi „sfinţi". Nici un fel de „mesaje spirituale"! Ele aduc numai catastrofe. Produc numai ravagii, exaltă cele mai iraţionale, necontrolabile şi periculoase energii sufleteşti. Ştiu bine că şi astfel este construit sufletul uman. Dar tocmai din această cauză este necesară o frână raţională, lucidă, analitică şi sceptică. Pentru o echilibrare prudentă şi salutară, în toate situaţiile extreme, limită, ale reacţiilor noastre. Un antidot împotriva exaltărilor de orice speţă. Pot să fiu declarat cel mai „mediocru" intelectual din România de către aceşti „iluminaţi" şi fanatici. Nu-mi pasă. Vreau libertate şi toleranţă, echilibru şi examen critic. Am dreptul la o conştiinţă liberă. La conştiinţa mea liberă, care îndrăzneşte să nu accepte ceea ce i se pare greşit, fals, abuziv sau monstruos. în zadar vorbim de „drepturile omului", dacă nu mi şi ni se recunoaşte, nu mi şi nu ni se garantează, mai ales, acest drept elementar: de a mă disocia, de a oferi soluţii alternative. Şi chiar de a contesta şi nega, în mod decis, atunci când cred că este necesar, într-o împrejurare sau alta. Or, tocmai în acest punct începeau, mai bine spus continuau şi după 1989, tot felul de obstacole şi represalii, de care mă loveam la tot pasul.
Climatul mistico-idelogic, generator de mituri şi dogme, era - din punctul meu de vedere (dar nu numai, chiar dacă eram doar în minoritate) - cauza celor mai multe antagonisme. Se cultiva cu frenezie, în nu puţine cercuri, după 1989, o ambianţă mistică, hieratică, pe care un spirit laic şi critic, precum al meu, nu-1 putea asimila. Străin de orice mister, ocultism, iniţiere, simbolistică esoterică, nu mai vorbesc de ganz andere, vorba lui Rudolf
384
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
385
Otto, asistam, uneori amuzat, alteori (de ce n-aş recunoaşte?) viu preocupat, de o întreagă procesiune de „sfinţi" de ocazie, mondeni, publicitari, prezentaţi ca salvatori spirituali ai Naţiunii. Mitul „Păltinişului" era şi el foarte puternic, un adevărat Axis Mundi. Unii scoşi de la naftalină, alţii importaţi din străinătate, ca moaştele Sf. Paraschiva din Mitropolia laşului meu natal. Alţii, în sfârşit, „sfinţiţi" de Sf. Sinod, în căutare de suporteri de prestigiu şi de clienţi istorici. Defilau, triumfători, bine mediatizaţi de presă, marele „ascet" Rafail Noica, sosit din Anglia (căruia i se atribuiau şi. .' „minuni"), „sfinţii" Petre Ţuţea şi N. Steinhardt. Plus agentul propagandistic moscovit (sfinţit postum), panslavist dovedit, Sofronie din Cioara, adversarul feroce al Uniţilor.
O atmosferă pentru mine irespirabilă, obscurantistă, artificială, afectată, care n-avea decât o singură scuză, mai bine spus explicaţie valabilă: după ateismul primar marxist-stalinist, era firesc să apară şi această procesiune de pretinse „moaşte" televizate, cu bărbi charismatice. într-o „civilizaţie" de chirpici şi stuf, cu - vorba vine - closete în curte, fără apă curentă şi electricitate în toate satele ţării, aveam, în schimb şi din abundenţă, „mistică" şi „spiritualitate". De acord, în definitiv, şi cu aceste preocupări. Dacă-mi doresc libertatea de gândire şi expresie, n-o pot refuza altora. Doar că eu doream radical inversată ordinea priorităţilor. întâi, o înaltă civilizaţie. Apoi, n-avem decât să contemplăm „absolutul" şi să disecăm „fiinţa" până în pânzele albe. Să medităm la „nemurirea sufletului". Că eram adesea mâncaţi de păduchi, cu pantalonii rupţi în fund şi roşi în coate, ce importanţă mai are? Că... unii făceau din necesitate virtute, într-o cameră mizeră,' de la Păltiniş, înţelegeam, la fel, foarte bine. Deşi situaţia era, de fapt, tristă.
Pe un plan laic, la un nivel mai jos, asistam la revenirea în forţă şi a întregii ideologii de dreapta şi de extremă dreaptă dintre cele două războaie. Fenomen, din nou, inevitabil. Nu putea fi oprită recuperarea, reeditarea întregii „generaţii bombastice", mult timp interzisă, în frunte cu Nae Ionescu. In felul acesta s-a injectat o imensă cantitate de iraţionalism şi intuiţionism, de etnicism şi „fiinţă românească", de intoleranţă şi represiune intelectuală, repede dominantă, pe un teren, practic gol. o' gândire liberală, criticistă, practic, nu exista. îmi aduc aminte ce oroare a produs demonstrarea plagiatelor lui Nae Ionescu, făcută mai întâi de Alexandru George, apoi, cu şi mai mare ecou - demonstraţia fiind irefutabilă - a Martei Petreu. Se atenta la prestigiul unui guru inaccesibil, inatacabil. Şi, din nou, îmi aminteam de oroarea sinceră pe care o producea acestei generaţii spiritul critic, luciditatea şi plata, sterila raţiune...
Cred că am mai menţionat undeva reacţia furioasă a lui Mircea Eliade, la Paris, la ieşirea de la un pseudocenaclu unde se debitau elucubraţii: „Se vede că ai fost elevul lui Călinescu". Dar eu eram, de fapt, propriul meu elev, al raţiunii mele şi al spiritului critic personal. Şi nu puteam înghiţi misticismele bombastice, iniţiatice, răsuflate, ale unui Barbă-neagră şi ale altora. îmi dădeam tot mai bine seama de mentalitatea - recunosc extrem de eficace - a acestei generaţii histrionice, de înalt nivel, nu contest. Dar şi de marea montare, punere în scenă. Cu o regie şi metode de publicitate
infailibile. Vedeam cum se repetă tehnica seducţiilor şi a racolărilor, propagarea dogmelor şi a adevărurilor indiscutabile. Şi cum orice urmă de îndoială era pe loc stigmatizată şi strivită. Şi deplângeam în mod inutil şi ineficient -fireşte - cum cultura română continuă să rămână încă la stadiul oral, tradiţional şi de transmitere a înţelegerii şi predicaţiei printr-o relaţie directă maestru-elev, gwra-discipol. Ca în cultura indiană tradiţională. Că nu eram, încă, pe acest plan cel puţin, în Europa, mi se părea, din nou, o evidenţă elementară.
Dar toate acestea erau, într-un anume sens, mici jocuri inofensive ale unor „spiritualişti" şi „mistici" de ocazie, căzuţi în transă, o dată pe săptămână în... „Galeriile Catacomba". Aici prezida, predica, oficia, anatemiza etc. un pictor iluminat, simpatic şi pitoresc în felul său, nimic de zis, dar de un fanatism venit din alte timpuri, Sorin Dumitrescu. Dacă ar fi putut m-ar fi strâns de gât. Ca şi... Dan Ciachir, care-mi arunca afurisenii, anateme şi excomunicări la... telefon. Am clasat de mult toate aceste „polemici" la categoria anecdotelor. Infinit mai periculoasă mi se părea însă revenirea, în forţă, a extremei drepte. Citeam, în presă, o informaţie ca aceasta: „Un preot ortodox cere legalizarea Gărzii de fier" (Cotidianul, 22 septembrie 1997), Augustin Brânzeu din Cluj pe care întâmplător îl cunoşteam, fost deţinut politic. Evident, un fenomen marginal. Dar când el devine naţional-comu-nism", gen România Mare, cu cotă ascendentă în sondaje, o astfel de mişcare nu poate să nu preocupe. Şantajul cu „bun român" şi „antiroman" cum am fost şi declarat (în Formula AS, de pildă) era curent şi eficace. La o emisiune TV despre „naţionalism" am fost de altfel eliminat din sumar. Evident. Anca Toader executa o dispoziţie superioară. De atunci n-am mai colaborat la astfel de emisiuni.
Uneori am fost atras în polemici publice, violente, pe tema Bisericii Unite cu Roma, a cărei cauză (eu laic şi „ortodox") o apăram din motive pur istorice, culturale şi ideologice. Cu mitropolitul Andrei („Andreicuţ" de la Alba Iulia), un renegat greco-catolic, am polemizat violent şi în presă. Am răspuns favorabil anchetei revistei Vatra printr-o „Schiţă pentru o «apologie»" (Un destin istoric: Biserica Română Unită, Târgu Mureş, 1999, pp. 28-32). Cu un preot ortodox, profesor al unei bărbi albe foarte lungi, impozante şi decorative, celebrul părinte Galeriu, am polemizat drastic şi la TV, într-o emisiune a lui Vartan Arachelian. Când l-am întrebat: ce preferă? „Academia Frunze" (respectiv imperialismul moscovit) sau Academia De Propaganda Fide (respectiv orientarea prooccidentală), acest farsor ipocrit, dar rutinat în astfel de controverse, mi-a răspuns candid că el preferă... „Academia Română". Emisiunea (14 martie 1997) a avut răsunet. Am primit telefoane de felicitare, dar şi insulte (din partea „studenţilor ortodocşi", „legionari": sunt „un gunoi naţional"), semn că ţintisem foarte bine. Mi-am dat seama că un climat destins, de discuţii libere şi civilizate, inclusiv pe astfel de teme, nu este încă posibil în România actuală. O civilizaţie a dialogului încă nu există. Şi, probabil, ea nu va exista multă vreme.
Dezgustul meu pentru o parte din ierarhia ortodoxă era, însă, în continuare, mare. Dacă pentru Mitropolitul Nicolae Corneanu, al Banatului,
386
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
387
distins intelectual şi exeget, aveam toată stima, nu acelaşi lucru puteam spune despre mitropolitul legionar-securist Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului şi Feleacului, trimis pe timpuri de Securitate în SUA să dizloce un alt episcop legionar Valerian Trifa. Acelaşi Anania a organizat, după ocuparea catedralei Uniţilor de către cei în drept, o procesiune în cel mai pur spirit legionar, de vreo 2 000 de preoţi, în Cluj. Toţi se temeau ca prin restituirea bisericilor unite să nu-şi piardă parohiile. Deci „posturile", deci „salariile", deci etc. etc. Şi când văd şi în presă că PNŢCD vrea să treacă prin Parlament o lege de salarizare a cultelor, într-un stat totuşi laic, cel puţin după Constituţie, transformând pe toţi clericii în funcţionari de stat, mi-am spus că partida este iremediabil pierdută. îmi aduc aminte cu admiraţie, de un articol din ultima Constituţie franceză: „Republica franceză tolerează toate confesiunile şi nu subvenţionează nici una" (cred că am reţinut exact cel puţin ideea). La fel ar trebui să procedăm şi noi.
Ceea ce nu înseamnă că, la polul opus - să-i spunem de „stânga", mai bine zis „naţional-comunist" - situaţia ar fi mai favorabilă. Dimpotrivă. Sub foarte multe aspecte - şi de esenţă, fiind vorba de întreaga structură social-eco-nomică a ţării -, realităţile imediate şi de perspectivă sunt şi mai catastrofale. Vechile structuri comuniste n-au fost, în esenţă, cum am mai spus, dislocate. Nici în plan legislativ şi nici al instituţiilor de bază. Nimeni nu denunţă, în mod viguros, caracterul marxist al respingerii ideii de restituire a proprietăţii. Idei ca urbanizare, pături mijlocii, iniţiativă particulară şi celelalte sunt de fapt abolite. De câte ori trebuie să subliniez această tristă realitate ? Ion Iliescu pretinde că „revoluţia" de la 1989 „n-a fost pentru a restaura puterea marilor proprietari de pământ, păduri, fabrici şi imobile sau pentru a restaura monarhia" (România liberă, 23 decembrie 1998). Un discurs pur comunist, colectivist, răsuflat, marxist. Şi numai o opoziţie dezideologizată liberal, necombativă, timorată face ca astfel de manifeste profund antidemocratice, antiburgheze, antiliberale să nu primească replica necesară. De altfel, cele mai multe legi ceauşiste sunt încă în vigoare. Iar respingerea influenţei occidentului capitalist se camuflează cu uşurinţă sub lozinca „nu ne vindem ţara". Repet o observaţie curentă, chiar banală : „naţional-comu-nismul" este ultima formă de supravieţuire a comunismului în ţările foste ale blocului sovietic. Interesele nomenclaturilor locale coincid integral cu această formă de neoprotecţionism anticapitalist. Pe un fond etnicist rural încă invulnerabil.
Un amestec de dezgust şi revoltă îmi inspiră şi spectacolul presei actuale din România. Ea este, într-adevăr, liberă. Dar, în cele mai multe cazuri, în sensul cel mai negativ al cuvântului. Trec peste vulgarităţile incredibile, sordide, ale unor publicaţii extremiste, şovine, de tipul România Mare. Mă refer, în special, la ziarele conduse de foşti jurnalişti, formaţi în presa UTC, gen Ion Cristoiu. Ceea ce a făcut acest criptocomunist din Cotidianul lui Ion Raţiu este ruşinos şi incredibil. Poate să protesteze democratul naiv Ion Raţiu de o sută de ori. Acest ziar este profund antioccidental, antiamerican, antidemocratic şi antiguvernamental. Idealul său este revenirea regimului Iliescu la putere. Puţini îndrăznesc să-i ţină piept. Notez totuşi o reacţie
notabilă a lui S. Damian (Mersul de-a îndărătelea, în 22, 14-20 iulie 1998). Suficienţa, aroganţa unui alt utecist precum Cornel Nistorescu este de asemenea de subliniat. Dar parcă nimic nu întrece în agresivitate verbală şi violenţă antiamericană precum Cristian Tudor Popescu de la Adevărul. Vechea Scânteie, care-şi recapătă vechea identitate. Editorialistul său şef a devenit un oracol al TV: violent, grobian, cu fizionomie de killer din filmele din seria B. Un spectacol oribil. în plus şi de un cinism incredibil: cerem credite şi dolari americani, dar înjurăm NATO şi Pentagonul zi de zi. Dar ce mă mir, când, de fapt, aproape întreaga presă, inclusiv culturală, este de fapt, de dreapta, mistico-legionaroidă, adeptă a „omului ontologic" radical opus „omului occidental" (Ion Buduca, Dan Stanca, Liviu Ioan Stoiciu etc.) Şi ce se mai poate spune când consilierul Ministerului Culturii, legionarul Paul Barbăneagră, denunţă public „gogoriţa democratico-liberală-umanistă". Şi asta unde? în revista... 22 (într-un interviu: 11-17 noiembrie 1997). Am încercat o replică, într-un interviu cu Caius Dobrescu, în revista braşoveană Interval. Dar cine mai citeşte şi astfel de publicaţii provinciale, bune, dar fără audienţă?
Când nu este respingător de antidemocratică şi antiguvernamentală, presa este vulgar senzaţională, trivial publicistică. Lansează zvonuri alarmiste despre iminente cutremure catastrofale, intrarea ţării în incapacitate de plăţi, deci faliment naţional, o adevărată isterie iresponsabilă. Se vorbeşte, totuşi, de un pretins „cod deontologic" al presei. Care „cod"? Şi care „deontologie" ? Se publică diferite Manuale de jurnalism, dar deocamdată cel puţin, fără nici un efect. Posturile TV particulare sunt la fel de antiguvernamentale, politica reală a ţării făcându-se prin eternele talk-show-uri, seară de seară, cu moderatori de vulgaritatea unui Marius Tucă, devenit mare lider de opinie. Mai înainte - în perioada Paul Everac - ascultam „tabletele" sale inepte, de un semidoctism şi o suficienţă fără egal. Acum suntem obligaţi să suportăm, în versiune nocturnă, pe Tucă şi pe C.T. Popescu. Două apariţii de panopticum televizat.
Cel puţin violentele pamflete ale lui Mircea Mihăieş, din România Literară, sunt bine scrise. Dar îmi este imposibil să subscriu la orientarea lor pătimaş anti-Constantinescu, anti-PNŢCD (pe care nici eu nu-1 cruţ în conştiinţa mea), antiopoziţie, antiorice. O furie demolatoare, frenetică, iraţională şi generală bântuie în spatele acestor spirite, de talent în felul lor. Dar iremediabil deviate de o ură indescriptibilă. S-ar putea ca o lungă perioadă de constrângere şi refulare să se răzbune în felul acesta impur. Mă întreb mereu şi nu găsesc încă un răspuns complet şi plauzibil: cum se explică faptul că întreaga intelectualitate actuală, aproape întreaga presă, este împotriva preşedintelui şi a guvernului de la putere ? Şi de ce nu s-a găsit o posibilitate de dialog cu aceşti pamfletari virulenţi de ambe sexe? în parte, am dat anterior un răspuns. Dar simt că el este numai parţial şi incomplet. Ceva îmi scapă în mod evident. Şi cred că numai izolarea mea socială nu-mi dă adevăratul răspuns.
Această situaţie profund negativă avea şi urmări personale supărătoare, dintre cele mai directe. Colaborarea la publicaţiile centrale îmi este complet
38» Adrian Marino
blocată. în mai multe rânduri am fost şi atacat şi nu mai am unde să mă apăr. Polemici, cu unele „menajamente", care însă nu puteau camufla adversitatea profundă şi chiar repulsia. Revistele la care publicam - de altfel cu mare intermitenţă -, Sfera Politicii de pildă, erau puţin citite. Iar animatorii săi, Stelian Tănase şi Dan Pavel, comentaţi de mine nu o dată, nu mi-au întins niciodată nici cea mai mică mână de ajutor. Ştiu bine: „cota" mea, în aceste medii jurnalistico-politico-editoriale, este foarte proastă. Din depărtare, un Mircea Iorgulescu îşi mai aducea totuşi aminte de mine la Europa Liberă. Iar eu aveam de-a face, în ţară, numai cu „noiciştii", „ortodoxiştii", „fundamentaliştii", „criptocomuniştii". Plus mediocrităţile de la penibilele reviste ieşene actuale pretins de cultură Cronica şi Convorbiri literare, prin confiscarea abuzivă a unui titlu ilustru.
Să sperăm că noua revistă, tot moldovenească, Continent. Revistă de dialog Est/Vest, de la Suceava, condusă de doi relativ apropiaţi, C. Pricop şi C. Severin (care au făcut apel din primul moment la mine) va redresa, în parte, situaţia. Dar nu este suficientă o publicaţie nouă sau mai multe, fără transformarea, remodelarea şi reeducarea în esenţă a întregii societăţi postcomuniste. Şi, în primul rând, a purtătorilor săi de cuvânt, în politică şi în presă. Sper (sincer, fie şi naiv) ca noile catedre de „politologie" şi de „studii europene" să creeze o altă generaţie de publicişti, orientaţi spre marile valori umaniste liberale şi democratice universale. Cu o altă mentalitate şi criterii de evaluare.
O problemă de aceeaşi natură, care mi s-a pus cu cea mai mare intensitate imediat după 1989, a fost evaluarea globală a întregului fenomen al „rezistenţei". în această privinţă, au intervenit mari diferenţe de opinie şi încă şi mai mari decepţii. Şi nu atât „sentimentale" şi cu atât mai puţin „personale", cât ideologice, obiectiv-istorice, teoretico-politologice. Vedeam problema „rezistenţei" (o realitate incontestabilă) altfel. Deloc eroizată, deloc literaturizată, deloc politizată. îmi repugna pur şi simplu punerea impudică în valoare, exhibiţionismul „rezistenţei", narcisismul megaloman al suferinţei (pe care n-am contestat-o niciodată; am şi eu, aş reaminti, o mică experienţă în materie), publicitatea şi monopolul arogant al unor acte, nu contest: lăudabile, dar pe ultima sută de metri. A trăi din „rentele" unei „rezistenţe" de proporţii foarte variate mi se părea şi insuportabil şi impudic şi amoral.
Detest profund „profesiunea de rezistent" (un exponent tipic: Dan Petrescu, personaj infatuat, care n-a făcut o zi de puşcărie, spre norocul său de altfel). Detest la fel de profund exploatarea unor nume ilustre, cultul bombastic al descendenţilor sau rudelor unor genii internaţionale. Chiar nu are nici un simţ al proporţiilor o oarecare insignifiantă Mărie France Ionesco? Ce reprezintă ea ca valoare personală? Sau, ce reprezintă în cultura şi în istoria rezistenţei române un obscur provincial Relu Cioran, fratele lui E.M. Cioran? Interviuri peste interviuri, fotografii, divulgări de scrisori de familie cu totul banale, nesemnificative. Toate acestea mi se păreau fenomene de extremă bagatelizare şi supralicitare. în unele cercuri, „rezistenţii" s-au constituit chiar într-un fel de club monden, publicitar. Foarte rentabil de altfel sub raportul notorietăţii, dar fără substanţă reală.
Viaţa unui om singur 389
Bineînţeles că nu aveam nici cea mai mică afinitate cu o astfel de psihologie şi mentalitate cel puţin impudică. De fapt, nici nu mai era vorba de „decepţie". Ci pur şi simplu de saturaţie şi, adesea, chiar de repulsie pentru lipsa oricăror criterii obiective.
Când tema „rezistenţei" a căzut în mâna scriitorilor - cărora în unele cazuri precise nu le contest nici demnitatea, nici talentul şi nici curajul real al rezistenţei (şi mă gândesc în primul rând, la „colegul" meu de la Lăţeşti, Paul Goma), deşi cu unele... amendamente, impresiile sunt, în general, la fel de negative. Megalomanie, infatuare şi narcisism peste limita admisibilă (Doar un exemplu: „Scriitori în închisori", în 22 literar, august-septembrie 1998). Paranoia nu este nici ea departe. Subtextul era limpede, cusut cu aţă albă: „Numai eu am fost rezistent", „numai eu am fost erou", „toţi ceilalţi au fost nişte laşi" ş.a.m.d. Evidenţierea meritelor proprii, câte au fost, treacă-meargă. Crisparea unui Petru Creţia, altfel cu meritele sale pe alte planuri, mă uimea. Dar compromiterea şi chiar insultarea concurenţilor literari mi s-a părut totdeauna inadmisibilă. Mai ales când acest spectacol se desfăşoară şi la TV în aşa-zisul Memorial al durerii, organizat de propagandistica în sens invers a Luciei Hossu Longin. încă un aspect al Junglei" literare, extrem de periculoase. Uneori asistam la adevărate cazuri de impostură, oricât de bine intenţionată ar fi fost. De specia de mare glorie, de arestaţi la „domiciliu", „muzeografi" cu domiciliul obligatoriu într-un mediu citadin, arestaţi 29 de ore la Jilava, deveniţi eroi şi celebrităţi naţionale, de care am mai amintit, eram sătul până în gât. Iar de mondenităţile internaţionale, de tip PEN Club, devenisem de mult şi imun şi străin.
Trebuie să precizez, în acelaşi timp, cu toată claritatea: intervine într-o astfel de atitudine un foarte puternic element subiectiv şi temperamental, îmi repugnă pur şi simplu gesticulaţia publicitară şi egolatră a „rezistenţei", îmi este respingătoare valorificarea rentabilă şi socială a „rezistenţei". Nu-mi place să-mi dau singur note bune la purtare în public. A face carieră pe seama unei lungi suferinţe şi interdicţii îmi pare o atitudine impudică, megalomană şi neonestă.
Pe de altă parte, îmi venea greu să accept apostrofările unui UTC-ist de presă, Cornel Nistorescu, de pildă, foarte „mirat" că mă vede la un colocviu al „rezistenţei" la Cluj. Sau, ce să mai spun de aroganţa unei doamne, când foarte „oficială" (ataşată culturală la Washington), când foarte „Soros": Ioana Ieronim. în scurta sa trecere la conducerea revistei 22, mi-a suprimat pur şi simplu ciclul Represiune şi confesiune, în care căutam să mă orientez, corect şi sistematic, în labirintul de mărturii, inclusiv literare, despre rezistenţa şi închisorile româneşti. Evident nu eram acceptat în clubul închis şi select al „rezistenţilor", brevetat, constituit la Bucureşti. Bineînţeles că nici nu am făcut şi nu voi face niciodată nici un demers de a fi „acceptat" în astfel de medii, în Analele Totalitarismului şi în alte organe consacrate de acest gen. Plăteam preţul independenţei mele şi întreaga antipatie a „vieţii literare". Unele texte, efectiv de „rezistenţă", reproduse în Politică şi cultură (cu toate precizările de rigoare în note) nu au fost reţinute şi „validate" de nimeni niciodată. Deci, din nou „singur". Seul et envers tous...
390
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
391
Faţă de foştii deţinuţi politici, foştii mei „colegi", cei mai mulţi de extremă dreaptă, mă simţeam îndepărtat şi fără afinităţi. Este aproape inutil să adaug că respingerea era reciprocă. Făceam - în cel mai bun caz -figură singulară, ne asimilabilă, dacă nu direct antipatică. Explicaţia acestei distanţări reciproce era foarte simplă: nu numai că n-am suferit pentru aceleaşi valori şi idei, dar traiectoria mea, după eliberarea din 1963, a fost complet diferită. Deveneam treptat un „autor". Cât de „mare" sau cât de „mic" nu are acum nici o importanţă. Dar mă „diferenţiam". Ieşeam din anonimatul celor care doar „au suferit". Ceea ce nu ţi „se iartă" niciodată. Am tot respectul - sub acest aspect - pentru membrii AFDR. Calitatea lor umană şi profesională era şi este însă profund şi mai ales extrem de inegală. In mod inevitabil. Şi tot ce s-a întâmplat după 1989 a dovedit cu prisosinţă că numai cu „caractere" şi „consecvenţă" nu se poate reorganiza şi guverna o ţară. Insist şi revin mereu asupra acestei teme, deoarece problema tehnicităţii şi a competenţei este şi rămâne capitală. Fără specialişti adevăraţi, în diferite domenii, partida - inclusiv politică, inclusiv a PNŢCD - nu poate fi decât pierdută. Or, în acest punct de esenţă, apele se despărţeau definitiv şi, încă o dată, brutal şi radical.
Deci, de ce să nu reţin şi reversul medaliei, pe care, de altfel, l-au semnalat şi alţii (Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, Vecinii lui Franz Kafka, 1998, pp. 106-107, 113, 131)? „Ură şi resentiment", „insuportabilă diferenţă etnică", „xenofobie" şi altele, defecte semnalate şi la „disidenţii" Europei centrale? Aş adăuga şi „invidia", complexele de inferioritate-supe-rioritate, fanatismul, exaltarea, iraţionalismul, intoleranţa. Note ale unui tip uman, mie cel puţin, profund detestabil. Un fost „coleg" de închisoare, D.O. devenit un versificator oarecare, îmi trimite un volum manuscris de versuri. Din nou, eterna convertire a unei suferinţe umane - reale - în egocentrism liricoid, frazeologie şi versificaţie goală. Nu-1 puteam ajuta, oricât aş fi dorit. Rezultatul? Eşuează, publicând în revista... lui Adrian Păunescu, Totuşi iubirea. De unde rezultă o voinţă de evidenţiere cu orice preţ, oricum şi oriunde. Nu puteam asimila în nici un caz acest tip uman. Şi cum el era majoritar, „presa" mea printre foştii deţinuţi era dintre cele mai „proaste".
Uneori, ea s-a manifestat şi prin atacuri publicistice, în general marginale şi fără ecou. Am avut tăria să nu le „răspund" niciodată. Mi-am impus (cum am mai amintit) să nu polemizez cu nimeni alături de care am făcut „puşcărie". Credeam că acest pact nescris va fi respectat de toţi. M-am înşelat, începând cu Paul Goma. Nu i-am dat, în nici o împrejurare, nici un fel de replică. De altfel, trebuie să recunosc, l-am citit extrem, extrem de puţin, dintr-un fel de reacţie instinctivă de neaderare. Iar Jurnalul său, în nu ştiu câte volume şi versiuni, nu l-am deschis şi nu-1 voi parcurge niciodată. Sub acest aspect, voi rămâne iremediabil şi definitiv... un incult şi un neinformat. Aceeaşi atitudine am adoptat-o şi faţă de toţi criticii literari care m-au combătut, sub un aspect sau altul. Nu gândeam deloc la fel în multe probleme literare. Dar cum eram integral de acord cu orientarea lor ideologică-liberală, antitotalitară - mi-am spus că această solidarizare,
fie şi tacită, implicită, este mult mai importantă decât un mic efect sau succes polemic. O singură dată, excedat, am ripostat lui Alexandru George, în Cuvântul. Şi atât de eficient, încât m-a lăsat de atunci în pace. Altfel, i-am cumpărat volumele de semiideologie şi i-am decupat chiar şi unele articole, într-adevăr, bune. Deşi sunt absolut sigur că el este incapabil de aceeaşi detaşare şi de o obiectivitate egală sau măcar asemănătoare. Dar pentru mine acest fapt nu mai prezintă de mult nici o importanţă.
Problema „rezistenţei culturale" şi a „colaborării" cu regimul comunist era - nu numai pentru mine - mult mai importantă. Aş spune chiar infinit mai importantă. Ea a fost studiată într-un spirit obiectiv şi descriptiv, între alţii, de Katherine Verdery; Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu (Bucureşti, Humanitas, 1994, tr. rom.). A format obiectul a destule articole şi studii, care nu-mi par toate a pune punctul pe i. Cultura de „rezistenţă" propriu-zisă, în sensul propriu, tare, al cuvântului a fost -trebuie recunoscut deschis - foarte slabă. Ea nu are un sens exact decât prin opoziţie directă, exprimată, manifestă, împotriva regimului. Ea a existat, într-adevăr, în străinătate, dar în ţară - cu excepţia unor manifestări şi mai ales cărţi de sertar (M. Niţescu, de pildă) - a fost ca şi inexistentă. Şi, totuşi, nu pot fi omise anumite forme de rezistenţă indirectă, marginală, pasivă. Ceea ce vreau să subliniez, mai ales, este faptul că noţiunea de rezistenţă culturală este prin definiţie ambiguă, elastică, interpretabilă. Problema m-a preocupat încă din 1990, când am scris articole despre „Rezistenţa intelectuală", „liberală", „culturală" mai ales, pe care o defineam „o problemă deschisă", culese - cele mai multe - în Politică şi cultură. In cele din urmă, m-am oprit la noţiunea - pe care o cred de altfel şi cea mai exactă - a „culturii paralele" sau, mai precis, „alternative". Ea nu respectă nici una dintre directivele „culturii oficiale". Fără însă a se identifica cu ceea ce se numea „rezistenţă" sau „disidenţă" deschisă.
Evident, o noţiune, deci, ambiguă, cu o bună încărcătură de echivoc, la o primă vedere, superficială. O problemă şi reală şi falsă în acelaşi timp. Obsesivă şi imposibil de rezolvat în termeni unanim acceptabili. Deoarece, fiecare dintre spiritele efectiv independente - puţine de altfel - luau distanţă faţă de regimul Ceauşescu fiecare în felul lor. Mai totdeauna real şi totuşi incontrolabil, neverificabil. In plus, intervenea după 1989 şi schimbarea perspectivei istorice. Ceea ce în trecut părea un act de „curaj", trecea la fel de bine, ulterior, ca o „cedare" şi chiar gest de „laşitate". In condiţii ideologice si morale radical schimbate.
Mă simţeam, în ce mă priveşte, cu conştiinţa împăcată - apărat şi de situaţia mea singulară de „liber profesionist" - cel puţin din trei motive. Nu este vorba de nici o supralicitare, ci de adevăruri şi realizări riguros verificabile, pas cu pas, până în ultimele amănunte: 1. scriam numai pe teme personale, care mă interesau efectiv şi nu răspundeam - mai bine spus nu participam - la nici o „comandă socială"; activitatea mea a fost efectiv independentă de la un capăt la altul; 2. cărţile mele reprezentau - este vorba în primul rând de „sinteze" - construcţii riguros personale. Cât de „valabile" nu intră, acum, în discuţie. Erau însă, în orice caz, iniţiative
392
Adrian Marino
culturale intrinsec valabile, dincolo de criteriile consacrate, ale „rezistenţei" inclusiv. Acţionam în afara oricăror scheme date, canonizate, oficializate; 3. toate cărţile publicate în străinătate reprezentau - orice s-ar spune -evadări în lumea liberă. Spărgeam o blocadă. Menţineam - cât puteam, nu foarte mult - legături externe libere. Eram, în acelaşi timp, un mare suspect şi un mare tolerat. Căci aceste cărţi mă apărau de o represiune ce ar fi produs reacţii şi uneori chiar scandal în Occident. Ceea ce regimul dorea să evite. Când apărea câte o carte clandestin în străinătate ca La cite totale, de pildă, autorul (C. Dumitrescu) era pur şi simplu expulzat.
Nu ştiu dacă am evocat anterior un episod de o mare savoare, după apariţia versiunii japoneze, la Tokyo, în 1988, a lui Etiemble ou le comparatisme militant. S-a prezentat o agentă de la DIE, politicoasă, chiar stilată, pretins Japonizantă", cu cadouri (stampe, calendare, inscripţii, mici bibelouri) ca să mă descoase: ce legături am eu în Japonia, cum am reuşit să fiu editat acolo etc. etc. Premiera era atât de absolută, încât nu intra în nici o schemă. De fapt, japonezii traduceau şi traduc în continuare cam tot ce este notabil în Occident. Cu atât mai mult cu cât cartea mea avea nu puţine referinţe exotice, japoneze etc. Nici un mister. Nu eram nici James Bond, nici 007. Dar un personaj profund dubios eram fără îndoială, supravegheat atent ca atare. Mă exprimam personal şi independent. Lucrările mele erau expresia propriului meu program cultural. Aceasta a fost „rezistenţa" mea. Nu intram în schemele consacrate (de exemplu, „Anticomunismul în versiune românească", în România Literară, 24-30 iunie 1998). Dar eu ştiu bine, chiar foarte bine, că puţini critici, în deceniul 8, au colaborat la Europa Liberă. Sau au scris despre „relaţii Est-Vest" ori despre „comunicaţii libere" (vezi capitolele respective din Etiemble... , 1982). Şi nu eram tulburat de nici o remuşcare.
Evident, nu puteam să nu scap însă nici eu - şi de altfel nici un autor al epocii - de ceea ce Andrei Pleşu a numit, cu o expresie fericită, „prezumpţia de impuritate". Călătoream ca şi Andrei Pleşu, G. Liiceanu, N. Manolescu; Cartea albă a Securităţii indică nu mai puţin de 800 de „plecări". Publicam în ţară şi străinătate, deci „colaboram" în felul acesta, împreună cu întreaga literatură şi cultură română a epocii. Funcţionau, pe de altă parte, şi o serie de complicităţi tacite „ale colaborării generalizate" (după formula lui Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş), cu grade extrem de variabile de implicare în mecanismele vechiului regim totalitar-cultural, de analizat de la caz la caz. Şi azi „colaboraţionismul" a rămas, în unele cercuri radicale, o adevărată obsesie naţională, o teroare colectivă subconştientă. Ea ne urmăreşte şi ne umileşte pe toţi ca o umbră fatală. Nos actes nous suivent după un aforism francez al cărui autor l-am uitat. într-adevăr. Dar unele explicaţii există. După 1989 s-a spus, cred, cam tot ce se putea spune în acest domeniu. Şi nu fără bune argumente.
Mai întâi, funcţiona o lege sociologică fundamentală: nu poţi trăi într-o societate fără să fii condiţionat, influenţat, într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta, de această societate. Cu atât mai mult cu cât această societate comunistă era extrem de represivă şi de totalitară. Sub acest
Viaţa unui om singur 393
aspect, foarte general, dar irefutabil, „toţi" au „colaborat" cu vechiul regim prin simplul fapt al existenţei noastre sociale şi culturale publice sub acest regim. O puritate absolută - trist, dar adevărat - n-a existat niciodată. Poate un anahoret, un marginal total, un călugăr adevărat să fi realizat această condiţie ideală. Dar pentru un om de cultură, în plină activitate, ea era imposibilă. Nu scuz nimic, doar explic. Intervenea apoi, cu o presiune extraordinară ceea ce am numit Mitul „situaţiei ireversibile". Regimul părea consolidat definitiv. Şi atunci - vorbesc de cei bine intenţionaţi, „rezistenţi" potenţiali, virtuali - fiecare se salva şi salva ceea ce putea, Mult, puţin, iarăşi, nu discut acum.
Un rol extrem de important a jucat şi dresajul, imitaţia, obişnuinţa, contaminarea conformismului. Eram cu toţii, într-un fel, victimele unei sugestii colective. în cazul precis al scriitorului, o analiză poloneză, precum Gândirea captivă a lui Csezlaw Milosz, şi una românească, Anatomia mistificării de Stelian Tănase, au spus, cred, adevăruri esenţiale. Scriitorul este uşor de sedus. Doreşte să publice, „să se realizeze", să aibă „succes". „Consecvenţa" sa este uşor erodabilă etc. Mulţi au susţinut şi teza (George Pruteanu, Geo Şerban dintre cunoştinţele mele) că, prin cedările lor evidente, un G. Călinescu, un Tudor Vianu au salvat măcar o parte dintr-un spaţiu de libertate, fie şi cu preţul unui real cabotinism, mai ales în cazul primului exemplu. Au oferit tinerilor, chiar şi într-o formă după mine caricaturală, histrionică, o alternativă, totuşi, la platitudinile marxism-stalinismului oficial. Sigur, era o mare diferenţă, orice s-ar spune, între aceste apariţii-spectacol şi Ion Vitner sau M. Novicov. Acceptam şi nu acceptam acest argument. Dar, în momente de calm şi de reflexie, nu puteam să nu-1 ignor integral. Compensează, echivalează însă „salvarea", să spunem, a formaţiei intelectuale cu 50-60 de studenţi şi formarea a doi-trei critici tineri (argument, contestabil, invocat şi de N. Manolescu în „Hulitul critic" din România Literară 24/1999), cu ravagiile sociale, civice şi morale colective ale acestui colaboraţionism, în ultimă analiză impudic şi cinic, în favoarea propagandei oficiale a regimului? That is the question... Nu cred acest lucru. Chiar nu există nici un fel de criterii etico-civice obiective, „universale", dincolo de contexte istorice specifice, care le relativizează în mod inevitabil?
Altceva mă indigna şi mă revolta adesea: publicitatea cu totul exagerată, discriminarea pozitivă în favoarea celor ce făceau precum C. Noica, colaboraţionism pe faţă şi la scară naţională: „Un filozof ce a făcut din oportunism un stil înalt" (Mircea Mihăieş, „Tragicomicologii", în Cuvântul, 8, 1997; va trebui să verific citatul, dar cred că este exact). Chiar şi G. Liiceanu strâns cu uşa, inclusiv de mine, a recunoscut, într-un dialog cu Andrei Pleşu (nu mai încarc pagina cu alte referinţe bibliografice), că maestrul lor avea o poziţie etică... „mai relaxată". De acord. Dar, în definitiv, de ce C. Noica ar avea dreptul la o poziţie etică... „mai relaxată", iar X, Y, Z, Marino, Popescu, Ionescu n-ar avea acelaşi drept? De ce acest tratament de favoare? Fiindcă unul este un „geniu", căruia i se iartă tot (o răsuflată teorie romantică), guru naţional, iar ceilalţi sunt doar nişte bieţi amărâţi obscuri? Argumen-tul-cheie este sau ar fi următorul: „Se uită că, dacă măcar colaborarea unui
394
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
395
om în funcţie de beneficiul pe care-1 scoate din ea, atunci dacă acesta este criteriul, colaborarea lui este nulă" (Euphorion, 6-8/1991). Fals, total fals! Sofism bătător la ochi. Formulat de altfel şi foarte alambicat, semn de evidentă stânjenire interioară. Este adevărat că marile „concesii", să le spunem, ale lui C. Noica, au avut, într-un cerc restrâns, unele efecte benefice. Imensele servicii publice aduse regimului, nu spun că le anulează, dar, în orice caz, din punctul de vedere al propagandei oficiale, ele erau considerate mult, infinit mai utile şi importante decât reuniunile inofensive de la Păltiniş. De altfel bine controlate şi riguros înregistrate.
Se poate compara sprijinul candidaturii lui Nicolae Ceauşescu la... premiul Nobel sau un text, de tipul Cum poate fi folosit Mircea Eliade, cu inocentele conciliabule filozofice, mai toate profund inactuale, din jurul Maestrului? Care chema imediat la ordine pe cei ce aveau totuşi unele „îndrăzneli" (Andrei Pleşu), sub motiv că un gest eroic singular poate frânge un destin cultural? „Iar dacă pornesc de la un primat al culturii pot să fiu întrebat ce prefer? Un destin cultural împlinit? Sau unul ce se frânge în sublimul unei demonstraţii de o clipă?" Deci mereu egoismul realizării şi salvării individuale, declarat net superior catastrofei colective din jur. Egocentrism, apolitism, inconştienţă socială, dezinteres colectiv? „Primatul culturii" este într-adevăr superior exigenţelor „societăţii civile", democratice, sub totalitarism, primatului ideologic antitotalitar, superior pe plan colectiv ? Atât de necesar purităţii morale a unei întregi societăţi? Dilemă? Conflict axiologic sau capitulare pur şi simplu? A face „cultură" (şi, în definitiv, ce fel de cultură: doar de tip iraţionalist, metafizic, ontologic) chiar cu orice preţ? A fi total insensibil, orb, la formidabila diversiune: „Băieţi, ocupaţi-vă de problema fiinţei, de ontologie şi lăsaţi în grija noastră politica, o ocupaţie cu totul impură, nedemnă de spirite elevate ca voi". Rar diversiune mai evidentă, dar şi mai abilă în acelaşi timp! Iată de ce eram, din acest punct de vedere, pe o poziţie ideologico-politică „anti-Noica" până la capăt.
Am făcut sforţări, uneori considerabile, de a rezista, de a nu mă lăsa contaminat de psihoza demascării, răzbunării şi denunţării, atât de frecventă după 1989. De a mă elibera de obsesia „securistă" de „dosare", „şantaje" şi „turnători". Acuzaţiile, aluziile, insinuările erau curente. Mentalitate tipică închisorii, foştilor deţinuţi politici, transmisă şi unei părţi nu foarte întinse, dar radicale, a societăţii civile. Reacţie obsedantă de altfel şi la alţii. Problemă reală şi de veche tradiţie. Consultând, la Munchen, operele complete ale lui Heinrich Heine, dau peste un text de o uimitoare actualitate. Inclusiv românească: Uber den Denunzianten (Săcularausgabe, Berlin-Paris, 1979, 9, p. 259 sq.). Evident, o explicaţie profundă există şi eu nu pot s-o neg. Eterna culpabilizare corespunde, în esenţă, unei crize morale, reale. Recenta sciziune din PNŢCD are această motivaţie, imposibil de negat. Oricâte resentimente, complexe ar intra într-o astfel de acţiune, cu urmări total imprevizibile, soldate cu un eşec. Aceasta ar fi faţa luminoasă, pozitivă, legitimă, a psihologiei justiţiare legitime, în plină acţiune.
Dar cea negativă? Ea este nu mai puţin respingătoare. Şi, din nefericire, proporţia dintre aceste două certitudini, înclină tot mai mult spre cea din
urmă. Este vorba, pe scurt, de vocaţia şi voluptatea extraordinară a Românului- obsesivă, morbidă, patologică aş spune - de compromitere, denigrare, terfelire, insultă şi umilire. îmi aduc aminte fără voie şi de o caracterizare a lui E.M. Cioran, făcută la Paris, pe când treceam pe lângă Jardin du Luxembourg: „Peuple destructif. Este inimaginabilă această vocaţie naţională de a murdări şi jigni, de a călca în picioare pe oricine, oricând şi oriunde.
Un adevărat fenomen colectiv, etnic de masă, de trivializare şi batjocorire, observat şi de alţii. De Mircea Mihăieş, de pildă, în mai multe texte excelente din România Literară: „Incomparabila artă românească a denigrării" (26/'93), „e uluitor inepuizabilul apetit de vulgaritate, violenţă, de senzaţionalism ieftin, de scandalizare a românului" (47/'97), „batjocura a atras cote apocaliptice, dispreţul şi umilirea celuilalt au devenit mărci distinctive ale comportamentului socialist, mojicia - adevăratul liant naţional" (l/'98). Şi n-am citat decât o mică parte din astfel de observaţii, triste şi extrem de lucide. Ce diferenţe există, sub acest aspect, între Vădim Tudor şi Paul Goma? Nici una, absolut nici una. Din nefericire.
Dar ce ocazie ideală de a denigra, insulta, face praf, pe oricine care intră, sub un motiv sau altul, în vizorul „demascării"! Peste tot plouă, efectiv, cu acuzaţii de „securist", „informator", „agent" şi toate celelalte! Rar spectacol mai dezgustător ca această generală împroşcare cu noroi. Fără nici o verificare şi control, reţinere sau scrupul. O armă imbatabilă, de altfel. Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose. Rânjetul sinistru al canaliei literare te urmăreşte şi „mă" urmăreşte ca un coşmar. Nimic de făcut. Cine nu colaborează la acest dans macabru al „demascării"? Toţi informatorii efectivi, ajunşi în străinătate, deveniţi uneori chiar lectori, la Heidelberg, sau în altă parte. Invidioşi ce-ţi trimit scrisori de ameninţare din exil. „Colegi" care-ţi expediază prin poştă xeroxuri după cele mai inimaginabile insanităţi şi aberaţii. Şi nu schiţez decât în linii foarte generale un spectacol urât al spiritului vindicativ, ulcerat, al foştilor deţinuţi sau al „marelor caractere" actuale. Dar şi al foştilor PCR-işti, reciclaţi în rezistenţi de exil şi cafenea pariziană. N-are sens să mai continui. Este unul din aspectele cele mai negre, mai pestilenţiale, mai virulente ale societăţii româneşti de după 1989. Am trecut şi eu, uneori, prin momente de mare dezgust din cauza acestei stări morbide de spirit.
încerc totuşi să-mi păstrez calmul şi să definesc, printr-o analiză cât mai lucidă, eroarea ideologică de bază a unei astfel de atitudini. Repet: pot s-o înţeleg, la limită, într-un plan pur subiectiv. Dar ca „istoric" al acestei sumbre perioade trebuie să privesc în adâncime şi să evidenţiez cauzele obiective şi de mari proporţii ale acestei aberaţii colective, adesea, inimaginabile. Ea nu are decât o singură explicaţie reală: sunt urmărite şi stigmatizate efectele şi nu cauzele. Instrumentele şi nu sistemul care le-a inventat şi folosit. O problemă care mă preocupa încă din 1987 (Evadări în lumea liberă, p. 185). Este efectul totalei inapetenţe la idei, al completei dezideologizări a rezistenţei române. Nu mai vorbesc de „societatea civilă", cu puţine excepţii, foarte onorabile, dar lipsită de o influenţă reală asupra opiniei publice.
396
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
397
Fără o raportare esenţială şi permanentă la concepţia şi metodele fundamentale ale sistemului comunist (dictatura proletariatului, lupta de clasă, Securitatea, „braţul drept al Partidului") nu se poate înţelege nimic, dar absolut nimic, din întreaga istorie catastrofală a acestor decenii. Inclusiv cea de după 1989. Sistemul comunist este, în primul rând, marele vinovat. Tot ce s-a petrecut şi se desfăşoară şi acum, sub ochii noştri, sunt doar efecte secundare. Grave, dar secundare şi, mai ales, inevitabile. Din acest punct ar trebui să plece toate acuzaţiile, toate „procesele", toate „demascările". Or, la noi, se procedează, exact invers. Să zicem că suntem, în primul rând, un popor liric şi doar apoi - şi foarte aproximativ, de altfel - ideologic şi politic. Numai că fără contestarea prealabilă a sistemului comunist - în însăşi fundamentele sale - nu se rezolvă de fapt nimic. Dar absolut nimic esenţial Totul se transformă doar într-o răfuială generalizată şi extrem de personalizată. Fără nici o justificare superioară. Fără nici 'un rezultat profund, colectiv. Numai o „plătire de poliţe". Pe cât de sordidă, pe atât de nocivă.
Cu aceasta n-am spus însă totul. N-am scos în evidenţă cauza esenţială, absenţa şi, mai mult decât atât, imposibilitatea „procesului comunismului". El nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată posibil. De ce? Fiindcă, în plan pur politic, o putere comunistă (URSS) a fost aliata puterilor occidentale (virtual, cel puţin, anticomuniste). Iar opinia publică şi mai ales intelectualitatea occidentală nu va accepta niciodată comparaţia şi punerea semnului de egalitate dintre comunism şi fascism-nazism.' între Holocaust şi Gulag. Deşi crimele comunismului sunt mult mai numeroase decât ale nazismului. Cartea neagră a comunismului o dovedeşte cu prisosinţă. în actualele condiţii politice, ideologice şi sociale europene (şi mondiale de altfel), procesul comunismului nu poate fi deci, efectiv, instruit. Prin urmare, nici la noi, unde Proclamaţia de la Timişoara, care cerea de fapt doar „o lustraţie" (la punctul 8), a fost respinsă, deschis sau tacit, de toate forţele politice.
Radicalismul anticomunist n-ar fi fost posibil decât printr-o adevărată revoluţie, care, de fapt, n-a avut loc niciodată în România. Cât timp structurile statului comunist sunt în continuare intacte, acest „proces" este şi va rămâne imposibil, iluzoriu, utopic. Sistemul a poluat, corupt, murdărit întreg poporul român. Iar acesta nu poate sări peste umbra sa. Ceea ce domină este frica de responsabilitate. Este urmarea directă a sentimentului foarte real al vinovăţiei colective. Iar adevărul trebuie spus, fie şi brutal : poporul român acceptase şi se acomodase naţional-ceauşismului. 6 minimă purificare etică va veni (dacă va veni vreodată) doar prin schimbarea mentalităţii româneşti, ca efect al unui alt tip de societate. Dar despre acest aspect crucial în capitolul următor.
S-a crezut - şi se afirmă în continuare - că faimoasa „lege a dosarelor" va contribui în mod hotărâtor la asanarea vieţii publice şi, în general, a societăţii civile. O temă obsedantă, mereu dezbătută şi reluată în presă, despre care am un întreg dosar. De fapt, nici nu mai ştiu câte versiuni are sau va avea - în final - această lege. Votată de Senat, ea este în plină dezbatere la Cameră, unde sensul său a fost complet denaturat prin extrema dilatare a categoriilor supuse verificărilor. Şi care deplasează mai ales
accentul legii, de la deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, la toate „speciile" posibile şi imposibile de „informatori". Ceea ce practic duce la „dosariade", culpabilizarea şi chiar terorizarea morală a tuturor cetăţenilor României. în felul acesta eu aş propune o lege cu un singur articol: „Toţi cetăţenii României au dreptul să consulte dosarele tuturor cetăţenilor României, între 1945 şi 1999 (sau când se va încheia dezbaterea), indiferent de sex, poziţie socială, origine etnică, religie etc. etc). Ar fi mai simplu şi, într-un fel, mai onest. Deşi aberaţia ar fi totală.
Nu ezit să declar „vinovat" de această situaţie pe Ticu Dumitrescu. Nu contest: un personaj indiscutabil onest, energic, tenace. Dar de un fanatism obtuz, exaltat şi fără egal. Nu este problema vieţii mele. Dosarul meu personal, efectiv, nu mă interesează (şi voi arăta în continuare şi din ce motive). Privesc de la distanţă întreg acest spectacol grotesc cu cel mai profund scepticism. încă o mare idee ratată în România postceauşistă. Căci o astfel de lege a fost şi este, într-adevăr, strict necesară. Dar serioasă şi neparodiată. Simţeam că în spatele acestei imense agitaţii stau tot felul de „culise", dar nu aveam încă o bună orientare. S-a întâmplat ca la un târg de carte Gaudeamus, de la Bucureşti (1997) să întâlnesc de două ori pe fostul meu coleg de celulă - şi relativ apropiat - Nicolae Ionescu-Galbeni, actualul preşedinte al comisiei parlamentare SRI, care m-a pus în temă. Nu văd de ce m-ar fi minţit sau mi-ar fi ascuns elemente esenţiale. Totul pleacă, este adevărat, că o mare parte din vechea Securitate face parte din actualul SRI, cu argumente, în felul său, irefutabile. Care stat din lume îşi deconspiră propriul serviciu secret de informaţii? Reproduc aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce mi-a spus „colegul" amintit mai sus, bine plasat pentru a avea o viziune de ansamblu asupra întregii situaţii. Şefii SRI i-au afirmat: „Noi am infiltrat toate partidele, sindicatele, organizaţiile civile şi în baza rapoartelor noastre dv. guvernaţi. Dacă ne deconspiraţi vă tăiaţi mâna dreaptă". Mai mult: „Cum putem recruta noi tineri ofiţeri, care vin la noi şi ne spun: ce garanţii avem că după cinci ani veniţi cu o altă lege şi ne deconspiraţi?". Să zicem că acesta ar fi, în esenţă, handicapul de ordin tehnic al respectivei legi controversate.
Dar adevăratul obstacol este de ordin politic Ticu Dumitrescu vrea să deconspire întreg PNŢCD, să plătească o serie de poliţe unor colegi din Parlament. Să se proclame, mai ales, în spirit pur megaloman, supremul justiţiar al naţiunii. Reproduc din nou o replică a lui Nicolae Ionescu-Galbeni: „Dar ce ne facem cu dosarele de informatori, peste 180 000, ale foştilor membri PCR, distruse din ordinul lui Ceauşescu?" Răspuns: „Nu mă interesează. Pe voi vreau să vă am la mână". Deci asta era. O răfuială internă în PNŢCD. Şi cred că fostul meu coleg mi-a reprodus cu fidelitate intenţiile lui Ticu Dumitrescu, deoarece citesc şi o declaraţie a sa din presă: „Nu mă interesează nici o remaniere, doar legea mea. Asta o să-i radă pe toţi!" (Cotidianul, 16 septembrie 1997). Au urmat acuzaţii deschise sau voalate împotriva întregii conduceri PNŢCD. Ea a reacţionat. L-a suspendat pe Ticu Dumitrescu din Partid. I-au organizat o sciziune în FDAR şi celelalte: amânări, amendamente, obstacole procedurale etc. Plus diluarea extremă,
398
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
399
caricaturală, a legii care o face practic inoperabilă. Nu exclud deloc că mulţi deputaţi, inclusiv PNŢCD, să fie efectiv vulnerabili, foşti informatori etc. Dar trebuia, încă de la început - şi foarte repede - votată o lege în genul celei germane (Gauch), limitată doar la clasa politică, la posturile de conducere. A verifica... toţi avocaţii, toţi notarii, toţi secretarii de primărie rurală etc. este pur şi simplu absurd. Am căzut în plin derizoriu şi caricatură. Nu ştiu ce formă va avea, în final, această pseudolege. Este foarte puţin probabil ca ea să fie votată înainte de viitoarele alegeri. Dar eu îi aduc, încă de pe acum, trei obiecţii esenţiale.
Cea dintâi este de ordin moral. Este pur şi simplu monstruos să deplasezi accentul de pe ofiţerul de Securitate, reactivat în SRI, pe care îl aperi de orice deconspirare (ca şi întreg aparatul diplomatic de altfel) şi „să demaşti" pe simplul informator, care a fost, de fapt, victima Securităţii. Căci nimeni nu s-a oferit informator de bună voie. Toţi au fost constrânşi, şantajaţi, strânşi cu uşa etc. Profund nedreaptă, imorală, cinică şi perversă este mai ales „deconspirarea" foştilor deţinuţi politici, care ar trebui scoşi din cauză (cum s-a şi propus de altfel - România liberă, 15 mai 1999; ulterior amendamentul a fost, totuşi, introdus în varianta finală votată de Cameră). Cum vine asta? Fostul colonel de Securitate, care a bătut, anchetat etc, se plimbă triumfător pe stradă, fie pensionat, fie reactivat în SRI. în timp ce bietul fost deţinut politic este umilit, călcat în picioare, compromis. Şi nu o dată, ci chiar de trei ori: o dată când a cedat, la început, sub foarte mari presiuni. Nu a fost erou şi el o ştie prea bine şi are remuşcări. A iscălit un „angajament". A doua oară când este demascat public, insultat în întreaga presă. Iar a treia oară, când constată că ofiţerul care 1-a anchetat şi terorizat se bucură de totală imunitate. Cazul recent, între altele, al fostului ministru al Sănătăţii: L. Barany. A culpabiliza victimele mi se pare pur şi simplu monstruos. Ştiu bine că nu aceasta este, de fapt, intenţia legii. Dar aici se ajunge, în mod inevitabil. Ceea ce este profund imoral şi absurd. „Ne ocupăm de complici şi omitem autorii", vorba lui Corneliu Turianu („Legea accesului la dosare", supliment al revistei 22, 73/1998).
Cunosc bine cazul unui bun prieten, la care ţin mult, a cărui soţie, o adevărată savantă, cu multe cărţi publicate în limbi străine, a avut ghinionul să fie adjunctă a Institutului condus de ilustra chimistă mondială. Bineînţeles că Securitatea a început verificarea tuturor colaboratorilor şi a membrilor de familie. în felul acesta s-a ajuns şi la amicul meu, fost deţinut politic, care - dorind să salveze poziţia soţiei sale şantajată cu destituirea - a semnat un „angajament" (l-am citit şi eu în presă, pe care, de altfel, nu dau doi bani). Astfel de cazuri au existat cu sutele, cu miile. Cine este deci adevăratul vinovat ? întreb încă o dată cu toată indignarea: victima sau călăul ? Sistemul diabolic, care a organizat astfel de „recrutări", sau un biet fost deţinut total dezarmat? Fără nici o perspectivă, fără nici un sprijin moral sau material. Foarte echilibrat un articol al lui Paul Lăzărescu („De la procesul comunismului la legea privind deconspirarea Securităţii", în Aldine, România liberă, 24 iulie 1998). Varianta legii din 1993 era mult mai echitabilă.
Al doilea argument. Dosarele constituite de Securitate nu prezintă nici o încredere. Dar absolut nici una. Sunt falsificate, confecţionate, trucate, aranjate, cu multe piese între timp sustrase. Altele au fost şi distruse. Cei interesaţi s-au pus, din timp, la adăpost, imediat după 1989. în vreme ce muritorii de rând erau în continuare expuşi, cel puţin virtual, oprobiului public. Dosarul Anei Blandiana a dispărut pur şi simplu. Silviu Brucan şi 1-a luat pe al său acasă. La fel, Petre Roman şi mulţi, mulţi alţii. Eşalonul doi s-a pus, din timp, la adăpost. Şi ce să mai spunem de I. Iliescu, agent KGB ? Cartea albă a Securităţii este expresia celui mai perfect bluf, a unei mistificări pe scară largă. Plină de rapoarte false, clişee şi platitudini, într-un stil de lemn inconfundabil. Nici n-am cumpărat-o. Când a apărut, nu aveam bani. Iar când i-am avut, nu mă mai interesa. Am răsfoit-o doar, ocazional. împărtăşesc integral opinia lui Adam Michnik. Dacă ajungi să caracterizezi un om numai după dosarul său de la Securitate, aceasta este victoria supremă şi definitivă a Securităţii. Sau cu vorbele sale, cu prilejul unei vizite în România: dosarul „e gândit pentru şantajarea şi compromiterea respectivei persoane. Cum să defineşti un om după dosarul de la Securitate? A face aşa ceva ar însemna să consfinţim victoria finală, peste timp, a Securităţii" (Adevărul, 14 mai 1997). Şi, apoi, oricând ţi se mai poate răspunde: nu putem publica dosarul lui X sau Y deoarece este încă în... „cercetare operativă" sau „secret de Stat". Dosarul a fost şi probabil a rămas, în bună parte, încă un fenomen de masă, structural, al întregii societăţi comuniste, inclusiv actuale. Cine n-a fost obligat să nu dea informaţii ?'o instituţie de stat, o parte importantă din sistem. O metodă de guvernare la dimensiuni naţionale. Aproape toţi cetăţenii ţării i-au căzut victimă într-un mod sau altul.
Al treilea argument. Nu pledez, categoric, o cauză pro domo. Nu este, categoric, problema vieţii mele. Dacă aş fi fost terorizat de o astfel de obsesie, n-aş mai fi fost capabil să scriu nimic, nici o singură carte onorabilă. N-am semnat nici un „angajament". Dar mă revoltă manipularea propagandistică - într-un sens sau altul - a unei probleme dureroase şi ultrasensibile. în definitiv, ce este, de fapt, un „informator"? Cel ce a semnat efectiv un angajament şi a dat note informative scrise sau verbale. în caz contrar, toţi cei ce au dat declaraţii la Securitate, sub anchetă, începând cu foştii deţinuţi politici, devin automat „informatori". Cazul Corneliu Coposu este cel mai notoriu. Dar câţi n-au fost în situaţia sa? Ceea ce mă dezgustă în cazul lui conu' Alecu Paleologu nu este faptul că a fost informator. Au fost zeci şi sute de mii. Nici măcar exhibiţionismul snob-monden al unei astfel de mărturisiri. Pe care, în treacăt fie spus, nu-1 gust deloc. Ci mărturisirea că a fost plătit „cu bucata", cu 300-400 lei „informaţia". Cam ca la c... Asta mă deranjează teribil. Şi „moral" vorbind, nu pot să i-o iert. Din toate aceste motive, greşit sau nu, îmi este imposibil să judec global, nediferenţiat, pe toţi foştii „informatori". Ca să adaptez o vorbă a lui Claude Bernard („Nu sunt boli, ci numai bolnavi"), aş spune şi eu: „Nu există turnătorie, ci numai turnători". De identificat, analizat, judecat şi evaluat de la caz la caz. Fiecare informator este un caz strict individual şi nimic mai mult.
400
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
401
In sfârşit, ultimul argument: refuz pur şi simplu şantajul Securităţii împotriva foştilor deţinuţi politici, opozanţi, disidenţi, colaboratori la Europa Liberă etc. Să zicem că nu întreg SRI-ul actual exercită acest şantaj. Dar partea încă activă a Securităţii, încadrată în acest serviciu, continuă să-1 practice. Şi chiar pe scara cea mai largă şi odioasă. De altfel, se aplică o veche metodă a NKVD, bine documentată şi în Cartea neagră a comunismului (p. 279). Cazuri recente, notorii: compromiterea zgomotoasă a lui N.C. Munteanu sau Emil Hurezeanu. L-am văzut recent pe primul, bună cunoştinţă încă de la Munchen. Era, efectiv, afectat, vizibil marcat. Murdărit, insultat, compromis, după 15 ani de luptă anticomunistă intransigentă şi continuă. Şi-a dat demisia din Consiliul Audiovizualului. Al doilea a renunţat la funcţia de purtător de cuvânt al Preşedintelui. Dar, de fapt, cine n-a scăpat necalomniat? Dintr-o serie mai veche: Vlad Georgescu, M. Botez şi atâţia alţii. Şi i s-a făcut chiar un mare serviciu lui Lucian Blaga publicân-du-i-se „dosarul" în Apostrof? Toţi acuză pe toţi. Un informator dovedit, Mironov, atacă public la TV pe alţi informatori^ reali sau nu, gen Daniel Dăianu (acesta într-adevăr, fost ofiţer DIE) sau Vasile Lupu. Psihoza a fost şi a rămas generală, alimentată şi de exaltaţi, gen Cicerone Ioaniţoiu, prefaţat în cele din urmă chiar de un... autentic securist (M. Unghianu),' Ion Varlaam, acesta un adevărat paranoic şi mulţi alţii. Cine dă şi ne dă „lecţii" ? Toţi aceşti pseudovigilenţi nu făceau, de fapt - involuntar sau nu -, decât jocul Securităţii de a intoxica, denunţa, denigra şi compromite orice adversar. Metodă extraordinar de eficace datorită vocaţiei şi voluptăţii specific româneşti de a terfeli şi umili de care am mai amintit.
Eram relativ departe de acest viespar. Dar că Securitatea era în continuare „cu ochii" pe mine nu mai aveam, de mult, nici o îndoială. Un mic exemplu foarte recent. Am participat în 3 mai 1999, la lansarea traducerii unei biografii a Papei Ioan Paul II. Cu acest prilej, am spus şi câteva cuvinte mai apăsate în favoarea Bisericii Unite. Rezultatul? în acea săptămână am primit acasă, din senin, un număr din... România Mare. Semnalul era limpede. „Dacă nu te cuminţeşti te dăm la gazetă." Şi, Doamne!, cine nu figura printre clienţii lui „Alcibiade" ? Imunitatea personajului (Vădim Tudor), vasta sa reţea de securişti şi, mai ales, psihologia odioasă a „vieţii literare" făcea din acest şantaj o armă redutabilă. Dar totul se transforma, într-un „securism" întors pe dos. Căzut pe mâna hidoasă a „vieţii literare" devii o victimă sigură. în orice caz, un obiect de senzaţie, în presă, denigrat, compromis, murdărit public. Am mai spus-o si o repet: nu mă tem nici de SRL nici de Securitate. Cine vrea să mă verifice n-are decât să consulte dosarele depuse la BCU Cluj. Dar de veninul fără scrupule al „vieţii literare" - într-un anume sens - mă tem, deoarece pasiunea şi voinţa sa de denigrare şi compromitere nu are nici un fel de limite. Iar eu'(şi alţii) suntem de fapt dezarmaţi. Orice acuzaţie devine posibilă. Orice „vânătoare de vrăjitoare" este permisă. Orice calomnie justificată. Când nu ţi se poate aduce nici o acuzaţie precisă, apare suprema infamie: „Ai călătorit". Ca şi cum mulţi dintre marii democraţi actuali „n-au călătorit" mult mai mult decât mine. Nu s-au bucurat de burse şi stagii în străinătate mult mai lungi etc. etc. Iar o
posibilitate de apărare eficace pur şi simplu nu există. Aceasta este starea lamentabilă a întregii societăţi româneşti după jumătate de secol de teroare poliţienească. Este greu să nu fii decepţionat de o astfel de decădere şi descompunere morală generalizată. Iar psihologia „dosarelor" şi a „informatorilor", sistematic alimentată, nu numai că o întreţine, dar şi o amplifică în proporţii de masă catastrofale. O epocă într-adevăr tristă, deprimantă, demoralizantă.
Nici privirile îndreptate spre Occident nu erau mai încurajatoare. O situaţie destul de greu de definit. Un amestec de speranţe şi aşteptări frustrate, de convingeri personale prooccidentale şi reacţii colective predominante la antipodul convingerilor mele. Plus eternul „realism" politic, plus efectul a cinci decenii de propagandă antiamericană, „antiimperialistă". înţelegeam, la rigoare, şi toate acestea. Dar ceea ce mă dezgusta cel mai mult era cerşetoria creditelor americane. Goana frenetică şi cinică după dolari şi, în acelaşi timp, sentimentele colective antiamericane după intervenţia NATO din'Serbia. Ceva în genul: „îi înjurăm şi le luăm şi banii". Cum auzeam şi pe la Uniunea Scriitorilor prin anii '70-'80. O mentalitate românească tipică de care îmi era pur şi simplu silă.
Nu mă încânta deloc, dar absolut deloc, nici o altă constantă tradiţională (mă exprim din nou eufemistic) a politicii româneşti: duplicitatea. Ca... biograf al lui Macedonski îmi amintesc de un episod de o stranie „actualitate". Revolta antiturcă din Serbia, în 1875, inspirată şi sprijinită de ruşi. Pe atunci, poetul era director al prefecturii Bolgrad. Ministrul de Interne Gună Vernescu îi ordonă, în spiritul şi litera politicii oficiale de neutralitate, să oprească trecerea „voluntarilor" ruşi. Dar, în acelaşi timp, primul-ministru I.C. Brătianu îl cheamă la telegraf şi-i ordonă să închidă ochii. Poetul naiv, de bună-credinţă, ascultă ordinul ministrului său direct. Rezultatul? Este constrâns să demisioneze. Exact ceea ce se întâmplă şi azi: „voluntari" ruşi, zboruri nocturne spre Serbia, contrabanda de petrol pe Dunăre etc. Am evocat acest episod, puţin cunoscut, şi într-o emisiune TV (mai 1999). El are cauze adânci, pe care trebuie „să le accept" ca pe o realitate total negativă, dar inevitabilă.
Precum în 1944, retrăiam încă o dată - şi din plin - politica sferelor de influenţă, care vrând-nevrând, există. Devenim cinici, „pragmatici", fără voie. Cum se exprimă, de altfel, şi presa: „România la răscruce: cu ruşii sau cu Occidentul?" (România liberă, 27 aprilie 1999). Suntem într-o „zonă gri", cu foarte îndepărtate - dacă nu chiar inexistente - şanse de intrare în NATO şi în UE. Orientarea oficială este declarat prooccidentală. Şi am gustat sincer declaraţia convingătoare a lui Mihai Răzvan Ungureanu, secretar MAE, făcută la TV, cât şi în revista 22. Dar aceasta nu schimbă cu nimic realitatea de bază, poziţia geografică, interesele geostrategice globale, eterna tradiţie a politicii noastre externe, a unei ţări mici şi fragile. Ea a fost făcută când de turci, când de „imperiali", când de ruşi, când de francezi, după 1918. Mă întreb ce aş fi făcut eu însumi dacă aş fi fost... prim-ministru, în astfel de condiţii? Suntem, dacă vrem, „victimele" unei ambiguităţi fundamentale, structurale, tipice unei zone de interferenţe şi influenţe opuse. Suntem
402
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
403
„trădători" sau „adapabili" de vocaţie. Şi nu inspirăm - în realitate -încredere, nimănui. O ţară funciar duplicitară, dintr-un ancestral instinct de conservare, de acomodare la realităţi externe permanent ostile.
Această - să-i spunem din nou eufemistic - „polarizare" se observă foarte bine şi în reacţiile publice româneşti faţă de intervenţia NATO din Serbia. Am fost implicat şi eu, semnând, cu toată convingerea (inclusiv L.) manifestul „Opţiunea societăţii civile într-un moment de cumpănă" (22, X, 20-26 aprilie). Au apărut imediat, nu una, ci două contramanifeste antiamericane, camuflate ipocrit sub titluri gen „Apel pentru pace în Kosovo" sau „Declaraţia Forumului Democratic din România". I-aş întreba pe aceşti domni, pretins democraţi intelectuali, de ce n-au protestat şl când ruşii au „intervenit" în Afganistan, în Cecenia, în Transnistria? De ce nu critică şi dictatura lui Miloşevici, ultimul stalinist al Europei, care interzice presa independentă, asasinează pe jurnaliştii din opoziţie, suprimă TV particulare etc. etc. ? Antiamericanismul lor strident vine însă de departe, din decenii întregi de îndoctrinare „antiimperialistă", anti-NATO (gen Imperialismul american-englez, duşman de moarte al poporului român, Editura PMR, 1951). Multe formaţii extremiste (Clubul Acoladelor, la Bucureşti, Zalmoxis, la Cluj etc.) sunt violent antiamericane. Ca şi detestabilii criptocomunişti Octavian Paler, C.T. Popescu şi Dumitru Tinu, într-o emisiune la PRO TV. Erau deplânse victimele inocente, foarte puţine de altfel şi, mai ales inevitabile, ale bombardamentelor NATO. Dar nu se sufla un cuvânt despre epurarea etnică masivă, sistematică din Kosovo, despre masacrele îngrozitoare ale sârbilor, despre gropile comune, violurile şi celelalte atrocităţi. Am atins o oarecare vârstă, dar o emisiune TV mai fanatică, mai dezgustătoare, mai antioccidentală nu mi-a fost dat să văd. A protestat Gabriel Andreescu în 22. Rezultatul? Trei articole de injurii ale lui Octavian Paler („O ticăloşie") în România liberă. Un comunist pursânge, născut iar nu făcut. O şi declară pe faţă: „Eram convins că regimul comunist va dura secole" (România liberă, 28 mai 1999). Şi nici azi nu este convins că el nu mai... „durează". De fapt, el durează, în conştiinţe şi chiar din plin, în mineriadele antioccidentale, în duplicitatea de un cinism incredibil a lui Ion Iliescu, antirus în Washington Post şi anti-NATO la Bucureşti, în orientarea cvasigene-rală antiamericană a presei româneşti. Şi, poate, el este stimulat şi de un instinct obscur de conservare, când bombele americane, cad, efectiv, în imediata noastră apropiere.
încă o constatare tristă de făcut: imensele deziluzii legate de politica occidentală după 1944, abandonarea efectivă a României în ghearele URSS (în cadrul politicii globale a sferelor de influenţă; vezi şi „procentajul" stabilit între Churchill şi Stalin: „Amintiţi-vă de procentajele pe care le-am pus pe hârtie", 11 decembrie 1944) a creat o profundă falie între o minoritate prooccidentală şi instinctul şi mai profund al „României profunde". Ne simţim sistematic ignoraţi, trădaţi de Occident, fără a înţelege că totul se reduce, de fapt, la o politică globală de „interese". Cu legitimitatea pe care ţi-o dau totdeauna interesele de mare putere, care decide şi nu poate fi niciodată constrânsă. Şi, de altfel, cum nu se poate mai prost apărate. Căci
ce poate fi o gafă, o imprudenţă mai mare, decât de a dezvălui adversarului tactica ta viitoare: nu vom trimite trupe în Kosovo, în loc să-i dea o lovitură nimicitoare chiar din primele zile. Presiunea gradată a dat posibilitate lui Miloşevici să-şi ia toate măsurile defensive, să-şi camufleze armamentul etc. Iar noi - obiectiv vorbind - mare „interes" nu prezentăm pentru Occident. Situaţia actuală din Serbia este cu totul tranzitorie, efemeră. Ea nu trebuie să ne înşele. De îndată ce se va ajunge la un aranjament, poziţia noastră va pierde foarte mult din importanţa actuală. Şi vom intra, din nou, într-un inevitabil con de umbră.
Pentru mine, un „european" convins, autor de cărţi „europene", preocupat de „a aduce Europa acasă", realitatea era şi este şi mai tristă. Idealul „european" autentic este îmbrăţişat doar de o infimă minoritate. Sentimentul singurătăţii „proeuropene" este dominant, permanent şi iremediabil. Stilul de viaţă occidental rămâne o imposibilitate. Trebuie să fii orb să nu vezi această realitate. Ca şi toate reamenajările de faţadă şi cosmetizările „europene" ale diplomaţiei, politicii şi legislaţiei româneşti. Şi cum ar putea fi altfel într-o Românie încă ceauşizată, ruralizată, condusă de o clasă nomenclaturistă cultivată în dispreţul şi adversitatea valorilor europene? Nu există încă, nici pe departe, întrunite condiţiile unei minime integrări europene reale. Societatea civilă şi ONG-urile practic nu există. La fel, nici infrastructura, comunicaţiile, serviciile publice şi particulare, relaţiile de tip contractual. Nu mai vorbesc de democraţia de tip occidental, unde drepturile omului formează cheia de boltă. Ea nu se poate forma şi dezvolta decât într-un alt tip de „cetate" românească. Doar că deocamdată, inclusiv în viitorul previzibil, ea nu există. Publicăm cărţi, articole, dar predicăm unor convertiţi. Masa românească gândeşte altfel. Ea nu este „europeană". Şi nici nu poate fi „europeană". Orice revoltă este de fapt inutilă.
Etnicismul şi naţionalismul rămân în Balcani o mare şi inevitabilă realitate. Cu rădăcini istorice foarte adânci. Iar când sunt mitizate ele devin şi mai ireductibile şi periculoase. Şi s-ar putea ca americanii să fi făcut o tragică eroare subestimând naţionalismul acerb, obtuz, primitiv, fanatic, dar foarte real şi inflexibil de rezistent al sârbilor. Este evident, pe de altă parte, că în Occident, se pun bazele unei noi doctrine internaţionale. Apărarea drepturilor omului a devenit mai importantă decât suveranitatea naţională. Oricine poate fi inculpat de crime de război de către Tribunalul de a Haga: de la cel mai obscur comandant la preşedintele unei ţări, precum Miloşevici şi colaboratorii săi apropiaţi. O idee încă total inacceptabilă, neasimilabilă, în această zonă. Ceea ce predomină este naţionalismul furibund. La noi şi cu nuanţe vădite de kitsch, de total prost gust, gen Funar. Un amestec de naţionalism, „nu ne vindem ţara", comunism rezidual şi refuz obstinat al influenţelor occidentale.
Paraşutat de soartă la Cluj - format într-un mediu unde problema „naţională" nu exista - am putut să-mi dau seama, după aproape patru decenii de experienţe şi observaţii directe, de întreaga gravitate şi de toate ravagiile dublului şovinism ardelean: român şi maghiar. Nu contest că în secolul 19 ideea naţională avea un sens pozitiv. Poate şi până în 1918. Dar
iui Adrian Marino
a perpetua azi visul unei „Ungarii mari", condusă de o minoritate maghiară imperială, în dispreţul unei majorităţi româneşti democratice, este şi rămâne o absurditate. Ei bine, ea încă există în conştiinţa unora. Nu este vorba de nici o ostilitate antimaghiară, ci doar de respectarea principiului democratic şi al tratatului de la Helsinki, despre inviolabilitatea frontierelor. Sunt -pe de altă parte - profund convins de necesitatea şi de binefacerile descentralizării cât mai extinse posibil. Au cerut-o de altfel şi paşoptiştii încă acum 150 de ani. Cu o descentralizare extinsă pe întreg teritoriul României. Şi în Covasna şi Harghita, unde, în mod firesc, ea capătă şi o coloratură etnică. Ca şi la Caracal, la Botoşani. Oriunde. Din această cauză, pur şi simplu nu înţeleg de ce unii intelectuali, in definitiv inteligenţi şi cultivaţi (G. Pruteanu este doar un exemplu) se opun cu înverşunare ca unele texte oficiale să fie publicate şi în limba maghiară, în localităţile unde populaţia maghiară depăşeşte 20%. Prin ce se subminează unitatea şi suveranitatea statului român dacă la o primărie rurală din Harghita apare alături de un text românesc şi unul în maghiară ? Ne „iau Ungurii Ardealul" fiindcă vor exista plăcuţe bilingve ? Rar exemplu mai ridicol. Ca şi prejudecata naţionalistă şi nocivul şovinism românesc. Pentru a nu mai aminti de toate aberaţiile funariste clujene la care asist cu stupoare de ani şi ani de zile.
Ceea ce nu înseamnă că şovinismul maghiar nu este la fel de anacronic şi, adesea, la fel de agresiv. împărtăşesc integral opinia marelui democrat paşoptist maghiar Lajos Kossuth, conform căruia naţionalitatea nu este decât un simplu „accident etnografic" şi nimic mai mult. Aşa este. Ei bine, când am citat pe acest mare european la o întâlnire a revistei maghiare Altera, la Cluj, „marele politolog" maghiar şovin, plecat din Cluj, Molnar Gusztâv... m-a pus drastic la punct. De aberaţiile lui Tokes Laszlo nici nu mai vorbesc. O fosilă politică ieşită parcă dintr-o cavernă uitată a istoriei. înţeleg, pe de altă parte, foarte multe reacţiuni de acest tip: este vorba de realităţi inconciliabile, de incompatibilităţi spirituale totale. De două popoare total străine, cu alte tradiţii şi moravuri, cu o altă limbă şi istorie, deşi căsătoriile mixte, în Ardeal, sunt nu mai puţin o mare realitate. Numai în blocul nostru locuiesc două familii mixte. Să mai amintesc de cunoştinţele şi prietenele L., timp de opt ani, profesoară de română la licee maghiare ? Şi ce se poate spune despre o scenă ca aceasta, trăită de mine, în plină perioadă ceauşistă, de un An nou, la chioşc de ziare, când un client maghiar şi vânzătoarea maghiară se salută cu un foarte sonor Szabadsâgl îmi venea să-i întreb: dacă doriţi „libertate" împotriva regimului Ceauşescu strig şi eu cu voi. Dar dacă doriţi „libertate" împotriva statului român nu mai sunt chiar de acord...
Că există exclusivisme, şovinisme, discriminări şi abuzuri de o parte şi de alta, cine ar putea nega? Şi m-aş putea da de exemplu în primul rând chiar pe... mine. Discriminat, deopotrivă, de... români, de tipul Zaciu, de Universitatea din Cluj, care „pierde", după 1989, dosarul de „profesor consultant", dar şi de... unguri. Autor de cărţi „europene", n-am fost invitat niciodată de PRO EUROPA de la Tg. Mureş. Cel puţin o bună perioadă. La un colocviu, de pildă (1 octombrie 1995). Nici la emisiunile TV maghiare, măcar de acest tip. în colegiul revistei Altera „am intrat" abia la nr. 8.
Viaţa unui om singur 405
datorită mai mult polemicii mele cu antiamericanul şovin Hurduzeu. Cu Smaranda Enache, o femeie superioară şi cu soţul său, am fost totdeauna în cele mai bune relaţii. Am colaborat la reviste maghiare, am prefaţat volume de studii comparatiste româno-maghiare etc. etc. Bineînţeles, nici un ecou, aproape nici o notă, nici o recenzie.
Am suportat adesea cu stoicism, mediocritatea suficientă atât a unor redactori români de la Tribuna, cât şi maghiari de la Korunk şi Utunk, unde graţie vecinătăţii cu Marosi Peter devenisem un fel de... „român de serviciu". Când aveau nevoie de o colaborare românească - pur decorativă - veneau din simplă comoditate direct la mine. La sigur. Dau toate aceste detalii doar pentru „a demonstra" că eram tot ce poate fi mai deschis, mai antişovin, de orice speţă ar fi fost. Şi am toată admiraţia pentru un Ştefan Borbely, singurul scriitor maghiar cu care mă înţeleg integral. De fapt el nici nu mai este de mult „maghiar", ci un „transetnic", un adevărat „european". Maghiar, dar de educaţie românească, impecabil critic şi eseist român. El este un model de ceea ce ar trebui să fie adevărata intelectualitate maghiară şi română din Transilvania. Dincolo de orice prejudecăţi etniciste, separatiste, şovine, răsuflat „imperiale" sau la fel de răsuflat „pur româneşti".
Nu ştiu de ce, dar ori de câte ori am trecut prin gara Kelety sau Nyugaty, am avut totdeauna senzaţia că îmbrac un frac ros în coate. într-un mic articol din Mozaicul craiovean (2-3/1999) am imaginat, în stil ironico-parodic, soluţionarea problemei româno-maghiare: apare vampirul român contele Dracula, care... seduce pe vampira maghiară contesa Erzsebet Băthori (personaj istoric). Se dezlănţuie o pasiune nebună. Cei doi vampiri „se sug" reciproc până când cad morţi. Şi, în felul acesta, conflictul milenar se... stinge definitiv. O soluţie amuzant-simbolică.
Ce pot să cred, în sfârşit, despre regionalismul ardelean care este - o recunoaştem sau nu - o realitate? Cred că am mai spus-o şi într-un alt context: destinul Transilvaniei este să rămână „o provincie" eternă. Până în 1918, ea reprezenta o margine de imperiu. După Unire, când centrul de putere s-a mutat, în mod firesc, la Bucureşti, Transilvania a rămas tot o provincie. Că a fost guvernată autoritar, poate uneori chiar abuziv, de I.I.C. Brătianu, a fost inevitabil. „A inventat" un partid liberal în Transilvania (cumpărând câţiva universitari), deşi adevăratul partid liberal ardelean, al păturilor mijlocii în orice caz, era Partidul Naţional Român. Trebuia, în orice caz, construit şi consolidat un stat român unitar. De altfel, încă din 1924, Iuliu Maniu cerea - ca o formă de protest - autonomia Transilvaniei. Recenta „dispută" în PNŢCD a fraţilor-„nepoţi" Boilă se înscrie în aceeaşi, dacă nu tradiţie, cel puţin tendinţă. Din care cauză, un manifest, aparent scandalos, Pro Transilvania, gen Sabin Gherman, primit cu mari urlete naţionaliste, dar şi cu înţelegere (Gheorghe Grigurcu, România liberă, 6 octombrie 1994) nu mă miră. într-un fel, el este chiar legitim. Sensul epocii merge spre regionalizare, autonomie, cultivarea şi apărarea particularităţilor locale, într-un nou tip de societate liberală, pluralistă, deschisă, astfel de reorganizări devin realizabile. într-un stat, care nu se mai proclamă „naţional şi unitar" - expresie tipică a statului centralizat (influenţă franceză depăşită) -
406
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
407
o nouă reorganizare pe baze teritoriale este posibilă. Evident, o idee încă neasimilată. Dar ea este şi va cunoaşte, într-o formă sau alta, progrese. Statul viitorului nu va fi monolitic, ci policentric.
In definitiv, o formă de regionalism, religios de această dată, este şi Biserica Unită, greco-catolică. Perfect legitimă şi ea, cu mari merite istorice. Am apărat-o în repetate rânduri. Şi dacă regret este faptul că ea nu ştie să se apere, nu invocă argumentele sale de bază, valabile pentru întreaga Românie: expresie a influenţei occidentale, adeptă a „Europei luminate", a ideii latinităţii, alfabetului latin, rezistenţei antipanslaviste etc. Ce poate fi mai absurd, mai „imperialist" şi mai nedrept decât a impune unei populaţii de limbă română, timp de secole, o limbă de cult total străină, slavona veche ? Şi mai ales, dreptul la diversificare, diferenţiere, alternativă, la ieşirea din monopolismul religiei unice de stat. Actualul episcop auxiliar de Cluj, Crihălmeanu, om onest de altfel, pare căzut din lună. Format la Roma, rezident mult timp în Cetatea Eternă, el pare să nu înţeleagă nimic din istoria românească a acestei biserici. „Colegul" meu de la Aiud, Monseniorul Guţiu însă o înţelege. Cu astfel de prelaţi timoraţi şi preocupaţi doar de restituirea unor parohii, mari speranţe în viitorul acestei biserici nu prea sunt.
Toate acestea sunt, într-adevăr, răni şi decepţii profunde, dureroase, care mă obsedează. Dar ele nu reprezintă aproape nimic faţă de frica viscerală, ancestrală, iremediabilă, a pericolului şi repulsiei antiruseşti sau antisovietice, cum vrem să-i spunem. Cu ea m-am născut şi cu ea, constat cu multă tristeţe, voi muri. Ca moldovean, ca ieşean, deci dintr-o zonă de frontieră, de influenţă rusă, sunt poate mai sensibil la pericolul catastrofal, istoric, de proporţii incalculabile, al imperialismului rus. II detest, îl urăsc, am curajul s-o declar, din toată fiinţa mea. Admirabila cultură rusă clasică nu poate să mă mistifice. Sunt dispus să văd în Dostoievski pe cel mai mare romancier al secolului 19. Recunosc oricând că muzica, avangarda şi „formalismul" rus constituie nu mai puţin contribuţii esenţiale la dezvoltarea conştiinţei estetice moderne. Un aspect incontestabil. Dar a cădea mereu în sfera de influenţă rusă politico-economică, a constata că România este, rămâne şi va rămâne, într-o formă sau alta, un potenţial sau etern satelit rus mă umplu pur şi simplu de oroare.
Sufletul slav, un amestec de abjecţie şi puritate, de înger şi demon, de decădere şi elevaţie. Un dezechilibru şi o oscilaţie permanentă ce este şi rămâne pentru mine un subiect de continuă obsesie. Ce este Caterina Maslova? O sfântă, o curvă? Greu de spus. Am asistat cu stupoare la reconvertirea lui Alexandru Soljeniţîn, reîntors în Rusia, la un panslavism mistic naţionalist şi nebulos. Şi, bineînţeles, la toate atacurile sale antiocci-dentale. împotriva unui Apus unde a fost, totuşi, premiat, protejat, celebrat. Dar parcă şi mai recenta schimbare la faţă a lui Alexandru Zinoviev este -eufemistic spus - mult mai uimitoare. După două decenii de exil în Germania, să descoperi cu indignare că Rusia devine o... „colonie occidentală" ! A trece la atacuri violente antieuropene şi a te reîntoarce în patrie, în „maica Rusie", s-o aperi este parcă prea de tot. I-am citit unele cărţi. Sunt spirite, incontestabil, superioare. Dar, ceea ce n-aş fi bănuit niciodată, fanatic-naţionalişti,
ruşi periculoşi până în vârful unghiilor. Astfel de autori trebuie citiţi totdeauna, ca să mă exprim astfel, cu pistolul pe masă. De la ruşi trebuie să te aştepţi la orice. La cele mai uimitoare şi teribile surprize.
îmi amintesc şi de stupoarea şi spaima cronicarilor bizantini, care ne dau primele informaţii despre apariţia slavilor în istorie. Ei sunt pur şi simplu uluiţi de perfidia, de trucurile de camuflaj şi de penetrarea insidioasă a noilor invadatori, de tactica lor de război, încă necunoscută în Europa. Temperamentul slav, respectiv politica slavă (rusă, sovietică etc.) este fundamental perfidă, perversă, fără scrupule, de un cinism inegalabil. Iar lumea occidentală nu este pregătită nici s-o înţeleagă, nici să-i facă faţă.
Să mai adaug că pe aşa-zisa „futurologie" - în special americană - nu dau doi bani? Că ea nu are nici o valoare? Că n-a fost capabilă de nici o previziune realistă, confirmată de istoria contemporană? Singura pe care, de altfel, o putem verifica pas cu pas. A prevăzut ea vreodată prăbuşirea URSS ? Câţi au luat în serios previziunea lui Tocqueville (suntem în deceniul patru al secolului 19!) conform căreia viitorul omenirii va fi decis de rivalitatea americano-rusă? Ce observăm, citim, vedem la TV, zi de zi? Cum lipsa americană de viziune şi de previziune istorică ia proporţii monumentale, cu adevărat catastrofale. A pune pe picioare - prin sute de miliarde de dolari aruncaţi pe fereastră - pe viitorul adversar istoric este pur şi simplu uluitor, incredibil. Desigur, pe termen scurt, calculul nu este chiar greşit. Dar pe termen lung, proporţiile acestei imprudenţe istorice sunt incalculabile. Revin asupra acestei teme, nu numai fiindcă mă obsedează, dar este şi capitală. Cheia întregii situaţii actuale.
Mă uit la aşa-zişii „sovietologi" şi „consilieri" americani, mulţi adevăraţi agenţi ruşi de influenţă. Toţi sunt „stângişti", care nu pricep nimic, dar absolut nimic, din psihologia reală a partenerului de negocieri. Un amestec de naivitate şi pragmatism, de bună-credinţă şi brutalitate, de improvizaţie şi etern wait and see ce te scoate din sărite. A crede în „convergenţa sistemelor", în analogia sistemului rus cu cel american este o prostie incredibilă. Şi, uneori, îmi spun că poate au ceva dreptate cei ce au susţinut că marea catastrofă istorică a secolului 20 o reprezintă faptul că atât capitalismul, cât şi comunismul au fost aplicate şi apărate de două popoare în fond subdezvoltate, „primitive" politic. Deloc adaptate, în orice caz, noilor realităţi, care depăşesc cu mult atât condiţiile lor specifice obiective -socioeconomice -, cât şi experienţa istorică şi mai ales psihologică naţională. O gravă situaţie, deci, de sus şi până jos. Ce-i drept, întreaga istorie universală nu este făcută, de fapt, decât numai din astfel de catastrofe. Slabă consolare. „Consolare" totuşi...
Oricum ar fi, într-o formă sau alta, de la distanţă sau din imediata apropiere (Transnistria, Insula Şerpilor) noi românii rămânem - vrând-ne-vrând, direct sau indirect - în zona de influenţă rusă. în orice caz, ne comportăm, în continuare, ca şi cum aceasta este adevărata constantă a politicii româneşti. Pot să se facă oricâte declaraţii oficiale pro-NATO şi proamericane! Instinctul naţional, experienţa istorică, bunul-simţ infuz în mulţime ne spune mereu: America este departe, Rusia este aproape. Marea
408
Adrian Marino
Neagră este şi rămâne, geografic vorbind, un lac rusesc. Că vine, uneori, şi câte o navă a flotei a 6-a americane la Constanţa ţine doar de propagandă şi de folclor politic. Şi, de fapt, nici nu mai este nevoie de presiune militară directă cât timp noi depindem vital de sursele ruseşti de energie: gaz metan, petrol etc. Faptul că noi, după 1989, n-am căutat şi alte surse alternative de aprovizionare dovedeşte că imperialismul economic rus este la fel de eficient ca şi cel militar. Nici o preocupare, din partea guvernului Iliescu pentru o minimă independenţă economică. Radu Berceanu - adevărat agent de influenţă - s-a opus centralei nucleare II de la Cernavodă, care ne-ar fi făcut şi mai independenţi energetic de Rusia. Şi cum ar fi putut exista, când întreaga noastră industrie comunistă a fost construită şi orientată spre URSS? Şi toate eforturile au fost depuse pentru a o păstra şi nu a o desfiinţa sau readapta la noile relaţii economice europene incipiente.
Două realităţi tipic ruseşti domină, din umbră, întreaga evoluţie a României postdecembriste. Prezenţa NKVD, prin vechile structuri ale Securităţii, este de o evidenţă crasă. Lista de „spioni" a lui A. Severin nu este o fantezie. Cărţile lui Pacepa - persoană avizată şi competentă - o dovedesc din plin. Repet, de fapt, doar banalităţi, intens vehiculate şi în presă: „Şcoala KGB de la Moscova influenţează conducerea României de azi", „Legătura PD-Moscova, o acuzaţie care revine obsedant" etc. etc. Agitaţia recentă a ideii axa Belgrad-România--Belarus-Rusia nu spune nici ea nimic? Că România a „trădat cauza slavă"? Am zeci de tăieturi de presă de acest gen. Mineriadele, ofiţerii superiori care nu ascultau ordinile Ministrului de Interne, insolenţa şi siguranţa de sine incredibilă a lui Vădim Tudor dovedeşte, dacă mai era nevoie, prezenţa şi eficienţa adevăraţilor „patroni" ai României actuale. Rolul lui Vădim este pur kaghebist: să distrugă opoziţia, s-o compromită, să facă imposibilă menţinerea sa la putere. Reţeaua sa de complicităţi este atât de vastă şi de eficientă, încât te întrebi dacă mai există cu adevărat un minister de Interne şi de Justiţie român necontaminat, neinfiltrat de ruşi.
încurajarea tendinţelor autonomiste ardelene are şi această explicaţie. Ca şi înfiinţarea aşa-zisului Partid al Moldovenilor. O formaţie KGB tipică, în conducere, numai români pursânge ca Simirad, Danilov şi o serie întreagă de notorii securişti. Dacă n-aş fi asistat, în 1945-1946, la două manifestaţii în Piaţa Unirii, la Iaşi, prounioniste cu URSS, poate aş fi fost şi eu mistificat. A treia manifestaţie a fost contramandată în ultimul moment. Dacă steagul tricolor a fost păstrat pentru Basarabia, a fost exclusiv în vederea „Moldovei mari" până la Carpaţi. Astfel de declaraţii s-au auzit şi după 1989 : „Moldova se poate şi ea uni cu Basarabia". Instigarea problemei ungureşti este făcută ca să se abată atenţia de la această provincie, plus bararea influenţelor occidentale. Nu pot să neg, pe de altă parte, talentul propagandistic real şi atât de eficient al Ruşilor din toate timpurile. Cartea lui Stephen Koch, de care am mai amintit, este doar o mică dovadă. Dar ce nevoie mai am de izvoare livreşti, când ceea ce văd şi aud este mai mult decât suficient? Nu cred, sincer, că accidentul din 1996 se va mai repeta. Iar opoziţia, care n-are nici pe departe o infrastructură logistică echivalentă este de pe acum practic dezarmată. Partidele securisto-kaghebiste PRM,
Viaţa unui om singur 409
PUNR şi, prin alianţă firească PDSR şi PD se vor regrupa şi vor învinge, în frunte cu vechiul agent I. Iliescu cu „studii" la Moscova. Am o mare stimă pentru intransigenţa Alianţei Civice. Dar spectacolul pe care-1 oferă descompunerea Convenţiei Democratice are ceva patetic şi deprimant: agonia incipientei democraţii româneşti şi inutilitatea sacrificiului foştilor deţinuţi politici. Au mai rămas, se pare, doar sub 100 000. Peste câţiva ani nu vor mai fi nici jumătate. Epave deprimante, pe care le revăd cu durere când mă duc să plătesc cotizaţia. Anul acesta (1999) nici n-am mai avut acest curaj. Şi nici să particip la exhibiţionismul reuniunilor Memoria. Amestec de tragic şi eroizare narcisistă, egolatră şi publicitară. Dar prefer, din pudoare şi strângere de inimă, să nu mai intru în amănunte.
A doua realitate comunisto-rusă extrem de influentă: nomenclatura. Camuflată, după 1989, sub diferite forme. Câtă dreptate are Soljeniţîn: „Gorbaciov a permis nomenclaturii să ocupe alte posturi ale puterii - asta este Perestroica!" La noi, ea „a ocupat" toate fondurile Securităţii, toate întreprinderile rentabile, toate „creditele neperformante" etc. Fenomenul „Cataramă" este tipic. Al fraţilor Păunescu, idem. în ţară vin „bani spălaţi", în Elveţia, în Cipru, în alte părţi. Ce reprezintă trustul de presă elveţian Ringier, care investeşte bani chiar şi în Ziarul de Cluj, în continuă pierdere ? Curentul are aceeaşi „finanţare" şi este în aceeaşi situaţie. Totul cusut cu aţă albă. Doar că forţele aruncate în joc sunt imense şi bine organizate. Ce reprezintă chiar şi actuala Uniune a Scriitorilor decât tot o formă de nomenclaturism cultural reactivat? Din juriul de premii din acest an figurează până şi notoriul nomenclaturist Aurel Rău, produs tipic al regimului comunist şi alţi scriitori comunişti. Cel puţin ASPRO, care este de fapt o ficţiune, a avut totuşi curajul unei disocieri, a unei oarecare opoziţii, fie şi teoretice. A spus nu clasei conducătoare literare comuniste. Este doar un mic exemplu faţă de insolenţa tot mai agresivă a vechilor structuri. Ceea ce mă obligă la mare prudenţă şi vigilenţă. Sunt de fapt un dezarmat, care rezistă doar prin unele relaţii, unele publicaţii străine şi o anume productivitate. Dar sunt perfect conştient că abia mă menţin pe linia de plutire.
Din profundă repulsie faţă de ruşi, panslavism, kaghebism şi celelalte, problema Basarabiei am considerat-o totdeauna ratată, irezolvabilă. Strict teoretic vorbind, s-a pierdut unicul moment posibil al unificării, în 1991, când URSS s-a descompus: ocuparea pur şi simplu a acestei provincii româneşti. Politica faptului împlinit şi nimic mai mult. Dar ea nu era de imaginat sub regimul Iliescu, care s-a grăbit să semneze un tratat de pace cu URSS pe care, de fapt, nu i-1 solicitase nimeni. Acum momentul favorabil este definitiv pierdut. Nomenclatura basarabeană rusificată nu va accepta niciodată unirea. Un deputat, preşedinte al Comisiei parlamentare pentru problemele militare şi securitatea statului, a şi declarat în faţa alegătorilor lui Mircea Snegur: „Nu pentru asta am luptat ca scăpând de un imperiu să ne punem de gât un alt jug" (Cotidianul, 2 decembrie 1991). într-adevăr. Ce-ar aduce „unirea" acestei clase nomenclaturiste? Cel mult unul-doi miniştri, posturi de prefecţi şi primari, un număr de deputaţi şi senatori şi nimic mai mult. Prea puţin, pentru grandomania şi spiritul în care a fost formată.
410
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
411
Adevărata dramă, din punctul meu de vedere - de fapt a întregii situaţii istorice actuale - este însă alta: rusificarea sistematică a Basarabiei. La Chişinău, mi s-a spus (şi L. mi-a confirmat-o) se vorbeşte pe stradă şi în magazine numai ruseşte. Presa şi cărţile româneşti sunt de negăsit. Documentele vamale şi de trecere a frontierei sunt tipărite cu caractere chirilice. S-a inventat mai ales infamia „limbii moldoveneşti", în care mulţi, prin continuă repetiţie, au început să creadă sincer. Am observat îndelung figura lui Mircea Snegur, în care am descifrat întreaga viclenie ţărănească ancestrală, barbară şi obtuză a rusificatului. Şi ce se poate spune despre Petru Lucinski, un fost înalt funcţionar de Partid, prin Turkestan sau mai ştiu eu unde, care numai de „românism" nu poate fi acuzat ? „Nu începem până nu vine interpretul", spus în româneşte. Nostalgia lor este statul de tip sovietic. Iar capitala lor a fost şi rămâne pentru totdeauna Moscova.
Din toate aceste motive am refuzat să vizitez Basarabia, deşi am primit unele invitaţii. Mihai Cimpoi a fost chiar destul de insistent. Ba să inaugurez Liceul „Mircea Eliade" la Chişinău, ba să particip la nu ştiu ce colocviu etc. Adevărul este că toate contactele şi legăturile mele cu aşa-zişii „scriitori basarabeni" au fost decepţionante. De altfel, voit din partea mea, extrem de puţine. Ca notă generală aş putea afirma că ei au toate defectele „vieţii literare" româneşti, plus cele locale: de a se lăuda între ei, de a nu se interesa decât de eventuali recenzenţi din România etc. Critica, politologia, ideologia românească au fost şi rămân pentru ei mari necunoscute. Mai ales cea de tip „liberal".
Şi ce se poate spune despre comportamentul din „patria mamă" a „marilor luptători" Leonida Lari şi Grigore Vieru? Prima a cerut PNŢCD, nici mai mult nici mai puţin, decât un apartament de 7 camere în Bucureşti. Şi când i s-a găsit unul - cu mari dificultăţi - doar cu 4 camere 1-a refuzat. De altfel, amândoi au eşuat în braţele lui Vădim Tudor şi Adrian Păunescu. Dacă au fost lăudaţi, cu multă exagerare, pentru activitatea din Basarabia, critica a făcut-o din motive strict patriotice. Dar, reintegraţi întregii literaturi române, ei nu puteau fi judecaţi decât prin raportare la scara de valori şi a criteriilor naţionale. Şi, din acest punct de vedere, limbajul lor poetic, total depăşit, frust, păşunist, nu putea fi apreciat. Ceea ce ei nu aveau cum înţelege. De unde o decepţie şi o ură cumplite. A urmat un comportament abuziv, de pretinşi tribuni naţionali, oficiali, de serviciu la tot felul de ceremonii cvasiacademice. O psihologie de parveniţi, absolut insuportabilă. Biata cultură basarabeană apărată de astfel de carierişti provincial-mega-lomani! Puşi şi pe căpătuială în România... .
Personal nu am a-mi reproşa nimic. înainte de 1989, eram abonat la reviste basarabene, culturale şi ştiinţifice, academice, operaţie pe atunci nu chiar foarte simplă. M-a interesat în mod deosebit Literatura şi arta, care în perioada mai-decembrie 1988 a fost, fără exagerare, cea mai liberă revistă românească. O dată indiscutabilă de istorie literară. O citeam cu mare atenţie. Apoi i-o dădeam lui Virgil Ardeleanu care, la rândul său, o împrumuta pentru câte o zi, unei liste întregi de colocatari şi prieteni. în lunile aprilie-mai 1988, am asistat la trecerea cu oscilaţii şi alternanţe, de la
alfabetul chirilic la cel latin. Mi-am notat şi o „Adresare către toţi oamenii de bună-credinţă din republică" (44, 27 octombrie 1988): „Se cere urgent rezolvată problema revenirii limbii noastre, care este de provenienţă românească, la grafia latină". îmi amintesc şi de o excelentă epigramă: Anna Karenina nu se poate sinucide din cauza grevei feroviarilor moldoveni. N-am reţinut autorul, dar el este un om de spirit.
Am încercat să colaborez, invitat prin C. Pricop, la Contrafort. O revistă mai mult decât onorabilă, condusă de un critic inteligent, Vitalie Ciobanu. Din păcate, contaminat repede de psihologia vieţii literare bucureştene. Le-am trimis un volum-două. Nu m-am bucurat de nici o atenţie. Legăturile s-au întrerupt. O vizită „literară" ratată la Cluj (Leon Botnariu etc.) mi-a demonstrat încă o dată că nici eu nu sunt „om de litere" şi că nici aceşti scriitori basarabeni n-aveau altă preocupare decât de a se pune în valoare. Ca şi Ion Druţă, căzut, se pare, în mistică. Pentru a nu mai vorbi de „academicianul" Mihai Cimpoi, cu scrisori şi telefoane insistente, în plină vânare de recenzii. Poate voi face, una, cândva. Să mint însă nu pot. Să flatez convenţional, iarăşi, îmi este imposibil.
Recent (4 mai 1999), un foarte lung telefon din Chişinău al lui Dorin Tudoran, adesea întrerupt, mi-a revelat încă o dată totala „kaghebizare" a acestei provincii. Drastica supraveghere poliţenească a scriitorilor suspecţi. Mi-a scris de două ori. Nu am primit nimic. Mi-a expediat două cărţi. Le-a primit returnate, cu ambalajele rupte. Dorea să-mi mulţumească - vizibil impresionat pentru caracterizările mele, citite de Bogdan Lefter - pentru marele premiu ASPRO, decernat pentru 1998, ca „preşedinte" al juriului (calitate pe care nu mi-am luat-o niciodată foarte în serios). Este un uimitor amestec de fineţe, sensibilitate, talent şi intransigenţă ideologică anticomunistă. Cel mai „reuşit" rezistent român din străinătate. La ani lumină de vulgarităţile (oricât de explicabile ar fi uneori) ale lui Paul Goma. O convorbire telefonică adesea patetică, care m-a tulburat. M-a afectat, m-a entuziasmat şi demoralizat în acelaşi timp. Având un statut semidiplomatic, este la adăpost de represalii fizice directe. Doar blocat şi „filat" în permanenţă. îmi venea să-i sugerez să comunicăm prin intermediul unui personaj „oficial", Iurii Grecov, directorul Muzeului Literaturii din Chişinău, mare filatelist, a cărui corespondenţă cu mine funcţionează de ani de zile.
Pentru mine, tot ce vine din spaţiul rusesc este suspect, perfid, dubios. Şi nu pot uita nici episodul Katyn. De ce ? Şi fiindcă Dr. Kernbach, medic legist, care a participat - din partea României - la comisia internaţională de anchetă, organizată fie şi de hitlerişti (Cartea neagră a comunismului, pp. 343, 346), a fost... chiriaşul nostru la Iaşi. A ocupat apartamentul de la etaj, înainte şi în timpul războiului. Masacrul de la Katyn... Sinistra, eterna realitate stalinisto-rusă... Nu, categoric nu! De o mie de ori nu! Am ediţia originală a studiului Rusia, în alfabet chirilic, de CA. Rosetti (datat 1852, august 31). Un fel de extras, de mic format, din revista Republica română. Cu trei epigrafe, dintre care unul al lui Napoleon: Grattez le Russe et vous trouverez le Tartare. Aşa este... Paşoptiştii „mei" au văzut bine, cu mult înaintea mea. Şi de această dată.
Viaţa unui om singur
413
24
Altă Românie
N-are sens să nu fiu sincer măcar cu mine însumi până la capăt: nu-mi place ţara în care trăiesc. Nu-mi place România, mai ales cea actuală, după decenii de comunism. Nu-mi place de altfel nici România profundă, „eternă", „istorică" cum vrem să-i spunem. Este primul impuls, echivalent cu o clarificare ideologico-socială definitivă, la sfârşitul unei vieţi. într-o ţară, care mi-a luat, de fapt, totul şi nu mi-a dat în schimb nimic. O spun din nou pe faţă: pe această Românie, categoric, „n-o iubesc". Doar că starea mea de spirit este mult mai complicată: un amestec de revoltă, indignare şi, în primul rând, repulsie. Urmată imediat de luciditate, să-i spun „istorică". De resemnare şi acceptare a unor realităţi date, riguros verificate, pe care, personal, nu pot să le modific în nici un fel.
Nu mă simt solidar şi nu fac parte din această Românie, pentru mine comunizată, ceauşizată în esenţă. Voi reveni pe larg, asupra acestui aspect. Este pur şi simplu deprimant să trăieşti într-o ţară subdezvoltată, prost organizată, prost condusă. Nivelul său, orice s-ar spune, este încă „subdezvoltat". Cronologic, trăim în secolul 20. în realitate, suntem însă mult, foarte mult, rămaşi în urmă. Tristeţe şi revoltă, repudiere şi dezgust, aceasta este prima reacţie, despre care nici nu ştiu bine dacă are în esenţă un conţinut sentimental sau ideologic. Nici ranchiună, nici „resentiment", ci doar o atitudine spontană, sinceră şi onestă. Adevărul este că am avut şi am o altă idee despre România. Despre România mea. O Românie modernă, civilizată, prosperă, bogată. Sufletul meu de etern „paşoptist" visează mereu o nouă, o altă „Românie viitoare", care nu are nimic, dar absolut nimic comun cu realităţile actuale. Mă simt străin într-o astfel de ţară. Tot mai singur în mijlocul unei societăţi şi al unui popor, pe care mi l-am dorit mereu altfel. Vreau o altă Românie. Dar, deodată, sunt invadat de toate îndoielile şi scepticismele posibile. înţeleg deci bine, chiar foarte bine şi chiar admir pe sionişti, care vor să construiască o ţară nouă, Israelul, pornind practic de la zero. La fel ar fi trebuit să procedăm şi noi...
îmi dau însă tot mai bine seama ce se poate şi ce nu se poate. Cu „istoria", cu materialul uman existent, cu societatea românească în stadiul său actual, cu întregul complex geopolitic al epocii. Şi atunci pendulul sufletesc trece în partea opusă. Doresc, repet, o altă Românie. Doar că eu
n-o pot nici schimba, nici „inventa", nici „importa" din altă parte. Şi atunci redevin, adică mă regăsesc, din nou, profund lucid, deci stoic. „Nu cere ca lucrurile să se întâmple cum vrei. Ci doar ca lucrurile să se întâmple cum se întâmplă şi vei fi fericit" (Epictet, 8). Este ceva resemnat, defetist şi dezarmant în această maximă, în ciuda imensului său adevăr. Sunt perfect conştient că proiectul României „mele" este încă un vis utopic. Cel puţin în viitorul previzibil. Şi totuşi nu pot renunţa la el. Fiindcă nu pot renunţa nici la ideea de progres, de schimbare şi de reformă. Nici la ceea ce sunt „eu".
Doar că „blestem" istoria care ne-a făcut cum ne-a făcut. „Blestem" şi pe toţi românii ce nu fac nimic s-o schimbe. Şi „blestem" (sunt, fireşte, figuri de stil) şi pe străinii care ne-au adus în această stare de subdezvoltare şi mizerie generală. Simţeam că aveam dreptate şi totuşi nu puteam face, practic vorbind, nimic, dar absolut nimic, pentru modificarea acestei stări de lucruri. Mă înfuriam la culme, apoi mă resemnam. De fiecare dată în gol, inutil, ineficient. Cred în rolul precursor al ideilor. Dar în acelaşi timp şi în condiţionările inflexibile ale istoriei. O predică, deci, în pustiu, într-o societate nereceptivă. Nici prin tradiţie istorică, nici prin condiţionări istorice recente. Şi atunci îmi spuneam că partida este, cel puţin deocamdată (se observă, încă, sper, şi un rest de „speranţă"), iremediabil pierdută. Trebuia să mă fi născut într-o altă ţară. în alte timpuri şi într-o altă societate. Dar nu a depins de mine.
Am o întreagă „colecţie" de „defecte naţionale" observate de străini încă din secolele trecute : Hauterive, Willkinson şi mulţi, mulţi alţii. Să nu uităm nici pe... D. Cantemir. Toate sunt şi azi de o stranie şi penibilă actualitate. Cele mai bune intenţii se lovesc invariabil de această „ereditate" încărcată. Ceea ce am notat anterior fugitiv şi doar în parte (Evadări în lumea liberă, într-un text din 1987, pp. 169-170). Semn că problema mă preocupa mai de mult. Aproape o obsesie. încerc să dezleg şi eu - în felul meu - „enigmele identităţii", o problemă care preocupă în mod intens şi pe prietenul meu Matei Călinescu. înclin tot mai mult să dau vina pe „gena" tracă a poporului român, cel puţin după portretul din Herodot, care numai elogios nu este. Traci-netraci, cu o minimă spoială de latinitate, aceştia suntem. Ceea ce nu mă încântă câtuşi de puţin. Doar că realităţile trebuie privite lucid, în faţă. Defecte profunde, iremediabile, mult agravate - este adevărat - şi de condiţiile istorice adesea disperate. Uneori îmi spun, în momente de mizantropie, că vocaţia poporului român este de a compromite toate sistemele politico-sociale posibile. Are, în el, în fibra sa intimă, un element negativ, destructiv, neconstructiv în orice caz. Am mai observat-o şi anterior. Au mai spus-o şi alţii (E.M. Cioran, în trecut, H.R. Patapievici, alte referinţe nu puţine dintre contemporani). Nimeni nu „insultă" poporul român. Dar că trebuie să i se spună, „de la obraz" adevărul, mi se pare şi incontestabil şi indispensabil.
Sunt tot mai convins că totul „se trage" de la structurile mentale ţărăneşti ale poporului român. Eterne, invincibile, rezistente la orice eroziune a istoriei. Care, chiar dacă a avut o contribuţie importantă, a fost în orice caz în direcţia agravării şi nu a corectării lor. Suntem, în esenţă, din nefericire - în structurile sale profunde - un popor arhaic. Un amestec de tenacitate şi viclenie a supravieţuirii, de adaptabilitate şi egoism defensiv,
414
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
415
de vasalitate, duplicitate şi servilitate, de timorare şi capacitate extraordinară de simulare şi salvare a aparenţelor. A făcut cineva o „istorie sinceră" a trădărilor din istoria poporului român? Primul nume care-mi vine în minte: Horea, trădat chiar de consătenii săi. Bietele „forme fără fond" pretins junimiste! Ele nici nu ştiu, nici nu bănuiesc originea lor „etnică" ancestrală. Nevoia de supravieţuire, cu orice preţ, a obligat poporul român la preocupări pur materiale, imediate, lipsite de orice spiritualitate ? Ele s-au transformat, până azi, în deprinderi instinctuale invincibile.
Cele câteva „mituri naţionale", sunt de fapt, ori de origine şi circulaţie balcanică (Meşterul Manole), ori de capitulare, mărturisită, evidentă, în faţa istoriei, pe care nimeni nu are nici o intenţie s-o înfrunte. în definitiv, care este raportul real de forţe din Mioriţa ? De doi la unul. Deci partida putea fi jucată. Nu-i pretind păstorului să fie nici Rambo, nici Ranger. Dar o minimă rezistenţă putea să opună. Nu mă regăsesc deci în această pasivitate incorigibilă. Pot să i se dea cele mai sofisticate explicaţii (M. Eliade, „liturghie cosmică" [?] etc). Toate sunt trase de păr, pentru a salva o laşitate congenitală iremediabilă şi - după mine cel puţin-condamnabilă. Şi nu mă regăsesc nici în structurile de clan ale unei mari familii patriarhale, condusă de un tată-tiran, cu drept de viaţă şi de moarte asupra membrilor săi. De aici vine în linie dreaptă şi imensul succes al ceauşismului. Voi reveni imediat. Şi resping, în sfârşit, şi toate tendinţele, tradiţiile şi cutumele acestei civilizaţii patriarhal-rurale. De unde provine întreg etnicismul, ţărănismul, naţionalismul, ura străinului şi lipsa de memorie istorică, înlocuită cu o simbolică - de altfel minimă - de figuri legendare. Semn de nivel mental arhetipal-simbolic, supraistoric, venit de demult, din trecutul obscur, din preistorie şi protoistorie. Tristă şi inevitabilă realitate etnografică!
Această mentalitate de tip ţărănist-rural, cu vechi rădăcini ancestrale, este şi cauza profundului individualism românesc. El este produsul arhaic al unor mici comunităţi izolate, împrăştiate, organizate după principiul clanului familial. Foarte solidar în interiorul său, dar incapabil de cooperare, organizare şi solidarizare durabilă în mari formaţiuni bine structurate. De unde o tendinţă instinctivă de individualizare şi pulverizare, necooperare şi autoapărare în interiorul unor mari grupuri foarte bine delimitate şi personalizate. Românul fuge din instinct de răspundere personală, de angajamentul care obligă, de riscul individual, adesea inevitabil. De altfel - capitală la români - este doar relaţia bine personalizată, bine individualizată, bazată pe supravieţuire, conservare, acaparare şi „carieră" strict personală şi nominalizată. Totul se bazează pe structuri paternaliste şi de clan. Dacă este sau nu „omul nostru". Ceea ce se numeşte, în termenii actuali, „competiţie" nu corespunde decât în parte şi în nici un caz - în totalitatea împrejurărilor - sensului propriu al cuvântului. în foarte multe situaţii, este vorba, în primul rând, doar de „o favoare", de „un hatâr", de „un avantaj" acordat solidar-sentimental unei rude (fraţi, cumnaţi, veri etc), unui „bun cunoscut", unui „om al nostru". Un lanţ nesfârşit de relaţii şi intervenţii personale, de „pile" şi „nepotisme". Criteriul obiectiv, tehnic, de performanţă şi competenţă n-are nici o valoare. Mai grav: el este, s-ar
spune, inasimilabil spiritului românesc. Corupţia este, de fapt, intrinsecă oricărui deţinător al unei „puteri" oarecare. Fiecare vrea să obţină un avantaj personal, direct şi indirect din partea de „putere" pe care o deţine. Din care cauză, totul devine tranzacţional, negociabil, strict personalizat, începând cu puterea politică, poziţiile financiar-economice şi terminând cu serviciile publice. în România actuală a fi cumnat, frate, fiu, fiică etc. nu reprezintă numai un grad de rudenie, dar şi o profesiune, o meserie, o identitate socială şi culturală. Adesea foarte rentabilă. O identitate socială specială, cu multiple avantaje promoţionale şi economice. Ca să reuşeşti ceva trebuie, în primul rând, să fii „protejatul" cuiva. Altfel eşti „pierdut". Sau n-ai - în orice caz - nici un succes, nici o perspectivă favorabilă.
Din cauza acestei eredităţi profund, înrădăcinat individualiste, românul este organic, structural incapabil de solidarizare, organizare, cooperare şi disciplină colectivă. Pur şi simplu el nu este deprins, nu ştie, nu poate să coopereze. Nu are această noţiune, pe care nici n-o concepe, n-o trăieşte, n-o aplică. Asociaţiile nu funcţionează. Sau dacă funcţionează, ele au în centrul lor doar o personalitate puternică, nu atât charismatică şi polarizantă, cât în centrul unor interese materiale, imediat şi personal distribuite.
Când nu este vorba de interese practice împărţite după principiul „omului nostru", aceste personalităţi fac gol în jurul lor. Nu suportă nici o umbră, nici o concurenţă imediată. Spiritul de echipă le este total necunoscut. Mândria şi gelozia personală predomină. Cunosc cazul Doinei Cornea, cu merite istorice atât de evidente. Ei bine, ea vrea totuşi să fie mereu „singură", „unică", în toate împrejurările. Cazul Goma, la fel de lăudabil, este riguros identic. Personalităţi cu totul remarcabile, dar fără nici o noţiune de cooperare organizată şi de durată, în vederea unui scop comun, realizabil în perspectivă. Din care cauză, totul se transformă într-o iniţiativă sau aventură strict personală, fără colaborări şi fără planuri de acţiune efectiv colective. Abuzul delirant de candidaţi la preşedinţie (1996) fantezişti, megalomani (16 la număr, 22 de candidaţi la postul de primar general al Capitalei [1998]) ilustrează acelaşi fenomen. De altfel, românul te sacrifică imediat pentru un avantaj personal de moment, oricât de mic. Când îi propui ceva, întrebarea pusă sau subînţeleasă este următoarea : „Ce interes am eu?" „Ce câştig eu din această acţiune?". De câte ori n-am auzit-o sau n-am simţit-o? Inclusiv în viaţa culturală... Vasile Nicolescu, de pildă, în perioada Cahiers roumains d'etudes litteraires...
Efectul direct al acestui individualism şi „personalism" - şi pentru temperamentul meu abstract, cu tendinţă naturală de conceptualizare şi generalizare, un izvor adesea de exasperare - este totala neaderenţă la ideea de normă, lege, angajament, contract cu clauze precise, preocuparea de reglementare generală. Noţiuni fără nici un conţinut. între sacrificarea unei persoane apropiate sau a unui interes personal, legea este cea sacrificată. Nu invers. Mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sunt luate în serios. Fiindcă, în primul rând, ele nu sunt înţelese, nu sunt asimilate de un sistem mental şi social unde totul este şi rămâne personalizat
416
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
417
şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale. Peste un fond „trac", spontan şi arhaic, s-a aplicat, cândva, în Antichitate, o minimă formă legalistă, juridică, administrativă „romană". Dar a fost şi a rămas doar o influenţă sporadică şi superficială. încă o „formă fără fond" ca atâtea altele. Pentru românul obişnuit, un principiu ca dura lex sed lex rămâne total de neînţeles. Chiar absurd, etern inasimilabil. O noţiune fără sens.
Urmările sunt deosebit de grave. Incapabili de a ne ridica la concept, de a percepe generalul, schema abstractă, „legea" în toate sensurile cuvântului, ne determină să plutim mereu în aleatoriu, haos şi dezorganizare. Dacă există o ţară, mai bine spus o populaţie şi o societate, unde se verifică din plin conceptul de „anomie" al lui Durkheim, aceasta este România eternă şi adevărată. Suntem ţara unde rigoarea, legalitatea, ordinea depersonalizată şi uniformizată n-au intrat nici pe departe în mentalitatea colectivă. Nu mai vorbesc de moravuri. Dispreţul tacit de legile juridice, morale, civice este o evidenţă elementară. Nimeni nu se ridică dincolo sau nu trece peste orizontul şi interesul strict individual şi imediat.
De unde, alte două consecinţe grave. Incapacitatea de a ne ridica la abstracţiuni reci, rigide, depersonalizate. Suntem ţara unde absolutul este imposibil. Condamnaţi, se pare în eternitate, doar la relativ, tranzacţional şi conjuctural. Avem compromisul şi adaptarea în sânge. Din care cauză, n-am dat - şi probabil nu vom da niciodată - filozofi sistematici, reci, uscaţi, strict conceptuali. Ne eliberăm, încă foarte greu, de faza compilaţiilor universitare, care introduc la noi, o disciplină rigidă a gândirii, dar de esenţă străină, refuzată spontan de spiritul românesc. Suntem - repet cu imens regret -ţara unde principiile generale, obiective, n-au, de fapt, nici o valoare şi nici o tradiţie. Par chiar pedanterii insuportabile, profund antipatice. Nu-mi face nici o plăcere, dar absolut nici una, să fac astfel de constatări. De unde şi urmarea: lupta de idei este la noi, în esenţă, şi imposibilă şi, de fapt, absurdă, adesea chiar ridicolă. Abstracţiunile n-au nici o valoare, ideologiile, teoriile politico-sociale, programele organizate nu joacă nici un rol. Cine nu pricepe că în România esenţiale sunt relaţiile personalizate şi nu principiile sau legile nu pricepe nimic din realitatea specifică românească. Totul, repet, este subiectivizat, personalizat, individualizat. Calităţi, admit, uneori „practice". Dar catastrofale pentru orice viaţă socială organizată, stabilă, riguros reglementată. Plutim mereu în derivă, în bătaia tuturor vânturilor.
îmi exprim până la capăt întreaga „furie" abstractă împotriva acestei stări de lucruri. Ştiu bine că n-o pot schimba. Dar nu-mi pot reprima - măcar în secret - întreaga revoltă pe care o cred perfect legitimă. Neexistând norme generale, spiritul etern de improvizaţie este şi el determinant. Recunosc: acesta poate da, adesea, bune soluţii imediate, de expedient, de ieşire rapidă dintr-o stare de criză. Dar pe termen lung o astfel de mentalitate este şi rămâne negativă. Suntem o ţară născută sub semnul improvizaţiei eterne. O permanentă „cârpeală", de azi pe mâine. Uitaţi-vă, nu mai departe, la spectacolul deplorabil al străzilor şi şoselelor româneşti, doar cârpite, cu gropi asfaltate, pe ici pe colo. Nimic solid, totul „fuşerit", într-o brambureală şi neorganizare continuă. îmi vine să spun şi eu că m-am săturat de o ţară
a superficialităţii congenitale, a soluţiilor permanente de expedient. Nimic fundamental, planificat, pregătit şi construit din timp. Suntem, într-adevăr, la porţile orientului, ou tout est pris ă la Ugere, vorba lui Raymond Poincare. Salvăm doar unele aparenţe. Trăim exclusiv în aproximativ, imprecis, vag, imprevizibil, conduşi după legea minimului efort. Precizia, exactitatea, punctualitatea, rigoarea sunt şi rămân mari necunoscute. Ambiguitatea şi aproximaţia rămân realităţi invincibile. Este greu să obţii, în România, o informaţie exactă de la o autoritate oarecare. Nu mai vorbesc de particulari. Toţi fug'de afirmaţii precise, care implică în mod inevitabil un minimum de răspundere personală. Ceea ce Românul vrea să evite cu orice preţ.
Ţară a improvizaţiei şi a fuşerelii permanente, ea nu poate fi decât şi a „şmecheriei" generalizate. Episodul anecdotic din Dionisie Eclesiarhul, cu Jupânesele curve" travestite, pentru turci, în „logofetese" şi alte boieroaice, este emblematic. Că este şi o dovadă de inteligenţă individuală, practică nu contest. Dar ea este şi rămâne murdară, fără scrupule şi fără conştiinţă. încă o dovadă de individualism acerb şi fără morală. Preocuparea esenţială este de a eluda o lege sau o constrângere formală stânjenitoare. Cum să ieşim dintr-o încurcătură, cum să improvizezi o soluţie imediată, care să te coste cât mai puţin posibil. Evident, încă o urmare directă a sistemului de relaţii strict personalizate. Metoda de bază a existenţei românului este combinaţia şmecherească practicată în proporţii de masă. Că, din această cauză, suntem o ţară haotică şi neorganizată, fără nici o preocupare de precizie, pe care inundaţiile (un simplu exemplu) o iau prin surprindere, an după an, nu poate fi decât inevitabil. Pe scurt, o ţară inconsistentă, slabă, fragilă şi dezorganizată. O „Valahie de mucava", practic neguvernabilă. Preşedintele decorează pe... torţionarul-şef de la Sighet. Evident, în baza unor liste improvizate, pur formale, încropite peste noapte, pentru care el, bineînţeles, nu are nici o vină.
Cum aş putea uita uimirea a doi portughezi, de formaţie medie, care întorşi din România mi-au mărturisit că impresia lor cea mai puternică a fost că „acest stat parcă nu funcţionează". Se refereau, în special, la serviciile publice. Şi ei veneau, totuşi, dintr-o ţară nici ea chiar foarte dezvoltată. Dar cel puţin salazarismul „de poduri şi şosele" (cum i se spunea) introdusese oarecare ordine şi eficienţă. într-un astfel de stat, ca al nostru, în acelaşi timp neonest şi abuziv, devii fără voie egoist şi individualist. Dacă nu poţi face apel la norme şi legi generale, aplicabile tuturor, nu-ţi rămâne decât „să te descurci" singur. Acest amestec de haos şi şmechereală, de individualism acerb şi improvizaţie continuă te salvează şi te dezgustă în acelaşi timp. Că există şi mici „insule" de onestitate nu contest. Dar ele sunt ca şi pierdute într-o masă de indolenţă şi brambureală, de abuzuri, de permanent şi detestabil expedient. Este şi cauza ororii mele de a avea de-a face cu serviciile noastre publice, pe care le evit pe cât pot. Ghişeul românesc reprezintă pentru mine o adevărată teroare.
Ne explicăm în acelaşi mod de ce românul nu are vocaţia construcţiei, a realizărilor durabile solide, bine studiate, fundamentate tehnic, gândite din timp şi realizate în perspectivă. Ţara permanentei improvizaţii, ea nu poate cultiva - şi numai atunci când este constrânsă - decât un „hai-rup"
418
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
419
etern. Munca în asalt o defineşte cel mai bine. Se poate descurca adesea foarte satisfăcător, dar în condiţii de provizorat, pe durate scurte, fără preocuparea construcţiei şi a continuităţii. Din care cauză, munca organizată şi, mai ales, în echipă nu este adaptată câtuşi de puţin temperamentului naţional. începe dar nu termină niciodată. Lucrările colective, de tip istoric, enciclopedic, lexicografic, ori nu sunt începute, ori nu sunt terminate. Trăim sub specia fragmentului, nu a sintezei, a „culegerii" nu a „monografiei". Lucrările în multe volume de acelaşi autor, consacrate unei singure teme, sunt din această cauză o extremă raritate.
Dacă nu avem vocaţia construcţiei, avem în schimb - şi încă din plin -vocaţia negaţiei, a nihilismului distructiv. La drept vorbind, singurele contribuţii româneşti la cultura europeană şi universală sunt de ordin negativ. Dadaismul lui T. Tzara, absurdul dizolvant al lui Eugen Ionesco (să ne amintim şi de al său atât de caracteristic volum Nu), nihilismele pe bandă rulantă ale lui E.M. Cioran sunt cele mai elocvente şi concludente exemple. Există în temperamentul naţional o fibră distructivă, dizolvantă, negativistă, uneori „câinoasă" (ca în Ardeal), care descurajează şi paralizează cele mai bune intenţii. Ne solidarizăm în jurul negaţiei şi nu a afirmaţiei constructive. Când şi dacă reuşim să ne grupăm şi să ne coagulăm în jurul unui proiect sau al unei idei, autodistrugerea şi eşecul sunt soarta lor inevitabilă. Ard ca un foc de paie. Apoi se sting repede şi dispar în neantul de unde au ieşit.
Spiritul negativist congenital îşi găseşte expresia cea mai populară - şi deci cea mai specifică - în pamflet şi înjurătură, în bagatelizare şi băşcălie, într-o vocaţie inegalabilă a denigrării şi înjosirii. Am mai atins această temă şi cu prilejui evocării problemei „dosarelor". Terfelirea şi defăimarea celor ce au suferit efectiv, au protestat, au fost într-adevăr anticeauşişti, a devenit un fel de sport naţional. Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş au observat foarte bine acest proces în Vecinii lui Franz Kafka. Doar că această tendinţă are o sferă mult mai largă de aplicare. Totul este sau poate fi ridiculizat şi terfelit în România. O ţară unde dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest detestabil „specific naţional". Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.
Mă întreb încă o dată - desigur naiv - de unde „vine" această defulare negativă, aş spune chiar „demonică"? Voluptatea perversă a calomniei şi înjosirii cu orice preţ? Plăcerea sadică şi „luciferică" a răului, a distrugerii? A anihilării şi reducerii la neant a tot ceea ce este frumos, pozitiv, bun, „sfânt"? Nu numai că hu suntem, în esenţă, un popor creştin, dar cred că ne-am format într-o zonă unde gnozele dualiste, bogomilice, au lăsat urme foarte adânci. Şi, probabil, predominante. O simplă ipoteză, fără a mă lansa în astfel de speculaţii foarte riscate, pentru care nu am nici o vocaţie. Mai
bine spus nici o atracţie. Dar o „cauză" extrem de profundă, undeva, există... Sper s-o găsească alţii.
Trebuie să combat, în sfârşit (în primul rând în faţa conştiinţei mele), încă o prejudecată tenace: poporul român nu este „muncitor". N-aş spune, totdeauna, neapărat şi „leneş". Dar, în orice caz, fără nici o noţiune a productivităţii muncii în sensul occidental al cuvântului. Disciplina riguroasă, punctualitatea, conştiinciozitatea, eficienţa, rentabilitatea sunt şi rămân mari necunoscute. De altfel, nici în străinătate, românii care sunt obligaţi să muncească într-un alt ritm pentru a supravieţui, n-au o altă psihologie. „La Suisse est une bagne, monsieur", am auzit - şi nu o dată -la Geneva. Admit toate circumstanţele atenuante: ereditatea tracă (după Herodot, a trăi predominant din jafuri), devastările continue ale istoriei, năvălirile care culcă la pământ, cu regularitate, o muncă redusă doar la efortul de supravieţuire. Şi multe, multe altele...
Rezultatul este însă lamentabil: statul român a inventat, la rândul său, o pletoră de funcţionari prost plătiţi (cu subînţelesul că „dacă nu curge, picură"), iar statul comunist a dat o lovitură de graţie: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" devenită mentalitate şi deviză generală. Dorinţa de a te îmbogăţi repede, fără muncă, explică şi succesul şi psihoza neverosimilă a Caritas-nlm clujean. Ca şi a altor foarte numeroase escrocherii similare. Nimeni nu pune mâna efectiv. De câte ori am contemplat spectacolul efectiv penibil de la Casa Copilului, de peste drum, din Cluj: camioane cu ajutoare venite din străinătate, după 1990, descărcate chiar de către donatori. în timp ce întreg personalul acestei instituţii stătea şi se uita tembel, cu gura căscată, la efortul altora. Străini. Fără a le da cea mai mică mână de ajutor. în schimb, se fura pe capete...
Spiritul iniţiativei economice particulare, în general, lipseşte. Bietul Guizot, cu a sa deviză de etică protestantă (să spunem): Enrichissez-vous par Vepargne et le travail. în România n-ar fi avut nici un succes. Suntem săraci, fiindcă aşteptăm mereu să fim ajutaţi, asistaţi, plătiţi de Stat. Totul trebuie să vină de la Stat. Din cauza acestei stări de spirit, muncitorii „disponibilizaţi" de la întreprinderi strict particulare iau cu asalt prefecturile, ca şi cum Statul trebuie să le asigure, în orice condiţii, locurile de muncă. Fie şi foarte prost plătite, dar sigure. Statul paternalist este etern patron şi instituţie de binefacere. Pare neverosimil: mii şi mii de posturi rămân neocupate chiar şi în zonele cu şomaj ridicat. Fie că „disponi-bilizaţii" nu vor să se recalifice, fie că salariile nu sunt mari etc.
Statul omniprezent trebuie să rezolve, în orice caz, toate problemele. O instituţie caritabilă permanentă şi inepuizabilă. O eternă vacă de muls. în materie de cultură, el trebuie să plătească la infinit salarii sinecuriste, subvenţii unor cărţi etern nevândute, premii cât mai grase, burse şi tot felul de ajutoare clientelei „vieţii literare". Pe care dacă aş putea aş arunca-o fără nici o remuşcare... în aer. în acest domeniu, sunt un anarhist iremediabil. Un amestec de contemplativitate, pasivitate şi tembelism, de resemnare şi speranţă, o aşteptare mitică a unui corn inepuizabil al abundenţei prezidează această mentalitate nenorocită, care ne menţine mereu în sărăcie şi
420 Adrian Marino
subdezvoltare. îmi dau bine seama cât de „străin", de „singur" sunt şi rămân într-o astfel de „Românie". Pun noţiunea în ghilimele din disperare de cauză. Ceea ce „visez" eu: o Românie într-adevăr muncitoare, întreprinzătoare, de proprietari şi burghezi mijlocii, capitalistă şi integrată economic Europei rămâne încă o dulce utopie. Un astfel de proiect socioeconomic, să-i spunem de „dreapta" - există pe hârtie, într-adevăr. Dar el nu are, nici pe departe, o mare audienţă. în orice caz, clasa politică dominantă actuală, de un amatorism şi neprofesionalism absolut dezarmant, nu-1 îmbrăţişează şi nu-1 propagă electoral. De altfel, rar mi-a fost dat să constat o mediocritate politică mai desăvârşită şi mai lipsită de responsabilitate. Iar de „patriotism" nici să nu mai vorbim. Ce credeam eu posibil în puşcărie. Apoi după 1989. Şi ce „a ieşit"...
A făcut oarecare carieră la noi formula „ţara lui pseudo". O variantă (franceză? R. Caillois?) pentru celebrele maioresciene „forme fără fond". A folosit-o şi Sorin Antohi în Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română. Am citat-o şi eu. Şi nu o dată. Ea exprimă foarte bine - indiferent de paternitatea sa - sentimentul de distanţă ironică şi elegant-dispre-ţuitoare pentru întreg jocul de umbre şi simulări, de trucaje şi construcţii improvizate de carton pictat din care este făcută, în esenţă, „societatea" şi „ţara" românească. O ţară „barocă", între etre şi paraître. De „servicii" pretins „secrete", cusute cu aţă albă. O zonă predilectă a imposturii şi inconsistenţei, adesea bine disimulate, a minciunii abile şi salvării aparenţelor, a legilor şi normelor care nu există decât pe hârtie. O fragilitate esenţială, o neseriozitate spontană, inocentă şi lipsită de gravitate, nu neapărat şi în toate cazurile frauduloasă. Ea vine de departe. Organizări adevărate, serioase, nu se pot face fiindcă românul este, din nefericire, neorganizabil. Prea spontan şi prea „needucat", vreau să spun lipsit de dresaj social. Şi încercarea de conceptualizare a reformelor moderne, începută de paşoptişti, n-a făcut decât să pună într-o şi mai vie lumină această realitate negativă.
Impostura, farsa şi dresajul, adesea abil şi amuzant, sunt de fapt, efectul subdezvoltării. Este răspunsul pe care temperamentul naţional 1-a dat sincronismului istoric ce nu iartă niciodată. El ne-a obligat la forme, alinieri şi reglementări juridico-sociale pentru care nu eram încă pregătiţi, sau vorba lui Caragiale, „crescuţi". (Pe atunci noţiunea de „subdezvoltare" încă nu exista). Suntem slabi şi amorfi, împrăştiaţi şi nesiguri fiindcă ne lipsesc fundamentele reale şi tradiţiile solide ale modernităţii. Instabilitatea generală nu poate fi corectată decât de o lungă perioadă de stabilitate instituţională şi legală.
Pariul este de fapt mai curând cu istoria decât cu noi înşine. Trebuie deci profitat de orice perioadă de stabilitate şi continuitate pentru a putea spera o oarecare ameliorare a unei stări de fapt lamentabile. Nu mă pot risca în profeţii istorice. Dar numai un sistem, chiar drastic, de reglementări şi angajamente internaţionale şi de lungă durată ne poate obliga şi deci transmite o oarecare constanţă şi seriozitate. Până atunci, vom trăi într-un pseudostat şi, implicit, într-o pseudocultură, prin raportare la standardele internaţionale superioare. Sentimentul meu de revoltă şi umilinţă, de amuzament şi critică, să-i spunem „constructivă" (dar într-un sens adevărat, neviciat), abia atunci se va atenua (probabil) într-o oarecare măsură. Dar
Viaţa unui om singur 421
este o simplă ipoteză. Sunt conştient că nu voi mai apuca această perioadă, teoretic vorbind, „fericită". Tot ce văd şi citesc în jurul meu descurajează însă această speranţă foarte îndepărtată şi mai ales improbabilă.
Odiosul regim comunist-ceauşist n-a făcut decât să continue, să agraveze, să exacerbeze şi să „perfecţioneze" toate defectele naţionale şi insuficienţele istoriei noastre agitate, trecute în revistă. O catastrofă de proporţii incalculabile. Dublată de o enormă eroare de apreciere şi previziune din partea mea: poporul român „s-a ceauşizat", s-a adaptat şi s-a regăsit în „ceauşism". România adevărată s-a identificat şi s-a confundat cu regimul ceauşist. A fost mai mult decât o decepţie şi o revoltă teribilă. Cel puţin sub regimul Ceauşescu exista însă o speranţă. Acum, după 1989, la un deceniu distanţă, constat cu stupoare (ca să evit alte formule mai dramatice), că nu mai există în mod practic, în viitorul imediat cel puţin, nici una. A te regăsi în „ceauşism", a-1 asimila, a-1 trăi şi practica în continuare, mi se pare într-adevăr teribil.
Se va spune: dar astfel a procedat poporul român în toate momentele sale dificile. Se poate. Este chiar adevărat. însă constatarea nu mă consolează. Speram altceva. Şi, în definitiv, pentru ce am suferit? Am făcut - orice s-ar spune - unele sacrificii. Chiar în mod inutil? Doar ca să confirm, o dată în plus, psihologia noastră etnică? Toate deficienţele noastre naţionale? Şi o „tradiţie istorică" de care n-am nici un motiv să fiu mândru? Să accept cu inima senină teribila apăsare şi catastrofă a cinci decenii de totalitarism şi comunism ?
Am ajuns la un punct nevralgic, foarte dificil, al acestei Vieţi. Ca s-o continui trebuie să fac apel la toate resursele de calm, luciditate şi analiză de care mai dispun. în condiţii de izolare morală totală. Trebuie, totuşi, să-mi asum până la capăt acest mare eşec şi să-1 convertesc în „stilul" meu. Dar cu preţul unor eforturi foarte greu de descris. Un cataclism ireparabil, pe care nici nu pot să-1 accept moral, nici să-1 îndrept practic. Ceauşescu a învins postum. Ţara este într-adevăr comunizată. A observat-o foarte repede şi Stelian Tănase, înaintea mea, în Şocuri şi crize (1993), care reuneşte articole din perioada 1990-1991. Urmează doar să înţeleg şi să-mi explic această deplorabilă situaţie.
La prima vedere - şi sociologic şi statistic vorbind - o astfel de realitate era inevitabilă. A demonstrat-o foarte bine Alina Mungiu în cartea sa, excelentă, Românii după '89. Istoria unei neînţelegeri (1995). Când mai bine de 55% din populaţia ţării s-a născut sub comunism, nu are alte repere şi termeni de comparaţie (o proporţie care creşte mereu) este firesc să fii, să te „naşti comunist". Că intervine şi psihologia „deprinderii" nu mai am, iarăşi, nici o îndoială. Vorba lui Mâine de Biran: De Vinfluence de l'habitude sur la faculte de penser (1802). îmi propuneam să adâncesc acest gen de studii şi prin F. Ravaisson-Mollien, cu a sa analiză UHabitude (1839), dar n-am mai „apucat". Referinţele mele sunt, după cum se observă, „vechi". Nu sunt, vai!... „postmodern". La aceasta se adaugă o serie de defecte sau „reflexe" naţionale: tradiţia „capului plecat", conformismul servil, resemnarea şi lipsa de speranţă, constrângerea unui sistem fără ieşire. După cum observă aceeaşi acută cercetătoare (într-un alt text, 22, supliment, 8 iunie 1991): „O sclavie unanim acceptată devine suportabilă. O sclavie cu disidenţi, o sclavie
422
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
423
cu opozanţi este, însă, insuportabilă". Natura slugarnică a poporului român a alimentat „mitul situaţiei ireversibile", de care am amintit de atâtea ori. Am trăit, istoric vorbind, sub o serie de dominaţii extrem de dure (turceşti, ungureşti, ruseşti etc). Ceea ce ne-a băgat „frica în oase". Iar sistemul totalitar represiv n-a făcut decât să intensifice, în proporţii monstruoase, această spaimă ancestrală, instinctuală, a conservării individuale, acerbe şi cu orice preţ. La noi societatea nu apreciază, în general, rezistenţa morală, verticalitatea, independenţa de spirit. O reacţie în genul Solidarităţii poloneze (observaţie care a făcut-o şi Adam Michnik) n-a fost, nu este şi nu va fi -probabil niciodată - posibilă. Am capitulat de mult, încă din protoistorie...
Comunismul a speculat şi o altă latură negativă, în primul rând a sufletului uman: tendinţa spre egalizare şi nivelare, spre populism şi suprimare a ierarhizărilor valorice. „Bătutul pe burtă" devine general. Invidia şi egoismul hidos predomină. Un exemplu recent: într-un sat devastat de ape s-au adus o serie de ajutoare. S-a demonstrat, cu creionul în mână, că dacă s-ar împărţi în mod egal întreaga cherestea disponibilă, ar reveni fiecărui locuitor doar... trei scânduri. S-a propus atunci să fie reparate, în primul rând, 14 case, cele mai avariate. „Satul" a refuzat indignat această soluţie. Şi practică şi de bun-simţ. „Să moară şi capra vecinului." Pe această mentalitate egalitaristă se bazează şi teza conform căreia „toţi am fost vinovaţi". Deci „nimeni nu este vinovat". Ieşirea din cutumă şi normă, din dresajul socialist şi mental distruge individualitatea şi aboleşte reflexia personală. In astfel de condiţii, spiritul critic devine o adevărată calamitate.
Dar nu numai atât: „cultul personalităţii" lui Ceauşescu n-ar fi fost posibil fără mentalitatea profund paternalistă a poporului român, în structurile sale rurale, adânci. în trecut ne plângeam la „Poartă", la Sultan, Horia pleca la Viena, la „împărat" etc. Ceauşescu devine şeful suprem, care „dă", „rezolvă", decide pentru toţi şi în toate problemele. O concepţie care transferată Statului, devine a Statului paternalist, care „dă" sau este obligat „să dea" tuturor „ceva". Statul-stăpân, Statul-patron, Statul-proprietar, Statul-admi-nistrator în accepţia comunistă a termenului etc A sta la „cozi" devine tot ce poate fi mai firesc. Este un reflex naţional. Statul trebuie să asigure tuturor un salariu, fie cât de mic, de mizerie. Dar sigur, care să ne elibereze de griji şi răspundere. Să ne scutească de riscuri şi surprize neplăcute. De eforturi şi iniţiative personale.
în acest mod se înţelege la noi „protecţia socială". O concepţie cum nu se poate mai potrivită lenei şi parazitismului, sinecurilor, „ciupelilor" şi furtişagurilor de tot felul. A munci cât mai puţin şi a te mulţumi doar „cu ce se poate". De unde şi preocuparea prioritară - şi în imensa majoritate a cazurilor exclusivă - a satisfacţiilor pur materiale, elementare, de simplă subzistenţă, la limita de jos a existenţei. Micii, ţuica, sarmalele şi taraful de lăutari definesc cel mai bine acest stil ideal de viaţă. Inclusiv la Smithsonian Folklife Festival de la Washington. „Eternii săteni ai istoriei", vorba lui E.M. Cioran? Personal îl consider profund negativ. Dar el este şi rămâne „specific naţional". Şi ceauşismul i-a conferit o justificare şi o dimensiune istorică. Dacă grătarul cu mititei, ţambalagii şi lălăitul „rapsozilor populari"
sunt adevăratul popor român, simbolurile noastre naţionale, declar pe faţă şi cu toată sinceritatea: nu fac parte din acest popor primitiv, cu zurgălăi şi beţii cu poşircă. Prefer să rămân şi să mor „un citadin" izolat. Şi, totuşi, nu mai puţin român. Dar altfel.
Nu este singura explicaţie pentru care întreg poporul român (cu excepţiile cunoscute, puţine) s-a lăsat prostit de o calfă paranoică de cizmar. Acesta a ştiut, cu o viclenie ţărănească extraordinară, să-şi organizeze un formidabil „cult al personalităţii", fără precedent în istoria românească. Ideologizarea de faţadă era inventarea conceptului de „naţiune socialistă română". Baza sa reală nu putea fi însă decât etnicismul, şovinismul naţionalist, „contribuţia specifică" denumită „naţional-comunism". Transformarea întregii istorii naţionale în precursoare a noului regim şi al ilustrului său conducător. Ţăranul sărac din Moldova, tată a cinci copii, care şi-a bătut nevasta atât de tare, încât i-a rupt dinţii şi falca numai fiindcă ea voia să-şi boteze ultimul născut Mihai şi nu Nicu Ceauşescu, aşa cum ţinea el. Este un simplu indiciu, dintr-o sută, dintr-o mie, că acest cult a prins. Dacă ar fi avut o fată, ea a trebuit să se numească Zoe Ceauşescu (Gabriela Adameşteanu, 22 plus, supliment gratuit, 20-26 aprilie 1999). Lumânările aprinse la mormintele „împuşcaţilor", portretele purtate procesional la manifestaţii, mitinguri şi mineriade recente dovedesc o adâncă pătrundere a acestei figuri devenite simbolice în mentalul colectiv popular. La nivelul său cel mai de jos şi primitiv.
Faptul că se joacă mereu cartea şovinismului („vin ungurii"), că se sparg geamurile consulatului maghiar din Cluj şi la sediile UDMR, după un banal meci de fotbal România-Ungaria, câştigat de „noi", indică aceleaşi reflexe primitive, uşor de speculat şi de canalizat. Şi ceea ce este cel mai grav, reacţii adesea de expresie pur spontană, instinctuală, colectivă. Ura ancestrală a „străinului", a „evreului", exprimată şi în folclor, demonstrează, încă o dată, că acesta este adevăratul specific românesc: cel rural. Oraşul, „burghezia" românească, admirabilă, dar păcat că nu există, este o altă lume, un alt sistem de reprezentări şi valori. „Omul nou" - adevăratul om nou românesc - dacă va veni vreodată, nu este şi nu va fi în nici un caz produsul artificial al propagandei comuniste, ci al unui alt, nou, mediu social. Doar că el se formează extrem de greu, dificultate asupra căreia voi reveni.
Reţin deocamdată, pentru a încheia această schiţă sumbră a ceauşismului „spiritual", ravagiile cele mai evidente în sfera culturii. Ce este, de fapt, cultul lui N. Ceauşescu decât produsul abecedarului naţionalist-festivist, cu figuri simbolice, exemplare, gen Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul ? Nu ţine acesta din urmă discursuri ceauşiste în filmele lui Sergiu Nicolaescu? Am fost cu toţii, de fapt, victimele vechiului abecedar patriotard, la nivelul căruia a rămas şi ignoranta calfă. Efect tardiv al romantismului istoric paşoptist, ce trebuia, într-un fel, să umple un vid istoric cu „ceva". Cu figuri exemplare, glorioase, care să ne justifice existenţa. Mai bine spus să ne-o „inventeze".
Aceeaşi tendinţă de glorificare, demonstrată şi speculată cu aceeaşi extraordinară viclenie, o regăsim şi în „omagiile", de orice speţă, ale „cultului personalităţii". O relaţie şi de tipul stăpân-sclav, stăpân-slugă. Căci toţi poeţii
424
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
425
de curte ai ceauşismului nu aveau o altă mentalitate decât una de slugă, ce linge mâna stăpânului. Că slugărnicia era versificată, mediatizată, televizată n-are în esenţă nici o importanţă. Şi ea venea tot de departe, dintr-o structură socială arhaică, stratificată în stăpâni şi slugi, de care nu ştim când ne vom elibera, în subconştient, vreodată. Ceea ce atrage automat şi nivelarea valorică, egalizarea, cultul generalizat al mediocrităţii. într-o piramidă socială atât de strictă, toţi cei ce sunt în subordine, pe treapta inferioară, devin inevitabil „egali". Deoarece toţi sunt obligaţi să servească în mod egal acelaşi tiran. Minciuna generalizată, supralicitarea, concurenţa comunistă şi toate celelalte au acelaşi efect şi aceeaşi convergenţă în servitute şi linguşeală.
Percepeam, bineînţeles, toate aceste realităţi, dar revelaţia cea mai brutală am avut-o abia după 1989. Când, în principiu, devenisem „liberi", dar ne comportam, în continuare, la fel de dresaţi, de nivelaţi şi de condiţionaţi de ceauşism ca mai înainte. Reapărea aceeaşi slugărnicie televizată. Că Lucia Hossu-Longin făcea acum, după filme ceauşiste, Memorialul durerii, nu-i schimbă psihologia. Servea - credea ea - doar unui alt „stăpân". Regăseam apoi aceeaşi dispariţie a ideii de ierarhie valorică. Doar cu o nuanţă mai pronunţată de generalizată „bătaie pe burtă". în lumea literară, pe care o cunosc ceva mai bine, toţi suntem egali, „poeţi", „scriitori". Iar la cei ce au refuzat, în conştiinţa lor, ceauşismul, reîntâlneam, în forme şi mai ostentative, apolitismul, estetismul, evidenta dezideologizare, indiferenţa totală pentru orice fel de manifestare politică.
Am riscat un mic portret al acestui tip moral-intelectual detestabil, în „Fiziologia conformistului" {Mozaicul, 2/1998), comentat favorabil (cine s-ar fi aşteptat?) de Gheorghe Grigurcu (Vatra, martie 1999). Acest „conformist" a devenit, de fapt, un tip specific naţional. El trece imediat de partea puterii, care-i conferă poziţii social-culturale, locuri la Academie etc. Când vine însă opoziţia la putere, conformistul se refugiază în indiferentism defensiv: „Eu nu fac politică" etc. Uneori mă revolta cât de multe telefoane primeam de la intelectuali şi oameni de cultură profesionişti în timpul emisiunilor BBC şi Europa Liberă. Semn că ei nu le ascultau, nu-i interesau. De altfel nici jurnalele TV nu erau foarte urmărite. Să mai notez, în sfârşit, vulgarizarea limbajului, inclusiv cel televizat, publicistic, tonul de agresivitate mitocănească gen Cristian Tudor Popescu sau Marius Tucă (de unde a mai răsărit şi acest individ?), băşcăleala de tip Academia Caţavencu, defularea resentimentară în stilul pamfletar de proastă speţă (O excelentă tabletă de Ana Blandiana, „Băşcălia", în România liberă, 6 martie 1999). Când ne vom vindeca de toate aceste grave defecte nu ştiu.
Ceea ce constatam, deocamdată, era continuarea sistemului, pe alocuri doar camuflată şi comercializată, deoarece românul are un talent remarcabil (am mai spus-o) de a simula şi salva aparenţele. Rămân ferm la convingerea larg împărtăşită că România actuală este o ţară profund comunizată, cu aceleaşi structuri fundamental comuniste tipice, anterioare anului 1989, dominată de întreaga „mitologie ştiinţifică a comunismului", după formula lui Lucian Boia. „Moştenirea bolşevică", excelent rezumată de jurnalista Roxana Iordache (România liberă, 17 aprilie 1999), este şi rămâne dominantă.
Democraţia reală este de fapt încă formală. Societatea civilă, deocamdată cel puţin, doar un deziderat pur ideologic. Preocuparea reformelor reale, de structură, în sens capitalist-burghez, începând cu rezolvarea definitivă a problemei proprietăţii, nu se observă. Iar parlamentul, prin absenteismul său cronic, a devenit aproape o parodie. De altfel, mentalitatea sa de stânga este dominantă. A fost demonstrată şi prin studii precise (cf. Mihai Creangă, „Mintea cea de pe urmă", România liberă, Aldine II, 12 septembrie 1998). Personal n-am însă nevoie de nici o anchetă socioideologică şi de nici un sondaj, ca să nu acord nici un credit şi nici o stimă acestui pretins parlament, care nu comemorează Revoluţia de la 1848. în schimb, îşi acordă diurne grase şi tot felul de avantaje. Rar s-a putut vedea o colecţie mai mare şi mai evidentă de nulităţi şi mediocrităţi, de improvizaţi şi veleitari, de carierişti şi obscuri demagogi, ca în acest grotesc pseudoparlament de după 1989 şi 1996. Cred că reprezentanţii PRM şi PUNR au bătut toate recordurile nulităţii insolite şi agresive. Cele câteva personalităţi reale, de valoare, fac în acelaşi mediu toxic o figură exotică, pur decorativă.
O altă Românie ? Ea trebuie să îndeplinească o serie de condiţii minimale, începând cu eradicarea concepţiei „ceauşism fără Ceauşescu". Este nodul problemei. Or, drama reală, profundă, a României actuale este că -trebuie reamintit mereu - Ceauşescu a învins postum. Structurile sale economice au rămas în esenţă nedizolvate. Coloşii industriali, total neproductivi, adevărate găuri negre ale bugetului, n-au fost desfiinţaţi. Fiindcă mentalitatea centralistă şi etatistă predomină pe o parte. Iar pe de alta, aparatul de conducere şi „clasa muncitoare", inventată peste noapte din motive pur ideologice, trebuiau salvate cu orice preţ. Ca să parafrazez pe Gheorghiu-Dej: „Avem nevoie de o puternică industrie ca să avem o clasă muncitoare puternică şi deci un Partid puternic". în acelaşi mod se explică şi blocarea restituirii proprietăţii, rurale şi urbane, abuzivele legi de „protecţia chiriaşilor", scandaloasa „lege a caselor naţionalizate", conform căreia locatarii actuali, toţi foşti demnitari, pot să-şi cumpere locuinţele pe care le ocupă de fapt ilegal. Operaţie echivalentă cu o a doua naţionalizare.
Notez doar foarte sumar idei şi observaţii elementare, cu dezolarea că, în realitate, cu excepţia unui mic grup de intelectuali-ideologi, nimeni nu se bate în mod real pentru ele. Şi, de fapt, operaţia este şi sinucigaşă şi imposibilă. Mentalitatea generală rămâne în continuare etatistă şi „socialistă", încurajarea reală a iniţiativei economice particulare şi garantarea efectivă a proprietăţii particulare ar însemna moartea comunismului. Noţiunea patronului, întreprinzătorului, industriaşului, bancherului particular este inasimilabilă. Fiscalitatea excesivă ucide în faşă „clasa de mijloc", în scopul întreţinerii imensei industrii ceauşiste necompetitive, parazitare, energofage. Nu mă improvizez nici în „economist", nici în „sociolog" de ocazie. Dar mi-aş revendica o precisă orientare ideologică. Şi ea îmi dă dreptul să resping această structură de cea mai pură extracţie comunistă. Că „stânga" va reveni la putere (toate sondajele actuale par s-o indice) nu va face decât să confirme această realitate. Vechiul PCR, travestit în FSN se va reface. Iar PDSR şi PD, (probabil cel mai odios partid criptocomunist; el blochează şi
426
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
427
acum restituirea pădurilor şi a terenurilor ocupate de actualele ferme de stat) se vor unifica politic şi vor împiedeca orice reformă reală. Jocul cu instituţiile financiare internaţionale va continua, în acelaşi stil de simulare, mistificare şi eternă „şmecherie" românească. Vor sosi, în continuare, unele „pomeni". Dar situaţia va rămâne, în esenţă, neschimbată.
Explicaţia este extrem de simplă, dar nu sunt deloc convins că ea poate fi percepută, din străinătate, în toată gravitatea şi amploarea sa. Nomenclatura comunistă, „roşie", continuă să conducă România. Noua clasă constituie realitatea dominantă. Ea a „înghiţit", de fapt, statul, proces preconizat încă de Lenin în Statul şi revoluţia, Acolo „partidul" urmărea să „înghită" statul. Realitatea a dovedit că el a fost „înghiţit", de fapt, de această nouă clasă echivalentă, a aparatului de stat. Cartea lui Milovan Djilas (La nouvelle classe dirigeante, tr. fr., Paris, Pion, 1957) este mai edificatoare şi valoroasă decât o întreagă bibliotecă de politologie americană. Am citit-o în plină perioadă ceauşistă, primită - culmea! - prin poştă, trecută deci prin cenzură, în cadrul unui schimb belgian de cărţi. Adam Michnik face, ulterior, aceeaşi observaţie. Este valabilă pentru întreaga zonă exsovietică: sistemul apără doar interesele şi puterea nomenclaturii. Problema esenţială, reală, este deci răsturnarea nomenclaturii de la putere. Smulgerea sa din poziţia de monopol politic. Proces îndelungat, extrem de dificil în condiţii democratice. El nu poate fi rezolvat decât prin formarea, ascensiunea şi consolidarea noilor pături mijlocii, burgheze. In Basarabia situaţia este identică, dacă nu şi mult mai gravă, din cauza sovietizării şi rusificării forţate.
Reciclarea nomenclaturii în „burghezie" este doar un teatru de umbre. Nu este vorba, propriu-zis, din partea mea, de o nouă formă de „ură de clasă", ci de un dezgust profund şi iremediabil pentru o nouă categorie socială şi morală, cu defecte - din punctul meu de vedere, dar nu numai - catastrofale. Unul dintre primele mele articole de acest tip. scrise imediat după 1989, s-a şi intitulat: „Nomenclatura, schiţă de portret" (Jurnalul literar, 29 mai 1990). Ea ştie că deţine efectiv, sub diferite forme, puterea reală în România, beneficiară a unor privilegii definitive. De unde şi o serie de trăsături psihologice inconfundabile; siguranţa mişcărilor, continuitatea şi fermitatea puterii de decizie, convingerea că situaţia este ireversibilă, iar puterea sa de neînlocuit. Ceea ce duce la totala identificare cu sistemul şi Statul pe care-1 încarnează. Sentimentul de a se bucura mereu de protecţia zonei de influenţă a Rusiei, dublat de constatarea incapacităţii Occidentului de a reacţiona este mai mult decât evidentă. Şi, în ultimă analiză, riguros determinantă.
Din care cauză, un eventual „proces al comunismului" reprezintă, inclusiv pentru ea, o ipoteză absurdă. El nu va avea, de altfel, loc niciodată, în actualele împrejurări, în România. La care se adaugă, bineînţeles, insolenţa, parvenitismul, lipsa de scrupule, aroganţa abuzivă, vulgaritatea, cinismul, capacitatea de a minţi şi sfida. Declaraţiile lui Vasile Ciolpan, „directorul" de la Sighet, conform căruia deţinuţii mâncau mai bine ca el acasă, că la ora zece li se servea o gustare etc. etc. sunt pur şi simplu uluitoare şi antologice. O întreagă viclenie ţărănească milenară, perversă se putea citi în privirea şi vorbele sale. Când această mentalitate se dezvoltă într-un
mediu şovin, ea produce personaje semigroteşti, semipatologice, gen Funar. Este stăpânul absolut al Clujului, unde taie şi spânzură. ÎI desfigurează, îl îmbracă într-un kitch patriotard de un suprem prost gust: bănci vopsite tricolor, în parc, statui de o incredibilă parodie istorică etc. Şi efectiv nimeni nu poate să i se opună în mod eficace.
Statul comunist este croit, condus, administrat şi exploatat de această nomenclatură. îmi exprim, din nou, în puţine cuvinte, de ce mă simt „singur", „străin", în propria mea ţară, cu care încerc - administrativ vorbind - să am cât mai puţine legături posibile. Căci aproape nimic esenţial nu s-a schimbat nici după 1989. Şi explicaţia este foarte simplă: aparatul de stat a rămas acelaşi. El este cea mai pură expresie a păturii parazitare şi revanşarde, birocratice, păstrate de la vechiul regim. Şi, în momente de criză, el nu mai răspunde la comenzi. Vezi mineriadele recente: „Miron Cozma nu este de găsit", „nu poate fi arestat" etc. etc. Ajungem din nou la constatarea statului nonfuncţional, centralizat, parazitar şi, în felul său, paternalist. Expresie a „clasei muncitoare", el trebuie în orice condiţii (noţiunile de productivitate, competivitate şi rentabilitate fiind excluse) să asigure tuturor „locuri de muncă". Tot ce se întâmplă la Braşov, la Iaşi, în puţinele întreprinderi privatizate, cu patroni străini, care introduc o altă disciplină economică şi a muncii, nu are altă explicaţie. Salariul de mizerie, dar sigur şi garantat, este supremul privilegiu de clasă. De altfel, furturile din fabrici, sub 500 de lei, nici nu mai erau justiţiabile sub Ceauşescu. Se tolera pe faţă furtul legalizat.
Un imens aparat birocratic, de Partid şi administrativ, pe care-1 deţine în totalitate, reprezintă o altă formă a privilegiilor de clasă. în sensul de a avea, în primul rând, un salariu asigurat şi de a nu face, în realitate, nimic. M-a umplut totdeauna de perplexitate nu numai birocraţia infernală, dar mai ales, mecanismele sale reale. Mai întâi, lenea tradiţională, inerţia, pasivitatea, trăncăneala de prin birouri, cafelele eterne, absenţele nemotivate. Apoi, fuga evidentă de orice răspundere. O semnătură trebuie să acopere o altă semnătură, pe întreaga scară ierarhică. De jos în sus şi invers. Ceea ce presupune şase-şapte-opt mişcări pentru o singură mutare, o simplă cerere, cozile de la ghişee, plictiseala şi încetineala cu care funcţionarul se comportă în faţa cetăţeanului. Mai întâi, la noi, comunişti sau necomunişti, totul este personalizat. Trebuie să vii neapărat cu o „atenţie". Apoi, noţiunea serviciului public, abstract, mecanic, impersonal, lipseşte cu desăvârşire. Dacă ţi se rezolvă, totuşi, o cerere, aerul de „favoare" este evident şi umilitor. Funcţionarul îţi dă de înţeles că el, de fapt, nu are, pentru tine, cetăţean, nici o obligaţie. Iar dacă nu-ţi convine, n-ai decât să pleci acasă. Să nu-1 mai plictiseşti cu insistenţele tale inoportune. îl „deranjezi". Ceea ce se vede de la o poştă.
Că ţara a fost prost administrată, prost guvernată până în 1989, nu mai trebuie demonstrat. Cum s-ar putea împăca vreodată spiritul de eternă spontaneitate şi improvizaţie al Românului cu „planificarea" socialistă? O incompatibilitate fundamentală. Dar pseudoreformele de după „revoluţie" au introdus în plus o notă agravantă. A fost dislocat parţial un sistem, care, de bine de rău, funcţiona în felul său. Dar fără să se pună ceva coerent şi eficient în loc. De unde o brambureală, un haos, o cârpeală şi o improvizaţie
428
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
429
continuă, care pur şi simplu demoralizează orice spirit cu o minimă noţiune a ordinei şi eficienţei. Legile ori nu există, ori sunt prea multe şi se contrazic, ori se schimbă mereu, ori nu se aplică. în astfel de condiţii, orice noţiune de legalitate dispare. Sau, mai bine spus, ea nici nu poate să apară. Nu există pur şi simplu. Ceea ce deschide din nou poarta tuturor oportunis-melor şi improvizaţiilor, abilităţilor şi interpretărilor personale. în România nu există legi, ci numai soluţii individuale, bine personalizate, găsite şi aplicate de la caz la caz. Statul trebuie mereu „să dea". Dar fiecăruia doar cum şi ce doreşte. De fapt, un alibi pentru domnia bunului său plac. în forme aparent „legale". în care, de altfel, nimeni nu crede.
Şi, totuşi, un element de stabilitate, chiar de mare stabilitate şi continuitate, există în România. Şi înainte şi după 1989: frica permanentă de control poliţienesc şi represiune, de poliţie politică, indiferent de numele său: Securitate, SRI, Unitatea 0215 etc. Statul poliţist este, în acelaşi timp, un mare mit şi o mare realitate a epocii. Sentimentul terorii surde, invincibile, este permanent. Spun, repet, o banalitate: întreg aparatul de Stat are o mentalitate şi reflexe securiste. Politica represivă este în floare: o „lege a secretului de Stat" a fost votată în 48 de ore. La fel, a „secretului de serviciu", a „denigrării ţării". „Defăimarea prin orice mijloace", „infracţiunea de defăimare a ţării şi naţiunii se pedepseşte conform Codului Penal cu închisoare de la 1 la 15 ani". Inspiraţia securistă a acestui articol este evidentă. Ruptura de trecut nu s-a produs efectiv. Şi ea nici nu se va produce atâta timp cât nu se anulează întreaga legislaţie ceauşistă şi condamnările sale politice. Nu este suficient să „reabilitezi" pe Ion Pacepa şi pe toţi ofiţerii (şi nu sunt chiar puţini) în situaţia sa. Şi, în general, despărţirea radicală de comunism nu se poate face atât timp cât se confundă trădarea unui „regim", cu trădarea „ţării". „Regimul" şi „ţara" nu sunt în nici un caz noţiuni sinonime. O disociere esenţială, capitală.
Reabilitatea tuturor deţinuţilor politici este o necesitate absolută a decomunizării ţării. Dacă dorim o altă Românie, toate sechelele terorii comuniste trebuie îndepărtate. Or, ele au ieşit cu şi mai mare putere în evidenţă cu prilejul discutării şi votării „Legii Ticu", discutată în capitolul anterior. S-a dovedit, încă o dată, că toată lumea este şantajabilă. Şi extinderea, la infinit, a listei suspecţilor virtuali, transformă „legea Ticu" într-o psihoză de masă. Mai simplu era, după această mentalitate aberantă, să se vină (după cum am mai spus) doar cu una sau două articole, foarte simple: „Trebuie deschise dosarele tuturor cetăţenilor României între 1945 şi 1992" (să spunem). Sau „Toţi cetăţenii României au dreptul să ceară deschiderea dosarelor tuturor cetăţenilor României". Ceea ce ar constitui, în acelaşi timp, şi cea mai grosolană încălcare a drepturilor omului, a vieţii particulare, a intimităţii personale etc. O situaţie, de altfel, total inadmisibilă.
Continuă deci, în alte forme şi într-un context schimbat, metoda rafinată a terorii insidioase, intimidarea, imobilizarea întregii ţări, prin cultivarea fricii generalizate, a delaţiunii, care a luat loc, în ultima fază a regimului, metodelor represiunii brutale, pur staliniste. Dar reflexul a rămas: s-a întâmplat ca vecinul de peste drum, colţ cu strada CA. Rosetti, să fie un
oarecare Petcu, fost şef de cadre al Securităţii Cluj. în perioada 1990-1991, când mă „agitam" politic, acesta a declarat altei vecine (fiica fostului şef de cadre de la IMF) că „toţi deţinuţii şi foştii deţinuţi politici ar fi trebuit să fie împuşcaţi". Apoi, după un accident cerebral al soţiei, hemiplegică, o vedeam la braţul soţului, abia târându-şi un picior... îmi venea să-1 întreb: „Când mă împuşcaţi domnule Petcu?".
Că vechiul aparat securist are încă o mentalitate revanşardă nu mai există nici o îndoială. Şi speră că prin revenirea regimului Iliescu să-şi recapete măcar o parte din vechea putere. De altfel, ea o deţine indirect şi azi. Dovadă că nu s-a făcut nici o lumină despre mineriade şi, în special, despre cea mai sângeroasă dintre toate: din 13-15 iunie 1990, organizată chiar de Ion Iliescu personal, în spiritul celei mai clasice „lupte de clasă". Nu declara el la 14 iunie că „trebuie întărită combativitatea muncitorească"? Şi nu aducea el elogii minerilor, a doua zi, autorilor actului „de înaltă solidaritate pe care l-aţi demonstrat în aceste zile"? S-a urmărit distrugerea, în cel mai autentic stil represiv comunist, a incipientei opoziţii reale în România, acuzată de o „lovitură de nuanţă legionară, fascistă". Minciuna permanentă este perversiunea supremă a sistemului. Şi ea a fost practicată din plin şi pe scara cea mai largă şi cu această ocazie.
Va fi posibilă, cândva, o altă Românie ? Cu o singură condiţie, dar esenţială: schimbarea progresivă a raportului social de forţe, operaţie imposibilă mai devreme de două-trei generaţii, într-un cadru de continuitate şi, mai ales, de voinţă politică reală de schimbare. Ceauşismul a creat o Românie cu structuri rurale, condusă de o clasă nomenclaturistă „la prima generaţie". Foarte slaba burghezie reală, istorică, românească a fost radical distrusă. Iar temperamentul naţional „adaptabil" a făcut restul. Ruralizarea evidentă a oraşelor, inventarea unui proletariat urban artificial, mai ales în centrele industriale, dovedeşte victoria socială a ceauşismului. România reală, profundă s-a regăsit - repet - în acest regim, pe care-1 suportăm, vrând-nevrând şi azi. Aşa-zişii „disponibilizaţi" ai clasei muncitoare inventate peste noapte visează şi azi să fie întreţinuţi în continuare de Stat şi după ce au încasat cele 20 de salarii compensatorii pe care le-au băut imediat. Rar farsă mai uluitoare de parazitism social. Nu pătura subţire de intelectuali occidentalizaţi, din care fac şi eu parte, va modifica situaţia. Ea nu are practic nici o influenţă.
„Salvarea" va veni probabil în timp, paralel cu formarea, inevitabil înceată, a păturilor mijlocii, oricât de paradoxal ar părea, tot din partea nomenclaturii mafiote actuale, în plină fază de acumulare capitalistă sălbatică, mai exact spus, de jefuire a Statului de tot ce se poate fura din patrimoniul său. După două-trei generaţii (imposibil de prevăzut o perioadă exactă), urmaşii acestor mafioţi nomenclaturişti actuali vor deprinde sensul proprietăţii particulare (deci al independenţei şi libertăţii) şi al legalităţii (deci al egalităţii în drepturi şi datorii). Şi atunci, probabil, raportul de forţe şi peisajul social se va schimba. Nu sunt chiar simple reverii ideologice, deşi, recunosc, intră şi o bună parte de optimism şi foarte multă imaginaţie în astfel de viziuni „prospective", „futurologice". în definitiv, marea burghezie engleză cum s-a format? Prin jafuri coloniale, în primul rând.
430
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
431
In orice caz, nostalgia colectivistă-etatistă-comunistă rămâne încă puternică la forţele politice cu adevărat active. Referinţele permanente ale lui I. Iliescu la exploatatori şi lupta de clasă sunt cea mai bună dovadă: „Revoluţia din decembrie 1989 nu s-a făcut pentru a aduce vechii proprietari şi marii profitori" (România liberă, 15 august 1998). îţi vine să-1 întrebi: dar, în definitiv, pentru ce s-a făcut? Pentru a menţine la putere sistemul comunist şi clasa nomenclaturistă ? Pentru a continua şi consolida ţărăni-zarea ţării (vezi şi programul Fundaţiei Naţionale „Nişte Ţărani"),'într-o perioadă când întreaga Europă se urbanizează? Când în Occident, abia 8-10% din populaţie se mai ocupă cu agricultura? Şi unde, în orice caz, ţăranul tradiţional a dispărut, transformat în fermier? Ceea ce nu este deloc'acelaşi lucru? Doar că imbecilizarea „poporului" a atins cote într-adevăr alarmante. El aduce la putere pe oricine îi garantează parazitismul, securitatea existenţei fie şi în mizerie, dar „sigură", cu o formidabilă şi uluitoare lipsă de memorie istorică. Alegerile viitoare s-ar putea să echivaleze, din această cauză, cu o uriaşă sinucidere colectivă. N-are însă pentru această populaţie primitivă şi amorfă nici o importanţă. Dresajul comunist, pe care-1 invoc mereu în mod inevitabil, este şi rămâne mult mai puternic. Iau act cu realism şi stoicism şi de această tristă realitate. Ceea ce nu mă împiedică să-mi duc visul unei alte Românii până la capăt. S-ar putea ca această Viaţă să fie de altfel şi ultima mea carte. Şi măcar în felul acesta, foarte sumar şi confesiv, să reţin şi să notez o serie de idei care într-adevăr mă obsedează.
Oscilez mereu între previziuni sumbre şi visuri ideologice de reconstrucţie postcomunistă. Este posibilă o altă Românie ? Respectiv o Românie neco-munistă? în împrejurările actuale, repet şi insist, operaţia rămâne extrem de dificilă. Mesajul anticomunist, de fapt, nici nu poate „trece" într-o ţară şi într-o societate unde toţi au colaborat, vrând-nevrând, pasiv sau activ, pentru a supravieţui. Putem, bineînţeles, culpabiliza, teoretic şi absolutist vorbind, o întreagă colectivitate. Dar a nu ţine seama de realităţile contextului istoric imediat nu reprezintă, totuşi, o atitudine lucidă şi realistă. Admit : o situaţie grea, nu o dată respingătoare. Totuşi inevitabilă. Cred că formula celor „două Românii" ar trebui aplicată şi în acest caz. O Românie reală, de care nimic nu mă leagă şi dacă aş fi putut aş fi eliminat-o total din istorie. Şi o altă „Românie", nostalgică, modernă, civilizată, citadină, civică, burghezo--capitalistă, bogată, europenizată sub toate aspectele, deocamdată irealizabilă. Am visat o altă „revoluţie". Rezultatele sale nu le mai caracterizez. De altfel, şi până acum notele mele critice sunt extrem de abundente şi precise, chiar dacă nesistematizate. Dar nimic nu mă împiedică „să visez" cu ochii deschişi, la o altă, la noua mea Românie. Este vorba bineînţeles de „paşoptism". Şi, totuşi, de ceva mai mult decât Cântarea României a lui Alecu Russo şi a epocii sale. Intervine, în plus, un secol şi jumătate de noi experienţe istorice, de reflexie critică şi de o formă nouă de patriotism, constructiv şi „luminat". El nu are nimic, dar absolut nimic de-a face cu naţionalismul şi şovinismul actual, rudimentar şi demagogic. Sunt doar un simplu „român european". Şi la fel aş dori să fie şi să se comporte toţi sau cei mai mulţi dintre compatrioţii mei. Şi I.D. Sîrbu făcea o astfel de mărturisire în Jurnalul său.
Doresc, în primul rând, o Românie civilizată, bine organizată, cu o puternică infrastructură. O Românie solidă, pusă pe baze cât mai rezistente posibil. Am un bun exemplu românesc în proiectele şi construcţiile unui inginer român. Mircea Mihăilescu, clujean, o cunoştinţă destul de apropiată. Au fost înregistrate şi ratificate şi pe plan internaţional (An Introduction to Shell Structures. TheArt and Science ofVaulting, New York, 1991, pp. 188-189 şiUArt de Vingenieur, Paris, 1997, pp. 302-303, cu reproduceri de construcţii efectiv realizate). Doresc deci, o Românie „construită" solid, eficient, durabil, care să nu mai fie „luată de ape" în toate sensurile cuvântului. Nu o Românie primitivă, improvizată, amorfă, dezorganizată şi săracă pe toate planurile. Capabilă să se ajute, în primul rând singură. Nu să trăiască la infinit doar din „pomeni" şi împrumuturi internaţionale. Dacă există cineva care să înţeleagă bine pe Caragiale, stabilit la Berlin, pentru a trăi într-un alt mediu, superior dezvoltat, civilizat şi ordonat, acela sunt eu.
Am pur şi simplu oroare de haosul şi brambureală românească, de eterna flecăreală şi pălăvrăgeală, de precaritatea şi corupţia serviciilor publice, de neseriozitatea şi nerespectarea angajamentelor, de eterna aproximaţie, cârpeală, imprecizie şi improvizaţie. Detest spontaneitatea şi salvarea aparenţelor. Vreau previziune şi continuitate, constanţă şi lucruri bine făcute, riguros concepute şi executate. Un român punctual, cu noţiunea foarte exactă a contractului şi convenţiei, exact, precis, corect, conştiincios. Care-şi ţine cuvântul şi-şi respectă semnătura, ce răspunde la scrisori. Un ideal utopic? Aşa se pare. Umblat puţin prin lume, mi-am dat seama prin experienţa cea mai directă, de valoarea acestui nivel material de civilizaţie. Poate să fie E.M. Cioran oricât de sarcastic faţă de „ordinea, cinstea, moralitatea şi numai atât", a Elveţiei, de pildă. Pentru starea sa actuală şi de totdeauna. De altfel, profund dispreţuită: „Un fel de Elveţie" de fapt. 6 astfel de Românie ar constitui, totuşi, orice s-ar spune, un progres enorm, incalculabil. A visa cai verzi pe pereţi, o „Românie cu populaţia Chinei şi cu destinul cultural al Franţei" - o evidentă imposibilitate, exaltată, animată de un himeric şi catastrofal mesianism naţional, cu regretul că nu este „dominantă în lume şi nici măcar în Balcani" - înseamnă pur şi simplu a nu avea nici cel mai mic simţ al realităţilor şi posibilităţilor reale. Vai de aceşti profeţi himerici, lunateci, bombastici, care au făcut adevărate ravagii în România, mai ales între cele două războaie! Ca să mă exprim în acelaşi stil prăpăstios: i-aş... pune pe toţi la zid şi i-aş... împuşca fără milă!
Doresc, în acelaşi timp, o Românie citadină, urbanizată. O Românie de chirpici, şindrilă şi stuf nu poate rămâne decât la periferia Europei. Intre „sat" şi „oraş", opţiunea mea este definitivă. Sunt, de această dată, integral de opinia aceluiaşi E.M. Cioran: „Nu putem rămâne eternii săteni ai istoriei". „Vai de ţara împânzită numai de sate". Nu accept, pur şi simplu, să fac parte numai dintr-un „popor de ţărani", de foşti „iobagi". Prin mine vorbeşte o familie citadină, atestată documentar, de peste două secole. în nici un caz, un „titlu de nobleţe", ci doar legitimitatea unui alt tip uman, social şi cultural. Un strămoş al meu citea pe Boileau, în Iaşi, în 1860. Am şi acum această ediţie, cu semnătura sa. Familia mea, pe linie paternă, figurează
432
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
433
în toate Arhondologiile Moldovei. Deci, de ce aş fi mai puţin „român" decât orice intelectual cu „origine sănătoasă"? Contest de altfel radical teza conform căreia doar satul „este", „exprimă", „păstrează" - sau cum vrem să-i spunem - sufletul „României". Ca şi teza, total aberantă, a lui Nae Ionescu, după care poţi fi „bun român", nu însă şi „român". Fiindcă nu eşti ortodox. Deci... „călugărul papistaş", Inocenţiu Micu Klein nu este „român". Oraşul românesc, fie şi cu păcatele sale, chiar nu există deloc? N-a adus şi, mai ales, nu va aduce nici o contribuţie la civilizaţia şi cultura românească? Această teză ruralistă, păşunistă, poporanistă etc. mă împinge adesea la exasperare. Ţărănimea, cu structurile sale profund arhaice, patriarhale, fundamental ostile vieţii burgheze, citadine, ne menţine într-o stare continuă de subdezvoltare, de premodernitate. Deci tocmai zona din care trebuie să evadăm cu orice preţ. Dacă dorim o Românie modernă şi un popor român integrabil în structurile societăţii moderne, dezvoltate, în curs de globalizare.
Detest profund ţărănizarea eternă a României din câteva motive esenţiale. N-aş putea să le ierarhizez, deoarece toate sunt, cel puţin pentru mine -oricât de subiectiv sau de nesubiectiv aş fi - la fel de detestabile. Aş începe totuşi cu defectele morale evidente ale unei ţărănimi viclene, şirete, hrăpăreţe, slugarnice, mereu înclinată spre hoţie. Ştiu bine că în acest mod, ea s-a salvat, a supravieţuit „terorii istoriei". Dar efectele au fost, sunt şi rămân catastrofale. Vin la rând reflexele tradiţionale, etniciste, şovine, conservatoare, etică sexuală tribală, conform căreia incestul este... preferabil homosexualităţii. Sociologii explică sau mai bine spus definesc acest imobilism şi conservatorism prin formula gen „lumea rurală nu percepe alternativa politică" (Constantin Vornicescu, Cotidianul, 22 februarie 1993).
Populaţia a fost imbecilizată de Ceauşescu şi aşa rămâne. L-am văzut o dată, pe Calea Victoriei, trecând destul de încet, în maşină. Figură crispată, vicleană, împietrită, într-o încordare extremă, patologică. O ţară întreagă a fost modelată de instinctele acestui ţăran incult, primitiv, dar de o imensă şiretenie ancestrală. Lumea satelor unde se mai crede că „vin moşierii să ne ia pământul", că nu trebuie „să ne vindem ţara", că „de vină este Coposu" etc. etc. Ţăranca de la oraş ce sparge televizorul când îl vede pe acelaşi Coposu, spune mai mult decât toate sondajele şi anchetele sociologice posibile. Ce legătură am eu cu această lume? Evident, nici una.
Resping, în acelaşi timp, şi concepţia unei Românii definită ca un imens „Muzeu al satului", ca o „rezervaţie folclorică a Europei". Falsul folclor, falsele „meserii tradiţionale" fac ravagii. Suntem la umbra kitschului în floare. Nimic mai ridicol ca un Dan Spătaru, în smoking şi cu papion, cântând Ţărăncuţă, ţărăncuţă. Nu numai că nu mă încântă curiozitatea unor antropologi americani pentru folclorul şi structurile rurale din Maramureş, să spunem. Dar ea nu dovedeşte, de fapt, decât aceeaşi mentalitate de exploratori ai unor triburi africane, de pildă, doar altfel localizate. Dacă au venit la noi, este fiindcă este ceva mai „aproape", mai „comod" etc. CIA included...
Ştiu bine că toate aceste reverii ideologice, despre o altă Românie -citadină, urbanizată, la adăpost de „viituri" şi ţărănizare intensivă - sunt,
cel puţin deocamdată, total irealizabile. Fără un proiect social şi politic precis, intens mediatizat şi bine argumentat, rămânem doar la stadiul nostalgiilor ideologico-sentimentale fără speranţă. în cazul meu precis, situaţia este şi mai demoralizantă, deoarece sunt constrâns să observ, prin evidenţa cea mai elementară, că un astfel de nou program social, nu numai că nu există, dar că el nu preocupă, de fapt, pe nimeni. In mod serios şi bine organizat. Concepţia statului hipercentralizat, unitar, naţional, este singura idee de bază, chiar dacă total perimată. Declaraţiile despre „păturile de mijloc" şi un (eventual, improbabil) „capitalism românesc" rămân doar simple fraze politicianiste ocazionale.
Cel mult mă deprimă ruralismul nostru ireductibil! Drama eternă a ruralizării României. Recent, revista Adevărul literar şi artistic (27 aprilie 1999) m-a combătut, afirmând că, de fapt, nici n-avem nevoie de „cetăţi eterne" (gen Roma, cetăţile greceşti de pe coasta Asiei Mici). Ne este de ajuns... satul lui Ilie Moromete. Lumea satului rămâne deci reperul şi refugiul fundamental. Demagogia „ţărănistă" este cvasigeneralizată. Se cultivă, în continuare mitul „ţăranului temător de Dumnezeu şi dăruit muncii întru bunăstarea sa şi a comunităţii" (Eliade Bălan, îndepărtarea de cinste. România liberă, 8 ianuarie 1999). Octavian Paler gândeşte la fel. La polul opus, „boierismul" ciocoiesc, gâteux, al lui conu' Alecu Paleologu. Je suiş un vieux gaga, gaga, galant troubadour, vorba lui Maurice Chevalier. Intre aceşti doi poli, un „om de mijloc", ca mine, nu poate rămâne decât singur, izolat. Inevitabil derutat şi inhibat în toate mişcările şi acţiunile sale sociale.
Cu riscul de a deveni monoton, obsesiv, chiar plictisitor şi redundant prin reveniri repetate, nu pot să nu reţin, din nou, faptul că singura formaţie politică, efectiv burgheză, capitalistă, profund anticomunistă, este Uniunea Forţelor de Dreapta condusă de un armean locvace şi întreprinzător, Varujan Vosganian. Grupare politică minusculă, aproape de buzunar. Dar singura combativă, coerentă, incisivă şi fără complexele stângiste ale oportunismului politic. Ea nu crede - şi pe bună dreptate - că acumularea capitalistă, bogăţia, proprietatea pot fi culpabilizate. Când şi când şi PNL se manifestă în acelaşi sens. Şi nu pot să nu revin la profunda imobilitate şi pasivitate a PNŢCD. Nu este de ajuns ca Vasile Lupu să apară, demagogic, în parlament, travestit în costum naţional şi... cu geantă diplomatică. Imobilismul cramponării la putere cu orice preţ, făcând orice concesii, imprimat de Ion Diaconescu, om onest, indiscutabil, dar o mare inocenţă politică, mă umple mereu de uimire şi stupoare. Suferinţa închisorii (am şi eu unele... vagi noţiuni) este foarte stimabilă. Doar că acţiunea de guvernare cere o cu totul altă mentalitate. Recunosc, în acelaşi timp, şi toate păcatele politicii româneşti în genere: reforme rapide, nestudiate, adesea copiate. Dorinţa de a ne îmbogăţi rapid, peste noapte, pe spatele statului. Lipsa oricărui prestigiu al noţiunii de competenţă şi competivitate şi multe, multe altele. Toate m-au dezgustat şi m-au îndepărtat definitiv de viaţa politică. N-o pot schimba. Este evident. Dar nici eu nu sunt obligat să mă adaptez ei şi s-o accept aşa cum se prezintă. Adică lamentabil. Şi am tras toate concluziile...
434
Adrian Marino
O altă Românie, în esenţă citadină, presupune în mod necesar şi o altă cultură. O Românie culturală, abstractă şi ideală, utopică şi la fel de irealizabilă. Un pur „vis" paşoptist, dar tenace şi obsesiv. O preocupare şi o idee veche. Chiar foarte „veche". Dovadă că încă în urmă cu trei decenii, am publicat împreună cu Ion Negoiţescu şi Petru Popescu, o pagină manifest în România Literară, sub genericul Datoria faţă de oraş („Condiţia literaturii citadine", 19, 8 mai 1969). Doar că noţiunea de „nouă cultură" este mai largă decât cea de „literatură", fie şi „citadină". Civilizaţia este pentru cei mulţi. Cultura este pentru cei puţini. Iar cultura, în concepţia mea, este pentru şi mai puţini. O văd, o doresc, o preconizez, aş spune cu ardoare, în primul rând, cât mai solidă, de nivel mediu cât mai ridicat posibil. Rezum, reiau şi sistematizez, după cum se observă uşor, idei reafirmate şi anterior. O cultură care să aibă propriile sale lucrări de referinţă fundamentale. Sinteze şi nu fragmente. Construcţii şi nu improvizaţii ocazionale. O cultură, în acelaşi timp, bine personalizată şi necolonizată. Cu personalitatea sa. Dar, în nici un caz etern folclorică, poetică, „orfică" sau altfel. Eternii cântăreţi din frunză ai Europei? Pentru nimic în lume!
Evident, o astfel de concepţie culturală se loveşte de doi adversari redutabili şi ireductibili, care, practic, o sufocă, o distrug în germene. Primul este tradiţia marii prese de formaţie utecistă, gen Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu (amintiţi şi anterior), dar şi D. Tinu, Cristian Tudor Popescu. Visceral comunişti, antioccidentali, antiamericani, de o agresivitate şi o aroganţă fără egal. Pe listă trebuie trecut şi un anume Bogdan Chirieac, tot de la Adevărul, de o rară suficienţă. Evident, siguranţa şi superioritatea pe care ţi-o dau media moderne, marile tiraje, audienţa naţională a TV. La polul opus, presa de dreapta, patronată şi inspirată de mareia mit Nae Ionescu, excelent demontat în Sfera Politicii (VII, '99) de George Voicu. O aberaţie sinistră a acestui mit este şi teza „oraşului parazitar". Deci o Românie eternă de ciobani, de „săteni" în opinci şi sumane. Derivatele sale noiciste sunt incluse. Orientarea este profund antiliberală, antidemocratică, plină de mofturi mistico-spiritualiste gen „omul ontologic" şi altele. Nu contest: mistica şi ocultismul „se vând". Dar şi stupefiantele se vând, cu aceleaşi efecte negative. Trebuie precizat neapărat că această cultură este prin definiţie laică, raţionalistă, fără monopoluri religioase, orientată în sens criticist şi nedogmatic, pluralistă, adeptă a libertăţii de gândire, profund tolerantă şi descentralizată, policentrică. îmi propun să dezvolt, cum am mai spus, toate aceste idei. Şi alţii simt nevoia unei alte priviri retrospective şi reevaluări critice (Ana Blandiana, O istorie scrisă de alţii, România liberă, 10 aprilie 1999; Alex Ştefănescu, O tragedie care a rămas nepovestită, în acelaşi ziar, 26 mai '99 etc). Pentru ele am fost atacat şi insultat adesea. De fundamentaliştii ortodocşi, de un personaj caragealesc, din Constanţa, un anume „senator" Dumitraşcu etc etc. N-am răspuns niciodată.
Sunt integral de acord cu o altă opinie exprimată în presă: „Va fi de luptat împotriva tuturor fundamentalismelor, extremismelor, a tendinţelor autorita-riste, antidemocratice, contra urii în viaţa publică" [Adevărul, 14 mai 1997). Operaţie extrem de dificilă într-o ţară fără tradiţii democratice, liberale, civice.
Viaţa unui om singur 435
Din care cauză, „simpatizez" cu toate satirele, aş spune preorweliene (vezi Ferma animalelor) gen Din ţara măgarilor de Ştefan Zeletin. O Românie antipseudo, antiimprovizaţie, antiambiguitate, antiduplicitate, antisimulare. Două aspecte îmi sunt mai ales profund odioase în societatea românească: lucrul de mântuială, superficialitatea în toate domeniile şi sistemul de relaţii fami-lial-personale. De rude şi cumetri, de veri şi fini, de cea mai pură esenţă de clan ţărănesc. Prin el se „rezolvă" totul. Se sfidează orice normă, orice ordine legală şi administrativă. Ce se poate aştepta, inclusiv în cultură, într-o ţară unde Salvarea aruncă un muribund pe trotuar, în faţa casei sale, iar salariaţii unei întreprinderi particulare bat pe directorul ce-i obligă să lucreze efectiv şase zile pe săpămână bine plătite ? Iubesc cultura română din care, de bine de rău, fac parte. Dar o mare afecţiune pentru un astfel de popor nu am. Admit că el poate fi modelat şi în sens bun. Deocamdată, trebuie totuşi să admit riscul că toate aceste aspiraţii pot să rămână utopice.
Relaţia cultură-civilizaţie mi se pare, în cele din urmă, cu adevărat fundamentală. Sufăr mult mai puţin că aparţin unei culturi mici, minore, fără prestigiu, cât din cauza că trăiesc într-o ţară subdezvoltată. La nivelul „lumii a treia", sărace, într-o semicivilizaţie, cu un nivel de viaţă extrem de scăzut, cu o serie întreagă de mizerii, ce decurg dintr-o subdezvoltare materială, morală şi culturală evidentă. Prea puţin îmi pasă, în ordinea urgenţei, de „spiritualitate" şi de problema (etern irezolvabilă de altfel) a „fiinţei". Doresc în primul rând o Românie modernă, bogată, cu oraşe frumoase, cu servicii publice impecabile. Ideal plat sau nu, îl prefer de o mie de ori oricărui naţionalism etnicist, oricărei metafizici nebuloase, oricăror ontologii, esoterisme şi misticisme degradate. Ştiu bine cum au apărut toate aceste fenomene. Dar explicaţia lor, oricât de obiectivă ar fi, categoric nu mă consolează.
în sfârşit, ultimul aspect, ca să nu spun ultima „himeră": o altă Românie este imposibilă, utopică, fără o altă orientare externă. Mai ales după cinci decenii de totalitarism şi dominaţie a sferei sovietico-ruse de influenţă. O orientare decis şi irevocabil prooccidentală. Pe toate planurile. Ideal ideologic şi, în acelaşi timp, program de politică externă. Şi, mai ales, un mod specific de asumare a opţiunii şi integrării occidentale - în cazul nostru specific -europene. De integrare şi asimilare a valorilor civilizaţiei şi culturii europene, căci aceasta este ordinea mea de preferinţă. Cultura nu se poate dezvolta fără un grad înalt de civilizaţie. în ce mod, deci, „a fi european"? Răspunsul este unul singur: a fi român şi european în acelaşi timp. într-o formulă proprie de sinteză. A ne revendica de la o dublă tradiţie, de la o dublă serie de valori şi a ne afirma o dublă identitate: română şi totodată europeană. Fără nici o inhibiţie sau falsă pudoare ori mândrie naţionalistă.
A fugi în Europa a fost şi continuă să fie o acţiune relativ simplă. A aduce Europa acasă, a o transforma într-o realitate locală constituie o operaţie mult mai complicată, mai dificilă şi mai constructivă. Cu alte cuvinte, a realiza într-un mediu şi cu material românesc, o civilizaţie de nivel european. A realiza valori europene într-un context încă subdezvoltat, refractar, adesea ostil. Sau, pur şi simplu, indiferent la o astfel de „europenizare". Altfel
436
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
437
spus, modernizare profundă, radicală şi sistematică. Pe toate planurile, într-un regim de mare tenacitate şi continuitate. Nu este, repet, deloc simplu. în ce mă priveşte, exprim o aspiraţie profundă, asupra căreia revin mereu. A devenit aproape o obsesie, o cvasiidee fixă. Ne revendicăm, de altfel, de la „Europa luminată" încă din perioada „luminilor". Am şi scris câte ceva pe această temă şi nu chiar de ieri („«Luminile» româneşti şi descoperirea Europei", 1979, text reprodus în Pentru Europa pp. 157-190). Iar eu mă înscriu şi mă revendic, deschis şi energic, de la această tradiţie. Nu mai puţin „românească", nu mai puţin „istorică". Orice ar spune unii şi alţii...
Modificarea stării de spirit devine imperioasă, mai mult: strict imperativă. Ea constă, în esenţă, în eliberarea de orice complexe. Şi de inferioritate şi de superioritate. Nici „sperietură" de Occident, dar nici imitaţie goală, mecanică, superficială. A construi solid, durabil, organizat, competitiv şi productiv ar trebui să fie cuvântul permanent de ordine. Eu, care am lucrat totdeauna în acest stil, nu m-am simţit niciodată „la porţile Orientului". N-am luat nimic â la legere. Cea mai umilitoare observaţie a unui străin -o franţuzoaică în speţă, de altfel deloc ostilă - a fost: „România parcă nu are istorie". Ştiu ce voia să spună: ea nu întâlnea cetăţi, palate, catedrale vechi, cum era obişnuită în Occident. Aş dori deci să construim, în limitele şi la nivelul epocii noastre, o astfel de istorie. Memorabilă şi monumentală.
Ce putem arăta? Cartiere banale de blocuri de serie şi fabrici cenuşii, fără nici o personalitate? Şi cine, în Occident, te invită să admiri un echivalent sau altul al „Casei poporului"? Dar pentru a depăşi acest obstacol este nevoie de un mare elan constructiv. Şi mai ales, cât mai personalizat şi original posibil. Fără nici o blazare, fără nici un scepticism. Sincronismul, imitaţia, influenţele externe, ştiu bine, sunt o mare şi inevitabilă realitate. Dar nimic nu ne împiedică, teoretic cel puţin, să oferim şi propria noastră interpretare. Versiunea noastră a unor forme de circulaţie internaţională. Este necesară şi o minimă tresărire de demnitate. Eterni „elevi" şi suiveurs, imitatori minori, de mâna a doua, a treia? Refuz categoric, în conştiinţa mea, această ipoteză lamentabilă, necreatoare, sterilă.
în acelaşi stil direct, expeditiv, „nediplomatic", notez şi câteva idei despre orientarea externă a României. O altă Românie, necomunistă, eliberată de totalitarism nu poate face, în principiu, o altă politică externă, decât proocci-dentală, pro-NATO. Cu o formulă simbolică, de „integrare europeană". Numai că există o enormă diferenţă între orientările minorităţii intelectuale occidentalizate, ale opiniei publice şi realităţile politice obiective. înţeleg prin această noţiune ansamblul raporturilor de forţă Est-Vest, politica declarată sau tacită a sferelor de influenţă, starea reală a economiei româneşti şi a dependenţelor sale ireversibile, afinităţile şi orientarea partidelor şi forţelor politice şi ale unor organisme de stat cu adevărat influente şi determinante. Aceste realităţi sunt infinit mai puternice în actualitatea istorică imediată, decât orice declaraţii ideologice sau sentimentale proocci-dentale. în ce mă priveşte, am publicat, după 1989, nu una, ci patru cărţi de tip... „pro Europa". Ele n-au influenţat, bineînţeles, cu nimic situaţia reală şi n-au interesat pe nici un om politic. De altfel, în această situaţie s-au aflat
toate lucrările româneşti pe această temă din acea perioadă. Politica românească este strict empirică. Iar clasa politică nu are, de fapt, nici o cultură politică. Am mai amintit de un aşa-zis ministru de operetă, al „integrării europene", Alexandru Herlea, cunoscut destul de bine încă de la Paris. Acesta habar n-are ce s-a gândit şi scris în România, mult, puţin, în acest domeniu.
Alternativa esenţială a unei alte Românii, a noii Românii democratice este: Est-Vest? Integrare euro-atlantică sau zonă de eternă influenţă rusă? Politica oficială este, evident, pro-NATO. Dar ea nu are, în perspectivă, nici un fel de şanse obiective. Iar integrarea în Uniunea Europeană şi Consiliul Europei cu atât mai puţin. Putem salva oricâte aparenţe şi să semnăm oricâte convenţii europene. Ele rămân literă moartă, fie prin neratificare, fie, mai ales, prin eludare tacită (vezi... „Convenţia Europeană a drepturilor omului", a „minorităţilor", „dezvoltării regionale" etc. etc). Structurile profunde ale societăţii şi politicii româneşti nu asimilează încă acest tip de reglementări supranaţionale, care pune înaintea suveranităţii naţionale apărarea drepturilor omului. Ideea statului naţional, unitar, centralizat este încă mult prea puternică pentru a se putea vorbi de o reală „integrare" şi disciplină supranaţională.
Dar realitatea fundamentală este alta, oricât de greu mi-ar fi - ideologic şi sentimental vorbind - s-o accept. Raportul internaţional de forţe nu ne avantajează. Dimpotrivă. Sferele de influenţă - trebuie repetat mereu -sunt, mai ales, în această regiune, o mare, brutală şi invincibilă realitate. Iar noi rămânem, în cel mai bun caz, într-o „zonă gri". O zonă-tampon, între interesele americane reale - deloc implicate în România - şi interesele ruseşti şi mai reale şi cu adevărat prezente. Acestea din urmă reprezintă o tradiţie istorică şi o determinare geopolitică. Imposibil de ignorat şi evitat. Nici istoria nici geografia acestei zone nu pot fi modificate. Un destin istoric, dacă vreţi, nefericit (putem glosa la infinit pe această temă), dar care nu poate schimba cu un deget situaţia de fapt. Un duş rece de luciditate şi analiză rece obiectivă ne spală de toate iluziile noastre occidentale, irealizabile politic în condiţiile date.
Intervin, în cazul nostru, al României, şi o serie de factori specifici, pe care-i trăiesc şi eu de cel puţin şase decenii. Decepţiile occidentale sunt fără număr. Şi ele au început încă înainte de 1940, de Teheran şi Yalta, de „procentele" lui Churchill şi Stalin etc. Ele au continuat prin declaraţiile de o stupiditate absolută ale unor Nixon şi Carter, două exemple de perfectă nulitate politică, în favoarea lui Ceauşescu. A mistifica întregul Occident, pe o scară atât de largă, te umple şi azi de perplexitate. Ca şi duplicitatea „geniului carpatic", atât de viscelar-ancestral ţărănească, fără egal în Europa din acea perioadă. Occidentul, în două cuvinte, nu ne poate ajuta. Fiindcă efectiv nu poate. Şi nici nu este interesat, n-am ştiut să ne punem în valoare etc. în această perioadă, rolul anglo-francezilor - dintre cele două războaie - a fost luat de americani, care duc (este dreptul şi interesul lor) doar o politică globală şi de menajare, prin mari concesii, a susceptibilităţilor ruseşti.
Pur şi simplu, uneori, nici nu ştii ce să crezi, când compari subtilitatea, perfidia şi abilitatea politicii ruseşti, cu inocenţa, pragmatismul îngust şi
438
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
439
lipsa totală de intuiţie a partenerului de negocieri, specifică diplomaţiei americane. Les Americains, Ies eternels bernes de Vhistoire (în franceză, constatarea mea sună parcă mai bine). Nu spun că nu există în SUA şi spirite lucide şi mari specialişti în problema sovieto-rusă. Dar nu ei conduc politica americană. Mă uit la privirile „diplomaţilor" americani, a căror mediocritate, incompetenţă şi lipsă de experienţă sar în ochi. Priviri naive, la orizont, vagi, apoase, convenţionale, total lipsite de luciditate, evident neinteresate de „restul lumii". Şi, în definitiv, care este reflexul instinctiv al unor Kissinger, Albright et comp., foşti „europeni", refugiaţi în SUA din cauza hitlerismului? Doar de a-şi pune pielea la adăpost şi'de a fugi de orice risc. în timp ce, de partea opusă, statul sovietic, rus - sau cum vrem să-i spunem - şi-a păstrat intact aparatul serviciilor secrete, toţi agenţii de toate tipurile, ducând o politică de o remarcabilă continuitate. Cei se opune? O permanentă improvizaţie de tip îngust pragmatic, wait and see, fără perspectivă şi previziune. Mereu devansată, mereu luată prin surprindere, mereu pusă în faţa faptului împlinit. Ocuparea aeroportului din Kosovo de către ruşi, înaintea apariţiei trupelor KFOR - din acele zile de iunie 1999 - este, orice s-ar spune, o capodoperă de abilitate şi cinism politico-diplomatic. Naivitatea americană, încă o dată, ridiculizată...
Nu este însă totul. Nici pe departe. Obstacolul cel mai redutabil în calea integrării euroatlantice a României este, de fapt, altul: poporul român nu este „european", în sensul aderenţei şi, mai ales, al asimilării şi trăirii cotidiene a valorilor „occidentale". Făceam o astfel de constatare încă din 1987, în Evadări în lumea liberă (p. 173). între idealul european şi posibilităţile sale de realizare, contradicţia este permanentă şi, deocamdată cel puţin, de nerezolvat. Până la instituţii supranaţionale şi reglementări internaţionale, până la legislaţie şi alte forme, mai mult sau mai puţin goale, este vorba, în primul rând, de o problemă de mentalitate şi psihologie colectivă. Reflexul etnicist, naţionalist, defensiv este încă foarte puternic. în plus, valorile civilizaţiei europene (precizie, rigoare, eficacitate, exactitate, legalitate (trebuie reamintit mereu) etc. etc. sunt departe de a fi asimilate. Haosul, brambureală, lucrul prost făcut şi de mântuială numai „europene" nu sunt. Şi tocmai aceste aspecte sunt, orice s-ar spune, specifice şi dominante în România actuală.
în plus, isteria antiamericană, anti-NATO, cu prilejul bombardamentelor din Serbia, atât de evidentă în presă şi, în general, în opinia publică, dovedeşte că naţional-ceauşismul, „antiimperialist" prin definiţie, este încă puternic. O ediţie specială la TV (16 aprilie 1999) mi-a lăsat un gust amar. Jurnaliştii ce vorbeau, încruntaţi şi agresivi, erau vocea României profunde. Iar bietul Emil Hurezeanu, intimidat şi politicos, abia putea deschide, uneori, gura. Am zeci de exemple de şovinism şi agresivitate naţionalistă. Am făcut mereu teoria „Celor două Românii" (de exemplu, în Politică şi cultură, pp. 187-196). Sunt mai convins ca niciodată că am dreptate. O Românie intelectuală, elitistă, prooccidentală, o minoritate fără audienţă şi o masivă Românie etnicistă, de „origine sănătoasă", încă foarte departe de civilizaţie (comunicaţii, servicii, legalitate, ordine), democraţie (pluralism,
drepturile omului) şi abundenţa produselor de consum, aspecte care definesc- popular vorbind, dar exact spus - „Europa", începând cu Dinicu Golescu. O Românie subdezvoltată nu poate fi o ţară europeană. O scenă de neuitat într-o cabană de munte, din zona Bicazului, cu prilejul primei vizite a lui Matei în ţară. Din greşeală a plătit o consumaţie şi cu o... piesă americană de 10 cenţi. S-au strâns imediat zece capete să vadă această minune. Miraj, mit american şi sărăcie lucie, care ne defineşte în întregime. Dolarul constituie mereu pentru români un cuvânt magic.
Este posibilă, în concluzie, o altfel de orientare externă şi deci o altă politică externă? Rămân, în esenţă, foarte sceptic. Vom vegeta mereu, sau în orice caz, o lungă perioadă, la periferia Europei civilizate, ca o provincie subdezvoltată, mizeră economic, sub influenţa inevitabilă a imperialismului rus. O realitate: cât timp întreg aparatul de stat a fost format sub comunism, în special aparatul de justiţie şi serviciile secrete, aproape că nici nu mai este nevoie de agenţi KGB. Ei, desigur, există. Şi încă din plin. Dar, de fapt, noi suntem primii noştri KGB-işti. Şi cei mai influenţi dintre toţi.
Ar mai fi de îndeplinit şi o altă ultimă condiţie a emancipării şi „europenizării" noastre. Poate cea mai dificilă dintre toate. A nu mai da vina, la infinit, numai pe alţii. A conta doar - sau în primul rând - pe forţele proprii. A cultiva solidul principiu seif help. A dori şi a voi să construieşti efectiv o ţară. Pentru a fi luat cu adevărat în serios, a inspira încredere şi a avea un minim prestigiu, care, acum, lipseşte total. Şi, nu în ultimul rând, suficient de „tare", pentru a rezista sau măcar a negocia - în condiţii onorabile - formidabilei presiuni ruseşti, directe sau indirecte. Mă obsedează şi adesea chiar mă umileşte imaginea, larg răspândită, a unei ţări inconsistente, neserioase, exportatoare doar de borfaşi, băşcălioasă şi vulgară. Pe scurt, dispreţuită. Cu cerşetori, cu copii ai străzii, cu plaje murdare, cu servicii proaste, cu un „turism" mizerabil. Nu mă va convinge niciodată, nimeni, şi sub nici un motiv din lume, că „spiritualitatea", în actualul stadiu istoric de evoluţie a României, este mai importantă decât ridicarea standardului de civilizaţie şi de dezvoltare economică.
O concepţie radical deosebită am - în sfârşit - şi despre o nouă cultură română. O componentă esenţială şi structurală a unei noi Românii pe care, în mod indiscutabil, o „merităm" din plin. Că ea diferă profund de ideile care circulă în mod curent în acest domeniu nu mai am iarăşi nici o îndoială. Dar, din punctul meu de vedere, este vorba de o situaţie lipsită de importanţă. Iar dacă mă exprim, mai ales la acest capitol, în mod rezumativ, sumar şi expeditiv, cauza este una singură: asupra acestui subiect m-am exprimat anterior, în repetate rânduri. în diferite cărţi şi articole. Reţin deci doar câteva idei de bază pe care le consider fundamentale.
Cred mai întâi, în superioritatea culturii „citadine" asupra celei „populare". A culturii urbanizate, bine personalizate, individualizate şi nu „folclorice", arhetipale, anonime. Pusă apoi pe baze solide, de mare competenţă şi erudiţie. O cultură construită şi organizată, nu improvizată. Toată viaţa mea am dorit să „construiesc" ceva şi cred că - în cultura română - câteva „premiere absolute" se leagă şi de numele meu: unele cărţi despre Macedonski. Eliade,
440 Adrian Marino
primul dicţionar de idei literare, prima biografie (respectiv istorie) a ideii de literatură etc. Nu este foarte mult, dar nici chiar foarte puţin şi neglijabil. O cultură de sinteze personale, nu de simple snobisme la modă, mimetisme şi sincronisme de import. Ştiu că „formele fără fond" sunt o realitate inevitabilă. Dar datoria noastră este de a le da cât mai repede posibil un „fond" real, corespunzător. Cheia soluţiei? Continuitate, reflexie personală, seriozitate şi spirit critic. Fără acest filtru obligatoriu, orice cultură intră în derivă şi rămâne într-un minorat etern. Subdezvoltată şi fără nici un prestigiu.
Foarte importantă este şi depăşirea dominaţiei culturii oficiale (sub toate aspectele: academie, universitate, uniuni de creaţie, programe didactice etc.) asupra culturii alternative, independente, libere. Cultura este o întreprindere şi o activitate liberă sau nu există. Dirijismul, propaganda, ierarhiile consacrate o anulează în germene. La fel, dogmatismul, repetiţia litanică a unor clişee („cum a spus Noica" etc), citarea evlavioasă, în transă admirativă, a unor „măiestrii spirituali" (Nae Ionescu, N. Steinhardt). Ravagiile acestor „directori de conştiinţă", într-o cultură crudă, nedezvoltată, nefundamentată pe baze raţionale (inclusiv raţionaliste) sunt incalculabile. Cred că T. Maiorescu a văzut cel mai bine: avem, în primul rând nevoie de un manual de logică. L-aş „completa" cu un manual de înţelepciune criticistă, sceptică şi, bineînţeles, stoică. Dar toate acestea, ştiu foarte bine, au neapărată nevoie de o altă dezvoltare şi argumentare. Nu în acest context, totuşi.
într-o lume în plină globalizare şi mondializare (cuvinte devenite la modă, dar care exprimă o realitate evidentă), problema integrării europene şi „universale" a culturii şi literaturii române se pune cu acuitate şi stri-genţă. Am scris în acest sens în repetate rânduri. în special din perspectivă „comparatistă". Dar nu numai. Este vorba, în acelaşi timp, de o politică de relaţii externe culturale (deocamdată foarte slabă, ca să nu spun inexistentă), dată pe mâna unor cunoscuţi carierişti, gen Dan Hăulică, „ambasador" - o, vai! - al culturii române la UNESCO, de fapt şi ea un mare moft şi de o reorganizare internă. Integrare nu înseamnă, în mod categoric, nici epigo-nism, nici renunţare la personalitate şi iniţiative proprii, nici eternul complex de inferioritate. Conştiinţa unei egalităţi valorice virtuale şi a unei competiţii adevărate este obligatorie. Pe scurt: creaţii originale, cât mai solide şi mai bine puse „în valoare". Vreau să spun cât mai bine difuzate, traduse, integrate circuitelor internaţionale de referinţă. Evident, operaţie deloc simplă. Ceea ce presupune nu numai un aparat adecvat de „publicitate", în sensul bun al cuvântului, dar, mai ales, o schimbare de mentalitate. Am schiţat-o, în felul meu, cel puţin în două cărţi (Pentru Europa, 1995 şi Revenirea în Europa, 1996 şi în unele studii şi comunicări „internaţionale"), în caz contrar, acţiunea rămâne o aventură strict personală, fără nici o consecinţă pentru prestigiul internaţional al ţării, din nefericire, încă inexistent. Aş vrea să reduc totul la o simplă formulă, cât mai sintetică şi mai exactă posibil. Şi aş porni, fără falsă modestie, doar de la micul meu exemplu personal. „Mic" din punctul de vedere la influenţei şi recunoaşterii simbolice. Mai puţin „mic", totuşi, ca semnificaţie obiectivă. Nu este chiar o... „exagerare".
Viaţa unui om singur 441
Cred, deci, tot mai mult, în dubla identitate a scriitorului şi, în general, a omului de cultură român: „român" şi „european". în acelaşi timp. Indisolubil, organic, cu conştiinţa egalităţii de drepturi, de şanse şi de competiţie şi selecţie liberă. Creaţii originale, în limba română, produse în perspectiva unei tradiţii, care a asimilat atât valori indigene, specifice, cât şi universale, fără superstiţia ierarhiilor, modelor şi canoanelor internaţionale. Un pariu extraordinar de greu de ţinut. Dar fără câştigarea sa - măcar prin câteva vârfuri şi iniţiative proprii - partida este iremediabil pierdută. Nu este deloc obligatoriu ca problemele literaturii şi culturii române să coincidă cu ale literaturii şi culturii franceze. Până de curând, reperul internaţional fundamental al culturii române. Avem dreptul egal - şi aş spune chiar şi datoria - de a gândi şi a scrie în mod liber, independent şi eliberat de orice imitaţii şi complexe. A ne asuma literatura şi cultura, pe toate planurile, pe cont propriu. A nos risques et perils. Nici mai mult, nici mai puţin.
Aş porni, pentru a încheia, chiar de la cazul meu personal. Dacă există, în treacăt fie spus, un autor prost definit, prost situat, prost înţeles, prost evaluat, atacat (uneori violent) şi contestat pentru ce nu trebuie şi elogiat, la fel, pentru pseudomotive, acela sunt... eu. Din cauza falsei şi dublei mele identităţi, care nu este încă limpede definită, înţeleasă şi asimilată în cultura română actuală. Mai ales după decenii întregi de represiune totalitară. Mai întâi, n-am izbutit încă să... conving pe nimeni că nu sunt nici „om de litere", nici „critic literar", ci critic de idei, cu aspiraţii de a deveni „ideolog" pur şi simplu. Circul deci în cultura română actuală cu un fals buletin de identitate.
Nici calitatea de mic critic român şi european în acelaşi timp nu-mi este câtuşi de puţin recunoscută. O tradiţie de acest gen lipseşte, de altfel la noi, cu desăvârşire, iar E. Lovinescu şi G. Călinescu n-au avut-o - regretabil sau nu - niciodată. Am pus unele jaloane, începând cu Cahiers roumains d'etudes litteraires. Care urmăreau o dublă „utopie" : de a dovedi că şi o cultură mică poate stabili legături culturale cu Occidentul, chiar şi în plin regim represiv, izolaţionist şi antioccidental. Am continuat cu o serie de volume publicate direct în străinătate sau traduse. Lucrări - îndrăznesc să spun - de nivel european (altfel nici n-ar fi fost editate pe baze strict comerciale, nici „sponzorizate", nici d comptes d'auteur), dar fără o reală percepţie în ţară. Eticheta de „comparatist" nu acoperă decât în mică parte adevărata mea identitate. Este încă o falsă recepţie. Cum am mai spus-o, „literatura comparată" era, pe atunci, singura posibilitate de a evada în lumea liberă şi nimic mai mult. Libertatea, construcţia şi ridicarea nivelului culturii române au fost şi sunt valorile şi preocupările mele fundamentale. Cu regretul de a fi rămas mai totdeauna singur, izolat într-o „himeră"... Claustrat într-un ideal (încă?) irealizabil. Devin confesiv şi „sentimental" fără voie: nefericirea mea a fost şi este mare... Iar o „consolare" încă nu se întrevede.
25
Izolarea definitivă
S-ar putea ca aceste pagini să fie şi ultimele dintr-o carte pe care le mai scriu. Nu doresc însă acest lucru. Mă mai „urmăresc" una sau două cărţi publicabile. In orice caz, această recapitulare finală este, probabil, textul cel mai „liber" din întreaga mea Viaţă, la propriu şi la figurat. Nu sunt preocupat nici de dimensiunile manuscrisului, nici de editare, nici de punerea postumă în valoare, ci doar de reconstituirea cât mai fidelă a adevărului „meu". Fără inhibiţii şi fără ipocrizie. Ceea ce, constat tot mai mult, nu este uşor.
In acelaşi timp, este şi textul cel mai dificil dintre toate. Căci a rememora, fie şi reduse în esenţă, cel puţin şase decenii de mizerii, suferinţe, aberaţii, persecuţii, denigrări implică o mare uzură nervoasă. Chiar dacă am omis, în mod voit, zeci de detalii foarte precise, rezultatul final este acelaşi: o mare tensiune sufletească, despre care sincer spus, nu ştiu ce să cred: ori sunt un „anormal", ori un spirit suficient de tare, care să supravieţuiască şi chiar să realizeze unele construcţii intelectuale în condiţii extrem de grele.
Am învăţat, în acelaşi timp, cum poate fi trăită, asumată şi, într-un anume sens, chiar valorificată, singurătatea. Şi, mai ales, care este preţul său - în treacăt fie spus - enorm. Căci totul se plăteşte în viaţă. „Nimic nu vine pe gratis" (Epictet, 12, 2). într-adevăr. Din care cauză - deşi nu am nimic grav să-mi reproşez - îmi repugnă pur şi simplu punerea impudică în valoare. Nu sunt nici „erou", nici „rezistent", nici măcar „fost deţinut politic" profesionist. Sunt doar un autor de o anume speţă, prost situat şi înţeles, care a înaintat constant într-o anume direcţie. Foarte singulară, în orice caz, în cultura română. Din care cauză, m-am simţit şi mă simt tot mai singur. Este cazul să fac unele precizări şi să dau, din nou, câteva explicaţii. Am mai atins - ştiu foarte bine - aceste teme. Dar acum cred că pot ajunge la o formulă şi la o definiţie finală acceptabilă şi cuprinzătoare.
Mai întâi, nu este vorba, în nici un caz, de „singurătatea" romantică a lui Rene, Oberman şi ceilalţi eroi literari, amestec de poză, mal du siecle şi exhibiţionism literar. N-am nici o legătură, dar absolut nici una, cu această categorie literară perimată şi nu o dată cabotină, tip „subiect de teză de doctorat". Pentru mine, singurătatea a fost, în primul rând, o formă de
Viata unui om singur
443
supravieţuire morală. O formă de baricadare şi defensivă interioară, în împrejurări adesea extrem de dure. Din care cauză, mă declar solidar cu toate spiritele „singuratice" ale culturii române. De altfel, extrem, extrem de puţine. Care, toate, s-au salvat - precizare esenţială, la ani lumină de poza romantică teatrală pe malul mării - într-o epocă de persecuţii şi constrângeri totalitare. Dau deci integral dreptate lui M. Sebastian, care nota în Jurnalul său (7 aprilie 1935): „Din momentul în care renunţi să fii singur, totul este pierdut".
Aş mai putea cita câte ceva şi din Andrei Pleşu, personaj social şi sociabil prin definiţie, care numai „experienţa singurătăţii" n-o practică şi nici nu respiră „aerul tare al singurătăţii". Dar reţin - sunt un iremediabil maniac colecţionar de fişe - şi astfel de formule pentru intelectualitatea lor. îmi vine fără voie, în memorie, şi o altă „fişă", antică, de această dată. O scenă din teatrul din Atena, unde o delegaţie spartană a oferit locul unui bătrân. Aplauze. De unde şi comentariul său sarcastic: „Văd că atenienii cunosc binele, dar numai lacedomonienii îl practică". Andrei Pleşu... cunoaşte binele, dar...
Precizarea capitală este însă alta: aş vrea să fac foarte bine înţeleasă doar natura exactă a singurătăţii mele şi totalitatea urmărilor sale. Pe toate planurile, culturale şi sociale. O clarificare concisă şi definitivă. O singurătate intelectuală şi morală profundă, uneori dureroasă. Dar pe care n-o dramatizez în nici un fel, deoarece îi cunosc bine cauzele. Şi explicaţiile sale inevitabile. Viaţa mea adevărată s-a desfăşurat în tăcere, în mine însumi, fără nimic spectaculos, epic şi pitoresc în exterior. Neadaptare evidentă, lipsă tot mai accentuată de afinităţi cu mediul dominant. Un decalaj de preocupări, program personal şi limbaj, cam acestea ar fi -deocamdată, foarte sumar spus, cu titlul de simplă introducere - cauzele retragerii mele totale şi definitive din actualitatea publică imediată. Sunt, de fapt, obsesiile vieţii mele.
Deşi o anumită influenţă a uzurii vârstei nu poate fi deloc exclusă, schimbarea tot mai vizibilă şi radicală a stilului meu de viaţă are alte cauze. Ea a luat, după 1989 - şi mai ales în ultimii ani - un alt curs, tot mai precis: o tendinţă din ce în ce mai accentuată de izolare, imper-meabilizare sufletească, baricadare interioară defensivă. Voiam tot mai mult „să ies" din lume. Să dispun fără restricţii de întreg timpul meu liber. Să citesc şi să scriu doar pentru mine şi numai ce-mi „place". O asceză, într-un fel, disciplinată şi productivă, devenit tot mai nesociabil şi greu abordabil. Bineînţeles, n-am reuşit decât în parte. Dar, în orice caz, aceasta a fost, în mod constant, tendinţa de bază. Ea mă domina şi-mi orienta toate gândurile şi acţiunile.
Trebuie să-mi explic, în primul rând mie însumi, de ce acţiunea şi integrarea socială mă atrăgeau tot mai puţin, după o scurtă perioadă -total ratată - de activism politic după 1989. Să repet şi, mai ales să-mi repet, că nu-mi recunoşteam nici un fel de vocaţie politică? Şi, poate şi mai mult, că modul în care viaţa politică era concepută şi practicată la noi mă dezgusta profund? Ar fi, în acelaşi timp, şi exact şi totuşi mult prea puţin spus. Adevărul poate fi tradus cel mai bine prin câteva maxime (cred că pe
444
Adrian Marino
unele le-am mai amintit) pe care le-am pus sub „sticla" biroului meu. Una ar fi un citat din Platon: „A nu lăsa privirea să rătăcească vizând multiple ţeluri" (Legile, XII, 962 d.). De aceeaşi opinie este şi Emerson: „Eroul este cel ce este permanent concentrat asupra unui singur ţel (immovably centredT. Sau, şi mai precis: „Cea mai mare înţelepciune (prudence) în viaţă este concentrarea; cel mai mare rău (one evil) este împrăştierea (dissipation)".
M-am regăsit spontan într-o astfel de etică practică. Mi-am dat seama imediat că nu puteam lupta simultan pe două sau mai multe fronturi. Să fac şi publicistică şi să scriu şi cărţi. Şi că între acţiunea practică, publică şi necesitatea absolută de a recupera din timpul pierdut şi a duce la bun sfârşit măcar unele dintre proiecte - pe atunci teoretico-literare - instinctul de conservare şi supravieţuire intelectuală îmi spunea că trebuie să aleg, cu orice risc, „cărţile". Cel puţin, cu această metodă drastică, am realizat prima enciclopedie literară personală (sub toate aspectele) din cultura română (Hermeneutica şi Biografia ideii de literatură, în total 7 volume) şi alte câteva lucrări. Fără emfază exterioară, dar duse la bun sfârşit cu o decizie de oţel.
Anomalie? Disperare? Simplă înţelepciune? Greu de spus. Ceea ce ştiu sigur este că oamenii ca mine trebuie să trăiască „singuri" pentru ideile, exprimarea şi apărarea lor, într-o formă sau alta. Să evite în consecinţă mediile politice, redacţiile şi viaţa literară. A început un lung, dificil şi oscilant pariu cu mine însumi, cu mediul social şi cultural în care mă regăseam tot mai puţin. Pe care însă nu sunt deloc sigur că l-am câştigat cu adevărat. Dar că am încercat - din toată fiinţa mea - aş vrea să fiu crezut pe cuvânt. A fost greu, foarte greu. Cred însă că m-a ajutat să obţin aceste rezultate şi o anume vitalitate. Nici nu mai ştiu cine a spus acest mare adevăr: Quand on est jeune est pour toujours. Sunt convins, din proprie experienţă, că are dreptate.
A-mi apăra acest stil „nou" de viaţă n-a fost, repet, o întreprindere nici pe departe uşoară. A trebuit, efectiv, să învăţ din mers tehnica izolării. Şi deci a derobării, refuzului şi - cu tot regretul fie spus - a minciunii. Pentru a mă apăra, a nu mă lăsa împrăştiat, dispersat, risipit în tot felul de „comenzi" şi solicitări, somat adesea de pe o zi pe alta. Am trecut efectiv, prin momente grele. Pur şi simplu obsedat de tot felul de „invitaţii" imprevizibile, inoportune şi teribil de obositoare. Căci nimic nu mă obosea mai mult ca munca în zig-zag, a sări de la un subiect la altul. Am atenţia concentrată şi nu distributivă. Este greu de descris teroarea morală (cuvântul nu este prea tare) de a te vedea solicitat în acelaşi timp în cele mai neprevăzute direcţii: emisiuni, lansări de cărţi, simpozioane. Ne mai vorbind de tot felul de colaborări, fără nici o legătură una cu alta.
Partea cea mai tristă a lucrurilor este - constatam încă o dată - şi lipsa actuală, teribilă, de „cadre culturale" medii utilizabile. Iar puţinele personaje culturale, să le spunem „credibile", încă în activitate, erau tot mai puţine. Departe de a-mi da vreo importanţă deosebită, deduceam din această avalanşă de solicitări, că numărul colaboratorilor virtuali acceptabili şi de un anume nivel se micşorase considerabil. Iar eu, prin selecţie naturală, o
Viaţa unui om singur 445
supravieţuire a generaţiei anterioare, rămăsesem - din nefericire - printre puţinii „disponibili". Fără a exagera câtuşi de puţin, treceam prin adevărate zile şi săptămâni negre. Mai ales în perioada când trebuia să refac repede şi The Biography... (primul volum), să răspund şi la diferite interviuri, să nu pot să refuz o serie întreagă de colaborări. Mi-am notat că într-o singură zi (7 decembrie 1994) am primit nu mai puţin de trei telefoane din cele mai neprevăzute direcţii. In vara lui 1998, făceam şi corecturi şi interviuri şi executam şi diferite alte „comenzi", care pur şi simplu mă epuizau.
Tot ce am făcut singur, din proprie iniţiativă, a „ieşit" cred (sunt uneori chiar convins) bine sau destul de bine. Tot ce am făcut prin împrăştierea „comenzilor sociale" a fost prost, mediocru, improvizat. A-mi întrerupe propriul plan de studiu mă aducea, adesea, la enervare, la o adevărată criză intelectuală. Toată viaţa mea am acceptat cu mare dificultate ca alţii să-mi facă programul de activitate. Am fost şi sunt total incapabil de muncă de birou, catedră, „normă" planificată, încadrare într-un serviciu strict. în ultima perioadă mai ales, acest stil de activitate mă aducea la limita răbdării. Şi numai eu ştiu de câte ori am inventat tot felul de scuze, de pretexte, pentru a refuza pe unul şi pe altul. Cred că în viaţa mea n-am minţit mai mult ca în ultimii ani. Pur şi simplu doar pentru a-mi apăra libertatea de mişcare. Practicam un cinism inocent involutar, în disperare de cauză. Am oroare de „şefi", „directori", „maeştrii" cu program. Şi refuzam energic să mă încadrez disciplinei lor. Oricât de binevoitoare şi amabilă ar fi fost, într-un caz sau altul.
Sunt, vreau să rămân în orice caz, un om liber, fără nici un fel de obligaţii. Dar mereu îmi puneam şi întrebarea dacă am sau nu dreptate. Şi atunci, din nou, „autorităţile" mele mă salvau, mă justificau. Goethe, de pildă, după care der Meister nu se defineşte decât prin capacitatea de Beschrănkung (limitare). Nu este vorba, în nici un caz, de erudiţie şi manie a citatelor din care am mai dat câteva în acelaşi sens. Cât de mult iubesc pe Seneca şi al său sfat: „Voieşte mereu acelaşi lucru, respinge mereu acelaşi lucru" (Ad Lucilius, XX; adaptez puţin citatul, dar n-are nici o importanţă) nici nu se poate spune. în ajutor îmi vine şi Guicciardini: „Cine vrea să muncească să nu se lase abătut de la treburile lui" (Ricordi, 99). Nici vorbă de pedanterie, spirit livresc şi manie erudită, repet, în astfel de referinţe. Sunt doar confirmarea normelor mele de viaţă şi nimic mai mult. Şi constatam, cu deosebită satisfacţie, că spirite ilustre erau de aceeaşi părere cu mine. Sau... eu cu ele. Ceea ce îmi dădea din nou curaj şi mă echilibrau sufleteşte.
Oricum, cedam tot mai puţin, cu toate riscurile, nu puţine, de care voi aminti mai departe. Convins, în acelaşi timp, că situaţia actuală, în plină degradare - pe care eu nu o puteam redresa - nu mai merită nici cel mai mic sacrificiu din partea mea. Am făcut, în felul meu, destule „sacrificii". „Egoism" sau nu, „individualism" sau nu, „scleroză" sau nu, „manie" sau nu, acesta devenisem, începând mai ales de prin 1992-1993. Şi credeam că procedam bine sau tot mai bine. Orice ar fi spus şi ar fi scris - şi de atâtea ori - unii şi alţii despre mine.
446
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
447
Fără a-mi acorda nici o importanţă deosebită, suportam tot mai greu dificultatea de a fi devenit, cel puţin în unele cercuri, un fel de „personaj cultural" public. Dar refuzam acest statut, pe care-1 detestam şi care, în ultimul timp, îmi devenise pur şi simplu insuportabil. Simţeam că se abuzează - admit, adesea inocent, de bună-credinţă - de mine. Dar, mă repet, mă simţeam sufocat de invitaţii şi solicitări publicistice. De exemplu: TV (inclusiv maghiară), ASPRO, Institutul Francez, Liga Pro Europa, România liberă (V. Lazăr), Curentul (G. Arun), Dan Pavel, tot felul de vizite şi invitaţii (refuzate), colocvii etc. Şi asta, într-o perioadă când trebuia să termin cu orice preţ, Biografia. Abia rezistam acestui asalt greu de suportat. O „terorizam" pe L. rugându-o să mă scuze la telefon. Insă nu prea... putea, incapabilă să mintă. Nu mă mai interesau astfel de manifestări, de care nici nu mai ştiam cum să scap. De la o vreme, parcă, presiunea a mai slăbit. Dar refuzurile penibile rămâneau o mare realitate. Admit, solicitări, adesea bine intenţionate. Uneori chiar amicale, însă total inoportune, devenite o adevărată fobie. Tot ce-mi doream era să dispun de întreg timpul meu. Ştiam că devin tot mai puţin „simpatic". Dar libertatea mi se părea mult mai importantă şi mai constructivă. Cu atât mai mult cu cât îmi dădeam seama că orice telefon îmi „cerea ceva". Nu-mi „oferea" nimic în schimb. Şi credeam -sunt convins - că am dreptul la viaţa mea intelectuală independentă. „Sunt plecat", „lipsesc din Cluj", „sunt bolnav", „nu sunt acasă" etc. etc. Nici nu mai ştiu câte pretexte fanteziste foloseam ca să-mi apăr libertatea de mişcări. Dar a fost greu. Şi nu în toate împrejurările chiar onorabil. Cel puţin în faţa conştiinţei mele.
Aveam în acelaşi timp, un argument, pentru mine cel puţin, inatacabil. Dreptul de a fi liber şi independent. De a-mi apăra preocupările, de a ieşi, voit şi defensiv, din „actualitate". Cred că a fost cea mai mare realizare din ultima perioadă a vieţii mele. A fost, într-un fel, şi cea mai fecundă. Sunt „un antifuncţionar", „un antibirocrat" înnăscut. Ireductibil, organic, neînca-drabil şi neplanificabil. Dacă revin mereu asupra acestei idei este fiindcă pentru mine a devenit mai mult decât obsesie : o problemă vitală, esenţială, de supravieţuire. De viaţă şi moarte. Fără nici o exagerare. Eliberat, cât mai mult posibil, de constrângeri, comenzi, invitaţii. A citi şi scrie într-o disponibilitate totală a devenit marele ideal. Mă întreb ce fericire intelectuală mai mare poate fi ? îmi place - şi am mai spus-o - acest titlu din Panzini : II padrone sono me. Cred că a fost (m-am apropiat în orice caz) de cea mai mare „victorie" a vieţii mele. Eliberat de orice obsesii: teme fixe, contracte, plecări, apariţii. Inclusiv a poliţiei secrete (realitate ce a rămas permanentă, pe care o sfidam în conştiinţă, dar nu numai). O viaţă „obscură", modestă, fără ambiţii publice, dar liberă. Aerul tare al singurătăţii se confunda, în cazul meu, cu aerul tare al libertăţii. Şi pe aceasta voiam s-o trăiesc din plin şi dacă se poate până la moarte. De ce alţii au avut dreptul „să mă bage" la Jilava şi la Aiud şi eu n-aş avea acelaşi drept de a refuza orice constrângere atunci când mi-am recăpătat, fie şi în parte, libertatea?
A fost relativ uşor să-mi impun acest stil de viaţă, foarte puţin obişnuit printre oamenii de cultură români (şi nu numai ai acestei epoci), datorită
statutului meu de liber profesionist integral. Etapele acestei poziţii sociale şi economice insolite le-am evocat anterior. Subliniez acum doar faptul că mi-am cucerit şi apărat, cu greu, libertatea de iniţiativă şi de mişcări. Că n-am putut fi strâns cu uşa. Că n-am avut niciodată nici un fel de obligaţii. N-am fost un cerşetor al „Fondului literar" şi n-am depins, în viaţa mea, de nici o ierarhie birocratică şi de favorurile nomenclaturii culturale. O bună semnalare a acestui fenomen negativ într-o tabletă de Gheorghe Grigurcu (România liberă, 10 august 1999). Dincolo de micul meu exemplu personal, problema are însă şi o semnificaţie mult mai generală. Aş spune că este chiar vitală pentru noua structură culturală, socială, economică şi morală a României postcomuniste. în care continui să cred, cu toate decepţiile de după 1989.
Profesionalismul liber atrage independenţa economică şi, în consecinţă, libertatea. Pe toate planurile. Ce-şi poate dori mai mult un adevărat om de cultură, care nu are o mentalitate de funcţionar şi parazit de stat ? De etern birocrat şi sinecurist? Liberul profesionist este expresia păturii mijlocii, de bun nivel economic, dar fără excese şi extravaganţe. Este şi exponentul de bază al culturii alternative, opusă culturii oficiale, în care cred cu toată tăria. Am şi scris de altfel despre Cultura oficială, cultura alternativă (1995), în Politică şi cultură (pp. 256-299). în sfârşit, liberul profesionist economic poate invoca, în favoarea sa, şi o foarte bună condiţie morală. Este un om liber, care poate fi „fericit". Ca să fii fericit - observă pe bună dreptate şi Epictet (12) - nimic din ce depinde de alţii nu trebuie să te constrângă. Cam în felul acesta am reacţionat, în mod practic, la noile mele condiţii de existenţă, în noua societate. De care - îndrăznesc să afirm cu toată certitudinea - am depins cât mai puţin posibil. N-a fost uşor. Situaţia merită şi chiar trebuie privită mai îndeaproape.
A dori şi a trăi cât mai izolat cu putinţă în plin comunism, printr-o „retragere strategică", relativă fireşte, dar foarte bine precizată, a reprezentat o întreprindere la limita himerei, absurdului şi chiar a imposibilului. Un radicalism social sui-generis, care m-a singularizat, m-a izolat aproape total. Că eram, în plus - şi din acest motiv - un personaj pe lângă antipatic şi unul profund dubios, nici nu mai trebuie insistat. Trăiam tot mai singur, într-o cultură despre care ştiam şi simţeam bine că nu era nici pe departe „a mea". Dar n-aveam ce face. Trebuia, într-un fel, să supravieţuiesc şi, pe cât, posibil, să public, să mă manifest cultural, într-un fel sau altul, jumulit cât mai puţin de pene. Cred că am trecut destul de bine acest dur şi neverosimil examen, pe care, în conştiinţa mea, l-am absolvit la „limită". Oricum ar fi, eram un fel de „mort" între „vii", cu relaţii sociale extrem de puţine şi strict utile. Un amestec de izolare, dezgust şi conformism inevitabil. De contagiune socială obligatorie pe unele laturi. Totul însă dublat de o baricadare interioară şi chiar „fizică". Scoteam adesea telefonul din priză. Şi, sunt crezut sau nu, aflam adesea doar de la BBC şi Europa Liberă ce se întâmplă în ţară şi chiar în Cluj. Un neadaptat permanent. „Un marginal" şi „un străin". Un om mereu singur ce nu şi-a găsit mediul niciodată.
Aveam mereu sentimentul de a fi şi rămas „un intrus" etern (în cultură, în critică; după 1989, o scurtă perioadă şi în politică), „un corp străin", neintegrat
448
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
449
şi neasimilabil. O stare de spirit ce mă stăpâneşte şi mă defineşte, de fapt, până azi. O marginalizare socială, în acelaşi timp, obligată şi voită. Pe un plan eram „un oarecare", neinteresant, neutilizabil, ignorat în mod firesc şi cu toată brutalitatea. Şi pe drept cuvânt. Ieşeam rar „în societate", unde făceam figură stângace, izolată, cu mari avantaje totuşi. Cât mai puţine obligaţii, cât mai mici constrângeri nedorite. Desigur, o stare de spirit obsesivă, care s-a precizat treptat, după 1963, cu tot mai mare claritate pe parcurs. Reacţionam, de fapt, instinctiv. Şi toate argumentele - şi ele nu erau chiar puţine - le găseam sau mi le procuram doar treptat. însă cu o forţă interioară de neînvins. Din care cauză, ştiu bine, eram mereu crispat, deloc simpatic, iritat, nesociabil. Cred că am fost greu de suportat de către toată „lumea". Dar nu mai intru în amănunte mult prea personale.
Alte câteva scurte precizări sunt, cred, necesare. M-a avantajat enorm lipsa oricăror ambiţii sociale. Mă simţeam atât de departe de societatea în care eram constrâns să trăiesc, încât orice formă de integrare mi se părea imposibilă. Şi la fel am rămas până azi. Total imun la virusul „carierei", „Universităţii", „Academiei", „Uniunii Scriitorilor" şi al altor forme de promoţie socială într-o societate comunizată. Liber profesionist şi de vocaţie - cum m-am mai definit - astfel de demnităţi nu-mi spuneau nimic. Dar absolut nimic, niciodată. Nu minţeam: această atitudine am păstrat-o până azi. Când de fapt puteam obţine unele poziţii. Dar, la început, după eliberare, dezorientat, nu întrezăream alte formule de supravieţuire. De la Universitate am fost îndepărtat în repetate rânduri. De Academie pur şi simplu nu ştiam însă cum să scap. Solicitat de două ori, prin Doinaş, în perioada Drăgănescu, ulterior prin PNŢCD şi apoi prin Breban, în faza Simion. Despre care, citesc recent, într-un dialog cu N. Balotă din Familia (4/1999), că protestase împotriva prezenţei foştilor deţinuţi politici în presa literară (Papu, Streinu, Negoiţescu, Marino şi cerea - în faţa organelor de Partid - radierea noastră din publicistică). Tempora mutantur. L. îşi aminteşte şi de o scenă, total penibilă, de la vechea Editură de Stat. în prezenţa sa şi a altor redactoare, pur şi simplu consternate de criza de nervi a aceluiaşi Eugen Simion. Intrigat la culme, scandalizat că Viaţa lui Alexandru Macedonski a apărut: „Cum, când? Nu este posibil!". Acum nu ştie cum „să mă coopteze". Au apărut şi în presă proteste împotriva acestei situaţii „academice", într-un fel, anormale (de exemplu, Cuvântul, 8/1994), dar care pe mine nu mă interesează.
Profit de ocazia de a explica pe scurt de ce resping categoric această pretinsă „Academie": 1. inspiraţia şi structura sa de tip pur stalinist-sovietic; 2. ierarhia actuală total inacceptabilă; un critic de mâna a doua-treia, „preşedinte"?; 3. calificarea profund inegală a membrilor secţiei umaniste, pe care o cunosc mai bine: câţiva oameni de valoare, pierduţi într-o masă de mari mediocri, politruci, compilatori, cronicari sportivi, autori de extrase, vagi istorici de mâna a treia de provincie etc. etc. Pur şi simplu n-am ce căuta în această impostură. Că detest acest mediu este prea puţin şi inexact spus. Lipsa de afinităţi şi de preocupări comune exprimă mult mai bine starea mea de spirit. In acelaşi timp, indiferentă şi radical ostilă acestei pseudoinstituţii, relicvă a vechiului regim.
Eram în acelaşi timp, foarte conştient şi de toate dificultăţile şi aspectele negative ale izolării şi claustrării mele „oficiale". Prestigiul social şi personal era nul. Ceea ce într-o societate unde totul este personalizat reprezintă o „sinucidere" curată. Lipsit de prestanţă socială, de relaţii, fără nici un sprijin social eficient, eram un dezarmat şi un infirm social extrem de vulnerabil. Pe toate laturile. Cum am şi fost şi am rămas până azi. Şi nu o dată. Poţi să fi scris şi 20 de cărţi, publicat în mai multe limbi străine, „oficialitatea" nu dădea doi bani pe tine. Şi din punctul său de vedere, avea într-un fel... raţiunile sale.
Ceva mai grave erau alte două aspecte: lipsa oricărei poziţii universitare, redacţionale, editoriale etc. m-a împiedicat să am un contact direct sau măcar indirect cu generaţia tânără. „Doctorate", „referate", „comisii de examene" reprezentau însă pentru mine cuvinte de groază. Că nu aveam vocaţie de „maestru", de guru, de „profesor" este absolut sigur. Dar o anume formă de dialog intelectual era totuşi necesară. Şi l-am încercat (în parte chiar l-am şi realizat) prin Cronica ideilor literare. Mai întâi în Cronica apoi, aproape un deceniu, în Tribuna. în felul acesta, am intrat în contact cu generaţia tânără de critici. Ceea ce mi-a dat o destul de bună orientare. Dar nu voiam „să iau locul" nimănui. Căci m-am convins repede: totul se reducea, la noi, la o problemă de concurenţă socială, personală. Iar dacă foştii deţinuţi sunt profund detestaţi, cauza nu este, nici pe departe, ideologică. Nu era vorba decât de o banală competiţie socială. Eram bănuiţi de tendinţe revanşarde, „vor să ne ia locul" etc. etc. Dar ce mă priveau pe mine toate aceste fleacuri? La ani lumină de întreaga mea mentalitate şi atitudine ideologică.
Treptat mi-am dat seama şi de un alt aspect. Mult mai grav din punctul meu de vedere. Pluteam, de fapt, în plină himeră şi utopie. Cum puteam influenţa, face cunoscute măcar unele dintre ideile mele, când, de fapt, nu deţineam nici o poziţie culturală şi socială influentă? Nici o catedră, nici o redacţie, nimic. Un handicap esenţial, fundamental donquijotesc, în care, o bună perioadă, m-am complăcut involuntar. în mod absurd şi ineficient. O situaţie imposibilă. Cine să se intereseze cu adevărat de hermeneutică, de critica ideilor literare şi alte asemenea „noutăţi", când nimeni, nici în universitate, nici în „critica de autoritate" nu avea astfel de preocupări? Iar o tradiţie de acest gen lipsea total în cultura română. Iar eu, un marginal şi fără influenţă, nutream iluzia că aş putea „s-o introduc" în România... O situaţie mai iraţională şi mai puţin studiată greu se putea imagina. Ceea ce m-a făcut ridicol şi... periculos în acelaşi timp. Pentru cine nu a trăit efectiv acea epocă este greu să înţeleagă acest complex moral. Nu sunt deloc simplu de explicat formele, cauzele şi efectele singularităţii şi singurătăţii mele tot mai accentuate. N-am dorit-o niciodată. Dar am acceptat-o ca pe o calamitate naturală şi nimic mai mult.
Aş vrea mai întâi să-mi definesc - în esenţă şi doar pentru mine -această stare de spirit dominantă şi deloc uşoară. Sunt în acelaşi timp intimidat de exigenţa şi încărcătura semantică, foarte pretenţioasă, a unor definiţii. Şi, totodată, mă văd obligat să constat şi să recunosc o serie de realităţi sufleteşti nu mai puţin bine motivate. Când mi-am dat seama,
450
Adrian Marino
târziu de tot, că aspiraţiile mele - pe toate planurile - sunt, de fapt, irealizabile, „m-am resemnat". Dar nu este chiar cuvântul exact. Trăiam tot mai mult în acord cu mine însumi, printr-un amestec de demistificare şi decepţie, de acceptare a unor realităţi evidente şi luciditate finală. încercam atunci un sentiment de mare izolare. Salvatoare şi „sinucigaşă" în acelaşi timp. Mi se părea uneori că duc sau urmăresc o viaţă himerică, absurdă, agitat de proiecte vaste, lipsite însă de sens şi de orice şansă de realizare, în condiţiile date. Apoi, îmi spunem că liniştea interioară este mult mai importantă decât orice agitaţie sterilă, fără nici un rezultat posibil. Şi atunci renunţam să mai sper sau să mai concep proiecte ratate încă din start. Că nu era neapărat numai vina mea ce importanţă mai avea în faţa conştiinţei mele?
Dar nu găseam cuvântul exact care să mă definească. Tristeţe abstractă, dezabuzată? Singurătate simbolică, reprezentativă pentru destinul meu intelectual, de oarecare nivel, într-o societate şi cultură subdezvoltată, cu multe reminiscenţe arhaice şi comunizante? Sau, pur şi simplu, doar fixaţie şi scleroză morală, imobilism şi consolare vag nietzscheiană, de tipul „omul singur este omul tare" ? Priveam atunci singurătatea mea nu ca pe o dramă, nici ca pe o damnare, ci doar ca pe un fenomen obiectiv, inevitabil, chiar dacă insolit şi mereu apăsător. Pe care trebuia să-1 suport cât mai demn şi prudent posibil. Căci mă loveam mereu de adversităţi tot mai puternice şi pe toate planurile. De unde (ultimă tresărire a instinctului de conservare?) măsuri cât mai radicale de apărare. Intr-o viaţă pe care o părăseam fără alte regrete decât de a nu fi realizat tot ce mi-am propus. „Iubeam" tot mai puţin lumea şi aşteptam tot mai puţine satisfacţii. Mă împăcasem cu această cădere de cortină peste un spectacol, pentru mine cel puţin, devenit tot mai lamentabil. Iar dacă n-am ajuns la depresiune şi disperare, într-adevăr tragică, o anume terapeutică s-a dovedit salvatoare. Scrierea şi reflexia compunerii acestei Vieţi, în primul rând, m-a apărat sufleteşte. M-a reechilibrat, într-un fel sau altul, şi m-a ajutat să depăşesc nu puţine momente acute şi agitaţii interioare grave. Un fel de katharsis involuntar de o evidentă eficienţă. O adevărată impermeabilizare morală defensivă.
Scriam un text, să-i spunem, „aliterar". Deşi ieşisem de mult din această sferă de preocupări ce-mi păreau tot mai desuete şi derizorii. Ultimul volum din Biografia ideii de literatură, care se ocupă de altfel cu această problemă (cu multe lacune) are, pentru mine cel puţin, mai ales acest sens spiritual: „ieşirea" definitivă - teoretică şi practică - din „literatură". Un fel de „testament" autobiografic şi teoretico-literar în acelaşi timp. Şi nu cunosc, în cultura noastră cel puţin, fără nici o urmă de infatuare, o experienţă de acelaşi tip. Trăită şi realizată simultan până la capăt. Pe ambele planuri. Este mult? Este puţin? Aproape că nici nu-mi mai pun astfel de întrebări, ce pot camufla inconştient-ipocrit şi o anume punere personală în valoare. In orice caz, în aşa-zisa „valoare pur literară" nu mai cred de ani de zile. O entitate metafizică indemonstrabilă şi un sistem de relaţii sociale nu mai puţin incontrolabile. Cine are timp de pierdut - sau, în cazurile fericite, o vocaţie reală pentru astfel de speculaţii şi cercetări - nu are decât să li se
Viaţa unui om singur 451
consacre cu toată pasiunea. Eu am părăsit acest joc şi pentru totdeauna. Indiferenţa totală pentru literatură şi problemele sale, pentru legăturile literare şi „viaţa literară" au devenit definitive şi ireversibile. Dacă uneori mai revin asupra unor probleme „literare", cauza este exclusiv ideologică.
Nu „trebuia" să mă fi născut într-o astfel de ţară, pe care trebuie totuşi s-o accept, fiindcă este „a mea". N-o pot schimba cu o alta. Dar care nu-mi place şi pe care o refuz, în esenţă, aşa cum ea se prezintă. Nu mă regăsesc în ea. Cel puţin în stadiul său actual de evoluţie şi manifestare. Am mereu sentimentul că „supravieţuiesc" într-o altă ţară. De unde, tot felul de ambiguităţi şi duplicităţi inevitabile, de forme improvizate de supravieţuire şi expediente, disimulări şi salvări de aparenţe, ce mă falsifică şi mă obligă la o continuă adaptare forţată. Când revoltată, când ironic-distantă, când izolată şi însingurată. Dar ce folos? între regrete, dezgust şi refugiu în interior, ce atitudine este preferabilă? Şi, mai ales, practic-utilă, pentru a putea supravieţui şi încheia unele proiecte ? Trec adesea prin momente de mare perplexitate şi ambiguitate. Şi dacă aş afirma că am găsit totdeauna soluţia cea mai bună aş minţi fără voie. Un intelectual nefericit, într-o ţară nefericită. Dar am acceptat această situaţie şi nu are sens să plâng la infinit pe ruinele Troiei. Cred totuşi că unele date şi precizări au şi o valoare de mic document istoric, de epocă. Este şi acesta un mod de consolare pentru un temperament de „colecţionar" şi „arhivar" ca mine. Un „arhivar", în primul rând, al propriei sale existenţe, pe care n-ar mai relua-o niciodată de la capăt. Primul care ar da foc acestei „arhive sentimentale" aş fi eu. Un fel de gest simbolic, asemănător într-un fel celui din II nome della rosa de U. Eco. Dezgust şi repulsie calmă, aceasta ar fi, în două cuvine, nota dominantă.
Din ultimele patru-cinci capitole anterioare s-au desprins, cred, cu claritate, toate motivele rebeliunii mele „antiromâneşti". Trei defecte „naţionale" mi se par intolerabile şi m-au adus adesea la exasperare. Mai întâi lenea, să-i spunem, cu un mare şi caritabil eufemism, contemplativitatea. în România - orice s-ar spune - nu se munceşte. Cel puţin în sensul occidental al cuvântului: constant, organizat, eficient, rentabil, în spiritul şi litera unui contract. Comunismul a generalizat şi oficializat această pasivitate congenitală. Un admirabil text-pamflet pe această temă de Mircea Mihăieş, în România Literară (28/1999): „Omul, anexa sculei" (adesea atât de nedrept cu Emil Constantinescu). Dar este tot ce am citit mai bun, mai lucid şi mai exact pe această temă capitală. De unde şi mentalitatea de eterni asistaţi, solicitanţi de credite şi ajutoare, de permanenţi pomanagii ai Europei. „Pune mâna şi fă, în primul rând, tu însuţi": drumuri, canale de scurgere, diguri, ca prima viitură imprevizibilă să nu te mai ia total prin surprindere. Catastrofe naturale se produc oriunde. Dar nicăieri ca la noi nu domneşte, într-un mod mai imbecil şi fără nici cel mai mic spirit de previziune, de precauţiune, nici cea mai elementară măsură de prevedere şi organizare defensivă.
Mă nemulţumeşte - poate şi mai mult - eternul spirit de improvizaţie şi cârpeală ce ne caracterizează. Ştiu că a devenit o adevărată obsesie. Dar când văd, zi de zi, în jurul meu şi în toate domeniile, haosul, brambureală,
452 Adrian Marino
fuşereala, nimic temeinic, nimic precis şi organizat, nici solid construit, trec prin momente efectiv grele. De adevărată disperare. Românii au geniul dezorganizării, instabilităţii, lipsei de coordonare şi cooperare. Nu le cer solidaritate, ceea ce ar fi prea mult. Ci doar să cadă de acord asupra unor obiective minime, duse sistematic până la capăt. Pe baze strict contractuale, punctuale, încă o himeră, desigur. Dar nu pot renunţa la ea. Fiindcă nu pot renunţa cu uşurinţă la seriozitate şi continuitate, la tenacitate şi minimă precizie. Aş vrea să scot această ţară din zona efemerului şi relativului, a lipsei totale de absolut şi radicalitate. Din lipsă cronică de sistematizare în toate domeniile, începând cu cele intelectuale. încă o imposibilitate, din nefericire incurabilă. Statul parcă nu există. Şi dacă „există", parcă nu funcţionează.
Detest în sfârşit şi încă din toată fiinţa mea, de citadin de cel puţin două secole, „eterna" Românie „pitorească", rurală, sătească, de chirpici şi lut, de stuf şi şindrilă, pe care apele o mătură în fiecare an. Puţin îmi pasă de „România folclorică" şi de „Muzeul satului", când privesc imensa mizerie, sălbăticia, primitivismul şi sărăcia din jur. Nu această „Românie" o merităm şi o aşteptăm. La sfârşitul secolului 20. O zonă de „lumea a treia" -eufemistic spus - în nici un caz europeană. Poate să se consoleze cine vrea cu „doine" şi „cântece de vitejie", cu „lălăielile" şi ţambalele de lăutari. Nu recunosc în Mioriţa un exemplar al faunei europene. Doresc o Românie modernă, citadină, civilizată şi prosperă. Nu de cocioabe de lut, ci de „beton armat". O metaforă pentru construcţii solide de orice tip.
Faţă de imensele catastrofe ale ţării - foarte sumar schiţate - „neplăcerile" mele, să le spun astfel, sunt cu totul neglijabile. Nu sunt atât de egocentric ca să mă consider buricul pământului. Dar pe de altă parte, ce atitudine raţională ar trebui să adopt, când este mai mult decât evident că nu se poate face „sită de mătase din coadă de câine"? Ştiu, regret de o mie de ori, ce se poate şi, mai ales, ce nu se poate, într-o ţară numită, întâmplător pentru mine, „România". Şi atunci sunt cuprins de gânduri negre. Mai are vreun sens „să investesc" ceva într-o astfel de „afacere" din capul locului falimentară? Să mai depun eforturi, sacrificii, speranţe? Să întreţin iluzii şi fantasme? Admit că a intervenit, în mod firesc, şi oboseala vârstei. Dar ceea ce domină este, fără îndoială, luciditatea superioară a calităţii inferioare a „materialului" românesc cu care trebuie „să lucrez". Aşa cum este el. Şi pur şi simplu nu mai ştiu atunci cum să procedez. Să nu rămân nici cu capul în nori, dar nici să accept noroiul de sub picioarele mele. Poate dacă n-aş fi un „ideolog" înnăscut, un personaj preocupat de proiecte de organizare teoretico-ideală, nici nu mi-aş pune astfel de probleme. Şi nu mi-aş mai complica, în mod inutil şi chiar penibil, existenţa. Dar îmi este cu neputinţă. Nu mă pot complace la infinit, în lamentabil şi decrepitudine, în subdezvoltare şi parodie, în forme goale şi dominarea imbatabilă a lui pseudo. De unde o stare ambiguă de activism şi indiferenţă, de indignare şi renunţare. Până la urmă, trebuie să trag şi unele concluzii. Dacă nu imediat practice, măcar de ordinul analizelor ideologice şi explicaţiilor politico-socoiale. în acest domeniu am ajuns, împotriva voinţei mele şi cu extremă neplăcere, la cele mai amare constatări.
Viaţa unui om singur 45b
Contest mai întâi, şi cât mai radical posibil, că la 22 decembrie 1989 a avut loc „o revoluţie". O schimbare de regim, în mod evident, s-a produs. Nu însă şi o „adevărată revoluţie". Pentru un motiv foarte simplu: nu s-a schimbat câtuşi de puţin aparatul de stat. Aceeaşi poliţie, aceeaşi justiţie, nu mai vorbesc de serviciile secrete. Ceea ce a blocat orice încercare serioasă de reformă. Dar nu numai atât: poporul român, care n-are memorie istorică, s-a dovedit uimitor de comunizat, mai bine spus „ceauşizat". Nostalgia faţă de vechiul regim, demonstrată şi de sondajele recente (63% din populaţie), excelent analizată de H.-R. Patapievici (22, 6-12 iulie 1999), reprezintă un adevărat scandal ideologic şi o imensă, imbecilă şi eternă realitate românească, „înainte" era „mai bine", fiindcă preţurile erau stabile, un salariu de mizerie era asigurat, nimeni nu muncea, toţi furau etc. etc. în timp ce Emil Constantinescu reprezintă tipul intelectualului provenit din păturile mijlocii, Ion Iliescu este „de-ai noştri". Expresie tipică a activistului tradiţional. Este evident că noua societate formată sub ceauşism se regăseşte într-un astfel de arhetip. Care vorbeşte pe limba sa („mă, animalule"!), înjură, ţine discursuri într-o perfectă limbă de lemn etc.
Dar nu numai atât. O clasă politică lamentabilă nu poate inspira nici o încredere. Trec peste fosta putere. Dar ce se poate crede despre parlamentarii actualului regim, care chiulesc chiar şi de la votarea unor legi organice, unde majoritatea de două treimi este obligatorie. în astfel de situaţii, în Camera Comunelor, la Londra, deputaţii, fie şi spitalizaţi, sunt aduşi cu targa să voteze. Cât priveşte mediocritatea parlamentară - cu puţine excepţii ~, ea n-a deschis gura niciodată. Figuraţie de-a dreptul consternantă. Mă gândesc la reprezentanţii PNŢCD, la experienţele mele clujene, la fraţii megalomani Boilă, la o nulitate perfectă, pretins prefect, un oarecare Fărcaş, şi-mi aduc aminte, ca într-un vis-coşmar, că sub această siglă am făcut ani destui de puşcărie. Biata Românie şi biata tânără democraţie românească, în care unii dintre purtătorii săi de cuvânt şi lideri de opinie sunt de calitatea unui golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic, gen Mircea Dinescu. Devenit „vedetă", deoarece, fugit din „domiciliul obligatoriu" din... propria sa locuinţă, în 1989, a început să strige pe stradă, devenit portdrapel al recâştigării libertăţii... O scenă mai perfectă de supra-realism politic este greu de imaginat.
Sunt în trista situaţie de a fi trăit prea mult şi de a revedea rămăşiţele vechilor fantome legionare, care mi-au terorizat adolescenţa şi prima tinereţe. Azi ele apar în cămaşă verde la TV, fotografiate în presă, gata să lupte în Serbia alături de Miloşevici („Legionarii ieşeni se echipează pentru războiul cu NATO", în Monitorul de Iaşi, 30 aprilie 1999). Aceiaşi legionari care, tot în uniformă, conduşi de un anume Suru, l-au „bruiat" pe Dan Pavel, cu prilejul unei conferinţe. Pentru mine, revenirea în forţă a ideologiei de dreapta, după 1989, a reprezentat o lovitură teribilă. Inevitabilă (trebuie „să recuperăm trecutul", într-adevăr). Dar plină de urmări, idelogic vorbind, catastrofale.
La polul opus, eternele cadre securisto-kaghebiste sau activişti de teapa lui Miron Mitrea, care vrea să-i bage pe PNŢCD-işti din nou în puşcărie (ar
454
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
455
trebui de pe acum să-mi amenajez o celulă cât de cât confortabilă), sau Doru Ion Tărăcilă, care s-a săturat să mai plătească pensii, de zece ani, foştilor deţinuţi politici. Sunt doar câteva exemple, care-mi demonstrează că trebuie mereu să mă apăr, să mă izolez, să mă purific nu numai de efectele regimului, dar şi de eternele lichele ale istoriei, îmbătrâniţi în rele, corupţi până în măduva oaselor, mereu în acţiune. Iar eu nu pot să-i schimb.
Mă uit la jocul dublu - o specialitate „specific naţională" - al PSDR-ului. La Washington, I. Iliescu semnează în Washington Post, printr-o agenţie americană de publicitate, un articol antirus, iar la Cluj, Adrian Năstase cere încheierea cât mai grabnică a tratatului cu Rusia. Pe bună dreptate, ambasadorul Rusiei la Bucureşti a contestat autenticitatea articolului semnat „Ion Iliescu". Este doar „de-ai noştri". Fireşte. Şi astfel ne vedem din nou antrenaţi în această sferă nefastă de influenţă. Fără nici o şansă de a intra în UE sau NATO. Cât priveşte speranţele în exilul românesc ele sunt nule. N. Bălcescu îl evalua lucid încă din 1850: „Plouă cu comitete, cu societăţi, cu proteste, cu discursuri" etc. Am cunoscut un exilat onest, pur şi sentimental, Adrian Niculescu, care se dovedeşte tot mai mult şi un lucid analist politic (Sfera Politicii, 68/1999). Despre cartea sa, Din exil, despre exil, am şi scris. S-ar fi putut ca M. Botez (pe care nu l-am cunoscut) să fi fost de aceeaşi calitate. Oricum ar fi, exilul românesc avea tot felul de preocupări. Numai pe aceea de a pregăti intrarea României în UE şi NATO nu o avea. Un exil politic, numai puţin, de o rară pulverizare şi mediocritate. Oricâte personaje onorabile şi chiar distinse a avut el, într-adevăr. Dar fără nici o influenţă reală şi sisteme de relaţii propagandistice eficiente.
Din partea acestui popor acerb individualist, negativist, neorganizabil şi măcinat de lupte politice absurde nu mai aştept nimic. Pentru un intelectual, care a avut un anume ideal şi chiar un crez politic, o astfel de revelaţie a fost greu de îndurat. Din fericire, „m-am salvat", având şi alte preocupări. Ele m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul şi vitalitatea morală. Dar spectacolul - în ansamblul său - a fost şi rămâne lamentabil. Ce s-a ales din visul aceluiaşi N. Bălcescu: „Să ne apucăm de a ne crea o naţie" ? Nimic. Sau mai nimic...
Am crezut - şi cred la rândul meu - că se poate crea, nu numai o „naţie", dar în cadrul său şi o „cultură română". Nu „o nouă" cultură română, ci, pur şi simplu, o cultură română modernă, solidă, sincronizată şi integrată, cu personalitatea sa, în plină cristalizare, a culturii şi „literaturii universale". Insistenţa cu care am studiat această problemă (Biografia, voi. 5) nu este numai teoretică, ci - într-un sens - şi „autobiografică". A fi un om de cultură român şi - păstrând toate proporţiile - şi unul „universal" în acelaşi timp. Mi-am dat seama progresiv, după 1989 (de epoca anterioară nici nu mai vorbesc), că astfel de aspiraţii, perfect legitime, nu coincid, nici pe departe, nici cu stadiul de dezvoltare al culturii româneşti actuale şi nici cu posibilităţile sale obiective, cel puţin imediate, de realizare. De unde, din nou, o sticlă pe jumătate plină şi pe jumătate goală. Cu aspecte pozitive şi negative în acelaşi timp. Sunt, sau mai bine zis, am devenit fără voie, un ins ambivalent, un homo duplex, cu dublă identitate. Şi, uneori îmi vine
greu, mie însumi, să mă definesc. Sunt - ca să mă consolez într-un fel -doar produsul unei epoci de mari interferenţe şi contradicţii. Claritatea deplină nu este, sub nici un aspect, posibilă. Ambiguitatea în această zonă este în elementul său. O ţară şi o cultură dualiste şi, mai ales, duplicitare. Prin vocaţie şi constrângere istorică în acelaşi timp. Nici un motiv de satisfacţie şi mai ales de consolare.
In cazul meu strict personal, aş trece, mai întâi - la capitolul „activ" -un mic exemplu, totuşi, de independenţă socială, morală şi culturală. Intr-o epocă de nivelare şi conformism copleşitor. In al doilea rând, un dur, dar salutar exerciţiu de luciditate istorică. Fără a fi vorba, în toate împrejurările, de un raport de superioritate cu mediul înconjurător, îmi vine să-mi repet din nou, vorba franţuzească: Je m'estime peu quand je m'examine, beaucoup quand je me compare. Un fel de maximă - care într-o formă sau alta - m-a urmărit mereu şi am invocat-o adesea. In al treilea rând, o foarte serioasă lecţie de morală practică. Atunci când îţi dai seama că extrem de puţini dintre contemporani gândesc în acest sens, nu-ţi rămâne decât o singură posibilitate realistă: de a-ţi urmări şi realiza, cu toate forţele posibile, doar propriile proiecte. Dacă „absolutul" - colectiv, „românesc" etc. - nu este posibil, măcar realizarea „absolutului" personal rămâne singura soluţie. Ceea ce, obiectiv vorbind, nu este chiar foarte puţin. Şi, în sfârşit, revendicarea dreptului la iniţiative libere şi egale, legitime, ca oricare altele. Un intelectual liber, într-o societate dominată de mari constrângeri, dogme şi cenzuri. Ceea ce - măcar în intenţie - nu este iarăşi, şi nici nu poate fi, o atitudine neglijabilă. Aceasta ar fi partea plină a sticlei.
Cea „goală", aş spune, este însă mult mai... „plină". Eforturile mele, câte au fost - bine intenţionate în tot cazul -, s-au dovedit practic inutile. Cu un termen mai blând: utopice, donquijoteşti. Intr-o cultură unde lipsesc tradiţiile, criteriile obiective şi relaţiile utile în această sferă. Iar voluntarismul cultural, într-un astfel de mediu, echivalează cu o zbatere, adesea ridicolă, în gol. Audienţă reală nulă, asimilare inexistentă. Nu se pot depăşi, în nici un caz, anumite etape istorice. Totuşi, dacă ar trebui să ierarhizez oarecum „valorile" mele negative, într-o „cultură de poeţi şi publicişti" - în care categoric nu cred şi pe care am denunţat-o cu vigoare (în special în Politică şi cultură, pp. 320-326) - aş începe cu lipsa pasiunii şi a voinţei de construcţie, sub toate formele, de la sinteză la enciclopedism. Se vorbeşte enorm de mult, se publică mici plachete, dar nu se urmăreşte decât efectul publicistic imediat. De unde, o adevărata mistică a actualităţii, fragmentului, cronicii şi „eseului" de ecou imediat. Care, la noi, este un sinonim al improvizaţiei şi fuşerelii intelectuale. Ce-a dat, în astfel de condiţii, aşa-zisul „eseu" românesc? De fapt, nimic notabil.
O a doua carenţă a epocii ceauşiste, în proporţii de stil şi concepţie naţională culturală, este lipsa totală de spirit critic. O epocă eminamente acritică, fără nici o scară de valori exigentă şi stabilă. Fără nici o preocupare în acest sens. Toţi sunt şi „suntem" egali. Toţi „ne batem" foarte democratic „pe burtă". într-o libertate şi dezinvoltură desăvârşită şi nediferenţiată. Orice exigenţă şi triere reală de valori a dispărut. Preocuparea pentru
456 Adrian Marino
sensul exact şi riguros al cuvintelor, respectiv al noţiunilor teoretico-literare, lipseşte cu desăvârşire. Iar abundenţa, favoritismul şi abuzul premiilor literare a dat şi ultima lovitură de graţie oricărei minime ierarhii şi organizări culturale. Lipsa de comunicare, afinităţi şi limbaj comun cu un astfel de mediu nu poate fi decât totală. Că devenisem iritant şi nesuferit era inevitabil. Nu Ministerul Culturii rezolvă, în esenţă, astfel de probleme (cel mult administrative şi financiare), ci mecanismele interne, profunde, organice, ale culturii. Care la noi încă nu există.
Idealul cultural irealizabil era dublat de un ideal ideologic-social la fel de irealizabil După 1989, viaţa mea a luat un alt curs, în sfera ideilor şi chiar a ideologiei organizate. Dar era tot mai greu de disociat între viaţa intelectuală şi ideologică propriu-zisă şi cea personală, chiar afectivă, într-atât cele două planuri se suprapuneau până la identificare. Deveneam, într-adevăr, eu însumi. Dar acest tip uman nu putea fi decât insolit, nesociabil şi deci neasimilabil. Duceam o viaţă tot mai abstractă şi ideologizată. Mă loveam însă de obstacolul inevitabil şi decisiv: foarte slabă, ca să nu spun inexistenta tradiţie ideologică românească. De unde, o primă concluzie profund negativă: poate că una dintre cele mai grave erori ale vieţii mele intelectuale a fost ceea ce aş numi, fără nici un complex, naivitatea ideologică. Am crezut, încă din adolescenţă şi prima tinereţe, că ideile pot fi convingătoare şi eficiente prin ele însele. Că recunoaşterea obiectivă a principiilor, valorilor şi judecăţilor generale, abstracte, reci şi impersonale este şi logică şi inevitabilă. Ei bine, m-am înşelat profund. In România, cel puţin, nimeni nu se bate pentru idei. Convingerile ideologice fecunde, de tipul meu - liberal, centrist, criticist etc. - sunt o mare raritate. Şi atunci mă simţeam descoperit, izolat şi dezarmat. De altfel, îmi dau tot mai bine seama: înţelegerea exactă a unor astfel de confesiuni nu este posibilă decât într-o cultură, unde valorile individualiste şi raţionaliste ale personalităţii umane libere şi independente pot fi asimilate şi înţelese. Ceea ce este departe de percepţia actuală dominantă. Din punctul meu de vedere, o adevărată „dramă" ideologică şi intelectuală. Dar fără a întrezări încă, la orizont vreo soluţie. Poate, cândva, într-un moment mai favorabil...
Scot pentru moment din discuţie mentalitatea comunist-marxistă, naţional--ceauşistă. Imensa majoritate a cadrelor didactice şi publicistice ale generaţiei medii s-a format în acest spirit şi aşa va muri. Din această direcţie, deci, nici o speranţă. La fel de grave, dacă nu şi mai grave, mi se păreau ravagiile fanatismului şi fundamentalismului ideologic de dreapta. Revenirea în faţă a „mitului lui Nae Ionescu". Formarea şi fetişizarea noului mit „Noica", „Steinhardt". Falsul prestigiu al filozofilor providenţiali, guru, reapariţia legendarului Căpitan, de această dată filozofic, doar altfel travestit. Dilemă teribilă cel puţin din perspectiva mea. Spirit liberal, nu puteam contesta difuzarea acestor idei, respectiv scrieri. Dar, în acelaşi timp, îmi era greu să nu observ şi dogmatismul lor, inclusiv primejdia proliferării ideologiei naţionaliste, inevitabil extremiste, şovine şi antisemite. La un moment dat, în perioada Ceauşescu, Noica îmi era chiar simpatic. îl consideram un bun exemplu de cultură alternativă. Dar când am constatat ravagiile pe care acelaşi Noica,
Viaţa unui om singur 457
idolatrizat, le face în noua cultură liberă, prin dogmatizare - dominată de marele ifose „filozofice" ale lui Gabriel Liiceanu (o întrebare indiscretă: care este, la drept vorbind, opera sa „filozofică" propriu-zisă?) -, îmi spun că libertatea de expresie, în România postceauşistă, este scump, foarte scump plătită. în loc de un singur extremism, aveam acum de luptat cu două extremisme şi deci cu două fanatisme ideologice. Şi nu poţi să nu te întrebi: care este cel mai periculos şi mai nociv dintre ele?
Oricât aş dori să mă sustrag decepţiilor şi rememorărilor negative - am început de altfel să obosesc (şi chiar „să mă plictisesc") de această interminabilă confesiune - nu pot să nu constat că, în ultimul deceniu (mai precis după 1989), contextul politico-social a fost la fel de deprimant. Experienţele negative s-au ţinut lanţ şi ceea ce reţin acum este doar un foarte mic „comprimat" al unor contrarietăţi şi conflicte grave. Multe, total neaşteptate. Pe cele de ordin politico-social propriu-zis le-am evocat anterior. Ce-au fost ele, de fapt, pe parcursul unei lungi agitaţii de ordin, să-i spunem, „public"? De la naivitate la bună-credinţă şi serioase argumente ideologice, toate ipotezele sunt posibile. Până la urmă, nu pot să nu-i dau dreptate lui Mircea Eliade (citez dintr-un articol despre Panait Istrati şi reacţiile sale politice): „Singura şi marea armă a unui scriitor este independenţa fată de orice formaţie politică". Nu s-a ţinut de cuvânt, dar are în principiu dreptate. Faţă de lumea politică românească, cea reală (nu din presă şi de la TV) am o tot mai vie reţinere. Faptul că o fotografie a mea (făcută imediat după arestare) figurează într-o celulă-muzeu a Memorialului Sighet are pentru mine doar un caracter anecdotic. Ceva în genul afişelor Wanted Dead or Alive, din Far West-ul american. Ea rămâne, oricum, emblema unei complete demistificări şi decepţii. Dar a fost atât de profundă şi intransmisibilă, încât renunţ, încă o dată, la orice explicaţii. De altfel şi intolerabil de indiscrete.
Nu pot, totuşi, să nu reţin - la fel de emblematic - cei doi poli ai singurătăţii mele „sociale" actuale. Unul profund deprimant. Altul, teoretic, pare să schiţeze şi un început de speranţă. Doar că apărarea „istoriei", în toate sensurile cuvântului, este mult prea grea. Greşesc mult când spun că nu mă regăsesc în societatea actuală? Mai precis, în psihologia colectivă naţională? Trec peste faptul că nu mă consider cetăţeanul aceleiaşi ţări unde un fotbalist Hagi (câte cărţi va fi citit la viaţa lui?) a devenit „erou naţional". Au avut loc, recent (1999), cumplite catastrofe naţionale, inundaţii, devastări teribile. Că statul trebuie să ajute, să dea îngrijiri de primă urgenţă este indiscutabil. Dar peste tot nu aud decât aceeaşi eternă litanie: „Statul nu face nimic", „nu ne dă", „nu ne ajută" etc. etc. Salvarea trebuie să vină exclusiv din partea statului, care trebuie - oricând, oricum şi oriunde - „să dea" oricât şi oricui. Niciodată n-am auzit într-un singur sat sinistrat şi un gând ca acesta: „să săpăm şi noi un şanţ", „să reparăm şi noi podeţe" etc. Nici cea mai mică iniţiativă individuală de a te ajuta şi prin forţe proprii. Acest instinct lipseşte total. Ceea ce raportat la scară naţională este teribil. Eterna mentalitate de asistat şi resemnat-fatalistă mă deprimă chiar şi mai mult decât toate imaginile catastrofice de la TV.
458
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
459
Un punct luminos totuşi, la polul opus: Noul concept de securitate naţională, lansat recent de preşedintele Emil Constantinescu. Un text ce va rămâne, probabil, literă moartă. Dar, cel puţin, se deplasează accentul de la ideea securităţii „colective", „statale", „naţionale" la cea a individului şi cetăţeanului. Ceea ce - dacă privim cu atenţie - reprezintă o adevărată revoluţie ideologică. Alegerile vor fi pierdute. Zona de influenţă rusă nu este pusă în discuţie de Americani (în „democratizarea" Rusiei nu cred o secundă). Emil Constantinescu va fi, probabil, doar o amintire. Dar el rămâne pentru mine singura figură luminoasă şi pozitivă în sordida lume politică în care mi-a fost dat să trăiesc în ultimii ani ai vieţii. L-am omagiat într-un mic articol. Regret sincer că n-am făcut-o de mai multe ori. Merita din plin.
De la un timp - şi mai ales în ultimii ani - a intervenit şi o altă modificare radicală a stilului meu de viaţă. Un refuz total, definitiv şi, mai presus de toate, defensiv, al aşa-zisei „vieţi literare". N-am făcut niciodată nici un secret din întreaga mea reţinere şi chiar repulsie pe care mi-a inspirat-o această Junglă" (capitolul 11). Dar acum a intervenit ceva mai mult: relaţii tot mai tensionate şi mai ales periculoase. De unde o percepţie tot mai acută a defectelor mediilor literare, dublată, din partea mea, de măsuri tot mai drastice de precauţie. Le-am împins foarte departe. In ultimii ani n-am mai participat la nici un „colocviu" sau „târg de carte", la nici o „lansare" colectivă. La Oradea de pildă, nu m-am mai dus şi nu mă voi mai duce niciodată. Iar când trebuia totuşi s-o fac - fiind vorba, uneori, şi de cărţile mele - consideram această tristă ceremonie ca o adevărată corvoadă. De la ultimele două „târguri", cel de la Cluj şi de la Bucureşti (Gaudeamus). cu prilejul prezentării Comparatismului şi teoria literaturii am amintiri penibile. Să fii „prezentat" de... Adrian Năstase sau să fii declarat cu voce tare... „grec" de către cabotinul clovn Dăian (un personaj grotesc şi pitoresc, ce sufla mereu dintr-o trâmbiţă) numai „plăcere" nu poate să-ţi facă. Şi trebuia totuşi să mă supun acestui ritual din raţiuni de „publicitate". Voi reveni şi asupra acestui aspect. La noi, o adevărată pacoste a economiei editoriale de piaţă. Deocamdată, aş dori să-mi limpezesc şi alte idei care mă preocupă. Şi, uneori, chiar mă obsedează.
Aş vrea să pot schiţa - fie şi în câteva linii, dar cu apa cea mai tare -un portret-robot al „scriitorului-tip". Un personaj pe care-1 detest şi care mi-a făcut adesea viaţa imposibilă. Dacă până în 1989 existau încă unele reţineri, limite şi constrângeri impuse de regim, după „revoluţie", adevărata psihologie, îndelung refulată a „scriitorului", s-a dezlănţuit cu furie. In toate direcţiile şi fără nici un scrupul. Departe de a exagera, generalizez doar câteva observaţii şi trăsături curente. Dacă le percepeam mai dureros şi mai iritat, probabil, decât alţii, cauza este una singură: diferenţa de generaţie, vârstă, limbaj şi formaţie intelectuală. Cred - dar ce spun? -sunt convins (a câta oară?) că m-am vindecat definitiv de literatură şi de mediul său pentru tot restul vieţii.
Mă irita tot mai mult - în primul rând - egalitarismul, populismul, lipsa oricărei ierarhii şi scară de valori. Toţi eram, suntem şi vom fi în eternitate
„scriitori", fără nici o clasificare şi diferenţiere. Nu numai valorică, dar pur şi simplu identitară. Noţiunea de personalitate, de fizionomie literară proprie, necesitatea de a ţi-o defini, afirma şi apăra au dispărut aproape cu desăvârşire. Iar când încercai să rezişti uneori acestei tendinţe nivelatoare începeau tot felul de represalii şi antagonisme. In acelaşi timp, devenise tot mai strident exhibiţionismul, punerea stridentă în valoare, egolatria impudică. Apar şi definiţii absolut stupefiante: „Nicolae Balotă este... cel mai învăţat critic român" (Ion Zubaşcu), „unul din cei mai mari cărturari ai noştri din toate timpurile" (Gheorghe Grigurcu). Şi - vai! - nimeni dintre noi n-a prins încă de veste... Privesc de la distanţă şi spectacolul contagios al confor-mismelor, modelor şi clişeelor literare. „Postmodernismul" este cel mai cunoscut şi răspândit dintre ele. Dar nu este singurul. Rar mi-a fost dat să văd, ca după 1989, „o viaţă literară" mai standardizată, mai conformistă şi coruptă. Dar, cu o nuanţă specială, specific românească, nu neapărat „interlopă", ci doar personalizată, subiectivă, bazată pe un sistem individual şi foarte rentabil de relaţii, figurat vorbind, de „rudenie". Din această cauză, am evitat să fac orice vizită şi în Basarabia, unde astfel de defecte - agravate şi de provincialismul local - sunt ridicate la pătrat. Am regretat sincer această situaţie despre care am mai amintit. Câţiva tineri inteligenţi, ca Vitalie Ciobanu şi cei de la Contrafort, nu salvează, din nefericire, situaţia. De altfel, lipsa lor de preocupări ideologice mi-a alungat definitiv orice speranţă de redresare şi aliniere reală la standardele minime de tip „occidental".
In cazul meu, a intervenit şi o altă circumstanţă agravantă. Nu spun că nu am şi eu o bună parte de vină. Dar este o „vină" - cum să spun? -„obiectivă", inevitabilă, produsă în împrejurări ce nu puteau fi evitate. Adevărul este că am devenit, în destule cercuri, un personaj detestat. Şi cu atât mai antipatic, cu cât nu puteam fi negat nici integral (unele realizări erau totuşi prea evidente) şi nici pe deplin asimilat. Doar tolerat la limită, înconjurat de mulţi ostili şi chiar duşmani declaraţi. îndrăznesc să fac, din nou, o mărturisire, poate, pentru mulţi, exagerată, extravagantă. Nu mă tem nici de Securitate, nici de SRI, dar de un anume tip de scriitor român, efectiv, mă tem. De ce? Fiindcă instituţiile amintite ascultă, oricum, de o minimă logică a sistemului, de unele regulamente şi instrucţiuni interioare. Pe care, timp de decenii, am învăţat să le descifrez bine. Să le parez şi astfel să mă sustrag unor atacuri duşmănoase. Pe când scriitorul român, de acest tip, este în acelaşi timp „imprevizibil şi vindicativ până în pânzele albe. Lumea „literară" ia adesea aspecte patologice, lipsite de orice scrupule. Mi-am impus, de mult, să nu mai citesc astfel de atacuri şi insulte. Ele îmi cad mereu sub ochi doar prin ecouri indirecte. De ce m-aş enerva nu numai inutil, dar şi periculos prin consecinţă, de insultele şi jignirile unui Paul Goma, de pildă? Sau de... „surâsul Hiroshimei"? Sau ale lui Gheorghe Grigurcu? Totul este atât de absurd şi de nemotivat, încât orice analiză raţională devine imposibilă. Aceşti domni ar trebui să-şi amintească şi de o vorbă a lui Talleyrand: Tout ce qui est excessif est insignifiant. De altfel, am renunţat la orice polemică, la orice „răspuns" la atacuri. După ravagiile revoluţiei comuniste, cultura română are nevoie de construcţii şi studii
460
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
461
serioase, nu de polemici sterile şi egocentrice. în toate domeniile. Ceea ce nu înseamnă că viaţa noastră literară n-are şi figuri luminoase. Cred că Ana Blandiana oferă cel mai frumos exemplu. în orice caz, este femeia scriitoare pe care o admir cel mai mult în România actuală. Fără intransigenţa şi marea sa capacitate de a suporta atacuri şi insulte, Alianţa Civică şi Memorialul Sighet - două realizări considerabile - n-ar fi fost niciodată posibile. Un frumos exemplu de intransigenţă civică, ţinută intelectuală şi conduită socială. îi aduc un sincer omagiu.
Numai că, din nefericire, una rondinela non fa primavera. Singur, înconjurat de duşmani, incapabil de riposte imediate, abia tolerat în unele publicaţii, am decis „să nu mai ripostez" în nici un fel. Fără aliaţi, fără suporteri, chiar şi în problemele cele mai importante. Replica mea la antioccidentalismul violent al unui Hurduzeu oarecare nu s-a bucurat de nici o semnalare favorabilă, de presă, deşi felicitările... orale n-au lipsit. A fost, dacă mai era nevoie, încă o drastică lecţie de înţelepciune practică. Cum m-aş putea efectiv apăra de voinţa morbidă de terfelire, gen atac la persoană? Titlu simbolic pentru o astfel de psihologie? Mă găseam deci mereu izolat şi dezarmat într-o presă fără scrupule.
De altfel, în România cel puţin, nici o polemică n-a dat, vreodată, nici un rezultat. Dar, în ultimul timp, grobianismul a depăşit orice limită. Şi de abia acum, en fin de pârtie, am învăţat şi lecţia absurdelor polemici ale lui Macedonski, de o violenţă şi o bună-credinţă exasperante. în bună parte, nu numai faimoasa epigramă 1-a scos, până azi, din adevărata circulaţie, ci şi astfel de permanente atacuri. Un simbol absolut al neadaptării şi neintegrării în „viaţa literară" românească. O victimă a cărei biografie o cunosc destul de bine. Am învăţat lecţia prudenţei şi lucidităţii, a izolării şi reprimării oricăror impulsivităţi necontrolate. Prefer o viaţă nepublică, ştearsă, izolată, dar pe cât posibil liniştită unei agitaţii sterile şi periculoase. Din care cauză, ieşirea mea cvasicompletă din această „viaţă literară" o consider una dintre cele mai mari realizări ale sfârşitului vieţii mele. Nu este vorba nici de tristeţe, nici de resemnare, nici de capitulare, ci doar de evaluarea lucidă a unui raport obiectiv de forţe. Net în defavoarea mea. Şi de realizarea - mai ales - a unui indispensabil echilibru interior de care aveam vitală nevoie.
Ceea ce nu înseamnă că am capitulat cu desăvârşire. Am rupt orice legătură cu Uniunea Scriitorilor şi, fără a fi fost un iniţiator al grupării rivale ASPRO, am aderat imediat la obiectivele sale. Am devenit chiar un fel de preşedinte onorific al juriului care decernează anual premii. Cred că alegerile noastre şi ale „mele" au fost bune: Andrei Cornea, Lucian Boia, recent Dorin Tudoran. ASPRO are - cel puţin în ochii mei - un mare merit ideologic: a îndrăznit să-şi afirme independenţa, diferenţierea şi chiar contestarea organizaţiei şi practicilor vacii de muls, denumită şi Uniunea Scriitorilor. Abuzurile, premiile absurde, favoritismele au întrecut orice măsură. Cel puţin anul trecut şi anul acesta, ele au depăşit orice imaginaţie : marele premiu de roman acordat lui... Alexandru George? „Opera Omnia" lui Cornel Regman şi Nicolae Balotă? Cu drept cuvânt, protestele din presă
au fost cum nu se poate mai legitime (Ruxandra Cesereanu, Mircea Martin etc. etc). Ceea ce nu înseamnă că am vreo afinitate reală cu „optzeciştii". Unii membrii ASPRO (Gheorghe Crăciun) m-au şi atacat. Ideea de solidaritate lipseşte, încă o dată, cu desăvârşire. Dar, cel puţin, stimez această organizaţie pentru spiritul său de independenţă şi alternativă la formele oficiale de organizare literară. De fapt, singura mea legătură reală este Ion Bogdan Lefter, cu care mă înţeleg bine. în rest, un vid cvasitotal. Este, de fapt, singurul cordon ombilical ce mă mai leagă de aşa-zisa „viaţă literară", în care nu mă mai regăsesc şi unde, de fapt, nu m-am regăsit niciodată. Explicaţia este fundamentală şi de esenţă. O subliniez din nou.
Adevărul este că n-am fost, nu sunt şi nu voi fi „om de litere". Aşa cum nu eşti tenor, nu ai ochi albaştri şi nici vocaţie de jucător de hochei. Nu este nici o calitate, dar nici un defect. Un simplu dat temperamental şi de vocaţie şi nimic mai mult. Un punct capital, crucial chiar, al existenţei mele, pe care abia după 1989 am început să-1 afirm şi să-1 revendic tot mai energic. Nu sunt obligat nici prin Constituţie, nici prin lege, să fiu „literat", „critic literar" sau „ spirit poetic". Problemă, pentru mine capitală, pe care, în sfârşit, pot s-o definesc şi s-o analizez în toată complexitatea şi implicaţiile sale. Nu exagerez câtuşi de puţin când vorbesc de o adevărată eliberare. De o afirmare - fie şi foarte tardivă - a adevăratei mele identităţi intelectuale. Este şi motivul pentru care trebuie să insist puţin asupra acestei situaţii cu totul speciale, care mi-a falsificat aproape întreaga existenţă intelectuală. Nu dramatizez nimic. Am însă dreptul să arunc în cele din urmă - ca să mă exprim astfel - la coş „un paşaport" fals cu care am călătorit, constrâns, timp de decenii, în condiţii de semiclandestinitate, în cultura română. O situaţie rară în mediul nostru intelectual. De altfel, cel puţin sub acest aspect, destul de anodin şi mediocru.
Explicaţia este pe cât de simplă pe atât de dramatică în felul său şi de hotărâtoare pentru destinul meu personal. Am atins, de fapt, punctul nodal, vital, absolut decisiv, al acestei Vieţi. Am ajuns la un stadiu când pot să privesc direct, în faţă, lucid şi onest în acelaşi timp, marea şi suprema „mea" realitate. Mai mult: când pot s-o exprim şi s-o definesc simplu şi brutal, dincolo de orice ipocrizii şi inhibiţii. Este vorba - repet - de ruperea definitivă, iremediabilă, de literatură şi de orice formă de studiu istorico--teoretico-literar. Am curajul şi, mai ales, posibilitatea de a-mi revendica pe faţă întregul adevăr al vieţii mele. Capital şi definitoriu: literatura a jucat un rol minim în întreaga mea dezvoltare intelectuală. Constat încă o dată -şi fără regrete - că am citit foarte puţină literatură (exceptând pe cea clasică). Iar literatura epocii ceauşiste n-am parcurs-o aproape deloc. Nu mă sfiesc să declar ^ă nu o cunosc decât foarte, foarte puţin. Că ea nu m-a interesat în nici un fel. Dar, de fapt, intervenea ceva mai mult. Cu mult mai mult decât o simplă repulsie ideologică. Ce importanţă mai are dacă am citit sau nu pe Marin Preda sau Nichita Stănescu, de pildă? Nici una, dar absolut nici una. Nume (şi multe altele) ce nu-mi spuneau mai nimic.
Esenţial era cu totul alt fapt: dezinteresul fundamental, organic, definitiv pentru orice fel de literatură beletristică, de ficţiune, pentru poezie şi
462
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
463
orice stil lirico-imagistic. Nu mă regăsesc pur şi simplu în nici o „Românie literară", ca entitate, fără însă vreo antipatie sau repulsie. Este vorba doar de o lipsă totală de afinităţi, de o altă structură spirituală (bună, rea, nu discut acum). De alte aspiraţii şi centre de atracţie intelectuală, total diferite. Nici calitate, nici defect. Ci doar afirmarea identităţii unui alt „tip" intelectual, cu legitimitatea sa nu mai puţin normală şi acceptabilă, în orice cultură din lume. în definitiv, unde „scrie" că trebuie neapărat să fiu „om de litere" şi un mare amator de „literatură"? Şi faptul că am fost constrâns, timp de decenii, să mă complac - de bine, de rău - într-un astfel de regim artificial, a constituit pentru mine o adevărată dramă intelectuală. Refulată şi pe cât posibil cât mai bine mascată. Totuşi nu suficient de bine ca „să nu se simtă". Şi că, în consecinţă, să nu fac parte câtuşi de puţin nici din literatură şi nici din „viaţa literară". Redundanţă... „vidicativă"?
Asemenea mişcărilor şi seismelor unor plăci tectonice, de mari adâncimi, răbufneau acum la suprafaţă şi unele amintiri, care mă defineau - pe atunci foarte confuz, dar riguros în acelaşi sens - ca un „antiliterar" structural. La unele reacţii spontane, pur instinctive, în faţa unor extravaganţe (cel puţin din punctul meu de vedere), G. Călinescu mă zdrobea şi mă călca în picioare: „Dar ce, dumneata eşti scriitor?". Avea, evident dreptate, deşi jignirea era enormă. Iar obligaţii „literare", de acest tip, nu aveam în nici un fel. Sau, cu altă ocazie (cred că am mai spus-o): „De ce nu te-ai făcut inginer?". Căci intuiţia îi spunea (şi nu greşea) că nu aveam, efectiv, nici o afinitate cu stilul său critic, tautologic, „de a recrea emoţia" pur literară a textului. Deci o critică de simplă „recreaţie", care, într-un alt limbaj, nu urmărea decât transmiterea aceluiaşi efect al textului, uerbi gratia, doar „analizat". Evident că astfel de lovituri erau - mai ales pe atunci - traumatizante şi grobiene cum nu se mai poate. Dar ele defineau, în esenţă, o realitate obiectivă. Unele detalii ale relaţiilor mele cu G. Călinescu oferite de Pavel Ţugui, în Amurgul demiurgilor, nu exprimă nici pe departe astfel de aspecte şi nuanţe cu adevărat revelatoare. Scriitorul de talent G. Călinescu transforma sistematic literatura în „literatură". Ceea ce echivala, după el, cu „critica literară".
Oricum, de atunci, am început să văd „literatura" cu alţi ochi. Mai întâi „teoretici" (ceea ce nu preocupa pe G. Călinescu în nici un fel). Apoi, în cele din urmă, fără nici un interes fundamental de ordin emoţional estetic-literar. „Ideologul" din mine se afirma cu tot mai multă putere. Şi desprinderea de trecutul meu aşa-zis „literar" nu putea să nu se afirme decât cu tot mai multă vigoare şi în forme definitive. Un proces inevitabil, de care nimeni nu este de vină. Dar a fi etern culpabilizat că nu sunt „scriitor", „critic", „beletrist" sau nu mai ştiu eu cum, mi se părea o culme a absurdului şi lipsei de intuiţie. Pe de altă parte însă, ştiam tot mai bine, că întreg contextul nu mă favoriza. O tradiţie de acest tip lipsea complet incipientei reflexii literare româneşti. Iar presiunea „vieţii literare", începând cu cea a exilului, se dovedea enormă. Făceam „recenzii" pur ideologice în publicaţii străine (detaliu pentru epocă nu lipsit de importanţă), din Bujor Nedelcovici sau D. Ţepeneag despre cărţi interzise în ţară (pentru a da doar două
exemple). Dar pe aceşti scriitori beletrişti, nu aceste aspecte şi elogii îi interesau în mod deosebit. Şi, în consecinţă, ei „nu mă recunoşteau" ca făcând parte din aceeaşi familie de spirite. Nu greşeau. Dar nici eu nu făceam nici o eroare când îmi afirmam propriul sistem de percepţie. La care credeam - şi cred în continuare - că am tot dreptul, cu toate justificările. Ingratul D.Ţ. m-a şi insultat, incalificabil.
Urmarea acestei stări de spirit, profund negative în esenţă, este cum nu se poate mai neobişnuită, chiar stranie: pur şi simplu „nu mai iubeam" cărţile mele anterioare. Nu numai că le-am plătit prea scump, dar constatam, an după an, cum ele deveneau tot mai străine de mine. Tot mai îndepărtate şi mai indiferente. Din care cauză, nu numai că am renunţat (şi în două cazuri precise am şi refuzat reeditarea lor), dar nici nu le mai redeschideam. Cel mult pentru a-mi reaminti o referinţă bibliografică sau un detaliu oarecare, într-o cu totul altă ordine de idei. Acelaşi sentiment îl aveam şi pentru întreaga mea bibliotecă de studii teoretico-literare, în mai multe limbi, nu chiar mică. pe care abia aştept s-o donez (am făcut şi un act de donaţie) BCU Cluj. Ceea ce vedeam în jurul meu mi se părea tot mai depăşit, inactual, indiferent conştiinţei mele.
Şi, amănunt deloc lipsit de importanţă, în plus şi foarte incomod. Căci aglomeraţia, din cauza lipsei de spaţiu, devenise tot mai greu de suportat, în timp ce cărţile ce nu mă mai interesau ocupau aproape întreg spaţiul disponibil, lucrările de ideologie (legate pe teme) stăteau aliniate, de fapt înghesuite, pe jos. Iar pentru a le găsi şi consulta, trebuia să mut din loc, fără exagerare, de fiecare dată, zeci de astfel de pachete. Un adevărat chin, ce mă aducea uneori la exasperare, la „conflicte" cu L., cu mine însumi etc. etc. Mă simţeam pur şi simplu sufocat de noua (devenită între timp vechea) „critică", de tot felul de dosare, de xeroxuri, de cutii de fişe. Pe care, în parte, le-am transportat în pivniţă. Dar nu pe toate. Cum mă mai puteam orienta în acest haos, nici eu n-aş putea da o explicaţie. Poate o bună memorie şi un spirit foarte precis de clasificare par să fie singurele răspunsuri plauzibile.
Ruperea completă şi definitivă de „vechiul meu" obiectiv critic explică şi mai bine această radicală „mutaţie". Din motive de supravieţuire critică, am practicat - mai bine spus „am inventat" în critica românească cel puţin -critica ideilor literare : analiza cărţilor de teorie a literaturii de toate tipurile. După 1989, a intervenit o a doua mutaţie, o clarificare definitivă, trecerea de la critica ideilor literare, la critica de idei, pur şi simplu. Ceea ce echivalează - aş sublinia cu tărie - afirmarea adevăratei mele identităţi critice: critica de idei, cu tendinţă tot mai precisă de a deveni un mic „ideolog", în sensul secolului 18, aşa cum am mai precizat. Adaptat, bineînţeles, realităţilor româneşti actuale. Gestul semnifică, pentru mine şi o adevărată eliberare: de un trecut de care voiam să mă despart definitiv, de o tradiţie critică perimată, de întreg beletrismul şi impresionismul criticii impresioniste; de pretinsa „critică de întâmpinare" şi de a combate toate metodele, moravurile, combinaţiile, sistemele sale de reciprocităţi şi de publicitate şi multe, multe altele. Şi nu în ultimul rând egoismul literar şi limbajul său personalist-agresiv, devenit tot mai străin de mine.
464 Adrian Marino
In această privinţă, progresul personal a fost enorm şi numai cărţile de tip „nou" pentru mine, publicate după 1989, mă „exprimă" cu adevărat. Chiar dacă încă imperfect, parţial şi cu inevitabile discontinuităţi. Lăsam în urmă şi fragmenatarismul dominant şi lipsa de interes pentru sinteze şi încadrări comparatiste, precum şi falsul beletrism al stilului divagant şi prolix, nemaivorbind de pseudoimaginile critice şi formulele fericite. Aveam deci foarte puţine regrete: de a nu fi scris niciodată despre Radu Enescu, de pildă, care ar fi meritat din plin, din partea mea, această atenţie, începeam, în orice caz, un drum nou. Aproape un salt în necunoscut. Căci operaţia, cu totul singulară, nu mai fusese încercată, mai mult sau mai puţin sistematic, la noi, de nimeni, niciodată înainte.
Ceea ce nu înseamnă că viaţa şi conştiinţa mea critică au devenit mai uşoare. Mai întâi, mă simţeam mereu „vinovat" faţă de autorii ce începeau să-mi ofere, după 1989, cărţi de acest tip şi despre care nu scriam. Sau dacă o făceam, distanţa în timp era mult prea mare. Când izbuteam să scriu despre ei - cu tot interesul de care eram capabil - se întâmpla şi un alt „accident" : mă vedeam invadat de întreaga lor producţie nu numai română, ci şi străină (cazul cel mai tipic: Lucian Boia). Dar pentru mine, cel puţin, lectura unei reviste puţin circulate, gen Sfera Politicii, era mult mai interesantă decât a României Literare, deşi constatam, în acelaşi timp, că astfel de recenzii erau foarte puţin urmărite. Şi chiar dacă lucrările după 1989 n-au trecut neobservate, mai nimeni nu reţinea adevărata lor identitate şi orientare, izolat între „dreapta" şi „stânga". Eram, de fapt, unul dintre puţinii critici ideologi liberali autentici, specie foarte rară la noi: Stelian Tănase, Dan Pavel, Alexandru George (destul de autodidact, dar meritoriu şi liberal sincer) şi... cam atât. A trebuit să existe un Vladimir Tismăneanu, din străinătate, care să observe, că eram „unul dintre puţinii intelectuali liberali autentici din România postceauşistă" {Fantasmele salvării, p. 211). Insă în... clubul criticilor politologi tot nu eram primit. Rămâneam eternul... „istoric literar" bine-cunoscut. Ceea ce, de fapt, nu mai eram de mult. Pot spune, de decenii. Dar puterea clişeelor a fost este şi va fi - cum bine se ştie - totdeauna foarte mare. Practic, invincibilă.
Oricum ar fi, în autobiografia mea intelectuală, am parcurs o etapă decisivă, care m-a redat mie însumi. Şi poate mai mult decât atât: mi-a dat întreaga libertate spirituală la care aspiram şi aveam tot dreptul. Aceea de a citi şi scrie exclusiv ce şi despre temele ce mă interesau. Proiecte şi aspiraţii aveam multe. Volumele necitite, cumpărate - unele - cu decenii în urmă, mă aşteptau nerăbdătoare. Ştiam bine că nu le voi parcurge niciodată pe toate. Dar, cel puţin, puteam să mă limitez, în sfârşit, la una sau două proiecte finale. In jurul cărora se puteau grupa, în mod organizat, o adevărată constelaţie de lecturi specializate. Mă puteam concentra asupra unor proiecte de longue haleine : Cenzura şi libertatea în România, amintită, care doreşte să fie şi o carte de referinţă a culturii române neoliberale moderne. Şi dacă voi mai putea, încă o carte de acelaşi tip, cu un accentuat caracter de manifest. Despre care am mai amintit; să-i spunem, deocamdată, Pentru o cultură liberală. Pariu teribil de riscant. Cu vârsta, cu timpul, cu
Viaţa unui om singur 465
blazarea şi oboseala inevitabile. Cu lipsa aproape totală de preocupări şi interes de acest tip în cultura şi publicistica română actuală. Oricum ar fi, acest rol de „pionier" începea să fie pe cât de obositor, pe atât de pasionant şi stimulant. Făceam efectiv - încercam cel puţin - în cultura română ceva ,,nou". Ceea ce mă consola de toate asperităţile şi dificultăţile inevitabile ce nu erau deloc, dar absolut deloc, puţine.
Se pune, în sfârşit, în cele din urmă, şi întrebarea finală: ce rămâne, ce „rezistă" - mai mult sau mai puţin - la capătul acestor agitaţii şi activităţi timp de şase decenii? Se poate vorbi de „eşec" sau de „succes"? Şi, în situaţia din urmă - dacă acesta a existat într-adevăr - care au fost, în cazul meu, conţinutul şi condiţiile sale? Şi mai ales obstacolele, adversităţile şi întreg complexul de împrejurări ce a făcut ca el să fie adesea blocat, handicapat, de multe ori chiar anulat? Este mai mult decât o problemă personală: una de recepţie şi asimilare, de integrare şi izolare culturală. O astfel de carte, cum este această Viaţă, ar avea deci nevoie - în primul rând -nu de „o critică" propriu-zisă, ci de un sociolog literar. Ar putea examina pe larg, pe baza unui destul de bogat material, un adevărat „caz" de recepţie socială, respectiv cultural-ideologică. De „succes" şi „insucces" critico-literar şi ideologic românesc, într-o epocă istorică precisă. Dar nu în termeni clasici de vanitate şi orgolii de autor, ci de eficienţă şi recepţie constructivă, fecundă. O astfel de analiză ar fi mult mai interesantă şi mai instructivă decât toate satisfacţiile şi insatisfacţiile personale. Câte au fost. îndrăznesc să anticipez - în termeni cât mai sintetici şi mai sobri - tocmai astfel de cercetări şi concluzii. Dar, mai întâi, încă o precizare preliminară, esenţială.
Experienţa unei întregi vieţi îmi spune că „succesul", respectiv „recepţia" unei opere, activităţi, iniţiative etc. este expresia conjugată a două categorii de factori, dintre care, doar cea dintâi este cu adevărat determinantă. Este vorba, în primul rând, de un ansamblu de condiţionări şi realităţi sociale, de sisteme de influenţe şi presiuni, de integrări şi reciprocităţi. Un capitol la care am stat, totdeauna, foarte „prost". Evident, există şi explicaţii: aparţineam unei alte generaţii, reapărută la suprafaţă după decenii întregi de închisoare şi interdicţii, de o altă formaţie culturală. Nu pot omite, bineînţeles, nici o serie de defecte şi impedimente personale, asperităţi de caracter, lipsă de experienţă socială, o remarcabilă incapacitate de adaptare şi multe alte obstacole amintite adesea.
Dar ceea ce mă uimea cel mai mult, adesea până la perplexitate, era situaţia următoare: în ce calitate X sau Y mă „recunoaşte" sau nu? Mă „primeşte" sau mă „elimină" din cultura română? Doar fiindcă deţine momentan anumite poziţii sociale, didactice, editoriale sau redacţionale? Cu această situaţie nu m-am împăcat, în conştiinţa mea, niciodată. Dar a trebuit, în ceie din urmă, s-o accept ca pe o fatalitate. Treceam atunci printr-o gamă întreagă de sentimente. De la revoltă şi exasperare, la sfidare şi indiferenţă simulată. Uneori chiar sincer blazată. Nu găseam un răspuns satisfăcător' - şi de fapt nu l-am găsit cu adevărat nici până azi - la o întrebare şi o obsesie, pentru mine esenţială: de ce aveam senzaţia de a cădea mereu în gol? Că insuccesul mă urmăreşte mereu? Că toate realizările
466
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
467
mele, unele incontestabil obiective, n-au nici pe departe „recunoaşterea" pe care ar merita-o? A valorilor pe care le cultiv, în primul rând. Repet. Nu este vorba deci, cu prioritate, de satisfacţii de amor propriu. Deşi nu văd deloc de ce ele ar fi culpabile sau nelegitime. Având o concepţie pur culturală despre întreaga mea activitate şi, mai ales, despre întreg ansamblul activităţilor noastre culturale, sufeream efectiv când vedeam că până şi cele mai bune intenţii nu numai că nu sunt „înţelese" (ceea ce se întâmplă adesea, oriunde şi oricând), dar sunt mai totdeauna întâmpinate cu ostilitate sau bagatelizate. Cel puţin, de către aşa-zisa „critică de autoritate", pe care, de altfel, o contestam în esenţă.
Vorba lui Sorin Antohi, foarte amical, dar fără voie „ironic". Supus, în orice caz, unei mari presiuni, din partea mediului său ambiant (GDS, grupul de la 22 etc.): „Pentru cine scrie Adrian Marino" (22, 19-25 august 1993). El intuia o situaţie anormală, insolită şi, în ultimul rând, nedreaptă. Dar faptele, imediat controlabile, rămâneau totuşi „fapte". In acelaşi sens, „Cui i-e frică de Adrian Marino" (Echinox, 1-2-3/1997) de Doru Pop. Şi toate negative. Cel puţin la suprafaţă. Că o anume recepţie, marginală, subterană, constantă a existat, fără îndoială, aceasta - în condiţiile de atunci şi mai ales în cercurile influente centrale - nu puteau şi nu avea cum să se observe. Voi mai reveni asupra acestei situaţii, anormale, caracteristice statutului meu cultural nefiresc (şi nedrept).
Deocamdată, situaţia de a fi şi de a rămâne mereu singur, de a lucra în gol era dominantă. Oricât aş invoca şi cauze obiective: lipsă de tradiţie, de preocupări de acest gen, de relaţii utile, de prieteni influenţi etc. etc. încerc să definesc şi să analizez această stare de spirit cu toată obiectivitatea şi răceala de care sunt capabil. Nu cred, în orice caz, că mă îndepărtez mult de adevăr. Şi nu aştept, mai ales, nici o compătimire. Dar şase decenii de adversităţi şi lovituri lasă, orice s-ar spune, unele urme. Multe răni. între timp, s-au cicatrizat. Altele însă nu. Memoria afectivă, neplăcut de puternică în cazul meu, mă împiedică „să uit". Şi adesea nici nu vreau să uit. într-atât unele nedreptăţi erau flagrante şi profund imorale. „Nu mi-am admirat" niciodată epoca. Şi nici n-o puteam face, oricât aş fi dorit s-o ignor sau, în disperare de cauză, s-o accept. Aşa cum era. Plină de mizerii şi abuzuri. Dar mi-a fost cu neputinţă. Rar perioadă mai nefericită, din perspectiva mea, a culturii şi civilizaţiei române. în care mi-a fost dat să scriu şi să acţionez, într-un sens sau altul.
Dacă am un real regret - analitic în primul rând, dar şi al incapacităţii expresiei precise a unor nuanţe - este că nu pot (încă?) defini cu claritate această permanentă senzaţie de „vid", de „gol", de „singurătate" intelectuală, obsedantă, din jurul meu. Cred totuşi că pot identifica, fără iluzionare, două cauze esenţiale. Prima ţine, foarte probabil, de o anume trăsătură temperamentală. Nu accept doar „să investesc" şi să nu obţin nici cel mai mic „rezultat". Mi se părea nedrept - pe toate planurile - „să dai" mereu şi să nu primeşti nimic în schimb. Este chiar atât de meschin, de plat, de mercantil să evaluezi - chiar şi în domeniul cultural - în termeni de „câştig" şi „pierderi" ? în sensul ideal al cuvintelor ? Simţeam că se produce un anume
dezechilibru (metafizic, existenţial, cosmic sau cum vrem să-i spunem). Mi se părea că ceva se rupe sau se dereglează în ordinea universală, în care -în ciuda unor evidenţe contrare - încă mai „credeam". Nu chiar naiv şi cu destul de bune argumente.
Dar mai intervenea şi o a doua „nedreptate". După mine la fel de reală şi nocivă. Eram convins că lipsa totală de încurajare de care „mă bucuram" este nefastă culturii române în totalitate. Nu în sensul - în nici un caz -că m-aş fi considerat vreodată în centrul său. Şi că de soarta mea ar depinde întreaga cultură română actuală. Eram doar convins că apăram şi cultivam o serie de valori de cea mai mare importanţă pentru construcţia şi dezvoltarea întregii noastre culturi. Munca sistematică, organizată, permanentă, aş spune „zi de zi", în vederea unor lucrări de referinţă, care să elimine unele „goluri" evidente, mi se părea, pe nedrept, ignorată, nerecunoscută, bagatelizată, ironizată. Şi atunci mă revoltam. Desigur că era vorba şi de o decepţie personală. Dar cu mult mai mult decât atât: eram atât de convins că o cultură doar de poeţi şi publicişti este şi rămâne iremediabil minoră, încât orice atentat la îndreptarea acestei stări negative de lucruri îmi apărea ca o lovitură extrem de gravă dată înseşi fiinţei culturii noastre privită în esenţa, ansamblul şi destinul său.
Nu mă resemnam, în nici un caz, la o stare de eternă subdezvoltare, satelizare şi colonizare culturală. La o cultură de veşnic sincronizaţi şi compilatori. De mărunţi discipoli balcanici ai lui X sau Y din Cartierul Latin ori elsewhere. Uneori, intimidat, credeam că sunt doar un maniac, un obsedat al unor idei fixe. Un anormal, un extravagant ridicol. „Un extraterestru", cum m-a şi caracterizat de altfel cineva (o unguroaică în vârstă), greu de spus dacă admirativ sau numai ironic (de altfel cum şi cred). Pe scurt, scenariul unei drame personale, sociale şi culturale, în acelaşi timp. Şi mi-a trebuit tot stoicismul şi echilibrul interior de care eram capabil să „rezist" moral unor astfel de tensiuni. Să nu mă descurajez şi să nu pierd iremediabil partida. A fost greu, uneori inimaginabil de greu. Cred că am mai amintit de un titlu din Shakespeare, care „mă defineşte" şi care îmi place foarte mult: Love's Labour's Lost (Peines d'amour perdues, în versiune franceză). Luptam cu un vid cultural şi cu o mentalitate total diferită şi mai totdeauna ostilă. Visam „o bibliotecă românească" abstractă, teoretică, impersonală, indispensabilă. De fapt, o fata morgana, de care eram cum nu se poate mai conştient. Apoi, în însingurarea mea rece şi fără aliaţi, îmi reveneam. Mă redresam moral. Şi acceptam, din nou, întreaga situaţie ca pe o fatalitate inevitabilă şi porneam mai departe. Dar cât de greu mi-a fost adesea nimeni nu va şti, de fapt, vreodată.
Cred că salvarea morală şi, până la un punct, şi cea socială, s-au datorat tendinţei mele, în acelaşi timp temperamentale şi, pretenţios spus, „filozofice" de a-mi obiectiva toate situaţiile personale, chiar şi cele mai subiective şi neplăcute. Altfel spus, a mi le explica, a le găsi cauzele, eventual şi soluţiile. De unde, o permanentă dedublare, de „erou" şi „critic" în acelaşi timp. Mai exact spus: de a trăi mereu o ambiguitate temperamentală fundamentală. Cşuză obiectivă şi totodată victimă inevitabilă. Ceea ce m-a
468
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
469
ferit de catastrofe morale iremediabile, dar care nu mi-a dat - nici pe departe - satisfacţiile la care credeam că aveam dreptul. Un insucces, oricât ar fi de inexplicabil, de firesc, rămâne în orice caz un insucces. Adesea greu de suportat. Şi şase decenii de insuccese, eşecuri şi ratări destule - oricât de asumate - sunt nu mai puţin insuccese şi eşecuri dintre cele mai apăsătoare, în serie continuă mai totdeauna.
Că nedreptatea şi eroarea erau adesea flagrante nu mai avea, din acest punct de vedere, aproape nici o importanţă. Mă imunizasem tot mai mult împotriva lor şi nu cădeam în disperare sau descurajare. Eram de mult convins că „celebritatea" nu depinde de mine (Epictet mi-a spus şi acest mare adevăr) şi căutam să supravieţuiesc în condiţii cât mai suportabile posibil, De multe ori reuşeam. Alteori nu. Ştiam bine, chiar foarte bine, că inamicul public numărul unu nu era, pentru mine, decât „scriitorul român". Din care cauză - mai ales în anii din urmă - îmi luam toate precauţiunile posibile împotriva acestui „gangster" redutabil. Un fel de mărunt Al Capone sau Dillinger de periferie balcanică sordidă.
M-a interesat într-o perioadă, destul de îndeaproape, problema „succesului" şi a „insuccesului", pe care am evocat-o sumar anterior şi în linii foarte generale. Adunasem chiar şi unele materiale (xeroxuri, fişe, tăieturi etc), dar n-am găsit încă răgazul unei cercetări pe această temă. Eram, oricum, ferm convins că succesul este un fenomen pur social, de recepţie, relaţii, cointeresări şi complicităţi. Am regretat şi mai mult faptul că nu m-am putut concentra şi asupra problemei adiacente şi într-un sens identice, a „valorii". Că n-am rezolvat-o teoretic cel puţin, din punctul meu de vedere, deşi am adunat destule materiale şi în acest sens. N-are rost să ascund că totul pleca de la o contrarietate fundamentală, care mă urmăreşte mereu: în ce calitate şi în baza căror argumente X sau Y „fixează" (vorba vine) valoarea unui scriitor? întâlneam acest tic la toţi cronicarii literari, chiar şi la cei mai mediocri, deşi nici unul dintre ei nu putea fi strâns cu uşa.
Totul pleca de la două realităţi invincibile, inevitabile şi incontrolabile: o serie de preconcepte directoare, care dădeau o semnificare aparent teoretică unor pretinse judecăţi de valoare şi o cât mai solidă poziţie redacţională, de mare „autoritate". Prin contaminare, influenţă, conformism şi toate celelalte fenomene ale vieţii literare astfel de realităţi deveneau dogme, judecăţi canonice, pretins definitive. Era imposibil de luptat - mai ales de unul singur - împotriva acestei situaţii - încă o dată spus - de pură sociologie literară. Şi mai mult decât atât: de pură mitologie literară. Căci „mitul criticului de autoritate" era mai puternic decât orice contraargumente critice şi chiar de minim bun-simţ. Eram în total dezacord cu întreg impresionismul dominant, practicat mai totdeauna la un nivel pur empiric, în definitiv, cine nu are „impresii"? Chiar şi portăreasa de bloc Şi de ce o „impresie" ar fi mai legitimă, mai autorizată, mai convingătoare decât oricare alta? Criterii strict obiective de evaluare, categoric, nu există. Dar există altceva, mult mai important în astfel de situaţii: prestigiul sociocultural al emitentului şi capacitatea şi viteza de circulaţie a judecăţilor sale de valoare. Şi din acest punct începeau toate antagonismele, toate polemicile.
Şi, drept urmare, întreaga mea izolare culturală, critică, situaţie la care revin încă o dată, cu extremă neplăcere. Theoria cum praxis, vorba lui Leibniz, căruia nu puteam să nu-i dau dreptate.
Despre „cultura română" vorbesc mai mult ca şi până acum, aproape numai în sensul unui proiect ideal. Deoarece, din punctul meu de vedere -după jumătate de secol de totalitarism - ea practic aproape nu există în parametrii săi clasici. Rămâne doar un proiect teoretic, o nostalgie ideologică, o reverie cvasilivrescă, radical deosebită de preocupările culturale imediate, curente. Despre lipsa de preocupări ideologice am amintit în repetate rânduri. Despre excesul de „poezie" şi „literatură", ca formă predilectă de expresie, la fel. într-un loc, f. Arghezi aminteşte şi el într-un articol despre „Luna Pădurilor" (mi se pare), că suntem un popor de poeţi şi nimic mai mult. Despre preocuparea aproape exclusivă doar pentru temele specifice „vieţii" zise „literare" nici nu mai vorbesc Din toate aceste motive, suntem şi rămânem cel puţin cu jumătate de veac în urmă faţă de nivelul ideologic al Europei Occidentale. Mă întrebam mereu cine citeşte şi cumpără cărţile de la Humanitas, Nemira, Polirom şi celelalte. Probabil foarte puţini, în orice caz, o influenţă directă asupra clasei politice, în general, nu se constată. Iar revistele, de mic tiraj, unde astfel de idei circulă, într-adevăr, ele nu predică de fapt, decât unor convertiţi. Progresul real este încă inexistent şi pe toate planurile.
într-un sens, ceea ce doream şi ceream epocii mele - mai ales după 1989 -era şi foarte puţin şi foarte mult. Aveam o anume concepţie despre cultură. Şi foarte tradiţională, clasică într-un fel, dar şi foarte modernă, raportata la ravagiile comuniste şi la vidul cvasitotal din jurul nostru, de soluţii ideologice efectiv alternative. Ce preconizam şi aşteptam din partea compatrioţilor mei? Cred că s-a văzut, cu destulă claritate şi până acum: o cultură solidă, organizată, sistematică, bazată pe propriile sale lucrări de referinţă. Cât mai deschisă posibil în sens internaţional. Dar cu puncte solide interne de plecare. Nici mai mult, nici mai puţin decât sunt. Puse însă sistematic în valoare. Mai ceream acestei culturi o serie de condiţii minime de realizare: consolidare, seriozitate, continuitate, capacitate de generalizare, de analiză şi sinteză. Critici obiective, ierarhii ferme şi spirit critic, mult spirit critic Detestam permanenta improvizaţie, sincronizarea mecanică şi spiritul de eternă compilaţie. Ştiu, bine, foarte bine, că nu este vorba decât de repetiţia unor locuri comune, de adevărate truisme. Dar pe un anume plan. Superior nouă - deocamdată cel puţin - în toate privinţele. De unde, între multe altele, încă două obstacole de care mă loveam. Ele au făcut din mine, cum am mai spus, un mare izolat şi un om efectiv singur.
Era, mai întâi, extrem de uşor de observat, neasimilarea evidentă, lipsa totală de interes şi de recepţie pentru valorile în care credeam, menţionate mai sus. Cauzele'erau, ştiam foarte bine, cum nu se poate mai obiective: o pseudocultură jurnalistică în esenţă, verbalizată şi televizată, lipsită de orice substanţă. Dar dominantă, de mare impact şi audienţă. Nu putea fi vorba de „un insucces" personal, ci de o stare generală de subdezvoltare culturală. Pe care o deplângeam şi o denunţam. Ceea ce mă făcea, o dată
470
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
471
în plus, şi mai izolat şi mai „antipatic". Nu aveam nici o îndoială că „valorile" mele aveau, într-adevăr, o „valoare". Indiscutabilă. Dar când vedeam, încă o dată, că ele nu se bucurau de nici o atenţie şi circulaţie, de nici o autoritate şi prestigiu, îmi spuneam că o adevărată soluţie nu există. Sau că, deocamdată la noi, cel puţin, ea încă nu există.
De ce? Şi cu aceasta am ajuns la al doilea punct nevralgic al crizei culturale române actuale. Lipsa unui mesaj ideologic liberal, organizat, sistematic şi bine difuzat. Şi, poate, şi mai mult decât atât, lipsa tenacităţii apărării acestor valori. O acţiune cam în genul cărţilor lui Raymond Aron, Hannah Arendt, Alain Besangon (primele nume care-mi vin în minte) şi ale altora de aceeaşi orientare. Citeam, uneori, bune articole publicistice, într-o revistă sau alta. Dar nimic organizat, sistematizat, care să conducă la o sinteză. Sunt tot mai convins că adevărata dramă a ideologiei româneşti -să-i spunem pentru simplificare „antitotalitară" - este publicistica. Mania, obsesia de a fi prezent săptămânal în publicistică. De a fi permanent în vizorul actualităţii celei mai imediate. Mă gândesc, de pildă, la un H.-R. Patapievici, Alexandru George care au de atâtea ori dreptate în unele dintre articolele lor politico-ideologice. Doar că adunate în volum, textele totuşi nu se leagă, nu se grupează, nu se articulează într-o demonstraţie coerentă, cu direcţie precisă. Toată ideologia noastră este încă fragmentară, iar numai cu „fragmente" nu se poate face politologie şi ideologie înaltă. Singurul care are sensul unor astfel de construcţii este, deocamdată, doar Sorin Antohi. Lipsa teribilă de cadre îl constrânge însă şi pe el, solicitat în diferite direcţii (prefeţe, introduceri, cronici, colocvii), la o inevitabilă „dispersie". Doar că, în cazul său, infrastructura de bază şi de sinteză, se simt, din fericire, solide. Ceea ce, la noi, este o calitate rară. Chiar foarte rară.
Este greu să priveşti realitatea în faţă - extrem de dură - la sfârşitul unei vieţi care numai „comodă" nu a fost. Dar adevărul trebuie acceptat până la capăt. Aşa cum a fost. Fără rezerve. Fără menajamente, ipocrizii şi false pudori. Nu este vorba de nici un complex de persecuţie, de inferioritate sau de o iluzorie supraevaluare. Pur şi simplu doar de recunoaşterea unor evidenţe: am fost şi am rămas - mai ales după revenirea în viaţa culturală - un mare izolat. Un intrus, un inoportun. Neasimilat niciodată, acceptat şi tolerat doar la limită, în noua societate comunizantă. Din consideraţii de simplă „politică literară", uneori, din cauza unor noi raporturi şi echilibre de forţă alteori. Inevitabil şi greu de evitat.
Revin mereu asupra acestei teme, adevărat laitmotiv mai mult decât insistent. Ea este şi rămâne - oricât de supărătoare ar fi - esenţială, deoarece explică, pe de o parte, proasta mea condiţie morală. Permanentă, mai totdeauna. Pe de alta, întreaga dificultate a „recepţiei", de care sunt asociate importante probleme culturale. Şi nu numai din punctul meu de vedere. Trec peste faptul că situaţia este în acelaşi timp dureroasă, nedreaptă şi profund negativă. Pe toate planurile. Un mic exerciţiu de introspecţie devine totuşi necesar pentru a înţelege şi explica o serie întreagă de situaţii. La prima vedere confuze, obscure şi, poate cel mai grav, profund ostile propriei mele imagini, în ochii mei şi mai ales ai altora. Deformată şi adesea grav compromisă.
Trebuie să accept şi un alt mare adevăr: defectele personale în general, unele trăsături temperamentale - ce nu m-au favorizat niciodată - au fost mult agravate de condiţiile ostile ale unui mediu pentru care nu aveam nici o afinitate. Observam uneori şi un alt fenomen: unele mici defecte, virtuale sau tolerabile deveneau, în astfel de împrejurări, mult mai grave, cu urmări negative şi din cele mai neprevăzute. Aş începe cu temperamentul meu (detestabil din punctul meu de vedere), extrovertit, înclinat spontan spre confesiuni directe, necontrolate suficient, naiv-sincere. Am astfel de amintiri încă din liceu şi din „perioada Călinescu". De mediul „familial" nici nu mai vorbesc. Atunci am cunoscut preţul - adesea extrem de dureros - al sincerităţii şi bunei-credinţe. Ceea ce mă dezarma. Mai ales când mi se retrăgea sau mi se refuza brutal sprijinul moral şi intelectual de care aveam nevoie. Ceea ce mă făcea şi mai izolat şi mai revoltat decât eram în realitate.
în felul acesta devii, aproape fără voie, asociabil, individualist şi egoist--defensiv. Surâzător, simpatic, serviabil nu poate fi nimeni când se află mereu în defensivă. De unde încă o consecinţă gravă: lipsa de sprijin moral, de încurajare, de stimulente intelectuale, inclusiv publicistice, frânează şi chiar sterilizează, într-o anume măsură, orice „vocaţie". Orice „creaţie" culturală. Oricât ai naviga, orientat doar de aparatele de bord, sufletul uman este astfel făcut încât are nevoie şi de anumite încurajări şi satisfacţii, în felul acesta am devenit nu numai „nesuferit", dar şi rece, uscat şi abstract -tenace în proiectele mele. Cred că am mai evocat acest episod, pe care nu pot să nu-1 amintesc şi în această ordine de idei: indignarea pe care am provocat-o unui cititor din Feteşti, care mă cunoscuse la Lăţeşti, când mi-a întâlnit numele în Cotidianul In loc să se bucure că un fost deportat şi-a recăpătat libertatea de expresie, mă alegeam numai cu insulte şi procese de intenţii. Nu, categoric nu puteam „iubi" acest mediu social şi mai ales uman.
în'astfel de momente, s-a produs o clarificare definitivă. Eram constrâns să fiu sau să devin „sociabil". Din raţiuni de supravieţuire. Dar, în acelaşi timp, deveneam tot mai intransigent, refractar şi chiar direct ostil acestui mediu în care eram obligat să mă integrez, inasimilabil din ambele direcţii: colectiv şi personal. Consecinţele au fost grave şi dureroase, deşi trebuie să le privesc mai îndeaproape. Cât de „greu" mi-a fost rememorând astfel de mizerii nici nu pot spune. Uneori respingeam, pur şi simplu, acest inevitabil „gen autobiografic". Extrem de interesant când eroii erau mari celebrităţi. Detestabil însă - şi sunt eufemistic - când „eroul" eram... eu însumi. Dar nu mai aveam ce face. Mă consolez că acesta este de altfel nu numai regimul autobiografic, dar şi penultimul capitol al acestei Vieţi. Şi că o adevărată mortificare morală, care durează de mai bine de un an, va lua sfârşit. Pentru totdeauna. „O autobiografie" stranie şi insolită, pe care am avut ghinionul s-o scriu eu însumi. De ce am făcut-o, totuşi, nici acum nu-mi este chiar foarte limpede, în toate nuanţele sale.
Probabil că, în subconştient, acţiona, sau domina în orice caz, tendinţa de „a-mi explica" de ce eram atât de detestat şi izolat în unele cercuri. Până acolo încât, repet, am început să mă detest eu însumi şi să mă îndoiesc, uneori, de tot ce fac şi scriu. Eram copios bârfit (Mircea Mihăieş recunoaşte,
472
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
473
într-o recenzie, de altfel favorabilă, că auzise despre mine „fel de fel de legende"). Din biografia lui Macedonski aflasem, la rândul meu, şi cu lux de amănunte, cum funcţionează la noi calomniile şi polemicile literare. Verificam acum, pe pielea mea, întreaga tehnică şi toate atacurile joase, uneori neverosimile prin totala lor abjecţie. Despre o aberaţie din Iaşi am amintit. Ar trebui să-1 menţionez şi pe Cristian Preda, pretins politolog, mai mult compilator. Autor al unei absurde recenzii despre Politică şi cultură, de un venin greu egalabil. Fizionomie de killer, din filme de gangsteri de seria B. Aud că a devenit totuşi... „consilier prezidenţial". Aş mai putea da şi alte exemple, inclusiv feminine. Clasez aceste adversităţi în trei categorii: „oficiale" (în care includ şi redactori TV), „colegiale" (grupuri de presiune, redacţii etc.) şi „exil", plin de vigilenţi, intransigenţi şi pretins „puri", de toate categoriile.
Am identificat pe parcurs nu puţine din cauzele acestor animozităţi. Dar cred că, până la urmă, ele se reduc doar la două, care la noi au efecte devastatoare : prin tot ceea ce „am făcut" şi „fac", în continuare, mă singularizam, ieşeam din normă. Eram un adevărat independent, dificil şi redutabil şi nimic nu umileşte mai mult conformismul, cedările şi laşitatea generală. La care se adaugă încă un păcat capital: s-a simţit imediat că nu eram un „scriitor", „om de litere", „literator". Că aveam alte preocupări decât ale confraţilor mei. Ceea ce mă stigmatiza, mă ostraciza, mă elimina în mod automat din establishment-ul literar. Evident, exagerez puţin pentru claritatea demonstraţiei. Dar nu foarte mult. Şi omit, intenţionat, zeci de situaţii, amănunte şi nume. Căci am ajuns la această stare de spirit, de a mă obiectiva şi de a încadra toate accidentele particulare în scheme generale, îmi plac categoriile şi clarificările, ordonarea sistematică a datelor. Cred că nu există o mai bună dovadă că nu sunt - într-adevăr - „un scriitor". Nu fără o anumită preocupare de stil limpede şi cursiv. De „stilul ideilor". Doar că o tendinţă nu o exclude pe alta. Există de altfel zeci de filozofi şi ideologi autentici - mai ales din secolul 18 - care au scris „bine". La noi o specie foarte rară, într-adevăr. Dar este o altă poveste.
Tot mai mult îmi dau seama că una dintre problemele capitale ale sfârşitului vieţii mele - dacă nu şi cea mai importantă - este de a-mi asuma până la capăt şi cu toate consecinţele preţul independenţei şi al poziţiei personale. Ceea ce a implicat mari dileme, unele dificile. Independenţa atrage izolarea. Iar izolarea determină ieşirea din circulaţie şi deci din actualitate. Iar urmarea - lipsa de comunicare, dialog, critică şi „recepţie". în izolare, apatie şi ostilitate, orice operă - într-un anume sens - „moare". Terenţiu are de mult dreptate: „Complezenţa aduce prieteni, adevărul naşte ură". Nerecunoaşterea, lipsa de impact şi influenţă determină, în cele din urmă, izolarea, apoi uitarea. Chiar şi a celor mai valoroase şi legitime idei şi iniţiative, în perspectiva posterităţii - problemă şi ea extrem de complexă situaţia se poate redresa. Măcar în parte şi în anumite condiţii. Dar, deocamdată, partida este sau pare pierdută, în cazul meu personal, unele detalii au şi o semnificaţie obiectiv-documentară. învăţând să mă cunosc -în final - tot mai bine, fac poate şi pe alţii să înţeleagă, pe cât posibil, o
situaţie culturală şi socială specifică epocii comuniste şi postcomuniste. Aproape nimic din vechea Românie nu mai există. De unde şi utilitatea mărturiei unui supravieţuitor. A unui salvat de la naufragiu de mari proporţii. Câteva aspecte esenţiale sunt deci de reţinut cu toată atenţia.
Este, mai întâi, extrem de uşor şi chiar nedrept a vorbi doar de resentimente, de porniri vindicative îndelung refulate. Pot fi totuşi complet uitate o serie întreagă de nedreptăţi flagrante, măcar din perspectiva unui spirit abstract şi obiectiv? în cazul meu precis - actor şi spectator, subiect şi observator în acelaşi timp - doresc să analizez mai îndeaproape cum funcţionează întreg mecanismul marginalizării, eliminarea progresivă din sistemul de referinţe şi date din actualitate, în ciuda unor numeroase aparenţe ce ar părea să mă contrazică. Izolat, indezirabil, respins în nu puţine cercuri, am constatat, în primul rând, valoarea enormă a relaţiilor, pe care din lipsă de timp, de plăcere, din sentiment al inutilităţii le cultivam, în ultimul timp, tot mai puţin. Doar că, fără un sistem eficient de relaţii totul cade inevitabil, cel puţin deocamdată, în vid. Absenţa, izolarea, retragerea din societate are urmări adesea catastrofale. Am adoptat încă de mult deviza „marginalitatea ca patrie". Lumea culturală actuală nu este lumea mea. N-o puteam însă nici accepta, nici modifica. De unde o contrarietate profundă, în esenţă irezolvabilă. Cu toate marile dezavantaje, dar şi avantajele, considerabile, pe care le implică. Un bun text, în acelaşi sens, Elogiul marginalităţii, am întâlnit la H.-R. Patapievici (Cerul văzut prin lentilă, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, pp. 39-44).
Multe dintre aceste idei, amintite deja, mai ales, în „Jungla" vieţii literare (capitolul 11), fac parte, vrând-nevrând, dintre obsesiile vieţii mele. Nu mai revin deci asupra egocentrismelor, invidiilor şi megalomaniilor acestui mediu detestabil. El simţea, instinctiv, că nefiind „scriitor" nu puteam asimila nici mentalitatea, nici ierarhiile sale. Dar, spre sfârşitul vieţii - şi mai ales în aceşti ultimi ani constat că repulsia morală devenise predominantă, îndreptată mai ales în alte direcţii. îmi deveniseră nesuferite, foarte pe scurt, patru aspecte. Aş începe cu delaţiunea, cu instinctul josnic al „demascării" şi „denunţării" (un excelent document în acest sens: „Delaţiunea - hobby sau drog?" de Dorin Tudoran, în România Literară, 9/1999). Afacerea „dosarelor" şi „legea Ticu" îi dă, de pe acum, aspecte violent resentimentare, de-a dreptul morbide, patologice. Din care cauză, am evitat cu scrupulozitate orice implicaţie în polemicile despre „colaboraţionism", „informatori", „scriitori în închisori" (liste din care sunt... sistematic omis) etc. etc. Aş continua -vorbind şi din experienţă directă - de procedeele mafiilor şi grupurilor literare ostile, închise, care elimină, blochează, ostracizează şi fac imposibilă colaborarea la unele reviste. Nu aparţii unui grup? Eşti „pierdut". De pildă, în cazul meu, mafia Liiceanu a interzis pur şi simplu până şi prezenţa citării numelui meu în revista 22. Influenţa ocultă a acestor mafii este considerabilă.
Dar parcă nimic nu egalează alte două defecte a căror amploare a luat în ultima perioadă aspecte profund negative: spiritul tranzacţional de reciprocitate, de do ut des - devenit insuportabil pentru un seif made man
474
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
475
cultural ca mine - şi extraordinarul conformism, mimetismul contagios, subiectivismul cel mai necontrolat, care invadează, una după alta, toate redacţiile. In felul acesta au devenit „dolii naţionale" decesul unor oameni de cultură onorabili (ca Marian Papahagi), dar mai ales critici mediocri gen Cornel Regman ori Liviu Petrescu, „pierderi literare ireparabile"? In nici un caz! In primul caz, cu agravanta elogiului unui „colabo" extrem de activ (zeci de referinţe în cartea lui M. Niţescu) de-a dreptul penibil, ca să nu spun scandalos. Sunt chiar atât de „vindicativ" când menţionez că acest C.R. a publicat, plin de răutate, de 3 (trei) ori acelaşi pamflet insultător despre mine? Un gest pe care nu l-am făcut niciodată. Spiritul de turmă, lipsit de orice simţ critic, defineşte adesea presa literară actuală, de o uniformitate şi lipsă de personalitate izbitoare. Problemă cu atât mai gravă, în cazul meu, cu cât relaţiile personale, cu acest gen de presă, s-au deteriorat în ultimii ani în mod constant. îmi asum, încă o dată, o bună parte din vină. Dar problema este mult prea serioasă pentru a nu fi privită mai îndeaproape. Plină de implicaţii şi grave consecinţe.
Trebuie să recunosc deschis, mai întâi, un defect esenţial: sunt un foarte prost agent de publicitate. Un slab „avocat" al cărţilor şi ideilor mele. Lipsit şi de talent şi de mijloacele necesare. Nu am nici o vocaţie de a mă „mediatiza". Eram şi plin de naivităţi, făcând şi unele vizite la diferite redacţii, cu care de altfel nu aveam nici o legătură. Când au apărut Evadări în lumea liberă, am făcut o vizită la Flacăra, la Meridian etc. In acelaşi timp, am constatat tot mai mult, în ultimii ani, că nu pot fi, în acelaşi timp şi autor şi manager personal şi secretar particular. Dificultăţile extreme de a termina cărţile începute, a face şi emisiuni TV şi publicistică, pentru a nu mai vorbi de public relations, m-au extenuat, în ultimul timp, pur şi simplu. Trebuia să-mi fac singur xeroxuri, colete, „poşta", ceea ce presupunea o mare pierdere de timp şi consum nervos. Am obosit să mai fiu propriul meu secretar, comisionar, agent de legătură, să mă ocup şi de „autodifuzare" cu metode artizanale. Deşi pare greu de crezut, am expediat în diferite direcţii şi câte 70-80 de exemplare din cărţile mele. Multe bouteilles ă la mer, fără nici un rezultat şi, totuşi, operaţie strict indispensabilă, care mă irita şi mă „obliga" într-un fel, în acelaşi timp. De unde o permanentă contrarietate, un efort de voinţă şi de tenacitate, căruia îi făceam din ce în ce mai greu faţă. O dilemă profundă şi esenţială, pe care un om izolat, la Cluj, în provincie, o trăia, uneori, cu extremă dificultate. Am detestat adesea aşa-zisa mea „vocaţie".
Vrem nu vrem să recunoaştem, Baltasar Graciân are de o mie de ori dreptate: „Ceea ce nu se vede e ca şi cum n-ar fi" (Oraculo manual, p. 130). Deci ca să se vadă că exişti, trebuie să circuli în presă, să întreţii un sistem de relaţii redacţionale şi editoriale, să-ţi asiguri o anume „publicitate". Am fost uimit să constat că Andrei Breazeanu, şeful secţiei româneşti de la Voice of America, nici nu auzise măcar de apariţia cărţii mele americane. A i-o semnala şi oferi la... Cluj pare paradoxal şi chiar ridicol. Şi totuşi aceasta a fost realitatea. Valoarea enormă a publicităţii în epoca multimedia nu poate fi în nici un caz negată. Ea face posibilă şi alte editări, răspândeşte
şi apără unele idei, asigură un anume loc în ierarhia culturală a unui moment istoric. Nu este nici pe departe infailibilă. Unii au transformat-o într-o adevărată activitate maniacală. Gheorghe Grigurcu - exemplu tipic -scrie simultan în... toate revistele din ţară. Puţin va rămâne de pe urma acestei incontinenţe critice. Dar metoda, în esenţă şi în proporţii rezonabile, este indispensabilă. Fără ea nu te poţi menţine la suprafaţă. Iar „succesul", orice s-ar spune, are nevoie şi de o anume „regie". „Succesul", în România cel puţin, mai mult te apără decât te impune. Dar ca formă defensivă, mai ales de existenţă literară, este o necesitate.
Ştiu că am mai citat o vorbă a lui Goethe: „Prezenţa este o puternică zeiţă". Or, zeiţa timpurilor moderne este, indiscutabil, televiziunea. Am observat nu o dată: o apariţie-două la TV „face" cât zeci de recenzii, în diferite reviste, unele bune, dar foarte puţin citite. Uneori, eram oprit chiar pe stradă. De pildă, de către deputatul UDMR de Cluj, Peter Eckstein-Kovacs, pe când mă plimbam cu Matei pe Bulevardul Bălcescu. Am făcut şi experienţe dintre cele mai proaste, o emisiune la Iaşi cu Iosif Sava, de pildă. Şi „lansările" publice, cu toate servitutile lor, sunt utile. In perioada Ceauşescu, citarea unor nume la Europa Liberă echivala cu o adevărată consacrare. Treceam adesea prin situaţii penibile, false sau de mare constrângere. Mă sustrăgeam cât mai mult posibil. Iar uneori nu puteam. Slăbiciune, calcul, politeţe prost înţeleasă? Pierdere de timp şi chiar enervare, când observam că o redactoare oarecare nu ştia nimic sau mai nimic din întreaga mea activitate? Revoltă morală şi culturală când constatam că „nu existau" în cultura actuală decât numele vehiculate la TV şi în marea presă, deşi nu toate meritate? „Conu' Alecu", de pildă, este un personaj pitoresc şi simpatic. Dar a-1 transforma în simbol şi model spiritual, ca şi pe Pleşu, Liiceanu et comp., mi se părea cel puţin o eroare şi o exagerare. Pe care trebuia, totuşi, s-o accept ca pe o fatalitate.
Astfel de constatări şi iritări - căci n-are sens să nu fiu într-adevăr sincer în primul rând cu mine însumi şi până la capăt - presupuneau un mare efort de clarificare şi luciditate, de seif control şi de analiză rece a unui întreg complex de cauze. Cu rezultatul final, dezamăgitor, al unei triste constatări: simt că izolarea morală şi intelectuală devine tot mai accentuată şi mai apăsătoare. Lipsa de comunicare şi dialog este aproape totală. Dacă aş fi un simplu autor egocentric şi narcisist, consolat în infatuarea sa enormă, inaccesibilă, accidentul n-ar prezenta nici o importanţă. Dar pentru un autor-ideolog, preocupat şi de eficienţa ideilor, în cadrul unui program cultural, general, rezultatul nu poate fi decât profund negativ şi, strict cultural vorbind, dureros şi steril. Dezarmat şi marginalizat, îmi dădeam foarte bine seama că numai prin telefoane şi scrisori o astfel de situaţie nu se poate îndrepta. Este, în primul rând, nevoie de o prezenţă fizică şi publicistică permanentă. Adică exact ceea ce nu puteam face din motivele evocate anterior şi asupra cărora voi mai reveni. Căci ele mi-au alterat ultimii ani ai vieţii. Intr-o cultură în care nici eu nu m-am regăsit niciodată şi nici ea nu mă putea asimila. Şi fiecare avea - trebuie iarăşi să recunosc -argumente şi motive justificate.
476
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
477
Nedreptăţile flagrante începeau chiar cu definiţia critică, falsă şi stereotipă, care circula despre mine: „critic literar" şi „istoric literar". Când, în realitate, nu eram, în esenţă, nici una, nici alta. Sunt un critic de idei, cu preocupări fundamental ideologice şi nimic mai mult. în tinereţe, într-o fază de debut confuz, definiţie poate exactă. Ca şi aceea, tot de atunci, de „elev" sau „asistent al lui G. Călinescu". Azi, umilitoare şi inexactă cum nu se mai poate. Critic ideolog, de idei, n-aveam în realitate nimic comun cu „călinescianismul" care, ca succesiune critică directă, de fapt, nici nu există. G. Călinescu nu are „elevi" şi nici nu putea avea „elevi". Deoarece formula sa, pur literară, originală, este intransmisibilă. în această privinţă, cel puţin, Gheorghe Grigurcu are dreptate.
Nu trebuie făcută - nici în cazul meu, nici al altora - grava confuzie dintre „critică" şi „ecourile de presă". Acestea au fost destule şi dosarele fiecărei cărţi, depuse la BCU Cluj, o dovedesc din plin. (Bibliografia în curs de elaborare va oferi o documentare concludentă.) Dar de o adevărată „critică" nu se poate vorbi. Fiindcă a lipsit, aproape total, înţelegerea, analiza şi definiţia exactă a poziţiilor mele, situate într-un cadru comparat, naţional şi internaţional. Sunt, deci, un „critic fără critică", situaţie, din nou, cel puţin inconfortabilă. Pentru a nu mai aminti de definiţii dispreţuitoare din partea unor cronicari (Alex. Ştefănescu, Ion Simuţ), a unor critici provinciali, gen Mircea Zaciu (autorul, cred, al celor mai veninoase texte despre mine şi în Tribuna şi în Jurnalul său, din care am citit doar primul volum; Dumnezeu ştie ce mai conţin şi celelalte). Boicotul unor redactori, care dispun de „pagini literare", s-a dovedit, în planul ostilităţii, şi mai eficace, în această privinţă, România liberă, dar şi Literară au bătut, cred, toate recordurile. în unele publicaţii, numele meu era omis cu regularitate, chiar şi din prezentarea sumarelor unor reviste sau din sinteza unor „ani literari".
Dar, în unele cazuri, nedreptatea a fost mult prea evidentă, prea flagrantă, ca să nu fie semnalată, fie şi ca simplu exemplu de moravuri literare româneşti cel puţin alterate. Să scrii o carte despre „scriitori români" -parte neterminată dintr-o Istorie a literaturii române de Ion Negoiţescu -în care citezi şi analizezi... 130 de autori contemporani şi să nu reţii chiar nimic din întreaga mea activitate, nici măcar numele, în astfel de cazuri nu se mai poate vorbi numai de „amor propriu literar", să zicem, „ulcerat". Despre mine n-a scris, de altfel, nici un critic „central", într-un sens sau altul. Ne-am ignorat reciproc, iar pretinsa lor „autoritate" n-am luat-o niciodată în consideraţie. Cel puţin un Valeriu Cristea a fost mai onest, cu toată obtuzitatea sa, când a respins verbal, în termeni dispreţuitori, pagina despre „literatura citadină" din România Literară. Sau să acorzi tot sprijinul asociaţiei ASPRO şi I.B. Lefter, preşedintele său, în mica sa schiţă de istorie a literaturii române, în limba engleză, unde apar sute de nume (A Guide to Romanian Literature, Editura Paralela 45, 1999) să nu-şi amintească nici măcar o dată de mine este, orice s-ar spune, anormal. De atacul profund nedrept al lui Gheorghe Crăciun împotriva articolului „Experiment" din Dicţionar de idei literare am amintit. Să fii, totuşi, cel mai tradus critic român în străinătate - vorbesc exclusiv strict bibliografic - şi nimeni să nu facă niciodată nici cea mai mică menţiune în acest sens oare cum se poate numi?
Să spunem, că toate acestea se încadrează în sistemul - în definitiv legitim, deşi total incontrolabil - al recepţiei literare subiective curente. Dar când omisiunea este evidentă, strict obiectivă şi imediat verificabilă, problema se complică prin implicaţii partizane. Căci a face, ca în 22, un întreg supliment despre Scriitori în închisoare (1-2, august-septembrie 1989) -care nu se reduc în nici un caz la „grupul Noica" - şi să omiţi numele meu (14 ani totuşi de privaţiune de libertate), ca, de altfel, şi ale altora: Ion Caraion, I. Negoiţescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, G. Tomaziu şi alţii (citez aproape la întâmplare şi pe N. Davidescu, Vladimir Streinu, o scurtă perioadă Doinaş) este un caz evident de manipulare şi de nedreptate flagrantă, profund neonestă. S-ar putea scrie, în baza unor astfel de exemple, în ce mă priveşte, o adevărată „cronică a unei decepţii anunţate". Nu cred că mă înşel. Citesc critică literară, în mai multe limbi, de decenii. Şi am o orientare destul de exactă ca „să denunţ" nu numai profunda mediocritate a criticii române actuale, dar mai ales inactualitatea şi desincronizarea sa. Rămasă cel puţin cu cinci decenii în urmă, într-o fază călinescian-impresionistă, total desuetă. Cine a citit atent cele opt volume ale lui Rene Wellek, A History of Modern Criticism, 1750-1950, mă va înţelege mai bine. Dar mă întreb sincer: câţi critici români le-au citit în integralitatea lor? Mă tem că... nimeni.
S-ar părea - repet - că sunt un obsedat vindicativ ai lipsei de „succes" şi de „recepţie". Nu aceasta este starea de spirit dominantă. Dacă deplâng o evidentă lipsă de „recunoaştere", cauza este alta, categoric profund regretabilă pentru nivelul spiritual românesc. Lipsa de eficienţă a unor idei, valori, a unor bune programe culturale şi ideologice. O astfel de preocupare pentru „recepţie" nu este deci nici absurdă, nici egocentrică pentru un autor cu un anume program cultural, pe care şi 1-a dorit cât mai „patriotic" posibil. Plin deci de eficienţă şi rezultate. Eram şi sunt ferm convins că măcar unele dintre ideile mele sunt utile şi necesare României moderne, iată de ce mă preocupa „publicitatea" lor, spargerea unor blocade, indiferenţe şi obstrucţii. Nu este deci vorba de căutarea unui „succes" personal, egocentric, ci de unul obiectiv. De realizarea unui program cultural -îndrăznesc să spun - bine gândit şi adaptat realităţilor noastre actuale. Nu cred că exagerez în nici un fel. Mai ales când mă refer şi la „manifestele" mele „neopaşoptiste" din Sfera Politicii.
Constat fără nici o plăcere şi alte aspecte negative ale acestei situaţii: lipsa de dialog şi comunicare, de discuţie - fie şi foarte critică, severă, dar serioasă şi în adâncime - până la urmă „usucă". Măcar în parte. Ea inhibă şi adesea chiar descurajează în mod inevitabil. Lipsea stimulentul care, în general, incită şi inspiră. Lucrezi cu entuziasm şi convingere la o temă, la rezolvarea unei probleme, în care „crezi" efectiv. Şi când observi că ea nu interesează de fapt pe nimeni, sau aproape pe nimeni, o îndoială începe să se furişeze. S-ar putea ca dezinteresul meu actual, total şi sincer pentru problemele teoretico-literare - dincolo de toate preocupările ideologice dominante, îndelung refulate să se datoreze şi unei astfel de situaţii. Şi chiar în zona ideologică decepţiile au fost mari. Se discută mereu la noi despre
478
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
479
„Europa", „integrarea europeană" şi celelalte. Şi când observi că mai nimeni nu cunoaşte cărţile mele, pe aceeaşi temă, unele de adevărat pionierat, începi să faci eforturi să te convingi, în primul rând, tu însuţi, prin argumente raţionale şi documentare, că ai totuşi dreptate. Şi că indiferenţa, ca să nu spun „boicotul general" - involuntar sau nu -, este şi nedrept şi steril în plan ideologic-cultural. Oricât de proaste relaţii, inclusiv din partea mea, ai avea sau nu cu critica şi cu factorii influenţi ai epocii. O revistă ca Altera, a intelectualilor maghiari, ar fi doar un singur exemplu. Ea a aflat de existenţa mea doar la numărul... 8, în urma polemicii mele cu „antigloba-listul" americano-român Hurduzeu.
Se producea atunci şi o altă stare de spirit: descurajarea făcea loc îndârjirii. Găsirea unor soluţii de „salvare". Căutării unor aliaţi. Preocupări de a nu rupe chiar toate punţile. întâlneam în Jurnalul lui Witold Gombrowicz -monument de rezistenţă morală - literară în exil - îndemnuri ca acestea, în care mă regăseam: „Fii necontenit străin, singur", nu „amestecat în mulţime", „fii neplăcut" etc. etc. Am şi alte referinţe despre un anume comportament individualist faţă de „viaţa literară", pe care nu le mai amintesc. Unde vreau să ajung? Să demonstrez, mai bine spus să-mi demonstrez, că situaţia nu este chiar atât de „neagră" pe cât pare. Dacă marginalitatea şi boicotul erau, într-adevăr, o realitate centrală, nu acelaşi lucru se poate spune despre unele zone provinciale: Craiova, Buzău, Iaşi, Suceava, unde eram invitat - uneori chiar cu insistenţă - să colaborez, să „patronez" chiar - într-un anume fel - unele publicaţii.
M-am complăcut în acest joc aparent „provincial", cu atât mai mult cu cât el corespundea şi preocupărilor mele de descentralizare, de încurajare a policentrismului cultural. Reviste precum Mozaicul (Craiova), Carnet literar (Buzău), Continent (Suceava) şi altele de acest tip nu au mare circulaţie, într-adevăr. Dar sunt efectiv independente. Cultivă în mod activ diferenţierea, toate de orientare liberal-europeană. Ceea ce - din punctul meu de vedere - însemna foarte mult. Vladimir Tismăneanu îmi scria recent (1999) că şi în Polonia se observă acelaşi fenomen. Deci, nu numai după mine, el este apreciat ca foarte pozitiv. Şi mă bucuram, în acelaşi timp, că pot juca în continuare, în ciuda tuturor dificultăţilor, un mic rol cultural, retranşat pe alte poziţii, fie şi marginale, obscure. Am adoptat de altfel „politica" de a nu colabora decât la revistele unde sunt invitat cu sinceritate şi respect. Evident, România Literară (care nu citează apariţiile mele nici măcar la „Cărţi noi") este, mai ales din cauza tradiţiei sale, mult mai notorie şi influentă. Dar cât de citită? Tirajul său este foarte mic. Iar în sectorul poştal 5 al Clujului eu sunt... singurul abonat. Mă consolam şi în felul acesta de toate defectele şi obstacolele izolării. Cu atât mai mult cu cât făceam mereu şi experienţa decisivă: când începeam să „receptez" pe unii şi pe alţii şi alţii începeau să mă „recepteze" pe mine. Intra deci în acţiune mecanismul etern al reciprocităţii, atât de specific publicisticii literare de pretutindeni, pe care-1 cunosc atât de bine. De unde o stare şi mai accentuată de scepticism şi blazare. Adesea şi de „cinism" profitabil. Cel puţin, plătind fie şi acest preţ, unele idei puteau să circule, să fie discutate. Uneori chiar luate în serios, îmbrăţişate şi citate.
Nu o dată - observaţie ce nu-mi face nici o plăcere - simpla logică a „autobiografiei" mă obligă să trec şi prin „situaţii false". înţeleg prin această noţiune, în contextul de faţă, evocarea unor evenimente sau situaţii ce au jucat rolul lor. Dar care, în realitate, nu m-au interesat niciodată foarte mult. Şi, uneori, chiar deloc. Relaţiile cu generaţia tânără reprezintă o astfel de situaţie tipică. Obiectivă, într-un fel. Dar exterioară, superficială, adesea accidentală, deşi nu lipsită de o anume semnificaţie. Cred că totul vine din cauza distrugerii, încă în faza G. Călinescu, a relaţiei „maestru/ elev". Din care cauză când C. Noica m-a întrebat o dată (am mai amintit această scenă) „dacă nu vreau să am elevi" (în cazul său o adevărată obsesie a racolării, de evidentă ereditate şi educaţie legionară), am răspuns stânjenit şi ironic: „Mi-a trecut orice poftă când văd ce fac elevii dvs.". „Maestrul de la Păltiniş" a zâmbit şi n-a mai insistat.
Nu minţeam. N-am avut niciodată astfel de preocupări şi veleităţi. Şi a fi „şef de şcoală" cu atât mai puţin. Iar azi când unii mi se adresează, crezându-se „politicoşi", cu titluri pompoase, gen „domnule profesor", „maestru" etc. protestez. îmi ascund pe cât pot iritarea în dezminţiri ironice, într-un stil cât mai dezinvolt posibil. Ştiu bine că în cultura română există o adevărată manie de a deveni „maestru", de a avea „discipoli", de „a face şcoală". De la T. Maiorescu încoace, până la N. Iorga, Nae Ionescu şi C. Noica (G. Călinescu era, el însuşi, contaminat de această mentalitate, pentru care însă nu avea nici o vocaţie), acest „apostolat" a făcut ravagii. Numai că eu -păstrând toate proporţiile - nu aveam şi cultivam această tendinţă. Şi, în consecinţă, nu-i puteam adopta nici metodele, nici obsesiile, nici ticurile. Ca să-mi duc gândul până la capăt, cu riscul de a mă repeta, ideea de „maestru", guru, „director de conştiinţă", de „şef de şcoală" etc. îmi era pur şi simplu străină, incompatibilă, pentru a nu spune ostilă. Refuzam categoric ideea modelului spiritual şi uman unic. în forme oricât de subtile s-ar manifesta. Ea nu reprezintă decât un fenomen de monomanie, egocentrism şi narcisism, în plus, el impune şi o sterilă standardizare spirituală. Iar conştiinţa mea liberă şi individualistă respingea, în esenţă, orice formă de aservire. Maestro, please ? No. Thank you, sorry.
Unele împrejurări ale vieţii, în special publicistice, m-au pus în contact cu câţiva tineri, nu foarte mulţi, despre care n-am ştiut însă niciodată dacă erau interesaţi de relaţii utile sau raporturi mai profunde. Am scris despre multe dintre cărţile lor, dar legăturile personale adevărate dacă le pot număra pe degete. Când am jucat, imediat după 1989, un rol în Fundaţia Soros, am ajutat efectiv o serie de autori (V. Ardeleanu) sau tineri debutanţi (Doru Pop), cedând şi unor insistenţe „de familie" (inclusiv o profundă eroare, gen Ionuţ Gherasim, un penibil carierist politic PNŢCD). Şi dau doar câteva exemple. O altă categorie venea spre mine, în spirit amical, dar dintr-o „lume" cu o psihologie tipic literară (Daniel Virgil, Caius Dobrescu, Ion Vieru, Radu G. Ţeposu - acesta cu o clasă mai sus). Singurul care a intuit adevărata realitate a fost Ştefan Borbely, un spirit absolut remarcabil („Un solitar", în Apostrof\ 7-8/1993). Şi, mai ales, admirabilul Sorin Antohi,
480
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
481
cel mai dotat dintre toţi prietenii mei tineri de idei, făcea parte, în primul rând, din acest mic grup, să-i spun, de „simpatizanţi".
Printre ei, sunt de citat, neapărat, şi alte nume, de mai mică circulaţie, dar oneşti şi plini de bune intenţii. Constantin M. Popa a publicat de altfel şi prima carte „despre mine" (Hermeneutica lui Adrian Marino, Craiova, Aius, 1993). Din proprie iniţiativă. Fără nici o „influenţă" din partea mea. De altfel, până la apariţia acestei plachete, nici nu ştiam de existenţa sa. Am rămas de atunci în cele mai bune raporturi, continuate şi azi la revista Mozaicul. O intenţie şi mai ambiţioasă a avut Adrian Dinu Rachieru de a scrie o adevărată monografie. Mi-a adresat şi un lung chestionar, la care n-am răspuns, scuzându-mă, cred, cu bune argumente. I-am demonstrat că toate „cheile" preocupărilor mele definitorii se află, exprimate într-o formă concentrată, aproape în stil de „manifest", doar în trei prefeţe-postfeţe, care la data solicitării nu erau încă publicate, cu excepţia postfeţei la ediţia a doua de la jOle! Espana (Craiova, Aius, 1995). A urmat, recent, postfaţa la Comparatism şi teoria literaturii (Iaşi, Editura Polirom, 1998) şi urmează, în sfârşit, şi „Epilogul" la Biografia ideii de literatură (volumul 6 şi ultimul). Plecând abia de la aceste texte se poate construi ceva serios, bine fundamentat. Nu ştiu dacă am fost convingător, dar acesta este adevărul. Un proiect de acelaşi gen a avut şi un alt „tânăr", Ion Alex. Angheluş, din Huşi, între timp decedat. La ce rezultate va fi ajuns n-am însă nici cea mai vagă idee. Aş fi putut „stimula" şi alte iniţiative. Dar fiindcă ştiam că totul este „greşit" chiar din start, am evitat orice fel de „sugestii" în acest sens. Şi cred că bine am făcut, fără nici cel mai mic regret de a nu fi fost „receptat". Decât o „recepţie" greşită, convenţională sau interesată, mai bine nimic. La acest capitol sunt de o intransigenţă absolută.
N-aş vrea totuşi să las impresia unei totale „ingratitudini" faţă de unele forme de „succes", care nici ele n-au lipsit. Trec peste câteva premii ale Academiei Române şi ale Uniunii Scriitorilor, pur formale, ritual gol, lipsit de orice substanţă, cărora nu le acord nici cea mai mică importanţă. Convenţionale, până la un punct, deşi nu lipsite de unele bune intenţii, au fost şi premiile de la Salonul de Carte de la Oradea şi Cluj. Singurele „premii" într-adevăr apropiate de vederile mele au fost cele oferite de revistele Cuvântul (1996) şi Sfera Politicii (1997). Dar şi ele „s-au pierdut" într-o abundenţă de „premii", ce au devalorizat pur şi simplu această noţiune şi recompensă. S-au pierdut ca apa în nisip şi au fost total uitate. „Un premiu" alungă pe altul şi până la urmă orice ierarhie reală şi stabilă dispare.
Am destule motive să mă întreb dacă am avut vreodată satisfacţii reale, profunde, în această sferă de relaţii şi referinţe. Cred totuşi că pot să răspund afirmativ în trei situaţii. Toate nedemonstrabile, dar nu mai puţin reale. De pildă când întâlneam recenzii în reviste străine (mai ales), dar şi româneşti, semnate de recenzenţi cărora nu le-am trimis niciodată nici o carte. De numele lor auzeam de altfel pentru prima dată. Semn că aceste cărţi au interesat efectiv. Recenzii scrise şi semnate din proprie iniţiativă. Am făcut astfel „descoperiri" mai ales în SUA, în Rush Rhees Library (University of Rochester). Altei categorii aparţineau unele mărturisiri şi
declaraţii personale, care echivalau, pentru mine, cu un adevărat elogiu. Lucian Boia, de pildă, îmi declară, într-o scrisoare recentă, că citind, pe timpuri }Ole! Espana a avut impresia că această carte parcă „nu este scrisă sub comunism". Ceea ce era perfect adevărat, căci spiritul comunist nu m-a contaminat niciodată. Dar câţi cititori-critici au făcut publice vreodată astfel de constatări? Nu pot omite, în sfârşit, nici unele mărturisiri, adeziuni, şi chiar elogii-surpriză. Cum ar fi, de pildă, una a lui G. Pruteanu, la PRO TV (1-2 iunie 1998), nu-mi mai amintesc în ce ordine de idei. Dar binevoitoare şi mai ales exactă, la obiect.
Reversul medaliei era adesea trist, deprimant. Uneori - au existat, oricât ar părea de ciudat, şi astfel de întâmplări -, unii sau alţii îmi luau apărarea în presă. în mod normal, faptul trebuia să mă bucure. în realitate acest gest nu făcea decât să-mi readucă în memorie obiecţii sau acuzaţii absurde, nedrepte, nefundate. Şi „plăcerea" dispărea. Relaţiile directe cu cititorii, la unele „lansări" şi „saloane de carte" parcurgeau o întreagă gamă de reacţii foarte variate. De la mitocănia agresivă şi cea mai crasă la solicitarea indiferentă a unui autograf, până la discuţii inteligente pe marginea unor teme desprinse sau conexe cărţii mele. La Iaşi, Mircea Popovici îmi declară agresiv că nu-mi va cumpăra cartea şi că n-o va citi. Să fie sănătos! In presă, în România Literară, Ileana Mălăncioiu a făcut o declaraţie similară, în legătură cu Politică şi cultură, deşi recunoştea, „cartea a avut succes".
Aceste agresivităţi penibile definesc o întreagă mentalitate şi mă „felicit", în felul meu, că i-am putut rezista până la capăt. De altfel, în ultimii doi-trei ani, ieşit aproape complet din circulaţia socială a vieţii literare, am fost aproape total scutit de astfel de amabilităţi. Publicitatea şi reclama sunt, într-adevăr, foarte importante. Dar scrierea unor cărţi, de un anume tip, şi de o certă utilitate, în perspectivă, este şi mai importantă. Voi mai reveni asupra acestei teme care, constat, mi se impune cu tot mai mare acuitate, acum, la sfârşitul vieţii. Sprijinul moral şi intelectual este foarte necesar. Dar nimic nu poate înlocui realizarea unor cărţi de referinţă. Care „să rămână" în bibliotecă. Deschise de o mie de cititori, dar sincer interesaţi de tema respectivă, contribuind, efectiv, la formarea lor intelectuală. Intenţionez, de altfel, să mai scriu, repet, doar una, poate două cărţi de acest tip. O obsesie, desigur. Cu atât mai mult cu cât o astfel de „operaţie" nu este deloc simplă.
Privesc cu oarecare melancolie retrospectivă, în sfârşit, ultimul aspect important al izolării mele definitive: interesul tot mai scăzut pentru „relaţiile internaţionale". De orice tip. Şi când el mai există, doar altfel orientat şi motivat. Constat, în orice caz, o mare, şi chiar o enormă deosebire şi distanţă între entuziasmul iniţial, când făceam eforturi disperate de a ieşi din izoiare, de a sparge o blocadă, de „a evada în lumea liberă" şi dezinteresul actual pentru aproape orice tip de contacte internaţionale (capitolul 20). Cauzele sunt evidente. Am parcurs o întreagă evoluţie, cu experienţe şi concluzii mai mult decât decepţionante şi edificatoare. Nu mai acceptam -în conştiinţa mea - o situaţie de două ori falsă: de pseudodiscipol „occidental" şi, în acelaşi timp (îndeosebi în ţară), acelaşi „prooccidental" să fie atât de
482
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
483
prost înţeles şi definit. Orientare reală şi sinceră. Doar altfel motivată şi formulată. Câteva scurte explicaţii sunt, din nou, necesare.
Fără a fi devenit deloc „naţionalist", „etnicist", adversar al „globalităţii" etc, m-am săturat pur şi simplu de a mai fi considerat doar un cetăţean şi reprezentant al unei ţări fără nici un prestigiu internaţional şi al unei culturi minore, care, de fapt, nu interesează pe nimeni. Ne rime a rien, vorba lui Cioran. In orice caz, fără nici o recepţie în centrele internaţionale cu adevărat influente. Ce umilinţă mai mare poate fi o definiţie ca aceasta: „A fi român nu este o naţionalitate, ci o profesie". Unii o atribuie lui Bismarck. Personal cred că este de origine franceză (Poincare sau Clemenceau?). în orice caz o palmă mai usturătoare nu există! Pentru a nu mai aminti de lungile şi umilitoarele cozi la diferitele ambasade şi consulate. Deşi aveam o carte tradusă în Japonia şi o bursă japoneză, viza pentru Congresul AILC de la Tokyo (1991) mi-a fost acordată cu destulă dificultate. într-adevăr: ce caută un obscur român la Tokyo ? Un personaj insolit, ca să nu spun dubios prin definiţie. Când am rugat să fiu ajutat să mi se traducă două-trei recenzii japoneze, am fost pur şi simplu refuzat. La acest nivel se judecă prestigiul real ai unei ţări şi al unei culturi. Nu al unor declaraţii diplomatice convenţionale, pur formale şi inevitabil ipocrite.
La aceasta se adaugă - de fapt ca o consecinţă directă - blocajul evident al sistemelor de relaţii străine, dezinteresul sau ostilitatea directă a nu puţine media de mare prestigiu. Am simţit această distanţă, chiar şi atunci când era aparent (uneori, poate chiar sincer) favorabilă, încă în perioada 1990-1991, prin legături destul de strânse cu posturile de radio Europa Liberă şi BBC. Condescendenţa îngăduitoare a unor redactoare oarecare arogante şi suficiente (gen Ana Măria Bota sau Rodica Culcer), care mă... „plăteau" cu bancnote... expirate sau cu un pix-două, ca pe un locuitor din brusa africană, sunt greu de uitat. M-am eliberat destul de repede de această servitute. Cu atât mai mult cu cât apăreau tot mai mulţi concurenţi şi amatori pentru astfel de colaborări. Iar eu nu eram, în orice caz, un om de media. Dar, pe atunci, nu exista în Cluj, imediat după „Revoluţie", un intelectual cât de cât credibil, dispus la astfel de „corespondenţe". Că ele nu erau foarte reuşite, strict radiofonic vorbind, sunt primul care s-o recunosc. Eram sunat de altfel şi la ore imposibile. Aveam cu totul alte preocupări. Scriam alt gen de texte etc. Şi această improvizaţie continuă se resimţea în mod vizibil.
Un amestec de revoltă, resemnare şi evaluare lucidă a realităţilor existente avea drept cauză şi evidenta lipsă de interes pentru ce se făcea, în spirit independent şi personal, în cultura română, în studiile literare, în comparatistică etc Dacă nu erai aliniat unui canon occidental dominant, unei orientări la modă (furia structuralist-semiotică este greu de uitat) nu te bucurai de nici o atenţie. Şi, de fapt, indiferenţa era desăvârşită pentru tot ce provenea, într-o formă sau alta, din această zonă. Nici „un comparatist" occidental nu înţelegea că pentru unii dintre noi, cel puţin, „comparatismul" însemna ceva mai mult. Cu mult mai mult decât o simplă disciplină academică : o ieşire din izolare, o formă de rezistenţă la totalitarismul dominanat.
Că el reprezenta şi o anume „ideologie" antiizolaţionistă şi antitotalitară. Dar nefericirea a făcut ca acest comparatism occidental să fie complet dezideologizat. Total indiferent la drama atât de reală a „gândirii captive". Când nu era de-a dreptul stângist şi marxizant. Am trecut adesea, şi din aceste motive, prin momente penibile şi greu de suportat. între aceste zone culturale, mi-am dat repede seama, nu exista nici o afinitate, nici o osmoză, nici un schimb reciproc real de informaţii. în plus, o condescendenţă academic--mediocră greu de suportat.
Problema „canonului occidental", a centrelor de influenţă, a definiţiei „literaturii universale" am studiat-o destul de atent în unele dintre cărţile mele şi nu mai revin. Precizez doar ideea de bază, poate încă insuficient formulată cu toată claritatea: „o literatură universală" formată din toate operele literare de mare valoare din lume, scrise în orice limbă, aparţinând oricăror culturi şi tradiţii. Dincolo de orice bariere şi canoane de orice tip. „Un panteon" ideal de „capodopere", în care accentul cade pe „originalitate" nu pe „naţionalitate". Doar una dintre componentele operei literare între multe altele. Era evident că pentru aceste centre de decizie, „literatura română" nu face parte din „literatura universală". Care continuă să se confunde numai cu literatura occidentală. Cu mare greutate şi doar într-o zonă încă marginală, începe să se admită, uneori, că şi literaturile exotice, asiatice, islamice sunt şi ele „universale". Au deci acest drept la existenţă. Din care cauză, am început să refuz - tot mai convins şi insistent - orice formă de „colonialism cultural". Poziţie, ce, repet, nu are nici cea mai mică legătură cu „naţionalismul cultural". Este doar expresia perfect legitimă -îndrăznesc să afirm - a diferenţierii, originalităţii şi independenţei culturale, în orice limbă şi pe orice meridiane. Nu am nici o admiraţie pentru ceea ce aş numi uniforma şi mediocra monkey culture. Preconizez cea mai largă, cea mai completă - şi dacă se poate - cea mai exhaustivă informaţie internaţională. Dar numai în sensul şi scopul simulării, consolidării şi validării virtualităţilor proprii. Produsele de serie au desigur şi ele rostul lor, în „cultura de masă", în „subcultură", în „paraliteratură" etc. M-am interesat îndeaproape şi de aceste probleme. Cred că sunt chiar... primul român care le-a studiat în mod concis, sistematic şi dintr-o perspectivă proprie. Idealul rămâne însă personalitatea şi originalitatea. Din care cauză, cultura occidentală, pentru care am cea mai vie admiraţie, mă entuziasmează şi mă deprimă în acelaşi timp. Când se va ridica şi... cultura română la acest nivel ? Cu tendinţele sale actuale dominante (fragmentarism, mimetism, improvizaţie, jurnalism, impresionism etc) sunt foarte slabe speranţe. O tristă şi inevitabila concluzie la sfârşitul a şase decenii de participare activă -într-un sens sau altul - în cultura română.
Nu este însă vorba, în cazul meu, numai de reacţii pur intelectuale, ci şi practice. Am rupt, de fapt, orice „legături diplomatice" cu ambasadele şi centrele culturale care continuă să-mi trimită mecanic (figurând formal pe liste de protocol) invitaţii de diferite tipuri. Refuzul „distincţiei" franceze a fost radical şi definitiv. Mai mult decât atât, de vreo două decenii n-am mai participat la nici un congres sau colocviu internaţional. Cred că am mai
484
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
485
menţionat refuzul, în general tacit, a zeci de invitaţii. Unele - turistic vorbind - atractive. în Brazilia, de pildă. Dar aceste reuniuni, utile în felul lor, nu mă mai interesau intelectual vorbind. Deoarece nici ele nu se „interesau", în mod real, de cultura ţării mele, de cărţile mele etc. Dacă nu eram perceput în mod exact - şi cunoşteam foarte bine toate cauzele - a face doar figuraţie la un congres sau altul mi se părea cel puţin inutil şi inoportun. De unde enorme eforturi de a mai răspunde, uneori, la invitaţii de colaborări externe. Singura care m-a interesat într-adevăr, în ultimul timp, a fost doar participarea la Censorship :An internaţional Encyclopedia, în curs de apariţie la Londra. De abia aştept, repet, să reiau tema, într-o amplă lucrare. în termenii săi româneşti, bine studiaţi şi în profunzime.
Făceam, în continuare, o figură falsă şi în acest domeniu, de care mă simţeam tot mai străin. Unii cred şi azi că premiul Herder reprezintă într-adevăr „ceva". Alţii, pasionaţi de „prezenţe româneşti", dau o importanţă disproporţionată publicaţiilor mele străine, pe care personal nu le mai popularizez. Mai ales de când am observat că astfel de semnalări - care de fapt complexează, produc numai invidie şi concurenţă - sunt cum nu se poate mai iritante şi inoportune. Cel puţin, ele au o anume utilitate: defensivă, mai bine spus „antisecuristică". Atunci când, de pildă, a apărut în presă ştirea că am primit distincţia (Honorary Membership) oferită în 8 mai 1999 de Modern Language Association (din SUA), SRI (citeşte Dan Ciachir) a recepţionat imediat informaţia şi m-a... felicitat telefonic. Singura utilitate într-adevăr reală a cărţilor şi colaborărilor mele străine, a unor recenzii şi distincţii a fost şi este doar de ordin pur „politic". Ele întreţin mitul unei pseudorecunoaşteri internaţionale. Care, încă din perioada ceauşistă, m-a protejat cu mare eficacitate. Căci nimic nu provoacă o panică mai mare în aceste servicii secrete decât un scandal internaţional, o publicitate negativă, inevitabil mediatizată. Şi, în felul acesta, mă simţeam, într-un fel, „protejat". Doar că întreaga situaţie era şi din acest punct de vedere - subliniez din nou - de o falsitate izbitoare, inevitabilă şi nemeritată.
în sfârşit, un ultim indiciu de desprindere definitivă de „Europa": dorinţa de a călători în Vest a dispărut. Trec peste foarte numeroasele obstacole consulare şi vize discriminatorii, profund umilitoare. Mi se părea tot mai absurd să cunosc bine Cartierul Latin al Parisului şi să nu fi văzut, măcar o singură dată, oricât de superficial, Atena, Istanbul, Turcia şi Asia Mică. Din care cauză, aceste ultime călătorii au fost pentru mine foarte fecunde, revelatoare şi instructive. Şi de abia aştept să vizitez în septembrie (1999) Ierusalimul şi, în general, Israelul. O adevărată terra incognita. Sper să nu mă obosească prea mult. Deşi condiţiile mele fizice nu sunt, deocamdată, prea bune.
Un adevăratul „internaţionalist" şi „cosmopolit" sunt deci, în esenţă, eu. Pentru care întreaga lume este obiect liber de cunoaştere şi asimilare culturală. A călători în centre într-adevăr istorice înseamnă o adevărată imersiune în istoria umanităţii. Un act de regenerare şi de cunoaştere istorică din interior. A constata, cât mai concret posibil, existenţa, răspândirea, circulaţia şi perenitatea unor valori efectiv universale. O săptămână
la Tokyo nu este mult. Dar pentru un român care ştie să vadă este enorm. M-am întors cu impresii puternice despre grădina palatului imperial, muzee, cartierul Sinjuku, teatrul Kabuki şi No. Să nu uit nici magazinul de unde am cumpărat o cutie de lac şi un nu mai puţin splendid mic scrin, tot de lac negru, cu trei sertare, unde ţin documente şi bani. Utilul cu plăcutul integrate într-un obiect exotic.
La Pekin am stat în total doar trei zile. Impresia de imens „sat", apoi Palatul Interzis, piaţa Tien An Men şi celelalte rămân imagini de neuitat. Totul învăluit în ceaţă aburie. Ca şi masca de ceară galbenă a lui Mao Tze-dun. Am adus o mică vază chinezească cloisonne, foarte frumoasă şi, între altele, două inscripţii-bibelouri, în caractere chinezeşti şi... englezeşti. Două aforisme în care mă regăsesc: Where there's a will there's a way şi, mai ales, Today's struggle is tomorrow's succes. Le-am pus în biblioteca mea
într-un loc vizibil.
Astfel de călătorii au echilibrat în modul cel mai fericit orice obsesie „eurocentrică" sau „euroatlantică". Cu excepţia Africii, cred că am o imagine sumară a „lumii", dar reală. Şi dacă voi mai face vreodată o călătorie, prima ţară pe listă va fi Egiptul: Nilul, piramidele, Karnak, Luxor, Abu Simbel rămân deocamdată doar imagini vizuale, cinematografice sau televizate. Plus albumele. Dar nu părăsesc deloc speranţa de a debarca, într-o bună zi, şi la Alexandria. Poate că voi avea această „ultimă şansă". Dar vârsta şi sănătatea s-ar putea să mi-o înlăture.
Viaţa unui om singur
487
26
Câteva concluzii
încheindu-mi, într-un fel, socotelile cu o existenţă care, în domeniul ideologic şi cultural cel puţin, nu mi-a dat satisfacţii, încerc să trag câteva concluzii. îmi displace profund tonul moralizant, „sfătos", de „învăţături către... ". Totdeauna convenţionale, în care de altfel nimeni nu crede şi nu sunt urmate niciodată. Obiectivul meu este mult mai modest şi într-un sens - pentru a începe chiar cu mine însumi - mult mai util şi mai edificator. Să încerc să constat ce am realizat, efectiv, în împrejurări (trebuie reamintit mereu) extrem de dificile. La ce rezultate am ajuns şi, în general, ce se poate face în condiţiile româneşti date, deosebit de nefavorabile proiectelor mele? Şi, în definitiv, în ultimă analiză, la ce clarificare finală am ajuns, despre mine, în primul rând, şi despre mediul în care mi-a fost dat să trăiesc? Nu cred, bineînţeles, nici în karma, nici în metempsihoză. Dar n-aş mai relua niciodată, sub nici un motiv, această existenţă, atât de agitată şi de traumatizantă.
Deşi îmi dau foarte bine seama că problema „posterităţii" sună cum nu se poate mai pretenţios, va trebui totuşi, într-un fel sau altul, să mi-o pun. Dar cât mai calm, mai sobru şi mai lucid posibil. Fără nici o iluzie şi mai ales fără nici o eroizare. „Posteritatea" este totdeauna o miză riscată şi adesea falsă. Este doar un mare mit, pe care-1 întreţinem inconştient din motive de consolare sau de răzbunare postumă. Cu istoria literară şi culturală ne „aranjăm" noi, scriind-o eventual noi înşine. Cât priveşte „succesul" sau „insuccesul" unei opere, el depinde de numeroşi factori aleatorii, total incontrolabili, încât a insista în această direcţie este pură pierdere de vreme. Când îmi aduc aminte că pe Montesquieu, în Anglia, UEsprit des lois 1-a făcut doar mare... exportator de vinuri de Bordeaux, succesul ideologic transformându-se, mult mai rentabil de altfel, în mare succes comercial. Sau că Bizet voia să se arunce în Sena la premiera lui Carmen, iar azi este opera cea mai cântată din lume, atunci nu pot să nu fiu şi să nu rămân decât foarte precaut şi sceptic la acest capitol. Şi am dat doar două exemple la întâmplare.
Nu pretind că sunt total indiferent la soarta „operei mele", noţiune pe care o pun de altfel între ghilimelele cele mai apăsate. Dar cu extremă prudenţă şi cu maximă clarviziune. îmi vine chiar să citez, în spirit autoironie,
butada plat involuntară a lui Samson Bodnărescu: „Ce poate fi va fi". Tot ce a depins de mine am făcut cum am crezut că este mai bine, printr-un proces destul de lent şi dificil de decantare şi clarificare interioară. în rest, numai „un mister învăluit într-o enigmă", ca să reiau o altă butadă. A lui Churchill de această dată. Probabil că de obsesia citatelor nu voi scăpa niciodată.
în cazul meu, se poate vorbi, totuşi, şi de unele aspecte obiective, riguros verificabile. Manie de colecţionar sau nu, de arhivar înnăscut, amator, dar destul de metodic, am început încă de la 15 mai 1992, să donez întreaga mea „arhivă literară" BCU Cluj, unde va constitui „Fondul Adrian Marino". Excelentul director Doru Radosav a sprijinit - entuziast pot spune - acest proiect. Câteva manuscrise, macedonskiene, foarte rare, le-am vândut, la început, în limita fondurilor de achiziţii, modeste, ale bibliotecii. Dar cele mai multe dintre dosare au fost donate gratuit, ceea ce am făcut în mod sistematic, an după an, şi o voi face în continuare. Deocamdată (iulie 1999), „Fondul A.M." a ajuns la 287 de dosare. Şi nu cred că exagerez că, în cele din urmă, donaţia va cuprinde aproximativ 400. Căci partea cea mai importantă a arhivei, aş spune - cea referitoare la cărţile mele şi la întreaga activitate publicistică -, urmează a fi cedată într-un viitor, sper cât mai apropiat, fiind încă în curs de organizare şi inventariere. La aceasta se mai adaugă şi un testament în favoarea BCU Cluj (3 martie 1994) al întregii mele biblioteci. Un dosar special cuprinde toate aceste acte şi procese--verbale. între timp, am donat, periodic, sute şi sute de cărţi, extrase şi reviste, româneşti şi străine, cu titlu gratuit, fără nici „un inventar" special.
Această iniţiativă merită oarecare atenţie şi din alte motive. Nu ştiu ce depozite va fi având Muzeul Literaturii din Bucureşti. Dar aş îndrăzni să spun că este vorba, în orice ipoteză, de una din cele mai mari arhive personale, bine conservate şi organizate, păstrate, a unui autor român. Ceea ce nu este chiar foarte puţin lucru, în al doilea rând, întreaga bibliografie, complet încheiată, va fi publicată într-un volum. Iar conţinutul său - aş îndrăzni, din nou să afirm, dacă va fi bine citit şi analizat - va forma un izvor de informaţii de prim ordin. Mai puţin istorico-literar, cât o bază de serioase analize sociologico--literare. Căci este vorba - în primul rând - de „un caz" cu totul special, singular şi semnificativ, de „recepţie" în cultura română. Cum, când, dacă, în ce proporţii şi condiţii a fost ea posibilă. în total contratimp istoric.
Nu trebuie omisă nici „valoarea" unui exemplu. „Fondul A.M." a fost urmat, la scurt timp, la sugestia şi prin colaborarea mea directă, de constituirea „Fondului Mircea Carp", al vechiului meu prieten. El este important deoarece formează, cel puţin deocamdată, singurul fond documentar din ţară, care s-a păstrat, al fostei redacţii româneşti al postului de radio Europa Liberă. Când s-a mutat la Praga (1997), redactorii români, cu o rară inconştienţă şi fără nici un simţ al tradiţiei istorice, l-au împrăştiat, l-au distrus pur şi simplu. „Am făcut curăţenie prin sertare", cum a declarat unul dintre redactori, N.C. Munteanu, pe care - sub acest aspect - nu-1 mai caracterizez. Tot ce s-a salvat din arhiva Europei Libere se află, acum, la Budapesta, cumpărată de Fundaţia Soros. Se vorbeşte de un masiv transport de nu mai puţin de 34 de TIR-uri.
Adrian Marino
Se pare că iniţiativa mea a produs chiar şi o oarecare emulaţie. Directorul Doru Radosav îmi spune - foarte satisfăcut - că este în tratative, aproape de finalizare, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, de a-şi dona întreaga lor arhivă personală BCU Cluj, unde va forma încă un foarte important fond documentar ce le va purta numele. A şi declarat-o public într-un interviu în Weekend-u\ Ziarului de Cluj (21 august 1999). In schimb, cu Galateea Ciorănescu, văduva lui George Ciorănescu, în trecere prin Cluj, nu am avut succes. Am dedus că ea, de fapt, dorea să vândă arhiva fostului ei soţ. Iar BCU Cluj nu putea s-o cumpere din lipsă de fonduri. Trebuie neapărat menţionat şi faptul că întreaga bibliografie personală - păstrată în cele mai bune condiţii - nu poate fi dusă la bun sfârşit, fără competenţa, munca organizată şi chiar devotamentul bibliotecarei Florina Ilis. Este, de altfel, mai mult decât o bibliotecară: o intelectuală, scriitoare, autoare de piese de teatru şi romancieră, în curs de editare. Cu o astfel de colaboratoare, operaţia nu poate să nu reuşească.
Chiar neîncheiată, colecţia îşi demonstrează de pe acum utilitatea documentară. Mi se spune că au început să se facă şi teze de licenţă pe baza acestor materiale. S-au scris şi unele articole de prezentare ale primelor două fonduri. Unele materiale au fost şi publicate, ca texte inedite, de către cercetători meticuloşi şi pasionaţi precum Mircea Popa. Premisele, sub acest aspect, sunt deci bune, promiţătoare. Am asistat uimit - din motive financiare sau nu, de către o familie famelică, să spunem - la împrăştierea şi chiar distrugerea arhivei Alexandru Macedonski. Măcar sub acest aspect, am putut să reacţionez, fie şi într-o mică măsură, la salvarea unei anumite „memorii istorice" personale sau nu. Să schiţez un gest de „rezistenţă" împotriva uitării şi sabotării tradiţiei noastre culturale. M-am convins încă o dată: poporul român nu are acest instinct, acest gest reflex de supravieţuire istorico-memorialistică. Deoarece având o mentalitate etern ţărănească, el gândeşte şi memorează doar în termeni arhetipali, simbolici şi impersonali. Iar astfel de depozite documentare nu pot fi decât strict individualizate, personalizate, cu identitate foarte bine subliniată. La antipodul oricărui ritual istoric şi depersonalizat, „căzut în folclor". Ele formează - totodată -şi baza unor sinteze culturale şi istorico-literare de alt tip decât „folcloric". Ceea ce reprezintă - orice s-ar spune - o contribuţie culturală de alt ordin. Deocamdată, mai mult prin premise, decât prin rezultate. Este adevărat. Dar că partida va fi câştigată în perspectivă nu mai am nici o îndoială.
Din punctul meu strict de vedere, evaluată cu cea mai mare detaşare, această bibliografie este, în acelaşi timp, izvor de unele satisfacţii, dar şi de mari decepţii. Şi, deocamdată cel puţin, zonele de umbră depăşesc cu mult petele de lumină. Evident, nu sunt încă în posesia întregului material bine strâns, organizat şi concludent. Dar cred că pot afirma de pe acum -parcurgând dosarele ce au fost deja organizate în formă definitivă, inclusiv o bibliografie parţială, anterioară, publicată în Apostrof (TV, 7-8, 1993), care se opreşte, la capitolul publicaţii în limbi străine în anul 1982 - că este vorba de o recepţie reală, uneori chiar masivă, dar strict marginală şi, mai ales, fără nici o influenţă. Sute şi sute de referinţe (în total între 1 500 şi 1 700)
Viaţa unui om singur 489
şi nici un efect este, fără îndoială, şi concludent şi deprimant. Dicţionarul de idei literare a avut, de pildă, în ţară, peste 60 de recenzii şi peste 10 în străinătate. Un record românesc absolut în materie. Şi totuşi nici o urmare. El a fost şi este folosit doar ca izvor de documentare enciclopedică. Pentru mulţi, a căzut într-un fel „folclor documentar", devenit bun public. O astfel de situaţie - asociată recepţiei tuturor cărţilor mele - a făcut să mă dezinteresez tot mai mult de soarta lor. Să-mi fie - repet - tot mai îndepărtate şi mai străine. Am investit prea mult şi nu am recoltat, în esenţă, mai nimic. O astfel de reacţie, vorbind în general, m-a descurajat şi uneori chiar m-a dezgustat. Subiectivă sau nu, o astfel de atitudine mi se pare, psihologic vorbind, explicabilă. Din acest motiv, cred fundamental, am părăsit definitiv (cum am mai amintit) studiile teoretico-literare.
Din „mantaua" sa „a ieşit" [sic!] doar o carte-două, obscure, despre „barocul românesc" şi mi se pare şi un studiu (să spunem) despre „eseu". Asupra criticii literare curente, Dicţionarul n-a avut nici o influenţă. Ba, dimpotrivă, mai văd „desfiinţat", după mai bine de trei decenii, articolul despre „Experiment", uitându-se că alături de cel despre „Avangardă" (reluat recent în traducere - dovadă că „rezistă" - într-o antologie iugoslavă) şi de alte câteva (de fapt mai toate) sunt adevărate „premiere" româneşti. Şi că noţiunea de „experiment", chiar dacă a evoluat inevitabil, într-o oarecare măsură, ea nu s-a modificat în esenţă. Se poate deci anticipa că, în general, reacţia a fost foarte aleatorie, marginală, masivă uneori, repet, dar în afara oricărei „critici de autoritate". Iar de o influenţă în adâncime, ori măcar superficială, nici nu se poate vorbi. A existat deci un public cititor şi, adesea, chiar „comentator". Insă în ce zone intelectuale precise rămâne a ne lămuri pe parcurs. Oricum, se vor putea trage unele concluzii despre soarta şi semnificaţia unor cărţi şi autori, de orientare inconformistă, într-o ţară pe care n-o pot defini, până la urmă, decât „urmuziană". Unde un prim-ministru în funcţiune contestă şi „dă afară" pe preşedintele... propriului său partid. Ca să introduc şi o mică glosă, de un mare grotesc, de imediată actualitate.
Departe de a fi un simplu episod, al unei „pseudocariere literare", „bibliografia" în curs de realizare - de pe acum destul de bine conturată -mai dovedeşte încă ceva: dificultăţile reale, urmate de inevitabilele decepţii, de care se loveşte la noi un autor going his way. Ca s-o mai dăm şi pe englezeşte, eliberaţi - sper pentru totdeauna - de tutela culturii şi limbii franceze. Nimeni nu apreciază, cel puţin deocamdată la noi, sinteza, construcţia în mai multe volume, enciclopedismul, erudiţia referinţelor internaţionale folosită în spirit independent şi critic. Am mai spus-o şi o repet: este un indiciu evident de cultură minoră, fragmentară, publicistică, actualistă şi mecanic-sincronică. Biografia este o enciclopedie a unui singur autor dusă, în sfârşit, până la capăt. Toate încercările generaţiei şi ale perioadei mele, mai bine spus (Negoiţescu, Manolescu, Dicţionarul scriitorilor romani), fie că au capotat din motive obiective sau biografice (autorii au acum alte preocupări), fie pur şi simplu din motive economico-editoriale. A nu recunoaşte măcar în trecere sau a bagateliza acest efort personal efectiv realizat este, indiscutabil, un indiciu cultural negativ. Şi sunt eufemistic.
490
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
491
Dincolo de orice dezamăgire şi regrete - îndrăznesc să reafirm legitime -s-au precizat, mai ales în ultimii ani, câteva atitudini sufleteşti şi intelectuale. Tipice şi definitive. Ele definesc cel mai bine nu numai o evoluţie spirituală, dar şi starea de spirit a unui autor, întâmplător român, la sfârşitul activităţii sale. Mai întâi, un tot mai profund scepticism faţă de critica actuală, sub toate aspectele sale pretins specifice: selecţie de valori, definirea personalităţilor literare, analiza creaţiilor originale etc. Nu pot spune că ea nu mă mai „interesează". Doar altfel. Ca să mă exprim neconvenţional: la modul „cinic". O consider un simplu instrument de publicitate şi nimic mai mult. Cu toate păcatele sale, critica (la noi aproape exclusiv jurnalistică) rămâne în continuare utilă. Dar într-un anume fel. Ea pune în circulaţie nume de autori şi titluri, vehiculează unele idei şi orientări. A devenit, în felul acesta -între altele - o formă a „culturii de masă". O metodă de mediatizare ca oricare alta şi nimic mai mult. Din care cauză, încerc să fiu atent, pe cât posibil, la ce se scrie despre mine.
Decupez textele, îmi arunc ochii peste ele. Dar nu le citesc atent niciodată şi, mai ales, nu le iau, pe cele mai multe, în serios. Prea puţine merită, într-adevăr, atenţie. Funcţia lor, pentru mine, este şi rămâne, strict publicitară : menţine, la limită, în actualitate, numele unui autor, popularizează unele proiecte, semnalează existenţa unui stil de lucru etc. etc. O formă deci de supravieţuire intelectuală a unui autor în mod evident în contratimp istoric şi cultural. A pătrunde în astfel de condiţii, la grămadă, chiar şi în manualul şcolar, mi se pare o glumă proastă, o mistificare. Ştiu bine că multe, cele mai multe dintre ecourile şi referinţele existente, sunt convenţionale, pur formale, exterioare, exclusiv „sociale". Dar, chiar şi în această formă minoră şi degradată, ele au funcţionalitatea şi utilitatea lor.
Faptul nu este fără urmări negative, dintre care aş nota, în primul rând, două. Mai întâi, oboseala, scepticismul, blazarea de a fi, sau măcar sentimentul de a rămâne, în unele domenii, doar un etern „pionier", într-o critică subdezvoltată, rămasă la stadiul impresionist. De unde, uneori senzaţia -cu grade diferite de intensitate, după împrejurări - de a lucra de fapt inutil. Cum am constatat adesea. Tot mai conştient, în acelaşi timp, că nu pot învinge inerţiile adverse. Nici subdezvoltarea evidentă - întreţinută şi cultivată timp de decenii - nici sări peste anumite etape istorice, inevitabile, strict istorice. Un exerciţiu de rezistenţă, de tărie morală, totuşi. Poate chiar şi de asceză a nerecunoaşterii. Urmărit uneori şi de momente de descurajare. A lucra mereu în singurătate este, orice s-ar spune, dificil. Nu revendic nici un „eroism", nici un „merit" special. Ci doar luciditatea unei situaţii total nefavorabile şi fermitatea unor proiecte. într-un mediu subdezvoltat, în cazul meu „clujean", provincial, regionalist, tutelat de un „pseudo--maestru" fără o adevărată operă. Exemplul tipic, mediocrul şi veninosul Mircea Zaciu, produsul unei publicităţi de „ciraci", foşti elevi, lipsiţi de alţi termeni de comparaţie. Constat cu surpriză că Alexandru George şi Gheorghe Grigurcu au început să pună în discuţie şi acest fenomen de impostură. Eforturi cultivate tot mai mult în sine şi, în primul rând, doar pentru mine. Cât despre recepţia culturală „naţională", colectivă, nu-mi mai făceam de
mult nici o iluzie. Aproape că mă îndoiam uneori de mine însumi. Uimit mai mult decât descurajat că nu sunt recunoscute nici cele mai obiective evidenţe, măcar cantitativ-bibliografice. Dar încep să mă întreb cu toată seriozitatea: nu exagerez totuşi revenind mereu asupra acestei teme ? Da şi nu. Nu împărtăşesc în orice caz teoria conform căreia important este doar efortul, nu şi rezultatele. Pentru cine are despre cultură - în speţă română -o concepţie globală şi activistă, în care interdependenţele, incitările şi ideile au nevoie de circulaţie şi eficacitate, filozofia perfectei gratuităţi a actului creator este inacceptabilă. Cum poate fi asigurat progresul, modificarea unor stări negative de spirit, depăşirea unor etape inferioare fără a urmări şi unele rezultate şi a observa măcar condiţiile şi mecanismele posibilităţii lor ?
A doua consecinţă - despre care m-am mirat eu însumi cât de fermă şi insensibilă rămâne la toate ecourile negative - este nu numai indiferenţa la „viaţa literară", detestată în atâtea rânduri în această Viaţă, dar şi pentru orice formă de „literatură". încă o temă ce mă obsedează şi într-un fel mă uzează. Ca şi toate aceste amintiri, inclusiv punerea lor „stilistică" pe hârtie. în legătură cu moravurile şi psihologia „vieţii literare" eram tot mai mult de părerea lui E.M. Cioran despre scriitori: „Târfe ce se ceartă pentru acelaşi trotuar". Literatură beletristică, de ficţiune, repet, nu mai citeam de mult. Mă plictisea şi mă enerva în acelaşi timp. Realitatea imediată mi se părea mult mai atractivă, mai variată, mai surprinzătoare decât orice invenţie literară. Dar, mai mult decât atât, îmi revenea brusc în memorie boicotul permanent din ţară şi străinătate. Sau, dimpotrivă, la polul opus, să ai zeci de recenzii, să primeşti şi „premii" şi să nu ai nici o influenţă reală, nici o eficacitate, mi se părea, din nou, neverosimil şi chiar absurd. Şi mai ales o nedreptate obiectivă, care, fie şi sub această formă, discretă, trebuie undeva consemnată.
într-adevăr, vorba prietenului meu Sorin Antohi, care a pus punctul pe i şi care nu poate să nu mă preocupe: în definitiv, „pentru cine scrie Adrian Marino?". întrebare ce aş formula-o altfel: „pentru ce scrie Adrian Marino?". Pentru clarificarea unor probleme? Deschiderea unor perspective? Dezvoltarea culturii române ? Nu găseam un răspuns complet sau satisfăcător la nici una din aceste întrebări. Fără însă a putea renunţa la o activitate ce făcea totuşi parte din fiinţa mea. N-o puteam părăsi, oricare ar fi preţul plătit. Şi atunci apărea încă o dilemă, poate cea mai gravă şi mai plină de consecinţe dintre toate. Ea s-a precizat târziu, foarte târziu. Abia în ultimii ani. Dar în forme atât de precise şi de imperative încât nu ezit să le consider hotărâtoare.
Alternativa esenţială, redusă la ultima expresie (cum am mai reamintit) era următoarea: publicistică, fie şi pe teme preferate, cu tot ceea ce implică o astfel de activitate (relaţii, vizite, deplasări, reciprocităţi, contraservicii etc.) sau izolare şi concentrare în vederea terminării unor lucrări de sinteză ce mă preocupau şi în care mă regăseam cu adevărat ? Menţinere în actualitate ori recluziune studioasă şi constructivă? în ce direcţie trebuie îndreptate ultimele energii de care dispun? Dilemă grea, care nu putea avea din partea mea decât o singură soluţie. Cu riscul de a ieşi din actualitate, fără
492
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
493
nici un fel de audienţă. Aveam viu, în faţă - între altele - şi exemplul negativ al lui M. Ralea, autor comparabil cu C. Noica, dar care ieşit din circulaţie, fără publicitate, relaţii şi discipoli, a rămas practic un mare necunoscut. O nedreptate flagrantă, deşi perfect explicabilă. Retragerea calculată dintr-o sferă de relaţii ce mă interesau tot mai puţin reprezenta -îmi repetam mereu - singura soluţie cu adevărat pozitivă.
Când mi-am dat seama că dialogul şi cooperarea reală, în sensul convingerilor mele, erau aproape imposibile, am optat decis pentru retragere, izolare şi concentrare. în felul acesta, am evitat la maximum împrăştierea, fragmentarea, pierderea de timp în superfluităţi monden-culturale şi publicistice. Pe un plan, ştiu bine, pierderile au fost considerabile. Dar pe un altul, în special al atingerii unui adevărat echilibru interior - la care se adaugă în ultima perioadă terminarea Biografiei... şi cristalizarea definitivă a proiectului Cenzurii şi libertăţii în România - avantajele şi beneficiile rămâneau incomparabile. Am ales deci, definitiv, să fiu şi să rămân până la capăt un ursuz, un nesociabil, colaborator doar la reviste provinciale, puţin cunoscute şi citite. Dar unde eram invitat cu plăcere, mereu în acord cu mine însumi. Un adevărat „lux" moral, rar la noi. Nu mai eram dispus la nici o concesie făcută unei epoci, cultural vorbind sterilă. în derută, amorfă, lipsită de orice orientări precise. Perioadă fără nici o preocupare (din punctul meu de vedere) cu adevărat constructivă. A cărei ierarhii şi sisteme de valori, repet, le contestam în esenţă. Iar tendinţele sale, evident comunizante, dar şi de „dreapta", îmi erau din ce în ce mai greu de suportat.
O altă alegere esenţială - la un nivel inferior - nu lipsită însă de importanţă în planul existenţei practice, a fost adoptarea definitivă a unui stil de viaţă pseudosocial. Total izolat, fără relaţii, dar şi fără obligaţii şi convenţii false, pur protocolare, care mă plictiseau teribil. La Cluj (cred că am mai spus-o) am avut mereu sentimentul celui de al doilea „domiciliu obligatoriu". Deloc integrat vieţii literare şi publicistice a oraşului, total în afara universităţii, în contact cu Editura Dacia doar din motive de supravieţuire editorială, înconjurat de adversitatea constantă a „şcolii Zaciu", pentru a nu mai aminti de adevăraţi huligani de specia Tudor Dumitru Savu, eram practic obligat la o atitudine retractilă, defensivă şi cât mai discretă posibil. Afinităţile locale erau, practic inexistente, tolerabile în cel mai bun caz. Nu era „oraşul meu". Dar cum despre existenţa mea clujeană am mai vorbit într-un capitol anterior (10), n-are rost să insist. Sub acest aspect, o viaţă refulată, tristă şi de mare constrângere. Şi dacă sunt sumar şi evaziv, faptul are o singura explicaţie : îmi este imposibil să evoc la infinit şi în detalii, un lanţ nesfârşit de umilinţe, lovituri, mizerii, bârfeli şi antagonisme. Şi „locale" şi „centrale".
Pentru a mă restrânge la sfera culturală - singura care mă interesează cu adevărat -, situaţia s-a îmbunătăţit din fericire, destul de mult, totuşi, după 1989. Unele realizări, în general recunoscute, modificarea unui întreg raport de forţe, apariţia unei noi generaţii, animată de un alt spirit, mult mai liber şi mai deschis, au făcut posibile şi un alt tip de relaţii. Mult mai relaxate, mai agreabile. Şi, în unele cazuri, chiar într-adevăr constructive.
Deşi nu aveam nici o plăcere să colaborez cu o pseudo-Facultate de Litere, am făcut, şi dintr-o datorie morală, un referat favorabil tezei Ruxandrei Cesereanu, despre literatura gulagului românesc, apărută ulterior şi în volum (Călătorie spre centrul infernului, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998), despre care am şi scris în Cuvântul (3/1999). O personalitate evidentă, uşor stranie, îmbrăcată mai ales în negru, băieţoasă, chiar virago. O tachinam pentru preocupările sale legate de cruzime, sadisme, torturi, asimilând-o, amical, cu contesa vampiră maghiară Erzsebet Bâthori. Protesta politicos, alintându-se uşor, dar cred că, în realitate, se simţea... flatată de această comparaţie celebră. Alteori, o declaram... „top model". Talentată şi cultivată. De altfel în Cluj nu există, în perioada actuală, decât două poete adevărate: Marta Petreu (totdeauna amicală, în ce mă priveşte, în Apostroful său). Să nu omit, la capitolul feminin, nici pe Monica Gheţ. Prezenţă agreabilă, civilizată, stilată, cultivată.
Inteligent, binevoitor, cu spirit critic, lipsit de prejudecăţi provinciale, Doru Pop, a cărui carte de debut, documentată în SUA, Obsesii sociale (Iaşi, Editura Institutul European, 1998), am salutat-o de asemenea (Cuvântul, 9/1999). Nu s-a putut adapta la Ziarul de Cluj, unde, la început, a redactat pagina culturală. Bine scrisă şi în continuare (cea mai bună de altfel a unui cotidian clujean), am stabilit bune relaţii de colaborare cu redactorii săi: cu Ruxandra Cesereanu, Ion Mureşan, lucid, ironic şi surprinzător pentru mine, poet cultivat, dublat de spirit critic şi dotatul Dorin Petrişor, preocupat de pictură, cu care am şi „polemizat" amabil. Singura relaţie literară clujeană durabilă, deşi cu multe sinuozităţi, în ultimul timp destul de asiduă (mă vizitează cu destulă regularitate vinerea), a fost Virgil Ardeleanu. Un mare marginal şi izolat, ca şi mine de altfel. Temperament dificil, irascibil, adesea imprevizibil, departe de a fi cel mai comod om din lume (definiţie pe care de altfel mi-o aplic fără nici o ezitare şi mie însumi). Dar om de caracter, dur şi intransigent. A preferat să renunţe la cronica sa literară de la Steaua, decât să suporte presiunile redacţiei, cenzurii („Cenzura şi odiseea revistelor" (II), în Adevărul literar şi artistic, 24 august 1999) şi ale „vieţii literare". Ceea ce 1-a scos practic din circulaţia publicistică, în imposibilitate şi azi de a se mai face editat. După 1989, şi-a manifestat din plin orientarea democratică, anticomunistă. Mai întâi la Patria clujeană (PNŢCD), apoi în destul de numeroase articole, bine scrise, din România liberă. Pe ultimul - excelent - „Comunism după comunism" (27 iulie 1999), l-am şi decupat, ca şi pe altele, anterioare. Am regăsit în el şi multe ecouri ale discuţiilor noastre pe marginea unor cărţi ce i le împrumutam, situaţiei actuale, comunizării poporului român etc. Aş regreta ca acest spirit de calitate să nu se realizeze, totuşi, într-un fel oarecare. Măcar sub forma unui jurnal postum, pe care, uneori, bănuiesc că-1 ţine. Extrem de discret, închis şi mefient, poate fi clasat, fără îndoială, în categoria „prietenilor de idei", despre care va mai veni vorba. Mie mi-a lipsit foarte mult dialogul cultural şi ideologic, uman, sincer şi direct. Din care cauză, la Cluj, am întreţinut - ca o compensaţie, aş spune „vitală", o destul de vastă corespondenţă. Ca să mă iluzionez în orice caz că nu sunt chiar de tot „singur". Că „dialoghez". Că am totuşi posibilitatea „comunicării"
494
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
495
cu unii „prieteni". Din acest motiv, am dat şi primit multe telefoane. Şi acest Joc", observ uneori cu iritare, continuă...
A constituit sau ar fi putut constitui, mai ales, laşul meu natal, o alternativă, o soluţie la „relegarea" mea clujeană? M-am convins destul de repede şi cu multă dezamăgire că nici acest lucru nu este posibil. Deşi, în primii ani, nu numai după eliberare, dar şi după 1989, am întrevăzut, nu o dată, această posibilitate. O imensă iluzie, căci, între timp, au apărut nu una, ci chiar două noi generaţii. Fiecare cu „maeştrii" şi idolii lor, cu „geniile" lor locale. Mie „maestrul Ursachi", sau „geniul ludic" Luca Piţu, sau „hatmanul cazac" Nichita Danilov nu-mi spun mai nimic. Iar eu făceam şi în astfel de medii figură de intrus, de inoportun. De fiecare dată când plecam la Iaşi, după „lansarea" (vorba vine) a unor cărţi ale mele, păstram un gust amar. Inabilitate totală din partea mea ? Sau profunda mediocritate şi megalomanie provincială? Şi deci o generală ostilitate? Căci este greu de demonstrat, în termeni obiectivi, de ce nici una dintre cele trei cărţi ale mele editate la Iaşi n-au fost recenzate serios în revistele culturale ale oraşului. Cel puţin în cele mai cunoscute : Timpul, Convorbiri literare şi Cronica, ultimele două foarte slabe de altfel. Am recenzat cărţi de L. Antonesei şi Al. Călinescu. Nici un răspuns, nici un semn favorabil. Deşi cu ultimul aveam, în perioada Cronicii ideilor literare foarte bune raporturi. Dar anterioară stagiului său parizian. S-a încadrat perfect în tipologia „colonizatului cultural" (ca şi Livius Ciocârlie, de altfel) şi apele - în mod regretabil - s-au despărţit. Neverosimil de agresiv, de infatuat, Dan Petrescu, pretins „rezistent" de ultimă oră, care n-a dat de fapt nimic culturii române. Dar dă... „note" la toată lumea.....
Acum, în urmă, sunt „descoperit" de un tânăr, mie necunoscut, Dan Lungu, de la Monitorul. Primesc numere de ziar, scrisori, chiar întrebări pentru un interviu. Dar mi-am dat seama repede că nu se urmărea, de fapt, decât atragerea mea în polemica ultimei generaţii ieşene împotriva celei precedente, baricadată în cele două reviste amintite. Credeam că puteam găsi în Iaşi o soluţie, o alternativă, un loc de refugiu cultural. Revin asupra acestei preocupări, pentru mine, esenţială. Rezolvarea unei probleme de viaţă. Mi-am dat seama, repet, cu mult regret, că era însă imposibilă o astfel de soluţie.
Poate cea mai „sentimentală" decepţie mi-a produs-o, totuşi, Editura Polirom. Am contribuit efectiv - ca să nu spun determinant - la „lansarea" sa. Prima sa carte a fost Pentru Europa (1995), care s-a bucurat de un real succes. Când Silviu Lupescu - vag cunoscut la Editura Institutul European -mi-a scris, cerându-mi colaborarea, i-am acordat imediat încredere. Simţeam în el „stofa" unui foarte bun editor. Şi sub acest aspect nu m-am înşelat. Formal, relaţiile cu editura ieşeană nu s-au întrerupt. Dar comunicarea cu directorul său a încetat. A intrat sau a fost recuperat de „viaţa literară" ? A început să publice şi scriitori bucureşteni, fără valoare, pe unii din motive strict publicitare, redactori sau chiar directori de reviste literare. Ca editor, cu simţul comercial foarte dezvoltat, îl înţeleg bine. Dar de ce a trebuit să mă jignească în mai multe rânduri - cred că de vreo cinci-şase ori - nu mai
înţeleg. Mister total. Când i-am oferit The Biography... mi-a spus că n-a avut timp s-o deschidă, s-o examineze. Când i-am trimis un extras spaniol îmi spune că „nu înţelege de ce i l-am oferit" etc. Din pură prietenie şi nimic mai mult. Când i-am vorbit, în trecere, de proiectul Cenzurii şi libertăţii în România a schimbat vorba. Avea sub tipar o carte pe aceeaşi temă (din păcate proastă), de un oarecare Marian Petcu, scrisă în cel mai pur stil „Ştefan Gheorghiu", şi intenţia mea nu-1 mai interesa. Eram deci tratat ca un debutant care vine la o editură. Din nou, comportament neverosimil şi, încă o dată spus, inexplicabil. Chiar toţi autorii şi toate cărţile sunt simple „obiecte editoriale"? Odată folosite, aruncate la coş? Un timp îi trimiteam şi cronici despre cărţile mele de la Polirom, decupate de prin ziare. Nu mi-a mai confirmat primirea. întâlnirea ultimă, de la Gaudeamus - când a fost prezentat Comparatism şi teoria literaturii -, a fost rece, vizibil iritat, deşi controlat, cu bune reflexe. întregul său comportament mi s-a părut de o iraţionalitate şi ingratitudine inexplicabile. Ceea ce m-a întristat profund, în definitiv, Editurii Polirom nu i-am făcut decât „servicii". Unica explicaţie plauzibilă este că devenind antipatic şi pe plan ieşean şi în noile cercuri de relaţii ale directorului editurii, eram cel puţin, un inoportun. Deşi din cauza unor vechi şi notorii obligaţii şi poate speranţe de viitor, unele aparenţe trebuie totuşi păstrate. Dar de ce mă mai mir? în acelaşi mod am fost practic eliminat şi de \&^urnalul literar (director Nicolae Florescu, pe care l-am ajutat considerabil în perioada de început). Apoi, căzut complet sub influenţă legionară, am fost îndepărtat fără nici o urmă de recunoştinţă. Revista are totuşi merite reale în recuperarea unor manuscrise şi texte ale exilului.
Silviu Lupescu rămâne, indiscutabil un bun, chiar un mare editor. In câţiva ani a făcut din Polirom una dintre cele mai reprezentative şi întreprinzătoare edituri ale ţării. A făcut şi deschideri ideologice îndrăzneţe, inclusiv în direcţia celei de A treia Europă. Dar cred că am fost „sacrificat" de dragul lui Dan Stanca sau Cristian Tudor Popescu. Spirite confuze şi agresive, adepte ale „omului ontologic" şi poate şi mai grav, profund antiocci-dentale. Editura publică şi pretinşi specialişti şi criptolegionari. Ca să nu vorbesc de cazul patologic-senil Petru P. Andrei, cultivat pentru manuscrise inedite pe gratis. Este episodul care m-a afectat cel mai mult în ultimii ani de „viaţă literară". Şi nu cred că voi mai oferi vreo carte Poliromului, admiţând că voi reuşi s-o scriu. Inclusiv pentru a nu mai reveni niciodată în Iaşi, unde am fost insultat în mod aberant şi oribil în presă şi nimeni nu mi-a luat apărarea. Şi nici pentru a nu mai redeschide această rană editorială, într-adevăr dureroasă. Dacă n-am meritat vreodată o lovitură profund ingrată - fără a o lua foarte în tragic - atunci aceasta a fost. Am ezitat mult să fac o astfel de mărturisire. Revenind în Iaşi, în definitiv oraşul în care m-am născut şi m-am format, n-am dorit să iau locul nimănui şi să nu concurez pe nimeni. Dar, între timp, psihologiile şi ierarhiile noilor generaţii s-au schimbat atât de mult încât eu devenisem tot mai inasimi-labil. Fără a putea fi totuşi total ignorat şi negat. Desigur, nici eu n-am dus nici o politică de captare şi cu atât mai puţin de seducţie. M-am convins, încă o dată, că aceste „mecanisme" sunt şi inevitabile şi invincibile. Şi a
496
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
497
trebuit să le accept ca pe o fatalitate şi să mă resemnez. însă peste tot ce-mi mai aminteşte de Iaşi - un capitol important al vieţii mele - a căzut o cortină grea şi neagră. N-aş fi prevăzut-o şi dorit-o niciodată. Un grand sommeil noir/Tombe sur ma vie...
Deşi mi-am propus doar o autobiografie ideologică şi culturală, constat şi cu acest prilej că acest program nu este integral posibil. Intervin şi o serie de amintiri subiective, strict personale, „sentimentale", pe care aş fi dorit să le evit. Nu este însă totdeauna cu putinţă. Chiar dacă semnificaţia lor „ideologică" şi „culturală" rămâne predominantă, ele au jucat un rol important, uneori esenţial, în viaţa mea, de care nu sunt deloc încântat pe nici o latură. Dar ar fi nedrept şi, mai ales, inexact să mă las învins, în final, de o stare de spirit predominant sau exclusiv depresivă. Au existat şi compensaţii şi unele „consolări" ce nu pot fi, totuşi, uitate. Purificate de orice sentimentalisme şi melancolii ieftine, ca să nu spun filistine, ele au fost nu mai puţin reale. Şi aş reţine, în primul rând, trei astfel de aspecte. Spiritul meu... categorial şi clasificator văd că nu-mi dă încă o dată pace.
Este imposibil de uitat, în primul rând, colaborarea pur tehnică a L., ajutorul său practic, imediat, aproape cotidian, prin adaptarea sa neobişnuit de rapidă la toate exigenţele calculatorului Macintosh. Performa 450. în felul acesta, am putut deveni mai tehnic, mai operativ, mai rapid şi profesional, cu un randament „publicistic" inimaginabil în condiţiile vechii maşini de scris. Nu pot uita, bineînţeles, nici colaborarea Elenei Mosora, care mi-a bătut aproape două decenii toate cărţile şi multe dintre articolele mele. Multiplicarea, extrem de uşoară şi foarte rapidă, prin imprimantă, ne dădea, la amândoi, o bucurie aproape copilăroasă. Ştiu bine că efortul L. a fost considerabil. Uneori manuscrisele mele, adesea ilizibile, erau greu de descifrat. Temperamentul său „germanic", aplicat şi „muncitor" însă m-a salvat. O româncă „pursânge" de mult ar fi aruncat pe fereastră toate textele mele. Ar fi refuzat pur şi simplu să mă ajute. Să-şi complice în felul acesta existenţa. Printr-un efort considerabil - perioade întregi - scriind uneori şi câte zece pagini pe zi. Câteodată, obosiţi, enervaţi, eram amândoi la capătul răbdării. O consolam autoironie - sarcastic: „pentru cultura română". Ea îmi răspundea: „...pentru tine". Şi cred că amândoi, fiecare în felul său, aveam dreptate.
La aceasta se adaugă, fără nici o infatuare sau iluzionare din partea mea, conştiinţa unor realizări strict obiective. Oricum, o consolare şi o compensaţie, aş spune legitimă, în ciuda unei desconsiderări, despre care am amintit în repetate rânduri. Nu este însă vorba, în primul rând, de o decepţie personală (deşi nu ascund şi un astfel de aspect), ci de o problemă obiectivă. într-adevăr culturală, de ordin general. Şi, mai mult decât atât, una specific „românească". într-o fază când cultura română urmează să fie efectiv construită şi articulată organic în toate compartimentele sale. Ceea ce este încă departe de realitatea actuală. Dar cum nimeni nu priveşte din această perspectivă, eforturile mele şi ale altora, puţini, nu puteau'fi nici înţelese, nici asimilate. Iar conştiinţa culturală generală nu progresa. Pentru un moment, jurnalismul cultural este de departe predominant şi învingător pe toată linia.
în cazul meu, strict personal, în ciuda oricăror obstrucţii şi bagatelizări (de exemplu, Ion Simuţ: „critică bibliografică"), am avut totuşi şi unele satisfacţii de ordinul „recepţiei". Unele pot părea naive, „puerile". Dar dacă sunt examinate cu atenţie şi raportate, mai ales, la contextul specific, valoarea lor obiectivă nu poate fi negată. Mai întâi, toate cărţile mele sunt epuizate. Toate s-au vândut. Deci au avut, în ciuda tuturor obstacolelor, cumpărătorii şi cititorii lor. Rar mai văd câte un exemplar, într-un anticariat, bine pus la vedere. Semn că este considerat „o raritate". O anume satisfacţie îmi dădea şi citarea, la pagină, într-un studiu sau altul, a unor texte ale mele. Semn, evident, şi acesta, că ele au interesat. S-au articulat şi integrat unor demonstraţii critico-literare total în afara oricăror sugestii personale directe. Despre recenziile spontane, surprinzătoare, mai ales străine, am mai amintit.
Nu cred că se poate vorbi numai de satisfacţii de amor propriu personal nici atunci când, la capătul unei vieţi destul de agitate, poţi oferi şi exemplul unei existenţe consacrate exclusiv studiului, muncii intelectuale. Cu abnegaţie, tenacitate, consecvenţă şi continuitate. Una voce poco fa. Repet, într-adevăr, o banalitate. Dar dacă 100-200 de autori români ar fi lucrat constant în acest stil, faţa culturii române ar fi fost cu certitudine alta. în orice caz, de un mic exemplu de studiu disciplinat, organizat, cred că se poate vorbi. Când priveşti în jur şi observi că mai toată producţia critică românească este strict actualistă, fragmentară, efectul doar al unor comenzi redacţionale, săptămânale sau lunare, fără nici o direcţie sau orientare precisă, fără un plan propriu, original, aş îndrăzni să afirm că măcar gestul de a rezista şi de a persevera într-o cu totul altă direcţie, merită să fie semnalat şi reţinut. Măcar într-o oarecare măsură. Ca un posibil „exemplu".
Evident, totul să pară şi produsul unei autoiluzionări, al unor compensaţii involuntare, pentru satisfacţii mereu refuzate. Există într-adevăr şi acest risc, pe care încerc să-1 evit cât mai mult posibil. Totuşi câteva iniţiative şi sinteze, premiere absolute în critica noastră cel puţin (dar, uneori, nu numai), nu cred că pot fi, obiectiv vorbind, total negate. Am mai evocat acest caz. Trec deci peste lucrările amintite (primele de acest gen la noi) despre Macedonski şi Eliade, pe care le-am lăsat mult în urmă. însă tot ce are legătură cu hermeneutica şi biografia ideii de literatură, cu teoria critică şi ideile literare, cu stilul ideilor, în general, reprezintă un mic pas înainte.' Un „început", cât de modest, dar real, atât ca obiect, cât şi ca metodă de cercetare. Cred că în acest domeniu de activitate am împins lucrurile puţin mai departe. Un mic pas înainte faţă de faza Dragomirescu, Vianu, Florescu, singurele nume notabile în acest domeniu. Un efort de „pionierat", de perfecţionat, bineînţeles, dar care nu poate fi chiar total trecut cu vederea. Privind în perspectivă, toate aceste contribuţii se vor vedea, sper, mai bine.
De la un astfel de început - inclusiv prin cercetările mult mai perfecţioante ale altora - se va putea construi, cândva, o altă conştiinţă critico-teoretică în cultura română. Urmată apoi şi de o altă conştiinţă ideologică. In ultimă analiză, totul stă pe afirmarea energică a ideii de construcţie, de „întemeiere" pe un teren practic gol. Pe proiectul şi concentrarea realizării unor fundamente
498
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
499
culturale anterior inexistente. Pe baza lor, alţii vor construi mai mult şi mai bine. Am foarte viu sentimentul construirii culturii permanent ascendente. Nu cred să exagerez. Chiar şi faptul - din nou strict bibliografic vorbind-de a fi cel mai tradus critic român în limbi străine, unele de mare circulaţie -reprezintă în felul său, un mic început cultural, dincolo de orice satisfacţii personale. Dar ştiu foarte bine că totul poate să sune fals în „gura" mea (am mai avut şi anterior acest sentiment). De aceea pun punct acestor constatări. Pentru mulţi, desigur, total inoportune şi infatuate.
Foarte dificilă, adesea, plină de amintiri cel puţin ambigue, este, în sfârşit, şi consemnarea faptului că, în ciuda singurătăţii mele, un anumit cerc de prieteni, restrâns, dar real, am avut totuşi. In ciuda multor aparenţe contrare. Şi că ei - direct sau indirect - mi-au dovedit că nu sunt chiar de tot „singur". O realitate obsedantă ce a fost percepută în două moduri diametral opuse. Mai întâi, foarte agresiv, pentru a fi umilit şi a mi se demonstra cât de nesuferit şi de imposibil eram. Cineva care a dorit să mă lovească din plin, m-a acuzat că „n-am prieteni". Deci sunt un individ respingător, nefrecventabil, negativ. Altcineva - şi regret enorm că nu i-am reţinut numele, în. orice caz este vorba de o cititoare, cred o poetă - mi-a declarat întâmplător, cu o nuanţă de compătimire, că „sunteţi foarte singur". Cel puţin aşa deducea ea, după lectura uneia dintre cărţile mele de călătorie şi, poate mai exact, al unui capitol introductiv.
Oricum ar fi, începea un lung şi agitat proces de conştiinţă, care, de fapt, nu s-a încheiat nici până azi. Am avut sau n-am avut prieteni? Mi-am mai pus mereu această întrebare. Sunt numai eu de vină, în sensul că n-am ştiut să mt-i fac? Că temperamentul meu dificil a reprezentat o piedică foarte serioasă? Ori, că împrejurările biografice ostile, marile decalaje de generaţie, ieşirea pentru o lungă perioadă din circuitul social reprezintă totuşi o explicaţie ? Dură, dar exactă şi cât se poate de obiectivă. Un străin permanent, revenit într-o societate şi într-un mediu complet străin, poate să-şi facă într-adevăr mulţi prieteni? Un mare semn de întrebare. Cred că vina trebuie împărţită şi că adevărul se află, undeva, la mijloc. Dar suferinţa a fost, adesea, cât de poate de reală şi fac mari sforţări să evoc şi să evaluez lucid întreaga situaţie. Trăiesc, încă o dată, o foarte neplăcută criză interioară.
Constat cu extremă neplăcere, la încheierea acestei Vieţi, pe ultimii 50 de metri, că încep să dau şi semne de surmenaj. Insomnii, anxietăţi, obsesii. Oricâtă tărie aş avea, această carte a presupus cel mai mare efort al vieţii mele de concentrare intelectuală şi mai ales morală. De abia aştept s-o închei, sper cel mult într-o săptămână-două. Pentru a mă elibera definitiv de o obsesie care m-a consumat într-o măsură nebănuită. Observ, tot mai perplex, că plătesc mult prea mult toate „fanteziile" mele publicistice. Din punctul meu strict personal de vedere, astfel de întreprinderi reprezintă un atentat direct la sănătatea mea morală şi, foarte probabil, şi fizică. Mă consolez, într-un fel, doar cu „valoarea" lor cel puţin documentară sau măcar „autocritică". Intr-o cultură unde zeci şi zeci de iniţiative, unele bune, se împrăştie iremediabil în vânt, fără nici o finalizare constructivă. Un insidios instinct de autoapărare culturală pare să lucreze - îmi spun
uneori - şi prin mine. Ar fi regretabil să se piardă măcar unele concluzii a şase decenii de existenţă culturală ale unui autor român în durftiger Zeit. Oricât de „insolit" şi de „nereprezentativ" ar fi, pentru mulţi, personajul care le pune pe hârtie.
Revenind la problema prieteniei şi a prietenilor, afirm cu toată convingerea că, deşi puţini, ei au existat totuşi. Şi i-aş clasifica în mai multe categorii, începând cu prietenii cu adevărat personali. De foarte bună calitate, sinceri şi foarte vechi.
Pe primul dintre ei, Mircea Carp, îl cunosc încă din perioada pantalonilor scurţi, din copilărie, de la Botoşani. Deci de aproximativ şase decenii. A fost o legătură neîntreruptă, întreţinută şi prin scrisori trimise pe diferite căi din emigraţie (din Miinchen, în 1984, din Belgrad, în 1987; ele se păstrează în „Fondul Mircea Carp" de la BCU Cluj). Când a fugit din ţară mi-a făcut o vizită surpriză la facultate, de rămas bun. Mi-a şi scris şi din SUA, observând la o expoziţie de carte românească una dintre lucrările mele. Că mesagerul (Aurel Martin) mi-a remis-o după vreo... şase luni ce importanţă mai are? Deşi întârzierea este „semnificativă". O legătură puternică, pot spune fraternă, firească, reluată cu şi mai mare intensitate după 1989. Dar şi înainte, m-a ajutat şi uneori m-a găzduit cu prilejul burselor mele DAAD, în Germania. Inteligenţă vie, naturală, intransigent, combativ, cu asperităţi inevitabile. Cred că am contribuit hotărâtor la editarea şi apariţia în bune condiţii a cărţii sale „Vocea Americii" în România 1969-1978) (Iaşi, Editura Polirom, 1997), care rezumă o parte din lupta sa radiofonică anticomunistă. Cuvântul meu introductiv, „Jurnalism modern şi conştiinţă politică" îi fixează, cred, profilul moral, ideologic şi profesional. Ne revedem în fiecare an, cu plăcere, firesc şi amical. Fiul său Mihai, devenit între timp diplomat american (mi-1 amintesc încă de la Miinchen, ca elev), a lucrat la Cluj, un an întreg, la „Oficiul de informaţii" SUA. L., mai ales, i-a fost extrem de utilă, găsindu-i şi o locuinţă.
Mircea Carp a fost mai mult decât o rudă sau un frate. Un adevărat prieten, care face parte din însăşi existenţa mea. Sper să-1 conving să realizeze şi volumul de interviuri pe care-1 proiectează, dacă urmează sugestiile mele: amestec de memorialistică (este foarte viu, precis şi lucid în amintirile orale) şi de reportaj profesional. Imediat după 1989, a făcut apel la mine, cerându-mi colaborarea la Europa Liberă. A fost şi administratorul „fondurilor" mele externe, făcându-mi zeci de cumpărături şi comisioane. Unele vitale. Şi sub această formă legătura mea cu Occidentul a fost neîntreruptă. Mereu precis, util, eficace şi disciplinat. La Bucureşti, locuiesc în garsoniera pe care şi-a cumpărat-o între timp, pe str. Drobeta. Aveam senzaţia că veneam la mine acasă. Alături de el nu m-am simţit niciodată „singur". Cred că aprecia, cu discreţie (dar uneori o şi exprima), întreaga mea activitate. Chiar şi la Miinchen - unde prezenţa românilor din ţară nu era deloc bine văzută - nu m-a dezavuat niciodată. în ciuda presiunilor ce se făceau, ştiu bine, şi asupra sa. O astfel de fidelitate este rară.
Aceeaşi constatare şi despre Paul Lăzărescu, cel de al doilea bun prieten personal, şi el foarte vechi, cunoscut încă de la Iaşi, cu decenii în urmă. Un
500 Adrian Marino
adevărat model de fidelitate, nu numai politică, dar şi de legături personale. Foarte tăcut, extrem de discret, modest şi eficace. O vocaţie evidentă de lingvist şi filolog, strangulată, handicapată, umilită chiar, de toate rigorile regimului. Despre o ediţie a sa (Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii române...) am şi scris în Tribuna, la timpul său, cu multă plăcere. A şi arătat-o tuturor colegilor noştri de „lot". Căci trebuie neapărat să reamintesc că Paul Lăzărescu a fost garantul şi liantul meu cu PNŢ, ulterior CD. De care, treptat, şi el s-a distanţat. Avem amândoi admiraţie pentru poziţia sa etică şi civică. Mai puţin sau mai deloc pentru lipsa s'a de profesionalism şi tehnicitate, fără de care o ţară este neguvernabilă. A scris la Dreptatea (în prima serie). Pregăteşte acum o ediţie a articolelor lui N. Carandino. A condus iniţial Dreptatea, la reapariţie, după 1989, cerându-mi în mod firesc şi colaborarea. Am evocat acest episod, făcându-i şi un mic portret într-un articol, „Epoca romantică", publicat într-o ediţie specială a aceleaşi publicaţii (25 octombrie 1997).
Nu mai evoc acum toate tribulaţiile sale cu un partid, căruia i-a dăruit totul şi de la care n-a recoltat decât ingratitudine, insulte şi „demascări" în presa lui Adrian Păunescu. Pentru mine rămâne, în orice ipoteză şi circumstanţe, o luminoasă amintire amicală şi politică, într-o lume plină de convulsii, intrigi şi lovituri murdare. îmi spunea cum Corneliu Coposu îi arăta „denunţuri" scrise contra sa şi a mea, care, după cum am mai spus, m-au dezgustat definitiv. Exaltatul - eufemistic vorbind - Cicerone Ioaniţoiu, între alţii, nu ne mai scotea din „securişti" etc. Dar Paul Lăzărescu rămâne în amintirea mea mult deasupra acestor mizerii. Ne revedem cu regularitate şi plăcere la Bucureşti. Uneori îmi oferea şi ospitalitate, locuind din întâmplare foarte aproape de garsoniera lui Mircea C. şi în aceeaşi curte cu cumnata sa, arhitecta Ligia Popp, sora Gabrielei C. Stăm de vorbă', uneori şi la telefon, îmi scrie şi îmi procură chiar şi Sfera Politicii, de negăsit la Cluj. De abia aştept să-1 revăd, cu prilejul excursiei de la sfârşitul lui septembrie 1999 în Israel. în concluzie, la acest capitol, doar doi prieteni personali. Puţini, într-adevăr. Dar foarte buni, vechi şi, cel puţin pentru mine, greu de egalat.
La capitolul „ieşean", în sfârşit, nu pot omite nici pe Grigorel Popa, fiul lui Gr.T. Popa, personalitate medicală ieşeană, devenit el însuşi medic. Prin el am cunoscut în Bucureşti pe Petru Comarnescu şi multă altă lume, căci era un om agreabil şi sociabil. Este tatăl scriitorului, azi român-american, Dumitru Radu Popa, care îmi trimite cu regularitate cărţile sale. Dar cu care, din nefericire, nu am mari afinităţi literare. Deosebiri inevitabile şi evidente, de generaţie, de mentalitate şi de relaţii în sfera „vieţii literare".
Intr-o altă categorie, tot apropiată, dar predominant în planul ideilor şi al orientărilor culturale, al prietenilor de idei, includ - în primul rând - pe Matei Călinescu. O personalitate literară şi critică indiscutabilă, autorul unei opere de prim ordin. A fost singurul critic din generaţia tânără de care m-am apropiat, cu care aveam reale afinităţi, împrieteniţi destul de repede, după revenirea în actualitate. Sistemul său de relaţii şi', în parte şi psihologia „vieţii literare" în care se mişca, nu erau însă şi ale mele. Dar, totdeauna cu tact, bonom-ironic, Matei ştia să netezească toate asperităţile.
Viaţa unui om singur 501
Şi să facă până şi cele mai dure sau dureroase critici acceptabile şi benigne, cu o afabilitate şi diplomaţie desăvârşite. Am întreţinut o întinsă corespondenţă cu el şi înainte şi după 1989. Ea cuprinde de pe acum, peste 70 de scrisori, foarte bine scrise, acute, critice, deocamdată nepublicabile, din cauza unor sincerităţi şi aprecieri critice radicale, „inoportune". Va intra, bineînţeles, şi acest dosar „Matei Călinescu" în fondul donaţiei mele. Când va fi publicat,' postum, va fi o revelaţie. Poate că şi el a păstrat măcar unele dintre scrisorile mele, de publicat - eventual - împreună. O ediţie în genul memoriilor sale Amintiri în dialog cu Ion Vianu (scrise în 1991-1992 şi publicate în 1994 şi republicate, întregite cu un „Epilog" şi o „Addenda", la Editura Polirom, în 1998). O carte remarcabilă, în care vine vorba, în trecere, şi de mine.
L-am revăzut, mai bine spus l-am regăsit, după mulţi ani, în SUA, la Bloomington, unde m-a invitat cu ocazia sărbătorilor Paştilor, în 1990. Mă suna la telefon, dimineaţa, cel puţin de două ori pe săptămână. Mi-a trimis şi biletul de avion, avansându-mi costul. Am cunoscut atunci o întreagă colonie românească, interesantă în felul său, care ar merita singură, o evocare specială. A revenit în ţară în 1994, cu ocazia lansării Amintirilor, apoi, în anul următor, când a apărut la Iaşi, la Editura Polirom, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, în versiune completă, găsindu-i între timp şi capitolul iniţial cenzurat pe care a izbutit să-1 publice, ulterior, în nu mai ştiu ce Anuar al Uniunii Scriitorilor. L-am însoţit de la Târgu-Mureş la Iaşi. Călătorie cu maşina, nu fără mici peripeţii, cu diferite escale (Bicaz etc). Ca urmare a acestor vizite, am scris şi un destul de lung articol memo-rialistic-portret Confrate de idei (Vatra, aprilie 1995, pp. 46-50), în care am evocat întreg contextul şi natura relaţiilor noastre. Ele erau bazate pe acelaşi mediu social, educaţie şi orientări fundamentale: prooccidentale, totală neaderenţă la societatea şi ideologia comunistă, spirit critic intransigent şi inalterabil. îi admiram cultura şi erudiţia. Ne întâlneam şi în acelaşi gen de critică de idei literare (de pildă, Five Faces ofModernity, Durham, Duke University Press, 1987, amplificare a unei cărţi publicate încă în ţară). Când a venit ultima dată în Bucureşti, în vara lui 1998, am făcut - invitaţi de Nicolae Manolescu - o emisiune la PRO TV (cu un oarecare ecou; a fost de altfel şi reluată) şi la TV 2 (mai puţin reuşită, mai mult la insistenţele prietenei noastre comune Monica Spiridon). I-am apreciat, încă o dată, perfecta stăpânire de sine şi salvarea unor aparenţe, căci pur şi simplu nu mai doream să facem şi această emisiune.
Tot atunci am citit şi jurnalul său inedit (1970-1980), adus în ţară în vederea unei eventuale editări. I-am sugerat să renunţe, explicându-i că ambianţa şi mentalitatea generală, deocamdată, n-o să-1 înţeleagă. A intuit imediat'că'nu este cazul, încă, „să ne dăm poalele peste cap", după propria sa expresie. Această Viaţă, de altfel, se inspiră de la aceleaşi principii de „înţelepciune" îndelung verificate. Este amintită şi o întâlnire - la Paris, îa Sanda Stolojan acasă - care 1-a dezamăgit şi unde m-aş fi arătat foarte rezervat şi rece. îmi amintesc bine scena: eram atât de crispat şi iritat de bârfelile pariziene, încât numai sociabil şi comunicativ nu puteam fi. îmi cer scuze, foarte tardive, măcar în acest mod, de comportamentul meu, ce
502
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
503
are totuşi explicaţiile sale. Dar pe atunci, nu puteam fi altfel. Ceea ce nu a alterat în nici un fel relaţiile noastre. A contribuit, efectiv, la posibilitatea editării la New York University Press, a lui The Biography of „The Idea of Literature", cu un referat elogios şi cu şi mai utile sfaturi de „americanizarea" strict necesară a cărţii. S-a arătat totdeauna solidar, amical. Dar în termeni prudenţi, măsuraţi, calculaţi, aşa cum îi era şi firea. Din care cauză era foarte atent şi uneori chiar sensibil la toate ecourile negative pe care le recolta despre mine în „mediile literare".
Despre cărţile sau extrasele mele străine n-a scris niciodată. Uneori doar citate. Intervenea - şi în acest caz - prudenţa faţă de barajul şi ostracizarea de netrecut a „exilului", foarte receptiv la reacţiile sale. In ultimul timp, a avut tot mai mari supărări ca şef al catedrei de literatură comparată a Universităţii din Bloomington, despre care mi-a scris nu o dată. Se pare că resimţea, în termeni tot mai duri, concurenţa şi neasimi-larea sa completă de către mediul academic american. Din fericire, în vara acestui an (1999), s-a pensionat. Promite să revină în ţară, în toamnă sau în iarnă, împreună cu Uca, soţia sa, pentru o scurtă vizită. Doresc neapărat să-i revăd. O amintire care-mi dă mereu satisfacţii: figură stilizată, extrem de cultivată, echilibrată, plină de tact, cu un superior simţ ai relaţiilor, şi, mai ales, un adevărat critic român-european. O personalitate în felul său. De un perfect seif control şi cu foarte bune reflexe, perfecţionate, fără îndoială şi prin eforturile inevitabile de integrare într-o altă societate. A trecut şi prin momente de mare criză. A trăit, o perioadă, ani buni, o adevărată dramă, morală, socială, poate şi intelectuală, agravată şi de un accident nefericit de familie. Cred că, ne-am înţeles, mai mult decât am putut sau am dorit, din discreţie, prudenţă sau timiditate, să ne-o spunem.
Un alt prieten - dar mai mult decât atât, din generaţia următoare - a fost Sorin Antohi. Ieşean, ca şi mine, dintr-o familie de intelectuali şi diplomaţi, cu care şi în care m-am regăsit spontan. Mai ales, într-un punct decisiv şi extrem de sensibil pentru mine. Am intuit imediat în el modelul viitorului politolog şi istoric român al ideilor şi mentalităţilor. Un adevărat „arhetip", un caz exemplar de sinteză şi creativitate. O cât mai largă cuprindere şi informaţie internaţională, grefată pe o solidă formaţie de istoric român. Doar în felul acesta se poate realiza o reală sinteză originală, iar studiile româneşti de politologie pot ieşi, în sfârşit, din compilaţie, mimetism şi mediocritate. Cred că şi el s-a regăsit spontan în mine, deşi eu nu l-am considerat niciodată propriu-zis „elev", neavând, câtuşi de puţin (cum am mai precizat) această pretenţioasă noţiune. Dar el îşi recunoaşte - în mod neaşteptat - o astfel de condiţie, într-un ultim mesaj (primit la 4 august 1999), folosind un limbaj pe care nu mi 1-a mai ţinut nimeni. Nici un tânăr autor până la el: „P.S. Poate ar fi bine să nu mă mai «domniţi» şi să-mi spuneţi pe nume. Eu simt o relaţie de filiaţie spirituală - dacă asta nu vă scandalizează". Fireşte că nu. Dimpotrivă. Deşi faptul, total neobişnuit pentru mine, mă uimeşte, îmi dovedeşte că nu sunt chiar deloc singur. Că am prieteni, cel puţin spirituali, şi în generaţia următoare etc. Dar surpriza este şi rămâne mare. Ceea ce contribuie la vindecarea multor dificultăţi ale izolării mele intelectuale.
Dincolo de acest rol terapeutic şi reconfortant, pe cel puţin două planuri, Sorin Antohi oferă încă un exemplu de comportament intelectual modern şi „internaţionalist", în cel mai bun sens al cuvântului. Abil, diplomat, discret, adaptabil, dar şi plin de prestanţă, foarte sigur de sine, el a izbutit -şi social vorbind - o dublă performanţă. Să-şi păstreze independenţa de spirit şi iniţiativă, publicând studii despre mine cu toate că face parte din cercuri şi medii despre care ştie bine că nu sunt simpatizat (GDS şiNemira). Deşi plin de tact, nu este deloc intimidabil. în al doilea rând, a izbutit, prin colaborări şi prezenţă continuă la colocvii şi reuniuni internaţionale - unde s-a făcut repede remarcat - să ajungă prorectorul lui Central European University, cu sediul la Budapesta. Este singurul român, care a ajuns la o atât de înaltă funcţie, într-un centru unde ascensiunea românilor - în treacăt fie spus - nu este deloc uşoară. Va veni la vară în ţară. Apoi pleacă pentru un an la Institute for Advanced Studies de la Standford (California, SUA), după care revine tot la Budapesta ca şef al catedrei de istorie al aceleaşi universităţi central-europene.
Această dezinvoltură - arie vastă de mişcări şi o foarte largă deschidere internaţională ale unui, să-i spunem, încă „tânăr autor român" nu poate fi decât exemplară şi foarte stimulativă. Recent mi-a trimis de la Budapesta -de unde mă sună la telefon - şi prima sa carte tradusă în străinătate: Imagi-naire culturel et realite politique dans la Roumanie moderne. Le stigmate et Vutopie (Paris, Montreal, L'Harmattan, 1999). Include capitole din Civitas Imaginalis (1995) şi Exerciţiul Distanţei (1999). îmi amintesc de prima sa vizită, la Cluj, cu mulţi ani în urmă, însoţit de un alt ieşean, atras şi el de studiile mele, Andrei Corbea, despre care va veni vorba imediat. O relaţie neîntreruptă, ascendentă, fără fisuri, fără mari gesturi de efuziune şi declaraţii de dragoste. Cu un greu examen şi pentru el, atunci când a publicat articolul „Pentru cine scrie Adrian Marino?". Acum, când ne-am lămurit cu toţii -într-un fel sau altul - l-am rugat să se ocupe de soarta postumă a acestei Vieţi a unui om singur. Nu văd un alt prieten mai de încredere. Va fi probabil „editorul" său fidel. Voi face în aşa fel, încât un exemplar să-i parvină imediat după moartea mea. Sau chiar puţin mai înainte.
Printr-o firească asociaţie de idei, aş evoca şi un alt prieten tânăr de idei, nu mai puţin „european", dar în alt sens. Mai specific local, în sensul unui adevărat prototip de intelectual transetnic. O prefigurare fericită a viitorului. Cel puţin al Europei Centrale. Este vorba de Ştefan Borbely, critic maghiar, însă de educaţie integral românească, dar care a depăşit şi una şi alta dintre aceste determinări etnice. Un maghiar, adevărat autor român, cu deschidere efectiv internaţională. Un alt gen de pionier, în felul său. Autor, între altele, şi a unui număr monografic despre „psihoistorie", pentru prima dată prezentată la noi, în revista Echinox (XVII, 3-4-5/1995), pe care o conduce la Cluj. A suportat cu stoicism şi solidarizare atacul lui Alex. Ştefănescu pentru faptul de a mă fi „lăudat" într-una din cărţile sale. Doreşte să fac parte neapărat din comisia sa de doctorat, având acest drept legal, fiind „doctor docent", deşi neuniversitar. Voi face o excepţie, neavând nici o afinitate şi dorinţă de colaborare cu Facultatea de Litere clujeană.
504
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
505
Deosebit de civilizat, stilat, discret, cu o notă de eleganţă dandy, Ştefan Borbely este preocupat acum de o vastă monografie despre „erou" şi arhetipul său. Erudit în mai multe limbi, eliberat de orice urmă de „etnicism", nu mai vorbesc de „şovinism", el este o frumoasă anticipare a viitorului intelectual din această parte a Europei. O apariţie neverosimilă într-un Cluj funarizat, imbecilizat şi copleşit de mediocrităţi pseudouniversitare. Regret sincer de a nu fi scris niciodată despre el, ceea ce nu i-a alterat fidelitatea.
Andrei Corbea (Hoişie), de aceeaşi specie, mi-a făcut o vizită la Cluj, pentru a publica în Cahiers roumains d'etudes litteraires. Politicos, afabil, extrem de comunicativ şi de cooperant. Are vocaţia relaţiilor critico-literare internaţionale, prezentându-mă şi pe mine într-o revistă străină (GEuvres et critiques, XIII, 1, 1988). A dorit mult să publice într-o editură germană o antologie a criticii româneşti. Germanist, cel mai tânăr şi mai bun pe care-1 avem acum în ţară, mare amator şi el de colocvii şi reuniuni internaţionale. Elev al lui H.R. Jauss, pe care 1-a prefaţat şi tradus (1983), Personaj tot mai influent, a determinat acordarea ilustrului hermeneut german, după 1989, a titlului de Doctor honoris causa al Universităţii din Iaşi. Invitat la diferite universităţi străine, Andrei Corbea este, deocamdată, profesor la Paris, la una din universităţile sale. Dacă va emigra cândva, definitiv, nu mă va mira. Cu atât mai mult cu cât atmosfera internă -pentru această categorie etnică - este tot mai greu de suportat.
Anterior, din Iaşi, a emigrat în Israel, şi Leon Volovici, cu care am rămas, la fel, în excelente relaţii. Mai ales după prezentarea mea, deosebit de favorabilă, a cărţii sale Apariţia scriitorului în cultura românească (Iaşi, 1976). Conceput şi realizat în „stilul" meu, studiu neegalat până azi. îmi scrie, mă vizitează cu regularitate când vine la Cluj, invitat al „Institutului de studii iudaice", recent înfiinţat. îl voi revedea, cu certitudine, în toamnă la Ierusalim, unde locuieşte şi predă la universitate. Tot din această categorie, doar mai „iluminist" militant, face parte şi Victor Neumann, din Timişoara, căruia i-am elogiat Tentaţia lui Homo Europeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est (ediţia a doua, 1998; prima ediţie a cunoscut şi o versiune americană în 1997). Cartea îl defineşte în întregime; istoric al ideilor şi spirit cosmopolit, erudit, dar şi mare specialist în public relations, imbatabil în sfera legăturilor publicistice. Figură interesantă, agreabilă, monden-intelectuală. Amator pasionat de colocvii şi, în acelaşi timp, om de bibliotecă, istoric al Banatului, dar nu numai. La o conferinţă a sa, la Cluj, eram numai... patru persoane. Şi cred că n-a uitat acest lucru.
Aceste enumerări şi evocări - deloc protocolare - dovedesc şi mai ales îmi dovedesc un anume adevăr, pe care adesea l-am ignorat: n-am fost niciodată chiar singur. Dar în forme marginale, discrete şi în medii neinfluente. Un amestec de relaţii intelectuale şi umane, adesea în forme ambigue şi -trebuie să revin din nou şi asupra acestui aspect - uneori decepţionante. Este indiscutabil că aveam mari afinităţi ideologice cu toţi discipolii şi prietenii mai tineri ai lui Vladimir Tismăneanu. Mă refer în special la Dan Pavel, comentator şi analist de valoare, şi la Stelian Tănase, nu mai puţin (poate chiar şi mai mult) bine dotat, inclusiv în domeniul literar. Dar,
curios, dovadă şi de mentalitate diferită, aş spune „monopolistă", de generaţie, lipsită aproape total de sentimentul minimei reciprocităţi. în definitiv, unde „scrie" că eu trebuie să devin un fel de agent de publicitate al lui Dan Pavel? Să răspund la toate solicitările, să scriu despre cărţile sale (cred că am fost chiar primul care i-am salutat debutul), să i le prezint în public de trei ori, iar el să nu facă niciodată nici cea mai mică menţiune despre existenţa mea ideologică şi, în general, intelectuală. Ba, când i-am „reproşat" amabil acest lucru, mi-a tăiat-o scurt, obiectându-mi că „nu sunt politolog". Ca şi cum această calificare - în România actuală, foarte aproximativă - ar fi un paşaport absolut obligatoriu. Stelian Tănase a fost ceva mai generos. în câteva rânduri a dovedit bune intenţii. Vladimir Tismăneanu - după cum am amintit - mi-a recunoscut, sumar, dar precis şi exact existenţa. Acest cerc de relaţii are deci lumini, dar şi umbre. Şi ele echilibrează şi nuanţează foarte mult natura reală a legăturilor cu prietenii mei de idei. Variate, relative şi uneori chiar latent tensionate.
Privind retrospectiv, fără nici o intenţie de contabilitate exactă, descopăr şi alte categorii, să spunem, de „simpatizanţi". îndepărtaţi şi discreţi, unii total neaşteptaţi ca Geo Şerban şi mai ales Iordan Chimet, care m-a vizitat cu regularitate la Cluj, când venea graţie unor subsidii (după mine acordate în condiţii umilitoare) de Fundaţia Soros. Acum a intrat parcă în pământ, probabil - după cum mi se spune - din cauza unor mari dificultăţi economice şi a decesului fratelui, care-1 ajuta integral. Tot la Cluj, Romeo Pop, „Bimbo", un preot catolic, vechi prieten şi coleg de la Lăţeşti. Monica Spiridon, întreprinzătoare, activă, relaţionistă, monden-intelectuală se interesează îndeaproape de studiile mele, anterioare, de comparatistică. Este sufletul unei neoficiale „Asociaţii de literatură comparată", prezidată de Paul Cornea. Când a fost ministru adjunct la învăţământ a avut chiar fantezia amicală de a mă numi „profesor consultant". întreprindere total eşuată de sabotajul local. Să mai amintesc, foarte în trecere, că această „Asociaţie", m-a proclamat... „Preşedinte de onoare". Din lipsă, probabil, de altă soluţie. De altfel, lipsa de cadre specializate în România actuală este teribilă în toate domeniile. O mie de inşi - revin şi la această idee deoarece este una din cheile explicaţiei şi definiţiei subdezvoltării noastre culturale - trebuie să facă de toate: şi politică şi cultură şi învăţământ şi publicistică şi studii şi multe, multe altele în acelaşi timp. Evident că o astfel de împrăştiere nu poate duce decât la superficialitate, improvizaţie generalizată şi, în unele cazuri personale nefericite, doar la ratare, la nerealizarea adevăratei vocaţii.
Un alt aspect, ce nu poate fi neglijat - de semnificaţie culturală în acelaşi timp generală şi personală - este policentrismul cultural simpatizant, menţionat şi anterior. Mai precis spus, o recepţie evidentă în unele cercuri, publicaţii şi edituri de provincie. Nu foarte răspândite, dar de nivel destul de bun, onorabil în orice caz. In Craiova - probabil şi din cauza studiilor despre Macedonski, a vechii colaborări de la Ramuri, încă din perioada directoratului lui Al. Piru, a unor afinităţi sau spirit de relaţii greu de definit - o anume atenţie nu a lipsit. Noua redacţie a Ramurilor şi-a arătat (prin Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica), nu o
506
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
507
dată, simpatia şi chiar solidaritatea. Cu Marius Ghica am rămas în relaţii amicale, primind, cu două decenii în urmă şi o scrisoare, în termeni oarecum asemănători cu ai lui Sorin Antohi („filiaţie paternă"), fără a fi făcut personal vreun gest deosebit în afara unor recenzii în Tribuna. Ca nou director al Editurii Scrisul românesc ar dori să mă editeze. Dar la proiectul traducerii studiului francez despre estetica avangardei a secolului 20 am renunţat. Spre dezamăgirea sa, neînţelegând argumentele mele.
Semnificativă este relaţia mea şi cu Editura Aius, din Craiova (director Nicolae Marinescu, anterior Ileana Petrescu, amicală, ulterior decedată), care „m-a descoperit", reeditând /Ole! Espaha. Tot acolo a apărut şi placheta, amintită, a lui Constantin M. Popa, devenit între timp redactorul-şef al revistei Mozaicul, care se revendică, într-un fel, de la orientările mele. Ţine foarte mult să apar, număr de număr, pe prima pagină, ceea ce până acum am reuşit. Nu fără eforturi. Această colaborare, să-i spunem de „direcţie", n-a scăpat neobservată, determinând reacţii în presă, negative, dar şi pozitive. Este un exemplu tipic de adeziune, devotament, pentru mine aproape inexplicabil în esenţă. Sincer însă şi dincolo de orice spirit „oltenesc" de relaţii, care chiar dacă există, este animat de bune intenţii. Sprijin, în orice caz, orice tendinţă de policentrism, descentralizare culturală, suprimare a centrului unic de decizie. Contra tuturor „aprobărilor" date exclusiv de Bucureşti. Din care cauză, am răspuns favorabil şi invitaţiei vechiului cunoscut ieşean C. Pricop, de a colabora la noua sa revistă, lansată recent la Suceava, Continent, în colaborare cu C. Severin, pe care, cu ani în urmă, l-am ajutat să obţină o mică bursă Soros.
Constat tot mai mult - nu fără surprindere, dar şi cu plăcere - că aceste reviste provinciale - amintite - au jucat şi joacă un rol tot mai important în viaţa şi activitatea mea ideologică. Uneori chiar şi de ordinul solidarităţii semiafective. Sunt reviste despre care „simt" că au nevoie de mine. Sunt deci efectiv util, chiar dacă într-un mic spaţiu. Sunt invitat, aşteptat şi publicat cu plăcere şi, mai ales, cu o reală solidaritate. Mă scutesc, în plus, de orice „anticameră" la diferite reviste centrale, unde jurnaliştii literari ce le conduc n-au nici o afinitate cu ideile mele. Nu mai vorbesc de simpatie personală. Cândva, poate, un viitor istoric al ideilor se va interesa şi de faptul că aceste mici reviste au asigurat, în mod constant, un spaţiu larg libertăţii de gândire. Au contribuit, în plus, la descentralizarea culturală. S-au dovedit fenomene reale de policentrism, după cum am mai menţionat. Ceea ce reprezintă - în cultura română, după 1989 - o reală performanţă, în ciuda oricăror opoziţii şi polemici. Un progres real, notabil.
Cu alte reviste centrale sau din provincie am relaţii bune, începând cu Vatra, de la Târgu-Mureş, stimulate în acest caz şi de orientarea mea declarat prounită. Dar dintr-o perspectivă strict laică şi prin argumente exclusiv ideologice şi de istorie culturală. Cu Al. Cistelecan, Cornel Moraru şi Alexandru Vlad, deci, raporturi bune, deşi intermitente şi de la distanţă. Tot din „depărtare", de la Buzău, de această dată, mesaje de simpatie şi invitaţii continue de colaborare şi din partea lui Corneliu Ştefan, directorul cotidianului local Opinia (30 000 de exemplare tiraj) şi al lui Carnet literar,
lunar, surprinzător de bun, la care am început să colaborez cu regularitate. Este un fost şef de organizaţie PNŢCD, „disident" sau „exclus" (ori aşa ceva), cu care m-am întâlnit o singură dată la o reuniune a primului comitet de conducere al partidului, imediat după 1990. Astfel de relaţii constructive, cu totul relaxate şi, din partea mea cel puţin, dezinteresate, nu pot să nu-ţi facă plăcere.
Apropiat într-o epocă şi de Cuvântul (Radu G. Ţeposu rămâne, în orice ipoteză un om de valoare), de care am început să mă îndepărtez, oarecum, din două motive. Articolele tot mai vag metafizico-mistico-antioccidentale ale lui Ion Buduca şi atitudinea pro-Miloşevici, din perioada crizei din Serbia şi a bombardamentelor NATO. Revista rămâne sau încearcă cei puţin să rămână totuşi echilibrată, făcând loc şi la opinii contradictorii pe aceeaşi temă. Bune articolele „liberale" de Alexandru George. La Cluj, raporturi corecte cu Apostrof, revistă condusă de talentata, independenta şi activa Marta Petreu, şi cu Caietele Tranziţiei, de orientare proeuropenă, organ al „Institutului de Studii Posttotalitare şi a Institutului de Antropologie Culturală" (Eniko Magyari-Vincze şi Ovidiu Pecican - ultimul, istoric al ideilor, interesat vizibil de preocupările şi orientările mele, din generaţia „clujeană" tânără şi el apropiat, alături de Doru Pop). Un grupaj despre ideile mele „europene", chiar în nr. 1/1997 {Europa şi revenirea la ea).
Despre grupul ASPRO (Ion Bogdan Lefter, în primul rând) şi intenţiile „monografice" ale lui Adrian Dinu Rachieru am amintit. Mă tem ca reticenţele mele, deşi bine motivate, să nu-1 fi jignit oarecum. Dar nu am avut niciodată nici cea mai mică intenţie. Voi relua dialogul întrerupt cât mai curând posibil. Din străinătate, o relaţie fidelă, radiofonică şi epistolară, cu Mircea Iorgulescu. Ii păstrez întreaga corespondenţă, într-un dosar special, care va intra şi el în „Fondul general A.M." de la BCU Cluj. Mircea C. îmi spune că ar fi fost retrogradat, într-un fel, la Europa Liberă. Despre anumite dificultăţi mi-a vorbit şi personal, când ne-am întâlnit ultima dată la Bucureşti, la sediul redacţiei acestui post de radio. Printr-o altă întâmplare, el este pe aceeaşi stradă Drobeta. Deci zona în care mă deplasam frecvent şi inevitabil când veneam din „provincie".
Nu pot omite nici două cupluri intelectuale, distinse şi de înalt nivel, Alina Mungiu (autoarea celui mai bun studiu despre societatea românească după „revoluţie", Româniii după '90. Istoria unei neînţelegeri, 1996 ; extrem de capabilă, dar cam sigură de sine, despre care am şi scris) şi istoricul Andrei Pippidi, de care mă leagă o relaţie specială. El este cel ce m-a invitat la telefon să preiau articolul despre Censorship, destinat enciclopediei britanice, în curs de elaborare. Studiul realizat, publicat şi în Sfera Politicii, va apărea şi în versiune engleză. Dacă izbutesc să realizez şi „marea" monografie despre Cenzură şi libertate în România, i-o voi dedica în mod inevitabil. Voi face acest gest pentru prima şi ultima dată. I-am şi declarat această intenţie, ceea ce i-a făcut plăcere. Un alt cuplu de calitate, deşi cu o rază de acţiune mai restrânsă, mereu amical şi solidar, Nadia Anghelescu (cea mai bună arabizantă a noastră şi despre care am mai scris cu ani în urmă în Tribuna) şi soţul său Mircea Anghelescu, istoric literar şi comparatist,
508
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
509
preocupat de o temă esenţială: relaţiile dintre cultura română şi cea orientală. Cred că ar trebui să reia şi să aprofundeze aceste studii importante. Spirit onest şi independent, dar modest şi retractil, nu reuşeşte să se integreze şi să se impună în structurile culturii oficiale. La „Fundaţia Culturală Română", unde a condus o perioadă sectorul editorial, a avut buna intenţie de a continua ediţia Macedonski, în care scop i-am trecut întreaga mea documentare. De mult nefolosită, mie total inutilă. Numai în sectorul „literar", materialul existent (ce include şi cel puţin zece prefeţe, complet necunoscute) ar tripla volumul IV al ediţiei Vianu. A fost înlocuit în lipsă, şi de la conducerea revistei Synthesis, locul său fiind luat de superficialul securist carierist Dan Grigorescu. Ne-am întâlnit, recent, la telefon, şi în legătură cu opiniile negative despre primul număr al lui New International Journal of Romanian Studies (nr. 1-2/1998), prost conceput şi realizat de Sorin Alexandrescu. I-am comunicat lui Mircea Anghelescu, în copie, şi scrisoarea mea critică-protest, adresată lui Augustin Buzura. Dacă stilul de „magazin" al acestui Journal nu încetează, am cerut să fiu scos de pe lista membrilor fictivului Advisory Board. Spre marea mea surpriză - într-un lung şi foarte amabil telefon - A.B. s-a declarat integral de acord cu obiecţiile mele. I le-a transmis, ca din partea sa, lui S.A. Rămân însă foarte sceptic de rezultatele acestui demers, total dezinteresat.
Nu pot să nu-mi reamintesc cu simpatie nici de numele unor „tineri" de valoare, care mi-au dat spontan semne de amiciţie intelectuală şi de oarecare stimă. Adrian Niculescu a fost, poate, cel mai insistent dintre toţi, într-o fază şi de integrare dificilă în cultura română. Despre ultima sa carte Din exil/După exil am publicat o prezentare în Mozaicul (6-7/1999). Dan Oprescu şi el un nume de reţinut. Am scris şi despre el. La Cluj m-a vizitat cu vădită curiozitate (dar şi cu simpatie) Mihai Răzvan Ungureanu, actualul Secretar de Stat la Externe. Mi-a dăruit extrase şi mai ales ediţia a trei Arhandologii ale Moldovei, inedite^ pe care le-a editat. Le-am semnalat şi pe acestea în presă, în Cotidianul în toate figurează şi familia mea. La capitolul „ieşean", nu pot să omit, în sfârşit, nici pe filatelistul literat Mihai Ungurean, cu care întreţin o veche corespondenţă. A tradus foarte bine Comparatism şi teoria literaturii. Concepe „filatelia" în sensul meu. Un personaj rar şi, în felul său, remarcabil. Publică şi multe articole despre „personaje literare" ilustre. „Un loc" unde filatelia intersectează şi stimulează subtil eseistica literară. Păcat că textele sale apar într-o revistă regretabil de proastă (Cronica).
In legătură cu relaţiile ieşene nu pot să nu amintesc nici pe Lucian Năstase, un alt tânăr istoric ieşean, care din proprie iniţiativă, a început unele cercetări genealogice. A descoperit zeci de acte la Arhivele Statului din Iaşi, cu unele nume de rude, din secolul trecut, mie complet necunoscute. Familie de funcţionari, unii cu ranguri administrative şi, detaliu poate nu chiar lipsit de semnificaţie, cu atribuţii cultural-didactice. De acreditare, de pildă, a pensionatelor străine la Iaşi, 14 la număr, înainte de 1850. Aproape de necrezut. Dar cine este acel „N.C. Marino" semnat, după 1866, pe o ediţie Boileau, n-am izbutit încă să aflu. Că avea şi o bibliotecă rezultă şi din inscripţia ex libris... în orice caz, dacă aceste cercetări nu se vor finaliza,
într-o schiţă genealogică precisă, toate documentele descoperite până acum, vor forma - în intenţia mea cel puţin - un dosar-anexă al acestei autobiografii. Sper să intereseze cândva, pe cineva, şi o astfel de documentare.
La capitolul „prieteni", nu pot uita, în sfârşit, nici pe motanul meu roşcat, pe care l-am iubit foarte mult şi care, cred, că mă „iubea" şi el în felul său. Când mă aşezam pe un fotoliu, să citesc, se învârtea în jurul meu şi nu se lăsa până nu-mi sărea în braţe, unde începea să toarcă foarte satisfăcut. L-am crescut de mic, de cum a făcut ochi. îi cumpăram cu regularitate Whiskas. Avea o blană moale, lucioasă, care cerea să fie mângâiată. Se adaptase complet întregului apartament şi stilului nostru de viaţă. Este de ajuns să spun că dormea simbolic întins pe... cutiile de fişe din geam. L-am pierdut într-un mod stupid, nedând atenţie unei evidente indispoziţii (sau poate otrăviri), neglijând să-1 duc la un veterinar. A fost descoperit mort, la subsol, acolo unde se născuse... A fost o zi foarte tristă din viaţa mea, când, ambalat într-un sac de plastic, a trebuit „să-1 îngrop". Şi L. 1-a regretat foarte mult. Şi a fost grea hotărârea noastră de a nu mai „lua" un alt motan în loc, pe care să-1 pierdem din nou. Căci de-a lungul anilor, am pierdut nu unul, ci... trei, în condiţii de fiecare dată obscure. Cu unul foarte afectuos, m-am şi fotografiat încă la Lăţeşti. Noaptea dormea la picioarele mele, bine înfofolit în dună. Uneori îmi spun că iubesc mai mult animalele decât oamenii. Cel puţin pe cei ai epocii mele. Mulţi „răi" cu mine.
Acest mic dosar cu nuanţe „sentimentale" al micului meu cerc amical de relaţii sociale - pe care îl închid foarte repede - nu compensează, din nefericire, nici pe departe, câteva concluzii de o deosebită gravitate. Sumbre şi deprimante din punctul meu de vedere. La sfârşitul unei vieţi destul de lungi, constat o neaderenţă fundamentală, în cel puţin trei aspecte şi direcţii esenţiale ale existenţei mele biografico-sociale. Trei motive de izolare, revoltă şi adesea de dezgust, pe care nu văd de ce le-aş ascunde. Şi dacă le pun într-o anumită ordine, cauza este doar una singură. După cum am mai spus, intervine structura spiritului meu (calitate sau defect) categorială şi clarificatoare. în realitate, este vorba de o nemulţumire globală, permanentă şi profundă, disociabilă doar prin analiză. O existenţă, de cele mai multe ori, nefericită. în împrejurări şi într-un mediu cel puţin pentru mine (dar nu numai) ostil. Dar încerc să dau (cel puţin în intenţie) acestor noţiuni o accepţie pur abstractă, rece şi obiectivă. Suferinţele mele au fost de fapt, generale, ale unei întregi comunităţi şi epoci. Sunt doar cazuri particulare, pe care nu le supralicitez în nici un fel, ale unei nefericiri colective. Am „traversat" - dar este un fel de a spune - cel mai sumbru şi mai deprimant moment istoric al României moderne. Ravagiile comunismului, cele mai multe, sunt şi rămân ireversibile, ireparabile. O consternare sumbră, fără nici o soluţie.
Nu este mai puţin adevărat - pentru a începe acest dureros „inventar" -că ele vin de departe. De foarte departe. Epoca a permis câtorva spirite lucide o introspecţie, adâncă, istorică, în ceea ce se numeşte - în mod convenţional - „etosul" şi „tradiţia românească". Adevărul este că nu mi-a plăcut niciodată „ţara" în care am trăit. Mi-am dorit mereu o altă Românie.
510
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
511
Pe aceasta am dorit-o, am visat-o şi - mă tem să nu folosesc vorbe emfatice -„am iubit-o". Inutil, ineficient, fără îndoială, dar cu atât mai dezamăgit. Sunt convins, tot mai convins, că totul vine în esenţă, la sfârşitul secolului 20, într-o epocă de extensivă globalizare citadină, de la rezistenţa şi supravieţuirea tenace a structurilor ţărăneşti ale poporului român. Le detest şi le accept în acelaşi timp ca pe o grea şi teribilă realitate. După cum s-a mai observat (Stelian Tănase), clanul tipic ţărănesc Ceauşescu „a înghiţit" în cele din urmă Partidul PCR. Şi oricât n-aş fi de acord ideologic cu scriitorul „clasei proletare" I.D. Sîrbu, nu pot să nu subscriu şi chiar să elogiez momentele sale de mare luciditate din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: „Noi românii suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar deosebit de şiret şi rezistent la rele". Sau: „Un popor de ţărani... mânaţi de egoismul meschin de curte şi casă, de individualismul crâncen ţărănesc". De aici vin toate calamităţile noastre incurabile.
Pe această structură s-a grefat comunismul, care - departe de a fi respins -a fost în realitate asimilat şi adaptat în formele sale cele mai „populare". Şi, ceea ce este cel mai grav, tradiţionale: „Omul de tip nou, care există întru apărarea meschinei sale vieţi de furnică cu drept la chiul, lene şi vodcă, va striga cel mai tare: îl vrem pe Stalin". Respectiv pe Ceauşescu, pe Iliescu, vechiul regim şi celelalte. Ceea ce spun de altfel şi ultimele sondaje. Ideea de iniţiativă particulară - bine organizată, competiţia, concurenţa -i-a fost totdeauna străină. Economia ţărănească tradiţională a fost şi a rămas doar una de subzistenţă. Şi din nou îmi amintesc de ţăranul meu din închisoare, din Maramureş, complet autarhic, ce se lăuda că nu cumpăra de la cooperativă decât sare, petrol şi chibrituri. Pe o astfel de psihologie primitivă, pre şi protoistorică, integral autarhică şi asocială, nu se poate construi, în nici un caz, o Românie modernă. Un vis utopic, paşoptist, probabil niciodată realizabil.
Cum n-am trăit decât ocazional într-un mediu pseudoţărănesc, într-un „sat" improvizat, mă loveam la „oraş" şi de alte defecte la fel de grave. Toate cu influenţă directă, negativă, asupra existenţei mele. Vedeam la tot pasul -adevărată obsesie resemnată - cum trăiam într-o ţară a eternei improvizaţii, fuşerelii şi amatorismului dominant. Unde nu se construieşte nimic solid, nimic durabil, nimic în perspectiva rezistenţei „istorice". Unde finisajul tehnic pare pedant. Iar ideea că „Dumnezeu se ascunde în detalii" este total necunoscută, inasimilabilă. Revin cu amărăciune: o ţară doar a lucrului de mântuială, care te aduce adesea la exasperare. Ţara lui pseudo, în toate domeniile. Aceasta ar fi latura, să spunem, „sociologică", a decepţiilor mele. Ea este dublată de o profundă repulsie pentru o serie de defecte morale, ce mi-au devenit odioase. Că reacţiile îmi erau mereu refulate nu înseamnă că ele nu existau şi că nu aveau urmări. Mă exaspera - sau poate mai bine spus - mă descuraja că la noi nu există criterii fixe şi general acceptate. Legislaţia este mereu instabilă şi adesea haotică. Totul este strict personalizat, rezolvat subiectiv şi mereu negociabil. Apoi eterna şmechereală, talentul de a înşela, de a mistifica, de a salva aparenţele. Este faţa, poate cea mai benignă, a eternelor „forme fără fond". Din care cauză, absolutul
şi radicalismul etic, politic şi ideologic sunt refuzate structural spiritului românesc. O incompatibilitate şi imposibilitate fundamentale. O existenţă ce se consumă în permanenţă doar în imediat, aproximativ, relativ şi improvizaţie combinativă. Nu contest, uneori, abilă şi pe termen scurt chiar eficientă. Dar fără nici un fel de rezultate durabile.
în faţa acestor realităţi sunt posibile, arhitipologic şi schematic vorbind, doar două tipuri de reacţii: un pamflet devastator, negativist, radical, în stilul E.M. Cioran, de imens dispreţ şi dezgust pentru urmaşii „drojdiei barbarilor, poleită cu puţină latinitate". Şi unul, aş spune constructiv, deocamdată „vizionar", dar în sens invers: o Românie citadină, modernă, bine utilată, bazată pe o solidă pătură mijlocie şi o reală economie de piaţă. Ştiu că mă repet, dar această idee defineşte chiar sensul şi esenţa poziţiei mele sociale şi ideologice. Nu mă pot elibera de această „obsesie", pe care o cred şi justificată şi constructivă. Mi-a devenit pur şi simplu greu de suportat actuala Românie de „chirpici", luată mereu de ape. Fără nici o noţiune de organizare. Fără infrastructură şi lipsită de o minimă iniţiativă locală de autoapărare. Nu mă interesează sau mai bine spus nu mă consolează nici un fel de „Muzeu al satului", într-o ţară fără bune şosele, căi de comunicaţie, fără diguri, fără bune servicii publice medicale şi de salubritate. O imensă groapă de gunoi, care poluează şi infectează localităţi întregi, câmpuri şi recolte. Unde haosul şi dezordinea administrativă sunt fenomene generale prea uşor acceptate. Calamităţi naturale, în definitiv, sunt peste tot. Dar când Viena a fost, într-o iarnă, înzăpezită imediat au ieşit 500 de pluguri mecanice şi au curăţit-o. Este chiar atât de absurd, de utopic, de fantezist să doreşti şi la noi un grad măcar în parte asemănător de civilizaţie, tehnicitate şi organizare?
Satul tradiţional, primitiv şi sălbatic ar „trebui" să dispară. Dar nu în stil „ceauşist". Ci transformat progresiv în mici orăşele de fermieri individuali, cu locuinţe dotate cu facilităţile, fie şi minime, ale civilizaţiei moderne. Evident, în stadiul actual, încă o utopie irealizabilă. Dar, cel puţin, spre acest model social ar trebui să tindem. Iar noi vegetăm într-o intolerabilă pasivitate şi indolenţă, în haos şi eternă cârpeală. Birocraţia infernală n-are o altă explicaţie decât fuga individuală de răspundere. Nici un program politic serios nu-şi propune astfel de obiective vitale de supravieţuire şi dezvoltare pentru viitorul României moderne. La care se adaugă un instinct ancestral al furtului, jafului (vezi Herodot), escrocheriei şi îmbogăţirii rapide nemuncite. Fenomenul Caritas este tipic. Dacă „Elveţia ar fi avut bogăţiile României" - a spus cineva - ar fi fost mult înaintea Kuweitului". Fiindcă în acea ţară (pe care o cunosc) se munceşte dârz, organizat, meticulos şi în ritm constant. Deprinderi total inasimilabile mentalităţii româneşti. Poate, cândva, într-o altă Românie, citadină, mic-burgheză, cu sensul civilizaţiei, concurenţei şi produsului competitiv de calitate, adaptat unei adevărate pieţi concurenţiale ale economiei libere. Deocamdată, încă o dată spus, simple reverii nici măcar „ideologice". în acest context, ele au doar sensul esenţial al unei defulări personale şi explicaţia unei permanente izolări sociale.
512
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
513
Cred, în toate domeniile, în alte valori româneşti. Şi-ţi trebuie o mare tărie de caracter (sau resemnare, sau stoicism, sau conştiinţa unor realităţi inevitabile) să nu dezarmezi, măcar moral, când vezi în jurul tău doar o crasă indolenţă, improvizaţie, cârpeală şi nici o adecvare (începând cu clasa politică) la adevărata realitate românească. Rar mi-a fost dat să observ sau să citesc despre o clasă politică mai mediocră, mai meschină şi mai cinică decât cea de după 1989. Improvizată de la un capăt la altul. Profitoare şi de o lipsă de patriotism care te consternează. De un parvenitism feroce. Absentă, în parlament, chiar şi de la votarea legilor esenţiale. Individualismul acerb şi egoismul dezgustător definesc pe aceşti pretinşi „aleşi ai poporului". Mă gândesc, la întâmplare, la un oarecare Gavra, pretins deputat PUNR, prototip de nulitate clujeană, de agresivitate şi impostură. Cum şi-ar întrerupe vacanţele din străinătate sau la munte pentru asemenea fleacuri precum problema proprietăţii sau restituirea caselor naţionalizate ? întreaga prăbuşire actuală, tradusă în termeni ideologici, nu poate fi contracarată decât de o politică radicală de „dreapta", în primul rând, în sens antitotalitar şi capitalist. Gândesc în termeni tot mai „de dreapta", fără nici o conotaţie de clasă. Şi constat, cu mult regret, cât de hibridă rămâne o titulatură gen Partidul naţional ţărănesc creştin şi democratic. El ar trebui să rămână pur şi simplu Partidul creştin democrat. Dar din motive tradiţionalist-electo-raliste, o astfel de transformare nu se va produce. O a doua mare eroare, probabil ireparabilă, este lipsa oricărei preocupări pentru imagine şi neglijarea totală a scriitorilor şi intelectualilor, aderenţi ai partidului, cu circulaţie reală în presă. Temă atinsă şi în alte împrejurări. Tradusă, în termeni strict româneşti actuali - de fapt cât se poate de tradiţionali, de „clasici - o astfel de politică „de dreapta" înseamnă apărarea proprietăţii, drepturilor omului, economiei libere, societăţii civile, organizare, corupţie cât mai redusă. Descompunerea minimului simţ civic este generală. Trenuri întregi în care sute şi sute de călători nu plătesc nici un bilet sunt doar un singur exemplu. Deocamdată, doar alte naive „idealuri". Care au soarta lor de totdeauna. Ele scot totuşi în lumină - cel puţin pentru mine şi pentru toţi cei ce gândesc la fel - rolul decisiv al „ideilor" (respectiv al „ideologiilor" derivate) în România postceauşistă.
Este al doilea motiv de decepţie, descurajare şi implicit de izolare, care, urcând din treaptă în treaptă, duce la o profundă, dar şi dezolantă edificare. Şi, în ultimă analiză, la o întrebare capitală: care este statutul real - cu toate primejdiile, capcanele şi obstacolele inevitabile - al „ideilor" în România contemporană? Ajung la o dublă concluzie, din nou, una mai deprimantă decât alta. Dincolo de dinamica proprie, intrinsecă, a ideilor, în toate contextele posibile, două derapaje, insuficienţe şi excese mi se par de o deosebită gravitate. Ele au, cred, o singură explicaţie : lipsa tradiţiei gândirii criticiste şi raţionaliste româneşti, cu toate consecinţele sale liberale, democratice şi europene. De unde încă două ravagii, unul mai grav decât altul. Nu sunt iremediabil „pesimist", ci doar lucid.
în sens totalitar, în primul rând. Ideile extremiste nu pot duce decât la fanatism, acte de intoleranţă, excese, totalitarism de extremă stângă sau
dreaptă. Nefasta mişcare legionară - pe care unii vor s-o reabiliteze şi s-o relanseze - o cunosc din experienţă directă, nu din eseuri filozofice. „Şcoala Noica" este, involuntar sau nu, din nefericire, o pepinieră de neolegionari potenţiali. Unii chiar activi. De peste şase decenii trăiesc în acest regim sufocant. Asasinate, teroare, regimuri poliţieneşti represive, gulaguri, închisori de exterminare. Sunt chiar atât de absurd dacă doresc, pentru mine şi întreaga Românie (sau invers), un alt regim? Mai liber? Deloc fanatic şi represiv? Neterorist şi tolerant? Drama pentru un intelectual, în astfel de situaţii, este însă alta: constatarea că la originea tuturor acestor excese stă totuşi „o idee". Devenită activă, deci o „ideologie militantă", prin contagiune iraţională, ea nu poate produce decât ravagii, masacre, atrocităţi, calamităţi teribile. Dar de ce Sfântul Dominic, în timpul cruciadei împotriva albigen-zilor, ar fi mai scuzabil decât un torţionar modern, hitlerist sau kaghebist? Când a lansat oribilul cuvânt de ordine: Tuez-les tous, Dieu reconnaltra Ies siens ? Păstrând toate proporţiile, persecuţiile împotriva Bisericii Unite, care din nefericire nu ştie să se apere, se inspiră din aceeaşi logică represivă, împinse la ultimele limite şi consecinţe, intrerpretate în modul cel mai radical posibil, ideile nu produc decât ravagii, mai totdeauna ireparabile.
în astfel de împrejurări, pline de amintiri sumbre, încep parcă să nu mai „iubesc" ideile. Toate aberaţiile totalitare sunt inspirate şi justificate de ^dei", lansate în secolele 19 şi 20, şi de „intelectuali" (vezi, între alte referinţe, Paul Johnson, Intellectuals, New York, Harper and Row, 1988). Am trăit cu toţii ravagiile lor. Din care cauză, îmi spun că, în astfel de condiţii, absolutul devine la fel de detestabil şi primejdios ca o bombă cu neutroni. Prefer atunci să trăiesc, în această ipoteză, în relativ, aproximativ şi „mediocritate". într-un regim relaxat, tolerant şi eliberat - în orice caz -de toate miturile agresive ale oricărui absolutism. De orice speţă: filozofic, religios, ideologic, politic. Şi, uneori, îmi mai spun că eşecul - cel puţin actual, al creştinismului - e cauzat de faptul că a fost şi este mult prea absolutist. A cerut şi cere prea multe restricţii naturii umane. Ea este prea slabă şi inferior dotată ca să asimileze şi mai ales să trăiască idealurile şi „poruncile" creştinismului, evident înalte. Poate că mai mare dreptate şi intuiţie practică au de fapt religii precum confucianismul sau budismul, ce sunt,'în esenţă, predominant sisteme de etică. Desacralizarea lumii moderne occidentale este, desigur şi din această cauză, o realitate inevitabilă, incontestabilă. Probabil ireversibilă.
A doua constatare negativă despre soarta ideilor este conjuncturală. Căzute pe sol românesc, ele sunt fie inasimilabile, fie deformate, fie transformate, mai totdeauna, în eterne „forme fără fond". Ele nu rodesc pentru simplul şi bunul motiv că nici „solul", nici tradiţia, nici deprinderile tradiţionale, nici mentalitatea, nici spiritul public, nu le adoptă şi nu le integrează în acte de viaţă cotidiană. Dar, precizare capitală, nu neapărat din ostilitate directă, cât' din lipsă de tradiţie, de educaţie, de deprinderi în acest sens. încă din închisoare mi-am dat seama că discuţiile, programele, controversele ideologice, reale şi în adâncime, nu interesau mai pe nimeni. Iar societatea românească, în ansamblul său, crescută şi formată sub regimul comunist,
514
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
515
nu poate gândi şi reacţiona decât în acest sens, fundamental viciat. Amintesc două simple exemple, după mine, decisive. Iată, de pildă, ideea „democratică". Afirmată formal, niciodată aplicată în litera şi mai ales în spiritul său. Orice ultranaţionalism şi şovinism, indiferent de baza sa etnică, este antidemocratic. Or, acest tip de „ideologie" este, în mod regretabil, în plină ascensiune în România contemporană. O colecţie de recente şi incredibile citate de atacuri anti-NATO poate fi găsită în revista Sfera Politicii (70).
O a doua idee fecundă, rămasă la fel de aeriană şi formală, agitată şi apărată doar de un grup restrâns de militanţi şi publicişti, este cea „europeană". Mentalitatea curentă, etnicistă, izolaţionistă, „ţărănească" în esenţă, numai europeană nu este. Şi, să recunoştem, nici nu poate fi. Deoarece nu sunt întrunite condiţiile minime ale „europenizării" şi „integrării europene". O problemă mult mai puţin de ordin politic şi adaptare a unor reglementări internaţionale, cât de mentalitate şi de alt standing politic, social şi economic. Percepem şi denunţăm cu prea mare uşurinţă toate defectele „omului occidental". Ele există, într-adevăr. Le-am constatat şi trăit de atâtea ori (amintite în capitolele 14, 15, 20). Dar uităm, ignorăm, nu dăm nici o atenţie şi marilor sale calităţi: precizia, productivitatea, eficienţa, organizarea, punctualitatea, respectarea contractelor. într-o ţară unde improvizaţia şi neseriozitatea sunt în patria lor, astfel de valori - „plate", „meschine" - n-au nici o priză. în acest domeniu - cel puţin - Occidentul şi România vorbesc două 1 limbi total deosebite. Mica noastră elită, efectiv occidentalizată, n-are - în mod regretabil, dar explicabil - nici o influenţă.
Constat - pentru a deschide şi o mică paranteză personală - că un rol j „conjunctural" al ideilor a avut şi are, mai ales redactarea acestei Vieţi a \ unui om singur şi un rol sterilizant, negativ, de ordin personal, Trăind izolat, fără dialog real, ideile pur abstracte au început să domine, să elimine, ) să estompeze şi chiar să şteargă din memorie multe, foarte multe amintiri î şi detalii personale nu mai puţin semnificative. Simţeam cum deveneam tot j mai abstract, uscat şi schematic. Ideile dominante nu erau - bineînţeles - \ „false". In nici un caz. Dar ele simplificau inevitabil o existenţă, în realitate j mult mai plină de evenimente notabile. Pe multe dintre ele - mai ales din trecutul îndepărtat - nu le mai puteam introduce în text. Astfel că rămâ- ; neau doar relicve, deşeuri sau „vechituri". Toate aruncate într-un pod sau j beci, în care nu-mi mai făcea nici o plăcere să intru. îmi reveneau, uneori, \ în memorie ca nişte „fosile" ale trecutului. Amintiri ce mai erau şi mai ales î nu mai erau, de mult, ale mele. Apăsătoare totuşi, deprimante şi mai ales \ incurabile. \
Trebuie să redeschid (pentru a câta oară?) şi „dosarul cultural", unde sunt implicat în mod direct. El îmi demonstrează, până la evidenţa cea mai , brutală, de ce sunt şi am rămas un mare izolat. Mă simţeam tot mai rupt j şi mai străin de cultura dominată de mediile şi instituţiile sale, având alte preocupări şi altă scară de valori. Parcurg cu destulă atenţie o bună parte a presei culturale, însă cu o tot mai mare indiferenţă. Nu pot spune că România Literară, 22 şi celelalte nu mă mai interesează. Dar strict informativ. Ele nu-mi mai spun nimic esenţial. în sensul unei angajări şi integrări
profunde, care să coincidă cu aspiraţiile mele. Mi-au devenit „străine". Iar ecourile, polemicile şi preocupările lor sunt tot mai departe de mine. Parcă citesc o presă din alte timpuri, într-o bibliotecă veche în care - sincer spus -mă întreb tot mai mult „ce caut". Când mai văd că în lungile enumerări de „scriitori", inclusiv clujeni, numele meu nu este amintit niciodată, mă întreb fără nici un paradox: în definitiv ce mai pot aştepta în astfel de medii şi gen de preocupări? Mai fac parte din această categorie? Evident, nu. Ştiu bine toate explicaţiile. Nu sunt ardelean. Născut şi format la Iaşi, în alt mediu etc. Paraşutat de soartă în capitala Daciei superioare, nu cred o clipă în mentalitatea şi ierarhiile locale, constituite mai ales în perioada comunistă.
Nu mă regăseam nici în diluviul actual de „poezie" şi „publicistică". In cultul fragmentului şi efemerului, repet, în indiferenţa pentru sinteză, construcţie şi, de ce nu? monumentalul în cultură. Un prieten de idei apropiat, de o mare fidelitate, Constantin M. Popa, observ, denunţă şi el în presă (fie şi de provincie) „Sindromul minoratului" (Cuvântul libertăţii, 24-25 iulie 1995). Gândim mereu şi în cultură, „pitic", în „mic", fără anvergură, fără proiecte de mari dimensiuni. Fără preocupări de continuitate, sinteză şi referinţe de autoritate. Unde sunt marile dicţionare, enciclopedii, istoriile româneşti de toate tipurile? întrebare devenită „maniacală". Nu sunt şi nu le vom avea, poate, niciodată, cât timp gândim şi acţionăm doar jurnalistic şi strict actualist. Munca de bibliotecă ne sperie. Pentru a nu mai nota încă un handicap. A avea convingeri şi decizii ferme în România - în orice domenii de activitate - devine tot mai mult o adevărată imposibilitate personală şi colectivă.
Mă mai despărţeam de aşa-zisa „cultură" actuală şi în alte puncte esenţiale. Refuzam deschis cultura dominantă, oficială, nomenclaturistă, inevitabil uniformizată, cu ierarhii fixe, canonizate. Eram şi am rămas un adept convins al culturii alternative, paralele, particulare, independente. Fără „indicaţii preţioase", fără „normative" şi „cenzură" de toate tipurile. Nu din spirit de frondă şi „contracultură" în sensul subversiv al termenului. Ci doar de apărare ale unui spaţiu cultural liber, necontrolat, capabil de iniţiative şi realizări independente. Numai în acest mod vedeam posibilă ieşirea din subdezvoltare, mediocritate şi etern minorat cultural. Nu este vorba nici de visuri grandioase, himerice, nici de pierderea simţului proporţiilor. Ci doar de un efort hotărât de apropiere, pe cât posibil, de nivelul marilor culturi, unde valorile în care cred sunt nu numai posibile, dar şi realizate. Cu rezultate ce pot fi văzute în toată lumea: seriozitate, metodă, documentare solidă, erudiţie, informaţia larg accesibilă prin cele mai moderne metode de comunicare şi consultare. O cultură antimetodică, antigenera-listă, antiteoretică-speculativă nu poate da niciodată mari creaţii. Mă întreb din nou: este chiar atât de absurd şi utopic un astfel de program cultural?
Câteva aspecte se cer, de asemenea, subliniate cu insistenţă. Tot atâtea motive, bineînţeles, de neaderenţă la mentalitatea dominantă. Doresc mai întâi o cultură română creatoare şi activă, militantă în sensul bun al cuvântului. Eliberată, cu alte cuvinte, de toate alibiurile oportunismului şi pretinsului apolitism, total şi negativ dezideologizată. Deci o cultură critică
516
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
517
orientată în mod liberal, împotriva oricăror derivate şi subproduse comuniste sau comunizante. Sunt categoric pentru referinţe permanente, chiar şi la rudimentele de cultură liberală şi criticistă românească. Fără nici o supralicitare, dar nici ignorare totală, dispreţuitoare. în sensul afirmaţiilor unui oarecare mediocru, gen Cristian Preda (amintit), care pretinde că o tradiţie ideologică românească nu există nici în cea mai mică măsură. Sunt la fel de intransigent şi împotriva oricăror mituri culturale gen „ortodoxism", „Nae Ionescu", „Constantin Noica". Şi de asemenea împotriva oricăror false reabilitări, prin escamotarea celor mai incontestabile evidenţe şi texte ale tuturor „colaboraţioniştilor" (gen G. Călinescu şi ceilalţi), care n-au „rezistat" şi n-au „salvat cultura" română - nici de departe - de calamităţile totalitare. Doar mici efecte pozitive în cercuri restrânse. Ce nu echivalează, nici pe departe, cu ravagiile dominante şi determinante asupra întregii mentalităţi româneşti.
Sunt - o mai spun încă o dată şi cu toată energia - împotriva tuturor „valorilor" şi mentalităţilor epocii ceauşiste, începând cu cele culturale. Deşi nu am luat niciodată foarte în serios problema „generaţiilor", sunt constrâns de realităţi să constat că de actuala generaţie mă despart nu una, ci chiar două generaţii. Delimitările nu sunt totdeauna foarte nete. Interferenţele, inevitabile, sunt numeroase. Schema, totuşi, în linii mari, este reală. Generaţia ceauşisto-comunistă este refuzată global. Cu cea următoare -să-i spunem „optzecistă" - n-am decât puncte foarte selective de contact şi integrare. O distanţă biologico-spirituală, care firesc, izolează, singularizează şi uneori derutează. Trăiesc deci într-o nouă lume şi o nouă societate ce, în mod vădit, nu mai este „a mea". Şi căreia nu-i pot asimila nici mentalitatea, nici criteriile, nici valorile. Câte sunt. Şi, cu atât mai puţin, să le modific şi să le redefinesc. Ceea ce explică pe de o parte, că senzaţia permanentă de a cădea mereu în „gol" nu este nici absurdă, nici deformat-obsesivă. Iar, pe de alta, surpriza, uneori şi satisfacţia, când primeam şi unele mesaje de înţelegere şi chiar de simpatie. Rare, într-adevăr, dar existente, din partea unor reprezentanţi ai ultimei generaţii. Un fel de supravieţuire ambiguă, distant - ironică, defensiv - vigilentă. Deloc comodă şi plăcută în orice caz, dar inevitabilă.
Un alt punct de maximă divergenţă cu „aceşti contemporani ai mei" (vorba lui Macedonski) se referă, tot în domeniul cultural şi împotriva tendinţei dominante de uniformizare mecanică. De falsă integrare prin compilaţie, mimetism şi servilism, de obscuri discipoli balcanici. Vorbesc din proprie experienţă şi după un număr oarecare de publicaţii străine. Cunosc bine, chiar prea bine, toate dificultăţile şi umilinţele integrării europene ale culturii române, în primul rând ale recepţiei şi circulaţiei sale. Dificultăţile sunt, într-adevăr, enorme. Ştiu despre ce vorbesc. Dar sunt convins, tot mai convins, că mult mai importante sunt adevăratele realizări interne, decât o falsă recepţie, pur formală şi o pseudocultură europenizată doar de suprafaţă. De minori şi obscuri „colonizaţi culturali", de mărunţi suiveurs şi disciples ai arondismentului 6 parizian. îmi inspiră o antipatie tenace. Treptat, treptat, ne vom convinge că doar o cultură solidă, cu note
originale, poate fi cu adevărat - şi în timp - luată în serios şi deci competitivă. Evident, problemele difuzării depind, în mare măsură, şi de noi. Practic nu se face mai nimic în interes general şi doar uneori în stil strict egoist şi impudic personal. Dar, din nou, sincer de tot spus: nu văd de ce cultura română ar avea doar un destin de „colonie" eternă? Mă revolt deschis împotriva acestui tip de aliniere docilă, servilă şi iremediabil minoră. Dincolo de orice naţionalism, etnicism şi, mai ales, şovinism cultural. Sunt doar un oarecare „cetăţean al lumii", cum am mai spus şi nimic mai mult. Cu nici mai multe, dar nici mai puţine „drepturi" egale.
Am încercat să realizez câte ceva în acest sens, cu rezultate - nu mă sfiesc să declar - inevitabil modeste. Dar alţii, mult mai bine plasaţi, în ultimele cinci-şase decenii, n-au realizat nici măcar atât. Şi când mă gândesc ce valoare au noţiuni goale sau definitiv dezumflate precum „succes", „glorie" şi altele, când mă întreb care este soarta actuală a celor ce deţineau astfel de distincţii (total uitate sau repudiate), într-o societate şi cultură comunistă azi, total refuzată, n-am totuşi un foarte mare motiv de dezamăgire şi deprimare. Cel puţin, am încercat, atât într-un spaţiu interior cât şi exterior, să cultiv valorile diferenţierii, independenţei, spiritului critic şi iniţiativei personale. Dacă încerci şi perseverezi, o şansă oarecare încă există. Resemnat, pasiv, total dezarmat, nici una. Ştiu bine că această atitudine nu este „românească", dominată de filozofia lui „pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă". Chiar dacă nu mai aştept nimic din nici o direcţie, am schiţat, cel puţin în conştiinţa mea şi într-un mic cerc de cunoştinţe mai apropiate, o soluţie de viitor. Calm, lucid, accept şi admit ambele ipoteze: de a cădea iremediabil în neant. Dar şi de a juca în felul meu pariul lui Pascal. Dacă-1 pierd, nu pierd în definitiv nimic, deoarece nimic analog sau identic nu exista mai înainte. Dar, dacă-1 câştig, câştig „totul". Adică, cel puţin deschiderea altor perspective, utile, fecunde - măcar în parte - culturii române. Multe iluzii nu-mi pot face. Dar, cel puţin, am încercat să acţionez, cu oarecare tenacitate, în acest sens.
Este foarte greu să trag o concluzie definitivă la sfârşitul acestei autobiografii, plină de evocări, care - de cele mai multe ori - nu mi-au făcut nici o plăcere. Uneori eram supus unui adevărat stres. Ratare sau realizare? Mai bine spus semisatisfacţie sau semieşec ? îmi este - repet - imposibil să decid, într-atât elementele contradictorii, extrem de numeroase, blochează pur şi simplu orice concluzie. Orice clarificare definitivă. Deci, o evaluare exactă, liberă şi perfect obiectivă a creaţiei şi activităţii mele nu pot face. Mă întreb chiar dacă ea este necesară şi indispensabilă. Dar dacă eu singur „nu pot da de rost" vieţii mele, alţii - în ipoteza că vor avea şi astfel de curiozităţi - vor izbuti, cu certitudine şi mai puţin. Nu va fi, bineînţeles, nici o „dramă". Şi cu toate acestea, câteva convingeri ferme mi s-au conturat, de pe acum, cu claritate. Le accept, trebuie să le accept. Ca evidenţe primare, imposibil de evitat. Numai că, din nefericire, ele nu sunt nici optimiste, nici consolatoare.
Despre om, despre calitatea umană, în primul rând, nici o iluzie. „Zise corbul Nevermore". Când acest „om" este şi „om de litere", pe care de altfel
518
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
519
l-am... „încondeiat" cum se cuvine, nu cred că exagerez vorbind de o adevărată nefericire. Omul nu este o creatură frumoasă. Iar când are şi preocupări literare, el se dezlănţuie în toată „splendoarea" sa: egoist, egocentric, megaloman, narcisist, plin de invidie şi resentimente. Este capabil, adesea, de orice. Am mai amintit, pe larg, toate acestea (capitolul 11). Un personaj nefrecventabil, pe care, din nefericire, nu l-am putut evita. Primind atâtea lovituri nedrepte, mizantropia mea latentă (moderată, fără nici o exhibiţie) s-a consolidat, devenind în cele din urmă definitivă. M-am regăsit în toţi moraliştii mizantropi. Dar mai ales în Baltasar Graciân, puţin cunoscut şi frecventat la noi, cu ale sale imense adevăruri. Am scris o pagină şi jumătate despre el într-una dintre cărţile mele de călătorie, mult anterioare (Prezenţe româneşti şi realităţi europene, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pp. 15-16). Un unicat, pe atunci, în publicistica noastră. Prefer să-1 citez în original, unde sună admirabil. De altfel perfect inteligibil şi în româneşte: Milieia es la vida del hombre contra la malicia del hombre (Orâculo manual, 13). Superb joc de cuvinte şi, în acelaşi timp, o definiţie, după mine, incontestabilă a relaţiilor umane. Deschid pe Graciân uneori la întâmplare şi nu pot să nu-i dau mai totdeauna dreptate. A citit în sufletul uman mai bine ca oricare altul. Adevăratul său echivalent românesc este Maiorescu: „Păzeşte-te a doua zi după un succes". Câtă dreptate are şi el! Trăind toată viaţa în medii ostile, nu mai iubesc pe „om". Şi dacă am fost şi eu uneori rău, aceasta se explică prin faptul că şi alţii au fost cu mine răi, ingraţi şi permanent ostili. Suntem deci chit. N-am dus - sub acest aspect - o viaţă uşoară. Deşi nu pretind că o astfel de atitudine este sau a putut fi exemplară. Unii mă urmăresc şi azi cu o ură fanatică şi după cinci decenii (un psihopat senil, Petru P. Andrei, din Iaşi).
Dar despre „om" n-am spus încă totul, din punctul meu de vedere. Că sunt cât se poate de expeditiv este explicabil. Experienţa îmi mai spune că amorul propriu (vezi La Rochefoucauld, un alt spirit de o extremă luciditate) este mai „tare" decât orice ideologie, iubire, ideal şi concepţie sau operă culturală etc. Mai determinant decât orice instinct, începând, cu cel sexual. Experienţele mele onirice, cel puţin, nu confirmă teoriile freudiste. Obsesiile care revin mereu în visele mele sunt: cărţi, lucrări, reviste, dosare, manuscrise, uneori şi... timbre. Cele mai multe vise le uit de altfel repede. Moralistul francez nu mă învaţă, ci doar îmi confirmă constatările personale. Egoismul, instinctul de conservare acerb, individualismul - în esenţă fără scrupule -sunt derivatele inevitabile ale acestei defensiv-ofensive „iubiri de sine". Ea este predominantă, decisivă, deoarece numai în acest mod individul poate -în realitate - să supravieţuiască. Pentru „un raţionalist" ca mine, încă o concluzie deprimantă: nu raţiunea domină şi decide în ultimă instanţă actele noastre, ci instinctele primare joase. Pe care doar raţiunea şi spiritul critic pot, uneori şi cu mari eforturi, să le corecteze. Dar numai într-o oarecare măsură.
Omul, o spun din nou cu toată tristeţea, este o fiinţă în esenţă iraţională. Din care cauză, el face numeroase erori. Aş merge până acolo încât aş defini întreaga istorie universală drept o istorie a iraţionalităţii umane. Numărul
de prostii enorme, erori grave, crime inexplicabile, fundamentalisme şi fanatisme absurde este incalculabil. Pot să mă contrazică toţi filozofii iluştri din lume, în frunte, să spunem, cu B. Croce, cu a sa teză excesiv de optimistă „Filozofia ca istorie a libertăţii". Foarte rar atinsă, intermitent, şi pe spaţii restrânse. Adevărata filozofie a istoriei - dacă există într-adevăr una - este doar istoria egoismului, imbecilităţii şi crimelor umane. Viziune sumbră, pe care nu oblig pe nimeni s-o îmbrăţişeze. Dar în ce mă priveşte, cel puţin, am tras toate concluziile şi „învăţămintele" din experienţele şi lecturile mele. Şi nu renunţ la ele. Au fost plătite scump, foarte scump. Şi aş îndrăzni să mai adaug: adesea nemeritat de scump. Dar, cel puţin, am descoperit un mare adevăr.
Câteva concluzii să le spunem „practice" s-au impus în acelaşi timp de la sine. Nimic studiat, nimic programat. Simple reacţii naturale, spontane, în urma unor serii de constatări şi experienţe obiective. Dar atât de multe, de lungă durată şi apăsătoare, încât ele au devenit, într-un fel, o a „doua natură". Un sentiment de izolare şi indiferenţă, de blazare calmă şi acceptare stoică a unor realităţi pe care nu le poţi modifica în nici un fel. Ceea ce determină o atitudine de pasivitate „resemnată", pe deplin edificat asupra tuturor cauzelor. Când observi că atâtea intenţii bune au fost ignorate, fie grosolan, fie permanent denaturate şi răstălmăcite. Când nu poţi să nu reţii că atâtea „bibliografii" şi enumerări, de toate categoriile, publicaţii, de toate tipurile, diferite distincţii, plus liste de foşti deţinuţi politici, foşti deportaţi etc. nu mai au nici o importanţă. Nu mai interesează, de fapt, pe nimeni. Nu se bucură de nici o atenţie. De nici o minimă consideraţie în cercuri foarte largi şi mai ales influente. Atunci devii inevitabil când dezgustat, când sceptic, când profund şi definitiv înstrăinat de întreg acest mediu. în care - nu-i mai puţin adevărat - nici n-am căutat şi nici nu mi-am găsit vreodată locul. Iar eu n-am făcut niciodată eforturi de adaptare şi integrare. N-am mai avut nici timpul, dar, mai ales nici energia şi plăcerea necesară. Şi adesea, nici măcar, dorinţa unor concesii strict defensive.
Aş vrea să mă fac bine, foarte bine înţeles. Ceea ce nu sunt deloc sigur că voi reuşi. Nu este vorba de obsesia „succesului" sau a „insuccesului" personal, deoarece cunosc bine toate mecanismele acestor fenomene, evocate de altfel anterior în diferite contexte. Când n-ai nici o poziţie, nici o relaţie influentă, aparţii unei alte lumi sociale şi culturale, cu un cu totul alt limbaj, program literar, iar cu „viaţa literară" eşti în cele mai proaste relaţii (observaţie de bază la care trebuie să revin mereu şi cu cea mai mare neplăcere) ce pretenţii şi dorinţe, fie şi legitime, mai poţi avea? Dacă ai, bineînţeles, un minim simţ al realităţilor româneşti, nu neapărat imediat contemporane? Din care cauză, nu mai sper nimic. Nu mai aştept nimic. Ştiu bine ce se poate şi ce nu se poate în acest mediu şi moment cultural şi istoric. Pentru mine şi pentru alţii ce înseamnă „succes" la noi. Şi care este explicaţia atâtor „cariere", pe care nu le-am urmărit niciodată în nici un domeniu.
De unde o stare tot mai accentuată de oboseală şi dezinteres publicistic, de relaţii, difuzare şi toate celelalte componente ale unei posibile „recepţii".
520
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
521
N-am mai răspuns, de la un timp, la nu puţine chestionare şi invitaţii de colaborare, mai ales străine. S-au strâns, mai ales în ultimul timp, un maldăr întreg de includeri în numeroase lexicoane şi dicţionare anglo-saxone, de tip Who's Who. De medalii omagiale, diplome şi alte distincţii la care nu pot răspunde din cauza costului ridicat al înscrierilor, în devize. Simpozioanele, numerele omagiale, emisiunile TV etc. le-am lăsat, la fel, mult în urmă. Şi dacă revin mereu este fiindcă acest gen de presiuni nu încetează, spre marea mea dezolare şi enervare. De soarta lui The Biography... - sunt crezut sau nu - m-am dezinteresat aproape complet. Căci pentru a avea recenzii, trebuie să fi scris în prealabil recenzii (şi nu puţine) despre alţii... într-o fază când, efectiv, nu mai aveam astfel de preocupări. Când ajungi la concluzia că prea puţini se preocupă sau adoptă ideile mele ? Când cei ce le ignoră sau le resping o fac din necunoaştere, indiferenţă, ostilitate personală sau alte cauze total extraliterare, ce atitudine legitimă mai poţi avea? Decât de a întoarce, la rândul tău, spatele şi a-ţi vedea, în felul tău, în continuare, de treabă. Devenit imun, pe cât posibil, la ecouri, la judecăţi de valoare şi la diferite „recunoaşteri". De altfel, de mult înţelepciunea antică (Epictet, V) a observat că ceea ce tulbură pe oameni nu sunt lucrurile şi neplăcerile obiective propriu-zise, ci judecăţile şi impresiile noastre despre astfel de lucruri şi neplăceri. Când m-am convins definitiv că aceste pseudojudecăţi sunt fie neadecvate, fie incompetente, fie complet alături sau răuvoitoare, am ridicat definitiv din umeri. Şi impresiile negative - care mă afectau cândva - au dispărut aproape total.
Paradoxal, aceste stări de spirit neplăcute erau urmate intermitent şi de unele satisfacţii. Complexitatea vieţii este însă uneori atât de surprinzătoare, încât orice concluzie definitivă poate fi oricând dezminţită. După 1989, am încercat şi un sentiment de profundă eliberare, după o constrângere suportată cu greu, timp de decenii. Mi-am putut afirma, revendica cel puţin, în sfârşit, adevărata identitate intelectuală: de a nu fi, de fapt, nici „om de litere", nici „critic literar", ci „critic de idei", într-un fel „istoric al ideilor7' şi chiar „ideolog" într-un anume sens foarte „clasic". Subliniez mereu această idee, pentru mine capitală. Consolare? Iluzionare sau un spaţiu autentic de manifestare într-un domeniu încă foarte puţin cultivat la noi ? O noţiune departe de a fi omologată şi acceptată. Regretul că foarte puţini se interesau de astfel de preocupări - care exprimă, cel mai bine, aspiraţiile mele actuale -era compensat de speranţa că lipsa de tradiţie începe - fie şi în acest mod, foarte modest şi obscur totuşi - să fie, într-un fel, eliminată. Se poate chiar vorbi şi de un început de iniţiere şi consolidare. Ceea ce-mi dădea noi forţe de a continua şi persevera, trecând peste toate obstacolele. Poate voi reuşi.
Din care cauză, am rupt efectiv orice legătură cu literatura şi cu studiile literare, definitiv abandonate. Fapt subliniat energic şi în capitolul anterior. O etapă total depăşită pe care n-o regret. încerc totuşi un sentiment de „despărţire" dureroasă ca de o fiinţă apropiată, atunci când, în toamnă-iarnă, îmi propun să donez întreg sectorul teoretico-literar al bibliotecii mele. Mă obsedează, mai ales, un fenomen pe care mi-1 explic cu toată luciditatea: un permanent şi puternic resentiment împotriva stării culturii române şi
a reprezentanţilor săi, mult prea „literari", ce n-au ajuns încă la acest stadiu de saturaţie antiliterară. Nu accept însă din partea nimănui nici o „culpabilizare". Sentimentul meu este nu numai legitim, dar şi perfect justificat critic şi istoric. Iar când primeam în continuare cărţi - şi nu puţine, în special de poezie - încercam o senzaţie de mare constrângere. Să spun autorilor că astfel de cărţi nu mă mai interesează îmi era imposibil. Să mă mint pe mine, cu atât mai puţin. Urmau stări ambigue, confuze, false. Ele continuau într-un fel să însoţească întreg traseul parcurs după eliberare când făceam mereu - constrâns de împrejurări - fausse route (expresie folosită din pudoare). Acum eram, din fericire, liber, efectiv liber. Numai că lucrurile nu erau, din nou, din nefericire, chiar atât de simple. Dar pe alte planuri.
O dorinţă aparent stranie, în realitate perfect explicabilă, mă stăpânea cu aceeaşi intensitate, dacă nu şi mai mare: de a fi „uitat", ignorat total, ceea ce reprezenta o altă imposibilitate. Voiam să nu se mai „ocupe" nimeni de mine. Să fiu lăsat în pace. Cu atât mai mult cu cât îmi doream, de fapt, o dublă uitare: una profundă, interioară, personală, a întregului meu trecut, şi una publică, actuală, să-i spunem, „publicitară". Ambele reacţii fireşti, legitime. Şi, în acelaşi timp, la fel de irezolvabile. Şi una şi alta. Dacă aş fi fost un obsedat etern, fixat, maniacal, al închisorii, gulagului, foştilor deţinuţi politici, terorii totalitare comuniste etc. n-aş mai fi putut scrie nimic. Niciodată. M-aş fi ratat şi sterilizat, poate, iremediabil. A trăi numai cu pumnul în rană, din amintiri eroizate, ar fi constituit o culme a eşecului şi anulării întregii mele fiinţe intelectuale. Cu atât mai mult cu cât nu aveam nici cea mai mică intenţie de a trăi la infinit doar din rentele morale şi politice ale „închisorii". Atitudine pe care o vedeam practicată în jurul meu pe scara cea mai largă. Şi pe care o reprobam cu toată convingerea.
Dar, în acelaşi timp, oricât m-aş fi simţit eliberat de obsesia recepţiei, „succesului", publicităţii etc. constatam că ieşirea totală din actualitate rămânea practic imposibilă. Solicitările continuau şi, în unele perioade, ele chiar se intensificau. Primeam, fără nici o exagerare, şi câte trei invitaţii şi telefoane pe zi. Pentru a da un singur exemplu - extrag din agenda zilei de 8 august 1999 - trei interviuri şi apeluri total inoportune, vizita surpriză a unui cuplu american Bley-Vroman, foşti lectori la Cluj, vechi traducători ai mei, veniţi în România cu ocazia eclipsei solare din 11 august; o insistentă solicitare din Suceava de a face parte dintr-un fantomatic comitet de înfiinţare ai unei fundaţii... „Mircea Eliade" (invitaţie refuzată) şi un lung telefon de la Adrian Miculescu, ca să mă felicite, în numele părinţilor săi (foarte sensibili la astfel de ceremonii academice) pentru distincţia conferită în iunie de MLA. Doar trei exemple relativ benigne, anecdotice. Mai grave erau invitaţiile la diferite colocvii şi „saloane de carte", la interviuri şi colaborări, unele iritante. Altele, din păcate, inevitabile. Constat că au devenit o adevărată obsesie, un fel de idee fixă a dezangajării imposibile.
Căci apărea imediat, ca o fatalitate, următoarea dilemă: un refuz total, o ieşire radicală, ermetică din „presă" şi „librărie" ar fi echivalat - în condiţiile actuale - cu o adevărată „sinucidere" editorială şi publicitară.
522
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
523
Fericit, pe un plan, de a fi fost „uitat", realizam imediat toate inconvenientele, unele grave, ale unei absenţe reale, prelungite, dintr-o „actualitate", pe care o detestam de fapt, dar din care - vrând-nevrând - făceam parte de decenii. Treceam atunci prin alte stări confuze şi paradoxale. Cu cât invitaţiile sporeau, cu atât senzaţia de a fi în realitate singur, izolat şi foarte vulnerabil se intensifica. Şi atunci îmi găseam, îmi inventam, alte diferite răspunsuri şi soluţii. Eram uneori de-a dreptul fericit că nu mai simţeam nevoia nici unei justificări şi explicaţii, ca să nu spun apărare a poziţiei mele. Alteori îmi făceam calcule în genul recuier pour mieux sauter. Câştigarea unui spaţiu liber pentru mult mai importante - cel puţin pentru mine - realizări viitoare. In sfârşit, mă opream la o soluţie de compromis: de uitare activă, defensivă, dacă pot spune astfel. încă o situaţie particulară ce ar cere să fie analizată cu oarecare atenţie. în primul rând pentru mine însumi. Mă vedeam pus în faţa unei rezolvări şi soluţii într-adevăr finale, pe care aş vrea să le definesc şi să mi le explic cu toată claritatea. Operaţie, din nou, deloc simplă.
Că doream să fiu şi să rămân din nou singur, cât mai singur posibil, este absolut sigur. Doar că există mai multe feluri de „singurătăţi", de modalităţi de a fi şi de a rămâne singur. De a motiva şi, mai ales, de a apăra şi justifica, în primul rând în faţa propriei conştiinţe, o astfel de atitudine. Una, foarte curentă, ceea ce s-a numit în psihosociologia modernă, The Lonely Crowd. A fi şi a rămâne singur în mijlocul unei mulţimi inevitabile, cu care nu ai nici o afinitate şi legătură adevărată. Am încercat efectiv şi această senzaţie, imediat după 1990, când începeam să devin un (fals) „om politic". Şedinţele de la FDAR, dar mai ales, de la PNTCD, unele de o vulgaritate stridentă, m-au alungat în mine însumi pentru totdeauna. Venisem, totuşi, din închisoare şi din deportare, chiar dacă cu decenii în urmă şi făceam acum doar figura unui „intrus" inoportun şi antipatic. Am trecut prin foarte grele momente. Mediocritatea şi carierismul unor mici clanuri politicianiste provinciale mă exasperau. Dar erau majoritare. Şi a trebuit să-mi explic mie însumi, în primul rând (am scris şi articole pe această temă, unele culese în Politică şi cultura), de ce adevăratul intelectual nu are ce căuta în politică. Subliniez: într-o astfel de politică-politicianistă, minoră, carieristă, individualistă, fără nici o viziune de ansamblu despre construirea întregii Românii moderne. Dincolo de orice regionalism şi provincialism. Fac de altfel o distincţie radicală între „bărbat de stat", „om politic" şi „politicianist" (ultima categorie profund mediocră şi carieristă).
Cultivam deci o singurătate defensivă, dar care nu avea numai o motivaţie strict socială. Dându-mi seama imediat de mentalitatea, moravurile şi metodele vieţii noastre publice, am căutat să fiu cât mai puţin vulnerabil la lovituri imparabile. Poţi fi acuzat de orice, în imposibilitate de a te apăra într-un fel sau altul. Lipsa de scrupule se dovedea tot mai evidentă. Dacă nu eşti „securist" eşti „homosexual". Dacă nu eşti gay eşti cu certitudine „iudeo-mason" şi aşa mai departe. Ce poate fi mai elocvent ca un titlu ca acesta Atac la persoană! O reţea de publicaţii, cu acelaşi titlu şi de aceeaşi vulgaritate şi agresivitate, care se extinde în toată ţara? De atunci, cred,
am făcut un adevărat complex al prudenţei sociale. De a suspecta orice nouă relaţie insuficient verificată. Şi, mai ales, voiam să mă feresc de umilinţele atât de frecvente în mediile pseudopolitice, când venea vorba de foştii deţinuţi politici: „Lasă-mă, domnule, cu de astea". Rar mi-a fost dat să întâlnesc o cruzime şi o ingratitudine morală mai mare. Cel puţin, în ce mă priveşte, aveam o anume activitate culturală ce-mi dădea şi unele compensaţii şi chiar satisfacţii. însă pentru cei mai mulţi foşti deţinuţi -unii adevărate epave - şocul, nu mă îndoiesc, a fost teribil. De altfel am reţinut şi confesiuni directe pe această temă. Ele spun, între altele, mult, chiar foarte mult, despre comunizarea reală a mentalităţii actuale româneşti. Astfel de „fantome vindicative" nu puteau fi decât odioase. O situaţie mai mult decât tristă: revoltătoare.
Aveam totuşi vitală nevoie de singurătate, cel puţin intermitentă, pentru a-mi redobândi calmul şi echilibrul interior. Satisfacţii infinit mai mari decât orice eventuale „succese" pur aleatorii. Să mă bat la infinit cu morile de vânt? Să mă expun mereu la atacuri umilitoare? Când constaţi că nimeni nu preţuieşte valorile în care crezi cu toată convingerea, ai adesea, în mod inevitabil, impresia că ţi-ai irosit viaţa doar în iluzii şi himere. In utopii irealizabile pe solul românesc. Fără posibilitatea de a modifica sau influenţa - fie şi într-o mică măsură - mentalitatea dominantă. De unde şi stări de revoltă, disperare, indignare, dezolare. Până acolo încât uneori am crezut că mi-am irosit absurd viaţa în idealuri inaccesibile şi imposibile. Inutilitatea unor eforturi mi-a apărut adesea, fără nici o exagerare, foarte mare. Profund regretabilă. Pentru mine cel puţin mai mult decât evidentă.
Atunci îmi spuneam că singura soluţie este retragerea, singurătatea cât mai prudentă şi demnă posibil. Iar când observam cât de antipatic eram în unele cercuri, mă convingeam şi mai mult că singura soluţie era, într-adevăr, recluziunea, ruperea oricăror punţi şi legături sociale. Ceea ce reprezenta, evident, o altă imposibilitate. Iar echilibrul se restabilea, din nou, cu dificultate. Memoria afectivă - foarte puternică, pe care nu încetez să mi-o detest - mă urmărea şi-mi înnegrea toate amintirile. Şi ele nu erau puţine. Ştiu bine, intervenea şi o chestiune de temperament, de tip psihologic, de „genă" morală. Dar nu puteam modifica în nici un fel aceste date biologico-psihice fundamentale de care eram perfect conştient. Iar această luciditate a imposibilităţii transformării morale adăuga un plus de suferinţă contrarietăţilor, frustrărilor şi complexelor dureroase resimţite în mod inevitabil.
Doream tot mai mult să fiu singur şi dintr-un alt motiv, pur intelectual. Poate cel mai puternic şi mai bine motivat. Solicitările imprevizibile, intempestive şi imperative au ajuns din nou - cum am mai spus - să mă exaspereze. Atenţia mea concentrată mă blochează şi mă face, efectiv, să sufăr de orice solicitare care dispersează. Chiar în timpul redactării acestei pagini (pentru a da un exemplu) Editura Dacia doreşte, de pe o zi pe alta, un rezumat englez al lui... Etiemble ou le comparatisme militant, în vederea obţinerii sponzorizării. O carte şi o preocupare ce-mi ieşiseră complet din conştiinţă. Pentru mine, „comparatismul" era o pagină încheiată şi definitiv uitată. Revenită cum nu se poate mai inoportun şi mai în contratimp în actualitate.
524
Adrian Marino
Viaţa unui om singur
525
Enervat la culme, i-am expediat peste vreo două zile, când voi încheia cu certitudine acest capitol final. Trec peste stilul foarte românesc de eternă improvizare şi de „heirup"-ism incorigibil. împrăştierea atenţiei în diferite direcţii au asupra mea efecte din ce în ce mai grave şi mai iritante. Cum poţi să te concentrezi, să construieşti ceva în astfel de condiţii? Şi ceea ce se întâmplă în cultură, în mic, în cazul meu, se întâmplă în mare, în întreaga societate românească.
Voiam cu orice preţ să-mi termin lucrările. Să mă ocup doar de temele ce mă preocupă în perioada actuală. Şi să citesc, mai ales, numai cărţile ce mă interesează. Şi ele erau - observam cu extremă îngrijorare - cum se acumulau mereu, iar timpul din faţa mea se scurta vertiginos. Aş fi vrut să mă eliberez de orice obligaţie publicistică. De orice colaborare. Până acolo încât îmi este tot mai greu să-mi ţin promisiunile chiar şi faţă de revistele „mele". Şi atunci imaginam diferite compromisuri, lecturi utilizabile imediat, dar şi în perspectiva unor construcţii. Doar că planurile de lectură rămâneau, inevitabil diferite şi dificultăţile unei duble redactări nu puţine. Am citit bune pagini din Leon Şestov despre necesitatea efortului permanent, cu care eram de acord. Dar dacă, încă o dată fie spus, întreg acest efort va rămâne inutil şi ineficient ? Nu pot depăşi şi această obsesie aproape „maladivă".
Din care cauză, tactica izolării şi a singurătăţii fecunde avea nevoie de serioase argumente şi - orice s-ar spune - de un minim sprijin moral şi cultural. De o cât de redusă solidarizare intelectuală. Din partea unor prieteni de idei, de „aliaţi" şi de înţelegerea lor. Nu este o „psihoză", ci o necesitate vitală. îmi aminteam că Tudor Arghezi, în ale sale Bilete de papagal, mărturisea la un moment dat: „O sfială m-a ţinut deoparte de contemporanii mei: teama de a nu-i cunoaşte mai mult decât trebuieşte. Trăim paralel şi murim fără să ne fi întâlnit". Mă consolam, în felul meu, că, de fapt, nu eram chiar total singur. Că un Sorin Antohi, mai ales, dar şi Stelian Tănase, Dan Pavel, Gabriel Andreescu şi alţii, câţiva, Monica Macovei de pildă, gândeau ca mine. La Cluj, în sfera jurnalistică, nu pot uita nici pe Virgil Lazăr, un excelent profesionist, cu care am colaborat imediat după 1989 la Tribuna Ardealului şi în alte împrejurări şi cu care mă întâlneam (consolându-ne reciproc) în idei. în ultimul timp, tot mai bolnav, îl văd tot mai rar. Să nu uit nici de competentul şi modestul filolog Ioan Milea care m-a ajutat considerabil la dificilele corecturi şl indicii volumelor 5 şi 6 din Biografia ideii de literatură. Şi că toţi mă sprijineau, uneori, fie şi la modul ideal. Pe mediile locale dominante nu puteam însă conta. Iar „anticameră" nu puteam face nici în mediile române şi nici maghiare. De altfel, între ele, nu există, foarte regretabil, nici o colaborare, nici o osmoză, nici o convergenţă de idei şi preocupări. Rar mi-a fost dat să observ două comunităţi culturale mai refractare. în realitate, nu ostile, ci mai grav, doar total indiferente, reciproc ermetice. Şi nici ieşenii „mei" -după cum am amintit - nu-mi mai puteau întinde o mână de ajutor.
Aceste situaţii complicate aruncă o umbră grea de scepticism şi îndoială şi asupra sorţii viitoare a acestei Vieţi. Eroul său nefiind simpatic, nici ea
nu se va bucura de simpatie după moartea mea. Cine se va interesa în mod real şi cu înţelegere de astfel de texte şi confesiuni? Care n-au nici măcar savoarea revelaţiilor autobiografice indiscrete ? Desigur, viaţa mea reală a fost mult mai plină, mai accidentată şi mai colorată decât rezultă din astfel de mărturisiri abstracte. Dar atât am fost dispus să dezvălui şi nimic mai mult. Am fost mereu convins că unele idei şi atitudini, chiar total depersonalizate, au totuşi o valoare în sine. Şi că nu sunt lipsite de o anume semnificaţie intrinsecă, autonomă, de interes general. Continui să cred că nu greşesc. însă pe verdictul posterităţii nu se poate paria niciodată.
Am atins, în sfârşit, şi problema „morţii", care, de fapt, nu mă interesează deloc. Dar absolut deloc. Prefer să trec drept un spirit plat, mediocru, lipsit de „spiritualitate" decât să trişez. Cât timp trăiesc, problema morţii şi chiar fenomenul morţii fizice, în sine, nu este şi nu poate fi de actualitate. Iar după moarte, ea n-are cum să (mă) intereseze. Din care cauză, am suspectat totdeauna de oarecare afectare texte vestite precum Que philosopher c'est apprendre ă mourir de Montaigne (I, XIX). Şi fiindcă tot sunt la momentul citatelor celebre, prefer de o mie de ori gândul lui Spinoza: „Omul liber se gândeşte la moarte mai puţin decât la orice altceva, iar înţelepciunea lui constă în meditaţiile asupra vieţii, nu asupra morţii" (Etica, IV, prop. LXVII). Omul liber - care cred că am fost (am încercat cel puţin) ca să-i parafrazez în continuare - nu este condus de frica morţii, ci doreşte doar binele. Cu alte cuvinte, să lucreze, să trăiască, să-şi păstreze fiinţa, pe baza căutării folosului propriu şi - aş adăuga (în cazul oamenilor cu preocupările mele) - al culturii din care face parte. Am un suprem dispreţ pentru oamenii care, în faţa morţii iminente, într-un moment de laşitate, descoperă disperaţi pe Dumnezeu, „viaţa veşnică", „mântuirea" şi celelalte. îmi vine să repet - în spirit de butadă, nu lipsită de sens - maliţia: II me pardonnera, c'est sort metier. Trăim, de fapt, singuri şi nu putem muri decât tot singuri. Adevăratul eroism este al celui ce priveşte moartea în faţă. Fără s-o sfideze. \ Dar şi fără să se intimideze şi să se umilească în faţa sa, cerându-i îndurare
şi o foarte ipotetică „salvare".
Mă întreb (este de altfel şi ultima întrebare) de unde poate veni, în cazul meu, o astfel de „mediocră filozofie". Lipsa oricărei educaţii religioase în familie ar fi o explicaţie. Unele lecturi radical raţionaliste de adolescenţă o alta. Nu ascund că şi mai târziu Tractatus Theologico-Politicus al aceluiaşi Spinoza mi-a făcut o puternică impresie. Iar „afurisenia" de către fanaticii sinagogii din Amsterdam mi-a inspirat o repulsie ce nu se poate descrie. Dar cred că cel mai mult m-au dezgustat parastasele şi „cultul morţii" legionare (pe care le-am trăit până la saturaţie în perioada 1939-1940). Apoi, după 1989, când astfel de reziduuri tulburi au reieşit la suprafaţă, întreg acest meli-melo, după mine profund indigest, de mistagogie, ocultism, „mituri", „ortodoxism", „Nae Ionescu", „Steinhardt", „iniţiere la Păltiniş" şi alte asemenea „spiritualităţi" degradate m-au îndepărtat de orice mistică tenebroasă. Eclipsa totală de soare din 11 august 1999 a oferit cel mai penibil şi ridicol spectacol mistico-astrologico-profetic, întreţinut de tot felul de „vrăjitori de mahala, călugări decrepiţi, vraci indieni", după cum se
526
Adrian Marino
exprimă într-o excelentă tabletă Alex. Ştefănescu („Mult zgomot pentru nimic", România liberă, 11 august 1999). De Nostradamus nici nu mai vorbesc.
De adăugat, în ultima perioadă, şi marea vogă a „descântecelor" şi a „magiei albe", succesul de public al vrăjitoarelor, ghicitoarelor, devenită adevărată industrie naţională. Dar cât de şarlatană! Rar exemplu de mentalitate mai lamentabilă, superstiţioasă şi obscurantistă la sfârşitul secolului 20 ! Şi, bineînţeles, aceeaşi distanţă a spiritului critic şi de orice obsesie a mântuirii după moarte. Dacă am făcut şi câte ceva bun (cum îmi place să cred) el este şi va rămâne bun şi fără blessing-ul unei puteri pretins transcendente. Iar dacă nu, nu. Accept şi această variantă. Fără nici o emoţie. Cu calm şi fără nici o punere în scenă in articulo mortis (mă exprim, după cum se vede, foarte pedant). Nici o slujbă religioasă. Nici un fel de asistenţă. Doar incinerare şi cenuşa împrăştiată oriunde. Mi-a plăcut că Jean Gabin, fost marinar, a cerut ca cenuşa să-i fie aruncată în Atlantic. Actor de cinema mai puţin mare decât se crede. Dar cu certitudine un fel de „înţelept", de mizantrop autentic, în felul său.
Cuprins
Notă asupra ediţiei..................................................................................................5
1. Preambul............................................................................................................7
2. Primele represiuni...........................................................................................21
3. Mediul ieşean...................................................................................................27
4. Descoperirea cărţilor.......................................................................................32
5. începuturi confuze...........................................................................................41
6. Marele eşec : G. Călinescu..............................................................................46
7. Revolta..............................................................................................................56
8. închisoarea.......................................................................................................64
9. Deportarea pe Bărăgan...................................................................................84
10. Refugiul la Cluj................................................................................................99
11. Jungla „vieţii literare"..................................................................................109
12. Cărţile româneşti..........................................................................................129
13. în străinătate.................................................................................................142
14. Relaţiile externe............................................................................................154
15. Exilul şi emigraţia.........................................................................................174
16. Cărţi şi publicaţii străine.............................................................................198
17. Relaţiile cu regimul.......................................................................................227
18. După 1989 ......................................................................................................256
19. Adio „literaturii"............................................................................................273
20. Distanţarea internaţională ..........................................................................296
21. Singurătatea culturală..................................................................................326
22. Clarificarea ideologică..................................................................................343
23. Decepţia politică............................................................................................364
24. Altă Românie.................................................................................................412
25. Izolarea definitivă.........................................................................................442
26. Câteva concluzii.............................................................................................486