olecţia }ii iuIa rnr ii l r Mai fiecare ştie că poporul român de pretutindenea, pe lingă sărbătorile legate de biserică sau creştine. mai ţine încă şi alte sărbători. nelegate cnu păgine. Sărbătorile legate tuturora li-s cunoscute, căci fiecare creştin adevărat le serbează; nu tot aşa insă şi cele nelegate, şi cu atita mai puţin numărul, numele şi cauza ţinerii lor. A sosit însă timpul ca să le cunoască şi pe acestea nu numai poporul de rirui, care adeseori le ţine cu o sfinţenie mai mare chiar decit pe cele legate, ct şi ceilalţi români, cărora nu li-s cunoscute, şi mai ales cei ce se ocupă cu studiul literatura poporule. Şi asta cu atita mai mult. deoarece ele, şi cu deosebire legendele, poeziile, datinele, credinţele, superstiţiunilc, petrecerile şi jocurile uzitate in decursul lor, sint de o insem-nătate foarte mare pentru literatura şi mitologia română SIM. FL MARIAN ţf. &. SIM. FL. MARIAN SĂRBĂTORILE LA ROMÂNI Studiu etnografic I Ediţie îngrijită şi introducere de IORDAN DATCU EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE CUPRINSUL Introduceri?...................................................................V Nota asupra ediţiei .......................................................XVII SĂRBĂTORILE LA ROMÂNI, voi. I, ClRNILEGILE Prefaţă.............................................................3 SFÎNTUL VASILE SAU ANUL NOU I. Seara Sfintului Vasilc ......................................5 II. Colindatul.............................................. 10 III. Pluguşorul.................................................22 IV. Vasilca.................................................. 39 V. Vergelul................................................. 44 VI. Călindariul............................................... 70 VII. Vrăji şi farmece...........................................94 VIII. Anul Nou .................................................110 IX. Semănatul..................................................113 X. Sorcova .................................................118 BOBOTEAZĂ I. Ajunul Bobotezei............ II. Botezul..................... III. Farmece şi vrăji........... IV. Bobotează................... V. Iordanul.................... VI. Ardeasca.................... IO AN BOTEZĂTORUL I. loan Botezătorul............ 11. Iordânitorii................ SÎN-PETRU DE IARNÂ I. Anlanasiile........... II. Sin-Petru de iarnă ....... III. Cercovii de iarnă.......... ÎNTÎMPINARKA DOMNULUI I. Sfintul Trifon II. întâmpinarea Domnului....... III. Ziua ursului ........ ... IV. Martinii de iarnă .... ..... V. Filipii de iarnă............ JOIA NEPOMENITA.................. SFLNŢII HARALAMPIE ŞI VLASIE I. Sf. Haralampie.............. II. Sf. Vlasic ................. LĂSATUL SECULUI I. Simbâta părinţilor.......... II. Moşii de iarnă............. . ... 123 . ... 127 . ... 137 . ... 143 . ... 146 . ... 157 159 166 168 169 174 176 181 183 184 186 187 190 197 . . 199 . . 199 III. Intuitul stocului IV. itcfenclclo . V. Alimori . . , . VI. Postul negru VII Baterea nlviţei VIII Cucii IX Legarea grlnelor X. Bobii............... SĂRBĂTORILE LA ROMÂNI, voi. II, PÂRESIMILE Profeţi LUNEA CURATA I. Lunea curaţii..................................... II. Spolocanin ...................................... III. Inucriren borşului .......................... . . . . iy Jujeul V. Lunea păstorilor . .............................. VI. Zilele nebunilor................................. VII. Marţea vaselor................................... DRACOBETELE .......................................... SÎN-TOADER I Sin-Tbader II. Caii lui SIn-Toader.............................. III. Spulurea capului................................. i v Tunderea vitelor V. Coliva Im Sin T..,ul* r \1. I neunirea cailor................................. VII. infărtâţiren şi insurăţirea ..................... VIU Vrăji farmece IX. Hulciul Sin-Toaderului . . ....................... BABA DOCHIA I. Baba Dochtn................ ...................... II Zilele Babei III Mărţişorul ....................................... IV. Dragobetelc ..................................... 202 204 207 211 213 215 217 218 223 225 226 227 230 233 234 235 237 239 244 252 263 265 269 274 277 279 281 309 312 317 INTRODUCERE în ultimele decenii ale secolului al XDC-lea şi in primele decenii ale secolului următor, este adesea exprimată, nu doar cu preocupare, ci şi cu adîncă îngrijorare, convingerea că producţiunile populare pier în faţa avansului civilizaţiei, şi că dacă nu se purcede la o cercetare adincită paguba va fi imensă, fiindcă ceea ce se culesese pinâ atunci era puţin şi irelevant. Iată de ce acum cercetarea spiritualităţii poporului român dobîndeşte o mare extensiune, un număr apreciabil de etnografi şi folclorişti distingîndu-se prin contribuţii însemnate, graţie cărora au fost scoase la lumină domenii necunoscute sau vag ştiute. Se manifestă o imensă preocupare pentru strîngerea a cit mai multe documente, pentru înfăptuirea de arhive folclorice şi etnografice. T. Maiorescu.ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1874-1876), schiţează un plan de culegere, prin învăţătorii rurali, a folclorului literar şi muzical, B.P. Hasdeu lansează cele două chestionare ale sale, Obiceiele juridice ale poporului român. Programa (1878) şi Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română (1884-1885), Nic. Densuşianu trimite şi el în ţară un Chestionăriu despre tradiţiunilc şi antichităţile ţerilor locuite de români (I, 1893, II, 1893). Aparo, inccpînd din martie 1892, primo revistă do folclor, Şezătoarea, la Fălticeni, pe care A. Gorovei o va scoate pînă in anul 1929. Sînt tipărite, începînd din 1895, Proverbele românilor; vastul corpus înfăptuit de Iuliu A. Zanne, ultimul volum, al zecelea, apărind în 1912. Cîţiva distinşi profesori realizează, cu ajutorul elevilor lor, bogate culegeri, ca aceea înfăptuită de canonicul blăjean Ion Micu Moldovan, intre anii 1863 şi 1878, ori ca aceea coordonată de Gr. Creţu, in timpul cit a fost profesor la Huşi şi apoi la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti (din anul 1882). Gr. G.Tocilescu, secundat de profesorul Christea N. Ţapu, iniţiază in anul 1897 adunarea Matcrialurilor folcloristice, apărute în 1900. Unul dintre aceia care au contribuit fundamental la remedierea situaţiei semnalate a fost Simion Florea Marian. Era şi el convins, in 1882, că „nici a suta parte din literatura poporană încă nu s-a scos la lumină". între aceia amintiţi, la care s-ar putea adăuga şi numele altora, S. FI. Marian şi-a ciştigat merite mari. profilul său de etnograf fiind singular. De altfel, în anul 1882, cînd S. FI Marian si-a rostit discursul de primire în Academia Română. B. P. Hasdeu. în răspunsul la discursul de recepţie i-a spus. între altele, că este ..singurul etnograf român" din sînul prestigiosului for de cultură. Această notă de unicitate avea să capete tot inai ferm contur fiindcă intr-adevăr unică este opera sa prin multitudinea domeniilor prospectate, prin noutatea adusă in V multe studii ale sale, prin scrupulozitatea cu care n investigat zone etnofol-clorice pînâ atunci virgine, prin talentul cu care a ştiut să antrenez un număr record de colaboratori benevoli. La primirea in rindurile membrilor Academici Române. S.F1 Marian avea in urma sa o întinsă activitate in presa vremii: Albina, Albina Carpaţilor, Amicul Familiei, Amicul poporului. Aurora română. Calendar ordinal, Calendar diecezan, Calendarul poporului, Cărţile săteanului romun. Columna lui Troian, Convorbiri literare, Familia (în aceasta a debutat în anul 1866 cu studiul O/iurdă la Ilişeşti in Bucovina/. Federaţiunea, Foaia Societăţii Românismul, Gazeta poporului. Lumea nouă. Rindunica, Şezătoarea, Troian, ş.a. şi tipărise patru volume: Poezii poporale din Bucovina Balade române <1869), Poezii poporale române (1, 1873, II, 1875) şi Trai ii ţi uni poporule romune (1878). S.F1. Marian* s-a născut la 1 septembrie 1847 in satul Ilişeşti. de lingă Suceava, intr-o familie de ţărani, tatăl său fiind fiu de preot iar mama sa fiică de dascăl. Urmează trei clase la şcoala primară din Ilişeşti (1859-1860), după care a continuat la Şcoala poporală germană din Suceava. Este, după absolvirea acestei şcoli, elev la liceul cezaro-crăicsc cu limba de predare germană, unde are profesori cehi, polonezi şi germani. îşi continuă studiile la Gimnaziul superior românesc grăniceresc greco-catolic din Nâsâud (unde termină clasa a Vll-a), şi apoi la liceul din Beiuş clasa a VlII-a şi examenul de maturitate (1871). între anii 1871 şi 1875 studiază la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi. După absolvire ocupă următoarele slujbe: preot la Poiana Stampii (14 iulie -19 octombnc 1876), Cindreni. Voloca, Şiret (in această din urmă localitate fiind ujutor de preot incepind din mai 1877); totodată, la Şiret este, începind de la 8 august 1879, catehet la şcoala poporală mixtă şi apoi la şcoala reală inferioară; din mai 1883 funcţionează ca „învăţător provizor” la gimnaziul superior ortodox-oricntal din Succavn, învăţător definitiv va fi de la 17 iulie 1885 iar de la 21 decembrie 1894 - profesor definitiv. Stabilit la Suceava, desfăşoară de acum pinâ la trecerea sa in lumea celor drepţi, o însufleţită activitate in invâţâmintul local, in viaţa culturală a urbei Ca publicist a scos, intre anii 1886 şi 1891, împreună cu T.V. Ştefanelli, St. Ştefureac şi Matei Lupu, Revista politică, prima gazetă românească din Suceava, care şi-a propus „să apere poziţia românilor in viaţa publică din Bucovina şi sa ţie viu sentimentul de solidaritate1*. Membru al Societăţii Şcoala romană şi al Clubului roman. Opera sa etnografică şi activitatea amintită i-au atras simpatia multor personalităţi, care i-au trecut pragul casei din Suceava: Ion Bogdan, G Bogdan-Duicâ, T.T Burada. M. Eminescu, C.I. Istrati, G. Musicescu, G. Weigand, A.D Xenopol, ş.a. Etapa suceveana a vieţii sale este cea mai prolifică, acum elaborind şi tipărind. într-un ritm pentru care mulţi l-au invidiat, lucrări privind cele mai diverse componente ale culturii populare: Ornitologia poporană română, I-II 11883). Descintece poporane române (1886), Nunta la români, studiu istorico-etnografic comparativ (1890), înmonnintarca la români, studiu etnografic (1892) . Naşterea la români, studiu etnografic (1892), Satire poporane române (1893) , Vrăji, farmece şi desfaceri (1893). Răsplata. Poveşti din Bucovina 11897), Sărbătorile la români, 1 (1898>.II (1899). III (1901). Poezii populare VI despre Avram Iancu (1900), Insectele In limba, credinţele şi obiceiurile romă-nilor, studiu folcloristic (1903), Legendele Maicii Domnului, studiu folcloristic (1904), pe a cărui documentaţie avea sâ-şi scrie Mircea Kliude articolul Maica Domnului Un revista Familia, Oradea, an. III, nr.6, iulie-august 1936, p. 33-38). Unele lucrări i-au apărut postum, ca Hore şi chiuituri din Bucovina (1910), iar altele au rămas in manuscris pină acum, cea mai importantă*fiind Botanica poporală. Toate la un loc alcătuiesc o operă pentru care autorul ei a fost calificat „figura dominantă in etapa de elaborare a etnologiei române, care profesează un romantism etnografic de bună calitate"2. S.F1. Marian a fost o energie. Pe lingă activitatea sa de preot şi militant pentru drepturile românilor bucovineni, dimensiuni care au făcut din el - cum a scris Leonida Bodnârescu - „duhovnic adevărat şi strajă a românismului"3, s-a consumat creator in alte varii activităţi, nu mai puţin insemnate, cum a fost aceea de colaborator la Dicţionarul Academiei Române, pentru care a fost solicitat la sfirşitul anului 1897. Astfel că opera sa, prin numeroase cuvinte locale, prin diferite expresii particulare a folosit lexicografilor. în aceeaşi măsură a folosit lingviştilor opera lui Tudor Pamfile, despre care pe bună dreptate s-a spus că a fost fiul spiritual al lui S.F1. Marian. Căsătorit în anul 1875 cu Leontina Piotrovschi. fiica parohului din Şiret, şi-au crescut in demnitate cei trei copii: Inocenţiu, care a făcut Facultatea de hidrotehnică la Viena, Li viu, publicist şi profesor, figură marcantă a Bucovinei, şi Maria, profesoară. Şi-a atras in timpul vieţii o preţuire meritată: Academia Română îi decer-neazâ Premiul Năsturel-Herescu pentru lucrarea Ornitologia poporană română; in mai 1882 M.S.Regele Carol îl decorează cu medalia Bene Merenti clasa I „pentru scrierile poporane", ca apoi să-1 distingă din nou, la 24 septembrie 1904, cu Coroana României in gradul de ofiţer şi cu medalia jubiliară. în aprilie 1896 primeşte din partea Mitropolitului Arcadie titlul de exarh şi briul roşu iar la 2115 noiembrie 1903 este hirotonisit protopresviter. O serie de specialişti de peste hotare ii scriu: Dr.J. Ulrich, profesor de filologie romanică la Universitatea din Zurich, Auguste Emile Picot, Henry Camoy, De Beaurepaire-Froment, Achille Millien, tuspatru din Paris, .Iulian Jaworskţj din Lemberg, Vladimir Lamansky din St. Pctcrsburg, Hugo Schuchardt, romanist austriac de la Graz, J. Urban Jamik şi G. Polivka de la Praga. Devine membru al unor societăţi străine, cum a fost Societatea Etnografică Austriacă. Etnograful se stinge din viaţă prematur. în urma unei pneumonii, la Suceava, la 11724 aprilie 1907. în anul 1932 a fost fixată pe zidul casei sale de la Suceava o placă comemorativă, i-a fost ridicat, in faţa aceleiaşi case, un bust. iar in anul 1974 s-a deschis Casa memorială şi Fondul memorial şi documentar „S.F1. Marian". Operele sale esenţiale urmează abia de acum să fie reeditate. Restituire necesară, fiindcă îşi păstrează valabilitatea observaţia lui N.Iorga: „Astăzi nu se poate încerca pătrunderea ştiinţifică in sufletul acestui neam fără întreg huinţarea integrală a trebuincioaselor cărţi pe care le-a pregătit, poate fără a-şi da seamă pe deplin de toată însemnătatea lor, harnicul şi modestul cleric."* VII * întreaga structură a monumentalei lucrări a lui S.FI.Marian, Sărbătorile la români (1, Cirnilegile, 1898, II, Părcsimile, 1899, III, Cincizecimea, 1901) şi declaraţiile programatice, inserate în ea cu destulă zgîrcenie, vădesc unitatea de concepţie a uriaşului fond documentar pe care s-a structurat trilogia cu aceea a autorului, care cu modestie, prudenţă şi sobrietate lasă să vorbească faptele, grija sa fund de a expune „numai ceea ce cred şi spun românii" despre sărbătorile lor. Probitate care se cuvine cu atît mai mult să fie subliniată cu cit fuseseră exprimate teorii fanteziste despre tradiţiile poporului român, dacă ar fi să le amintim doar pe cele emise de Nic.Densuşianu. Probitate care, de asemenea, trebuie recunoscută cu cît S.FI.Marian, in prima parte a activităţii sale, am mai spus. a fost tributar modului romantic de a culege şi publica producţiile populare. Primele colecţii de lirică populară publicate de el erau „intocinite", „corcse", faptul fiind recunoscut cu francheţe încă de pe coperta unor astfel de culegeri. Spre sfirşitul secolului trecut, după ce tipărise un mare număr de cărţi cuprinzînd creaţii populare din cele mai diverse domenii ale spiritualităţii populare, S.F1.Marian, cu o viziune, cu o metodă şi un clan care amintesc de B.P. Hasdeu (s-a spus de altfel că dintre discipolii acestuia cel care s-a apropiat cel mai mult de viziunea autorului celebrei Etymologicum Magnum Roma-mae a fost cărturarul bucovinean), a început elaborarea unei noi trilogii, consacrată de data aceasta ciclului calendaristic, calendarului popular. Cînd a apărut primul volum ale acestui monumental studiu, Marian împlinise 51 de ani şi era celebru, cărţi ale sale erau deja cunoscute şi peste hotarele ţârii noastre. îşi vedea tipărită ultima sa mare lucrare. Subiectul fusese tratat de alţii fragmentar, într-o serie de studii şi articole, şi făcuse obiectul unor mici colecţii. Citeva chestionare (B.P. Hasdeu, N'ic. Dc-nsuşianu) recoltaseră un bogat fond documentar. B.P. Hasdeu utilizase răspunsuri primite la chestionarul său in celebrul Etymologicum Magnum Romaniue. Lipsea însă sinteza At.M. Marienescu, care concepuse un studiu mai amplu, in mai multe volume, a tipărit doar pe primul, consacrat sărbătorilor romane. O serie de note caracteristice cărturarului bucovinean îl făceau să fie mai îndreptăţit, în momentul acela, să abordeze cu succes vastul domeniu al sărbătorilor poporului român. Era mai intii îndelungata sa experienţă, în urma căreia agonisise un tezaur fără egal. Era, totodată, favorizantâ pentru tratarea subiectului amintit, formaţia cărturarului bucovinean, egala sa competenţă de etnograf şi teolog, care-1 făcea apt. ca pe nimeni altcineva, in epoca, să discearnâ cu siguranţă intre ceea ce este creştin şi ceea ce este pâgin într-o sărbătoare. Şi modul de apropiere de sărbătorile poporului este unul nou Dacă în diferite luări de cuvint despre sărbători se exprimase, nu o dată, un punct de vedere luminist, care propunea eradicarea sărbătorilor superstiţioase. In trilogia lui Marian perspectiva este alta: de examinare, cu egal interes, a tuturor Prudenţa l-a sfătuit să se menţină strict pe terenul faptelor controlabile, să nu avanseze in necunoscut, să nu se aventureze in ipoteze riscante De aceea notează frecvent: „după cit ştiu eu pînâ acuma", „după cit mi s-a spus". VIII Din puţinele consideraţii teoretice pe care le face şi din citatele pe care le dă din alţi autori, la care subscrie, se desprinde, între altele, convingerea sa câ în decursul vremii unele obiceiuri dispar, altele luindu-le locul. Studierea lor îi este necesară istoricului, antropologului, etnografului. Cercetarea monografică l-a obligat să acorde egală atenţie şi sărbătorilor nelegate de biserică, sărbătorilor păgîne, pe care poporul le celebrează „adeseori cu mai mare solemnitate* decît pe cele creştineşti. încercările preoţilor de a-i împiedica de la astfel de serbări s-au dovedit zadarnice, poporul ţinîndu-le în ciuda teologilor. între aceste sărbători nelegate de biserică, etnograful aminteşte: Sîn-Toader, Baba Dochia, Alexiile, Armendenul sau Armendina, Sf.Pricopie, Marina, Palie. Foca, Pintelei Călătorul, Sărbătoarea dinţilor. Sărbătoarea tîlharilor. Sărbătoarea oilor, Sărbătoarea lupilor. Paparudele, Marţolea sau Marţiseara, Repotinii, Circovii, Mârinii, Filipii. Pentru examinarea acestui complex de sărbători cercetarea a dobîndit o extensiune şi o adîncime care depăşesc prin efort şi prin rezultate poate că tot ceea ce realizase Sim.FI.Marian pinâ atunci. Cu siguranţă câ nicăieri nu menţionează el mai apăsat că informaţiile sint obţinute, in numeroase cazuri, sub dictare. Cu alte cuvinte relatările din corpul studiului şi din notele de subsol - acestea atit de ample şi de numeroase îneît alcătuiesc ele însele un alt studiu - nu mai sint însoţite doar de numele celui ce le-a cules ci şi de al acelora care le-au furnizat, precum şi de ocupaţia acestora, localitatea, districtul. De asemenea, poate câ nici o altă lucrare a etnografului nu conţine, deodată, mai multe relatări despre aceleaşi credinţe şi datini, obţinute de la mai mulţi subiecţi din aceeaşi localitate. Pivotul documentar al lucrării îl constituie fireşte Bucovina (de aici a avut 140 de informatori, iar din celelalte provincii doar 26), însă se observă îndată că nu i-a scăpat nimic profesorului de religie de la Liceul greco-ortodox din Suceava (titlu pe care şi-l aşeza, pe coperta cărţii alături de acela de academician) din ceea ce se scrisese în şi privind cclclnltc provincii ale ţârii. Aceasta scrupuloasă documentare i-a permis autorului să menţioneze dacă o sărbătoare este proprie întregii Bucovine („pretutindenea în Bucovina", „credinţă lăţită [-ori foarte lăţită-1 pretu-tindenea in Bucovina", „credinţa tuturor fetelor din Bucovina"), Bucovinei şi Moldovei („datina şi credinţa fetelor române din Bucovina şi Moldova"), Basarabiei, altor provincii ori numai unor părţi ale lor („în unele localităţi mai ales in Muntenia"), cu precădere în anumite localităţi bucovinene („mai ales in satul Vama", „datina fetelor din Buninţi", „ datina şi credinţa fetelor din Bilca") ş.a. A folosit, în vederea cuprinderii în raza de observaţie a unui spaţiu românesc cît mai larg, şi manuscrisul (de la Biblioteca Academiei Române) cuprinzînd răspunsurile la chestionarul lui Nic. Densuşianu, din care şi-a extras numeroase relatări din localităţi ale unor judeţe ca Goij, Dolj, Olt, Mehedinţi, Romanaţi. Teleorman. Roman, Dorohoi, Rimnicu Sărat, Muscel, Dîmboviţa, Prahova, Constanţa. Manuscrisul lui I. Pop-Reteganul i-a furnizat informaţii din Transilvania, iar din Banat s-a bazat pe documentarea ce i-au oferit-o losif Olaru. Aurel Iana, Enea Hodoş. Am insistat pe menţionarea informaţiilor ce i-au fost trimise, dar nu omitem cantitatea apreciabilă de observaţii făcute nemijlocit de însuşi autorul trilogiei. A rezultat un uriaş aparat documentar, fructificat în corpul studiului şi în impresionantul capitol de note de subsol. Note care nu doar repetă, ci intâresc cele afirmate, comple- IX teazâ, nuanţează fenomenul studiat. Au, totodată, rostul de a preciza dacă obiceiul examinat arc. intr-un nnumit spaţiu, o existenţă viguroasă ori mai palidă, dacă o anumită datină se întllneşte şi in contextul altei sărbători. Prin toate acestea SFlMorian a dovedit caracterul ştiinţific al demersului său şi şi-a conturat un profil de etnograf distinct. Calităţi care au fost recunoscute, între alţii, «le marele lingvist şi filolog Sextil Puşcariu: „însemnările acelea minuţioase din josul paginii, care indică in modul cel mai meticulos izvorul şi variantele, devin aproape proverbiale; după ele puteai recunoaşte, cind deschidea! revistele noastre, că ai inainte-ţi un studiu al părintelui Marian. Cu timpul el se* deosebeşte tot mai mult de ceilalţi folclorişti români, atît in felul de a lucra, cit şi in ţinta pe care şi-o pune. Excentricitatea necâzind în firea sa, toată munca i-a fost concentrică şi condusă de un spirit ordonat şi de o privire limpede" (Părintele Marian, in Junimea literară, Suceava, 1907, nr. 6-7. p. 133.1 în spaţiul sărbătorilor studiate tin vol.i cele dintre Anul Nou şi Duminica albă, in voi. al Il-lea cele dintre Lunea curată şi Vinerea Paştilor, iar in al 111-lea cele de la Paşti pinâ la RusaliiKextensiunea cea mai mare o au Anul Nou şi Paştile. Pentru a releva amploarea tratării şi originalitatea demersului critic, vom stărui asupra capitolului consacrat Sfintelor Paşti, in concepţia poporului român si a etnografului Simion FI. Marian „cea mai mare, mai însemnată, mai sfintâ şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an“, sărbătoarea învierii Domnului, aşteptată cu mare dor şi mare bucurie şi celebrată întotdeauna cind natura reînvie. O notă particulară a studiului, vădită in acest capitol, precum şi in celelalte consacrate marilor sărbători, este conferită de descrierea nu numai a manifestărilor din ziua unei sărbători anumite, ci şi a manifestărilor care o premerg şi a celor ce o succed. Sfintelor Paşti le premerg o serie de munci gospodăreşti care au loc in Sâptâmlna Patimilor, cum sînt curăţirea spaţiului gospodăriei, aratul grădinii, apoi de cele ale gospodinelor: spălarea albiturilor, încondeierea ouălor, coacerea păştii. Acum. stăpiniţi de sfintele îndatoriri, dar şi temători de coerciţia tradiţiei, a obştei tradiţionale, de şfichiul ironiei semenilor, gospodarii sînt stăpiniţi mai mult decit oricind de un spirit de competiţie, de dorinţa de a fi prin tot ceea ce fac. in rindul oamenilor. Gospodinele pregătesc alimentele rituale (numite babe, moşi sau moşnegi, cozonaci rotunzi, cozonaci lungăreţi, invirtite, plăcinte simple, plăcinte in tavă, colaci rotunzi, prescuri şi mielul Paştilor). Pagini de erudiţie în materie sînt consacrate originii păştii, ingredientelor care intră in componenţa ei, formei, grosimii, tipologiei (pască simplă, pască cu zimţi, pască cu cruci). Nu este omisă semnificaţia acestor alimente rituale, cozonacii lungi, spre exemplu, amintind că astfel de formă a avut sicriul Mimuitorului. Un capitol de referinţă este cel consacrat încondeierii ouălor. Trebuie subliniat că Sim. FI Marian, in această secţiune, dar şi în altele, depăşeşte spaţiul românesc, fâcind referiri şi la alte arealun etnografice. Astfel, el aminteşte că tradiţia ouălor roşii au avut-o şi alte popoare: romani, perşi, greci, gali, egipteni, italieni, spanioli, precum şi popoare din sudul Americii Expresive şi originale sint legendele despre originea ouălor încondeiate, iar capitolul despre culorile cu care se „impistresc" ouăle, despre termenii cu care sînt denumite vopselele şi plantele din care acestea sînt preparate, lista celor 76 X du motive de închistrire, terminologia acţiunii amintite şi a instrumentelor folosite dau măsura erudiţiei etnografului şi in arta populară, dovadă stind şi discursul său de recepţie la Academia Română, care avusese ca temă cromatica populară Revenind la legendele care sint inserate in acest capitol ca şi in altele, cum sint cele despre Caii lui Sin - Toader iun veritabil capitol de mitologie popularăi, cel despre Zilele Babei, menţionăm că Marian a inclus un bogat fond de legende şi tradiţii, aspect care iarăşi singularizează trilogia. Marian şi-a îndeplinit cu prisosinţă dezideratul exprimat in pagina liminară a primului volum: .cu deosebire legendele, poeziile, datinile, credinţele, su-perstiţiunilc, petrecerile şi jocurile uzitate in decursul lor (al sărbătorilor, n. ns. I.D.) sint de o însemnătate foarte mare pentru literatura şi mitologia română-. fn noaptea spre ziua învierii are loc la biserică vegherea icoanei reprezen-tind inmormintarea Mânuitorului, prilej cu care veghetorii spun poveşti şi legende despre patimile lui Is. Hristos. în aceeaşi noapte, se face in preajma bisericii un foc, întreţinut pinâ la ziuă, datină care in Basarabia se ţinea .foarte strict-, aci aproape fiecare casă fâcind un astfel de foc, incit .de fumăria cea mare mai c& nu se văd casele-. Spre miezul nopţii veghetorii trag focuri de puşcă pentru a-i vesti pe gospodari să se pregătească pentru a veni la biserică, participarea lor la slujbă avind semnificaţia preamăririi lui Dumnezeu şi a mulţumirii câ-i ţine in viaţă sănătoşi înainte de plecare are loc ritualul spălării pe faţă cu apă proaspătă dintr- un vas in care au fost puse: ou roşu, monezi de argint sau de aur, un fir de busuioc. Pentru a participa la slujba învierii se îmbracă in haine noi şi frumoase. Blidul cu pasca este purtat de capul familiei, spre a fi sfinţit la biserică. Solemnitatea actului liturgic este descrisă de un specialist necontestat. Gospodarii se întorc apoi acasă fiecare purtînd in mină cîtc o luminare, pe care o vor păstra tot anul şi vor apela la ea cînd au de înfruntat primejdii şi duhurile rele. De o atenţie specială se bucură descrierea ceremoniei aducerii acasă a paştii, ca şi ritualul punerii legăturii cu pască pe capul vitelor, al clinilor, pe capul fiecărui membru al familiei. Şi la Paşti se manifestă cultul morţilor, pentru ei impârţindu-se colaci (numiţi moşi), ouă, friptură de miel, caş, ulcele cu apă. Dorinţa de a-i găsi sărbătoarea Învierii curaţi sufleteşte şi trupeşte ii mină, cu deosebire pe tineri şi pe tinere, ca în dimineaţa acestei zile, dis-de-dimineaţă, să se ducă, individual, in cea mai perfectă taină la cel mai apropiat rîu, pentru a se spăla in apa neîncepută. Pentru fete acesta era şi un prilej de a spune, inchinindu-se, descîntece de dragoste. Se întorceau, tot aşa cu mare discreţie, acasă. Practicau această abluţiune cu credinţa că în restul anului vor fi sănătoşi, agili şi iubiţi. Dintre obiceiurile practicate în prima zi de Paşti, amintim Bricelatul, Alegerea craiului sau Tinjaua, prin care se cinsteşte feciorul care a ieşit intîia dată cu plugul la arat in acea primăvară. A doua zi de Paşti feciorii udă fetele, iar a treia zi sint udaţi ei de către fete. A doua şi a treia zi se fac vizite la rude, cărora le este împărţită pască. Jocul intră şi el in complexul sărbătorii. Dacă in prima zi jocul este interzis, petrecerea tinerilor (fără lăutari) avînd loc în curtea bisericii, intilnirea fâcîndu-se şi în credinţa că împreună vor fi şi pe lumea cealaltă, petrecerea la scrinciob avea loc numai in zilele a doua şi a treia de Paşti. XI Sărbătoare profund religioasă, sfînta sărbătoare a Paştilor este precedată şi succedată, cum spuneam, de o serie de obiceiuri festive profane, însă între ea şi ele nu există o ruptură, ci o fuziune a sacrului cu profanul. Este convingerea ce ne-o lasă trilogia lui S. FI. Marian, care a propus, pentru prima dată în literatura noastră de specialitate, nu numai o imagine concludentă a unei părţi a sărbătorilor românilor, văzute ca un ansamblu coerent, ci şi o definire a lor, una mai mult conţinută, autorul reţinîndu-se să teoretizeze. Se desprinde, din documente extrem de numeroase şi sugestive, o imagine a societăţii patriarhale, a omului acestei societăţi, om care-şi revelă chipul adevărat, stilul de viaţă, moravurile („sărbătoarea este esenţa şi în orice caz apogeul moravurilor", scria Vasile Bâncilă), în timpul sărbătorii, timp în care transcendentul coboară. Omul acestei societăţi petrece sărbătoarea cu bucurie, armonie, măreţie, cu adînc sentiment de frăţietate pentru semeni, cu plenitudine, cu echilibru. Sentimentul de frăţietate creştină faţă de semeni nu şi-l vădeşte românul doar pentru semenii de aceeaşi naţionalitate şi de aceeaşi religie. Ilustrativă in acest sens este relatarea pe care o face I. Pop-Reteganul despre datina de a împărţi la Paşti, pâscuţâ, ouă roşii, slănină şi vinars ciurdariului, purcariului şi stăvariului: „La noi în Reteagde mai mulţi ani sînt păstori tot oameni sărmani unguri. Iar ei deşi sînt unguri iubesc mai tare sărbătorile româneşti decît pe cele ungureşti, căci atunci se-ndulcesc şi ei, deşi nu e nimeni obligat a-i cinsti, pe cînd la sărbătorile ungureşti numai două-trei gazde de unguri, care ţin mai tare la sărbătorile românilor, decît la ale lor, fac păstorilor o mică bucurie, dăruindu-i cîte cu ceva, afară de plata îndatorată". Textul este destul de grăitor pentru a mai fi nevoie de comentariu. Sărbătorile înlesnesc definirea modului cum ţăranul român a înţeles să valorifice timpul, sâ-1 corecteze. O profundă definire a acestei valorificări de către români a timpului a propus Vasile Bâncilă: „Prin crearea şi trăirea puternică a sărbătorii, care e un moment luminos de punere în legătură cu existenţa generală şi absolută, cu transcendentul sau măcar cu direcţii spre transcendent, poporul a învins ori a valorificat timpul. învingerea în acest sens a timpului devine de fapt o valorificare maximă a lui. Căci timpul e acela care, în trecerea lui fatală, aduce o sărbătoare după alta. în locul categoriei absurde şi duşmănoase nouă, el se arată mai degrabă ca dispozitivul ce revelează cu intermitenţe absolutul. Timpul e ceva care trece, dar care are din loc în loc explozii festive. Astfel, el capătă un caracter de respectabilitate şi organicitate. Timpul nu mai e o înşirare de clipe deşarte, aducătoare de cazne sau distrugătoare de bucurii, ci e înălţat la rangul de majestate, fiindcă pe făgaşul lui sînt prinse sărbătorile. Acum. se înţelege uşor de ce poporul nostru a creat ori şi-a însuşit atitea sărbători. N-a făcut-o din -lene», cum au crezut unii. Aceasta a putut fi cel mult o cauză cu totul secundară, cum tot cauză secundară a fost moştenirea noastră bogată de la alte popoare sau fantezia vie a românului sau chiar mijlocul do a mai scăpa de împilatorii sociali ai trecutului, cari îi cereau prea multe zile de muncă. Cauza principală a fost nevoia spirituală de a colora şi valorifica timpul. De aici a rezultat pentru poporul nostru o mare densitate sărbătorească, care dă vieţii un preţ înalt. Această învingere sau valorificare a timpului prin sărbători are o valoare filosofică demnă de a fi luată in consideraţie. Poporul nostru, dacă a ajuns la ea, nu a făcut-o deliberat, ci mai mult instinctiv. Dar instinctul puternic şi just XII orientat dovedeşte gradul în care un individ sau o colectivitate participă la misterul armonios al existenţei generale. Aşa că sărbătorile, în ultimă analiză, sînt creaţia acestei participări. Sărbătorile sînt voinţa adîncă de a trăi a popoarelor, manifestată prin înlăturarea zădărniciei timpului şi coborîrea in efemer a sensurilor adînci şi luminoase ale existenţei.4* (Duhul sărbătorii, in Gindirea, an. XV, nr.4, aprilie 1936, p. 161 - 170.) Studiul lui Sim. FI. Marian a fost semnalat, la apariţie, de cîteva publicaţii periodice de seamă. în Familia (an. 36, 1900, p.93) s-a scris că volumul al doilea, Păresimile, „prezintă o lectură cît se poate de interesantă şi instructivă". Despre volumul următor. Cincuecimea, aceeaşi revistă (acelaşi an, p.584) a scris: „se vede ce comoară scumpă cuprinde această lucrare, cîte datini necunoscute ne destăinuieşte. Este de dorit ca ea (lucrarea) să se răspîndească cit mai mult." Sînt. fireşte, rîndurile acestea din Familia, ca şi acelea din Tribuna, note bibliografice. O singură dată, după ştiinţa noastră, lucrarea lui Sim. FI. Marian a făcut obiectul unei recenzii scrise de un specialist, şi anume recenzia amplă pe care a publicat-o, despre ultimul volum al trilogiei, folclorista Pauline Schullerus, fiică a unui preot sas din Cincu Mare.jud. Braşov, în publicaţia Korrespondenzblatt des Vereins fiir siebenbiir-gische Landcskunde (Sibiu, an. 25,1902, p. 31 - 35), în care, nu se rezumă să prezinte, metodic, conţinutul tuturor capitolelor, ci face o apreciere ca aceasta: „Profesorul Marian a dat opiniei publice o carte deosebit de interesantă şi frumos ilustrată. Descriind viaţa bisericească şi casnică desfăşurată în timpul sărbătorilor dintre Paşti şi Rusalii, autorul a izbutit să arate cît de multă poezie este cuprinsă în obiceiurile, credinţele şi superstiţiile poporului român. Cu multă sîrguinţă, el a adunat de prin toate ţinuturile locuite de români, din Valahia, Moldova, Bucovina şi Transilvania, diferite obiceiuri, legende legate de originea acestora, apoi descântece şi leacuri pentru animale şi oameni." Într-atît de merituoasă este această carte, conchide scrupuloasa recenzentă, îneît „merită să fie tradusă, căci şi-ar găsi, şi în alte limbi, un cerc întins şi recunoscător de cititori". Nu numai că n-a fost tradus în vreo limbă străină vreun volum al trilogiei, dar Sim. FI. Marian nu şi-a putut duce pînă la capăt ambiţiosul său program de a cuprinde toate sărbătorile dintr-un an. în opt fascicole existente în Casa memorialâ de la Suceava, se află documentaţia, parţială, pentru celelalte două volume ce urma să le scrie. Astfel, în voi. IV ar fi urmat să figureze capitole despre sărbătorile: Rusaliile, Sînzienele, Sîn-Pe-tru, Procopie, Chiriac. Marina, Sin-Ilie (Palie. Foca), Pinteleiu Călătorul, Şcpte Macoveu. în voi. V ar fi figurat: Tăierea capului Sf. Ioan, Ziua Crucii, Sf. Onofrei, Sf. Nicolae. Sf. Andrei, Vinerea mare şi Crăciunul. Misiunea de a-1 continua şi-a asumat-o Tudor Pamfile, care a publicat: Sărbătorile de vară la români (1910), Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului (1914) şi Crăciunul (1914). Să reţinem deci şi meritul lui Marian de a fi impulsionat studierea acestor manifestări. S-a scris în genere elogios despre opera etnografică a lui Sim. FI. Marian, inclusiv despre trilogia sa închinată sărbătorilor, însă avem sentimentul că aportul său ştiinţific n-a fost pus cu suficientă claritate în lumină. Sextil Puşcariu credea câ:„ Studiile sale lipsite de zborul fanteziei nu sînt atât de «interesante», cîţi le-au citit din cei care le laudă ? dar ele vor râmînea." Noi nu vom merge pînă acolo să-i acuzăm pe cei care au scris despre Sim. FI. XIII Marian câ n-au citit ceea ce laudă, dar sigur este că, dincolo de unele excepţii fericite, cărţile sale au fost citite fragmentar. Acel descriptivism despre care tot s-a scris, inclusiv despre ciclul de volume închinat sărbătorilor, ni se înfăţişează altfel la o lectură atentă. Nu de puţine ori Sim. FI. Marian nu doar descrie, nu doar expune cu fidelitate texte culese de el ori de alţii, ci îşi spune şi opinia despre ele. Cîteva exemple sînt concludente. Este de amintit filtrul critic prin care a trecut ceea ce a reţinut. O legendă despre Baba Dochia n-o reţine pentru câ este transcrisă într-un stil acuzat literar şi conţine adaosuri ale culegătorului. Nu lipseşte opinia sa în probleme controversate. Se raliază la opinia lui T. Frîncu şi G. Candrea privind Tlrgul sărutului de la Hâlmagi, care nu s-a născut, cum au scris publicişti străini, din dorinţa poftei de cîştig a femeilor. Buna stâpînire a bogăţiei tradiţiilor şi legendelor îi permite să departajeze cu uşurinţă pe sfinţii care s-au numit Teodor, Toader sau Tudor de miticul Sîn-Toader. acesta din urmă nefiind „un sfint în înţelesul bisericesc, adecă un bărbat care ar fi trăit cîndva şi în urma faptelor sale ar fi fost declarat de către biserică ca sfint, ci pur şi simplu o fiinţă mitologică". Paradoxal, adaugă Marian, poporul il serbează pe acesta,„pe cel mitic, cu mai mare sfinţenie decît pe cel adevărat, pe cel recunoscut ca atare de biserică". Un merit deosebit este apelul la vechi atestări ale unor obiceiuri. Pentru a evoca modul cum se desfăşura altădată sfinţirea apei la Bobotează, citează pe larg din descrierile făcute de Paul de Alep şi de logofătul Gheorgachi. In capitolul despre paparudă sînt reunite părerile exprimate de D. Cantemir, S. Mangiuca, G. Săulescu. T. T. Burada, G. Alexici, Enea Hodoş, P. Papahagi. în alt capitol, se dovedeşte avizat că celebra baladă a lui G. Asachi despre Dochia este o creaţie de autor. Pe de altă parte, observă că L. Şăineanu n-a cunoscut toate legendele populare despre Dochia şi a confundat mitul despre aceasta cu zilele Dochiei Consideră ca nepopulară o legendă despre cei Patruzeci de .Mucenici, in fapt „un fragment dintr-o legendă publicată în Mineiul de pe luna martie, tipărit la Mănăstirea Neamţ în 1846". Nu este 6 proba de descriptivism faptul câ de mai multe ori ia distanţă critică faţă de unele credinţe, ca de exemplu cînd denunţă naivitatea locuitorilor din unele localităţi din Transilvania care dăruind, la Crăciun, preotului, fuior de cînepâ, credeau că fuiorul va fi utilizat ca funie la clopotele de la biserică:„nu e adevărat - scrie etnograful - căci fiecare preot stringe fuioarele acestea şi le întrebuinţează numai pentru sine". Altă dată semnalează naivitatea, eroarea de gîndire a fetelor care spălîndu-se pe cap cu homan credeau că astfel le va creşte părul mare cît cozile cailor De Spolocanie. adică a doua zi după lăsatul secului, se obişnuia, în Bucovina, ca femeile să se adune la o vecină ori la o crişmă, unde mîncau numai borş. Datina avea să degenereze ulterior intr-o beţie a femeilor, pe care o motivau cu credinţa câ astfel va creşte cînepa. Pentru a masca beţia îşi luau cu ele furcile de tors. „Dar vai de torsul acela - exclamă ironic etnografii - unde paharul de rachiu se învîrte cu mult mai repede pe sub nas decît fusul pe caicr!" Ar fi fost ideal ca autorul să reţină în studiul său numai documente de mare autenticitate, de mare vechime. Aşa s-a intimplat de cele mai multe ori. Şi a ţinut să menţioneze această preocupare a sa în formulări ca următoare: „Din ms. d-lui I. Pop Reteganul. Iar d-sale i l-a comunicat dl. Nicolau Pop din Ohaba de pe Secaş. comună spre sud - est de la Blaj, în Transilvania, care la XIV rfndul său l-a proscris dintr-un manuscript vechi, rămas in familie de la strămoşul său-. Preocupat să adune toate sursele posibile, a făcut loc de cîteva ori unor texte care nu-şi aveau rostul intr-un studiu riguros ca al său: o legendă auzită de I. C. Măldârescu in proză şi scrisă de acesta in versuri, o legendă versificată de S. N. Şoimescu, poezia Mucenicii de G. Baronzi, o alta pe aceeaşi temă de N. Rădulescu - Niger, apoi poezia Armindenul de N. Bel-diceanu, o poezie despre sărbătoarea Bobotezei, semnată de Lucreţia Suciu. De unde se vede că prelungiri, chiar dacă palide, ale şcolii lui V Alecsandri se resimt şi în trilogia despre sărbători a lui Marian. în paginile sale despre sărbătoare Vasilc Băncilă a menţionat că pentru „majoritatea faptelor* citate de el trimite „mai ales“ la volumele al doilea şi al treilea din trilogia lui Sim. FI. Marian. Este aceasta una dintre cele mai importante recunoaşteri a valorii cărţii etnografului bucovinen. Cum ni se înfăţişează insă studiul lui Sim. FI Marian la mai bine de nouă decenii de la apariţia sa şi după 87 de ani de la moartea etnografului ? Fără îndoială că are valoarea unei lucrări de referinţă, a unei lucrări clasice, care a propus o imagine rotundă, am putea zice completă a sărbătorilor şi obiceiurilor pe care le-a cercetat, a lumii patriarhale care le practica. O lume care trăia fără cărţi de astronomie, fără termometre, fără calendare tipărite, o lume care se conducea după o străveche ştiinţă dobindită prin observarea naturii, a vieţii O ştiinţă care, spune etnograful. îi era suficientă: „Atîta-i trebuie, mai mult nimic!". în lumea aceasta sărbătorile aveau, spunea eseistul V. Băncilă, „calitatea de summum bonurn“. Tot el avea să examineze, intr-un alt studiu. Declinul sărbătorii (în Gindirea, XV, nr. 5, mai 1936, p. 229 - 236), sărăcirea, slăbirea „densităţii sărbătoreşti*, explicată prin efectul individualismului asupra sentimentului religios, prin slăbirea comunicării omului cu realitatea cosmică, prin exagerarea politicului şi a economicului, prin nocomunicnrcn omului cu „viaţa totală”, prin epicureism, prin „mecanizarea vieţii", prin apariţia sărbătorilor convenţionale, a pseudosărbătorilor, a sărbătorilor desfăşurate în cadru intim, a sărbătorilor concepute doar ca prilej de repaos, toate acestea fiind lipsite de „halo spiritual". Omul modem, scrie eseistul, este caracterizat de „orfanism metafizic şi moral", de „impotenţă festivă". Unul dintre factorii majori care au destructurat sărbătorile tradiţionale a fost politicul. Eseistul scrie la un moment dat:„Revoluţionarii desfiinţează adesea sărbătorile, dar au grijă să instituie altele." Formulînd acest adevăr n-a prevăzut ce rol monstruos aveau să joace în această privinţă revoluţionarii comunismului totalitar în ultimii 45 de ani din România, fn programul ucigaş de distrugere a tradiţiilor, a memoriei românilor, sărbătorile au fost permanent vizate, sărbătorile şi lăcaşurile sfinte unde ele din străvechime se celebrează. Iată de ce în procesul de recuperare a spiritualităţii şi civilizaţiei noastre tradiţionale un rost adine dobîndeşte şi reeditarea acelor lucrări fundamentale care le-au surprins în deplinătatea manifestărilor lor. Lucrarea lui Sim. FI. Marian este una dintre acestea. IORDAN DATCU XV co eo NOTE l. Pentru alcătuirea biografiei sumare a lui S.F1. Marian am folosit următoarele surse: Junimea literară. Suceava, an. IV, nr. 6-7. iunie-iulie 1907. p. 128-167, in care semnează: A.D. Xenopol, Dr.C.I. Istrati. Dr. Ioan Urban .Jamik. Scxtil Puşcariu, At.M Mărie-nescu, T.T. Burada, Iacob C. Negruzzi, Elena Niculiţă Voronca, Dimitrie Dan, Mihai Lupescu, C. Morariu, lancu L Nistor, N. Iorga. Liviu FI. Marian. Mircea Fotea. Simeon Florea Marian folclorist şietnograf. Editura Minerea, Bucureşti, 1987, 246 p. Simion Florea Marian ţi corespondenţii săi. Ediţie Îngrijită de Eugen Dimitriu şi Petru Froicu, Cuvint înainte de Iordan Datcu, Editura Minerva, 1991, 408 p. Pentru cunoaşterea colaborării lui S.FI.Marian la presa vremii, am folosit bibliografia, inedită, elaborată de Strat Elfriedo, Simion Florea Marian, Bibliografie. 1971, Suceava, 30 p. . Romulus Vulcănescu, Etnologia. Editura Academiei, Bucureşti. 1975, p. 35. , Simeon Florea Marian ţi ceilalţi..., in Făt-Frumos. an. VII, nr. 1-2,1932, p. 103. Apud Mircea Fotea, op. cit., p. 46. 4. Un cercetător al vieţii poporului românesc: S. FI. Marian. Apud N. Iorga, Oameni cari au fost, I. Ediţie Îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman. Editura pentru Literatură, B. P. T., nr. 368,1967, p. 169 XVI NOTA ASUPRA EDIŢIEI Această ediţie, tn două volume, cuprinde trilogia lui Sim. FI. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Ediţiunea Academiei Române, Ru-cureşti. Institutul de Arte Grafice Carol Gdbl (I. Clrnilegile, 1898, 290 p.; II, Păresimile, 1899, 310 p.; III, Cincizecimea, 1901, 346 p.) în prefaţa la volumul al doilea autorul nota că un capitol al acestui volum, Sf. Haralampie şi Sf. Vlasie, „s-ar fi potrivit mai bine in voi. I, şi anume înainte de Lăsatul secului“ şi că va face această plasare la a doua ediţie a cărţii, ediţie care n-a mai apărut. Iată de ce am considerat ca obligaţie a noastră să facem cuvenita mutare, la locul dorit de autor, a capitolului in cauză. Prezenta ediţie păstrează particularităţile lingvistice (fonetice şi morfo-sintactice) ale textului. în transcriere am aplicat principiul interpretativ, respectînd ceea ce considerăm a reprezenta o pronunţie, modificînd ceea ce ţine de grafie: e la început de cuvint sau silabă a fost transcris ie In cuvinte ca: es = ies, emoţie - iernatic; 6 a fost transcris ea în grafii ca: dră - ceară, diluri = dealuri, ârnă - iarnă, etc. â a fost redat prin t: având = avind, văzând = văzfnd; e a fost transcris ă: bitrln = bătrin, doui = două, râscopt = răscopt, râu = rău, tiu = tău etc. ie în exemple ca iea şi leau l-am trascris i; i în grafii ca acestei, ai, căci, copiii, copilaşii, fier, horaiţe, luminări, mălai etc. a fost transcris i; 6 a fost interpretat ca oa: cocdne = cocoane, fârte = foarte, gldta = gloata, iedne = icoane, misteriâsa = misterioasă, mârte = moarte, năpte = noapte, ocăle = ocoale etc.; ch din grafiile paroch, Michai, Michailescu a fost transcris h; s în cuvinte ca abusa, brasdă, cas, gasdă, isbi, musicant. ocasiune, onson-tal, poesii, posderie, positiunc, presinta, a fost transcris z; s în poziţie iniţială a fost transcris z în exemple ca: sbieret = zbieret, sbiciui = zbiciui, sgomot = zgomot; sce a fost transcris şte: cunoascere = cunoaştere, lipsesce = lipseşte, odihnes-ce = odihneşte, prevestesce = prevesteşte, etc. sci a fost transcris şti in exemple ca: scie = ştie, Ilisesci = Ilişeşti, strămo-sesci = strămoşeşti; XVII U a fost transcris z: amiciţii = amiazi, curmeziş = curmeziş, decăzut -decăzut, <}ină = zină, intirtfia = intlrzia, rl. 23. Corn. de dl P. Herescu, învăţător in Găineşti, jud. Suceava. 24. Tcofil Frincu şi George Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii). Bucureşti. 1888, p. 124. II. COLINDATUL Timpul cel mai întrebuinţat pentru umblarea cu colindatul este ajunul Crăciunului. in seara acestei zile, mic şi mare, tînăr şi bâtrin, îndătinează a umbla pe la case şi a colinda diferite colinde. Şi în ajunul Sfintului Vasile încă se colindă, dar mai puţin. Şi mai cu seamă în acele ţări unde este uzitat Pluguşorul, umblă în această seară cu colindatul mai mult numai săracii şi băieţii cei mici, pe cind mai toţi ceilalţi inşi umblă de regulă cu Aratul. Cu toate acestea insă, între datina colindatului din ajunul Crăciunului şi între cea din seara Sfintului Vasile nu există nici o deosebire mai esenţială. 10 Drept aceea, in şirele ce urmează, noi ne vom mărgini la reproducerea numai a două colinde din Bucovina, dimpreună cu variantele lor. Ce se atinge insă de datina colindatului, precum şi de toate celelalte datine şi credinţe, cari stau în strinsâ legătură cu aceasta, vom scrie mai pe larg cind ne va fi vorba despre iţjunul Crăciunului. Iar colindele ce ne-am propus să le reproducem de astă dată sînt: 1. Prădarea raiului (Din Zahareşti, sat in districtul Sucevei, dict. de Ioana Horişcu şi corn. de Const. Horişcu, stud. gimn.) Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Lerui Doamne! Că vă vin colindători, Lerui Doamne! 5 Pe la miez de cîntâtori. Sculaţi, sculaţi, nu dormiţi, Sculaţi şi vâ-mpodobiţi, Că nu-i vremea de dormit, Că-i vremea de-mpodobit 10 Cu podoabe de argint, Cu cănafi pinâ-n pămînt. Şi sculaţi şi slugile, Să măture curţile. Cocoş negru mi-a cintat, 15 Zori de zi s-au revărsat, Slugile mi s-au sculat, Curţile mi-au măturat, Popii-n slujbă mi-au intrat. Mîndră-i slujba, cine-o-ascultă ? 20 C-o ascultă Maica sfintă. Şi Ion Sînt-Ion, Nînaşul lui Dumnezeu, 25 Şi cu scump finuţul său. Maica sfintă Stă şi-ascultă, Şi ascultă Cit ascultă 30 Şi din gur-apoi cuvîntă: - Of! Ioane Sint-Ioane! Dc-ai şti tu, precum nu ştii, Aici mult n-ai zăbăvi! 35 - De ce să nu zăbăvesc, Pe domnul să-l pomenesc ? - Că Iuda cel blăstâmat în rai că ţi s-a băgat Şi raiul că l-a prădat! 40 - Da el din rai ce-a prădat ? - Păhăruţul mirului, Scaunul judeţului, Ciubărul botezului! - Maică sfintă ! mergi, fii bună, 45 Şi fii tunuri şi mi-1 tună ! După el de vei tuna, Iuda că s-a spăimînta, Toate-n rai că le-a lăsa ! Maica sfintă c-a tunat, 50 Iuda că s-a spâimîntat, Toate-n rai că le-au lăsat întiia variantă (Din Stupea, sat în distr. Curei Humorului, dict. de Elisaveta Rosmeteniuc şi corn. de Dumitru Rosmeteniuc, stud. gimn.) Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Lerui Doamne! Că vă vin colindători, Lerui Doamne! 5 Noaptea pe la cîntâtori. Sculaţi-vâ nu dormiţi, Sculaţi şi vâ-mpodobiţi Cu podoabe de argint, Cu cănafi pînâ-n pămînt. 10 Şi sculaţi şi slugile, Să măture curţile, înaintea cestor curţi Sint doi meri mîndru-nfloriţi La trupina merilor, 15 Merilor, frumoşilor, Este-un pat mindru de brad. 11 Iar pe pat cine-i culcat ? Tot Ion Sînt-Ion, 20 Nînaşul lui Dumnezeu Ce ne mîntuie de rău. Lingă stîlpul patului, îmi stă Maica Domnului. Ion doarme, odihneşte, 25 Maica stă şi mi-1 priveşte, De lacrămi de-abia zăreşte Şi din gur-aşa vorbeşte: - Măi Ioane, Sînt-Ioane ! 30 Tu dormi şi te odihneşti Şi de rai nici că gîndeşti, Iuda-n rai că mi-a intrat Şi raiul că l-a prădat! - Da el din rai ce-a luat ? 35 - Cheiţele raiului, Luminiţa soarelui, Păhăruţul mirului, Ciubărul botezului, Scaunul judeţului! 40 - Nu te, Maică, supăra, Nu ofta, nu lăcrăma. Că eu pe loc m-oi scula, TUnuri în mîn-oi lua Şi cînd oi prinde-a tuna 45 Iuda râu s-a spăimînta, Toate jos că le-a lăsa ! Şi el, cum a cuvintat. Pe loc că s-a şi sculat, T\inuri in mîn-a luat 50 Şi cu ele c-a tunat, Iuda rău s-a spâimîntat Şi celea ce le-a luat Toate-n rai că le-a lăsat. Streşină de busuioc, 55 Să vă fie de noroc; Streşină de măgiran, Să vă fie peste an; Streşină de mintă creaţă, Să vă fie pe viaţă; 60 Streşină de bumbuşori. Să vă fie de-£yutori La fete şi la feciori Şi nouă de sărbători!1 A doua variantă (din Stupea, dict. de Alexandru Murgu şi corn. de Ilie Câilean, stud. gimn.) Sculaţi, gazde, nu dormiţi, Sculaţi şi vă-mpodobiţi, Că nu-i vremea de dormit, Că-i vremea de-mpodobit 5 Cu podoabe de argint, Cu cânafi pînâ-n pâmint, Că-n mijlocul raiului, Raiului, frumosului, Sînt trei mese aşternute, 10 Trei scaune zugrăvite. Dar la mese cine şede ? Tot Ion, Sînt-Ion, Nînaşul lui Dumnezeu, 15 Şi cu Iisus, finul său, Şi Maria, chip frumos, Maica Domnului Hristos. Şi Ion se veseleşte, Cu Iisus se zăbăveşte. 20 Maica stă şi mi-i priveşte Şi din gur-aşa vorbeşte: - Of! Ioane, Sînt-Ioane! Cînd ai şti 25 Precum nu ştii. Nici n-ai bea, Nici n-ai mînca, Num-ai sta Şi-ai suspina! 30 - Da de ce, Măicuţa me ? - Că Iuda-n rai a intrat Şi raiul mi l-a prădat! - Da din rai ce mi-a luat ? 35 - Scaunul judeţului, Ciubărul botezului, Păhăraşul mirului! - Mergi, Măicuţă, 12 La tăbliţa, 40 Ia un pumn de tâmiiţâ Şi-ncepe a afuma, Că Iuda s-a spăimînta Şi pe-a noastre le-a lăsa, Şi de rai s-a depărta ! A treia variantă (Din Corlata, sat în distr. Curei Humorului, dict. de Pavel Fierariu şi Domnica a lui Petru Fierariu, şi com. de George Piersec şi Iacob PaicU. stud. gimn.) Colo-n jos şi mai din jos, Pe cel şes mindru frumos, Este-un măr Şi este-un păr. 5 Măru-i mîndru, rotilat, Păru-i mîndru-ntr-argintat. Şi sub poala mărului, Mărului Şi-a părului 10 Este-o masă rotilată. De bucate-ndestulată, De băuturi încărcată. Da la masă cine şede ? Tot Ion 15 Sînt Ion, Nînaşul lui Dumnezeu, Şi cu Maica precurată. Ion bea, se veseleşte, Maica-mi şede şi-l priveşte 20 Şi din grai aşa grăieşte: - Of! Ioane Sînt-Ioane! Cînd ai şti Precum nu ştii, 25 Nici n-ai bea, Nici n-ai minca. Voie bună n-ai prea face! - Şi oare de ce n-aş prea face ? - Câ-n rai Iuda ţi-a intrat 30 Şi raiul ţi l-a prădat! - Dar din rai ce s-a luat ? - Scaunul judeţului, Ciubărul botezului Şi păharul mirului! 35 - Maică ! fii dumniata bună Şi îmi ia tunul în mînă, Şi-ncepe, Maică, a tuna, Doar Iuda s-ar spăimînta, Toate-n rai doar le-ar lăsa ! 40 Maica tunul c-a luat, După Iuda c-a tunat, Iuda că s-a spăimîntat, Toate-n rai că le-a lăsat. Să fii, gazdă, sănătos, 45 C-am £\juns ^jun frumos. Să fiţi, gazde, sănătoase, C-am ^juns sărbători frumoase ! A patra variantă (Din Corlata, dict. de Ilie Drăcosul şi com. G. Piersec.) Sculaţi, sculaţi, boieri mari. Florile dalbe ! Că vă vin colindători, Florile dalbe I 5 Noaptea pe la cîntători. Sculaţi, sculaţi, nu dormiţi, Sculaţi şi vă-mpodobiţi, Că nu-i vremea de dormit, Că-i vremea de-mpodobit 10 Cu podoabe de argint. Cu cănafi pînă-n pămînt. Şi sculaţi şi slugile Să măture curţile, Că-naintea istor curţi 15 Sînt doi men mîndru-nfloriţi Şi doi peri într-argintiţi. La mijlocul merilor. Merilor şi-a perilor, Este-o masă rotilată, 20 De îngeri împrejurată. La mijlocu-acelei mese Şed Ion 13 Sînt Ion, Ninaşul lui Dumnezeu, 25 Şi cu scump finuţul său, Iar in partea ceealaltâ Şede Maica precuratâ. Ion bea, se veseleşte, Pe Dumnezeu pomeneşte. 30 Maica-mi şede şi-mi priveşte Şi din grai aşa-mi grăieşte: - Of! Ioane, Sint-Ioane 1 Cînd ai şti 35 Precum nu ştii, Nici n-ai bea. Nici n-ai mînca, Voie bună n-ai prea face ! - Şi oare de ce n-aş prea face ? 40 - Că Iuda-n rai a intrat Şi raiul ţi l-a prădat! - Dar d>n rai ce s-a luat ? - Soarele Cu zorile, 45 Luna cu luminele. Stelele Cu razele, Scaunul judeţului. Ciubărul botezului, 50 Păhărelul mirului! Du-te, Maică, fii-mi bună, Şi ia tunuri şi mi-1 tună; Prinde, Maică, a tuna, Doar Iuda s-a spăiminta, 55 Toatc-n rai că le-a lăsa. Şi raiul a răminea Rai frumos şi luminos Ca şi faţa lui Hristos ! Să fii, gazdă, veseloasă 60 Şi voioasă Ca vara. Ca primăvara Şi ca toamna cea bogată, Cu de toate-ndestulată' A cincea variantă (Din Corlata, dict. de Ileana Gavrilean şi corn. de G. Piersec.) Noi umblăm şi colindăm Boieraşului Efrim. Dar boierul nu-i acasă, Ci-i dus la pădurea deasă. 5 Şi el s-a dus la vînat, Şi-a vînat cit a vînat Şi nimică n-a aflat, Numai cit un cerbuşor, Suricel şi sprintinior. 10 Şi după el s-a luat Şi din gură c-a strigat: - Adă-mi arcul să-l săget. Sâ-1 culc la pâmînt de tât !2 Cerbuşorul a oftat 15 Şi din grai că mi-a strigat: - Nu mă săgeta pe mine, Că şi eu îs om ca tine ! Eu-s Ion Sînt-Ion, 20 Ninaşul lui Dumnezeu ! Maica mea m-a blâstâmat Cînd eram mic, ne-nţârcat. Să fiu fiară de pădure Nouă ani şi nouă zile. 25 Anii cind i-oi împlini, Jos la ţear-oi scobori, Mănăstire că mi-oi face. Cu nouă uşi, cu nouă altare, Nouă răsăriţi de soare, 30 Pentru boieri şi cucoane ! Nouă ani că i-a-mplinit, Jos la ţear-a scoborit, Mănăstire a făcut. Cu nouă uşi, cu nouă altare, 35 Nouă răsăriţi de soare. Pentru boieri şi cucoane. Dar într-însa cine cîntă, Cine face rugă sfintă ? Tot Ion Sint-Ion, 40 Ninaşul lui Dumnezeu ! Dară ruga cine-ascultâ ? C-o ascultă Maica sfintă Şi din gur-aşa cuvîntâ: 45 -Of! Ioane, 14 Sînt-Ioane ! Cind ai şti Precum nu ştii, Aici n-ai mai zăbăvi! 50 - Da de ce, Măicuţa mea ? - Iuda-n rai că ţi-a intrat Şi raiul ţi l-a prădat! - Dar din rai ce s-a luat ? 55 - Scaunul judeţului. Ciubărul botezului Şi păharul mirului! - Pînă slujba voi gata. Du-te, Maică, dumneata 60 Şi prinde, Maic-a tuna, Doar luda s-a spăimînta, Toate-n rai că le-a lăsa ! Să fiţi, gazde, sănătoase, Sănătoase 65 Şi voioase, C-aţi îyuns sărbători frumoaşe! Streşină de mintă creaţă. Să vă fie pe viaţă. Streşină de busuioc, 70 Să vă fie de noroc La fete şi la feciori Şi nonă de sărbători. Cum aţi ajuns Sfintu Vasile Cu pace, noroc şi bine, 75 S-ajungeţi cu toată gloata Şi sfintele Paşti, La mulţi ani cu sănătate ! A şasea varianta (Din Pirteştii de Sus, sat în distr. Gura Humorului, dict. de Eudochia Oltean şi com. de Nicanor Andronic, stud. gimn.) După dealul cela mare Răsărit-a sfintul soare. Acela nu-i sfintul soare, Ci-i o sfintă mănăstire 5 Cu păreţii de tămîie, Cu uşorii de făclie Şi cu praguri de-alămiie. In mijlocul mănăstirii Este-o masă de strafirc3 10 îmbrăcată cu smochine, Deasupra struguri de vie. Dar la masă cine şede ? Tot Ion Sînt-Ion, 15 Nînaşul lui Dumnezeu, In braţe cu finul său. Ion bea, se veseleşte, Maica Domnului priveşte Ca să vadă 20 De se-mbată, Şi din ochi de-abia zăreşte Şi din gur-aşa vorbeşte: - Of! Ioane, Sînt-Ioane ! 25 T\i de vin te-ai îmbătat, Şi de rai văd c-ai uitat, Iuda-n rai că mi-a intrat, Raiul că mi I-a prădat! - Da el din rai ce-a prădat ? 30 - Ciubărul botezului, Scaunul judeţului Şi paharul mirului! - Na-ţi, Măicuţă, trei parale Şi te du prin tirguşoare, 35 Şi te du prin tirgurele. Şi cumpără tunurelc Şi prinde-a tuna cu ele. Cînd îi prinde a tuna, Iuda rău s-a-nspăimînta 40 Şi nemică n-a lua, Ci-n rai toate le-a lăsa. Dumnezeu s-a bucura ! Frunză verde mintă creaţă, Da-v-ar Dumnezeu viaţă, 45 Frunză verde busuioc, Da-v-ar Dumnezeu noroc! 15 A şaptea variantă (Din Mănăstirea Humorului, sat In dist-. Gura Humorului, dict. de Vasile Croitoriu şi corn. de George Micuţariu, stud. gimn.) Noi umblăm Şi colindăm. Da nu-mblăm Nici de-un rău, 5 Ci câtâm Pe Dumnezeu. Şi-aicea că l-am cătat. Şi-acolo că l-am aflat, Mîţîţel 10 Şi-nfăşâţel, Faşă dalbă de mătasâ Pe-mprejur cu aur trasă, Cu scutic De-arşinic, 15 Cu titia de argint. Cu cănafi pînâ-n pâmînt Cum n-am văzut de cind sînt. Faţă albă de mătasă, Şede cu Hristos la masă, 20 Cu Hristos, cu Sfintul Petrea, Cu sluguţa lui cea dreaptă. Slug-afară c-a ieşit, S-a uitat la răsărit Şi ce-a văzut s-a-ngrozit. 25 A văzut cum a Intrat Iuda-n rai şi l-a prădat. Şi-napoi că s-a-ntumat, Domnului de ştire-a dat. Dumnezeu l-a întrebat: 30 - Da el din rai ce-a luat ? - Ulcicuţa cea de vin, Linguriţa cea de mir, Scaunul judeţului, Ciubărul botezului, 35 Şi-acum cată-n una Crucea şi lumina ! - Du-te, Petre, aleargă, Petre, Şi ia tunul şi-l tunează, Că Iuda s-a spăimînta 40 Şi ce-a furat a lăsa ! A opta variantă (Din Vama, sat în distr. Cîmpulungului, dict. de Ion Tîmpescul şi corn. de Const. Iosep, stud. gimn.) Sculaţi, sculaţi mari boieri. Că vă vin colindători Noaptea pe la cîntători. Sculaţi, sculaţi, nu dormiţi, 5 Sculaţi şi vâ-mpodobiţi, Că nu-i vremea de dormit, Ci-i vremea de-mpodobit Tot cu aur şi cu-argint. Gazda sus mi s-a sculat, 10 Curţile şi-a măturat. De-naintea cestor curţi Sint doi meri mîndru-nfloriţi Şi doi peri Intr-auriţi. La trupina merilor, 15 Merilor şi-a perilor. Este-o masă rotilatâ De bucate încărcată. Da la masă cine şede ? Tot Ion 20 Sînt-Ion, Nînaşul lui Dumnezeu, în braţe cu finul său, Iar la mîna lui cea dreaptă Maica sfîntâ preacurată. 25 Ion bea, se veseleşte, Cu-al său fin se zăbâveşte. Maica-mi şede şi-i priveşte Şi din grai aşa-mi grăieşte - Of! Ioane 30 Sînt-Ioane ! Tu stai şi te zăbăveşti, Bei, mânînci, te veseleşti Şi de rai nici nu gîndeşti! Ti-ai uitat 35 Raiul descuiat, Iuda-ntrat Şi l-a prădat! - Dar din rai ce s-a luat ? 16 - Scaunul judeţului, 40 Ciubărul botezului, Păhăruţul mirului! - Nu te, Maică, supăra, Du-te şi prinde-a tuna, A tuna şi-a fulgera, 45 Că Iuda s-a spăiminta. Toate în rai că le-a lăsa! Maica prinse a tuna, A tuna şi-a fulgera. Iuda că s-a-nspâimîntat 50 Şi celea ce le-a furat Toate-n rai că le-a lăsat Şi spre iad a alergat. Hîdu-i iadul şi-nfocat, Pentru lume stă gătat. 55 Mîndru-i raiul şi-nflorit, Pentru lume-i mulţâmit. Coroană de busuioc, Să fii, gazdă, cu noroc; Coroană de mintă creaţă, 60 Să fii, gazdă, cu viaţă. Cu cana de vin pe masă. Lingă cană păhărel, Să cinstim şi noi din el! II. Ce-i mai bun? (Din Reuseni, sat în distr. Sucevei, dict. de George Bugnariu şi corn. de Vasile Pop. stud. gimn.) După dealul cel mai mare, Unde soarele răsare, Este-un mîndru feredeu Şi se scaldă Dumnezeu, 5 Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pâmînt? Nu-i mai bun Ca calul bun, 10 Că te duce Şi te-aduce. Iar se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pâmînt? 15 Nu-i mai bun Ca boul bun. Că răstoarnă brazdă neagră Şi revarsă pine alba. 20 Iar se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pâmînt? Nu-i mai bun ca oaia bună, Că ea vara te hrăneşte Şi iama te încălzeşte. 25 Iar se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i raiul pe ist pâmînt? Raiul este primăvara, Cînd înverzesc toţi cîmpii 30 Şi înfrunzesc copacii, Şi înfloresc florile Şi-mpodobesc lunciie. Luncile, Dumbrăvile 35 Şi toate pădurile... Noi umblăm şi colindăm, Pe la gazde ne-nchinâm, C-aş-a lăsat Dumnezeu... Streşină de busuioc, 40 Da-v-ar Dumnezeu noroc; Streşină de mintă creaţă, Da-v-ar Dumnezeu viaţă, Să trăiţi, să-mbătriniţi. Ca florile sâ-nfloriţi, 45 Ca copacii să-nverziţi Şi ca ei să-mbătriniţi Intru mulţi ani fericiţi! întiia variantă (Din Pâtrăuţi, sat în distr. Sucevei, dict. de Niculae Puiul şi com. de Ioan Puiul. stud. gimn.) Grecii fac o mănăstire, Domnul Dumnezeu! Grecii o fac, turcii o desfac. Domnul Dumnezeu! 5 Nu-i făcută după plac. l-au făcut nouă altare Despre răsărit de soare. Cocoşi negri c-au cintat, Zori de zi s-au răvărsat, 10 Preoţii-n slujb-au intrat, Şi ei mîndra slujbă cîntă. Dară slujba cine-ascultă? C-o ascultă Maica Sfintâ 15 Cu fiuţul său in braţe. Slujbă sfmtă C-o ascultă Şi din gur-aşa cuvintă: Ce-i mai bun pe iest pâmint? 20 Boul este cel mai bun, Că răstoarnă brazdă neagră Şi revarsă pine albă Şi hrăneşte lumea-ntreagâ. Slujbă sfîntâ 25 C-o ascultă Şi din gur-aşa cuvântă: Ce-i mai bun pe iest pămint? Calu-i mai bun pe pămint, Poartă oase 30 Păcătoase, Cum le duce Aşa le-aduce. Slujbă sfintâ C-o ascultă 35 Şi din gur-aşa cuvintă: Ce-i mai bun pe iest pămint? Oaia este cea mai bună, Că ea ne dă nouă lină, Şi-ndulceşte, 40 Şi-ncălzeşte, Şi de frig că ne scuteşte. Slujbă sfintâ C-o ascultă Şi din gur-aşa cuvintă: 45 Ce-i mai bun pe iest pămint? Bună-i viţa vinului La casa românului, Bună-i vara, Primăvara 50 Şi cu toamna cea bogată, Câ-i de toate-ndestulată. C-aşa-i dat de Dumnezeu Şi de prea scump fiul său 55 Să umblăm, Să colindăm, L-aste gazde sâ-nchinăm, Să-nchinam spre sănătate. S-aibă peste an de toate. Sănătatea întră-n casă, 60 Bogăţia sus pe masă, Rămîi, gazdă, sănătoasă, Poate n-ai fost bucuroasă De-atiţia oaspeţi la casă! A doua variantă (Din Ilişeşti, sat în distr. Gura Humorului, dict. de Vasile Ungurean.) Colo-n deal. După deal, Florile dalbe! Este-un tău 5 Şi-un feredeu, Florile dalbe! Şi se scaldă Dumnezeu, Dumnezeu Cu fiul său. 10 Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Cc-i mai bun pe-acest pămint? Bunu-i boul săleacu, Că răstoarnă pâmintu IA 15 Şi revarsă griu roşu. Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Bunu-i calul săleacu, 20 Că el iţi poartă trupu în trezie Şi-n beţie Şi la timp de grea urgie. Tot se scaldă 25 Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Bunâ-i oaia sâleaca. Cit trăieşte Te-ndulceşte, 30 Te-ndulceşte Şi hrăneşte, Dacă moare te-ncâlzeşte! A treia variantă (Din Stupea, dict. de Mana Bud şi com. de Ioan Brătean, stud. gimn.) Colo-n jos pe prundurele, Florile dalbe! Joaca două rindunele, Florile dalbe! 5 Şi tot joacă Şi se-ntreabă:4 Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Ce-i mai bun Ca boul bun, 10 Că răstoarnă pămîntu Şi revarsă griu roşu. Şi tot joacă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pâmint? 15 Ce-i mai bun Ca calul bun, Că te duce Şi te-aduce In trezie 20 Şi-n beţie. Şi tot joacă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Ce-i mai bun ca oaia bună, 25 Că hrăneşte Sufleţele Şiinveşte5 Trupurele. Colindiţa nu-i mai multă. 30 Trăiască cine-o ascultă! Sus la cer o înălţăm. Jos la gazde o-nchinăm. O-nchinăm cu veselie Şi cu mare bucurie, 35 C-am ajuns Sf. Crăciun Veselos Şi frumos La naşterea lui Hristos! A patra variantă (Din Todireşti, sat în distr. Sucevei, dict. de Ioan Rădâşan şi com. de Nicolae Rădâşan, stud. gimn.) Colo-n jos şi mai in jos, Pe cel cimpuşor frumos, Sînt doi meri mindru-nfloriţi Şi doi peri într-auriţi. 5 L-acei meri Şi-acei peri Pică două luminări, Pică două, Pică nouă, 10 Pică douăzeci şi nouă. Să se fac-un feredeu. Să se scalde Dumnezeu, Dumnezeu Cu fiul său. 16 Ei se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pămînt? Nu-i mai bun Ca boul bun, 20 Că răstoarnă brazdă neagră Şi revarsă pine albă. Şi revarsă griu frumos 19 Ca şi faţa lui Hristos. Tbt se scaldă 25 Şi 8e-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pâmînt? Nu-i mai bun Ca calul bun, Duce oase 30 Păcătoase, Cum le duce Aşa le-aduce. Tot se scaldă Şi se-ntreabă: 35 Ce-i mai bun pe ist pămint? Nu-i mai bun ca oaia blinda, Că-ncâlzeşte Şi-ndulceşte Şi pe stâpîn îl hrăneşte! A cincea variantă (Din Frâtăuţul Vechi, sat din distr. Râdăuţului, dict. de Toader Vătâman şi corn. de Laurcnti Vătăman, stud. gimn.) Sculaţi, boieri şi cuconi, Că vă vin colindători Noaptea pe ia cintători. Dar boierul nu-i acasă, 5 Că s-a dus la Ros-Pietros Să-l aducă pe Hristos în chilie De tâmîie... S-a sculat un cuconaş 10 Şi-a aprins un finâraş Şi mi se primblâ prin casă De la uşă pîn-la masă; Tot se primblâ Şi se-ntreabă: 15 Ce-i mai bun pe ist pâmînt? Nu-i mai bun Ca boul bun, Că răstoarnă brazdă neagră Şi hrăneşte lumea-ntreagâ. 20 Şi seamănă gr iu de vară Şi-alungă foamea din ţară. Tot se primblă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pâmînt? 25 Nu-i mai bun Ca calul bun; Poartă oase Păcătoase Ca şi colind-ast’ frumoasă. 30 Tot se primblâ Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe ist pămînt? Nu-i mai bun ca oaia bună. Că ne-ncâlzim cu-a ei lînă. 35 Cu lina ei ne-ncâlzim Şi cu fruptul ne hrănim. Sus, mai sus v-am înălţat, Cit am ştiut v-am urat! A şasea variantă (Auzită de la un fecior din Voloca, sat în distr. Cemâuţului) Colo-n vale la Buzău, Este-un mindru feredeu Şi se scaldă Dumnezeu, Dumnezeu cu fiul său. 5 Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pâmînt? Ce-i mai bun Ca calul bun, 10 Poartă oase Păcătoase Ca colead-asta frumoasă, Cum le duce, aşa le lasă. Tot se scaldă 15 Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Ce-i mai bun Ca boul bun, Merge pe-ogor rumegind, 20 Brazdă neagră râstumînd Şi griu roşu semânînd; Brazdă neagră-mi prăvăleşte 20 Şi gnu roşu-mi răsădeşte, Toată lumea se hrăneşte. 25 Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Ce-i mai bun ca oaia bună. Că ea ne dă frupt şi lină, 30 Cu lina ne încălzeşte Şi cu fruptul ne hrăneşte, Pe cel gol mi-1 învăleşte, Pe cel flămînd mi-1 hrăneşte! A şaptea variantă ţDin Transilvania, corn. de d-1 Pavel Beşa.) Colo-n jos Şi mai in jos, Şi-al nostru Domn! Este-un lepedeu frumos, 5 Şi-al nostru Domn! D-acela nu-i lepedeu, C-acela-i un mîndru tău Şi se scaldă Dumnezeu, Dumnezeu cu fiul său. 10 Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Ce-i mai bun Ca boul bun, 15 Că răstoarnă pămîntul Şi răsădeşte griul. Tbt se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? 20 Ce-i mai bun Ca calul bun, Că te duce Şi te-aduce. Şi-ţi poartă păcatele 25 Pe toate horaiţele. Tot se scaldă Şi se-ntreabă: Ce-i mai bun pe-acest pămînt? Ce-i mai bun ca oaia bună, 30 Că ea vara te-ndulceşte Şi iarna te încălzeşte! NOTE 1 2 3 * 5 1. Romăncole din cele mai multe părţi ale Bucovinei au datină de a atirna pe sub streşina din faţă a casei o mulţime de flori, precum ?i alte plante, legate In mănunchiuri şi în formă de cruce, şi anume: văzdoage, ochişele, mintă creaţă, maghiran şi mai cu seamă busuioc, cari rumin apoi acolo peste tot anul. De aici se vede că vine apoi şi datina colindătorilor de a încheia o seamă de colinde cu versurile de mai sus. 2. Provincialism bucovinean în loc de tot. 3. Probabil: strafide. 4.0 altă variantă din Bălnceana, dict. de Virvara Fmdrihan şi com. de Ghoorghe Boca, stud. gimn. se începe aşa: Colo jos pe prundurele, Se scald două turturele, Ibl se scaldă Şi se-ntreabă... 5. loveşte = învileşte, îmbracă. 21 III. PLUGUŞORUL Una dintre cele mai frumoase şi mai vechi datine româneşti din seara Sfîntului Vasile sau a Anului Nou este Pluguşorul. Voind a descrie această datină frumoasă, trebuie să începem cu ceea ce ne spune despre dînsa poetul nostru bucovinean dl. V. Bumbac. „Poporul român - zice d-sa, - ce se ocupă cu plugăritul şi păstoritul, nu pretinde de la Anul Nou alte daruri dccît un timp mănos pentru cîmp şi pentru vitele sale. De aci se explică şi intimpinarea ce-o face dinsul acelui călător neostenit, din carele se urzesc veacurile, se urzeşte veşnicia. Românii intîmpinâ Anul Nou cu mult alai. cu zurgătul clopoţelelor, cu strigătul de '-minaţi mâi!», şi de «hai! hâi», cu pocnetul bicelor, în scurt cu simbolizarea aratului. Alte popoare ară şi seamănă numai primăvara şi toamna. Românul ară şi seamănă chiar şi în dricul iernii, ară în preseara şi seamănă în dimineaţa Anului Nou. Frumoasă este această veche datină românească, care desemna cu colori atît de vii deprinderea principală a poporului nostru. Am zis că românul ară chiar şi in dricul iernii. Dar care român face minunea aceasta suprafirească? Au doară românul bărbat? Românul serios? Ba nu! Ci românul cel tînâr ca şi anul ce soseşte; înţeleg cum că pruncii ară şi seamănă în anul cel mai de o vîrstă cu dinşii. Iar naintind cu timpul şi vîrsta anului, sosind dricul primăverei şi dricul toamnei, atunci ară şi seamănă românul cel serios, românul bărbat ca şi anul ce păşeşte spre capăt. Plugul românului este portat in genere de către patru boi. Dară numai fruntaşii satelor pot să aibă cîte patru boi, şi prin urmare şi plugul lor propriu. Sătenii cei mijlocii au de comun numai cîte doi boi; pentru aceea se însoţesc cîte doi vecini şi-şi ară dimpreună ţarinele. însoţirea aceasta pentru scopul aratului se numeşte cu un termin tecnic poporal simbrie1, iară consoţii respectivi se cheamă simbriaşi. Românul, mai cu seamă cel fruntaş, este mîndru de plugul său, de boii săi, şi de aceea anină un clopoţel de tînjala plugului, ca să atragă asupra sa atenţiunea trecătorilor. Dar şi altfel iubeşte românul să cînte o doină, să fluiere o horă, ţinind plugul de coarne, să producă alai pentru sine şi pentru bourenii săi, căci mare este bucuria românului cînd săseşte timpul aratului."2 Iată cum îndătinează românul bărbat a-şi ara cîmpiile sale: cu doine, cu hore, cu alai şi mai totdauna cu voie bună. Să vorbim acum puţin despre modul aratului din scara Anului Nou, adecă despre Pluguşor. Să vedem cum ară românul cel tinăr în cîmpia cea întinsă, înclntătoare şi mănoasă a datinelor şi reminiscenţelor strămoşeşti. Băieţii românilor imiteazâ pe părinţii lor.3 Cu cîteva zile mai înainte de sosirea acestei sărbători, îşi caută simbriaşi pe la colegii lor vecini, se însoţesc cîte trei pînă la şase inşi laolaltă, se îngrijesc de bice, harapnice, clopoţele, pe unele locuri chiar şi de o talanca'1!n locul clopoţelelor, apoi de cîte o traistă sănătoasă pentru încasarea cîştiguiui comun, şi în urmă de un buhai. Astfel pregătiţi cu toate cele trebuincioase îi găseşte preseara Sfîntului Vasile sau a Anului Nou. 22 Bicele şi harapnicele5 le fac din fuior de cînepă, groase şi mai adeseori cu pleasna de mătasâ, ca astfel, cînd pocnesc, sâ răsune mai tare şi mai departe. Buhaiul6 e un instrument compus dintr-o putinicâ sau cofa deşartă, care se leagă la gură cu o piele dubită de oaie. La mijlocul pielii anină o şuviţă de pâr de cal, care, fiind udată cu apă şi trasă cînd cu o mină cînd cu alta, produce o vibraţiune ce seamănă cu răgetul unui bou' depărtat, sau mai bine zicînd cu al unui buhai, de unde se vede că-i vine şi numirea. De la acest instrument vine zicala românilor din Bucovina: a umbla cu buhaiul, ceea ce însemnează tot atîta cit: a ura de Anul Nou. în Muntenia, după cum ne spune d-1 G. Dem. Teodorescu, întrebuinţează unii băieţi de pe la oraşe, afară de buhai, şi un plug in miniatură, imitînd cît se poate de bine adevăratul plug. Ei îl ornează cu hirtii colorate şi cu flori, îi pun un clopoţel sau două pe coarne. Cei de la ţară iau chiar adevăratul plug cu un clopot mai mare, îl tîrăsc şi merg cu el la fiecare casă de urează 8 De la acest pluguşor în miniatură sau de la umblarea cu adevăratul plug, se vede că se trage şi numirea acestei datine, adecă a pluguşorului. Sosind acuma seara Anului Nou, îndată ce apucă a se întuneca, cei însoţiţi încep a umbla şi a ura de la casă la casă. Cei mai gureşi dintre aceşti gingaşi plugari recitează9 colinda aratului, stînd aproape de fereastra casei, şi o însoţesc cu sunetul unui clopoţel sau al unei talance, sau şi cu al fiarelor de plug.10 După fiecare pasagiu se repeţeştc refrenul „minaţi măi!“, sau „minaţi flăcăi!-, sau „pocniţi copii!“, iar simbriaşii, cari se înşiră în faţa casei, departe unul de altul, ca să nu se plesnească cu bicele, răspund cu toţii într-un glas strigînd: „Hăi! hăi!u şi plesnesc în acelaşi moment voiniceşte din bice. Cel cu buhaiul se aşază în apropierea oratorului şi, trăgind necontenit cu mînile de şuviţa cea de păr, o face să răsune amarnic. Alăturea cu acesta stă un alt simbriaş cu o cofiţă de apă, in care cel ce trage buhaiul îşi moaie din cînd în cînd degetele, ca aşa coarda sâ producă un sunet mai puternic şi mai pătrunzător. Colinda sau urarea pluguşorului este foarte frumoasă, cuprinde în sine foarte multă poezie. Ea este întreţesută de icoane vii şi răpitoare, icoane precum le ştie depinge numai poezia poporală. Ea se recitează numai în seara Anului Nou şi putem zice că este unica care are nenumărate variante. Iată una din mulţimea acelora, dictată de Simeon Muntean, agricultor român din Reuseni, sat în Bucovina: Seara Sfintului Vasile Fie-vă boieri de bine! Seara Sfintului Vasile De mulţişor a-nserat 5 Dar noi am întîrziat Şi la boieri n-ain urat; Şi-a fost vremea mai de mult, Dar noi nu ne-am priceput, Tot ca băieţi am făcut; 10 A fost vreme de cu seară Dar noi n-am băgat in seamă! Minaţi mâi! - Hăi! hăi! De cind noi umblăm 15 Şi urâm Curţi c-acestea nu aflăm. Aşa nante. Minunate, Pe temelii aşezate 20 Şi de bun meşter lucrate. Minaţi mâi! - Hăi! hăi! Staţi feciori şi nu uraţi, Bine seamă vă luaţi 23 25 In bote vă rezimaţi, La păreţi vă lăturaţi, La copile vă uitaţi, La copile frumuşele, La neveste tinerele. 30 Minaţi măi! - Hăi! hâi! într-o sfîntâ zi de joi, Cu feciorii cu-amîndoi, Jupîn gazda s-a sculat, 35 Pe ochi negri 8-a spălat, La icoane s-a-nchinat, S-a şters pe-un şervet de in, Să-i fie cheful deplin, Haine noue a-mbrâcat, 40 Harapnicul şi-a luat, Afară a alergat, Slugile şi le-a chemat, Şi lor că le-a poruncit Sâ-i dea calul cel iubit. 45 Trageţi măi flăcăi! - Hăi! hăi! Slugile s-a-ntîrziat, Calul iubit nu i-au dat. El la grajd a alergat, 50 în suliţi s-a răzimat, Pe-un cal graur s-a aruncat, Pe-un cal graur, Cu şea de aur. Cu frîu de mărgăritari 55 Ca la boierii cei mari, Şi cu scările de-argint Cari n-am văzut de cînd sînt. Ia mai minaţi măi! - Hăi! hăi! 60 Şi după ce-a-ncâlicat în tîrg la Dorohoi a alergat, Doisprece juncani a neguţat, Negri ca corbul, Iuţi ca focul. 65 Unde călca Balta seca, Broasca striga: Oacaca! oacaca! Fugi. moşule, că tc-a mînca! 70 Ia mai îndemnaţi flăcăi! - Hăi! hăi! Şi după cc-a negutat Acasă că s-a-ntumat. Şi cum a sosit acasă, 75 Pe plugari i-a pus la masă, Şi-a gîndit, şi-a cugetat: Unde-ar merge la arat. Seama bine şi-a luat, Plugurile şi-a gătat, 80 Plugarilor că le-a dat. Şi i-a pornit la arat Pe dealul Galileului11 Care-i place griului. 85 îndemnaţi flăcăi! - Hăi! hăi! Plugari-au prins a ara, Brazdă neagr-a răsturna Şi grîu roşu a revărsa, Gnu de vară12 90 Cu secară, Să răsară Pînă-n seară, S-alunge foamea din ţară; Gnu de vară arnăut 95 A dat Domnul s-a făcut, La anul a da mai mult. Pocniţi măi! - Hăi! hăi! Iar boierul dumnealui, 100 Ce ca dînsul altul nu-i, S-a dus la lună. La săptămînă, Pe-un cal bun, Cu şea de prun, 105 Cu piciarele de-alun, Să vadă griul de-i copt. Griul era copt, Răscopt: în pai ca trestia, 110 în spic ca vrabia, în grăunţ ca mazărea. Plesniţi mâi! - Hăi! hăi! Boierul s-a bucurat, 115 De călare s-a plecat Şi trei spice a luat, In buzunar le-a băgat, Acasă că s-a-ntumat, în curte că s-a băgat, 120 Pe masă le-a aruncat. 24 în curte s-a luminat. Minaţi măi! - Hăi! hăi! Cucoana s-a supărat, 125 Că e pine de lucrat, Dar boierul dumnealui. Ce ca dinsul altul nu-i, Nici in seamă n-a băgat, în tîrg iute-a alergat, 130 Pe uliţe-a apucat. Pe uliţa mică N-a aflat nemică, Pe uliţa mare A aflat fier şi oţel de vînzare. 135 Ia mai minaţi mâi! - Hăi! hăi! Boierul s-a bucurat Şi pe loc a cumpărat Mai multe oca de fier 140 Şi de oţel Şi s-a dus la lle ţiganu13, Care bate bine cu ciocanu, Şi-a făcut secerele Mărunţele 145 Cu zimţii de viorele Pentru fete frumuşele, Şi neveste tinerele, Cu mănunchiuri de căpşună, Cu-adevâr că nu-i minciună. 150 Ia mai trageţi flăcăi! - Hăi! hăi! Şi-a strin8 nepoţi şi nepoţele, Tot copile frumuşele Şi neveste ochişele, 155 Şi nişte babe bătrine, Care ştiu haru14 la pine, Şi cu ele-n cîmp s-a dus Şi la secerat le-a pus. Care cu dreapta trăgea, 160 Postata15 mi-o şi gătea, Care cu stingă trăgea, Snopul că mi-1 şi făcea Şi-n jumătăţi mi-1 punea. Minaţi măi! 165 - Hăi! hăi! Dar boierul se gîndea, Se gindea, se râzgindea: Unde-ar face aria?10 Dar el mult nu s-a gindit, 170 Ci pe loc mi-o-a şi făcut: în fundul pămîntului, în veliştea1' vîntului. Cu faţa de-aramâ, Nebăgată-n seamă, 175 Şi c-un stîlp de-argint. Car' n-am văzut de cînd sînt. Ia mai minaţi feciori! - Hăi! hăi! Şi-a scos nouă iepe 180 Sirepe De nouă ai sterpe, Cu copitele de-argint, Ce prind bine la pămînt... Cu copitele trierau. 185 Cu cozile felezuiau , Cu nările vînt făceau. Cu urechile-n saci puneau, Nici căuş nu trebuia. Cu dinţii înţăpuşau , 190 Buni de moară mi-i găteau. Ia mai minaţi măi! -Hăi! hăi! Şi-a-ncărcat nouă cară De povoarâ, 195 Nouă cară ţărăneşti, Nouă harabale20 boiereşti Şi-a purces La moară la Ivăneşti. Minaţi băieţei! 200 - Hăi! hăi! Dar morari ţa, Iute ca criţă, Cînd a văzut atîtea cară Cu povoarâ, 205 A pus coada pe spinare Şi-a tulit21-o-n lunca mare. Trageţi, băieţi! - Hăi! hăi! Dar ei au dat haisa-n loc22 210 La moara de la Mitoc23. Dar la moară la Mitoc Nu era apă-n lătoc Cit să beie-un biet boboc. Minaţi măi! 215 - Hăi! hăi! De-aici iară s-au luat, 25 Mai departe c-au plecat Ln moară la Brădeţel.24 La moară la Brădâţel, 220 într-o putină cu zer, S-a-necat o vacă c-un vitei, Şi-ntr-o oală cu chişleag20 S-a-necat o babă c-un moşneag. 225 Trageţi fecioraşi! - Hăi! hăi! Dar ei oameni treji la minte Au păşit iar mai-nainte Pîn-la moară la Bulai“°. Iar la moară la Bulai 230 Se bateau şoarecii de doi ai Pentru-o coajă de mălai, Uscată de nouă ai. Ia mai minaţi măi! - Hăi! hăi! 235 Dar morarul sta în vatră Cu gura căscată, Cu moara stricată, Ghibos. Dar bun minteos, 240 Butac27, Dar bun de cap. Minaţi măi! - Hăi! hăi! Da moara sta pe-o costiţă, 245 Păştea frunzi de dumbrăviţă Şi cu frunze de căpşună, Cu-adevâr că nu-i minciună. Ia mai mişcaţi băieţei! - Hăi! hăi! 250 Dar morariul meşter mare, Mămulica cui îl are! Cu luleaua-n dinţi, Cu dinţii rînjiţi, Cu ochii boldiţi, 255 Cu ochii de steclă. Cu dinţii de greblă, Care, cînd te uitai la dînsul. Deauna te şi umfla rîsul, A luat o scăfiţâ 260 Cu trei tăriţe, Şi-alerga Şi tot striga: Ptrrr! ptrrr! şi pea, nea, nea! Moara sta Şi se uita. Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Şi cu scafa de tăriţe O amăgi pe portiţă. Şi i-a dat un pumn în cap Şi-a aşezat-o pe dulap. Şi i-a dat un pumn in şele Şi-a aşezat-o pe măsele, Şi i-a dat un pumn in splină Şi-a aşezat-o pe faină. Şi i-a dat un pumn in gură Şi făina prinse-a cură. Dară nu curgea faină, Că curgea aur şi mârgăritari, în curţile d-voastră, boieri mari. Ia mai minaţi măi! - Hăi! hăi! Dar boierul dumnealui, De părere bună, Că-i faina bună, A luat făina în poala mintalei Şi a turnat-o-n chelna28 harabalei, A luat-o-n poala sumanului Şi-a turnat-o-n chelna carului, îndemnaţi băieţei! - Hăi! hăi! Şi după ce-a gătit, Carele-a pornit. Carele scîrţîiau, Galbenii curgeau. Domnu gazdă-n cuşmă-i punea, în buzunari ii izbea, Acasă se pornea. Acasă cînd sosea, Boii mugeau, Harabagiii din biciuşti pocneau, Argaţii porţile deschideau. Pocniţi băieţei! - Hăi! hăi! Dar jupîneasa domnia-sa Cind auzea Porţile deschizînd. Carele scîrţîind, Boii mugind, Harabagiii din biciuşti pocnind, S-a sculat De pe un pat 265 270 275 280 285 290 295 300 305 310 26 Mindru, rotat, Din papuci plooscăind, 315 Din rochiţă vînt trăgînd, C-un tulpan cărămiziu, Cu fes negru narangiu, C-aşa-i lucru cilibiu; Cu mini mîndre soponite, 320 Ca garoafcle-nflorite. Minaţi flăcăi! - Hâi! hâi! Şi s-a luat din cămară In cămară 325 Pin’ la a noua cămară Şi-a găsit o sită rară De năgară. Şi văzînd-o că-i prea rară I-a dat brînri pe uş-afară. 330 Trageţi Adoraşi! - Hăi! hâi! Şi-aducindu-şi ea aminte Că mai are multe site, A mers puţin mai-nainte 335 Şi-a găsit o sită deasă De mâtasâ Pentru plugăraşi aleasă, Şi-a adus-o-nuntru-n casă, Şi-a cernut în sită şi covată, 340 Şi-a cemut făina toată. Mînaţi băieţei! - Hăi! hăi! Şi-a făcut un colâcel, De-a dragul să câţi la el, 345 Colac mindru şi frumos Ca şi faţa lui Hristos, Pentru plugari de folos. Şi l-a pus în cui din jos, Să fie uşor de scos. 350 Şi l-a rupt in două Şi ne-a dat şi nouă. Şi l-a rupt în trei Şi-a dat lui Andrei. Şi l-a rupt în patru 355 Şi-a dat la tot satu. L-a rupt într-o mie Şi mi-a dat şi mie. Mînaţi măi! - Hâi! hâi! 360 Am mai ura, ura, ura, Da ni-i că vom însera. Şi decit vom insera Pe la curţile domniilor - voastre, Mai bine pe la bordeiele noastre. 365 Că curţile domniilor - voastre Sînt tot cu var văruite, Cu şindil-acoperite, Cu cătramă cătrâmite29, Dar tot mai bine sâ-nserâm 370 Pe la bordeiele noastre, Cc-s cu baligă lipite, Cu pozderie-acoperite. De bune, de rele, Noi ne odihnim în ele. 375 Mînaţi măi! - Hai! hâi! Am mai ura, ura, ura, Da ni-i că vom însera, Şi noi nu sîntem de pe-acolea, 380 Că sîntem de la Buda veche Unde mîţa streche, Şi motocu Nu-şi află locu, Şi-un motoc 385 Nu-şi află loc într-un fund de poloboc. Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Am mai ura, ura, ura, 390 Ne temem c-om însera Şi nu sîntem de pe-acolea. Ci din munţi întunecoşi, Să fiţi, boieri, sănătoşi, Sara Sfintului Vasile 395 Să vă fie tot spre bine. La mulţi ani cu sănătate, S-aibă şi plugarii parte! Ahooo! Hahoooo! Opriţi copii! „în timpul acestei urări, ceilalţi (simbriaşi), cari nu vorbesc, nu încetează d-a tot plesni amarnic din (harapnice), incit tot satul c deşteptat şi prevenit astfel d-aceastâ vizită, d-această colindare. 27 Modul d-a pronunţa versurile, verva, conţinutul lor, trosnetul (sau pocnitul) bicelor şi credinţa că urarea aduce fiecărei case îmbelşugare, fertilitate, abundanţă de producte şi prosperitate in tot cursul anului care începe, toate împlu de bucurie anima săteanului român, care, întrebat de ce se fac, răspunde cu refrenul din colinde: „Aşa-i legea din bâtrîni, Din bătrîni, din oameni buni!"30 în satul sau tîrgul unde se află această datină, nu umblă numai o ceată sau două de băieţi a ura, ci mai multe deodată. Din toate părţile se aud pocnetele bicelor, zurgăitul clopoţeilor, mugetul sau răgetul buhaiului şi strigăte de „minaţi măi!" şi, „hâi! hâi!“. întreg satul murmură. Şi, cînd două cete se întîlnesc la o casă, una urează, iar cealaltă aşteaptă pînă ce sfîrşeşte cea dîntîi şi apoi începe şi ea. Prin această aşteptare însă nu se naşte între plugâraşi nici o neînţelegere sau ceartă. Iar ai casei îndată cunosc cînd sfîrşeşte o ceată şi începe cealaltă, atît de pe modul urării, cît şi de pe cuprinsul acesteia. E de însemnat încă şi aceea, că buhaiul precum şi plugul nu sînt de neapărată lipsă la umblarea cu uratul, ci acestea se iau numai pentru a atrage mai tare atenţiunea, pentru a face mai mare alai şi a imita mai bine aratul. De aceea, nu fiecare ceată de băieţi le ia cu sine cînd umblă a ura. însă clopoţelul nu lipseşte nimărui; chiar şi numai un singur băiat, de merge a ura, ia cu sine un clopoţel sau talancă, cu sunetul cărora acompaniază versurile. Fără de acestea, după părerea poporului, puţin s-ar deosebi urarea pluguşo-rului de celelalte colinde, sau mai bine zis, atunci datina pluguşorului nu s-ar numi pluguşor. „Colinda pluguşorului, zice dl. Burada, vorbind despre aratul pămîntului cu plug cu doisprezece boi, despre semănatul griului, seceratul, măcinatul lui şi altele, era natural ca buhaiul, care imitează mugetul boilor ce trag la brazdă, să fie totdeauna însoţit şi de un clopot sau talancă. Şi aceasta fiindcă la noi s-a păstrat obiceiul ca totdeauna, cînd sînt mai mult boi sau şi alte animale la un loc, să aibă unul din ele un clopot sau o talancă aninată de gît."31 Clopotul şi buhaiul sînt aşadar semnele caracteristice externe ale pluguşorului. Cei ce umblă cu buhaiul, aceia ştiu mai bine a ura. Urarea sau colinda lor e în genere şi mai lungă, mai frumoasă şi întreţesută de icoane mai vii şi mai răpitoare. A celorlaţi e de multe ori mai scurtă, insă nici acesteia nu-i lipseşte nimica din frumuseţe. Spre încredinţare, mai reproduc aici o variantă a acestei urări, ceva mai scurtă decît cea de mai înainte, pe care asemenea am auzit-o de la un român din Bucovina. Iat-o: Hohaho! sar-a-nserat, La domnul N. n-am urat. Iar domnul N. s-a sculat într-o joi de dimineaţă, 5 Cînd bateau zori le-n faţă, Pe ochi negri s-a spălat, Lui Dumnezeu s-a-nchinat. Iar nevasta lui frumoasă, 28 Sprintină şi drâgostoasâ, 10 Un ştir32alb pe mini i-a dat. Domnul N. s-a şters curat Şi la ocol a plecat, Şi din ocol a luat Doisprezece boi bourei, 15 în coadă cudalbei, în frunte ţintăţei, în trup de-o mie de lei. Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! 20 Şi cu plugul dumnisale S-a dus domnul N. să are Dealul Galileului, Care-i place griului. Şi-a arat tot în lungiş 25 Şi-n curmeziş, Şi-a arat de dimineaţă pînă-n sară, Şi-a răsturnat un corn de ţară. Iar de la amiazi şi pînă-n sară S-a aninat plugul intr-un coş de rimă 30 Şi s-a făcut tot iârimă. Ia mai ziceţi băieţei! - Hăi! hăi! Domnul N. s-a supărat, Că plugul i s-a sfărmat. 35 Pe-un cal alb a-ncâlicat Şi la oraş a plecat, Şi-a cătat cit a cătat. Dar meşter bun n-a aflat. Şi cind era mai scîrbit, 40 Atunci iată c-a ieşit Faraonicei mare Cu barosul în spinare Şi cu foii în picioare, Şi s-a dat iute-a foi, 45 Fierele-a le oţeli, Şi foi şi oţeli, Plugu-ndatâ mi-1 tocmi. Mînaţi flăcăi! -Hăi! hăi! 50 Domnul N. se bucură, Plugul iute şi-l luă. Şi cu dînsul se-nturnă Şi-n brazdă iară-1 băgă, Brazdă neagră răsturnă 55 Şi griu roşu semână. Griu de vară Să răsară Pînâ-n sară, Pinâ mine să se coacă, 60 Colac mîndru ca să facă. Şi s-aducă mine Lui Dumnezeu pine. Mînaţi băieţei! -Hăi! hăi! 65 Şi cînd soarele-a sfinţit. Domnul N. din cîmp s-a pornit Şi acasă mi-a venit Foarte bucuros Şi voios, 70 Şi s-a culcat Pe-un pat De diamant... Pocniţi copii! - Hăi! hăi! 75 într-o joi de dimineaţă, Cînd bătea zorile-n faţă, Domnul N. iar s-a sculat, Pe ochi negri s-a spălat, Lui Dumnezeu s-a-nchinat. 80 Iar soţia dumnisale Un ştir alb pe mîni i-a dat, Domnul N. s-a şters curat Şi la grajd a alergat Şi pe-un cal a-ncălicat, 85 Pe-un cal graur Cu şea de aur, Cu potcoave de argint, Ce prind bine la pămînt, Unde călca 90 Balta seca. Broasca striga: Oacaca! oacaca! Fugi, lele, că te-a mînca! Pocniţi băieţei! 95 - Hăi! hăi! Şi-a mers la luna, La săptămîna, Să vadă griul de-i copt. Iar griul era copt, 100 Răscopt: în pai ca trestia, în spic ca vrabia, în grăunţ ca mârgăritariul... Minaţi flăcăi! 29 105 - Hâi! hăi! Domnul N. s-a bucurat, Şi pe loc mi-a şi plecat In Vara cea ungurească, Secerele s-arvunească, 110 Şi s-a (Jus Ş-a adus Secerele Mărunţele, Cu mănunchi de viorele. 115 Pentru fete tinerele De seama drăguţei mele. Şi-acasă cum a sosit, Secerâtori a tocmit, La secerat i-a pornit: 120 Unii secerau, Unii snopi legau. Unii in cară-aruncau Şi la arie plecau. Plesniţi flăcăi! 125 Hăi! hâi! Şi-a scos domnul N. Din grajdul dumisale Douăsprezece iepe Sirepe 130 Cu cozile câlăcănite. Cu copitele zugrăvite. Cu copitele trierau, Cu nările strănutau. Griul că rai-l vînturau, 135 Cu urechile-n saci il puneau. De nici căuş nu trebuia. Ia mai minaţi măi! - Hâi! hâi! Şi după ce mi-a gâtat 140 Tot griul de trierat, Domnul N. a încărcat Douăsprezece cară De povară Şi-a pornit la moară. 145 Dar ce fel de cară? Cară de cele mocânite, De buni meşteri alcătuite: Cu butucii de scai, Cu spiţele de putrigai. 150 Cu ciolanii de obadâ.34 Că de cînd sînt şi m-am făcut, Aşa grea povară încă n-am văzut Ia mai mişcaţi băieţei! - Hăi! hăi! 155 Iară hoaţa de moară, Cînd o văzut atitea cară Cu povară, A pus coada pe spinare Şi-a fugit pe drum Ia vale. 160 Tocmai ca şi-o fată mare. Minaţi băieţei! - Hăi! hâi! Iar morariul, meşter mare, Mâmulica cui il are! 165 Cu briul de lină. Cu ciocanu-n mină, C-o cojiţă de mălai, Uscată de nouă ai, intr-un picior că sărea, 170 Moara că mi-o amăgea, Şi pe loc că mi-o prindea, Pe căpătii mi-o punea. Moara se pornea. Galbenii curgea, 175 Domnul N. se repezea, Cu polonicu-i strîngea. Minaţi băieţei! - Hâi! hăi! Şi-a-ncărcat iară 180 Douăsprezece cară De povară. Şi s-a-ntors de la moară. Şi-a mers la curtea dumisale. Iar soţia dumisale 185 Pe zăbrele se punea Şi Ja dumnialui privea. Şi-apoi îndată s-a dat, Minicilc-a suflicat, Nişte mini poleite 190 Ca nişte tînjeli pîrlite. Şi-a intrat din casă In casă După sită deasă De matasă 195 Pentru dumnialor din casă. Şi din ramară In cămară După sită rară De nâgară 200 Pentru slugile de-afară. 30 Minaţi băieţei! - Hai! hăi! Şi-a cernut in sită şi-n covată Şi-a cernut faina toata, 205 Şi-a făcut un colâccl, De-a dragul să câţi la el, Colac mindru şi frumos, Ca şi faţa lui Hristos, Tot in patru impletit, 210 Pentru noi plugari gătit. TYageţi fecioraşi! - Hăi! hăi! Dar noi, drfmnule N., Noi ne rugăm dumnitale 215 Să ne dai vro trei parale, Sâ ne cumpărăm mantale; Că pe cea vale Este viscol mare Şi ne frige la spinare. 220 Iar de nu, un bânişor. Să-l punem în boldişor. Sau vreo ciţiva puişori,30 Sâ-mpungem in boişori Să meargă mai tărişor. 225 Că-i noapte şi-i tirzior. Minaţi flăcăi! - Hăi! hăi! Noi de urat am mai ura, Dn ni-i că vom însera. 230 Şi decît vom însera Pe la curţile d-voastre. Cele nalte, şindelite Şi cu aur aurite, Tot mai bine sâ plecăm, 235 S-ajungem şi să-nserăm Pe la bordeiele noastre, Cele mici şi tupilate, Şi cu baligă lipite, Şi cu stele-acoperite. 240 Minaţi flăcăi! - Hăi! hăi! De urat am mai ura, Ne temem c-om însera, Şi cărările ni-s încurcate, 245 Ne-or apuca lupii de spate . Şi-or râminea copilele nesârutate. Ia mai trageţi băieţei! - Hăi! hăi! Am mai ura, ura, ura, 250 Dar ni-i că vom insera, Şi nu sintem de-acolea. Ci sintem din Buda veche. Unde miţa streche, De la Buda nouă, 255 Unde miţa se oauâ Şi motocul miorlâieşte. Sare N. şi-l plesneşte. Minaţi măi! - Hăi! hai! 260 Am mai ura, ura, ura. Dar ni-i că vom insera. Şi nu sintem de-acolea. Ci sintem din Cimpulung, Unde trag fetelc-n plug 265 Şi-o babă bătrină De-napoi le mină Cu un bici de lină. Şi cînd le plesneşte, Sîngple ţîşneşte 270 Mai minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Am moi ura, ura, ura. Da ni-i că vom insera. Şi nu sintem de colea, 275 Ci din munţi intunccoşi, Sâ fiţi, boieri, sănătoşi! Seara Sfintului Vasile Sâ vă fie tot spre bine! Opriţi, feciori! 280 Ahooo! hahooo! O altă variantă, aşijderea din Bucovina, însă cu mult mai lungă şi mai frumoasă decît cele reproduse în şirele de sus, e cea următoare: Bună vremea. Bună vremea! Bade gazdă odihneşti, Ori numai ne amăgeşti, 5 Ori plugăraşi nu doreşti. Căci te cam posomoreşti. Noi cu plugul ne-am luat De cu seară ce-a-nserat 31 Şi-am fi venit mai do mult, 10 Dar noi nu ne-am priceput, Ca copiii am făcut; Dară şi de-acuma-i bine, Câd mîne-i Sfîntul Vasile. Minaţi băieţeii 15 - Hăi, hâi! într-o joi de dimineaţă S-a sculat badea din faţă, Dimineaţa s-a sculat, Pe ochi negri s-a spălat; 20 Iar soţia dumisale, Prea cinstita gazdă mare, Un ştir alb în mîni i-a dat Şi s-a şters pe mîni curat; Apoi iară s-a-nturnat, 25 Un pieptene şi-a luat, Chica neagră-a pieptănat, în strai nou s-a îmbrăcat, La icoane s-a-nchinat, Şi ieşind afară-ndat’ 30 Din bucium a buciumat, Slugile şi-a adunat, Slugilor poruncă-a dat în ocol de-au alergat, Şi-au scos doisprezece boi 35 Dintre cei mai buni de soi: Boi bourei în coadă cudălbei, în frunte ţintăţei, Mid de statură, 40 Buni de trăsură, Cu coarnele belciugate, Cu aur suflate. Mînaţi băieţei! - Hăi! hăi! 45 Şi-şi luase bădişorul Tăvala şi pluguşorul, Cei doisprezece bourei Şi doisprezece plugărei, Şi-apoi mi-a plecat, 50 S-a dus la arat La cîmpul durat36, La mâru-nrotat, Pe-un deluţ ascuţit Ca o dungă de cuţit, 55 Ajungînd Şi-ncepînd, A brăzdat, Şi-a arat în lungiş 60 Şi-n curmeziş, Brazdă neagră a răsturnat, Griu de vară a răvârsat, Gnu de vară Cu secară, 65 Pînâ-n sară Să răsară, Ş-alunge foamea din ţară, Pe păgîni de pe hotară, Grîu mărunt, 70 Arnâut... Şi-a dat Domnul, s-a făcut. Pe la vară şi mai mult! Mînaţi fedorei! - Hăi! hăi! 75 Şi-a arat dt a arat, De lumea s-a minunat. Iar dacă a-nserat, Bade-acasă s-a-ntumat Bucuros, 80 Veselos, C-a ieşit grîul frumos. Iar după ce a-noptat, Atund, mări, s-a culcat Cu lelica într-un pat, 85 Mîndru, mare şi-ncingat, Cu scîndurile de brad, Cu-aştemutu! de argint, Cu ciucuri pînă-n pămînt, Cum n-am văzut de cînd sînt. 90 Mînaţi băieţei! - Hăi! hăi! Dormind cu lelica-n pat Badea vis mîndru-a visat. Dimineaţa s-a sculat, 95 Faţa albă şi-a spălat, Chica neagr-a pieptănat, Cu strai nou s-a-mbrăcat, La icoane s-a-nchinat, Domnului mi s-a rugat 100 Visul să i se-mpiinească Şi mulţi ani să-i dăruiască. Mînaţi fedoraşi! - Hăi! hăi! Apoi badea s-a-nturnat 32 105 Şi din bucium a sunat: Slugile s-au adunat, Slugilor porunci a dat; Ei la grcydi a alergat, Şi din grtydi ei mi-au luat 110 Un cal graur Cu şeaua de aur, Negru ca corbul, Iute ca focul, Cu potcoavele de-argint, 115 Cu zurzuri pînă-n pâmînt Şi cu frîul de mătasă, Cu copiţi de iarbă grasa. Minaţi fecioraşil - Hăi! hăi! 120 Ei în fugă mi s-au dus Şi-ndată i l-au adus. Bade-atunci s-a bucurat, Suliţa şi-a râzimat. De pe dîns-a-ncălicat, 125 Pămîntul a tremurat, Văile au răsunat, Frunza-n codru a picat, Sint Vasii s-a bucurat. 130 Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! După ce a-ncălicat Pe acel cal neînvăţat, Sus la munte a plecat. Sus la munte la vînat. 135 De vînat el n-a vînat, Orişicît s-a zbuciumat. De zbieretul oilor, De răgetul vacilor, De cîntecul mierlelor, 140 De ţipetul ulilor, De vuietul văilor, De şoşetul frunzelor. De vînat el n-a vînat, Dar degeaba n-a umblat, 145 Căci în sine-a cugetat Şi îndată mi-a plecat La griul cel negrăpat. Şi cum a sosit, îndată a zărit 150 Că griul cel negrăpat Era mindru şi curat, Era mindru şi frumos Ca şi faţa lui Hristos, Nici prea mare, nici prea mic, 155 Cum îi mai frumos la spic. Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Atunci singur dumnialui Peste coama calului 160 Lîngă griu mi s-a plecat. Trei spice-n mîni a luat, în basma mi le-a legat, în curea că le-a băgat Şi spre casă s-a-nturnat, 165 Lelichii că mi le-a dat. Lelica le-a dus în casă Şi-a pus spicele pe masă; Casa mi s-a luminat, Copiii s-au bucurat. 170 Lelica frumoasă, Stăpîna de casă, Pe masă le-a desfăcat Şi din gur-a cuvîntat: Că nu-i verde, nid uscat, 175 Numai bun de secerat. Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Bădica s-a bucurat, La Răsnăvan a plecat, 180 Auzind c-acolo-i fier Şi mulţime de oţel. S-a dus pe uliţa mare, N-află fier de trei parale; S-a dus pe uliţa mică 185 Şi n-a găsit, zău, nemică; Iar pe uliţa din dos Tot fuse mai norocos. Minaţi fecioraşi! - Hăi! hăi! 190 Ş-a luat opt oci de fier Şi pe-atîtea de oţel, Le-a luat şi s-a-nturnat Şi le-a dat Lui Lionte ţiganul, 195 Ce lucrează cu ciocanul, Să gătească seceruid, Seceri mari şi seceri mici, Cum mai bune de voinici. De neveste ochişele, 200 De copile tinerele. 33 De seama puicuţei mele. Minaţi măi! - Hai! hâi! Seceruica cea mai bună 205 Pentru baba cea bâtrină, Seceruica cea mai mică Pentr-o zînă tinerică; Secerile mărunţele Cu dinţii de floricele, 210 Cu mănunchi de viorele, La nepoţi şi nepoţele, Copilelor frumuşele, Nevestelor ochişele Cu ţiţele bourele, 215 Cu garoafe prin cosiţe, Cu fiori roşii pe guriţe, La cari inima-ţi sughiţă. Minaţi măi! - Hăi! hăi! 220 Secerile s-au gătit, Pe la toţi le-a impârţit Şi la lucru s-au pornit, Şi la lucru mi s-au dat, Mi s-au dat la secerat; 225 Cu dreapta îmi secera, Cu stingă mănunchi făcea, Cu-amindouă snopi lega Şi în clăi ii aşeza. 230 Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Şi, mări, imi secerară Zi de vară Pină-n seară, Răsturnind un corn de ţearâ. 235 Iar după ce a inserat, înapoi cind s-a uitat. Au stat snopii Ca şi drobii, Clâile 240 Ca stelele. Minaţi băieţei! - Hăi! hâi! Apoi carcle-ncărcarâ Şi pe toate le cârară 245 Şi jirezi mari că durară In capul pămîntului, în steriţa3, vintului. Iar badea de bucurie S-a dat cu lelea-n sfeţio38 250 Unde aria să fie: în capul pămîntului, în steriţa vintului, O arie de aramă, Puţintel băgată-n samă, 255 Cu otgon de ibrişin, Ca să meargă treaba-n plin. Minaţi băieţei' - Hăi! hâi! Şi prin vorbe, prin cuvinte, 260 Badea şi-a adus aminte Cum că are-o herghelie La păscut, la suhăţie39, Şi cum sfatul şi-a gâtat. Pe un murg a-ncăiicat, 265 La herghelie-a plecat, Şi-a ales cincisprezece iepe Tot sirepe, Cîte de zece ani sterpe, Cu potcoave de argint, 270 Ce prind bine la pâmint, Care se duceau ca vîntul Şi nu atingeau pâmîntul: Unde călca Scîntei ieşea 275 Şi colb sărea. Minaţi mâi! - Hăi! hăi! Cum mi le-a apropiat în nâsadă40 lc-a băgat, 280 Nouă zile le-a minat, Jirezi le-a trierat; Şi după ce le-a gătit. La măsură a ieşit: Dintr-o claie 285 O odobaie, Dintr-un snop Un oboroc, Dintr-un spic Un mertic. 290 Minaţi mâi! - Hâi! hâi! Bade-atunci, de bucurie. Ca săracul de-avuţie, Cu poala sumanului 295 Turna-n chelna carului; Umplea pumnii, umplea poale 34 Şi turna in hnrabale, Harabale-mpărăteşti Cu boi de cei munteneşti, 300 Nouă cară Cu povoarâ, Şi pomi apoi la moară. La morişca cea tărcată. Unde dă farina gată. 305 Minaţi voinicei! - Hăi! hăi! Iară morăriţa, cînd A văzut venind Care scîrţăind, 310 Boii rumegînd Şi slugile zbiciuind, Şi-a făcut coada bîrzoi Şi-a fugit prin celea văi, Şi-a pus coada pe spinare 315 Şi-a fugit la lunca mare: Lunca marc Frunză n-arc. Lunca mică Frunza pică. 320 Minaţi fecioraşi! - Hăi! hăi! Morăriţa frumuşică Paşte frunza de urzică. Paşte frunza de căpşună, 325 Adevăr că nu-i minciună. Iar morariul, meşter mare, Crişu el şi-a cui îl are, A sărit îndată tare Cu barosul pe spinare, 330 Cu brîul de lină. Cu ciocan in mină, Şi-a strigat: ptrrr, ptrr şi nanana! Stăi morişcă, nu mişca! 335 Minaţi măi! - Hăi! hăi! Şi-apucat-o la cercat, La cercat şi la mustrat, Din gură i-a cuvîntat: - Tinerică cind erai, 340 Zici că nărav nu aveai. Dar acum te-ai bîrzoiat. Cu nărav tc-ai învăţat! Şi-apoi cum i-a cuvîntat, I-a şi dat un pumn în cap 345 Şi-aşezat-o pe dulap, Şi i-a dat un pumn în şele Şi a pus-o pe măsele; I-a mai dat un pumn în splină Şi-a tocmit-o pe fărinâ. 350 Minaţi voinicei! - Hăi! hăi! Apa se izbi, Moara se pomi; Şi venea apa, venea, 355 Umbla moara de pocnea. Apoi a turnat în coş Grîu mărunţel de cel roş. Griul şi-aşeza îndată Şi din coş cădea sub piatră, 360 De sub piatră în covată, Curgea fârina curată. Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Badea mult se bucura, 365 Zeciuială morii da, Pe morari îl dăruia, Pe un murg se arunca Şi spre casă se-ntuma Cu flăcăi alăturea, 370 Cari carele mîna. Badea venea tot rizînd, Forjorii veneau cîntînd Şi din zbice tot pocnind. Văile de răsunau, 375 Munţii se cutremurau. Minaţi feciorei! - Hăi! hăi! Iar lelicn cea frumoasă, Preumblîndu-se prin casă. 380 Auzind lama cea mare, Le-a ieşit spre-ntîmpinare Cu mînecele-nvîrtite. Cu minile rumenite Ca garoafele-mpodobite; 385 A ieşit pe prag afară Şi se uita la povară, Se uita la soţul său Şi făcea din ochi mereu. 390 Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Iară badea, cum sosi, 35 Carăle hălădui41. Dar lelica cea frumoasă, Ca o garoafă aleasă, 395 Se tot preumbla prin casă Şi zicea că nici nu-i pasă. Că avea fată frumoasă. Era fata domnialor Ca şi-o zîn-a codrilor, 400 Cu cămeşa cu altiţâ, Cu flori roşii pc guriţă. Cu garoafe in cosiţe, Tinerică, Ochişică, 405 Tinerică, sprintenioarâ, Ca un pui de căprioară, . Cu ochii ca murele, Obrajii ca rujele, Şi-orice fecior o vedea 410 Pe dată o şi-ndrăgea. Minaţi măi! — Hăi! hâi! Lelea la dîns-o chemară Şi trimise in cămară 415 Dup-o sită rară De năgarâ, Ca să cearnă pînâ-n sară, Să scoată răul din ţară. Pe păgîni de pe hotară. 420 Şi copila frumuşea. Ascultînd pe maică-sa, Se şi duse Şi aduse Sită rară 425 De năgară Pentru noi plugari de-afară, S-alungăm răul din ţară, Pe păgîni de pe hotară. Minaţi măi! 430 - Hâi! hăi! Dar lelichii i-a părut Câ-i prea rară de cernut, I-a părut sita prea rară Şi-a dat-o pe uş-afară. 435 Şi s-a dus singură iară, Din papuci tot pleoscăind, Din rochie vint făcînd, Din cercei Tolocănei, 440 Şi-a intrat din casă-n casă Şi dădu dc-o sită deasă. Sită deasă De mătasă Pentru dumnialor din casă. 445 Minaţi băieţei! - Hăi! hăi! Şi cum a sosit acasă, A pus fata după masă, Şi-a pus-o la cernut, 450 La cernut şi la bătut. Din sită fata cernea, Din jos tobele bătea, Din sus negura cădea, La plugari din ochi făcea. 4Ş5 Minaţi fecioraşi! - Hăi! hăi! Şi era o babă Bătrână şi slabă, Babă de cele bâtrîne, 460 Care ştiu rîndul la pine. Bab-aceea-a plămădit, Aluatul a dospit; După ce a pregătit, A făcut la colăcei, 465 Şi mai mari şi mititei, Şi-a făcut un colăcei Rumenei şi-mpleticel. Şi-a făcut unul frumos Ca şi faţa lui Hristos, 470 Nici mai mare nici mai mic, Dintr-o mierţă şi-un miertic; Şi cu miere mi-1 ungea, Cu zahăr il zăhărea, în cuptiori că mi-1 punea, 475 Şi el mîndru se cocea, Pentru plugari ni-1 gătea. Minaţi băieţei! - Hâi! hăi! Din cuptiori că mi-1 scotea 480 Şi nouă că ni-1 menia, Şi-apoi mi l-a pus pe masă Şi s-a luminat in casă; Şi l-a rupt in două Şi ne-a dat şi nouă, 485 Şi l-a rupt în trii Şi-a dat la copii, Şi l-a rupt in patru 36 Şi-a hrănit tot satu, Do urat am mai ura, Şi l-a rupt în cinci 515 Dar ni-i că vom însera, 490 Şi-a dat la voinici, Şi-i de mult de cînd urăm, La feciori cu-opinci; De cînd cu plugul umblăm. Iară cît a mai rămas Şi mai avem inc-un sat înapoi că mi l-a tras, La o casă de urat. Şi l-a pus în cuiu din dos 520 N-om lăsa-o neurală, 495 Ca să fie-ndemînos Căci lelica are-o fată. Pentru alţi plugari de scos. Şi n-ar vrea cu capu-o dată Minaţi băieţei! Să steie nesărutată. - Hâi! hâi! L-alta intr-un corn de sat, Şi noi nu urăm 525 Stricăţică de vărsat, 500 Pentr-un colăcel, De-am ura dt am ura, Dar noi vă urâm Dar de noi tot n-a scăpa. Pentr-un gălbenel, Mînaţi fedorei! Gălbănaş de aur - Hăi! hăi! Din luna lui faur; 530 De urat am mai ura, 505 Şi noi vă urâm Dar ni-i că vom insera: Ca să căpătăm Drumurile ni-s departe Cel puţin un leuşor, Şi cărările încurcate. Sau, de nu, un puişor, La mulţi ani cu sănătate, Să facem un boldişor 535 Şi să vă fie de bine 510 Să-l avem la pluguşor. Ziua Sfântului Vasile Să meargă mai iutişor. Dumniavoastră-n bucurie Mînaţi băieţei! De-acum şi pînâ-n vecie! - Hâi! hăi! Ahooo! hahaooo! Sfîrşind acum oratorul de urat, strînge clopoţelul, se retrage de lingă fereasta unde a stat în tot timpul urării şi atît el cît şi ceilalţi simbriaşi, ceilalţi consoţi ai săi, după ce au mai pocnit de vreo cîteva ori din bice, se duc cu toţii şi, postîndu-se grămadă dinaintea uşii. aşteaptă cu nerăbdare darurile din partea căsenilor, cărora le-au urat. Darurile ce le capătă ei sînt aceleaşi ce le capătă şi colindătorii de la Crăciun: adecă colaci, nuci, mere, pere, bani etc. Iar după ce au primit darurile şi le-au înmînuat casierului comun, pleacă fără întîrziere la altă casă. Astfel umblă plugăraşii de la casă la casă pinâ spre miezul nopţii, cînd, împărţind frăţeşte între sine toate darurile cîştigate şi dorindu-şi unul altuia noroc, mulţi ani şi sănătate, se duce fiecare pe acasă. NOTE 1. In unele locuri, precum d. e. In llişeşti, se rice dnd Intră In această însoţire: a pune în plug. Am pus cu cutare în plug. adecă m-am însoţit cu dinsul la arat. Dar după ce s-au însoţit, poartă numirea tot de simbriaşi. 2. V. Bumbac, Sfrbarva Anului Nou la români, publ. In Albina, an. IV, Vlonn, 1869, nr. 1. 37 3. Se întimplă in mi, nuiuai rareori, că umblă şi cite o copilă de urează împreună cu băieţii, dar numai copile singure nu umblă niciodată cu Pluguşorul. Cu colinda umblă şi ele, atlt In ajunul Crăciunului, dt şi în scara spre Anul Nou. 4. T. T Bura da. Almanah muzical, an.II. Iaşi, 1876, p. 62. 5. Cu privire la aceste doua obiecte voi să înseninez că romănii din Bucovina au pentru dlnsele următoarele numiri: bici. zbiri şi zbicut, biciuşca şi zbiriuşcă. Tonte numirile acestea însemnează bice miri, scurte şi subţirele, ale căror codărişte insă Ia toate e lunga, aceste bice servesc mai mult la minarea cnilor. Harapnice, corbace şi scobarce numesc ei un fel de bice mai groase, mai lungi şi cu codăriştea mai scurtă dorit a bicelor. Acestea servesc mai mult spre minarea boilor. 6. V. Alecsandri numeşte acest instrument bou şi-l descrie aşa: „Boul consistă intr-o sită dc piele petrecută cu un fir gros de pâr de cal. Tragerea firului prin pielea sitei produce un răget surd de bou depărtat." V. Poezii pop. ale rum.. Bucureşti, 1866, pp. 391 şi 392. 7. T. T. Burada, Almanah muzical, an. III, Iaşi, 1877, p. 65; acelaşi op., an.II, p. 62 şi 63. Tot aici se poate vedea şi desernnul acestui instrument care, după cum spune dl. Burada, se aflu numai la români. 8. încercări critice asupra unor credinţe, (latine şi moravuri ale pop. rom., Bucureşti, 1874, p. 59. 9. Deoarece colinda pluguşorului nu se cintă ca celelalte colinde, ci numai se declamă, se urează, de aici vine cu in Bucovinn se mai zice acestei datine şi a umbla cu uratul. 10. V. Alecsandri, op. cit., p. 391. 11. Unii spun dealul Garareului. in loc de Dealul Gnlileului. 12. Romănii numesc griul ce-1 seamănă primăvara: „griu de vară", iar cel ce-1 seamănă toamna: „griu de toamnă". 13. Ile, în loc de Ilie. Această numire mai cu seamă la românii din Reuseni este foarte uzitată. 14. Adecă: care ştiu rindul, treaba pinii, care se pricep bine la secerat. 15. Postată numeşte poporul o bucată de loc cit cuprinde un şir de sccerâtori sau praşuitori, cînd seceră sau prăşesc (sapă). 16. Mai demult, cînd romănii nu aveau şure tstandole) unde să-şi imblătească pinile, făceau arii sub cerul liber şi pe acestea îmblăteau ei pinile cele albe au cu Smblăciile, au ră 1p trierau eu caii. Românii cei sărmani pinn şi în ziua dc astăzi iuiblălesc pincu cen albă pe asemenea urii. 17. Sub veliştou vintului, se înţelege aici „in faţa vintului*. unde suflă vintul mai tare, şi prin urmare este mai lesne de vinturat pinea. 18. A felezui însemnează a alege grăunţele din pleavă cu ajutorul unei măture late, care se numeşte felezoaie. 19. De multe ori leagă românii gura sacilor, mai ales cînd aceştia sint tare plini, nu numai cu aţe. ci şi cu un fel de ţâpuşele mici, cu cari inţăpuşeazâ marginile gurei sacilor, şi apoi le string cu aţe pe sub ţâpuşe. La acest fel de ţăpuşe se face aici aluziune. 20. Harabalele sint un fel de care mari, pe cari le întrebuinţează mai cu seamă boierii la căratul pinilor. 21. A tuli Înseamnă a fugi. A tuli-o la fugă, n tulit-o la sănătoasă, adecă: a fugit. 22. Hăis se spune boilor cînd au sâcimeascâ in mina stingă. A da hâisa însemnează a apuca in minn stingă. A da hâisa in loc însemnează a întoarce carul in mina stingă îndărăt, pe aceeaşi cale pe care a venit mai înainte Hâisa, in loc de: in mina stingă, se întrebuinţează de altmintrelea şi in vorba de toate zilele, mai ales spre arătarea direcţiunii unei căi. Aşa se zice: apucă de-acolo şi-acolo hâisa. în loc de: apucă in stingă şau în mina stingă. 23. în Bucovinn, după rit ştiu eu, există patru locuri cu numirea de Mitoc, şi anume: Mitocu Dragomimei, sat spre miezul - nopţii, răsărit de Suceava; Mitocul armenesc, mănăstire armenească şi o jirebic de ţarină spre apus - amiezi de ia Suceava; Mitoc, citeva odăi împărăteşti in ţinutul Rădâuţului; şi In urmă Mitoc, o bucată de ţarină spre răsărit de 38 satul Drăgocşti, unde in vechime s-a aflat şi o biserică de piatni, a cărei urme insă acuma abia se mai pot cunoaşte- Aici cred că se face aluziune la Mitocul armenesc, pentru cu nu departe spre nminzi de acest Mitoc se aflau mai demult iazuri cu mori. 24. Despre această moară mai există In Bucovina încă şi următoarea chiuituri, po care am auzit-o de la un român din satul Berchişeşti: La moară la Brâdăţel Şi m-au pus păcatele S-a-necat o buoâ-n zer. S-o ridic cu spatele. 25. Chişleag numeşte poporul din Bucovina laptele de vacă prins. închegat. 26. Bulaiu se numeşte o bucată de ţarină, precum şi un inz marc de pe hotarul satului Bosanci, in ţinutul Sucevei. La ieziturn acestui iaz se afla moi demult o moară, care insă era foarte arareori cercetată de măcinători. Acum mi se pare că nu mai există nici moară, nici iaz. 27. Butuc însemnează: prost, tăntălău. Explicarea oratorului. 28. Mai demult aveau românii din Bucovina datina de a face la capătul coşului dinainte al carelor un fel de fund încovoiat care dedesupt era nemijlocit prins de coş, iar partea deasupra se prindea sau cu nişte lânţişoare, sau cu ginjuri de nuiele de mesteacăn, de salcie sau şi de fag. aşa că intr-insul se putea şi şedea. Acest fund se numeşte chclnă. Astăzi se află mai mult numai la carele harabagiilor. 29. Sub cătramă înţelege poporul un fel de venin. De la acest cuvint vine apoi şi zicalu m-am incătrămit. adecă: m-am supărat, că nici a vorbi nu pot, m-am împietrit la inimă. 30. G. Dem. Tbodorescu, încercări critice, p, 61. 31. Almanah muzical, an. III. p. 65 şi 66. 32. Ştir, provincialism, in loc de ştergar. Sub această formă se tntilneşte mai adeseori in poezia poporală. 33. Intre multe alte porecle ce duu românii ţiganilor este şi acea de Faraon. Sub Faraon înţeleg ei numai pe ţigani. 34. Obadu numesc românii din Bucovina cuiele cu care cos doi ciolani de la roţile carelor. Obede sînt aşadară cuiele cari ţin ciolanii la roţi. 35. Puişor se numeşte in Bucovina o monedă de argint in preţ de 10 cr. 36. tn loc de dur (durus). Poporul român mai înainte, pe cind avea locuri mai întinse, adeseori lăsa ogoarele ncarate cite şapte ani. ca să le prilogeasca, pentru ca aşa să se mai îngraşc si să devină mai productive. Cind voiau a le sparge, a le ara, atunci irţjugau vreo şase-opt boi la plug, de le ara. Din acestea putem deduce că colindătorul înţelege prin cîmpul durat câmpul nearat, prilog sau ţelină. 37. Provincialism bucovinean, in loc de în calea vintului. 38. Provincialism, in loc de sfat. 39. Suhat însemnează păscătoare sau păşune. 40. în loc de trier, le-a pus la trierat. 41. Le aşază, apoi le descarcă. IV. VASILCA „Expresiunea Vasilcă c o sincopare din Vasilică, nume obicinuit a se da de către ţigani urşilor domesticiţi, pe cari îi joacă prin sate sau prin oraşe, pe la răspîntii sau în curţile oamenilor. în general ţiganii ursari pun acest nume urşilor şi ursoaicelor nu prin întîmplare, ci dintr-un vechi uz, cu timpul devenit aproape invariabil, spre a se potrivi cîntecului următor: De te-ai face mai bară. Să-ţi dea tica d-un grasnd, Vasilica md, Vasilica md. 39 E în deprinderea ţiganilor ca, după cum dau nume urşilor, să dea şi celorlalte animale, dar mai cu seamă porcilor, căci nu e laie, nu c sălaş, nu e familie de ţigan care să nu aibă un porc, hîrbar ca şi stâpinii. între numele de preferinţă, puse urşilor şi porcilor, ursoaicelor şi scroafelor, figurează cu deosebire cele următoare: Vasilicâ, Pandelică, Marinicâ, Stanică şi Ionică.**1 Sub Vasilca, care se mai numeşte altmintrelea încă şi Vasivă, Sivă, Silcâ şi puiul Sivei2, se înţelege capul unei scroafe sau al unui porc „împodobit cu foi naturale şi fiori artificiale, cu panglice şi verdeţuri de mîncare**, cu care îndătinează a umbla ţiganii în ajunul sau şi în dimineaţa Anului Nou pe la casele oamenilor şi a colinda. Iar a umbla cu acest cap se zice „a umbla cu Vasilca."3. Mai demult, pe cînd ţiganii erau sclavi, erau numai ei aceia cari mergeau în ajunul Anului Nou pe la domnii lor cu Vasilca, ca şi românii cu pluguşorul, şi cîntau aşa-numitul colind al Vasilcei. Iar pregătirea pentru această colindare, proprie numai ţiganilor şi cu deosebire celor din Muntenia4, se făcea în următorul mod: Cînd tăiau domnii porci la Crăciun, dăruiau sclavilor lor, adecă ţiganilor, câpăţîna porcului tăiat. Aceştia, împodobind căpăţîna ce li s-a dăruit, mergeau cu dînsa la începutul anului, adecă în seara Sf. Vasile, pe la domnii lor, ca să le colinde şi să capete ceva bani5. Vasilca oferea ţiganilor, şi mai ales bucătarilor ţigani, căci aceştia erau mai cu seamă deprinşi a umbla cu dînsa, „ o rară ocaziune ca să mai poată căpăta tradiţionalul bacşiş. După reformele sociale din 1848, datina (aceasta) luă un avînt nou, pentru că foştii sclavi, deşi proclamaţi liberi continuară să recunoască tot pe vechii stâpîni, la care vătavii sălaşurilor alergau cu Vasilca la începutul fiecărui an. încetul cu încetul însă ea a decăzut, mai cu seamă de la 1864 încoace**, aşa că în ziua de astăzi „ o mai practică numai servitorii ţigani, care fără deosebire îşi încearcă norocul, intrlnd In toate curţile caselor şi la toate familiile cu dare de mînă.*‘€ Ţiganii din timpul de faţă iau adecă căpăţîna porcului, dacă au şi ei porc, iar de nu, se împrumută de la vreun român, şi apoi, punînd-o pe o tavă de dulceaţă sau, în lipsa acesteia, pe o tavă în care se coc plăcintele, o împodobesc cu cercei, cu salbe de mărgele şi de bani, cu basmale de mătasă sau de lînă cu flori artificiale, cu beteală şi cu o oglindă. După ce au împodobit-o in chipul acesta, merg cu dînsa pe la domnii şi oamenii mai de frunte ai oraşului sau ai satului, despre cari presupun ei că au cu ce-i plăti,' ca să le ureze şi să le dea totodată de cunoscut că porcul cel spornic la prăsilâ şi bogat în grăsimi are s-aducă la casa, la care urează cu dînsul, spor şi belşug in toate. Unul dintre dînşii duce tava, pe care e pusă căpăţîna de porc, adecă Vasilca, şi după ce ajunge la casa unde voiesc a colinda, întră înăuntru, o pune pe masă in fundul casei sau pe pat, anume ca toţi cei de casă să se poată uita la dînsa. Ceilalţi inşi însă stau afară la fereastă, sau, întrînd şi ei în casă se postează lîngă uşă şi aici apoi, stind în picioare şi cu capetele goale, încep a cînta colindul Vasilcei sau Sivei9, care „expune cauzele pentru ce a fost scroafa tăiată şi modul cum 1 se face ultima judecată în cer**, şi care sună precum urmează: 40 Sus sînt nalte mînastiri, Mînâstiri, nalte zidiri. Iar în ele cine-mi şade? Şade Maica şi cu Fiul 5 Şi-mi judecă pe Siva, De ce-mi este aşa grasă, Aşa grasă şi frumoasă, Întrebînd-o, Ispitind-o 10 Ce-a băut şi ce*a mîncat D-are trup aşa-ncâlat. Iară Siva răspundea Şi din gură cuvînta: - Sus la munte m-am suit, 15 Jir şi ghindă mi-am păscut; Jos, mai jos m-am pogorît, Apă rece mi-am băut. Apă rece, sloi de ghiaţă, Priitoare la-ngrâşiaţă. 20 în grădină c-am sărit, Ceapă verde mi-am păscut, Două-trei verzi am stricat; Cînd românii m-au simţit, Sar ei cu topoarele, 25 Ciobotari cu-ntinsorile, Lăutari cu-arcuşele, Ţigani cu baroasele. Mă bătură, Mă-nj unghi ară, 30 Mă pîrliră, Mă-mpârţiră! Luară români slănina, Noi ţiganii căpăţîna, Şi frumos mi-o-mpodobirăm 35 Cu cercei şi cu mărgele, Şi am adus-o la-mneavoastră11, Cu bani mari s-o dăruiţi: Doi-trei galbeni înfloriţi, C-un colac de grîu curat, •10 Sâ-1 avem pentru mîncat, Sub colac vadra de vin, C-aşa-i legea din bâtrîni, Din bătrîni, din oameni buni. La mulţi ani cu sănătate, 45 Că-i mai bună decît toate, La boieri ca dumniavoastră, Că sînteţi propteaua noastră12. O variantă a colindului acestuia, dictată de un muncitor ţigan de la Crucea de Piatră din Bucureşti, sună aşa: Cum e-n cer şi pre pămînt, C-aşa zice Domnul sflnt; Dar în dalbe minăstiri Şi-n mai naltele zidiri, 5 Numai jeţuri stoborîte, Pentru judecăţi gătite. Iar în jeţuri cine-mi şade? Tot la sfinţi mai mărunţei. Mai în sus de scăunel 10 Mi-este-un jeţ de-aurel. Iar într-însu cine-mi şade? Şade bunul Dumnezeu De-mi judică pe Siva: - Sivo-leo, 15 Vasivo-leo! Ce-ai băut şi ce-ai mîncat D-ai un trup aşa-ngâlat? Unde-ai vârât ş-ai iernat 20 De-mi eşti grasă Şi frumoasă? Siva Domnului zicea Şi frumos îi răspundea: - Sus la munte am iernat, Jir şi ghindă am mîncat, 25 De sînt grasă Şi frumoasă; La vale m-am scoborit, Apă rece d-am băut, Apă rece, sloi de gheaţă, 30 Numai bună la-ngrăşiaţă; Prin grădini că am intrat, Două-trei verzi am mîncat, Românii că m-au văzut, După mine s-au luat, 35 Români cu topoarele, Ţigani cu baroasele, Cobzarii cu cobzele, Lăutari cu diblele, 41 Casapi cu masatele13, 40 Olteni cu palanţele14, Dânciuci cu copâile. Bucătari cu cleştele, Flâminzii cu gurile; Toţi pe mine m-a-ncolţit, 45 După ceafa m-au lovit, M-au junghiat, m-au jupuit. Luat-au românii slănina Şi boierii carnea bună, Iar ţiganul, ca ţiganul, 50 Nu ştie ce e şofranul: Luat-au românii slănina Şi boierii carnea bună, Iar ţiganii câpăţîna: Pe lemn de tei mi-o pîrlirâ 55 Şi frumos o-mpodobirâ Cu mărgele, cu cercei, Cu salbă de ghiocei, Cu parale de opt lei; La ’mneavoastrâ m-au poftit, 60 Frumos dar mi-aţi dăruit: Un colac de gnu curat. Cit piatra morii de lat, Pe colac vadra de vin Şi cu galbenul deplin, 65 C-aşa-i legea din bâtrini, Din bâtrini, din oameni buni! La mulţi ani cu sănătate, Că-i mai bună decît toate. La boieri la domnia-voastrâ, 70 Să ne iasă partea noastră!1 ’ O altă variantă, culeasă de preotul Al. Popescu din Comica, sună precum urmează: Ce-mi c-n cer şi pe pâmint? Sus mi-e luna, soarele; Jos mi-e dalbe minăstiri, Iar-n dalbe minăstiri 5 Jeţuri de aur scrise, Iar intr-insele Şade bunul Dumnezeu, Mai de rînd cu Dumnezeu 10 Şade Ioan Sînt-Ioan, Mai d-a rînd cu dumnialor Şade Maico Precista, Mai de rînd cu dumnialor Şade sfinţii cei de rînd, 15 Mai d-a rînd cu sfinţii cei de rînd Şade bătrinul Crăciun, Lingă bătrinul Crăciun Şade Siva-Vasilcuţa. Grăi bunul Dumnezeu: 20 - Sivo-leo, Vasilco-leo! Ce-ai mîncat şi ce-ai băut De-mi eşti grasă Şi frumoasă? 25 - Stătuşi. Doamne, de-ntrebaşi. Cu tot dreptul spune-ţi-aş: Iacă vremea mi-a venit. Sus la munte m-am suit. Jir şi ghindă mi-am păscut, 30 Dup-aceea n-am şezut, într-o grădin-am sărit. Mai nimica n-am stricat, Douâ-trei vcrze-am mîncat. Şi românii m-au văzut, 35 După mine s-au luat, Românii cu topoarele, Ţiganii cu baroasele, Prinsu-m-a, tăiatu m a, Mai frumos pîrlitu-m-a; •10 Lua românii slănina Şi ţiganii câpăţina. Dar ţiganu. ca ţiganu. Văzut-a că s-a înşelat. Deci el m-a împodobit 45 Cu cercei, cu ghiocei, Şi salbă de nouă lei... La d-voastrâ am adus-o, S-o vedeţi şi s-o priviţi, Cu bun dar s-o dăruiţi 50 Car’cu lei, car’cu bani, Cu colac de griu curat. Pe colac vadra de vin, C-aşa-i legea din bătrini, Din bâtrini, din oameni buni! 55 La mulţi ani cu sănătate!16 42 A treia variantă, culeasă de dl. S. Popescu, din com. Tonea, jud. Ialomiţa, sună astfel: Ce-mi e-n cer şi pe pămînt? Mi-este-o dalbă mănăstire. Doamnele, Domn din cer. Dar in ea cine-mi şade? 5 Şade bunul Dumnezeu. Doamnele, Domn din cer. Lingă bunul Dumnezeu Şade sfintele Ion, Lingă sfintele Ion 10 Şade bâtrinul Crăciun, Lingă bătrinul Crăciun, Şade Maica Precista Şi judecă pe Siva: - Siva-i leo, 15 Vasilco-i leo! Ce-mi eşti grasă Şi frumoasă? - Stătuşi, Doamne, mă-ntrebaşi Cu tot dreptul spune-ţi-aş: Sus la munte rn-am suit Jos că m-am şi coborit, Apă rece am băut, în noroi m-am tăvălit în grădină c-am sărit, 25 Usturoi că mi-am păscut, Românii că m-au văzut, Sări românii cu topoare Şi noi meşteri cu bar oase, M-au ajuns, m-au tăbârît, 30 Frumuşel că m-au pârlit. Cu nedreptul m-au impărţit, Luat-au românii slănina Şi noi meşterii câpăţîna. Am adus-o, am impodobit-o, 35 S-o vedeţi şi s-o priviţi, Cu dar mic s-o dăruiţi, Cu doi-trei galbeni înfloriţi, C-nşa-i legea din bătrîni, Din bătrini, din oameni buni! 40 La mulţi ani cu sănătate!17 în fine a patra şi cea din urmă variantă, culeasă în comuna Raşi, jud. Ialomiţa, e aceasta: Ce-mi e-n cer şi pe pămînt? Sintu-mi dalbe mănăstiri. Dar în dalbe mănăstiri Cine-mi este, cine-mi şade? 5 Şade bătrinul Crăciun Şi judecă pe Sivo: - Sivo leo, Vasilco! Ce-ai mîncat şi ce-ai băut 10 De-mi eşti grasă Şi frumoasă? Sus la munte mi-am urcat, Ghindă şi fag mi-am mîncat, La vale m-am scoborît. Apă rece am băut, 15 într-o grădin-am sărit, Românii că m-au văzut, Sărit-au românii Cu topoare Şi ţiganii 20 Cu baroase. Şi frumos gonindu-mâ, Prinsu-m-au Şi luatu-mi-au Românii slănina 25 Şi ţiganii câpăţîna. La zugravi mi-au zugrăvit-o, Mai frumos mi-a-mpodobit-o. La dumniavoastr’-am venit Să mi-o vedeţi şi s-o priviţi, 30 Frumos dar s-o dăruiţi Cu doi-trei galbeni înfloriţi, C-un colac de griu curat, C-un colac, vadră de vin, C-aşa-i legea din bătrini. 35 Din bătrini. din oameni buni! Sânâtate-n astă casă!18 După ce-au terminat colindul acesta al Vasilcei, stăpînul de casă îi dăruieşte cu bani, vin, colaci, carne, muşchi sau limbi de porc etc.19 Unii oameni îi pun de colindă şi în ţigăneşte.^' 43 NOTE 1. G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române. Bucureşti, 1885, p. 134. 2. Dobrc Ştefânescu, Studii asupra literaturvi populare, publicat in Lumina pentru toţi, an. IV, Bucureşti, 1888, p.6; Teodorescu, op. cit. 3. G. Dem. Teodorescu, Poezii pop., p. 134. 4. D. Ştefânescu, op. cit., p.6; din Răspunsurile la Cestionar despre tradiţiunilc istorice şi anticităţile (ărilor locuite de români de Nic. Densuşianu, partea Il-a, Epoca pinâ la an. 600 d. Hr., Iaşi 1895, com. Socetu, jud. Tbleorman: .Cu Vasilca umblă numai ţiganii in seara spre Sf. Vasile, recitind riteva cuvinte de urare. Fac câpâţîna porcului în chipul unei fete şi o numesc Vasilcâ." 5. D. Ştefânescu, op. cit., p. 6-7. 6. G. Dem. Tbodorescu, Poezii pop., p. 134. 7. D. Ştefânescu, op. cit., p.6-7. 8. Vatra, foaie ilustrată pentru familie, an. I, Bucureşti, 1894, p. 18. 9. D. Ştefânescu, op. cit., p. 7; S. Popescu, Siva, publ. in Şezătoarea, an. IV, Fălticeni, 1896, p. 7. 10. G. Dem. Tbodorescu, Poezii pop., p. 134. 11. Din domnia - voastră prin contractare s-a făcut dumniavoastrâ, iar prin aferezare: mniavoastrâ. 12. G. Dem. Tbodorescu, Poezii pop., p. 135. 13. Mnsatul c un sul de oţel, pe care măcelarii (în Moldova casapii) îşi ascut cuţitele. 14. Palanţă, pronunţie poporală în loc de balanţă. Oltenii au fost şi sînt vînzâtori de legume, fructe, came etc. 15. G. Dom. Tbodorescu, Poezii pop., p. 135-136. 16. Ţara nouă,an. III, Bucureşti, 1886, p. 383- 384. 17. Şezătoarea, an. IV, Fălticeni, p. 7. 18. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 19. D. Ştefânescu, op. cit., p. 8; B. P. Hasdeu, Etym. magn. L II, p. 1222 şi 1223: .Vasilca «tu Siva eate o câpăţină do porc împodobită cu mărgele, cercei, inole, brăţări, sălbi, ctc.; umblă cu ea dntind ţiganii în noaptea Sf. Vasile şi capătă bani, muşchi sau limbi de porc." 20. D. Ştefânescu. op. cit., p. 8. V. VERGELUL Sub numirea de Vergel aflăm la poporul român trei specii de datine păstrate din moşi-strămoşi. Aceste trei specii se deosibesc una de alta parte prin timpul, scopul şi modul serbării lor, parte prin credinţele cu cari sînt îmbinate şi persoanele cari le serbează. Mai înainte de a începe cu descrierea fiecăreia din aceste trei specii de Vergel, le voi premite în extras o desluşire, ca astfel din capul locului să se ştie despre ce este vorba: care e scopul principal al acestor datine şi credinţe, cînd se serbează şi cine le serbează. Scopul principal al speciei prime de Vergel e profeţirea norocului pentru anul viitor, apoi petrecerea, cunoaşterea mai de aproape a persoanelor cari îl serbează, şi în urmă încuscrirea sau înrudirea. Această specie de Vergel se 44 serbează în seara spre Sfîntul Vasile sau Anul Nou şi, după cît ştiu eu pînă acuma, numai de către românii de prin unele sate de la munte din Bucovina şi Moldova. La acest Vergel iau parte feciori şi fete, bărbaţi şi neveste, tineri şi bâtrini, pe scurt: cine voieşte. Insă îndemnul la serbarea lui il dau mai întîi feciorii şi părinţii cu fete mari.1 Scopul principal al speciei a doua de Vergel, care se serbează tot în seara spre Sf. Vasile sau Anul Nou, însă numai de către fete mari, e profeţirea şi cunoaşterea ursiţilor, adecă a bărbaţilor viitori. Această specie de datine şi credinţele cu cari e îmbinată se află, cu puţine deosebiri esenţiale, în toate provinciile locuite de români. însă numirea ei de Vergel am aflat-o pînă acuma numai la românii din unele părţi ale Transilvaniei şi cu deosebire la cei din ţinutul Bîrgăului şi al Năsăudului.2 Scopul principal al speciei a treia de Vergel este mai întîi petrecerea, apoi primirea şi ospâtarea oaspeţilor, cari se adună la această petrecere. Vergelul acesta îl serbează numai feciorii; la el se invită şi fetele mari dimpreună cu părinţii lor. în unele sate din Bucovina se serbează această specie de datine în ziua de Anul Nou după amiază, iar în altele în ziua de Lăsatul secului de Postul mare. Cînd anii sint buni, mânoşi, atunci se serbează şi la celelalte lăsaturi de sec de peste an. Aşa feciorii din Ilişeşti3 şi cei din Botuşana‘‘îl serbează în ziua de Anul Nou după amiază, iar cei din Corlata5în ziua de Lăsatul secului. Românii din unele părţi ale Ungariei, precum cei din Şomcu-ta Mare şi împrejurime, îl serbează, ca şi cei din Bucovina in ziua de Anul Nou după amiază®, cei din Banat în ziua de Bobotează‘.iar cei din comitatul Solnocului de mijloc din Transilvania în sărbătorile Paştilor8. Modul de serbare al acestor trei specii de Vergel e foarte diferit, atîrnă foarte mult de timpul, ţara, pînă şi de la satul unde se serbează, precum şi de la persoanele cari îl serbează. însemnez, totodată, că datina speciei a treia de Vergel trebuie să fie adusă în Bucovina, ca şi Berea sau Bereanul9,din Transilvania, pentru că ea numai în acele sate din Bucovina se serbează, cari sînt colonizate cu români veniţi din Transilvania după anexarea Bucovinei la Austria. în celelalte sate, după cît mi s-a spus şi ştiu pînă acuma, nu se serbează nici într-unul; ba nici nu ştiu măcar să spună cum se numeşte această datină. Ce se atinge de vechimea fiecăreia din aceste trei specii de Vergel, toţi românii, în satul cărora se serbează Vergelul şi pe cîţi i-am întrebat în această privinţă, mi-au mărturisit că aşa l-au apucat din bătrîni, de cînd s-au trezit, şi tot aşa le-au spus că l-au apucat moşi din strămoşii lor. Vasăzică Vergelul nu e o datină din timpurile mai nouă, ci de o vechime foarte depărtată. I. Să vedem acuma cum se serbează prima specie a Vergelului, despre care am amintit mai sus. Feciorii din ţinutul Dornei, în Bucovina, precum şi părinţii cu fete mari, bune de măritat, din acest ţinut, îndeamnă cu vreo cîteva zile înainte de Anul Nou pe un gospodar din mijlocul lor să facă Vergel. Acesta, credincios şi iubitor al datinelor străbune, nu se împotriveşte, ci cu cea mai mare plăcere şi bucurie se prinde că va face Vergel şi-l şi face. Se pregăteşte de bună vreme cu toate cele trebuincioase. între altele, cumpără şi un polobocel de vin, ca de vreo cîteva vedre. Iară cînd soseşte seara Anului Nou. îndată după ce prinde 45 a se întuneca, începe a buciuma şi a trimbiţa10, dînd de ştire câ e timpul să se adune toţi cei ce voiesc să serbeze Vergelul. Această buciumare şi trimbiţare durează, în răstimpuri, cam pînă câtră unsprezece oare din noapte, cind toţi cei ce au avut să vie la Vergel s-au adunat. După aceea nu se mai buciumă în această seară. După ce s-au strins acuma o mulţime de feciori, fete mari, bărbaţi, neveste, băieţi, copile, moşnegi, babe, în scurt toţi aceia care au dorit să fie la Vergel, şi după ce a cuprins fiecare un loc anumit, aşterne stâpîna casei o masă cu o faţă de masă curată, iar gospodarul pune tot pe această masă un ciubâraş sau alt vas cu apă neîncepută. După aceasta, dîndu-se semn că Vergelul se începe, tot insul care voieşte n-şi cunoaşte viitorul aruncă în apa din ciubâraş cîte un semn, adecă: un cuţitaş, un crucer, un bumb, un inel, o cheiţâ, un cercel. în scurt fiecare ce are la indeminâ şi ce voieşte, însă fiecare trebuie să-şi cunoască semnul cind se va scoate din apă. După aceasta se rinduieşte un băiat de vreo 10-13 ani ca să scoată semnele. Băiatul rinduit, in vreme ce toţi ceilalţi adunaţi stau departe de masă. se apropie încet de ciubâraşul cu semnele, dimpreună cu un alt om bun de gură, care se numeşte vergelator sau vestitor de Anul Nou. Vergelatorul, avînd cîte un beţişor verde de pom in fiecare mină, începe a toca încet cu aceste beţişoare pe marginea ciubăraşului cu semnele şi a ura: Cine trece Şi petrece? Irodia Doamne! Trece Toma cel bogat, 5 Cu bici de foc înfocat, Irodia Doamne!11 Văile Cu oile Poartă Toma cirmelc, 10 Luncile Cu juncile, Poartă Toma vacile. Vacile îs bune foarte, Toma poate să le poarte. 15 Prin toate cîmpiile Poartă Toma oile. Oile-i sint mari ca boi; Lui Toma-i stă după oi. Toma umblă tot pe munţi 20 Alegîndu-şi tot cai iuţi. Dintr-a lui herghelii mari îşi alege doi cai tari, Şi după vin se porneşte. Cătră slugi aşa grăieşte: 25 - Haideţi feciori după vin Ca s-avem cînd vom da fin! Şi aşa zicind se duc Şi vin de cel bun aduc. Acum, dragii moi feciori, 30 Vom avea de sărbători. Anul vechi, ia, se sfirşoşte Şi cel nou ni se iveşte. Mergeţi mâi, tăiaţi un bou. Căci mîni este Anul Nou! 35 Şi fripturi bune facînd. Să bem vinul gîlgăind... Semnele din acest vas Să vă fie tot de tras, De tras sorţ de bucurie 40 Din anul ce o să vie. Scoate-un semn şi-mi spune drept Mine care an sâ-ncep?... Sfirşind vergelatorul de urat, băiatul orînduit vîrâ mîna în vasul cu apă şi, scoţind un semn şi arătîndu-1 adunării, întreabă zicind: - Al cui este anul ce se-ncepe dimineaţa? Proprietarul semnului răspunde: - Al meu este! Vergelatorul zice atunci: - Al tău noroc are să ţi-1 dea Dumnezeu de Anul Nou, de Sf. Vasiie! După aceasta, predînd proprietarului semnul, începe vergelatorul iarăşi a toca cu beţişoarele pe marginea vasului şi a ura: Şi sfirşind de urat, băiatul orinduit scoate alt semn din ciubăraş şi întreabă al cui este. După ce răspunde cel cu semnul, zice vergelatorul: - Al tău noroc are să ţi-1 dea Dumnezeu de Sf. Bobotează. Şi tot aşa, după fiecare urare, scoate băiatul orinduit cîte un semn, iară vergelatorul numeşte cutare sărbătoare însemnată sau pe vreun sfint ce vine la rind, cînd Dumnezeu are să dea noroc celui cu semnul. După ce sfirşeşte de înşirat toţi sfinţii şi sărbătorile cele mai însemnate de peste an, dacă mai rămin semne în vas, vergelatorul spune celui cu semnul că el va avea noroc la cutare vite, de exemplu: oi, capre, boi, vaci, cai, porci etc. Iar dacă şi pe acestea le găteşte de înşirat şi semne tot mai rămîn in vas, atunci începe a înşira fiare sălbatice, spuind că cutare va avea parte de cutare fiară, va puşca-o sau va prinde-o aşa şi aşa. Astfel merge, pînă se gătesc toate semnele de scos. în răstimpul cînd vergelatorul urează şi băiatul scoate semnele, domneşte în casă oareşicare tăcere. Dar cînd vergelatorul începe a profeţi că cutare sfint, vită, sau fiară îi va aduce celui cu semnul norocul, atunci se nasc rîsete şi hohote, cari durează cîtcva minute, pentru că vergelatorul, ca un om isteţ, prefăcut şi dedat de mai înainte in profeţirea norocului, ştie aşa de bine să potrivească vorba, că trebuie să producă rîsete şi voie bună între cei de faţa. De multe ori însă i se leagă ochii, aşa încît nu poate vedea nimic, şi atunci vergelatorul trebuie să spuie cum va fi viitorul celui cu semnul fără a-i şti de mai înainte numele. Atunci unele le nimereşte, insă altele le spune aşa de întortocate şi de ciudate, încît şi fără de voie ascultătorii trebuie să rîdă de profeţiile lui. Aşa, de exemplu, după ce băiatul scoate semnul unui bărbat, vergelatorul, socotind căeal unei fete, spune că viitorul său soţ va fi un bărbat aşa şi aşa de frumos, va avea stare bună, sau va fi un om urit, sărac şi Dumnezeu mai ştie cum. Şi iarăşi scoţînd semnul unei fete, spune că viitoarea sa nevastă va fi o fată bătrînâ, uricioasă. şi altele de asemenea. Sfirşindu-se astfel de scos toate semnele din vasul cu apă, vergelatorul încheie funcţiunea sa cam prin următoarea urare: Anul Nou cu fericire Ca perii, Să-l începeţi şi-n unire. Pe la mijlocul verii, Tineri şi bătrîni să fiţi Ca toamna cea-mbelşugată, La aceste cuvinte răspund cei din casă prin strigăte de vivat şi să trăiască! Iar mai mulţi inşi. cari cu puţin mai înainte de aceasta au ieşit anume afară, Cine trece Şi petrece? Irodia Doamne! Trece Toma cel bogat Cu biciul de foc înfocat. Irodia Doamne! etc. Şi cu toţii să-nfioriţi Ca merii, Cu de toate îndestulată!12 47 inccp a puşca atit din pistoale cit şi din puşti, slobozind vreo 10-20 de încărcături sau şi mai multe după olaltă. în urmă, după ce şi rindul împuşcăturilor s-a sflrşit, scoate gospodarul vasul cu apă. in care au fost semnele şi. deşertindu-l, aduce in locul apei, tot in acest vas, ca Ia o vadră de vin şi-l pune pe masă. Apoi se aşază mai toţi cei de faţă la masă şi incep a inchina şi a cinsti din vinul adus, petrecindu-şi, vorbind citc de toate, glumind şi povestind fel de fel de istorioare. Unii istorisesc cum se făcea mai demult Vergelul. Alţii spun că lor li s-a împlinit tot ce le-a profeţit vcrgelatorul în anii trecuţi. în scurt, fiecare adaoge cîte ceva la voioşia generală. Fiecare caută a întrece pe antevorbitorii săi prin istorioare şi glume, cari dau un avint foarte plăcut şi desfătător veseliei şi voiei bune. într-aceea insă vinul din vas se tot împuţinează, pină ce nu rămine nici un strop. Şi de cumva gospodarul a mai ascuns vreun şip sau două de vin, voind n-l păstra pentru mai tirziu şi feciorii au dat de dinsul, nu i-1 lasă, ci cumpărindu-1 de la dinsul. îl scurg şi pe acesta pînă la cel din urmă strop. După aceasta, sculindu-se de la masă, se prind, mai ales feciorii şi fetele, la joc şi joacă pină ce se face ziua marc. cînd se împrăştie şi se duce fiecare la casa sa. Danţurile şi chiuiturile sau strigăturile cu cari se încheie Vergelul acesta sînt aceleaşi cari se joacă şi se chiuie în decursul nnului întreg. Muzicanţii, cari fireşte încă nu trebuie să lipsească de la această petrecere, sînt sau vreo doi-trei ţigani cu violinc şi cu o cobză, sau un cimpoiaş cu cimpoiul. Pentru aceştia se îngrijesc feciorii. Ei Si caută, ei ii tocmesc şi tot ei le plătesc pentru truda lor vreo cîţiva fiorini. Lipsind muzicanţii, ceea ce numai rar se poate întîmpla. atunci cîntâ unul sau doi feciori din fluiere sau din trişte, iar ceilalţi bărbaţi şi neveste, însă mai ales feciorii şi fetele, joacă de se prăbuşeşte pămintul sub picioarele lor. în fine, e de însemnat şi aceea, că Vergelul acesta, pe lingă profeţirea norocului din anul viitor, mai areşi scopul, după cum spun românii din ţinutul Dornei, ca oamenii să facă cunoştinţă mai de aproape unii cu alţii şi ca feciorii să peţcască pe fetele cele mari . Tot cam aşa se serbează această specie de vergel şi de către românii din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară de către cei din Cotîrgaşi-Broşteni, jud. Suceava. Iată ce scrie in privinţa aceasta dl. I. Teodorescu: «Şi P> la noi si ari ca şi pi-aiurlea, şi plugari au cu i tirş14, bghici, pchistol, fluir, urs, babi, moşniag, capri, jidan şi alţi budihali urîti, meniţi ca si sparii pi cieli copchili şi neviesti dim sat. După ce-o găti di-arat, si ieu şi si string cu tăţi intr-o casi dim sat, nâmniti di cu vremi di bâietani cii măi di uamini, unii şi-aduc dzîcalaş şi beuturi. Si string pi urmi bărbaţi, fumei. fieti şi ori cini vre şi ari plăceri. Uieli feti harnici aduc mincâri ca acelia, gata di-acasi, colaci, plăcinti, pui fripţi... Las ci la noi di-om timp di vriemi nu si mâi aduci-aşa, da in sî ti faci pişti hrăniţi di ceia pnrti-m Cordun... şi-apu si viedz pitrecanii şi mincâri, di si ai dzâci pintici. nu unu. lot amu mamili şi-aduc copchilili, cari n-o mai ieşit in sat (la horă) diloc, Şi la gioi mni-o aşadzi lingi fata cei măi harnici şi mâi di gospodari din sat şt i-o araţi s-o aivl ori şi cin di pildi... 48 Şi cum dzîc, după ci si strîng, apu si ieu şî s-aleg 2-3 flăcăi măi dim uamini, măi cu trieceri din sat; si pun la capu miesî şî strîng di pi la fişti cari uom cîti-om lucru: o verigi, o mărge, iei ...om şirag di mărgieli, iei o pâra bortită, şi ori ci lucru însamnat, anumi-adus, şî sî pun tăti la om loc într-omun vas cu apî. Amu-i începutu vergielului. După ci-o găti di pus lucrurli, om flăcău ie duaui linguri ori duaui vergieli di la stativi şî dzîci: - Ci suni, Cî răsuni? Altu răspundi: Zmnidzili Cu caprili, Vergielu cu fietili! - Luncili Cu giuncili, Văili Cu uoili Amu dzîci tot cel dinţii: - Da pim vaduri cini trieci? Suni din ineli, - TVieci Ibma cel bogat. Baţi din vergieli, Cu cinci bghici-1 bat. Arodiia Duamni. Şi ciel dintiiu scuati-om lucru pus în vas, şî dzîci c-o scos pi Sfeti Vasili, pi el îl scuati-ntîi, cî cu ici se înciepi anu. Tăti lumia stă şî aştiaptî sî-i iasî norocu şi sorocirea. A cui o fost lucru scos, di-aciela-i ferici, cî-i ca şi Sfeti Vasili. Şi scuati pi urmă Bobotiadza. Sfeti Ioan şi pi rînd taţi Sfinţi şî cinstiţi Părinţi, dzicindu-sî la fiicari sfTnt: Ci suni. Ci răsuni? După ci-o găti di scos tăt sfinţi, cieli duauispreci praznici împărăteşti şî tăti sărbâtorili citi-s intr-on an, încep a si scuati: casa, masa, plugu, cuasa... şî tăti bichisurile omului din casî şi di pi-afarî, ştiadza, pchiua, muara, bătocu, ilău, barosu, foi... tîrla oilor, coşăriu, strunga, stîna, trîmghiţa, comamicu, spătârili, budaca, găliata, vîrtieju, tăujeriu, culişeriu, hîrzobu. străcâtoaria, fidileşu, zgîrfaciu, ciaunu, brigideu, mă rog tăti lucrurile, citi trebi omulu ori cîn şi la ori şî ci. Pi urmi încep cu păşiri, intîi cu cieli dumiesnici şî pi urmi cu cieli din tlrş (pădure): găina, raţa, ginsca, pichiria, găinuşa, uliu, hultanu, ierunca (fugăi), cîrstielu, vrabghiia, mnierla, ciuarea, buha, huhuriedzu, pupidza. bou di baltă., tăti cielia, di-a ciru păru pin şi dihăniile. Amu la mulţ li sî pun porecli cum li-o fost norocu, pi cari l-o scos o dihănii urîtî ori cini şti ci dihănii rămini cit a ci lumia. Numa la sărbători sî dzci: 49 Ci sun! Ci răsuni... La alţi cielia nu. După ci s-o firşit Vorgeliu si pun pi beuti şi pi giucati. si mâi triacâ din nâduhurli şi nâcazurli omului ci si duci. Amu fiicari-ş aduci-aminti di vorba ceia: Cieli buni Cieli răii Si s-aduni. Si si speli! Băietani si-nsoţăsc şi au aduşi din buni vremi cinsti (rachiu), il cerb cu mnieri. cu cafe şi cu chiperi şi si to bei şi si cinţ. Tot amu flâcăi-ş duc di mini la capu miesi pi draga inimioari lor, şi-o cinstesc dimpreunî cu părinţi ori v-o rudenii di-i cu ie. Pi la cintâtori si duc fieşti cari pi la casa cui i ari . “15 II. Să trecem acuma la a doua specie de Vergel, adecă la acea parte de dntinc şi credinţe, care. după cum am spus şi mai sus, cu puţine deosebiri esenţiale, se află in toate provinciile locuite de români. E ştiut că fiecare om, fără deosebire, doreşte să-şi cunoască viitorul. Mulţi din poporul de jos întrebuinţează spre acest scop diferite mijloace superstiţioase. Unii aleargă pe la babele vrăjitoare, ca acestea să le caute în cărţi şi în palmă, să le arunce bobii, iar alţii se duc pe la zodieri. ca aceştia să le spuic tot ce stă scris despre dinşii in cartea sorţii. însă dintre toţi aceşti oameni superstiţioşi şi plini de încredere in spusele şi tilcurile zodierilor şi ale babelor ştiutoare, nimeni nu e aşa de curios despre viitoarea lor soartă ca fetele cele mari. înţeleg pe fetele cari duc dorul măritatului Dar curiozitatea acestora se mărgineşte mai mult numai la cunoaşterea ursiţilor, adecă a viitorilor lor soţi: cine şi cum vor fi aceştia? frumoşi sau uriţi? bogaţi sau săraci? tineri sau bătrini? buni sau răi? blinzi sau inţinaţi? isteţi sau tăntâlâi? şi la cunoaşterea timpului cind se vor mărita. Iată ce voieşte mai înainte de toate să ştie o fată mare. însă e lucru rar ca o fată cinstită să alerge pe la zodieri şi vrăjitoare ca să-şi caute viitorul. Doară numai fetele cele stătute, cum le numeşte poporul, cari au trecut de mult peste anii măritişului şi totuşi ar vrea. sărmanele, să se mărite şi ele şi nu ştiu unde le e soarta şi norocul, unde Ie e pnrtea; sau acelea cari cu orice preţ ar vrea să se mărite după cutare fecior, însă acela nici nu caută la dinsele. Numai unele ca acestea umblă pe la vrăjitoare. Fetele mai tinere nu fac aceasta nicicînd. ştiind prea bine că in seara spre Sfintul Vasile sau Anul Nou ele pot să-şi cunoască viitorii lor soţi şi timpul cind se vor mărita şi fără de ajutorul vrăjitoarelor, şi a zodierilor, şi atunci fără de-a intra prin gurile oamenilor, fără de a fi luate in rîs şi fără de a-şi pierde vaza şi numele cel bun, precum din contra şi-l pierd cele ce umblă pe la vrăjitoare şi zodien. In seara Sfintului Vasile sau a Anului Nou. mai multe fete man, cari voiesc să-şi cunoască ursiţii şi timpul cind se vor mărita, se adună la o casă anumită sau şi la unn dintre dinsele. Această adunare de fete mari cu scopul de a cunoaşte ursiţii, timpul cind se vor mărita, şi toată petrecerea lor se numeşte de către românii transilvăneni din ţinutul Birgăului şi al Nâsăudului. după cum am spus şi mai înainte. 50 cu un cuvînt tehnic poporal. Vergel, iar de către românii din celelalte părţi ale Transilvaniei, Vergelat16. Principele Dimitrie Cantemir e cel dinţii şi, după cit ştiu eu pînă acum, cel de pe urma autor român, care scrie despre o datină a moldovenilor de felul Vergelului, numind-o Vergelat. Iată ce ne spune el despre această datină strămoşească: „Vergelatul este o specie de devinaţiune, ce se face în noaptea spre prima ianuarie; moldovenii adecă pun în această noapte nişte vergele in anumită ordine şi cred că in dimineaţă li se arată tot binele şi râul, ce are să-i ajungă in decursul anulur Tot aceasta o fac şi prin linte, bobi şi oale, aşezate intr-un mod cum ştiu ei-1'. Ca despre toate celelalte datinc şi superstiţiuni, despre cîte a scris Cantemir. aşa şi despre această datină străveche, ne-a lăsat numai un schelet, îneît, cetind şirele de mai sus, nimeni nu-şi poate face o închipuire destul de lămurită despre ea. Alâturîndu-le insă şi asemânindu-Ie cu cele ce vor urma mai la vale, vom afla cu toate acestea că Vergelatul lui Cantemir nu poate fi decît o schiţă foarte restrinsâ şi mică a Vergelului din cestiunc. Dar să lăsăm Vergelatul lui Cantemir şi să ne întoarcem la obiect. Am spus chiar din capul locului că, la această petrecere a fetelelor numită Vergel, participă numai fete man. Feciorii, in genere, n-au intrare. Şi deşi participă vreunul, doi sau şi mai mulţi inşi, aceia nu se amestecă mai la nimic, ci stau numai deoparte şi privesc la cele ce se petrec. Conducătoarea acestei petreceri de fete. care e de obicei o babă bătrînă, ce se pricepe foarte bine la asemenea lucruri, sau stăpîna casei, sau şi o fată mai expertă, se numeşte ursitoare18. După ce a inserat bine şi după ce s-au adunat toate fetele cîte au avut să se adune, ursitoarea face semn că profeţirea ursiţilor acuşi se începe, deci s-astupe bine ferestrele, ca să nu se vadă nimic de afară. Fetele, supuse intru toate voiei ursitoarei, fac ceea ce li se porunceşte. Ursitoarea aşterne acum masa, aduce o mulţime de obiecte, precum: cuţit, sare, pipâruşâ, pine, cărbune, apă, pieptene, perie, inel. piatră şi altele şi le aşazâ toate frumos lingă olaltâ. Apoi tot pe acea masă pune diferite vase, precum: blide, talgere, oale, scafe, şi altele pe cari le aşazâ întoarse cu fundul in sus. Fâcînd aceasta ursitoarea spune fetei să iasă pînă-n tindă sau afară şi cind va striga-o, să intre iar înăuntru. Fata iese. Ursitoarea şi cu celelalte fete ascund iute obiectele sub vasele de pe masă, adecă sub fiecare vas pun cîte un obiect. Apoi fetele se pun în jurul mesei, iar ursitoarea în frunte strigă fetei de afară să intre. Uşn se deschide şi fnta, intrînd, se apropie cu teamă de masă şi. cu mina tremurindâ. ridică unul din vnse. Ursitoarea ia de sub vas obiectul ascuns şi. ursind, zice: - Fata mea! tu ai ridicat un cuţit Aceasta însemnează că ursitul, adecă bărbatul tău va fi un om aprig. El va avea o limbă ca şi tăişul cuţitului, cu care adeseori va tăia inima ta! Biata fată, auzind aceasta, se sparie, i se face părul măciucă şi. gîlfezind, abia se mai poate ţinea pe picioare. 51 - Nu te spăria, draga mea! îi zice una din nevestele cari şi ele au venit la aceasta petrecere şi stau deoparte, şi eu am ridicat odată un cuţit şi totuşi mi-am căpătat un bărbat destul de bun. Ursitoarea face semn altei fete să iasă afară. Aceasta iese. Cele dinăuntru schimbă iute obiectele de sub vase. Se face apoi semn şi fata de afară intră iar înăuntru. Ea merge drept către vreun vas şi-l întoarce. Sub acesta se află, d.e., un pieptene. Toate se uită acum cu curiozitate la ursitoare, să vadă ce va spune. Aceasta zice: - Fata mea! Tu eşti norocoasă, tu vei avea un bărbat aspru, dar bun la inimă. Pieptenele e cam neplăcut cînd ne pieptânâm cu dînsul, dar apoi ne place părul frumos pieptănat. Urmează acum o altă fată. Aceasta descopere, d.e., o pipăruşă. - Şi tu vei fi norocoasă, draga mea! îi zice bătrîna ursitoare. Pipăruşă e iute, înfocată, dar apoi c şi bună, sănătoasă. Bărbatul tău va fi iute la mînie, dar după aceea bun şi iubitor! A patra fată descopere, d.e., o bucată de cărbune. - Tu vei avea un bărbat înalt, sănătos, bine făcut şi cam negricios, zice ursitoarea, dar bagă de seamă să nu-1 aprinzi, pentru că nu-1 vei putea stinge decît cu lacrămi! A cincea fată descopere, d.e., sare. - Fără sare nimic n-ar fi bun, începe ursitoarea, fără sare nici o mîncare nu s-ar putea face. Bărbatul tău va fi sarea ta, el îţi va face plăcută viaţa. Dragostea lui va fi pentru tine ceea ce este sarea în mîncare. însă tu trebuie să te porţi cumsecade cu dînsul, căci de nu, vei fi ştiind zicala: Sarea-i bună la fertură, însă nu peste măsură. A şasea fată descopere, d.e., apă. Ursitoarea începe: Apa e foarte folositoare, dar şi stricâcioasă, după cum adecă o ştim întrebuinţa. Bărbatul tău va fi un om bun dacă tu te vei purta bine cu el; dar dacă nu vei avea minte destulă, el va fi biciul tău! Altă fată descopere, d. e., pine. - Draga mea! urmează ursitoarea, tu vei fi foarte norocoasă. Vei avea un bărbat bun ca pînea de toate zilele, sănătos, plăcut, şi iubit ca şi pînea, ce-o iubim mai mult între toate mincârile şi de care niciodată nu ne urim19. Viind altă fată la rînd, descopere, d.e., o perie. - Tu ai să te măriţi, fata mea, în scurtă vreme, zice ursitoarea, dar nu în satul tău, ci te vei mărita după un fecior de peste pădure, căci, vezi, peria însemnează pădure20. Ce se atinge de ursitul tău, ce să-ţi spun?... va fi cam bătrîn, un fecior tomnatic sau chiar văduvoi21.Cît despre soarta ta, despre viitoarea ta viaţă, n-am nimic alta de zis decît să-ţi aduc aminte de cîntecul, pe care cred eu câ-1 vei fi ştiind poate şi mai bine decît mine... Ascultă: în sat străin dacă-i mere, De-ai mînca pîne cu vin, Dc-ai mînca pîne cu miere, La inimâ-i tot venin.22 La inimă nu mai mere; 52 Fata care a venit acuma la rînd descopere, d.e., un inel. Ursitoarea, cum îl zăreşte, zice: - Fiecare ştie că inelul însemnează logodnă. Deci tu, draga mea, ai să te măriţi cît de curind aici în loc, in sat la tine, şi bărbatul tâu are să fie un fecior tînâr, ştii colea cum zice cîntecul: Mîndru, frumuşel, Tras printr*un inel. Cea din urmă fată descopere, d.e., o piatră. - Ah! scumpa mea! exclamă bătrîna ursitoare, increţindu-şi fruntea, îmi pare destul de rău, dar ce să-ţi fac, trebuie să-ţi spun că încă lung timp vei râminea nemâritatâ. Aceasta însemnează piatra, bat-o pîrdalnicul s-o bată!23 Astfel, una după alta vin la rînd toate fetele, cîte sînt adunate in acest Vergel, şi ursitoarea le urseşte, le explică şi profeţeşte, după obiectele ridicate, cum vor fi ursiţii, viitorii lor bărbaţi. Fireşte că obiectele, cari au fost odată ridicate, ursitoarea nu le mai tîlcuieşte şi de a două oară, ci tîlcul, explicarea dată fetei de mai înainte rămîne şi pentru cea din urmă. Afară de aceasta, mai e încă şi aceea de observat, că nu pretutindenea şi nu toate obiectele despre cari ne-a fost pînă aicea vorba se întrebuinţează spre cunoaşterea ursiţilor, ci ele variază după ţâri, ba uneori chiar după ţinuturi şi comune. Asemenea nu fiecare ursitoare dă obiectului descoperit unul şi acelaşi înţeles. Aşa, în unele părţi ale Bucovinei, pe lingă unele dintre obiectele înşirate mai sus, se mai întrebuinţează, spre acelaşi scop, încă şi un puişor, adecă o monedă de 10 cr. in argint, cu înţelesul de tinereţe, un struţ de busuioc cu înţelesul de dragoste, un şomoltoc de buci cu înţelesul de bătrîneţe şi o oglindă cu înţelesul de frumuseţe.24 Tot aşa se îulîiuplă şi în celelalte ţâri locuite de români, precum găsim la românii din Transilvania25 şi la cei din Moldova26. Sfirşind cu vasele şi cu obiectele mai sus înşirate, le strîng de pe masă, le pun fiecare la locul lor şi încep a-şi profeţi prin alte mijloace care le va fi soarta, precum: prin topirea plumbului, prin albuş de ou, prin peri de porc, prin o para sau ban, prin lumînărele şi prin turtiţe de aluat. Să începem mai întîi cu topirea plumbului sau a cositoritului. Fetele adunate pun apă rece ne-ncepută2/ într-o strachină, însă mai ales într-un pahar. După aceasta topesc într-o lingură sau în altceva plumb şi apoi îl toarnă în apă. Dacă din plumbul turnat în apă se formează ceva ca un chip de om, atunci se crede despre fata, pentru care se face aceasta, că se va mărita; iar dacă nu se formează nimic, decît numai nişte grămezi de plumb, din cari nimic nu se poate deduce şi explica, atunci se crede că nu se va mărita. De cumva însă se formează un chip de om şi pe lîngă el mai multe puncte, atunci crede fata, care a topit plumbul, că viitorul ei bărbat, ursitul ei, va fi om bogat, om cu stare; iar de cumva se formează numai chip de om fără de puncte, atunci crede că viitorul ei bărbat va fi om sărman26. De se formează din plumbul topit şi turnat în apă o biserică, viitorul soţ al fetei va fi preot; de se formează pădure, bărbatul ei va fi pădurar; de se formează o cruce, crucea e 53 ursitul ei, vasăzică n-are ce să mai aştepte la măritat, căci încă înainte de aceasta are să moară. De se formează un fel de suliţă, sabie sau puşcă, atunci bărbatul ei va fi soldat. în scurt, după forma ce o capătă plumbul topit îşi explică fiecare fată sau mai bine zis le-o explică ursitoarea fiecăreia cum ii va fi bărbatul, ce fel de stare şi meşteşug va avea, cum va fi la făptură şi cam cît are să trăiască29. Unele fete întrebuinţează, in loc de plumb, ceară30. După topirea sau vărsarea plumbului, urmează perii de porc. Fetele dau la o parte din vatra focului cărbunii şi cenuşa, aşa ca vatra să rămiie curată. După aceasta, fiecare fată ia pe rînd cîte doi peri de porc şi, menindu-i, dă unuia numele unui fecior pe care şi-a pus ea de mai înainte ochiul, adecă pe care şi-l doreşte de soţ, iar altuia numele său. Pe acei peri. astfel botezaţi, îi pun în vatra focului, zicînd: Cum nu stau perii de porc pe foc, Aşa să nu steie ursitul meu în loc!... Dacă prin fierbinţeala focului se întîlnesc perii şi se împreună, se crede că numiţii tineri se vor căsători, iar dacă perii se depărtează unul de altul, atunci tinerii, ale căror nume le poartă aceşti peri. nu se vor căsători împreună, adecă fata nu va avea parte de feciorul pe care şi-a pus ochiul31. O seamă de fete din Transilvania întrebuinţează spre acelaşi scop, în loc de peri de porc, două frunzişoare de saschiu sau bănuţ. Pun adecă pe vatra bine măturată şi înfierbîntată a focului două frunzişoare de acestea şi dacă, uscîndu-li-se virfurile, se incovoaie una spre alta, cununia e sigură; incovăie-tura în partea opusă a uneia din frunzişoare insă indică necredinţa amantului sau a amantei, pe care o reprezintă frunzişoara respectivă. Sau dacă, beşicîn-du-se şi invirtindu-se, se apropie una de alta, iubirea nu va fi zadarnică; dacă se depărtează, e semn rău; iar dacă frunzişoara, arzînd, se învîrte roată, avem să aşteptăm noroc în anul viitor, la din contra, nenorocire-32. După ce sfirşesc cu perii de porc, încep a-şi profeţi soarta şi norocul prin un albuş de ou. Iau adecă un blid, insă mai ales un pahar cu apă rece neîncepută, apoi sparg un ou de găină şi lasă să-i curgă tot albuşul în apă. Dacă din albuşul acesta se formează în cîtvn un chip de om, atunci fata, pentru care se face aceasta cercare de noroc, se va mărita in anul ce urmează Iar dacă din acest albuş nu se formează nimic din care să poată fata alege şi explica, atunci crede că nu se va mărita. De cumva din albuşul turnat în pahar se formează un chip de om şi pe lingă dînsul mai multe puncte, atunci crede fata că viitorul ei bărbat va fi om bogat şi va avea oi multe; iar de cumva din albuş se face chipul singur, fără puncte, atunci crede ea că viitorul ei bărbat va fi un om sărac.-33 Fetele din unele părţi ale Transilvaniei iau un pahar cu apă neîncepută şi apoi, spârgind un ou, îl toarnă intr-insul. Dacă oul pînă dimineaţă se umflă şi creşte afară din pahar, atunci c sigur că fata care l-a turnat se va mărita in anul viitor; din contra, dacă oul se aşazâ pe fund. speranţa e pierdută. Dacă pe gălbenuşul oului se prezintă figura unui copil. însemnează ruşine, secriul. moarte.-34 54 După cele arătate pină aici, urmează jocul cu paraua sau cu banul. Acesta se face in următorul chip: Fata de casă, unde se serbează Vergelul, aduce apă proaspătă din fîntînâ şi, turnind-o intr-o strachină curată, o pune pe masă. Strachina trebuie să fie plină cumsecade. Apoi. fiind fiecare fată prevăzută de mai înainte cu cîte o para, cu un ban rău, încep una după alta a lăsa să cadă banul cam de sus in strachină, făcînd mai întii semnul crucii peste apă şi grăind încet: - De-a fi să-mi fie cutare partea, ursitul, să sară paraua din apă; iar de-a fi să nu-mi fie, să nu sară! Sau: Dac-a fi să sară banul. Să mă mărit pîn-la anul! Dacă banul sare din apă, e semn bun, căci feciorul, la care a gîndit fata cinci a aruncat banul, va lua-o. Şi cum sare banul, toţi cei de faţă se bucură; toţi strigă şi întreabă rîzînd pe aceea care l-a aruncat: la cine a gîndit. Iar de nu sare banul din apă, atunci nu e semn bun. căci feciorul la care a gîndit fata nu-i va fi partea; cu toate aceste şi pe aceasta o întreabă: la cine a gîndit cînd a aruncat banul. Astfel aruncă fiecare de trei ori, gîndind la una şi aceeaşi persoană. După aceasta, combinează feciorii şi fetele de faţă împrejurările, cum vor procede cu peţitul, însuratul şi măritatul. După ce au venit toţi la rind, după ce fiecare a aruncat paraua, banul, purced la alt mijloc de a-şi ghici şi cunoaşte viitorul şi anume prin două lumînârele. Fac adecă două lumînârele mici şi subţirele de ceară, şi de este cu putinţă din ceară curată. Luminărelele acestea le fac la un capăt turtite, sau le pun pe nişte coji de nucă, ca să poată pluti pe apă. Apoi le aprind, le dau drumul pe apa din strachina de mai înainte, făcînd printre ele semnul crucii şi mcnindu-le, adecă dind uneia numele unui fecior, iar celeilalte numele unei fete. Dacă aceste două lumînârele, plutind pe apă, se împreună, cred toţi că acei doi tineri, ale căror nume le poartă lumînârelele, se vor căsători cît de curînd; iar de nu se împreună, nu-i speranţă de nuntă. Sau dacă în urmă una sau alta din lumînârele scăpătează, adecă se cufundă în apă, e semn că acela pentru care a fost menită va muri.'16 Tot cam aşa fac şi cred şi fetele din unele părţi ale Transilvaniei3' şi ale Moldovei38. Altele iau o lumină subţirică de ceară curată şi, aprinzînd-o, o lipesc de marginea unui blid. în care se află apă neîncepută, astfel ca. după ce prinde a arde, să poată picura dintr-însa în apă. Dacă lumina, după ce a început a arde cu flacără, începe a sfirîi şi ceara ce picură dintr-dinsa produce, atît cînd picură cît şi cînd ajunge in apă, un fel de sunet ca tiii, atunci e semn că fata, pentru care s-a lipit lumina, se va duce din casă, adecă se va mărita in anul ce urmează; iar dacă picurii produc un sunet ca siii, atunci e semn că nu se va mărita.39 Mai alte fete picură dintr-o luminare de la Paşti, într-o strachină cu apă neîncepută, două picături, pe cari le menesc: una pentru fată, cealaltă pentru 65 ursit; dacă picăturile se unesc, nunta-i pe aproape; dacă nu, atunci mai cam pe aşteptatele.40 în fine, unele fete fac mai multe lumini de ceară şi pe fiecare lumină o pun in cîte un tâlgeraş sau luntrişoarâ, făcute asemenea de ceară. După aceasta, dîndu-şe fiecăreia numele unei persoane care se află în casă, le pun să plutească deasupra apei ce se află într-o strachină. Dacă arde luminarea toată, atunci se zice că persoana al cărei nume îl poartă va trăi pînâ la adinei ; dacă arde numai pe jumătate, se crede că va muri în floarea în acest chip trece la rînd fiecare şi cu lumînârelele. Urmează acum tîlcuirea sorţii şi a norocului prin mijlocul turtiţelor de aluat. Aceasta se face in următorul mod: Fata de casă unde se serbează Vergelul se duce la fintîna de unde iau totdeauna apă şi, scoţînd o ciutură de apă, ia o gură din ea, o duce în casă şi o pune într-o strachină. După aceasta, aducind făină şi turnînd-o în strachina cu apa adusă precum s-a arătat mai sus, fiecare fată frămîntă făina şi-şi face cîte-o turtiţâ, pe care, cocind-o în vatra focului şi ungînd-o cu unt sau cu untură, fiecare fată îşi însemnează turtiţa sa şi o dă apoi unei mîţe s-o mănînce. Fata, pe a căreia turtiţă o va mînca mîţa, are să se mărite în anul ce vine. Dacă mîţa o va mirosi numai, fetei o să-i vie starosti. Iar fetele, ale căror turtiţe au rămas neatinse de miţă, n-au ce mai trage nădejde că se vor mărita în anul ce urmează.42 O seamă de fete întrebuinţează spre acelaşi scop, în loc de turtiţâ, un fel de colţunaşi sau piroşti43, una sau mai multe bucăţele sau gologoaţe de mămăligă , mai multe găluştele45 sau bucăţele de slănină , pe cari de asemenea le dau unei mîţe sau unui cîne spre mîncare. Fetele din unele părţi ale Moldovei, voind a şti de vor avea bărbaţi beţivi ori nu, şi ce băutură anume vor bea, mai fac încă şi următoarea vrajă: omul de gazdă, la care s-au adunat fetele, umple cîteva ulcele cu diferite băuturi, precum: vin, rachiu şi altele, iar unele cu apă; apoi le duce afară şi le lasă în tindă ori pe prispă. Fetele ies cîte una şi aleg o ulcică, şi ce băutură găsesc aceea cred ele că vor bea-o bărbaţii lor. Iar fata care ia ulcica cu apă nu va avea bărbat beţiv.1' Unele fete din Bucovina iau trei cărbuni stinşi, o bucăţică de lut, una de pîne şi una de sare şi le pun pe toate în cruciş pe o sită întoarsă cu pînza în sus, iar la mijlocul acestor obiecte pun un ac sau un bold înfipt într-o fârmătură de pine. Pin ta Cărbunii Lutul Sarea 56 După ce au făcut aceasta, învîrtesc aţa, care e prinsă in ac sau legată de bold, de două ori pe degetul arătător de la mina dreaptă, ridică puţin acul sau boldul în sus şi rostesc următoarele cuvinte: Sfinte Vasile! Spune-mi: Vine mirele sau nu? De vine, Să tragă la pine Şi sare! De nu vine, Să tragă la lut şi la cărbune! Dacă. după rostirea acestor cuvinte, fărmătura in care e înfipt acul sau boldul se trage spre pine şi sare, atunci înseamnă că mirele fetei respective va fi om cu meşteşug (meseriaş) iar de se trage spre cărbune sau lut, mirele ei va fi agricultor. 8 Alte fete, tot din Bucovina, pregătesc de cu zi o sită, pe care pun asemenea în cruciş o bucăţică de pine, una de sare, una de zgură şi un crucer: Pine ZgurăI • • | Crucer Sare Pe la miezul nopţii pun mina cu ochii închişi pe sită şi zic: Eu nu pun mîna pe sită, Care-i de Dumnezeu dată Ci o pun pe-a mea ursită, Şi de la oameni lăsată! Dacă a pus mîna pe pine, ursitul ei are să aibă noroc la pîne; dacă a pus-o pe crucer, are să aibă mulţi bani; dacă a pus-o pe sare, are să aibă de toate; iar dacă a pus-o pe zgură, va fi fierar.49 Fetele din unele părţi ale Moldovei, din contra, iau un fund, fac pe dînsul patru semne cu cărbune sau cu cretă, în formă de cruce: menesc la fiecare semn numele unui flăcău căruia îi trag nădejdea, d.e.: Iau apoi un fus de tort şi prind a-1 suci pe fund, şi asupra căruia semn stă fusul, feciorul acela o va lua de soţie. în fine, fiecare fată din ţinutul Năsăudului in Transilvania merge în seara lui Sîn-Văsîi Ja casa unde umblă dînsa in şezătoare, diicînd cu sine o cununiţă. Această cununiţă este făcută din coajă de mâr“ bun, în mărime cam de 3-6 cm în diametru; pe lîngă coajă e învelit ceva bumbac sau scul colorat. 57 „Pentru ca fiecare fată să-şi poată cunoaşte veriguţa, cum numesc ele această cununiţă, pe lingă aceea că cununiţele variază in mărime, mai au şi ceva bumbac sau scul verde, albastru, negru, galbin etc., ca semn de distingere. Adunindu-se toate fetele din o respectivă şezătoare, închid uşa, ca să nu intre feciorii înăuntru, iau o cofă nouă, nefolosită încă, plină cu apă (luată din vreo apă) curgătoare, nu din fintînă, şi din care apă nu este iertat să beie nimeni, pentru că altcum nu-i de leac, pun toate cununiţele în cofă, însă aşa ca fiecare cununiţă să fie văzută de toţi cind s-a pus; apoi una dintre fete, cea mai isteaţă, ia un mănunchi, (o legăturiţă) de busuioc uscat. îl bagă in cofă şi începe a invîrti cununiţele prin apă, pină cînd s-au legat toate sau cele mai multe de busuioc. în timpul Cît se învirtesc cununiţele în cofă, toate fetele sint strinse in jurul cofei, asupra căreia se află întinsă o năframă mare, ca nimeni să nu poată vedea în cofă. Fetele, in timpul acesta, ţinînd fiecare o margine a năfrămii apropiată de gură, cîntă următoarea poezie: Sin - Văsîi, Văsii, Unde te găsii. La vadul bogat; Cine te-a legat? 5 Petrea cu Ignat. Dâ-mi, Doamne, bărbat. Să mă culc in pat, Să fac un ficior, Sâ-1 cheme Ion! 10 - Sus, vere, drăguţă. Scoate-mi veriguţă! Fiecare vers, in cîntare, se repetă de două ori, şi cind ajung de cîntă cele două versuri din urmă, se ridică năframa. Fata care a învîrtit busuiocul în cofă îl scoate acum afară şi fără a fi iertat să se atingă cineva de el, ţinindu-1 sus", se uită fiecare fată să vadă ori de s-a prinde sau nu cununia ei de el şi, dacă da, observă unde s-a prins: mai sus sau mai jos de busuioc. .Aceasta o fac pentru aceea, deoarece se crede că acea fată a cărei cunună nu s-a lipit de busuioc nu se va mărita in anul acela şi că, cu cît cununiţă s-a legat mai sus pe busuioc, cu atît fata respectivă se va mărita mai curind. Luîndu-şi apoi fiecare fată cununiţă sa. prinsă de busuioc, o bagă din nou in cofa; repeţcsc de trei ori" cîntecul de mai sus. „După ce au scos a treia oară cununiţele din cofă, încep a trage concluziuni, care se ţin de foarte adevărate. Aşa, de exemplu, dacă cununiţă unei fete a ieşit de toate trei ori pe busuioc, fata respectivă desigur se va mărita în acel an; dacă a ieşit numai de două ori sau numai o dată, atunci este posibilitatea să se mărite; dacă insă la o fată nu i-a ieşit niciodată cununiţă pe busuioc, aceea hotărît că in acel an nu se mărită; şi în urmă, la care fată i-a ieşit cununiţă mai sus pe mănunchiul de busuioc, aceea se va mărita mai intii, şi viceversa. După aceasta, fiecare fată îşi ia cununiţă sa, merge drept spre vreun gard din apropiere cu ochii închişi şi de la parul, pe care a pus prima dată mîna, numără nouă pari in oricare parte şi in parul al noulea işi pune cununiţă. Deschide apoi ochii şi, dacă parul e drept, din lemn frumos şi cu coajă, crede că bărbatul ei va fi om frumos, isteţ şi avut; dacă parul e clenciuros (cu noduri), strîmb şi urît, unt ii va fi şi bărbatul; iar dacă parul e fără coajă, bărbatul ei va fi sărac. Dacă s-ar întîmpla ca parul de al noulea să fie 58 îngemănat, adecă doi pari lingă olaltă, unul de o parte, altul de cealaltă parte pre lingă gard pentru sprijinirea acestuia, se crede că respectiva va avea doi bărbaţi. Datinele descrise pînă aici sînt cunoscute la românii din jurul Nâsâudului „sub numele de Veriguţă: se zice de exemplu: mergi la Veriguţă? Ai fost aseară la Veriguţă etc., şi aceasta pentru aceea, deoarece cununiţa cea de coajă de măr se numeşte exclusivamente veriguţă.-*01 Toate datinele înşirate pînă aici se petrec mai mult numai în casă, la zarea unei luminări sau, in lipsa acesteia, la zarea unui opaiţ. Fiecare fată asistă la cercarea norocului celorlalte, fiecare se bucură sau. după împrejurări, se scîrbeşte de rezultatul nefavorabil al suratelor sale. însă în genere, fie cum va fi acel rezultat, voioşia şi glumele nu lipsesc nici uneia, căci deşi se întîmplă ca unei fete să nu i se fi nimerit după cum i-a fost dorinţa, îşi calcă pe inimă, se face, deşi numai ea şi Dumnezeu ştie cum. că nu-i pasă; apoi şi celelalte fete o îmbărbătează, spuindu-i că doară nu va fi tocmai aşa după cum i s-a arătat. De multe ori voioşia trece în risete, din cauza figurilor pocite sau a altor semne, cari se arată din topitul şi vărsatul plumbului, cît şi din albuşul oului. Şi cu cît acestea sînt mai diforme şi mai ciudate, cu atîta voioşia se măreşte. După ce au împlinit şirul profeţirilor cu celea ce s-au arătat mai sus, ies toate afară, purtind cu sine un lingurariu cu linguri cu tot şi cu o ciobotâ. Cum au ieşit afară, fiecare fată scutură pe rind lingurariu] cu lingurile şi, după ce încetează de scuturat, ascultă cu luare-aminte să audă nu vor lătra dincotrova cînii. Dincotro latră cinii, într-acolo cred ele că se vor mărita.52 Unele, voind a şti încotro se vor mărita. încalecă pe melesteu, se suie pe poartă şi strigă: U! Ursitorul meu! încotro eşti? Şi din care parte încep cînii a lătra, dintr-acolo cred că le va veni ursitul.53 După ce se pcrindcază cu lingurarul, încep cu ciobota, şi anume fiecare fată pe rînd o aruncă peste casă. Aceasta însemnează ca încotro va fi căputa ciobotei căzută jos, după ce aceasta a căzut, intr-acolo va fi viitoarea casă a aceleia care a aruncat-o.54 Unele fete întrebuinţează, in loc de ciobotă, un papuc pe care de asemenea îl aruncă peste casă; şi încotro pică papucul cu gura, într-acolo cred ele că se vor mărita.55 De aici, după ce au sfirşit şi cu ciobota sau cu papucul, se iau cu toatele şi se duc in tăcere pînă la o casă megiaşă, unde ştiu că sînt copii mici, spre a începe alt şir de profeţiri, şi anume să cerce norocul cind se vor mărita: în timp scurt? ori mai tîrziu? in anul ce vine, ori în celălalt an? Aceasta o cunosc ele din aceea că încunjură fiecare pe rînd de trei ori casa, iar la a treia oară se pune aceea care a încunjurat-o lingă o fereastră şi, tăcînd mulcom, trage cu urechea să audă ce se vorbeşte în casă. Dacă aud că în casă părinţii zic copiilor: „du-te!*4. „cară-te!“ sau „mergeţi de-aicc!“, este semn de bucurie, căci de bună samă au să se mărite, se vor duce de la casa părintească. De aud pe părinţii din casă strigînd către copii: „vină mai degrabă!14 sau „vină mai iute!“, peţitorii vor sosi chiar în cîşlegile de iarnă. Iar de aud zicîndu-se în casă: „şedeţi locului!- sau „stăi!“ sau „nu te urni din loc!-*, atunci nu e semn bun, căci fata care a ascultat nu se va căsători în anul ce urmează.56 59 Sfîrşind fiecare fată de ascultat, se duc toate la altă casă, unde ştiu că sînt lumini de cununie, şi, cerîndu-le pe vreo dteva minute de la proprietarul lor, le aprind şi merg cu dinsele la o fîntînă. Aici la luminile aprinse, fiecare se pleacă şi caută în apă. Dacă fata care s-a aplecat vede în apă o umbră de bărbat care-i este cunoscut, e semn sigur că se va căsători cu acea persoană, a căreia umbră i s-a arătat în apă.5' Acestea sînt datinele şi credinţele, la a căror manifestare iau parte şi feciorii, însă ei la întreaga petrecere au un rol secundar, după cum am mai spus-o de vreo dteva ori; ei mai mult privesc şi combină din cele ce li se arată fetelor cum vor purcede cu peţitul şi însuratul. Vine insă acum un şir de datine şi credinţe proprii numai fetelor, la a cărora manifestare caută să nu fie nimeni de faţă ca să le vadă. Aceasta e o mare taină pentru dînsele. Şi eu le dau toată dreptatea, căci un praşcău, un om de nimica, vâzîndu-le, poate să le ia în rîs, sau, ce e şi mai rău, poate încă să le facă şi alte neplăceri. Drept aceea, se despărţesc acum de feciori şi, lăsîndu-i să meargă unde voiesc, ele se duc la casa uneia dintre dînsele, şi acolo îşi urmează profeţirile despre cari vom vorbi mai pe larg în capitolul următor. E de însemnat şi aceea că, cu cit e afară mai întuneric cu atit cred ele a fi mai bine pentru dînsele, căci atunci sînt scutite de ochii cei răi ai lumii. III. Am văzut, din cele expuse mai sus, cum serbează românii din ţinutul Dornei în Bucovina şi cei din jud. Sucevei în Moldova Vergelul lor; am văzut şi aceea cum serbează fetele române de pretutindenea un şir de datine şi credinţe cari asemenea se numesc Vergel. Aceste datine, după cum ni se spune, sînt foarte vechi, căci aşa le-au apucat şi le-au serbat moşi din strămoşii noştri, precum se serbează şi în ziua de astăzi. Vine acum rindul să vorbim despre o datină a feciorilor tot atît de veche şi de interesantă ca şi cele de mai înainte, care poartă acelaşi nume, dar care de un timp încoace în unele 3atc s-a dat cu totul uitării. Voind a descrie cu de-amăruntul şi această datină ca şi pe cele de mai înainte, am fi nevoiţi să reproducem, dacă nu tocmai întreagă, apoi cel puţin cea mai mare parte din descrierea Berii sau a Bereanului. Aceeaşi regulă se observă la acest Vergel atît de către feciorii cari îl fac, cît şi de către fetele cari iau parte la dînsul. avînd totodată acelaşi scop ca şi Berea sau Bereanul, adică: petrecerea tineretului, cinstirea şi ospătarea părinţilor acestuia şi a altor oaspeţi bineveniţi, cari se adună ca privitori la această petrecere, Deci, ca să nu mai repetăm ceea am spus o dată, în descrierea Vergelului de faţă vom fi cit se poate de scurţi. Vergelul acesta nu se serbează în una şi aceeaşi zi, ci feciorii din unele părţi ale Bucovinei, şi anume cei din Ilişeşti şi cei din Botuşana, precum şi cei din Şomcuta Mare din Ungaria şi din împrejurimea ei, îl serbează in ziua de Anul Nou după amiază; cei din unele părţi ale Banatului, în ziua de Bobotează după amiază; cei din Corlata în Bucovina, în ziua de Lăsatul secului, iar cei din Transilvania, în sărbătorile Paştilor. Mai pe scurt: timpul cînd se serbează nu e acelaşi, modul cum se serbează la feciorii din Bucovina şi Ungaria e mai acelaşi, pe cînd la cei din Banat şi Transilvania se deosebeşte în citva. în ce constă deosebirea aceasta vom vedea mai apoi. Să începem mai întîi cu descrierea Vergelului feciorilor din Ilişeşti. 60 Feciorii din acest sat, cari voiesc să serbeze Vergelul, pun toate de mai înainte la cale, unde au să-l serbeze şi pe cari din fete să le poftească; apoi tocmesc muzicanţi şi aleg din mijlocul lor pe doi inşi, pe cari ii numesc colceri şi cărora le încredinţează conducerea Vergelului. Sosind seara Sf. Vasile sau a Anului Nou, mai mulţi feciori, luînd cu sine cîte un şip cu rachiu, se duc pe la toate casele, unde sînt fete mari hotărite să fie invitate, şi le poftesc dimpreună cu părinţii lor ca să binevoiască a veni pe a doua zi la Vergel. La fiecare casă în care intră, după îndătinata dare de bună vreme sau bună seara şi după o scurtă convorbire, care mai totdeauna e în versuri, imitatorii cinstesc mai întîi pe tatăl fetei, apoi pe maică-sa şi-n urmă pe fată, zicind că le-ar fi cu mare plăcere şi s-ar bucura dacă nu i-ar trece cu vederea, ci s-ar osteni pe vreo cîteva ore pînă la petrecerea lor. în ziua de Anul Nou, după amiază, se adună mai intîi feciorii cari fac Vergelul la o casă anumită, cu al căreia stăpîn însă sînt înţeleşi de mai înainte. Fiecare fecior e îndatorit, cînd vine la Vergel sau şi cu o zi mai înainte de aceasta, să aducă băuturi pentru oaspeţi şi bani pentru muzicanţi: acestea se dau în stăpînirea colcerilor. Fără de această contribuţiune nu este iertat nici unui fecior să pună piciorul în joc. nici nu poate să aştepte că va căpăta ceva din mîncârile ce le aduc fetele. După ce s-a adunat cea mai mare parte din feciori, încep muzicanţii să cînte iar feciorii să joace. Cei mult peste o oră încep a se aduna şi fetele din toate părţile, dimpreună cu mamele lor, cari aduc bucate, ce le numesc cinste, precum: colaci, plăcinte, mere, nuci, găini fripte, babe şi altele. Pentru fata care n-are mamă, duce cinstea o soră a sa măritată, o mătuşă, sau o vecină. Niciodată însă nu duce cinstea fata singură. Culcerii, cum văd că a sosit atare mamă cu fiică-sa, îndată le ies înainte şi le poftesc în casă, le pun după masă şi le închină cîte un pahar de băutură. Iar după ce le-au primit cinstea, după ce acestea au închinat cîte un pahar de băutură şi au îmbucat cîte ceva din bucatele puse pe masă, iese fata afară unde o aşteaptă jocul. Astfel sînt întîmpinate şi ospătate toate fetele de-a rîndul cîte aduc bucate. în scurt, aceeaşi datină, aceeaşi primire, cinstire şi ospătare, aceleaşi apucături se observă la Vergelul acesta ca şi la întrunirea numită Bere. Danţurile şi chiuiturile sînt tot aceleaşi cari se uzitează de către feciorii din Bucovina peste tot anul. O singură abatere, mai cu seamă cu privire la chiuituri, constă întru aceea că feciorii, de astă dată, cînd strigă în joc, nu critică, nu iau în rîs, sau cum se zice peste picior, pe nici una din fetele cari au adus cinste. Ei se poartă faţă cu dînsele rit se poate mai omeneşte şi caută să le joace pe toate de-a rîndul şi cît se poate mai de multe ori, ca nu cumva mai pe urmă una sau alta să aibă cuvînt a se plînge că n-a fost băgată in seamă şi că. prin urmare, numai degeaba le-a adus cinstea, căci n-a fost de obrazul lor. Fiecare fecior, dar mai cu seamă colcerii, caută ca toată adunarea, toţi oaspeţii poftiţi şi cei bine veniţi să fie deplin îndestulaţi cu primirea, cinstirea, petrecerea şi purtarea lor. 61 in acest chip durează Vergelul feciorilor din Ilişeşti pină ce înnoptează bine După ce începe a înnopta, fetele se duc pe acasă. Feciorii şi cu alţi bărbaţi mai râmin şi se mai petrec, cinstind, ospâtind şi jucînd pină într-un tirziu de noapte, cind apoi se duc şi ei pe acasă. Tot cam aşa serbează Vergelul şi feciorii din Corlata Aceştia încă aleg doi inşi din mijlocul lor, cari se împuternicesc ca să siringă şi să privegheze cinstea adusă de fete, să conducă Vergelul, să primească şi să cinstească oaspeţii, să păstreze ordinea cuvenită. în scurt să caute ca întreaga petrecere să fie în cea mai bună orinduialâ.58 Ce se atinge de Vergelul feciorilor din Botuşana, avem următoarele amănunte. pe cari a binevoit să ni le comunice venerabilul exarh şi paroh din loc, dl. N. Sbiera: „La Vergel, ne scrie sfinţia sa, poftesc doi feciori59 pe fetele cari le plac lor, nu însă de-a rindul pe toate, ca în ziua de Anul Nou, să vie la Vergel. Fetele duc de-a rindul mîncări, fiecare ce are, iar feciorii plătesc muzica şi băutura. Acestea toate se string la o casă anumită, anume hotărîtâ spre acel scop. De către seară se adună o ceată de feciori la acea casă, iar nu toţi feciorii ciţi sînt in sat, ci după alegerea lor, un număr amăsurat localităţii şi numărului fetelor invitate, şi pregătesc mese in acea casă. Fetele cari vin cu bucatele pregătite le pun pe masă. Muzica le cîntâ. Feciorii le cinstesc şi aşteaptă pină ce se adună toate. Apoi se aşază la masă tot un fecior şi o fată. unde beau şi mănîncă pină ce se satură. în acelaşi timp părinţii se cinstesc pe de lăture şi privesc la tineri. Apoi tineretul iese cu danţul primprejurul mesei afară şi deschide jocul, care durează toată noaptea. După ce s-au sculat tinerii de la masă, se aşază părinţii lor şi toţi bătrînii invitaţi la băut şi mincat, insă numai ceea ce a rămas de la cei tineri. Părinţii tinerilor şi ceilalţi oaspeţi încă se veselesc şi-şi potrpe mai toată noaptea acolo.* Comparind acum Vergelul acesta cu al feciorilor din Ilişeşti şi Corlata, vedem că in fond sînt totuna, au acelaşi scop, numai in privinţa executării lor se deosebesc in citva. Ce se atinge de Vergelul feciorilor din Şomcuta Mare şi împrejurime, dl. El. Pop ne scrie următoarele: „Sărbătoarea Anului Nou sau a Sîn-Vasiiului e cea mai însemnată pentru tinerimea română, căci acum se face Vergelul, acum se fac şi farmecele. încă cu o săptămină mai înainte, feciorii satului se string laolaltă şi se sfătuiesc unde vor face Vergelul şi ce muzicant să-şi cuprindă. După aceea, fiind toate hotârîte, se aleg dintre dinşii doi chemători sau soli şi un câmâraş. care păstrează cheile cămării in care se ţin colacii, vinarsul etc. Chemătorii îşi fac două beţişoare frumuşele; apoi fiecare merge la aleasa inimei sale, ca să-i pună la beţişor o năframă (zadie) frumoasă. Atit beţişoarele cit şi legarea năframei se fac cu mare gust Aceşti chemători. astfel pregătiţi, se pornesc din casă in casă pe la gazdele cu fete mari, cari au de gind să le pună in Vergel. Unul din ei, după ce intră în casă, cheamă aşa: 62 - Este cuvîntul lui Dumnezeu intîia oară. a doua oară al celor 12 Apostoli, apoi al Maicii Preacurate, toate de la Dumnezeu sînt lăsate! Aşa zic şi feciorii acestui sat: Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat de-am ajuns la acest praznic strălucit al Anului Nou! Pentru bucuria acestui mare praznic, socoti-tu-ne-am a face o veselie, un Vergel, in casele lui N. N., la care. prin rostul nostru, sînteţi rugaţi şi d-voastre. cinstiţi gazde, a slobozi pe tînâra d-voastră mlâdiţă să ieie parte!...Să strigăm la Hr. să ne dea noroc la toţi!... Iertaţi, cinstite gazde, că nu ştim vorbi chiar aşa precum s-ar cuveni la nişte oameni de omenire ca d-voastre! Această vorbire se ţine in mijlocul casei, cu pălăriile luate de pe cap, şi chemătorii stau alăturea unul lingă altul. Gazda răspunde: Dumnezeu vă dea noroc. Poftim de cuprindeţi loc! După aceasta se începe un ospăţ scurtuţ. după care. luîndu-şi rămas bun, solii ies şi fata ii petrece pină afară, iar aici solii mai schimbă şi cu dînsa vreo ciieva cuvinte. în locurile unde chemătorii sint mai interesaţi, adecă unde sînt fete frumoase, ei puşcă cu pistoale. Mamele işi pregătesc fetele cum ştiu mai frumos, le fac colaci ca rotiţa plugului, precum şi altă cinste, cu care stau gata pină ce soseşte ziua Anului Nou, in care se începe Vergelul, ce ţine 2-3 zile şi tot atitea nopţi. Fiecare fecior pune o sumă anumită de bani, din cari se cumpără lemne, se solveşte muzicantul şi se cumpără toate cele trebuincioase, precum: luminări, vinars etc. în seara a doua a Vergelui, cam la 12 ore din noapte, se răspund cinstele fetelor. Atunci sînt chemaţi şi părinţii. Toţi se aşazâ la o masă. Iar unul dintre chemători, şi anume acela care a vorbit şi la chemare, începe a răspunde pe rînd atît colacii cît şi fripturile aduse de coconiţe. Vorbitorul face mai intîi o introducere despre scopul Vergelului, ia apoi un colac al cutării fete, precum şi vin, de este lingă colac, şi apoi prourmează cam aşa: -Aşa ziceN. N. tinăra mlădicioară: O, Doamnesfintule! mulţumescu-ţică ne-ai învrednicit a ajunge acest An Nou! Dar după datina din moşi şi strămoşi, fâcindu-se in satul nostru Vergelul intru bucuria Anului Nou, şi Fiind şi eu chemată, iacă mă răspund întru lauda lui Dumnezeu şi in cinstea a toată tinerimea: C-un colac de griu frumos Ca peliţa lui Hristos Şi cu o bute de vin60. Cine-a bea să n-aibă chin, 5 C-o bute de băutură, La ciţi le va umbla prin gură în unele locuri se răspunde în ambe nopţile, iar in altele numai în cea din urmă. Toţi să strige la Hristos Să ne fie de folos, Să ne dea noroc la toţi... 10 Butea-i legată cu cercuri, Să ne fie pină miercuri!... 63 Pînă ce se răspunde, muzicanţii mincâ, apoi se începe veselia din ce în ce mai mare, cu hori, cîntecc şi chemări cu pocalele (toaste). După aceasta, scuiindu-se de la masă, se începe jocul, care se continuă pînă in zi. Bătrinii, şi mai ales mamele, sînt de faţă pînă la fine, fiind foarte atente care flăcău a jucat mai mult pe fiicele lor. Jocurile sint diferite. Mai cu seamă insă se joacă pe la noi Codrânescul, Pe sub mînâ, Ardeleanca, Ţigănescul şi Mînînţelul. Cînd ies de la biserică, de regulă se poftesc unul cu altul pe ospăţ. Acolo să auzi apoi cîntînd: Sîn-Vnsei cu Bobotează Tot după Crăciun urmează. Să lăudăm, Să cîntăm, 5 Să ne bucurăm! Cite sărbători pe lume, Nu-s ca Crăciunul cu nume. Să lăudăm. Să cîntăm, 10 Să ne bucurăm! Iacă vin cişlegilc, Se mărită fetele. Să lăudăm. Să cîntăm, 15 Să ne bucurăm! Dar şi popa aşa vrea, Ca să-i umble secerea. Să-şi capete simbria Pe toată cununia! în unele părţi din Banat se serbează Vergelul, după cum am amintit şi mai sus, în ziua de Bobotează. Şi iată cum: „După sfîrşitul cutărui dans, cînd ştiu ei adecă că nu e departe de a se despărţi, un fecior aduce o cofiţă în chilia de dans, aici îşi aşază toate fetele cîte un inel şi feciorii se duc pe rînd şi iau din cofiţă inelele, fiecare fecior cîte unul, şi feciorul cu acea fată joacă toată seara aceea, al cărei inel l-a luat din cofiţă. Nu e iertat însă a alege inele, căci atunci fiecare fecior ar lua pe al celeia pe al căreia i-ar porunci inima. Şi pentru ca sa nu se întîmple una ca asta, se alege dintre feciori unul, care să steie cu o vergea lingă cofiţă, şi pe care îl va vedea că alege, să-l judece cu vergeaua peste minâ.“ „Atunci cînd sînt aşezate inelele în cofiţă, feciorii stau toţi de o lăture, iar fetele de alta şi, pînă a nu încerca scoaterea inelelor, feciorii încep a hori hora Vergelului.-61 In fine, no-a mai rămas să vorbim puţin şi despre Vergelul feciorilor din Transilvania. Iată in citeva şire şi descrierea acestuia, pe care o reproducem din Familia: „Muzica se aude de departe. în mijlocul satului, la o casă. sînt adunaţi o mulţime de feciori şi fete, cari saltă cu entuziasm. Acolo e Vergelul. Ştiţi ce e Vergelul? Vergelul e o datină străbună a poporului român din Ardeal... în ziua dintîi a Paştilor, feciorii şi-aleg un rege, iar acesta a doua zi şi-alege virgo vestalis; apoi aceşti doi aranjează toată petrecerea. Aceasta e petrecerea cea mai plăcută a poporului român din comitatul Solnocului de mijloc.-62 64 NOTE 1. Com. de dl. Petre Ursul, cantor bis. din Cindreni 2. Com. de conşcolarul meu dl. Pavel Beşa: .întrunirea fetelor in seara spre Anul Nou pentru a-şi cerca norocul so numeşte pc aici Vergel." 3. Dupâ spusa lui Vasile Ungurean şi a altor români din Uişeşti. 4. Dl. Nicolae Sbiera. paroh din Botuşana, inu scrie că, dupâ cum i-au spus parohienii sfinţiei sale, mai demult ar fi existat Vergelul acesta nu numai in Botuşana. ci şi in satele învecinate C&şvana şi Poieni, insă acuma in satele din urmă s-a dat această datina frumoasă cu totul uitării. 5. Com. de dl. George Tomoiagă, de loc din Zahareşti, nu departe de Corlata, di prezent cant bis. în Suceava. 6. Com. de dl. El. Pop. învăţător. 7. Gazeta poporului, an., IV, Timişoara, 1888. nr.18, p. 5. 8. Alexandru Onariu, Dolinele pop. române, publ. in Familia, an. II. Pesta, 1866, p. 275. 9. Asupra acestei datine, pe care am publicat-o in Familia, an. VI, Pesta, 1870 p. 433 şi urm. voi mai reveni încă. 10. în această seară, după cum ne scrie dl P. Ursul, nicâiri in alt loc nu se buciumă, fără numai la casa unde se ţine Vergelul. 11. Irodia Doamne se repetă tot dupâ al doilea vers. 12. A. P. Alexi. /-o Slnt Vasile, publ. in Familia, an. VII, 1871, p. 32 13. Ibatc amănuntele de pînă aici ale acestei datine mi le-a comunicai dl P. Ursul 14. Tirş, brad împodobit 15. Şezătoarea, an.II, Fălticeni, 1893, p. 209-212. 16. S. C. Mîndrescu: Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Ripa de Jos, comitatul Mureş - Turda (Transilvania), Bucureşti, 1892, p. 229: .Presară Anului Nou e considerată ca cea mai potrivită pentru a afla ce arc să se intîmple in noul an, cmc are să-şi găsească vreun amant sau amimtă, cine are să se căsătorească etc De aceea, îndată ce insărează, se adună in diferite locuri ficiori şi fete la aşa-numitul vergel sau vergelat. T. Frincu şi G. Candrea, op. cit. p. 123: .In genere feciorii şt fetele se adună cu toţii, in presără Anului Nou, la o casă din sat spre a se sin-văsia, sau. cum se zice in ţinutul moţilor, să se vergeleze (a se aduna la vergelat)". Din manuscriptul d-lui I. Pop-Rete-ganul: „Vergelatul este cunoscut in toate părţile Ardealului locuite de români ca un ict solemn şi misterios. De aceea pregătirea pentru vergelat ui an unite cazuri se face cu anumite formalităţi. Feciori şi fete se adună la un loc. Fiecare zice in sine cite un Tatăl nostru, dte o Născătoare, mai fac şi dteva crud, aşa cam in ascuns, apoi încep a vergela.* 17. Descrierea Moldovei, ed. Sodetăţii Academice, Bucureşti, 1875, p. 157. 18. Adeseori auzim pe poporul roman vorbind despre ursite, apoi despre ursiţi şi ursite şi in urmă de ursitori şi ursitoare. Aici cred că, deoarece nu o vorba despre ursiţi Şi ursitoare, ar fi cel mai potrivit Ioc de a le da o oareşicare explicare. Ursitele, despre cari se va vorbi mai pe larg in Mitologia română, , sint, dupâ credinţa poporului, trei zine, cari impârţesc norocul şi soarta fiecărui om cînd se naşte Ursiţii şi ursitele, în înţeles pasiv, sint feciorii şi fetele, cari de la naşterea lor sint meniţi, predestinaţi de către zinele ursite a fi partea, soţ.a cutăruia şi cutăruia. Ursitorii ş: ursitoarele, in inţeies activ, sint acele persoane, bărbaţi şi femei, cari. pnn diferite mijloace superstiţioase, profeţesc celor ce-i întreabă cum va fi ursitul sau ursit... Sint, cum am zice. preoţii zînelor ursite. De multe ori insă am văzut că unii din români confundă ursitorii şi • Lucrare pe care n-a puDlicat-o. (N. ed. 65 ursitoarele cu ursiţii şi ursitele, dlndu-lo acelaşi înţeles, ceea co nu c corect, deoarece ursitorii şi ursitoarele sint cei ce ursesc, pe dnd ursiţii l feciorii) şi ursite'*» (fetele» sini de mai înainte predestinaţi, meniţi de zinele ursite. 19. Dat. şi cred. rom. din unele părţi ale Bucovinei, Transilvaniei şi Banatul i Vezi despre aceasta şi I. Vulcan,Novele, t. II, Pesta, 1872. p. 6-13; Fr. I-ongin, Seara de Stn-Vasiiu. publ in Familia, an IV, Pesta. 1868, p.f>32. 20. Dat. şi cred. rom. din Bilca. sat din distr. Rădăuţului. corn. de dl. George Brăilean, învăţător superior. In poveşti aflăm asemenea că dintr-o perie, co o aruncă feţi-frumoşii in calea zmeilor şi a altor fiinţe mitologice, incâ se face pădure. 21. Dat. şi cred. rom. din Şiret 22. S. FI. Marian. Poezii poparaiu• rumân?, t n, Cernăuţi, 1875. p 197. 23. Dat. şi cred. rom. din Bilca, com. de dl. G. Brăilean 24. Dat. şi cred. rom. din Frătăuţul Nou, sat in distr. Râdăuţului, corn de Vesp. Keuţ, stud gimn. şi a celor din Frătăuţul Vechi. dict. do Axenia Sofroni şi Măriucn Pinzaru: .0 fată îşi ţine ochii, iar colclate fete aşază mni multe străchini pe masă. întoarse cu gura in jos. Pun apoi sub una din aceste străchini un puişor, sub a doua un inel, sub a treia un struţ de busuioc, sub a patra un şomultoc de buci, sub a cincea o oglindă, sub a şasea un pieptene, şi sub a şaptea o perie. Făcindu-se aceasta, fata care şi-a ţinut ochii ia minile de la ochi şi ridică una dintre strâchinele de pe masă. Şi dacă sub strachinn ridicată dă de puişor sau de oglindă ori de inel. zice că ursitul ei va fi un om tinăr şi frumos: dacă dă de struţul de busuioc, crede cu va fi un om drăgăstos; dacă dă de şomultocul de buci, crede că se va murită după un om bâtrin; dacă dă peste pieptene, utunci zice că vu fi un om colţat sau un văduvei; iar dacă dă peste perie, crede că viitorul ei soţ va fi ufîciunen şi sluţenia lumii, bâtrin şi neghiob," După credinţa românilor din alte părţi ale Bucovinei, pieptenele Însemnează fudulie, mai cu seamă cu privire la feciori, căci vor rămine necăsătoriţi; iar cărbunele însemnează scirbă peste an. 25. S. C. Mindescu, op. cil., p. 229-230: «Se iau apoi mai multe farfurii, sub cari se aşază diferite obiecte ca: inele, verigi, mărgele, pieptini, sare. pine, ceară, cute. piţulă, cărbune, cuşmă sau căciulă etc. Fiecare dintre acestea reprezintă o calitate sau însuşire a unui fecior sau fete; uşa inelul, veriga, mărgelele: soţ frumos; cuteu: om rău la inimă, pieptinole: colţat sau cu gura marc; ceara: palid, bolnăvicios; cărbunele: negru şi căciula: păru.-». După ce >-.iu iişezut ţoale obiectele acestea sub diferite farfurii, puse cu gura in jos, vin letole şi feciorii din altă odaie şi, ridicînd fiecare cile o farfurie, îşi explica din ceea ce află sub ea cum o să le fie soţul sau soţia." T. Frincu şi G. Candrea, op. cit, p. 123: .0 femeie butrinâ, fără ca să fie văzută de cei ndunaţi, pune pine. pieptini, sare. cuţite, cărbuni, păr etc. pe o masă sub tiere şi blide şi, luînd de mină pe un fecior sau pe o fată, cari aşteaptă in altă odaie, şi cure mergind şi ridicînd de pe masă un tier sau un blid, bălrina, conform obiectului găsit, incepe n proroci viitorul, aşa că, ducă u găsit sare, va fi norocos in căsătorie; pinea însemnează stăruinţe, hărnicie; cărbunele însemnează un viitor soţ unt. negru; cuţitul însemnează că viitorul soţ sau soţie va fi rea de gurii; părul însemnează ca căsătoriţii vor fi norocoşi la vite." Din manuscriptul d-lui I, Pop-Reteganul. comunele: Sincel. Blaj. Şchiopi şi T\mla: „La Anul Nou (Sin Văsii) îşi caută tinerii norocul: adună adecă pe masă atiten blide, taliere, ori oale, ciţi inşi sint Cei ce vor să-şi caute de noroc, apoi pun sub ele: sare. pine, cărbuni, perie, pieptene, inel, săpun etc. Cela cui i se caută de noroc, stă afară iar cei dinăuntru aşază lucrurile acestea sub vasele de pe masă. După ce sint toate aşezate, îl cheamă să-şi ridice. De-şi ridică pine va fi bogată orinda; de-şi ridică sare, săracă; cărbune, uritâ; pieptene, colţată; inel. drăgăstoasă. Aceasta se ropeţeşte de trei ori pentru fiecare fecior ori fată. care este de faţa la această jucărie." Ihidem, din alte părţi ale Transilvaniei; „Vergelntul Consistă din inai multe părţi. Se iau moi iutii zece sau mai multe oale şi se pun pe masă întoarse cu gura in jos. După aceea ascund sub fiecare oală rite un obiect; sub una se pune, d.e.. pine, sub alta sare, apoi bani. cărbune, pieptene etc Tbate ncestea se fac Iară ca persoana ce vrea să vergeleze să vadă. Ea vine apoi şi ridică una din oale. şi dacă 66 sub onln ridicată afin pine, bărbatul, respectiv femeia, dacă vergelatorul este bărbat, va fi bogat; sare. va fi dragostea dulce; pieptene, vn fi bărbat colţnt." 26. Canat D. C.heorghiu, op. cit., p. 10-11: .Iau patru strnchinuţe: In una pune pâr de porc, in alia flori, in alta poteală şi in alta pine: le acoperă apoi cu pocrişe şi cheamă pe fata care vrea să se vrăjească; de-şi alege ea strachina cea cu pine, atunci .halal şi bine-i vn murge, de-şi va alege cea cu poteală, de nimic nu va duce lipsă, slavă Domnului; de va da peste cea cu florile, la puţina bucurie su se aştepte; iar de-n nlege strachina cea cu pâr de porc. atunci, vai, butrin vn fi bărbatul ursit şi grea şi anevoioasă vinţă vn mai duce. sărmana, cu dinsul!... Alte fete de obicei pun: zahnr, pene, bani şi pine, menind: de in zahărul, dulce-i va fi viaţa ai zahurul; de se nemuresc pene, mult uşor va trăi pe lume; de se-ntimplă bani, zbuciumată ca banul vn fi pe lume, hălăduind din loc în loc, şi de ia pineu, Doamne, bun ii vn fi traiul!" 27. In Bucovina şi 'lYansilvaniu, vezi: mss. d-lui I. Pop-Ret«ganul: .Unu din fetele mai harnice şi mai cu curaj pleacă din casă in momentul tind cocoşul vesteşte miezul nopţii. Ea merge cu un vas In riu ori la fintina ca să aducă apă. in cale nu-i este permis ca să se uite indurat. Apa o ia cu fuţa întoarsă spre răsărit. Vasul t rebuie să fie cu gura largă, pentru ca deodată să poată ridica apă cu el. Iar apa aceasta, din care nici un picur nu e»te iertat ca su se piardă, se numeşte apă ne-ncepută şi are sigur efect, dacă fata respectivă s-n rugat lui Dumnezeu in timpul cuvenit şi a ajunat ziua ajunului de Anul Nou şt In fine dacă ea la întoarcere spre casă nu şi-a întors privirea îndărăt" 28. Corn. de dL P. Beşa. 29. Dat. şi cred. rom. din Bucovina. Transilvania, Moldova şi Muntenia. Vezi şi T. Frin cu şi G. Candrea, op. cit,p.l24: .Proorociile se mai fac şi cu plumb. Se pune pe un vâtrar i lopăţicâ) o bucăţică de plumb, care, fiind topit pe jăratec se varsă intr-un vas cu apă şi din figurile ce s-au format in apă se vesteşte viitorul." Din inss. d-lui I. Pop-Roteganul: .Fiecare persoană varsă cite trei linguriţe do plumb topit in această apă ne-ncepută. Figunle ce şi le face plumbul in apă indică viitorul junelui. Dacă plumbul urată figura unei biserici, cununia e apropiată; secriul vesteşte moarte, copilul ruşine." Const D. Ghcorghiu, op. cit., p 8.: .Topesc plumb sau ceară şi-l toarnă intr-o strachină cu apă ne-ncepută unde. răcindu-se se fac feli de foii de chipuri, după cari îşi tălmăcesc gindurile şi viitorul." P. S. lonean, Mica colec{iune de superstiţiile poporului român. Buzău, 1888, p.48: .In ititm de Sf Vasilo, fotalo mari lom plumb topit in npn. ra să-şi ghicească norocul." 30. Ştuâtoanm, an.II, Fălticeni, 1893, p.127: .Tot înspre Sf. Vasilo se pune npu Intr-o straciiinăşi se picură, în două margeni opuse, cile o picătură dintr-o luminare de cearil Fata care vrea să ştie dacă o va lua cutare mineşte picuşurile, şi dacă ele se lipesc unu de alta. nunta se va face." 31 Dat. şi cred. fetelor din Bucovina, a celor din Transilvanin, ţinutul Birguului şi al Nâsăudului şi a color din Moldova. Vezi şi W Schmidt.Das Jahr und seine 7hge in Mcinung und Brauch der Romănen Siebcnhurţiens, Hermanstadt, 1866, p. 4; Const. D. Ghcorghiu, op. cit.p. 7: Juu două (In alte localităţi, jud. Botoşani, trei) fire de pâr de porc egale in lungime şi le menesc; apoi dau cărbunii do-o parte şi le suflă bine spuza; pe vatra încălzită, pun alăturate firele de păr dncâ ele se despart, e semn rău despre partea măritişului, iar tind Încep a sfîrii şi se împleticesc prin căldură, atunci e semn să-şi gătească zestrea." Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 145: .Se iuu doi peri de porc tot unn de lungi şi să pun pe vatră după ce s-n stins focul. Dacă perii să inlătureazâ unul de oltul, fata nu sa va măriţii, iar dacă să apropie şi se împleticesc, musai va face nuntă * G. S. lonean, op. cit., p. 48; .In seara de ajunul Sf. Vasile, fetele mari pun pc-o vatră arsă două fire de pâr do porc ursite, unul cu numele fetei şi altul cu al tinărului ce voieşte a lua in căsătorie, şi dacă firele de pâr nrzind se împreună, atunci fata va lua in căsătorie pe acel tinâr. iar ultfel nu." S C. Mindrescu, op. cit., p 229: .Iau un mănunchi de peri de porc. in cele mai multe cazuri din coamă, aleg cite doi şi gindindu-se la un ficior şi o fată sau la un bărbat şi o femeie, ii pun pe vatra focului, de 67 pe cure »-a dat In lături jăratecul. Dacă perii din cauza câldurei se Încolăcesc, se Intilnesc, însemnează că ţi cele două persoane pe cari le reprezintă se vor Îmbrăţişa, au să trăiască împreună, dacă insă perii in mişcarea lor s-au depărtat unul de altul, însemnează că cele două persoane nu vor fi niciodată împreună." 32. Din mss. d-lui 1. Pop-Reteganul. . Dat şi cred. fetelor din Bucovina şi Transilvania, corn. de dl. P. Beşa. . Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. . Dat. şi cred. fetelor din Bilca. corn. de dl. G. Brăilean; a celor din Volovâţ, sat in distr. Rădăuţului, corn. de Ilie Huliga, stud. gimn; a celor din Pâtrâuţul de pe Şiret, corn. de G. Piţul, stud.gimn.; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 7-8: „Altele pun intr-o strachină cu apă neîncepută o părăluţă de cele vechi, subţiri şi miri de argint; dacă părăluţa se va scufunda, e semn bun; iar dacă va pluti deasupra, o semn că va răminea nemăritată.* 36. Dat. şi cred. rom. din Bilca, corn. de dl. G. Brăilean; a color din Frătâuţul Vechi, dict. de Domnicu Antemie, corn. de loan Covaşâ, stud. gimn.: „Se pun intr-o strachină cu apă două luminări aprinse ale căror capete de jos sint destul de turtite ca să nu se prăvălească lesnicios. Dacă aceste două lumini, dintre cari una este destinată pentru o fată iar cealaltă pentru un flăcău, despre cari se crede că trăiesc bine intre olaltă, se Sntilnesc şi plutesc ainindouă astfel alipite una dc alta, pinâ ce se sting, se crede cum că respectivii se vor lua de soţi; iar dacă inoată deosebit una de alta, apoi se crede cum că nu se vor lua de soţi niciodată."; a celor din Fundu Sadovei, corn. de T. Luncan: «Aleg jumătăţi de coji de nucă şi, in cele ce au să însemne bărbaţi, pun dte o luminărică mică, iar cele ce au să însemneze fete râmin goale. După aceasta, punindu-se intr-o scafa cu apă şi clătinind puţin scafa, dacă cojile, incepind a pluti incolo şi-ncoace, se intilnesc, atunci se intilnesc şi feciorii cu fetele, can sint, după credinţa lor, destinate pentru dinţii de muieri; dacă nu se intilnesc, nici feciorii cu fetele nu se vor întilni.* 37. Din mss. d-lui I. Pdp-Reteganul: „Tbt ele pun in două găoci de nucă cite o mică luminiţă aprinsă, unu pentru fetiţă şi una pentru iubitul ei. Apoi găocile cu luminile acestea le lasă a pluti intr-un tămer cu apă. Dacă, plutind ele acolo, se intilnesc, atunci e semn că drâgăstoşii tineri se vor lua; la din contra, nu." 38. Şezătoarea,an 11, Fălticeni, p.128: „Se iau două coji de nucă; în fiecare se pune cite o luminărică de ceară, aprinsă, şi se lasă să plutească pe o strachină cu apă. Dacă se apropie rnjiln una do alta. fata ca va mărita in cursul anului. în alte sătesc pun tieicuji de nucă: două reprezintă pe mire ţi mireasă, iar una pe preut. Dacă tustrele «e adună, fata se va mărita." 39. Dat. ţi cred. rom. din Mahala, sat în distr. Sadagurei. corn. de dl. G. Tbmoiagă şi a celor din Fundu Sadovei, corn. de T. Luncan. 40. Const D. Gheorghiu, op. cit., p. 12 şi corn. de dl. P. Hcrescu din Gâincşti, jud. Suceava: „Să ia o strachină cu apă şi o luminare aprinsă de ceară albă, se picură o dată in o parte şi a doua oară in altă parte, menindu-se cel sau ceea ce operează cu cine trage nădejde a o lua; şi dacă picuşurile sc intilnesc, atunci se iau în căsătorie* 41. Dat. şi cred. rom. din Frătâuţul Nou, corn. de Vesp. Reuţ. 42. Dat. şi cred. rom. din Calafindeşti. Şiret, precum şi din alte sate din Bucovina. 43. Dat. şi cred. rom. din Bdlâcoann, com. de dl. G. Bocu: .Pun un şir de muşcături ori de piroşte (sing. piroşcâ, chiroşcâ) pe o scândură sau pe podele şi zic muşcătura sau piroşca asta ii fata cutare, iur muşcătura astalultă, fata cutare etc. După cc au înşirat muşcăturile şi le-au dat tuturora dte un nume de fată. cheamă cinele la ele, şi pe care muşcătură o apucă cinele mai intii acea fată se mărită mai iutii.* Colţunaşul se numeşte pe unele locuri colţuraş, după colţurile bucăţii de aluat umplute. 44 Dat. şi cred. roin. din Stupea, com. de Onufr. Câilean, stud. gimn.: „Tbt in seara spre Sf. Vasile ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt. ii pun pe maiul de bătut cămeşi şi zic cu un miez este fata cutare, iar celălalt miez este cealaltă fată. In urmă dau nuezii la o miţă şi. pe al cărei fete il mănincă miţa mai degrabă aceea se mărită mai intii"; a celor din Frătâuţul Nou, com. dl. Iulian Sidon Jn seara Sf. Vasile stngâ cinele in casă şi-i 68 dau o bucată do mămăligă, şi dte bucături face dnele, intr-atîţia ani seva mărita fata"; a celor din Frătăuţul Vechi. dict. de Domnica Antemie şi com. de I. Covaşă: „Se fac mai multe gologoaţe de mămăligă cori se moaie în lapte dulce sau smîntînă şi se înşiră apoi pe pragul casei. După ce se des ţinea ză fiecare din aceste gologoaţe dte unei fete, se trimite (mină) miţa spre ele, aşa ca dind aceasta de dînsele, să se pufe la ospăţ. Fetele cred apoi că, pe caro gologoţ l-a mincat mai intîi, acea fată se va mărita mai degrabă. Iar de mânlncă miţa numai unul, apoi zic că numai acea fată se va mărita in acel an, pe dnd celelalte cu părere de rău nu." 45. Dat. şi cred. rom. din Fundu Sadovei, com. de T. Luncan: „Mai fac fetele in scara spr© Sf. Vasilo nouă găluştole din pîno sau din mămăligă, pe cari le ung cu unt, şi apoi, punindu-le pe o sdndură, aduc pe o miţă flămindă ca să le mânince. A cărei fete a fost găluşteaua pe care o luat-o mai intii miţa şi a mincat-o, acea fată se credo că se va mărita mai cu rin d. Dacă numai le miroase, iar nu măninca nici pc una, atunri nid o fată n-are să sc mărite in anul ce urmează." 46. Dat. şi cred. rom. din Câineşti, jud. Suceava, com. de dl. P. Herescu: „Se taie trei bucăţi de slănină şi se meneşte fiecare cu numele acelora ce voiesc să le ia in căsătorie; apoi cheamă miţa, şi pe care bucată va pune gura mai întii, acela, ce este menit pc oa, o va lua de soţie." 47. Şezătoarea, an. II, Fălticeni, p. 127. 46. Dat. şi cred. rom. din Ciocăneşti, distr. Domei, dict. de Ilinca Moşulea. 49. Dat. şi cred. rom. din Buninţi, dict. de Irina Jalobâ. 50. Dat. şi cred. rom. din Câineşti, jud. Suceava, com. de dl. P. Herescu. 51. Ştefan Buzilâ, Nunta la {âranul rornân din jurul Năsâudului, publ. în Tribuna, an. VII, Sibiu, 1890, nr. 198. 52. Dat. şi cred. rom. din Şiret. 53. Const. D. Ghcorghiu, op. cit. p. 13. 54. Dat. şi cred. rom. din Bilca, com. de dl. Gheorghe Brâilcan; a celor din Bosand, sat din distr. Sucevii, com. de Sim. Şuţu, stud. gimn.: .Aruncă o riobotâ peste casă şi, încotro va pica ciobota cu gura turetcei, dintr-acolo are să-i fie mirele". 55. Dat. şi cred. din Frătăuţul Vechi, dict. de Domnica a lui Tbader Ionesi; Şezătoarea, an. II, Fălticeni, p. 128: „Se pune fata la pâmînt cu spatele spre uşă şi aruncă papucul peste cap. De va cădea papucul cu virful spre uşa, se va mărita, adecă va ieşi din casă." 56. Datina şi credinţa fetelor rom. din Bucovina şi Moldova. Vezi Const D. Gheorghiu, op. cit., p. 8: „Se duc la o casă de gospodar cu gloată maro şi ascultă la uşă sau la fereastră; dacă vor auzi vorbe: „du-te ce zăbăveşti!" sau altele cam în sensul acestora, se mărită musai in anul acela; iar de va auzi in casă: „unde pled? rămii!" etc., semn rău e şi cu zăbavă sc arată".; Şezătoarea, an. II, Fălticeni, p. 128: Jn acelaşi scop şi în aceeaşi zi, fetele se duc la o casă, unde ştiu că gospodarii au copii şi deschid poarta dt c dc mare; apoi se duc la fereastră şi ascultă ce zice mama către copii. De va zice: „du-te încolo!", fata crede că se va mărita curind; iar de va da ceva mama copilului şi i-a zice: „şezi acole!", atunri nu se va mărita degrabă." 57. Dat. şi cred. fetelor din Bilca, com. de dl. G. Brâilean; a celor din Bosand, com. de Sim. Şuţu; a celor din Costina, sat in distr. Sucevei, com. de Vas. Huţan, stud. gimn.: „Se string mai multe fete la un loc în seara de Sf. Vasile şi-şi iau dte o lumină şi o oglindă cu sine şi se duc lu produh şi se uită In oglindă şi zic că văd pe acela după care au să se mărite"; a celor din Frătăuţul Vechi, dict. de Zenovia Rusu: Jau o lumină do cununie a unei femei măritate şi o oglindă şi merg la o fintină. Aicea aprind lumina şi o bagă in fintînă. După aceea, intordnd oglinda cu faţa către fintină, se zice că văd pe viitorul lor bărbat pe deasupra apei"; a celor din Frătăuţul Nou, com. de Vesp. Reuţ: „Fetele iau o lumină de cununie şi o oglindă şi merg In miezul nopţii spre Sf. Vasilo In un izvor sau fintină, aprind lumina, ţin oglinda spre fundul apei şi cată inlăuntru. Elo zic că văd atunri pe ursitorii lor, dacă a fi să se mărite în anul ce urmează"; a celor din Mihoveni, sat in distr. Sucevei, dict de Mariuca Maruncac: Jau o luminare şi o oglindă şi se duc 69 Iu Itniinu şi uprind luminarea şi pun oglinda cu faţa deasupra feţei apei. şi caro are să le fie soţul se aralâ in oglinda. Şi iarăşi zic că, dacă arc să fie negricios, atunci li se arată negru, iar dacă are să fie ulbinoţ. atunci li se unită alb“: V. şi Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 10: _La 12 ore noaptea, fata singură, fără a fi văzută de nimene, seduce Ia fintină. luind cu sine o luminare, care a fost arsă numai la Paşti: acolo o uprinde lipind-o de clobunţul (cirligul) fin linei, pe cart* il viră inlăuntru, de se uită in apă, unde vede numaidedt faţa ursitului ei." 58. Corn de dl. G. Tomoiagă. 59. Aici vedem numai pe doi feciori poftind, pe clnd in Uişeşti poftesc toţi feciorii ciţi compun Vergelul. 60. Sticlei sau şipului cu vin i se zice in glumă bute. 61. M. Popovici-Popa, Viaţa sătenilor in timp de iarnă, publ. in Gazeta pojarului, an IV, Timişoara, 1888, nr. 18, p. 5. 62. Al. Onnriu, op. cit. VI. CĂLINDARIUL 1. Introducere Românul de la ţară, care n-a ajuns încă pinâ la acel grad de cultură ca să poată ceti şi şti din cărţi astronomice, de pe termometre, barometre şi din calendare schimbarea timpului, se mulţumeşte cu experienţa şi cu ceea ce a moştenit de la străbunii săi, cari l-au învăţat a cunoaşte cînd e vreme bună şi cînd rea şi cum are să se poarte, ca să nimerească mai bine cu semănăturile sale, să n-aibă nici o scădere intr-insele, şi ori in care întreprindere să nu-i fie munca in zadar. Românului ţâran nu-i trebuiesc cărţi astronomice, nici barometre, nici calendare tipărite. El e singur astronom şi calendanst. Vremea l-a invâţat a observa şi a-şi întipări bine în minte semnele de căpetenie, prin cari să poată cunoaşte dintr-o zi în alta: ce fel de vreme are să fie, bună sau rea? ploioasă sau secetoasă? Aceste semne insă nu le păstrează el numai pentru sine, ci precum le-a moştenit de la părinţii şi străbunii săi, aşa le împărtăşeşte şi le explică el şi copiilor săi, şi astfel din tată in fiu, din moşi în nepoţi şi strănepoţi, se păstrează această ştiinţă, care cu tot dreptul putem zice că foarte de multe ori întrece pe ceea a calendariştilor şi a astronomilor învăţaţi. Pasările şi insectele, patrupedele şi reptilele, plantele şi mineralele, soarele, luna şi stelele, precum şi multe alte semne de pe cer şi de pe pămînt, pe cari le observă românul mai in fiecare zi de peste an, sînt pentru dinsul cele mai bune, mai sigure şi mai acurate barometre Pe cind cei învăţaţi se ostenesc şi senu la calendare cu vreo citeva sâptâmini sau chiar luni întregi înainte de Anul Nou. ca să le tipărească şi apoi să le împârţească publicului cititor, spre orientare in anul viitor, românul neîn-vaţat îşi caută de trebile sale, aşteptînd pinâ in ziua cea de pe urmă a anului vechi. Abia atunci, in momentul cel de pe urmă, îşi aduce şi el aminte că trebuie să-şi facă câlindar, ca să ştie cum va fi anul următor: bun ori râu? roditor ori neroditor?... 70 Atita-i trebuie, mai mult nimic! l)e sărbători nu se prea interesează. Acestea sint pentru dinsul un lucru secundar. El ştie pe de-a rostul toate sărbătorile lunare sau fixe de peste an. care după care urmează şi cîte zile sint de la o sărbătoare pină la cealaltă. Ce se atinge de sărbătorile numite anuale sau mutabile, încă nu se prea îngrijeşte. ştiind prea bine că, mergind In biserică, preotul o să le spuie poporului adunat, şi iată câ şi cu acestea e în curat. Pentru dinsul, acela e călindar adevărat care-i spune cu acurateţa schimbarea timpului, cînd va ploua şi cînd va fi vreme bună. Aşa un călindar insă nimeni nu-1 poate face mai bine şi mai nimerit de cum şi-l face el singur. Deci să vedem cum îşi face românul de la ţară călindarul său, cum împărţeşte el anul şi timpul, cum ştie cînd pică cutare şi cutare sărbătoare, şi cari sînt semnele acelea de pe cari cunoaşte schimbarea timpului. 2. Facerea câltndariului Seara spre Sfintul Vasile, tot românul, care voieşte a şti cum va fi anul următor, ia douăsprezece felii de ceapă şi le înşiră pe toate intr-un rînd, pune in fiecare felie o citimc anumită de sare pisată, cam pină la jumătatea feliei, dă fiecăreia numele unei luni de peste an, şi apoi lasă toate feliile să stea aşa pină a doua zi dimineaţa, adecă pină in ziua de Anul Nou. in care felie află a doua zi dimineaţa mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă; în care află sarea aşa precum a pus-o de cu seară, in acea lună va fi secetă, arşiţă mare, iar în care felie va fi sarea pe jumătate udă sau umedă, pe jumătate uscată, acea lună va fi schimbăcioasâr Tot spre Sfintul Vasile fac românii cărbuni numai dintr-un unic lemn, spre exemplu de fag sau din alt lemn tare; înşiră un număr anumit dintre aceşti cărbuni, cîţi adecă le sînt de trebuinţă, pe vatră; fiecărui cărbune îi dau un nume de pîne, spre exemplu: grîu, secară, popuşoi. orz, ovăz, mălai mărunţel, barabule, etc. A doua zi dimineaţă, care cărbune se aflâ tot prefăcut In cenuşă, acea specie de pîne are să se facă mai bună peste vară, iar cărbunii care rămîn aşa cum i-au pus de cu seară arată cum câ acea specie de pîne, cu care s-au însemnat ei, n-are să se facă defel, n-are să rodească. Care cărbune e pe jumătate prefăcut în cenuşă acela arată că pînea cu care s-a însemnat are să fie slabă. După ce au pus sare în feliile de ceapă, după ce au aşezat cărbunii pe vatră, de e senin afară ies să caute la stele, ca şi de pe acestea să cunoască cum va fi anul următor. Mai ales luna e pentru dînşii prorocul, profetul cel mai bun in această seară, care arată cu siguranţă, după credinţa lor, cum va fi timpul peste an. Cînd luna e plină in seara Sf. Vasile, va fi anul roditor, mănos; cînd nu va fi plină, anul va fi neroditor.'* Acestea sint semnele principale după cari cunoaşte românul cum va fi anul următor. Acesta e începutul câlindarului poporal. Celelalte semne cari arată schimbarea timpului urmează succesiv in decursul anului. Despre acele semne voi vorbi mai la vale. 3. împărţirea anului Anul il impârţeşte poporul necult, ca şi'cel cult, în patru anotimpuri şi anume in: primăvară, vară. toamnă şi iarnă; apoi in douăsprezece luni. fiecare 71 lună în patru sâptămîni, fiecare săptâminâ în şapte zile. fiecare zi în douăzeci şi patru oare. Anul astfel împărţit ni-1 arată poporul prin următoarele cimilituri: - Am un copaci cu douăsprezece ramuri, în fiecare ramură cîtc patru cuiburi, şi în fiecare cuib şapte ouă.4 Sau: - Am un copaci cu douăsprezece stîlpări, în toată stîlparea patru crengi, în toată creanga un cuib, în tot cuibul şapte ouă, în tot oul douăzeci şi patru gălbenuşuri0. Sau mai bine: - Am un copaci cu douăsprezece ramuri, în fiecare ramură cîte patru cuiburi, în fiecare cuib cîte şapte ouă. în fiecare ou cîte douăzeci şi patru de pui‘ a - Acesta-i anul cu lunile, cu sâptămineie, cu zilele şi oarele. 4. Anotimpurile Dacă astronomii, cu toată ştiinţa şi calculul lor, nu sint in stare să fixeze in tot locul şi pentru totdeauna o zi anumită, hotărâtoare, între două anotimpuri, cu atît mai puţin putem aştepta de la poporul neînvăţat ca el să ştie cu pozitivitate cînd se sfîrşeşte un anotimp şi se începe altul. Trecerea unui anotimp în altul mai în fiecare an se schimbă şi urmează aşa-zicînd pe nesimţite, că numai foarte cu greu se poate cunoaşte şi hotărî. Afară de aceasta, ştiut este că provin împrejurări de la cari foarte mult atîrnă începerea unui anotimp. Prin urmare, nici de la românii ţărani nu putem pretinde ce este peste putinţa lor. Părerea mai tuturor românilor, pe cari i-am întrebat în această privinţă, adecă cind se începe cutare anotimp, e diferită. Eu am aflat de bine să reproduc pe cea mai apropiată de cea a astronomilor. Aceea e următoarea: Primăvara se începe, după unii, cu prima lunei lui martie, după alţii cînd se sfîrşesc zilele babei Dochiei, şi anume de la Alexii, 17 martie, şi durează pînă la Sf. Onofrei1. 12 iunie. Alţii iarăşi pun ziua întîi de primăvară după ce trec 13 sâptămîni numărate din ziua de Crăciun. Atunci, zic ei, că omătul se topeşte şi curge in torente chiar şi de pe vîrful celor mai înalţi munţi.8 După calculul acesta, pică aşadar cea dintîi zi a primăverei în săptâmîna de pe urmă a lunei lui martie, adecă 9 zile mai tîrziu de Alexii. Vasăzică nu numai după trecerea celor douăsprezece zile ale babei Dochiei ci şi după cele împrumutate1', sau în intervalul acestor din urmă, cînd adecă nu este nici o frică că va ninge mai mult. Vara se începe cu Sf. Onofrei şi durează pînă la Sîntă Maria Mică, 8 septembrie. Miezul verii sau dricul verii se numeşte timpul cind temperatura e mai călduroasă. Pintelei-câlâtoriul, 27 iulie, se numeşte ziua de cind, după cum spun românii, călătoreşte vara spre toamnă. Toamna se începe de la Sîntă Maria Mică şi durează pînă la Sfintul Nicolae. 6 decembre. 72 Iarna se numeşte tot răstimpul cit ţine omăt. Ea se începe de la Sf. Nicolae şi durează pînă la Alexii. Mijlocul iernei sau dricul iernei se numeşte răstimpul cînd gerul e mai marc. 5. Seninele anotimpurilor Semnele anotimpurilor sînt următoarele: Cind încep a ieşi jigâniile şi gujuliile de prin ascunzişurile lor de peste iarnă, cînd prind a zbura gîzele şi fluturii cei roşii şi mai ales cînd încep a veni rîndunelele, cocostîrcii, cocoarele şi celelalte paseri ce petrec peste iarnă în ţările cele calde, atunci, cind vin acestea, e semn cum că şi primăvara a sosit şi că mai mult n-are să ningă. Cind încep a înflori pe fînaţe brinduşele de toamnă, numite şi brinduşele morţilor, lat. Colchicum autumnale, e semn că şi toamna e aici. Cînd se duc cocostîrcii, rîndunelele, cocoarele şi celelalte pasări călătoare, cînd gangurii cară curcuduşe (poame de pruni spinoşi) şi alte de ale mîncării in copaci borţoşi, arată prin aceasta că se apropie iama friguroasă.10 6. Lunile Lunile în limba poporului român numai foarte rar se numesc precum se întrebuinţeză prin calendarele tipărite, mai adeseori poartă numele ce urmează: Ianuarie: genarie, ghenarie şi ghenare, călindariu, cărindariu, cărindar şi carindar11, pentru că, după cum cred unii, ar fi începutul colindelor şi gerariu, numit aşa de la gerul cel mare ce se află de comun în această lună12, sau fiindcă după o zicală: „Cărindari/ Cu gheţile mari"13. Februarie: faur sau fâurariu şi făurar14, adecă luna faurilor dc fier, cari pregătesc fiarele aratului15,sau pentru că „Faur ferecă/ Şi desferecă". Şi anume: „Două săptămîni ferică/ Iar două desferică", adecă ninge şi plouă, îngheaţă şi dezgheaţă, e ger şi căldură.16 în luna aceasta e uneori aşa de frig, că crapă ouăle corbului, după cum se exprimă poporul din Bucovina. Iar românii din Transilvania, cînd voiesc să exprime asprimea gerului din această lună, zic: „gîndeşti că-i luna fâurariu". Mai cu seamă însă ţiganii se tem de frigul din făurariu, de unde vine şi zicala lor: „Şie iama cît de reaşie/_Numai făurariu de-ar treaşie/ Şie iarna ori nu şie/ Numai făurariu nu vie."1' Sau după cum spune o zicală din Bucovina: Fie orişicît de rece, Numai făurar de-ar trece. Martie: mart, marte, marţiu, mărţişor şi germănariu.18 Despre această lună o zicală din Muntenia zice: Marte Strimbâ parte La o parte.19 73 April: prier, cîteodată şi florariu.20 Despre acastă lună zice poporul din Bucovina: Prier prieşte Dară şi jupeşte. Adecă : de multe ori e frumos, cald şi atunci prieşte; de multe on insă se intimplă că ninge. îngheaţă şi atunci jupeşte. Aceasta insă se intimplă numai cînd zilele babei Dochiei trec in prier. Mai: florari, frunzări şi pratar, luna ierburilor. Despre această lună romănii spun: Mai E rai."1 Iunie: cireşari, cireşar, cireşeri şi cireşel, luna cireşelor. Iulie: cuptori. cuptor, coptori. adecă luna fierbinţelilor şi a coacerilor. August: augustru, agust, aust, ogust. măsălari, gustar, gustea şi secerar, numită aşa pentru că in această lună se seceră holdele. Septembre: râpciune şi râpciuni, vinimcri şi viniţel. adecă luna vinului. O zicală din Muntenia zice despre această lună: în luna râpciuni Cad copiii pe tăciuni.'" Octobre: brumărel, numit aşa pentru că în această lună începe a bruma sau a cădea brumele cele mici. Novembre: brumariu. brumar, brumar mare şi promorariu, adecă luna brumei şi a prumoarei sau, după cum spun bucovinenii, a promoroacei sing. promoroacă. Cu privire la luna aceasta, o zicală din Muntenia ne spune că: în luna râpciuni Iar în brumari Cad copiii pe tăciuni Cad şi cei mari.i3 Iar o chiuiturâ din Ardeal zice: Frunză verde d-alunicâ, Primâvara-i noaptea mică, Nu-i vreme de ibovnică. Pinâ-n luna lui brumari, La romani Bruma însemna: a) ziua cea mai scurtă de peste an. b) iarna. De aici apoi, in loc de an. de acolea Brumalis: «) cu privire la ziua cea mai scurtă, signum. Cic. Căpriorul: dies. Cic. ziua cea mai scurtă, sidus Ovid. zi de iarnă; (î) cu privire la iarnă, iernatic, tempus. Marţial, timp de iarnă “ ’ Decembre: andrea, indrea, undrea şi N'eios. adecă: luna ninsorii -G C-atunce-s nopţile mari, Şezi cu mîndra cit iţi place Şi ziuă nu se mai face."4 74 1)1 G Dem Teodore seu zice despre lunn aceasta: Jndrea. undrea sau andrea de la numele Sfintului Andrei. Această lună fund geroasă incit te-nţeapâ de parca-ţi bagă ace. undrele2', cum se exprimă românul in limbaju-i familiar, focului îi vine să joace rolul principal.-2® Iar o zicală din Muntenia tot despre această lună ne spune că: tn undrea Iarna-i grea.29 7. Semnele lunilor îndeobşte luna lui ianuarie este luna frigului, a gheţei şi a negurci. Iar dacă este ea moale, apoi tempestatea lui ianuarie urmează obicinuit la februarie.30 Cind luna lui prier e frumoasă şi călduroasa, atunci se aşteaptă ca în luna lui mai să fie frig, ba adeseori chiar şi îngheţuri; cind însă e posomorită şi friguroasă, atunci e semn că luna mai va fi călduroasă şi frumoasă 31 Dacă în octobre cade multă brumă şi omăt (zăpadă), apoi în ianuarie putem aştepta tempestate moale şi călduţă.32 De este în octobre şi novembre multă ploaie, poţi aştepta după aceea în decembre mari vînturi.33 8. Zilele Luni, latineşte lunae dies, adecă ziua lunei. Marţi. Martis dies, ziua lui Marş (Marte). Miercuri. Mercuri dies, ziua lui Mercuriu. •Joi, Jovis dies, ziua lui Joe (Jupiter). Vineri. Veneris dies. ziua Vinerei (Vcnus). Sîmbătă. Saturnusdies. Ziua lui Saturn. Evreieşte Sabat, ziua sîmbetei.34 Duminecă. Această zi la romani era ziua soarelui, solis dies, iar mai tîrziu s-a consacrat lui Iisus. dindu-i-se numirea de ziua Domnului, dominis dies,35 De aici vine apoi că românii o numesc duminecă (dominica). Dumineca tînâră se numeşte prima duminecă după luna nouă.36 Pe lingă mulţimea sărbătorilor, pe cari le ţine ţăranul român de pretutin-denea şi despre cari vom vorbi mai pe larg la rindul lor. el, şi mai ales femeile, nu lucrează nici în unele zile ale săptâminei. Pe lingă această nelucrare, mai există la popor încă şi o mulţime de alte datine şi credinţe, cari asemenea se ţin strîns legate numai de unele zile ale săptâminei. Deci, fiindcă in decursul studiului de faţă nu vom mai vorbi despre zilele săptâminei. de aceea am aflat de bine ca să reproducem în şirele ce urmează toate acele datine şi credinţe cari cad pe una dintre aceste zile şi cari ne-au venit pinâ acum la cunoştinţă şi anume: Lunea trebuie început orice lucru de ispravă, pentru ca Dumnezeu să ajute a-1 termina cu bine şi curînd.3. Oricine trebuie să se bucure în această zi. pentru a fi vesel peste toată sâptâmîna; iar dacă i s-ar întîmpla supărare, atunci toată săptâmina se va întrista şi-i va merge râu pentru te miri ce. 75 Lunea trebuie să se înţarce copiii.38 Nu e bine să se dea bani din casă în această zi şi cu deosebire dimineaţa, câd toată săptămîna va trebui să tot dea; ci să caute numai a lua, căci atunci va primi de pretutindenea.39 Lunea nu e bine să-şi taie cineva unghiile, căci îşi va căpăta vrăjmaşi şi-l vor uri prietinii.40 Lunea nu-i bine de a merge in peţite, pentru că ziua aceasta e începutul săptămînii, şi de cumva fata, pe care şi-a pus feciorul ochiul şi la care a mers într-o luni în peţite, n-ar voi să se ducă după dînsul, lesne poate să i se întîmple mai pe urmă că nici altă fată n-ar voi să-l ia de bărbat, ba i se poate foarte lesne întîmpla încă şi altă neplăcere sau nenorocire.41 Lunea nu se îngroapă morţii, căci, luînd-o din capul săptâmînei, e râu de moarte pentru cei rămaşi în viaţă.42 în această zi să nu se ia ouăle din cuibar, căci gâinele nu se vor mai oua acolo.43 E o credinţă veche şi foarte lăţită la români, că cel ce se apucă să postească lunea, aceluia în multe privinţe îi merge bine. Orice-şi propune duce la bun sfîrşit. Aşa nevestele, cari n-au copii şi doresc să aibă, dacă postesc douăsprezece luni după olaltâ, cred că vor naşte copii. Asemenea mulţi şi dintr-aceia cari capătă dureri crincene de ochi, că mai nu pot vedea nimic, încă se apucă a posti mai multe luni, unii chiar şi toată viaţa. Alţii iarăşi se prind a posti lunea, din cauză că li se bolnăvesc şi le pier vitele. Mai pe scurt, fiecare pentru ce voieşte şi pentru ce îl doare inima, şi zic că de cînd s-au apucat a posti lunea, de atunci şi-au ajuns scopul dorit. E de însemnat şi aceea, că cei ce s-au apucat să postească toată viaţa postesc chiar şi în lunea Paştilor, iar ceilalţi, cari se prind a posti numai un număr anumit de luni nu mănîncă defel pînâ-n ziua următoare. Şi dacă, fiind apucaţi, se înfruptă în vreuna din aceste zile, atunci spun ei că nu li s-arată, adecă le merge râu. De aceea fiecare apucat observă cea mai mare stricteţă în postirea acestor zile. De aici apoi, de la această datină străveche, s-a născut şi zicala posteşte lunile, şi se aplică mai cu seamă celor ce sau că n-au sărmanii de multe ori nimic ce mînca şi postesc de nevoie, sau că n-au de frupt sau, în limbajul ardelenilor, de dulce. Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate (mari) nici a începe vreun lucru de căpetenie, căci va merge râu. în această zi femeile nu trebuie să taie la guri de cămăşi ce se croiesc din nou, căci îi semn de moarte. Femeii, care se laie ori face leşie în această zi, îi moare bărbatul şi ea rămîne văduvă. Bărbatul nu e bine să pună porumb în pămînt (să semene), căci marţea e zi de primejdie şi grăuntele nu va încolţi (răsări) niciodată.45 Marţea nu-i bine de pornit în peţite, nici de logodit şi cununat, pentru că în această zi s-a pornit lumea. Drept aceea, româncele nu îndătinează în această zi nicicînd a începe vreun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoară: a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă, mai pe scurt nimic nu încep din nou a lucra, ca nu cumva să le meargă trebile pe dos. De aici se vede că vine apoi şi proverbul: „toate pe dos şi nunta marţea-, care însemnează: cum se potrivesc toate lucrurile pe dos, aşa se potriveşte şi nunta marţea.46 „Dacă sîmbâtă, vineri şi marţi seara aduci apă în casă, să nu bei din ea înainte de ce vei ţipa în foc de trei ori".4' 7fi Miercurea nu so face leşie. nu se fierb cămăşi, nu se mânîncâ dc frupt. căci e rău de boale. de primejdii şi de năpaste.48 Dacă pui raţa in această zi să clocească, va scoate numai răţoieşi fără nici o răţuşcă; asemenea s-ar întîmnla şi dacă s-ar pune cloşca vineri, fiind amindoua zilele acestea de post.4* Asemenea nu e bine a porni miercurea în peţite pentru că miercurea e stinghere pe lume, miercurea e văduvă, şi celrce peţeşte sau se cunună in această zi foarte lesne poate să rămiie văduvoi.50 Această credinţă se vede că este foarte răspîndită. pentru că un proverb din Muntenia sună: După ce toate-s în cercuri/ Şi nunta o avem miercuri.52 Miercurea şi vinerea nu se iau ouăle din cuibar, că se fac pecingini pe obraz.53 Joia se fac toate colea. Numai joile de după Paşti oină la înălţare se ţin, că-i rău dc piatră, bate piatra lanurile.'"* Cu toate aceste insă, o seamă susţin că joia nu trebuie să se lcie cineva (să se spele oe cap), că e rău de năpaste; ci sîmbăta, pentru că toate boalele şi durerile de cap se duc pe apa Sîmbetei.55 în această zi e bine să se facă logodne şi cununii.56 în Macedonia este obiceiul ca joi dimineaţa să se stringă fetele şi nevestele ca să cureţe griul şi orezul, şi tot în această zi se trimit mai mulţi băieţi cu căldăruşe ca să care apă dc la trei cişmele, ca apoi să poată plămădi pinea.5' Vinerea e cea mai sfintă zi de peste săptâmină. Cine poate s-o postească de-a binele - să nu mănince deloc - aceluia îi merge bine. Vinerea o postesc mai ales fetele, cn să le crească părul şi să fie frumoase, şi nevestele cari s-au prins din tinereţe - din fetie - a o ţinea.'5’’ Vinerea nu e bine să coasă, să spele cămăşi, cu un cuvînt să lucreze, pentru că Sfinta Vineri se supără foc pe acel care o nesocoteşte.59 Sîmbăta se lucrează orişice, numai hainele nu e bine de-a se croi în această zi şi a se porni la drum. pentru că marţea şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se pornesc din casă in aceste două zile.60 Cind vremea -ea începe de sîmbăta, ţine mult.61 Dumineca este zi dc repaus şi de petrecere. în această zi se fac cele mai multe nunţi, dar e păcat de a lucra ceva, chiar de a tăia vreun lemn dc pus pe foc. pentru că, tăindu-se. se dă cu barda (toporul, cuţitul, ctc.Hn Dumnezeu. M ii departe, nu e bine să mături dumineca in faţa soarelui, că colbâieşti faţa sfintului soare. Nu e bine să dormi duminecă dimineaţa cînd sună clopotele la biserică, că trec şerpii peste tine.63 ^ 64 Nu e b;ne să spui dumineca că te doare capul, căci te va durea mai rău. Visurile înspre duminecă nu se izbîndesc. -Părinţii pentru copii, copiii pentru părinţii morţi au datină (îndeosebi se observă această datină la sexul femeiesc) de a nu-şi pieptăna părul dumineca, in credinţa că prin pieptănare in această ziuă se zgrabâlâ (zdrighie) cei morţi**.66 77 in fine. Ia Dumineca tînârâ se cheamă preotul spre a face rugăciunea cu sfinţirea apei pentru curăţirea casei şi a familiei. La Dumineca tinără se îngaură (străpung) urechile copiilor mici, spre a le pune cercei. în Dumineca tinără îşi tund românii pârul şi-şi taie unghiiile, crezind că vor creşte repede, precum creşte lumina lunei. Finul se coseşte totdeauna după ce a trecut luna tinără (nouă). La Dumineca tinără fetele mari se piaptănă şi-şi taie cu foarfecele vîrful pârului ca să crească mai lung şi mai des Din cele înşirate pînâ aici rezultă că unii români şi îndeosebi româncele de pretutindenea se abţin de la unele întreprinderi şi lucrări chiar şi in zilele de rînd ale săptămînei, cu toate că aceste sînt ho târî te pentru orişice întreprindere şi lucru. De aici vine apoi că româncele cele harnice au început in decursul timpului a lua pe cele ticăite, mangosite şi leneşe în rîs şi batjocură prin diferite satire, şi anume: Eu, de cind m-am apucat, Lunea, marţea n-am lucrat, Că nu mi s-a arătat; Miercurile-s intre ele Şi le ţin de multe rele. 5 Joile incă-s legate. Nu lucru că-mi fac păcate. Vincrile le cinstesc. Nu lucru să păcătesc, Simbâta-i praznic legat, 10 Nu lucru, mâ culc pe pat. Sau: De la părinţi am apucat-Lunea, marţea n-am lucrat. Miercurea e o zi mare. O ţin pentru multe boalc. 5 .foile sînt legate, Nu vreau să fac păcnte, Vinerea e o zi scumpă. Nu mâ prea silesc la muncă Dumineca m-am sculat. Sapa-n mină am luat $i la cîmp am alergat, Dar popa cu toac-a dat 15 Şi-napoi m-am întumnt. La făgâdâu m-am băgat.. Mă-ntîlnii cu sfintul vin. Mi-I făcui pretin deplin, îl prinsei frate de cruce 20 Şi palinca soră dulce.65 Sîmbâta m-am apucat 10 Şi-am lucrat Şi-am făcut o bubă-n cap. Ce să fac, să sar în pat Să scap de buba din cap? Duminecn-i zi-mpârătcascâ. 15 Tontă lumea s-o cinstească. Sau: Lunea, marţea n-am lucrat Mai de cind m-am măritat. Miercurea n-am apucat. Joile îmi sînt oprite, Nu lucrez de nu ţin minte. Vineri le-mi sînt legate. Nu lucrez că fac păcate. Simbâta, ce-o lucra moaşa Oi lucra şi eu şi naşa. 0 Şi în fine: Luni ii Luneiu, Marţi ii Macoveiu. 78 Miercuri la tîrg mâ pornesc, •Joi rămîn şi tîrguiesc, Vineri inapoi pornesc, Dumineca, de-a lucra popa, Sîmbătă mă odihnesc, Voi lucra şi eu.71 Pc* lingă cele arătate pină aici, mai o de observat încă şi aceea că la români există încă şi o rugăciune, numită Rugăciunea săpt aminei, care e îndreptată către cele şapte zile ale sâptâniinei şi care sună precum urmează: Sfmtă lune, zi de post, Cu inimă plecată. Cădelniţa lui Hristos, Cu îngerul meu Rogu-mâ sfinţiei tale 40 Dat de Dumnezeu. Să-mi fii ajutătoare Ajută-mi Doamne! 5 Şi folositoare, Sfintă vineri! Cu rugă rugată, Zi îngerească. Cu inimă plecată, Mă rog sfinţiei tale Cu îngerul meu 45 Să-mi fii ajutătoare Dat de Dumnezeu. Şi folositoare. 10 Ajută-mi Doamne! Cu rugă rugată, Sfintă marţi! Cu inimă plecată. Curătoaren ceriului Cu îngerul meu Şi-a pâmintului. 50 Dat de Dumnezeu. Mă rog sfinţiei tale Ajută-mi Doamne! 15 Să-mi fii ajutătoare Sfintă sîmbătâ! Şi folositoare. Mă rog sfinţiei tale Cu rugă rugată. Să-mi fii ajutătoare Cu inimă plecată, 55 Şi folositoare Cu îngerul meu Cu rugă rugată, 20 Dat de Dumnezeu. Cu inimă plecată. Ajută-mi Doamne! Cu îngerul meu Sfintă miercuri! Dat de Dumnezeu. Zidirea Domnului Hristos. 60 Aiută-mi Doamne! Mă rog sfinţiei tale Sfintă duminecă! 25 Să-mi fii ajutătoare Sorn soarelui, Şi folositoare. Doamna zilelor, Cu rugă rugată. Capătul săptăminilor, Cu inima plecată, 65 Mă rog şi sfinţiei tale Cu îngerul meu Sa-mi fii ajutătoare 30 Dat de Dumnezeu. Şi folositoare, Ajută-mi Doamne! Cu cărţile deschise, Sfintă joie! Cu luminile aprinse. Sabomica lui Hristos. 70 Cu rugă rugată, Mă rog sfinţiei tale Cu inimă plecată. 35 Să-mi fii ajutătoare Cu îngerul meu Şi folositoare, Dat de Dumnezeu _ Cu rugă rugată. Ajută-mi Doamne!1' 9 lmpâr(irea zilei Ziua o împârţesc românii în: Răsăritul soarelui, răsărirea sau soare răsare, adecă timpul cînd răsare soarele. 79 în faptul zilei, la ziua. nemijlocit dună ce a răsărit soarele şi s-a făcut ziuă. sau cînd soarele e de o suliţă de deal. Prînz mic, prînzuţ, prînzişor. cînd soarele e de trei suliţe, adecă pe la 8-9 oare. Amproor, împror, înprour. năprăor. nâproor, pe la 9-10 oare. Prînz mare, timpul dejunului sau al ospăţului înainte de amcază. Prînz bun, ameazi, ameazâ-zi. cînd sînt 12 oare. Cina mică. cam pe la 4 oare. Cina,timpul ospăţului de către seară şi anume vara intre 8-9 oare, cina bună intre 9-10, şi cina mare intre 10-11 oare. Răstimpul de la răsăritul soarelui şi pînă la ameazi sau răstimpul înainte de ameazi se numeşte dimineaţă, şi aceasta se împarte iarăşi in des-diminea-ţă şi dimineaţă; iar de la ameazi. sau după ce a trecut de amează şi pînă ce sfinţeşte soarele sau pină la soare apune, se numeşte dup-ameazi. De aici vine apoi, cînd se întîlnesc doi români şi se salută, că zic înainte de amează bună dimineaţa, după amează bună ziua, pe la asfinţitul soarelui bună vremea, iar după ce sfinţeşte soarele, bună seara, şi cînd se despărţesc, seara bună. Cînd e soarele drept la amează. adecă punct douăsprezece oare. zic ca e cruce-amcazi.'3 Vara, cînd soarele aruncă mai drept razele spre pămînt, atunci cunoaşte românul mai bine cînd e amează. pentru că atunci, stînd drept în picioare, umbra trupului nu se vede şi cînd nu se vede umbra, atunci trebuie numaide-cît să fie amează, iar cînd umbra e numai de un pas, atunci e aproape de amează, ceva înainte de 12 oare. Cite oare sînt înainte de amează şi după amează, cunosc ei dintr-aceea că-şi măsoară umbra cu pasul. Iar cînd începe a se prelungi umbra, atunci merge soarele spre sfinţit.‘‘‘ 10. împărţirea nopţii Noaptea o impârţesc în: Amurg, amurgul serii, murg sau şi murgitul de seară, apus. asfinţit, asfinţite, sfinţit, sfinţite, cînd soarele a apus, a sfinţit, cînd nu se vede. dar este o lucire in urma lui si întuneric încă nu s-a făcut, adecă cînd lumina se amestecă cu întunericul' .cînd se luptă ziua cu noaptea pînă ce una sau alta râmîne învingătoare sau. după cum se exprimă poporul din Bucovina, cind începe a se îngîna ziua cu noaptea Seara, cind începe a se întuneca. A treia strajă. Pe la culcate, timpul culcării. Miezul nopţii sau la cîntători, adecă cînd sînt 12 oare de noapte sau cind cintă cocoşii întîia dată noaptea. La mincatc, adecă timpul dintre cîntători şi zori. Revărsatul zorilor, zori, in zori. pe la zori. in zori de zi sau de ziuă. revărsatul zilei, adecă cînd sînceleazâ zorile, se zoreşte sau se zăreşte de ziuă. cînd se mijeşte de zi, se revarsă ziua Cînd e drept la miezul nopţii, adecă punct 12 oare. se zice miez de miază noapte. 80 Cînd cîntă cocoşii întîia oara noaptea, atunci sînt 12 oare sau miezul nopţii; cînd cîntă a doua oară sînt trei oare după miezul nopţii, iar cînd cîntă a treia oară şi gîştele încep a gîgîi, atunci se face ziuă.'6 Cînd răsare luceafărul de seară sau steaua ciobanului." atunci se începe seara. Cînd sfinţeşte găinuşa'8 şi răsare luceafărul de dimineaţă, atunci îndată se face ziuă.'9 In genere luat, „cei mai mulţi (românii se orientează noaptea după stele şi numai cînd e înnorat după cocoşi". Stelele, după care se orientează ei, afară de cele înşirate mai sus. sînt: rariţelc, toaca, capul boului, crucea, sfredelul, carul şi fusceii. Găinuşa, zic românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei, „că răsare cu zorile odată cam prin 11 din luna cireşar. Rariţele răsar cu zorile odată pe la prinderea postului Sintei Mării. Găinuşa şi rariţele sfinţesc pe la Sf. Nicolae cu seara odată. Toaca sfinţeşte seara pe la Vinerea mare <14 octombre). Cu puţin mai tirziu decît toaca sfinţeşte crucea şi pe urmă capul de bou. Pentru arătarea timpului, e mai bun sfredelul şi cel mai bun e carul, care se vede totdauna pe cer."80 în fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea, că „o credinţă foarte lăţită între poporul nostru" ne spune „că timpul de la oarele 12-1 noaptea este timp necurat, şi prin urmare umblarea pe strade, prin cimitir, ori alte locuri misterioase in acest timp este periculoasă, fiind acesta timpul spiritelor, precum al strigonilor - strigoilor, muronilor - moroilor şi al altor spirite necurate. Ba se susţine că in acest răstimp însuşi miezul nopţii sau puterea nopţii, sub chipul diferitelor forme, umblă pe pămînt. Se întimplă deci că, fiind cineva în acest timp pe stradă ori alte locuri neumblate, adese se intilneşte cu miezul nopţii. Şi ca el să nu se atingă de om, să-l spăimînte, din care spaimă să se bolnăvească chiar de moarte, este bine ca văzîndu-1 omul din depărtare să-şi facă cruce "81 11. Hotărî rea sărbătorilor Cum ştie românul cînd pică cutare sărbătoare vine de acolo că el, avînd o memorie foarte ageră, ţine oine în minte din anii trecuţi in care zi a picat cutare sărbătoare şi după aceasta se orientează, şi, calculînd, trebuie să ghicească in care zi pică si in anul curgător. El începe a calcula de la cutare sărbătoare mare şi aşa nimereşte cînd pică cutare sărbătoare, pe care voieşte să o ştie. Dacă vom întreba ce exemplu pe un român. în lunea a treia după Paşti, cînd pică Rusaliile, el. fără multă cugetare, ne va răspunde: „de azi in patru suptămini şi şase ziie“ Auzind aceasta, noi c şti dedaţi cu calendarele tipărite, ne vom uita lung l i dtnsiil şi. piuă nu vom căuta în calendar, nu vom şti de are dreptate ori ba. Abia câutînd ne von. încredinţa că e tocmai aşa şi nu altfel. Să vedem acurr. .ie unde vine ci românul ştie aceasta. 81 E mult puţin cunoscut că românii, şi mai cu seama româncele, serbează toate joile de după Paşti şi pinâ la Rusalii, ca grindina să nu le bată holdele. Numărul acestor joi îl ştie fiecare că nu e nici mai mult nici mai puţin decit şapte. Prin urmare, din Paşti şi pînâ la Rusalii trebuie să .ie şi şapte săptămini. Din Paşti şi pinâ într-a treia luni după Paşti sînt două joi trecute. Mai rămin aşadar cinci piuă in Rusalii. Două şi cu cinci Fac şapte. Substrăgînd acum din cele cinci săptămini o zi, adecă ziua ce a trecut peste cele două săptămini dinţii, sau ziua intiia din săptămina a treia de după Paşti, iată că rămin patru săptămini şi şase zile, tocmai ziua de Rusalii. Tot cam in acest chip hotărăşte românul şi celelalte sărbători. Mai cu seamă se orientează el intru hotărîrea cutării sărbători şi după cele patru posturi de peste an. 12. Numirea sărbătorilor Precum lunile, aşa şi cele mai multe sărbători au in limba poporului român alte numiri de cum sînt cele întrebuinţate in scris. Unele dintre acestea sînt curat româneşti, iar altele de origine slavonă 8" Reproduc aici numai pe cele mai însemnate. Sintul Vasile sau Sin-Vasiiu, sau Anul Nou, 1 ianuarie. Iordanul sau Bobotează, Arătarea sau Botezul Domnului, 6 ianuarie. Tri-Ierarhi, ss. 3 ier. Vasile, Grigorie şi Ioan, 30 ianuarie. Despre această sărbătoare o zicală din Bucovina spune: Trisfitiţcle Şi se sparg cărările.83 Ziua cu luminele Stretenia, întimpinarea Domnului. 2 februarie. Floriile, Dumineca Floriilor sau a stilpârilor. 20 martie. Buna Vestire, pe unele locuri şi Blagoviştenia. Ispasul, înălţarea Domnului. Duminica mare sau Rusaliile, Pogorirea Spiritului Sfint.. Sînzienele, Naşterea pr. Ioan Botezătorul. Sin-Petru. ss. ap. Petru şi Pavel, 29 iunie. Sînt-Ilie, in uncie locuri insă cunoscut numai sub Nedeie84, sf. pr. Ilie, 20 iulie. Schimbarea la faţă, pe unele locuri şi Probajele, Schimbarea la Faţă a Domnului, 6 august. Sintâ Măria Mare, Adormirea Maicei Domnului, 15 august. Sintă Măria Mică, Naşterea Maicii Domnului, 8 septembre. Ziua Crucii, înălţarea sf. Cruci. 14 septembre. Vinerea Mare, c.m. Paraschiva, 14 octobre. Si-Medru85, sf. m. m. Dimitric, 26 octobrc. Arhanghelii, arh. Mihail şi Gavril. 8 novembre. Ovedenia, Intrarea in Biserică a Maicei Domnului. 21 novembre. Sin-Nicoarâ86 sau sfintul Niculac, sf.p. Nicolae de la Mira Liciei, 6 decembre. Crăciunul, Naşterea Domnului, 25 decembre. 82 13. Sărbătorile româneşti Afara de sărbătorile creştineşti sau legate de biserică, cum le numeşte poporul, mai au românii încă şi o mulţime altele, păstrate din moşi-strămoşi, pe cari. în butul preoţilor, cari nu încetează la fiecare ocaziune bine venită de a-i desfătui de la serbarea lor, condemnîndu-le ca eresuri şi sărbători pâgi-neşti, le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decît pe cele creştineşti. Aceste sărbători, cari se ţin nu numai în Bucovina, ci şi in celelalte părţi locuite de români, sint următoarele: Sintul Ion, Adun.pr. Ion Botezătorul, 7 ianuarie. Sin-Petru de iarnă, închinarea lanţului sf. Petru, şi Antanasiile, adecă c.m. Antonie şi Atanasie, 16,17 şi 18 ianuarie. Sfintul Trif, Trif cel Nebun, 1 februarie. Sfintul Haralambie, 10 februarie. Sin-Toader, îl serbează mai mult fetele, ca să le crească pârul şi să fie frumos Baba Dochia, 1 martie. în această zi nu lucrează, pentru ca să domolească minia babei Dochiei şi frigul de primăvară să nu facă pagubă în cîmpuri.8' Alecsiu sau Alexiile, 17 martie. Se serbează această zi pentru şerpi, şoareci şi toate gujuliile, cari se crede că ies într-aceastâ zi.88 Joile de după Paşti şi pînâ la Dumineca mare sau Rusalii-le serbează mai cu seamă femeile, pentru ca grindina să nu le bată holdele.89 Armendinul sau Armendina, 1 mai. Niculae de vară, 9 mai. Sfintul Pricopie, st. m. m. Procopie, 8 iulie. Românii cred că această zi e ziua lupilor şi de aceea o serbează, ca lupii să nu le mânînce vitele domestice.90 Marina, 17 iulie. O serbează ca să nu fio mâriniţi, adecă să nu capote un fel de boală răutăcioasă de pîntece. Pălie e a doua zi de Sint-Ilie, 21 iulie. Nu lucră in această zi, ca să nu fie detunaţi, trăzniţi. Foca, 22 iulie. Această zi o serbează românii din Bucovina, socotind-o foarte primejdioasă de foc. Pinteleiu Câlâtoriul, 27 iulie, adecă ziua st.m.m. Pnnteleimon.91 Sîntul Andrei, Sînt Indrea, 30 novembre. Se serbează pentru lupi şi strigoi. Afară de aceste, mai au incă şi alte sărbători, pe cari le ţin românii şi mai cu seamă româncele, precum: Sărbătoarea dinţilor, 11 aprilie; Sărbătoarea tilharilor, 11 novembre; Sărbătoarea oilor, ca să nu fie oile bolnave de vărsat; Sărbătoarea lupilor92 Apoi paparudele98. Marţoloa sau Marţiseara , Repo-tinii, Circovii, Marinii, Filipii9 ’ şi altele o mulţime, despre cari însă voi vorbi mai pe larg la timpul său. 14. Cişlegile Românul numeşte cîşlegi toate zilele cele de frupt sau de dulce de peste an. Răstimpul dintre Postul Crăciunului pînâ în Postul mare sau ajunul patruzecimii se numeşte pe unele locuri Dulcele Crăciunului iar pe altele Cişlegile de iarnă96 sau Cârnilegi, spre deosebire de celelalte cîşlegi de peste 83 an. Sâptâminile din aceste cîşlegi, în cari miercurea şi vinerea se mânincâ de frupt sau. după cum zic ardelenii de dulce, se numesc hîrţi9'. şi cârnilegi sing. cărnileagă. Săptămina dinaintea Postului mare se cheamă Săptămina albă şi această numire îi vine de acolo pentru că intr-această săptâmînă românii îndătinează a mînca numai frupt alb, precum: lapte, brinză, ouă, nu insă şi carne. în unele părţi din Muntenia această săptămină, pe lingă Săptămina albă, se mai numeşte încă şi Săptămina brînzei şi Săptămina nebunilor", iar in unele^ părţi din Transilvania Săptămina nebunilor şi Săptămina bondrişi- Săptămina dinai.ttea celei albe se numeşte Mistreaţa, Vristata sau Învrîs-tita1,pentru că in această săptămină miercurea şi vinerea se posteşte, adecă nu se mănincă carne. Ziua înainte de intrarea intr-un post sau ajunul unui postse numeşte lăsat de sec sau lăsatul secului. 15. Ajunurile Ajunurile in limba poporului român au următoarele numiri: Paresime sau Paresimi, la macedo-români Presin102, numit altmintrelea şi Postul mare, adecă ajunul patruzecimii, care cade înaintea Sf. Paşii. Mijlocul acestui ajun sau post îl numesc Miezul-Păresei; săptămina cea dinţii Săptămina mare; iar cea de pe urmă Săptămina mare şi Săptămina patimilor. Postul Sin-Petruiui, ajunul sf. ap. Petru şi Paul. Postul Sintă-Măriei, ajunul sf. Marii. Postul Crăciunului, ajunul Crăciunului sau al incarnării. Celelalte zile de sec, de post sau ajun. prescrise .iu ploioas.. “ S8 2. Dat. şi cred. rom. din Bilca, corn. de dl. G.Brdilcan; a celor din Tfereblecea, dict. de Irina Rulbuc; a celor din Carapdu pe Şiret, rom. de T. Tovamiţchi. stud. gimn.; a color din Cireş-Opaiţ, corn. de Cnnst. Ropescu. stud. gimn.. ii celor din Volovâţ, corn. de Ilie Buliga; a celor din Frătăuţul Vechi, com. de Vasile Dascăl. V şi Dim. Dan, loc. cit.: .în presearn Anului Nou se face cercare cari cereale vor rodi în anul viitor. în următorul chip: Intr-o strachină sau tavă se pun atiţia cărbuni aprinşi totuna de mari rite feluri de cereale ar fi să se semene, şi fiecare cărbune se înseamnă cu numele de griu, secară, etc A doua zi dimineaţă se caută care cărbune are mai multă cenuşă, apoi se seamănă de acel fel de cereală, a cărei insemninţă are el. crezindu-sc că acel fel va rodi mult In anul viitor. De cel care are mai puţină cenuşă sau nu se seamănă defel sau foarte puţin, fiindcă se crede că puţin va rodi.‘ 3. Această credinţă e Iuţită mai pretutindeni intre românii din Bucovina. •1. P Ispirescu, lAgendele şt basmele românilor, Ghicitori şi proverbun, part.I, cd. 3-a, Bucureşti, 1872, p. 159. 5. Alexa Lateş. in Şezătoarea, foaie pop. rom. redact Iosif Vulcan. Budapesta, an. II, 1876. p 22. G. Din colecţiunea mea de cimilituri pop. rom. V. şi Art. Gorovoi. Cimiliturile românilor, Ed. Acad. Rom., Bucureşti, 1898, p. 12. 7. Românii din Bucovina Îndătinează, îndată după ce se desprimăvărează do a semăna pînea cea albă, apoi păpuşoiul, bnrabulele şi celelalte seminţe, aşa ca cu vreo dteva sâptâmini înainte de Sf. Onofrei să fie toate seminţele în pămlnt. în sdptâmîna din.iuitea Sf. Onofrei doar numai hrişcă mai seamănă. Iar după Sf. Onofrei nici aceasta. 8. Com. de Simeon Florea, rom. din Ilişcşti. 9. At. M. Marienescu. Baba Dochia şi im bele. publ. in Familia, Pesta, 1872, an. VIII, p. 366. 10. Călindnrul pentru Bucovina pe an. 1841, Cernăuţi. 11. Din răsp In Cest. d-lui N'ic. Densuşianu. com. Roşia, jud Gorj şi Vişani, jud. Rimnicu Sărat; D.T. Bojinca, Anticele romanilor, part II. Buda, 1833. p.)83; G. Chiţu, Despre numirea lunilor la români, publ. in Columna lui Troian, an. IX, noua serie, t.III, Bucureşti. 1882, p.303; T.Frincu şi G. Gtmdrea. op.rit., p.120. 12. V. Alecsandri. Poezii populare, p. 34. D. T. Bojinca. op. cit., p. 183. 13. Din răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Roşia, jud. Gorj. 1‘*. Din răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com Rţjleţu-Vieroşi, Roşia, jud. Gorj şi Vişani. jud. Rimnicu Sărat; Chitu, loc. cit.; Bojinca. op. cit.; F rin cu. op. cit. 15. V Alecsandri. op. cit., p. 34. 16. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Roşia. jud. Coij; IA Zanne, Proverbele românilor, voi. I, Bucureşti. 1895, p.31. 17. Ştefan Buzilă, Răspuns la Cort. d-lui B.P H.isdeu t'ontru Etvm. Mafpi. Rom., publ. în lYibuna, Sibiu, an. VII. 1891. p. 154. 18. C. Ghitu. op rit. p.303: Frincu şi Candrea. op cit., Bojinca. op. cit., p. 183; A.T. Marienescu, Roba Dochio i babele, p.390 şi 391; din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Rijletu-Vieroşi. Netoţii do dos. jud. Teleorman şi Vişani, jud. R. Sărat. 19. Din Răsp. la Ost. d-lui Nic. Densuşianu. com. Roşia.jud. Gorj. 20. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic, Densuşianu; v. şi opurile de sub nota 18. 2>. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. com. Roşia, jud. Gorj. 22. Idem de radem. 28. Din Răsp. la Cest. d-lui Densuşianu. com. Roşiii, jud. Gorj. 24. T. Hiristu. Chiuituri din Ardeal, publ. in Şezătoarea, an. III. Budapesta, 1877, p. 6. 25. Schdnbei-ger Worterbuch, 1.1, p. 231. 26. V. Alecsandri, op cit., p. 34; D. T. Bojinca. op. cit., p. 183; Calendar pe an 1874 şi urm.. Cernăuţi; G. Chiţu. op. cit. p. 303; T. Frincu şi G. Candrea. op. cit., p. 120 şi din Răsp. 89 la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Rijleţu-Vioroşi, Roşia, jud. Goij, Netoţii de .Jos, Tbleorman şi Vişani, Rimnicu Sărat. 27. Undreaua se numeşte in Bucovina andrea. 28. încercări critice, p. 10. . 29. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Roşia, jud. Goij. 30. Ca ic tui. pentru Buc. pe an. 1841. 31. După spusa nun multor români din Bucovina. Calend. pentru Buc. pe an. 1841. Ibidem. V.Roman, caicnd. cit.; M.Călinescu, in Calendar pe an. 1874, Cernăuţi, p. 60, urtid. despre calendar V. Roman, Amicul poporului. Calendar pc anul comun 1861, Sibiu, p. 5. Sim. Mangiuca, Călindar pe anii 1882 şt 1883. Const. D Gheorghiu, op. cit., p. 140; M. Lupescu, Superstiţii, publ. in Şezătoarea, an. I. Fălticeni, p. 126-127: .Orice lucru sâ-l Începi lunea, miercurea, joia şi vinerea; marţea şi simbăta sint zilele morţilor şi orice lucru vei începe in ele nu iese la capăt bun". Const D. Gheorghiu, op. cil., p. 141. Const D. Gheorghiu, op. cit., p. 140-141; E. Patriciu, Superstiţii din Bursucam, jud. Covuriui, publ. in Şezătoarea, an. III, Fălticeni, p 150: „să primeşti bani lunea e semn bun “ Const. D. Gheorghiu,oprit., p. 141. S.F1. Marian,Nunta la români, studiu istorico-etnografic comparativ. Bucureşti, 1890, p. 87. S. FI. Munan, Inmormintarva la români, Bucureşti, 1892, p. 248. Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 141, E. Patriciu, Superstiţii din Bursucani, jud. Covuriui, p. 150: .Lunea nu se iau ouăle din cuibar, căci părăsesc găinile ouatul in acel loc.* S. FI. Marian, Proierlu' pop. rom., publ. in Familia, an. XIII. Budapesta, 1877, p. 434-435; Const Gheorghiu, op. cit., p 140: .in această zi mulţi postesc pentru diferite boale, alţii pentru noroc"; Gazeta poporului, an. IV. Timişoara. 1888, nr.17, p. 5; .Dacă cineva posteşte lunea, are noroc"; S.Mihăilescu. Superstiţii, publ. in Şezătoarea, an. I, Fălticeni. p. 153: .Lunea nu se mânincâ ftaipt, păţeşti ceva şl pentru vite II râu de dihânii"; M. Lupcscu, Dat ine sâptăminale, publ. in Şezătoarea, an. III, Fălticeni, 1895, p.199-200: .Lunea, cei mai mulţi oameni o postesc, cu toate că canoanele bisericeşti n-o prevăd in zilele de post, şi o postesc crezind că e bună pentru boale. Doamne, soro draga, pe mine mă durea ochii de nu mai ştiam ce să fac! Şi de cind m-am prins c-oi posti lunea, parcă mi-o luat cu mina, aşa povestea o femeie... care suferea de ochi... şi care n-a mai mincat de frupt lunea". Const. D. Gheorghiu. op. cit., p. 143 şi 144; M.Lupe»CU. Datine sâptăminale, loc. cit, p. 200. S. FI. Marian, Nunta la români, p. 87-88; Gazeta poporului, an. IV, nr. 17, p. 5: .Marţea, miercurea sau vinerea nu este bine să se facă logodne, cari aceste zile sint nefavorabile căsătoriţilor". Avr. Igna. Cred. pop. din comuna Sabolciu in Bihana, publ. in Familia, an. XXXII, Oradea Mare, 1896, p. 92. M. Lupe seu. Datine săpt.. loc. cit., p. 200. Const. D. Gheorghiu. op. cit., p. 144. S. FI. Marian, Nunta la români, p. 88. în cercuri = în invîrteli. A. Pann, Culegere de proivrburi sau Povestea vorbei. Partea II, Bucureşti, 1853, p. 148 P. Hc rescu. Superstiţii din Câineşti, jud. Suceava, publ. in Şezătoarea, an. UI.FălL.p 50. M Lupescu. Datine săpt., toc. cit., p. 200. Const D. Gheorghiu, op. cit., p. 144. 90 56. S. FI. Marian, Nunta la români, p. 89; Const. D. Ghcorghiu, op. cit., p. 144. 57. Const. D. Gheorghiu, op. cit, p. 144. 58. M Lupe seu. loc. cit. 59. Const. D. Gheorghiu, op. cit, p. 144-145; M. Lupescu, loc. cit: .Vinerea nu te coase, nu se croieşte, nu se spală cămeşi*; P. Herescu, Superstiţii din Câineşti, jud. Suceava, publ. In Şezătoarea, an. III, p. 50: „Vinerea nu se mătură prin casă, nid nu se dă gunoiul afară, că minincâ uliul gâinele; tot pentru aceasta nu se dă cu mătura pe vatră*; I. St. Negoescu, Credinţe pop. din Mâţău, jud. Muscel, publ. In Lumina pentru toţi, an. 111, Bucureşti, 1888. p.514: .Dacă o femeie lucrează vinerea fnce brincă. în privinţa asta unele femei se tem mai mult de vineri deal de duminecă. Vinerea mănincă numai dtc odată sub cuvint de nenorociri, după credinţa lor“; I.N.Constantinescu. Su/ierstiţii dm Ciulniţa.jud. Ialomiţa, publ. in Şezătoarea, an. III, Fălt. p. 125: „Vinerea să nu coşi, căci vei suferi de ochi'; Sini. Mangiuca. Calend. pe anul 1882 şi 1883: „Vinerea, In fieştecare lună şi peste tot anul se serbează cu post şi nelucrare, mai virtos din partea sexului femeiesc, declarind-o de nefastă (nenorocită». Se crede că orişice lucrare va începe omul vinerea nu reuşeşte, nu are capăt bun'; Aurel Iana, Din cred. pop. rom. din Maidan de lingă Oraviţa, publ. in Familia, an XXVI. Oradea Mnre, 1890, p.6: „Vinerea, in fiecare săptămină de peste an. are poporul datină de nu lucră lucrurile grele, precum: săpat, cosit: mai ales sexul femeiesc nici nu coase, declarind-o de nenorocită şi că orice lucru Început vinerea nu are şi nu poate să aibă sfirşit hun * 60. M. I.upescu, Datine săpt., loc cit., p.200; S Mihâilescu, Superstiţii din jud. Suceava. publ in Şezătoarea, an.II. Fălticeni. p,196: „Nu se croieşte cămeşa sâmbăta, că moare acel ce a purta-o“; G. P. Salviu. Superstiţii, publ. in Şezătoarea. an.I, Fălticeni, 1892, p.277: „Să nu găteşti hainele simbâta. le laşi măcar o cheotoure negata, că nu-i bine pentru sănătate". 61. S. Mihâilescu, Superstiţii, loc. cit., p.197. 62. Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 146. 63. G. P Salviu, Su/>erstiţii, loc. cit. p. 277. 64.1. N. Constantinescu, Superstiţii, Ioc. cit., p. 123 65. M. Lupe seu, Superstiţii, publ. In $cză/oa/va, an. II. Fălticeni, 1893, p. 66. 66. Aurel lana. Din credinţele pop. rom din Maidan de lingă Oraviţa, publ. in Familia, an. XXVI, Oradea Mare. 1890, p. 479. 67. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 68. Alex Onaciu, Marţi seara, nuvelă, publ. in Familia, nn. 1871, nr. 1; Const. I). Gheorghiu, op. cit., p 142;$czâ/ofirea, an. IV, Budapesta, 1878, p. 91. 69. M. I.upescu, Dat săpt, loc. cit., p. 201; cf. Const. D. Ghcorghiu. op. cit., p. 141. 70. Pr. Al. Popescu, Cintcce din Cemica. jud. Ilfov, publ. in Şezătoarea, an. II, Fălticeni, p. 80 71. Din Ilişeşti In Bucovina; cf. M Lupcscu. loc cit; Const. D. Gheorghiu. op. cit, p. 141. 72. Dict. de Irina Bulbuc din Tereblecea şi corn. de P. Scripcariu, stud. gimn Cf. S. FI. Marian. Naşterea la români, p. 189. 73. T. Frincu şi G. ('andrea, op. cit., p. 120-121; V. Alecsandri, Poezii pop., p. 395; B.P Hasdeu, Etym. Magn., t. 1. p. 1107-1109 - şi in cele nuri multe părţi din Bucovina. 74. După spusa românilor din Bucovina. 75. At. M. Mnrienescu. Scran şi Zorun; Serilă. Mcztlă şi Zonlă. două poveşti poporale. Pesta. 1873. p. 50. 76. S. FI. Manun, Ornitologia f>op. rom., L 11, Cernăuţi, 1883, p. 242-243; Idem, Poezii pop. rom., I. II. Cernăuţi, 1875, p 53, V.Alecsandri, Poezii pop., p. 395; T. Frincu şi G. Can-drea.op. cit., p. 120-121. 77. Este o zicală la poporul român din Bucovina, că in zile de sec, adecă miercurea şi vinerea, după ce răsare luceafărul de seară, nu e păcat a minca de frupt. El zice; a răsărit steaua ciobanului, adecă luceafărul de seară, deci poţi minca dc frupt. că nu e păcat. Eu cred că steaua ciobanului, in loc de luceafăr de seară, işi are numirea de acolo 91 pentru câ tocmui aun po cind răsare arest luceafăr ies ciobanii de In stfnc cu oile In pomealâ. adecă le scot la păscut după ce le-au muls de seară. 78. Găinuşe, germ. Siebengestim. 79. După calculul romflnilor din Bucovina Cf. S FI. Marian. Ornitologia pop rum., t II. p. 243. 80. T. Frincu şi G. Candren, op. cit., p. 121. 81. Aurel Iann, Din credinţele pop. mm. din Maidan, lingă Ora ui (a, puhl. in Familia, an XXVI. Oradea Mare, 1890, p. 479; S. FI. Marian. Ornitologia pop. rom., t. II, p. 244. 82. Luind in privire întrebuinţarea limbei slavone In cele oficioase şi mai cu seamă in biserică intr-un timp foarte îndelungat. In romăni. npoi împrejurarea că chiar pină şi in ziua de astăzi cele mai multe cărţi bisericeşti foiesc de cuvinte slavone, că partea cea moi mare a preoţilor noştri nu voiesc o dată cu capul a «o dezbăra de aceste cuvinte, socotind câ prin introducerea şi pronunţaren de cuvinte româneşti s-ar scandaliza oarecum credinţa cea adevărată; luind, zic. tonte aceste în privire, nu trebuie nicidecum să ne mirăm că românii ţărani, pe Ungă numirea sărbătorilor cu cuvinte adevărat româneşti, întrebuinţează şi numiri slavone. 83. Dict. de Catrinn Epure din Tereblecen şi corn. c.e P. Scripcaru: .ziua cu luminele" însemnează soarele cel călduros, iar je sparg cărările* - se topeşte omătul şi gheaţa. 84. Mai ales in satul Voma. distr. Cîmpulung, corn. de l.Beraru. fost preot in această comună. 85. Românii ce poartă numele Dimitrie se cheamă de către popor Dumitru şi Mitru. 86. Mai cu seamă in Transilvania şi Ungaria. 87. At.M. Marienescu, Baba Dochie şi Babele, loc. cit., p 366. 88. Pretutindenea in Bucovina. 89. Corn. dc un român din Ilişeşti. 90. Idem. 91. Bărbaţii cari poartă acest nume sint numiţi de către popor Pintelei, Pinten .şi Pintea. 92. După spusa unui român din Tfereblecea. 93. G. Dem. Tbodorescu. Încercări cntice, p. 128. 94. Sc serbează mai cu seamă in Transilvania. Cf. I. Vulcan. Nuvele, t III. Pesta. 1873, _ p. 99 si 102. 95. Anton Pann. Culegere de proverburi sau Povestea vorbei, part. I, Bucureşti, 1852, p. 140.: Vinerea n-am tors cu furca, Pilipii toţi i-am 'imit; Nouă marţi şi Repotinii i-am păzit cum am putut. Joile pin-la Rusalii ou nu m-am atins de fus. Şi la Ciroovii Marinii mina pe nemic n-am pus. Cum şi alte ca aceste, după cum am apucat. Le-am prăsnit, mi-a fost frică să nu caz in vrun păcat; Căci, după ce sint săracă, să n-ajung să mă sluţesc. Să pierz vrun ochi, or vro mină şi să mă ticăloşesc. 96. M.Câlinoscu in artid. despre calendar, tip. in Calendarul pe an iS76. Cernăuţi, p. 58, zice că numirea aceasta nr veni de acolo .pentru că românii In aceste zile. in cameval sau cişlegi, se nutresc mai mult cu caş, adecă frupt alb.“ 97. Idem de eadem, p. 76 şi 77: .în săptămina intiia a triodalui, ndccă a vameşului şi a furiseului, e de către biserica răsăriteană fyunnren de miercuri si vineri desrâdicatâ anume in contra sectarilor armeni, cari ajuna de *.rei ori in săptămina aceasta, aşa-numitul ajunul lui Artivuriu: din astă cauză numeşte poporul român săptămina aceasta hîrţi". 98. Singularul rimelegiu (Mangiucn, Calend. cit. şi Laurian şi Massim. Dict, t. I. p. 4581 nu e poporal. 99. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 99 100. Din mss. d-lui I.Pop-Reteganul. 101. In Bucovina şi la Sim. Mangiucu, Calcnd. pe an. 1882 şi 1883: .începerea sâptăminei mistreţe (invrestite) care ţine pînă la dumineca lăsatului de came*. 102.1. A. Zanne, op. cil., p. 49. 103. V. Roman. Amicul pop.; Calend. pe an. 1862, Sibiu. p. 36 şi 37. 104. Corn. de conşcolarul meu dl. Petru Prclipcean, de loc din Horodnicul de Jos. 105. Credinţă lăţită pretutindenea Intre românii din Bucovina. 106. Calend. pentru Buc. pe an. 1841. 107. Corn. de dl. P. Prelipcean. 108. Corn. de un român din TVreblecea. 109. Isaia Scinteic, în Şezătoarea, an. I, Budapesta, 1875, p.47. 110. Pronost. din Calendarul babelor, Calend. pe an. 1848 de Anton Pann. apud. G. Dom. Tt-odorescu, încercări critice, p. 92. 111. Corn. de dl. P. Prclipcean. 112. Is. Scinteic, loc. cit., p. 47 şi 48. 113. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 114. !s. Scinteic, loc. cit., p. 46. 115. Credinţa românilor din Bucovina, 116. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 117. Ibidem. 118. Com. de dl. P.Prelipcean. 119. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 120. Numit in unele locuri răcănel iar în altele burntic, germ. Laubfrosch. 121. Com. do dl. P. Prelipcean. 122. Is. Scinteic, loc. cit., p. 48. 123. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 124. Cred. rom. din Bucovina. 125. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 126. Cred. rom. din Bucovina. 127. Calend. p. Buc. pe an. 18-11. 128. Com. de dl, P. Prelipcean. 129. Is. Scinteic, loc. cit., p. 48. 130. Idem de eadem, p. 48. 131. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 132. După spusa românilor din Bucovina. 133. Is. Scinteic, loc. cit., p. 47 şi 48. 134. Calend. p. Buc. pe an. 1841. 135. Cred. rom. din Bucovina. 136. Credinţă comună in Bucovina. 137. Is. Scinteic, loc. cit., p. 47. 138. Calcnd. p. Buc. pe an. 1841. 139. Ibidem. 140. Credinţă comună în Bucovina. 141. Idem. 142. Com. de dl. P. Prelipcean. 143. Idem. 144. Idem. 145. Credinţă comună în Bucovina. 146. Pronost. Ia Calendarul babelor de Ant.Pann, loc. cit. 147. Com. de dl. P. Prepiicean. 93 VII. VRĂJI ŞI FARMECE După ce s-a sfirşit Vergelul, despre care am vorbit sus la cap. V, şi după ce s-au despărţit fetele de feciori, sau mai bine-zis feciorii de fete, fetele se duc să lege parii unui gard de nuiele din apropiere, anume ca de pe parii legaţi să afle cum le vor fi peţitorii, respectiv bărbaţii, cari le vor lua în căsătorie. Insă înainte de a pleca fiecare fată se îngrijeşte ca să aibă pe lingă sine un obiect anumit, cu care să lege parii. Aşa, una se îngrijeşte de o crenguţă de bărbânoc cu strâmăturâ roşie, una de un struţ de perişoare cu panglică (cipcă) verde, sau de un struţ de pospan cu strâmăturâ verde; alta de o cruciţâ de tisă cu cipcă albastră1; alta ia un găitan sau lină ori aţă roşă, iar in lipsa acestora ia chietoarea de la cămaşă sau cordeluţa cu care-şi împleteşte codiţelelb,B; in scurt fiecare trebuie numaidecit să aibă un obiect anumit la dinsa, cu care să poată lega parii. După aceasta, mergind fiecare2 spre gard, cu ochii legaţi3, zice: Sin-Vasii bălţat Cit de blâstâmat, Adă-mi un bărbat Dar bine-ntrămat!4 Iar după ce ajung la gard încep de la cel dinţii par pe care pun mina, a număra îndărăt şi anume: nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei. doi. unul/1 Pe cel din urmă par, adecă pe unul îl leagă apoi cu obiectul ce-l are în mină, zicind: Eu nu leg panii, Şi de Dumnezeu dat6. Ci-mi leg ursitul, In vis să-l visez. De trei ursite ursat Aieve sâ-1 văz!' în unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară în comunele Gâineşti şi Şasea, se numără de la unu pînă la zece şi pe al zecelea îl leagă8, iar în unele părţi ale Transilvaniei nordice, precum bunăoară in comuna Vama din comitatul Solnoeului, se numără asemenea de la unul pînă la unsprezece şi abia pe acesta il leagă9. Astfel se perindează ele una după alta, spunînd mai aceleaşi cuvinte, numărînd şi legind parii, după cum s-a arătat mai sus. Dacă parii pe cari i-au legat ele sînt strîmbi şi ciotoroşi, şi ursiţii, adecă viitorii lor soţi. bărbaţi, vor fi gîrbovi, ghiboşi, urîţi şi bolnăvicioşi; dacă parii sînt drepţi, sănătoşi sau verzi, ursiţii vor fi frumoşi, tineri şi sănătoşi; dacâ-s cu coajă subţire, ursiţii vor avea puţină avere; dacă-s cu coajă groasă, vor fi avuţi; dacâ-s drepţi, groşi şi cu coajă netedă, viitorii lor soţi vor fi voinici, tari şi frumoşi; dacâ-s lungi, vor fi de statură înaltă; dacă-s scurţi, vor fi mici, iar dacâ-s adăogiţi, vor fi vâduvoi. Dacă parul legat s-a nimerit să fie putred, însemnează că bărbatul viitor va fi bâtrîn.10 Tot asa cred în privinţa aceasta şi fetele din celelalte ţâri locuite de români.11 Mai pe scurt, cum va fi făptura parului, aşa va fi şi ursitul.însă ele nu caută parii îndată după ce i-au legat, ca să vadă cum sînt. ci-i lasă pînă a doua 94 zi dimineaţă, adecă pînă in revărsatul zorilor Anului Nou. în revărsatul zorilor Anului Nou, se duc apoi şi-i caută. Şi ele numai de aceea ii leagă, pentru ca a doua zi sâ-i poată cunoaşte.12 Sfîrşind de legat parii, se întorc de la gard pînă la un loc cu ochii legaţi, iar de acolo îşi dezleagă ochii şi apoi se duc la coteţul porcilor, ca de pe tăcerea sau grohăirea acestora să cunoască: mârita-se-vor în anul ce vine, ori ba? Deci cea dinţii, care ajunge la coteţul porcilor, strigă: hudioa sau haţa in anul acesta!, adecă în anul ce începe a doua zi. De cumva vreun porc grohăieşte după rostirea cuvintelor de mai sus, c semn bun, căci fata care i-a ascultat se va mărita în anul ce vine. Cel puţin aşa crede ea. Iar de cumva porcul, sau -de sint mai mulţi - porcii nu zic nimic, atunci fata crede că nu se va mărita in anul ce vine. Prin urmare, supărarea ei nu e proastă. însă pentru ca să-şi mai aline supărarea, pune porcilor din coteţ o a doua întrebare, zicînd: hudioa de acum intr-un an! Dacă porcii de astă dată grohotesc, crede fata că de abia intr-un an se va mărita. Iar din contră, dacă porcii nici acum nu răspund nimic, crede că ea nici la anul nu se va mărita. Nerăspunzind porcii nici a doua oară, mai pune ea încă şi o a treia întrebare, zicînd: hudioa de acum in doi ani! De răspund acuma porcii, se va mărita după doi ani. Dar de nu răspund nici acum nimic e semn rău căci, amăsurat credinţei sale, ca nici după doi ani nu se va mărita. Şi supărată foc pe porci, că nu i-au răspuns nici la o întrebare, ii blastemâ, zicîndu-le: „mînca-v-ar brinca!- sau: „avere-ar lupii parte de voi!“ Şi după acest blastem părăseşte coteţul cu porci, căci peste trei ori, după datină, nu poate să-i mai întrebe nimic. întrebările peste a treia oară nu au nici o însemnare.13 Tot aşa se pactică datina aceasta şi în celelalte ţări locuite de români, precum în Moldova14, în Transilvania, ţinutul Bîrgăului şi a Năsâudului15, comitatul Mureş-Turda16, Munţii Apuseni1', precum şi în alte părţiis, şi în Ungaria, ţinutul Chioarului şi al Sălajului19. Unele fete, după cc nu sfîrşit do strigat porcii, tot la coteţul acestora mai rostesc încă şi următoarele cuvinte: Hura-n ist an, ştim! Şi mascurii or scăpa; Mărita-m-aşi, ştim Iar de nu m-oi mărita, Eu de mă voi mărita. Mascurii or degera!20 Şi: Să fiu dragă socrului Să fiu dragă soacrei Ca cimaţul porcului, Ca cîrnaţul scroafei!21 După ce au sfîrşit şi cu coteţele porcilor, se duc la ocolul vitelor şi găsind vreo vacă sau vreun bou culcat, le lovesc cu piciorul zicînd: „anul ista sau la anul celălalt'?-... Şi la a citea lovitură se va scula vaca sau boul. atîţia ani vor trece pînă se vor mărita.22 De la ocolul boilor se duc la ţarcul sau tirla oilor, unde sint oi, şi repezin-du-sc pe necăutate în mijlocul turmei, prind o oaie. De va fi berbece, se va mărita numaidecît; iar de nu, trebuie să mai aştepte.23 95 După ce au sfîrşit cu vitele, stau puţin şi se mai odihnesc. Apoi se uită pe cer la o stea. care este mai luminoasă derît toate celelalte, şi rostesc următoarele cuvinte de vrajă: Săriţi săteni, Şi peste ape fără de pod, Săriţi poporeni, Şi peste gard făr-de pîrlaz... Că arde M-am uitat la răsărit înaltul ceriului! 35 Şi n-am văzut nemic; 5 Da nu arde M-am uitat ia asfinţit înaltul ceriului, Şi-am văzut Ci arde Pajură păjuratâ Cuşma ursitului meu Şi cu foc înfocată. Cel ales de Dumnezeu, 40 Pajură împîyurată, 10 Cuşma-n capul său Un’te duci aşa-nfocată? Şi cămeşa pe dînsul - Mă duc codrii să-i pîrlesc, Şi inima-ntr-însul! De verdeaţă să-i gătesc. Stea frumoasă Şi văile să le sec Şi luminoasă! 45 Şi pietrile să le crep! 15 Eu voi dormi, - Lasă codrii să-nfrunzească Dar tu nu dormi, Şi văile să-nverzeascâ Ci te du-n lume, Şi pietrile ca să crească, Peste lume, Da te du mai bine în lume, La ursitul meu anume, 50 Peste lume, 20 Şi de le-i afla La ursitul meu anume, C-a sta Cu foc îl încinge, La mese-ntinse, Cu foc îl aprinde. La făclii aprinse, Foc în gura cămeşii îi bagă, Cu neveste grase 55 La inimă i-1 aşazâ; 25 Şi copile frumoase. Să ardă cămeşa pe dînsul Fă-1 să-i pară căţele vermânoase. Şi inima-ntr-însul, Numai eu să-i fiu mai frumoasă. Să nu poată dormi, Şi mi-1 adă: Să nu poată hodeni, Prin pădure, prin desime, 60 Pîn-la noi n-a veni. 30 Şi prin sat fără ruşine. La părinţi a mă peţi! Şi prin cîmp fără de drum, Dacă steaua în decursul rostirii acestor versuri va străluci din ce în ce tot mai tare, atunci îl va avea pe acela la care gîndeşte; iar dacă steaua se va întuneca, atunci nu va avea parte şi noroc de acela la care se gîndeşte.24 Fetele din Moldova, judeţul Suceava, cari voiesc a se mărita, dacă în preseara Sfîntului Vasile e senin afară, iau bata de fustă în mină, îşi ţintesc ochii la o stea luminoasă şi, aruncînd necontenit cu bata in sus spre stea, zic: Bată, betişoara mea! Dă-1 sub pat; Fă-te mare balaur De le-i găsi pe scaun, Cu solzii de azur, Dă-1 sub scaun; Şi du-te la ursitul meu, 10 De le-i găsi pe cuptoriu, 5 Cel ales de Dumnezeu: Dă-1 sub cuptoriu; De le-i găsi pe pat, De le-i găsi 96 Unde le-i găsi, Cu botul îl muşcă, 15 Cu nasul îl suflă. Cu coada-1 plesneşte, Cu urechile îl netezeşte Şi la mine-1 porneşte. Să crepe, să plesnească, 20 La mine să se pornească! Aceste cuvinte le spune fata de trei ori, apoi continuă: Sfintâ stea! Te mulţâmeşte Cu sfintele mătănii Să-mi trimiţi pe ursitul Ursitoriul meu, în vis să-l văz, Aievea să-l visez! După ce găteşte aceste cuvinte de spus, face cîte trei mătănii la răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi, vine în casă cu ochii legaţi sau numai închişi şi, punînd mîna pe cleşte, invîrte focul, zicind: Cum nu poate toată lumea Fără cleşte-a trage foc, Aşa şi ursitul meu. Cel ales de Dumnezeu, Să nu poată-n loc a sta Pîn-ce nu s-a arăta în ast-noapte să-l visez! După ce sfîrşeşte de rostit şi cuvintele acestea, pune bata fustei şi cleştele la cap, apoi se culcă pe mîna dreaptă, pune palmele strînse între genuchi, şi aşa visează ursitul. Fetele din unele părţi ale Ungariei, cînd e cerul senin, încep a număra stelele de la 1-9, zirînd: O stea cu două stele, O stea cu patru stele, O stea cu trei stele, O stea cu cinci stele. Şi tot aşa pînă la: O stea cu nouă stele. Iar cînd ajung la a noua stea. exclamă: Această mindră stea Este orînda mea! Şi dacă steaua a noua, la care s-a oprit, este din intîmplare o stea luminoasă, bucuria lor este nespus de mare, căci în cazul acesta cred ele că orînda lor va fi un fecior holtei şi avut. Iar dacă steaua nu e luminoasă, va fi urît şi sărac. Dacă cerul e nourat, fără stele, e semn că nu mulţi peţitori vor umbla şi nu multe nunţi vor fi în acel an.26 Cum au sfîrşit cu stelele, se duc în grădină (livadă) la un păr, cu un ac, pîne şi sare, şi împungînd cu acul la rădăcina părului, rostesc de trei ori după olaltă următoarea vrajă: Mă luai din casă Cu ochii ochind. Di la2, masă. Cu sprincenele amăgind. 97 5 Toţi feciorii la mine să gîndească, La mine să pornească. Mă uitai în sus, 30 Nu văzui nemic; Mă uitai la răsărit, 10 Văzui un păr mîndru înflorit Şi su'^păr era un bou sur, mare, Şi pe bou 99 de ucenici29 negri, 35 Sîngele i-1 beau. Oasele i le sfârmau, 15 în strat de moarte il lăsau. Eu din gură aşa am grăit: Lăsaţi voi 99 ucenici *10 Boul ăst bâtrin, Nu-1 chinuiţi, 20 Nu-1 trudiţi, Sîngele nu i-1 beţi. Oasele nu i le sfarmaţi, 45 Şi vă duceţi voi 99 ucenici Une30 voi veni şi eu, 25 Vă duceţi la N. N., Cu 99 ace împungătoare Împungeţi*) După ce au rostit cuvintele aceste cîte de trei ori după olaltă, îngroapă la rădăcina părului pînea şi sarea şi apoi fac 25 de mătănii, pentru ca în camevalul ce vine să se mărite. Tot înspre scara de Anul Nou şi spre acelaşi scop, recitează unele fete, precum bunăoară cele din Rîpa de Sus din Transilvania, şi următoarea vrajă, şi anume pe la miezul nopţii, cind, după credinţa generală a românilor, umblă mai tare spiritele cele necurate: leş: oaste Eu îţi făgăduiesc. Scaraoaste Dar nu sînt vemic34 Din fundul mării, Şi puternic. Din ţarina văii 20 Unde ai afla 5 Da aşa ieşi Şi de unde ai lua, Ca eu să nu te văd, Să te duci la N. N. Să nu te aud, Şi să mi-l aduci, Dar tu bine să mă vezi, Şi de-a fi in lume. Bine să mă auzi, 25 Adâ-1 pe fune; 10 Bine să m-asculţi, Şi de-a fi in pat. Să te duci une tc-oi mîna eu. Ţipâ-I35 sub pat: Că pină ce ti duce De-a fi pe vatră. Eu îţi făgăduiesc Ţipâ-1 sub vatră. Cocoş negru neeîntat. 30 Trudeşte-1, 15 Copil de ţigan negru nebotezat, Chinuieşte-1, Pe seama d-tale bine gătat. La mine porneşte-1 Strâpungeţi-I; Cu 99 suliţi însuliţe*oare însuliţaţi-1, La mine minaţi-1. Că pin31 ce veţi duce Vă făgăduiesc Şi vă voi şi da Pită şi sare Şi 25 mătane. De vă duceţi Şi mi-1 aduceţi, Nu-i daţi stare a sta, Mincarc a mînca, Popas a popăsi, Horbe32 de a vorobi33 Nici cu mamă, nici cu tată, Făr’cu mine-ntîiaşi dată; Nici cu fini, Nici cu vecini, Cu drăguţele lui de-a se-ntîlni. Nemic să nu poată povesti Pînă la mine a veni! 98 Nu-i da stare a sta, Mîncare a mînca. 35 Popas a poposi, Vorbe a vorovi, Nici cu mamă, nici cu tată, Pin'cu mine-ntîiaşi dată. Nemic să nu poată povesti 40 Pin' la mine a veni: în ochi mi s-a uita, în gură m-a săruta Şi pe mine m-a lua.36 Sfirşind cu pomii şi ieşind din grădină, se duc pînă la un riu sau pîrâu din apropiere şi, dacă acesta e îngheţat, fac în cl un produu, din care apoi se spală toate pe rînd. dacă sînt mai multe, zicînd: Rîuleţ, Sprinten, creţ. Să ne scapi de ţipaturi3' in anul următori, Să fim ca nişte flori Neninse, Neatinse Nici de brumă. Nici de ciumă!38 Prin rostirea acestor cuvinte, se cred fetele a fi scutite pentru anul ce urmează de orişice ţipaturi, făcături şi aruncături. Iară dacă riul e dezgheţat, atunci fata care s-a dus la dînsul pune peste riu un răzlog, pe care-1 numeşte punte, de-a lungul râzlogului pune briul cu care e încinsă şi după ce face aceasta, trece peste riu pe răzlog de trei ori încolo şi de trei ori incoace, aruneînd totodată un struţ de busuioc pe apă. Dacă struţul se duce pe apă la vale, se va mărita, de rămine locului, nu se va mărita.39 După aceste, pune fiecare inelul său propriu la capătul răzlogului, merge pînă la mijlocul acestuia, se pleacă şi se spală, zicînd: Bună seara, Sîn-Vasile! Eu nu mă spăl De zoioasă, Dr* Inponsn; 5 Da mă spăl De ură. De făcătură. Să rămîn peste an: Curată, 10 Luminată, Ca sfintul soare Cînd răsare, Ca apa din fundul pămintului. Curată, curgătoare, 15 Ivindu-se pe faţa pămîntului La soare. Eu mă rog, sfinte Vasile, Să-mi trimiţi ursitul meu De trei ursite ursat, 20 De Dumnezeu dat. De buni oameni îndemnat, Să-l visez la noapte Luindu-mi inelul meu de sub punte! După ce s-au spălat şi au rostit aceste cuvinte, iau inelul şi briul şi se întorc iarăşi acasă.40 Fetele din Chioar, precum şi din alte părţi ale Ungariei, cum au sfirşit de făcut produhul, încalecă pe un cirnaţ, ce-1 duc anume cu ele de-acasă, şi alergînd împrejurul produhului, zic: Sîn-Vasei tărcat, Căci de nu-mi vei da. Dâ-mi, Doamne, bărbat Eu m-oi înfrupta! Sau: 99 Sîn-Vasei tărcat, Dă-mi, Doamne, bărbat, Căci de nu-mi vei da. Eu m-oi săgeta! După aceasta, întoreîndu-se acasă, ascund cirnaţul într-un loc anumit, iar cind le sosesc peţitori, atunci îl iau de unde l-au ascuns, îl frig şi puindu-1 pe un tăieri (taler), îl dau peţitorilor ca sâ guste dintr-însul, în credinţă că, fâcînd-o aceasta, peţitorii de bună seamă le vor lua. Tot din acest cîrnaţ dau ele de gustat şi drăguţilor, dacă vreuna dintre dînsele are drăguţ.41 O seamă de fete din Bucovina au datină să ieie de la clopoţelele urătorilor celor clintii ce urează busuiocul, cu de-a sila sau cu plată, şi după aceea, cînd se duc la pîrâu, iau şi busuiocul acesta cu dînsele, îl pun pe apa din pirău, legat cu un capăt de mal, şi-l lasă apoi aşa plutind pe suprafaţa apei pînă dimineaţa. Dimineaţa se duc apoi şi-l caută. Dacă s-a prins rouă pe dînsul, însemnează că fata respectivă se va mărita după un moşneag, adecă cărunt ca busuiocul brumat; dacă nu s-a prins nimic, apoi va lua-o unul tînăr.42 Unele iau un şmoc de busuioc şi se duc cu dinsul la un pîrâu îngheţat, farmă gheaţa şi pun apoi şmocul cel de busuioc deasupra apei. De se prinde bură de busuioc, cred că au noroc; de nu se prinde nimic, n-au noroc.'1'’ După aceasta, întoreîndu-se de la pîrâu, cum ajung acasă, se desculţă de o ciobotă şi o aruncă peste casă. în care parte pică ciobota cu gura câputei, intr-acea parte cred că se vor mărita.41 Altele, din contra, pun o punte peste o fintină şi pe punte pun apoi un şmoc de busuioc. Făcînd aceasta, cred că după ce se culcă se visează trecînd cu mirele pe puntea aceea. Iar a doua zi dimineaţă, adecă în ziua de Anul Nou, cum se scoală merg la fintină şi, dacă s-a prins de busuioc promoroacă, cred că mirii lor vor fi bogaţi; iar dacă nu s-a prins, că vor fi săraci.45 O seamă fac iarăşi aşa: iau un struţ de busuioc, îl leagă de un băţ şi-l pun intr-o fintină. A doua zi dimineaţă se duc la fintînă şi, de găsesc busuiocul cu bură, cred că au noroc; de nu-1 găsesc cu bură, cred că n-au noroc.46 Dacă afară este troian mare şi din cauza aceasta nu se pot duce pină la un pîrâu, atunci ia fiecare fată cîte trei fire de busuioc, cari însemnează trei feciori ce le joacă mai adeseori, şi le înfig în omăt, unde le lasă pină dimineaţă. Dacă peste noapte s-a prins chidă (chidie) de dînsele, atunci pe care s-a prins mai multă chidă, acela cred ele că va fi mai bogat.4' Fetele din Muntenia pun într-un vas cu apă o cracă de busuioc şi una de măr, apoi o para de argint ca punte, lăsîndu-le astfel pină dimineaţă, ca peste noapte să viseze pe tinerii ce le vor lua în căsătorie. Dacă împreună cu tinerii visează verdeaţă, vor fi mult norocoase; iar de vor visa bivoli, e semn rău şi trebuie sâ caute o vrăjitoare ca să le desfacă de ursită.48 Sosind de la rîu acasă, iau săminţâ de cînepă, apoi se duce fiecare la lemnari49şi seamănă puţină sămîntâ peste dînsul. După aceasta se descing de un capăt de brîu şi încep a grăpa"'0 semănătura , zicînd: Iată-mi fac briul meu grapă, Cu ursitul meu. Să mă visez la noapte măritată, Culegînd cînepă laolaltă Cu alesul meu, De trei ursite ursat. De Dumnezeu dat. De buni oameni îndemnat! ’’ 100 Gătind astfel de grăpat, se duc in casă, iau o oală cu apă neîncepută, o pun în vatra focului şi. învîrtind-o, zic: Nu învîrtesc oala, . 15 Da-nvîrtesc pe ursitul meu, Poate-i în acest sat, Poate-i în cel sat... 5 De-i in pat, Dă-1 sub pat; 20 De-i pe laiţâ, Dă-1 sub laiţâ; De-i la uşă, 10 Dă-1 sub uşă; Izbeşte-1, 25 Porneşte-1, La mine soseştc-1! La mine-1 porneşte, Sfirşind de rostit formula aceasta de vrajă, lasă oala cu apă să se încălzească. Iar după ce apa s-a încălzit de ajuns şi după ce au mai pus într-însa şi nişte flori cari, după credinţa lor, au putere de a farmeca, precum de exemplu busuioc, matocinâ, odolean, lemnul-Domnului, năvalnic şi altele, o iau de la foc, o toarnă într-o strachină sau într-o covăţică şi se spală cu dinsa. După ce s-au lăut, toarnă lăutoarca iarăşi în oală şi o pun la căpătii. Apoi se descing de brîul pe care l-au fost pus cu puţin mai înainte de aceasta de-a lungul răzlogului de peste pîrău şi cu care au grăpat sămînţa de cînepă şi, dimpreună cu inelul, pe care încă l-au pus la capătul răzlogului de la pîrău, le pun sub perina de sub cap, crczînd că prin această faptă li s-a arăta în vis ursitul, adecă feciorul care are să le ia.53 O seamă de fete se dezbracă de toate hainele în cari sînt îmbrăcate şi rămin numai în cămaşă. Iau apoi brîul şi catrinţa, precum şi o mînâ de săminţâ de cinepa şi mergind la lemnari, Încep mai întîi a ara cu brîul printre surcele, apoi a semăna sămînţa cea de cînepă şi pe urmă a o grâpa cu catrinţa. După ce-au semănat şi grăpat sămînţa, bat vreo cîteva mătănii şi apoi îngenuchind se roagă Sf. Vasile, ca acesta să trimită pe ursiţii lor spre a-i putea vedea peste noapte în vis. După aceasta, se întorc în casă, aştern patul cu catrinţa, iar brîul îl pun sub căpătii, mai bat vreo cîteva mătănii, şi apoi se culcă. Făcînd aceasta, cred şi spun că peste noapte visează pe ursiţii sau ursitorii cari au să le ia de soţii.54 Altele ies cu ochii închişi din casă, se duc astfel pînă la trunchi şi acolo seamănă puţină săminţâ de cînepă. După ce au semănat, se dezbracă de straie şi, incepînd a grâpa cu acestea cînepă semănată, rostesc următoarele cuvinte: La mine-1 soseşte Cu mîncarea lui, Spre mîncarea mea, Cu odihna lui, Spre odihna mea, Cu gîndul lui, Spre gîndul meu, Cu inima lui, Spre inima mea. Grăbeşte-1, Pomeşte-1! La mine-1 porneşte, La mine-1 grăbeşte.52 Cum nu poate creşte Cinepa in acest loc, Aşa să n-aibă acela Ce are să mă ia Stare Şi-alinare, Ci să vie Să mă ia de soţie! După rostirea acestor cuvinte, se întorc in casă şi pun hainele cu cari au grăpat cinepa sub căpătii. însă nu unele şi nu o dată mai pun sub cap, pe lînga aceste obiecte, încă şi puţină mămăligă şi sare. şi anume aşa ca nimeni dintre 101 casaşi să nu ştie nimic despre aceasta. Iar după ce au aşternut patul şi au pus toate obiectele de mai sus arătate sub cap, rostesc următoarele cuvinte: Ursită, ursita mea. De na mi-i veni prin vis, Eu de nu te voi visa, Să rămîi lumii de rîs! Inima-n tine-a crepa; in urmă, după ce au rostit şi cuvintele acestea, se culcă. Iar peste noapte îşi văd apoi. după cum spun ele, ursiţii in vis.55 Unele, semănînd sămînţa de cînepâ la lemnari, o grapă cu cămaşa, zicind: Să mă visez cu ursitoriul meu Culegind cînep-aceasta! Cel ales de Dumnezeu! Şi dacă au grapat bine, că n-a rămas nici un singur fir deasupra, cred şi spun că ursiţii lor, cari au să le ia, au să fie buni şi tăcuţi^ ca pămintul; iar dacă rămîne sâmînţă deasupra, zic că au să fie săraci şi răi.56 Altele iarăşi, după ce seamănă sămînţa de cînepă la trunchi şi o grapă cu catrinţa sau cu fusta, încunjurâ de trei ori casa in pielea goală, iar după a treia oară, mergînd iarăşi la trunchi, unde au semănat, iau de acolo săminţă sau ternă şi cite fire de săminţă se întîmplă că iau dimpreună cu ţema aceea, atîţia ani cred ele că nu se mărită. La această ocaziune se zice că unele fete îşi văd chiar şi ursitul la spate. Dar fiindcâ-1 văd pe neaşteptate, multe dintre dînsele se sperie, se bolnăvesc şi chiar şi mor de frică.5. Şi iarăşi o seamă aruncă in cuptor foc de mălai. După aceasta încunjurâ casa de două ori după olaltâ in pielea goală; apoi, bâgindu-se în casă, aruncă sâmînţă de cinepâ în cuptor. Ies apoi din nou afară, încunjurâ a treia oară casa şi dacă, cînd se întorc in casă după u trein încunjurare, nud sămînţa pocnind, cred că se vor mărita in anul ce urmează; iar de nu pocneşe sămînţa, cred că nu se vor mărita degrabă.58 Tot cam aşa fac şi fetele din unele părţi ale Moldovei. Acestea încă se duc în noaptea spre Sf. Vasile la trunchi, se dezbracă in pielea goală, îşi iau cerceii din urechi şi mărgelele de la git; seamănă la trunchi săminţă de cînepâ şi o greblă cu straiele ce le ţin in mină, ca şi cum ar da cu grebla Apoi se duc in tinda casei, unde se îmbracă cu cămaşa: iar celelalte straie, după ce intră în casă, le pun sub cap, se culcă şi-şi visează partea. în alte părţi, tot din Moldova, se string mai multe fete la un loc, uneia dintre ele ii leagă ochii cu un tcstemel, şi astfel legată trebuie să meargă la un trunchi unde se taie ziua lemne. După ce a ajuns la starea locului, apucă de jos deodată, cit poate să ducă, un braţ de vreascuri, le duce in casă şi celelalte fete le numără: dacă-s cu soţ, fata se mărită in anul acela: contrar, nu.60 Fetele din unele părţi ale Transilvaniei, cari asemenea îndătinează de a vrăji la tăietor, rostesc următoarele cuvinte: 102 Sint Vasilel m-aş ruga Pc mine-n mn asculta, C-astă noapte Mie poate 15 Ori pe care din flăcăi Să-l aduci. Fie mut, fie ciuntat. Numai să-mi fie bărbat! Că eu o cruce ţi-oi da; Pe-un gutcj Cu pîrlej. 5 Cn să-mi facă Ce să-mi clacă. Să-mi tnmiţi un peţitor De la vatră, ori cuptor. C-un criţar descîntător. 20 Iar de nu, to-oi blâstăma Şi de rău te-oi însemna! Şi te rog. Sfinte Vasile, Să-mi aduci unul din sănin. Amin!61 10 Aicea la tăitor! Să-l apuci, Sn-1 aduci După ce au sfirşit cu tăietoriul sau lemnariul, mai fiecare fată. care voieşte a şti anume cine va lua-o de soţie, se duce c-o lumină aprinsă la fintină, se uită în ana acestcin, şi a cărui fecior umbră va vedea-o in apă, acela are s-o ia de soţie. Tot aşa fac şi fetele din Moldova. Fata din această ţearâ, care voieşte să-şi vadă partea, după ce o părăsit tăietorul, se duce in casă. ia luminarea de la Paşti, se duce cu dinsa la fîntînâ, pleacă capul în fintină, se acopere cu o prostire, aprinde luminarea, şi dacă are să se mărite in acel an, îşi vede partea.63 Dacă nu se află fintină în apropiere, se duce Ia un pîrău, iar dacă nici pîrău nu se află prin apropiere, atunci se uită chiar şi intr-un ciubăr, in care se află apă de mai înainte adusă, şi uitîndu-se intr-insul zice că i se oglindează viitorul. Această datină a fetelor de a se uita spre Sf. Vasile în fintină a dat cu timpul naştere următoarei satire: Mă uitai într-o fintină, Mă uitai într-o găleată, Mă văzui fată bâtrină; Mă văzui fată guşată.6* Fetele din districtul Cernăuţului, precum bunăoară cele din comuna Mahala. aduc o cofa de apă şi, puind-o înaintea casei sau în tindă, încunjurâ de trei ori casa în pielea goală. După aceasta, aduclnd o oglindă şi o luminare aprinsă, pun oglinda pe cofă şi. ţiind luminarea in mină, se uită in apă şi in oglindă, şi lacind aceasta se zice câ-şi văd ursitul atit in cofa cit şi in oglindiâ.65 Alte fete, tot din Bucovina, pun in seara spre Sf. Vasile o oglindă dinaintea lor şi alta la spate; apoi aprind luminări sfinţite de la Paşti şi, uitîndu-se în oglinzi, spun că-şi văd ursitorii.66 Fetele din Moldova, ţinutul Sucevei, voind a-şi vedea ursita, se duc cite două intr-o odaie, şi aşezîndu-se una dintre dinsele pc un scaun, îşi pune o oglindă în faţă şi alta in dos, iar la capetele oglinzilor pune cite o luminare, ca să reflecteze in amindouâ oglinzile. Puindu-se pc* scaun şi uitindu-se în oglinzi, nu vorbeşte şi nu face nici o mişcare, fără numai se uită fix în oglindă. Cealaltă fată însă stă deoparte pentru trebuinţă de primejdie. După o lungă vreme de privire i se arată ceva fetei in oglindă, după care îşi cunoaşte viitorul. Aşa, de vede o biserică, e semn că are să se facă călugăriţă; de vede preoţi mulţi, are să moară; de vede un băietan şi nu-1 cunoaşte, are să se mărite după un bărbat străin.6' 103 în alte părţi, tot din Moldova, fata care voieşte sâ ştie carc*i va fi ursitul, precum şi ceea ce i s-a intimpia in decursul anului ce urmează, nu mânlncâ nimic toată ziulica; către miezul nopţei aşazâ două oglinzi, una in faţa alteia, iar intre dfnsele pune patru luminări, două de o parte şi două de alta; apoi se aşnzâ in dosul unei oglinzi şi se uită printre luminări fix in cealaltă, fără să clipească. In acest timp fata trebuie să fie singură in casă şi dezbrăcată, cu sinul gol. Iară ceea ce i se va intimpia peste anul acela precum şi ursitul care o va lua i se vor arăta desluşit in oglindă. în alte locuri, aşijderea din Moldova, iau două luminări de ceară, cari au ars numai la înviere, le aprind şi se pun intre dinselc înaintea oglinzii (ori se duc şi se uită in fintinâ). însă fata in acel timp trebuie sâ fie îmbrăcată toată în alb.68 O seamă de fete din Bucovina, după ce au sfirşit cu căutatul in oglinzi, se duc iarăşi la fintinâ, girlâ, pirâu sau ce este, şi ajungind la starea locului, rostesc următoarele cuvinte: Eu scutur lacu, Lacu scutură pe dracu. Ieşi drace, de unde eşti, Şi iuti să mi te porneşti 5 După ursitorul meu Ce mi-i dut de Dumnezeu... De nu le-» găsi in sat, Du-te-n nl doilea sat; De nu lo-i găsi in al doilea sat, 10 Du-te-n ol treilea sat; De nu le-i găsi-n nl treilea, Du-te în nl patrulea; De nu le-i gâsi-n al patrulea. Du-te în nl cincilea; 15 De nu le-i găsi-n nl cincilea, Du-te în al şaselea; De nu le-i găsi-n al şaselea. Du-te in al şaptelea; De nu le-i găsi-n al şaptelea, 20 Du-te in al optulea; De nu le-i găsi-n al optulea. Du-te in a! noulea. Şi de le-i găsi mincind, Nu-i da a minca; 25 Iar de le-i găsi bind, Nu-i da u bea. TVinteşte-1. Izbeşte-I, Plesneşto-1, Curind porneşte*!, 30 Pomeştc-I la mine Prin codru de sine. Prin sat fără ruşine, Pe la apă fără vad, 35 Pe la gard Fără prilaz, Sâ vie degrabă. Fără zăbavă, Cu gura căscată, 40 Cu limba înfocată, Şi pinâ ai mine nu s-u logodi Să se bată de-a plesni. Şi pină cu mine nu s-a cununa Sâ se bata de-a crăpa 69 După ce au rostit cuvintele aceste, iau o gură de apă din fintinâ, produh sau ce este, şi o duc acasă. Sosind şi intrind in casă, rişnesc un pumn de grăunţe de păpuşoi, fac din făina ce iese din grăunţele rişnite, precum şi din apa adusă, o turtiţă şi o coc în gura cuptorului. După ce s-a copt turtiţa, o iau cu lopata şi o pun in mijlocul casei sau pe prag. Cheamă apoi miţa sau cinele ca s-o mânince De-o mânincâ, e semn că fata care a făcut-o şi a pus-o acolo se va mărita; de n-o mânincâ nu se va mărita.*0 In multe locuri insă nu se duce numai o singură fată la fintinâ sau pirâu, ci mai multe deodată, dar fără sâ vorbească intre olaltâ sau să riză, ci tâcind. Iar după ce au ajuns la starea locului, se pleacă in genuchi, iau apă in gură, şi precum au mers in tăcere, tot aşa se intorc şi îndărăt. 104 r Do însemnat e încă şi ncoon că npn, despre care ni-i vorba, se aduce, numai daca se poate şi dacă pfrâul, de la care o aduc, nu e departe, In genuchi. După cc-au sosit acasă, iau puţina făină de păpuşoi, toarnă apa adusă peste dinsa şi npoi, frămintind-o cu cotul drept, fac mai multe turtiţe dintr-fnsa. Sfirşind turtiţele de făcut, le menesc care pentru care fată e făcută şi apoi le pun pe vatră Sn jăratic ca să se coacă. A doun zi dimineaţă, cum se scoală, cel dinţii lucru ce-1 fac e că cheamă cinele şi le aruncă acestuia ca să le mănincc. Pe care şiuşuleaţă o apucă mai întii, aceea se va căsători mai degrabă. Dacă cinele nu vrea să le mănincc. ies cu dînsele afară şi le aruncă la mascuri sau la galiţe, şi dacă se intimplă tot aşa, apoi tot aceeaşi socotinţă o nu.'1 Unele fete toarnă npn ce o aduc in gură de In fintînă sau gîrlă intr-o cantitate nnumitâ de faină şi tot pe atitn sare şi din tustrele obiectele acestea fac o turtiţă, pe care o pun apoi in vatra focului ca să se coacă. După ce s-a copt de ajuns, şi anume cind merg să se culce, o inghit, cu tonte că, fiind plămădită din atîta sare pe cită şi faină, e foarte sărată. Făcind aceasta, spun că peste noapte îşi visează ursitul '2 Fetele din Moldova aduc de trei ori după olaltă trei guri de apă de la fintină, fură ca să fie văzute sau să vorbească cu cineva. După ce au adus apa, iau faină cit încape intre trei degote de trei ori, iau apoi sare de trei ori cu trei degete şi, puind făina şi sarea aceasta In apa ce-nu adus-o mai inainte, fac dintr-Snsele o turtiţă. După ce nu făcut turta aceasta, jumătate o mănincă, iară cealaltă jumătate o pun sub pernă; descing apoi brîul, bat nouă mătănii, şi-l pun asemenea sub pernă. Făcind aceasta, noapten visează că partea, adecă ursiţii, le aduce apă de băut. în alte părţi, tot din Moldova, fata cară apă cu gurn de la fintînă şi face turtă din sare cit încape in o cotţjă de nucă şi din făină cit încape în două coji do nucă.73 în Transilvania, fata care voieşte să-şi cunoască viitorul bărbat se duce precis inainte de miezul nopţii, dimpreună cu mumă-sn sau cu altă fata, care asemenea voieşte a cerca ce noroc vn avea peste an, Ia fintină sau la vreun izvor, ţinînd ambele cîte un pahar în mină. Ajungînd la starea locului, scot cu găleata apă şi umplu paharele cam pină la jumătate; după aceasta, bagă fiecare in pahnrul său un albuş de ou, pe care l-au adus anume cu sine. Din acest albuş, care pluteşte pe deasupra apei, se fac diferite figuri şi din figurile acestea apoi babele ştiutoare explică fiecărei fete cum arc să fie viitorul ei soţ.'4 Fetele din unele părţi ale Bucovinei, precum bunăoară cele din Mahala, se duc la fintînă, nduc apă neîncepută, măsoară nouă pahare şi pun apa astfel măsurată intr-un vas anumit, unde o lasă pină a doua zi dimineaţă. A doua zi, des-dimineaţă, măsoară apa cu acelaşi pahar şi, dacă peste noapte a crescut apa, adecă dacă ies de astă dată zece pahnre, apoi îi după gtndul lor; iară de nu ies. nu li se împlineşte voia.75 în fine, fetele din unele părţi ale Moldovei, precum cele din judeţul Sucevei, cum a sosit miezul nopţii, sau ceva şi mai tîrziu, adecă cind s-au astimpărat plugarii de arat. voind numaidccît să ştie încotro nu să se mărite, ies nfnră călare pe melesteu, se suie pe poartă şi zic: „U! partea mea! unde eşti?“ mc Facînd aceasta, ascultă, şi încotro aud cânii lătrind, de acolo se aşteaptă că le va veni partea, într-acolo se vor mărita. ‘6 Iar fetele din Transilvania, cari s'mt curioase să ştie încotro se vor mărita, ies afară pe la miezul nopţii sau ceva mai tirziu, adecă cînd se apropie cîntaftil cocoşilor, şi ţinind o bucăţică de colac de la Crăciun in gură. ascultă s-audă dincotro vor cinta cocoşii, şi din care parte aud cel dinţii cocoş cintind sau cel dinţii cine lătrind, din acea parte cred ele că le va fi orînda.' ‘ Sosind miezul nopţii, anul vechi a dispărut şi dimpreună cu dînsul s-au slîrşit şi datinele şi credinţele din seara cea de pe urmă a acestuia. Deci fiecare fată grăbeşte acuma să se culce cit mai degrabă, să aibă măcar ceva timp de dormit, ca să-şi poată visa ursitul, căci acuşi zorile Anului Nou se arată de după culmele dealurilor şi ele trebuie să se scotile deodată cu acestea spre a începe un nou şir de datine şi credinţe. NOTE l.S. Botezan, Scara de Sin-Vasu in Maramureş, publ. in Familia, an. V, Pesta, 1869, p. 49-51; com. de dl. Elia Pop, invâţător în Şomcuta Mare. Jn seara de Sin-Vasei, se duc unele fete u număra parii dintr-un gard do nuiele, ca să afle cum le vor fi petitorii, respective bărbaţii. Ajungind la gard, încep a număra: 9,8, 7,6.5,4, 3,2. 1. Acest unu crede ceea ce a numărat cum că e cel menit de soţ al ei. tl instruţâ apoi cu p angli ce, cu barbcnoc şi cu verdeaţă, mai ales de cumva parul acela e drept şi scorţos, căci atunci crede ca ca se va mărita după un fecior frumos, zdravăn şi avut; iar de e belit de scoarţă, atunci crede că va fi sărac. “ 1 bis. Datina fetelor romane din Bucovina. 2. Unii români din Bucovina spun că, voind a li se arăta mai bine, merg în haina in care s-au născut, vasâzicâ in pielea goală. Iar românii din Moldova spun că merg numai in cămaşă. Cf. Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 145: «Ca să ştie cum ii va fi soţul, fata se dezbracă numai în cămeşă, se despleteşte. îşi leagă ochii, iese în ogradă, şi po dibuite începe să numere parii de la gard. La al zecelea par se opreşte şi după ce-1 înseamnă, Iegindu-1 cu o şuviţă de pâr din capu-i, se întoarce in casă." 3. Dutina fetelor din Bucovina şi Moldova. Cf. Şezătoarea, an. 1, Fălticeni, p. 145-146: «Pe aiurea fetele se leagă una pe alto la ochi şi cea care nu-i legată duce pe cealaltă la un gard, de numără nouă pari de-a rindul, iar la cel de-al noulea leagă un fir de busuioc cu ceva roşu.- 4. S. Botezan, op. cit., p. 50. 5. Datina fetelor din Bucovina, şi anume: u celor din Stupea, com. de Onufr. Câilean; a celor din Bălăceana, com. de G. Boca; a celor din Sint-Ilie, com. de Eug. Cojocariu, stud, gimn.; a celor din Bosanri, com. de Sim. Şuţu; a celor din Reuseni, com. de Vas Pop; a celor din Todireşti, com. de Nic. Râduşan; a celor din Fundu Moldovei, com. de Eus. Mercheş, stud. gimn.; a celor din Volovâţ, com. de I Bulign; a celor din Frătâuţul Vechi, dict. de Axenin Sofroni; a celor din Frătâuţul Nou, com. de Iul. Sidor, stud. gimn.; şi a celor din Bilca, dict. de Glicherin Crăsnean. S. Botezan. op. cit., p. 50, spune că felele din Maramureş leagă parul cel dinţii pe care-1 ating cu mina. Prin urmare, după S. Botezan ele nu numără parii cum fac toate fetele din Bucovina. Ori pe care român din Bucovina insă il vei intreba ce fac fetele in seara spre Sf. Vasilc, îţi va răspunde: număra parii 6. Dat. fet. din Bilca. com. de dl. G. Brâilean. Cu privire la adj. ursat din aceste versuri, trebuie să însemnez că aici e o licenţă poetică poporală, care provine numai in farmece şi vrtţji. Eu l-am scris aşa după cum mi s-a comunicat. De altmintrelea, după părerea mea, ar trebui să fie ursit. 7 Dat. fetelor din Buninţi, dict. de Irina Jnlobâ 8 Corn. do dl. P. Herescu, învăţător in Câineşti: „Fetele, ca să vadă de se vor mărita in acest camcvul, ies în ajunul Anului Nou dte două, leagă Ia ochi cu o drţă una pe cealaltă şi o duce la gard, unde numără nouă pari şi nl zecelea U leagă cu o bucăţică do drţă; astfel face şi cealultâ, legată la ochi de cea dinţii.- 9. Din mss. d-lui I Pop Reteganul: .în Vama fetele îşi caută de noroc in presară de Sin-Vasii cu număratul purilor, adecă fata care voieşte să se mărite, in seara aceea se leagă la ochi şi merge la un gard şi-i numără parii pină la unsprezece, pe care apoi îl leagă apoi cu un fir de aţă, cu apoi dimineaţa, cind 11 va căuta, sâ-1 poată cunoaşte.- 10. Credinţa tuturor fetelor din Bucovina. 11 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 141-146: „Adoua zi, caută parul insumnalşide va fi drept şi sănătos, va avea parte de un bărbat tinăr, voinic şi frumos, iar de va fi strimb şi cioturos, nici bărbatul nu-i va fi mai de seamă-. „In alte locuri fata iesâ afară nedez-brâcatâ şi parul face alte prevestiri. Aşa. dacă parul va fi cioturos, nodoros şi cojos, soţul va fi bogat, de va fi neted şi fără cioturi, el va fi calic- «A doua zi să duce de-şi vede parul. I>acâ-i drept şi cu coajă are s-o ieie unul frumos şi bogat; de-i strimb şi fără coajă, o va lua un unt, şchiop şi sărac-. - Corn. de dl. P Herescu; „A doua zi se duc să vadă ce fel dc pari au legat; de sint ciotoroşi, bărbaţii le vor fi vâduvoi şi cu copii mulţi; de vor fi fură coajă, le vor lua oameni săraci; de vor fi cu coajă, le vor lua oameni bogaţi; de vor fi scurţi, şi bărbaţii vor fi tot astfel". - Din mss. d-Iui I.Pop Reteganul: „De cumva parul cel legat e drept şi fără noduri, atunci ea va avea un bărbat zdravăn şi fntmos; dacă parul e strimb şi nodoros, va avea un bărbat urit. Şi această căutare o ţin de adevărată.- 12. Această datină e uzitată în Bucovina şi in seara spre Sf. Andrei. Iar V. Alecsandri, Opere complete, Bucureşti, 1875, p 2-17, scrie: „Fetele romăne întrebuinţează deosebite mijloace de a cunoşte ursiţii co vor avea. Unele descintâ izvoarele, crezind că vor vedea in faţa apei chipurile bărbaţilor de cnn vor avea parte; altele işi leagă ochii in noaptea ajunului Bobotezei şi merg de pun mina pe un par din gardul casei. Dacă se Intimplă ca acel par să fie drept şi curat, ursitul are sa fie inalt şi bine făcut; iar dacă din contra parul e strimb şi nodoros, ursitul ;ire să fie bătrin şi urît.- 13. Dat. şi cred. fetelor din cele mai multe părţi ale Bucovinei, precum: din Stupea, com. de Onufr.Câilean; Costina, com. de V.Huţan: St.Ilie, com. de Eug.Cojocariu; Rcuseni, com. de Vas.Pop; Volovăţ. com. de Ilie Buliga: Frătâuţul Vechi. dict. Axen. Sofroni; Frâtăuţul Nou, com. de Iul. Sidor, şi Bilca, dict. de Gl. Crăsnian. Cf. Dim. Dan, Credinţe poporane bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei, an. IV, Cernăuţi, 1894, nr. 79: „Fetele cari vor să ştie cind se vor mărita, merg la birlogul porcilor şi zic hîr in ist an! Daci grohăiesc atunci porcii, apoi se crede că se vor mărita in acel an; ducă aceste animale nu se răspund, apoi trebuie a zice: hir la anul! etc Ducă insă nu răspund defel apoi nu se vor mărita nicicînd.- 14. Şezătoarea, an I, Fălticeni, p. 144; Const. D. Gheorghiu, op. cit, p. 7; com. de dl. P Herescu: „Se duce fata de măritat la coteţul porcilor şi strigă: huidea acum! Dacă porcii grohăiesc la acest strigăt, e semn că se va mărita chiar in iama aceea. De nu grohăiesc, mai strigă: huidea la anul! De nu răspund nici la al doilea strigăt, e semn că nu se mărită degrubu.- 15. Com de dl. Paul Beşa. 16. S. C. Mindrescu. Literatură şi obiceiuri poporane. Bucureşti, 1892, p. 230. 17. T. Frincu şi G. Candrea. op. cit., p. 124. 18. Din mss. d-lui Pop Reteganul: „Tot spre Anul Nou mai ies fetele la coteţul porcilor incet: de grohotesc porcii îndată, e senui cum că in acele cişlegi s-or mărita; dacă nu grohotesc, atunci dau o dată cu piciorul în pâmint. De grohotesc după cea dinţii lovitură de picior, s-or căsători peste un an; lu din contră, tot dau cu piciorul in pâmint şi numără şi la a citea lovitură grohotesc la atiţia ani se vor mârita.- 19. Com. de dl. El. Pop. 20. Dat. fetelor din Bosanci, com. de Sim. Şuţu. 21. Com. de dl. El. Pop. 22. Dat. fetelor din Frâtăuţul Nou, com. de Vcsp.Reuţ: .Merg la vaci şi dau cu piciorul in una dintre dinsele. Daci vaca se şcoala îndată cum a dat intr-insa, atunci sc va mărita in curind; dacă se scoală puţin mai tirziu, se va mărita intr-un nn; iar dacă nu sc scoală pină ce nu dă de vreo citeva ori cu piciorul intr-insa, atunci crede ea că sc va mărita in atiţia ani de cite ori a dat cu piciorul-; Şezătoarea. an. I, Fălticeni, 1892, p. 145; G. S. loncon, Mica colccţiune de superstiţiile poporului român. Buzău. 1888, p. 47; Jn dimineaţa de Sf. Vasilc fetele mari sc duc in oborul vacilor şi dau cu piciorul drept intr-o vacă. care şade culcată, zirind: -Hăi iestimp, hăi altă dată, hai la anul, hai la doi ani etc.» şi la ce zicere se va scula vaca, în acel timp se vor mărita.- 23. Din Frâtăuţul Nou, com. de Vesp Reuţ: .Merg la staulul oilor cu ochii legaţi şi, dacă prind cu mina o mioară, atunci zic că nu se vor mărita; iar dacă prind cu mina un cirlan sau un berbece, atunci cred că se vor mărita-; Şezătoarea, an.I, Fălticeni, p. 145; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 7. 24. Din Pâtrăuţi, sat in distr. Sucevei, dict. de Ioana Gramadă şi com. de l.eon Holca, stud. gimn. Com. de dl. P. Herescu. Com. de dl. El. Pop. Di la - de la. Su = sub. Ucenici = draci. Une = unde. Pin’ = pentru. Horbe = vorbe. Vorobi = vorbi. Vemic = vrednic. Ţipâ-1 = aruncâ-1. Ilie Popescu, Descintece din fiipa de Sus, Transilvania, publ. în Tribuna, an. X. Sibiu, 1893, nr. 124 Ţiputure - după cum scrie S. Botezan. op. cit. p. 51 - se numesc in Maramureş toate boalelc (sau ncnoricirile) cari, după credinţa ţărancilor noastre, provin din niscari operaţiuni necurate (făcătura), întreprinse de inimicele personale ori familiar», cu intenţiunea de a face stricăciune in frumuseţea sau sănătatea cuiva. S. Botezan. op. cit., p. 51. Dat. şi cred. fetelor din Bucovina. Com. de dl. G. Brâilean. Com. de dl. El. Pop. Datina şi cred fetelor din Ilişeşti, com. de dl. G. Forgaciu, învăţător. Dat. şi cred. fetelor din Sint-Ilie, com. de Eug. Cojocariu. Idem. Dat. şi cred. fetelor din Udeşti, dict. de Ileana Rotariu, şi a celor din Reuseni, com. de Vas. Pop. 46. Dat şi cred. fetelor din Todireşti, com. de Nic. Rădăşan 47. Dat. şi cred. fetelor din Costina, com. de Vas. Huţan. 48. G. S. lonean, op. cit., p, 47; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 12-13. 49. Lemnariul se numeşte pe unele locuri tăietori şi trunchi. Sub aceste cuvinte romănii din Bucovina înţeleg mai intii locul unde se taie lemnele, apoi şi o bucată de lemn, un trunchi pe care taie ei lemnele. 50. Unele spun că nu cu briul grapă ele această sâminţâ, ci se dezbracă de cămaşă şi cu cămaşa o grapă. Iar rind se culcă, pun cămaşa sub cap. nu briul, după cum se va vedea despre aceasta mai la vale. 51. Com. de dl. G. Brăilean. 52. Aceasta mi-a dictat-o o româncă din Crasna, distr Storojincţului. 53. Dat. şi cred. fetelor din Bucovina. 54. Dat. şi cred. fetelelor din Frătăuţul Vechi, dict. de Catrina Dascăl şi Domnica Ionesi; a celor din Frătăuţul Nou, com. de Iul. Sidor; şi a celor din Bosanci, com. de Sim. Şuţu. 56. Dat. şi cred. fetelor din Stroieşti, sat în distr. Sucevei, com. de G. BSrtoiu, stud. gimn. 56. Dat. şi cred. fetelor din Reuseni. com. de V. Pop. 57. Dat. şi cred. fetelor din Mahala, sat dincolo dc Prut în Bucovina, com. de dl. G. Tbmoiagâ. 58. Idem. 59. Şezătoarea, an.II, Fălticeni, 1893,p. 128. Ba In Moldova, după cum cotim tot In Şezătoarea, an. II, p. 127, chiar şi „flăcăii, cari vor să-şi cunoască ursita, după ce au urat prin sat, se duc la trunchiul unde se taie lemne şi se dezbracă In pielea goală. Apoi vin In casă.tşi pun îmbrăcămintea sub pernă şi în somn îşi văd ursita-. 60. Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 8. 61. Publ. de Iuliu Bugnariu, învăţător. In Gazeta poporului, an. II, Timişoara, 1886, nr. 49, p. 10. 62. Dat. fet. din Ilişeşti, com. dc dl. G. Forgaciu. 63. Şezătoarea, an. II, Fălticeni, p. 146; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 12:.... iar când se uită In fin tină se acopere cu o prostire pe deasupra capului şi a găvanului fîntlnei*; com. de dl. P. Herescu: .înspre Sf. Vasile, fata se duce cu luminarea aprinsă la fin tină, după ce s-a acoperit pe cap cu un suman, se uită In apă fără să clipească, dnd îşi vede ursitul”. 64. Din mss. dl. I. Pop-Rctcganul. 65. Com. de dl. G. Tomoiagâ. 66. Dat. fetelor din Sint-Ilie, com. de Eug. Cojocariu. 67. Şezătoarea, an.II, Fălticeni, p.127. Această datină e uzitată şi In judeţul Brăila, cu acea deosebire numai că ea se practică In noaptea spre Bobotează. 68. Con6t. D. Gheorghiu, op. ciL, p. 11-12. 69. Dat. fetelor din Poieni, distr. Şiretului, com. de Dim. Furtună, stud. gimn. 70. Dat. fetelor din Poieni, com. de Dim. Furtună; a celor din Tbdireşti, com. de Nic. Râdăşan; a celor din Frătăuţul Nou, com. de Vesp. Reuţ: Jn sara spre Sf. Vasile aduc cu gura apă de la un părlu, fără ca să rfză, şi fac cu apa astfel adusă şi cu făină de păpuşoi nişte şuşuleţe.şi apoi codndu-le, le pun în mijlocul casei. Aduc după aceasta un dne sau o miţă în casă şi caută ca să ia una. şi a cărei şuşuleaţă o ia întîi, aceea se mărită mai întîi." 71. Dat. şi cred. fetelor din Bilca, com. de dl. G. Brăilean. 72. Com. de dl. Onest Dlujanschi: „Unele fete din Moldova şi Muntenia, precum cele din Duleeşti, Leoneşti, Ghermăneşti, Rîmnic şi Craiova, o fac aceasta spre Bobotează." 73. Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p.146; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 12. 74. Com. de dl. B. B. Iosof. 75. Com. de dl. G. Tbmoiagâ. 76. Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 145; com. de dl. P. Herescu: Jn spre Sf. Vasile noaptea, hăt tîrziu, cam despre ziuă, cînd plugarii s-au astîmpărat, fata iese afară şi încotro aude dnii lâtrind, oricare rine din sat, Intr-acolo crede că se va mărita, va deveni gospodină". 77. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 109 VIII. ANUL NOU fratele Crăciunului , des-dimineaţâ, plnâ a nu răsări soarele, toate fetele, cari de cu scară au legat parii, se scoală şi, ducîndu-se la gard, caută cu de-mănun-tul cum sint parii pe cari i-au legat'1. Dacă parul legat de dinselc e drept, sănătos, cu coajă şi neted, atunci bucuria lor e nespus de mare, căci atunci, după cum am arătat in capitolul VI, viitorul lor bărbat sau soţ va fi frumos la făptură, înalt de statură, sănătos şi avut. Din contra, dacă parul legat e ciotoros, fără coajă şi putregăios, atunci pare că le-ai fi opărit, aşa se supără de tare, căci cred ele că atunci viitorul lor bărbat va fi urît, bolocănos, bolnăvicios şi sărăcăcios. Iar dacă din întimplarc una sau alta nu află parul, ce l-au legat, din cauză că semnul cu care a fost legat l-a luat vîntul şi l-a aruncat cine ştie unde, pe nişte spini sau alţi mărăcini, atunci supărarea lor e şi mai mare, căci atunci ursitul lor le va muri şi partea le va fi spinoasă.5 După ce-au perindat toţi parii şi-au văzut cum sint aceştia, iau cîte o mină de gnu şi se duc la produul ce l-au făcut de cu seară, sau la un alt produu, ori la o fîntînă. şi, după ce ajung la starea locului, îl aruncă în apă. Dacă tot griul aruncat se cufundă în apă, atunci e un semn că nu se vor mărita în acea iarnă; iar dacă mai rămîne griu pe apă, atunci au bună speranţă că se vor mărita în cîşlegile de iarnă.6 în caz cînd uneia sau altei fete nu i s-a arătat nici ursitul, nici că se va putea mărita în cîşlegile de iarnă, atunci îşi iau din nou refugiul la diferite farmece şi vrăji, ca şi in ajun. Aşa fetele din unele părţi ale Transilvaniei, în cazul din urmă, se duc in ziua de Anul Nou, des-dimineaţă, pînă la un riu, taie un produh în gheaţă şi apoi, umplîndu-şi vuaule cu apă dintr-insul, zic: Sin-Văsii tărcat, Fie cît de blâstâmat, Doamne, dă-mi bărbat. Numai s-aibă clop în cap.' Fetele din unele părţi ale Bucovinei, din contra, merg în ziua de Sf. Vasile, des-dimineaţă, pînă la fintînă, scot patru ciuturi de apă şi dintr-a patra ciutură beau nouă guri de apă. Făcînd aceasta, cred că cîţi oameni vor veni în ziua de Anul Nou la fîntîna respectivă, atiţia peţitori le vor veni şi lor.6 Iar acele fete, tot din Bucovina, cari doresc să fie numaidecît iubite şi jucate de feciori, se scoală in ziua de Anul Nou, des-dimineaţă, iau cîte o bucăţică de pine şi sare, se duc cu dinsele la o fintînă sau la un riu şi, aruncîndu-lc în apă, zic: Bună dimineaţa, apă albastră! Ca garoafa cînd infloare. Fă-mă mîndră şi frumoasă Ca sfintul soare Cînd răsare, Ca struţul flăcăilor Şi ca jocul fetelor!9 110 Tot atunci pun o scamă dintre dînsele busuioc în troaca sau halăul din caro beau vitele apă. anume ca să tragă feciorii la dînsele. după cum trag şi vitele la apă.10 Fata ce-a făcut-o aceasta, dueîndu-se după amează la joc, care fecior o cheamă mai întîi la joc şi joacă cu dînsa, acela crede ea câ-i va fi partea.11 Fetele din unele părţi ale Moldovei, insă cînd se duc în această dimineaţă la muls vacile, iau apă in doniţă şi, spălîndu-se cu dinsa, zic: Apă albă pomiroasâ, Mă spală, mă fă frumoasă, Să le plac flăcăilor Ca vinul boierilor. Să fiu ca sfintul soare Cind răsare, Ca şi mărul plin de floare, Ca o capră bourată. De toată lumea lăudată! Şi abia după ce s-au spălat şi au rostit de trei ori după olaltă, în timpul spălării, cuvintele acestea, încep a mulge vacile.12 Alte fete tot din Moldova, stînd in picioare, in timpul cînd răsare soarele, cu minile la piept şi cu faţa la răsărit,zic: - Soare, soare, Frăţioare! Ochii mei de mierloşiţă, Limba mea de brănduşiţă, 5 Limba mea de glas de cuc. Soare, soare. Frăţioare! Nu răsări Pe munţi, pe codri, Pe curţi zugrăvite, 10 Pe movili clădite, Răsai pe satul meu Şi fă frumos trupul meu, Să vadă. să ştie lumea şi norodu: Să stai in gura mea Cum stă lumea şi ascultă cucu 15 Cind cîntâ în mijlocul codrului Şi telegarii din fundul grajdului.13 Pe cînd fetele cele mari fac cele ce s-au arătat mai sus, pe atunci mamele lor se interesează de alte lucruri şi anume ca să le meargă bine în gospodărie. Deci acestea, cum se scoală în ziua de Anul Nou şi mătură casa, iau atît gunoiul acesta cît şi acela ce l-au fost adunat cu vreo cîteva zile mai înainte de aceasta de prin odăi şi l-au ţinut indosit intr-un ungher şi, scoţindu-1 afară, îl duc şi-l pun pe la rădăcinile pomilor, crezînd că aceştia vor rodi apoi în anul ce urmează mai bine de cum au rodit in anul trecut. După ce au aruncat gunoiul, întoreîndu-se in casă, iau un brîu şi aşternin-du-l înaintea uşei, dau in mijlocul briului acestuia de mincare gâinelor, ca să nu le mânince uliul peste an.14 După ce au măturat şi dereticat prin casă, femeile măritate din Muntenia fac piftie15, ca să le fie corpul fraged şi gras ca piftia16. Româncele din Banat, voind ca familiei sâ-i meargă peste întreg anul lucrurile tot înainte şi să facă spor, au datină să fiarbă în ziua de Anul Nou un cap de porc sau un purcel, nicidecum însă o găină, in credinţă că, precum porcul rimuieşte tot înainte, aşa şi lucrurile din casă să meargă tot spre spor; iar defel nu găină, pentru că, precum găina rîşchie tot înapoi, aşa şi familiei unde se mănincă in ziua de Anul Nou găină îi merg trebile tot înapoi.1' 111 în fino, româncele sau mai bine zis armâncele din Turcia europeană fac in ziua de Anul Nou „pituroni", adecă „un fel de pite cu mai multe pături, între cari se pune un ban de argint, numit «pârălu al aghiu Vasile*. La prinz, toată familia mânîncâ din pituroane, cu luare-aminte, şi e cu noroc pentru acel din membrii familiei care găseşte banul. La unele familii, pe lingă «părălu al aghiu Vasile», se pun in pituroane şi mai mulţi bani mărunţi, spre a face plăcere şi bucurie copiilor din casă. Proprietarii de turme de oi sau cirezi de vaci se duc, de Sf. Vasile şi spre Bobotează, la vreo fintînă şi fac o cruce cu unt, ca să le trăiască şi să le prospereze vitele."18 Pe cînd femeile fac cele înşirate pînâ aici, pe atunci bărbaţii pun în halâul vitelor, în care le adapă, bani de aur şi de argint, anume ca să se curăţească vitele ca aurul şi ca argintul şi să le priască peste an19; strecură slatină prin brăţarea coasei de nouă ori şi apoi sară cu dînsa finul ce-1 dau vitelor de mîncat, anume ca să nu păţească nimic dîndu-le sare în zile mari20; în fine, afumă vitele cu gunoiul ce se face în casă de la Crăciun şi pînă la Sf. Vasile, anume ca acestea să nu păţească nimic peste an21. Puşcaşii, sau mai bine zis vînătorii, pînâ nu mănîncă, împuşcă o ţarcă (coţofană). După ce-au împuşcat-o, îşi ung puştele cu sîngele ei, zicînd că, dacă pot împuşca o coţofană, au noroc peste tot anul la vînat şi nimeni nu le strică puşca . Pe lîngă cele înşirate pînă aici, merită a fi însemnate încă şi următoarele: Cine va dormi in ziua de Sf. Vasile sau Anul Nou, acela tot anul va dormita.23 Cine nu strănută în ziua de Anul Nou, acela nu va ajunge pînă la anul viitor.24 Cine dă bani in această zi împrumut, sau cine n-are bani, acela va fi tot anul lipsit.25 Asemenea nu c bine să-ţi vină în dimineaţa acestei zile o muiere la casă, ci numai bărbat.26 Dacă în ziua de Anul Nou sau Sîn-Vasei e ger mare şi pe omăt (nea) se văd multe steluţe, e semn că anul ce urmează va fi un an bun şi vor fi multe cununii.27 Dacă în ziua de Sf. Vasile va fi moale, atunci şi timpul de vară va fi potrivit şi mai ales pentru fin.28 Afară de datinele şi credinţele amintite pînâ aici mai sînt încă şi altele, precum semănatul şi sorcova, cari sînt uzitate asemenea dimineaţa şi despre cari vom vorbi mai pe larg în capitolele ce urmează, precum şi Vergelul, despre care am vorbit deja mai înainte. NOTE 1.1. C. Tacit. Crăciunul la români, discurs rostit în a treia adunare a societăţii Transilvania şi publ. in Troian, an. I, Bucureşti, 1869, nr. 53. p. 212 şi nr. 54, p. 216. 2. B. P. Hasdeu, Etym. \fagn., t. II, p. 1221. 3. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 4. tn unele localităţi, mai ales din Muntenia, este datină de a se număra parii, nu ca în uite părţi in preseară, d în ziua de Sf. Vasile de dimineaţă. Cf. Ionean, op. cit, p. 47: 112 „In ziua de Sf. Vasile, fetele mori inumură parii de la un gard dc lu zece înapoi, şi cel care va fi unul, dc vn fi cu coîyă, va lua bărbat bogat; iar de va fi curăţit de coty'â, 11 va lua sărac." 5. S. Botezau, op. cit.. 6. Dat. şi cred. fetelor din Ilişeşti, dict. de Vasile Ungurean. 7. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 8. Dat. şi cred. fetelor din Sîn-llie, corn. dc Eug. Cojocaru. 9. Dat. fetelor din Cimpulung. 10. Dat. şi cred. fetelor din Bosanci, com. de Sim. Şuţu. 11. Dat. şi cred. fetelor din Cimpulung. 12. Const. D. Ghcorghiu. op. cit., p. 21-22. 13. Ibidem, p. 22. 14. Dat. şi cred. rom. din Ilişeşti, com. de dl. G. Forgaciu. 15. Piftie = răcituri. 16. G. S. Ionean. op. cit., p. 48: Const. D. Ghcorghiu, op. cit., p. 15. 17. Aurel Iana, Din credinţele pop. rom. din Maidan Ungă Oravifa, publ. în Familia, an. XXVI, Oradea Mare, 1890, p. 6. 18. Ioan Neniţescu, De la românii din Turcia europeană, Bucureşti, 1895, p. 529. 19. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul; Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1862 şi 1883. 20. Dat. şi cred. rom. din Cireş-Opaiţ, com. dc Const. Dugan. 21. Dat. şi cred. rom. din Cireş-Opaiţ, com. de Const. Dugan: „Locuitorii din Cireş-Opaiţ obicinuiesc a stringo gunoiul ce se face In casă de la Crăciun şi pinâ la Sf. Vasile; apoi se aprinde în ziua de Anul Nou între vite, ca să nu păţească peste an nimic." 22. Gazeta Transilvaniei, an. LV, Braşov, 1892, p. 207. 23. Ionean. op. cit., p. 47; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 13; Hasdeu, Etym. magru, t, II, p. 1221. 24. Cred. rom. din Bilca, dict. de Glicheria Crăsnean. 25. Hasdeu, Etym. Magn., t. II. p. 1221; Avram Igna, Cred. pop. din com. Sabolciu in Bikaria, publ. în Familia, an. XXXII, Oradea-Mare, 1896, p. 92: „...nu e bine de a da bani în această zi de la casă, d numai de a primi". 26. Avr. Igna, loc. cit. 27. Cred. rom. din Chioar în Ungaria, com. de dl. El. Pop. 28. Cred. rom. din Bucovina, com. de Nic. Rădăşan. IX. SEMĂNATUL în capitolul întitulat Pluguşorul am arătat cu de-amâruntul şi dt se poate de râzvedit cum umblă tineretul român în preseara Anului Nou sau a Sf. Vasile cu aratul, cari sînt datinele plugâraşilor, ce şi cum urează ei la această ocaziune. Am amintit totodată şi aceea că umblarea cu pluguşorul sau cu aratul durează de regulă cam pînă către miezul nopţii. Sosind miezul nopţii, cei mai mulţi plugari, osteniţi de multă alergare şi urare, încetează de arat, se întorc cu plugurile şi cu buhaii pe acasă şi se pun cu toţii ca să poposească şi să se odiheascâ. După fiecare arătură, însă, urmează şi semănătura. Aşa-i de cînd s-a tras cea dîntîi brazdă în lume, şi tot aşa fac şi românii noştri. N-au apucat bine plugarii sau plugăraşii a poposi şi a se odihni cumsecade şi numai ce vezi sculîndu-sc cu noaptea în cap semănătorii şi pregătindu-se 113 cu toate cele trebuincioase pentru semănat, căci în acele părţi unde este datină în preseara Anului Nou de a ara, acolo este datină a doua zi, adecă în ziua de Anul Nou, dimineaţa, de a şi semăna. E de observat însă că, pe cînd cu pluguşorul sau cu aratul umblă nu numai băieţi, incepînd cam de la 12 ani înainte, ci şi feciorii cei holtei, ba nu o dată şi nu intr-un loc chiar şi o seamă de bărbaţi însuraţi, cu semănatul umblă de regulă mai mult numai băieţii cei mici de la 7-12 ani, iar dintre cei înaintaţi în vârstă numai oamenii cei mai sărmani şi mai neputincioşi, cari sint avizaţi la ajutorul celor avuţi. Deci, cum s-au provăzut cu sămînţa trebuincioasă, anume grîu, secară, orz. ovăz sau orez, pe care o pun de regulă într-o trăistuţă sau, în lipsa acesteia, chiar şi într-o mănuşă de lină, se pornesc piuă in ziuă cîte doi sau şi mai mulţi semănători de aceştia pe la casele oamenilor cu semănatul. Şi deoarece, după cum am spus, semănătorii sc pornesc pinâ în ziuă cu semănatul, de aceea fiecare gospodină şi mai ales unde sint fete mai in casă, fiecare fată trebuie să se scoale cît se poate mai de noapte, să măture şi să deretice prin casă, ca nu cumva, venind semănătorii, să afle casa nemăturată şi neîngrijită, căci apoi i s-ar duce vestea, cum se zice, peste nouă ţări şi nouă mări. Iar după ce au sfirşit de măturat şi de strîns prin casă, iau gunoiul, îl duc la movila cu gunoi, îl aruncă peste acesta şi apoi, suindu-se cu picioarele peste dînsul, stau şi ascultă, şi dincotro aud cocoşii cîntind, într-acolo cred că se vor mărita.1 O seamă de bărbaţi însă, nemijlocit după ce s-a măturat şi grijit prin casă, îndatinează de a aduce în casă un viţel gras sau un miel, anume ca semănătorii să samene pe dînsul, crezînd că, facînd aceasta, le va merge bine 2 Semănătorii, la rindul lor, cum ajung şi întră într-o casă, îndată încep a semăna cu sămînţa ce o au In sine pe cei din casă şi in timpul semănatului a zice: Anul Nou cu bine. Cu zile senine. Tot cu sănătate Şi cu spor în toate Să-l petreceţi, Şi s-ajungeţi Tbt în fericire Şi a lui sfirşire! La mulţi ani! N-au apucat insă bine a rosti cuvintele acestea, şi numai ce vezi că uşa se deschide şi alţi semănători intră înăuntru, cari încep asemenea a semăna şi a zice: Să trăiţi, să trăiţi, întru mulţi ani fericiţi, Şi ca pomii sâ-nfloriţi. Şi ca ei sâ-mbătriniţi, 5 Şi ca toamna cea bogată Fie casa-ndestulată. Tot cu mesele întinse, Cu făcliile aprinse. Să petreceţi împreună 10 Pînă-n veci cu voie bună! Abia au sfirşit aceştia şi au ieşit afară, şi Mulţi ani să trăiţi Şi să înfloriţi Ca merii Ca perii din nou intră alţii şi spun: în mijlocul primăverii. Şi ca toamna cea bogată De toate îmbelşugată! 114 Sau: Anul Nou cu pace Şi cu sănătate. Cu spor întru toate! Să fie această casă 5 întru toate inai aleasă. Tot cu mană Şi cu hrană, Din neam în neam, 10 Din sominţie în seminţie. Şi aşa pînă-n vecie!3 Şi tot aşa, n-apucă bine unii a semăna şi a ieşi din casă şi, intrind alţii, continuă semănatul, rostind, cu puţină deosebire, mai tot aceleaşi cuvinte, şi anume: Să trăiţi, sâ-nfloriţi: Ca merii, Ca perii în mijlocul primăverii. Sau: An nou cu sănătate Să trăiţi, Să-nfloriţi: Ca merii, Şi ca toamna cea bogată Cu de toate-ndestulată. An nou bun, cu sănătate!4 Ca perii în mijlocul primăverii, Şi ca toamna cea bogată, Ce-i cu toate-ndestulată!5 Sau: Anul nou cu sănătate Să trăiţi, SH-nfioriţi: Ca merii. Sau: Bună dimineaţa, An nou! Seamăn griu şi cu secară, Pină-n seară 5 Să răsară, Pînâ mine să se coacă, Pine multă să se facă, Sau: Ziua Sfintului Vasile Fie-vă, boieri, cu bine, La mulţi ani cu sănătate, Că-i mai bună decît toate! 5 Dar la masă cine şade? Ca perii în timpul primăverii, Şi cq toamna cea bogată, Ce-i de toate-ndestulată!6 Să fiţi cu toţii voioşi, Să ramîneţi sănătoşi: 10 Ca merii, Ca perii In mijlocul primăverii, Şi ca toamna cea bogată De toate îndestulată!7 Şade dragul gospodar Şi cu draga gospodină Şi cu dragii îngeraşi... Cînd vom mai veni la anu 10 Să vă găsim înfloriţi 115 Ca merii, Ca perii Ca prin miezul primăverii, yi vu fcvcuiiua ia^uui, 15 Cu de toate-ndestulată!8 Şi ca toamna cea bogată, Tot cam aşa urează în dimineaţa Anului Nou şi semănătorii din Moldova. Iată o urare şi din această ţeară: Anul Nou cu fericire Vă dorim, şi cu-nflorire Ca merii Ca perii în mijlocul verii!9 Alta: Ca merii, Ca perii în mijlocul verii, Ca toamna cea bogată Să trăiţi Şi sâ-nfloriţi La anul Şi la mulţi ani!10 De toate-ndestulată, Iar românii din unele părţi ale Transilvaniei îndătinează a ura în ziua de Anul Nou astfel: Cum au semănat şi au rostit cuvintele reproduse în şirele de mai sus, fiecare semănător se retrage ceva mai înapoi lîngă uşă, şi acolo aşteaptă apoi cu cea mai mare nerăbdare pînâ ce stâpîna de casă sau alt căsaş îi aduce şi-i dă un dar. Darurile uzitate la această ocaziune sînt: nuci, mere, pere sau colâcei făcuţi anume spre acest scop, rar cînd şi bani, căci în ziua de An Nou, după cum am arătat în capitolul premergător, mulţi inşi nu vor să dea bani, crezînd apoi că tot anul numai vor da şi nicicînd nu vor mai căpăta. Fiecăruia ii e prea bine cunoscut că pe la Anul Nou e foarte frig şi uneori omătul e aşa de mare, că de abia te poţi urni dintr-un loc în altul. Cu toate aceste insă, cine e în stare de a-i opri pe băieţi să nu meargă cu semănatul, dacă nu mai departe, măcar pe la vecini? Iar dacă s-au pornit odată şi le-au umblat la două, trei case bine, adecă dacă au căpătat multe nuci, mere, pere şi colăcei, atunci nu mai bagă de seamă că omătu-i mare şi lemnele crapă de ger, ci se duc înainte. De aici vine apoi că cei mai mulţi dintre aceşti semănători viteji, pînă ce ajung de la o casă la alta. îngheaţă ciocan de frig şi, cînd intră in casă, abia pot semăna şi ura de îngheţaţi ce sînt. Bună dimineaţa lui Sîn-Vasii! Să dea Dumnezeu să fie De acum într-un an Stogul cît casa. Slâninele Cît uşele. Untura ca cuptorul. Porcii unturoşi 5 Pita cît masa. 10 Şi oamenii sănătoşi!11 116 Ba unii dintre dînşii, şi anume cei mai mititei, nu o dată şi nu într-o casă încep a plînge că nu pot de frig să-şi strîngă darurile ce le-au căpătat pînă ce nu le ajută cel ce le-au dat. Cu toate aceste însă, totuşi nu se lasă de semănat, ci după ce se mai încălzesc şi-şi mai vin puţin în fire, pleacă mai departe şi nu încetează de a semăna pînă pe timpul cînd ies preoţii şi oamenii de la biserică12 sau pînă la amiază, terminul ultim pînă cînd e datină de a umbla cu semănatul. Abia atunci se întorc şi ei pe acasă, unde încep apoi, fireşte că după ce s-au mai încălzit, a-şi număra nucile, merele, colâceii, precum şi celelalte daruri ce le-au mai căpătat. în Istria este datină ca în ziua de Anul Nou să meargă mai mulţi băieţi prin sat în cete pe la casele locuitorilor cu colevda (colinda), pocnind din sbice, sunînd din clopoţel şi zicînd către gospodarul casei să miravai (să trăieşti), cînd tot atunci îl seamănă, aruncînd peste el grîu, precum se obicinuieşte şi pe la noi în ziua de Anul Nou. Aceste datine se păstrează mai mult in comuna Jciane.13 Unii băieţi din Turcia europeană se îmbracă în ziua de Sf. Vasile „cu cojoace şi cu piei de urs, de care se atîmă clopoţei, îşi pun măşti pe obraz, se înarmează cu săbii şi cu hangiare şi aşa ies apoi pe uliţă înaintea trecătorilor, pe cari îi opresc spre a le cere bacşişuri. Pentru ocaziunea aceasta băieţii nu se mai numesc colindari, (ca în ajunul Crăciunului), ci suruvari."14 După ce a trecut timpul semănatului, gospodina mătură toată casa şi strînge sâmînţa semănată, iar gospodarul de casă, luînd-o se duce cu dînsa şi-o aruncă în ocolul vitelor şi mai cu seamă in tîrla oilor, anume ca acestea să se înmulţească ca pînea şi ca băieţii cei ce au semănat. Afară de cele înşirate pînă aici, mai e de însemnat încă şi aceea că oamenii, la cari vin băieţii cu semănatul, cred că peste tot anul le va merge bine şi vor fi onoraţi16, şi cu cît mai mulţi băieţi, adecă semănături, umblă cu semănatul, cu atîta are să fie şi anul mai mănos1Iar dacă nu vin băieţi cu semănatul, atunci cred că peste tot anul le va merge rău şi nu vor fi băgaţi în seamă.18 Alţii iarăşi cred, că dacă nu le urează nimeni în seara spre Anul Nou şi nu-i seamănă în ziua de Anul Nou, nu vor ajunge pînă la anul.19 în fine, cred unii că, dacă vin copile mai întîi cu semănatul, atunci nu le va merge bine; iar dacă vin băieţi, atunci le va merge bine.20 NOTE 1. Dat. şi cred. fetelor din Frâtâuţul Vechi, dict. de Tbader Ionesi şi com. de I. Covaşâ. 2. Dat. rom. din Costlna, com. de V. Huţan. 3. Dr. I. G. Sbiera, Colinde, cintece de stea şi urări la nunţi, Cernăuţi, 1888, p. 37-38. 4. Din Ilişeşti, com. de Filaret Doboş, stud. gimn.; din Reuseni, com. de V. Pop; din Tbdireşti, com. de Nic. Râdâşan; şi din Frătăuţul Vechi, com. de I. Covaşâ. 5. Din Frătăuţul Vechi, dict. de Axenin Sofroni; şi din Frâtâuţul Nou, com. de Iul. Sidor. 6. Din Stupea, com. de Onufr. Câilean; şi din Mihoveni, com. de Nic. Popenciuc. stud. gimn 7. Din Frătăuţul Nou, com. de Vesp. Reuţ. 8. Din Stupea, dict. de Ilinca a Miclului-Capra. 9. V. Alecsandri, Poezii pop., p. 104, 117 10. Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 15. 11. R. Simu, Comuna Orlat, apud Ha.sdcu, Etym. Magn., t. II, p. 1220. 12. Dat. băieţilor din Stupea, com. de Onufr. Câilean, şi a celor din Todireşti, corn. de Nic. Râdăşan: Jhmineaţu, pinu cam pe la 10 oare, umblă băieţii cu semănatul, dorind celor de casă an nou cu sănătate.' 13. T. T. Burada, O călătorie in satele româneşti din hlna. Iaşi. 1869, p. 45. 14.1. Neniţescu, op. cit., p. 528-529. 15. Dat. rom. din Reuseni, com. de V. Pop. 16. Cred. rom. din Tbdireşti, com. de Nic. Râdâşan. 17. Cred. rom. din Ilişeşti, com. de Fii. Doboş. 18. Cred. rom. din Tbdireşti, com. de Nic. Rădăşan. 19. Cred. rom. din Bilca, com de G. Tbfan, stud. gimn. 20. Cred. rom. din Costina, com. de V. Huţan. X. SORCOVA Sub cuvîntul sorcovă, care e uzitată, după cit îmi este mie pînâ acum cunoscut, numai în Muntenia, se înţelege un beţişor, o râmuricâ sau o nuieluţă verde de măr sau de păr, împodobită cu hîrtii de diferite colori, cu poleială, beteală şi cu flori artificiale, cu cari umblă copiii cei mici. de la 3 şi pină la 12 ani, în ziua de Anul Nou, dimineaţa, pe la casele oamenilor, ca sâ-i sorcovească1, adecă să le ureze ani mulţi şi fericiţi. în timpurile mai dinainte mamele de familie, şi anume cele din popor, cari au păstrat datincle şi ţin la dinsele, obicinuiau a se duce in ziua de Sf. Andrei, 30 noiembre, des-dimineaţă, „în grădină sau în curte şi, cu cuget curat rupeau (mai multe rămurele) din fiecare arbor roditor (mai cu seamă însă din meri, peri şi trandafiri), iar în Iip3a (acestora) din vişini, zarzări sau gutui, şi apoi legînd la un loc cîte trei rămurele diferite, destina cîte un mănunchi de acestea fiecăruia dintre ai familiei, soţului, copiilor etc.“ După aceasta, puneau toate rămurelele într-un vas cu apă şi la o temperatură potrivită, ca să înmugurească. Rămurelele fiind de aproape îngrijite şi apa din vasul în care erau puse in toate dimineţele schimbată şi înlocuită cu alta proaspătă, încetul cu încetul înmugureau, dau foi şi pină în ajunul anului nou chiar înfloreau. Şi ale cui ramure înfloreau sau cel puţin înmugureau sau înverzeau, acela era mai norocos. Florile acestor rămurele erau destinate a se pune la sorcovele pe cari copiii aveau să le poarte in dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Astfel se împodobea sorcova in timpurile de mai înainte, şi la rămurele de meri, de peri şi de trandafiri fac aluziune versurile sorcovei, ce le reproducem mai la vale.2 în timpul de faţă însă rămurelele cele înmugurite de odinioară se înlocuiesc printr-un simplu beţişor sau nuieluţă verde de măr sau de păr; iar poleiala, beteala şi hîrtia de diferite colori cu cari se poleiesc şi se împodobesc, înlocuiesc florile naturale.3 Cu această sorcovă înmugurită şi înflorită sau împodobită în chipul cum s-a arătat, sorcovesc copiii pînâ ce nu s-a luminat încă de ziuă şi anume mai 118 întii pe toţi casnicii, iar după aceea se pornesc pe la rude şi pe la prietenii casei, ca să-i sorcovească şi pe aceştia.4 După ce s-au pornit, intră in fiecare casă şi, chiar şi in cazul acela rind cei de casă nu s-ar fi sculat încă din aşternut, încep a bate încetişor, adecă a atinge cu sorcova pe fiecare din membrii familiei şi a rosti cu naivitate, inocenţă, sinceritate şi graţie, următoarele cuvinte0: Sorcova Ca un fir Vesela, 10 De trandafir; Peste vară, Tare ca fierul, Primăvară, Iute ca oţelul; 5 Să trăiţi, Tare ca piatra, Să-mbătrîniţi: Iute ca săgeata. Ca un mâr, 15 La anul Ca un păr. Şi la mulţi ani! Sau: Sorcova Ca un pâr. Morcova, Ca un fir Să trăiţi, De trandafir. Să mărgăriţi6 La anul 5 Ca un mâr, 10 Şi la mulţi ani! Rostind cuvintele aceste şi lovind încetişor cu sorcova pe cei de casă, zic că-i sorcovesc sau ii sorcovâiesc.' Unii copii, apropiindu-se de persoana ce voiesc s-o sorcovăiascâ, o ating uşor cu sorcova de patruzeci de ori după olaltă, pronunţînd următoarele cuvinte: Snrncnvn Ca un fir Vesela, De trandafir; Peste vară. 10 Tare ca piatra, Primăvară, Iute ca săgeata; 5 Sâ-nfloriţi, Tare ca fierul, Să mărgăriţi: Iute ca oţelul. Ca un măr, La anul Ca un păr. 15 Şi la mulţi ani!6 Sau: Sorcova De trandafir, Vesela, Tare ca fierul, Să trăiţi 10 Iute ca oţelul; Să-mbătrîniţi: Tare ca piatra. 5 Ca un măr, Iute ca săgeata. Ca un păr. La mulţi ani cu sănătate Ca un fir Şi la vară cu bucate.9 Unii nu numai că doresc celor cei sorcovâiesc să înflorească ca merii şi ca perii, să trăiască şi să îmbătrineascâ ca aceştia şi să fie totdeauna tari ca 119 fierul şi ca oţelul, sau cel puţin ca piatra, ci le mai doresc incâ şi prisosinţă în toate, zicînd: Sorcova Vesela, Să trăiţi, Să-mbătrîniţi: 5 Ca merii, Ca perii în mijlocul verii. Sau: Sorcova Vesela, Să trăiţi, Să-mbătrîniţi: 5 Ca un mâr. Ca un păr, Ca un fir Cîte paie pe casă, Atîţia bani pe masă; 10 Cîte lemne in frunzar, Atîţia bani în posunar. La anul Şi la mulţi ani!10 De trandafir. Cîte pietricele, 10 Atitea mieluşele: Cîţi bolovani, Atîţi cîrlani; Cîte cuie sint pe casă, Atîţi galbeni pe masă!11 De multe ori însă copiii sorcovesc nu numai pe la case, ci şi pe strade, pe toţi cei ce le ies în cale, pe toţi cîţi îi întîlnesc, atingîndu-i şi pe aceştia cu sorcova şi zicînd: Sorcova Vesela, Sâ-nfloreşti, Sâ-mbâtrîneşti: 5 Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir Sau: Sorcova Morcova, Să trăieşti, Sâ-mbâtrîneşti: 5 Ca un măr, Ca un pâr, Ca un fir Sau: De trandafir; Tare ca piatra, 10 Iute ca săgeata; Tare ca fierul. Iute ca oţelul. La anul Şi la mulţi ani!12 De trandafir, Ca fierul, 10 Ca oţelul, Peste vară sănătos. Peste iarnă bucuros. La anul Şi la mulţi ani!13 Primăvară, 5 Să trăieşti, Să-mbătrineşti: Sorcova Vesela, Peste vară, 120 Ca un măr. Ca un păr, Ca un fir 10 Do trandafir.14 Sau: Sorcova Vesela Să trăiţi Să-mbătriniţi: 5 Ca un măr, Ca un păr, Peste vară. Primăvară, Să-nfloriţi, 10 Să rodiţi. La anul Şi la mulţi ani.16 Dacă frigul e prea mare şi din cauza aceasta sînt grăbiţi, atunci, ca să nu stea mult locului, ating cu sorcova pe cei ce-i întîlnesc mai repede şi-i sorcovesc cu mai puţine cuvinte, precum: Sorcova Ca părul, Vesela, Ca un fir Să trăieşti De trandafir. Să-mbătrîneşti: La anul i Ca mărul, 10 Şi la mulţi ani!16 Sau: Sorcova Ca mărul, Morcova, Ca părul, Să trăiţi, Peste vară ca oţelul! Să-mbătriniţi: Sau: Sorcova Ca oţelul, Morcova, Ca mărul, Să trăiţi. Ca părul. Să-mbătrîniţi: Ca un fir i Ca fierul, 10 De trandafir!16 Nu o dată însă copiii mai mărişori şi mai isteţi văzînd că aceia pe cari i-au sorcovit ei nu prea sînt dispuşi sau nu se prea grăbesc a-i remunera cu ceva pentru osteneala lor, rostesc următoarele cuvinte, cari nu sînt alta decît o parodie a versurilor reproduse mai sus: Sorcova Morcova, Dă-mi jupîne roşcova! Iţele Momiţele, Astfel umblă copiii cu sorcova de cum se zăreşte de ziuă şi pînâ cam către amiază, cînd încetează apoi cu sorcovâitul.20 Darurile, ce le căpătau mai demult copiii pentru urările de Anul Nou cu sorcova, cari urări le adresau ei mai cu seamă celor mai în vîrstă din familie, rudelor şi cunoscuţilor mai de aproape, constau în fuioare, turte şi faguri de miere. Treanca fideleaşele! Sîc, Fîstîc, Dă-mi paraua să mă duc!19 121 Astăzi însă recompensa lor constă în bani, si copiii din timpul de faţă intră fără deosebire în orice casă unde sînt primiţi.-1 NOTE L D. Ştefan eseu, op. cit. p. 40: G. Dem. Teodorescu. Poezii pop. p. 158; Idem. încercări critice, p. 65; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 14: .Copiii românilor umbla din casă in casă cu sorcova in mină (care nu este altceva decit o nuia împodobită cu hirtii de felurite culori, legate cu beteală, flori artificiale, poleială) purcezind dis-de-dimineaţă, răzleţiţi unul cîte unul. ori chiar mai mulţi"; B. P. Hasdeu, Etym. Magn., t II. p. 1223: .în dimineaţa Anului Nou copiii mici de la 2-6ani merg pe lu neamuri şi-i sorcovesc; sorcova e o nuia de măr împodobită cu lină de diferite feţe sau cu hirtic colorată"; I. G. Babeş, Din plaiul Peleşului, Bucureşti, 1893, p. 38: Jn ziua de Anul Nou copiii in etate de 6-10 ani umblă cu sorcova, o rumuri că de arbore îmbrăcată cu hirtie do diferite colori." 2. G. Dem. Teodorescu, Poezii pop., p. 158. 3. D. Ştefănescu, op. cit., p. 40; G. Dem. Teodorescu, Poezii pop., p. 158. 4. Vatra, an. I, p. 18. 5.1). Ştefănescu, op. cit., p. 40; G. Dem. Tfeodorescu, încercări critice, p. 65. 6. în loc de muguriţi sau înmuguriţi (să faceţi muguri). înlocuirea s-a produs prin asemănarea de sunete a acestei expresiuni cu mărgăritul sau mărgăritarul. 7. D. Ştefănescu, op. cit., p. 40. 8. G. Dem. Teodorescu, Poezii pop., p. 158 şi 159; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p 14 9. Din Răsp. In Cest. d-lui Nic Densuşianu, corn. Vişani, jud. Rimnicu-Sărat. 10. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. com. Zănoagu, pl. Cimpu, jud. Romanaţi. 11.1. G. Babeş. Din platul Peleşulut, Bucureşti, 1893, p.38. 12. Familia, an. XIX, Oradea Mare. 1883, p. 21. 13. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. com. Piatra, jud. Teleorman. 14. Vatra. an.I, p. 18. 15. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. com. Ciurari, jud. Teleorman. 16. Corespodenţa română, an. I. Bucureşti, 1894, nr. 38, p. 5. 17 Din Răsp In Cest d-lui Nic. Densuşianu. com. Vădastra şi Brastavâţ, jud. Romanaţi. 18. Din Răsp. la Cest d-lui Nic Densuşianu. com. Crlngeni. jud. Teleorman. 19. G. Dem. Tbodorescu, Poezii pop., p. 160. 20. Familia, nn.XIX, p. 21. 21. G. Dem. Teodorescu, Poezii pop., p. 158. 122 BOBOTEAZĂ I. AJUNUL BOBOTEZEI Cea mai însemnată sărbătoare din cişlegile de iarnă, după Sf.Vasile sau Anul Nou, este Bobotează, numită în unele părţi şi mai ales în Transilvania şi Banat, Botează, Botez, Botezul Domnului şi Apă-boteazâ.1 De aceea Bobotează, după Anul Nou, c şi sărbătoarea cea mai bogată in datine şi credinţe. Deci, precum am făcut la Anul Nou, aşa şi de astă dată vom descrie mai intîi datinele şi credinţele uzitate în Ajunul Bobotezei şi apoi pe cele din ziua de Bobotează. înainte însă de a începe cu descrierea datinelor şi a credinţelor din această zi, trebuie să amintesc că românii de pretutindenea îndătinează a numi tţjun mai fiecare zi sau seară ce premerge unei sărbători mai însemnate. Ajun în înţelesul adevărat al cuvintului insă se numeşte fiecare zi de sec sau de post, dar mai cu seamă cele ce premerg Crăciunului şi Bobotezei, pentru că în aceste două zile se jţjunâ, adecă nu se mânincă de frupt sau de dulce, ci numai de sec. Ba foarte mulţi inşi şi mai cu seamă feciorii şi fetele cele mari nu mănîncă nimic pînâ de către seară sau chiar pînă a doua zi dimineaţă, anume ca sâ aibă noroc, să se ouată degrabă însura respective mărita şi să capete un soţ frumos şi harnic. Fiind aceste două ajunuri cele mai însemnate de peste an, pentru că premerg unor sărbători însemnate, de aceea şi poporul acuma din vechime a îndătinat a prepara pentru aceste două zile bucate mai într-ales decît în celelalte zile de ajun de peste an. Vom începe deci mai întîi cu descrierea bucatelor uzitate în ajunul Bobotezei. Fiecare româncă, şi mai ales cele din Bucovina, caută sâ aibă în această zi următoarele bucate de post: Grîu pisat, pe care-I fierb şi-l îndulcesc cu miere sau cu mac rişnit, iar după ce l-au fiert şi îndulcit de ajuns, îl pun într-o strachină sau intr-un talger şi după aceea îl împodobesc pe deasupra cu miez de nucă, pe care o înşiră în formă de cruce, sau şi cu zaharicale, insă cu de acestea mai ales numai pe la oraşe. Varzare, adecă plăcinte umplute cu curechi sau varză, plăcinte cu mac şi cu ceapă sau cu jufă şi unse cu ulei. Cind frâmîntă aluatul pentru vârzarele acestea, o seamă de femei îndătinează de a merge cu mina plină de aluat în grădină şi a prinde pomii cu dinsa, in credinţă că aceştia rodesc apoi peste vară mai bine.3 123 Prune sau perje fierte. Bob fiert. Găluşte umplute cu crupe de păpuşoi sau şi cu orez. Borş cu burechiuşe sau burechiţi, adecă cu un fel de aluat sucit cu sucitorul, care se taie în pătrate mititele şi, după aceea, prinzîndu-se două cornuri opuse ale fiecărui pătrat la un loc, i se dă prin aceasta forma unui burete mititel. Borş de peşte şi peşte prăjit. Şi în urmă: Colaci, dintre cari unul e menit pentru preotul care umblă cu crucea. înainte însă de a se pregăti bucatele înşirate pină aici, se strînge toată cenuşa si vara se presară pe curechi, în credinţă că nu-1 mănîncă apoi omizile. Tot aşa fac şi româncele din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară celea din comuna Gâineşti, jud. Suceava. Femeile din această comună strîng în ajunul Bobotezei des-dimineaţâ cenuşa din vatra focului, pînâ a nu mînca nimic, şi gunoiul de prin casă şi, primăvara, cînd fac straturile, presură pe acestea cenuşa amestecată cu gunoi, zicind: „Cum n-am mîncat eu dimineţele ajunurilor (adecă al Crăciunului şi al Bobotezei), aşa să nu mânînce nici o lighioaie roadele!"15 Asemenea se zice că atunci cînd se pregăteşte griul, nu e bine a gusta din el, crezîndu-se „că la din contra acela ar fi mîncat de purici prin întreg anul".6 După ce s-au pregătit bucatele în chipul cum s-a arătat, se aşază toate pe masă, de regulă în casa cea mare, care e menită pentru primirea oaspeţilor şi care e totdeauna foarte frumos grijită. înainte însă de a aşeza bucatele aceste pe masă, este datină mai pretutin-denea în Bucovina de a pune mai întîi pe dinsa fin sau otavă, apoi o bucăţică de sare şi vreo cîjiva pumni de tăriţe, şi abia după aceea a se acoperi cu o faţă curată de masă.' în cele mai multe părţi însă tustrele obiectele acestea se pun pe masă în ajunul Crăciunului şi se lasă să stea acolo pînâ in ajunul Bobotezei. în ajunul Bobotezei, şi anume după ce a fost preotul cu crucea şi le-a stropit cu agheasmă, cum s-a dus preotul, îndată se iau tustrele obiectele acestea, şi cu deosebire finul sau otava, care însemnează finul din ieslea în care s-a născut Dumnul nostru Iisus Hristos, şi se dă fiecărei vite cîte oleacă dintr-în-sele, anume ca şi vitele să se îndulcească, sfinţească, precum s-au îndulcit şi sfinţit şi stăpînii lor, şi să le meargă peste tot anul bine, şi al doilea ca să nu se bolnăvească, iar de cumva sînt bolnave să se însănătoşeze.8 Pe lîngă bucatele înşirate mai sus, se mai pune în ajunul Bobotezei pe masă încă şi două pîni, sare şi un pahar cu apă, în credinţă că noaptea vin familianţii morţi şi mănîncă din acele bucate. Astfel stau apoi bucatele înşirate pe masă, fără ca să se atingă şi să guste cineva măcar ciş-ceva dintr-însele pînă ce nu vine preotul cu crucea ca să le binecu-vînteze şi să le stropească cu agheasmă. Iar după ce preotul le-a stropit şi binecuvîntat, stâpîna de casă nu dă nimărui nimic de pe masă pînâ n-a luat mai întîi ea singură un vărzar, o găluşcă, o peijă, în scurt din toate bucatele aflate pe masă cîte ceva, pe cari, ducîndu-le afară, le pune pe toate intr-un par din gard, în credinţă că facînd-o aceasta, pasările nu mănîncă vara griul şi cînepa.10 124 Nemijlocit după aşezarea bucatelor, sau şi mai înainte de aceasta, toţi câsaşii, dar mai cu seamă gospodina de casă şi fetele cele mari, unde sînt de acestea, au datină de a întinde toate vestmintele cele mai bune şi mai nouă pe rude şi pe lăzi, anume ca, venind preotul cu crucea, să le poată stropi cu agheasmă, ca să nu le roadă moliile.11 Afară de datinele şi credinţele înşirate pinâ aici, se mai observă încă şi următoarele: Din bucatele puse pe masă nu se mănîncă nimic pînă ce nu umblă preotul cu crucea, pentru că dacă se mănîncă înainte de aceasta atunci şi pasările mănîncă vara pînea pe cîmp. Tbt spre acest scop se strîng în preseara ajunului toate cămăşile şi bulen-drele de pe afară, ca să nu râmîie spre ajun afară, căci dacă le-ar lăsa şi ar rămînea, atunci se crede că pasările mănîncă vara griul.12 După ce a umblat preotul cu crucea, se ia din tot felul de bucate puse pe masă cîte un pic şi se aruncă la rădăcinile pomilor, spre a rodi aceştia.13 Unii îndătinează în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei de a lega pomii, crezînd că vor rodi peste an, şi tot atunci hrănesc toate gobăile, crezînd că tot anul se vor ţinea la un loc şi vor avea noroc din ele.14 Alţii, tot in aceste două ajunuri, ung şi stropesc copacii cu grîu şi cu agheasmă, ca să se facă roditori.15 în ajunul Bobotezei solomonarii nu mănîncă, nici nu beau nimic pînă ce nu inserează cumsecade. Iar după ce înserează, se pun după masă, pe care sînt diferite bucate înşirate în talgere, pe locul acela unde a stat preotul de cu zi, cînd a umblat cu crucea prin sat, cu o vărguţă de alun în mînă, şi, după ce rostesc mai multe versuri de vrajă, încep a gusta din toate bucatele înşirate pe masă, din cari a gustat şi preotul.16 Unii iarăşi postesc ajunurile sărbătorilor de iarnă, adecă al Crăciunului şi al Bobotezei, intr-un fel anumit, crezînd că ar putea întoarce grindina şi ploaia.17 în ajunul Bobotezei nu se dă copiilor pine ca să mănînce pe afară, fiindcă, dîndu-li-se şi mincînd, aşa vor face tot anul, ceea ce nu e frumos.18 Nu se bat in această zi copiii, că apoi capătă bube peste an.1' Femeia, care se ceartă cu bărbatul ei în ziua de ajun, aceea se va certa şi peste an.20 în zilele ajunurilor Crăciunului şi Bobotezei nu se cerne făină, ca să nu se facă pureci in casă. în aceste zile nu se dă nimic din casă, ca să nu se împrăştie gospodăria. Cine strănută în ziua de ajunul Bobotezei acela se zice că trăieşte bine peste an.22 Cine strănută mai întîi, aşa, şi cum se scoală în această zi. acela va muri mai întîi.23 Dimineaţa, in ziua de ajun. dacă va intra vreun străin în casă, adecă vreun cerşetor sau altul cineva, şi dacă respectivul e bărbat, atunci se crede că vacile, oile şi toate celelalte animale domestice, cari sînt a făta, vor făta în decursul anului pui de partea bărbătească; iar dacă străinul va fi femeie, se crede că vor făta de partea femeiascâ.24 în amîndouă ajunurile se scoală dcs-dimineaţă şi pe cine văd prima oara, de este respectivul un om harnic, atunci şi cei ce l-au văzut vor fi harnici. 125 Dacă in ziua de ajunul Bobotezei e bură pe pomi, vor fi poame multe; iar dacă picură din streaşină, va fi vara ploaie.2” Pe la inserate, adecă cam pe atunci cînd li se dă vitelor de mincare finul care a fost pus pe masă, se afumă vitele cu tâmîic contra fârmecăturilor. Tot. atunci se stropesc cu apă sfinţită spre curăţirea boalelor.2, înainte de culcare, iau mai mulţi cărbuni aprinşi şi, însemnindu- i cu numele fiecăruia din casă, ii pun undeva intr-un ungher, unde-i lasă pînă ce se sting. Care cărbune se stinge mai iute, acela are să moară mai degrabă. Tot atunci pun in tindă lemne după numărul căsaşilor şi le lasă pînă dimineaţă. Care lemn pică în decursul nopţii, acela are să moară în decursul anului.25 Precum in prescara Crăciunului, a Sfintului Vasile şi a Paştilor, aşa şi in preseara Bobotezei vitele vorbesc între olaltă şi-şi destăinuiesc unde se află comori ascunse in pâmînt, despre cari se zice că ard in preseara acestor zile.29 Precum spre Anul Nou, aşa şi spre Bobotează cerul e deschis.20 Deci, cine stă in ziua aceasta de priveghi toată noaptea vede cerurile deschizfndu-se şi orice ar cere i se dă de Dumnezeu.21 In fine, există in popor credinţa că in noaptea Bobotezei ouăle de corb plesnesc sub puterea gerului şi puii de corb întind aripele şi zboară.32 NOTE 1. Din mss. d-lui I Pop-Reteganul: .Bobotează in Valea Haţegului se numeşte Apă-botea-zi.“ 2. Dat. rom. din Mahala, corn. de Ionici al lui Iordaehi Isac. Vezi şi O. S. Ionean, op. cit., p, 49: .in ajunul Bobotezei, fetele mari şi flăcăii nu mânîncă nimic pină a doua zi. ca să aibă noroc de soţ frumos şi harnic"; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 26: . în toată ziua ajunului Bobotezei, flăcăii şi fetele nu mănincâ nimica, pentru ca să aibă noroc de soţ frumos ţi humic*, E.Patriciu, Superstiţii din Bursucam, jud. Covurlui, publ. în Şezătoarea, an.III. Fălticeni, p.149: .Cine posteşte Inu mănincâ nimic) in ziua de Ajunul Bobotezei are noroc". 3. Dat rom. din Krătăuţul Nou, corn. de Vcsp. Reuţ. 4. Ibidem. 5. P.Hercscu, Superstiţii, publ. în Şezătoarea, an. III, Fălticeni, p. 49. 6. Dim. Dan, Credinţe poporale bucovinene, publ. in Gazeta Bucovinei, an. IV, Cernăuţi, 1894, nr. 74. 7. Dim. Dan, Comuna Siraja şi locuitorii ci, studiu istoric, topografic şi folcloric. Cernăuţi. 1897. p. 94-95: „La ajunul Bobotezei se pune pe masă sub faţă puţine tăriţe, cari apoi se dau vacilor de niincat. ca ele să nibâ mană. Tot atunci se pune pe masă griu fiert şi fire crude de griu, cari apoi se samănâ primăvara şi rodesc foarte bine." 8. Datină foarte râspinditâ in Bucovina şi îndeosebi în Bosanei. corn. de Sim. Şuţu, şi in Ilişcşti, corn. de dl. G. Forgaciu. 9. Dim. Dan. Credinţe poporale bucovinene, publ. in Gazeta Bucovinei, un. IV, nr. 67. 10 Dat. rom. din Ilişcşti, corn. de Dl. G. Forgaciu 11. Pretutindenea in Bucovina. 12. Dat. «i cred. rom. din Frătăuţul Nou, corn. do Vcsp. Reuţ. 13. Dat. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei. 14. Dat. rom. din Frătăuţul Nou, corn. de Iul Sidor, şi n celor din Udeşti, dict. de Nic. Ciobunu: „Unii oameni dau găinilor de mincare intr-un cerc de poloboc sau de alt vas, crezind că făcind aceasta găinile tot anul se ţin lu un loc." 126 15. Sevastos, Sărbătorile poporului, publ. in Gazeta săteanului, an. VIU, Rimnicu Sărut, 1891, p. 149: .Cu agheasmă şi griu din njunul ista (al Bobotezei» şi de la celălalt (al Crăciunului) ung şi stropesc oamenii copacii, ca să se facă roditori.” 16. Vezi datina aceasta mai pe larg descrisă de mine in Aurora, an. I, Cernăuţi, 1882, p. 7. 17. Dim. Dan, Comuna Straja şi locuitorii ei. Cernăuţi, 1897, p. 95. 18. Dat. şi cred. rom. din Mahala, corn. de dl. Ionica al lui lordachi Isac. 19. Datină lăţită In Bucovina. 20. Din Krătâuţul Vechi, dict. de Domnica nl lui Tbader lonesi. 21. Dim. Dan, Comuna Straja, p. 95. 22. Cred rom. din Frătăuţul Vechi, dict. de Domnica lui Const. Covoşă. 23. Cred. rom. din Frătăuţul Nou, corn. de Iul. Sidor. 24. Cred. rom. din Ilişeşti, corn. de Dl. G. Forgaciu. Vezi şi Dim. Dan, Comuna Straja, p. 95: „Mui departe se crede că, dacă intră in zilele ajunurilor mai intii un bărbat in casa cuiva, apoi vacile aceluia vor făta bouţi; dacă intră insă mai intii o femeie, atunci vacile vor făta viţele." 25. Cred. rom. din Frătăuţul Nou. corn. de Iul. Sidor. 26. Dini. mss. d-lui Ion Pop-Rcteganul. 27. In mai multe sate din Bucovina. 28. Dat. şi cred. rom. din Frătăuţul Vechi, dict. de Axcnia Sofroni. 29. Dim.Dan, Credinţe pop. bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei, an. IV. nr. 30. 30. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 31. M. Lupescu, Superstiţii, publ. in Şezătoarea, an 1, Fălticeni, p. 18; Const. Gheorghiu, op. cit., p 26: „în noaptea ajunului fac privighere, pentru a li se arăta deschiderea cerurilor şi a vedea pogorîrea Sf. Duh (asemenea in seara învierii), şi cine va vedea cerurile deschise va fi drept inaintea lui Dumnezeu.”; E. Baican, Obiceiuri la români, Bucureşti, 1884, p. 14-15: „Spre Bobotează nu se poate să doarmă nimeni pinâ la 12 ceasuri trecute noaptea, dacă vrea cineva să vadă cum se deschid cerurile şi să aura cum vorbesc toate vieţuitoarele de prin ocoale.” 32. Povestea vorbii, revistă literarâ-sâptâminnlă, an. I, Bucureşti, 1897, nr. 19, p. 2. II. BOTEZUL Preoţii din Moldova şi Muntenia îndătinează de a umbla la începutul fiecărei luni cu crucea pe Ia casele credincioşilor lor şi a le stropi cu apă sfinţită sau agheasmă, pe care o duce pălimarul intr-o căldăruşă sau într-o cofiţă. în ţările din Austro-Ungaria locuite de români datina aceasta e uzitată, după cit îmi este mie pînă acum cunoscut, numai in ajunul Bobotezei.1 Din cauza aceasta apoi românii din unele părţi ale Transilvaniei şi ale Banatului indătineazâ de a numi ajunul Bobotezei şi Ziua Crucii.2 Şi deoarece de astă dată fiecare preot este obligat ca să leturghiseascâ şi abia după leturghie să cerceteze nu numai pe oamenii cei mai avuţi şi mai distinşi, ci pe fiecare parohian fără deosebire, de aceea incepe şi sfirşeşte leturghia cu mult mai de dimineaţă ca in celelalte zile. respective duminici şi sărbători de peste an. După leturghie, fiecare preot face sfinţirea apei în biserică şi apoi se porneşte cu crucea sau. după cum spun muntenii, cu botezul pe la casele 127 parohienilor săi, începînd de regulă de la casa parohială, adecă do la sine,'1 sau de la cel ce locuieşte mai aproape de casa parohială sau de biserică. Şi dacă satul, respective parohia, e mare şi parohului local nu-i este cu putinţă a umbla pe la toate casele, atunci îşi mai ia un preot de ajutor; iar în lipsa acestuia îl pune pe cantorul bisericesc, precum şi pe alţi cărturari, ca să umble şi aceia. în cazul din urmă preotul umblă de regulă numai pe la gospodarii cei mai însemnaţi, mai distinşi şi mai avuţi, iar cantorul şi ceilalţi inşi pe la cei mai sărmani şi mai depărtaţi de vatra satului. Dimpreună cu preotul merg totdeauna şi doi oameni mai înaintaţi în virstâ, dintre cari unul duce o cofiţă sau o câldăruşâ cu apă sfinţită şi un struţ de busuioc, iar celălalt o părcche de desagi. în foarte multe sate, atît din Bucovina cit şi din celelalte ţări locuite de români, este datină de a merge cu preotul nu numai cei doi inşi, ci şi o mulţime de băieţi, ba pe unele locuri chiar şi oameni hâtri ni, cari strigă chiralcisa sau ciuralesia,'5 de clocoteşte satul, dind prin aceasta de ştire că preotul s-a pornit deja cu crucea prin sat, şi mai cu seamă cînd ies dintr-o casa şi se pornesc spre alta. anume ca fiecare să fie pregătit spre a-1 putea întîmpina şi primi în casa sa. în unele părţi din Transilvania, precum bunăoară în Păuceneşti, cînd umblă preotul cu crucea, atunci umblă şi mai toţi oamenii din sat, fiecare cu cîte un pom in mînă, şi fac deosebite ceremonii şi în urmă se ospătează cu toţii în alte părţi, tot din Transilvania, precum bunăoară în comuna Ciclani, copiii, cari umblă cu preotul din casă in casă în seara Botezului Domnului, au datină de a ura celor de casă cu următoarele versuri: Ciura-leşa, Marga-reşa, Sită rară Ieşi afară! 5 Sîtă deasă Intră-n casă! Oi linoase, Vaci lăptoase, Spic de grîu 10 Pina-n brlu. Secara Cit scara, Spicul Cit voinicul!6 Şi deoarece fiecare ştie că preotul umblă cu crucea şi are să se abată şi pe la dinsul. de aceea nimeni nu mănîncă nimic pînă ce nu soseşte preotul ca să-i stropească casa cu agheasmă şi sd-i binecuvînteze masa. Din cauza aceasta şi mai cu seamă unii cari locuiesc departe de vatra satului sînt necesitaţi ca, vrînd-nevrind, să nu mănînce mai toată ziua. Alţii însă nu mănîncă anume nimica pînă ce inserează, crezînd câ, dacă vor posti, va fi bine pentru casă, vor fi feriţi de vrăjmaşi şi de pagubă ' Pentru fetele cele mari ajunarea aceasta este chiar foarte binevenită, pentru că se crede câ cine posteşte în ajunul Bobotezei, acela îşi capătă consoartă frumoasă.8 Iară unii copii, „nu mănîncă nimic toată ziua", crezînd câ dacă vor posti în ziua aceasta „vor avea noroc să prindă în laţ multe păsări**.9 Gospodarul de casă, cum aude câ preotul nu e departe, pune pe unul dintre câseni ca să-l pîndească cînd are să iasă din casa vecinului, iar cînd i se dă de 128 ştire c-a ieşit şi vine acuma la dînsul, aprinde degrabă o lumină de ceară curată şi cu lumina aprinsă iese apoi pînă-n pragul de la uşa tinzei spre Întâmpinarea preotului.10 în acelaşi timp fetele, dacă sint fete mari în casă. iau degrabă mărgelele de la git sau panglica dintre mărgele, zgardelc şi cerceii, precum şi şase boabe de cucuruz, şi le aşazâ sub pragul uşei, astfel ca. venind preotul cu crucea, să treacă atit el cît şi ceilalţi inşi peste dînsele. dar să nu le observe, căci facînd aceasta se mărită.11 Iar gospodina de casă pune vreo cîteva grăunţe de păpuşoi sub aşternutul şi în locul unde are să şază preotul, anume ca să şază cloştile vara precum şi pentru aceea ca, dîndu-le mai pe urmă la cloşti, să nu inăduşe puii.12 Iar cînd vine acuma preotul, aruncă vreo cîteva grăunţe de cucuruz (porumb-păpuşoi) înaintea lui, trezind că, tăcînd aceasta, se vor oua găinele.13 Preotul, care merge de regulă în fruntea suitei sale, cu epitrahilul (patra-hirul), după grumaz, cu crucea în mina stingă şi cu struţul de busuioc în mina dreaptă, cum ajunge şi păşeşte peste pragul uşei de la tindă, începe a cînta tropariul: jn Iordan botezindu-te Tu Doamne!14.... şi a stropi cu apă sfinţită casa cea mare, unde e de regulă aşezată masa cu bucatele, iară după aceea celelalte odăi, netrecînd cu vederea nici rudele şi lăzile pe cari sînt aşezate hainele.1'1 Ba in unele părţi, precum bunăoară in Moldova, se suie chiar şi in podul casei şi acolo stropeşte.15 După ce a sfirşit de cîntat troparele şi de stropit toate odăile, se întoarce iarăşi în casa cea mare, unde se postează lingă masă. întors cu faţa spre uşă, aşteptând să vie cei din casă şi să sărute crucea. Cum s-a postat acolo, vine mai întâi gospodarul de casă, care mai înainte de aceasta l-a condus cu lumina aprinsă prin toate odăile, îşi face cruce, sărută crucea, şi după aceasta lipeşte lumina aşa aprinsă cum este. de cornul mesei sau de un blid. Nemijlocit după acesta vine gospodina de casă cu un fuior de cînepâ sau şi de in, frumos râgilat şi periat şi, sărutând şi ea crucea, aşază fuiorul peste aceasta, rugind în acelaşi timp pe preot a-i permite ca să ia vreo cîteva viţe din fuiorul care se află deja pus pe cruce.16 Fuiorul acesta are mai multe însemnări. Mai întâi se crede că. dîndu-i-se preotului fuiorul acesta în ajunul Bobotezei. in vara viitoare se va face şi va creşte cînepa.17 Al doilea, se crede că de aceea se dă preotului fuior, ca să se prindă de fuior toate relele.18 Al treilea, se crede că peste acest fuior are să treacă sufletul celui ce l-a dat; precum şi al celorlalţi răposaţi de casă, peste iad pinâ la rai.19 în fine, al patrulea, se crede că din acest fuior Maica Domnului face un voloc,20 pe care îl sloboade în iad şi, prinzind sufletele ce se află într-însul, le scoate afară şi le bagă în rai.21 Tot aşa cred şi românii din Moldova. Iată ce ne spune în privinţa aceasta El. Sevastos: „ De cînd s-a făcut legea noastră şi pînă la a doua venire, femeile creştine au dat şi vor da un fuior la cruce, din care se lucrează în rai o mreajă, că la a doua venire, după ce Hristos va judeca noroadele şi va trimite pe păcătoşi la 129 muncile iadului, i-a învoit Mai cei Sale să se ducă la iad şi să arunce o mreajă de trei ori, şi cite suflete s-ar putea prinde in mreajă are să le dea intr-un loc de odihnă, nu de mare fericire ca la rai, dar nici la vecinică muncă Şi pentru aceasta dau femeile fuior la cruce, că doar s-a milostivi Maica Domnului nsupră-le, să se prindă şi ele in mreajă."22 în unele părţi s-a uitat adevărata însemnătate a acestui fuior. Aşa românii din Reteag în Transilvania şi cei din Şomcuta Mare in Ungaria dau de astă dată cite un fuior de clnepă sub firmă că trebuie de funie la clopote23,ceea ce insă nu e adevărat, căci fiecare preot stringe fuioarele acestea şi le întrebuinţează numai pentru sine. Ce se atinge de firele cele de fuior ce le ia gospodina de casă de la crucea preotului, se crede că sint bune de pus in pinza volocului sau a mrejei, ca să tragă peştele, cum trag băieţii la Bobotează după preot.21 Alţii insă, şi cu deosebire fetele cele mari, întrebuinţează firele acestea cu totul spre alt scop, şi anume: din caierul de fuior, care e legat la cruce, iau o şuviţă, pe care o împletesc în trei; fac o feştilă, pe care înlinzindu-o pe o pastă de ceară, o ciuciulesc in palme, fâcind o lumînărică; după ce au postit toată ziulica, seara, înainte do culcare, aprind luminărica, se închină şi bat metanii, iar bucăţica de luminare ce le-a mai rămas o sting, punîndu-o sub cap, pentru ca in somn să-şi vadă ursitul.25 După gospodina de casă vin toţi ceilalţi căseni. chiar şi senatorii, pe rind, după etate, şi fiecare sărută crucea.20 Iar preotul pe fiecare, cum vine şi sărută crucea, îl stropeşte cu apă sfinţită pe frunte. în multe case, unde sînt copii mici, se poate obsen’a la această ocaziune cite o scenă tragico-comicâ, şi anume: unii copii neastîmpăraţi, cum au văzut că a intrat preotul cu crucea în casă şi a prins a cînta, încep şi ei a plînge şi a striga, pare că i-ar fi pus cineva pe cărbuni. Şi asta din cauză că se tem de preot, fiindcă mamele lor nu o dată, cind fac multe nebunii şi mai ales cînd rostesc cuvinte necuviincioase, îi ameninţă cu cuvintele:, nu vorbi aşa, că taie popa limba!- Şi acum vâzînd că a intrat popa cu crucea în casă şi neştiind care e adevărata cauză a venirii sale, cred că a venit să le taie limba. De aceea s-acăţarâ de mamele lor ca scaiul de oaie sau fug şi se ascund prin unghere, ca să nu dea popa cu crucea peste dinşii. Iar mamele lor sau o soră mai mare multă osteneală trebuie să-şi dea pînă ce-i pot molcomi şi îndupleca ca să sărute şi ei crucea. După ce-au sărutat toţi căsaşii crucea şi după ce s-a sfirşit şi scena aceasta, preotul se întoarce spre masă, binocuvîntează bucatele de pe dinsa şi apoi gratulează celor de casă, dorindu-le tuturor sărbători fericite. N-a apucat insă bine a rosti cuvintele acestea din urmă şi gospodarul de casă îl şi pofteşte ca să se aşeze la masă şi să guste şi el măcar ciş-ceva din bucatele puse pe dinsa, adecă din rit le-a dat şi lor bunul Dumnezeu. Insă mai cu seamă gospodina de casă e aceea care il pofteşte mai cu insistenţă ca să ocupe loc, să şază măcar vreo citeva minute la masă şi să guste din bucatele de pe dinsa, anume ca să şază şi cloştile primăvara pe ouă şi ca econoama să poată avea mulţi pui2', şi al doilea, dacă e vreuna sau mai multe fete mari în casă, ca să şadă şi peţitorii şi să se aşeze cind vor veni la 130 dînsolc in peţit, iar nu, cum vor intra in casă, indatâ să şi iasă, ci să se mărite chiar în anul acela. Şi preotul, deşi timpul poate că nu-i încuviinţează, totuşi nu se pune de pricină, ci cum e poftit, îndată se şi aşază măcar pe vreo citeva minute la masă, prea bine ştiind că, dacă nu va şedea, cei de casă şi mai ales gospodina şi fetele cele mari se vor supăra pe dinsul; căci dacă nu va şedea măcar cît de puţin, atunci, amâsurat credinţei celei foarte răspîndite şi înrădăcinate in sinul poporului, cloştile nu vor şedea în decursul primăverci pe ouă, nici nu vor scoate pui, şi fetele nu se vor mărita, căci cei ce vor veni să le peţeascâ, în loc să şadă şi să aşeze cu dînsele, cum vor intra aşa vor şi ieşi şi se vor duce mai departe la altă casă unde sînt fete de măritat. 8 întimplindu-se ca vreun preot, din neştiinţă, din prea mare grăbire, sau anume nu vrea să şadă, atunci, cind iese din casă, gospodina îl petrece pe furiş cu cociorva pînâ afară, şi după ce l-a petrecut, întorcindu-se îndărăt în casă, se pune ea în locul acela unde avea să şadă preotul.29 Tot din cauză ca să şadă cloştile pe ouă şi peţitorii cînd vor veni in peţit, poftesc cei de casă şi pe ceilalţi inşi, cari au sosit cu preotul, ca să şadă. Şi dacă preotul nu se pune de pricină, dacă el nu se prea grăbeşte, aceştia nici atîta, iar băieţii ce l-au petrecut şi mai puţin. Din contră, în multe părţi unde există datina de a umbla cu preotul şi băieţi, aceştia, fiind mulţi dintre dînşii doriţi de mîncâri mai alese şi mai bune, cît ai scâpâra dintr-un amnar suflă tot ce li se pune dinainte.30 în acelaşi timp cînd şade preotul la masă, iar purtătorul cofiţei cu apa sfinţită şi cu struţul de busuioc e ocupat cu cele ce i s- au dat de gustat, fetele cele mari, unde sint fete mari in casă, se apropie de cofiţă cu un pahar de băut apă în mină, anume ca să ia puţină apă sfinţită intr-insul, în realitate însă mai mult ca să fure vreo citcva fire de busuioc din cofiţă, pe cari le întrebuinţează apoi. după cum vom vedea mai pe urmă. la diferite vrăji şi farmece, dacă nu le-a dat cumva înainte de aceasta singur preotul vreo cîteva fire.31 După ce au furat cîteva fire de busuioc şi le-au ascuns, se întorc înapoi în casa unde e preotul şi se pun şi ele puţin să şază, iar mai pe urmă, cînd se ridică de pe scaunul pe care au şezut, îl clătesc anume ca să-şi clătească data.32 Preotul, puindu-se la masă, nu e de îyuns numai cu atîta ca să şadă, ci el trebuie să şi guste măcar ciş-ceva. Şi el gustă din toate bucatele măcar o fărmăturâ cît de mică, şi dacă gustă mai cu seamă din grîu, după ce a gustat, azvirle puţin spre pod, şi cu cît mai bine se lipeşte griul acesta de pod, cu atit mai bine se crede că vor lucra albinele în vara ce urmează şi cu atit mai mînoşi vor fi stupii.33 După ce a şezut preotul la masă, cînd voieşte să se scoale, gospodarul de casă ii dă pentru osteneală sa vreo cîţiva cruceri sau puişori, iar gospodina dă omului celui cu desagii un colac mare şi frumos, care e asemenea menit pentru preot, din care cauză se şi numeşte el colacul popii, iar celorlalţi, dacă nu sînt prea mulţi, le dă de regulă cîte o plăcintă. Tot aşa fac şi românii din cele mai multe părţi ale Transilvaniei' , Ungariei35 şi Munteniei36. Cind se ridică preotul de la masă şi se porneşte mai departe, gospodarul de casă ia lumina cu care l-a intîmpinat la venire şi care a stat pînă atunci 131 aprinsă, iese cu dînsa înaintea preotului, şi astfel îl petrece apoi cu lumina în mină şi cu capul gol pînă la vecinul său, dacă casa acestuia nu e prea departe. Dacă însă vecinul locuieşte departe, atunci numai pînă la un loc sau pînă la poartă şi apoi iar se întoarce îndărăt.3' în acelaşi timp cînd îl petrece sau ceva mai înainte de aceasta, mai fiecare gospodar il întreabă: - De unde aţi început, părinte? Mai aveţi mult de umblat? încotro aveţi de gînd acum să mergeţi? Şi asta din cauză pentru că mai fiecare locuitor se fereşte şi roagă pe Dumnezeu ca preotul să nu sfîrşească la dînsul de umblat cu crucea, căci există credinţa că la cine sfîrşeşte preotul de umblat, acela va1 muri în decursul anului.38 Familia, „căreia îi merge râu şi voieşte a-şi întoarce, face astfel: una dintre femeile acelei familii păzeşte momentul cînd preotul cu botezul iese din casă, şi ia cu vătraiul de picior pe băiatul care duce căldăruşa de botez.*39 Cum a ieşit preotul, precum şi ceilalţi cari l-au petrecut, din casă, stăpîna mătură casa după el, anume ca să nu aibă pureci peste vară'}0,iar fata ce-a ascuns mărgelele sau panglica din mărgele precum şi celelalte obiecte sub pragul uşei, plină de bucurie că nu i-a observat nimeni semnele, se repede la dînsele şi le ridică de unde le-a pus. Atit procedura punerii, rit şi a scoaterii acestor semne, a descris-o intr-un mod cit se poate de bine şi de lămurit d-ra Lucreţia Suciu în următoarea poezie: Vesel a trecut Crăciunul şi dorinţele de-atunci Nimeni nu le mai simţeşte, numai cetele de prunci. Dar s-apropie Iordanul, Bobotează e pe prag! Las'sâ ningă, gerul crepe toate crengile de fag. Să se facă foc cu ele, va fi vatra arsă bine, Co şi inima dc fată araă-n doruri şi suspine... laviţa de la fereastră e curată ca oglinda, Masa-ntinsă cu măsaiul, măturată e şi tinda, După uşa ei e fata, două şire de mărgele Ţine-n mină, le dezleagă şi desface dintre ele Pănglicuţa nâsădită, - cum şti dînsa din auz. Mai ia încă şase boabe galbine de cucuruz, Şi se roagă lin, din suflet, roagă-se aşa cu drag. Apoi ia panglica, bobii, le ascunde chiar sub prag... Tropot vesel se aude, ager glas de clopoţele. Melodia cu Iordanul se învăluie cu ele; Popa trece pragul casei şi stropind cu apă sfintâ, Cintă pruncii pe-asurzite, chiar şi sfătui vesel cîntâ... Sfîrşind popa sfinta slujbă, groaznic zbier pruncii Iordanul. Găzdăriţa dă colacul, gazda dă in cofă banul; Năvălind pe uşa casei, toţi se duc cum au venit. Iar’fetiţa, zîmbitoare, scoate semnul tăinuit, Panglicuţa nâsădită, bobii galbini, de sub prag. Şi şopteşte după uşă: Doamne! dă-mi-1, că mi-i drag!41 132 După ce s-a întors gospodarul de casă, care a petrecut pe preotul cu lumina, se aşază apoi cu toţii la masă şi mănîncă şi ei, căci înainte de a binecuvânta preotul masa, după cum am spus şi mai sus, rar care român se incumâtă a mînca, şi mai cu seamă fetele cele mari despre cari se crede că, dacă nu mănîncă în ziua de ajun, se vor mărita mai degrabă. Trecînd ziua şi sosind seara, fiecare fată care şi-a ascuns panglica din mărgele o ia cînd se culcă, atît pe aceasta cît şi celelalte semne, ce le-a mai pus dimpreună cu dînsa sub prag, şi le pune sub pernă, avînd ferma credinţă că, fâcînd-o aceasta, peste noapte îşi visează iubitul.42 Alte fete mari, din contră, puind mărgelele de la gît pe pragul uşei, ca să păşească preotul peste ele cînd vine cu Botezul, şi, luindu-le după aceea, le pun la gît. anume ca să se mărite.43 Ce se atinge de busuiocul ce l-au căpătat sau l-au furat din struţul preotului, e de observat că acesta se întrebuinţează spre mai multe scopuri şi anume: îl pun, cînd se culcă, sub căpâtîi, crezînd că peste noapte îşi visează ursitul, data, orînda. îl pun în gard, şi al căreia va fi dimineaţa cu brumă, aceea va lua bărbat bogat; iar dacă nu va fi cu brumă, va lua sărac.44 îl pun pe ghizdelele fintinei şi apoi se gîndeşte fiecare la flăcăul cu care doreşte să se mărite. Şi dacă busuiocul va fi dimineaţa umed, sau mai bine zis plin de rouă, atunci flăcăul respectiv va lua-o, altmintrelea nu.45 Pun cîte un fir din busuiocul acesta prin florile cu cari îşi împodobesc capul cînd se duc la joc. anume ca să fie îndrăgite şi jucate de feciori. în fine. tot acele fire de busuioc le mai întrebuinţează încă şi la diferite alte farmece, anume ca să atragă feciorii la dînsele, spre a se putea cît mai degrabă mărita.46 NOTE 1 1. Vezi şi dat. rom. din llva Mare, comună in distr. Năsăudului, publ. in Gazeta 1Vansil-vaniei, an. LV, Braşov, 1892, nr. 207: Jn tyun umblă preotul cu Iordanul din casă in casa (atunci se sfinţesc casele credincioşilor şi In fiecare zi întiia a lunei ca în România)." 2. Din mss. d-lui I. Pop-Releg anul: „Ajunul Bobotezei se numeşte in unele părţi, precum bunăoară pe la Păuccncşti, Ziua Crucii."; Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 3. Tbt aşa şi in Moldova. Vezi El. Sevastos. Sărbătorile poporului, publ. In ziar cit. p. 149: .Preoteasa iese înaintea preotului, sărută crucea şi mina şi, luind un fuior periat frumos îl leagă la cruce." 4. Dat. rom. din unele sate din Bucovina; Sim. Mangiuca, Calend, pe an 1882 şi 1883; Dim. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 155: . Chiraleisa. Acest cuvlnt se derivă din excla-maţiunea Kvpic eXetoov, care o întrebuinţează creştinii in rugăciunile lor. în 5 ianuarie, spre ziua de Botezul Domnului, fiecare părinte de familie face o cruce de lemn şi o îmbracă cît se poate mai elegant cu pinză albă de mătasă, ori slrmâ, precum Ii ajung puterile, şi apoi, după vespere, o poartă ca in procesiune pe la toate casele, urmat dc o mulţime de copii, cari repet dt se poate mai des cuvlntul Chiraleisa."; Const D. Gheorghiu, op. cit., p. 24: „După facerea agheasmei. mai înainte vreme era obiceiul (acuma a început cu încetul pe alocurea a se pierde), ca fiecare creştin să facă o cruce de lemn. pe care, după putinţă o împodobesc cu pinză albă, ori cu mătasă. şi după 133 vecernie o pourtâ ca o litanie prin toate casele, Întovărăşită de o mulţime de copii, cari Întruna strigă: Chirnleisa! ChiruleisaT; corn. de dl. El.Pop: „In unele locuri de prin părţilo noastre (ale Şomcutei Mari in Ungaria) se mai susţine datina că flăcăii se string laolaltă şi merg şi ei in urma celor ce umblă cu crucea şi strigă in gura maro. rind se apropie de vreo casă, «Chir Alexai Doamne!» 5 Din niss. d-lui I Pop-Reteganul. 6 Rlndunica, foaie literarâ-beletristicâ. an II. Sihiu. 1895, p. 75. 7 Dumitru Stânescu. Obiceiuri la Bobotează, publ. in Convorbiri literare, an. XXI, Bucureşti. 1887, p. 350: „Biserica ordonă in ajunul Bobotezei, postul, ca un semn de respect pentru a doua zi. Poporul npronpe nu ştie nimic de acel respect pentru sărbătoarea Bobotezei, ceea ce a avut în vedere legiuitorul, ci ol crede că. duca va posti, va fi bine pentru casă, va fi ferit de vrăjmuşi şi de pagubă.’ 8. Dat. şi cred. fetelor din Mahala, corn. de dl. Ionică al lui lordachi Isac; Avram Igna, Credinţi pop, din comuna Sabolciu, in Biharia, publ. in Familia, an. XXXII. Oradea Mare. 1896, p. 56. 9. D, Stânescu, /oc. cit. 10. tn cele mai multe sate din Bucovina. 11. Familia, an. XXVII, Oradea Mare. 1891, p. 1, Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul: „Cind umblă popa ai crucea, fetele pun zgarde şi cercei sub prag, ca astfel trecind preotul cu crisnirii şi diccii peste ele şi dacă aceia nu le observeazâ, ele se mărită.’; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 24. 12. P.Herescu, Superstiţii din corn. Găineşti, jud Suceava, publ. in Şezătoarea, an. III, Fălticeni, p. 50; S.Mihâileacu, Superstiţii din jud. Suceava, publ. in Şezătoarea, an II, Fălticeni, p. 197. 13. Avram Igna, Credinţe pop. din corn. Sabolciu, in Bihana, publ. in Familia, an. XXXII, p. 56. 14. Pretutindeni in Bucovina. - Din mss. d-lui I.Pop- Reteganul: „In ^jun umblu preotul cu crucea şi stropeşte casele şi tot cuprinsul credincioşilor, cintind: în Iordan botezlndu-te T\i Doamne’. 15. El. Sevastos, Sărbătorile pop,, publ. in ziar. cit., p. 149: „In această zi preotul se duce in fiecare casă şi ţăranul il suie in pod şi stropeşte cu agheasmă peste tot locul, ca să depărteze duhurile cele rele.’ 16. Prctutindenea in Bucovina; D. Stânescu. Obiceiuri la Bobotează, publ in ziar cit., p. 350: „In aceeaşi zi preotul, sfinţind apa, este dator a merge pe la casa fiecărui credincios spre a-1 boteza, atit pe el cit şi familia, rit şi cuprinsul lui. Credinciosul, din parte-i, cinsteşte pe preot ai un fuior de rinepâ, ori ai un cnier de linu. ceva came şi mai rar bani!* 17. Dim. Dan, Credinţe pop. bucovincne, publ. in Gazeta Bucovinei, an. IV. nr. 63: „Poporul crede că. dacă va da preotului, la ocaziunea cind umblă ci Ia Bobotează cu crucea pe Iu casele creştinilor, un fuior, apoi se va face in vara viitoare rinepâ.’ . 18. Ibidem. 19. Corn. de Petru Ursul, fost cantor bis. in C&ndroni. 20. Voloc = sac mare de prins poşte. 21. Cred. rom. din Mahala, corn. de dl. Ion al Iui lordachi Isac, a celor din Şiret, precum şi a altor români din Bucovina. 22. Sărbătorile pop,, publ. In ziar ciL, p. 149; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 23:’ După slujbă, preoteasa iesă înaintea preotului, sărută crucea şi apoi mina popii şi, luind un fuior penet fmmos şi intr-adins lucrat pentru acest scop, il leagă la cruce; pentru că ele au credinţă că din acest fuior se vn lucra în rai un voloc i mrejă), cu care Maica Predata, la a doua înviere, va veni să le pescuiască din iad. < Există credinţa cu Maica Domnului, cind va veni la iad, va arunca volocul de trei ori şi cine se va prinde in el va fi scos de la munci şi dus intr-un Ioc mai fericit, nu Insă la rai.). Tot pentru acest scop fiecare 134 femeie apoi, cind ii vine preotul in casă in acea zi, ii leagă lu cruce o bucală dintr-un caier. sau, in lipsă, o jirghiuţă de aţă." 23. Din mss. d-lui I. Pop-Retcganul; com. de dl. El. Pop: .Unii pun In cruce şi fuioare de cinepâ, din cari se fac apoi funii la clopote “ 24. S. Mihâilescu, Superstiţii din jud. Suceam, publ. in Şezătoarea,‘an. II, p. 197: „ Fuiorul de la crucea popei la Bobotează ii bun de pus in pinza volocului sau a mrejei, ca să tragă peştele, cum wOg băieţii după popâ.“ 25. Const. D. Gheorghiu, op. cit. p. 24*25. 26. .Poporul din unele părţi - inii scrie dl. El. Pop - crede că dacă cel ce sărută crucea se apleacă şi poate sufla in gaura de dedesubt a acesteia, acela va afla stupi (roi) vara, insă uşa ca să nu fie observat cind va sufla." 27. Dat şi cred. foarte lăţită in Bucovina. Vezi şi Dim. Dan. Credinţe pop. bucovinene, publ. in Gazeta Bucovina, an. IV, nr. 63: .Venind preotul la Crăciun sau Bobotează in casele creştinilor, este rugat de gospodine să şadă puţin, crezindu-se că apoi vor şedea doştele in primăvară'; D. Stănescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar cit. p. 351. .Preotul venind cu Botezul, trebuie să stea pe pat la fiecare, cuci altfel, cred e«, e rău de pagubă; le mor vitele, chiar cloştile nu le stau pe ouă." 26. Credinţă foarte lăţită în Bucovina 29. P- HeroRCu, Superstiţii din Câineşti, jud. Suceava, publ. in Şezătoarea, an. UI, p. 50; dat. rom. din Ilişeşti. in Bucovina, com de dl. G. Forgariu: .Pe locul pe care a şezut preotul, îndată după ieşirea acestuia se pune gospodina de casă, crezînd că şed cloştile pe ouă aşa de liniştit cum a şezut popa pe laiţâ."; a celor din Frătăuţul Vechi, dict. de Damian Cojocarul şi com. do I. Covaşă:.Cind umblă preotul cu Iordanul (cu crucea) şi cu agheasma (apa sfinţită) şi cind iese din casă, se aşază muierile iuto acolo pe Iniţă, unde a şezut preotul, cu scop ca să şadă cloştile bine pe ouă." 30.1. Creangă, Amintiri din copilărie şi anecdote. Iaşi, 1892, p. 10: «Şi cind veneau cele două ajunuri, rite treized-patruzed de băieţi fugeam înaintea popei, de rupeam omătul. de la o casă la alta, şi la Crăciun nechezam ca minzii, iar la Bobotează strigam Chiraleisa, de clocotea satul. Şi, cind ajungea popa, noi ne aşezum in două rinduri şi deschideam calea, iară el işi trăgea barba şi zicea cu mindrie catră gazdă: Aiştia-s minzii popei, fiule. Nişte zile mari ca aceste le aşteaptă şi ei, cu mare bucurie, lot anul. GAtltu-le-aţi ceva bob feri, găluşte, iurte cu jullu şi vărzoro? Gătit, cinstite părinte! Poftim de ne blagosloviţi casa şi masa, şi poftim de mai şedeţi, să ne şadă peţitorii! Cind auzeum noi de masă. tâbăram pe dinsa şi, apoi, aţine-te gură. Vorba aceea: De plăcinte ride gura, de varza re şi mai tare. Ce să fad, că doar numai de două ori pe an este ajunul!" 31. Mai pretutindenea in Bucovina - D. Stănescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar cit., p. 351: „Fiecare fată arc grţjă să dobindească un fir de busuioc din pomătufiil preotului botezător, pe care sâ-1 pună sub căpătii cind se culcă, spre a cunoaşte mai dinainte pe viitorul său soţ"; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p.25: .Iau busuioc de la preot, dnd merge cu Iordanul, şi scara cind se culcă, pun acel busuioc sub perna pe cure dorm, ca să li se arate in vis flăcăii ce le vor lua în căsătorie"; Aug. R. Clavel, De-ale vieţii, publ. in Revista literară, an. VI. Bucureşti. 1885. p. 534:„Era in ajunul Bobotezei. Popa umblase mult prin sat, urmat de paracliser cu căldăruşa cu aiasmă. Tbate casele i se deschiseseră pentru ca să fie binecuvântate. După -!n Iordan botezindu-te Tu Doamne*, mic şi mare sărutase cruccu şi mina sfinţiei-sale. în urmă, popa, inchinind obidnuitul pahar de vin, işi luase ziua bună prin «Sfintul Botez să ne fie intr-ajutor-. Iar cel mai bătrin din casă aruntind gologanii in căldăruşa, ii răspunsese- -Să te audă Dumnezeu, părinte şi să umbli sănătos!- Dar popa, cînd ieşi din casă, împărţi la fete şi flăcăi busuioc, busuiocul care ne faoe să visăm bine. După cină, fetele şi flăcăii pun busuiocul sub perne ca să li se arate în vis scrisul dorinţelor ascunse in inimile lor."; com. de Dl. El. Pop:„Din busuiocul, cu care stropeşte preotul, fetele cred că e bun de a-şi face fetele de noroc." 135 32. Avram Igna, Credinţe pop. din com. Sabolciu In Biharia, publ. In Familia, an. XXXII, Oradea Maro, 1896, p. 56. 33. Cred. rom. din Mahala, com. de Ionică al Iui Iordachi Isac. 34. Din mss. d-Iui I.Pop-Reteganul: Jn seara de ajun vine popa cu crucea şi sărută toţi crucea şi dau popii un colac şi un fuior şi intr-o cană vinars şi bani cine vrea. Pe unde locuri, precum in Sincel, dau preotului şi colaci, pogăci. poame uscate, brinzâ, coaste ori alte cărnuri de porc (in Valea Jiului).* 35. Com. de dl. El.Pop: .in ajunul Bobotezei, după amiază, in cele mai multe locuri, seara, cind se întunecă, încep cantorul şi fătul (crisnicul), în alte locuri şi preotul, a umbla cu crucea din casă in casă. Aceasta se zice că se face pentru oamenii morboşi, cari nu sint in stare a merge la biserică şi totuşi şi ei să sărute sfinta cruce. Crisnicul poartă cofa (bota) cu agheasmă, iar cantorul cintă Iordanul, adecă troparul: *In Iordan botezîndu-te Tu Doamne»... Preotul dă crucea spre sărutare, iar cu stropitorul din busuioc stropeşte pe capul celui ce sărută crucea şi in fine prin casă peste tot. Muierile, şi mai alos unde sint fete, îşi scot toate vestmintele pe rude şi prin cuie ca să se stropească. Gazda casei ţipă in cofă bani, ciţiva cruceri, după putinţă. !n multe locuri se dă celor ce umblă cu crucea mere. nuci ş. a. şi-i şi ospătează.* 36. D. Stânescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar. cit., p. 350-351 37. Dat. rom. din unele părţi ale Bucovinei. 38. Com. de dl. El. Pop. 39. D. Stânescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. In ziar cit., p. 351. •10. Avram Igna, Credinţe pop. din comuna Sabolciu in Biharia, publ. in Familia, an. XXXII. p. 56. 41. Familia, un. XXVII, Oradea Mare, 1891, p. 1. 42. G. S. lonean. op. cit,, p. 48; Const. D. Gheorghiu, op. cit, p. 24: Jn ajunul Bobotezei, fetele mari (de măritat) pun mărgelele ce port la git pe pragul uşei, ca sâ păşească preotul peste ele cind vine cu Iordanul, apoi le ia şi le pune la git. ca să se mărite curind.* 43. Călindarul poporului pc anul comun 1889, Sibiu. p. 73: .Fetele, dacă pot fura vreo creangă din busuiocul popii de la Bobotează şi o ascund noaptea sub perină, îşi visează pe bărbatul ursit*; din mss. d-lui I. Pop-Reteganul: «So încearcă a fura pe neobservate busuiocul din găleata cu aiazmă şi seara il pun la cap, şi astfel noaptea visează pe viitorul bărbat"; Idem: .Fetele fură oleacă de busuioc din mătâuzul popii şi peste noapte il pun sub perină, că apoi îşi visează orinda*; Avram Igna, Credinţe pop. din comuna Sabolciu in Biharia, publ. în Familia, an. XXXII, p. 56: .Fetele de măritat să postească in ajunul Bobotezei (sâ ajune) şi din mătâuzul preotului să-şi rumpâ un fir şi sâ-1 pună noaptea sub perină, că-şi vor vedea data*; Art. Gorovei, Vrăji de ursită, publ. in Şezătoarea, an. I, p. 146: .Fetele şi flăcăii iau busuioc de la popa şi sâ culcă cu el la cap, şi cu cine sâ visează că minincâ, pe acela il va lua."; com. de dl. P. Herescu, învăţător in Gâineşti, jud. Suceava: .Flăcăul sau fata ce doreşte sâ se mărite fură o bucăţică de busuioc din fiştocul preotului, pe care il leagă la degetul cel nuc de la mina dreaptă şi peste noapte îşi visează ursitul.*; G. S. lonean, op. cit., p. 48: .în ajunul Bobotezei, fetele mari iau busuioc de la preot cind se duce cu Botezul şi seara cind se culc pun acel busuioc sub perna pe care dorm, ca sâ li se arate in vis flăcăii ce vor lua în căsătorie.*; B. P. Hasdeu, Elym. Magn., t. I, p. 504: .In ajunul zilei Sf. Ioan Botezătorul, cind rine preotul pe la case cu botezul, fetele iau de la preot busuioc şi apoi noaptea se culcă pe locul unde a stropit preotul cu agheasmă, punind busuioc sub perna pe care se culcă, şi peste noapte visează pe viitorul soţ.*; D. Stânescu. Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar cit., p. 351: .Cu această ocazie, dacă la acea casă este vreo fată mare, ea face tot posibilul să dobindeascâ un fir de busuioc din pomătuful cu care botează preotul. Acest fir e ţinut cu multa grijă; sara dnd se culcă e pus sub câpâtii; ea va vedea in vis pe acela ce va fi soţul său, este credinţa poporului.*; dat. şi cred. fetelor din Bucovina: .în ajunul Bobotezei, seara şi in ziua de Bobotează, seara, au datină fetele, cind se culcă, de a pune 136 busuioc din struţul cu care stropeşte preotul cu agheasmA, anume ca să viseze pe viitorii lor soţi, sâ-şi viseze ursita, ursitul.“ 44. Art. Gorovci, op. cit., p. 146; G. S. lonean, op. ciL. p. 48: .Seara, in ajunul Bobotezei, mai multe fete unite pun busuioc prin gard. şi dimineaţa, al cui va fi cu brumă, aceea ia bărbat bogat, iar cel iară brumă U va lua sărac.-; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 26: „Seara, in ajunul Bobotezei, stringîndu-se mai multe fete la un loc, pun busuioc prin gard şi dimineaţa cind se scoală, al cui va fi cu brumă aceea va lua bărbat bogat, şi ul căreia va fi fiirâ brumă însemnează că va lua bărbat sărac.“ 45. Art. Gorovei, op. cit., p. 146: „Fata pune busuioc pe ghizdelele fintinei şi să gindeşte la flăcăul cu care ar dori să se mărite. Dacă busuiocul va fi dimineaţă cu brumă, il va lua.-; G. S. lonean, op. ciL. p. 49: „Seara, in ajunul Bobotezei, fetele mari pun o cracă de busuioc uscată pe ghizdurile puţului, apoi se gindeşte la un flăcău pe care voieşte a-1 lua in căsătorie, şi, dacă dimineaţa va găsi acel busuioc umed, il va lua, iar altfel nu.-; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 26: „Pun o cracă de busuioc uscată pc ghizdurile fintinei, apoi se gindeşte la un flăcău pe care doreşte a-1 avea de bărbat, şi ducă dimineaţa va găsi acel busuioc umed (jilav de tot), il va lua, iar altfel nu.-; D.Stânescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar cit., p. 351: „Dacă voieşte să ştie de se mărită anul acela, ori nu, pune firul de busuioc afură undeva la streaşină casei, a pătulului, a coşarului etc. Dimineaţa, dacă firul de busuioc este plin de rouă, brumă, ori chidă, atunci fata se mărită chiar anul acela, iar de rămîne uscat precum l-a pus, nu i-a venit încă ceasul, trebuie să aibă răbdare.- 46. Dat. şi cred. fetelor din Bucovina. III. FARMECE ŞI VRĂJI E mult puţin cunoscut că tineretul român de pretutindenea îndătinează a se căsători mai cu seamă în cîrnilegi sau cîşlegile dc iarnă. în aceste cîşlcgi se fac. de regulă role mai multe şi mai însemnate nunţi şi asta din cauză că în cîşlegile acestea poporul nu are aşa mult şi greu de lucru şi pentru că în răstimpul acesta fiecare ins ce doreşte şi voieşte să se căsătorească e provăzut cu toate cele trebuincioase pentru încheiarea şi serbarea unei căsătorii. Drept aceea, fiecare fată mare, care doreşte să se mărite, caută acuma de prin postul Crăciunului ca să-i fie zestrea aşezată în cea mai bună rînduială, ca, sosind cîşlegile, să n-o afle peţitorii nepregătită. Iar cînd sosesc cîşlegile, fiecare fată, cînd mătură casa, începe totdeauna de la prag, crezînd că facînd aşa, îi vor sosi mai curind peţitorii.1 Cum au sosit cîşlegile, încep şi feciorii, cari vor să se însoare, a merge în peţit, aşa că pînâ la Bobotează cei mai mulţi inşi sînt deja logodiţi şi timpul serbării nunţii lor hotărît, ceea ce se poate vedea şi din următoarea doină poporală din Transilvania: Colea-n postul lui Crăciun, Toate fetele-s de rind, Cîndu-i pe la Bobotează, Se vede care-i vetează, 5 Că se uită pe fereastă Şi din grai aşa grăieşte: - O! amar, maică, de mine, Că iară râmîn cu tine, Bătrină sînt ca şi tine, ^ 10 Nici un peţitor nu vine.2 137 Precum şi dintr-o variantă a acestei doine, asemenea din Transilvania: Citu-i Postul lui Crăciun, Se tot uită pe fercastâ: Toate fetele se ţin; - Vai de mine, vai de mine, Cindu-i pe la Bobotează Că la noi nu vine nime!3 Timpul peţirii aşadar e în cele mai multe părţi de la Crăciun şi pină la Bobotează, iar cel al serbării nunţilor intre Bobotează şi Sâptâmîna albă. Cum a sosit însă Săptâmina aibă, rar care fecior se mai gîndcşte la peţit! De aicea apoi şi următoarea chiuiturâ din Satmar in Ungaria: Supârate-s fetele, Vine Sâptâmîna albă, C-au trecut cîşlegile. Nime-n lume nu le-ntreabă. ‘ Drept aceea, fetele cele mari, cărora nu le-au sosit încă peţitorii. în răstimpul de la Crăciun şi pină la Bobotează, şi mai cu seamă cele bătrine, cari nu se pot mărita, îşi fac în ziua precum şi în gţjunul acestei zile, pe dragoste şi pe ursită, anume ca să fie căutate, iubite şi jucate de feciori şi ca să se poată cit mai degrabă mărita. Aşa fetele din Bucovina, cari voiesc să fie căutate, iubite şi jucate de feciori, se duc seara spre Bobotează şi aduc apă neîncepută de la Ontinâ. După ce au adus-o, pun în ea vreo cîteva fire de busuioc şi apoi o aşazâ într-un loc unde să o bată soarele, cind va răsări a doua zi dimineaţă. A doua zi dimineaţă, adecă în ziua de Bobotează, cum se scoală încep a deseînta apa aceasta în următorul mod: Demineaţă m-am sculat. Numai Maica Domnului Pe obraz că m-am spălat. Sus din poarta cerului. La bisercă m-am gătat. Numai ea m-o auzit La icoane m-am închinat, Numai ea m-o văzut, 5 Lui Dumnezeu m-am rugat; 30 Şi pe scară Iar după ce m-am rugat. De ceară La biseric-am plecat S-o scoborît Pin' nu era popa-n altar Şi la mine o venit Nici paserea sculată din cuibar. Şi pe mine m-o-ntrebat 10 Pe bură nescuturată 35 Şi din gur-o cuvîntat: Şi pe calc necălcată. - N., ce to vaieţi, Cum am mers şi cum m-am dus, Ce te cînţi? La biseric-am ajuns, - Da cum nu m-oi văieta în biseric-am întrat, Şi eu cum nu m-oi cînta. 15 La icoane m-am închinat. 40 Că dimineaţă m-am sculat, Bărbaţii, cum m-o zărit, Pe obraz că m-am spălat, Unul l-altul o ochit, La icoane m-am închinat, Femeile s*o cotit. Lui Dumnezeu m-am rugat, Toţi de mine râu o grăit. La bisercă m-am gătat. 20 Eu tare că m-am scirbit 45 Şi după ce m-am rugat. Şi de-acolo am ieşit, La biseric-am plecat Jeluindu-mă Pin’ nu era popa-n altar, Şi vâietîndu-mă. Nici pasărea sculatâ-n cuibar, Nime nu m-o auzit. Pe bură nescuturată 25 Nime nu m-o văzut. 50 Şi pe cale necălcatâ. 138 Cum am mers şi cum m-am dus, La biscric-am ajuns, în biseric-am intrat, La icoane m-am închinat. 55 Bărbaţii, cum m-o zărit, Unul l-altul o ochit. Femeile s-o cotit. Toţi de mine râu o grăit. Eu tare că m-am scirbit 60 Şi de-acolo am ieşit, Jeluindu-mă Şi văictîndu-mâ! Maica Domnului i-a răspuns Şi din gur-aşa i-a zis: 65 - Taci N. nu te cinta. Nu te văieta. Că eu cu mine te-oi lua, în apa lui Iordan te-oi spăla. Cu cămeşă de dragoste 70 Te-oi îmbrăca. Cu briu de dragoste Te-oi încinge. Coroană de aur în cap ţi-oi pune, Mindru mi te voi clăti, 75 Mindru te voi limpezi. Ca argintul strecurat, Ca maica ce te-a dat. Ca soarele cînd răsare, Ca busuiocul cu floare... 85 Răsări soare frăţioare Cu nouă râzişoare! Nu ştiu soarele-o răsărit. Ori un crai o ieşit? Ba nici crai nu-i, nici crăiasă, 85 Ci-i N.N. cea frumoasă, Dintre toate fetele mai aleasă! Cind la joc o ajuns, Tbţi flăcăii înainte i-o ieşit Cu cuşmele-n mînâ, 90 Cu păhărele pline, Toţi la dînsa au cinstit. Toţi la joc o au poftii. Toţi cu dînsa o vorbit. După ce rostesc cuvintele aceste, se spală cu apa în care se află busuiocul şi care a fost astfel descintatâ. Apoi se îmbracă frumos, se duc la biserică şi după amiază la joc.5 Fetele din unele părţi ale Transilvaniei se duc în ziua de Bobotează, des-dimineaţă, pinâ a nu răsări soarele, la fîntinâ şi zic: - Bună dimineaţa, Apă mindră lcuroasă! - Sănătate bună, Fată mîndrâ şi frumoasă! 5 - Eu am venit la tine, Apă mindră lcuroasă, Să mă faci mîndrâ şi frumoasă. Că m-am aflat de ochi orbită, De urechi asurzită, 10 De gură amuţită, De mînuri legată, De picioare-mpiedicatâ Şi-n ură pinâ-n grumaz băgată! - Nu te teme, 15 Fată mindră şi frumoasă, De ochi dezorbi-te-oi. De urechi dezasurzi-te-oi, De gură dezamuţi-te-oi De mînuri dezlega-te-oi, 20 De picioare despiedica-te-oi, Cu apa Iordanului spâla-te-oi, Mindră şi frumoasă face-te-oi. La toţi feciorii arăta-te-oi. Româncele din unele părţi ale Banatului, „cari voiesc ca feciorii şi fetele lor să fie văzuţi", se duc în ziua de Botez, înainte de ce a pocnit piva (treascul) cea dinţii, des-dimineaţă, şi „pun acolo unde zace ca spre pocnire puţină unsoare şi la punere zic: - Cum pocneşte piva şi s-aude de toţi şi vorbesc de ea, aşa să se pocnească şi să se vestească numele lui N. in tot locul!- 139 „După pocnirea pivei, se ia tunsoarea) şi se păstrează în casă, din care apoi fetele mari ori feciorii se ung mergînd la joc ori in alte locuri publice.4" Tot în Banat este datină ca, în ziua de Bobotează, mama care voieşte ca feciorul său, dar mai ales fiica sa, cind vor ieşi in lume, să fie bine văzuţi, să fie iubiţi şi căutaţi de toată lumea, cu un cuvînt să fie tuturor dragi, luînd unsoare, se duce şi o pune sub piva (trcasc) ce va pocni prima dată la începerea slujbei mari (lcturghie), zicînd: Cum se vesteşte, Cum răsună şi pocneşte Astă pivă, Aşa să fie N. vestită, 5 Să se pocnească-n lume despre dînsa în toate casele, La toate mesele, După ce piva a pocnit, se ia unsoarea şi se păstrează pină la Paşti. Pe seara de Paşti, legîndu-se în cîrpşoară, se leagă sub aripa cocoşului din curte şi se zice: Prin oboare,8 Prin ogoare, 10 Pe la joc, Peste apă, peste foc. Peste ţări Şi peste mări. Cum cocoşul din aripi o pâlăpăi9, Şi cu toţi s-or veseli, Lumii Paştile-o vesti, Aşa să fie N. vestită. Din somn toţi s-or pomeni, De toată lumea iubită. La biseric-or veni Dimineaţa, luîndu-se de sub aripa cocoşului, se pune la briu şi, mergînd, ocoleşte (încunjură) biserica la înviere. Această unsoare apoi se păstrează în casă peste întreg anul, ungîndu-se cel ce voieşte a fi iubit şi văzut cînd merge la joc ori locuri publice din ca pe sprîncene, pe dosul mînilor şi, dacă tocmai fata a pus pe cineva ochiul, de se poate respectivului să-i ungă din această unsoare o haină care nu se spală.10 Afară de farmecele şi vrăjile citate pînâ aici, mai întrebuinţează fetele încă şi multe altele, atît în îţjunul Bobotezei cit şi în dimineaţa acestei zile, nu numai spre a fi căutate, iubite şi jucate de feciori, şi pentru ca să se mărite mai degrabă, ci şi spre cunoaşterea timpului cînd se vor mărita, precum şi a feciorilor ce le vor lua. între farmecele şi vrăjile din urmă însă şi între cele din seara şi dimineaţa Sf. Vasile, înşirate in capitolul Vergelul, nu e mai nici o deosebire. A le înşira deci pe toate aici n-ar fi alta decît a le reproduce mai pe toate acelea ce le-am reprodus deja în capitolul citat. Cu toate acestea, însă voi reproduce şi aici vreo cîteva. astfel după cum le-am aflat în opurile pe cari le-am consultat sau după cum mi s-au comunicat. Aşa „flăcăii şi fete [ din Muntenia), sau numai fata cu mama sa, ori şi singură, dînd (în seara spre Bobotează) într-o parte focul de pe vatră, aruncă pe vatra arsă cîte o sămînţă de cînepă, zicînd: - Asta e... (numele persoanei ce voieşte); de m-o iubi, să sară înspre mine! Săminţa, încălzită de vatră, crapă şi sare într-o parte sau alta, după care fata deduce dacă este iubită ori nu. 140 Se iau două fire de pâr şi, arunclndu-le pe vatra arsă. zice: «Asta stnt eu, asta c....» (numele unei persoane). Firele se zbîrcesc şi fug în diferite direcţiuni. Dacă firele s-au întîlnit, fata care le-a aruncat deduce că acea persoană o iubeşte, că ţine la dînsa, şi din contră nu o iubeşte dacă nu s-au întîlnit. Ca şi în sara spre Sf. Vasile şi spre Paşti, flăcăii şi fetele mari îşi fac pe ursită sau pe scrisă. Aceasta se face astfel: Persoana care voieşte a şti, a cunoaşte mai dinainte pe viitorul soţ sau soţie şi chiar dacă se va mai căsători cîndva, se aşază în faţa unei oglinzi şi. cu ochii pironiţi asupra chipului său, cu mintea la diferite persoane pe care le iubeşte, stă ceasuri întregi. După cîtva timp, ea cade în amorţire. în aşa stare fiiind, vede o mulţime de figuri cunoscute şi necunoscute, produs al imaginaţiunii personale, produs îmbucurător sau din contra întristător, însă, desigur, totdeauna într-o strînsâ legătură cu persoana sa însăşi. Dacă persoana ce şi-a făcut pe scrisă a văzut în acel moment o cîmpie verde, un peisaj frumos, etc., atunci se interpretează spre bine; vreun loc prăpăstios, vreo apă furtunoasă, vreun monstru, vreun mort etc., îi prevesteşte un viitor trist. Şi nu fără nici un temei de adevăr mi s-a părut faptul povestit, că o fată ce-şi făcea pe scrisă, vâzînd în delirul ei pe un băiat ce-1 iubea cu un coşciug în cap, - semn după credinţa poporului că va muri, - i-a venit aşa de rău îneît abia putu îngîna cîteva cuvinte şi-şi dete sufletul." „în mijlocul unei odăi dintr-o casă sau un bordei untfeva, stă o masă încunjuratâ de flăcăi şi fete, iar pe masă 10 pînâ la 15 căciuli, ori, în lipsa lor, 10 pînă la 15 farfurii şi sub fiecare cîte un obiect. Aşa de exemplu: sub cea dinţii ar fi un ban de argint, sub cea de a doua o bucată de pîne, sub a treia un pieptene, şi aşa mai departe sub fiecare cîte ceva. Un flăcău din cei de faţă voieşte a şti cum va fi soţia sa. El este legat la ochi sau ţinut să se uite în altă parte. Obiectele de sub căciuli sau farfurii sînt schimbate şi flăcăul, care acum îşi cearcă norocul, reîntors la masă ridică o căciulă sau farfurie. Să presupunem că a găsit acolo un pieptene - soţia ce va lua va fi zimbată; el găseşte un ban de argint - soţia îi va fi bogată; găseşte un ardei - iute; o perie - bătrînă; oglindă - fudulă; busuioc - frumoasă, dar săracă; cărbune -brună; ce se apropie mai mult de brunul ţigănesc; pîne - bună; came -molatică; inel - credincioasă; un fir de păr - soţie ce-1 iubeşte; sare - soţie ce va trăi mult; sâminţâ de cînepă ori de grîu - o soţie ce-i va face mulţi copii etc. Acel flăcău încearcă de trei ori, făcînd apoi loc altuia, aşa pînă cînd toţi, unul cîte unul, îşi cearcă destinele. Ca o completare a acestei vrăji este... numărarea parilor, căci după ce acest joc s-a terminat, fetele şi flăcăii ieşind afară, merg cătră vreun gard din apropiere şi întîmplâtor se opresc la un parmac pe care îl numerotează cu 1. De aci numără înspre stînga cum îi rine gardul în faţă pînâ la al 10-lea părmac, pe care-1 leagă cu o cordea ori un fir roşu şi la lumina zilei îl examinează. Dacă pârmacul este cu coajă, viitorul soţ, sau soţie, e bogat; dacă e curat, fără noduri, va fi frumos şi sănătos; strimb - cocoşat, etc.“ Se strîng mai multe fete la un loc şi fac chiroşte. După ce le-au făcut şi le-au fiert, pun fiecăreia chiroşcă cîte un nume de fată, astfel ca toate fetele adunate să aibe cîte o chiroşcă. 141 După ce le-a pus nume In tonte, le aşazâ frumuşel pe sub părete afară, în rind, apoi cheamă mîţa şi i le arată. Miţa mânincă una sau şi mai multe chiroşte. Fetele stau şi se uită, şi pe a căreia chiroşcă a mincat-o mai intîi mîţa, acea fată are să se mărite mai degrabă decît toate celelalte. Iar dacă miţa nu mânincă nici o chiroşcă, atunci nici o fată n-are să se mărite in decursul anului.12 Sosind timpul culcării, unele fete, fără a-şi face cruce, bat nouă metanii, in timpul cărora zic: - Maica Domnului! fă să-mi visez ursitorul! Şi apoi, fără a vorbi cu cineva vreun cuvint, se culcă şi peste noapte li se împlineşte dorinţa, adecă îşi văd partea. Iau tort de învăţătură, sau din fuiorul de la cruce, îl pun in trei pentru feştilă, pe care întind apoi o luminăricâ de ceară. Nu mânincă nimic toată ziua, seara înainte de culcare aprind luminăricâ. se inchinâ, bat metanii, bucăţica de luminare ce a mai rămas o pun sub cap, şi apoi, culcindu-se, în somn işi văd ursitul. De dimineaţă string cea intîi îmbucătură, o leagă în colţul batistei sau a testemelului, o poartă toată ziua in sin; peste zi nu mânincă nimic pinâ seara; cind dau să se culce, pâturesc straiele, le aşazâ sub cap, mânincă îmbucătura cea de dimineaţă, nu vorbesc nimârui un cuvint şi peste noapte işi văd ursitorul.13 Fetele din unele părţi ale Bucovinei, sculindu-se in ziua de Ajunul Bobotezei, des-de-dimineaţâ. se spală şi se roagă lui Dumnezeu. După aceasta, pregătind mama masa pentru preot, fata vine pe furiş şi luind o plăcintă de pe masă. o bagă şi o ascunde sub faţa de masă. După ce vine şi merge preotul, ia plăcinta de sub faţa mesei şi o ţine ascunsă pînă seara. Scara, mânincă plăcinta, însă fără să bea apă, şi apoi se culcă. Dormind ea însetată, vede pe un fecior care o îmbie cu apă ca să bea. Acela care ii dă apă de băut este viitorul ei bărbat.14 Iau un melostou sau (un| sucitor şi cotrobâieec prin foc, zicînd: - Cum sar scinteile din jăratic, aşa să seînteie inima lui. şi nu înteţesc focul, ci înteţesc inima lui! Cind se culcă, pun sucitorul sub cap şi peste noapte aidoma işi văd ursitul. Iau din fuiorul preotului cîteva fire de eînepă şi o crenguţă de busuioc, apoi o bucăţică de năvalnic şi de iarbă mare, petrec firele de rinopâ peste toate acestea, învâlâtucindu-le şi le pun apoi pe o şiră (gireadâ) de paie, ori deasupra unui coşer (porumbar) sau într-un loc unde cred că nu va umbla nimeni. A doua zi. de vor găsi lucrurile acestea încărcate cu brumă sau cu fulgi de zăpadă, cu promoroacâ ori ţurţuri de gheaţă, atunci cred că ursitorul le va fi bogat, iar de le iau precum le-au pus, e semn că ursitul va fi sărăcuţ şi gol ca napul. Fac un omuşor de ceară, pe care il menesc cu numele omului ce le este drag; il pun lingă foc. lăsîndu-1 să se încălzească şi să se topească pe incetul. zicînd: - Cum se topeşte omuşorul acesta de ceară la faţa focului, aşa să se topească şi inima lui N. după mine!15 A doua zi, fetele, şi anume cele mai intime, „strînse ciopor pe lingă vreun foc, spun fiecare ce au visat, ce s-a întîmplat cu firul de busuioc“ dobîndit din pămătuful preotului cind a umblat cu botezul, „ce rezultat au avut firele de păr pe vatra arsă, etc., tac insă ceea ce a văzut, dacă vreuna şi-a făcut pe 142 scrisă. Aceasta este considerată de operaţia cea mai grea şi cel mai mare secret al familiei. Arareori poate să transpire in public ceea ce a văzut o fată cînd şi-a făcut pe scrisă. Pe cind fetele grămădite in vreo casă sau bordei îşi povestesc trecutul şi speranţele pentru viitor, flăcăii, încălţaţi în opinci ori cizme, cu căciuli cu creţuri puse cam pe o sprinceană, cu cojocul în umeri, cîrduri, cirduri, străbat satul dintr-o parte in alta. Bărbat, femeie, orice intilnesc e dus cu putere la fîntină şi iordânit. Citeva ciuturi de apă turnate in cap e o glumă pentru ei. 0 bună cinste numai te poate scăpa cu mai puţin.“16 NOTE 1. Dini Dan, Credinţe pop. bucovine ne. publ în Gazda Bucovinei, an. IV, nr 70. 2. Iostn Poruţ, Doine din Ardeal, publ. în Familia, an. XVIII, Oradea Maro, 1882, p. 602. 3. Dr. I. Urban .lamik şi Andr.Birsan, Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1885, p. 447. 4. Florina Dandu, Poesii pop. de prin Satmar, publ. in Familia, an. XXIII, p. 19. 5. Din Stroieşti, com. de George Birtoiu, stud.gimn 6.1 Pop-Reteganul, Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni, Gherla, 1891, p. io n. 7. Aurel lana. Din credinţele pop. rom., publ. in Luminatorul, an. X. Timişoara, 1889. nr.65. * 8. Obor = curte, ocol. 9. Mişcarea aripelor inainte de cintat o numeşte poporul pâlăpăit 10. Aurel lana. Dragostea româncei in descintece i.dutine din Banat), publ. in Familia, an. XXVII, Oradeu Mare. 1891, p. 256. 11. D. Stânescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar cit., p. 351-353. 12. Dat. felelor din Stupea, com. de I. Luţa. stud. gimn. 13. El. Sevastos, Nunta la români, p. 9; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 25-26. 14. Datina fetelor din Stupea, com. de I. Luţa. 15. El. Sevastos, Nunta la romani, p. 9-1U; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 20-27 şi 29. 16. D. Stânescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar. cit., p. 353-354. IV. BOBOTEAZĂ Bobotează sau Botezul Domnului este ziua pînă cînd durează datinele şi petrecerile cele mai însemnate, cari s-au început in ziua de Crăciun şi de Anul Nou, precum: colindatul, irozii, steaua, turca sau cerbuşorul, păpuşile, berea sau ospăţul feciorilor şi vergelul. De aici vine apoi că feciorii din unele părţi ale Transilvaniei îndătinează de a umbla în ziua aceasta cu ceterea de-a lungul şi de-a curmezişul satului, in semn că datinele şi petrecerile începute in ziua de Crăciun şi Anul Nou s-au sfirşit şi că de acum înainte încep iarăşi jocurile şi petrecerile uzitate şi in celelalte cîşlegi de peste an.] Datina cea mai însemnată, care e pretutindenea uzitată in această zideşte sfinţirea cea mare a apei sau Iordanul, care se face de regulă la o fintinâ sau la o apă curgătoare şi despre care vom vorbi mai pe larg in capitolul următor. 143 Afară de această datină însă, mai sînt încă şi o mulţime de alte datine secundare, precum şi o mulţime de credinţe, cari asemenea merită a fi însemnate. Iată vreo cîteva şi dintre acestea, pe cari am putut să le adun pînâ acum. La Bobotează se deschide cerul şi îngerul păzitor îi spune celui de însurat sau celei de măritat încotro îi va fi norocul.2 Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează va fi drept înaintea lui Dumnezeu.3 Cine moare în această zi sufletul aceluia merge de-a dreptul în cer, care stă toată ziua deschis spre aducerea-aminte despre prezenţa spiritului sfint la Botezul Domnului.4 Dacă în ziua de Bobotează, dimineaţa înainte de sfinţirea apei, un flăcău sau o fată lunecă şi cade, se crede că respectivul sau respectiva se va însura sau mărita în acel an.0 Alţii, din contra, cred că cine cade în ziua de Bobotează, şi mai ales dintre bărbaţi şi muieri, pînă la anul moare.6 Cele mai multe fete mari merg în ziua de Bobotează la biserică, mai cu seamă de aceea ca să calce în urma preotului cînd iese acesta cu procesiunea spre a sfinţi apa, crezînd că, dacă vor călca in urma lui, atunci se vor mărita mai degrabă.' Lupii dau asupra oamenilor numai pînă la Bobotează. Din ziua aceasta însă înainte să nu fie mai mult periculoşi pentru oameni.8 Din care parte abură9 sau bate vîntul în ziua de Bobotează în acea parte se culcă (cade) grîul în anul curent.10 Dacă în ziua de Bobotează va bate crivăţul, vor fi roade la bucate.11 încotro stropeşte preotul cu struţul de busuioc muiat în agheasmă prima dată, de acolo crede poporul că vin ploile peste an.12 în ziua de Bobotează nu e bine de dat pîne la ţigani, căci aruncă grîul tăciune.13 în ziua de Bobotează unii oameni iau griu fiert şi-l aruncă în pod, zicînd ca să dea Dumnezeu să crească grîul aşa de mare ca pină-n pod.14 Cît ţin sărbătorile Bobotezei nu e bine să se strige găinele la mîncare, căci, auzind altă femeie că s-au strigat şi voind a ne face rău, zice: Ţie penele, Mie ouăle! Şi din acel moment apoi găinele fug şi se cuibăresc la femeia respectivă, iar la stăpîna lor cea adevărată nu se ouă, mai mult, ci numai vin de mânîncă. Nu e bine de-a striga găinele în ajunul şi ziua de Bobotează şi de aceea ca să nu le mânînce uliul peste an.16 Din contra, e datină în unele comune din Bucovina de a se pune în această zi o funie roată şi a li se da în mijlocul acesteia găinelor de mîncat, cu scop ca să se ouă în unul şi acelaşi cuibar.17 în multe sate din Bucovina femeile se duc în ziua de Bobotează la ţinterim cu tămîie şi cu cărbuni, de-şi afumă copiii şi bărbaţii morţi; iar după ce i-au afumat, dau cîte una alta de pomană pentru sufletul celor răposaţi.18 144 Femeile din unele pârţi ale Moldovei, precum bunăoară cele din comuna Iepureni, jud. Tutova, fac în ziua de Bobotează „o turtă cu cenuşă fr amin tată în agheasmă şi o păstrează pentru tot anul, spre a sfinţi cu dînsa vasele ce se spurcă din întîmplare.“19 Dacă vreo femeie n*are prunci şi vrea să aibă, atunci, la Bobotează, cînd sfinţeşte preotul apa, ea ia mai întîi din apa sfinţită, iar după ce se întoarce acasă face o pogace cu apă de aceea şi o mânîncă cu bărbatul.20 La Bobotează, pruncii încurţjurâ cu clopoţele casa, grajdurile şi alte edificii, pentru ca să nu se apropie şerpii.21 Pînă la Bobotează câldura-i pe văi şi frigul pe dealuri, iar de la Bobotează frigul se scoboară la văi şi căldura se urcă ia dealuri.22 De la Sf. Vasile şi pînă la Bobotează in multe locuri este datină de a se strînge gunoiul din casă şi a se păstra undeva într-un ungheri, iar în ziua de Bobotează se aprinde între vite cu scop ca să nu păţească nimic peste an.23 în fine, în multe pârţi şi mai ales în Transilvania, bucatele de căpetenie în ziua de Bobotează sînt râciturile sau cotoroagele.24 NOTE 1. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 2. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul, cred. rom. din Transilvania, com. Şchiopi; D. Stănescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. în rum cit., p. 351: Jn noaptea spre Bobotează, mare parte din ţărani nu dorm deloc, spre a vedea cerul dcschizîndu-se, după o credinţă ce pare a se fi introdus prin biserică: «şi botezîndu-se Isus, îndată a ieşit din apă, şi iacă s-au deschis cerurile»" (Mut. c. III, v. 16.) 3. G. S. Ionean, op. cit., p. 49. 4. W. Schmidt, op. cit., p. 6. 5. Dim. Dan. Credinţe pop. bucovine ne, publ. în Gazeta Bucovinei, an.IV, nr. 30; M. Lupescu, Superstiţii, publ. in Şezătoarea, an.I, Fălticeni, p. 18: .Cînd cad fetele pe neştiute în ziua de Bobotează, semn este că se vor mărita"; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 56: „Dacă fata ori flăcăul, mergînd la locul unde popa face slujbă, ori plednd de-acolo acasă, alunecă şi cade jos, atunci sigur că se gospodăreşte în iama aceea." 6. Cred. rom. din Mahala, com. de dl.Ionică al lui Iordachi Isac. 7. Dat. şi cred. rom. din Bilca, dict. de Vcronica Crâsnean şi com. de G.Tbfan şi a color din Frătăuţul Vechi. dict. de Tbader lonesi şi com. de I. Covaşâ. 8. Dim. Dan, Credinţe pop. bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei, an. IV, nr. 74. 9. Aburâ = bate lin. 10. Aurel Iana, Din credinţele pop. rom. din Maidan lingă Oraviţa, publ. în Familia, an. XXVI, Oradea Mare, 1890, p. 6; Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1832 şi 1883; cred. rom. din Putna, in Bucovina, com. de Nic. Goraş: .Din care parte bate vintul la Bobotează, în acea parte se culcă griul (grinele) în anul acela." 11.1. N. Constantinescu, Superstiţii din Ciulniţa, jud. Ialomiţa, publ. în Şezătoarea, an. DI, Fălticeni p. 46. 12. Din mss. d-lui I.Pop-Reteganul. 13. Cred. rom. din Mahala, com. de Ionică al lui Iordachi Isac. 14. Dat. rom. din Mihoveni, com. de Nic. Popenduc. 15. Cred. rom. din Mahala, com. de dl. Ionică al lui Iordachi Isac. 16. Cred.rom. din Frătăuţul Vechi, dict. de Damian Cojocaru şi com. de I. Covaşâ. 17. Dat. rom. din Frătăuţul Vechi, dict. de Domnica a lui Tbader lonesi şi com. de I. Covaşâ. 18. Dat. rom. din Bosanri, com. de Sim. Şuţu, şi a celor din Capu Cimpului. com. de G. Banilevid, stud. gimn. 145 19. B. P. Hn»dou. Etym. Magn., 1.1, p. 503. 20. Avram Igna, Credinţe pop. din Sa botei u in Bi/uir, pubL in Familia, nn. 'XXII, Oradea Marc. 1896, p. 260. 21 Idem de eadem, p. 296. 22. După spusa unui preot din Moldova. 23. Dat. rom din Cireş-Opai\. oom. deConst Dugan. 24 W. Schmidt, op. cit., p. 6. V. IORDANUL Una dintre (latinele cele mai înseninate din ziua de Bobotează, care e uzitata nu numai la românii de pretutindenea, ci la toate popoarele ortodox-orientale. este Iordanul, numit altmintrelea şi sfinţirea agheasmei celei mari sau sfinţirea cea mare a apei, care se face in fiecare an cu cea mai mare solemnitate şi pompă intru aducerea-anunte de Botezul Domnului Nostru Iisus Hristos prin Sfintul Ioan Botezătorul in riul Iordanului. Pe cind sfinţirea cea mică a apei sau aghensma mică se Face in biserică, in ţinteriinul bisericei sau intr-o casă privată, adecă unde şi spre ce scop e menită ca să se fiică, pe atunci Iordanul sau sfinţirea agheasmei mari1 se face do regulă intr-un loi public, pe o piaţă mare, lingă o fintinâ din centrul oraşului, respective a satului, sau la o apă curgătoare din apropierea acestuia. Dacă sfinţirea aceasta se face pe o piaţă sau Ungă o fintinâ, atunci pălimarul, dimpreună cu epitropii bisericei, precum şi cu alţi oameni, se scoală des-dimineaţâ şi, morgind la starea locului, pregătesc terenul, duc adecă o masă şi o aşază la un loc potrivit, aştern pe dînsa puţin fin şi apoi o acopăr cu o faţă frumoasă, pun de-a dreapta şi de-a stingă ei cîte o cadă mică, cîte un ciubăr sau alte vase de lemn, pe cari le umplu cu apă curată, aştern împrejurul ei pe jos paie iar în depărtare ca la vreo cîteva sute de paşi pun pe alţi oameni ca sâ facă un foc maro şi sâ nşeze mui multe saculuşuri in rlnd, anume ca să aibă din ce împuşca in decursul sfinţirii Dacă sfinţirea are să se facă la un fluviu, riu sau altă apă curgătoare din apropiere, atunci nu numai că fac un produh mare in gheaţa apei respective, din care scot apa trebuincioasă şi în apropierea căruia aşază masa dimpreună cu cele de trebuinţă pe dinsa şi lingă dînsa, ci in cele mai multe locuri, cu o zi sau două mai înainte de aceasta, fac şi o cruce mare de gheaţă, pe care o postează in apropierea produhului, şi înaintea acestei cruci aşază apoi masa cu cele trebuincioase pe dinsa. Pe cind se fac toate pregătirile acestea la locul de sfinţire, pe atunci în biserică preotul liturghiseşte Cum s-a sfirşit insă sf. liturghie, mai mulţi feciori şi fete mari. toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte. încep a scoate din biserică toate praporele, crucile, sfeşnicele, cheruvimii şi icoanele cele purtătoare afară şi aici le aşază apoi in două rinduri, adecă tot o cruce, un prapor, un sfeşnic şi o icoană de o parte, iar alta de cealaltă parte. După aceasta, ieşind din biserică şi preotul, îmbrăcat in cele mai frumoase vestminte, cu o cruce in mină, după dînsul cantorii bisericeşti, iar in urma acestora întreg poporul adunat, se porneşte spre locul de sfinţire, mergind procesiunea inainte. preotul şi cantorii bisericeşti după dînsa. iar in urma 146 acestora ceilalţi inşi cîntînd troparele: „Glasul Domnului peste ape stngă grăind: Veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii..." „Astăzi se sfinţeşte Firea apelor"... „Ca un om ai venit la rîu, Hristoase împărate"... „Către glasul celui ce strigă in pustie: gătiţi calea Domnului"... şi „în Iordan botezîndu-te Tu Doamne**... Pe lingă aceste tropare insă, cari sint prescrise de biserică, în multe părţi locuite de români, şi mai cu seamă in Banat, este datină de a se cinta încă şi nişte versuri cari tractează despre Botezul Domnului. lată unul şi dintre acele versuri: Fraţi! veniţi să ne sculăm, Vitleemul sâ-1 lăsăm, La Iordan s-alergăm. Că minune-o să vedem! 5 Din deşert prorocul vine La Iordan cu ape line, E Ioan Botezătorul Şi-nainte mergătorul, îndreptarea o vesteşte 10 Şi cu apă curăţeştc. Acolo Iisus soseşte Şi-n se boteza pofteşte. Dur prorocul se înfrică, Nu se dă de-a boteza. 15 Aplecat se jeluieşte Şi cătră Iisus grăieşte: - Eu botez vreau de la tine Şi tu vini acum la mine! Eu mă tare-nspăimîntez, 20 Că nu ştiu să te botez. Eu sint iarbă şi ţărînâ. Doamne! tremur-a mea mină. T\i eşti foc mistuitor. Iar eu păcătuitor; 25 Eu nu-s demn ca să m-aplec Călţămintea să-ţi dezleg, Mai de mult eşti dccît mine, Nu te pot spăla pe tine! Iar Iisus lui Ioan grăieşte: 30 - Vino, vino şi-ndrăzneşte. Vino acum şi cutează Şi cu apă mă botează! Prorocul acum venind Şi de frică tremurînd, Tare inima ii plinge 35 De stăpinul a s-atinge, Dar s-apleacă şi cutează Şi pe Mesia botează Duhul sfint din ceruri zboară, Ca un porumb se pogoară, •10 Pe Iisus să ni-1 vestească. Apele să le sfinţească! Peste Domnul au şezut. S-au făcut de cunoscut, 45 Vers din cer s-a auzit: - Tb eşti fiul meu iubit, întru tine am voit, Pe acesta s-ascultaţi Şi prea tare să-l lăudaţi! 50 Astăzi cu apă se spală A strămoşului greşală. Păcatul cel de demult, Care Adam l-a făcut! Veniţi toţi sâ-i mulţămim, 55 Cu upă să ne stropim, Să spălăm a noastre rele, Care-s multe şi sint grele. Apa ne va curăţi. Duhul sfint ne va sfinţi. 60 Apoi toţi să ne-adunăm Şi pe Ioan să-l lăudăm! Lingă apă cind vom sta, Toţi să ne rugăm aşa: - Oh! cercscule-mpăratc. Spală şi-a noastre păcate 65 Şi ne fă şi nouă parte De-a ta sfintă bunătate! Apele ni le sfinţeşte Şi de rele ne păzeşte, 70 Şi de-acum pînă-n vecie2 Voia ta. Doamne, să fier 147 O varianta a acestor versuri, întitulată Colinda la Botezul Domnului, sună precum urmează: Aghios, aghios, Trecînd naşterea lui Hristos, Veniţi toţi să ne sculăm, Vitleemul să-l lăsăm, 5 La Iordan să alergăm, O minune să vedem; Din deşert prorocul vine La Iordan cu ape line, Vine Ioan Botezătorul 10 Şi-nainte mergătorul, Pocăinţa o vesteşte Şi cu apă curăţeşte Pe cei ce-şi mărturisea Păcatele-naintea sa. 15 Acolo şi lisus soseşte, A se boteza pofteşte. Dar prorocul se-nfricheazâ, A-l boteza nu cutează, Umilit se jeluicşte 20 Şi cătrâ Hristos grăieşte: - Eu vreau botez de la tine, Şi tu vii acum la mine. Tare rău mă-nspăimintez, Nu cutez să te botez, 25 Că tu eşti, Doamne, lumină, Iar eu-s iarbă şi ţărînă; Tu eşti foe mistuitor, Iară eu om muritor; Eu nu-s vrednic să m-aplec 30 Curelele să-ţi dezleg. Mai de mult eşti decit mine, Nu te pot spăla pe Tine! Atunci lisus ii grăieşte: - Vino, Ioane şi-ndrăzneşte, 35 Vino acum şi cutează, Pe mine de mă botează, Că aşa se cade nouă A plini legea cea nouă! Atunci prorocul venind 40 Şi de frică tremurînd, De stăpîn se atingea, O altă variantă din Bucovina Aghios, aghios, ho teos! Trecu naşterea lui Hristos! Veniţi toţi să ne sculăm. Dar inima ii plingea, Şi ochii îi lăcrăma. Din adine el greu ofta, 45 Dar s-apleacă şi cutează Şi pe Hristos îl botează; Duhul sfînt din ceruri zboară, Ca un porumb se pogoară, Pe lisus să ni-1 vestească, 50 Apele să le sfinţească. Peste Domnul a şezut Şi s-au făcut cunoscut, Glas din cer s-a auzit: - Tu eşti fiul meu iubit, 55 întru tine am voit Şi din cer m-am pogorit, Pe acesta ascultaţi Şi cu toţi să-l lăudaţi! Astăzi cu apă se spală 60 A strămoşului greşală, Păcatul ce l-a făcut Adam în rai de demult. Veniţi toţi, creştini iubiţi, Şi cu apă vă stropiţi 65 Lui Hristos îi mulţumiţi. Să spălăm a noastre rele, Păcate multe şi grele: Duhul sfint ne va sfinţi, Apa ne va curăţi 70 Şi Hristos ne va primi Unde drepţii lui vor fi. Mai veniţi să ne-adunăm Şi pe Ioan să-l lăudăm, Şi aşa să ne rugăm: 75-0 cerescule-mpărate, Spală şi-a noastre păcate Şi ne fă şi nouă parte De-a ta sfintă bunătate! Apele ni le sfinţeşte 80 Şi de rele ne păzeşte, Să te lăudăm in vecie Să cintăm: mărire ţie!3 aşa: Vifliemul să-l lăsăm, 5 La Iordan să alergăm, Minuni noauă să vedem! 148 La Iordanul, riu frumos, C-acolea vine Hristos! Duhul sfint de la ceri zboară, 10 Ca un porumb se coboară, Apele să le sfinţească Şi pre noi să ne spăsască. Al pustiei locuitor, Sînt-Ioan Botezător, 15 Mai-năinte se sileşte Pocăinţa de-o vesteşte, Şi pre toţi vrea să-i spăsască Şi cu apă sâ-i stropească, Sâ-i boteze in triinţă 20 Şi în dreapta cea credinţă. Iară cînd sosi Hristos, Iordanul că s-a întors, înapoi fugind cu pripă, Iar prorocul sta cu frică. 25 Hristos îl cheamă la sine: - Vină, Ioane, la mine! Prorocul feleluia Şi cătrâ Hristos zicea: - Eu vreau botez de la tine, 30 Iar tu vii acum la mine?! Eu tare mă spăimîntez Cum pre tini să te botez, Că eu-s iarbă şi ţarină Şi-mi tremură a mea mină! 35 Tu eşti foc şi mistuieşti, Chiar şi munţii ii topeşti! De creştetu-ţi de m-oi atinge, Eu m-oi şi arde m-oi frige! Hristos lui Ioan grăi: 40 - Vină, nu te indoi! Atunci prorocul viind Şi de frică tremurind, Inima îşi strîngea tare, Asuda cumplit şi mare, 45 Asuda şi tot ofta Şi cu frică boteza, Cerurile se deschidea, Glas din ele s-auzea, Lui Hristos aşa grăia: 50 - T\j eşti fiul meu iubit, în care bine-am voit! Duhul sînt mărturiseşte Şi cuvântul întăreşte. Mare-i praznicul trecut, 55 în care tu te-ai născut! Acesta-i mai luminat în care te-ai botezat Şi pre noi că ne-ai spălat De strămoşescul păcat!4 E de observat încă şi aceea că icoanele, fiind mari. nu le duce numai cîte un singur ins, ci totdeauna cîte doi, respective cîte două, căci în acele locuri, unde este datina ca şi fetele să ia parte la procesiune, acestea nu duc alt nimic, fără numai icoane. După ce au ^juns la starea locului, procesiunea se postează de o parte şi de alta împrejurul mesei şi a vaselor cu apă, formînd un semicerc mare, preotul şi cântăreţii înaintea mesei pe care se află crucea ce a depus-o preotul, de-a dreapta şi de-a stînga acesteia cîte unul sau două sfeşnice cu lumini aprinse, apoi evanghelia, precum şi celelalte cărţi din cari au să se cetească rugăciunile prescrise, iar înapoia preotului şi împrejurul procesiunii întreg poporul adunat. Imediat după ce au ajuns şi s-a aşezat fiecare la locul său, preotul începe a ceti rugăciunile sfinţirii, iar cînd ajunge la momentele cele mai însemnate, adecă cînd începe a ceti evanghelia, cînd pomeneşte pe capul bisericei şi al ţării, şi anume pe episcopul sau mitropolitul, pe regele sau împăratul, atunci, dîndu-se un semn, se slobod mai multe sacaluşuri sau se puşcă din pistoale ori din puşti, de se răsună toată împrejurimea. însă dacă se găseşte vreo femeie mehenche, care, cînd se împuşcă, să-şi stringâ mînile între genunchi, atunci crede poporul că puştile nu vuiesc tare sau chiar nu iau foc defel.5 149 După ce a .sfirşit preotul de sfinţit apa şi anume după ce n vîrît crucea de trei ori in apa şi tot de ntîtea ori a cîntat troparul „In Iordan botezîndu-te Tu Doamne"... şi dă să pornească de lingă vasele cu apa cea sfinţită, partea cea mai mare de popor năvăleşte cu o ne mai spusă grabă asupra vaselor, voind care de care să ia mai intii dintr-insele apă sfinţită in cofe, cofiţe şi sticle, pe cari le-au adus anume spre acest scop de acasă şi în cari se afla de regulă cite mai multe rămurele de busuioc. Şi năvala şi îndesuiala aceasta e de multe ori aşa de mare că dacă n-ar fi alţi oameni anume puşi ca să ţie ordine şi să mai oprească poporul, nu o dată s-ar putea întimpla cine ştie ce nenorociri. Aşa insă, nu se intîmplă dc regulă nimic alta fără numai că unii sint ghiontiţi în dreapta şi in stingă, iar altora li se sparg şipurile şi in loc ca să se întoarcă cu apă sfinţită acasă, sc întorc cu minile goale. întrebind mai de multe ori şi pe mai mulţi inşi. care c adevărata cauză că se îmbulzesc aşa de tare şi fiecare voieşte să ia mai intii de această apă sfinţită, rai s-a răspuns că aşa au apucat din bătrîni şi că aşa e bine, căci cel ce apucă a lua mai intii agheasmă de aceasta, acela e mai lumeţ, adecă mai de lumefi,ior agheasma ce se ia mai intii e cu mult mai folositoare decît ceea ce se ia mai pe urmă ' Din cauza acestei îmbulzeli şi ca să nu se întîmple oareşicare nenorocire, o seamă de preoţi din Bucovina au introdus în timpul din urmă prin comunele lor datina că toţi cei ce vin cu vase ca să ia apă sfinţită se înşiră in două şire faţă in faţă unul de altul, in forma unei cruci, puind fiecare vasul său plin cu apă Ungă sine şi, după ce a sfirşit preotul de sfinţit apa ia o cofă din apa cea sfinţită şi toarnă in vasul fiecăruia cam cite un pătrar de litru, şi abia după ce a făcut-o şi aceasta se întoarce cu procesiunea spre biserică. Iar întoarcerea se face in aceeaşi ordine ca şi cînd s-au dus spre locul dc sfinţire, adecă procesiunea înainte, preotul şi cantorii după Hînsn, iar toţi ceilalţi inşi în urmă. Insă de astă dată preotul nu merge numai cu crucea in mina dreaptă, cum a venit, ci crucea o ţine in mina stingă iar in mina dreaptă ţine un struţ de busuioc pe care il vîră din cînd în cînd intr-o cofiţă cu apă sfinţită ce o duce un om in urma sa şi cu care stropeşte necontenit în dreapta şi in stingă precum şi pe toţi coi cc se apropie de dînsul ca să-i sărute crucea din mină. Şi dacă se intîmplă să treacă pe lingă vreun institut cultural sau pe lingă un alt. institut public, procesiunen se opreşte locului, preotul întră înăuntru şi abia după ce le-a stropit şi pe acestea pleacă mai departe, pină ce ajunge In biserică. După ce a ajuns Ia biserică şi-a stropit-o şi pe aceasta, intră in altar, face încheierea, şi apoi, iinpărţind nafură tuturor celor de faţă, se întoarce fiecare pe acasă. Astfel se face sfinţirea cea mare a apei sau Iordanul! Şi tot cam aşa se făcea ea şi in vechime. Căci iată ce scrie in privinţa aceasta arhidiaconul Paul de Alepo. care a însoţit pe Macarie, Arhiepiscopul său. Patriarhul de Antiohia, ce a călătorit prin Moldova şi Valahia intre anii 1652-1660: „Mulţimea şi bucuria gloatelor in Ţara Românească la Bobotează întrece tot ce se petrece la curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii, judecind după tot ce am auzit şi am văzut. 150 Scara (acum la prin/, ori pe la namiaz), după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşile dintr-însa şi, imbrâcîndu-se in (ele, atunci să nu se facă aceasta niciodată înainte de răsăritul soarelui.1' în unele părţi din Bucovina, Moldova, Muntenia şi Transilvania, cînd se face sfinţirea apei la fluvii, nemijlocit după ce s-a sfirşit sfinţirea, o seamă de români au datină de a se arunca şi a se scălda în produh. crezînd că tot anul vor fi sănătoşi, şi în caz să aibă friguri, scapă de dînsele. Românii, sau mai bine zis armânii din Macedonia, precum şi cei din Albania de nord, îndătinează cu vreo cîteva zile înainte de Bobotează de a 152 săpa in sat o groapă mare, în care trebuie să se arunce crucea de la Bobotează. Sosind ajunul Bobotezei, mai mulţi tineri pîndesc lingă groapă şi, spre a rezista frigului, beau mereu rachiu. Iar cînd crucea se azvirle în groapa plină cu apă, sar şi ei de prind crucea şi după ce o apucă, strigă cu toţii: JSn i Iordani" (=la Iordan) şi „ti mulţi ani!" în curgerea zilei de Bobotează, se duc apoi acei tineri cu crucea prinsă din groapă la familii cari după ce săruta crucea, dau tinerilor bacşişuri. Aceşti tineri în ziua de Bobotează se îmbracă ca în ziua de Sf. Vasile, dar cu ocaziunea aceasta se numesc liguciari, iar nu suruvari.19 Cine-şi vîrâ puşca la Bobotează în apă, cînd preotul a făcut agheasma, cînd va merge la vînătoare se crede că va trage mult vînat la dînsa. Mai departe crede poporul că, dacă-şi pîrleşte cineva părul capului cu triţă21, apoi nu se va speria de lupi. Iar dacă s-a speriat cineva de vreun lup, atunci e bine să se afume cu putregai de richită. Dacă arde vreo casă şi e pericol ca să se lăţească focul, atunci e bine a se încunjura casele vecine cu triţă şi aşa vor fi ele scutite de foc.23 Atît în Bucovina cît şi în celelalte ţâri locuite de români, mai ales însă în Transilvania şi Banat, este datină că, în decursul sfinţirii apei la Bobotează prin preoţi, se scot toate vitele afară din staule (grajduri, poeţi) spre a se aerisi şi împărtăşi şi ele prin aer de botez.24 Iar după ce s-a sfîrşit sfinţirea apei, flecarele, cum se întoarce de la biserică, respective de pe locul unde s-a săvîrşit sfinţirea, cu apă sfinţită acasă, stropeşte cu puţină apă de aceasta toate vitele şi nutreţul lor, apoi bea fiecare căsaş cîte oleacă pe nemîncate (înainte de mîncare), anume ca să se curăţească şi să se sfinţească, iar restul îl păstrează peste tot anul într-un şipuşor, căci apa sfinţită în ziua de Bobotează nicicînd nu se strică şi, afară de aceasta, e lecuitoare şi tămăduitoare de orişice boală.25 Ba. ce este încă şi mai mult, apa aceasta nu numai câ are o putere foarte mare, vindecătoare, ci printr-însa, după credinţa românilor din Bucovina, Moldova şi Muntenia, se pot boteza chiar şi moroii sau muronii, după cum îi numesc bănăţenii, adecă copiii cari au murit nebotezaţi. Drept aceea, mamele, cari au avut nenorocirea să piardă vreun copil, să-l nască mort, sau cărora le-au murit copiii mai înainte de a fi fost încreştinaţi, acele mame, zic, pentru a încupjura ca după al şaptelea an să se facă copiii lor moroi, trebuie, după cum spun româncele din Moldova, să care cu gura şapte ani de-a rîndul în ziua de Bobotează agheasmă mare şi să stropească cu ea mormintele lor.26 Deci cine are copil pierdut sau mort nebotezat ia agheasmă de la şapte biserici, în şapte şipuşoare, şi le toarnă pe morminte şi le mai dă şi o bucăţică de pînză ca de trei coţi drept crişmă; şi astfel se socoteşte copilul botezat.27 Româncele din Bucovina, după cum mi s-a spus, tot în ziua de Bobotează iau agheasmă de cea mare, care se face la Iordan, şi dueînd-o într-un păhărel sau şi în alt vas, o toarnă în cruciş peste mormintele unde ştiu că se află copiii lor îngropaţi, sau toarnă agheasmă de aceasta pe sicriul moroiului prin o borticică anume făcută, şi de cîte ori toarnă, de atîtea ori rostesc formula botezului, adecă: J3otează-se robul lui Dumnezeu Ion (de este băiat), Maria (de este copilă), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, amin!" Iar numele, 153 ce s-a dat copilului mort la cea dinţii turnare a ugheasmei. trebuie să se repeţească în toţi şapte anii. Prin această procedură, repeţită in fiecare an in ziua de Bobotează, după cum afirmă românii din Bucovina, moroiul e deplin botezat şi mai mult nu râmine moroi, ci cutare copil, şi locul unde e îngropat nu căşunează nimârui nici o nenorocire, nici o daună. Atit oamenii cit şi vitele cari trec pe acolo sint lăsaţi în pace. căci moroiul, botezat fiind, nu se mai scoală din mormintul său, nu mai iese afară, ci râmine acolo pentru totdeauna, ca şi oricare alt mort de rînd.28 Am amintit mai sus cum că apa sfinţită la Bobotează sau agheasma mare nu se strică nicicând şi c lecuitoare şi tămăduitoare. Despre aceasta e convins nu numai poporul român de pretutindcnea, ci şi preoţii şi învăţătorii săi. Cum că apa de la Botez sau Bobotează e lecuitoare şi tămăduitoare, aceasta se află scris şi in cărţile bisericeşti, dar cum câ ea nu se strică nu c nicăieri însemnat In aceste cărţi. Cel dinţii care vorbeşte despre cauza nestn-cârii acestei ape este istoricul Sulzer. Iată ce scrie el in privinţa aceasta: „Eu vreau să mă ocup numai cu întrebarea psihicală: de unde vine cum câ apa sfinţită in ziua aceasta (la Botez) nu se strică la creştinii bisericei orientale? Despre fenomenele acestei cauze nu mă pot îndoi; despre aceasta sint asigurat din partea medicului principelui din Ţara Românească, care, pe lingă toată învăţătura sa fizicală, nu vede în apa aceasta altceva decît un ce supranatural, o deplină operă de minune. Eu l-am îndrumat la principiile fundamentale de învăţătură naturală ale englezului Benjamin Martin, unde poate afla însemnate cauzele acestui fenomen şi totodată poate %'edea, cum că şi afară de biserica grecească, încă şi la ereticii englezi o apă luată pe timpul solstiţiului de iarnă, după care cade în scurt Botezul, şi bine scutită de intrarea aerului şi a gâvâtului (Ungeziefer), râmine cu totul asigurată de stricăciune." „Din această spunere a lui Sulzer ne convingem cum câ apa sfinţită la Botez sau Bobotează se crede pretutindcnea, pînâ chiar şi la românii din România, câ nu se strică şi cum că această credinţă este foarte veche, fiindcă şi medicul principelui din România, pe la anul 1781, cînd a scris Sulzer. s-a fost convins despre aceasta." Dar argumentul lui Sulzer în privinţa cauzei pentru ce nu se strică apa sfinţită la Botez nu poate fi adevărat. lată ce spune in privinţa aceasta Sim. Mangiuca: „Argumentul Iui Sulzer in privinţa cauzei pentru ce nu se strică apa de la botez sînţită nu poate fi adevărat, căci eu. de vreo 15 ani. de cind am început a culege sărbătorile (necreştine), datinele şi credinţele poporului român, fiindcă m-am convins de însemnătatea lor mitologică, astronomică şi calenda-rică, şi am cunoscut adeverinţiele ce cuprinde în sine pentru istoria culturei în genere şi pentru originele noastre române in specie, din multe contraverse cu preoţii şi învăţătorii români, m-am convins cum câ apa de la botez sînţită nu se păstrează de români in vase (olbe, iţie) ermetice închise, ca să nu poată intra aerul la apă, ci chiar cea mai mare parte din popor lapedâ astupuşul de la flaşcă şi pune in gura flascliei un fir de bosuioc (lat. Basilicum occynum). alţii apoi neavînd astupuşe. pun flaschelc cu apa sînţită de la botez pe un 154 orman (dulap), chiar şi neastupate. Incit nu numai aerul, ci formal şi pulberele din casă intră In fi aş că şi în apă, şi totuşi apa de la botez stnţitâ nu se strică, despre care fenomen şi sub aceste împrejurări m-am convins şi eu. Nici obiecţiunea cum că la botez este genii cel mai mare şi, prin ger nimicindu-se părţile putrezitoaro ale apei, prin aceea devine apa ca şi destilată şi pentru aceea nu se strică, nu este adevărată, căci de multe ori este la botez aşa de cald. cit nu-şi poate ţinea omul căputul de iarnă îmbrăcat, şi totuşi s-a constatat că nici atunci nu se strică apa de la botez sînţită. Cauza pentru ce nu se strică apa la botez sînţită. - încheie Sim Mangiuca, - este un proces metafizic şi fiziologic - psihologic/30 NOTE 1. Agheasmă de la Bobotează se cheamă in specii- aghiasmos megas = agheasmă mare -Vezi despre aceasta şi Du Cange, Glox. graee. nd. voc., Sim. Mangiuca, Calend pe an IS82, p. 45: .Poporul romăn numeşte apa sfinţită de la botez agheasmă şi iasmă " 2. Gazeta poporului, an. III, Timişoara, 1887. nr. 2. p 4 3. Lumina pentru toţi, an. VII, Buc., 1892. p 602-603. 4.1.G. Sbiera, Colinde, etntece, ele., p. 78-79 5. El. Sevastos. Sărbătorile poporului, pubi in ziar. cit. p. 148-149; Const. D. Gheorghiu, op. cit,, p. 56: .Cind preotul zice în Iordan botc/.indu-tc Tu Doamne*... flăcăii slobod împuşcături de pistol; dacă insă se găseşte vreo mehenghe de femeie, ca in acel timp să-şi siringă minele intre genunchi, atunci puştele nu huiesc deloc, ori chiar nici măcar nu iau foc defel." 6. Corn. de dl. Ionică al lui lordnchi Isac, agricultor în Mahala. 7. Cred. rom. dui Şomcuta Mare in Ungaria, corn. de dl. Elia Pop, învăţător. Cred. rom. din Bogza, jud Rimnicul Sărat, in Muntenia, vezi B. P. Hasdeu, Etym. \fagn., t. I, ji. 504: .Intre obiceiele de la Bobotează este şi luatul de la biserică a aiasrnoi, precum şi aicsmuitul vaselor. Cu rit apucă cineva aiasmâ mai înainte, cu nlila este mai bine. De aci apoi să vezi înghesuială " 8. B. P. Hasdeu, Arhiva ist. a României, t. I, p. 92-93 9. M Kogâlniceanu, U'top . I. II. 10. Ibidem. I. II, p. 317. 11 Dumitru Stăncscu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar. cit., p.349-350. 12. HI. Sevastos. Sărbătorile pop., publ. in ziar cit., p. 149; Const D. Gheorghiu, op. cit., p. 56. 13 P. Ispirescu, Basme, snoave şi glume, Crai ova, 1893, p. 43. 14 Dat. şi cred. rom. din Mahala.com do dl. Ionică nl lui Iordachi Isac; acelor din Pâtruuţi pe Şiret, corn. de G. Piţul: _tn ziua de Bobotează, cind împuşcă cu sucaluşurile, oamenii nu lasă straie afară, zicind că cu fumul acela vine diavolul şi se opreşte acolo unde sini straie afara.’; a celor din Udeşti. dict. de Nic. Cioban şi corn de Gavr. Rotnriu: .tn ziua de Bobotează au oamenii datină că nu Insă straie pc nfari», crezind că. cind se împuşcă din sucaluşe la Iordan, fuge diavolul şi se ascunde pe la acele case unde sint straie şi aşternuturi pe afară." 15. în Bucovina şi in Făgăraş, corn. Copăcel. Vezi B. P. Hasdeu. Etym Magn., t. II, p. 1274: .Din ziua de Bobotează şase sâptâmini toate apele slnt curate şi sfinte, chiar şi in virful munţilor.’ 16. Cred. rom. din Şomcuta Mare, corn. de dl. El. Pop. 17. Dim Dan. Credinţe pop. bucovinene, publ. in Gazeta Bucovinei, an. IV, nr. 30. 18. B. P. Hasdeu, Etym. Magn., t. II, p. 1274, Făgăraş, corn. Copăcel: .Poporul crede că cine s-o arunca in apă in ziua de Bobotează şi se va scălda, de-i hi beteag de orice boală, de 155 şoldină, friguri şi niţele, te tămăduicşti... Se aruncă atunci in apă şi oamenii sănătoşi, crezind că peste an nu vor hi bctcgi.*; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 56: „Cind preotul dă crucea de gheaţă pe apă, e bino ca cineva să se arunce in apă şi s-o scoată; asemenea cred că e bine de scăldat în locul de unde s-a tăiat gheaţa pentru cruce, pentru tămăduirea tuturor boalelor (asemenea in Vinerea mare dinaintea Paştilor).* 19.1. Neniţescu, op. cit., p. 529. 20. M. Lupescu.Supersfifii, publ. in Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 18; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 56. 21. Triţă = lumină de Iordan sau Bobotează. 22. Dim. Dan, Credinţe pop. bucovine ne, publ in Gazeta Bucovinei, an. IV, nr. 30. 23. Ibidern, nr. 67. 24. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883; din mss d-lui I Pop-Reteganul: „în decursul cit botează preoţii la riu vitele stau pe afară* 25. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883; cred. rom. din Şomcuta Mare, corn. de dl. El. Pop: „Apa sfinţită in ziua de Bobotează, crede poporul că e cu mult mai sfîntă şi mai folositoare la boale decit ceea ce se face la Rosale*; din mss. d-lui I. Pop-Reteganul, dat. şi cred. rom. din Munţii Apuseni ai Transilvaniei: „tn ziua de Bobotează iese preotul cu tot poporul adunat la biserică, de sfinţeşte apa lu o vale. După sfinţire, fiecare îşi ia cîte un văsuţ de apă sfinţită şi o duce acasă, de stropeşte din ea vitele şi nutreţul lor, bea fiecare oleacă din ea pe nemîncate, iar cealaltă apă o păstrează de leac peste anul întreg, că apa de la Bobotează nu se strică.*; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 55: Jn ziua de Bobotează se face agheasmă marc. care e bună pentru tămăduit toate boalele; cu această apă sfinţită se împărtăşesc oamenii cari nu-s vrednici de a lua sf. taine.*; El. Scvastos, Sărbătorile pop., publ. în ziar, cit., p. 149: „Agheasmă din ziua de Bobotează se stringe numai în biserică şi se împărtăşesc cu ea oamenii, cari nu-s vrednici de sf. taină, că dă, omu-i păcătos şi în casa lui nu se cade să ţie agheasmă mare, că unde cade o picătură arde pămintul. Cu toate acestea, este ştiut că celelalte praznice îs cîte opt zile, Crăciunul, Sînta Maria, Ovedenia. Ispasul, se odovoieşte praznicul, se face slujba din nou. La Bobotează însă praznicul ii de zece zile, incit numai în acest timp oamenii îs slobozi să ţie în casă agheasmă mare ca să bea şi să se spele, că orice boală şi durere are omul, spălindu-se cu agheasmă mare. de toate se mintuie şi se tămăduieşte, numai credinţă să aibă* - Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Zânoaga, pl. Cîmpu-Romanaţi: „Poporul are obiceiul de a boteza vitele la Bobotează cu apă sfinţită."; corn. Cringeni, jud. Teleorman: „La noi este obiceiul ca să se stropească vitele din grajduri cu apă sfinţită numai la Bobotează.*; corn. Ciururi, jud. Tbleomian: „Este obiceiul ca în ziua de Bobotează să se stropească vitele din curtea omului cu apă sfinţită"; D. Stănescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. în ziar cit., p. 354: „Apa sfinţită la Bobotează se numeşte iasmă mare (iasma = 3ryfaoya, biser. lucru sfinţit). Iasma se păstrează mult timp în vase şi se zice că are proprietatea a nu se strica cum se strică celelalte ape.*; W. Schmidt. op. cit., p. 5-6: „Apa de la Bobotează, adusă chiar din mai multe parohii, se păstrează cu îngrijire în şipuri, nu se împute niciodată şi sc întrebuinţează ca un mijloc vindecător contra multor rane... Şi seara cind vine preotul cu apă sfinţită spre stropirea animalelor însemnează a avea noroc la ele.* 26. S. FI. Marian, Moroii, publ. in Albina Carpaţilor, an. III, Sibiu, 1878 - 79, p. 87. 27. El. Sevastos, Sărbătorile pop., publ. în ziar cit., p. 149; B. P. Hasdeu, Etym. Magn., 1.1, p. 503: „Femeile toarnă agheasmă pe mormintele răposaţilor, ba şi pe mormintele copiilor născuţi morţi, cu credinţă că prin aceasta ii botează şi le pun şi numele Ion (Tiitova, corn. Icpureni)." 28. S. FI. Marian, Moroii, op. bit., p. 87. 29. Geschichte des transalpinischen Daciens, Wien, 1781, t. II, p. 295. 30. Calend. pe an. 1882. p. 45 şi urm. 156 VI. ARDEASCA în unele părţi ale Bucovinei, precum bunăoară in oraşul Şiret, era mai înainte datină, după cum mi s*a spus, ca tineretul, feciori şi fete, să ia nemijlocit, după ce s-a sfinţit apa la Iordan, cîte un tăciune aprins din focul ce a fost făcut pentru aprinderea săcaluşelor şi să se întoarcă cu tăciunii aceştia în mînâ de la sfinţirea apei, dimpreună cu procesiunea, pînă ce ajungea aceasta la biserică. De aici se duceau apoi cu toţii undeva într-un loc mai deschis, bunăoară pe un tăpşan, şi acolo, punînd iarăşi tăciunii la un loc şi mai punînd încă paie şi frunze uscate peste dînşii, făceau un foc mare. După aceasta. încunjurîndu-1 din toate părţile, prindeau a juca în jurul lui. Iar cînd focul prindea a se potoli, atunci începea care dincotro a sări peste dînsul. Facerea focului acestuia, precum şi jocul dimprejurul lui se numeau cu un termin tehnic poporal Ardeascâ. Datina aceasta de a face foc de paie şi frunze uscate în ziua de Bobotează şi a juca împrejurul lui, după cît ştiu eu, nu mai există în timpul de faţă nicăieri în Bucovina. Numele ei însă şi jocul s-au mai păstrat încă şi acuma în unele părţi. Aşa românii din Liuzi sau Liuzi-Homora, districtul Gura Humorului, spun că Aredeasca este un joc, la care se prind flăcăii şi fetele de mîni şi se învîrtesc, iar după aceasta fiecare fecior ia cîte o fată şi o joacă.1 însemnătatea acestei datine încă s-a uitat, căci unii români la cari s-a mai păstrat numirea ei o deduc de la verbul a arde şi subst. iască, adică ard’iască, ca şi cînd ar fi vorba despre arderea unei bucăţele de iască, şi nu a unui foc mare. Alţii, din contră, precum bunăoară cei din Fundu Moldovei, districtul Câmpulungului o confundă cu jocul Ardeleneasca sau Ardeleanca. în fine. trebuie să mai amintesc încă şi aceea că Ardeasca. deşi nu sub acest nume, să află şi la românii din Munţii Apuseni în Transilvania. Iată ce scrie în privinţa aceasta dl. I. Pop-Reteganul: „La Apă-boteazâ mai toţi românii aprind paie sau frunze uscate şi fac pară mare şi, după ce se mai miccşte para, sar peste ea şi zic că nu-i mîrcâ2 purecii noaptea."3 Afară de focul, despre care am vorbit pînă aici, este datină în unele părţi ale Bucovinei de a se face cu tăciuni de la Iordan încă şi un alt foc, şi anume prin pomete. Iar acest foc din urmă se face de aceea ca, afumindu-se pomii cu fumul ce iese dintr-insul să fie mai roditori.4 Ce se atinge de tăciunii râmaşi de la focul pentru sâcăluşuri, trebuie să mai amintesc încă şi aceea, că ei nu se întrebuinţează numai spre facerea focurilor descrise mai sus, ci şi pentru alte scopuri. Aşa, unii români din Bucovina, luîndu-i şi adueîndu-i acasă, afumă casele şi grajdurile cu dînşii; fac cruce în grindariul casei, pe la ferestre şi prin grajduri, zicind că aceşti tăciuni sînt de tot sfinţiţi şi curaţi, şi ca atan apărători in contra tuturor răutăţilor şi mai ales in contra spiritelor celor necurate.5 Alţii afumă pînea cu dînşii, anume ca acesteia sâ-i meargă bine şi să nu facă tăciune.6 157 Şi iarăşi alţii îi întrebuinţează în contra frasului7 sau a ceasului rău8 şi în contra spaimei copiilor9. Cînd se înspăimîntă sau se sperie vreun copil, atunci se pun tăciuni de aceştia intr-o sticlă cu apă şi, după ce stau oleacă, se dă copilului înspăimintat apă de aceasta să bea. şi aşa îi trece spaima.10 Tot aşa se zice că este bine de afumat cei speriaţi şi cu bucăţelele cele de lemn, ce ies din dopurile cu cari au fost săcâluşurile încărcate. Din care cauză apoi femeile le string şi le păstrează peste tot anul.1 11 în fine, unii oameni iau dopurile ce ies din să căluşuri, le păstrează peste tot anul şi, cind le face cineva vreun râu, le ard şi cenuşa ce iese dintr-insele o aruncă apoi după cei ce le-au făcut râu. zicînd: Sa se ducă râul, De noi toţi duşmanii, Cum se duce plumbul; Cum a ars şi a zburat Să se frigă Acest dop din sacaluş!12 Şi să fugă La Iordan se puşcă nu numai din sâcăluşuri, ci adeseori şi din puşti. Deci cu hîrtia sau cîlţii, sau mai bine zis cu fuituiala cu care au fost puştile încărcate, şi cari ies mai totdeauna aprinse din puşti, se aprinde un fel de iască, care asemenea se întrebuinţează spre afumare cînd se sperie cineva.13 în fine, dacă încărcătura de puşcă de la Iordan Bobotează se aduce acasă aprinsă şi se incunjură casa cu dînsa, atunci casa e ferită de toate relele şi chiar de trăsnet.11 NOTE 1. Com. do Emilian Tăutul, stud. gimn 2. Mircă, zic moţii in loc do mîncâ sau mănîncă, după cum spun bucovinenii şi moldovenii. 3. Din mss depus In Academia Româna. •1. Dat. rom. din llişeşti, com. F Doboş. 5. Dat. rom. din Carapciu pe Şiret. com. de Tbader Tbvnrniţchi, stud. gimn 6. Dat. rom. din Buninţi. com. de Vesp. Corvin: „Cu tăciunii focului de la sâcăluşul care se descarcă in ziua de Bobotează, afuma oamenii pinca, ca să-i meargă bine şi să nu facă tăciune." 7. Dat, rom. din Sinl-Ilic, com. de Eugemu Cojocanu: „Românii string tăciunii de la sacaluşuri la Bobotează pentru boala de frus şi cred câ-s de louc." 8. Dat. rom. din Stupea, com. de Onufr. Câilean. 9. Dat. rom. din Mihoveni. com. de Nit Poponciuc: „Tăciunii pentru sacaluşul de lo Bobotează sint buni de spâriut, se aprind şi sc afumă cel spuriat cu ei.“; a celor din llişeşti. com. de Fii Doboş: „Tăciunii de Ia sacalaşuri din ziua de Bobotează ii iau femeile, zicînd că sint buni de spdriau Cind se spune un băiat, il afumă cu de aceşti tăciuni." 10. Dat. rom. din Frutăuţul Nou, com. de Vesp. Reuţ şi Iul. Sidor: „Oamenii întrebuinţează tăciunii rămaşi de la focul făcut pentru sacaluşuri contra spaimei copiilor, şi anume, ii sting in apă şi după aceea ii spală cu apă de aceasta." 11. Dat. rom. din Carapciu pe Şiret, com. dc T. Tovamiţchi. 12. Dat. rom din Tbdireşti, com. de Nic. Rădâşan 13. Dat rom. din Stroieşti, com. de G. Birtoiu M Cred rom. din Mahala, com. de Ionică ol lui Iordachi Isac. 158 IO AN BOTEZĂTORUL 1.10AN BOTEZĂTORUL Despre Sîntul loan Botezătorul, sau simplu loan Botezătorul şi Sîn-Ion, care se serbează totdeauna a doua zi după Bobotează, adecă la 7 ianuarie, există la românii din Bucovina următoarea legendă: „Zice că Sf. loan Botezătorul a fost dintru început păstor de capre. Şi de cum s-a născut şi pînă ce a crescut mare, el chip omenesc n-a văzut, pentru că n-a fost niciodată printre oameni, ci de cum s-a trezit a trăit numai cu caprele sale. El se nutrea cu laptele ce-1 mulgea de la capre şi se îmbrăca în straie pe cari şi le făcea din părul ce-1 tundea de pe dînsele. Şi deoarece el s-a trezit la capre şi n-a avut pe nimeni cine să-1 înveţe, de aceea nici nu ştia a se ruga lui Dumnezeu ca alţi oameni. în părţile acelea, unde-şi păştea el caprele, era un butuc, şi. cînd voia să se roage lui Dumnezeu, sărea o dată peste butuc şi zicea: « Asta ţie, Doamne!», apoi sărea a doua oară şi spunea: «Asta mie. Doamne!» Şi tot aşa sărea el încolo şi încoace peste butucul acela, rostind cuvintele: ■ Asta ţie, Doamne!» şi «Asta mie. Doamne!», pînă ce ostenea. Şi asta era toată rugăciunea lui. Atîta ştia, atita făcea! După ce a crescut mai mare, auzind nişte oameni de dinsul, au mers să-l vadă. Şi oamenii aceia, după ce au sosit şi au stat mai mult timp de vorbă cu dinsul, îi spuse că creştinii au un locaş anumit şi fiecare creştin, care voieşte să se roage Iui Dumnezeu, trebuie să cerceteze locaşul acela. Auzind loan celea ce i le spuseră oamenii, s-a hotărit să călătorească şi el la locaşul acela, ca să ia şi ol parte măcar o singură dată la slujba dumnezeiască şi să se închine şi el lui Dumnezeu, unde se închină, după cum i s-a spus, toţi ceilalţi creştini. Pornindu-se la drum spre locaşul numit, a avut in calea sa să treacă peste un pariu. Ajungind la pariu, a trecut pnntr-insul ca pe uscat, fără ca să se ude la picioare. Iar după ce a trecut pariul acela, mai mergind o bucată bună de loc, a ajuns intr-un sat, unde se afla locaşul despre care i s-a spus. Ajungind şi apropiindu-se de uşa locaşului, vede. spre cea mai mare mirare a sa. o mulţime de oameni adunaţi, şi fiecare om cu cîte o legătură mare de paie in spate. 159 însă legăturile sau sarcinele acelea, ce le-a văzut Ioan, nu erau sarcine de paie, după cum îşi închipuia şi credea el, ci acelea erau păcatele fiecărui om. Văzînd el aceasta şi cugetînd că fiecare om, care vrea să între în locaşul lui Dumnezeu, trebuie numaidecit să aibă o asemenea sarcină în spate, a mers la un om din sat şi rugindu-1 să-i dea un braţ de paie, şi-a făcut şi el o sarcină şi a luat-o în spate. Dar ce a făcut n-a făcut bine, căci întorcîndu-se îndărăt şi intrînd in biserică, preotul ce liturghisea, cum l-a văzut cu sarcina cea de paie în spate, a cugetat că vrea să-şi bată joc de locaşul lui Dumnezeu şi de aceea l-a dat din biserică afară. Sfintul Ioan, după ce l-a dat preotul afară din biserică, s-a supărat pe dînsul, dar nu i-a zis nimic, ci s-a întors iarăşi la caprele sale. Ajungînd însă la pârîul peste care a trecut mai înainte ca pe uscat, acum n-a mai putut trece aşa, ci s-a cufundat pînă în genuchi în apă şi s-a udat pe picioare, şi asta din pricină că a păcătuit. Iar după ce a trecut acuma pârîul şi a cţjuns la caprele sale, cît a trăit nu s-a mai dus la biserică ca să se roage acolo, ci el s-a rugat şi mai departe tot aşa, cum s-a rugat şi mai înainte şi rugăciunea lui era şi de astă dată cu mult mai plăcută şi mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decît a tuturor celorlalţi oameni. De aceea Dumnezeu l-a şi ales pe dînsul ca să boteze pe fiul sau, adecă pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi cum a hotârît Dumnezeu, aşa s-a şi întîmplat. Venind adecă Domnul nostru Iisus Hristos la Ioan şi cerînd ca să fie botezat de dînsul, Ioan, dintru început, umilit şi retras, cum era, n-a voit să-l boteze. însă mai pe urmă, spuindu-i Iisus că aşa e dorinţa şi voinţa Tatălui ceresc, s-a supus şi l-a botezat în rîul Iordanului. Şi de atunci se numeşte el nu numai Ioan Botezătorul ci şi nînaşul Domnului, nînaşul lui Iisus Hristos şi nînaşul lui Dumnezeu."1 După o legendă din Muntenia, comuna Dioşti, plasa Cîmpu, judeţul Roma-naţi, cînd a fost Sînt-Ioan băieţel mic, mama sa, de frica lui Irod împăratul, care voia să-l omoare, a fugit cu dînsul în pustietate şi acolo, intrînd într-o peşteră, s-a deschis o piatră şi l-a înghiţit. Şi din piatra aceea ieşea el pe furiş şi se hrănea cu ierburi şi cu miere sălbatică. Şi aşa a trăit el pînă ce a crescut mare. Iar după ce a crescut mare, el a fost acela care a adus botezul în lume şi care a botezat pe Iisus Hristos.2 Iar cînd a botezat Sf. Ioan pe Domnul nostru Is. Hristos, s-au întîmplat o mulţime de minuni. Cea mai marc şi mai însemnată minune însă e aceea, prin care s-a sfarîmat contractul ce l-a fost făcut Dracul cu Adam cînd a fost acesta alungat din rai şi osîndit de Dumnezeu ca să lucre pâmîntul şi întru sudoarea feţei sale să-şi cîştige pînea de toate zilele. Iată ce ne spune o legendă din Bucovina în privinţa acestui contract şi a nimicirii sale: „Zice că Adam, după ce a fost alungat din rai pentru călcarea poruncei ce i-a dat Dumnezeu, adecă ca să nu mănînce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, ncavind, ca mai înainte, cele trebuincioase pentru susţinerea vieţei sale, a căutat o bucăţică de loc, care era mai frumoasă, şi s-a pus dimpreună cu soţia sa Eva ca s-o are şi să samene puţină pîne pe dînsa. Mai pe scurt a voit să lucreze şi să-şi cîştige pînea de toate zilele, după cum îi spuse Dumnezeu. 160 Iată însă câ nu mult după aceasta, umblînd Dracul, mînca-o-ar acolo unde a înserat, prin lume, ca să mai facă cite o tonoasă de ale sale, şi aflindu-1 pe Adam arind, îi zice: - Bun lucru, Adame! - Mulţumesc d-tale, jupîne! - îi răspunse Adam, uitîndu- se lung la dinsul, neştiind cum şi de unde a răsărit deodată ca din pămînt. - Da ce!... te-ai apucat de arat! - zise Dracul mai departe. - Apoi dă!... de ce să mă apuc şi ce să fac?... trebuie să ar, că de n-oi ara, n-oi avea ce mînca... - Aşa-i!... ai dreptate!... de una numai mă mir: cum de te- ai apucat a lucra, fără ca să te interesezi mai întîi al cui e locul ce ai început a-1 ara!... N-ai ştiut d-ta câ locul acesta e al meu? - AJ d-tale?... Vezi, asta n-am ştiut-o, căci de-o ştiam nu mă apucam. Dar dacâ-i aşa treaba, apoi nu-i numaidecît să lucru aici, ci pot să-mi caut altă bucată de loc, căci, slavă Domnului, pămintu-i destul de mare! - Pâmîntu-i mare, nu-i vorbă; dar ce folos, câ nu numai bucăţica aceasta e a mea, ci tot pâmîntul, pentru că înainte de a fi cum este acum, eu l-am scos din fundul mării, şi cine vrea sâ-1 lucre acela trebuie să se înţeleagă mai întîi cu mine!... Altmintrelea nu se poate! - Dacă-i aşa, cum spui d-ta, atunci ce să fac eu?... încotro să mă duc şi cu ce să mă hrănesc, ca să nu pier de foame? - Asta-i treaba dumitale, nu e treaba mea!... fă ce ştii!... Una însă ţi-o spun verde şi retezat, că de acum înainte să nu te mai văd nicăieri arind, că de te vei mai încumeta a-mi strica pâmîntul, cu mine vei avea de lucru, şi atunci să nu te plîngi că nu ţi-am spus! Auzind Adam ceea ce îi spuse Ucigă-l-Bolohanii, a început a se tîngui, căci nu ştia acum ce să înceapă şi ce să facă... încotro s-apuce şi cu ce să se hrănească?... în rai, unde le avuse toate din gata, nu se mai putea întoarce, pentru câ Dumnezeu pusese la poarta acestuia un înger cu sabie do foc şi nu-1 lăsa să intre înăuntru, iar Dracul, duce-s-ar pe pustii, nu-i da voie să lucre pâmîntul. Dracul, vâzînd câ Adam se află în cea mai mare încurcătură, că nu ştie ce să facă şi să direagă, Si zise că el îi va da voie să are o bucăţică de loc, dacă în schimb pentru aceasta îi va da atît sufletul său cît şi sufletele tuturor urmaşilor săi. Adam, la rîndul său, vâzînd că nu e alt chip de scăpare şi mîntuire, se învoi, numai să-l lase să lucre ca să aibă cu ce trăi. însă Dracul nu se mulţumi numai cu atît, ci voind ca să fie mai sigur, i-a spus să facă mai întîi contract cu dînsul şi abia după aceea îl va lăsa să lucre. Luă apoi vreo cîţiva pumni de ţârînă, o frâmîntă bine, făcu dintr-însa o cărămidă şi cărămida aceea i-o dete apoi ca s-o iscălească. Adam,... ce era să facă?... îşi puse degetele pe cărămidă, şi... contractul fu gata iscălit. Dracul, cum a văzut că Adam a iscălit contractul, adecă că şi-a pus degetele pe cărămidă, bucuria lui, deauna şi luă cărămida, o arse bine in foc pînă ce se făcu tare ca piatra, se duse apoi cu dînsa pînă la apa Iordanului şi. sosind acolo, o vM sub o stîncă din fundul apei. ca să n-o poată lua nimeni de-acolo, cugetînd câ. dacă va ascunde astfel contractul, sufletul lui Adam e al său pe vede. 161 Dnr ce folos, că n-a fost să fie aşa, după cum şi-n închipuit Diavolul, căci cînd a botezat Sf. Ioan pe Is. Hristos în apa Iordanului, atunci „-a sfârîmnt toată cărămida. Dacă Domnul nostru Is. Hristos nu s-ar fi botezat de loan, atunci cărămida nu s-ar fi sfarimat, adecă contractul cel iscălit de Adam nu s-ar fi stricat, şi noi oamenii toţi am fi acum ai Dracului. însă Is. Hristos s-a botezat şi contractul s-a stricat, şi nu numai Adam, ci şi noi cu toţii am scăpat. Şi pe cînd se boteza lisus zicea câtrâ Ioan să strige mai tare, căci cu cit strica el mai tare. cu atita şi cărămida se sfărma mai iute. Insă Ioan se temea să strige prea tare. căci cu cît striga el mai tare, cu atîta mai multe bucăţi de cărămidă ieşeau din apă şi-l loveau, ca şi cînd ar fi azvirlit cineva anume cu nişte pietre intr-insul. lisus insă ii zicea să nu se teamă, ci să strige şi mai tare. Ioan l-a ascultat şi a strigat, şi cu cît mai vitejeşte striga şi-l boteza pe lisus, cu atîta şi mai mult se sfărima, astfel că, cind a gătit de botezat, toată apa Iordanului s-a roşit de pulberea cârâmizei care s-a sfârimat. Şi aşa s-a nimicit contractul prin care-şi vinduse Adam sufletul său, precum şi al urmaşilor săi, Dracului!"3 Din cauza aceasta, că la Botezul lui lisus Hristos prin Sf. Ioan Botezătorul s-a nimicit contractul prin care şi-a fost vîndut Adam nu numai sufletul său, ci şi al urmaşilor săi. Dracului4, precum şi din cauză că Sf. Ioan Botezătorul a fost ninaşul lui Dumnezeu, îndătinează românii de a-i serba ziua ca şi oricare altă sărbătoare mare sau ca duminica, voind prin aceasta a-i cinsti numele.5 Unii români insă serbează ziua aceasta încă şi pentru aceea ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc şi animalele de fiarele cele sălbatice.0 Cine se încumetă şi lucră in această zi, se crede că aceluia trebuie numai-decît să-i ardă in decursul anului gospodăria sau altceva de pe lîngă gospodărie, sau sâ-i mânînre lupii vitele.' Românii din Fundu Sadovei, in Bucovina, mai cred încă şi aceea că Sf. loan Botezătorul c patronul pruncilor şi-l serbează ca şi pe sf. duminică, zicind că el i-ar apăra pe prunci şi i-ar scuti de toate nenorocirile, şi mai ales ca să nu moară nebotezaţi.8 Românii din Muntenia îl ţin pe Sint-loan de la 7 ianuarie ca o sărbătoare foarte mare9, nu numai pentru că el a botezat pe lisus Hristos şi de atunci au primit şi oamenii botezul 10,ci şi pentru că el a făcut posturile cu o ceată de 318 sfinţi părinţi11, precum şi pentru aceea fiindcă el e do un mare ajutor lui Dumnezeu pentru buna sporire a rodurilor pâmîntului.12 Românii, al căror patron este Sf. Ioan, adecă cari se numesc loan, serbează ziua lui nu numai din cauză că el a botezat pe lisus Hristos ci totodată şi pentru că el e patronul lor. Unii dintre aceştia îndătinează a face în această zi praznic şi a da celor sărmani diferite mîncâri şi băuturi de sufletul celor răposaţi, cari asemenea s-au chemat Ioan, anume ca Sf. Ioan Botezătorul sâ-i pomenească şi să se roage finului său. Domnului nostru lisus Hristos. ca sâ-i mîntuiascâ de păcate. Alţii iarăşi serbează patronul lor prin aceea că fac puţină pregătire cu felurite mincări şi băuturi, la care invită apoi mai cu seamă pe neamuri şi 162 vecini, pe amicii şi cunoscuţii cei inai de aproape, cu cari petrec apoi toată ziua mincînd, bînd şi veselindu-se.13 Tot aşa se întîmpiă şi în cele mai multe sate din Banat, unde Sf. Ioan Botezătorul se numeşte, ca şi în Bucovina, Sînt-lon, că o mulţime de familii sintuiesc pe Sînt-lon ca patron al casei.M După o a treia legendă, devenită deja colindă, şi ca atare răspindită nu numai în Bucovina, ci în toate ţările locuite de români, Sînt-lon a fost blăstămat de maica sa ca să se facă o fiară de pădure. Blâstâmul maicei sale s-a prins. Ioan s-a prefăcut într-un cerb sau, după cum spun o seamă de variante ale legendei acesteia, într-un pui de căprioară, şi ca atare a trăit el apoi nouă ani şi nouă zile. După nouă ani iarăşi s-a făcut om, cum a fost dintru început, s-a scoborît la ţeară, aici a făcut o mănăstire, şi abia după aceasta a botezat el pe Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi legenda, respective colinda, care ni le spune toate acestea: Noi umblăm şi colindăm Florile dalbe! Pe la curţi de mari boieri Florile dalbe! o Şi boierii nu*s pe-acasâ, Că-s în codri la vînat. Şi-au vînat cit au vînat, Şi nimica n-au aflat. Şi vînara cît vînară, 10 Şi vinar-o zi de vară, Pină colo cătră sară, Şi nimica nu aflarâ. Numai cît un corbuşor, Cerbuşoru-i surişor. 15 Şi pe dînsul mîn-au pus Şi acasă l-nu adus, După masă că l-au pus, Şi-a-ntins arcul să-l săgete. Iară cerbul a oftat 20 Şi din gurâ-a cuvîntat: - Ho, ho, ho, nu săgetaţi, Vieaţa nu mi-o luaţi! Că eu nu-s cerb cum credeţi Şi după cum mă vedeţi, 25 Ci-s Ion Sînt-lon, Nânaşul lui Dumnezeu! Maica mea m-a blăstămat, Cînd eram mic ne-nţărcat. 30 Să fiu fiară de pădure Nouă ani şi nouă zile. Dintr-aceasta de-oi scăpa. Jos la ţeară m-oi lăsa. Mănăstire mi-oi dura 35 Cu nouă uşi, cu nouă altare, Cătră răsărit de soare!... Nouă ani dac-a-mplinit. Jos la ţear-a coborît Şi-o mănăstire-a zidit 40 Cătră răsărit de soare Cu nouă uşi, cu nouă altare, Cu fereştile spre soare. Şi-naintea mănăstirii Sint doi brazi îngemănaţi, 45 Mindri, nalţi şi luminaţi. La trupina brazilor, Brazilor, gemenilor, Este-un pat mîndru-ncheiat, De nouă meşteri lucrat. 50 Da-ntr-însul ce-i aşternut? Iarbă verde de pe Prut. Şi-ntr-însul cine-i culcat? Domnul sînt nebotezat. Şi cu ce-i acoperit? 55 Cu vestmînt pină-n pâmînt. Da lîngă el cine şede? Maica sfîntă, pana verde. Cu mîneca vînt îi trage, Cu năframa umbră-i face. 60 Şi fiuţul nu mai tace. Maica sa din gură-i zice: - Taci. fiule, nu mai plînge. Că eu de-aici mi tc-oi duce Pin' la umbra mărului!... 65 Mărul umbră nu făcea. Fiul maicei nu tăcea, 163 Ci totuna că plingea. Maico sa iarăşi zicea: - Taci, fiule, nu mai plinge. 70 Că eu de-aici mi te-oi duce Pin’ la umbra bradului!... Bradul umbră nu făcea, Fiul maicci nu tăcea, Ci totuna că plingea. 75 Maica sa că mi-i zicea: - Taci, fiule, nu mai plinge, Nu vărsa lacrimi de sînge. Că eu ţie că ti-oi da Luna cu lumina sa, 80 Luna şi cu stelele, Soarele cu razele... Cheiţele raiului, Scaunul judeţului Şi vasul botezului! 85 De botez cum auzi. Fiul se şi linişti.15 0 variantă a acestei colinde din precum urmează: Se luară, se duseră Vînâtori d-ai lui Crăciun, Corinde-mi, Doamne. Tot umblară cit umblară, 5 Zi de vară pinâ-n seară, Şi nemicâ nu aflarâ, Nurna-un pui de căprioară Sub tufă de cărpinoarâ. întins-a arcul să-l săgete. 10 Dar puiul din grai grăieşte: - Ho, ho, ho, nu săgeta, Trage-ţi arcul şi mina, Că cu nu-s ce-ţi pare ţie. Că eu-s Ionul Sînt-Ion, 15 Ninaşul lui Dumnezeu, Care-n lume m-a lăsat, Iar maica m-a blăstămat Transilvania, comuna Maladia, sună Fiarâ-n codru să trăiesc Şi nouă ani să-mplinesc, 20 Nouă ani şi nouă zile Şi pe-atitea săptâmîni. Dacâ-acelea împlini-le-oi. Jos la^eară duce-m-oi, Chei in mină prinde-voi, 25 Mănăstiri deschide-voi Şi în ele întra-voi, Slujbe sînte face-voi. Slujba sîntă cine-ascultă? Da o ascultă Maica Sîntă 30 C-un fiuţ micuţ în braţă, Cu cosiţa despletită, Peste fiul slobozită. Să fii, gazdă, vesel bun, C-ai ajuns sîntul Crăciun!10 Mai departe, trebuie să amintesc încă şi aceea, că in ziua de Sînt-Ion, după credinţa românilor din Bucovina, se botează gerul, adecă să moaie şi începe a se face mai cald.1' După credinţa şi spusa românilor din Transilvania însă, precum şi a celor din Banat, la Sînt-Ion se duce neaua (se înfrînge iarna) dacă a adus-o Sî-Micoară cu cal alb18, sau cu alte cuvinte, dacă a venit Sîn-Nicoară pe cal alb. Sînt-Ion va merge pe cal negru, adecă va duce iarna.19 In unele părţi din Muntenia, precum bunăoară în eomuna Bogza, jud. Rîmnicu Sărat, este datină ca în ziua de Sint-Ioan Botezătorul, des-diminea-ţă. fiecare om să-şi boteze la casa sa „toate dobitoacele şi clădirile cu aiasmâ din ajun. Rămăşiţa de aiasmâ o păstrează pentru întrebuinţarea peste an la tot felul de boale, şi mai cu seamă pentru friguri, precum şi pentru iesmuirea vaselor ce se spurcă.**20 în alte părţi însă, tot din Muntenia, poporul are obiceiul de a boteza in ziua de Sf. Ioan Botezătorul nu numai vitele, viile, grădinile, coşarele, coteţele, ci chiar şi ogoarele cu agheasmă din ziua de Bobotează.21 In fine, în multe comune din Muntenia. Sf. Ioan se serbează mai mult de femei. Iar după ce înserează se adună mai multe dintre dinsele la un loc. unde 164 fac apoi chefuri şi jocuri, însă fără bărbaţi, zicînd că, peste tot anul, aceasta e ziua cînd femeia e tot aşa de mare ca şi bărbatul.22 NOTE 1. Din Stroieşti, dict. de Catrina Botnariu şi corn. de Petru Străinul, stud. gimn. 2. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 3. Din Frătăuţul Nou, corn. de Iul. Sidor şi Vesp. Reuţ. O variantă din Transilvania a acestei legende, intitulută Zapisul lui Adam, se află la dl. I. Pop-Reteganul, Poveşti din popor, Sibiu, 1895, p. 194. Singura deosebire mai esenţială intre legenda bucovineană reprodusă de noi şi cea transilvăneană publicată de dl. Reteganul constă Intru aceea că, pe dnd, după cea bucovineană, contractul a ţinut pinu la Botezul lui Iisus, pe atunci după cea transilvăneană zupisul a ţinut pinâ la învierea lui Hristos, care a surpat iadul, zăvoarele cele de fier le-a zdrobit, iar încuietoarele cele de aramă lc-a sfărîmat şi zapisul l-a rupt şi rupt e pînă in ziua de astăzi. 4. După spusa rom. din Frătăuţul Nou, corn. de dl. Iul. Sidor. 5. După spusa rom. din Stupea, corn. de Onufr. Căilean; a celor din Buninţi şi Mihoveni, dict. da Pavel Cioful, şi corn. de Vesp. Corvin: .Românii serbează ziua Sf. Ioan Botezătorul de aceea pentru că cl este ninaşul Domnului nostru Iisus Hristos şi de aceea urmează nemijlocit după Botezul Domnului, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a umblat pe la nouă mări ca să se boteze, şi nu l-au botezat, numai Iordanul-; a celor din Pătrăuţii de lingă Suceava, com. dc Leon Holca; din Bănceşti, com. do Dim. Băncescul; din Ilişeşti, com. de Fii. Doboş, şi a celor din Bâlâceana, com. dc G. Boca. 6. După spusa rom. din Fundu Sadovei, dict. de Const. Crâdunaş şi com. dc T. Luncan: .Mai pe scurt, se crede că toate sărbătorile cari pică in timpul dc la Vinerea Mare, adecă de la preacuvioasa Poraschiva şi pinâ la Simion bătrinul, care pică a doua zi do Stretenie sau întimpinarea Domnului, se serbează pentru foc şi pentru dihănii." 7. Cred. rom. din Cireş-Opaiţ, com. de Const. Dugan, şi a celor din Fundu Sadovei, dict. de Gafiţa Crâdunaş şi com. de T. Luncan. 8. Com. do T. Luncan. 9. Din Răsp. la Cast. d-lui Nic. Dcnouţianu, com. Valea Popii, jud. Muecol; Zănoaga şi Dioşti. pl. Cîmpu, jud. Romanaţi: .Sf. Ioan, 7 ianuarie, se socoteşte ca o sărbătoare foarte mare"; Ciurari, jud. Tblcommn: „Ţăranii de aid socotesc pe Sf. Ioan (7 ian.) ca o sărbătoare mare." şi com. Ryleţu-Vieroşi, pl. Olt-Vedea. jud. Olt: „Poporul are mare credinţă religioasă despre Sf. Ioan Botezătorul şi-l ţine de mare sărbătoare, la 7 ianuarie." 10. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Piatra, jud. Teleormun: „Oamenii cred in Sf. Ioan pentru că el a botezat pe Iisus Hristos şi de atunci au primit şi ei botezul." 11. Din Răsp. la Cest d-lui Nic. Densuşianu. com. Dioşti, pl. Cîmpu-Romanaţi: „Sf. Ioan a adus Botezul, el a botezat pe Iisus Hristos şi a făcut posturile cu o ceată de 318 sfinţi părinţi." 12. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Rljleţu-Vieroşi, pl. Olt-Vedea. jud. Olt: „Poporul crede că Sf. Ioan este de un mare ajutor lui Dumnezeu pentru buna sporire a rodurilor pămintului." 13. Dat. rom. din cele mui multe părţi ale Bucovinei, precum: a celor din Tbdireşti, com. de Nic. Rădăşan, a celor din Mihoveni. com. de Nic. Popenciuc, şi a celor din Bâlâceana, com. de dl. G. Boca. 14. S. Mnngiuca, CalentL pe an. 18S2 şi 18S3. 15. Din Lăuzi, sat in Bucovina, distr. Gura Humorului, com. de K. Tâutul, stud. gimn. 16. Const. Man. Colintle, publ. in Gazeta Transilvaniei, an. LX, Braşov, 1897, nr. 277, p. 4. 17. Cred. rom. din Pîrteştii de Sus. dict de Domnica Baranoiu. 18. Com. de dl. I. Pop-Reteganul. Vezi şi Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 165 19. Corn. de dl. 1. Pop-Retcgnnul. 20. B. P. Hasdcu. Etym. Magn., t. I. p. 504. 21. Idem de cădem, p. 504,; Din Răsp. In Cest d-lui Nic. Densuţianu, com. Rijleţu-Vieroşi, pl. Olt-Vedea, jud. Olt: .Este obiceiul de u se stropi cu agheasmă in ziua de Bobotează şi Sf. Ioan, vitele, stupii, sadurile (pomii şi via)“; com. Brastavâţu. jud. Romanaţi: jn dimineaţa zilei de 7 ianuarie, adecă în ziua de Sf. Ioan Botezătorul este obiceiul ca oamenii sâ stropească cu apă sfinţită de la Bobotează păsurile şi dobitoucele."; com. Dioşti, pl. Cîmpu-Romnnaţi. jn ziua de Sint-Ion se botează vitele.- 22. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Slobozia Mihalanii, pl. Marginea de.Fos, jud. Rimnicu Sărat. II IORDANITORII în mai multe părţi din Muntenia este datină ca băieţii de la 15 ani incepind înainte sau mai bine zis băietanii şi flăcăii sâ umble a colinda la Sf. Ioan, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Aceşti tineri se numesc iorddnitori şi zic că umblă cu Iordanul, încă din seara de 6 spre 7 ianuarie se strîng mai mulţi inşi la o circiumă şi acolo mănincă şi petrec seara. De obicei, cheltuiesc tot ce provine din darea care au făcut-o noii veniţi, căci once nou venit, ca sâ fie primit între iordăni-tori. zic ei, trebuie sâ plătească o taxă care se ridică pînâ la suma de 5 lei, dar care întotdeauna se plăteşte după puterea celui ce vrea sâ intre în Iordan. Unul dintre ei, şi anume capul, care pe unele locuri poartă numele de popă, duce căldăruşa cu agheasmă, adecă cu apă sfinţită, in care-şi strîng banii, iar fţjutoarele căpeteniei poartă unul pămătuful sau motocolul de busuioc cu care iordănesc pe oameni şi un altul - mai mulţi chiar, dacă satul este mare, -poartă o ţepuşă de lemn, pe care au a stringe carne. Astfel umblă ei apoi noaptea sau dimineaţa prin sate cîntînd Iordanul, adecă aceleaşi cuvinte pe cari le cîntă şi preotul în ajunul Bobotezei. Intrind in casă, iordănitorii iordănosc, adecă stropooc, mai intîi pe toţi membrii familiei cu apă sfinţită pe cap. iar după aceea, luîndu-i pe toţi de-a rîndul pe braţe, îi ridică în sus pină de trei ori. Pentru această faptă stâpînul casei trebuie să le dea cîte un bacşiş. De multe ori sătenii buni de glumă ies afară şi se aşază pe ceva greu sau pe vreun buştean sau pe vreun car şi iordănitorii trebuie sâ-i ridice în sus pînă de trei ori cu buştean cu tot. Pe unele locuri, stâpînul casei, dacă se simte puternic, cere la căpetenie să i se aducă un iordânitor a se lupta cu el, căci dacă il va răzbi la trintâ, atunci el le va da ceva; de unde nu, să-şi caute de drum. Lupta aceasta se repetă pină de trei ori. Credinţa poporului in privinţa aceasta este că luptindu-tc cu iordănitorii te întăreşti, dobindeşti putere, căci luptătorul iordânitor in timpul luptei este ajutat de Sf. Ioan şi acesta dă în urmă putere şi celui care s-a luptat cu iordănitorii. Pe Ioni şi Ioane, adecă pe cei ce se cheamă Ion şi Ioana, dacă-i prind iordănitorii, îi duc cu puterea la girlâ sau la fintînâ ca sâ-i scalde, şi nu-i iartă decît în cazul cînd le dăruiesc ceva.1 Pe popa, mai cu seamă dacă-1 cheamă Ion, il pindesc pînâ ce iese din biserică şi at unci il iau pe sus sau îl pun într-o căruţă şi dau cu el fuga spre 166 f rîu sau puţ (fîntînă): dacă le dăruieşte ceva, ceea ce se Lntimplâ de regulă, il lasă, nu-1 mai duc. La uşa bisericei stau iordânit#ii. tind c să iasă oamenii de la biserică, ca să-i iordăneascâ, mai cu seamă pe cei ce au scăpat din timpul nopţii.1 2 în unele părţi, precum bunăoară în comuna Valea Popii, jud. Muscel, există obiceiul ca in ziua de Sint-Ion, cind iese lumea din biserică, la care vine foarte multă, să se pună la uşă 6 flăcăi voinici, numiţi asemenea iordânitori, şi să ridice pe rînd pe toţi cei ce ies din biserică de cite trei ori după olaltâ, strigind: - Hâp, hâp, hâp, la mulţi ani! Mai ales mamele merg in această zi la biserică cu copiii cei mici anume ca să-i ridice iordănitorii, avind fermă credinţă că au să trăiască mult. Şi cel ridicat trebuie numaidecît să dea pentru aceasta o taxă de 1 leu sau cel puţin de 10 bani. fn alte părţi, precum în comunele Piatra şi Ciurari din jud. Teleorman, se adună în această zi băieţii şi fetele anume la fintîni, unde se udă apoi unii pe alţii cu apă, zicind că se iordânesc, sau toarnă cu ciutura apă în cap celor ce vin la fintinâ după apă.3 La horă iordănitorii iordânesc mai cu seamă pe fete.4 în fine, în unele părţi tot din Muntenia, în ziua de Sînt-Ion, se adună mai mulţi flăcăi din sat sau şi din mai multe sate la un loc şi apoi, umblînd din casă în casă botează pe toţi cei ce se află înăuntru fără deosebire şi în acelaşi timp îi ridică în sus strigînd: Hâp! hăp! hâp! Acest obicei se numeşte vâlârit şi se zice că umblă cu vâlăritul.5 NOTE 1. Vezi despre aceasta şi la Dum. Stânescu, Obiceiuri la Bobotează, publ. in ziar ciL. p. 354: .Po cind fotolo. grimidito in vreo cosă sau bordoi, iţi povestesc trecutul ţi speranţele pentru viitor, flăcăii încălţaţi in opinci ori cizme, cu căciuli cu creţuri pase cam pc o sprinceană, cu cojocul în umeri, cirduri, rirduri. străbat satul dintr-o parte in alta. Bărbat, femeie, orice fntilnesc e dus cu putere la fintînă şi iordănit Cttova ciuturi de apă turnate in cap e o glumă pentru ci. O bună cinste numai te poate scăpa cu mai puţin.“ 2. Andrei Mar in eseu. Iordanul şi iordănitorii din com. Prundu. jud. Argeş, publ. in Albina, revistă populară, an. I, Bucureşti, 1898, nr. 14 şi 15, p. 466-167. - Din Răsp. la Cest. d-lui Nic Densuşiunu, com. Piatra şi Ciuran. jud. Teleorman. 3. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu 4. Andr. Marinescu, ziar cit., p. 467. 5. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Valea Ratei. jud. Rimnicu Sărat. 167 SÎN-PETRU DE IARNĂ I. ANTANASIILE Antanasiile cad totdeauna pe 16 şi 17 ianuarie şi sînt zile rele de boale mari şi ameţeli de cap şi de dat de rău al copiilor1, sau, după cum se spune în Bucovina, de răul copiilor. Ce se atinge de numirea Antanasii, care se aude mai ales în Banat şi în Oltenia, şi anume în Mehedinţi, dl. B.P. Hasdeu scrie următoarele: „Cuvîntul Antanasii e compus din Anton şi Tânasă, doi sfinţi cari se serbează la 17 şi 18 ianuarie, amalgamaţi prin aceeaşi procedare poporană ca în Cosmadin = Cosma + Damian, Todorusale = Tbader + Rusalii, Petrolie = Petru + Ilie.“ Prima întrebare este: de ce oare Antanasiile se încep la 16 ianuarie, pe cînd în uzul general al bisericei Sf. Anton se ţine la 17? Un singur calendar slavic pune pe acest sfint la 16, şi anume cel cuprins în Evangelariul de la Reims, care, după cum a demonstrat- o academicul rus Biliarski2, s-a scris de către un român în România pe la începutul secolului XIV. Antanasiile din Banat şi din Oltenia au păstrat dar reminiscenţa unei particularităţi calendaristice curat ruiuăueşli tocmai din veacul de mijloc. în acelaşi calendar3, după Sf. Anton, urmează, peste o zi, la 18 ianuarie, sfinţii Atanasie şi Ciril, dar nu este nici un sfint pentru ziua de 17. E probabil că fiecăruia din cei 3 sfinţi li se atribuia la noi cîte o zi deosebită, anume: 16 ianuarie, Anton, 17 ianuarie, Atanasie, 18 ianuarie, Ciril, şi atunci se explică pe deplin serbarea Antanasiilor la 16 şi 17, fiind exclusă ziua de 18, care aparţinea în specie lui Ciril. De altmintrelea, învecinarea sfinţilor Anton şi Atanasie în calendarul greco-slavic, de unde apoi a urmat amalgamarea lor la români, se potriveşte foarte bine cu împrejurarea că Atanasie a fost nu numai contemporan, ci chiar ucenic şi apoi biograf al lui Anton. Cit se atinge de rolul cel patologic al Antanasiilor, mai ales pentru ameţeli şi boale de copii, el se înlănţuieşte cu numele pojarului în limbile occidentale: feu Saint-Antoine, Antons-feuer, Anthony’s-fire, care se întemeiază pe o legendă născută în Francia în secolul XI.4 Se ştie că pojarul e însoţit de ameţeli şi seceră mai ales pe copii. După Cihac , s-ar zice şi româneşte: pojarul Sf. Anton, ceea ce însă noi n-am putut verifica în graiul poporal. 168 în orice caz, credinţa românilor despre Antânăsii ca „zile rele de boale mari şi ameţeli mari de cap şi de dat de râu al copiilor", fiind originară din apusul medieval, datează cam din epoca Cruciatelor.6 NOTE 1. Sim Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 2.0. Kirillovski casti Reimskago Evangelua, Petcrsburg, 1848. 3. Martinov, Annus eccles, p. 348. 4. Migne, Dict. hagiogr., 1, p. 215. 5. DicL, II, p. 155. 6. Etym. Magn., II, p. 1225-1227. II. SÎN-PETRU DE IARNA Despre Sîn-Petru-de-Iarnă, care pică totdeauna la 16 ianuarie, există la românii din Bucovina următoarea legendă: „Zice că jidovii au încercat de repeţite ori să înduplice pe Sîn-Petru, care dintru început a fost asemenea jidov, ca să se lepede de credinţa creştinească şi să se întoarcă iarăşi la credinţa lor cea jidovească. însă Sîn-Petru nu s-a dat înduplicat, ci el totdeauna zicea jidovilor că mai bine şi mai degrabă voieşte să moară decît să se lepede de credinţa sa cea nouă. Văzînd jidovii de la un timp că numai degeaba îşi bat capul cu dînsul, că el nici într-un chip nu voieşte să se întoarcă îndărăpt la credinţa lor, se făcură foc şi pară de mînie pe dînsul, hotăriră să-l prindă şi să-i curme firul vieţii. Şi acum aşteptară numai pînă le va sosi un prilej bun. Iată că nu mult după această hotărîre prilejul dorit sosi. Sîn-Petru, dîrz cum era, se apucă într-o zi şi începu a cuvînta mulţimii despre credinţa şi învăţătura cea mîntuitoare a Domnului Iisus Hristos mai cu mare foc decît altă dată. Jidovii, cum văzură aceasta, puseră mîna pe dînsul, îl legară în lanţuri şi-l aruncară într-o temniţă, unde-1 lăsară vreo cîteva zile, cu scopul ca mai pe urmă sâ-1 scoată afară şi să-l răstignească. Sîn-Petru însă, văzînd că nu e şagă, cum a intrat şi a rămas singur ca cucul în temniţă, deauna a şi căzut în genunchi şi a început a se ruga din adîncul inimei lui Dumnezeu ca să-l scape din ghiarele prigonitorilor săi, şi s-a rugat trei zile şi trei nopţi după olaltâ, şi apoi, ostenit fiind de atîta rugă şi neodihnă, s-a culcat şi a adormit dus. Iată însă că, pe cînd dormea el mai tare. vine îngerul Domnului la dînsul şi-i zice: - Scoală, Petre, nu dormi, Că nu-i vreme de dormit, Nu dormi, nu odihni, Ci e vreme de fugit! Sîn-Petru, deşteptîndu-se din somn, a început a-şi freca ochii şi a se uita spăriat în toate părţile ca să vadă cine l-a trezit, dar nu văzu pe nimeni. Dînd 169 însă mai pe urmă cu ochii de uşele temniţei că sînt deschise, nu stete mult pe gînduri. d cît ai bate în pălmi se incâlţâ, ieşi afară şi pe iri încolo ţi-i drumul! Şi cum a păşit peste pragul uşelor, uşele iarăşi se închiseră şi se incuinră înapoi cum nu fost şi mai înainte de aceasta. Şi abia după ce a ieşit pe poarta zidului, care încunjura temniţa în care a fost închis, i se arătă îngerul Domnului. După ce ieşi din temniţă, se duse de acolo unde erau ceilalţi Apostoli adunaţi şi bătu in poartă, ca să vie cineva să-i deschidă şi sâ-i dea drumul înăuntru. O argată, care din întimplare era tocmai atunci afară, auzind că bate cineva în poartă şi se roagă ca să fie slobozit înăuntru, se duse să vadă cine-i acolo. Cu toate insă că ea îl cunoştea foarte bine pe Petru şi văzu câ-i el, totuşi nu-i dete drumul, ci se întoarse de la poartă, se duse tot intr-o fugă pină în casă şi spuse celorlalţi Apostoli că Petru a scăpat din prinsoare, că e la poartă şi cere ca să fie slobozit înăuntru. însă Apostolii nu voirâ să creadă şi ziceau că nu poate să fie Petru, ci altul cineva, pentru că Petru e închis de jidovi, şi pe cinc-1 închid jidovii nu-i dau cu una cu două drumul. Argata, văzind că Apostolii nu vor s-o creadă, a ieşit din casă afară, s-a dus drept la poartă şi fără multă vorbă o deschise şi-i dete drumul lui Petru. Toate acestea, cîte le-am spus pînă aici, s-au întîmplat în noaptea spre ziua lui Sîn-Petru. A doua zi. dis-demineaţă. veniră mai marii peste temniţă ca să vadă ori de-s toţi temnicerii înăuntru. Toţi temnicerii erau de faţă, numai Apostolul Petru nu era. Atunci întrebară mai marii temniţei pe străji: ce s-a întîmplat peste noapte că Petru nu-i in temniţă? Străjile răspunseră că îngerul Domnului a venit, a descuiat uşele şi i-a dat drumul, iar ele de spaimă şi frică au căzut jos la pămînt şi din pricina aceastei n-au putut să-l oprească ca să nu iasă din temniţă şi să fugă Diregătorii, auzind aceasta şi cunoscând că Dumnezeu ţine cu Petru, deteră o mulţime de bani străjilor ca să nu spuie şi altora ceea ce s-a întîmplat. De-au mai spus striţjile şi altora ceea ce au văzut, nu se ştie. Atîta se ştie însă că de atunci încoace serbează oamenii ziua aceasta întru cinstea şi aducerea-aminte de scăparea cea minunată a lui Sin-Petru din prinsoarea în care l-au fost aruncat neîmpăcaţii săi duşmani, ca să le ajute Dumnezeu să scape şi ei din toate nevoile, cum a scăpat şi Sîn-Petru din temniţă."1 Unii serbează ziua aceasta, numită altmintrelea şi închinarea lanţului Sf. Petru sau simplu Lanţul Sf. Petru2, ca Sf. Apostol sâ-i ferească de prigoniri şi închisori’, iar alţii ca să nu capete junghiuri sau alte boa le 4 O seamă insă cred şi zic că. dacă vor serba ziua aceasta şi vor posti-o, nu li se va strica fruptul peste an.y Cei ce au albinârii sau prisăci, adecă ştiubeie multe cu albine, serbează ziua aceasta ca şi dumineca, crezind că, dacă vor serba-o, atunci le va merge bine in albine, că albinele vor roi mulţi roi şi vor produce multă miere.6 în fine, cei mai mulţi români, atit din Bucovina cît şi din Transilvania şi Muntenia, serbează ziua aceasta din cauza dihâniilor, şi mai cu seamă pentru 170 lupi, ca aceştiasă nu le mânince vitele, pentru câ Sîn-Petru-de-Inmâ e patronul lupilor' sau Sin-Petru-lupilor.8 Şi cum câ Sîn-Petru-de-Iarnâ e, după credinţa românilor, intru adevăr patronul lupilor rezultă şi din următoarea legendă din Bucovina: „Precum fiecare om are un sfint ca patron, aşa au şi lupii patronul lor şi acela e Sîn-Pctru-de-larnâ, care pică totdeauna pe la mijlocul iernii. Şi precum fiecare sfint se îngrijeşte de oamenii cari ii poartă numele, ca să le meargă bine şi să aibă toate cele trebuincioase, aşa şi Sin-Petru se îngrijeşte de toţi lupii. împărţind in noaptea spre numele său fiecăruia hrana de peste an. Auzind odată un om cum că Sin-Petru-de-Iarnâ e patronul lupilor şi cum că in noaptea ce premerge Sf. Petru se string toţi lupii la un loc, ce-i plesneşte prin minte? A voit să vadă ce va face Sin-Petru cu lupii după ce se vor aduna aceştia la un loc. Şi cum u voit aşa a şi făcut. Cum a inserat, s-a dus şi el in pădure, unde presupunea că se vor aduna lupii. Şi deoarece se temea câ venind lupii l-or minca, de aceea, cum a ajuns in pădure, s-a suit intr-un copac înalt. In copacul acela stete el apoi, aşteptînd cu cea mai mare nerăbdare ca să vadă unde se vor strînge şi ce vor face lupii. Iată însă că nu mult după aceasta încep a curge şi lupii din toate părţile şi a se aşeza tocmai sub copacul acela, in care era omul nostru suit, şi a aştepta acolo sosirea lui Sîn-Pctru. După ce s-au adunat acum toţi lupii, cîţi au avut să se adune, vine şi Sin-Petru şi. cum ajunge, nici una nici două, începe a împărţi fiecăruia prada şi hrana de peste an, zicînd: - Tu ai să te duci acolo şi acolo şi ai să mâninci aceeaşi aceea; tu ai să mergi dincolo şi ai să măninci aceea! Şi tot aşa a făcut el cu fiecare lup îndeosebi pînâ ce i-a sfirşit pe toţi, afară de unul, care, fiind şchiop, sosise mai pe urma, după ce a fost împărţit acum tuturor ceea ce a avut să împărţeascâ. - Dar eu încotro să mă duc şi cu ce să mă hrănesc? - întrebă lupul cel şchiop, abia răsuflindu-se de vlăguit ce era. Dâ-mi şi mie ceva, că eu, după cum mă vezi, sint şchiop şi nu pot alerga ca ceilalţi! - Tu vei mînca pe cel ce s-a suit şi se află în copacul acesta! - zise Sin-Petru arătînd cu degetul spre copacul în care se afla omul. Şi cum rosti cuvintele acestea se făcu nevăzut. Şi după dînsul se depărtară şi lupii, dueîndu-se care încotro ii era menit să se ducă. Lupul cel şchiop insă rămase locului să vadă ce e în copac. Uitîndu-se în sus şi vâzînd câ e un om, bucuria lui. Şi fiindcă era foarte flâmînd a căutat fel de fel de chipuri ca să se suie în copac, dar n-a putut. în urmă, vâzînd că numai degeaba se munceşte, câ nu se poate sui. a început a săpa cu ghearele împrejurul copacului, cugetînd câ-1 va putea răsturna şi aşa va pune apoi laba pe omul ce se află într-însul. Omul. vâzînd aceasta, s-a băgat in toate răcorile şi a început a striga cît îi lua gura după ajutor. Nişte oameni, cari, din întîmplare, tocmai atunci mergeau la pădure, auzind că strigă cineva ajutor, s-au dus intr-acolo ca să vadă ce este, ce s-a intîmplat. 171 Lupul însă, cum a văzut că oamenii se apropie de copaciu. s-a retras şi s-a ascuns într-un tufiş din apropiere. Ajungînd oamenii întrebară pe cel din copaciu de ce s-a suit acolo şi ce e pricina că a strigat aşa de tare. Omul le istorisi din fir în pâr toată întimplarea de la început şi pînâ la sfîrşit. Atunci oamenii i-au spus să se scoboare jos, căci acum n-are de cine să se mai teamă, pentru că lupul care a voit să-l mânînce a fugit cine ştie unde prin pădure. Omul s-a dat jos. Iar ceilalţi l-au luat între dînşii şi apoi s-au pus cu toţii jos pe nişte cetină de brad şi au început a prinzi. Iată însă că pe cînd stau ei fără de nici o grijă şi ospătau, sare deodată pe neaşteptate lupul cel şchiop din tufişul în care s-a fost ascuns, se repede ca o săgeată asupra lor, înhaţă pe omul cel scoborît din copac dintre dînşii şi, fugind cu el în pădure, se apucă şi-l mîncă. Şi aşa ceea ce a fost menit de Sîn-Petru s-a împlinit. De atunci ţin oamenii ziua aceasta ca şi dumineca, pentru că se tem de lupi şi pentru că Sîn-Petru e patronul lupilor.-9 O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, din care asemenea rezultă că Sîn-Petru de Iarnă e patronul lupilor, sună precum urmează: „Zice că un om, voind să vadă şi să audă cum împârţeşte Sîn-Petru-de-Iarnă bunurile pâmîntului fiarelor celor sălbatice, s-a dus noaptea spre ziua acestui sfint în pădure şi acolo s-a suit apoi într-un copaciu şi a aşteptat pînâ ce se vor aduna lupii la un loc, temindu-se să stea jos, ca nu cumva, venind lupii, sâ-1 mânînce. Iată că nu mult după aceasta se adunară şi lupii din toate părţile şif din întîmplare sau într-adins, destul atîta că se puseră tocmai sub copaciul acela p© car© s© afla omul. Venind mai pe urmă şi Sîn-Petru, dete tuturor lupilor cîte ceva, numai unui lup şchiop nu i-a dat nimic, fiindcă nu era de faţă. Sosind mai după aceea şi lupul cel şchiop, îl întrebă pe Sîn-Petru zicînd: - Dar mie ce-mi dai? - Ia pe omul cel ce se află în copaciu! - răspunse Sîn-Petru. Acela să fie al tău, pentru că ai venit mai tirziu! Omul, auzind aceasta, de groază şi frică nu s-a scoborît jos pînă ce n-a fugit lupul. După ce a fugit lupul, venind feciorii săi cu carul cu boi şi bâgîndu-1 într-o bute, s-au pornit aşa cu dînsul ca sâ-1 ducă acasă. Iată însă că pe cînd mergeau ei pe drum spre casă, văd pe o femeie şchioapă venind după dînşii şi rugîndu-se s-o ia şi pe dînsa în car, că nu mai poate merge de ostenită ce-i. Dar în zadar, căci feciorii nu voirâ s-o ia, zicînd câ nu e loc. Mai pe urmă însă stăruind şi rugîndu-se femeia neîncetat, li se făcu milă de dînsa, şi luînd-o o băgarâ şi pe dînsa în butea in care se afla părintele lor. Ajungînd acasă şi dind să scoată pe părintele lor din bute, văd spre cea mai mare mirare a lor pe un lup şchiop sărind din aceasta afară şi apucînd la fugă spre pădure, iar cît despre părintele lor şi de femeia cea şchioapă nici urmă. 172 Femeia cea şchioapa adecă nu era nimeni altul (ară lupul acela care a fost aşteptat să mânînce pe părintele lor. după cum i-a zis Sîn-Petru. De atunci ţin oamenii ziua aceasta şi zic câ-i patronul lupilor."10 Acestea sînt legendele despre patronul lupilor! Apostolul Andrei, a căruia zi onomastică se serbează in 30 novembre, era frate bun cu Apostolul Petru „şi-n credinţele poporane române ambii sînt puşi în legătură cu lupii. Dar pe cînd Andrei e duşmanul lor“, pe atunci Petru, după cum am văzut şi din legendele citate, e „un fel de patron (al lor], care-i ocroteşte şi hrăneşte chiar în dauna oamenilor."11 Lui Sin-Petru îi este încredinţată mai cu dinadinsul ocrotirea vitelor. Fără voia lui un lup n-ar putea să mănince nici o singură oiţă. Prin urmare, dacă lupii mănîncă vite, este că dinsul le dă voie. De aci, printr-o firească asociaţiune de idei, poporul zice că Sîn-Petru în toate nopţile urseşte lupilor vite de mîncare.12 De aci apoi şi credinţa românilor de pretutindenea că cine nu ţine ziua lui, lupii îi mănîncă vitele. Ba nu numai atît, cine lucrează în ziua aceasta, cine n-o serbează, aceluia nu numai că lupii îi sfirtică şi mănîncă vitele, nu numai că e prigonit şi asuprit de duşmani, ci peste întreg anul are durere de cap, orbalţ, amorţituri şi junghiuri.13 Deci bărbaţii nu lucrează în ziua aceasta lucruri mai mari pe afară, iar femeile în casă, şi mai ales acestea nu torc, nu ţes şi nu cos. Lucruri mai mici insă lucrează atît femeile cît şi bărbaţii.14 Pe lîngă cele înşirate pînă aici, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că, atît după credinţa şi spusa tuturor românilor din Bucovina, cît şi a celor din Moldova şi Banat, în ziua de Sin-Petru-de-Iamă e miezul sau mijlocul iemei. Pină in această zi a trecut jumătate de iarnă şi de aici înainte mai urmează încă jumătate.15 Tot în această zi se împlineşte jumătate de an de la Sîn-Petru-de-Vară.16 Deci, dacă pînă în ziua aceasta a ţinut necontenit frigul, din ziua aceasta înainte va mai lăsa frigul, se va mai muia.17 Şi fiindcă în această zi e miezul iemei, de aceea încep oamenii a răfui să vadă cît fin au, de le va aiunge pînă in primăvară ori nu... au de unde să vîndă, ori trebuie să cumpere.18 Cine are un stog întreg de fin, acela se suie pe dînsul si-1 sparge, zidnd: 7 De acum nu-mi pasă, că jumătate de iarnă s-a dus!1& în fine, spun o seamă de români din Bucovina că în această zi stă Găinuşa de pe cer drept la amiază.20 NOTE 1 2 3 4 1. Din Tbdireşti, com. dc Nic. Rădâşan. 2. Numirea de Lăutul sf. Apostol Petru, care provine la El. Sevastos, Sărbătorile poporului, ziar cit., p. 149.. cred că nu e alta nimic dccit o simplă eroare de tipar, care a reprodus-o apoi, fără de nici o controla, şi Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 57. 3. Or. Dlujanschi. Din via (o [toporului român. publ. in Albinn Cârpacilor, an. IV, Sibiu. 1879, p. 11. 4. Dat. rom. din Bnlăccana, com. de Gavr. Boca. 173 5. Cred. rom. din Stupea, com. de* Onufr. C&ilean. 6. Dat. şi cred. rom. din Cireş-Opaiţ, com. de Const. Dugnn şi Const. Popescu. 7. Dat. şi cred. rom. din Fundu Sadovei, dict. de C. Crâdunaş şi com. de T. Luncan; a celor din Bâlâceana, com. de G. Boca şi Const. Ureche, stud. gimn.: „Ziua aceasta o serbează oamenii, din cauza dihoniilor. Ei nu lucrează nimic in ziua aceasta, fiindcă so tem de lupi Dacă ar lucra în ziua de Sln-Petru-de-Iamă, ar veni lupul seara şi le-ar răpi mascurii din coteţ sau le-ar sfirtica oile. De aceea numesc ei ziua aceasta şi Patronul lupilor.”; a celor din Reuşeai, com. de V. Pop: „Despre Sin-Petru-de-lamă cred oamenii că se strlng toţi lupii ia Sîn-Petru ca să le poruncească încotro să meargă după pradă. Şi de aceea se numeşte el şi Patronul lupilor”; a celor din Transilvania, comuna Orlat, apud. Hasdeu, Etym. Magn, II, p. 1346-1347: Jn 16 ianuarie, ziua Apost. Petru, să nu se lucreze, ca e rău pentru lupi. Poporul zice: Sin-Petru poartă lupii.”; I.G Babeş, Din plaiul Peleşului, p. 38: .închinarea lanţului Sf. Petru (16 ianuarie) este rea pentru lupi.” 8. Uzitat In Stupea, com. de Onufr. Câilean. 9. Din Frătăuţul Vechi, dict. de Catrina Doseai, şi din Frâtâuţul Nou, com. de Vesp. Reuţ. 10. Din Frătăuţul Nou, com. de Iul. Sidor 11 B.P. Hasdeu, Etym Magn., II. p. 1185. 12. Idem de eadem, p. 1346. 13. Cred. rom. din Buluccana. dict. de Ana Ureche, precum şi a altor rom. din Bucovina. 14. Dat. rom. din Bosanci, com. de Sim. Şuţu şi altor rom. din Bucovina. 15. Cred. rom dri cclo mai multe părţi ale Bucovinei; El. Sevastos, Sărbătorile poporului, publ. ziar cit. p. 149: .Lăutul sf. Apostol Petru, 16 ianuarie, femeile serbează atunci jumătate de iama.”; Sim. Mangiuca, CalciuL pe an. 1882 şi 1883. 16. Cred. rom. din Bosanci, com. de Sim. Şuţu. 17. Cred. rom. din Volovâţ, com. de llie Buliga şi Toader Vicol, stud. gimn. 18. Dict. de Ion lliuţ, agricultor in Crasna, sat in distr. Storojincţului. 19. Dict. de Ana Ureche din Bâlâceana. 20. Dict. de I. lliuţ din Crasna III. CERCOVII DE IARNA într-a 16. 17 şi 18 ianuarie cad Cercovii de iama, cari după credinţa şi spusa românilor din Banat, sint trei zile rele de fulgere, trăsnete şi vifore, din care cauză se şi numesc zilele acestea şi fulgerătoarele.1 în Bucovina. Moldova şi Transilvania, precum şi în unele părţi ale Munteniei, in loc de Cercovii de iarnă, cari sînt uzitaţi, după cît ştiu eu pînă acum, numai în Banat, şi in loc de Antanasii, adecă de Sf. Anton şi Atanasie, cari sint uzitate in Banat şi Oltenia, se serbează Sîn-Petru de Iarnă, care, după cum am arătat in capitolul premergător, pică la 16 ianuarie, şi Sf. Atanasie şi Chirii, numiţi aceşti din urmă în genere de către popor Tănasă şi Chirică, cari pică la 18 ianuarie, şi anume cel dinţii pentru diferite boale ca: durere de cap, orbalţ, amorţituri şi junghiuri, precum şi pentru alte neajunsuri şi neplăceri, insă mai ales pentru lupi”.iar cei doi din urmă numai pentru diferite boale.3 Deci sub Cercovii de iarnă, după părerea mea, nu e nimic alta de a se înţelege fără numai sfinţii Anton, Tănasă şi Chirii, sau Sîn-Petru de Iarnă, Tănasă şi Chirii, despre cari am vorbit deja şi în capitolele premergătoare, căci cuvintul cercov, care rine de la curintul slavon (ercovnei însemnează atîta cit bisericesc, (crcovnia sviata - sfinţi bisericeşti. 174 De însemnat e încă şi aceea că o seamă do români din Bucovina spun că în ziua de Sîn-Petru de lamă e miezul sau mijlocul iernei; alţii însă zic că jumătate de iarnă ar fi la Tănasă.-1 în fine tot in Bucovina există şi următoarea zicală: în ce fel de legătură stau versurile acestea cu sfinţii Tânasă şi Chirică pînă acum nu mi-i cunoscut. 1. Sini. Mnngiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 2. El. Sevastos, Sărbătorile poporului, publ în ziar cit. p. 149; Hnsdeu, Etym. Magn., II, p. 1346-1347; I.G. Babeş, Din plaiul Peleşului, p. 38. 3 Or. Dlujunschi, Din viaţa poporului român. publ. în Albina Carpaţilor, an. IV, Sibiu, 1879, p. 11; „Sfinţii Atanasie şi Chirii, cărora Ie zice Tânasă şi Chirică. pentru boale."; El. Sevastos. Sărbătorile, publ. în ziar cit., p. 149: ,Sf. Atanasie şi Chirii, 18 ianuarie, il ţin femeile că e sărbătoare cu primejdie.-; Const I). Gheorghiu, op. cit., p. 57; I. Creangă. Scrieri. I. Iuşi, 1890. p 149; „Măi purpaleculc, nu cumva eşti boteazat de Sf. Chirică şchiopu, care ţine dracii de pâr.“ ■1. Dim. Dan. Corn. Straja, p.9o: „La Tânasă <18 ianuarie) se zice că ar fi jumătnto de iumă.“ De Chirică Nu mi-i frică. De Tănasă Nici nu-mi pasă, De Nechita Nici atîta! NOTE 175 ÎNTÎMPINAREA DOMNULUI I. SFÎNTUL TRIFON Sfintul Trifon, numit altmintrelea şi Sfintul Trif, Trif cel nebun sau Trif nebunul, cade totdeauna în ajunul tntîmpinârii Domnului, adecă la 1 faur. Atît despre acest sfint cît şi despre ziua lui există la românii din Bucovina următoarea legendă: „Zice că, mergînd Maica Domnului cu pruncul său Iisus, cînd avea acesta 40 de zile, la biserică ca să i se cetească rugăciunile de dezlegare, s-au adunat o mulţime de jidovi din toate părţile la un loc, în frunte cu Trif, unul dintre diregătorii cei mai mari ai Ierusalimului, anume ca să ţie Maicei Preacurate calea, să-i ia pruncul şi să-l piardă. Văzînd îngerul Domnului că jidovii voiesc numaidedt să pună mina pe Iisus Hristos cu scop ca sâ-l piardă şi că nu este alt chip de scăpare, dete lui Trif, conducătorul lor, un cuget ca de om nebun, anume ca să uite de Maica Domnului şi de fiul ei şi să se apuce de alte lucruri. Şi întru adevăr că Trif, cum a fost cuprins de acest cuget, îndată a şi uitat ca pămîntul de Iisus şi a început a alerga încolo şi încoace prin oraş şi a face fel de fel de nebunii şi comedii, cari numai un nebun e în stare să le facă. Jidovii, văzîndu-1 că e nebun, căd ei credea cum că el întru adevăr şi-a sărit din minte, s-au băgat în toate răcorile şi, trecîndu-le toată pofta de a mai ţinea calea Maicii Domnului şi a-i lua fiul, începură a fugi care încotro îl duceau ochii şi picioarele, ca nu cumva să păţească una nemaipăţită. Şi aşa a scăpat Maica Domnului şi fiul său Domnul nostru Iisus Hristos de jidovii ce-i urmăreau şi ajunseră amîndoi nevătămaţi şi neconturbaţi de nimeni la biserică. Iar Trif, treeîndu-i mai pe urmă nebuneala, de care a fost cuprins, s-a făcut sfint. însă fiindcă el nebunise, cînd a mers Maica Domnului la Ierusalim, de aceea s-a numit mai pe urmă Sfintul Trif cel nebun.-1 O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună precum urmează: „Zice că avînd Maica Preacurată să meargă cu pruncul său Iisus Hristos la 40 de zile după naşterea acestuia la biserică ca să-şi ia molitfâ sau slobozenie, adecă ca să i se cetească rugăciunile de curăţenie, s-a pornit cu o zi mai-nainte, pentru că locul petrecerii sale era cam departe de cel cu biserica. Nu mult insă după că s-a pornit ea de acasă, s-a întîlnit cu un om anume Trif, care se ducea aşijderea într-acolo încotro mergea Maica Domnului, şi călătoriră mai departe împreună. 176 Iată insă că, mergînd ei aşa, cit loc vor fi mers, şi anume Maica Domnului cu Fiul său în braţe iar Trif cu sloboda, adecă numai cu ceea ce avea pe sine, acesta deodată se grăbeşte şi, voind să meargă înaintea Maicii Domnului o calcă pe rochie şi i-o sfirtică. Maica Domnului vâzindu-1 cît e de apucat şi nebâgător de seamă, s-a supărat pe dînsul şi i-a zis: - Du-te înainte, nebunule, du-te! că doar nu me-i călca pe haine! Trif, una de ruşine pentru ceea ce a făcut şi al doilea pentru că a fost batjocorit, nu s-a mai oprit, ci s-a tot dus înainte după cum îi spuse Maica Preacurată. Şi fiindcă s-a dus înainte, de aceea pică ziua lui totdeauna cu o zi înainte de Intîmpinarea Domnului, adecă de ziua în care a mers Maica Domnului la biserică de şi-a luat slobozenie, iar fiul său, Domnul Nostru Iisus Hristos a fost întîmpinat de câtră dreptul Simion, luat în braţe şi băgat în biserică. Şi fiindcă Maica Preacurată l-a numit nebun, de aceea şi oamenii îi zic Sf. Trif cel nebun, sau pe scurt Trif cel nebun."2 Altă variantă a acestei legende sună aşa: „Zice că, mergînd Maica Domnului cu fiul său Iisus cînd era acesta mic, la biserică, ca să i se cetească rugăciunile de dezlegare, s-a întîlnit pe drum cu un om anume Trif. Trif, cum a văzut-o, ce i s-a prevăzut, ce nu i-a plăcut, destul atîta că a început a-şi bate joc atît de dînsa cît şi de fiul său, Domnul Nostru Iisus Hristos. Maica Domnului, vâzîndu-1 câ-şi bate joc de dînsa şi de fiul său, fără ca să fi avut oareşicare pricină, s-a supărat foarte tare pe dînsul şi i-a zis: - Lasă să fie ziua de astăzi a ta şi cea de mîne a mea! Şi cum a rostit ea cuvintele acestea, Trif deauna a şi nebunit. Şi de atunci îl numesc oamenii Trif cel nebun. Şi tot de atunci se serbează ziua lui în ziua ce premerge întâmpinării Domnului."3 în fine, a treia variantă e cea următoare: „Zice că mergînd Maica Domnului cu fiul săp Iisus, cînd era acesta mititel, la biserică ca să-şi ia molitfă, a trecut din intîmplare pe lîngă o arie, în care un om anume Trif îmblătea pîne albă. Trif, cum a văzut-o că trece pe lîngă dînsul, a încetat de îmblâtit şi a tuşit-o. Maica Domnului, văzînd că o tuşeşte în batjocură, s-a supărat şi întorcîn-du-se cu faţa spre dînsul, i-a zis: - Trif nebun! fie ziua ta astăzi, că a mea va fi mine! Şi rostind cuvintele acestea, nu s-a dus mai departe, ci s-a întors înapoi de la molitfă. Iar Trif, cum l-a numit Maica Domnului nebun, îndată a şi nebunit, şi de aceea îi zic oamenii Trif cel nebun. Şi tot de atunci a rămas că Întîmpinarea Domnului se serbează totdeauna a doua zi după Sfintul Trif.-4 Tot cam aşa cred şi istorisesc despre acest sfint şi despre ziua lui şi românii din Moldova. Iată ce spun aceştia: „La 40 de zile, cînd se ducea Maica Domnului la biserică ca să-şi ia molitfă, Sf. Trif, care călătorea cu dînsa a tuşit-o şi Maica Domnului s-a întors şi a zis: «Fie ziua ta azi, că a mea va fi mine!» 177 Şi rostind cuvintele acestea s-a Întors Îndărăt şi nu s-a dus in ziua aceea la molitfa, ci abia a doua zi. De aceea c intii Trif şi apoi Întîmpinarea Domnului “5 O altă legendă ne spune despre Sf. Trif următoarele: „Zice că pe vremea păginismului era un creştin anume Trif. Şi fiindcă creştinul acesta nu voia să se facă păgîn. paginii l-au prins şi l-au închis Intr-o casă toată înfericatâ cu fier. unde se mai aflau şi alţi creştini prinşi şi puşi la muncă şi chinuri Trif. dintru inceput, a cercat toate chipurile şi mijloacele doar scapă din închisoare. Dar in zadar i-a fost toată munca, căci închisoarea era foarte bine păzită. în urmă, văzînd că nu e alt chip de scăpare, s-a făcut nebun şi a prins a face fel de fel de tonoase şi alte blasgonii, crezind că paginii, văzînd ce face, ii vor da drumul. Dar paginii nici după aceasta n-au voit să-i dea drumul. Dimpotrivă, au poruncit strâjilor să aibă mai mare grijă de dinsul, ca să nu scape şi să fugă. Atunci Dumnezeu, fiindu-i milă de dinsul, a deschis intr-o noapte un părete şi i-a dat drumul. Şi aşa a scăpat el din minile paginilor!6 De atunci pâginii n-au voit să-l mai prindă, căci se temeau de dinsul. Şi tot de atunci e Trif sfint şi oamenii cred că, dacă ar lucra în ziua lui, îndată ar nebuni."' Acestea sint toate legendele despre Sf. Trif, cîte le-am putut eu pînă acum afla. Dintr-insele rezultă că Sf. Trif a înnebunit: una, pentru că a urmărit pe Maica Domnului cu scop ca sâ-i ia pruncul şi să i-1 piardă, şi al doilea, pentru că a tuşit-o şi şi-a bătut joc de dinsa cit şi de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi deoarece Trif a înnebunit, de aceea unii români din Bucovina serbează ziua lui pentru innebuneală, temindu-se ca să nu înnebunească şi ei ca dinsul. căci. amâsurat credinţei lor, cel ce lucrează in această zi acela îndată înnebuneşte^ apoi şi pentru alte primejdii, şi anume ca să nu calicească9; iar alţii zic că prin serbarea zilei sale jelesc patima lui.111 O seamă de români însă >ţerbează ziua aceasta pentru scutirea de lupi, precum şi pentru alte fiare sălbatice, anume ca să nu le atace şi să le mânînce vitele şi mai cu seamă oile, fiindcă Sf. Trif, după cum ne spune o legendă din Bucovina, e patronul lupilor. Cine lucrează în ziua aceasta, cine nu o serbează, acela trebuie numaidccît să aibă daună din partea lupilor, in decursul anului, intre vitele sale.11 Tot din cauza aceasta, ca să nu le atace şi mănince lupii turmele, serbează ziua aceasta şi românii din Banat12 şi cei din Muntenia.13 Iată şi legenda din care rezultă că Sf. Trif e patronul lupilor: „Zice că a mers odată un om la vînat şi. cum a ajuns in pădure, s-a suit intr-un copac. Stînd el acolo, iată că veni la dinsul un lup, şi el l-a împuşcat. După aceasta veni alt lup, şi el l-a împuşcat şi pe acela. Şi tot aşa a făcut el şi cu alţi lupi, cari veniră în urma celor dintîi.pinâ ce a împuşcat o mulţime de lupi. Şi lupii cei vii minca pe cei împuşcaţi. Omul a împuşcat pină ce i s-a gătit împuşcătura, iar după aceea a stat să vadă ce vor face lupii. 178 Iată că, stând el aşa, vine de la o vreme un om îmbrăcat în straie albe. Şi omul acela, care nu era altul fără Sf. Trif, cum a sosit, a şi început a hotărî fiecărui lup ce are să mănînce. Numai unui lup şchiop, care venise pe urmă, nu-i hotărî nimic. Şchiopul, cum a ajuns, se apropie de Sf. Trif şi-l întreabă: - Da eu ce să mănînc? Atunci zise Sf. Trif: - la pe omul cel din copac! Auzind aceasta, omul s-a înspâimintat foarte tare Lupul cel şchiop sta lingă copac. Omul a prins a striga ca să-i vie cineva intru ajutor. Iată că nu mult după aceasta vin nişte oameni, cari făcea la pădure, şi au fugărit lupul şi au dus pe om acasă. Omul, după ce a sosit acasă, a poruncit feciorilor săi ca sâ-i facă o ladă şi sâ-1 ţie acolo, după ce le-a spus ce i s-a întâmplat. Feciorii au făcut aşa, şi unde mergeau ei, acolo luindu-1, îl duceau şi pe tatăl lor. Mergind ei intr-o zi în chirie la un târg, au ajuns la un pod. La podul acela le ieşi un om in cale, care fugea cit ii luau picioarele, şi le zise: - Dragii mei! luaţi-mă şi mă ascundeţi, că iată vine un lup în urma mea, şi de nu me-ţi ascunde are să mă mănînce! Feciorii n-au stat mult pe ginduri, ci cugetând cum câ-i chiar aşa cum a spus omul, l-au luat şi l-au băgat în lada în care se afla tatăl lor. Aşteptând ei după aceasta să vie lupul, lupul nu mai rine. în urmă, văzînd că nu mai vine lupul, deschid lada, să vadă ce face omul ce l-au ascuns. Dar cînd rădică capacul, ce să le vadă ochii? Văd un lup sărind din Iadă şi să te cam mai duci băiete, iar cînd se uită mai de aproape, tatăl lor ca în palmă... L-a mincat lupul. Vasâzicâ numai degeaba au ascuns feciorii pe tatăl lor şi l-au purtat atâta vreme cu dînşii. că în urma urmelor lupul cel şchiop, căruia i l-a menit Sf. Trif, tot l-a mîncat. Mai departe cred şi spun românii din unele părţi ale Bucovinei că Trif cel nebun este stăpînul şi patronul nu numai al lupilor, ci şi al omizilor, gîndacilor şi al tuturor gujuliilor celor stricăcioase. De aceea, cei mai mulţi dintre dînşii serbează ziua aceasta anume ca să nu se înmulţească gujuliile şi cu deosebire omizile şi să nu le strice pometurile şi semănăturile. Căci. cred ei. că dacă nu se ţine ziua aceasta, atunci gujuliile se înmulţesc aşa do tare că devin o adevărată calamitate.'0 Tot spre scopul acesta îndătinează românii din unele părţi ale Bucovinei de a năimi în ziua aceasta sfinţirea apei, adecă de a plăti preotului local ca să le slinţească apă şi să le stropească apoi pometurile cu dînsa, crezînd că apa care se sfinţeşte in această zi este bună în contra înmulţirii prea mari a insectelor, şi îndeosebi a omizilor, cari strică pomii şi curechiul. Tot aşa fac şi românii din Banat. Aceştia încă pun în această zi, numită de dînşii şi ziua omizilor, să li se 179 Unii români din Muntenia cred că Sf. Trifon e râu de lăcuste18, iar alţii că el „stîrpeşte tot soiul de viermi, cari fac stricăciuni pometelor“. De aici vine apoi că unii dintre dînşii cheamă în ziua acestui sfînt „pe preot de face aghiasmă, cu care stropesc pomii şi semănăturile precum grîile, oarzele şi altele-.19 Iar podgorenii, tot din Muntenia, se duc în ziua de Sf. Trifon cu preotul la vii şi fac sfeştanie viilor, anume ca acestea să fie roditoare, pline de mană şi păzite de grindină.20 Românii din unele părţi ale Moldovei serbează pe Sf. Trifon de aceea, pentru că acesta, după credinţa lor, e mai mare peste gadine, că el le leagă acestora gura, ca să nu mânînce legumele.21 Din această cauză apoi unii dintre dînşii, precum bunăoară cei din comuna Liteni, jud. Suceava, au obiceiul „să stropească pomii şi curechiul cu agheasmă de la Sf. Trif, pentru a-i feri de omizi*22; iar alţii precum cei din comuna Madei, acelaşi judeţ, fac la Sf. Trif (1 februarie) agheasmă nu numai pentru stropirea pomilor şi pentru roade, ci şi pentru stropirea vitelor. Aceştia adecă, după ce au făcut agheasma, stropesc cu dinsa mai întîi pomii şi apoi vitele, dînd totodată celor din urmă şi sare, in care au turnat mai înainte de aceasta puţină agheasmă.23 în fine, românii din unele părţi ale Moldovei cred şi zic că în ziua de Trif se întimpină iarna cu vara24, iar cei din Bucovina cred şi spun că, dacă în ziua de Sf. Trifon (1 februarie), căruia îi zic şi Trif cel nebun, nu este omăt se va pune, iar dacă este omăt, apoi se va sparge.25 NOTE 1 11 1. Din Volovăţ, com. de T. Vicol. 2. Din Şcheia, com. de dl. Paner. Prclipcean. 3. Din Poieni, com. de Dim. Furtună, stud. gimn. 4. Din Horodnicul de Sus. comuna in distr. Râdâuţului, com. de Şt. T\irtureanu, stud. gimn,; din Udeşti. com. de Em. Cimpoieş; din Bosunri, com. de Sun. Şuţu; şi din Costina, com. de Vas. Huţan. 5. El. Sevastos, Sărbătorile poporului, publ. in Gazeta săteanului, an. VIII. p. 149. 6. Intr-o variantă din Frâtâuţul Vechi, dict. de Zenovia Rusu, se zice că atunci Dumnezeu l-a intărit de a sfârimat acoperişul casei şi aşa a ieşit 7. Din Frâtâuţul Nou. com. de Vesp. Reuţ, şi din Frâtâuţul Vechi, dict. de Zen. Rusu şi com. de Vas. Dascal. 8. Dat. şi cred. rom. din Sint-Ilie, com. dc Eug. Cojocariu: „Dacă lucrează cineva în ziua acestui sfint, apoi nebuneşte; de aceea ii numesc Trif cel nebun.-; a celor din Buninţi şi Mihoveni. com. de Vesp. Corvin; a celor din Mitocu Dragomimei, com. de Alex. Romaş; a celor din Horodnicul de Jos, com de G. Teleagă; a celor din Mânăstioara sau Sf. Onofrei, com. de Const. Georgian, stud. gimn.; a celor din Frâtâuţul Vechi, com. de Vas. Dascal: „Oamenii ţin această sărbătoare, pentru câ se tem să nu nebunească, căci s-a intimplat mai de multe ori să nebunească oamenii cari nu lucrat in această zi.*; a celor din Poieni, com. de Dim. Furtună; şi a celor din Cireş-Opaiţ, com. de Const. Poposcu, stud. gimn. 9. Dat. şi cred. rom. din Stroieşti. com. de Gheorghe Birtoiu. 10. Cred. rom. din Bănceşti. com. de Dim. Băncc-scul. 11. Cred. rom. din Frâtâuţul Nou, com de Iul. Sidor, a celor din Tfereblecea, com. dc P. Nimigean. stud. gimn.; şi a celor din Todireşti. com. de Nic. Rădâşan: „Oamenii îl 180 serbează pe Sf. TVif ca şi pe fiecare altă sărbătoare, cu scop ca să-i ferească de fiarele cele sălbatice şi, cind vin lupii la oile lor, ei se roagă de Sf. Trif ca să le mijlocească la Dumnezeu apărarea de dihănii." 12. Vezi mai jos Martinii de iarnă. 13. Din râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Frumoasa, jud. Teleorman: „Sf. cel mai maro peste păduri, codrii munţilor, turme de vite şi fiare sălbatice este Sf. TVifon... Sărbătoarea pentru sporirea turmelor şi apărarea lor de boale şi gadini este Sf. TVifon.*; corn. Şişcştii de Jos, pl. Motru de Sus, jud Mehedinţi: „Sărbătorile populare, ee se ţin pentru ca vitele să fie apărate de gadini (fiare sălbatice), sint TVifon şi Strctenia.*; şi corn. Gherguni, jud. Dîmboviţa: „Sărbătoarea cea mai mare pentru sporirea turmelor şi apărarea lor de gadine (fiare sălbatice) poporul o serbează in ziua de Sf. TVifon* 14. Din Tbdireşti, corn. de Nic. Rudâşan. 15. Cred. şi dat. rom. din Şchcia, corn. de Paner. Prelipcean, şi a celor din Soloneţ, com. de Ioan Tipa, stud. gimn. 16. Cred. şi dut. rom. din Şcheia, com. de dl. Paner. Prelipcean. 17. Sini. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. 18. G. M. Jipescu, Opincaru. Bucureşti, 1881, p. 77; Din râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Kaşi, jud. Ialomiţa: „Sf. Trif, care umblă cu lăcustele* 19. B. P. Hasdou, Etyni. Mapn., I, p. 501, com. Ipatele, jud. Vaslui. 20. G. S. Ionean, Mica colecţiune de superstiţii, p. 53; Const. D. Gheorghiu, op. cit, p. 68. 21. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, com. Basaraba, jud. Suceava. 22. B. P. Hasdeu, Etym. Magn., I, p. 504. 23. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 24. El. Sevastos, Sărbătorile pop., loc. cit. 26. Dim. Dan, Comuna Straja, p. 95. II. ÎNTÎMPINAREA DOMNULUI Întîmpinarea Domnului, numită Sn unolo părţi cu un cuvînt slavon şi Stretenie, cade totdeauna într-a 2 faur. în această zi, după credinţa şi spusa românilor din Moldova, se întîmpină iarna cu vara.1 Deci, dacă în ziua de Intîmpinarea Domnului este cald şi moloşag, atunci va fi vara călduroasă şi îmbelşugată; iar dacă în această zi e frig, ger sau viscol, atunci vara viitoare desigur că va fi friguroasă şi neroditoare.” Prin urmare, dacă-i senin şi frumos în ziua aceasta, apoi va rodi griul în vara următoare'*; iar dacâ-i posomorit, pîclă, apoi românii nu seamănă mult griu, crezînd că nu se va face.4 Tot aşa se întîmplâ şi cu hrişcă. Dacă va fi în ziua de Întîmpinarea Domnului cald şi soare, atunci e bine să semeni hrişcă, că se va face; iar de nu va fi cald şi soare, atunci să nu semeni, căci nu se va face.5 Dacă picură în ziua aceasta din streaşină, nu le merge bine albinelor peste an, căci mierea li se înăcreşte şi ele se îngălbăgesc ca oile, capătă treapâd şi pier.6 Iar dacă e senin, cald şi uscat, vara va fi mănoasă şi atunci le va merge stupilor bine.' Unii români însă sînt de părere, că, tocmai atunci cînd e în această zi moloşag, cind curge din streaşină, anul va fi mănos şi le va merge bine albinelor.8 181 Mai departe cred şi spun unii că. dacă trece Stretenia peste apă şi apa e dezgheţată, atunci se mînio şi-şi face pod peste dînsa ca să treacă, adecă dă un viscol şi un ger aşa de mare că îngheaţă toate apele. Iar dacă trece Stretenia şi pe apă se află gheaţă, atunci e semn că are să fie cald.1 * * 4 5 * * * 9 * V rea să zică că. dacă este iarnă mare si grea, apoi nu va fi mai mult: iar de nu-i mare şi grea, apoi va fi după aceea. 0 Tot cam aşa cred şi alţii. Aceştia zic că, dacă ţine îngheţat pînâ la Stretenie, apoi Stretenia ia gheaţa; iar dacă se topeşte gheaţa pînâ atunci, Stretenia o pune.11 în fine, cred românii din unele părţi ale Bucovinei „că. dacă îşi strică ursul bîrlogul său, în ziua de Întîmpinarea Domnului, cu toate câ afară e frig, primăvara este aproape; dacă iese el in această zi afară, insă întră din nou în bîrlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă."12 Iar românii din Banat cred şi spun câ ursul în această zi iese din peştera sa afară şi joacă ca în arie jur-împrejur şi dacă este soare şi-şi vede umbra, atunci iarăşi se bagă în peşteră şi nu iese, ci mai doarme încă şase săptâmini, căci chiar atita mai ţine iarna; iar dacă nu-şi vede umbra, atunci rămîne afară şi iarna (frigul) se întrerupe.13 Afară de cele înşirate pînă aci, mai e de însemnat încă şi aceea că în ziua de Întîmpinarea Domnului se serbează şi Ziua ursului iar în ajunul, în ziua şi a doua zi de întimpinarea Domnului, Martinii de iarnă şi Filipii de iarnă în contra lupilor, ca aceştia să nu atace pe oameni şi mai cu seamă ca să nu Ic atace şi sfirtice oile, precum şi celelalte animale domestice. La armâni, adecă la românii din Turcia europeană, sărbătoarea întimpinâ-rii Domnului e foarte preţuită, mai cu seamă pe femei, din care cauză se şi numeşte Sărbătoarea mulierlor. în ziua aceasta toate femeile „trimit la biserică cite o litie şi o colivă, dar mai ales cele însărcinate şi cele lehuze nu lipsesc a face aceasta: însărcinatele spre a cere Maicii Domnului naştere uşoară, iar lehuzele spre a-i mulţămi de ajutorul ce le-a dat la naştere."*4 NOTE 1 El. Sevastos, Sărbătorile pop., publ. ziar. cit., p. 149. 2. Cred. rom. din lordânoşti, sat. in distr. Storojinoţului, com. de T. Tovarniţchi. 3. Cred. rom. din Şcheia, com. de dl. Paner. Prelipcean. - O seamă de români din Bucovina şi Banat --pun câ pînâ In întîmpinarea Domnului sau ziua ursului e bine de semănat prin. Vezi Sim. Mnngiuca. Călind, pe an 1882 şi 1883. 4 Cred. rom. din Şcheia, com. de dl Paner. Prelipcean. 5 Cred, rom. din Frntâuţul Nou. com, de Vesp. Reuţ, şi n celor din Sint-Ilie, com. de Eug. Cojocarul. 6. Cred. rom. din Şcheia, dict. de Pintelei Maiorean. 7. Cred. rom din Bosand, com. de Sim Şuţu. 8. Cred rom. din Capu Cimpului. dict. Panteltumon Tatărâu. 9. Cred rom. din Frătăuţul Vechi. dicL de Zenovia Rusu, şi a celor din Sint-Ilie, com. de Eug. Cojocariu- .Dacă găseşte Stretenia pod (iarnă), il sparge; iar de nu găseşte, U face “ 10. Cred. rom. din Frătăuţul Nou, com. de Vesp. Reuţ 11 Cred. rom. din Tereblecea. dict. de Irinn Bulbuc şi com. de Pavel Scripcariu. 12. Dim. Dan. Crvdinţe pop. bucovinene, publ în Gazeta Bucovinei, an IV, nr. 79. 182 13. Sini. Manjfiuca, Calând, pe an. 1882 şi 1883. Vezi despre aceasta mai pe larg in Ziua ursului. 14.1. Ncniţescu, op. cil., p. 527. III. ZIUA URSULUI Ziua ursului, numită altmintrelea ş» Sărbătoarea ursului, cade totdeauna în ziua de Întîmpinarea Domnului. Ursul, după credinţa poporului de pretutindenea, cum începe a cădea neaua şi prinde a se face ger mare, îndată caută o peşteră sau o vizuină şi, virindu-sc într-insa. petrece acolo toată iama, dormind somnul iernei sau mai bine zis zăcînd într-un fel de amorţeală, din care se deşteaptă numai din cînd in cînd, şi atunci numai ca să se nutrească, adecă ca să-şi sugă labele, căci nutreţul lui de peste iarnă nu constă din nimic alta fără numai din grăsimea labelor sale, pe cari le suge. în ziua ursului însă, deşteptindu-se din somnul său de peste iarnă, iese din vizuina sau vizunia sa, intre nouă şi zece oare înainte de amiază, afară şi prinde a juca jur-împrejur, ca intr-o arie, prin neaua dinaintea vizuinei sale şi a se desfăta. Şi dacă în această zi, după cum cred şi spun românii din Banat, e senin şi soare şi ursul îşi vede umbra sa, atunci se bagă iarăşi în peştera sa şi mai doarme într-însa încă şase sâptămîni, prevestind prin aceasta cum că atîtea săptămini arc să mai ţie iama şi că în acest răstimp va fi tot aşa de mare ger ca şi mai înainte; iar dacă afară e înourat. e nourişte, şi din cauza aceasta nu-şi vede umbra, atunci nu se vîrâ mai mult in vizuină, ci râmîne afară, prevestind prin aceasta că iarna va înceta, gerul se va frînge şi se va întrerupe, câ va fi timp frumos şi călduros, mai po scurt că se va desprimă-vâra.1 Românii din Valea Jiului, în Transilvania, din contră, cred şi spun că, ieşind ursul în această zi din culcuşul său de peste iarnă afară şi fiind soare, astfel că-şi poate vedea umbra sa, atunci de bucurie prinde a juca în jurul groapei sale şi, după ce s-a săturat dejucat nu intră mai mult într-însa, ci o părăseşte, în semn că iarna şi-a pierdut din putere şi că din ce în ce are să se moaie şi să fie mai frumos şi mai cald. Dacă însă aceasta este posomorită, atunci intră iarăşi in groapa sa de unde a ieşit şi mai petrece încă şase săptămini intr-insa, pentru că chiar atîta are să mai ţie iarna.2 în fine, românii din Bucovina cred că, dacă-şi strică ursul bîrlogul său in Ziua de Întîmpinarea Domnului, cu toate câ afară e frig, atunci e un semn că primăvara e aproape. însă dacă iese el in această zi afară şi intră din nou in birlog, cu toate că afară este frumos,atunci e un semn câ va fi încă iarnă.' Alţii însă cred şi zic că, văzind ursul, după ce a ieşit în ziua de Întîmpinarea Domnului, că afară-i senin, atunci se bagă iarăşi la culcuş şi-şi astupă intrarea la birlog încă mai bine, ştiind câ va fi iarnă grea. Din contră, dacă vede că afară-i frig, atunci începe a umbla prin pădure, ştiind câ în scurtă vreme se va face cald.4 183 Şi iarăşi alţii spun că ursul abia la Stretenie se mişcă în bîrlogul sau cobîrlăul său şi, scoţîndu-şi capul din vizunie, se uită să vadă cum e afară. Şi dacă vede câ-i înourat, iese şi bea apă din pariu; iar dacă vede că-i senin, mornăieşte şi se bagă iarăşi înapoi în vizunie, că nu mai trage nădejde de vară.5 Iar cînd iese din birlog, dacă n-apucâ încă a bea apă, atunci poate orişicine să-l prindă şi să facă orişice voieşte cu dinsul; dar dacă bea apă, atunci capătă putere şi nimeni nu se mai poate apoi apropia de dinsul.6 Din cele înşirate pinâ aici rezultă că ursul,după credinţa poporului, este un prevestitor de timp şi că întimpinarea Domnului se numeşte în unele părţi după numele său ziua sau Sărbătoarea ursului, de aceea, pentru că el în fiecare an iese numai in această zi, pentru prima oară de cum a intrat in iarnă, din vizuina sa afară. NOTE l.Sim. Mangiuca, Catend. pc an. 1883, partea calendaristică şi p. 100-101; Aurel Iana, Din cred. pop. rom. din Maidan de lingă Oraviţa, publ. in Familia, an. XXVI, Oradea Mare, 1890, p. 6. 2. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 3. Dim. Dan, Credinţe pop. bucovineni', publ. in Gazeta Bucovinei, an. IV, nr. 79. 4. Cred. rom. din Şcheia, corn. de dl. Paner. Prelipcean; a celor din Sin-Ilie, com. de Eug. Cojocarul: .Ursul cind iese din bortă, de-şi vede umbra, se bagă cu otita mai afund cu cit a ieşit.*; a celor din Todireşli, com. de Nic. Răduşan: .Oamenii zic că, dacă-i frig in ziua de Stretenie, atunci ursul işi strică birlogul şi putem trage nădejde că n-are să fie mai mult frig. Iar de vu fi cald, ursul nu-şi părăseşte bîrlogul, pentru că ştie că are să fie frig de acum înainte.-; şi a celor din Frătăuţul Nou. com. de Vesp. Reuţ: .Românii din Frătăuţul Nou cred şi spun că, dacă va fi cald in ziua de Stretenie, atunci va ieşi ursul afară din birlogul lui şi, dacă-şi va vedea umbra sa, atunci se va băga in pâmint sau în birlogul lui cu atlta mai afund cu cit a lost mai înainte." 5. Cred. rom. din Tercblecea, dict. de Paraschiva Scripcariu şi com. de P. Scripcariu. 6. Cred. rom. din Horodnicul de Jos, com. de dl. Petru Prelipcean. IV. MARTINII DE IARNĂ Martinii de iarnă, numiţi în unele părţi şi Sî-Martini, sînttrei la număr şi cad totdeauna la patruzeci de zile după Crăciun, astfel că cel de mijloc, numit şi Martinul cel mare, cade totdeauna în ziua de întimpinarea Domnului. Martinii de iarnă se serbează trei zile după olaltă şi anume: cel dinţii în ajunul întimpinării Domnului sau in ziua de Sf. Trifon, cel din mijloc în ziua de întimpinarea Domnului, iar al treilea a doua zi după întimpinarea Domnului, adecă în ziua de Simion bătrînul, care a întîmpinat pc Domnul nostru lisus Hristos.1 Toţi trei Martinii aceştia se serbează în contra lupilor, anume ca aceştia să nu atace şi să strice turmele, precum şi celelalte vite, şi ca să nu se apuce şi de oameni. 184 In decursul serbării Martinilor, păcurarii români din Banat nu scot defel oile în cîmp la păşune. In ziua primă a Martinilor postesc şi tot în această zi fac mai multe ceremonii asupra oilor, spre a le feri de lupi. Deşi n-am aflat pînâ acum, totuşi e mai mult dccît probabil că românii serbează Martinii de iarnă nu numai in contra lupilor, ci şi în contra urşilor, şi asta din cauză că în ziua în care cade Martinul de mijloc, cade şi ziua ursului3, iar aceasta cade totdeauna în ziua de Întîmpinarea Domnului, cînd cade şi Martinul cel mare. Şi cum că românii întru adevăr trebuie să serbeze Martinii aceştia şi în contra urşilor se poate deduce şi de acolo că ursul pretutindenea, în toate ţările locuite de români, se numeşte Martin.4 Aşa mai toate poveştile, cari tractează despre vreun urs, îl numesc pe acesta Martin.5 Şi tot aşa îl numesc şi ursarii de pretutindenea, cari umblă cu dînsul dintr-un sat în altul şi, punîndu-1 să joace, îi cîntâ: Joacă bine, Mă Martine, Că-ţi dau pîne Cu măsline, Sau: Din călcîi încetişor, Şi din talpă binişor! Sus Martine! Şi inele, Şi mărgele, Să te-mpodobeşti cu ele!6 Şi mai bine, Că-ţi dau pîne Cu măsline.' Şi ursul, cum aude cuvintele acestea ale ursarului, se ridică în două labe şi prinde a juca de se cutremură pămîntul sub dînsul. NOTE l.Sub Simion bătrinul se înţelege aici sfintul şi dreptul Simion, care a intixnpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Românii din Fundu Sadovei, In Bucovina, cred şi spun că dreptul Simion, nu mult după ce a văzut pe Iisus Hristos Mîntuitorul lumii, a murit in biserică lingă tetrapod. 2. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 18S3, Calend. pop. şi p. 97-102. 3. Vezi despre aceasta mai pe larg In capitolul următor. 4. L. Şăineanu, încercări asupra semasiologiei limbei române. Bucureşti, 1887, p. 176: .Martin e numele popular al ursului, numit şi Gavrilă sau Vasilicd.’; P. Oltean, apud. B. P. Hasdeu, Etym. Magn.. II.. p. 1149: .Ursului poporul ii zice Martin, ursoanci-An-cuţa.“ 5.1. Creangă, Scrieri, I, p. 31: .Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? că mi-aduc aminte că l-am intîlnit odată prin smeuriş.* 6. N. A. Bogdan. Colindătorii, publ. in Familia, an. XXVII, p. 606; Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 18â3, p. 100. 7. G. I. lonescu-Gion, Doftoricescul meşteşug in trecutul ţărilor române, publ. in Revista nouă, an. IV, Bucureşti, 1892, p. 497. 185 V. FILIP1I DE IARNA Românii din unele părţi ale Munteniei, precum bunăoară cei din plaiul Prahova. în loc de Martinii de iarnă, despre cari am vorbit mai sus în capitolul premergător, ţin şapte Filipi, începînd de la 25 ianuarie şi pînă la 2 februarie, crezînd, ca şi românii din Banat, că ar fi răi de lupi şi păgubitori de dobitoace.1 Alţi români, tot din Muntenia, ţin spre acelaşi scop numai trei Filipi sau Pilipi, după cum îi mai numesc ei, şi anume: unul la 30 ianuarie, iqr ceilalţi doi la 1 şi 2 februarie, sau unul la 2 februarie şi ceilalţi doi la o săptâmînâ după aceasta.2 Filipul, care cade la 30 ianuarie, se numeşte pe unele locuri şi Ticlele.3 în răstimpul acestor zile, considerate ca sărbători, atît bărbaţii cit şi femeile din Muntenia nu lucrează nimic.4 în fine, românii din unele porţi ale Bucovinei, şi mai ales cei din satele in cari nu e datină a se serba Sf. Trif, despre care am vorbit deja mai sus în cap. I ca patron al lupilor, ţin asemenea trei Filipi sau Cilipi şi Cilichi. numiţi în genere Filipi de iarnă, atît în contra lupilor, cît şi in contra feluritelor prilejuri de boale şi primejdii, şi anume: unul in ajun. al doilea în ziua. iar al treilea a doua zi de Intimpinarea Domnului.5 Afară de Fîlipii despre cari am vorbit pînă aici, mai ţin atît românii din Bucovina cit şi cei din Muntenia încă şi alţi Filipi, asemenea pentru lupi, precum şi pentru alte dihănii, însă despre aceia voi vorbi mai pe larg la timpul său. NOTE 1. Gr. G. Tbdlcscu, Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an. II, voi. III, Bucureşti, 1884, p. 388: „De la 10 noiembre ţin Filipii şapte: trei înainte de lăsatul de sec şi patru in post. La 21 noiembre, in ziua Intrării in biserică, zic câ-i Filipul cel şchiop. Alţi şapte Filipi de la 25 ianuarie pinâ la 2 februarie. Alţi trei Filipi, a? se zic Berbecari, toamna de la 2G scptemhre. în aceşti Filipi nu se coase, nu împunge în piele, nu dau împrumut, nu duc In moară, nu dau foc la vecini. nu măturii in casă, in sfirşit nu lucrează nimic, zicind câ-i rău de lupi şi păgubitori de dobitoace.": Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 57: „Filipii, 25 ianuarie. Din aceasta zi plnâ la 2 februarie femeile ţin (serbează) pe cei şapte Filipi. în aceste zile nu se lâ (spală pe cap), nu se lipeşte vatra etc., pentru că-i râu de lupi." 2. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Rijleţu- Vieroşi, jud. Olt: „Filipii sau Pilipii se serbează pe fiecare an de la 15-21 novembre, 30 ianuarie. 1 şi 2 februarie"; corn. Bilciurcşti, pl. Ialomiţa, jud. Dîmboviţa: „Ca sfinţi mai mari peste fiarele sălbatice socoteşte poporul pe Filipi sau Pilipi, cari sint mai mari peste lupi. Zilele in cari se intimplu sint: unul la 2 februarie, alţii doi lu săptumina şi unul la lăsatul secului de Crăciun." 3. Din răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. corn. Crovujud. Dîmboviţa: „Ticlelesau Pilipii (30 ianuarie), astfel se numesc pe aici" 4. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Rijleţu- Vieroşi, jud. Olt. 5. Dat rom. din Buninţi, corn. de Vesp Corvin: jn ziua de Stretenie pică şi Filipii sau Cilichii, cari se ţin pentru primejdie de lupi."; precum şi a altor români din Bucovina. 186 JOIA NEPOMENITĂ Românii din Banat numesc joia din sâptâmîna albă Joia nepomenită sau Joia necurată. De asemenea caracter este şi joia întîia după Paşti şi cea după Rusalii. Tustrele joile acestea formează o treime nefastă, nenorocoasă. în joia din sâptâmîna albă cad totdeauna vracii, numiţi altmintrelea şi vălaşi. Tot în această joie cad şi gadinele, cari durează trei zile după olaltâ, adecă joi, vineri şi sîmbătă.1 Cuv. gadină pl. gadine şi gadini. după dicţionarul de Buda din anul 1825, are şase semnificaţi uni şi anume: 1. Orice vită sau jivină; 2. în specie: fiară sălbatică, răpitoare; 3. Zburătoare, d. e. pasări, hoarâ; 4. în specie: pasări de casă (hoarâ); 5. Zburătoare răpitoare; 6. Alte jivini aripate, d. e. lăcuste, viermi, omizi, gîndaci etc. După glosarul lui A. T. Laurian şi L C. Massim însă are numai trei şi anume: 1. Pasăre, pasăre de curte; 2. Pasăre sălbatică, rapace; 3. Fiară, bestie rapace, cu instincte de ucis alte fiinţe vii. în graiul bănăţean cuvtntul acesta se aude numai in plural, gadini, şi însemnează mai cu seamă: lăcuste, omizi, viermi, goange şi alt găvăt,2 cari se arată în unii ani într-o mulţime aşa de mare, că devastează timpurile. Din cauza aceasta apoi românii din Banat îndătinează a serba cele trei zile din urmă ale săptămînii albe în contra gadinilor, anume ca acestea să nu le devasteze cîmpiile şi pometele.3 în unele părţi din Muntenia, precum bunăoară în comuna Rîjleţu, plasa Olt-Vedea. judeţul Olt, joia din sâptâmîna brînzei se numeşte joia tuturor juvinelor (vietăţilor), în special însă joia furnicilor. Românii din aceste părţi serbează joia aceasta, ca şi fraţii lor din Banat, in contra tuturor juvinelor şi cu deosebire în contra furnicilor. Fiecare om are grijă de a se scula în această zi foarte de dimineaţă şi a face o turtă de mălai sau de făină, cu cîte ceva brînză sau unt pe ea, şi a o duce apoi pe cîmp, unde o pune pe un muşuroi de furnici, sau în pădure pe un arbore.’1 Pe lîngă aceasta, mai e de însemnat încă şi aceea că românii din cele mai multe părţi ale Munteniei numesc săptâmîna albă nu numai sâptâmîna brînzei, după cum s-a amintit mai sus. ci totodată şi sâptâmîna nebunilor, din 187 cauză că, după cum spun ci, în această săptâmînâ numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe cînd toţi cei cuminţi, câţi au avut de gînd să se însoare in decursul Cîrnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.5 în unele părţi ale Transilvaniei, precum bunăoară pe la Rodna, districtul Năsăudului, se numeşte săptămîna aceasta, pe lîngâ săptâmînâ albă, încă şi săptâmînâ bondrişilor, iar în alte părţi, ca şi în Muntenia, săptâmînâ nebunilor.6 Tot săptămîna nebunilor se numeşte săptămîna aceasta şi în Banat.' Săptămîna bondrişilor se numeşte de aceea, pentru că în această săptâmînâ numai bondrişii umblă de-a însuratului, şi cu toate acestea mulţi dintre dinşii sînt şi de astă dată rămaşi, adecă nu se pot însura. Iar săptămîna nebunilor să se numească de aceea, pentru că o seamă de feciori, luîndu-se după unii unguri, cari umblă in săptămîna aceasta a colinda, umblă şi ei mascaţi, fâcind nebunii pe drumuri şi pe la casele oamenilor, unde capătă apoi băutură. în Munţii Apuseni ai Transilvaniei, şi anume pe la Abrud, aceşti oameni mascaţi se cheamă fărşăngari, iar pe la Reteag măscuraşi.8 Feciorii din Bucovina, cari s-au întîrziat cu peţitul, cari n-au apucat încă a se încredinţa şi cununa înainte de săptămîna albă, îndătinează de regulă a se cununa in joia acestei săptâmîni. în dumineca de pe urmă a Cîmilegilor, adecă în ziua de Lăsatul secului, se cunună mai mult numai văduvele şi văduvoii. Feciorii şi fetele cari, deşi le-a fost timpul de căsătorit, cu toate acestea insă au rămas necăsătoriţi, sînt, în ziua de Lăsatul secului seara, de către ceilalţi feciori mai tineri, prin diferite chiuituri, luaţi în rîs şi batjocură. Tot aşa se întîmplâ, după cum vom vedea mai jos, şi cu feciorii şi cu fetele din Transilvania. în unele părţi din Muntenia însă, feciorii dc însurat, sc înţelege că cei cuminţi, cari n-au apucat a se căsători cînd le-a fost timpul de căsătorit, precum şi aceia cari s-au lăsat pe de altă dată sau au ales prea mult şi din cauza aceasta s-au trezit deodată că au rămas necăsătoriţi, se bat în prima zi a săptâmînii nebunilor cu burduful.9 Iar in alte părţi, tot din Muntenia, este din contra datină ca la sfîrşitul acestei săptâmîni, numită asemenea săptămîna nebunilor, toţi flăcăii de însurat şi fetele cele mari de măritat, cari nu s-au căsătorit în decursul Cirnilegilor, să se strige pe nume, adresîndu-li-se fel de fel de cuvinte batjocoritoare, şi aceasta dintr-un deal şi într-un ton schimbat, spre a nu-i înţelege, anume ca nimeni să nu poată pune mîna pe ei.10 în fine, românii din unele părţi ale Transilvaniei cred şi spun că, „dacă voieşti să fii scutit de şoareci, trebuie să ţii şi să ajunezi lunea din săptămîna albă."11 Iar cei din Muntenia spun că in săptămîna albă nu e bine să „te speli la cap. căci se scutură bordufurile cu brînză în cap (adecă faci mătreaţă) şi-ţi albeşte părul curind."12 188 NOTE 1. S. Mangiuca, Caietul, pe. an. 1882 şi 1883. luna februar 2. Gâvăt = germ. Ungeziefer. 3. Sim. Mangiuca, Studii limbistice, publ. în Familia, an. XIX, Oradea Mare, 1883, p. 483-484 4. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 5. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Zănoaga. plasa Cîmpu, jud. Romanaţi: .Ultima sâptâminâ a carnevalului se numeşte sâptămina nebunilor.-; corn. Crovu, jud. Dîmboviţa: „Săptămina nebunilor este cea din urma a carnevalului. Flăcăii necăsătoriţi pină in acest timp umblă după fete tocmai acuma, dar rămin tot necăsătoriţi, căci n-au timp."; corn. Albeni, jud. Goij: „Sâptămina nebunilor este la sfîrşitul cimelegilor, zisă şi săptămina brinzei, numită aşa fiindcă in această sâptâminâ pornesc toţi nebunii a se însura.-; corn. Roşia, jud. Goij: „Sâptămina nebunilor - sâptămina brinzei, numită aşa din pricină că in această sâptăinînă dau zor să se însoare numai proştii şi urâţii satelor." 6. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul; W. Schmidt, op. cit., p, 7. 7. Sim. Mangiuca, Caietul, pe an. 1882 şt 1883, luna februar: „Sâptămina nebunilor incepe totdeauna in dumineca de brinză şi cuprinde in sine întreaga săptămină albă (de brinzâ).- 8. Din mss. d-lui Pop-Reteganul. 9. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Frumoasa, pl. Dunărea, jud. Tbleorman. 10. Din. Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Socetu, jud. 'teleorman. 11. Credinţe deşerte, din Boiereai, pubL în Gazeta Transilvaniei, an. LVI1J, Braşov, 1895, nr. 102. 12.1. C. ConsUmtinescu. Superstiţii din Ciulnifa (Ialomi(a), publ. in Şezătoarea, Fălticeni, un. IU, p. 123. 189 SFINŢII HARALAMPIE ŞI VLASIE I. SFÎNTUL HARALAMPIE Sf Haralampic, numit altmintrelea şi Aralampie sau Aralambie. Haralam şi Aralam, cade totdeauna in 10 februarie. Despre acest sfint există la românii din Bucovina următoarea legendă: „Zice că Sf. Haralampic umbla către sfirşitul vieţei sale prin lume şi vindeca pe oamenii cei bolnavi. Umbllnd el aşa încolo şi încoace, cit timp va fi umblat, a ajuns în urmă şi in ţeara paginilor. împăratul păgînilor, cum a prins de veste că a întrat în ţeara sa, indatâ a şi trimis pe un încrezut al său să-i zică ca să vie la dînsul. încrezutul s-a dus şi nu mult după aceea s-a şi întors dimpreună cu Sf. Haralampic la împăratul. împăratul, cum l-a văzut pe Sf. Haralampie, îndată l-a şi întrebat cum se cheamă, de unde-i şi cu a cui putere vindecă el pe cei bolnavi. Sf. Haralampie i-a răspuns că se cheamă Haralampie, că e trimisul lui Dumnezeu şi că cu puterea acestuia vindecă el pe oameni. însă împăratul n-a voit să-i creadă rn e trimis do Dumnezeu ca 3a în-sânătoşeze pe bolnavi, şi de aceea l-a făcut larmăcător şi apoi i-a poruncit ca să se lese de treaba aceasta şi să se dea in legea păginească, ori de nu are să-l pedepsească cu moartea. Dar Sf. Haralampie n-a voit o dată cu capul să se dea in legea păginească, ci a spus că el mai degrabă voieşte să moară decît să-şi părăsească legea. împăratul, vâzînd că Sf. Haralampie nu vrea sâ-1 asculte, a poruncit ostaşilor săi să-l lege in lanţuri groase şi să-l chinuiască pînâ ce-şi va da sufletul. Ostaşii, cum li s-a poruncit aşa au şi făcut: l-au legat mai întîi în lanţuri, iar după aceea au luat cîrlige de fier şi infigindu-i-le in piele, au prins o pâreche de boi la dînsele şi cu ajutorul acestora l-au despoiat mai tot de piele şi apoi l-au aruncat în închisoare. Fata împăratului, căci împăratul avea o fată mare, vâzînd cum se poartă şi ce face tatăl său cu Sf. Haralampie, îi zise: - Nu ţi-i milă, tată, de popa ăsta, de-1 munceşti mai rău de cum au muncit jidovii pe Hristos! împăratul, auzind cele ce i le spuse fiica sa, se făcu foc şi pară de minie pe dinsa şi o mustră, zicîndu-i: 190 - Dacă tu ţii cu farmăcâtorul acesta, atunci nu eşti vrednică să te numeşti mai mult fiica mea! De aceea du-te de la mine, ca să nu te mai văd de azi înainte cîte zile voi mai avea! - Dacă a ajuns treaba pinâ la atîta - zise mai departe fata, - apoi văd şi eu că nici nu-mi mai râmîne alta de făcut! Şi cum a rostit cuvintele acestea, a prins a plînge de se cutremura cămaşa pe dînsa, şi apoi luîndu-şi ce va fi luat cu sine, a plecat chiar in acea zi de la tatăl său şi s-a dus pe muntele Stavorului şi acolo a trăit mai departe şi s-a făcut slîntă. Xu mult însă după ce s-a depărtat fata impâratului, tatăl ei, miniindu-se şi mai tare, a trimis zece mii de ostaşi ca să-l scoată pe Sf. Haralampie din închisoare şi să-l taie aşa de mărunţel ca să nu se aleagă nimica dintr-însul. Ce era să facă ostaşii?... Trebuiră sâ-1 asculte!... Se porniră fără întîrziere şi, ajungînd unde era Sf. Haralampie închis, îl scoaseră afară din închisoare şi îl mai întrebară încă o dată: ori de nu voieşte să se lese de legea creştinească şi să se dea în legea cea păgînească. însă Sf. Haralampie, deşi era mai mult mort decît viu, din pricina chinurilor ce le suferise, şi măcar că numai de abia se ţinea pe picioare de durere, nici de astă dată n-a voit ca să se lepede de legea sa. Atunci ostaşii, văzînd că numai degeaba îşi bat capul, că Sf. Haralampie nu voieşte nici într-un chip să-şi părăsească legea, l-au făcut tot fărîmi şi apoi, puindu-i carnea grămadă, s-au întors indărăpt şi şi-au dat seamă împăratului despre isprava ce au făcut-o. Peste noapte, împăratul a trimis iarăşi o sută de ostaşi la grămada cea de carne, anume ca să vadă ce s-a intimplat cu dinsa, de nu e cumva Haralampie sfint şi ori de n-a înviat. Şi s-au dus şi aceşti ostaşi, şi cind au ajuns la starea locului, ce să le vadă ochii?... în jurul grămezii celei de came era o luminăţie ca aceea, cum nu mai văzură alta în vieaţa lnr. şi n roată de îngeri lua carnea lui Haralampie şi o punea bucăţică după bucăţică, ciolănel după ciolănel şi vinişoară după vinişoară la loc. Iar după ce i-au pus toată carnea la loc şi au făcut dintr-însa iarăşi om, cum a fost dintru început, l-au luat şi l-au dus la Dumnezeu în cer. Iar Dumnezeu cum l-a văzut pe Sf. Haralampie, îndată i-a şi zis: - Noa! da ştiu că ai tras o sfintâ de muncă pentru legea mea! Deci spune-mi: ce doreşti să-ţi dau pentru cele ce le-ai suferit cu atîta bărbăţie? - Nu doresc alta nimic, - răspunse Sf. Haralampie, - fără numai atîta, că cel ce va ţinea ziua mea şi va posti-o, adecă nu va mînca nimic în decursul ei, de acela să nu se apropie nici o boală! Şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa. Şi de atunci, care om ţine ziua Sf. Haralampie şi posteşte, adecă nu lucrează şi nu mănincă nimic in ziua lui, de acela nu se apropie nici o boală in decursul anului.1 A doua legendă a Sfîntului Haralampie, asemenea din Bucovina, sună precum urmează: „Zice că Sf. Haralampie mai toată viaţa lui pămintească a petrecut-o in munci şi chinuri grele. Şi mai ales la bătrîneţe a avut el foarte multe şi grele munci de suferit. 191 De aceea şi Dumnezeu, văzind că e aşa de tare muncit, l-a chemat înaintea morţii sale la sine şi i-a spus să ceară ceva de la dînsul ca răsplată pentru cele ce le-a suferii în numele lui, şi el orice va cere ii va da. Sf. Haralampie insă i-a spus că el se va duce să întrebe mai întii pe oameni, şi ce vor spune aceştia să ceară, aceea va cere. Şi s-a dus apoi la oameni şi i-a întrebai pe aceştia ce să ceară. Şi oamenii l-au rugat sâ ceară ca Ciuma, care ii potopea pe vremea aceea, să fie sub mina şi stăpimrea lui. După aceasta s-a întors Sf. Haralampie iarăşi la Dumnezeu şi. împărtâşin-du-i cele ce i le-au spus oamenii, a cerut ca să-i dea Ciuma pe mină. Dumnezeu nu s-a împotrivit ci, îniplinindu-i dorinţa, îi dete Ciuma pe mină. Sf. Haralampie, bucuria lui; cum a văzut că Dumnezeu i-a dat putere asupra Ciumei. îndată a şi pus mina pe dînsa, a legat-o de grumaz cu un lanţ de fier, şi astfel legată în lanţ o ţine el pînă in ziua de astăzi. Şi numai atunci cind oamenii nu serbează ziua lui o sloboade pe pămint. Şi Ciuma, care are aripi şi o sabie lată in mină, cum se vede scăpată din lanţul in care e înferceată, îndată aleargă la oamenii cei ce nu ţin ziua Sf. Haralampie şi pe toţi ii omoară.2 O variantă a acestei legende, aşijderea din Bucovina, sima aşa: „Zice că pe timpul acela, cind conducea Arhanghelul Mihail pe Maica Domnului pe la rai şi pe la iad. ca să-i arate şi să vadă chinurile cele mari şi grele ale oamenilor celor răi. pe atunci s-a întilnit şi Sf. Haralampie cu Ciuma, care umbla pe pămint şi aducea foarte multă stricăciune în omenime. Şi Ciuma, care are un chip îngrozitor, adecă cap ca de om, coarne ca de bou şi coadă ca de şarpe, in al căreia virf se află un ghimpe mare cu care înghimpâ pe oameni şi ii umple de boală, cum a văzut pe Sf. Haralampie, îndată s-a şi repezit asupra lui, voind numaidecit sâ-1 inghimpe şi să-l omoare şi pe dînsul. însă Sf. Haralampie nu s-a lăsat a fi inghimpat şi omorit de Ciumă, ci el, prinzînd-o şi legînd-o cu un lanţ greu de fier, a inceput a o bate şi a o chinui pînă ce s-a săturat. Şi tot aşa legată o ţine el pină şi in ziua de astăzi, anume ca ea să nu poată nicicind urma voinţei sale, a inghimpa şi a umplea pe oameni de boală, ci a-l umplea de boală numai pe acela care îi porunceşte sau il lasă Sf. Haralampie. De aceea apoi şi oamenii ţin ziua acestui sfînt, ca el să nu încuviinţeze Ciumei a se atinge de dinşii. A doua variantă a legendei de mai sus e aceasta: „Dumnezeu a dat fiecărui sfint cite o putere oareşicare. Şi precum a dat el tuturor sfinţilor, aşa şi Sf. Haralampie, care era dintru inceput săhastru, încă i-a dat putere, şi anume peste Ciumă, zicîndu-i că îndată ce va vedea că aceasta îşi face de cap, adecă că omoară prea mulţi oameni, să n-o lase a-i omori degeaba. Şi Sf Haralampie, din ziua in care a căpătat puterea aceasta de la Dumnezeu, cum simţeşte că Ciuma voieşte să meargă la vreun om, care nu e cu nimic vinovat, ca să-i ia zilele, îndată aleargă la dinsa. o prinde, o leagă cu lanţul de grumaz, şi apoi începe a o bate pină ce se satură. După aceea, zicîndu-i să părăsească omul pe care voia ea să-l omoare degeaba, ii dă drumul. 192 r Şi fiindcă Sf. Haralampie are o putere atit de mare asupra Ciumei, de aceea numai cel ce păcătuieşte şi supără prea mult pe acest sfint moare de Ciumă. Tbţi ceilalţi oameni Insă, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi cinstesc ziua acestui sfint, sint scutiţi de această boală primejdioasă şi urită, căci Sf. Haralampie nicicind n o lasă să se apropie de dînşii. A treia legendă a Sf. Haralampie. tot din Bucovina, e următoarea: „Zice că pe timpul acela, cînd trăia Sf. Haralampie, era minin lui Dumnezeu ce făcea Moartea... cosea cu coasa ei cea ascuţită şi veninoasă mai pe toţi oamenii din lume. Văzfnd de la un timp Dumnezeu că Moartea îşi face de cap, că ea ia cu mult mai multe suflete de om decit i-a fost de la început poruncit să ia, a mînat pe Sf. Haralampie s-o prindă şi să n-o lase mai mult a face ceea ce-i place. Sf. Haralampie, supus şi ascultător ca totdeauna, s-a dus şi, făcind ce va fi făcut, a pus mina pe Moarte, a logat-o bine cu un lanţ de fier şi astfel legată o ţine şi o poartă el pînă in ziua de azi. neslobozind-o nicicind din mină, căci cum ar slobozi-o, îndată ar cosi cu coasa sa, pe care o poartă totdeauna la sine, pe toţi oamenii, ci el o sloboade numai atunci cind ii spune Dumnezeu, şi numai la acei oameni pe cari îi voieşte Dumnezeu sau cari, prin purtarea lor cea rea, il supără din cale afară atit pe Dumnezeu, cit şi pe dînsul. Omul aceia însă care nu-1 supără prea tare pe Dumnezeu precum şi pe Sf. Haralampie, trăieşte cu mult mai mult decit ceilalţi oameni, pentru că Sf. Haralampie îl încunjură cu Moartea.-5 A patra şi totodată şi cea din urmă legendă despre Sf. Haralampie sună astfel: „Cînd a împărţit Dumnezeu pravila (slujba) fiecărui sfint, atunci a voit el să-i dea şi Sf. Haralampie o slujbă. însă Sf. Haralampie. ce a făcut, ce a dres, destul atîta că, întirziîndu-se, nu s-a înfăţişat la timpul hotărit înaintea lui Dumnezeu, iar cînd a sosit el, Dumnezeu împărţise acuma slujbele ce avuse de ginii să le împârţească. Deci ce era acuma să facă cu Sf. Haralampie? Să-l lase aşa, nu-i da mina!... Mai cugetă ce mai cugetă, şi la urmă îi dete şi lui o căţeluşă legată de grumaz cu un lanţ de aur şi putere asupra boalelor. De atunci e Sf. Haralampie stăpinul boalelor, de atunci poartă el boalele!-6 Acestea sînt toate legendele despre Sf. Haralampie cîte le-am putut cu afla pînă acuma. Deci, atît după legendele reproduse, cit şi după credinţa românilor din alte părţi ale Bucovinei, unde poate că nu sint cunoscute legendele acestea, sf. Haralampie are o deosebită inriurire şi putere asupra Morţii, Holerei, Samcei sau Sancci, Lungoarci, şi mai cu seamă asupra Ciumei', precum şi asupra altor boale grele. El e stăpinul şi purtătorul tuturor boalelor.8 Din cauza aceasta apoi, fiindcă Sf. Haralampie e stăpinul şi purtătorul fiinţelor sus-amintite, precum şi al tuturor boalelor, şi mai ales al celor mai grele şi mai rele, românii şi mai cu seamă româncele din cele mai multe părţi ale Bucovinei il ţin, adecă cei mai mulţi dintre dînşii nu lucrează nimic in ziua lui, ci o serbează ca şi duminica sau ca şi una dintre sărbătorile cele mari, atît pentru sănătatea lor cit şi pentru sănătatea vitelor, ca să nu se bolnăvească şi să moară, respective să piară in decursul anului ce urmează, ci să fie cu toţii sănătoşi.10 193 Col ce serbează ziua acestui sfint, acela e ferit şi scutit do toate boalele pentru că Sf. Haralampie îl păzeşte şi îl apără atît pe dinsul cît şi vitele sale de orişice boală.11 Din contră, cel ce nu serbează ziua acestui sfint, cel ce lucrează, acela se bolnăveşte peste an.12 Iar asupra acelora ce nu numai că nu-i serbează ziua, ci încă îl şi supără prin purtarea lor cea rea şi necuviincioasă, trimite Ciuma să le ia zilele, ca să nu-1 mai supere.1'1 Tot din cauza Ciumei îl serbează pe Sf. Haralampie şi românii din unele părţi ale Moldovei.14 Ba în unele comune din Bucovina, precum bunăoară in Reuseni, nu numai că Sf. Haralampie se serbează ca şi duminica, ci care om poate, acela şi posteşte, adecă nu mănîncâ nimic în această zi. şi aceasta o face el asemenea pentru boale.15 în unele comune, atît din Bucovina cit şi din Moldova şi Muntenia, nu numai că se serbează ziua Sf. Haralampie, ci unii dintre români, mergînd în această zi la biserică, duc ca jertfa colaci, mere ri colivă pentru sufletele morţilor16, sau grîu nefiert, adecă numai grăunţe , iar «Iţii plătesc cîte o liturghie şi se roagă anume ca să fie sănătoşi in decursul anului viitor18, ca Sf. Haralampie şi prea bunul Dumnezeu să-i ferească de toate boalele.19 După ce s-a sfirşit liturghia, unii dintre dinşii. şi anume atît din Bucovina cit şi din Moldova, fac praznice, sau la biserică sau acasă, pentru pomenirea morţilor, şi mai ales cei ce se cheamă Haralampie20, la care ocaziune pomenesc numele Sf. Haralampie. ca să-i ferească de orişice primejdie21, si dau de pomană mai cu seamă pentru cei ce au murit de moarte năpraznică. Alţii fac agheasmă, adecă plătesc preotului ca să le sfinţească apă, care e, după credinţa lor. bună pentru felurite boale, pentru că, bind-o şi spâlîndu-se cu dinsa, spun ei că se vindecă.23 După sfinţirea apei sau după facerea aghpasmei. luîndu-şi fiecare apa de aceasta şi întoreîndu-se acasă, o parte dintr-însa o beau, cu o parte se spală, o parte o dau vitelor de băut sau stropesc cu dînsa vitele, grajdurile, şurile, pivniţele, precum şi alte acareturi de pe lingă casă, iar restul îl aruncă prin fintîni.24 în unele comune, tot din Bucovina, se stropesc cu apă de aceasta nu numai oamenii şi vitele, precum şi acareturile mai sus arătate, ci şi prin grădini, anume ca să nu facă pomii viermi şi omizile să nu mănince curechiul.25 in unele părţi din Muntenia, precum bunăoară in comuna Poiana de Sus, plasa Ghergani, jud. Dîmboviţa, Sf. Haralampie se crede a fi sărbătoarea cea mai mare pentru pomii din grădini. De aceea, în ziua acestui sfint, se unge tot pometul cu colivă sfinţită, ce se aduce in această zi de la biserică.26 în alte comune, tot din Muntenia, în ziua de Sf. Haralampie se face colivă, din care se păstrează spre a se da pasărilor, cînd au boală şi mor, anume ca să nu mai moară.2' Şi iarăşi în altele, aşijderea din Muntenia, precum bunăoară în comuna Spineni, plasa Vedea de Jos, jud. Olt. se duc la biserică în ziua de Sf. Haralampie grăunţe de grîu nefiert, spre a se sfinţi de preot, şi după ce s-au sfinţit şi s-au adus acasă, se dau pasărilor de casă şi vitelor de mincat, anume ca să nu le fie rău de vărsat (bubat).28 194 Tot în ziua de Sf. Haralampic unele românce din Bucovina, precum bunăoară cele din comuna Mihoveni, fac un colăcel şi-l coc înainte de răsăritul soarelui singur în cuptor. După ce s-a copt, îl scot afară şi-l rup în patru bucăţi şi apoi îl azvîrlu tot cîte o bucată în toate părţile lumii. Aceasta înseamnă că dau de mîncare la toate gujuliile din lume.29 Alte românce iarăşi se dezbracă in pielea goală şi încunjură casa de trei ori, şi anume întiia oară dimineaţa, a doua oară la amiază, şi a treia oară seara, cu scop ca să nu se apropie diavolul de casă, crezindu-se că de casa aceea care se încunjură in chipul acesta, diavolul nu se poate apropia.30 Mai departe cred o seamă, că dacă plouă în ziua de Sf. Haralampie, plouă apoi după aceea patruzeci de zile după olaltă.31 în fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că, după credinţa şi spusa românilor din Moldova, precum a celor din comuna Mileanca, jud. Dorohoi, şi a celor din Muntenia, comuna Ruptura, jud Mehedinţi, Sf. Haralampie sau Haralambie este pus de Dumnezeu peste %nte, pentru sporirea turmelor şi apărarea acestora de boale.32 Iar românii din unele părţi ale Bucovinei, precum bunăoară cei din Fundu Sadovei, spun in privinţa acestei credinţe numai atîta că Sf. Haralampie a fost dintru început păstor şi ca atare trebuia să-i fie aminte de sporirea turmelor.33 Deci. fiindcă Sf. Haralampie a fost dintru început păstor şi fiindcă el este şi acuma peste vite şi sporirea lor, de aci se vede că vine şi datina românilor din cele mai multe părţi ale Bucovinei de a stropi vitele şi grajdurile sau poeţile în cari petrec acestea cu apă sfinţită. Şi tot de aci se vede că vine şi credinţa unora, că în ziua de Sf. Haralampie nu e nicidecum bine de a înjuga boii. Şi dacă femeile totuşi nu vreau ca să petreacă toată ziua acestui sfînt in nelucrare, apoi se ocupă numai cu scărmănatul linei sau al penelor, de cusut şi de tors insă nu se apucă defel, susţinînd că nu-i bine.34 NOTE 1 1. Din Reuseni, sat in distr. Sucevei, com. de Vasile Pop, stud. gimn. 2. Din Bălăceana. dict. de loan Grosariu şi Ana Ureche. 3. Din Frutăuţul Vechi, dict. de Axenia Sofroni. •t. Din Şcheia, dict. de Magdalena Cimpan. 5. Din Pirteştii de Sus. sat in distr. Gurei Humorului, com. de G. Baranaiu, stud. gimn. Vezi şi Moartea, publ. de dl. M. Lupescu in Şezătoarea, an. III, Fălticeni, 1895, p. 114: .De nimeni n-are frică Moartea ca de Sf. Haralamp; el e mai marele ei, şi acolo unde sfintul ii porunceşte să nu se ducă, ea îl asculta, cad vai şi amur de ea, de nu face pe voia sântului! Cind Moartea nu ascultă de el, sfintul o pune la pedeapsă şi o calcă în picioare.* 6. Din Mihoveni, dict. de Paraschiva Cojoc şi com. de Vesp. Corvin, stud. gimn. 7. Cred. rom. din Bălăceana, com. de G. Jemnn, stud. gimn.: .Despre Sf. Haralampic se crede că este stăpîn peste boala ciumei şi, dacă lucrează cineva in ziua lui, se îmbolnăveşte de dumă. Pe dinsul a voit Ciuma sâ-1 taie cu coasa, insă el a pus-o in lanţuri şi o stăpîneşte şi acuma sub picioarele sale.'; a celor din Volovăţ, sat in distr. Râdâuţu-lui, com. de Ilie Buliga, stud. gimn.: .Oamenii din satul nostru cred că Sf. Haralampie, cu porunca lui Dumnezeu, poartă Moartea şi o boală numită Ciumă."; cred. rom. din 195 Şchein, corn. do C. Lucaciu, stud. gimn.: .Sf. Haralampie este stâpinul Ciumei. Ea stă sub picioarele lui. Iar dacă s-ar intimpla s-o scape, apoi ar ucide Întreaga omcnimo.* 8. Din Pâtrăuţi, distr. Sucevei, com. de Vict Morariu, stud. gimn.: .Sf. Haralampie e stâpin peste toate boalele, pe cari le ţine legate in lanţ, iar pe Ciuma o ţine sub picioarele sale.*; din Stupea, sat in distr. Curei Humorului, com. de Onufr. Căileanu, stud- gimn.: .Oamenii ţin pe Sf. Harulampie, crezind că Dumnezeu l-ar fi pus asupra boalelor cari se pot apropia atit de oameni cit şi de animalele de casă.* 9. Dat. rom. din Bălâceana, dict. de loan Grosariu şi Ana Ureche şi com. de Const. Ureche, stud. gimn.; a celor din Crasna, sat in distr. Storojineţului, com. de Em. Iliuţ, stud. gimn.; a celor din Fundu Sadovei, sat in distr. Cimpulungului, com. de T. Luncan; a celor din Securiceni, sat in distr. Sucevei, com. de Gavr. Guşcţ, stud. gimn.: .Bărbaţii tot mai lucrează în această zi. femeile insă nicidecum.*; a celor din Pîrteştii de Sus, com. de G. Baraniu: „Pe Sf. Haralampie îl serbează mai ales femeile şi oamenii care au durere de măsele." 10. Dat. rom. din Băişeşti, sat in distr. Gurt-i Humorului, com. de Oct. Seretean, stud. gimn.; a celor din Costina, sat in distr. Sucevei, com. de V. Huţan, stud. gimn.; a celor din Mitocul Dragomimei, sat in distr. Sucevei, com. de Stef. Hostiuc, stud. gimn.: .Sf. Haralampie se ţine pentru sănătatea vitelor şi a oamenilor, dar mai ales femeile nu lucrează nimic in această zi."; a celor din Pătrâuţi, com. de Vict. Morariu: .Sf. Haralampie se ţine contra boalelor, atit de oameni rit şi de vite.*; a celor din Mihoveni, dict. de Paraschiva Cojoc şi com. de Vcsp. Corvin: .Sf. Hurulampie il serbează pentru toate boalele şi pentru sănătatea atit n oamenilor rit şi a vitelor.*; a celor din Stroieşti, sat in distr. Sucevei, com. de Petru Străinul, stud. gimn.: .Sf. Haralampie se serbează pentru apărarea vitelor de diferite boale. în uceastâ zi se sfinţeşte apă in biserică, care se intrebuiţează apoi la diferite boale.*; a celor din Frălăuţul Vechi. com. de I. Covaşâ: „Sf. Haralampie se serbează pentru vite, ca să nu piară de boale."; a celor din Broscăuţul Vechi, sat din distr. Storojineţului, dict. de Ilinca Bahriu; „Sf. Haralampie se serbează pentru ca să fie vitele, precum boii, vacile, oile şi familia din casă sănătoase.* 11. Cred. rom. din Pîrteştii de Sus, com. de G. Baranaiu: „Sf. Haralampie, care se serbează la 10 februarie, se ţine pentru boale, pentru că el opreşte boalele şi le depărtează de acel om care serbează pe acest sfint.*; a celor din Şcheia, com. de Const. Lucaciu: „Sf. Haralampie scserbează pcuLiu depuiUueu bouleloi.*, acelui din Miliuveni, uuiu. de Vas. Strachină: „Sf. Haralampie se serbează dc către oameni şi cu deosebire de către femei, ca să-i păzească pe ei şi vitele lor de boale, fiindcă ei cred că Sf. Haralampie e purtător de boale.*; a celor din Uişeşti, sat in distr. Gura Humorului, com. de V. Botezat, stud. gimn.; a celor din oraşul Şiret, com. de Dim. Popovici, stud. gimn.: „Acest sfint il serbează mai ales femeile, II ţin pentru boale, zirind că el poartă boalele, şi dacă îl ţin, zic că n-ar fi bolnavi peste an.*; a celor din Tereblecea, sat in distr. Şiretului, dict. de Irina Bulbuc „Daca cinsteşte cineva această zi, atunci il fereşte Dumnezeu de toate relele şi de toate boalele." 12. Cred. rom. din Udeşti, com. dc Dane Cosmiuc, stud. gimn.; a celor din Bosanci, sat in distr. Sucevei, com. de Trof. Crupă, stud. gimn.; şi a celor din Lucăceşti, sat in distr. Gura Humorului, com. de lacob Paicu, stud. gimn.: „Ei cred că. dacă lucrează cineva in uceastâ zi. atunci rin pe capul aceluia felurite boale." 13. Cred. rom. din Volovăţ. com dc Ilie Buliga: „Oamenii de la noi serbează ziua Sf. Haralampie, ca să nu dea Ciuma intre dinşii. Şi se zice că acel om ce moare in ziua de Sf. Haralampie, acela ar fi miniut pe Sf. Haralampie prin purtarea lui, şi de aceea spre pedeapsă ar fi murit." l-t. C D. Gheorghiu, op. cit., p. 58: „In această zi nu se lucrează, pentru că-i rău de Ciumă. Pe toate icoanele sfinlul e înfăţişat ţinind ciuma in lanţ şi călrind-o sub picioare." 15. Com de Vas. Pop. 16. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 58: „Oamenii trebuie să duca la biserică colaci, mere, colivă etc. pentru sufletul morţilor* 196 17. Din răsp. In Cc«t. d-lui Nic. Dcnxuşianu, corn. Dioşti, pl. Cimpu, jud. RomanaVi şi com. Spineni, pl. Vodca de .Jos, jud. Olt. 18. Dat. Rom. din BfLluceana, com. do Mod. Buliga, stud. gimn. - şi a celor din Lucâceşti, com. de Iacob Paicu. . 19. Dat. rom. din Mitocu Dragomimei, com. de Ştef. Hostiuc. 20. Dat. rom. din Bălăceana, dicl. de I. Grosariu; a celor din Costina, com. do V. Huţan, şi a celor din Măzânăicşti, sat in distr. Gurei Humorului, com. de I. Butnariu, stud. gimn. 21. Dat. rom. din Stupea, com. de Onufr. Cuilcan. 22. C. D. Gheorgliiu, op. cit., p. 58. 23. Cred. rom. din Bosanci, com.de Trofin Crupă, şi a celor din Securiceni, com. de G. Guşet. 24. Dat. rom. din Pătrnuţi, com. de Vict. Morariu; a celor din Băişeşti, com. de Oct. Seretean; a color din Bălăceana, com. de Mod. Buliga; a celor din Mitocu Dragomimei, com. de Alox. Romaş, stud. gimn. 25. Dat. rom din Muzanâeşti. com de 1. Butnariu şi a celor din Udeşti, com. de Dar. Cosmiuc: „Mai departe se crede că dacă se stropeşte curechiul cu agheasmă sfinţită in ziua Sf. Haralampie, nu-1 mănincâ omizile.- 26. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 27. G. S. Ioneanu. Mica colecfiunc de superstiţiile poporului român, Buzău, 1888, p. 53; Gheorghiu, op. cit., p. 58. 28. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu. 29. Dict. de Pnraschiva Cojoc, com. de Vesp. Corvin. 30. Cred. rom. din Băişeşti. com. de Oct. Seretean. şi a color din Mitocul Dragomimei, dict. de Maria Romaş. 31. Cred. rom din Horodnicul de .Jos, sat in distr. Rădâuţului. com. de G. Teleagă, stud. gimn. 32. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic Densuşianu. 33. Com. de Tbader Luncan. 34. Dat. şi cred. rom. din Bălăceana, com de G. Jemna. II. SFÎNTUL VLASIE Sf. Vlasie cade totdeauna în 11 februarie. Românii şi mai ales româncele din unele părţi ale Bucovinei cred şi spun că in ziua acestui sfint se întorc copiii la pine, iar pasările ce petrec peste iarnă la noi pe la cuiburile lor.1 2 Românii din Moldova însă cred că in această zi se deschide gura pasărilor/ Deci româncele din Bucovina nu lasă pe copiii lor ca să umble în această zi mineînd prin casă, căci dacă umblă în această zi mîncind prin casă, atunci, cred ele, că pasările le mănîncâ semănăturile.3 Tbt pentru ca pasările să nu strice semănăturile şi holdele, mulţi inşi nu , lucrează în această zi nimic. Cine lucrează în această zi, acela, nu numai că pasările îi strică semănăturile şi holdele, ci poate încă să cadă în mare primejdie, pentru că ziua aceasta este foarte primejdioasă.4 De mare primejdie este ziua aceasta şi după credinţa românilor din Moldova. De aceea femeile însărcinate din această ţearâ serbează ziua aceasta, pentru ca nu cumva, ferească Dumnezeu, să facă copii schimonosiţi, hîzi, şoldiţi, şovîmogi. Chiar şi femeile cari nu fac copii şi acelea pe cari Dumnezeu 197 le-a iertat de a mat face tot trebuie să prâznuiască această zi, pentru nepoţi, fraţi, surori, nurori, ca nu cumva să li se întîmple lor ceva. Chiar şi cind omul e singur singurel pe lume, încă se cuvine să sărbătorească pe Sf. Vlasic, pentru vite. căci, ducâ-se pe pustii, viţelul se poate naşte cu mai multe picioare, pasărea cu un ochi ori două capate, ori cine ştie ce fel do minunăţie.6 în fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că tot după credinţa şi spusa românilor din Moldova, cine se roagă de Sf. Vlasie. acela niciodată nu rămîne fără para în pungă.6 NOTE l.Cred. rom. din Mitocu Dragomirnoi, com. de Alex. Romaş; a celor din Bălâceana, com de Mod. Buliga; a celor din Tbrcblecea, com. de P. Scripcariu, stud. gimn. ‘2.C. D. Ghoorghiu,op. cit., p. 58. 3. Cred. rom. din Crasna, com. de Ioan Iliuţ, stud. gimn. •l.Cred. rom. din Tbrcblecea, dict. de Irina Bulbuc şi com. de P. Scripcariu. 5. El. Se vas tos, Sărbătorile poporului. pubL in Gazeta săteanului, an. VIII, R. Sărat, 1891, p. 150; C. I). Cheorghiu, op. cit., p. 58-59. 6. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 58. 198 LĂSATUL SECULUI I. SÎMBĂTA părinţilor Sîmbâta părinţilor cade totdeauna in sîmbâta cea de pe urmă a cîşlegilor de iarnă sau, altmintrelea zis, simbătă înainte de lăsatul secului. în sîmbâta aceasta se pomenesc toţi cei ce au strălucit întru săhăstria cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri. Oamenii, şi cu deosebire cei din Moldova, pomenesc în această zi toţi morţii cari nu se mai pomenesc decît acum şi in o altă sîmbătă din Postul mare. Adecă morţii cei ce au murit de vreo moarte năprasnică, şi anume: poate că s-a dus omul la pădure şi a căzut un lemn peste dînsul şi l-a omorit, ori l-a mîncat o fiară sălbatică, ori un bou sumeţ l-a luat în coarne şi l-a străpuns, ori lutăria a picat pe el, ori a căzut din vreun copac mort, s-a spînzurat, sau a căzut de pe casă sau din alt loc, ori a murit de fulger sau de altă moarte năprasnică, sau pe altul cineva l-a bătut şi a căzut jos mort sau, într-un cuvînt, orice fel de moarte fără de ştiinţă. Că de altfel, omul, cînd zace şi se simte slab, îşi caută singur de sfîrşitul său. Şi de aceea oamenii în ziua aceasta duc la biserică colivă, colaci, ori fac praznic, ori dau de pomană viţel, vacă sau ce-i lasă inima.1 NOTE 1. El. Sevastos, Sărbătorile poporului, publ. în ziar cit., p. 150. II. MOŞII DE IARNA Pe lingă pomenirile şi jertfele, ce se fac şi se aduc pentru cei de curînd repauzaţi. mai există la români încă şi un altfel de pomenire şi jertfă, care se face şi se aduce in unele zile anumite de peste an, şi nu numai pentru cei de curind repauzaţi. ci fără deosebire pentru toţi morţii familiei. Această pomenire şi jertfă, care constă mai cu seamă întru trimiterea de bucate şi băuturi, precum şi a unor obiecte menite pentru mincare şi de băut apă, pe la vecini, pe la neamuri şi mai ales copiilor sărmani de sufletul morţilor se numeşte pretutindenea, in toate ţările locuite de români. Moşi. Iar Moşii aceştia sînt de mai multe feluri. 199 In şirele ce urmează însă noi vom vorbi mai pe larg numai despre Moşii de iarnă. Moşii de iarnă, numiţi altmintrelea şi Moşii de cîrnelegi, cad în unele părţi sîmbăta înainte de săptâmîna albă1 iar în altele sîmbătă înainte de Lăsatul secului2. în unele părţi din Muntenia, precum bunăoară în comuna Urdarii de Sus, jud. Goij, Moşii aceştia se numesc Moşii de piftii3 iar in unele părţi din Banat, precum bunăoară în Ciclova-Română, se numesc Sacrilegi şi Sacrilegiu mic. însă terminaţiunea legi din cuvîntul sacrilegiu seamănă a avea acelaşi înţeles ca şi legi, fiind cuvîntul cărnilegi şi cîşlegi şi nicidecum înţelesul de legi din cuvîntul lat. sacrilegium. Moşii de iarnă, împreună cu Moşii de toamnă, cari cad asemenea sîmbăta şi anume înainte de Si-Mcdru, se numesc şi Moşii cei mari.5 La Moşii de iarnă se sacrifică moşilor, adecă se dă de •pomană de sufletul morţilor, după cum am spus şi mai sus, diferite bucate şi băuturi, şi anume în acele părţi unde este datină de a serba moşii aceştia sîmbăta înainte de săptâmîna albă: tot felul de frupt, şi mai ales râcituri, aituri reci, piftii, iar în acele părţi, unde este datină de a se serba sîmbăta înainte de lăsatul secului, numai frupt alb. Aşa româncele din Banat dau vecinilor de pomană de sufletul morţilor grîu fiert pregătit cu unt sau unsoare şi cu brînză, alăturind şi carne de porc sau cotoroage.6 Româncele din Muntenia dau de pomană asemenea cotoroage sau piftii, după cum le numesc ele, ca şi surorile lor din Banat', iar româncele din Transilvania fac şi dau în această zi de pomană un fel de copturi, cari se numesc pupi.8 Româncele din Bucovina insă, unde este datină de a serba Moşii de iarnă de comun sîmbăta înainte de lăsatul secului, şi anume cele mai avute, îndătinează a trimite în această 7.i pe la cele mai sărmane, şi moi ales acolo unde ştiu că sînt copii mici, fel de fel de mîncâri de sufletul morţilor, cu deosebire însă frupt alb, adecă: brînză, lapte dulce cu togmagi, şi mai cu seamă plăcinte umplute cu brînză, ca să aibă şi cei sărmani pe a doua zi, adecă în ziua de lăsatul secului, de ajuns ce mînca şi cu ce se sătura, să se bucure şi să-şi aducă şi ei aminte că au avut măcar o zi bună. Tbate bucatele sau mîncările acestea le trimit de regulă în străchini sau talgere şi în ulcele, cari rămîn asemenea de sufletul morţilor colora ce s-au dus bucatele. Iar cei ce le duc spun celor ce le inmînuează cam următoarele cuvinte: - Primeşte plăcintele, laptele acesta, sau ce este, de sufletul tatei, mamei, surorei N„ fratelui N. sau a copilului meu N., ori al altui N. al meu! Iar cel ce primeşte răspunde: - Dumnezeu să primească! Unele românce, tot din Bucovina, îndătinează de a trimite mîncările, respective băuturile acestea, orişicînd în decursul zilei, iar altele după amiază, şi anume plăcintele mai totdeauna nemijlocit după ce le-au scos din cuptor, adecă călduţe pînâ nu apucă a se răci.9 Datina aceasta de a trimite plăcinte e uzitată şi la românii din Transilvania, precum şi la cei din Banat. De aici vine apoi că sîmbăta înainte de lăsatul 200 secului se numeşte de către românii din aceste două ţări şi sîmbăta plăcintelor.10 Româncele din aceste două ţâri fac asemenea în această sîmbătâ plăcinte, pe cari le împart apoi pe la vecini de pomană, ca cei ce au dat sau pentru cari s-au dat să aibă ce mînca in cealaltă lume11, prea bine ştiind că: Cine face şi Cine dă Lui-şi face: Lui-şi dă.12 Tot in această zi, adecă sîmbătâ înainte de lăsatul secului, fetele din unele părţi ale Transilvaniei aduc cîte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece şi-l dau de pomană, ca să aibă izvor în cealaltă lume. Iar izvorul acesta este de o zi. de două, de trei şi de o săptâmînă.13 NOTE 1. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşiunu, corn. Mâdei, jud. Suceava: .Moşii de iarnă cad sîmbăta înainte de lăsatul secului de came."; Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1832, p. 136. în unele comune din Bucovina, precum bunăoară în Tbdireşti. după cum mi-a împărtăşit Nic. Râdâşan, „Moşii de iarnă se ţin in o sâptâmină plnu in sâptâmina albă şi se face tocmai aşa ca şi pe la Moşii dc vară." 2. In unele părţi din Bucovina, Moldova şi Banat. Vezi Elena Sevastos, Sărbătorile poporului, publ. in ziar cit., p. 150: .în sîmbăta lăsatului socului de brînză se face pomenire tutulor celor ce au strălucit intru suhăstria cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri şi se cheamă Sîmbăta Moşilor de iarnă."; At. M. Marienes-cu, in Familia, an. X. Budapesta, 1874, p. 565: .Moşii de cărnelegi sau de iarnă sint în Banat in sîmbăta Lăsatului de brinzâ, adecă înainte (?) de Săptămina albă (9 faur în 1874, 23 faur 1875)." 3. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu: .Poporul din aceste localităţi socoteşte ca sărbători ale Moşilor sîmbăta înainte do lăsatul postului de rame, numiţi atunci Moţii de piftii, deoarece atunci fiecare face piftii (răcituri) şi le dă de pomană." 4. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1832. p.137, Calend. pop. rom., 30 ianuar. 5. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1832, p. 136- 137. 6. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882, p. 137; A. T. Marienescu, loc. cit.: .Femeile fac colaci sau gnu fiert cu unsoare şi brînză, in alte locuri cotoroagc (reci, aite) şi dau vecinilor do pomană pentru moşi." 7. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşianu, corn. Urdarii dc Sus, jud. Goij. 8. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 9. Dat. rom. din Ilişeşti şi Şcheia. 10. Sim. Mangiuca, Calend. pe 1882 şt 1883. 11. Din mss. d-lui I. Pop-Rotcganul. 12. Zicală pop. din Bucovina. 13. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. 201 III. LĂSATUL SECULUI Sub Lăsatul secului se înţelege in genere ziua cea de pe urmă de frupt sau de dulce a Cîşlcgilor, cînd se dă într-un post. Sub Lăsatul secului insă, despre care mi-am propus să vorbesc in şirele ce urmează, se înţelege ziua cea de pe urmă a Cîrnilegilor sau a Cîşlcgilor de iarnă, adecă ziua nemijlocit înainte de începerea Parcsimilor sau a Postului mare. Lăsatul secului acesta, numit de un timp încoace de către unii cărturari, şi mai ales de către calendarişti, contra uzului poporal, prin urmare fals. şi Lăsatul secului de brinzâ1, cade totdeauna într-o duminică, din cauză că şi Paştile, după cari se orientează, cad asemenea totdeauna duminica. Şi deoarece Postul paresimilor e cel mai lung post de peste an, din care cauză s-a şi numit el apoi de către popor Postul mare, de aceea şi românii au în această zi cu mult mai multe datine şi credinţe decit în toate celelalte lăsaturi de sec de peste an. Lăsatul secului acesta e, cum s-ar zice, încheierea sau epilogul datinelor şi a credinţelor, şi mai cu seamă a petrecerilor şi a veseliei din Cîşlegile de iarnă. După legea bisericei noastre ort.-orient., precum in celelalte posturi de peste an, aşa şi în Postul mare nu e iertat membrilor săi să mănînce de frupt sau de dulce, ci numai bucate de sec; mai departe, nu le e iertat să facă jocuri sau alte petreceri cu muzică, ci numai să postească şi să se pocăiască, căci postul acesta e considerat de către popor ca o pădure mare care n-are capăt. Şi dacă nu va posti şi nu se va pocăi, mai pe scurt, dacă nu se va purta bine in decursul lui, atunci va rătăci şi nu-i va mai da de capăt. Drept aceea, poporul, şi anume atît tineretul cit şi cei înaintaţi in vîrstă, vâzînd că s-a apropiat Postul mare, in decursul căruia trebuie să se abţie de la orişice petrecere şi desfătare, căci la din contră ar fi considerat şi ţinut mai rău dccît un pâgîn sau căpcîn, cum a sosit Lăsatul secului caută ca să facă joc, să mănînce tot felul de bucate şi să petreacă cit se poate de bine, căci nimeni nu poate să ştie ori de va mai ajunge pină la capătul pădurii acesteia, adecă pinâ la sfirşitul postului.2 Iar femeile, atît cele din Bucovina cit şi cele din Transilvania, încep acum de simbâtă după amiază a fierbe şi a coace fel de fel de mincări şi copturi, ca să aibă pe a doua zi într-ales şi in prisosinţă nu numai pentru cei de casă, ci şi pentru neamurile, amicii şi cunoscuţii cei mai de aproape, cari s-ar întîmpla sâ-i cerceteze şi să petreacă vreo douâ-trei oare împreună. Cele mai uzitate mîncări de Lăsatul secului sînt: tot felul de plăcinte, plăcinte in tavale, învârtite, lapte dulce cu togmagi sau tăieţei şi brânză cu smintînâ.3 Sosind lăsatul secului, fiecare căsaş trebuie nu numai să guste din toate bucatele acestea, ci să mănînce bine şi să se sature cumsecade, anume ca nimâruia să nu-i vie şi sâ-i fie dor de frupt în decursul postului ce urmează pînâ la Paşti. După amiază se strîng mai mulţi inşi, vecini şi cunoscuţi, la o casă anumită, şi cu deosebire neamurile cele mai de aproape, unde petrec apoi împreună mîncînd, bînd şi veselindu-se pînă intr-un tirziu de noapte.4 202 în urmă, după ce au mincat, s-au veselit şi s-au petrecut de ajuns, adecă după ce au făcut Lăsatul secului, toţi cei de casă îndătinează a mînca cite un ou de găină, fiert sau copt, anume ca să le pară postul ce urmează scurt, mic şi uşor ca un ou, apoi să fie tari şi sănătoşi ca oul in tot decursul postului, şi cum mânîncâ oul de iute, aşa să treacă şi postul de iute.5 Iar cînd îl mânîncă zic: Ouşor, ouşor, Să-mi pară postul uşor!6 în unele sate însă e datină ca toţi cei de casă să mânînce din unul şi acelaşi ou.7 Tot aşa fac şi românii din Moldova. Aceştia încă îndătinează in ziua de Lăsatul secului să mănînce la urmă un ou, ca să le pară postul uşor.8 în Muntenia insă e datină ca în ziua de Lăsatul secului vecinii şi rudele să-şi ceară iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi în post.9 în fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că, pe lîngă datinele şi credinţele înşirate pînă aci, mai există încă şi multe alte datine şi credinţe, cari asemenea sînt uzitate in ziua de Lăsatul secului, precum: Refenclele sau Vergelul, Alimori sau Priveghiul, Postul negru, Baterea alviţei, Cucii şi legarea grinelor. Deoarece însă datinele şi credinţele acestea au cîte o numire specială, de aceea se vor tracta in cîte un capitol deosebit. NOTE 1 1. Tbt aşa de incorectă sau mai bine rus un nonsens c şi numirea de Lăsatul secului de came, pentru că sub cu vin tul Lăsatul secului nu e dc a so Înţelege: lăsarea sau părăsirea, nemkicarea cărnii ori a brinzei, ci e de a se inţelege: venirea sau începerea socului, adocă a postului. 2. Cred. rom. din Volovâţ, corn. dc Dim. Vicol şi Ioan Buliga. 3. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul: .Mare bucurie era la noi în casă in ziua Lăsatului de brinză. Mama (acea plăcinte cu brinză, ne fierbea tâieţei in lapte şi chiar şi ouâ.“ 4. In cele mai multe părţi din Bucovina. 5. Dat. şi cred. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei, precum din Bâlăceana, dict. de Irina Ureche; Ilişeşti, corn. de Fii. Doboş; Bănceşti, corn. de Dim. Buncescul; Tbdireşti, corn. de Nic. Rădăşan; Frătăuţul-Vechi, dict. de Damian Cojocariu: .Cine mânîncă ouă in ziua sau in seara de Lăsatul secului, aceluia ii pare că postu-i mic, adecă că trece degrabă, iute”; din Bilca, dict. de Domnica Ungurean; şi din Mahala, corn. de dl. Ionică al lui Iordachi Isac. 6. Din Mihoveni, corn. de V. Strachină. 7. Dat. rom. din Bilca. dict. de Zamfira Tbfan. 8. S. Mihâilescu, Superstifii, publ. in Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p.152; Const. D. Gheor-ghiu, op.cit. p. 64; .In ziua de Lăsatul dc sec de brinză, după ospăţ, mânîncă fiecare cite un ou copt in spuză, pentru ca să le pară postul uşor.“ 9. G. S. Ioncan, op. cit., p.49; Const. D. Gheorghiu, op. cit., p. 64: ....apoi vecinii şi rudefe îşi cer iertare unii de la alţii, pentru ca să nu intre încărcaţi de păcate in po6t.“ 203 IV. REFENELELE Nu e mai nici o singură duminică sau sărbătoare din Cîşlegile de peste an, în care feciorii să nu se adune într-un loc anumit, să nu facă joc, să nu joace, şi să nu petreacă cu fetele pînă la apusul soarelui. Şi dacă o fac ei aceasta mai in toate duminicele de rind, e peste putinţă ca să nu o facă şi in duminica Lăsatului de sec, după ce aceasta e cea de pe urmă duminică din Cîşlegile de iarnă, şi fiecăruia ii e prea bine cunoscut că în decurs de şapte sâptâmîni, cit durează Paresimile sau Postul mare, nu-i este nimărui iertat ca să joace. în ziua de Lăsatul secului însă Fiecare trebuie să joace pînă ce se va sătura dejucat, ca să aibă de ajuns peste tot postul ce urmează pînă la Paşti. Afară de aceasta, in ziua de Lăsatul secului trebuie de jucat mult şi bine încă şi de aceea ca să crească cînepa înaltă.1 Locul unde îndătinează tineretul a se aduna de astă dată nu e public, ca în cele mai multe sărbători şi dumineci de peste an, ci mai mult privat, adecă la o casă anumită, iar adunarea sa din această seară se numeşte în unele părţi ale Bucovinei Rafinea”, sau Refenea, plural Refenele, pentru că nu e numai o singură adunare în tot satul, ca în alte duminici şi sărbători, ci mai multe3, in altele insă se numeşte Vergel4. Jocurile ce le joacă tineretul la această petrecere sînt aceleaşi ce le joacă el şi de altă dată in decursul anului. în privinţa aceasta nu e nimic nou de amintit. Ce se atinge însă de chiuiturile sau strigăturile ce îndătinează feciorii a le striga in joc, e de însemnat că, pe lingă cele îndătinate în decursul anului, mai sînt încă unele cari îndătinează a 1c- striga numai în această zi. Trecînd Cîşlegile de iarnă şi sosind Postul mare, toţi cei ce au avut de gind să se căsătorească şi nu s-au căsătorit, şi cu deosebire fetele cele bătrine şi feciorii cei tomnatici, sînt de către ceilalţi feciori mai tineri, cărora nu lc-a sosit încă timpul însuratului, luaţi in ziua de Lăsatul secului în rîs şi batjocură. Iar locul cel mai potrivit spre scopul acesta sînt Refenelele, la cari se află mai tot tineretul satului adunat. La deschiderea jocului, care se intimplă de regulă după amiază, şi anume după ce au sfîrşit preoţii rugăciunea de seară şi au ieşit de prin biserici, toate merg în cea mai bună rinduială. Mai pe urmă însă, şi anume după ce s-au mai infierbîntat puţin, văzînd feciorii cei tineri că unele fete sînt supărate, fiindcă au trecut prea degrabă Cîşlegile şi din cauza aceasta nu s-au putut mărita, încep cam în rîs, cam într-adins a chiui şi a zice: Lucră, mamă, ce-i lucra Răsipeşte-mi gîţele, Şi-mi porneşte ursita, Ca să trec cîşlegile! Doară mă pot mărita, După ce-oi trece pe prag, Că-s bătrină ca şi tine 10 Mi-a ieşi grija din cap, 5 Şi rid oamenii de mine. Oi pune furca-n cărare, Vinde, mamă, giştele. Mai mult nu te-oi supărare!0' 204 Tot cam în chipul acesta sînt mîngîiate fetele cele stătute şi de către feciorii din Transilvania şi cei din Ungaria. Iotă cum le chiuie cei din Transilvania: Supârate-s mîndrele Că-s scurte cîşlegile; Sau: Supârate-s fetele, C-o veni el Postul mare Că se trec cîşlegile. Şi veţi da la sărindare, Nu vă, fete, supărare. Doară vă veţi mâritare!7 Iar cei din Ungaria chiuie: Supârate-s fetele, Nu fiţi, fete, supărate, C-au trecut cîşlegile. C-or veni şi celelalte!8 După ce-au sfîrşit de chiuit chiuiturile reproduse, precum şi multe altele asemenea acestora, încep altele, prin cari dau de cunoscut că fetele ce-au rămas nemăritate, şi mai cu seamă cele bătrîne, cărora le-a trecut de mult timpul măritişului, sînt atît de supărate şi de amărite că nu le-a mai rămas alta de făcut decît ca să se înece. Cea mai răspînditâ şi mai uzitată chiuiturâ în Bucovina, prin care se iau fetele cele bătrîne în rîs la această ocaziune, e cea următoare: Astăzi îi lăsat de sec, C-am rămas nemăritată; Mă duc, mamă, să mâ-nec Unde-a fi balta mai lină, Unde-a fi balta mai lată, C-am rămas fată bătrînă!9 Supărate-s dar nu toate Că mai sînt cîşlegi bogate.6 Apoi aceasta, care e mai tot atît de răspînditâ: Astăzi îi lăsat de sec, Mă duc, mamă, să mă-nec într-o baltă stătătoare Unde gîşte sprintinioare înoată stînd în picioare, Unde-a fi balta mai lată, C-am rămas ncmăritată, De urîtul fetelor. De risul feciorilor!10 Tot cam aşa sînt luate fetele cele bătrîne în rîs şi batjocură şi de către feciorii din unele părţi ale Transilvaniei. Iată cum chiuie şi aceştia: Deseară se lasă sec, Draga maicăi, nu te duce,^ Mă duc, maică, să mă-nec! Că mai sînt zile de dulce. Dar, după cum am amintit şi mai sus, nu numai fetele cele bătrîne sînt la ocaziunea aceasta luate în rîs, ci şi feciorii cei tomnatici sau burlacii. Aşa feciorii cei de pe malurile Prutului din Bucovina sînt luaţi în ris prin următoarea strigătură: Astăzi ii lăsat de sec. Unde-a fi Prutul mai lat^ Mă duc, maică, să mâ-nec C-am rămas neînsurat! * 205 Iar ceilalţi feciori dc prin celelalte ţinuturi ale Bucovinei prin aceasta: Astăzi îi lăsat de sec, C-am rămas nefnsurat. Mă duc. maică, să mâ-nec De ce merg imbâtrinesc Unde-a fi rîul mai lat, Şi la păr încărunţesc.1'’ Fetele, auzind chiuiturile prin cari sînt luate in rîs şi batjocură, înghit noduri, rabdă şi tac, căci ce pot alta să înceapă şi să facă? Nu tot aşa însă fac şi feciorii cei tomnatici. Aceştia, cum văd că sînt luaţi în batjocură, nu se prea supără. Din contră, ştiind prea bine că vina e a lor, încep a se dezvinovăţi şi a spune care e cauza de ce nu s-au însurat, chiuind: Socotit-ain să mă-nsor, S-aduc maicii ajutor: Socotit-am să mă las, Să nu-i fac maicii necaz.u Sau: însura-m-aş, însura, Nu ştiu pe cine-aş lua, Cea frumoasă nu-i de mine. Cu cea hidâ mi-c ruşine, Cea frumoasă mă munceşte. Cea hidă mă sărăceşte! Nevasta care-i frumoasă Aduce-ţi pretini la casă; Iar nevasta cea hîduţâ Se face şi ea drăguţă, Dînd ce are prin căsuţă!15 Iar dacă li se spune că sint bâtrini. ei răspund: Bâtrînit-am, bătrinit, Dar dc zile nu-s de mult. Sau: Numai de cind m-a făcut Măicuţa mea pe pămint! Bătrînit-am, bătrinit, Ci eu, Doamne-am bătrinit Dar n-am bătrinit lucrind, Pe marginea tufelor, Nici la corn de plug ţinînd, Ţinind calea mîndrelor!16 Astfel îşi petrece tineretul din cele mai multe părţi ale Bucovinei de cum inserează şi pină către miezul nopţii. Iar cum au început a cinta cocoşii întîia oară, fiecare, luîndu-şi rămas bun de la cîşlegile de iarnă, se porneşte spre casă. in bună.speranţă că. trecînd Postul mare şi sosind sărbătorile Paştilor, îi va merge mai bine. A lua în rîs şi batjocură pe cei ce nu s-au căsătorit în cîşlegile de iarnă, sau a Ie trage o refenea. după cum se mai exprimă bucovinenii, e o datină uzitată nu numai la românii din Bucovina ci. după cît ne-am putut încredinţa din chiuiturile mai sus înşirate şi după cum ne vom încredinţa şi din capitolul ce urmează, şi la românii din Transilvania, Banat şi Ungaria. Pretutindenca o intîlnim, numai în altă formă şi nu in una şi aceeaşi zi. 206 NOTE 1 Cred. rom. din Mahala, corn. do Ionică al lui lordachi Isac; vezi şi Dim. Dan, Credinţe pop. bucovineni, publ. ui Gazeta Bucovinei, an. IV, nr. 30. 2. Dat. rom. din Frătâuţul Vechi. dict. de Cntrina Dascăl: „In seara do Lăsatul secului face tineretul un joc numit Rafinea, şi anume flăcăii aduc la o casă mai mulţi scripcari, iar fetele fac de-ale mîncârii. După ce nu mincat încep a juca Arcanul, Rusasca, numită altmintrelea şi Mănlnţica, Chiporiul. Hora-nouă. Ungurencuţa şi altele. După ce au jucat. încep iarăşi a minca şi a bea. şi tot aşa petrec ei toată noaptea, căci. in această noapte mai fiecare om. fie cit do sărac, are ceva mai bun dc mincat." 3. Dat. rom. din Frătăuţul Vechi, dict. de Domnicn a lui Toader lonesi şi corn. de I. Covaşâ: „In seara de Lăsatul secului înainte de Postul mare se fac refenelc, cari constau in aceea că in unele case se adună un număr însemnat de flăcăi şi fete, cari petrec apoi, acompaniată fiindu-le petrecerea şi de scripcari.” 4. Vezi cap. Vergelul 5. Din Ilişeşti. 6. Poezii pop. din Transilvania, publ. in Tribuna, an. K, Sibiu, 1892, nr. 241. 7. Dr. I. U. Jarnik şi A. Bîrsan, Doine şi strigături din Ardeal, p. 450. 8.1 C. Someşan, CUltecepop. din Chioar, publ. in Familia, an. XXII, p. 431. 9. Din Securiceni, sat in distr. Sucevei. 10. Din Ilişeşti. 11 V. Alexiu, Poezii pop. publ. in Convorbiri literare, un. XXIV. Bucureşti. 1890, p. 814 12. Din Mahala, oom de dl. Ionică al lui lordachi Isac. 13. Din Rus. oom. de Vas. Zapraţan, st ud. gimn. 14. Din Transilvania, ţinutul Suliştii. com. de B. B. losof. 15. ŞteC Utulea, Doine pop., publ. in Gazeta poporului, an III, Timişoara, 1887, nr. 13, p. 6. 16. Din Transilvania, ţinutul Sâliştii. com. de dl. B.B. losof. V. ALIMORI Sub cuvintul Alimori se înţelege o datină care e uzitată, după cit îmi este mie pînă acum cunoscut, numai la românii din Banat şi Transilvania. Datina aceasta, numită altmintrelea şi Priveghi1, Ilodâiţe2, Hodaize, Ho-paize şi Opaiţ3, se serbează de către unii români sîmbâtâ seara înainte de Lăsatul secului de carne"1, sau simbătă seara înainte de Lăsatul secului d^; brinză'r\ iar de către alţii duminică seara, în care se începe Săptâmîna albă , sau in seara duminicei următoare, adecă în ziua de Lăsatul secului'. Cei mai mulţi inşi însă o serbează totdeauna în ziua cea de pe urmă a Cişlegilor de iarnă, adecă în ziua de Lăsatul secului. Iar modul serbării sale e mult puţin la toţi românii acelaşi. Aşa românii din Banat o serbează astfel: „La zâpostiul de Paşti sau la lăsatul de brînză se face in unul sau mai multe locuri foc, fiecare părtaş aducînd partea sa de lemne, paie, etc. Acolo ciuta, strigă, joacă şi urează sau chiuie poporul adunat din tineri şi bătrîni. Acest foc se numeşte Priveghi. 207 în intervalul petrecerii, iau tinerii din focul priveghiului tăciuni aprinşi în mini şi-i întorc pre lingă sau în jurul corpului, formindu-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un cerc de foc. La întoarcerea cercului, în Lugoş, se strigă: Alimori! Alimori! pînâ cît îl întoarce. în alte locuri fac din nuiele o roată, sau chiar iau o roată de car ori de plug, o învăluie cu paie legate, paiele le aprind şi aşa lasă roata de pe un deal pe coastă la vale, strigind: Alimori! La priveghiurile acestea povestesc bătrînii despre timpurile bune din trecut, iar tinerii in unele locuri se adună la astfel de priveghiuri pentru de a rîde de fetele mari ce au rămas nemăritate."8 Romănii din comuna Maidan de lingă Oraviţa, după cum îmi scrie dl. Iosif Olariu, îndătinează de a serba Priveghiul astfel: jn duminica Lăsatului de brînză, numit zapostitul mare, se face seara Priveghi, la care petrec tinerii şi bătrînii mai întreagă noaptea cu muzică şi jucînd la lumina priveghiului. Priveghiul acesta, in copilăria mea, adecă înainte de anul 1850, se serba în tot anul la zapostitul de Paşti, astăzi însă numai copiii de 8-15 ani mai amintesc cîte într-o seară din Cîrnilegi despre Priveghiul părinţilor şi strămoşilor noştri. Copiii noştri cu etatea numită adună vreascuri sau tulei de cucuruz şi cîte într-o seară înainte de zapostit fac cîte un priveghi copilăresc. Copiii sar pe lîngă priveghiul lor şi cîntă bucurîndu-se: Hai la bobotoni Şi la voi pîsoni, Pîs, pîs, pîs, pîs, pîs, pîs, Că la voi s-a stins. La noi s-a aprins: Moara noastră macină. Dar a voastră gracinăr Priveghiul cel mare de la zapostit se serba ca un reliquiu de mare însemnătate, incit luni dimineaţa întreba cel ce a fost la priveghi pe cel ce nu l-a văzut acolo că din ce cauză n-a fost aseară la priveghi, că Dumnezeu ştie mai trăi-vom pină la alt an. La Priveghiul cel mare se petreceau următoarele: feciorii adunau materialul. lemnele trebuincioase, îngrijeau de muzică şi cum să ardă focul ca să lumineze mai bine pînă cît vor petrece la priveghi. Muzicanţii cei mai preţuiţi pentru priveghi erau Petru Nistor cu fluiero-niul său cel lung ca de un metru şi Pau Marian-Mersiavila cu carabelele, după cari jucau la lumina Priveghiului pînă cătră revărsatul zorilor, cînd apoi se ducea fieştecare familie la casa sa, sârutîndu-se cei bătrîni şi rugîndu-se pentru cele ce vor fi greşit unul altuia, iar cei tineri gratulîndu-şi ca să ajungă sintele Paşti vii şi sănătoşi. Priveghiul copiilor l-am văzut de două-trei ori şi în Cîrnilegile din anul curgător şi mi-a fost ca o reminiscenţă de recreare." In alte părţi, tot din Banat, priveghiul acesta se serbează în noaptea spre duminica Lăsatului de brînză, cu petrecere de muzică şi joc la focuri piramidale, făcute în mai multe locuri prin sat, şi se încheie în faptul zilei cu iertăciune de păcate intre cei credincioşi.10 208 Românii din munţii şi de pe sub poalele Munţilor Apuseni din Transilvania serbează Alimorii sau Hodăiţele, Hodanţele şi Citiritcle, după cum le mai numesc ei11, aşa: „Duminică seara, în care se incepe Săptâmina albă, şi în cea următoare, in care se începe postul, copiii de la 12 ani în sus şi feciorii, după ce s-a inserat, ies cu Hodăiţele pe cîte un deal deasupra satului. Hodăiţele se fac din nuiele cu cîte două clenge, între cari se îndeasă bine paie şi tulei (paie de porumb), pe cari le aprind în deal, purtîndu-le în mînâ şi făcind cu ele tot felul de figuri, încît din sat apar ca focuri artificiale. După ce au ars, se înşiră în rînd în frunte cu un vătav şi încep a striga, batjocorind mai cu seamă fetele rămase nemâritate sau feciorii rămaşi neînsuraţi în cîşlegi. Strigările se încep de obicei cu formula sacramentală arătată în cele două rinduri subliniate, de exemplu: Alo mare! more! 15 Silito, silito morc! Fata lui popa Vasile S-a uitat în fîntînâ 5 Şi de ciudă şi bănat Că nu s-a măritat, 20 I-o ieşit pe piele vărsat. Alo more, more! Silito, silito more! 10 Uiuiu pe deal în sus Prind fetele mîţe-n jug, 25 Şi anume cin-le mînă, Fata lui N. N. cea bătrină. Bate-o, Doamne, şi-o trăsneşte, în alte părţi, tot din Transilvania, la Lăsarea de sec merg sătenii, şi anume bărbaţi şi muieri, tineri şi bătrîni, pe un deal din apropierea satului, unde duc mese, scaune, mîncâri şi băuturi şi acolo apoi cei bătrîni se ospătează şi ţin toaste, iar cei tineri slobod roate aprinse de pe deal în jos. Pe unele locuri însă, tot în această zi, fac un om de paie şi-i dau foc în cîmpul liber.13 In fine, Dr. Heinrich v. Wlislocki scrie: „Sărbătoarea principală a tineretului român de prin sate este fără îndoială focul de bucurie (Frcudenfeuer), care se aprinde în aşa-numita Duminica albă, adecă duminica ultimă a cîşlegilor de iarnă. Această sărbătoare umple şi pe cei slabi şi săraci de o adevărată bucurie nevinovată şi plăcută, fiindcă tineretul sătean este atunci cuprins, ca de o puternică legătură, de spiritul de iubire, de frăţietate, de libertate şi de simţ naţional. Acuma, cu săptămini înainte, cerşesc şi adună unii copii paie şi vreascuri, pe cari le duc pe un dimb, unde are să se aprindă focul de bucurie, pe cînd alţi copii se silesc a aduna zdrenţe şi ciolane, bucăţi de sticlă şi de fier ruginit; aceste le vind ei culegătorului de zdrenţe care trece prin sat, şi cumpără din Că ea cum le mai plesneşte; Bate-o, Doamne, şi-o detună, Că ea tare le mai mînă! Alo, more, more! Silito, silito, more! Asta-i fata popii nost, Ţese pinză far-dc rost; Pintre iţe, pintre spată Paşte-o iapâ-mpiedicată, Pe sulul cel dinapoi Şaptezeci de lăturoi. Iar pe sulul dinainte Dracul le mai ţine minte!"12 209 banii ciştigaţi astfel cordele şi flori artificiale pentru prăjina care se înfige în mijlocul movilei de paie şi de vreascuri. La apropierea zilei mult dorite are şi gospodina de casă o mulţime de lucru: cu pregătirea ospăţului festiv, cu curăţirea hainelor de sărbători şi a locuinţei, cu coptul şi cu friptul pentru această sărbătoare, este tot timpul ei ocupat. Abia s-au ridicat umbrele amurgului de scară peste codri şi poieni, departe în sus pînă la stîncile goale, ai căror păreţi şi prăpăstii strălucesc încă în focul întunecat roşu al apusului de soare, iar virfurilo colţuroase şi sălbatice ale stincilor se desemnează pe cerul albastru închis ca para uriaşă a unui foc neclintit, peste care şi-a ţesut acuma noaptea propăşitoare intiiul său văl. atunci deodată se naşte viaţă în tot locul, pe vale şi pe dimburi se ivesc o mulţime de privitori nerăbdători şi de confăptuitori iritaţi. De mult acuma se înalţă sus către cer vfrful prăjinei împodobit cu cordele şi cu fiori, iar prăjina însăşi este jur împrejur încunjurată cu paie şi cu vreascuri, pe cari le aprind acuma flăcăii; băieţii însă tot aruncă necontenit braţe de paie în foc, spre a-1 întreţinea pe cit se poate de lung, pentru că un foc de bucurie mare şi lung Întreţinut face deosebit onor tineretului sătean. Cîntînd, se invirteşto în cerc în acel timp tineretul vîrstnic al satului in jurul focului şi se tot uită cu nerăbdare la prăjina cuprinsă de flăcări. Iar cind cade prăjina jos şi se preface în cărbuni, atunci toţi aleargă la acel loc încotro a căzut ea şi felicită pe copila care a stat tocmai atunci in acel loc, căci se ţine de un presemn bun dacă prăjina cade in direcţiunea unde stă o copilă, care doreşte să se mărite, ea îşi va vedea apoi împlinite toate dorinţele sale cele mai intime în decursul acelui an. Lung răsună incă pâreţii văii de strigătele, chiotele, rîsetele şi ţipetele tinerelor glasuri. După ce s-a stins apoi în sfirşit jăraticul şi după ce şi-a întins noaptea vălul său negru peste dealuri şi văi, se duc oamenii, trudiţi de iritaţiunea serii şi învoioşaţi prin aşteptarea cinei festive, pe Ia casele lor; abia zorile zilei următoare admoniază la plecare pe oaspeţii cei din urmă.-14 NOTE 1 1. B. P. Hasdeu. Etym. Magn„ 1. p. 875. 2. T. Frincu şi G Cundrea, op. cit., p. 124. 3. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882-1883. în Bucovina se înţelege sub cuvintul opaiţ un hirb, sau mai bine zis fundul unei ulcele stricate, in care se punea înainte de vreo ciţiva fini, pînă nu era încă cunoscută nafta, oloi sau unsoare şi un muc, care se aprindea şi ardea cum ard mucurile in candele, cu acea deosebire numai că, pe cind mucurile din candele stau de regulă îndreptate in sus, pe atunci cele din opaiţe atimă pe marginea acestora. Opaiţ şi Opăiţeni se numeşte in Bucovina şi o comună românească din districtul Storojineţului. 4. Sim. Mangiuca. Calend. pe an. 1882-1883: Jdimori, pe alocurea simbâta inuintea Lăsatului de came." 5. Idem de cădem. 6. T. Frincu şi G. Condrea, op. cit., p. 124. 7. Sim. Mangiuca, Calend. cit: rAlimort iroata de foc) pe alocurea cade duminică la inceputul Parcsimilor." T. Frincu şi G. Candrea, op. cit., p 124 8 B. P. Hasdeu. Etym. Magn.. 1. p. 875. 210 9. Alţii, după cum aflam In dl. Hasdeu, Etym. Mafin., I, p. 875, în locul acestor versuri, sau in loc de Alimori, după cum strigă in alte părţi, zic: hai la Moară! G ni cină = nu merge. 10. Sim. Mangiuca, Calend. cit, 11. Gr. Sima al lui Ioan, Credinţele şi obiceiele noastre poporale, publ. in Fouşoara pentru răspîndirea cunoştinţelor folositoare şi a iubirii de carte, an I, Sibiu, 1886, p. 77: .în 28 faur cădea lu români sărbătoarea zeiţei Fomax, care însemnează căldură, cuptori. Atunci, pe lingă alte jertfe, se aprindeau paie neimblâtite(netrtierate). Oare Hodanţcle sau Citiritele, aprinderea de paie pe colinele din apropierea satului la prinderea postului de Paşti, aşadar tot pe acelaşi timp ca şi la romani (obiceiul se mai păstrează şi in ziua de uzi pe la poalele Munţilor Apuseni), să nu fie oare asemenea o scumpă amintire din trecutul îndepărtat?" 12. T. Frincu şi G. Candrea. op. cit., p. 124-126. 13. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. Ce se atinge de originea cuv. Alimori, vezi B. P. Hasdeu, Etym. Magn., t. I, p. 874-879, şi Ar. Densuşianu, Alimori, publ. In Revista criticâ-lite-raro, an.II, Iaşi, 1894, p. 348-356. 14. Ausdem U'bcn der Sicbenbiirger Rumănen, Hamburg, 1889, p. 15-16. VI. POSTUL NEGRU Pe cînd în ziua de Lăsatul secului toată lumea se veseleşte şi se desfătează blnd şi mîncînd tot felul de mîncări de frupt alb, pe atunci o seamă dintre fetele cele stătute sau bătrine, cari au rămas în decursul cîşlegilor de iarnă nemâritate, postesc toată ziua aceasta aşa-numitul Post negru, adecă nu mănîncă nici nu beau absolut nimic pînă tirziu seara, crezînd că, dacă vor posti, îndată după sărbătorile Paştilor se vor mărita.1 Nemijlocit însă după ce a înserat cumsecade şi după ce au răsărit stelele pe cer, se adună mai multe fete de acestea la un loc, mănîncă acuma şi ele ce mănîncă şi apoi încep a cînta fel de fel de cînlece de jale, şi mai cu seamă de acelea prin cari îşi deplîng soartea cea vitregă şi starea in care au rămas. Unul dintre cele mai uzitate cîntece, cari se cîntă de către fetele din Bucovina la această ocaziune, e cel următor: Iată seara înserează, Urîtul mă negurează. Iată seara c-a-nserat, Urîtul m-a negurat. Astăzi e lăsat de sec, Apoi acesta: Decît aş fi, mamă, fată, Mai bine-o stîncă de piatră, Lîngă stînca cea de piatră Mă duc, mamă, să mâ-nec Unde-a fi balta mai lată, C-am rămas nemăritată, La toate de rîs lăsată!2 Un izvor cu apă rece; Ciţi drumeţi pe drum or trece Toţi să beie apă rece!3 Iar dacă una sau alta dintre dinsele a avut vreun adorator, care i-a promis că va lua-o de soţie. însă mai pe urmă a lăsat-o şi a dat mîna alteia, atunci în amărăciunea şi durerea ei cea mare nu se poate de a nu-1 blăstema, cîntînd: 211 Tu eşti, bădiţa, acela, Care ai luat icoana Şi te-ai jurat pe dînsa: Pe mine nu me-i lăsa 5 Pînâ soare s-a gata, Pe mine nu me-i urî Pînâ soare s-a găti. Soarele nu s-a gătit, Tu pe mine m-ai urît; 10 Soarele nu s-a gâtat, Tu pe mine m-ai lăsat Şi cu alta mîn-ai dat. Daţi-ar, bade, Dumnezeu, După jurămîntul tău: 15 Nouă boli, Nouă lungori, Trei părechi de friguri rele. Să-ţi fie de schimburele. Dar nici lung să nu te ţie, 20 Ca nu cumva rău să-ţi fie: Din arat Pîn-la cărat. Din căratul grilelor Pînâ-n dusul buţilor. 25 Cînd ţi-a fi, bade, mai bine, Să treacă vin tul prin tine. Cind ii fi mai sănătos, Să nu iei un pai de jos. Cînd îi fi mai în putere, 30 Să nu iei două surcele, Să te rumpă de prin şele!-* Tot cam in chipul acesta îşi destoaie inima asupra feciorilor celor necredincioşi in ziua de Lăsatul secului şi fetele din Banat. Iată cum cîntâ în ziua aceasta cele din comitatul Aradului: Grinele vara se coc, Zis-a badea să nu joc Pîn-la storsul vinului, Că voi fi mireasa lui, 5 Storsul vinului trecu. Badea conci nu-mi mai făcu, Iar fetele din Transilvania îşi iau următorul chip: Răms bun, cîşlegilor, Ziua bună fetelor! Cînd aveam mai tare-n gînd C-a fi farşangu mai lung 5 Ca să mă pot mărita, Dar am rămas şi-acuma. Rămas bun, cîşlegilor, Ziua bună, fetelor! Rămas bun cu Dumnezeu, 10 C-a sosi el şi al meu, A sosi-n zile cu zori, în cîşlegilc cu flori. Feciorii-or fi mai voioşi, Nu c-acuma friguroşi; Cîşlegile încă trec. N-am cu cine să-mi petrec. Vine şi Postul cel mare, 10 Port cosiţa pe spinare. Ciţi sint juni şi feciori. Ei toţi sînt înşelătorii rămas bun de la cîşlegile de iarnă in 15 Fetele n-or sta în casă. Ci s-or duce în cîmp la sapă; Feciorii le-or îndrăgi. Popa-a face cununii, Mama mi s-a odihni, 20 C-a şti că m-am măritat, Nu mă mai vorbesc în sat. Rămas bun, cîşlegilor, Ziua bună, fetelor, Că de-ar fi fost sute-n ladă, 25 De mult aş fi măritată. Dar de n-oi fi nici la vară, Cîşlegilor, veniţi iară!6 După ce şi-au destoiat inima de ajuns, după ce s-au mai răcorit puţin, încep a deveni din ce în ce tot mai vesele, a glumi şi a cînta alte cîntece, prin cari îi iau pe feciori în ris, precum: 212 Negri-s, negri, feciorii. Negri ca călugării, Negri-s, negri de-apâ rea. Cind se-nsoară N-au de moară Şi mănincâ ceapa goală!' Că n-au după ce o bea, Şi tot cam aşa cîntă şi-şi petrec ele pînă cam spre miezul nopţii. Sosind miezul nopţii, îşi iau noapte bună şi se porneşte fiecare spre casă, avînd bună speranţă în Dumnezeu că, dacă nu s-au măritat in cîşlegile de iarnă, se vor mărita in cîşlegile cu flori, adecă după Paşti, sau cel mult în iarna viitoare. 1.1)at. fetelor din cele mai multe părţi ale Bucovinei, şi cu deosebire a celor din Bâlăceana, dict. de Irina Ureche. 2. Din Ilişeşti, corn. de Fii. Doboş. 3. Din Ilişeşti. 4. Ibidem. 5. Culegem de doine, strigături şi chiuituri ce se obictnuiesc la jocunleşi petrecerile noastre poporale, Braşov, 1891, p. 43. 6. Gazeta Transilvaniei, an. LIV. Braşov, 1891, nr. 44, p. 6. 7. Din Ilişeşti. Sub cuvîntul alviţă se înţelege un „amestec din nuci, scrobealâ albă şi zahăr sau miere. Cînd nu e zi de post, se pune albuş de ou în loc de scrobeală". Sub Baterea alviţei însă se înţelege o datină, care se face totdeauna u» ziua de Lăsatul secului şi care e uzitată mai cu seamă între copiii din Muntenia. în Bucureşti datina aceasta se face seara, după cină, în următorul chip: Se leagă de un cui bătut în tavan, „o aţă lungă pînă să vie în dreptul pieptului copiilor. La capătul de jos al aţei se leagă o bucată de alviţă cit o portocală de mare. Doi copii, pînă la vîrsta de 15 ani cel mult, se pun faţă în faţă, avînd la mijloc alviţa, adecă între ei. Se depărtează cu un pas unul de altul. Un al treilea face vînt alviţei către unul din copii. Acesta este dator, fără a pune mîna, să o apuce cu gura. Dacă nu poate, trebuie să o atingă cel puţin cu buzele, trimiţînd-o către tovaroşul său, care şi el se aţine cu gura, ca s-o prinză. Sînt unii copii dibaci de prind alviţa de mai multe ori. Sînt alţii cari nu pot să o prindă niciodată. Cel care o prinde mai de multe ori este lăudat de toată adunarea. Astfel se trimite de la unul la altul, pînă ce ori apucă alviţa şi o mânîncă, ori n-o prinde şi se lasă de a o mai bate, ca să facă rînd şi altor copii, cari aşteaptă cu nerăbdare. Şi rîd mari şi mici, şi fac chef, petrecere şi chiloman mare. NOTE VII. BATEREA ALVIŢEI 213 Să se mai ştie că la asemenea zi se adună cîte două sau mai multe gazde la un loc, ca să fie mai mulţi copii. După ce se isprăveşte jocul, se cearcă norocul fiecăruia. Aceasta se face astfel: Cu luminarea se dă foc aţei, aşa unsă de alviţă cum este, în norocul cutăruia şi sorocind-o pînă unde are să arză. Dacă se stinge şi n-ajunge pînâ unde este sorocita aţa, se zice că n-are noroc în anul acela. Apoi. dîndu-i din nou foc, o sorocesc pînâ unde are să arză pentru altul. Dacă arde pînâ unde aţa e sorocită, zic că în anul acela va avea noroc, şi o sorocesc pentru alt copil. în satele precum şi prin mahalalele de pe lingă Dunăre, din judeţul Vlaşca, se bate alviţa astfel: în seara zilei de Lăsatul secului se adună copiii, adecă băieţii, cîrduri la un loc „şi se duc pe unde-i cheamă, căci femeile, ieşind in această seară la poartă cu cîte un bucal de vin şi cîte o bucată bună de alviţă, cheamă pe băieţi şi le dau la fiecare cîte un pahar de vin şi cîte o bucăţică de alviţă.* Băieţii „încep a se juca mai intii binişor". Iar după ce se chefuiesc bine şi se cam îngroaşă gluma, „adecă cînd s-au ameţit*, încep a se trînti şi a se da dc-a rostogolul pe pămint. După ce „s-a înserat bine şi după ce s-au pregătit toate bucatele, stau la masă, adunîndu-se mai mulţi la un loc, neamurile, prietenii ctc.. de lasă săc împreună. După ce au mincat şi au băut bine toţi, de s-au săturat şi s-au chefuit, atunci bat alviţa copiii. Leagă o şfoară de o grindă, în dreptul mesei sau în alt loc undeva; de capătul sforii leagă un cocoloş bun de alviţă, şi apoi toţi copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate ca să poată prinde de cocoloşul de alviţă. Unul poartă şfoara de jur împrejur pe la toţi şi, cînd se apropie boţul de alviţă pe la gurile lor, ei se răpăd asupra lui ca să-l prindă, căci care-1 prinde a lui este toată alviţa aceea. Pe urmă, dacă s-a prins cocoloşul acela, mai pune altul şi tot aşa pînă se găteşte toată alviţa, pe care o cumpărase în scopul acestei petreceri. După ce gătesc cu alviţa, aduc o strachină mare adîncâ sau un castron, îl pun pe masă plin cu apă, în care mai toarnă şi un pumn de tărîţe, şi în castron dă drumul unei piese de 50 bani sau |un] franc. Şi toţi băieţii cari sînt de faţă pe rind se cearcă a scoate paraua din fundul castronului, cu gura. Acela care o scoate in dinţi, a lui este. Dar lucrul nu e aşa de uşor, căci trebuie ca să vîre capul pînă pe la urechi, pentru ca să poată ajunge pînâ la para pe fundul castronului. Şi chiar dacă o găseşte, pînă ce o poate apuca cu dinţii, munca c şi mai mare. le mai intră tărîţe pe nările nasului. Dar care o poate scoate in dinţi, a lui râmîne paraua. Şi petrecerile se urmează aşa pînâ la miezul nopţii. Mesenii mânincâ, beau, spun, rid şi se veselesc.-2 214 In Brăila, în Galaţi, precum şi In alte oraşe de pe malul Dunării, alviţa, care e făcută din zahăr, miez de nucă şi faină şi care e dulce şi cleioasă, se joacă sau se bate astfel: Se bate în tavan un cui, de cui se prinde o aţă. iar la capătul aţei se leagă o bucată de alviţă in care se pune un franc sau un galben. Tatăl balanţează aţa şi toţi cei din casă stau cu gura căscată ca să prindă alviţa. Cine-o prinde cu gura o manincâ şi ia banul. Ceilalţi îl invidiază. Copiii cari n-o pot prinde plîng. Iar cînd se prinde alviţa de pârul vreunuia şi nu se poate desface, atunci se nasc rîsete. Astfel petrec cu toţii pinâ după miezul nopţii, anume ca să fie strâji, pentru că după credinţa lor in ziua aceasta va sta Domnul nostru Iisus Hristos la judecată.3 în fine, trebuie amintit şi aceea că acest joc copilăresc „se află şi la macedo-români, unde se cheamă ascâ, adecă: cască să prinzi alviţa.-4 NOTE 1. B. P. Hasdeu, Etym. Magn., 1.1. p. 965 şi 966 2. Şezătoarea, an. I. Fălticeni, p. 91-92; Const. D. Gheorghiu, op. cit. p. 64-65. 3. Corn. de dl. Orest Dlujanschi. 4. B. P. Hasdeu, Etym. Magn., 1.1, p. 966. VIII. CUCII Cucii so numoşto o datină, caro o uzitată mai cu seamă la românii din Dobrogea şi la cei de prin comunele de pe malul sting al Dunării, jud. Ialomiţa, cari sint locuite în cea mai mare parte de bulgari. Cucii se serbează in unele părţi în ziua de Lăsatul secului, iar în altele a doua zi, adecă luni in săptâmîna cea dintîi a Postului mare. în Dobrogea, Cucii se fac astfel: Se adună in ziua de Lăsatul secului 20 de flăcăi, dintre cari unul se îmbracă ca diavolul, cu coarne şi cu haine împestriţate, şi se zugrăveşte cu negru pe obraz, numindu-se împărat; apoi merg pe la case şi joacă, după care apoi li se dă cîte un bacşiş.1 în comunele de pe malul sting al Dunării insă se fac aşa: în ziua de Lăsatul secului de Postul Paştelui, după ce a inserat bine, flăcăii incep să facă iluminaţiune prin sat, leagă adecă de cumpăna puţului cîte o dihoniţă de păcură, îi dau foc şi apoi lasă găleata în puţ, ca astfel dihoniţa aprinsă să rămîie suspendată in aer, unde se consumă. Această iluminaţiune este numiţii de locuitori Uralie. După aceasta, toţi aceia cari vor să se facă a doua zi Cuci umblă prin sat, în toate părţile, pînă cam către miezul nopţii, purtind la spate cîte un clopot mare. 215 A doua zi, des-dimineaţâ, adecă luni, se arată apoi Cucii. Aceştia sînt flăcăi şi oameni căsătoriţi de curind, cari se îmbracă astfel: în loc de flanelă, cu un briu roşu, bine cusut şi strîns peste corp şi braţe, în jos cu o fustă albă împrumutată de la vreo fată, în picioare cu opinci, la spate poartă un clopot mare şi în mînă o măciucă sau un instrument de lemn în forma unui unghi obtuz, a cărui coadă, tot de lemn, este ca de un metru de lungă. Aceasta este ceea ce numesc ei chiulichiu. Iar în cap poartă o glugă lucrată cu multă iscusinţă şi făcută dintr-o bucată de sarică cusută în forma şi de mărimea unei traiste de cal, fiind acoperită pe deasupra cu hîrtie albă sau colorată, peste care se fac ceva brodături cu diferite feluri de linuri. în dreptul nasului se pune un git de tigvă găurită ici şi colea, iar în dreptul gurei şi al ochilor se lasă cîte o mică râsuflătoare. De ambele părţi din dreptul urechilor se fixează în sus două lemne lungi ca de un metru, peste cari se pun alte trei-patru orizontal, formînd astfel un fel de scară. Tbate acestea iau numirea de coarnele glugii şi sînt acoperite peste tot cu fulgi şi pene, iar în vîrf se pun 3-4 fulgi de cocoşi sau vîrf (puf) de trestie. în acest costum se înfăţişează Cucii dimineaţa, cînd este imposibil oricui de a cunoaşte cine se ascunde acolo, decît numai atunci cînd îşi ia gluga din cap. Cu cît timpul înaintează, cu atîta numărul lor sporeşte, căci la mulţi le vine dorinţa să se facă Cuci, şi, ca să tragă atenţiunea privitorilor îşi pun in cap cîte o glugă fără coarne sau chiar o traistă de cal; alţii fără clopot. Acela care are costumul mai frumos, clopotul mai mare şi brîul mai roşu, este mai admirat. Prin sat aleargă în toate părţile după oameni, copii, fete, etc. şi vai de acela care cade prins, căci nu poate scăpa decît dînd ceva bani sau altceva şi se alege cu ceva trinteală. Aşa este obiceiul şi toţi se supun lui. Grupe de copii şi oameni fug prin noroi, sar peste garduri, fără să le atingă cînd îi ian Cucii la fugă. Unii aleargă după copii şi oameni şi alţii le ies înainte. Cei sfioşi nu părăsesc casa în această zi. Dacă cineva este prins de cuci, ceea ce se întîmplâ mai adeseori, cu cît stă mai mult pe gînduri şi nu caută să scape mai lesne, cu atîta se vede încunjurat de mai mulţi, fiind atraşi de zgomotul clopotelor. Pe la jumătatea zilei, Cucii lasă din mină instrumentele cu cari se arată dimineaţa şi iau pămătuful, care este făcut dintr-o nuia lungă, în vîrful căreia se leagă cu un ştreang o opincă, pe care o înmoaie în noroi şi sigilează pe aceia pe cari îi ajung şi păreţii caselor pe unde se află fete, ca să le mai dea de lucru în zilele următoare. Spre seară, Cucii se grupează cîte 30-40 şi merg de la o casă la alta, fac horă în curte, iar stăpînul trebuie să le dea 10-20 bani. Aceştia le dau băutură în zilele următoare. Cînd soarele apune, totul se termină. O linişte completă domneşte în toate părţile. în fine, ca credinţe ale poporului local despre Cuci, se aud următoarele: „Cel ce se face Cuc trebuie să se facă sau de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că, murind, se va face diavol. 216 Fulgii luaţi de la gluga Cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce sufăr de frică. Dacă omul sau alt oricine nu primeşte vreo lovitură de la Cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an.-2 NOTE 1. T. T. Burnda, O călătorie in Dobrvgea, Iaşi, 1880, p. 26. 2. Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 40-43; Const. D. Ghcorghiu.op. cit., p. 65-69. DC. LEGAREA GRÎNELOR Cui nu-i este cunoscut cîtă daună fac uneori pasările în pînele cele albe şi mai cu seamă in holdele de grîu? După ct se învaţă o dată la holdă, mai numai pe ea stau şi o dijmuiesc cumsecade. Şi dacă proprietarul holdei respective nu caută din cu bună vreme toate chipurile şi mijloacele spre a le dezbăra de la holda sa, atunci pasările nu numai că o dijmuiesc, ci, cârîndu-i toate grăunţele, o tupilesc la pămînt, astfel că de multe ori nici din paie nu se alege nimic. însă proprietarii, şi mai ales cei români, nu se lasă cu una cu două ca să li se irosească munca, ci ei caută toate chipurile de a se dezbăra cît mai de grabă de aceşti oaspeţi neaşteptaţi şi nechemaţi. între multe alte mijloace, pe cari le întrebuinţează românii contra pasărilor, e şi legarea grinelor, care se face de către românii din unele părţi ale Transilvaniei, precum bunăoară de către cei din Păuceneşti, aşa: în ziua de Lăsarea Postului de Paşti se feresc toată ziua ca să nu umble cu nici un fel de boambe, adecă grăunţe de grîu, secară, orz, ovăz, cucuruz; nu dau dintr-însele galiţelor de mîncare, nici de pomană, şi nici nu duc la moară. Mai pe scurt se feresc să nu umble în această zi cu nici un fel de boambe. Iar după ce a înserat, iau tot felul de bucate în gură, închid ochii, şi apoi, cu ochii închişi şi cu gura plină de tot felul de boabe ies de trei ori după olaltă afară şi, aruncîndu-le din gură, ca să le mănînce pasările, zic: - „Cum nu văd eu acuma nimic, aşa să nu vadă nici pasările holda mea! sau holdele ori grînele mele-.1 Românii din comuna Ciobăncuţa, tot din Transilvania, cred şi spun că e bine de a aduna în ziua de Lăsatul secului toate sfarmâturile, toate oasele şi celelalte rămăşiţe de la masă într-o faţă de masă şi a doua zi, adecă în ziua întîia din Postul mare, a le duce afară şi, aruncîndu-le spre răsărit, a zice: - Pasările cerului! eu vă dau vouă hrană din* masa mea, cu care să fiţi îndestulate şi de la holdele mele oprite!2 Tot cam aşa fac şi românii din comuna Grozeşti, judeţul Mehedinţi, în Muntenia. Pentru ca pasările stricătoare să nu vatăme semănăturile, românii din comuna amintită obicinuiesc a lua la Lăsatul de post resturi de pe masă şi, 217 ieşind afară, a le arunca cîte puţin in diferite părţi, chemînd o dată cu aruncatul pe rind fiecare neam de pasăre să mănînce. Tot în acest scop se mai face la Lăsatul de post şi o aţă de cînepă, care se innoadâ cu minile la spate şi cu ochii închişi. Se fac apoi nouă noduri şi în timpul lucrării se rostesc unele cuvinte de descintec.3 Românul ţăran seamănă în genere foarte puţină pine albă. Deci dijmuirea şi pătulirea acesteia de către pasări, şi mai ales a griului, care e cinstea mesei, după cum se exprimă poporul român din Bucovina, este una dintre pedepsele cele mai mari şi mai simţitoare ce pot să-l ajungă De aici apoi căutarea şi întrebuinţarea diferitelor mijloace spre scutirea pînii albe de pasări şi tot de aci şi blăstcmul: Cine strică dragostile, Mînce-i griul pasările. Sau: Cine strică dragostile, Mînce-i griul paserile, Şadă-n singe pină-n briu $i-l mînce viermii de viu! Să n-aibă pine pe masă. Nici sănătate-n oase!4 Fie-i grajdul fără boi Şi staulul fără oi, N-aibă pită caldă-n masă. Nici sănătate in oase!D NOTE 1. Din mss. D-lui I.Pop-Reteganul. 2. S. FI. Marian, Ornitologia pop. rom., t. I. Cernăuţi 1883, p. 401 3. Şezătoarea, an. 111, Fălticeni, p. 120. 4 Din Transilvania, cam. de dl. T. Oltean. 5. Laura Vcturia Mureşan, Poezii poporale din comitatul Solnoc-Dobîca, publ. in Familia, an. XXIV, Oradea Mare, 1888, p. 230. X. BOBII Noaptea ultimă a cîşlegilor de iarnă este şi timpul farmecelor şi al vrăjilor de dragoste. Fetele cari doresc să vadă pe viitorul lor soţ, se duc în această noapte cu luminări aprinse la o apă curgătoare şi, pe cind aruncă tăcînd usturoi şi bob in apă, se pleacă ele adine cu luminarea peste faţa apei şi văd atunci chipul aceluia care le va fi odinioară soţ. în această noapte îşi taie şi vrăjitoarele nuielele de alun, cu cari pot aduce apoi prin farmece şi vrăji pe cei amorezaţi. O nuia de alun serveşte celui fârmecat drept cal, care-1 duce prin aer la iubita sa. Tineretul se ocupă în această noapte şi cu aşa-numitul oracul de bob sau cu bobii, la care este procedura cea mai simplă următoarea: Se trage cu un cărbune de pămint un cerc mic şi se aruncă în cerc de către o fată, dintr-o depărtare anumită, zece bobi şi. după cum cad mai mulţi sau 218 mai puţini bobi în cerc sau afară de cerc, se hotărăşte apoi de este amorul norocit sau nenorocit1, precum zice şi cîntecul: Trage, mlndro, cu bobii, Nu-ţi mai lăcrima ochii. . De-a cădea bobii în zece. Să ştii că dorul nu-mi trece. 5 De-or cădea bobii in opt, Să ştii că-mi e dor de tot. De-or cădea bobii in cinci. Să ştii că eu sînt pc-aici. De-or cădea bobii în doi, 10 Să ştii că sosesc la voi, Să ne iubim amîndoi. Iar de-a mai răminea un, Să ştii că eu vin nebun Pe-o prăjină de alun.2 Cu Dumineca albă se sfirşeşte şi timpul voios de cîşlegi şi de amor al tineretului român de prin sate. NOTE 1. Dr. H. V. Wlislocki, op. cit., p. 17. 2. V, Alccsandri, Poezii pop. ale românilor, p. 234. 219 LUNEA CURATĂ I. LUNEA CURATA Lunea curată cade totdeauna luni după Lăsatul secului, adecă în lunea cea dinţii a Pâresimilor sau a Postului mare. Ziua aceasta nu se serbează prin reţinere de la lucru. Sînt însă în decursul ei uzitate mai multe datine şi credinţe, atît în Bucovina cît şi în celelalte ţări locuite de români, cari nici într-un singur an nu se trec cu vederea. Cele mai însemnate datine uzitate în această zi sînt Spolocania, tnâcrirea borşului şi Jujeul. Tot in această luni cade şi ziua forfecărilor şi a burghiaşilor.1 în unele părţi locuite de români, precum bunăoară în Banat, este datină ca in această luni să se dea oamenii in scrinciob sau, după cum spun bănăţenii, să se care in legânuş (ţuţuluş) şi vîrtej, pentru cîştigare de sănătate peste tot anul. Pe alocurea însă se cară poporul in legânuş şi vîrtej nu numai în lunea primă a Postului mare, ci de la începutul Pâresimilor şi pînâ la Paşti.2 Româncele din unele părţi ale Bucovinei nu fierb în această zi nimic, ci se nutresc numai cu mîncâri reci, precum: pîne, malai, verze, curechi murat şi pepeni (castraveţi) muraţi, anume ca să nu capete copiii bube, precum şi alte boale.3 în unele părţi din Moldova, din contră, este datină ca să nu se mănînce nimic in această zi, nid să nu se facă altceva, decit să se spele blidele şi să se împârţeascâ luminări de pomană.4 O seamă de românce din Bucovina dau în decursul acestei zile copiilor celor mici să mănînce brinzâ, anume ca să nu-i doară grumazul în decursul postului. Şi tot in această zi cheamă găinile şi cocoşul în casă de le hrănesc şi apoi le dau drumul afară. Cocoşului însă nu-i dau drumul pînâ ce nu cîntă în casă. Iar după ce a cîntat, zic: - Aşa să fim de sănătoase ca cocoşul! Apoi îi dau şi lui drumul afară.5 în fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că cu începerea Pâresimilor se începe, mai ales în Banat, şi ţeserea sau ţesutul pînzei pentru cămăşi. Prin urmare, pînâ la începutul Pâresimilor fiecare femeie trebuie să fie gata cu tortul pentru cămăşi. Nevasta, respective fata, care nu e gata cu torsul tortului, a cărui toarcere se începe de regulă la începutul Postului Crăciunului'. nu numai că e ţinută 225 de o leneşa, ci ea este totodată luată foarte adeseori in rîs şi batjocură prin o mulţime de chiuituri şi cintece satirice. Şi precum nu e lăsată in pace femeia care nu şi-a sfirşit de tors cinepa pină la inceputul Pârcsimilor, aşa nu c trecută cu vederea nici aceea care nu-şi sfîrşeşte tortul de ţesut în decursul celor şapte sâptămini, cit durează Postul mare. NOTE 1. Sini. Mangiuca, Calendar pe anul 1882 ţi 1883. Sub cuvinlul farfecar. pl. forfecări, se înţelege un fel de insectă, insă ce fel şi cum arată pină ucuma n-am putut afla. Sub cuvintul burghiaş. pl. burghiaşt, care vine de la verb. burghiâ = a împunge, după cum îmi scrie dl. Iosif Olariu, învăţător in pensiune in Maidan, se inţelege un fel de gringoaşu sau gringoaşă-gârgoaşie-goangâ. adecă o insectă care impunge primăvara prunele şi cireşele, pentru că muierile din casu la care se intimplâ aceasta au împuns - nu lucrat cu acul - în Ajunul Naşterii şi a Botezului, in joia din Sâptăminu albă şi în ziua de Joimarelc = Joia mare. 2. Sini. Mangiuca. Calcnd. cit. 3. Dict, de Marghioala Donuţ, româncă din comuna Şcheia. distr. Sucevei. 4. Const. I). Gheorghiu. Calendarul femeilor superstiţioase, Piatra N., 1892, p. 69. Tot dl. Gheorghiu. op. cit., p.63, ne spune că fetele, cînd .dau in Postul mare. postesc in intiia săptâmlnâ: luni; in a doua: marţi; In a treia: miercuri; in o patra: joi; şi tot aşa înainte pină in sâptămina din urmă, pentru ursit.* 5. Dat. rom. din Volovâţ, distr. Râdâuţului, coin. de Dim. Vicol. stud. gimn. 6. Sim. Mangiuca. Calend. cit. 7. Ibidem. 11. SPO LOCANTA Spolocania este o datină uzitată in Bucovina şi Moldova, care se face totdeauna a doua zi după Lăsatul secului, adecă in ziua cea dinţii a Postului mare. Spolocania se făcea mai înainte in Bucovina astfel: Se adunau mai multe neamuri şi vecini la un loc, şi cu deosebire femeile, şi mincau numai borş holtei, adecă borş fără oareşicari legume, numai cu pine sau mălai, anume ca să-şi spele şi să-şi curăţească gura şi gitul de rămăşiţele mîncărilor celor de frupt, cari le-au mincat în ziua premergătoare.1 De la această procedură se vede că vine şi numirea de Spolocanie (=spâla-re-curăţire) a acestei datine.2 In timpul din urmă însă datina aceasta a degenerat în cele mai multe părţi intr-un fel de beţie, căci pe cînd mai înainte femeile se adunau la o casă particulară, unde nu numai că îşi spălau gura şi gîtul cu borş, ci totodată şi torceau, in timpul de faţă cele mai multe dintre dînsele se adună, nu numai la o casă anumită, ci şi la crişmă, unde fac Spolocania cu rachiu sau cu alte băuturi spirtoase. Iar dacă una sau alta dintre dînsele nu are parale de ajuns ca să aibă pe ce bea, atunci se însoţesc mai multe la un loc, pune fiecare câte 226 2-3 cr. şi. cumpârind rachiu pe dânşii, beau şi se veselesc împreună mai toată ziua. adecă plnâ ce se îmbată cum se cuvine şi nu-i mai rămâne nici uneia nici un crucer la suflet. Apoi. după ce s-au ameţit de cap şi au pierdut nu numai o zi de lucru, ci şi toţi banii câţi i-au avut, se întorc acasă şi postesc apoi tot postul. Întrebîndu-le unul şi altul de ce se adună în această zi atîtea femei la un loc şi care e adevărul scop al Spolocaniei acesteia, unele iţi răspund că aşa au apucat din moşi-strămoşi şi aşa fac şi ele, ceea ce nu e adevărat; iar altele, mai isteţe şi mai hitre, îţi răspund că strinsura şi spolocania aceasta se face anume ca să crească cînepa, pentru că dacă nu s-ar strînge la un loc şi n-ar bea in această zi, atunci nici cînepa n-ar creşte.3 Şi ca strinsura să nu fie prea bătătoare la ochi, mai fiecare femeie ia şi în timpul de faţă furca cu sine, ca să arate lumii că ea n-a venit să bea, ci din contră ca să toarcă în societatea celorlalte. Dar vai de torsul acela, unde paharul de rachiu se învirte cu mult mai repede pe sub nas decît fusul sub caier! Ba, după credinţa şi spusa unor românce din Bucovina, in Lunea curată nici nu e bine de tors, din cauză ca să nu se necurâţească vasele în casă şi să nu roadă moliile, precum şi alte gujulii, straiele. Lucrul de căpetenie al femeilor în ziua aceasta, după părerea şi spusa celor mai multe românce din Bucovina, e curat numai spălatul vaselor şi derctica-rea casei4, adecă tocmai aşa după cum cred şi spun româncele din unele părţi ale Moldovei.3 NOTE 1. Dat. rom. din Buninfi şi Mihovcni, sate în distr. Sucevei, dict. de Pavel Cioful. precum si in alte comune din Bucovina. 2. C.D. Gheorghiu, op. ciL. p. 69. scrie In privinţa Spolocaniei următoarele : »A doua zi după Lăsatul secului de brinză c Spolocania; Sn acea9tâ zi nu se mănincâ nimic, precum nici să se facă altceva, decit u spăla blidele." Deci Spolocania. după cele ce ni lc spune dl Gheorghiu, ar veni de la spălarea blidelor. 3. După spusa românilor din Bălâceana, sat in distr. Sucevei, corn. de Alexandru Piţul, şi a celor din Mihovcni, dict. de Pavel Cioful. 4. Cred. rom. din Frătăuţul Vechi, corn. in distr. Râdăuţului, corn. de Ioan Covaşâ, stud. gimn. 5. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 69. III. ÎNÂCRIREA BORŞULUI Poporul român e foarte scrupulos în privinţa ţinerii postului. Mai degrabă va comite o faptă rea decît se va înfrupta în post. Cel ce se înfruptă, acela se spurcă, se pîngâreşte, şi numai în scaunul mărturisirii se poate curâţi de păcatul ce l-a comis prin înfruptare. Iar cel ce mănîncă anume de frupt sau de dulce in post, nu numai că e considerat de un călcător şi prihănitor al 227 aşezămintelor bisericeşti şi al legii strămoşeşti, ci e totodată privit şi ţinut mai rău decît un păgîn sau câpcîn, care n-are lege. Asemenea şi cei ce fac petreceri şi joacă in post încă comit, după credinţa generală a poporului, un mare păcat, care nu li se poate lesne uita şi ierta. Ba, ce este şi mai mult. in decursul unui post nici măcar a glumi şi a săruta pe cel ce ţi-e drag nu e bine, căci încă e păcat. Dovadă despre această credinţă foarte lăţită şi adine înrădăcinată in sinul poporului avem şi următoarea poezie poporală din Banat: Pînâ nu se lăsa post Pare că mai gras am fost, Mai iute mă ingrăşam, Că fetele sărutam. 5 Iar de cind s-a lăsat post Umblu prin sat ca un prost Şi nu mă sărută nime, Zice că-i post şi nu-i bine. Ce făcui şi ce lucrai, 10 Că guriţă căpătai, Cu mindruţa mâ-ntilnii Şi guriţa celuii.1 Iar drept pedeapsă: Cine joacă-n postul mare Face rîie pe spinare.2 Şi dacă această boală uricioasă nu-i este de ajuns spre a se reţinea de la petreceri şi joc, atunci lesne poate sâ-1 ajungă blăstemul exprimat prin următoarea chiuiturâ: Cine joacă-n postul mare, Pice-i pielea de pe nare Şi rămîie-i ciontu gol Ca şi muchea la topor!3 Spre a ţinea însă un post, şi mai ales Postul cel mare, care e cel mai lung, cum se cuvine, spre a nu se înfrupta defel in decursul lui, e de neapărată trebuinţă nu numai de a se spăla toate vasele menite pentru fierberea şi ţinerea bucatelor de sec cumsecade, ci totodată de a avea şi cele necesare de rîndul postului. Aşa, între multe altele, iară de care poporul de la ţeară nu e în stare să postească, e şi borşul. Drept aceea, partea cea mai mare a româncelor de la ţeară au datină chiar in ziua cea dinţii a Postului mare, adecă luni, de a înăcri sau a umplea borş. Iar înăcrirea aceasta se face în următorul chip: moaie târiţe de secară cu apă rece intr-un vas de lemn făcut anume pentru acest scop şi numit borşeică4, borşeriţă5, borciuşcă6, putinică de borş', budîi de borş8, şi budăiaş de borş9, toarnă după aceea uncrop clocotit peste dinsele. Ie amestecă bine şi le lasă puţin ca să se răcorească; pe urmă pun huşte10 în borşeică, anume ca borşul umplut să dospească şi să se înăcrească mai repede. O seamă de românce, pe lîngă cele arătate, mai pun încă şi vreo cîteva frunze curate de vişin, anume ca borşul să aibă gust mai bun; iar altele pun şi vreo cîteva felioare de sfeclă roşie, ca să fie roşu ca sfecla. Iar după ce au făcut-o şi aceasta, pun borşeică în cotruţă.11 Se feresc însă foarte tare ca nu cumva borşeică să stea în cotruţă, unde s-a pus. pînă sîmbâtă. 228 Dacii din nepăsare sau din nebăgare de seamă ar sta borşeica pînă sîmbătâ, adecă pînă în ziua de Sin-Toader, în cotruţâ, atunci e râu, căci în cazul acesta, vineri seara, spre ziua de Sin-Toader, după ce au cintat cocoşii o dată, vine Ucigă-l-Crucea, şi cine gustă apoi din borşul acesta.acela capătă plescaiţă.12 Dar nu e nici o faptă fără răsplată. Foarte lesne i se poate intîmpla şi lui Ucigă-l-Crucea una cît zece din cauza aceasta. Căci de voieşte cineva să-l prindă şi-l prinde scăldîndu-se, atunci ii trece dorul de scăldat. Iar cine voieşte sâ-1 prindă, nu trebuie nimic alta să facă, fără numai un juvăţ din brâcinariul de mire, care pînă la cununie a fost adevărat curat, să-l ţină asupra putinelei cu borşul, şi atunci nu mai scapă. Cînd iese Ucigă-l-Crucea din borş, îl prinde de grumaz şi, avîndu-1 odată in mină, poate să facă cu dinsul ce doreşte şi voieşte. De vrea să-i aducă bani, sau să-i facă alt serviciu, i-J face fără cea mai mică împotrivire. Şi Necuratul se roagă şi-i promite celui ce l-a prins câ-i va servi oricum va voi şi-i va face orişice va dori, numai să-i dea drumul, să nu-1 ţie legat în juvăţ.13 Cele mai multe românce însă, nemijlocit după ce au umplut borşul, des-cîntă cărbuni, iau apoi trei dintre cărbunii descîntaţi şi, facînd mai întîi cruce cu dinşii in gura borşeicei, ii aruncă înăuntru. Făcind aceasta, nu numai că borşul e cu mult mai bun, mai curat şi mai limpede, ci în acelaşi timp sînt sigure că şi Ucigă-l-Crucea nu se poate apoi apropia de putinica cu borş. în fine, merită a fi amintit încă şi aceea că, atît de astă dată, cît şi de alte daţi, mai fiecare româncă din Bucovina, după ce a umplut acuma borşul in chipul cum s-a arătat, se face că e mînioasâ, apucă pe o copilă sau pe un băiat, care-i pică in mină, de păr ori de urechi şi, trâgîndu-1, zice: acru borşul! Iar o seamă zic: Două rusce se batea, Borşul meu se oţetea, Cito vinuri Şi oţeturi 5 Sînt in ţeara cea de jos Tbate le-au adus Şi abia după rostirea acestor cuvinte trag pe cei ce se află in casă de păr sau urechi şi spun: acruu borşu!14 Iar această tragere de cap sau de urechi se face în credinţă că, precum omului ii este acru cînd îl tragi de cap sau de urechi, aşa şi borşul are să se înăcrească. Româncele din Transilvania, „cînd pun borş, ies în curte ori în stradă şi trag de ureche ori de cap pe cel dinţii creştin, ca să se înăcrească borşul, cum s-a înăcrit omul de supărat că-1 tragi de pâr. - Acru borşu! - zic ele. - Acru să-ţi fie! - zice rîzînd cel tras de ureche, dacă e om al casei sau un prietin. - Ba fie-ţi al dracului borşul! - zice supărat altul. Acesta, tocmai fiindcă înjură, e omul borşului, căci românca l-a înăcrit, aşa cum ar vrea sâ-i fie borşul. Dacă cel tras de cap e om de-al casei sau o vecină, ori o cumătră, începe să fugă spre casă, românca după el, şi dau năvală în odaie pe întrecute. Şi le-au pus In budîiul meu cu borş, Şi-au pus 10 S-aibă grijă de-oţetit Ca fetele de măritat. 229 Vorba e: cine ajunge mai intii să sufle în borş. Dacă suflă stăpîna casei mai întîi, o să mănînce borşul în pace; dacă nu. are să i se intimple cine ştie ce supărare pe vremea cît va ţinea borşul. Şi de obicei ii vine vreo supărare, căci ele vin multe, dar nu din pricina suflării-n borş. Ţăranul crede aşa: -Şi cumătră asta a noastră vine pe la noi numai ca să ne sufle în borş-, adecă să ne prevestească rele."15 NOTE 1. loan Roşu al lui Marcu, Poezii pop. din Ciacova. publ. iu Foaia de duminecă a ziarului Dreptatea, an. I, Timişoara, 1695. nr. 53, p. 3 2. Din mss. d-lui I Pop-Reteganul, aflător la Academia Română. 3. Avram Ignn, Chiuituri din comuna Sabolciu in Bihor, publ. in Familia, an. XXXIII, Oradea Mare, 1897. p. 81 4. Iu distr Sucevei, corn. Şcheia, şi in distr. Rădăuţului. 5. în distr. Sucevei, corn. Bălâceann. 6. In distr. Storojineţului. 7. în cele mai multe părţi din Bucovina. 8. Idem. 9. Idem. 10. Sub huşte se inţeleg tăriţele ce au rămas de Ia un borş de mai înainte înăcrit. 11. în cele mai multe părţi din Bucovina se umple borşul numai luni, miercuri şi joi. Marţi nu se umple, pentru că în această zi s-a început lumea; iar vineri, sîmbătâ şi duminică nu se umple de aceea pentru că aceste trei sînt surori. Şi deoarece vinerea e cea mai mare intre dinsele, de aceea şi păcatul e mai mare dacă se umple in această zi borş. 12. Sub cuv. plescaiţă se inţeleg nişte bubuţe. care se fac mai ales pe fluierele picioarelor şi pe mini şi cari dintru început sînt albe şi de mărimea băşicelor produse prin urzicare, iar mai pe urmă capătă coajă, se usucă şi se trec Par după ce s-a uscat şi s-a trecut un rind, urmează altul la loc, aşa că pinâ ce se vindecă cu totul mult timp trebuie să treacă. Plescaiţa se cunoaşte pe aceea că, atunci cind începe a se face, te mânincâ foarte tare şi. cind începi a te scărpina, ies buhuţeln amintite mai sub fi eo Iuţesc astfel, cu ac face adeseori o rană întreagă dintr-insele. 13 După credinţa şi spusa româncelor din Schoia, corn. de dl. Paner. Prelipcean. învăţător. l-t Dat. rom. din Udeşti.sat in distr. Sucevei, corn. de Gavr. Rotariu. stud. gimn. Dim. Dan, Crvdin(e poporale bucvvinene, publ. in Gazeta Bucovinei an. IV. Cernăuţi, 1894. no. 74, p. 1: .Se crede că, umplind cineva borşul, trebuie să fieatimei minios, şi apoi va fi borşul acru." Idem, Comuna Straja şi locuitorii ei, studiu istoric, topografic şi folcloric, Cernăuţi, 1897, p. C0: .De regulă se umple borşul marţea, joia şi sîmbăta. Atunci trage gospodina de urechi sau de cap pe un băiat, dacă il capătă, căci ei fug in acea zi din casă. ca borşul să fie iute ca şi minia celui tras de urechi.* 15. G. Coşbuc. Versuri şi proză, Caransebeş, p. 64-65. IV. JUJEUL în mai multe părţi din Muntenia, şi mai ales in comunele Boldu şi Slobozia ~ Mihalani, din jud. Rîmnicu Sărat şi Tonea din jud. Ialomiţa, apoi in mai multe comune din Dobrogea, şi mai cu seamă în Seimenii Mari şi Seimenii Mici, este datină în cca dinţii luni a Postului mare de a da pe cîni în tărbacă, 230 adecă a-i hicăi, a-i bate şi a-i chinui grozav, pe cind de gtşte caută cu deosebită luare-aminte şi îngrijire ca nu cumva să le lipsească ceva in acea zi. să aibă toate celea din belşug.1 Această datină se numeşte în comuna Boldu - Goana cinilor,2 în Slobozia-Mihalanii - Valărit,3 in celelalte părţi ale Munteniei Jujeu sau Jujău,4 iar în Dobrogea Jijeu.5 Această bătaie sau goană tradiţională a cinilor se face în com. Boldu din jud. Rîmnicu Sărat in următorul chip: ^Se fac cete de cîte 10-20 oameni, intră prin ogrăzi, scot cînii la drum sau ii infundează prin strimtori, unde cu o indeminare de admirat pun mina pe ei, îi apucă şi le încleştează fălcile, aşa ca să nu mai poată muşca.- După aceasta, şi anume, „după ce le mai taie pofta de muşcat cu cîteva lovituri, incep a-i freca la anus cu nişte răvasuri de lemn, făcute anume spre acest scop, in formă cilindrică şi crestate cu cuţitul, pinâ ce cei mai mulţi din cauza aceasta şi mor. Pe cînii ai căror stăpîni dau ceva de băut ii lasă, iar pe cei mai mulţi îi râvăruiesc sau răvăresc. Ziua aceasta „este destinată mai mult pentru goana cinilor. in aşa chip că, dacă ieşi la marginea satului, sint tot cete de cîni şi, cum văd vreun om incep a urla; ei au o presimţire pentru această zi, şi mai cu seamă cînii cei mai bâtrîni“, şi din cauza aceasta în zorile acestei zile ies neprigoniţi de nimeni la târcâviş.0 adecă se retrag la cimp sau se ascund pnn locuri anevoie de găsit.' în comuna Slobozia-Mihalani, pl. Marginea de Jos, jud. Rîmnicu Sărat, datina aceasta, după cum am amintit mai sus. se numeşte Valărit, iar sub cuv. jujeu se înţelege un aparat care constă dintr-o frânghie şi două lemne. Deci cinele prins se pune in fringhic şi se invîrteşte atîta cit permite fringhia. După aceea trag doi inşi de lemne şi fringhia desucindu-se zvârle cinele ameţit.8 în comuna Tonoa, juri Ialomiţa, jujpiil kp face întocmai ca nn leagăn mare, iar în mijloc se fixează o funie îndoită, unde se pune cinele, şi-l invîrteşte atîta timp pină cade singur ameţit şi de multe ori chiar mort.9 Unii români, precum bunăoară cei din comuna Slobozia-Mihalani, freacă cînii în partea dinapoi cu un lemn răvălit, iar alţii ţin ascunsă o oală cu mălai muiat, din care dau cu un şomoiog privitorilor pe la gură.10 Astfel durează această goană şi chinuire a cinilor de cum se zăreşte de ziuă şi pină ce inserează. Iar cind soarele apune, atunci totul se termină şi o linişte completă domneşte in toate părţile. Cînii însă nu-şi mai îndeplinesc datoria lor dccît peste 2-3 zile. cind mai uită frica ce le-a inspirat-o Jujeul.11 Dacă întrebi pe oameni ce noimă mai are şi datina aceasta de a prinde cînii şi a-i da sau a-i trage in Jujeu, partea cea mai mare dintre dinşii iţi răspunde: „ca să se facă mult mălai sau mei la vară!u12 Un bătrîn din comuna Boldu însă, întrebat fiind din întîmplare de dl. Al. Dimitrescu, autorul articolului Goana cinilor. despre originea acestui obicei, ii răspunse: - .Apoi, gura moşului, de aceea pentru că cînii nu au fost simţitori cind au intrat păginii la o împărăţie, ci mai simţitoare au fost giştele. 231 — Ce spui, moşule, fă-mă sâ înţeleg mai bine! - Apoi dă, uite aşa s-a intîmplat: se vede că cînii au fost pe la culcuşuri şi giştele fiind din intîmplare deştepte s-au speriat şi, prin gârâgaia12 lor, au deşteptat pe cel din casă!" în urma acestui răspuns dl. Al. Dimitrescu exclamă zicînd: „Iată cum cred că se explică cazul acesta, care este păstrat prin tradiţie şi de un interes istoric şi care, după cum se vede, începe să degenereze. Galii, după ce au bătut pe cei din Clusiu (?) şi supăraţi pe un deputat din gintea Fabilor, care se dusese spre a mijloci împăcarea intre beligeranţi, acel deputat supărat trage sabia şi omoară un duce gal. Aceştia trimiserâ la Roma a cere satisfacţie, pe care necăpătind-o, plecă cu râzboiu în contra Romei, bat armata romană şi o iau la fugă. Iar locuitorii Romei se retrag parte cu armata, parte la Vei şi parte în Capitoliu. Galii prădînd Roma, se încearcă sâ ia şi Capitoliul. Camil, care trăia în exil la Vei, fu proclamat dictator, dar el nu primi, sub motiv că exilaţii nu pot a ocupa nici o funcţie fără votul Senatului. Un tinâr plebeu, ducindu-se la Roma şi întrînd prin o poartă secretă în Capitoliu, rugă Senatul să cheme pe Camil şi să-I numească dictator. Insă galii, descoperind urmele romanului şi luîndu-se după dînsele într-o noapte furtunoasă, erau să cuprindă Capitoliul, dacă romanii n-ar fi fost deşteptaţi prin gârâitul gîştelor sacre. Iacă cum se explică cazul că gîstele au fost mai simţitoare decît cînii, pe cari îi căzneşte în mod neomenos!**13 Tot de această părere e şi dl. Burada. Iată ce scrie d-sa în privinţa aceasta: „Acest obicei foarte curios poate că este o rămăşiţă romană, ca amintire despre scăparea Capitoliului de invaziunea galilor prin gîştele sacre, pe cînd cînii au dormit1*: tanto silentio in summum evasere est non custodes solum fallerent. sed ne canes quidem sollicitum animal nd noctumos strepitus excitarent, anseres non fefellere, quibus sacris Iunonis in summa inopia cibi tamen abstinebatur, quae res saluţi fuit."15 în fine, Laurian şi Massim, scriind despre cuvintul Jujeu, ne spun următoarele: „Jujeu s. m. Canum jugum ; specie de jug mic; în speciale jug la care se supun cînii a doua zi după Lăsatul secului de Paşte; cum se vede, în loc de jugeu din jug; - darea în jugeu, trecerea prin jugeu a cînilor e, de cert, reminiscenţă de puniţiune cinilor romani din arcea Capitoliului, cînd se arătară de neglijenţi şi invigilanţi încît nu anunţară prin lătrate suirea galilor pe montele Capitoliu."16 NOTE 1 T. T. Burada, O călătorie in Dobrogea, laşi, 1880. p. 22-23; Al. Dimitrescu, Goana cinilor, o tradiţiune poporală, publ. in Românul, an. XXXIV, Bucureşti, 5/17 martie 1890; G. Popescu-Ciocânel, Basme, snoave, ghicitori etc.. Ploieşti, 1898, p. 118; Şezătoarea, an. 1, Fălticeni, 1892. p. 42; C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 69; din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu. 2. Al. Dimitrescu, loc. cit.; G. Popescu-Ciocânel, op. cit. 3. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu. 232 r 4. C. D. Gheorghiu, op. cit.; Şezătoarea, rit. 5. T. T. Burada, O călătorie, p. 22-23. 6. Al. Dimitrescu. Goana etnilor, în Românul rit.;G. Popescu-Ciocănel,op. ciL, p. 119-120. 7. S. Popescu. Cucii, publ. in Şezătoarea, an. I., p. 42: „Tbt cam in acest timp se formează şi Jujcul pentru dn», cari conduşi dc instinctul natural se retrag la rimp in această zi sau sc ascund prin locuri anevoie de găsit " 8. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densuşian. 9. S. Popescu. in Şezătoarea, loc. cit. 10. Din Resp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu. 11. S. Popescu. loc. cit. 12. Al. Dimitrescu, in Românul cit şi din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu. 13. Gârâgae = gigâit. 14. Al. Dimitrescu, Goana anilor, publ. in Românul cit.; G. Popescu-Ciocănel, op. cit., p. 120-121. 15. O călătorie in Dobrogea, p. 23. 16. Titu Liviu, lib. V, 47 17. Glosariu, p. 337. V. LUNEA PASTORILOR Lunea după zapostitul de Paşti, adecă Lunea primă din Pâresimi, se numeşte de către românii din Banat, pe lîngă Lunea curată, încă şi Lunea păstorilor.1 Iar numirea aceasta se vede că a căpătat-o de la următoarea datină, uzitată, după cit ştiu eu, pînă acuma numai in Banat. Mama adecă, care are unul ori şi mai mulţi copii păstori, se scoală în dimineaţa acestei zile, face o turtă din făină de griu sau şi de cucuruz2, o coace şi o numeşte apoi pentru Sînta Maică Luni, ca aceasta să-i păzească atît copilul, ori copiii săi, dacă sînt mai mulţi, cît şi turmele acestora de spurcăciune, adecă de lupi, precum şi de alte fiare sălbatice.3 In tot decursul acestei zile, muierea cu copilul păstor nu lucrează nimic şi grijeşte totodată ca şi alte femei din casă, - dacă mai sînt şi altele, - asemenea să nu lucreze nimic, şi mai ales la vreo cămaşă, să nu coasă sau să-i încheie gura, căci, lucrînd aşa ceva, lupii sau alte fiare sălbatece pot să-i atace copilul păstor sau turma, iar şoarecii îi mănîncă semănăturile din cîmp în primăvara ce urmează.4 NOTE 1. După Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883: .Lunea păstorilor cade totdeauna după dumineca lăsatului de came.. " 2. Cucuruz = porumb, păpuşoi. 3. Comunicat dc dl. los. Olariu; Sim. Mangiuca, Calend. cit: .In Lunea păstorilor se dăruieşte o turtă menită păstorilor din partea gazdei oilor." 4. Corn. de dl. Ios Olariu. 233 VI. ZILELE NEBUNILOR Sub Zilele nebunilor se înţeleg in unele părţi din Banat zilele sâptâmînei prime din Pâresimi, îndeosebi însă ziua întiia şi a doua, adecă luni şi marţi. Cauza, de ce se numesc aceste zile astfel, o următoarea : Cu vreo cîteva zile înainte de Lăsatul secului, unii dintre oamenii cei mai glumeţi şi mai buni de gură din sat se îngrijesc de mai multe pârechi de haine urîte şi zdrenţoase, cu deosebire însă femeieşti, ca, imbrăcîndu-se într-însele, să se facă comedianţi şi ca atari să producă apoi. prin diferitele lor nebunii, comedii şi glume, rîsete şi veselie in adunările tineretului şi mai ales pe la şezătorile şi clăcile cari se ţin în decursul primei săptămîni din Pâresimi. Cum au dat în post. şi anume chiar în seara zilei prime, toţi cei ce vor să se facă comedianţi se adună la o casă anumită, unde stau pină cam către miezul nopţii. Sosind miezul nopţii, fiecare se îmbracă în hainele cele zdrenţoase ce şi le-a procurat mai înainte, căutînd in acelaşi timp care de care să arate mai pogan, şi apoi se pornesc pe la casele unde ştiu că se află atare adunare, şezătoare sau clacă de scărmănat lină şi pene, şi acolo, schimbîndu-şi glasul ca să nu fie cunoscuţi, prind apoi a face felurite nebunii, comedii şi glume. De comun unul dintre dînşii ia cu sine şi un fluier, din care prinde a cînta, iar ceilalţi a juca cu fetele şi nevestele tinere, cari se află de faţă, felurite jocuri improvizate la starea locului, prin cari produc asemenea o mulţime de rîsete şi voie bună între cei ce se află de faţă. A doua zi dimineaţă, adecă marţi, se adună iarăşi cu toţii la aceeaşi casă de unde au plecat in ziua premergătoare, şi de aici apoi, luind satul de-a lungul şi de-a curmezişul, fac din nou o mulţime de nerozii, nebunii şi glume, ca publicul care aleargă după ei să aibă de ce rîde. Atît la această ocaziune. cînd parcurg satul de-a lungul şi do-a curmezişul, cit şi la şezători şi călci, pe lingă diferitele glume şi ghiduşii ce le fac, cîntă sau strigă şi unele cîntcce sau strigături de conţinut umortistic, prin cari persiflează şi combat atari apucături sau datine nouă străine, ori lucruri ce nu corespund firii poporului românesc, şi pe cari datine. cei ce sint în coatin-gere cu alte naţiuni vreau să le introducă in sat, fie in port, fie în casă, fie în ori şi ce altă privinţă ar fi1. Zilele nebunilor, despre cari ne-a fost vorba in acest capitol şi care durează de marţi in întiia sâptămînâ şi pînâ marţi din a doua săptămină a Pâresimi-lor, nu sint nimic alta, după părerea mea, decit un soi de cuci, despre cari am vorbit mai pe larg în voi. I din Sărbătorile la români, p. 215 - 217. NOTE 1. Com de dl. Aurel luna. preot in Maidan. 234 VII. MARŢEA VASELOR Sub Marţea Vaselor se înţelege marţea cea dinţii din Postul mare.1 Ea se numeşte astfel de aceea pentru că in decursul ei este datină, mai ales in Banat, de a se spăla toate vasele in cari s-a pregătit in decursul Cimilegilor de dulce". Iar vasele de dulce se numesc vase slăstuite. Obiceiul acesta este răspăndit pretutindenea în Banat. Spălătoarele3 vaselor slăstuite se păstrează şi se folosesc ca să afume pe cei deocheaţi, ori să afume vitele şi stupii, ori ca să se dea vacilor in sare. Ştiind mai toate româncele noastre cum că la zapostitul mare de Paşti se pune luna lui mărţişor, şi că atunci e lună nouă, de aceea marţi, in prima săptâmînă din Păresimi, cSnd, după cum vom vedea mai pe urmă, se pun Caii lui Sîn-Toader, se scoate spînzul pentru ierbatul vitelor bolnave. Spînzul sterp. lat. HeUcborus viridis, se scoate pe nemincate şi, in cit e cu putinţă, in pielea goală sau de jumătate, adecă de la briu în sus, ori şi numai mina dreaptă goală. Cu rădăcina de spînz se ierbează apoi vitele bolnave. Şi spînzul sterp, scos de undo a răsărit numai un fir in acea primăvară, se crede că e cel mai bun. Pe unele locuri se scoate spinzul şi simbătă, adecă la Sin-Tbaderul cel mare.4 Tot in această marţi e bine să se pună şi găinile să clocească, pentru că puii scoşi in luna lui martie sînt căutaţi pentru multe farmece.5 Tot acum marţi cumpără femeile de la trei ori de la nouă neguţători cîte de trei ori de nouă cruccri civit (piatră vînătă) şi tămîie, pe cari, amestecîndu-le o vreme fără a le deseînta, le păstrează in decursul anului în casă pentru bolnavi şi mai ales pentru cei ce pătimesc de izdat.6 Dacă se bolnăveşte cineva de izdat peste an, atunci se unge cu amestecătura aceasta în forma do cruce în frunte la copul pieptului, la ccafâ, la mini şi la genunchi, iar cu tămîia se afumă.' O seamă de femei, tot din Banat, au datină ca marţi seară, la ieşirea Sîn-Tbaderilor. să ia „din boltă civit şi tămîie, pro care o păstrează apoi în casă preste tot anul, ca bolnâvindu-se cineva in casă, cu tămiia se afumă iar cu civitul se unge pre la frunte şi capul pieptului, apoi o bucăţică mică, punîndu-se intr-o lingură de apă“, să i se dea de băut, zicîndu-se: - „Cum s-au dus Sin-Toaderii, aşa să se ducă şi răul care este la N!“8 Tbt pe Caii lui Sin-Tbader, adecă marţi în ziua întîia cînd pică Caii lui Sin-Toader, muierea casei ia apă de pe nea, dacă mai este, de unde nu, se duc prin codru şi aduc de pe omeţii de nea de prin vîrtoape şi, stropind casa şi sobele de-a rindul, le mătură in pielea goală, ca să se depărteze puricii şi toate gîngăliile.9 Şarpele incă e bine să se omoare cu degetul, cu care apoi se sparg - aşazâ - gîlcele Ia laturonii din grumaz la copii numai din marţea asta. 0 NOTE l. Comunicat de dl. E. Hodoş, profesor in Caransebeş, veri şi Sim. Mnngiuca, Calendarul pe an. 1882 şi 1883. 235 2. Corn. de dl. E. Hodoş ţi dl. Aurel Iana : .Ibt atunci, adecă in marţea primă din Păresimi, sc face ţi Icţie ţi se spală vasele ţi toate de prin casă'. 3. Sub cuvintul spălător plural spălătoare, se înţelege aci o bucăţică de pinză, cu ajutorul căreia se spală vasele in cari se face demincarc şi în cari se mânincă. 4. Corn. de dl. Ios. Olariu şi Aurel Iana : „Tbt în această lună, adecă în luna lui martie, M scoate spinzul (sterp), pentru ca cu el să se inierbe2e marva bolnavă peste an.'; Sim Mangiuca, Calendarul pe an 1882 şi 1883: .Culegerea (scoaterea) rădăcinii spînzului sterp (Helleborus viridis) la Sin-Toaderul cel mare " 5. Corn. de dl. Ios. Olariu. 6. Izdat = strinsori la foaie. 7. Corn. de dl. Ios. Olariu ţi Aurel Iana. 8. Aurel Iana. Din credinţele pop. rom. publ. in Luminătoriul, an. X. Timişoara, 1889, no. 27; vezi şi S. Liuba şi Aurel Iana, Medicina populară, credinţe, datini, doftorii şi descintece populare, publ. in Familia, an. XXVIII, Oradea Mare, 1892, p. 6. 9. Com. de dl. Aurel Iana; Sim. Mangiuca, CalencL pe anul 1882 şi 1883: Curăţirea puricilor din casă. 10. Com. de dl. Ios. Olariu şi Aurel Iana : Jn decursul lunii lui martie cine a aflat un şarpe şi omorindu-1 cu un deget, peste întreg anul e sănătos şi cu acel deget poate aşeza lăturonii (mandulele ori scrofule) la copii in grumaz “ 236 DRAGOBETELE în mai multe comune din Muntenia, şi mai cu seamă in cele din judeţul Gorj şi Olt, Aflarea capului Sf. Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se numeşte Dragobcte.1 Dragobetele in aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţi şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţi şi femeile tinere. în această zi, dimineaţa, toate fetele şi băieţii se piaptănă, se premenesc şi, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întîi fetele, apoi băieţii în cete. Dacă este vreme urită, fetele se strîng prin case pe la prietine şi rude, unde vin şi băieţii de primprejur. După credinţa poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate pasările şi animalele. Băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ci, ca să fie îndrăgostiţi in tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va fi întîlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat, şi viceversa.2 Dacă în aparenţă acest obicei nu are nici o însemnătate, în fapt însă poporul ţine atît de mult la el, că nu-1 lasă să treacă fără să nu-1 sărbătorească. Apoi, între fetele de la ţeară este atîta întrecere de a fi îndrăgostite şi între mamele lor atîta bucurie cînd văd că fetele lor sînt înconjurate de dragoste nevinovată, că de multe ori se invidiază şi chiar se naşte gîlceavâ pentru aceasta, în care cea căzută din dragoste strigă celeilalte că ea a umblat după farmece de şi-a făcut de dragoste, iar ei i-a făcut, tot prin farmece, de urâciune, ca să nu o îndrăgostească băieţii.3 în comuna Roşia din jud. Gorj aveau mai demult feciorii şi fetele datină în ziua de Dragobete de a se însoţi, adecă de a se infărtâţi şi a se însurăţi. Legătura aceasta se făcea pe temeiul armoniei frăţeşti de mai înainte, şi anume în ziua aceasta se îmbrăţoşau şi, sărutîndu-se, se încredinţau că nu vor căuta a se supăra prin ncsinceritate unul pe altul, ci din contră se vor ajuta reciproc in orice timp şi la orişice nevoie. în timpul de faţă însă acest obicei a dispărut mai cu totul.4 în fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că, in unele comune, tot din Muntenia, precum bunăoară în comuna Buzeşti din jud. Olt, poporul serbează Dragobetele anume ca să fie ferit de boale.5 NOTE 1 .Românul literar, Bucureşti, 1891, no. 12, p. 94; Ortodoxul, an IV, Bucureşti, 1885, p. 131Dragobete, cap de primăvară = Aflarea capului Sf. Ioan. la 24 februarie"; din Râsp. 237 la Cest. d-lui Nic. Densusianu. După o legendă din com. Albeni, pl. Amaradin - Novaci, jud. Gorj, Drngobote Iovan era fiul Babei Dochia. 2. In Românul literar cit.; din Rjisp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, şi nnume din com. Cirligei, pl. Amaradiu - Novaci, jud. Goij: „In ziua de Dragobclo, 24 februarie, mai cu seumu tinerii şi tinerele ţin să schimbe intre dinşii vorbe de dragoste, crezind că le vu merge bine şi vor fi indrăgiţi şi iubiţi de toată lumea in cursul acelui an.“ 3. Românul literar, cit. 4. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu. 5. Ibidem. 238 SÎN-TOADER I. SÎN-TOADER Sîn-Toader, numit altmintrelea şi Sîm-Toader1, Sin-Todor2 şi Sin-Tbaderul cel mare3, cade, după spusa românilor de pretutindenea, totdeauna în sîm-băta cea dintîi a Pâresimilor sau a Postului marc.4 Şi deoarece Păresimile se încep în unii ani cu vreo cîteva săptâmini iar in alţii numai cu vreo cîteva zile înainte de Baba Dochia, care pică totdeauna, adecă in fiecare an, la prima martie, de aceea şi Sîn-Toader cade în unii ani înainte de Baba Dochia, adecă înainte de prima martie, iar în alţi ani după Baba Dochia.5 De aci apoi şi următoarea legendă din Transilvania: „Sînt două babe, cari umblă totdeauna cîte cu un Făt-Frumos alăturea, şi anume Baba Dochie şi Baba Paraschiva. Baba Dochie cu Sîn-Toader iar Baba Paraschiva cu Sî-Medru. Amindoi feţi-frumoşii aceştia au, după unii cîte şapte, după alţii cîte nouă, şi iarăşi după alţii cîte doisprezece cai. Lumea e cuprinsă şi ferecată cu două lanţuri: lanţul lui Sîn-Petru şi lanţul lui Sînt-lon. Deci cînd vine Sîn-Toader cu caii săi, sparge lanţul lui Sîn-Petru, îşi face drum şi intră in primăvară, şi nemijlocit după dinsul vine apoi şi Baba Dochie cu zile urîte şi ploioase. Cînd vine Sî-Medru cu caii săi sparge lanţul lui Sînt-lon şi intră în iarnă, şi nemijlocit după dinsul vine apoi şi Baba Paraschivă. Sîn-Toader vine totdeauna înfocat şi călduros ca un Făt-Frumos, iar Baba Dochie plouată şi morocănoasă ca o babă. Asemenea şi Sî-Medru cu Baba Paraschivă.6 O altă legendă despre Sin-Toader, tot din Transilvania, sună precum urmează: „Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pămîntul, dar el, îngrozit de răutăţile cîte le vede pe pămint şi sătul de acelaşi drum vecinie, întruna vrea ^â fugă şi să scape de vederea pămintului. Aşa cum umblă el de-a curmezişul peste pâmînt, de la răsărit spre sfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu răsărirea cînd spre miazăzi şi cînd spre miazănoapte, că doarâ-doară va putea ajunge odată să facă sfirşit pămintului, şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de încunjurat pămîntul. Iar sfirşitul pămintului va fi atunci cind Soarele va ajunge să răsară de la sfinţit şi să sfinţească la răsărit, adică tocmai întors de cum e astăzi. 239 Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, şi de-accea a pus străjer la miazănoapte pe s(intui Nicoară, şi la miazăzi pe sfîntul Toader. ca să ţie calea Soarelui şi să-l abată din cale. Şi cică primăvara ajunge soarele in fuga lui pe la Sîn-Toader şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi şi ninsori şi prăpădonie de vreme rea. că doară-doară va scăpa nevăzut de Sîn-Toader pe-o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape Sîn-Toader. căci soarele apucă să fugă înainte: dar atunci Sîn-Toader cu nouă cai ai săi se ia după Soare şi-l fugăreşte şi aleargă să-I prindă. Şi fuge după soare treisprezece săptămîni, şi abia-1 ajunge colo departe-departe spre miazăzi. Şi cum il ajunge, îl şi întoarce de la miazăzi spre răsărit. Şi se întoarce soarele şi merge-merge spre răsărit, dar cînd ajunge la locul lui cel orinduit de Dumnezeu nu se astîmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, ca doară va putea fugi pe de ceealaltâ parte. Şi atunci ii iese în calc Sîn-Nicoarâ şi-l prinde şi-l trimite îndărăt. Şi Soarele iarăşi face ce a făcut, şi tot aşa o pate întruna cu Sîn-Toader şi cu Sîn-Nicoară. Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sîn-Toader, dar de Sîn-Nicoarâ tot o să scape, că Sîn-Toader e tinâr şi are cai, dar Sîn-Nicoară n-are cai şi e bătrîn."' în fine, a treia legendă, în care e vorba despre Sîn-Toader, sună precum urmează: „Cînd c cap de primăvară. Soarele dă să fugă spre miazăzi, şi din pricină că el s-abate din drumul lui, se clăteşte temeiul lumii şi încep ploile cu viscol şi cu ninsoare îngheţată. Şi are Soarele nouă cat la teleaga lui, şi atunci ia nouă babe rele şi încalecă pe fiecare cal cîte o babă. ca să bată caii şi să-i gonească pînă să le iasă sufletul, ca astfel să scape cu fuga de poarta cerului unde stă Sîn-Toader păzitor. Şi scapă Soarele şi iese pe poartă, dar Sin-Toader aleargă după Soare şi. ca să-i prindă, îşi ia şi el nouă cai şi încalecă pe fiecare cal cîte un moş, care a îmbâtrînit minînd caii şi ştie rinduiala frînelor. Şi tot pămintul şi toată firea stă amorţită opt zile de la plerarea lui Sîn-Toader, că opt cai cu opt moşi nu pot da de veste încotro a apucat Soarele. Dar Alexâ, moşul cel de-al nouălea, apucă tocmai pe drumul pe care a apucat Soarele, şi-l zăreşte. Şi acum toţi moşii fug împreună după Soare. Şi în ziua asta se dezmorţeşte firea şi ies toate gîngâniile pămîntului la iveală, şi şerpii, şi broaştele, şi tot ce-a dormit peste iarnă. Dar dacă n-ar zări moşul Alexe pe sfîntul Soare, gîngâniile ar trebui să mai doarmă pînă in ziua cînd Alexe ar găsi drumul Soarelui. Şi fug nouă zile Babele, pinâ să deie Sin-Toader de veste că i-a scăpat Soarele; şi fug nouă zile moşii după Soare, pînă să-l zărească; şi trec nouă zile pînă se apucă sâ iasă toate vietăţile din pămînt, ca semn de bună veste că n-are să piară pămintul. Şi de aceea de la Baba Dochie, cea mai straşnică dintre babe, sînt nouă zile pină la Sîn-Toader, şi de la Sîn-Toader sînt nouă zile pînă la Alexe, omul lui Dumnezeu, şi de la Alexie nouă zile pînă la Buna-Vestire.“8 Atit din legenda aceasta, cit şi din celelalte două cari s-au reprodus mai sus, rezultă că Sin-Toader, despre care ne-a fost pînă aci vorba, nu e un sfint în înţelesul bisericesc, adecă un bărbat care ar fi trăit cindva şi în urma faptelor sale ar fi fost declarat de către biserică ca sfint. ci pur şi simplu o fiinţă mitologică. 240 Au existat însă, după cum prea lesne ne putem încredinţa din cărţile bisericeşti, mai multe persoane, mai mulţi bărbaţi cari s-au chemat Teodor, pe româneşte Toader, Todor şi Tudor, şi pe cari biserica creştină i-a declarat ca sfinţi. Pe unul dintre aceşti sfinţi, şi anume pe Teodor Tiron, care cade la 17 februarie, biserica încă 11 serbează în fiecare an în sîmbăta cea dintîi a Pâresimilor. însă pe cfnd biserica serbează amintirea numai a unui singur Sin- Toader, şi anume a celui bisericesc, pe atunci poporul de rind sub una şi aceeaşi numire de Sîn-Toader îi serbează pe amîndoi. Ba, după cum ne vom convinge din cele ce se vor expune mai la vale, poporul îl serbeză pe cel dintîi, adecă pe cel neadevărat, pe cel mitic, cu mai mare sfinţenie decît pe cel adevărat, pe cel recunoscut ca atare de biserică. Iar serbarea acestui îndoit sfint se întîmplâ, şi mai cu seamă de către femei9, parte prin abţinere de la lucrul de casă, şi mai ales de la tors şi cusut, apoi prin neprepararea leşiei pentru spălatul cămăşilor10, prin participarea la serviciul dumnezeiesc11, care se săvîrşeşte în această zi pretutindenea în toate bisericele12, precum şi prin aducerea de sacrificii şi pomenirea celor răposaţi.1” Cine se încumetă şi lucrează în ziua acestui sfînt, acela nu numai că e blăstâmat de Sin-Toader1-1 nu numai că-i amorţesc mînile15, ci foarte lesne i se poate intîmpla ca să fie lovit şi omorît de caii lui Sîn-Toader16, cari sînt foarte răi la lovituri.1' Şi mai ales dacă vreo fată mare necinsteşte prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Sîn-Toader trimite pe caii săi, cari, prefăcuţi în cei mai voinici şi frumoşi feciori, o pîndesc şi, sub pretext că vor s-o petreacă la joc, o răpesc. Şi nici o fată nu poate scăpa de dinşii, doară numai în cazul acela cind, prigonită fiind, ajunge acasă la sine şi răstoarnă toate vasele cu gura in jos. Din cauza aceasta apoi nici o fată marc nu părăseşte bucuroasă casa în ziua de Sîn-Toader.18 Şi deoarece Sîn-Tbader e considerat ca o zi de sărbătoare, de aceea atît în ajunul cît şi in decursul zilei sale există o mulţime de datine şi credinţe. Aşa, după credinţa unor români din Bucovina, Sin-Tbader e dezlegătorul fierturii, căci pînâ la Sin-Toader unii dintre dinşii postesc fără fiertură, adecă numai cu malai, pine, pepeni, curechi, etc., după Sin-Toader are fiecare drept de a fierbe mîncare.19 în ziua de Sîn-Toader se slobod în unele părţi caii la păscut.20 în ajunul, precum şi in ziua de Sin-Toader, este in cele mai multe părţi locuite de români datina de a se culege iarbă mare, numită altmintrelea şi oman sau homan, lat. Inul a Hetenium L., pentru spălarea capului21 spînz, lat. Helleborus viridis, pentru inerbarea sau spinzirea vitelor,22 apoi şi alte plante, precum bunăoară iarba lui Tatin, latin. Symphytum officinale L., care e bună pentru vătâmăturâ. Toate simbetele din Pâresimi, afară de simbăta Paştilor, sint menite pentru pomenirea morţilor, din care cauză se şi numesc ele şi simbetele morţilor. 241 Deci în sîmbăta cea dintîi, în care pică Sîn-Toader şi care se numeşte, pe lingă Simbâta lui Sîn-Toader, şi Sîmbăta morţilor, se încep sau se pornesc pomenirile sau parastasele pentru cei răposaţi.2-1 Afară de legendele, datinele şi credinţele înşirate pînă aci, mai sînt încă şi multe altele, care asemenea sînt uzitate in ajunul şi în ziua de Sîn-Toader, precum: caii lui Sîn-Toader, spălarea capului, tunderea vitelor, coliva lui Sîn-Toader, încurarea cailor, înfrăţirea şi însurăţirea, vrăji şi farmece şi bulciul Sîn-Toaderului. însă despre toate aceste se va vorbi mai pe larg la locul său în capitolele ce urmează mai la vale. NOTE 1. Uzitat in Banat, corn. de E. Hodoş. 2. Uzitat de asemenea in Banat, com. de dl. At. Marienescu. 3. Sim. Mungiucn, Caleml. pe. an. 1882 şi 1883; Aurel lana. Din credinţele pop. rom din Maidan de lingă Oravifa, publ. in Familia, Oraden Mare, an. XXVI, 1890, p 6: „Sin-Toaderul cel mare. simbâta Intiin din postul cel mare". 4. Dupâ spusa românilor din Bucovina, şi anume: a celor din Pâtrâuţi, distr. Suceava, com. de Vict. Morariu; a celor din Udeşti, com. de Darie Cosmiuc; a celor din Şiret, com. de O rest Dlujanschi, preot; a celor din Tcreblecoa, dict. de Natalia Nimigcan: «Sin-Toa-der pică totdeauna in simbâta intiia din Postul marc”; a celor din Frâtâuţul Vechi, com. de I. Covuşâ: „Sin-Toader se serbează in simbâta din sâptâmina intiia u Postului mare."; a celor din Iordâneşti, sat din distr. Storojineţului, oom. de Toader Tbvamiţchi, stud. gimn.: .Sin-Toader il ţin oamenii pe Ia noi in simbâta intiia a Postului mare”; a celor din Fundu Sadovei, com. de Tbader Luncan: .Sin-Tbader pică totdeauna simbătâ in sâptâmina intiia n Postului mare.”; a celor din Reuseni, com. de Vas. Pop: .Sin-Tbader pică simbâta in sâptâmina mare". Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu. Muntenia, com. Brastavâţ, jud. Romanaţi: „Sin-Toaderul se serbează de popor in simbâta primei sâptâmini a Pâresimilor.”; com. Dioşti, pl. Cimpu, jud. Romanaţi: „Sin-Toader se ţine in intiin simbâta din postul Paştelui.”; com. Albeai. jud. Gorj: .Sin-Tonder >-a sarbenzn in prima simbâta din Postul Paştilor.”; com. Lăunelc de Jos, jud. Argeş: „Sin-Tbader se serbează in sîmbăta intiin din Postul mare”; com. Rijleţu- Vieroşi,jud. Olt: „Sîn-Tba-der se serbează in fiecare an in sîmbăta din sâptâmina intiia a Postului Paştilor." Idem de cădem: Moldova, com. Valea Glodului, jud Suceava: „Sin-Tbader se ţine in simbâta intiia a Postului mare”. Din mss.d-lui I. Pop - Reteganul, TVansilvama, com Puuceneşti: .Simbâta cea dintîi din Postul Paştilor e simbâta lui Sin-Tbader". 6. După spusa românilor din Mitocu Dragomimei, dict. de Maria Romaş, com. de Alex. Romaş- jSin-Tbader se serbează in intiia simbâta a Postului mare, înainte de Baba Dochia"; a celor din Mihoveni, com. de Vcsp. Corvin: „Sin-Tbader se serbează la sfirşitul Babei Dochie, simbătâ in sâptâmina intiia din Postul mare”. 6. Com. de d-1 G Coşbuc. 7 G. Coşbuc. 7Vădiţii şi legende din popor, publ. in Albina, revistâ'enciclopedicâ poporală, an. I, Bucureşti, 1898, p. 641-642. 8. G. Coşbuc, Tradifu şi legende din popor, publ. in ziar cit., p. 643. 9. Dat. rom. din Bălâceana, com. de G. Jemna: Jn ziua de Sin-Toader nu se prea lucrează, ca şi in ziua de Filipi"; a celor din Vicovul de Sus, sat in ţinutul Râdăuţului, com. de Const. Vasilovid, stud. gimn.: .Ziua de Sin-Toader o serbează atit femeile, rit şi bărbaţii”; a celor din Ilişeşti, com. de V. Botezat: „Ziua lui Sin-Toader o serbează mai cu scamă femeile"; a celor din Gura Humorului, com. de Emilian Neten, stud. gimn.: „Sin-Toader il serbează femeile pentru diferite pericole”. 242 10. Dat. rom. din Mnzânăeşti, corn. de I. Butnariu: Jn ziua de Sin-Toader nu torc femeile, nici nu fac leşie pentru a spăla cămăşile." 11. Dat. rom. din mai toate corn. din Bucovina, aşa din Pătrâuţi, corn. de Sim. Holca, stud. gimn.: .Oamenii şi femeile «e duc in ziua de Sin-Tbader la biserică"; a celor din Mâzunăcşli, com. de Victor Moldovan: .Pe Sin-Toader il serbează oamenii prin aceea că se duc la biserică." 12. tn Bucovina, com. Stupea, com. de On. Căileun: Jn ziua de Sin-Toader unii oameni lucrează, iar alţii nu, şi la biserică se face slujbă." In Banat, com. de Ios. Olariu: .Simbâtă serbează toate româncele noastre pe Sin-Tbader, care se crede cel mai mare intre Sîn-Toaderi... Şi Sin-Tbader se serbează tocmai in acea zi şi de biserică cu slujbă prescrisă in Triod." 13. Sim. Mnngiuca, Calcnd pe an. 1882 şi 1883: .Sacrificarea şi mîncarea pogacci cu miere de stup la Sin-Toaderul cel mare intru sănătate." 14. Cred. rom. din Tbrebleceo, dict. do Irina Bulbuc şi com. de Pavel Scripcariu: .In sâptămina cea dinţii a Postului mure nu torc femeile seara, fiindcă moşneagul Sin-Ton-der şade in cotruţă şi, văzindu-le torcind, le blestemă"; a celor din Costina, com. de V. Huţan: .Femeile cred că in sâptămina, in care pică Sin-Tbader. nu e bine a se tourcc seara pentru că Sin-Tbader ar şedea in vatră şi, văzindu-le, le-ar blestema." 15. Cred. rom. din Securiceni, com. de Gavr. Guşet: Jn ziua de Sin-Toader nu se prea lucrează. Femeile cari lucrează le amorţesc minile." 16. Din mss. d-lui 1. Pop-Rctcganul. - Dat. rom. din Banat: .In ziua de Sin-Toader femeile şi fetele nu lucrează nimic lucru de casă, căci se tem de caii lui Sin-Tbader"; din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Ruptura, jud. Mehedinţi: .Simbătâ de la începutul Postului Paştolui se ţine în credinţă că-i omoară Caii lui Sin-Tbader, dacă lucrează sau dacă ies afară noaptea şi nu se spală pe cap cu homan." Vezi mai pe larg în Caii lui Sin-Tbader. 17. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Dioşti. pl. Cimpu, jud. Romunuţi: .Sin-Toader e râu de lovitură." 18. W.Schimdt. Dos Jahr und seine Tape in Meinung und Brauch der Românen Siebenbilr-gens, Hermnnstadt, 1866, p. 6. 19. Cred. rom. din Broscâuţul Vechi. dict. de Palagia Onciul şi com. de G. Palamarciuc, stud. gimn. 20. Dat. rom. din Straja, sat in distr. Rădâuţului, com. de 1. Dan, stud. gimn.; Dim. Dan, Com. Straja, p. 95: Jn ziua de Sin-Toader (1 martie) fetele trebuie să se laie pină in ziuă, ca să le crească pârul ca cozile cailor, că dacă n-ar face-o aceasta, atunci caii. pe cari ii mină Sin-Tbader la păscut, le-ar paşte cozile. In acea zi se slobod caii la păscut." 21. Dat. rom. din Muntenia şi Banat. - Avr. Igna, Credinţe pop. din com. Sabolciu in Biharia, publ. in Familia, an. XXXII, Oradea Mare, 1896, p. 92. 22. Dat. rom. din Banat, com. de dl. Ios. Olariu. 23. Dat. rom. din Securiceni, com. de Gavr. Guşet. 24. Dat. rom. din Securiceni, com. de Gavr. Guşet; Jn ziua de Sin-Tbader so pornesc parastasele"; a celor din Cupca, sat in distr. Storojineţului, dict. de Casandra Ţugui: Jn ziua de Sin-Toader se încep pomenile"; a celor din Lucâceşti, com. de lacob Paicu: Jhn ziua Sintului-Toader se incepe a se face la biserică pomenire pentru cei morţi. Ziua aceasta nu este o sărbătoare legată, ci numai zi însemnată pentru prâznuire"; a celor din Iordâneşti, com de T. Tbvamiţchi: .Sin-Toader ii ţin oamenii pe la noi in simbâta intiia a Postului marc, cind totodată se incep şi slujbele pentru cei răposaţi, şi care se cheamă Toader îşi serbează şi numele." 243 II. CAII LUI SÎN-TOADER Românii din unele părţi ale Bucovinei cred şi spun că Sîn-Toader are un cal, pe care umblă el mai cu seamă în ziua sa, adecă în ziua de Sîn-Toader, călare, şi calul acela e cu un corn in frunte şi năzdrăvan1, şi nu bea, nici nu mănîncă un an de zile nimic. în ziua de Sîn-Toader insă are voie să bea şi să pască. Dar el nu paşte iarbă, ca alţi cai, ci numai pâr de fată mare.2 Românii din unele părţi ale Munteniei cred asemenea că Sîn-Toader are numai un singur cal şi acela e alb.3 Românii din cele mai multe părţi ale Bucovinei insă cred şi spun că Sin-Tbader are mai mulţi cai, pe cari ii scoate în ziua sa la păscut4 şi la adăpat.r> Tot aşa crede şi partea cea mai mare a românilor din celelalte ţâri. Aşa românii din cele mai multe părţi ale Munteniei spun că Sîn-Toader are mai mulţi cai*’, cari, după unii, sînt ca nişte mînzi de mari7; după alţii însă, foarte mari şi albi* şi iarăşi după alţii - galbeni.9 Românii din Transilvania spun că Sîn-Toader are şapte cai, cari sînt şapte feciori voinici şi frumoşi, dar cari au cozi şi copite ca caii.10 în fine, românii din Banat cred şi spun că Sîn-Toader are şapte pînă la doisprezece cai11, cari asemenea sînt feciori frumoşi, făcuţi din feciorii ce şi-au părăsit drăguţele, dar că au cozi şi copite ca caii1” şi fiecare din ei este încins cu lanţuri.13 Mai departe cred şi spun românii din Banat că caii lui Sîn-Toader sînt de două feluri, şi anume albi şi negri. Şi caii cei albi prigonesc neîncetat pe cei negri şi. ajungîndu-i, încep a-i muşca cu gurile şi a-i bate cu copitele, şi de regulă nu se lasă pînă ce nu-i înving.14 Caii lui Sîn-Toader, numiţi altmintrelea simplu şi Sîn-Toaderi sau Sîm-Toaderi. au şi zilele lor anumit/» F.i se pnn, adecă cad sau se încep totdeauna in prima marţi la amiază din Pâresimi şi ţin şapte, respective opt15 sau nouă zile16, adecă pînă miercuri la amiază din săptâmina viitoare.17 Cel mai mare dintre dînşii, numit Sîn-Toaderul cel mare, cade totdeauna simbâtâ după începerea lor, adecă in ziua de Sîn-Toader.18 A opta zi, adecă înainte de ieşirea lor, se numeşte ziua mare a Sin-Toade-rilor , iar cea de pe urmă ziua celor şchiopi, pentru că între caii lui Sin-Toa-der se află unii şi şchiopi, cari nu se pot ţinea de ceilalţi.20 Caii lui Sîn-Toader sau Sîn-Tbaderii sînt foarte răi. Ei nu cruţă pe nimeni, şi mai ales pe fetele şi muierile cari nu le ţin şi cinstesc zilele, şi cu deosebire cari nu ţin şi cinstesc ziua stâpînului lor, adecă a Sîn-Tbaderului celui mare21, ci pe toţi îi bat şi îi calcă cu picioarele pînă ce-i lasă morţi.22 Aşa femeia care cutează a lucra în ziua cea dintîi a Sin-Toaderilor păţeşte foarte râu, căci seara vin Caii lui Sîn-Toader şi o răpesc.23 Iar femeia care lucrează vineri seara, spre ziua de Sîn-Toader, trebuie numaidecît să se bolnăvească, căci, pe cînd doarme ea, vin Caii lui Sîn-Toader ş» prind a sări şi a juca pe dinsa şi peste dînsa.24 Insă femeile şi cu deosebire nevestele cele tinere şi fetele cele mari se feresc nu numai în aceste două zile, ci şi in toate celelalte zile cît ţin Sîn-Toaderii, de a lucra şi mai ales de a face vreo împunsătură cu acul, iar bărbăţii de a 244 lucra cu securea ori cu cuţitul. Şi daca totuşi se lucrează undeva, apoi la casa aceea de bună seamă că vine Sîn-Tbader, pe vreme de noapte, cu lanţurile lârmuind, şi leagă pe cel ce a lucrat. Iar legarea respectivului se manifestă prin dureri reumatice în mini, picioare şi la încheieturile oaselor.25 Mai departe nu e bine să împungă, şi cu deosebire marţi, cînd se pun caii; simbâtâ, cînd e Calul cel mare; apoi marţi din săptâmina viitoare, cînd ies, şi miercuri şi joi, cînd mai ţin cei şchiopi, ce nu s-au putut ţinea de cei sănătoşi.26 Nu e bine de a toarce, a urzi şi a ţese cît ţin Caii lui Sîn-Toader. Care femeie toarce in răstimpul acesta, aceleia i se înşiră maţele după cum se înşiră firul din furcă după fus.2' Aceleia care urzeşte i se încurcă Caii lui Sîn-Toader in urzeală28, iar aceleia care ţese în decursul întregului an i se rup firele în război (stative).29 Şi dacă, cu toate acestea, unele femei totuşi se încumetă a toarce, atunci torc cu furca aplecată, ca să nu se impăreze caii.30 Asemenea se pitulează şi fusele şi caierele ce le au in casă.31 Ba, ce este încă şi mai mult, în decursul Sîn-Tbaderilor, şi mai ales în ziua de Sin-Toaderul cel mare, seara, nu numai că nu e bine de a coase şi de a toarce, dar nici măcar a-şi petrece ori a merge în şezătoare nu este iertat, căci vin Caii lui Sîn-Toader şi taie capul tuturor celor ce s-ar afla in şezătoare ori la altă petrecere.32 în fine, în intreaga săptâmina cît ţin Caii lui Sîn-Toader. nu e bine a spăla cămăşi, pentru ca să nu se bolnăvească, căci le calcă caii.33 Nu-i bine a pune cloţe (cloşte), pentru că din ouăle puse pe Caii lui Sîn-Toader ies pui slabi, schilavi. Nu este bine a da la vite sare, pentru ca în decursul anului să nu se bolnăvească. Vitelor ce lucrează se poate da sare deseîntată.3'1 Nu este bine a se lăsa plămădeala pinei peste noapte, căci Toader noaptea se mîzgăleşte în plămădeală şi pînea nu se gîceşte. Şi cu deosebire nu e iertat a deseînta.36 Dar nu numai pentru cei ce lucrează în decursul săptăminei cît ţin Sin-Toaderii, ci chiar pentru cei ce ies noaptea pe afară şi umblă pe drumuri în această săptămînă nu e bine, căci, întîlnindu-i sau dînd peste dînşii Caii lui Sîn-Toader, îi bat şi-i calcă cu picioarele pînâ ce îi lasă morţi.3' Casa, unde vreau ei să facă rău, se crede că e o casă necinstită, că într-insa e încuibată o patimă ori un râu oareşicare, şi de aceea vin ei la acea casă noaptea şi umblă prin pod, pivniţă, cămară, şi fac, pe lingă larmă, şi râu. Şi de cumva unul din casnici ar îndrăzni să-i zogoană (izgonească) se bolnăveşte, ori, suindu-se pe scară, cade şi-şi fringe vreo mînâ sau picior, pentru că ei nu vin decît numai trimişi pentru cutare păcat ce l-a făcut vreun membru din casă.38 Dacă Caii lui Sîn-Toader vin şi dau numaidecît să intre intr-o casă ca să facă râu, atunci numai aşa te poţi feri şi scăpa de dinşii, dacă întorci toate lucrurile din casă cu gura în jos şi închizînd uşa, căci ei, venind, se roagă de lucrurile din casă să le deschidă uşa, iar acelea răspund: nu pot, câ-s cu fundu-n sus. Şi atunci, neavind putere să intre, se întorc şi se duc înapoi de unde au venit.39 Drept dovadă despre această credinţă foarte lăţită ne poate servi şi următoarea poveste din Banat: 245 „A fost odată o vrăjitoare şi după nume au chemat-o baba Mada. Ea a descîntat aşa de minunat, că unde a pus ea leacul, ca foc viu a rămas. Doi balauri mari şi lungi au adus pe baba Mada dintr-o ţeară, unde ea pe toţi i-a prăpădit, şi apoi la noi a fugit. Baba a avut trei nepoate de tot frumoase, pe cari ea bine le-a păzit, căci ea bine a ştiut că hala in multe chipuri prefăcute umblă după ele ca să le apuce. Pe seara de Sin-Todor a zis baba Mada către nepoate: - Duceţi-vă. fetelor, la moară, numai să nu vă luaţi furcile, că se pune Sint-Todor. Dacă vă luaţi furcile, fug toate zilele cele bune. Fetele n-au ascultat-o, ci au luat furcile cu ele şi. cînd au ajuns la moară şi n-au aflat pe nime în moară, au intrat. Atunci cea mare a început să toarcă, dar cea mai mică aşa-i spunea: - Lasă, dodo, nu mi-ţi toarce, că s-a pus Sin-Todor! Atunci pămintul s-a cutremurat, căci Caii lui Sîn-Todor au plecat, au ajuns la moară şi au bătut la uşă. Dar cea mică aşa a grăit: - Nu ieşi. dodo, afară că afară e Taurul cel mare, capul lui e chip de om. dar trupul lui c chip de cal. Cind tu la el vei ieşi, el pe tine te-a prăpădi! Au nu auzi tu cum bat caii pămintul cu copitele! Atunci Taurul se ivi în fereastră, dai- în chip de voinic frumos, cu ochii luminoşi, şi aşa el grăia: - Vino, fată, la mine afară, că te fac stăpină peste o mare ţeară! Şi ea pe cea mică nu o asculta, ci la el că a ieşit şi Taurul pe ea a prăpădit-o. Şi Taurul s-a ivit iar la fereastră şi către cea mijlocie a grăit: - Vino. fată, tu la mine, că te fac stăpină peste o lume, te port in papuci de aur. să fii nevasta lui Taur! Atunci cea mai mică aşa zicea: - Nu te duce, sora mea, că pe cea mare a prăpădit-o, şi ea n- a mai venit îndărăt! Fata cea mijlocie nu asculta şi la el ieşea, dar cea mică uşa iute închidea. Atunci Taurul a vc-nii iar la fereastră şi către cea mică aşa grăia: - Vino, fată, tu afară să te fac zîna zinelor şi stăpîna florilor! Dar ea aşa grăia: - Eu la tine n-oi ieşi, că stăpină mea e Sînta Maică Vinerea, că eu la ea m-oi ruga şi de tine mă va scăpa! Atunci Taurul se mînia şi pămintul cutremura şi pe fat-o blăstâma. Zorile se revărsau, şi cocoşii îmi cîntau, şi Caii lui Sin-Todor de loc plecau, iar pe Taur l-au luat şi in fundul iadului l-au înfundat, că fata tinără a fost dată în paza Sintei Maice Vinere.“‘,(> O altă poveste, tot din Banat, care asemenea ne spune cum se răzbună Caii lui Sîn-Toader asupra fetelor ce torc in decursul zilelor lor. sună precum urmează: «Se zice că nouă fete mari dintr-un sat s-au dus miercuri seara, cînd credeau ele c-au ieşit Caii lui Sin-Toader, la o moară din apropiere, ca să toarcă acolo de şezătoare. Ajungind la moară. începură a toarce, a povesti şi a glumi una despre una şi alta despre alta. Iată insă că pe la miezul nopţii se trezesc cu nouă feciori frumoşi, dar mari în dinţi, despre cari pe unde vor fi intrat nici una din ele nu ştia. 246 Fata cea mai mică, fiindcă era şi mai curată, a văzut că feciorii ce au intrat la dinselc n-au numai rit dinţi mari. ci şi cozi intre picioare. Văzind fata cozile s-a speriat, dar n-a spus nici un cuvînt, pentru că Dumnezeu i-a dat un gind bun să zică către feciori şi către celelalte fete. că ea seduce acasă după un fus gol pentru tors. dar vine iar îndărăt cit mai degrabă. Şi cum spuse ea cuvintele acestea, ieşi degrabă pe uşă afară şi se pomi spre casă. Ajungînd acasă, începu a povesti mamei sale toate cele ce lc-a văzut la moară. Mama sa, cum auzi cele ce i le-a povestit fata, nu se socoti mult, ci Începu a intoarce toate vasele - şi uneltele - din casă cu gura in jos. Văzind de la un timp feciorii că fata cea curată nu mai vine îndărăt, după cum le-a zis. se mimară. se prefăcură in cai şi câlcară apoi pe toate fetele cele ce au rămas in moară cum trieră caii in arie. După aceea le luară şi le aruncară pe roţile morii, inşirîndu-le maţele pe fusul acesteia. După aceasta plecară la fata cea curată, ca să o omoare şi pe aceea. Insă cînd ajunseră la casa acesteia, o aflară încuiată, iar cînd strigară să le dea drumul ca să intre înăuntru, nu li se răspunse nici un cuvînt de om. Văzind caii că s-au înşelat de au lăsat fata curată necălcată de ei, au început a striga căldarea, ca aceasta să vină să le deschidă uşa. Dar căldarea le-a răspuns că nu poate veni, pentru ca e întoarsă cu gura in jos. Strigară apoi şofeiul şi altele, dar toate le deteră răspunsul de mai sus. Un hirb de oală insă, pe care mama fetei degrabă nu-1 luase in socotinţă, începu a troncâni prin casă şi a merge către uşă ca să o deschidă. Dar degeaba, căci tocmai cînd era aproape de uşă, mama fetei îl văzu şi... zup cu piciorul intr-insul!... de-1 sfârimă mici bucăţele. Tocmai acuma începură şi cocoşii a cînta întîia oară. Caii lui Sîn-Tnader, auzind că cocoşii cintâ. nu încercară mai mult a intra in casă, ci plecară de la uşa fetei tot forăind şi nechezînd. Şi aşa fata cea curată râmase sănătoasă şi nevătămată."'11 A treia poveste, aşijderea din Banat, e aceasta: „S-au dus odată două fete la moară să macine. Moara era plină de oameni şi, Dină ce le-a venit rîndul fetelor la măcinat, se făcuse noapte d-a binele. In sfîrşit, cînd marinase şi ele, râmaseră singure, şi haid să pornească împreună cătrâ casă. Dar iacă, in pragul morii, doi oameni se opresc şi se uită la ele. Ei cam semănau la faţă cu doi feciori din sat. Şi cum priveau aşa la fete, se apropiarâ binişor de ele şi începu să intre în vorbă, ba despre una, ba despre alta, ca oamenii la moară. Nu ştiu cum se făcu, că una din fete se plecă odată, ca şi cînd ar ridica ceva de jos. şi atunci văzu sub cămaşa unuia din feciori o coadă de cal. El n-a băgat de seamă, pentru că tocmai ridea; iar fata s-a uitat bine in faţa feciorului şi i-a zărit dinţii lui laţi, ca şi dinţii calului. Acum nu mai râmîne nici o îndoială că feciorul era unul din Sîmtoaderi, cari dacă vreau se schimbă din cai în oameni. Ce să facă fata ? S-a prefăcut ea că mai are te miri ce lucru pe afară şi a ieşit din moară. Cînd s-a văzut in largul ei, a alergat câtră casă tot intr-un suflet, şi la moară n-a mai venit pînă a doua zi dimineaţă. 247 Iar pe fata ceealaltâ Sîmtoaderii au omorît-o noaptea şi măruntaiele ei le-au aruncat pe coperişul morii.-42 în fine, a patra şi cea din urmă poveste, asemenea din Banat, sună aşa: Jntr-o seară din Postul Paştilor se adunaseră cîteva fete din sat la o şezătoare, şi torceau, şi glumeau, şi rîdeau, ştiţi ca la şezători. Cînd îşi petreceau mai bine, numai ce bate cineva la uşă. Fetele stngarâ să între. - Bună sara! - deteră nişte feciori, pe cari fetele pînă acum pare că nu-i mai văzuseră. - Să ne primiţi şi pe noi! - ziseră tot ei. începură feciorii să povestească şi să se joace cu fetele, că unele mai ales tare erau frumoase. Una dintre fete, mai ruşinoasă de fire, şedea pe scaun şi nu se juca, ci se uita cînd şi cînd pe furiş la feciori; deodată i s-a părut că unul din ei are o coadă de cal vîrîtă pe tureacul cizmei. Şi s-a Snspâimîntat fata, şi-a adus aminte că era sărbătoare, Sîmtoaderii, şi a zis atunci soră-si, care era cu ea in şezătoare, să plece acasă că-i tîrziu. Dar soru-sa nu se grăbea, că nu pricepea. Fata acum a început să zică întruna: - Folomoc în foc! Guşă după uşă! Hai, soro, acasă! Folomoc în foc! Guşă după uşă! Hai, soro, acasă! Şi tot aşa, tot aşa, şi mereu arunca în foc din caierul ei pînă ce abia de-a mai rămas ceva în furcă. Surorile erau gata să plece acasă, celelalte fete se rugau să mai stea, iar feciorii nu vreau să le lase. Ele atunci ziceau: - Că iarăşi venim! - Că nu mai veniţi! - răspundeau feciorii. - Ba zău, venim! - Apoi bine, noi vă lăsăm acasă! - ziseră feciorii cu viclenie, dacă voi vă înnodaţi capetele brăcirilor43 unul de altul şi un capăt ai brăcirii îl ţinem noi, capătul celălalt îl ţineţi voi, pînă ce sosiţi acasa. - Vrem şi aşa! - zise fata. Gîndeau adecă feciorii în capul lor să le poată găsi urma, de cumva fetele n-or mai întoarce la şezătoare. Şi au sosit cele două surori acasă, şi iute au spus câtrâ mamă ce-i şi cum. Iar mama, mai ispitită decît ele, cînd a prins veste de una ca asta, degrabă a încuiat uşile şi a poruncit fetelor să întoarcă cu gura in jos toate vasele cîte le aveau in casă. Pe urmă au stins luminarea şi s-au culcat. Nu prea puteau să adoarmă nici mama, nici fetele, şi iacă aud prin curte lanţurile Sîmtoaderilor zurăind. Şi vrea ei să intre in casă şi bat la uşă, dar nu puteau intra, că uşa era încuiată. Sîmtoaderii strigă atunci: - Vină, oală, şi deschide! - Nu pot. că-s cu gura în jos! - răspunde oala. Şi au strigat Sîmtoaderii la celelalte vase şi blide din casă; dar toate răspundeau pe rînd: Nu pot, că-s cu gura în jos! Nu se lasă Sîmtoaderii cu una, cu două, şi iarăşi bat la uşă şi strigă: - Tu, ciobule, de sub pat, haid şi deschide uşa! 248 Iar ciobul, care nu era cu gurn-n jos, a ascultat de sub pat şi a pornit hîrca-hlrcă prin casă, şi era acum p-aci să deschidă uşa, cînd mama fetelor a strigat câtră pila din grindă: - Sari, pilă din grindă, şi sparge ciobul, câ-i nemernic! Pila repede a sărit şi a spart ciobul fârîme... Sîmtoaderii n-au putut intra la casa celor două surori. Iar fetele celelalte, cari mai râmaseră în noaptea aceea la şezătoare, au fost găsite a doua zi omorîtc şi cu maţele înşirate pe garduri. Aşa se răzbună Sîmtoaderii.“44 Cel mai bun şi mai potrivit mijloc însă spre a scăpa nelegaţi şi nevătămaţi de Caii lui Sîn-Tbader e în tot cazul serbarea zilelor lor. Drept aceea, atît bărbaţii cît şi femeile de pretutindenea, însă mai cu seamă cele din Banat, serbează prin nelucrare toate zilele cît durează Caii lui Sîn-Toader. Dar sărbătorile acestea nu se serbează în toate comunele române într-o formă şi într-o credinţă, ci unele românce serbează cu nelucrare numai trei zile, şi şi acelea nu deplin, ci numai de dimineaţă pînâ la amiază, ori de după amiază pînă seara, pe cînd unele le serbează de marţi dimineaţa din prima săptămînă, şi către acestea şi pe cei şchiopi de miercuri din a doua săptămînă din Păresimi.45 Un alt mijloc in contra legării şi vătămării din partea Cailor lui Sîn-Toader e următorul: în preseara punerii Cailor lui Sîn-Toader, şi anume înainte de a însera, dau româncele rite 1-2 pumni de cucuruz în ştirea cailor, ca să le păzească pe ele şi familia lor nevătămate. Această cinste, dată pentru Caii lui Sînt-Toader, se presupune mai bine primită dacă se duce din casă la un om ce are cai.46 în alte părţi din Banat, nu numai luni, cînd apune soarele, ci în decursul intregei săptămîni, muierile duc şi dăruiesc caii de prin sat cu cucuruz, ovăz şi fin, zicînd ca să fie cinstiţi, zobiţi, ceea ce înseamnă că puterea supranaturală atribuită semenilor lor să nu execute în mod mînios, adecă să nu se năpăstuiască asupra cuiva să-l chilăvească, să-l ţ>etegească, ori să-i facă alt rău. ci să treacă lin şi cinstiţi.47 In fine, tot în Banat, este datină ca femeile să ducă în ziua de Sîn-Toaderul mare cailor de la vecini zob, adecă cucuruz, ovăz şi sare, ca nu cumva venind Caii lui Sîn-Toader în răstimpul celor şapte zile, în cari stăpînesc ei, să facă rău oamenilor casnici, precum şi vitelor şi hoarelor aparţinătoare casei, cu care ocaziune zic: - Dau cailor, ca să fie zobiţi, cinstiţi şi săraţi.48 NOTE 1 1. După cred. şi spusa românilor din Costîna, corn. de N. Nahomeac, stud. gimn.: .Românii din Costîna cred că Sin-Tbader are un cal năzdrăvan şi cu un corn în frunte, şi umblă călare pe dânsul in ziua de Sin-Toader"; - a celor din Lucăceşti, corn. de Iacob Paicu: .La noi in sat am auzit că Sîn-Tbador are numai un cal, care o năzdrăvan şi cu un com in frunte." 2. După cred. şi spusa românilor din Ilişeşti, com. de G. Berinţan, stud. gimn. 3. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Brastavăţu, jud. Romanaţi. 249 4. După cred. şi spusa românilor din Volovâţ, com. de Ilie Bulina: „Se zice câ Sîn-Toador are nişte cai şi-i scoate în ziua de Sin-Toader la păscut." 5. Din Bosnnci, eoni. de Trofin Crupă: „în ziua lui Sin-Toader, duce el caii la apă dimineaţa, pinâ nu a răsări soarele." 6. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic Densusianu, com. Secu şi Ialov&ţul. pl. Cerna. jud. Mehedinţi, şi com Ciineni şi Albeni. jud. Goij 7. Idem de eadem, com. Slobozia, pl. Ocolu, jud. Goij: „Caii lui Sin-Toader sint ca mînzii. Ei se serbează simbâtâ în sâptămina intiia din Postul mare." 8. Idem de eadem, com. Birca, pl. Balta, jud Dolj. 9. Idem de eadem, com. Cringeni, jud. Teleorman. 10. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. com. Păuceneşti; com. de dl. G. Coşbuc din distr. Xâsuudului; vezi şi W. Schimdt, op. cil., p. 6. ÎL Com. de dl G. Coşbuc. 12. Com. de dl. los. Olnriu; din mss. d-lui I. Pop-Reteganul, com. Cuvin, comitatul Aradului: „Ştiţi ce sini caii Iui Sîn-Toader ? Ei sint făcuţi din feciorii cari şi-au părăsit drăguţele." 13. Com. de dl E. Hodoş: „Sim-Toaderii umblă atunci nouă zile şi fiecare din ei este încins cu lanţuri." 14. Com. de dl. dr. At M. Marienescu. 15. Siin. Mangiuca, Calea, pe an. 1883: „Sin-Toaderii sau caii lui Sin-Toader cad. adecă se incep totdeaunu in prima marţi, la amiazi, din Pâresimi (intiia marţi după duminica lăsatului de brinză), şi ţin şapte respective opt zile."; com. de dl. Aurel lana: „Marţi, in intiia suplumină din Pâresimi, dar încă de luni, de la apunerea soarelui, se pun caii lui Sin-Toader sau Sin-Toaderii.1*-, S, Liuba şi Aur. lana. Medicina poporală, credinţe, datini şi descântece poporale, publ. in Familia, an. XXVIII, Oradea Mare, 1892. p. 6: „Sin-Toaderii sau caii lui Sîn-Toader cad. adecă se incep totdeauna in prima marţi (la amiază) din Pâresimi (in prima marţi după duminica lăsatului de brinză) şi ţin 7, respective 8 zile,"; Aurel lana. Din credinţele pop. rom. din Maidan de lingă Ora ei (a, publ. in Familia, an. XXVI, Oradea Mare. 1890. p. 6: „Caii lui Sin-Tbader se incep marţi in prima săptâmină din post şi se finesc iarăşi marţi a doua săptămină." 16. Com. de dl. E. Hodoş: „Sim-Toaderii umblă atunci nouă zile." 17. Com. de dl. Ios. Olarul. lS.Sinv Mangiuca, Cnlenri />.•> nn 1883: _Sin-Toaderul cel mare cade totdeauna simbâta după începerea lor* 19. Sim. Mangiuca, Calend. pe. an. 1883. 20. Com. de dl. Ios. Olariu. 21. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul; din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Secu, jud. Mehedinţi: „Caii lui Sin-Toader nu se ştiu ce sint, dar se ţin aici după lăsarea Postului de Paşti şi pot să aducă rău acelora cari nu voiesc să-i ţină şi să se laie cu homan. pot să aducă rău mai cu seamă femeilor însărcinate “ 22. Din Răsp. la Cest. D-lui Nic. Densusianu.com. Ilovăţul, pl Cerna,jud Mehedinţi: „Caii lui Sîn-Toader se crede că calcă pe toţi cari nu ţin sărbătoarea aceea, care este in prima simbâtâ după lăsatul secului de sf. Paşii*; - Ibidem, com. Albeni, jud. Gorj: „Se crede că Sin-Toader are mai mulţi cai. cari dau cu copitele in toate femeile ce lucrează in ziua lui.“ 23. Din mss. d-lui I Pop-Reteganul: „Ziua primă de Sin-Toader nu >e lucrează, cu deosebire muierile o serbează. Iar dacă careva cutează u lucra in uccea zi, apoi seara vin Caii lui Sin-Toader şi o răpesc." 24. Din Răsp la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com Cringeni, jud. Teleorman: „Caii lui Sin-lbader se ţine sărbătoare vineri seara pentru femei ca să nu lucreze. Această sărbătoare este in săptâmină mare la începutul Postului celui mare. Ca râu ce poate face la oameni e că, noaptea, pe cind dorm acei care lucrează in acea seară, se zice că vin nişte cai galbeni, sar şi joacă peste ei şi atunci se bolnăvesc." 25. Com de dl. E. Hodoş. 250 26. Com. de dl. Aurel lâna. 27. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Slobozia, pl. Olt.jud. Goij; .Răul, ce aduc Caii lui Sin-Tbader. mai cu seamă femeilor, este că cine toarce în acea zi (simbntă din intiia săptăminâ a Postului mare» i se vor înşira maţele după cum firul din furcă se Înşiră după fus.“ 2Idem de cădem, com. Ciineni, jud. Goij: »Do urzit nu se urzeşte, spre a nu se încurca Caii lui Sin-Toader in urzeală." 29 Com. de dl. Aurel Iana. Vezi şi Dim. Dan: Credinţe pop. bucovinene, publ. in Gazeta Bucovinei, an. IV, Cernăuţi, 1894, no. 74, p. 2. jn prima săptăminâ a Postului mure nu se ţese, căci se crede că peste noapte ar veni Toador şi ar indici iţele." 30 Din Răsp. lu Cest d-lui Nic. Densusianu, com. Ciineni. jud. Goij: .Caii lui Sîn-Toader se ţin in intiia săptăminâ a Postului Mare. Femeile dacă torc in aceste zile, torc cu furca aplecată, ca să nu se impăreze caii." 31 Idem de cădem, com. Slobozia, pl. Ocolu.jud. Gotj: .In seara uceea, (adecă simbătă in săptăminâ intiia din Postul mare) se pitula furca, fusele şi cuierele ce le au in casă." 32. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul, după spusa românilor din com. Păuconeşti. 33. Com. de dl. Aurel lana. 34. Idem. 35. Dim. Dan. Credinţe pop. bucovinene. publ. în Gazeta Bucovinei, an. IV, Cernăuţi, 1894, no 74, p. 2: .In prima săptăminâ a Postului mare nu se lasă plămădeala pinii peste noapte, căci se crede că Tbader noaptea s-ar mîzgâli in plămădeală şi nu ar gări pinea." 36. Com. de dl. Aurel Iana. 37. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Brastavăţu, jud. Romannţi: .Sin-Toade-rul se serbează de popor in simbâta primei sâplâmini a Păresimilor. în acea săptăminâ oamenii zic că nu este bine a umbla noaptea, câ-i inlimpinâ Sin-Toader cu cal alb şi-i calcă." Ibidem, com. Ruptura, jud. Mehedinţi: «Simbâta de la începutul postului Paşte-lui se ţin Caii lui Sin-Tbader, cari cred câ-i omoară dacă ies afară noaptea şi nu se spală pe cap cu homan." Idem de eadem. com. Birca. pl. Balta. jud. Dolj: .Caii lui Sin-Toader se spune că sint nişte cai albi foarte mari şi că ei, rind omul umblă in această săptăminâ u lui Sin-Toader, de se va intilni cu din sul, il calcă cu picioarele piuă il lasă mort. si se ţine după lăsatul secului de brinză." Din mss d-lui I. Pop-Reteganul: .în această zi, adecă in marţea intiia a Postului mare, nu prea ies fetele de-acasă." 38. Com. de dl. Aurel Iana. 39. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul. com. PăuceneştL 40. Com. de dl. dr. At. M. Marienescu. 41. Com. de dl. Iosif Olariu, din Maidan. 12. E. Hodoş, D ale Simtoaderilor, publ. in Tribuna poporului, an. II, Arad, 1898, no. 135. 43. Cingutorilor. brinelor. 44. E. Hodoş, D ale Simtoaderilor. publ. ziar cit. 45. Com. de dl. los. Olariu. 46. Idem. 47. Com. de dl. Aurel Iana. 48. Aur. lima. Din credinţele pup. mm. din Maidan de linpâ Oraviţa, publ in Familia, an. XXVI, p. 6. 251 III. SPÂLAREA capului Atit bărbaţii cît şi femeile, însă mai cu seamă copilele şi fetele cele mari din cele mai multe părţi ale Bucovinei, îndătinează de a se scula, în fiecare an, în ziua de Sîn-Toader, des-dimineaţă, pînă a nu răsări soarele, şi anume înainte de a-şi scoate Sîn-Toader caii săi la păşune, precum şi înainte de a da oamenii cailor de mîncare, şi, după ce s-au sculat, a se spăla şi a se la pe cap. anume ca să nu li se pască părul peste an, ci să crească iute şi să fie cît se poate de lung şi de frumos,1 crezînd că lîndu-se în dimineaţa acestei zile: Cresc cozile fetelor şj Pletele flăcăilor Ca cozile iepelor, Ca coamele cailor.2 Cine nu se scoală şi nu se lă in această zi, des-dimineaţă, pînă a nu răsări soarele, cine se scoală abia după ce şi-a scos Sîn-Toader caii săi la păşune sau după ce au dat oamenii cailor de mîncare, aceluia, se crede şi se zice că i se paşte3 părul peste tot anul4, sau că apucîndu-1 ziua nelăut, Caii lui Sîn-Toader ar veni şi i-ar paşte sau roade părul-’ sau că Sîn-Toader ar împiedeca copitele cailor săi în gîţele fetelor şi le-ar încurca pârul, şi din cauza aceasta apoi părul n-ar creşte6, ci tot anul ar avea numai nişte ciupi zburliţi pe cap.' Lăutoarea, in care obicinuicsc a se la în această zi, nu o fac ca de altă dată în decursul anului, din apă şi cenuşă, din cauză că sîmbăta aceasta, după eum am amintit şi mai sus, e totodată şi Sîmbăta morţilor, şi lîndu-se cu lăutoarc, respective cu leşie de aceasta, morţii s-ar adăpa cu dinsa8, ci o fac de regulă din diferite buruiene şi fiori mirositoare9, şi anume: din stroh, adecă sfarâmături de fin10, busuioc, lat. Ocynum Basilicum L., mintă, lat. Mentha pipcrita L., cimbrişor, lat. Thymus serp\llum L., toaie, lat. Aconitum Napel-lus, calapăr, lat. Balsamita vulgari , câprusnic, lat. Cirsium oleraceum Scop12, smeuricâ, lat. Reseda odorata L.13, fapnic14. leuştean, lat. Lcvisticum oficinale Kockl° şi hcmei, lat. Humulus Lupulus L . , şi aceasta nu numai ca să le crească pârul, ci totodată ca să fie totdeauna înflorite şi îmbujorate1', adecă drăgălaşe ca florile, să fie luate în joc şi jucate18. însă ele nu întrebuinţează toate buruienele cîte s-au amintit, ci unele întrebuinţează un fel de buruiene sau flori, iar altele alt fel, adecă fiecare ce poate mai degrabă şi mai lesne afla. Pe lingă buruienele şi florile amintite în şirele de mai sus, o seamă de fete mai pun in lăutoarc încă şi monete de argint, anume ca să fie albe ca argintul19, iar altele chiar şi lapte de iapă20. Femeile, şi cu deosebire fetele, cari îndătinează a se la cu lâutoare de stroh, se scoală des-dimineaţă pînă ce nu apucă a da oamenii cailor de mîncare, se duc in grajd, în care se află cai, respective iepe şi, apropiindu-se de cozile acestora zic: Toadere Dă codiţă fetelor Sîn-Tbadere! Cît cozile iepelor!21 sau 252 Tbadere Sîn-Tbadere Dă fetelor Codiţa iepelor.** sau Toadere Sîn-Toadere Dă-mi coada iepei Că ţi-oi da coada fetei.23 sau: Coada-n sus Coada-n jos Coada fetei Cit a iepei.24 sau: Toadere Sin-Toaderc Fă să crească Şi să se lungească Cosiţa fetei Cît coada iepei.25 După aceasta, se duc la iesle, iau stroh dintr-însa cît socot ele că le va fi de ajuns, se întorc cu dînsul în casă, îl pun într-o oală cu apă la foc ca să fiarbă, şi după ce a fiert de ajuns se Iau cu lăutoare de aceasta. Feţele, ai căror părinţi n-au cai, se duc la ieslea boilor şi dintr-aceasta iau stroh.27 Fetele cari îndătinează a se la cu lăutoare de fapnic se scoală în ziua de Sîn-Toader dimineaţă tare, se duc pe imaş şi sosite acolo caută fapnic şi cimbrişor. După aceea, întorcîndu-se acasă, iau floare de corn şi, punînd-o dimpreună cu fapnicul şi cimbrişorul într-un vas, o lasă să fiarbă. Iar după ce a fiert de ajuns, iau lăutoarea din vas şi tumînd-o într-o strachină, fac cruce asupra ei şi, descîntînd-o, zic: Ca floarea dc corn să fie Dar şi acest cimbrişor Scumpa noastră veselie. S-atragă voinici cu dor, Cum stă faptnica pe punte Cari ii aştept după uşor! Să stau şi eu aşa în frunte, După ce au rostit cuvintele acestea, se Iau pe cap, parte ca să le crească pârul frumos şi parte ca să fie căutate şi iubite de feciori.28 O seamă de fete, din contră, se duc în seara sDre Sîn-Toader şi caută năvalnic, lat. Scolopendrium officinale, şi clăpusnic, frunze de nuc şi rădăcini de urzică, luîndu-şi de acasă pîne şi sare. După ce au ajuns la starea locului, înainte de a lua plantele acestea, pun pînea şi sarea jos, însă nu toata, şi bâtînd mătănii zic: Eu te sorocesc Iar tu soroceşte-mă Cu pîne şi cu sare Cu cinste şi dragoste Şi cu sfintele mâtane, Şi cu curăţenie! Acestea le zic fetele dacă voiesc să întrebuinţeze plantele numite, şi mai ales năvalnicul şi clăpusnicul, spre a-şi spăla părul ca să crească frumos. Iar dacă voiesc a vindeca atari bube de pe faţă, atunci zic: 253 Eu te sorocesc Cu pîne şi cu sare Şi cu sfintele mătane, Iar tu soroceşte-mă Cu leac Şi veac. Cu curăţenie Şi cu sănătate! Aducînd plantele acasă, le pun intr-un loc anumit şi apoi se culcă, iar a doua zi, des-dimineaţă, cum se scoală, se duc şi aduc apă neîncepută, adecă din fintîna din care n-a luat în ziua aceea încă nimeni apă, şi pe care o duc astfel că nu vorbesc cu nimeni. După ce au adus apa neîncepută, pun în ea pînea şi sarea, pe care au păstrat-o încă de cu seară, şi plantele culese, şi aşa o pun la foc ca să se încălzească; iar după ce s-a încălzit, se spală cu apă de aceea.30 Cele mai multe fete, cînd se spală şi se Iau, se roagă lui Sin-Toader ca acesta să le dea pâr mare şi frumos, zicînd: Toadere, Crească părul fetelor Sîn-Toadere! Ca cozile iepelor!31 sau Toadere, Sin-Toadere! sau Tbadere, Sîn-Toadere! Dă cosiţa fetelor Cit cozile iepelor!32 Cit coada iepei!' După ce s-au spălat, unele se piaptănă în casă, iar altele ies afară şi aci, pieptănindu-se, zic: Toadere, Dă cosiţe fetelor Sîn-Tbadere, Cit coamele iepelor.34 Sau. ieşind afară şi aşteptînd anume pînă ce văd vreun cal şi apoi începînd a se pieptăna, spun: Toadere, Sin-Toadere! Dă codiţă fetei Cit coada iepei. Să fie pârul meu în folosul lui Dumnezeu.'1'1 Fetele se Iau de regulă singure. Copilele însă se Iau în genere de către mamele lor. Deci. mai fiecare mamă, după ce şi-a lăut copila, respectiv copilele şi începe a le pieptăna, zice ca şi fetele cele mari: Toadere, Dă cosiţă fetelor Sîn-Toadere Cum e coada iepelor! 254 sau Toadere, Sîn-Toadere, Dă cosiţă fetei Cum e coada iopoi!36 Iar cînd le împleteşte coada, le trage de pâr, zicînd: Coada fetei Cit coada iopoi!3' sau Toadere, Sîn-Toadere! Dă coadă fetelor Ca coada iepelor, Fetei un diac, Iar babei un colac!38 După ce şi-au împletit acuma cosiţele şi cozile, le leagă pe aceste din urmă cu păr de cal şi, trăgîndu-le în jos, anume ca să crească lungi, rostesc cuvintele: în unele părţi, şi mai ales din Ungaria, este datină ca, in locul mamelor, fetele singure, cari vreau să aibă păr lung, să-şi tragă la Sîn-Toader coadele prin fereastră. Iar lucrul acesta se intimplă astfel: una stă înăuntru, alta afară, şi cea din afară trage coada celei dinăuntru.1,0 în alte părţi este iarăşi datină că pruncii trag de părul fetelor pe fereastră, anume ca: Orişicînd in decursul anului, atit bărbaţii cît şi femeile, după ce s-au lăut, au datină de a se unge pe cap cu unsoare sau cu unt şi abia după aceea a se pieptăna. De astă dată însă nimeni nu se unge cu nimic pe cap, crezînd că, dacă se va unge, îi va pica părul.42 După ce s-au lăut şi s-au pieptănat, bărbaţii îşi râtează pletele şi taie păr din frunte, iar femeile şi mai ales fetele îşi rătează puţin vîrful cozilor şi apoi, luînd părul rătezat, îl duc şi îl pun într-o bortă sau scorbură de răchită, zicînd: Toadere, Na-ţi pârul meu Sîn-Toadere, Şi dă-mi coama calului tău! Aceasta o fac anume ca să le crească părul ca răchita de repede44, şi să nu-i doară capul peste an4°. Tot atunci scot ele şi lăutoarea şi o toarnă în ieslea cailor46 sau pe flori, şi mai ales pe un trandafir, asemenea cu scop ca să le crească părul-*', sau şi pe proprelele unui gard. Iar cînd o toarnă pe proprele zic: Toadere, Sîn-Toadere, Dă cosiţă fetelor Cît cozile iepelor!39 Să crească coada fetelor Cît coada iepelor.41 255 Cite proprele-s la gard, Atiţia peţitori să-mi vie. Cum ţine propreaua gardul Aşa să ţie Şi cel ce mă va lua cu mine!49 Acestea sînt toate datinele şi credinţele românilor din Bucovina cu privire la spălarea capului in ziua de Sîn-Tbadcr, cite le-am putut aduna pinâ acuma. Insă datina aceasta e uzitată nu numai la românii din Bucovina, ci şi la românii din celelalte ţari locuite de dânşii. Aşa feciorii şi fetele de pe sub podgoria Aradului din Banat îndătinează de a merge, in Ajunul Sin-Tbaderului, înainte de răsăritul soarelui, pe deal, după un fel de rădăcină numită iarba-vintului, lat. Agrostis stolonifera L., apoi după iederă, lat. Hedera Helix L., şi popilnic, lat. Asarum europaeum L. Iar după ce au ajuns la starea locului, le sapă cu un cuţit şi pun în locul lor pine şi sare, ca să aibă leac. în ziua de Sîn-Toadcr, înaintea zorilor, se spală fiecare cu apă de pe iederă, de pe popilnic şi de pe rădăcină de iarba-vîntului, in credinţă că peste an vor fi feriţi de vînturi precum şi de orice soi de bube. Rădăcina de iarba-vîntului se păstrează şi, de este cineva bolnav peste an, se afumă cu ea.49 în alte părţi, tot din Banat, fetele se duc „în noaptea de Sîn-Toader, la miezul nopţii, în pădure, la locurile cunoscute unde creşte omanul [lat. Inula Helenium L.J, ducînd cu sine pine şi sare. Apropiindu-se de locul cu oman, îi dăruiesc [acestuia] pînea şi sarea, punîndu-le la rădăcina lui, descîntînd astfel: Oman mare, Eu îţi dau ţie pine şi sare, Domn mare! Iar tu dă-mi o coadă de păr mare! După aceasta, săpînd şi luînd rădăcini de oman, [le aduc] acasă, le fierb şi in crăpat de ziuă îşi spală capul cu omanul fiert; apoi, cu ochii închişi, intr-aceea căutînd scurt la pămînt (spre a nu vedea vreun animal cu coada de păr scurt, miţă), astfel îşi şterg capul şi despletite se duc în grajd, unde trag calul (boul, vaca) de coadă, poftindu-şi să le crească şi lor asemenea de lungă coada."50 în alte părţi, aşijderea din Banat, se culege în zilele rit ţin Caii lui Sîn-Toader, şi mai cu seamă în cele ce premerg Sin-Tbaderului celui mare, oman, creangă de măr dulce, rug întîmpinat, adecă care e prins cu ambele capete în pămînt, floare de fin, şi cu toate acestea fierte la un loc şi făcută leşie dintr-însele fetele mari se spală pe cap. în troaca corită, unde dimineaţa au de gînd să se spele, pun sapa, furca de tors, acul de cusut, cu un cuvint toate lucrurile lor cu cari lucră peste an, în credinţă ca toate acestea in decursul anului să se învîrtă uşor în mînile lor, adecă să fie bărbate. * După ce s-au spălat, se duc cu ochii închişi în grajd şi prinzînd pe un cal sau şi pe un bou de coadă, zic: 256 Toaderc, Sin-Tbadere! Dâ-mi chica capului Cît coada calului! credinţă că nu numai că le pică părul, dar capătă şi beteşug de cap. Fetele mari, cari se Iau cu fărmăcâturile sus arătate, neavînd vitele recerute, merg în vecinătate, ori vreunul din familie se îngrijeşte pînă ce trece vreo atare vită pe drum, ca să-şi poată ele deseînta cum doresc. Iar după ce s-au lăut şi au rostit cuvintele citate, se întorc in casă, iau leşia rămasă şi, scoţîndu-o afară, o aruncă la un oltoniu sănătos.52 Fetele din comuna Maidan au datină, „în ziua de Sîn-Todor, des-dimineaţâ, incă la lumină, a se spăla pre cap, punînd în apa cu care se spală muguri de porni, în credinţa că, precum cresc din muguri crengi mari, aşa să crească şi părul lor de mare.-53 Mai departe, după credinţa românilor bănăţeni, spălarea capului cu leşie de omag, lat. Aconitum Napellus Cz., la Sîn-Toader, nu numai că este bună, ci „se crede că prin această spălare părul se conservă şi creşte mai bine şi mai mare." în fine, „este datină (în Banat] că tot in această zi îşi spală fetele capul cu apa fiartă de floare de corn, tot pentru creşterea pârului."®4 în Munţii Apuseni ai Transilvaniei fetele de la 14 ani în sus se spală în seara de Sîn-Toader „pe cap cu leşie făcută din propivnic sau părlangină55 şi iederă"; iar după ce s-au spălat „îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi împreunînd-o cu chica dindărăt, se piaptănă cu cărare, în semn că de aici înainte e fată mare de măritat. Tot cu aceeaşi leşie şi în acelaşi timp se mai spală şi membrii familiei, ca Sin-Toaderul să-i găsească pe toţi lâuţi; iar mamele, spâlind pe cap fetele, acestea trebuie să rostească de trei ori următoarele cuvinte: Sîn-Toadere, Creşti cosiţa fetelor Sîn-Toadere! Cit coadele iepelor."56 Fetele din Muntenia, jud. Covurlui, corn. Bursucani, se Iau în ziua de Sîn-Toader cu fin, ca să le crească părul, pronunţînd cuvintele: Toadere, Dă cosiţele fetelor^ Sin-Toadere! Cît cozile iepelor!5' în jud. Gorj, din Muntenia, încă de vineri dimineaţa, foarte de noapte (pe nemincate), mai din fiecare casă se duc prin lunci şi prin cîmpii oameni, băieţi şi fete, să sape homan (zis şi iarbă mare). A doua zi, sîmbătă, adecă în ziua de Sin-Toader, foarte de noapte (pe negură), toată lumea, dar mai cu seamă fetele mari, se scoală, fac leşie, în care fierb homan, cu care se Iau apoi pe cap, şi după ce împletesc, pun la cozi viţe de fuior de cînepă şi rădăcină de homan, pe care le poartă toată ziua. După ce se împletesc, ies afară, tot pe negură, şi zic din gură: Toadere, Dă-mi cosiţe capului Sîn-Toadere! Ca pe coada calului! 257 Daca băieţii din apropiere voiesc să le facă în necaz, cînd fetele pronunţă versurile de mai sus, iau cîte-o troacă (tivdâ) şi o bat în răspuns la ruga lor. Negreşit că fetele atunci se supără şi-i blastămă, fiindcă cred că le cade părul tot şi râmîne capul ca troaca pelgaţi. Cinepa ce o pun la coadă înseamnă, după ele, să le crească pârul ca fuiorul de lung, iar iarba mare (homanul), ce se fierbe în leşie, zic că aşa este obiceiul, fiindcă ajută să le crească pârul frumos. Poate că homanul să aibă vreo putere de a face să crească pârul, sau pentru că este o plantă mirositoare s-a întrebuinţat din vechime la spălat pe cap, dar numai in această zi; ori că,fiind o plantă care creşte înaltă pînă la 2 m. s-a întrebuinţat tot pentru naivitatea de a creşte pârul lung şi repede tot ca şi acea plantă. Dar rădăcina acestei plante nu se întrebuinţează numai la spălatul pe cap in această zi, ci şi la vite şi orâtenii. La vitele mari se dă cu porumb şi la orătenii în făină muiată sau în târiţe. Apoi parte din rădăcini se păstrează in casă peste tot anul şi se aprinde din cînd în cînd, ca să miroasă frumossi să prigonească pe necurata din casă, care nu rezistă la mirosul de homan. In alte părţi, asemenea din Muntenia, tot poporul mic şi mare se spală, în ziua de Sîn-Toader, pe cap şi trup cu apă in care se toacă rădăcină de iarbă-mare sau homan, care se scoate atunci din pămînt, în credinţa că, facînd aceasta, le creşte părul ca coada Cailor lui Sîn-Toader şi că vor fi sănătoşi in decursul anului, iar in caz contrariu, adecă dacă nu se vor spăla astfel, că se încurcă Caii lui Sîn-Toader în părul lor şi pe unii chiar îi şi omoară. Tot în această zi şi spre acelaşi scop unii dintre bărbaţi se tund şi se rad.59 în unele părţi din Moldova fetele se scoală cu noaptea în cap şi, înainte de a răsări soarele, string turişti de fin, fac lăutoare şi, spălîndu-se pe cap, zic: Toadere, Sin-Toadere! Ia cosiţa fetelor, Dă codiţa iepelor.60 sau Toadere, Sin-Toadere! Ia codiţa fetelor, Dă codiţa iepelor61. sau Toadere, Sin-Toadere Dă cosiţa iepelor. Ca s-o poarte fetele, Să crească lungă ca aţa, Moale ca mătasa, Şi cosiţa fetelor Dă s-o poarte iepele! în alte părţi, tot din Moldova, iau rută cu apă şi, răcindu-se, se spală pe cap de cîte ori voiesc, in credinţă nu numai că le creşte pârul, dar că se vor mîntui de orice răutate şi boală de cap. 258 După ce s-au lăut, fac o unsoare de coajă de plop cu untdelemn, cenuşă de nuci şi de alune, o amestecă cu untură de urs, şi apoi cu unsoare de aceasta se ung pe cap. Asemenea iau untură de găină, untdelemn, miere de roi, pe cari amcstecîndu-le şi fierbîndu-le la un loc. se face unsoare, cu care ung apoi capul in opt zile de-a rîndul. în fine, mamele, cari au copii mici, pun în această zi în scăldâtoare pietricele şi fiori de fin (stroh): ca să fie copiii lor sănătoşi ca piatra şi drăgălaşi ca florile. 1 NOTE 1. Dat. rom., din FnUăuţul Vechi, com. de I. Covaşâ: .Fetele se Iau des-dimineaţă în ziua de Sin-Toader, încă pină ce nu mânincâ caii. ca să nu le pască Caii lui Sîn-Tbader pârul, ci să le crească frumos.*; a celor din Stroieşti, com. de George Bîrtoiu, stud. gimn.: Jn ziua dc Sin-Toader se scoală fotele des-dimineaţă, pină ce nu a tuns nimeni cozile la cai şi viţeii in frunte, şi se spală, căci dacă se spală înainte de tăierea cozilor şi a comelor, le creşte părul, iar dacă se spală după aceea, apoi le pică pârul.*; a celor din Ilişeşti: .în ziua de Sîn-Tbader se scoală fetele des-dimineaţă pină a nu necheza calul ca să le trezească, ci ele sâ-1 trezească pe dinsul, şi se Iau cu stroh de la cai, ca să le crească părul.*; a celor din Tbreblecea, dict. de Irina Buluc şi com. de Pavel Scripcariu: .Fetele se scoală de cu noapte, pină nu mânincâ caii, şi se Iau (se spală pe cap), ca să nu li se pască părul.*; şi a celor din Cupca, com. de Them. Prelici, stud. gimn.: .în zorul zilei de Sin-Toader scoală maiccle pe fiicele lor, spre a le spăla pe cap*... 2. Cred. rom. din Calafindeşti, sat în distr. Şiretului, dict. de M. Molodu; a celor din Straja, com. de I. Dan: .în ziua de Sin-Toader se Iau femeile şi fetele in zori de zi, pînâ nu răsare soarele, ca să le crească părul ca cozile iepelor.*; din Şerbâuţi, sat în distr. Şiretului, com. de d-şoara Marghioliţa Cemescu: .în dimineaţa lui Sin-Toader se scoală fetele pină ce nu răsare soarele şi se Iau pină nu încep a ruguma vitele, anume ca să nu se rugume părul, adecă să nu se scurteze, să nu pice, d să le crească.* 3. So mânincâ, pica. 4. Cred. rom. din Volovât, com. de Ilie Buliga: „în ziua de Sin-Tbadcr se Iau fetele des-dimineaţă. înainte de a scoate Sin-Toader caii la păşune, câa se zice că dacă îşi scoate Sin-Tbader caii mai înainte de a so spăla ele, atund li se paşte pârul peste tot anul*; a celor din Securiceni, com. de G. Guşet: .Fetele sc Iau in ziua de Sin-Tbader tare dimineaţă, şi anume înainte dc a se da mincare la cai, cu scop ca să le crească părul pină la briu. Dacă se Iau însă după darea mincârii la cai. atund li se paşte părul*; a celor din Tercblccen, dict. de Natalia Nimigeon, com. de P. Nimigean, stud. gimn.: .Fetele se Iau in ziua de Sin-Toader dimineaţă, înainte de ce se dă mincare la vite, pentru ca să nu le pice pârul, căci dacă mănîncâ vitele înainte de ce se Iau, atund li se mânincâ (pică) şi părul.* 5. Cred. rom. din Udeşti, com. de Darie Cosmiuc .Fetele în această zi sc Iau Înainte de răsăritul soarelui şi înainte dc ce mânincâ caii, ca să nu le pască caii pârul*; a celor din Ilişeşti. com. de V. Botezat: .în ziua de Sin-Tbader, se scoală toţi dimineaţă, pină a nu se face ziuă, şi se Iau şi-şi retează pârul, ca să crească, căci dacă-i apucă ziua nelâuţi, zic că le pasc părul Caii lui Sin-Toader*; a celor din Mitocu Dragomirnei, com. de Ştcf. Hostiuc Jn ziua de Sin-Tbader se scoală fetele dimineaţă şi aduc stroh de fin şi se Iau înainte de ce dau oamenii fin la cai. că dacă vor da oamenii înainte dc ce se vor la fetele, atund le vor minca caii cozile*; tot de acolo, dict. de Maria Romaş şi com. de Alex. Romaş: .In ziua de Sin-Toader iau fetele stroh de fin şi-l fierb şi apoi se spală şi sc Iau cu dinsul, insă tare dimineaţă, înainte de a se da la cai de mincare, şi dacă nu sc face aceusta, atunci Caii lui Sin-Tbader rod părul fetelor*; a celor din Pătrăuţi, com. de Sim. 259 Hulea: „Dacă nu se Iau fetele in ziua de Sin-Tbader, se zice că Caii lui Sln-Toader le-or roado cozile"; a celor din Lucăceşti, com. do Iac. Puicu: „Fetele so scoală în ziua de Sin-Tbader, des-dimineaţă, şi se Iau înainte de a răsări soarele, pentru ca nu cumva să le pască părul caii lui Sin-Tbader"; a celor din Pîrteştii de Sus, com. de G. Baronai: „Ei se Iau (bărbaţii şi femeile) de dimineaţă, pentru că se tem să nu le pască Caii lui Sin-Tbader pârul, căci dacă se va scula Sin-Toader mai degrabă decit dinşii şi-şi va adăpa caii, atunci caii lui vor paşte tot părul"; a celor din Liuzi, sat în distr. Sucevei, dict. dc Marin Ştefanescul, com. de Dim. Bondariul, stud. gimn.: „In ziua aceasta (de Sîn-Toader), cred că trebuie să se scoale des-dimineaţâ, plnâ ce nu apucă a minca caii, fiindcă, cum se scoală mai tirziu, caii le mânincă părul"; tot de acolo, com de Em. Tâutul, stud. gimn.: „în ziua de Sin-Toader se scoală fetele foarte de dimineaţă, pinâ u nu se scula caii şi a minca, iur după ce s-au sculat, se spală pe cap cu apă in care au fost fierte strohurile de la cai. Ncfăcind aceasta, cred ele că Caii lui Sîn-Toader le-ur paşte părul." 6. Cred. rom. din Broscăuţul Vechi, dict de Palaghia Onciul şi com. de George Palamar-ciuc: „Fetele se scoală în ziua dc Sin-Tbader in zori de zi ca să se laie, căci dacă se vor scula tirziu, apoi cred ele că Sin-Toader împiedecă copitele cailor in gîţelc lor şi le Încurcă purul şi nu creşte."; a celor din Stupea, dict de Maria a lui Costan Botuşan: „Fetele se Iau dimineaţă, ca să nu apuce a rincheza calul lui Sîn-Toader, că apoi nu Ie creşte părul"; a celor din Calafindcşti. dict. de M. Molociu: „In ziua de Sin-Tbader, des-dimineaţă, pînă ce nu răsare soarele şi pină a nu se scula caii, se scoală româncele, insă mai cu seamă fetele, şi se Iau cu borş, crezind că dacă se Iau aşa de dimineaţă le creşte părul dt cozile iepelor. Iar dacă se scoală in urma cailor, nu e bine, căd atund caii le pasc părul şi nu creşte." 7. Cred. rom. din Udeşti, com. de G.Rotariu: „Fetele au obiceiul in dimineaţa Sfintului Tondcr, înainte de răsăritul soarelui, de a se la şi pieptăna, crezind câ dacă nu s-ar la şi pieptăna atund le-ar minca caii părul şi n-ar avea păr, ci numai nişte ciupi zburliţi tot anul." 8. Din Calafindcşti. dict. de M. Molodu: „Tot din cauza aceasta nu fac ele lâutoare (leşie) şi in sîmbetele următoare din Postul mare, pentru câ şi accastea încă sint simbetele morţilor, şi cine ar face-o ar comite un foarte mare păcat." 9. Din Lucii ceşti, com. dc Iac. Paicu: „Fetele ac scoală dv»-dimuu.-uţă şi se spală bine şi se Iau cu diferite buruiene şi mai ales buruiene amirositoare, pe cari le string peste întreg anul, anume pentru această zi." 10. Dat. rom. din Bălâceana. com. de Modest Buliga: „In ziua de Sin-Tbader, dimineaţă, fetele se scoală in zori de zi şi merg in şuri şi string stroh, adecă fin de tot mărunţel, şi-l pun in apă să fiarbă, şi după aceea se Iau, ca să le crească cozile"; a celor din Buninţi, com. de V. Strachină: „în ziua de Sin-Tbader se scoală fetele des-dimineaţă şi-şi fac lâutoare cu stroh de fin rămas de la cai."; a celor din Pătrâuţi, com. dc Sim. Holca: „Fetele se duc, in ziua de Sin-Tbader, tare dimineaţă, in grajd şi aduc ogrinji de la cai şi se Iau cu dinşii, ca să le crească părul ca cozile la cai"; a celor din Mâzânăcşti, com. de I. Butnariu: „Fetele aduc stroh de fin de la cai şi se Iau cu el, ca să le crească părul."; a celor din Şchein, com. de Sim. Pop, stud. gimn.: Jn ziua de Sin-Tbader, inainte de răsăritul soarelui şi pină nu se dă la vite nutreţ, se ia strohul din iesle şi se fierbe, iar in apa aceea se Iau fetele"; a celor din Costîna, com. de V. Huţan: „Fetele se scoală foarte de dimineaţă şi se duc in grajd, iau strohuri de la vite, şi anume de la cai, şi le pun in apă, le lasă sa fiarbă şi după aceea se spală şi se Iau cu strohurile acelea, ca să le crească pârul mare."; a celor din Crasna, com. de Em. Iliuţ: jn dimineaţa de Sîn-Toader se duc fetele la ieslcle vitelor şi iau stroh şi se spală, şi zic că apoi nu le-ar minca părul Caii lui Sîn-Tbader.“; a celor din Bosanci, com. de TVofin Crupă: jn ziua de Sin-Tbader se Iau fetele cu stroh de fin. adecă cu ceea ce rămîne de la cai nemincat, şi zic la această ocaziune să Ie crească părul capului ca cozile Cailor lui Sin-Tbader"; a celor din Corlata, sat in distr. Gurei Humorului, com. de G. Piersec, stud. gimn.: „Oamenii şi femeile se 260 scoală de noapte înspre ziua de Sln-Tbader, fi pun o oală cu apă la foc, fi in oala aceea pun fin de acela care s-a sfărfmat cind nu dat fin la cai, sau la boi, oi fi altele. Apoi, lâsind oala să se Încălzească apa dintr-lnso, o iau de pe foc şi se spală pe cap. pe mini, pe grumaz, crezind că dacă s-au spălat cu apă de aceasta nu pot caii să le roadă părul in dimineaţa lui Sln-Tbader, dnd vor merge să le dea de miocare.* 11. Dat. rom. din Pirteştii de Sus, corn. de G. Baranaiu: .In ziun de Sin-Tbader se Iau oamenii de dimineaţă, atit bărbaţii cit şi femeile, fi anume pun in lâutoare mai multe feluri de buruiene şi fiori, precum: busuioc, mintă, cimbrişor, toaie, ca Iapă r ş. a.* 12. Dat. rom. din Udeşti. corn. de G. Rotariu: Jn lâutoare pun fel de fel de buruieni.precum: stroh de fin, busuioc, căprusnic ş. 13. Dut. rom. din Ilişeşti, corn. de V. Botezat: .Femeile se spală In ziua aceasta cu busuioc şi smeuricâ şi spun cu oca/.iunoa aceasta să fie drăgăstoase la lume." 14. Dat. rom. din Sccurieeni, corn. de G. Guşet: „în lâutoare se pun stroh de fin, fiori, fapnic şi altele.* 15. Dat. rom. din Stroieşti, corn. de D. Gcmeniuc: „Femeile şi cu deosebire fetele se Iau in ziua de Sin-Tbader cu zeamă de leuştean şi de mintă.* 16. Dat. rom. din Bâişoşti, corn. de Oct. Sereteam „Fetele se scoală pe la miezul nopţii şi se Iau cu lăutoarc de hemei, iar după ce s-au lăut aruncă lăutoarca pe popciile gardurilor.* 17. Dat. rom. din Udeşti, com. de Darie Cosmiuc: Jn lăutoarea aceasta pun ele flori şi stroh de fin, ca să fie totdeauna înflorite şi Îmbujorate ca florile, pentru ca să le crească pârul mare." 18. Cred. rom. din Securiceni, com. de G. Guşet. 19. Dat. rom. din Buninţi, com. de V. Strachină: Jnointe de ce dau fin cailor se Iau şi se spală, punind încă şi monete de argint in lâutoare, ca să fie albe ca argintul."; şi a celor din Liuzi, dict. de Măria Ştefonescul, com. de Dim. Bondariu: „Fetele foc asemenea ca şi femeile, se Iau cu troscot (rămăşiţa finului ce rămine de la cai) şi se ating pe faţă cu puişori de argint,* 20. Dat. rom. din Udeşti. com. de D. Cosmiuc; a celor din Tereblecea, dict. de Irina Bulbuc, com. de P. Scripcariu: „Unele se spală şi cu lapte de iapă, ca să lc crească părul frumos." 21. Dat. rom. din Crasna, dict. de Casandra Huijui, com. de V. Iliuţ, stud. gimn. 22. Din Mihoveni, com. de Vesp. Corvin. 23. Din Mâzâiiăeşli, cum. de Vict. Moldovun. 24. Din Bosanci, com. de Trofin Crupă. 25. Com. de d-şoora Marghioliţi» Cemescu din Şerbâuţi. 26. Dat. rom. din Crasna. dict de Casandra Huijui şi com. de V. Iliuţ; şi din Mihoveni. com. de Vesp. Corvin. 27. Dat. rom. din Crasna, dict do Cas. Huijui şi com. de Vas. Iliuţ. 28. Dat. rom. din Reuseni, com. de V. Pop. 29. Clâpusnic = crăpusnic. 30. Dat. fotelor din Tbreblecea, dict de Irina Bulbuc şi com. de P. Scripcariu. 31. Dat fetelor din Frâtăuţul Vechi. dict. de Zenovia Rusu. 32. Dat. fotelor din Vicovul de Sus, com. de Const. Vasilovici, stud. gimn. 33. Dat. fetelor din Broscâuţul Vechi, dict. de Polaghia Onciul şi com. de G. Palamarriuc. 34. Din Cupca, dict. de Casandra Ţugui şi com. de Them. Prelid. 35. Din Costina, con», de N. Nahomeac. 36. Din Cupca, com. de Them. Prelid. 37. Din Tereblecea, dict. de Natalia Nimigean şi com. de P. Nimigean. 38. Din Şchcia, com. de Sim. Pop. 39. Din Stroieşti, com. de D. Gemeniuc „Oamenii cred că Sin-Tbador are nu numai cai. ci şi iepe, cari au cozi foarte lungi, şi de aceea zic fetele, cind se Iau, ca să le dea păr lung ca cozile iepelor.* 40. Kdvnri, Credinţe poporale din Far naş. publ. în Gazeta TYansiluaniei, an. LIX, Braşov, 1896, nr. 282, p. 6. 261 41. Avram Igna, Credinţe poporale, publ. in Familia, an. XXXII, Oradea Mare, 1896, p. 201. 42. Cred. rom. din Pirteştii de Jos, Sat. in distr. Curei Humorului, corn. de Const. Andronic. stud. gimn. 43. Dat. rom. din Ili$eşti: .Şi oamenii îşi ratează părul ca să crească mai frumos.-; a celor din Stupea, dict. de Măria a lui Costan Botuşan: .Fetele se scoală dnd se face ziuă, string stroh de fin. îşi fac lâutoare, se Iau pe cap, işi ratează pârul şi-l pun in răchiţi.-; tot de acolo, corn. de Onufr. Câilean: .în ziua de Sin-Toader string fetele, dimineaţă, stroh de fin. îl fierb şi se Iau apoi cu apă de aceea. După ce se Iau, işi taie cozile la cap şi părul tăiat il pun in răchiţi, crezind că făcind aceasta le-ar creşte părul capului.- 44. Dat. rom. din Buninţi, corn. de V. Strachină: „După aceea se piaptănă şi-şi taie pâr din frunte şi din cozi şi-l pun in o bortă de răchită, ca să le crească părul ca răchita.*; a celor din Bulâceana, com. de G. Jemna: .Fetele se Iau in această zi inainte de răsăritul soarelui, işi taie din păr şi-l pun in răchită, ca să le crească părul ca răchita.-; a celor din Liuzi, com de Em. Tuutul: .Fetele, după ce s-au gătit de spălat, taie cu foarfecele puţin pâr din cap şi-l pun intr-o răchită, zicind ca părul lor să crească ca crengile râchiţii de des şi iute.*; tot de acolo. dict. de Marja Ştefănescul, com. de Dim. Bondariu: .După aceea iau foarfecele, işi taie părul din frunte şi coadă şi-l duc intr-o răchită găunoasă şi-l desdntă. ca să crească ca crengile răchitei de iute.- 45. Dat. rom. din Corlata, com. de Georgo Pierscc: „Dc asemenea se tund şi oamenii şi, dacă s-au tuns, pun pârul într-o răchită sau in alt pom, crezind că făcind aceasta, creşte cu mult nuli degrabă. Şi încă mai zic oamenii că dacă se tund sau se ratează în ziua de Sin-Toader. nu-i doare capul peste an. Şi de asemenea fac şi femeile.* 46. Dat. rom. din Coslina, com. de Nic. Nahomcac: .în ziua de Sin-Toader ies fetele din casă, des-dimineaţă, şi iau stroh de la cai şi fac lăutoaro dintr-însul şi se Iau; iar după ce s-au lăut toarnă lăutoarea în ieslele cailor." 47 Dat. rom, din Crasna, com. de Ion Iliuţ: .In ziua de Sin-Tbader se scoală fetele pînă ce nu răsare soarele, se duc şi iuu stroh din ieslele vitelor şi-l pun într-o oală şi fac lâutoare. După ce s-au lăut, varsă lăutoarea pe fiori; făcind aceasta, cred că le va creşte pârul.“ 48. Dat rom. din Ilişeşti, com. de George Berinţnn. 49. Din mss. d-lui I Pop. Keteganul; vezi şi 1. Maior, Credinţe poporale din Mureş-Slncrai, publ. in Foaia pentru toţi, an. II, Bucureşti, 1898, p. 182: „în dimineaţa de Sin-Toader aduc fetele din pădure potilnic, lai. Asarum europaeum L., şi iederă, şi se leşie cu apă in care s-au fiert ucestea, înainte de răsăritul soarelui: căci dacă nu. le rînchoazâ colul lui Sin-Tbadcr.- 50 Sini Mangiuca, De însemnătatea botanicei româneşti, publ. in Familia, Budapesta, an. X. 1874, p. 562. 51. Com. de Aur. lana, preot in Maidan, şi de dl los. Olariu, învăţ, in pensiune, tot de acolo: -Tbt simbâtă in ziua de Sin-Toader fete mori se spală pe cop - se Iau - cu leşie preparată şi descântată cu busuioc, omag, rug intimpinat etc., pentru ca să fie frumoase, văzute şi sănătoase; iar in vasul din care se Iau pe cap mai pun şi acul dc cusut, furca de tors şi alte unelte cu cari lucră, sorocind ca să fie bărbate şi îndemnate la lucru peste tot anul. După ce s-au lăut, cu ochii închişi ca să nu vadă morgind vreo găină sau atare animal cu coada scurtă, merg la grajdul cu vitele; acolo prind calul de coadă şi zic: Toadere, Dă-mi chica capului Sîn-Toadere, Cit coada calului! In lipsă de cal, se servesc şi de un bou. 52. Com. de dl. Ios. Olariu. 53. Aurel lana, Din credinţele pop. rom., publ in Luminătoriul, an. X, Timişoara, 1889, no. 25. ;j4 Idem, Din credinţele pop. rum. din Maidan de lingă Oraviţa, publ. în Familia, an. XXVI, Oradea Mare. 1890, p. 6; Sim. Mangiuca, CnlencL pe an. 1882 şi 1883: "Spălarea capului 262 cu leşie de oman (iarbă mare, lat. Inula Helenium) la Sin-Toadcrul ccl mare, pentru ca să se conserveze şi ca să crească pârul. Po alocurea se spală capul cu apă fiartă de floare de com.“ 55. Propivnic sau părlanginâ e o iarbă cu un miros minunat, pe care o poartă nevestele şi fetele in sin şi care miroase numai primăvara, pinâ începe cucul a cânta. 56. T. F rin cu şi G. Candrea. Românii din Munţii Apuseni (moţii), Bucureşti, 1888, p. 128, 57. E. Patriciu, Superstiţii, publ. in Şezătoarea, an. III. Fălticeni, 1895, p. 149. 58. Românul literar, Bucureşti, 1891, nr. 12. 59. I A. Zanne, Proverbele românilor. Bucureşti. 1895, vol.I, p. 72: .La Sin-Tbadc-r, care cade in prima simbută din post, copiii se tund, oamenii mari se spală pe cap, caii se taie la copite, fetele se Iau cu stroh de la vite. ca să le crească părul mare şi frumos."; din Râsp. la Cest. d-Iui Nic. Densusianu, corn. Rijlcţu, jud. Olt; corn. Ilovăţ, pl. Coma, jud. Mehedinţi: .Femeile au obiceiul, in ziua de Sin-Tbader, a culege un fel de rădăcini mirositoare, homan... se spală pe cap in acea zi şi uu credinţă că creşte părul capului ca coada Cailor lui Sin-Tbader."; com.Secu şi Ruptura, jud. Mehedinţi: .Simbăta, de la începutul postului Paştelui se ţine, cu cred cu-i omoară Caii lui Sin-Tbader, dacă ies afară noaptea şi nu se spală pe cap cu homan"; corn. Lâunele de Jos, jud. Argeş: .La Sin-Tbader, care se serbează in simbăta intiia din Postul mare, tot poporul se spală cu iarbu-mare, căci în caz contrariu se incurcă Caii lui Sîn-Toadcr in părul lor. Bărbaţii se tund şi se rad." 60. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 61; G.S. loneanu. Mica colecţiune, p. 54: Jn ziua de Sin-Tbader (2 martie) fetele mari se spală la cap cu iurbâ mare. zicând: «Sfinte Tbodore! fă ca coadele noastre să crească ca coamele cailor»"; M. Lupescu, Superstiţii, publ. In Şezătoarea, an. I, Fălticeni, 1892, p. 128: Jn ziua de Sin-Tbader fetele se Iau cu stroh de la vite. ca să le crească purul mare şi frumos." 61. El. Sevastos, Sărbătorile pop., publ. ziar cit. p. 150. 62. C. I). Gheorghiu, op. cit., p. 62; Dim. S. Lupaşcu, Medicina babelor. Bucureşti, 1890, p. 40. IV. TUNDEREA VITELOR Nu mult după spălarea capului, partea cea mai marc a românilor din Bucovina îndătinează de a tunde vitele cele comute, şi mai cu seamă viţeii, între coarne, precum şi împrejurul acestora, şi a le răteza vîrful cozilor şi ale coamelor1 iar pe cai şi mai ales pe mînji a-i costruji, adecă a le tunde, respective a le răteza toată coama şi coada, precum şi pârul cel lung din frunte şi de la picioare.2 Tunderea şi rătezarea aceasta a părului se face cu scop ca acesta să crească mai mare, mai frumos şi mai iute, iar rătezarea coarnelor anume ca, devenind vreun viţel sau viţicâ cu timpul împungători, să nu poată aşa de lesne împunge şi străpunge pe celelalte vite şi mai ales pe oameni. După ce au tuns acuma toate vitele cîte au avut să le tundă, string tot părul tuns şi-l pun sau sub tăietorul lemnelor, sau îl îngroapă într-un moşinoi de furnici, anume ca vitele să se îngraşe şi să fie iuţi ca furnicile4 şi aibă preţ bun la vinzare.5 Tunderea şi rătezarea pârului însă e uzitată nu numai în Bucovina, ci si în celelalte ţări locuite de români, şi mai ales în Moldova6, Muntenia', Ungaria*, Transilvania şi în Banat, cu acea deosebire numai că în unele locuri 263 din cele două ţări de pe urmă se efectuează sîmbătâ înainte de sâptămîna albă, iar în altele în seara lui Sîn-Toader.9 „în ajunul Sîn-Toaderului - scrie dl. T. Frincu cu privire la românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei - este obiceiul de a tunde viţeii in frunte şi coama mînzilor ca să le meargă bine în cursul anului. Prin tundere se mai crede că li s-ar întări coarnele, iar mînzilor le-ar creşte coamele stufoase."10 în fine, Sn Banat mai e în seara spre Sîn-Tbadcr încă şi acea datină ca să se dea sare descîntată la vitele cu cari se lucră sub decursul Sin-Toaderilor, anume ca să nu le facă Sîn-Toaderii vreun rău.11 în Moldova, din contră, este datină să se dea la vite sare descîntată, ca să nu le facă Sîn-Tbader vreun rău, in cea dintîi vineri după Sîn-Toader, precum şi în cea din urmă marţi din luna lui martie.12 NOTE 1. Dat. rom. din Corlata, corn. de G. Piersec „După ce s-au lăut, tund pe boi, vad şi viţei in frunte şi la coarne, şi le ratează coada-; a celor din Bâlâceana, com. de G. Jemna: „în ziua de Sîn-Toader se ratează cozile la vite-; a celor din Şiret, com. de dl. Or. Dlujanschi: „în această zi se tund viţeii între coame-; a celor din Ilişeşti: „în ziua de Sin-Tbader tund părul de pe lingă coamele viţeilor, din frunte şi din coadă, anume ca să le crească coamele şi pârul şi să fie mai frumoşi.- 2. Dat. rom. din Corlata. com. de G. Piersec: „După ce s-au lăut, tund caii la frunte, la coamă, la picioare şi le ratează coada"; a celor din Şcheia, com.de Sim. Pop: Jn ziua de Sin-Toader se costruşează minjii la coamă şi la coadă, iar viţeii se tund intre coame"; a celor din Stroieşti, com. de G. Bârtoiu: „în ziua de Sin-Toader râtează oamenii cozile şi coamele cailor"; a celor din Tbreblecea, dict. de Irina Bulbuc, com. de P. Scripcariu: Jn ziua de Sin-Toader tund oamenii vitele tinere cornute pe la coame, ca să le crească coamele frumos, iar mînzilor le tund coama şi coada, ca să crească acestea mai bine. De aceea se cheamă viţeii şi minjii. dt sini tineri, costruşi." 3. Dat. rom. din Stroeşti, com. de Gemeniuc: „Po la Sin Ibader bărbaţii ratează cozile la vite, crezînd că acestea cresc apoi mai iute-; a celor din Udeşti, com. do D. Cosmiue „La vite li se taie părul de la virful cozii, ca să crească mai bine-; n celor din Stupea, dict. de Maria a lui Costan Botoşan: „Mai demult râteza boii şi viţeii in frunte, ca să le crească păr frumos-; a celor din Ilişeşti, com. de dl. G. Forgaciu, învăţător. „Taie la vite părul de pe frunte şi le ratează cozile, ca să crească pârul cozii mult mai frumos-; a celor din Tereblecea, dict. de Maranda Strugariu: „De Sin-Toader se taie la vite părul dintre coame, şi la cai se râtează coada şi coama, ca să le crească mai marc şi mai frumos.- 4. Dat şi cred. rom. din Ilişeşti, com. de dl. Forgaciu: „Taie la vite părul de pe frunte şi le ratează cozile, punind părul acela sub tăietorul de lemne sau ingropindu-1 intr-un moşinoi, crezînd că vitele se fac mai grase*; a celor din Mâzănâeşti, com. de 1. Butnariu: „Oamenii tund viţeii pe la coame şi le pun părul in muşinoaic, ca să se ingraşe.-; a celor din Pâtrâuţul de lingă Suceava, com. de Sim. Holca: „Oamenii in ziua de Sin-Toader tund de la vitele comute părul de In coame şi-l pun în muşinoaie de furnici, ca să fie vitele iuţi ca furnicile şi să se ingraşe.- 5. Dat. şi cred. rom. din Putnu, com. de Nic. Goraş: „La Sin-Tbader rătează coamele la viţei, tot părul împrejurul coamelor şi taie piirul din virful cozii, anume ca să crească mai frumos şi să aibă preţ la vînzare.- 6. Din Râsp. la Cest d-lui Nic. Densusianu, com. Basaraba, jud. Suceava: Jn ziua de Sin-Tbader tund cozile la vite şi la cai, coama şi coada pentru a le creşte mai frumoase.-ldcm, com. Valea Glodului, jud. Suceava: „Este obiceiul ca in ziua de Sin-Tbader să se tundă vitele intre coame şi caii la cozi şi coame.- Idem. com. Scorţaru Nou. pl. Vlădcni, 264 jud. Brăila: „La Sin-Tbader so tund noatini."; C.D. Gheorghiu. op. cit p. 62: Jn aceasta zi so tund vitele in frunte, cn să se facă frumoase; iar Strofaul (finul scuturat din ieslo) se strînge şi se păstrează pentru scălda ton.*; M. Lupescu, Superstiţii, publ. in Şezătoarea. an. I, Fălticeni, 1892. p. 128. Jn ziua de Sin-Toader se tund vitele in frunte, să se facă frumoase.* 7. Gr. M. Jipescu, Opincaru, Bucureşti, 1881, p. 77: „Sin-Tbader, dnd se tund ghitili Intre coame, la coadă şi la copită, şi păru se pune bine să nu se prăpădească ghita, or s-o mănînce lupu; oilor, să nu lc fure din sare ori din lină, că nu le merge bine; vacSoui nu le ia din lapte, că le piere ţiţa.“ 8. Kovari, Credinţe pop. din Farnaş. publ. în Gazeta Transilvaniei, an. IJX, nr. 282. p. 6: Jjt Sin-Toader vitele cornute mai tinerele şi mai mărunte trebuie tunse în frunte intre coame, să nu le umple peste vară gndul.* 9. Sim. Mangiuca, Calendarul pe an. 1882 şi 1883: .Retezarea coamelor viţeilor, tunderea părului lor pe lingă coame şi tăierea părului din virful cozilor, spre a creşte toate acestea mai iute şi mai frumos. Toate acestea se fac pe alocurca in seara lui Sin-Toader.* 10. Op. cit. p. 128. 11. Sim. Mangiuca, Calend. cit. 12. C. D. Gheorghiu, op. cit, p. 63; G. S. Ioncanu, op. cit., p. 54: „Vinerea după Sf. Teodor şi in cea din urmă mnrţi din luna martie să se dea la vite sare descântată, ca să nu le facă Sf. Tteodor vreun rău.* V. COLIVA LUI SÎN-TOADER Românii din cele mai multe părţi, atît din Bucovina cît şi din celelalte ţări locuite de dînşii, au datină de a duce in fiecare an, în ziua de Sîn-Tbader, grîu fiert, numit colivă la biserică.1 Datina aceasta, după cum ne spune o legendă din Bucovina, datează tocmai de pe timpul lui Sîn-TVmdor Iată şi legenda respectivă: „Cică la începutul creştinismului era un împărat păgîn, care ura foarte tare pe creştini şi nu o dată îi chinuia şi-i pedepsea foarte crîncen, cugetînd că prin aceasta îi va stîrpi de pe faţa pâmîntului. De la o vreme însă, văzînd că creştinii din zi in zi tot mai tare se înmulţesc şi că el nu-i poate de £ţjuns pedepsi şi stîrpi, şi-a pus într-o zi în gînd ca să-i spurce pe toţi. Şi cum şi-a pus în gînd aşa a şi făcut. A poruncit ostaşilor săi pe la începutul postului mare, cînd toţi creştinii posteau şi se curăţeau de păcate, să facă mai multe cuptoare de pîne spurcată, adecă amestecată cu sînge, precum şi alte mîncări şi băuturi asemenea spurcate. Iar după ce au sfirşit ostaşii de copt pînea cea spurcată, a poruncit tuturor neguţitorilor de pîne să strîngă pînea lor şi să se vîndâ numai pîne împărătească, prea bine ştiind că creştinii, neavînd ce mînca, vor fi nevoiţi să cumpere şi să mănînce pîne de a lui. şi mîncînd se vor spurca, şi atunci se vor face păgîni ca şi dînsul! Şi într-adevăr că, oprind el neguţitorilor să vîndâ pîne şi alte mîncări şi băuturi de sec şi curate, şi întinzînd numai marfă de a sa spre vînzare, creştinii fură de la o vreme nevoiţi să cumpere şi să mănînce pîne de cea spurcată de-a împăratului. însă Dumnezeu, văzînd această apucătură neomenească a împăratului, nu-i veni nicidecum la socoteală, şi de aceea n-a lăsat 265 pe creştini ca sa se spurce, ci se arătă într-o noapte unui creştin, anume Toader. în vis, şi-i zise să meargă pînâ la vlădica, să-i spuie ca să puie să tragă clopotele, să se adune toţi creştinii la un loc şi, după ce s-or aduna, să le zică ca să nu mai cumpere şi să mănince pine de-a împăratului, că toată e spurcată. Toader, fiind un creştin foarte evlavios şi cu frica lui Dumnezeu, cum s-a făcut ziuă, îndată s-a şi dus la vlădica şi-i spuse din fir în păr toate ce avu să i le spuie. Vlădica ascultă cu luare-aminte pînă la sfirşit toate cele ce i le spuse Toader, iar la urmă, după ce a sfirşit, îl întrebă: cine este el, că poartă grijă de turma lui Hristos. Toader îi răspunde, zicind: - Eu sînt ales şi trimis de Dumnezeu spre ajutorul creştinilor, să-i feresc pe dînşii şi pe sfinţia voastră ca să nu vă spurcaţi şi necinstiţi, mineînd pîne de-a împăratului! - D-apoi bine, - zise vlădica mai departe, - cu ce să hrănesc eu pe toţi creştinii, şi mai ales pe nevoieşii şi săracii cari numai cu cumpăratul se nutresc? - Cu ce? ... cu peşte şi cu grîu fiert şi amestecat cu miere! - răspunse Toader. Dacă le vei da grîu fiert şi peşte, nu se vor spurca şi nici de foame nu vor muri, şi atunci mare le va fi mîngăierea că i-ai ferit ca să nu-şi pîngărească sufletul! Şi cum a spus Sîn-Toader, căci creştinul acela era Sin-Toader, aşa a şi făcut vlădica, şi creştinii nu avură lipsa să cumpere şi mai departe pîne de-a împăratului. Şi aşa şezurâ bucatele împărăteşti o săptămînă întreagă, fără ca să se uite cineva la dînsele şi să le cumpere. Văzînd ostaşii de la o vreme că numai degeaba stau cu pînea de vînzare, că nimeni nu vine s-o cumpere, au mers la împăratul şi i-au spus că nimeni nu voieşte să cumpere pîne de-a lui. împăratul, auzind aceasta, s-a făcut foc şi pară de minie, dar nu zise nimic, fără numai atîta ca să mai stea încă o săptămînă şi apoi va vedea ce-a face. Ostaşii mai statură o săptămînă, dar tot degeaba, căci nu numai că nu venea nimeni să cumpere, dar nici chiar nu se uita la pîne. După ce a trecut acuma şi a doua săptămînă şi a văzut împăratul că nimeni nu vine să-i cumpere pînea, fiindcă creştinii se nutreau cu peşte şi cu grîu fiert, a poruncit să încarce toată pînea în harabale şi să o ducă să o arunce în apă, ca să o mănînce peştii şi să se spurce aceştia. Astfel a spurcat el tot peştele. Sîn-Toader, văzînd aceasta, i-a făcut pe creştini iarăşi luâtori de seamă ca să nu mănince mai mult peşte, că acuma şi acesta e spurcat. Şi creştinii, ascultindu-1 pe Sîn-Toader. s-au hotărit să nu mănince nici peşte, ci numai grîu fiert. De atunci apoi şi pînă în ziua de astăzi nu obicinuiesc oamenii a mînca peşte in decursul postului mare, afară de Florii şi de Buna-Vestire, crezînd că numai în aceste două zile e bine de mîncat, iar în celelalte e spurcat. Şi tot de atunci se trage şi obiceiul, că duc oamenii în fiecare an in ziua de Sîn-Toader colivă, adecă grîu fiert şi îndulcit cu miere, la biserică.1'2 266 Griul, respective coliva, despre care ni-i vorba, se pregăteşte In cele mai multe părţi astfel: se pisează bine in piuă, se cerne şi se pune apoi la foc să fiarbă. După ce a fiert de ajuns, se frămîntă puţin şi se pune şi puţină sare în el. Astfel pregătit, se pune intr-o strachină, se netezeşte bine pe deasupra şi apoi se duce cu strachină cu tot la biserică.3 Unele femei mai cunoscătoare şi mai pricepătoare în ale pregătirii bucatelor, prin urmare şi a colivei, după ce au fiert griul cumsecade şi după ce l-au frămintat de ajuns, il amcstică cu puţină miere, ca să fie mai dulce şi mai gustos la mîncare, iar după ce l-au pus în strachină sau intr-un talger şi l-au netezit, il împodobesc pe deasupra cu miez de nucă, pe care-1 aşază în formă de cruce. Şi aşa îl duc apoi la biserică.4 în cele mai multe părţi din Bucovina însă este datină de a duce In ziua de Sîn-Toader la biserică nu numai griu fiert, adecă colivă, ci şi pomeniri sau sorocouste, adecă cîte un păhărel de miere, deasupra căruia se află un toiag de ceară galbenă, în unele locuri insă o lumină mare albă, apoi un şipuşor de vin sau mied ori mursă şi un blid cu pine sau vreo cîţiva colâcei ori franzele. Păhărelul cu miere şi toiagul de pe dinsul râmîn în biserică pină in Joia Mare, iar blidul cu pînea şi şipuşorul cu vin, cari le ia preotul liturghisitor dimpreună cu ceilalţi senatori bisericeşti, se aduc in fiecare sîmbătâ ce urmează. Toiagul, respective lumina, se aprinde în fiecare sîmbătă la sfirşitul liturghiei, cînd se face pomenirea celor morţi, pentru cari s-au şi adus. în unele părţi din Bucovina, in loc de aşa-numitele pomeniri, sorocouste sau parastase, despre cari am vorbit pînă aci, este datină de a se duce la biserică ciur, adecă un ciur sau sită în care se află puse mai multe pomeni.6 în alte părţi, atît din Bucovina cit şi Transilvania, districtul Năsăudului, pomenirile acestea se fac în decurs de şapte sîmbete, incepînd cu sîmbăta din săptâmîna albă, adecă cu cea dinaintea postului mare, şi ţinîndu-se in fiecare sîmbătă următoare pînă înainte de Florii sau Dumineca Floriilor.' Tot cam aşa se duc sau se poartă colivele, pomenile sau parastasele acestea şi in unele părţi din Moldova şi Muntenia. Româncele din Turcia europeană fac in ajunul onomasticei unui cap de familie, prin urmare şi în ajunul lui Sîn-Toader, pendertu, adecă „cinci litii sau pini (pendi arton), care, împreună cu o sticluţă de vin şi cu o colivă, se trimit la biserică, spre a fi binecuvântate. Una din litii rămîne preotului, iar celelate patru se fac bucăţele şi se împart, în biserică şi acasă. în ziua numelui se mai binecuvînteazâ încă o litie şi încă o colivă acasă la acela a căruia e ziua numelui.*9 în fine, foarte mulţi români din Bucovina îndătinează nu numai de a duce colivă şi pomeniri la biserică, ci totodată de a face şi praznice acasă asemenea pentru aducerca-aminte si pomenirea celor răposaţi, şi mai cu seamă acelora cari s-au chemat Toader , precum şi cei ce se cheamă Toader11 şi a da la ocaziunea aceasta celor sărmani nu numai mîncări şi băuturi, ci şi alte obiecte de pomană.1 “ în fine e de observat încă şi aceea că toţi cei ce se cheamă Toader îşi prăznuiesc onomastica nu la ziua aniversară a vreunuia din sfinţii cu acest nume, ci în sîmbăta lui Sîn-Toader, despre care ne-a fost pînă aci vorba. 267 NOTE 1. Dat. rom. din Bucovina, com. Costina. distr. Sucevei, dict. de Ioan Coarlâ, com. de Nic. Ciodrlâ, stud. gimn. - Din Râsp. la Cest d-lui Nic. Densusianu, com. Şasea, jud. Suceava: „Gnu fiert, numit colivă, se duce la biserică mai cu seamă In Sîn-Toader, care se serbează In simbâta din săptămina intiin a Postului mare.*; El. Sevastos, Sărbătorile pop., publ. in ziar cit., p. 150: „Sîn-Toader cade totdeauna In cea dinţii simbâtâ din post, cînd se fierbe griu şi se duce la biserică.*; - dat. rom. din Banat, com. dc dl. Ios Olariu: Jn ziua de Sîn-Tbader se duce colivă la biserică * - Sim. Mangiuca. Calcnd. pe an. 1882 şi 1883: .Ducerea colivei Sin-Tbaderilor la biserică totdeauna vineri după începerea Păresimilor." 2. Din Costina, dict de loan Codrla şi com. de N. Cocîrla. Vezi şi E. Baican. Obiceiuri la români, Bucureşti, 1884, p. 16: Jn ziua de Sin-Toadericare so prnznuieşte în simbâta intîia a postului mare), fiecare gospodar face colivă (griu fiert cu miere dc faguri şi cu miez de nucă pisaţi), spre aducere-aminte că Sîn-Toader trăind între păgini a sfătuit pe creştinii cari erau cu cl să nu mânincc nimic de la pagini, că erau toate lucrurile de mincare otrăvite şi necurate şi, deci, pentru a nu suferi de foame, să mânîncc griu fieri* 3. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Şasea. jud. Suceava. 4. Dat. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei. 5. S. FI. Marian, Inmormintarea la români, p. 378. 6. Dat. rom. din Frătâuţul Vechi, dict. de Zenoviu Rusu. 7. S. FI. Marian, inmormintarea la români, p. 378; Dim. Dan, Comuna Straja, p. 92: .în sîmbctole Postului celui mare se poartă slujbele consingenilor mai de aproape, cari nu răposat in decursul anului expirat Snccpînd de la Postul mare. în simbetele morţilor, femeile nu ung cu lut în casă, ca să nu se ungă gurile morţilor cu lut. Şi acei cari n-au avut nici un caz de moarte în anul trecut pomenesc pe toţi morţii lor in acele sîmbete." 8. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Şasea, jud. Suceava: .în toate simbetele din Postul mare se duc la biserică parastase, adecă cite doi sau trei colăcci rotunzi pentru fiecare mort, dacă se poartă pentru doi sau trei morţi": C D Gheorghiu. op. cit., p. 63-64; I. S. Negoescu, Credinţe populare, publ. în Gazeta poporului, an. IV, Timişoara, 1888, nr. 17, p.5: .Asemenea, Păresimile. în toată sîmbâta se duc colivi la biserică de aşteptarea sufletelor pînă la Joi mari " 9.1. Neniţescu, De la românii din lltrcia europeană. Bucureşti, 1895, p. 527, nota 1. 10. Dat. rom. din Stupea, com. de Onufr. Căilean: De la Sîn-Toader încep toate praznicele dumnezeieşti. Unii oameni fac in această zi şi oleacă de praznic*; a celor din Volovăţ, com. de I. Buliga: .Sîn-Toader pică la popor totdeauna in săptămina cca dintîi a Postului mare, şi anume simbăta, şi acuma fac ei cele mai multe praznice.*; a celor din I-iuzi, dict. de Maria Ştefunescul şi com. de Dim. Bondanu: .La Sîn-Toader se pornesc praznicele."; a celor din Broscâuţul Vechi, dict de Palaghia Onciul, com. de G. Palamar-ciuc: .în ziua de Sîn-Tbader fac unii praznice, pomenind pe cei răposaţi." 11. Dat. rom. din Pătrâuţi, distr. Sucevei, com. de Sim. Holca: „Oamenii cari se cheamă Toader fac In această zi prăznuire.*; a celor din Lucâceşti, com. de Iac. Paicu: „In ziua de Sin-Tbader fac praznice aceia cari se cheamă Toader." 12. Dat. rom din Cupca, dict. de Casandra Ţugui, com. de Th. Prelici: Jn ziua de Sîn-Tbader se dă sărmanilor de pomană." 13. G. Dem Tbodorescu, Datine vechi, publ. in Gazeta săteanului, an. XV, R. Sărat, 1898, p. 176; Sim. Mangiuca, Calendar pe anul 1882 şi 1883: Jn multe comune (sate) numeroase familii sîntuiesc pc Sin-Tbaderi du patroni ai casei." 268 VI. INCURAREA CAILOR încurarea cailor, numită şi alergarea cailor, este o datină care se ţine de regulă in simbăta lui Tbader, sau mai bine zis în ziua de Sîn-Toader, şi care e uzitată mai cu seamă în Muntenia.1 „Nu e însă Iacii vorba despre zilele onomastice ale celor vreo şapte-opt sfinţi Teodori, cari se citesc in calendar, râspîndite peste toate lunile anului, ci despre intiia sîmbâtâ ce urmează după lăsata secului de postul Paştilor; nu este cutare zi din lună, ci invariabil prima sîmbătâ din post, şi mai adese în luna care ne aduce primăvara, căci martie din post nu lipseşte niciodată. Fiindcă se lasă sec de două ori, o dată de came, altă dată de brînzâ, de aceea încurarea cailor se practică după localităţi, cind în sîmbăta din sâptâmină brinzei, cînd în sîmbăta primei săptâmîni din post. Cea dintîi prevalează în unele localităţi pentru încurarea cailor, cea de a doua pentru obiceiul domestic al spălării capului cu iarbă-mare.“2 în unele părţi, tot din Muntenia, încurarea cailor e uzitată în ziua martirului Teodor Tiron (17 februarie)3 iar în altele în ziua de patruzeci de mucenici (9 martie).4 în unele părţi din Transilvania, precum bunăoară in Sincel, lingă Blaj, precum şi în Banat, încurarea sau alergarea cailor e uzitată în lunea primă din postul mare.5 încurarea cailor, după cum rezultă din cele înşirate mai sus, cade în răstimpul celor nouă zile cit durează Caii lui Sîn-Tbader.6 Totuşi, ziua cea mai uzitată pentru încurarea cailor e ziua de Sîn-Toader, care, după cum am văzut în cap. I, cade totdeauna în sîmbăta cea dintîia a Postului mare, cînd cade şi Toadcrul cel mare. în această zi toţi sătenii din localităţile amintite mai sus, şi mai ales cei din jud. Romanaţi, cari au cai, ies cu dinşii la un loc deschis şi acolo încep apoi a se întrece în fugă. Cine ajunge mai degraba la ţinta, acela e cinstit şi sărbătorit de toţi, acela cîştigă premiul, care constă mai ales în laudă. Unii se apucă chiar şi în rămăşag. Aceasta însă atîrnă de regulă de la voinţa şi starea celor ce se apucă in rămăşag.' încurarea cailor, care dă ansă poporului de la ţară de a ţinea şi a griji cît se poate de bine de caii săi peste iarnă, ca să fie cît se poate de zdraveni, voinici, tari şi totodată cît se poate de sprinteni, şi ca să nu-1 dea nicicînd, la nici o Sntîmplare, de ruşine, e o datină foarte veche, moştenită de la străbunii noştri. Dovadă despre aceasta avem mai cu seamă mai multe colinde. Aşa, într-o colindă din Muntenia găsim, pe Ungă faptul ncpotcovirii cailor, încă şi încurarea lor pe gerul cel cumplit al iernei şi pe căldura cea înecătoare a verii. Iată şi colinda respectivă: La stîlpul din grtyd Stă murgul legat. Legat şi-nfrînat. Mult nu stă legat, o Că pe el mi-l scoate Şi frumos mi-l bate, Frumuşel pe spate, Şi pe el mi-l ţin 269 Patru aprozei, 10 Doi de dîrlogei, Doi de dalbe scări. Iar al cincilea. Ce stăpîn i-erea, TînârulN. 15 Pe sapă mi-1 bate Şi mi-1 netezeşte, Din gură-i grăieşte: - Paşti, murgule, paşti. Paşti să mi te îngraşi, 20 Că am să te vînz în tîrg la Buzău Pe chile degriu, Valuri de postav, Nunta ca să-mi fac, 25 Oastea să-mi îmbrac! Murgul, d-auzea, Din gură-i grăia: - Drag stăpînc-al meu, Dat de Dumnezeu, 30 De ce să mă vinzi? Mai adu-ţi aminţi C-an la Bobotează,8 Cînd preoţi botează, Lumea creştinează, 35 Io m-am întrecut Cu cinzeci de cai, Tot cai nemeşeşti, Tot misiri turceşti, Tot cai potcoviţi, 40 Bine închingiuiţi, Io nepotcovit Şi nechingiuit; La-ntrecăt te-ai luat Pe ghiaţă lucioasă, 45 Sticlă lunecoasă, Ei s-au resghinat, Jos că mi-au picat; Io, nepotcovit. Nainte-am ieşit; 50 La toţi am plăcut, Fală ţi-am iacut Şi ţie Şi mie, Ţie de viteaz, 55 Mie de cal bun! Tînârul N. La murgul priveşte, Din gură-i grăieşte: 60 - Paşti, murgule. paşti, Paşti să mi te-ngraşi, Că eu nu te vînz, Ci te ispitesc Şi glume glumesc! Murgu-i răspundea, 65 Din gură-i zicea: - Stăpîne, stăpîne, Drag stăpin al meu, Dat de Dumnezeu, M-ai mai ispitit 70 La un mare zor ’n luna lui coptor. Cu cinzeci de cai, Cinzeci fără cinci. Patruzeci şi cinci. 75 Să trecem înot Apa Mării Negre. Toţi s-au înecat, La afund s-au dat. Ce sînt vinovat? 80 Că eu tc-am scăpat Cînd m-am piedicat D-o peană De mreană Şi m-am poticnit, 85 Caftan ţi-am stropit, Caftan şi cioltar, Galbăn buzdugan. Afar’ d-am ieşit, La mal pe uscat, 90 C-o nar-am suflat, Toate le-am zvîntat; C-o nară de foc Le-am zvîntat pe loc, C-o nară de vint 95 Le-am uscat curînd. Şi, cum am putut. Fală ţi-am făcut Şi ţie Şi mie: 100 Ţie de viteaz, Mie de cal bun!9 270 O altă colindă nc prezintă încurarca eterogenă: rămăşagul calului cu şoimul de vtnătoare. în sfada lor, amindoi se laudă că unul va întrece pe altul la fugă. Voinicul le satisface dorinţa şi promite că va aduce la îndeplinire condiţiunile între ei stabilite, de a pedepsi cu asprime pe cel ce se va arăta codaci: Simbâta trecea Şi ziua-mi sosea. La cîmp îi scotea Şi mi-i potrivea 5 Şi drumul le da. Murgul că-şi lua Drumul cu fuga, De parcă zbura; Ş-apoi se-ntorcea, 10 Ca un cal cuminte, C-un ceas mai nainte. Şoimul îşi lua Cerul cu ducu Şi pe vînt zbura; 15 Insă răminea Şi întîrzia C-un ceas mai tîrziu. Tot prin crîgurele, După păsărele, 20 Paseri gălbioare. Paseri de pe mare. Acas’ de-mi venea. Pe stîlp se lăsa, Cîntînd, 25 Ciripind, Din gură grăind: - Stăpîne, stâpînc. Drag stâpîne-al meu Dat de Dumnezeu, 30 Vin’ de mă sluţeşte Şi mă pedepseşte, Că io am venit C-un ceas mai tîrziu! Atunci calul, emblema bunătăţii generoase, mulţumit cu recompensa morală a victoriei, ca unul care pentru fală, iar nu pentru interes se luptase, intervine cu mărinimie şi-l roagă astfel: Stăpîne, stăpîne, Drag, stâpîn al meu. Dat de Dumnezeu, Şoimul nu-ţi sluţi, 5 Că ţi-o trebui Rar, la zile mari, Ca a de Crăciun Şi de Bobotează. La curte de-i merge 10 Călare pe murgul. în fine, o a treia colindă, din Banat, care descrie nu numai alergarea cu caii, ci ne arată totodată şi premiul ce-1 va cîştiga junele care va sosi mai întîi la locul hotărît pentru alergare, sună precum urmează: La livada, sub cetate, - Alelei, murguţul meu, Mire tinerel! Dar ce-i azi pe capul tău? June mîndru calu-şi bate, Vreau să-mi joci şi tu nu joci, Şi-l înfrină, şi-l întoarce, Stai ca dealul, nu te-ntord! 5 Roată mare ca să joace. 10 - Alelei, stâpînul meu. Pe umeri cu şoimul, Domnul te-o vedea, Bine i-o părea Şi ţi-o mulţâmi 15 Şi te-o dărui C-un dar, C-un cioltar, C-un caftan de domn, Taie cap de om!10 271 Bine ştii tu că mi-i rău, M-ai minat şi m-am stricat Cînd cu mine ai săltat Trei păriie-alât urate 15 Şi trei ziduri de cetate, Pentru fata frumuşoară, Să o iei de soţioară! - Murgule, căluţul meu, Ian arată pasul tău, 20 Lasâ-te ca şi pe vînt, Să n-ajungi nici de pâmint, Umbra ta să nu te-ntreacă, Tu să-ntreci junimea-ntreagă... Nu mă face de ruşine, 25 Astăzi aş juca mai bine, Sari, te-ntoarce cit mai poţi, Ca să-ntrecem noi pe toţi. Cine-n frunte-a alerga. Fată mindrâ-o căpăta. 30 Dacă ea ar fi a mea, Eu în staul te-aş băga Şi ţi-aş da grîu vînturat Şi vin roşu strecurat! - De-i aşa pe cum grâieşti, 35 Mînă-mă-ncotro voieşti! Murgul şoim se prefăcea. Pe toţi junii-i întrecea, Alerga ca şi pe vînt, Ajungea după cuvint, -10 Şi uşor se întindea. Nici de iarbă atingea! Mirele ca-n zbor se duce Pe fatuţă s-o apuce, Şi de ea s-apropia 45 Şi de mină o ţinea, Şi pe juni ei îi vedea Nori din pulber prefăcînd Şi acasă re-ntorcînd. Fata-atuncea cuvinta: 50 - Mina mea acu-e-a ta, Că ai cal de poţi grăbi, Cind duşmanii vor bui, Ca să-mi rumpă florile, Să-ntunece zorile, 55 Ca cunune să nu fac, Că ar vrea să nu-ţi mai plac, La-ntunerec să nu vezi, Că ar vrea să mă şi pierzi!11 Datina încurării - totdeauna favorizată de citeva împrejurări, intre cari agerimea cailor, încorcirea lor, apoi desimea războaielor, marea căutare ce aveau în comerţ, ca bucurindu-se de necontestată reputaţiune - datina încu-rârii a străbătut veacurile pînă în suta XVIII, cînd, după Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, beii fanarioţi, neputînd-o desfiinţa, îi dau un fel de lustru. în Bucureşti, Oborul a fost continuu un tîrg însemnat de cai. Aproape de acel punct urma să se facă şi încurarea de la Sîmbăta lui Tbader: „Sub Ipsilanţi, s-a preferit cîmpia Colentinei din josul mînăstirii Plumbuita spre satul Ştefâneşti. Sub Ghici, s-au făcut mai multe alergări de vară la 27 iulie, ziua Sf. Pantelimon, pe cîmpia de lingă ospiciul şi biserica comunei Panteli-mon spre Cemica. Cantacuzenii au întreprins încercări pe cîmpul Cotroceni-lor, în direcţiunea comunei Domneşti. Din toate aceste localităţi uzul a consacrat cîmpia de la Tei. proprietate tot a familiei Ghica, din cauza apropierii, a bisericii, a pădurii şi a lacului (...), cum şi pentru cuvîntul că tot acolo se mai ţinea un bilei anual, zis bilciul Drâgaica, în ziua de Sînt-Ilie (20 iulie). în Capitală, încurarea a înflorit pînă acum vro douăzeci şi cinci ani", cînd măcelarii se întreceau „cu orzarii pe căluşeii lor în buiestru, geambaşii cu foştii militari în fuga mare şi cu zurbagii pe deşelate". Şi era demnă de admirat „acea aglomerare învălmăşită, unde totul se petrecea jn libertate, sub arşiţa soarelui sau la bătaia vîntului, fără plată de intrare, fără «premiuri» în bani sau în obiecte, fără «pariuri- şi fără poliţie. Ca la o adevărată instituţiune democratică, lăsată numai pe seama claselor 272 de jos şi de mijloc, participa bâtrîn şi tînâr, mai îmbrăcat şi mai trcnţâros, familii întregi şi individe izolate, toţi voioşi şi zimbitori de păţeniile unora, de triumfurile altora. Şi toţi se întorceau acasă cu nespusă poftă de inincare, fiindcă petrecuseră ziua în aer liber şi curat, fără grijă şi numai cu emoţiuni nevinovate. Datina străveche, care atîta timp îmbunătăţise rasa cailor româneşti, degenerase cu totul şi ajunsese slabă petrecere de mahala, cînd imitaţiunea străină veni să o reorganizeze, s*o rădice, să-i dea alt -ifos» şi s-o prefacă în aşa-numitele «curse-. Curse? La auzul acestui cuvint poporul pufni de ris, căci el întrebuinţa cursele numai pentru prinderea şoaricilor, chiscanilor şi şobolanilor. Aşa s-a întîm-plat cu multe neologisme, care aveau omonime în limbă. - Nu mai e, vere Năstasă, nu mai e încurare de cai! cică se fac «alergări» lingă pădurea Bânesei şi unul m-a păcălit spuindu-mi că le zice «curse»! - Da, vere Dinule, aşa am auzit şi eu! - Şi cum or fi, nenişorule? ce-or fi prinzînd cu ele? - Cică prind bani, în loc de şoariri: bani de la cine aleargă cu caii, bani de la cine intră să privească, bani unii de la alţii pe rămăşaguri că pintenogul lui Stan o să întreacă pe bidiviul lui Neacşu, ori că roibul cutăruia o să sară peste şanţ mai abitir decît surul cutăruia. încet, încet, tranziţiunea s-a făcut şi lumea s-a deprins cu noua organizare, căci nu era ceva nou. ci continuarea, sub altă formă, a vechei datine. Alergările de cai, ca necesitate economică şi ca instituţiune utilitară, urmau să fie chiar dezvoltate. De aceea s-au şi admis două epoce: în locul sîmbetei lui Toader, alergările de primăvară şi cele de toamnă, cu tendinţa de a fi introduse în cît mai multe localităţi, şi nu de a le scoborî la nivelul poporului, ci de a rădica poporul pînă la nivelul lor, prin cultura şi îngrijirea cailor. Şi e un bine, căci obiceiul incurării, pe carc-1 avuseserăm înainte do alte ţări, nu trebuia să dispară, ci să se premenească şi să progreseze, ca multe din manifestările activităţii în societatea modernă.**12 NOTE 1 2 1. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Zănoaga, pl. Cimpu-Romonaţi: .Flăcăii pe-aici au obiceiul, in ziua de Sin-Toader, de a incura caii in onoarea lui Sin-Tbader, căci el umbla călare cind era pe pămint." Idem. com. Dioşti: .Sin- Tbader a fost un bun călăreţ. El a tăiat un şarpe mure, care minca lumea. De aceea băieţii, in ziua lui, se implimbâ pe cai.*; Idem, com. Piatra, jud. Teleorman; „Oamenii in ziua de Sîn-Tbader in cură caii, şi se ţine ca sărbătoare numai pentru aceea.*; Idem, com. Scorţaru Nou, pl. Vlâdeni, jud Brăila : „La Sîn-Toader se ceai aii, cari sini sănătoşi, incâlednd pe ei şi repezindu-i cîte o bucată de loc, ca să fie sănătoşi peste an.“; com. de dl. dr. C. Istrati: „în Muntenia şi mai ales in judeţul Romanaţi există încă şi acuma încururea cailor, numită şi alergarea de cai, in ziua de Sin-Tbader la începutul postului mare.” 2. G. Dom. Teodorescu, Datine vechi. publ. in Gazeta săteanului, an. XV, R. Sărat, 1898, p. 174. 273 3. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Donsusianu. com. Ciurari, jud. Teleorman: .Caii lui Sln-Tbader se serbează la 17 februarie, dnd se fac alergări cu caii, fliru a şti ce însemnătate au aceşti cai." 4. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu.com. Socetu, jud. Teleorman: _La Mucenici ies băieţii pe cai şi fac alergări prin comună. Fetele atunci trebuie să se spele pe cap de8-dimineaţă, căci altfel, dacă caii s-ar vedea alcrgînd şi ele ar fi nepieptânate, li se încurcă pârul toată vara." 5. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul: „Lunea primă din postul Paştilor sau Postul mare aleargă caii şi mînjii. Tot atunci aleargă şi vitele pe uliţă, ca să fie iuţi peste an. Ba chiar şi viţeii de un an ii prind la jug şi-i aleargă pe uliţă." Sim. Mangiuca, Calendarul pe an. J883: .Tot in această luni (adecă cea dinţii din Postul mare) aleargă oamenii cu caii." 6. Com. de dl. E. Hodoş: „Alergarea cailor în Păresimi nu-i altceva decît imitarea alergării Sin-Toaderilor pe cai in Postul mare." 7. Com. de dl. dr. C. Istrati. 8. Anacronism:1 Alergările cu cai se fac, după cum s-a urătat, la Sin-Toader, iar nu la Bobotează. 9. G. Dem. Tbodorescu. Poezii pop. rom.. Bucureşti, 1885, p. 56. 10. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 63. 11. Dr. At. M. Marienescu. Colinde, Pesta, 1859, p. 113. 12. G. Dem. Tbodorescu, Datinr ivelii, publ. in ziar. cit. VII. înfartâţirea şi însuraţirea O seamă de români şi românce din unele părţi ale Transilvaniei, Banatului şi Ungariei, pe lingă datinele uzitate în ziua de Sîn-Toader, cari s-au înşirat în capitolele premergătoare, mai au încă şi aceea de a se prinde fraţi de cruce, cărora le mai zic şi fărtaţi, precum şi suron de cruce, cari se mai numesc şi surate. Fraţi de cruce sînt doi prietini foarte intimi, gata să sară în foc şi în apă unul pentru altul. Se mai numesc fraţi de cruce şi fărtaţi din dragoste1 iar acţiunea acestei frăţii sau fărtăţii se numeşte înfrăţire2 sau înfărtâţire şi însurăţire.3 „Deviza fărtaţilor este iubirea extremă pină la moarte. Nu se ceartă şi nu se trădează, Fie chiar moarte de om. Un frate de cruce valorează mai mult decît un frate de sînge. Secretele lor nimănui nu se spun. Dacă moare unul din ei, atunci cel rămas în viaţa umblă cu capul gol, ca şi ceilalţi consîngeni ai mortului, pină îl îngroapă, ia parte la inmormîntare, duce sicriul cu alţii şi-i păstrează amintirea toată %iaţa sa, zicînd: avui şi cu un fârtat şi n-am avut parte de el. Pruncii fraţilor de cruce nu se căsătoresc împreună, zicînd câ-i păcat. De aceea sînt rari oamenii cari se prind fraţi de cruce, şi numai multă simpatie, convieţuire, afaceri comune, motive psihice pot să determine pe doi inşi sau pe două inse să se prindă fărtaţi sau surate. 1 * 1 Nu este anacronism: alergări de cai au loc - cum corect menţionez» textul popular - şi In Bobotează,(N. od.) 274 Fraţii de cruce se prind sau cind sînt prunci de la 10-16 ani, ori în juneţe, înainte de a se fi căsătorit, şi după ce s-au prins numai moartea îi mai poate despărţi. Prinderea se face pe pine şi pe sare şi formula de jurămînt este aceasta: Eu ţi-oi fi frate Pînâ la moarte. M-oi lăsa de pîne Şi de sare mai bine, Decît să mă las de tine! După rostirea jurâmîntului, dau mina şi frăţia este încheiată. în comunele Tomnatec, Grohot, de pe Crişul Alb. fraţii de cruce, cind se prind, îşi împung cu un spine virful degetului mic, singele îl amestecă unul cu altul şi astfel, dînd mîna, se sigilează frăţia. Tot in modul arătat se prind şi surorile de cruce cînd sînt mici şi înainte de a se mărita. Ele se intitulează: tu soră sau surată, pe cînd fraţii de cruce îşi zic: măi frate sau măi fărtate. în ţinutul Tirnavelor, pe la Lodroman, Lunca, etc. fraţii de cruce îşi zic şi veri şi surorile de cruce se mai numesc şi verişoare. Pe la Sibiu, în comuna Săcel, mai mulţi copii în ziua de Sin-Toader se adună la un loc şi ţinîndu-se de mini se învîrt pe lîngă un pom, şi cei care se prind fraţi de cruce îşi adresează următoarele cuvinte: - Frate, frate Pînă cind mi fi tu frate? - Ţi-oi fi frate Pîn’la moarte! După aceste întrebări şi răspunsuri, schimbă unul cu altul nişte colăcei anume făcuţi de mame şi astfel este încheiată frăţia."4 în comuna Orlat, tot din Transilvania, copiii, după ce cresc mai mărişori, se prind veri prin mijlocirea unor colăcei, cari se numesc brăduleţi şi cari se acaţă în pruni sau in alţi arbori, cite unul pentru fiecare copil ce se prinde văr. Apoi se apucă toţi de trunchiul pomului şi scutură. Acela al cărui brădulete cade mai întîi este vărul cel mai mare. Şi după ce s-au prins veri, trebuie să ţină unul cu altul toată viaţa în bine şi în rău.5 în fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că frăţia, fârtăţia şi surăţia e uzitată nu numai la românii din ţările sus-numite, ci şi la cei din Bucovina, Moldova şi Muntenia, cu acea deosebire numai că la aceşti din urmă nu ni se spune în ce zi anume se face. „A se prinde fraţi de cruce - scrie Vasile Alecsandri - o o datină antică, ce impune datorinţa de a-şi da viaţa unul pentru altul. Legătura acestei frăţii se făcea prin amestecarea sîngelui. Cînd doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuia să-şi facă ei pe braţul drept cîte o tăietură în formă de cruce şi să unească singele lor. Acest obicei mistic, carele în epoca de astăzi e mai de tot căzut, se ţine negreşit de oarecari tradiţiuni de pe timpul Cruciadelor, sau poate chiar de tainele introducerii cristianismului la români. 275 Şi cum câ întru adevăr datina aceasta trebuie sâ fie foarte veche la români, ne poate servi ca dovadă nu numai tradiţiunea, ci şi unele cîntece bătrîneşti precum şi unele basme sau poveşti. Aşa un cîntec bâtrinesc din Moldova, întit ulat Balaurul, după ce ne descrie mai întîi cum un teribil şarpe înghiţise jumătate Trup cu arme ferecate, Trupuşor de voinicel, încheie prin arătarea neaşteptată a unui viteaz, care: ... Cu pala lui cea nouă Pe balaur taie-n două. Apoi trupul înghiţit, Plin de rane, otrăvit, 5 El in cîrcâ-1 rădica, Sus la stină se urca Şi în lapte mi-I scălda, De venin il curâţea Şi cu viaţâ-1 dăruia; 10 Apoi, mări, cît trăia Fraţi de cruce se prindea Şi-mpreună voinicea, __ Pe balauri de stirpea.' Un alt cîntec bâtrinesc, din Muntenia, întitulat asemenea Balaurul, ne spune că un voinic, care a fost aşijderea înghiţit pînâ la jumătate de un şarpe, se ttnguia şi se ruga zicînd: Tinere huşean, Viteaz moldovean, Ia lasă drumul Ş-apucă cîmpul; 5 La mine te-abate Şi vin’ do mă 6Coatc Din gură de şarpe, Câ te-oi lua frate Şi ţi-oi ţinea parte 10 D-acum pîn'la moarte. Procletul spurcat 15 20 Trupul mi-a-mbucat Pin'la jumătate, Mai mult nu mai poate. De arme bogate La brîu înţesate, De paloşul lat. Lat şi ferecat. Ia taie pe şarpe Şi vin de mă scoate, Ca sâ scap de moarte. Că tc-oi prinde frate.® Şi în urmă, intr-un basm, asemenea din Muntenia, întitulat Bogdan Viteazul, cetim: „Zmeul sări înapoi cu groază, apoi ii zise: - Nea Bogdane, aici e moşia noastră şi dacă te-a adus Dumnezeu la noi, apoi aide să ne prindem fraţi pînă la moarte; vino sâ trăieşti cu noi, şi ştiu bine că şi fraţilor mei o să le placă prietenia ce legăm.-9 NOTE 1. Frincu şi Candrea. op. cit. p. 126. 2. Din mss. d-lui I. Pop-Reteganul: „La această zi se face in ţara Haţegului înfrăţire, adecă feciorii se fac fraţi de cruce iar fetele surori de cruce." 276 3. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1883: Jnfârtâţirea feciorilor şi insurâţirea fetelor (po alocurea după Paşti la Matcalâu)." 4. Frincu şi Candrea.op. cit., p. 126-127. 5. Com. de dl. Romul Simu, învăţător. 6. Poezii populare ale românilor, p. 13. 7. V. Alecsandri. op. cit., p. 10-11. 8. G. Dem. Ttodorescu, Poezii pop., p. 449. 9. P. Ispirescu, Legende şi basmele românilor, partea I. Bucureşti, 1872. p. 134. Ce se atinge de originea acestei datine vezi B. P Hnsdeu, Olteneştele, Craiova. 1884, p. 79-91 şi L. Şâineanu, încercare asupra semasiologiei limbei române. Bucureşti, 1887 p 57-58. VIII. VRĂJI ŞI FARMECE Românii din unele pârţi ale Banatului, pe lingă datinele şi credinţele uzitate în ziua de Sîn-Tbader, cari s-au înşirat în capitolele premergătoare, mai au încă şi aceea de a râteza stupii, anume ca să producă în acel an multă miere şi ceară.1 Deci stăpina casei, farind in ziua de Sîn-Toader sau Sîn-Tbaderul cel mare, fiecăruia din familie, după cum ii este virsta şi mărimea, cite o pogace, o unge cu miere de aceasta sau şi cu altă miere şi o dă apoi fiecăruia s-o mănince dimineaţă pe nemîncatc2, anume ca să fie sănătoşi în decursul anului.3 în alte pârţi, tot din Banat, dacă cineva e legat sau vătămat de Sîn-Tbadcri, descîntătoarea, care e chemată a deseînta celor legaţi, face nouă turte de făină de cucuruz, pe toată turta face, apăsînd cu lingura, forma unei potcoave şi zice vorbele următoare: - Dau pentru sănătatea lui N...Sîm-Toaderului de luni turta asta, Sîm-Tba-derului de marţi turta asta!... şi tot aşa pină la a noua turtă. Pe urmă ia turtele, le duce la hotarul dintre două sate şi, acolo ajungînd, le înfige pe toate în cite un spin. Unele femei însă, aşijderea din Banat, gătesc în cinstea Sin-Tbaderilor colaci, cari poartă deasupra urma unei potcoave.4 După Sîn-Toader, muierile (mamele), lăsînd puţină miere din care au uns pogacele membrilor familiei, sîmbâtâ, la Calul cel mare, ung fetele în frunte, pe piept, pe mîni, pe genuchi, atunci cînd se duc la o atare petrecere. Tot în miere de aceasta pun puţină faină de la două case ce caută una cătră alta şi, mestecate cu o bucată de sare ce s-a purtat la poale de marţi pînă în alta marţi, fac o turtă şi din asta mânîncă fetele şi zic: - Precum turta asta-i dulce şi o mănincâ toată lumea cu drag, aşa şi eu să fiu dulce şi văzută la cine mă vede, cu cine vorbesc, unde şed şi lucrez! Din aceasta pun apoi bucăţele mici şi soacrei şi bărbatului în mincare.5 Fetele din unele părţi ale Bucovinei fac în această zi nouă turte umplute cu miere şi le dau la miţă ca să le mănince. Dacă miţa le mânîncă pe toate nouă, se crede că în cîşlegile ce urmează au de bună seamă să se mărite.6 277 Fetele din Moldova vrăjesc asemenea spre Sin-Toader fel de fel de vrăji. Aşa, între multe altele, pun într-o strachină apă curată ori descîntată de o femeie, apoi busuioc, păr din cap şi pieptenele cu care s-au pieptănat, şi după aceasta pun strachina cu obiectele dintr-însa sub pat, în partea unde dorm cu capul, ca să le crească pârul frumos şi totodată să-şi viseze şi peţitorii.1 La aromânii din Epir este datină ca in ajunul Sîntului Toader să se facă un trisaliu de către acei cari se numesc Teodor. Trisaliul constă din griu fiert, ce se aduce spre sfinţire, cind se dă preotului şi pomelnicul, ca să pomenească pe toţi cei morţi din acea familie. Griul, după ce se impârţeşte puţin pe la publicul din biserică, restul se aruncă pe pardoseala bisericei şi se adună de către tineri, fete sau băieţi flăcăi. Griul acesta serveşte pentru scopul următor. Cine voieşte să ştie cine va fi viitoarea-i consoartă sau viitorul său soţ, să fure cite puţină făină din trei case unde au serbare de numele Teodor şi din această făină să facă un colac. Fiecare dintre acei cari au adunat griu din ajunul Sîntului Toader să puie cite o bucăţică din acest colac în sin. Seara, cind se culcă, restul colacului, împreună cu griul cules în acea zi şi cu un ulcior plin cu apă, se pun sub pernă. Se crede după aceasta că in somn i se va arăta fata sau flăcăul, după cum persoana care doarme este flăcău sau fată - pe care îi rezervă soartea de tovarăş al vieţii. Flăcăul sau fata, cind se culcă, gîndeştc de obicei cu gîndul la cine doreşte şi iubeşte mai mult, ca prin modul acesta doară se îndură şi soarta spre a-i acorda dorinţa. Ulciorul plin cu apă, griul şi colacul sînt simbolul imbelşugării, prin care fata sau flăcăul caută să momească pe iubitul sau iubita sa.8 în fine, tot la aromânii din Turcia europeană este datină ca fetele aromâne să se adune în ajunul Sîntului Toader „împrejurul unei vetre cu foc şi, după ce focul se face jăratec, aruncă fiecare pe cărbunii roşii cîte un grăunte de griu. Stau apoi cu luare-aminte să vază al cărei fete este grăuntele care plesneşte mai întîi, căci aceea se va mărita mai curind. Tot în ajunul Sîntului Toader, fetele pun în buzunar sau în sîn cîteva grăunţe de griu din iwndertu9, pentru ca după ce se vor culca cu grăunţele acestea asupra lor, peste noapte să viseze fiecare pe ursitul ei.10 Fetele cele mari şi nevestele cele tinere din Banat, din contră, luînd cîte nouă grăunţe de griu din coliva care se duce în această zi la biserică, pregătesc cu dinselc mai multe fermecături pentru ca să fie sănătoase şi bine văzute.11 O seamă de români însă, tot din Banat, cred şi spun că griul din această colivă e bun de gustat contra frigurilor peste tot anul.12 NOTE 1. Com. di* dl. losif Olariu. 2. Com. de dl. Aurel lana. 3. Sim Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883: .Sacrificarea şi mincarea pogacei cu miere de stup la Sîn-Toaderul cel mare intru sănătate." •t. Com. de dl. E. Hodoş. 278 5. Com. de dl. Aurel lâna. 6. Din Mihovcni. com. de Vesp. Corvin. 7. El. Sevastos. Sărbătorile pop., publ. în ziarctt p. 150; C. D. Gheorghiu, op. cit. p. 62-63. 8. P. Pnpnhagi. Din literatura populară aromână. Bucureşti, 1898, p. 297-298. 9. Cinci litii sau pini = pendi nrton. 10.1. Neniţescu, De la românii din TU reia europeană. Bucureşti. 1895, p. 527 11. Com. de dl. los. Olariu. 12. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1882 şi 1883. IX. BULCIUL SÎN-TOADERULUI Pc ţărmul drept al Crişului Alb, din ţinutul Zarandului, în Transilvania, se află o localitate însemnată, anume Hălmagiu. în localitatea aceasta se ţin in decursul anului mai multe tirguri sau bîlciuri, la cari se adună locuitorii din 60-80 de sate aflătoare primprejur. Cel mai renumit dintre toate tîrgurile acestea însă este bulciul Sîn-Toade-rului, pentru că la acest bulei există o datină, care nu se află nicăieri în alt loc la români. E adecă datină, că la bulciul Sîn-Toaderului nevestele nouă de primprejur, venite la tîrg, sărută pe rudenii, cunoscuţi şi străini, pe uliţe sau oriunde îi întîlnesc, iar aceştia le cinstesc cu bani. De aci vine apoi că bulciul Sîn-Toaderului de la Hălmagiu se mai numeşte altmintrelea şi bulciul sărutatului, tîrgul sârutatului, tîrgul de sărutat şi tîrgul nevestelor. Iată cum ne descriu această datină curioasă dnii T. Frincu şi G. Candrea in preţioasa d-lor carte despre românii din Munţii Apuseni sau despre moţi: „Cît ţine fruptul, - aşa numesc crişcnii dulcele, cărnelegile şi cîşlegLle, adică timpul de la Bobotează şi pînă în prima duminică a Păresimilor (Postul mare), se contractează o mulţime de căsătorii, ca pretutindenea la români, vorba ceea, un june e om ca oamenii numai după ce se însoară. Muntenii ţin mult la căsătorii şi e o mare fală pentru un socru dacă are o noră frumoasă sau un ginere harnic şi de neam, mergSnd d-a dragul cu noii căsătoriţi la tîrg, unde cunoscuţii şoptesc: Cutare e nora cutăruia şi i-au adus avere patru boi! Oare numai pe ea o are tată-său? Dacă în ziua de Sin-Toader e timp frumos, bulciul de la Hălmagiu geme de neveste tinere, care fiind fecioare s-au măritat în timpul fruptului. La acest tîrg merg nevestele nouă din comunele Ţărmure, Ociu, Ocişor, Poenari, Ţuheşti, Băneşti, Hălmâgel etc. şi la care se asociază şi nevestele nouă din Hălmagiu. Trebuie să însemnăm că numai nevestele cari au fost fete mari merg la tîrg, iar nu şi văduvele căsătorite din nou. Nevestele cari au soacre pleacă împreună, iar cari n-au se însoţesc cite două şi cîte trei, foarte frumos gătite şi cu cununele de mirese pe cap. De multe ori le duc socrii sau chiar bărbaţii lor cu carul şi cu căruţele pînă la Hălmagiu, unde nu se preumblă deloc singure prin tîrg. Fiecare arc in mînă cîte un ulcioruţ frumos împestriţat şi umplut cu vinars. 279 Ajungînd nevestele la Hălmagiu, tîrgul are o înfăţişare interesantă. Voia bună, risul şi gluma e caracteristica acestui tîrg. Des-de-dimineaţă, nevestele încep a umbla prin tîrg însoţite de soacre sau cîte două şi cîte trei, cari întîlnind consîngeni şi cunoscuţi, sau văzîndu-i din depărtare, aleargă la ei şi îi sărută; iar aceştia le cinstesc cu bani, începind de la crăiţari şi pinâ la fiorini. Cu străinii sînt în mare rezervă, căci a rămînea nesârutatâ e cea mai mare ocară. Numai cînd nevasta e pozitiv informată că nu va fi refuzată, sărută şi pe străini. Sârutatul se întîmplâ pe strade, prin birturi şi prin case pe la cunoscuţi. După sărutat, nevasta, primind cinstea, ea mulţumeşte închinînd din ulcior. A nu bea înseamnă a batjocori nevasta şi pe ai săi. A fi sărutat de o nevastă în Hălmagiu, la Sîn-Toader, însemnează a fi un om de frunte si de omenie. Oamenii prăpădiţi, ticăloşiţi sau rău îmbrăcaţi sînt ocoliţi.“ „Mulţi scriitori, mai cu seamă străini, au scris despre acest obicei şi unii, duşmănoşi nouă românilor, şi-au bătut joc de el zicînd că tîrgul de sărutat s-ar fi născut în urma poftei de cîştig a nevestelor, cari sărută pe cunoscuţi ca să capete cinste; alţii iarăşi susţin că decadenţa morală i-ar fi dat naştere. Nici una din aceste păreri însă nu este întemeiată, pentru că la tîrg iau parte şi nevestele tinere cu stare, în rînd cu cele sărace, iar de altă parte nu s-a pomenit nicicînd ca să se petreacă lucruri ruşinoase cu prilejul tîrgului. Cum şi în care timp şi-a luat începutul acest tîrg nu se ştie. Chiar şi cei mai bătrîni oameni nu ştiu să deie altă desluşire, decît că aşa s-au pomenit cu el. Această împrejurare ne arată că originea lui este veche."2 în privinţa aceasta iată ce ne împărtăşesc d-nii Frîncu şi Candrea, în cartea d-lor sale amintită mai sus: „Sînt unii cari cred că tîrgul datează din timpul în care Valea Crişului Alb ar fi fost colonizată cu moţii. Colonii întîlnind pe consîngenii lor în tîrgul de la Hălmagiu, îi sărută; iar aceştia cinsteau cu bani pe cei cari se depărtase de ţcara lor şi astfel cu timpul datina s-ar fi generalizat. Alţii iarăşi susţin că crişenii, fiind păstori, cînd ieşeau primăvara cu oile, la munte, soţiile lor îi însoţeau pînă la Hălmagiu, unde prin sărutat îşi luau rămas bun de la ai lor, cari în schimb le cinstea (dăruia) cîte cu ceva. O altă versiune susţine că această datină ar fi din timpul invaziunii turcilor, cari străbătînd pînă pe la Crişul Alb, la Ribiţa, Baia de Criş etc. ar fi răpit o mulţime de femei crişene, dintre cari unele, scăpind din robie şi întorcîndu-se acasă, la Hălmagiu, s-au întîlnit cu cunoscuţii lor, pe cari i-au sărutat de bucurie, şi aceştia le-au cinstit pentru vrednicia lor că-şi iubesc limba şi vatra strămoşească mai mult decît orice bogăţie păgînească."3 Dl. Ioan Slavici, scriind asemenea despre acest tîrg, e de părerea a doua, că adecă începutul lui ar sta în legătură cu viaţa păstorească a crişenilor.4 NOTE 1 1 Op. cil, p. 54-55. 2. Silvestru Moldovan, Zarandul şi Munţii Apuseni ai TYansilvaniei, Sibiu, 1898, p. 37-38. 3. Op. cit, p. 56. 4. /)ie Rumanen in Ungam Sieberburgen unei der Bukowina,, Wion und Teschen, 1881, p. 126-128. 280 BABA DOCHIA I. BABA DOCHIA Baba Dochia, numită în Basarabia precum şi în unele părţi din Muntenia Baba Marta1, cade totdeauna la 1 martie sau mărţişor. Atit in Bucovina cît şi în toate celelalte ţări locuite de români, există despre această babă mai multe legende, sau mai bine zis o legendă în mai multe variante. în şirele ce urmează reproducem pe rînd toate legendele cîte ni-s nouă pînă acuma cunoscute, şi anume începînd mai întîi cu cele bucovinene şi conti-nuînd cu celelalte. Prima legendă din Bucovina sună aşa: „Zice că în timpurile de demult era un împărat, şi împăratul acela avea o fată foarte frumoasă şi voinică, anume Dochia. Şi fiindcă Dochia era nu numai foarte frumoasă şi voinică, d totodată şi isteaţă şi cuminte, de aceea nu un fecior de împărat dorea s-o aibă de soţie. Dar tată-său nici unui fecior, din cîţi au peţit-o, n-a voit să i-o dea soţie, zicînd că e prea tînâră şi că nu i-a sosit încă timpul de măritat. Nu mult însă după ce a fost Dochia cea de pe urmă oară pcţită, avînd tatăl său război cu un alt impârat, nu ştiu cum şi in ce fel s-a intimplat, destul atita că a fost învins. Şi acuma împăratul învingător nu s-a mulţămit numai cu atîta, d ştiind că potrivnicul său are o fată foarte frumoasă şi voinică, şi isteaţă, şi cuminte, a voit numaidecît să i-o ia. Dochia însă, prinzînd de veste că învingătorul tătîne-său voieşte s-o ia cu nepusa-n masă şi că nu e alt chip de scăpare, s-a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, a luat o furcă de tors in briu şi turma de oi a tătîne-său şi, astfel schimbată ca nimeni să n-o cunoască că e fată de împărat, s-a pornit cu oile la munte. Şi pe cînd s-a pornit ea, precum şi mai pe urmă, pe cînd se suia cu oile la munte, era timp frumos şi cald, de aceea aruncă ea în fiecare zi cîte un cojoc, pînă dnd le-a aruncat pe toate. Dar iată că după ce a aruncat ea acuma toate cojoacele şi rămase numai în cămaşă de cald ce era, şi pe dnd ajunse pe culmea unui munte înalt, se porneşte o furtună amestecată cu ploaie şi cu omăt, şi furtuna aceea, în loc să ţie vreo cîteva minute, şi apoi să înceteze, ţinu douăsprezece zile de-a rîndul, şi în fiecare zi se făcea tot mai aspră, mai urîtă şi mai nesuferită. Dochia, fiind pe de o parte numai in cămaşă iar pe de altă parte nedeprinsă cu asemenea furtuni şi vâzînd că o răzbeşte frigul, voi să se întoarcă cu oile 281 îndărăt, însă uitlndu-se de pe culmea muntelui în jos şi văzînd cit e de sus, nu se încumetă a se scoborî, temîndu-se ca să nu cadă în vreo prăpastie şi să se facă toată zdrele. Şi acuma neştiind ce să înceapă şi să facă, începu a plînge de se cutremura cămaşa pe dinsa şi a răpşti împotriva lui Dumnezeu, de ce a dat un frig aşa de mare şi nesuferit. Dumnezeu, la rindul său, văzînd că răpteşte împotriva lui, in loc să i se roage ca s-o scape, cum a scăpat-o din minile împăratului care voia s-o ia cu de-a sila de la părinţii săi, o încremeni, spre pedeapsă pentru nesocotinţa ei, şi astfel încremenită stă ea şi astăzi pe culmea muntelui aceluia, dimpreună cu oile sale, pe cari Dumnezeu asemenea le prefăcu in pietre. Şi de cînd s-a intimplat aceasta cu Dochia cea foarte frumoasă şi voinică, de atunci sint şi cele douăsprezece zile ale ei ploioase şi furtunoase."2 O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună precum urmează: „Zice că Dochia a fost o fată foarte frumoasă şi arătoasă. Murindu-i părinţii pe cînd era mică, o luă şi o ţinea moşul său de suflet. Iar moşul său era un om foarte bogat; avea de toate cîte le căutai şi pe deasupra mai avea încă şi o turmă de oi. Şi Dochia n-avea alta de lucru, d de-a căuta de turma cea de oi a moşului său. De aceea şi păştea ea oile şi le păzea ca şi ochii din cap. Iar mieluţii ii erau aşa de dragi, că le punea canafi roşi în vîrful urechilor şi cununi de flori la git, şi cît era ziulica de mare se juca cu dinşii şi căuta ca să nu li se întimple nici un rău cît e negru sub unghie. într-un an, cum se apropie luna lui mart, îşi luă Dochia, ca în toţi anii, oile şi se duse cu dînsele la munte, ca să le pască. Dar, fiind de astă dată încă foarte frig, se îmbrăcă mai intîi in douăsprezece cojoace, şi apoi se porni cu oile la pâscâtoare. Iată insă că, mergînd ea cale mai îndelungată, a început de la 1 martc a se face vreme frumoasă şi a se încălzi. Văzînd Dochia că se încălzeşte, şi făcîndu-i-se din zi în zi ce mergea tot mai cald şi prea cald, şi neputind duce toate cojoacele in spate, a început a le lepăda şi aşa lepădă ea in fiecare zi cîte un cojoc, pînâ ce râmase dezbrăcată. Dar n-a apucat ea bine a lepăda pe al doisprezecelea cojoc, şi începu iarăşi a se face frig, şi din ce în ce tot mai frig. Dochia, fiindcă apucase a merge o bucată bună de loc şi a se depărta hăt binişor de cojoacele aruncate, nu avu acuma cu ce se îmbrăca. Şi neavind ea acuma cu ce se îmbrăca, iar gerul devenind din ce in ce tot mai cumplit şi mai nesuferit, de aceea îngheţă dimpreună cu toată turma. Şi se zice că, după ce a îngheţat Dochia de frig, s-a făcut dintr-însa o fîntînă cu ghizdele de aur şi cu apă puţină, însă foarte limpede şi răcoritoare. Iar din oi şi din mici se făcură împrejurul fintînei aceleia felurite flori şi floricele, unele mai frumoase decît altele, şi miroseau florile ca-n rai de plăcut. Şi mai pe urmă, cînd trecea vreun călător ostenit de cale şi însetat prin părţile acelea, îndată se răcorea din această fîntînă. Şi tot aşa se răcoresc şi astăzi călătorii din această fîntînă, care s-a numit de-atunci încoace şi se mai numeşte încă şi acuma fîntînă Dochiei."3 A doua legendă din Bucovina e aceasta: -A fost odată o babă şi baba aceea se chema Dochia. 282 Ea era o femeie foarte sirguincioasă, dar totodată şi foarte rea şi aspră, fiindcă era născută in zodia scorpiei. Asprimea şi răutatea ei însă şi-o arăta ea mai cu seamă faţă de noră-sa. coci Baba Dochia avea şi o noră, pe care o asuprea foarte tare. într-un an, cum a venit intîi mart. ce-i plesneşte babei prin minte?...Trimite pe noră-sa în pădure, ca să pască oile, să toarcă şi să stringă fragi, zicînd că e primăvară. Nora n-a avut ce face, a luat furca în brîu şi oile înainte şi s-a dus cu dînsele în pădure ca să le pască, să toarcă şi să culeagă fragi, după cum îi poruncise soacră-sa. însă afară era un ger aşa de mare că şi oile îngheţa de frig, de aceea ea nici fusul în mînă nu-1 putea ţinea, da încă să mai toarcă. Iar cît despre fragi nici vorbă nu putea să fie, pentru că nici frunză pe pomi nu se vedea. Văzînd ea că nu poate toarce, nici afla fragi, a început a plinge, temîndu-se că, dacă se va întoarce acasă cu caierul netors şi fără de fragi, bătrîna va ucide-o în bătaie. Iată însă că, pe cînd plîngea şi se tînguia ea mai tare. se scoboară un înger din cer şi-o întreabă: de ce plînge şi se tînguieşte aşa de tare. Nevasta-i povesti toate din fir în păr: cum o asupreşte soacră-sa şi cum a trimis-o aceasta pe o vreme aşa de rece şi împotrivnică ca să pască oile, să toarcă şi să culeagă fragi. - Poate că soacra ta nu ştie ce vreme e afară, - zise mai departe îngerul, -şi de aceea te-a trimis. Deci întoarce-te cu oile înapoi acasă şi spune-i că afară e încă frig, fiindcă numai unde şi unde s-a luat omătul, şi atunci de bună seamă că nu te-a mai trimite. Nevasta făcu aşa cum îi spuse îngerul. Se întoarse acasă, însă supărată şi cu frica in spate, că soacră-sa va frige-o în bătaie pentru că nu i-a adus fragi. Baba Dochie, cum a văzut-o că vine, a şi întrebat-o de i-a adus fragi ori ba. - Da de unde să-ţi aduc? - răspunse nevasta, - dacă afară e un ger aşa de mare că şi oile îngheaţă do frig, fiindcă toţi munţii sînt acoperiţi cu omăt. Eu am umblat în toate părţile şi am căutat toată ziua, dar nicăiri n-am putut afla! însă Baba Dochie n-a voit s-o crează, şi de aceea a început a o batjocori şi a o probozi, zicînd că numai de leneşă şi de mangosită ce-i n-a putut afla. Şi a doua zi iarăşi a mînat-o, ca numaidccît să-i aducă fragi. Noră-sa se duse şi a doua zi, dar seara iarăşi se întoarse fără fragi ca şi în ziua trecută. Baba Dochie o trimise şi a treia zi şi-i zise că, dacă şi de astă dată nu-i aduce fragi, n-are ce se mai întoarce înapoi, că o omoară. Nora, ştiind ce poamă bună-i şi ce poate soacră-sa cînd e în duşi răi, cum a ieşit cu oile din ogradă a şi început iarăşi a plinge şi a se tingui, prea bine ştiind că, de ar căuta ea orişicît ar căuta, pe aşa vreme fragi nu va putea afla. Şi pe cînd plîngea şi se tinguia ea mai tare, iată că îngerul, care i s-a fost arătat înainte de două zile, iarăşi se scoboară din cer şi iarăşi o întreabă de ce plînge. Nevasta îi spuse şi de astă dată toate celea ce i s-au întîmplat, adăogînd că, dacă nici acuma nu-i aduce fragi, n-are ce mai căuta acasă, că soacră-sa, cît de bunâ-i, o ucide în bătaie. îngerul, ascultînd-o şi faeîndu-i-se milă de dinsa, îi zise să nu mai plîngă, ci să siringă lemne, să facă foc şi să se încălzească, că apoi toate vor fi bune. 283 Nevasta, supusa şi ascultătoare cum era, nu se puse de pricină; se duse şi, culegînd lemne, făcu foc dintr-insele şi apoi se puse să se încălzească, căci îi dîrdăiau dinţii în gură de frig. îngerul însă, pe cind culegea nevasta lemne pentru foc, făcu ce făcu, că i se toarse tot caierul de pe furcă. Iar după ce a făcut acuma nevasta foc şi focul a început a arde cumsecade, zise îngerul către dînsa să ia şi să puie cărbuni în garniţâ. Nevasta făcu şi aceasta; umplu garniţa de cărbuni. - Ia acuma năframa de pe cap şi leag-o la gură! - zise mai departe îngerul. Nevasta, cu toate că nu-i prea venea la socoteală, luă năframa şi o legă. - Acuma. - urmă îngerul, - ia oile şi garniţa, aşa cum este legată, întoarce-te acasă şi, cum vei ajunge, dă-o soacrei tale! Caută însă nu cumva s-o descoperi pînâ acasă, c-apoi nu va fi bine. Nevasta mulţâmi îngerului, luă garniţa şi, întorcindu-se cu dînsa voioasă acasă, i-o dete soacrei sale. Baba Dochie, descoperind cofa şi vâzînd fragi intr-insa, zise: - Vezi! dacă caută omul, găseşte! însă ea nu se bucură că norâ-sa i-a adus fragi, dimpotrivă se infurie şi mai tare pe dînsa, căci ei nu-i era atîta de fragi, cum ii era să o piardă şi să se mîntuiască de dînsa. Deci mîncînd ea fragile, luă furca în briu, cofa în mină şi ca să n-o mai vadă pe norâ-sa, se porni acuma ea cu oile să le pască, să toarcă şi să culeagă fragi, cugetînd că acuma dacă norâ-sa i-a adus fragi, e primăvară. Dar afară era un ger ca acela, că şi oile înţepeneau de frig. Baba Dochie se punea împotriva lui Dumnezeu, zicind că este primăvară, fiindcă noră-sa i-a adus fragi şi, fiind fragi, trebuie să fie numaidecît şi cald. Şi, ca nu cumva să îngheţe de frig, intîmplindu-se să ningă, se îmbrăcă în douăsprezece cojoace, şi apoi se porni cu oile. N-a apucat însă bine a ajunge în pădurea, unde cugeta ea că va afla fragi, şi iată că a şi început a ninge şi a plouă, şi ningăul acela a ţinut 12 zile neîncetat. Şi în ziua întiia atîta ce a nins şi a plouat, că tot cojocul de asupra i s-a udat şi stricat. Baba Dochie, văzînd că i s-a udat cojocul şi că nu-1 poate mai mult duce de ud şi stricat ce-i, l-a aruncat jos; şi a doua zi ningînd şi plouînd, a aruncat pe al doilea cojoc, şi a treia zi iară, şi tot aşa a făcut ea in fiecare zi, pinâ ce-a aruncat toate cojoacele şi a rămas dezbrăcată. Şi la urmă, nemaiputînd suferi frigul, a picat şi ea la pămint şi, dînd peste noapte un îngheţ groaznic, a îngheţat şi ea dimpreună cu toată turma sa. Şi atunci Dumnezeu, pentru că i s-a pus împotrivă şi pentru că a voit să omoare pe norâ-sa, a prefăcut-o, spre pedeapsă, într-o stîncâ de piatră, care se vede şi astăzi pe vîrful unui munte şi de sub care izvorăşte şi curge un izvor limpede de apă, din care beau oamenii. Şi dimpreună cu dînsa a prefăcut şi oile sale în stînci, cari stau împrejurul ei şi cari, privite din depărtare, se par ca nişte oi albe şi negre, adecă tocmai aşa cum arătau ele cînd erau vii.“'1 O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună aşa; «Baba Dochie era o babă foarte rea. 284 Intr-o primăvara, şi anume cam pe la începutul lunii lui mart, cînd abia apucase a se topi şi a se lua pe ici-colea omătul, ce-i trăzneşte babei acesteia prin cap?... că ar mînca fragi. Deci trimise ea pe noră-sa în pădure, ca numaidecit să-i aducă fragi, că de nu-i aduce, n-are ce mai căuta acasă. Biata noră nu se puse de pricină, ci se duse îndată în pădure după fragi şi, cum ajunse, începu a căuta încolo şi încoace; dar unde să afle ea fragi, după ce mai tot pămîntul era acoperit cu omăt, iar cît despre fragi nici urmă! Vâzînd ea de la o vreme că toată alergătura şi truda ei e în zadar, începu a plînge de se cutremura cămaşa pe dînsa de supărare că nu află nimic, căci acasă nu se putea întoarce fără fragi. Şi pe cînd umbla ea aşa încolo şi încoace plingînd şi tînguindu-se, iacă dă peste doi moşnegi, cari şedeau şi se încălzeau lingă un foc zdravăn. Era Dumnezeu şi cu Sîn-Petru. Dumnezeu, cum o vede că se apropie plîngînd de dînşii, o întreabă: ce caută şi de ce plînge. Nevasta le istorisi tot năcazul şi pricina venirii sale in pădure şi-i rugă totodată ca să-i dea un sfat. cum ar putea ea să scape cu obraz curat de soacră-sa, de Baba Dochie. Dumnezeu, auzind pătărania ei. i se făcu milă de dînsa, îi zise să se puie la foc să se încălzească, că apoi va învăţa-o ce să facă. Nevasta nu aşteptă s-o mai îmbie încă o dată, ci fiindu-i frig, se puse şi se încălzi. Iar după ce s-a încălzit de ajuns, îi zise Dumnezeu: - Ţine poalele catrinţei. căci am să pun ceva intr-însele, dar nu te uita ce voi să-ţi pun, şi nici pînă acasă să nu te uiţi ce ai in poale! Şi cum rosti cuvintele acestea, vîrî amîndouă mînile în foc şi, luind o mînă plină de jăratic, îl turnă în poalele catrinţei. Apoi zise iarăşi: - Acum întoarce-te acasă şi, ce vei afla în poale, aceea să dai soacrei tale! Nevasta multămi din toată inima moşnegilor pentru binele re i l-nu făcut şi apoi se întoarse acasă. Ajunsă acasă, desface poalele ca să vadă ce se află intr-insele, şi cînd colo... ce să-i vadă ochii?... Erau o mulţime de fragi copţi bine şi frumoşi, de ţi se duceau ochii cînd te uitai la dînşii. Jăraticul ce-1 turnă Dumnezeu în poalele catrinţei se prefăcu pînă acasă în fragi. - Iacă aci ai fragi! - zise ea după aceasta soacrei sale, dîndu-i fragii. Baba Dochie. dîndu-i noră-sa fragii şi neştiind nimic despre toată intim- plarea cu aflarea şi adusul fragilor, crezu cum că acuma a sosit intr-adevăr primăvara şi cum că ar fi prea cald ca să mai ningă. De aceea se hotărî ea să iasă cu caprele la păşune. Dar spre o mai bună pază împotriva unui frig venit din întîmplare, se îmbrăcă în douăsprezece cojoace, luă apoi caprele şi se porni cu dînsele la păşune. Ajungînd la locul cu păşunea, se puse binişor lingă capre ca să Ie pască, mai petrecîndu-şi vremea şi cu torsul, căci uitasem a spune că ea îşi luă de urît şi furca de tors de acasă. Nu apucă însă bine a se aşeza la tors şi caprele a se da la păscut, şi iată că se porneşte o furtună mare. amestecată cu ploaie, cu omăt şi cu vînt, care ţinu 285 douăsprezece zile după olaltă, şi in ziua întîia ii udă tot cojocul de asupra, că se făcu numai o apă. Baba Dochie, vâzînd că i s-a udat cojocul de asupra şi că e prea greu de purtat, l-a azvârlit din spate şi a plecat mai departe. Şi tot aşa Cu ea constrânsă să facă şi in zilele următoare, să lepede cîte un cojoc, căci ploaia şi ningăul nu mai înceta, şi cojoacele i se udară unul după altul aşa de tare că trebui numaidccît să le lepede. Aşa lepădă ea toate cojoacele pînă ce rămase numai in cămaşă. Iată însă că, după ce a lepădat ea şi cojocul al doisprezecelea, dă Dumnezeu un ger şi un vînt subţire şi rece care o pătrunse pînă la maţe. Şi aşa degeră baba Dochie de frig şi rămase insleitâ (împietrită) cu furcă şi cu capre cu tot. Şi mai zic oamenii că ea ar sta şi acuma aşa împietrită, precum a rămas atunci, in formă de stincă şi cu furca in briu, la Izvoare, adecă acolo unde izvorăşte unul din cele trei izvoare din cari se formează apa Sucevei.**5 A doua variantă a legendei de mai sus, aşijderea din Bucovina, sună precum urmează: ..Baba Dochie a fost o femeie măritată şi a avut un fecior pe care l-a însurat. însă ea, după ce şi-a însurat feciorul, nu trăia bine cu noră-sa, ci a început a o mustra şi a o batjocori în tot felul, zicînd că- i leneşă, că nu lucrează nimic, şi cîte de toate. într-o zi de iarnă, pe cînd era feciorul său dus de acasă, sfădindu-se ea iarăşi cu noră-sa, îi zise: - Du-te şi-mi adă fragi, căci se apropie primăvara, şi eu trebuie să ies cu oile şi cu caprele la păscut! Venind nu mult după aceasta feciorul, adecă bărbatul nevestei, acasă, îi spuse aceasta toate cele ce i le porunci mă-sa. Bărbatul însă, fiind un gurâ-cască şi un lasă-mă să te las, îi răspunse că, dacă mama lui i-a zis aşa. apoi n-are încotro, ci trebuie aă facă aşa cum i-a spus. Nevasta, vâzînd că bărbatul său n-o ia în apărare, ce era să facă... luă o cofiţă şi merse după fragi. Văzînd-o nişte oameni că merge cu cofiţa, o întrebară unde se duce. Nevasta le răspunse că soacră-sa a trimis-o să-i aducă fragi, şi ea după fragi se duce. - Nu fi proastă! - ziseră oamenii mai departe, - că doară de-abia începe a se topi omătul!... unde vrei tu să afli fragi? - Soacra mea mi-a spus că, dacă nu-i aduc fragi, îmi taie capul! Şi cum rosti ea cuvintele acestea, plecă mai departe plîngînd şi oftînd. pînă ce ajunse într-o pădure. Iar după ce a intrat în pădurea aceea, mai merse cît mai merse, pînă ce zări deodată un foc. Iar cînd văzu ea focul acela, a zis: - Mă duc într-acolo, că poate vor fi nişte hoţi să mă omoare sau nişte lupi să mă mănînce, că şi aşa n-am a trăi, dacă nu-i duc soacrei mele fragi! Şi merse mai departe. Şi ajungînd ea acuma acolo, ce să vadă? în loc de hoţi sau lupi, vede stînd împrejurul focului doi oameni bâtrîni. Era Dumnezeu şi cu Sîn-Petru. Ea le dete bună seara. 286 Dumnezeu şi Sîn-Petru îi mulţâmirâ şi vâzînd-o aşa de supărata şi plinsâ, o întrebară de ce a plins. Ea lc-a răspuns că soacrâ-sa a trimis-o să-i aducă fragi, şi nu ştie de unde sâ-i afle şi sâ-i aducă pe o vreme ca aceasta fragi, şi de aceea a plins şi e aşa de supărată. Dumnezeu, auzind aceasta, i se făcu milă de dinsa, îi luă cofiţa din mînâ, o umplu cu jăratic, şi apoi acoperind-o i-o dete îndărăt, zicind: - Na, întoarce-te cu dinsa acasă, dar să n-o dezlegi, nici să nu te uiţi intr-insa pină ce vei ajunge acasă şi vei da-o soacrei tale in mînâ! Nevasta, luînd cofiţa şi mulţâmind moşnegilor, se întoarse acasă şi, cum ajunse acasă, o dete soacrei sale. Baba Dochie se uită inlâuntru şi, mare minune, din cărbunii cei aprinşi se făcură fragi. Apoi luind ea fragii şi mîndndu-i, zise către noră-sa: - Dacă ai găsit tu fragi, apoi mă duc acuma şi eu cu oile şi cu caprele la păscut, căci n-am grijă că va mai fi frig. Şi cum a spus, aşa a şi făcut. îşi luă furca in brîu şi turma dinapoi şi se duse cu dinsa pe cîmpii s-o pască. însă, fiindcă era încă omăt, de aceea se îmbrăcă ea mai întii cu 12 cojoace şi apoi se porni. Nu mult insă după ce a ieşit ea cu oile şi cu caprele la păşune, s-a pornit o furtună mare, a început a ninge şi oile şi caprele fugeau în dreapta şi în stingă pentru că n-aveau defel ce paşte. Iar ea, fiind grele cojoacele cu cari era imbrăcatâ, nici nu se putea ţinea de dînsele. Udîndu-i-se cojocul cel de asupra şi nemaiputindu-1 duce mai departe de ud şi greu ce era, il lepădă jos. Şi aşa a dat, în unsprezece zile după olaltâ, cîte o furtună cu omăt, şi toate cojoacele i s-au udat, şi ea, care cojoc cum’se uda, seara îl şi arunca. Şi tot aşa a făcut ea pînâ ce a aruncat toate cojoacelc.Iar după ce le-a aruncat pe toate şi n-a avut cu ce se mai îmbrăca, a îngheţat de frig dimpreună cu toată turma sa.“6 A treia variantă, asemenea din Bucovina, sună aşa: „Baba Dochie a avut un fecior şi l-a însurat. însă ea nu trăia bine cu noră-sa, ci fiind o femeie foarte rea, o chinuia în tot chipul. în urma urmelor, nemaiavînd şi nemaiştiind cum s-o chinuiască, o trimise într-un an, pe la sfirşitul lunii lui faur, cind era aşa de frig de crâpau lemnele şi ouâle sub corb, ca să meargă în pădure şi să-i aducă fragi. Noră-sa ce era să facă? Luă o cofiţă şi se porni plîngînd după fragi. Dar de unde să afle ea fragi? după ce aceştia nu erau nici măcar înfloriţi? Ajungînd în pădure şi umblînd încolo şi încoace degeaba, dete in urmă de o casă. în care locuiau doi moşnegi. Unul dintre moşnegii aceia era Dumnezeu, iar celalalt Sîn-Petru. Dumnezeu, care era din întîmplare afară, cum o vede că se apropie plîngînd de casă, o întreabă cine-i, unde merge cu cofiţa şi de ce plinge. Nevasta îi povesti toată păţania ei cu soacră-sa şi apoi întrebă de nu ştie el undeva vreun loc unde ar putea găsi fragi. - D-apoi bine, - zise Dumnezeu, - unde crezi dumneata că vei găsi pe vremea asta fragi? Nu vezi că mai tot pămîntul e acoperit cu omăt? 287 - Cum păcatele melc să nu văd, gîngăvi mai departe nevasta, dar ce să mă fac?... dacă nu mă voi întoarce acasă cu fragi, soacra mea mă va omori! Dumnezeu, auzindu-i păţania şi văzînd-o in ce stare deznădăjduită se află, o pofti in casă, ii dete de mîncare, şi apoi, fiindcă înoptase, ii zise să se culce şi să se odihnească, căci a doua zi fragii doriţi se vor găsi. Nevasta, trudită de alergătură, cum era, nu aşteptă mult îmbiată şi rugată, ci se culcă şi adormi dusă. Şi pe cind nora ascultătoare dormea dusă, pe atunci Dumnezeu îi luă cofiţa, o umplu cu jăratic, o legă la gură cu o basma şi apoi o puse iarăşi la loc de unde a luat-o. A doua zi de dimineaţă, sculîndu-se nevasta, luind iarăşi cofiţa şi dîndu-i-o în mină, zise să se întoarcă cu dînsa acasă, dar să n-o descopere defel pînâ acasă. Nevasta mulţumi din toată inima moşnegilor pentru primire, le sărută mina, şi apoi. luînd cofiţa se întoarse bucuroasă acasă la soacră-sa. Soacră-sa, cum o văzu că vine, o şi întrebă cu un glas ascuţit: unde a stat atîta, şi adusu-i-a fragi ori nu. Nora nu-i răspunse la aceasta nimică, ci-i dete numai cofiţa legată la gură, cum i-a dat-o şi ei Dumnezeu. Baba Dochie îi smirnei cofiţa din mină, o descoperi repede şi cînd colo ce sâ-i vadă ochii?... cofiţa era plină de fragi rumeni şi frumoşi, de-ţi fugeau ochii pe dînşii, iar ici-colea printre ei erau şi frunze verzi. Jăraticul ce l-a pus Dumnezeu în cofiţă s-a prefăcut pînă acasă in fragi. Vâzînd Baba Dochie fragii, n-a avut ce să mai zică, îi luă din cofiţă,» mincă şi apoi, crezind că, dacă sînt fragi, de bună seamă trebuie să fie şi păşune pentru capre, de aceea luă ea furca în briu şi caprele dc-napoi şi se porni cu dinsele la păşune. Dar fiind încă foarte frig, de aceea se îmbrăcă ea mai întîi cu 12 cojoace şi apoi se porni cu caprele la păşune. însă cum s-a pornit ea cu caprele, a dat Dumnezeu un ningău şi o furtună ca aceea, de să nu scoţi nici cinele afară. Şi ningînd, îi udă cojocul deasupra astfel că i s-a făcut tot ferfeniţă. Baba Dochie văzînd că i s-a udat şi stricat tot cojocul, şi de ud şi ferfeniţit ce e nu-1 mai poate purta în spate, îl lepădă jos şi plecă mai departe. Dar deoarece ningâul nu mai înceta, ci dimpotrivă venea tot mai mare, de aceea în fiecare zi pe la înserate lepăda ea cîte un cojoc, pînă ce nu râmase nici unul. Şi cum a rămas fără nici un cojoc, baba îndată a început a tremura şi a dîrdăi din dinţi de frig. Văzînd că îngheaţă de frig şi nu-i alt chip de scăpare, a picat în ghenuchi, a început a plînge şi a se ruga lui Dumnezeu să-şi facă milă de dînsa şi să-i dea un foc, ca să aibă la ce se încălzi. Dumnezeu îi ascultă ruga şi-i împlini dorinţa, făcu să înceteze ningăul, să se facă vreme frumoasă, şi pe deasupra îi dete şi un foc ca să aibă la ce se încălzi şi usca. Baba Dochie, după ce s-a încălzit şi uscat cumsecade, fiindu-i foame, rugă pe Dumnezeu să-i dea şi de mîncare: pîne şi vin. Dumnezeu îi împlini ruga şi-i dete şi de mîncare. 288 După cc a mincat şi s-a săturat, se rugă acuma să-i dea şi un pat ca să se odihnească, fiindcă era foarte trudită. Dumnezeu ii împlini şi această dorinţă. Si dete şi un pat. Baba Dochie insă ce face?... văzindu-se acuma: încălzită Şi-odihnită, Săturată, Adăpată, 5 Şi scăpată De frig, ploaie şi ningău, Zise către Dumnezeu: - Acum. Doamne, toate-s bune, De-ncâlzit 10 M-am încălzit, De-odihnit M-am odihnit, De mincat Am mincat, 15 Şi de băut Am băut, Dar acuma mi-i urît Să fiu aici singură! Mai dă-mi. Doamne, şi-un bărbat.' Dumnezeu, auzindu-i această dorinţă şi cerere atit de nesocotită şi necuviincioasă, se supără aşa de tare pe dînsa, că deauna o prefăcu, pentru răutatea şi obrăznicia ei, într-un stan8 de piatră, care şi astăzi se vede pe virful Rarăului şi de sub care curge o apă atît de limpede şi de răcoritoare, precum nu se mai află nicâiri în alt loc. Iar caprele i le-a prefăcut asemenea in pietre."9 în fine, a patra variantă, din Muntenia, sună aşa: „Zice că Baba Dochie era o babă bătrină şi avea un fiu, care îl chema Dragobete Iovan. Crescind Dragobete Iovan mare, mamâ-sa îl insură şi-i dete nevastă. însă Baba Dochie trăia foarte rău cu norâ-sa şi de aceea o punea să facă lucruri peste puterea ei. Aşa într-o zi o puse ea să păzească două oale cu urzici ca să nu dea in foc. Dar oalele nu erau în una şi aceeaşi odaie, d in două odăi deosebite. Norâ-sa, ajutată de Dumnezeu, le-a păzit, că nici una n-a dat in foc. Altă dată, şi anume pe la sfirşitul lunii lui făurar, a trimis-o să-i aducă fragi coapte. Dumnezeu i-a dat şi fragi, de i-a adus soacrei sale. Baba Dochie, cînd a văzut fragile coapte, a chemat pe fiul său Iovan Dragobete şi i-a zis: - Uită-te, Iovane, mamă, fragile-s coapte!... Aide cu oile şi cu caprele la munte!... Şi sosind întîia zi a lunii lui martie, Baba Dochie se îmbrăcă cu nouă cojoace, îşi luă furca în brîu şi pe fiul său Iovan şi, părăsind pe norâ-sa, plecă cu oile şi cu caprele la munte. Abia ajunse însă Baba Dochie cu fiul său la munte şi un viscol geros se puse pe ei, şi-i udă toate cojoacele. Răbda baba o zi şi lepădă un cojoc. Răbda două şi lepădă al doilea cojoc. Şi tot aşa in fiecare zi, pînâ cînd a noua zi lepădă şi cojocul al nouălea. Atunci, cuprinsă de ger, nemaiputîndu-se mişca din loc, se uită la fiul său Iovan să vadă ce face 289 însă Iovan Dragobete, fiindcă fusese mai rău îmbrăcat decît mama sa, îngheţase acum de mult şi din gură îi atîrna un sloi de gheaţa. Văzîndu-1 astfel, zise Baba Dochie: - Iovane, mamă! Iovane, mamă! eu nu mai pot de ger şi tu cînţi cu cavalul! însă Iovan, fiind sloi de gheaţă, nu i-a răspuns nimic. Oile şi caprele, asemenea îngheţase de mult. Iar in noaptea a noua a îngheţat şi baba Dochie, sleindu-se (lipindu-se) pe o piatră, din care curge şi astăzi apă.“10 A treia legendă, din Bucovina, e aceasta: „Zice că era odată o babă foarte rînzoasâ, şi baba aceea se chema Dochia. Ea avea douăsprezece capre, cu cari umbla vara la păscut, iar iama le ţinea cu ce avea şi cum putea. Şi deoarece toată averea ei erau cele douăsprezece capre, de aceea le păzea ea ca şi ochii din cap, ca nu cumva să le piardă. într-un an, şi-a iernat ea caprele cum şi le-a iernat, pină cătră sfirşitul lunii lui faur, iar atunci sfirşindu-i-se iernaticul şi ne mai avînd ce le da de mi nea re, era in cea mai mare nedumerire ce să facă. De aceea aşteptă ea cu cea mai mare nerăbdare să treacă faur şi să sosească mărţişor, ca să poată merge cu caprele la munte. Trecînd faur şi sosind mărţişor, bucuria ei... se îmbrăcă in 12 cojoace, luă un fus şi o furcă de tors sub briu, precum şi cele 12 capre, şi se porni cu dînsele la munte, ca să le pască. Iată însă că, pe cînd mergea ea în urma caprelor toreînd lînă din furcă, se intilneşte cu nişte oameni. Oamenii, cum o văd că merge pe o vreme atît de friguroasă cu caprele şi încă toreînd, o întrebară: - Dincotro şi unde te duci, mătuşă, cu caprele pe o vreme ca aceasta? Baba le răspunse scurt şi apăsat că merge cu dînsele la păscut. - D-apoi bine, mătuşă, - ziseră oamenii mai departe, - nu ştii dumneata că şi martie are putere?... Mai bine ai face să te întorci înapoi, căci e încă frig şi poţi să îngheţi cu capre cu tot! - Nu mă tem că voi îngheţa, - răspunse baba dîrz, - pentru că sînt cu 12 cojoace îmbrăcată! Şi rostind cuvintele acestea, fiind din firea ei foarte rea şi nespălată la gură, în loc să tacă şi să-şi caute de drum, începu a-şi bate joc de mărţişor şi a zice: Eu pe Mărţişor Mi l-oi face ghemuşor Şi l-oi băga în curişor, Şi după ce l-oi băga 5 Mai departe voi pleca, Şi m-oi duce, lui in but, Cu caprele la păscut. Şi abia după ce rosti cuvintele acestea plecă mai departe spre munte. Mărţişor, la rîndul său, auzind că baba Dochie şi-a bătut joc de dinsul, s-a făcut foc şi pară de minie şi a trimis asupra ei un ningău amestecat în două cu ploaie şi-i udă toate cojoacele cu cari era îmbrăcată. Ca să-mi facă Fiecare capră 10 Cîte doi Varzavoi,11 Unul de cheag Şi unul de prăsilâ! 290 Dar Baba Dochie nu se da, ci cum i se udă cojocul de asupra, îndată îl şi lepăda. Astfel merse ea cu caprele sale douăsprezece zile de-a rindul, şi in fiecare zi lepăda cîte un cojoc. în ziua a 13-a Insă trebui ea să lepede chiar şi cămaşa de pe dînsa, căci şi oceea era acum bleaşcă. Dar cum a lepădat ea cămaşa, îndată a şi îngheţat cu capre cu tot. Şi cum a îngheţat Baba Dochie, s-a prefăcut intr-un stîlp de piatră, nu departe de satul Cîrlibaba sau Gîrla Babei, şi de sub gleznele stâlpului aceluia a început apoi a izvorî un izvor cu apă foarte rece. Iar din furca ei se făcu un copaci foarte înalt şi din cele 12 capre se făcură 12 stînci mai mici, cari stau şi se pot vedea şi azi împrejurul stâpînei lor.“12 O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună precum urmează: „Zice că Baba Dochie era o vădană bătrînâ, însă foarte bogată. Ea avea adecă o mulţime nenumărată de oi, pe cari, fiindcă era singură, le păştea şi ierna singură. într-o iarnă, neavind nutreţ de ajuns, aşteptă ea cu mare nerăbdare apropierea primăverei, temîndu-se că dacă va fi iarna prea lungă nu va avea cu cc-şi nutri oile. Pînă la 1 mart şi-a iernat ea oile cum şi le-a iernat, iar cînd a sosit 1 mart a zis plină de bucurie: - De acuma înainte nu mai am nici o frică, căci a sosit primăvara! Şi fiindcă omătul s-a fost cam topit, s-a hotârît să scoată oile la păşune. Şi cum s-a hotârît s-a îmbrăcat în 12 cojoace, şi-a pus furca în brîu, şi-a luat oile şi s-a pornit cu dînsele la munte, la o păscătoare depărtată, de unde avea să se întoarcă abia spre toamnă la iernatic. Nişte oameni însă, cari o întîlniră din întîmplare mergînd cu oile spre munte şi torcînd lînă, o întrebară încotro se duce cu oile pe o vreme aşa de schimbăcioasâ şi de friguroasă. Baba Dochie le răspunse că se duce cu dînsele la munte la păscătoare. - D-apoi bine, ziseră mai departe oamenii, nu te temi că vei îngheţa de frig, căci doară e luna lui mart şi mart încă are putere! Baba Dochia zise: Eu pe Mărţişor îl pun la curişor, căci sînt îmbrăcată în 12 cojoace, şi de dînsul nici nu-mi pasă! Şi cum rosti ea cuvintele acestea, se porni mai departe. Mărţişor, auzind aceasta, s-a mîniat pe dînsa şi a dat o ploaie cu omăt, şi plouînd şi ningînd necontenit, îi udă cojocul de asupra, astfel că a trebuit să-l arunce jos. A doua zi iarăşi a plouat şi a nins, şi a treia zi iarăşi, şi tot aşa 12 zile după olaltă. însă Baba Dochie în fiecare zi lepăda cîte un cojoc, care se uda, şi mergea cu turma sa mai departe, torcînd din furcă, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. 291 Şi aşa a făcut ea 12 zile de-a rîndul, pînă a lepădat toate cojoacele şi a rămas numai în cămaşă, şi tot nimic nu i s-a întîmplat. Văzînd Mărţişor că au trecut acuma 12 zile, că Baba Dochie a lepădat toate cojoacele cu cari a fost îmbrăcată şi că tot nu i se intimplâ nimic, s-a dus şi a împrumutat 2 zile13 friguroase de la Faur, apoi s-a dus la Vîntoase, cari erau nişte zîne rele şi asemenea minioase pe Baba Dochie, şi le-a rugat şi pe acestea sâ-i vie intru ajutor spre a se răzbuna asupra Babei Dochie, pentru că şi-a bătut joc de dinsul. Şi tocmai cind Baba Dochie lepădă cel din urmă cojoc, in loc să-l întoarcă pe dos, şi rămase numai în cămaşă, crezindu-se că acuma e scăpată, s-a pornit un ningău şi un vint ca acela, de gindeai că se prăpădeşte lumea, nu alta. Erau Vîntoaselc, cari veniră lui Mărţişor întru ajutor. Şi n-a durat mult şi Baba Dochie, care se afla pe timpul acela pe un munte din sus de mănăstirea Suceviţa şi care se udase pînă la piele, s-a făcut sloi de gheaţă dimpreună cu toate oile sale. Şi astfel a rămas ea şi pînă în ziua de astăzi, şi dintr-însa izvorăşte şi curge Suceviţa, care se răvarsă in riul Suceava.-14 A doua variantă a legendei de mai sus, şi anume din Macedonia, sună aşa: „Sâ-aspuni că Sară nă moaşi ţe pîşteă ledi şi ma vitju, că easi Marţul, -hăraGâ mari; că ascipă di darnâ, - se-arîsi şi ţlisi PîrţT-Marţu! Cu alţi zbdari: nu ni-u zorăa di arăulu Marţu, că intrăl cu iedlii tu April. Atumţea Marţul s-tăarnâ şi si-mprumutâ doauâ ţjili di la Flivâr (Şcurtu) şi u nglîaţă mdaşa ţea cu ieţli cu tut. Ea zbăârili ţe dîsi măaşa n Mârţuluî şi Marţul a Şcurtului. Moaşa: Marţu Cu perlu aroşu, Carţu Pîrţi-Maiţu! Ieţllîi fîi scoşu Marţul: Şcurtu, Şcurtu cad la tini Tra dCaviă virvirdasi ţiili! După ţe si mprumută cu ddauâ ţiili, s-t<5arnă şi-li ^îţi aii moaşi: Mflaşe, mSaşe, aştăaptă tini, Stumbu, stumbu valahîi-nleîir' Tu cunachîi-me! Româneşte: „Se spune că era odată o bătrină, care păştea iezi şi care, cum văzu că martie a trecut, plină de bucurie că scapă de iarnă, s-a înşelat şi a zis: Pîrţi-Marţu! adică: nu-mi pasă de martie cel râu, deoarece am intrat cu iezii în aprilie. Atunci martie se întoarce şi se împrumută cu două zile de la februarie şi îngheaţă pe bătrîna aceea cu iezi cu tot. Iată vorbele pe care bătrîna le zise Iui martie şi martie lui februarie: 292 Bătrîna: Martie Carţu, Pe iezi i-am scos (i-am scăpat) Cu parul roşu. ic Pirţi-Marţu. Martie: Februarie, februarie, te rog pentru doua zile viforoase. După ce se împrumută cu două zile, se întoarce şi-i zice bătrînei: Bâtrino, bătrîno, aşteaptă tu Stumbu, stumbu valahea mea în conacul meu!1. A treia variantă, asemenea din Macedonia, sună aşa: - Ascîpă'm di earna gr&»uâ, Deadi bunlu Dumniţlău, Di furtuni amâr di năauâ Şi di Şcurtul aţăl arad. 5 Cîşi, cîşi Tedlii a nîei!... Vine Marţul, nd avăm frică, - Dîse mdaşa cîtră îedi • Că putdarda lî-daste niică, Cit di laid ş-arău să-l veţli, 10 Cîş, cîş, îedlii a nTăi!... Avdî Marţul di s-niiri, Şi pri Şcurtul el cliimă: - O, lai frate, avţlî şl ţe-nl gri. Mdaşa cum ni blistimâ? 15 Ah, ti giur şi ti spriglur, Ddadă ţlîli s-nTi mprumuţî, Z-dad nă năauâ cît un mur, Ca s-u nglîeţ cu lealii tuţî. Niurară munţî ş-vâfiurî, 20 Lăl Cudrughîonlu tot! Di furtună pritu călîurî, Sindiliile braţllîi scot. Şi turbatlu trapsi vimtu Di ngliiţă mdaşa cu leţjl, 25 Că pin ş-astă^i La Murmintu Chîatra n-Cudrughîon u veţli! Scăparăm de iarna grea, A dat bunul D-zeu De furtuni, amar de nea Şi de făurar cel rău. Cîşi, cîşi, iezii mei!... Vine martie, nu avem frică, - Zise baba către iezi -Căci puterea îi este mică, Oricît de negru şi rău să-l vezi, Cîşi, cîşi, iezii mei!... Auzi martie de se necăji, Şi pe făurar chemă: - Ei. măi frate, auzişi ce-mi grăi Baba cum mă blestemă? Aii, tc jur şi tc conjur, Două zile să-mi împrumuţi, Să dau o nea (să ning) cit un zid, Ca s-o îngheţ cu iezii toţi. înnorară munţi şi văi, înnegri (se întunecă) Codrughionul tot De furtuni de prin căi (drumuri) Sindiliile18 (vînt straşnic) brazi scot. Şi turbatul vînt suflă De îngheţă baba cu iezii. Că şi pînă azi La Mormînt Piatră în Cudrughion o vezi.19 A patra legendă, din Bucovina, sună precum urmează: „Baba Dochie era o babă cumplit de rea şi de hărţăgoasâ. însă ea cu nimeni nu se hărţuia aşa de tare cum se hărţuia cu norâ-sa, care era o femeie blîndă 293 Îi răbdătoare şi care nu mai avea pace şi zile bune din pricina soacrei sale. ntr-un an, cam pe la sfirşitul lunii lui faur, fiind o zi senină, frumoasă, şi călduroasă, tînăra nevastă s-a scăpat cu cuvîntul şi a zis câtrâ soacrâ-sa că e primăvară. Auzind acesta, Baba Dochie a aşteptat pînâ ce a sosit luna lui mart şi atunci trimise pe norâ-sa cu o cofiţă, ca să culeagă şi să-i aducă fragi, zicindu-i: Mergi iutişor Şi-ad-o cofiţă Câ-i mărţişor Plină, plinuţă Şi-i călduşor De fragi, frâguţe! Noră-sa, fiind, cum am zis, ascultătoare, nu se puse de pricină, ci, luînd cofiţa, se duse cu dinsa pe imaşuri şi prin păduri şi prinse a căuta fragi, dar nu găsi nicâiri nimic; trecu multe văi şi văgăuni, multe dealuri şi munţi, şi de fragi nici vorbă, căci unde era să găsească ea fragi în luna lui mărţişor? In urmă, vâzînd că nu poate nicăiri afla fragi, începu a plinge. Şi mergînd ea astfel plîngînd încotro o duceau ochii şi picioarele, ajunse într-o pădure unde dete peste o vatră cu foc, la care sta şi se încălzea un moşneag bătrîn. Moşneagul acela era Dumnezeu.20 Moşneagul, adecă Dumnezeu, cum a văzut-o, i-a zis: Unde mergi, drăguţă. Cu acea cofiţă Plîngînd şi oftînd Şi din ochi lacrimi vărsînd? Nevasta ii răspunse: - M-a trimis soacră-mea cu cofiţa aceasta, să-i string fragi. Că de nu i-oi strînge Capul mi l-a frîngo. Viaţa îmi va stinge! Şi-i istorisi apoi din fir in păr toate intîmplările, neajunsurile, neplăcerile şi suferinţele, cîte e nevoită să le îndure din partea soacrei sale. Dumnezeu, ascultîndu-i tînguirea, i s-a făcut milă de dînsa şi i- a zis să se puie lingă foc, ca să se încălzească, că toate vor fi bune. Apoi i-a luat cofiţa din mină, i-a umplut-o cu jăratic, a legat-o la gură cu o năframă şi. după aceea, dindu-i-o înapoi, îi zise: - Ţine, aice ţi-i cofiţa, dar pînă acasă să nu cauţi defel intr-insa, iar după ce-i sosi acasă să i-o dai soacrei tale aşa cum ţi-o dau şi eu acuma! Nevasta, mulţămind lui Dumnezeu, luă cofiţa şi intoreîndu-se acasă, fără a căuta într-insa, i-o dete soacrei sale. Baba Dochie, apueîndu-i cofiţa din mînă şi descoperindu-o, vede, spre cea mai mare mirare a ei, fragi într-însa. Jăraticul, ce-1 puse Dumnezeu in cofiţă, se prefăcu pînă acasă în fragi. Vâzînd ea fragii şi gustînd dintr-înşii zise cătră norâ-sa: - De-acuma înainte Ci tot cald şi soare, N-a mai fi ninsoare, Zile călduroase. 294 5 Plăcute, frumoase. Şi cu caprele Deci rămîi tu acasă. La păşune. Că eu merg cu oile 10 Şi-oi culege fragi şi câpşune! Şi cum rosti ea cuvintele acestea, fiind o femeie foarte rea şi împotrivitoare lui Dumnezeu, se imbrâcâ în douăsprezece cojoace, luă furca în brîu şi un ulcior in mînă, ca să aibă in ce strînge fragi, se pomi cu oile şi cu caprele la păşune. N-a apucat însă bine a se porni de acasă şi iată câ Mărţişor îi iese înainte şi-i zice: - Unde te duci, babă Scimavâ şi slabă? Mult mai bine-ai face Cind mi te-ai întoarce. Şi te-ai stimpăra In căsuţa ta. Că de nu te-ai stîmpăra TU de frig vei îngheţa! Baba Dochie îi răspunse: - Taci, Mărţişor, Câ de-acuma n-are Să fie ninsoare, Ci tot numai soare, 5 Zile săninoase, Calde şi frumoase. Că eu am mîncat în luna lui mart Fragi şi căpşune, 10 Nu mă tem de tine!... Ci mă duc cu oile, Şi cu caprele, Ca să le pasc. Şi de-i da tu frig 15 Nu-mi va fi nimic, Căci cu sint îmbrăcată cu 12 cojoace Şi nicidecum mie N-are frig să-mi fie! Şi rostind cuvintele acestea, se porni mai departe. Mărţişor însă, cum văzu ca nu-i bagă cuvintele In seamă, câ îu loc să sc întoarcă înapoi ea merge fără de grijă cu oile şi cu caprele mai departe, s-a mîniat pe dînsa, a trimis asupra ei un viscol mare, o ploaie amestecată cu omăt şi cu vint şi i-a udat toate cojoacele cu cari era îmbrăcată. Baba Dochie, văzînd că i se udă un cojoc şi că e prea greu să-l poarte în spate, îl aruncă deoparte şi tot aşa făcu ea şi cu celelalte, pînă ce in urmă, după 12 zile, rămase fără de nici un cojoc. După ce i-a udat toate cojoacele, că le puteai scurge de ude ce erau, a dat iar o zi mai senină, mai frumoasă şi mai călduroasă. Baba Dochie, văzînd că s-a răzbunat şi s-a mai încălzit, şi cugetind că de acuma a scăpat cu obrazul curat, câ n-are mai mult să ploaie, să ningă şi s-o moaie, ca în zilele trecute, a lăsat toate cojoacele ca să se usuce, şi a mers mai departe numai cu un singur cojoc. însă mergînd ea mai departe, Mărţişor iarăşi a dat ploaie şi ninsoare, vînt şi frig şi iarăşi a udat-o, astfel că Baba Dochie a fost nevoită să arunce şi cel din urmă cojoc de pe dînsa. Şi acuma, după ce a aruncat şi cojocul cel de pe urmă, ca să nu îngheţe de frig, se puse şi adună mai multe bucăţi de lemne, făcu foc dintr-însele şi se 295 puse ca să se încălzească şi să se usuce. Iar după ce s-a încălzit şi s-a uscat cumsecade, zise: Focuşor, Focuşor, Călduros Şi fălos De-ar fi şi-un moşneag frumos, Tare mi-ar fi de folos! însă, cum a rostit ca cuvintele acestea, focul îndată s-a stins. Şi-apoi s-a pornit iarăşi un ningâu şi un frig, că a îngheţat baba şi s-a împietrit cu oi şi cu capre cu tot. Şi caprele cum păşteau acâţate prin tufişuri aşa s-au împietrit şi aşa au rămas pînâ în ziua de astăzi."21 Acincea legendă, din Banat: jîaba Dochia a avut un fecior, carele s-a însurat, şi Baba Dochia a trăit rău cu noră-sa şi feciorul nu-şi putea apăra muierea de ea. Baba Dochia a dat odată norei sale lînă neagră (laie) şi a mînat-o la rîu, ca s-o spele şi s-o aducă albă, căci altcum nu va fi bine de ea. Baba Dochia în tot modul necăjea pe nora. Nora s-a dus la rîu, şi a spălat lîna, pinâ i s-au belit degetele şi a curs sînge din ele. de a roşit apa, şi lîna totuşi a rămas neagră, şi nora a început atunci a plingc. Hristos s-a făcut atunci om şi cu Sin-Petru s-a scoborit la rîu şi a întrebat-o: De ce plingi? Iar ea i-a spus tot necazul ei cu soacra. Hristos i-a zis ca să spele lîna. a mîngîiat-o şi a binccuvîntat-o şi i-a dat o chită (chituş) de flori de micşe şi de cocoşei22, pritindu-i că, dacă ajunge acasă, să deie flori şi soacrei. Nora şi-a pus florile la ureche, a mai spălat pînă a înmurgit, şi- a încărcat lina pe cap şi a pornit acasă cu voie bună. şi cînd a descărcat lina, a fost albă, şi s-a bucurat. Baba Dochia. cînd a văzut că lîna e albă, s-a mirat şi iar s-a mîniat, pentru că nu poate să bage de vină, şi cînd a văzut că nora are flori la ureche, a ocărit-o şi i-a zis că le-a căpătat de la drăguţ. Nora i-a răspuns că le-a căpătat de la Mărţişor şi i-a dat şi ei flori. Iar Baba Dochia a început a-şi bate joc de Mărţişor. Baba Dochia. văzînd florile, s-a socotit ca să meargă cu oile şi caprele la munte la păşune, crezînd că e primăvară, şi a poruncit feciorului său ca să pregătească badaniele şi găletele, şi i-a zis: - Haidaţi la munte, că a înflorit păşunea! tu-ţi iai fluierul şi zici, iar eu voi juca! Feciorul îi răspunse că abia a trecut fâurariu, apoi mai este şi mărţişor şi o parte din prier, şi să nu grăbească. Baba Dochie atunci din nou a început a batjocori, zicînd: Pe făurari îl trag prin gâunan, Pe mărţişor Pin ciurişor! 296 Şi a luat cu sine 12 cojoace şi a plecat cu feciorul la munte. Au plecat cu soare şi, după ce au ajuns la munte, a început a ploia şi ninge, şi acuş iară a fi soare, acuş a îngheţa, şi udîndu-se cojocul de asupra a îngheţat şi s-a îngreunat, şi Baba Dochia l-a aruncat pe tufe şi s-a dus tot mai sus pe munte după capre şi după oi, pentru că căuta iarbă, şi Baba Dochia a aruncat in toată ziua cite un cojoc, pînă le-a aruncat toate. Feciorul Babei Dochiei a îngheţat pe munte şi i s-a făcut sloi pe gură şi barbă, dar Baba Dochia nu a băgat de seamă şi a strigat: - Eu nu mai pot de frig şi tu tot zici în fluieraşi Atunci i s-a arătat Mărţişor şi a întrebat-o în batjocură: - Cum îţi place primăvara, şi de ce nu joci la fluierul feciorului, că nici norei nu i-a fost frig să spele toată ziua lîna la riu. Mărţişorul a pierit, iară Baba Dochia şi feciorul ei au îngheţat cu toate oile şi caprele sus pe munte, şi pe urmă s-au împietrit. Baba Dochia cu feciorul, oile şi caprele şi azi se văd împietriţi pe muntele Semenic.23 Şi la picioarele Babei Dochiei s-a făcut un izvor, din care curge apă. Mărţişorul a omorit pe baba Dochia pentru că l-a batjocorit, dar nu putea s-o omoare dacă nu avea zile destule, insă a luat şi împrumutate.-24 O variantă a acestei legende, auzită de dl. Vasile Budescu, în proză, de la popor, în mai multe locuri ale comitatului Bihor, şi apoi prelucrată de d-sa în versuri, sună astfel: în timpul mai de demult Baba Dochie-a avut Un fecior ce-1 însurase, De nevastă ii luase 5 O fetiţă ca un crin. Din al verei mai senin. Dar fireteca de babă Şi-ncepu la ceartâ-n grabă, Căci ura pe norâ-sa 10 Şi in veci o tot mustra Cit în viaţa ei custa. într-o zi soacra i-a dat Lînă neagră de spălat Şi-astfel ei a cuvîntat: 15 - Mergi la riu lîngâ fîntînă Şi tot spal-această lînă, Pîn’va fi din neagră albă, Cum e floarea cea de nalbă, C-albâ de n-o vei spăla 20 Bine n-ai ce aştepta! Nor-atund la riu s-a dus, Haine dalbe a supus Şi spăla mai ziua-ntreagă. Dar lin-a rămas tot neagră; 25 Degetele-i s-au belit. Sîngele-o-a năpădit, Cît şi apa a roşit, Şi scăpind suspine-adînce Ea-ncepu atunci a plinge. 30 Cum spăla şi cum plîngea, Lingă dînsa se ivea Sîntul Petru cu Hristos. - Floare dalbă, crin frumos, De ce plîngi, de ce suspini? 35 - Oameni buni, oameni străini. Oare cum n-oi lăcrima, Oare cum n-oi suspina, C-am o soacră foarte rea Şi nu pot trăi cu ea! 40 Azi mi-a dat această lînă, Ca s-o tot spăl la fintină, Pîn’va fi din neagră albă Cum e floarea cea de nalbă, C-albâ de n-o voi spăla 45 Bine n-am ce aştepta! - Floare dalbă, crin frumos! Zise ei atunci Hristos, Dacă lucrul stă aşa. N-ai de ce te întrista, 50 Ci mai spală lîna iară, 297 Cari va fi albă pe sară. Iată-ţi dau şi nişte fiori. Ce găsirăm călători, Micşune şi cocoşei, 55 Să te molcomeşti cu ei. Re-ntorcînd tu de la vale, Dă din flori şi soacrei tale! Nora florile lua, La urechi şi le-anina 60 Şi-apoi iară mai spăla Pîn'l-al soarelui sfinţit, Iar cînd fu pe la-nmurgit Ea-ncârcă lîna pe cap Şi pomi cu voia-n grab, 65 Şi cînd lin-a descărcat Tare s-a îmbucurat: Căci acea lucea de albă Ca şi floarea cea de nalbă. Şi privind Baba Dochie 70 Iar s-aprinse de mînie, Căci acum n-avea ce-i face: Vină nu putea sâ-i bage; Dar vâzînd că ea are flori, Precum n-avea de-alte ori, 75 Ocărindu-o i-a zis: - Nora mea, te faci de ris Şi-ţi aduci pe cap ruşine, C-ai drăguţ pe oarecine, El ţi-a dat flori la fîntînă! 80 - Nu crede, 3oacrâ bă t rină, Nu-s de la ceva fecior, Ci de la făt Mărţişor, El îmi dede-o chită-n vale, Ca să-ţi dau şi dumitale! 85 - Vai de el ce Mărţişor, Eu îl trag prin ciurişor! Zise baba şi-l huli, Iar cînd florile privi întru sine socoti: 90 Că la munte-i primăvară. Deci va scoate mine-afară. Deodată cu zorile. Caprele şi oile. Cînd de ziuă a albit, 95 Cătrâ fiu-şi a grăit: - Hai la munte. Dragomire, Că afară c-nflorire; Timpul este de ieşit, Căci păşunea a-nverzit; Tu din fluier vei cînta. Eu la doine-ţi voi juca! - Nu se poate încă, mamă, Căci bagă numai de seamă: Numai Faur a trecut, Mărţişor mai este mult! - Ce-mi pasă de Făurari, Eu îl trag prin gâunari, Şi pe Mărţişor Prin cel ciurişor! Ea de el nu asculta, Ci cu sine îşi lua: Douăsprezece cojoace, Neavînd cuget de-a re-ntoarce, Şi plecă cu-al său fecior, Ocărind pe Mărţişor. De-acasâ porni cu soare, Cînd sosi fuse ninsoare. Altă zi-ncepu cu ploaie, Mai fu soare, acuşi porhoaie, Şi-acuşi iară îngheţa, Timpul tot se strămuta. Pe babă-o lăsa norocul, Căci udîndu-se cojocul Cel de-asupra a-ngheţat, Ea pe tufe l-a aruncat, Că-i era greu de purtat; Şi-apoi iară s-a mai dus. Tot pe culme mai in sus, După capre, după oi, Cu feciorul, amindoi, Pentru că cătau păşune Unde-ar fi ierburi mai bune. Toată ziua ce urmă Alt cojoc mai îngheţă, Şi Dochia, vrînd-nevrind. Le-arunca toate pe rînd. Dragomir a degerat Şi pe gurâ-i s-a format Sloi cum este-un fluieraş. - Dragomire, al meu doinaş! Strigă baba, a lui mamă, Nebăgind bine de seamă, Cum! eu nu mai pot de frig, Tu mai zici pe cel colnic! Şi-atunci babei s-arăta Mărţişor şi-o întreba: 100 105 110 115 120 125 130 135 140 145 298 Cum iţi place primăvara? Ţi-ai uitat doară tocmeala. Ca să poţi să salţi in zbor, 150 Cind iţi zice-al tău fecior Doine mîndre pe colnic, Câ nici norei nu-i fu frig Ca să spele pe o lină Toată ziua la fintînă! 155 Mărţişorul dispăru, Frigul iarăşi începu Cu viscole tot mai crunte. Şi baba-ngheţâ pe munte. Dimpreună cu-a ei turmă. 160 Ea cu Dragomir in urmă Şi cu turma ce-a avut Stani de piatră s-au făcut. Spun câ stanul babei crunte, Cu-a ei capre şi oi multe, 165 Pinâ azi se văd pe munte, Iar de lîng-a ei picioare Iese-o apă curgătoare. Călătorii de-o privesc îşi fac cruce şi-o feresc.25 A şasea legendă, din Banat: „în Alrnaş-6, era odată un om şi o muiere. Ei ar fi trăit altfel bine, dacă mama bărbatului, soacră rea, nu poruncea în casă după plac, şi ei trebuiau s-o asculte. Ea adeseori da norii-săi atîtca de lucru, cît n-ar fi fost în stare să le facă nimenea în lume; dar biata noră cu sîrguinţă şi ajutorul lui Dumnezeu le îndeplinea pe toate. Aşa s-a întîmplat odată câ soacra i-a dat lînâ de oaie neagră şi i-a poruncit să se ducă la apă s-o spele ca neaua albă. Măcar câ tînăra muiere ştia bine că aceasta este un lucru cu neputinţă, totuşi, ca să asculte de soacră, s-a dus la apa ce curgea pe lingă sat şi a început să scarmene şi să spele lina cea neagră. Dar oricît s-a chinuit ea, cînd o scotea din apă lina era tot neagră. Biata femeie nu s-a lăsat de lucru, ci a frecat necontenit, pînă a apucat-o seara. Atunci i se sîngeraserâ şi minile, şi a început să plîngă de necaz şi de durere. Domnul Hristos, care umbla pe pâmînt cu Sîn-Petru, a trecut pe drum şi văzînd pe muiere plîngînd, a intrebat-o: - Ce faci tu aici şi pentru ce plîngi? Muierea nu ştia cine este, ci a răspuns: - Soacrâ-mea mi-a poruncit să fac lîna această neagră să fie albă ca neaua, şi eu o tot spăl şi o scarmăn toată ziua, de mi s-au făcut mînile numai răni, de aceea plîng. Mîntuitorul, care ştia bine necazul ei, iar i-a zis: - Ascultă numai pe soacra ta şi lucră mai departe, câ Dumnezeu îţi va ajuta. După ce s-a dus Domnul Hristos şi cu Sîn-Petru, ea a început iară să spele cu bărbăţie, şi cînd a scos lîna din apă, bagă de seamă că se mai deschisese. Veselă, s-a pus iar la lucru pînă a înnoptat, cînd mai pe urmă lîna cea neagră era albă ca neaua. Plină de bucurie, a plecat fuga acasă şi găsind pe cîmp flori cari răsărise cele dinţii, câ abia începuse primăvara, şi le-a pus în păr. Cînd a văzut soacrâ-sa că lîna era spălată albă, şi-a ascuns mînia, că nu putea s-o ocărască, numai a întrebat-o in batjocură: - Dar oare cine ţi-a pus flori în pâr? Poate vreun drăguţ? - Eu le-am aflat singură în livadă şi m-am împănat cu ele. Baba, cum a auzit aceasta, strigă pe fii-sâu şi-i zise: 299 - Vezi, fătul meu, că a venit primăvara, trebuie să plecăm la munte cu caprele şi cu oile noastre. Cit de frumos va fi în munţi! Tu o să-ţi iai fluiera şi o să-mi cînţi, iar eu o să joc de plăcere. Aşa mine zi de dimineaţă a şi plecat împreună cu fiul său, mînînd oile şi caprele la munte. Dar fiindcă abia trecuse iarna şi se temea de frig, de aceea baba luase şi nouă cojoace cu dinsa şi au plecat; şi au lăsat pe tinăra singură acasă. După ce au ajuns pe dealurile cele dintîi, cerul se făcea tot mai senin şi abia sufla cîte un vint pe cîmpie. Dar tot nu răsărise încă iarba, şi caprele şi oile nu stau in loc liniştite, că n-avea ce să pască. Baba însă nu băga de seamă, şi era veselă, şi fiind timp frumos, ea a aruncat un cojoc, ca să nu ducă atîtea. Cu cit se suiau mai departe in munţi, cu atit se făcea vremea mai bună şi mai cald, aşa că in fiecare zi lepăda cîte un cojoc, pină ce a aruncat şi pe cel din urmă, intr-a noua zi, că-i era greu să-l mai poarte. însă turma flâmîndă, care nu găsea încă iarbă, se facca tot mai sălbatică şi ncpăciuită de foame, şi fugea-ncoace şi-ncolo. Baba, cînd le vedea că aleargă şi zbiară, zicea că vitele se bucură de venirea primăverii. După ce baba şi-a lepădat cojocul cel de pe urmă, deodată s-a schimbat timpul. Vîntul a început să sufle aspru şi rece şi ploua şi ningea. Atunci bietele vite s-au grămădit speriate una lingă alta, mestecate caprele cu oile, şi tremurau de ger; iar baba şi cu fiu-său au stat în loc, că le clănţănea dinţii, şi nici nu s-au mai putut mişca de frig. Fiului său îi curgea apa din gură de ger şi i-a îngheţat, prefăcută într-un sloi de gheaţă, lipit de la buze pină pe piept. Iar baba, care de frig nici nu vedea bine, nici n-auzea, a zis către dînsul; - Fătul meu! Cum mai poţi tu cînta în fluier, că eu am îngheţat de ger? Ea gîndea că sloiul cel lung din gura fiului ei este fluieră şi că fluieratul vîntului oste sunetul fluierei. Cum sta ei aşa aci, iacă că a venit Primăvara şi a vorbit către babă în batjocură: - No. bătrînâ, cum iţi place primăvara? De ce nu joci. că fiul tău îţi cîntă? Nici nurorii tale nu i-a fost prea frig cînd a spălat toată ziua în apă rece Una cea neagră! Ea apoi tot a aflat flori în cîmp! După aceasta Primăvara iar a pierit. Atunci baba s-a uitat la fiul său, care şi îngheţase şi amorţit murise cu toată turma lui. Aşa şi baba tot mai tare se înţepenea, pînâ şi-a dat sufletul. Trupul ei şi al fiu-său se pot şi astăzi vedea în Almaş, împietrite, împreună cu turma in jurul lor, tot de piatră, aşa precum au stat cînd erau în viaţă. La picioarele babei curge un izvor şi fiul tot ţine în gură fluiera cea de gheaţă."2' O variantă a acestei legende, auzită asemenea în Banat, sună precum urmează: „Se zice că a fost odată o babă foarte spurcată, anume Dochia, care, de rea şi a dracului ce era, nu mai ştia ce să facă şi cum să necăjească pe biată noră-sa. Odată trimise baba Dochie pe noră-sa cu nişte lini de oaie, la riu, dar nu ca să le spele, ci ca să-i facă din Uni lăi (negre) lini albe. 300 Biata noră merse cu llnile la rîu, dar unde e vorba ca din lîni lâi să se poată preface în albe. A frecat ea cît a frecat linile cele lai, dar de la o vreme, văzînd că nu-i mai albesc, a început a plîngc şi a se tîngui. în plînsul ei văzu un copilaş drăgălaş cu o chită de flori frumoase, apro-piindu-se de ea. Copilul, care era un înger, o întreabă că de ce plînge, iar nevasta ii povesteşte tot necazul său. Copilul, adecă îngerul, după ce-i ascultă toate necazurile, îi zice: - Nu mai plînge, draga mea, că acuşi vei scăpa de necazul tău. Dar pînă atunci ia chita asta de flori şi o du la soacră-ta, ca să vadă că a sosit primăvara dorită! Nevasta, luînd chita de flori în mînă, alergă într-un suflet la spurcata de soacră, care căuta pe o fereastră cum spală noră-sa lină laie şi cum îi dete copilaşul chita cea de flori. Baba Dochie, văzînd că breabenul, micşuncle, oglicea, precum şi celelalte flori, din cari era făcută chita, sînt atît de frumoase, porunci ca numaidecît să i se aducă bucatele20 şi cele 12 cojoace mari, că ea va pleca îndată la munţi cu caprele şi cu cînii, zicînd: Dacă nu m-am temut eu de Făurari, Care e cu frînghiile tari, Apoi pe Mărţişor L-oi lega binişor Cu un teişor Şi l-oi trage prin ciurişor! După ce a rostit cuvintele acestea, se pomi Baba Dochie către munţi cu caprele, cu cînii şi cu cele 12 cojoace mari. Dar nu merse ea mai mult de jumătate cale, cînd iată, pe lîngă toate că la plecarea ei de acasă era cerul limpede, senin şi soarele de primăvară cald, se ridică un nor negru de către miazâ-noapte, încărcat cu ploaie şi cu neauă viscoloasă, şi, începind a curge dintr-însul, muie cojocul de asupra de pe babă, ca şi cum l-ai fi scos dintr-o cadă cu apă ori din sapie. Puţintele minute numai şi cerul iar se înseninează şi soarele străluceşte de-ţi e mai mare dragul să cauţi la el, cînd iată se rădică alt nor cu ploaie şi neauă. care moaie şi al doilea cojoc al babei. Înseninîndu-se cerul din nou şi soarele strălucind frumos, baba lepădă şi al doilea cojoc de pe ea. Apoi tot aşa s-a jucat cu dinsa norul şi soarele pînă ce a dezbrăcat-o de toate cojoacele. Ajungind Baba Dochie la virful munţilor, dar toată udă, îngheţată de frig şi fără de nici un cojoc, ca vai de ea, Crivăţul de la miezul nopţii a început a sufla cu atîta putere, incit a îngheţat-o şi a împietrit-o acolo cu cîni şi cu capre cu tot. Si se zice că urmele ei se văd şi in ziua de azi de către cei ce călătoresc la • -9Q • munţi. A doua variantă a legendei de mai sus, din Muntenia, sună aşa: 301 .Era odată o babă... Ea 80 numen Dochin şi era o zgripţoroaie cu cerul gurei negru şi rea ca moartea. Şi avea baba un băiet, pe care l-a însurat cu o fată blinda şi bună la Dumnezeu. Nu trecu mult după însurătoare şi băietul plecă la drum lung dc tot; atunci soacra, ca toate soacrele, a început un trai rău in casă cu noră-sa; o ocărea, o schingiuia şi o amăra mai rău decit o strigoaică. Intr-o zi, către sfirşitul iemei, baba dracului dete nurorei sale un braţ de lină neagră ca funinginea, zicîndu-i: - Du-te de spală lîna asta şi vezi să mi-o aduci ca laptele de albă; altmintrelea să nu te mai întorci acasă, că Iţi răsucesc gitul ca la un pui de vrabie! Biata femeie luă lîna in braţe, se duse la izvor şi o spălă trei zile întruna; dar lina nici că se albea deloc. A patra, zi şedea Ungă izvor nemingîiatâ, ca vai de ea, că nu i se albea lina, şi acasă ştia ce o aşteaptă. Plingea cu lacrimi de foc şi se ruga la Dumnezeu să facă vreo minune şi s-o scape de urgia soacrei. Cum tot plingea şi mi se văieta, deodată vede un voinic, tînăr şi frumos ca un brad care, venind la ea o întrebă de ce plinge. Ea ii spuse tot necazul. Atunci voinicul, arătindu-i nu departe de izvor un fel dc piatră in roşeaţa cărămizii, care se măcina ca săpunul, ii zise: - la piatră de aceea roşie şi spală lina cu ea, pină s-o nlbi! Şi cum zise, se şi făcu nevăzut. Femeia luă din acea piatră, care însă nu era piatră, şi, frecind lina cu ea, îndată se făcu o spumă roşie ca singele, iar apa incepu să fiarbă in clocot, şi cind scoase lina era albă ca zăpada. Atunci se întoarse îndată la soncră-sa. Zgripţoroaica de babă se miră mult de frumoasa albeaţă a lînei; dar tot nu-şi lăsă nora in pace. ci o trimise sâ-i aducă, de unde o şti şi-o găsi. iarbă verde şi fragi coapte, ori de unde nu, să nu se mai întoarcă acasă. Altă năpaste pe capul bietei femei: de unde era ea să găsească iarbă verde şi fragi coapte! Dar ce era să facă! Ieşi la cîmp şi îşi aruncă ochii departe: in toate părţile numai pustiu şi ger. încă de abia se luase pe ici pe colea zăpada. Aşa mergea biata rătăcind şi plingînd, din cimpie in cimpie, cind iată iar voinicul de la izvor apropiindu-se de dinsa şi intrebînd-o: de ce plinge şi ce rătăceşte pe aici. Ea ii spuşe iarăşi păsul. Atunci voinicul o luă de mină şi o duse într-o poiană plină de o iarbă verde însmâlţatâ cu fragi coapte, ca în luna lui circşer. Ea îşi umplu braţele de iarbă verde şi poala pestelcii de fragi, şi aşa se întoarse la soacrâ-sa acasă. Iar baba Cloanţa, cum văzu iarba şi fragile coapte, zise: - Ei acu văd şi eu c-o vinit primăvara! Să mă sui cu oile la munte! Ea avea multe oi, mulţi ciobani şi mulţi cîni. Se găti dar de plecare şi, luîndu-şi turma, ciobanii, rinii şi dc-ale mincării, iar pentru sine nouă cojoace mari pină in pămint. la întîi dc martie a ajuns cu oile sus la munte. Dumnezeu atunci hotărî s-o pedepsească pentru răutatea ei, şi iată că deodată incepu să ploaie cu spicuri de zăpadă. Baba, cum văzu, îşi strinse turma şi îmbrăcă riteşinouă cojoacele. în ziua dinţii se udă cojocul deasupra, dc se inmuie de tot, şi trebui sâ-1 lepede; apoi tot aşa in fiecare zi cîte un cojoc, pină ce îşi lepădă toate cojoacele. 302 Nouă zile plouă mereu, iar noaptea cea de-a noua, dnd babn nu mai avea nici un cojoc uscat. dete Dumnezeu un ger cumplit, aşa că a zecea zi şi babn şi ciobanii, şi dnii, şi turma întreaga, se găsiră îngheţaţi şi prefăcuţi in stani şi bolovani de piatră. De atunci şi pină astăzi, la Începutul lui martie, se uude prin acele locuri un plins ca de femeie, un urlet de cîni şi un zbieret de oi multe, şi ntunci îndată cerul de posomoreşte, viscole se pornesc, cu ploi şi cu zăpadă, ţiind întruna nouă zile, dte cojoace avea baba Dochie.1*30 A treia variantă a legendei de mai sus, tot din Muntenia, comuna Vlrrio-rovn, jud. Mehedinţi, e cea următoare: -A fost odată o babă bâtrînâ, bătrînâ, baba Dochia, care era nemaipomenit de rea. Din toţi copiii ce Dumnezeu ii dăruise, nu mai avea dedt unul singur, insă bun, vrednic, ascultător, care făcea bucurie babei. Cînd veni timpul să se însoare, se însura şi luă o femeie, care era tocmai ca el de vrednică şi ascultătoare. Dragomir îşi petrecea timpul mai mult pe deal la oi, şi baba rămînea acasă cu noră-sa, să vadă de-ale casei. Baba, din fire prea rea, chema pe noră-sa în toate chipurile, iar biată noră, prea mult răbdătoare, nu zicea nimic şi suferea totul, crezînd că doar se va schimba firea babei cea rea vreodată. tntr-o zi, din pizmă, pe dnd Dragomir nu era acasă, trimise pe noră-sa la riu cu o lină albă, zidndu-i: - Vezi astă lînă, du-tc. spal-o pînâ dnd se va înnegri. Dacă nu, să nu-mi mai calci bătătura! Zise şi-şi văzu de treabă, iar femeia plecă cu lîna să facă ce-i zisese baba. Spălă ea timp de trei zile lîna, dar zadarnică îi era munca, căd, s-o înnegrească nu era cu putinţă. Dar, dnd era aproape să plece femeia de la riu fără nici o ispravă, iată că doi oameni, cari nu erau alţii dedt Dumnezeu şi cu Sf.Petru, care atunci umblau pe pămint, se apropiară de ea şi-i ziseră: - Ce fad ari, femeie? Ea le răspunse plingînd: - Am o soacră foarte rea şi uite m-a trimis cu lina asta, s- o spăl pină ce se va înnegri. De trei zile spăl, şi nu pot să fac ceea ce mi-a poruncit. Numai Dumnezeu ştie ce mă aşteaptă acum! Auzind Dumnezeu şi Sf.Petru despre asta şi facîndu-li-se milă de ea, îi ziseră: - Mergi acasă la soacră-ta şi nu te teme. Şi-apoi se făcură nevăzuţi. Cînd dote femeia să plece şi se uită la lină, văzu lîna neagră şi, dindu-i In gind că a fost Dumnezeu, plecă veselă, mulţumind lui Dumnezeu. Ncpotolindu-şi baba necazul nid prin asta. o trimise iarăşi la riu, însă cu o lină neagră, zicindu-i: - Cum vei şti să faci, să speli lina pină se va inâlbi! Să nu te Intord la mine cu lina neagră! Plecă plingînd femeia, că ştia ea că nu poate îndeplini lucrul ăsta aşa de ciudat; insă, cum e omul făcut să nu piardă credinţa nici dnd vede bine că nu e chip de scăpare, astfel făcu şi ea, se duse cu lina la riu şi începu s-o spele. După vreo două-trei zile de spălătură zadarnică, se dete la o parte şi începu să plîngâ, de plingeau şi pietrele de mila ei. 303 în acest timp, iarăşi se arătă Dumnezeu şi Sf.Petru şi, vâzlnd-o plingind, o întrebară de ce plinge. Ea răspunse: - Soacră-mea m-a trimes cu lina asta neagră să o spăl ca să se {nălbească. De două zile mă ostenesc, amârltă şi nemincată, să fac ceea ce era cu neputinţă. Atunci Dumnezeu şi Sf.Petru deterâ femeii o chită de flori de fragi, să o ducă babei, spuindu-i că le-a cules do pe coastă, şi o încurajară să nu se teamă, şi-apoi se făcură nevăzuţi. Femeia luă lina tot neagră, cum o adusese, şi se duse acasă de dote soacrei sale chita de flon de fragi, spuindu-i că le-a găsit pe coastă. Baba. vâzind florile, uită de lină şi chemă pe fiu-său Dragomir şi-i zise: - Dragomire. maică! Fragile au Inflont şi noi n-am măsurat încă oile! Să plecăm cu oile la munte, să le măsurăm. - Să plecăm, zise şi Dragomir. Plecară, şi Baba Dochia luă cu sine nouă cojoace. îmbrăctndu-le pe toate, cum ieşi din casă. Merserâ multă vreme şi, clnd ajunseră la locul unde era să măsoare oile, se puse o zloată (ploaie amestecată cu zăpadă), incit baba fu silită să lepede pe rind unul cîtc unul toate cojoacele şi începu a tremura, de ziceai Doamne! Câutind împrejur, văzu pe Dragomir îngheţat şi cu sloi la gură şi. crezînd că cînta In fluier, îi zise: - Dragomire! Dragomire! Eu am îngheţat de frig, şi tu cinţi din fluier! Astfel şi Baba Dochia şi fiul său Dragomir. împreună cu oile lor. au îngheţat şi s-au prefăcut in stinci de piatră, ce se află intre comuna Vîrciorova şi Turnu Severin. Mehedinţi, numit Dragomir.*"11 A şaptea legendă, auzită de dl. I. C. Mâldârescu din gura unui tinăr român din Basarabia şi scrisă apoi in versuri, sună aşa: 1 Şi se plimbă tot po munţi. Trece ape fără punţi, Sare după dealuri jos Şi se-aţazâ pe-un lemn gros, Sub poalele munţilor. In locaşul sluţilor, Se arată un bordei: Ca să-l vezi nici să nu vrei 25 Ca să-şi pască caprele. Să le sugă laptele. N-are teamă de vreun ger. Nici câ-i frică chiar de cer, Deşi iarna n-a trecut. 5 în el de mult locuieşte Bnba Marta. ce vrăjeşte Cind lu stele, cind la lună Şi rinjind ca o nebună CU e noaptea Domnului 30 Baba Marta toarce, toarce, In cojoace se întoarce. Arc-n spate blană nouă: Ningă, viscolcnscâ, plouă, Ea habur n-are măcar. 10 Şi dulceaţa somnului. Lingă foc şi lingă vatră. Farmecă, iar cini o latră! Mult ii ren şi prăpădită, Cu cojoace învelită, 35 Nici gindeşte la amar. 15 Cu nouă cojonce-n spate, Şi toiagul al ei frate De-alorgări pe munţi şi văi. Cind c timpii cei mai răi. Ea e a pădurii mumă, Toarce baba lină, toarce, însă norii se tot stoarce Şi deodntâ-n munte-apare Un copil micuţ, ce are II 20 Babă rea. soră de ciumă, 40 Aripi mindre In privit. 304 Şi deodată a grăit: - Murto, babă vrăjitoare, Dup-acum eşti la pripoaro: Primăvara n-a venit, •15 Florile n-au răsărit?! Mai stai încă în bordei, Lina toarce-o, dacă vrei Să-ţi mai faci un strai din ea; Iarna încă tot e grea! 50 Astfel zise copilaşul, Şi zburind ca îngeraşul. Baba Marta stă şi zice: - Surda, surda, măi voinice, Ain încă nouă cojoace 55 Şi fuiorul tot a toarce, Am şi fete dc-ndrâgit, Am flăcăi de zăpăcit, Şi numai noaptea pe lună Pot lucra cu voie bună! 60 Iarna de mult a trecut, Caprile iarbâ-au păscut, Surdo, surda, n-am habar De-al tău grai sau ger măcar! III îngeraşul miniat 65 Către cer s-a îndreptat: Norii vineţi adunind, Bolboraţi mereu tunind. Şi deodată frigul vine, Vîntul bate, bateîane, 70 Plopii urlă, cerul tună, Norii vin de se adună, Fulgii cad albi de zăpadă Peste munţi şi pomi, grămadă. Marta insă toarce-ntruna, 75 Rizînd tare ca nebuna, De cojoace dezvâlitâ, De zăpadă ’nemeţită. Tremurind la cer priveşte, Dar iertare nu găseşte. 80 Urlă vîntul vijelind. Ploaia rece azvîrlind Peste Marta, baba rea, Care pizma n-o lăsa De la cer să ia iertare. 85 Ploaia curge şi mai tare, Munţii gem. pădurea geme, Marta insă nu se teme. IV Vîntul suflă cu turbare, Jos trintea coliba mare, 90 Dar pe Marta, babă rea, S-o doboare nu putea. Ea la cer cătînd zbiera. Hulea rău şi blâstârna. Norii vineţi se-aduna, 95 Lemnele de ger trosnea. Munţii încă că gemea, Pietrile se despica, Şi din nouri, licărind, Trăsnete ieşeau trăsnind; 100 Vremea se tot turbura, Fulgerile lungi zbura. Dar pe Marta, baba rea, S-o-nspăiminte nu putea... Atunci norii se crăpa, 105 O lumină se vedea Şi un glas se auzea. Blestămind, babei zicea: V - în veci să fu o stană De piatră amorţită, 110 De caprele-ţi iubite Să fii împrejmuită, Din ochi să-ţi izvorască Tot lacrâme amare, Iar pe pâmint să facă 115 Un riu de-unde oricare Să nu poată să bea! Şi dracii toţi rîdea. VI Glasul cum se isprăveşte, Norii negri se lăţeşte, 120 Vîntul s-a mai potolit, Iară soarele-a ieşit. Numai Marta-i neclintită ŞL..deodată e lovită De un trăsnet din senin, 125 Curmînd traiul cel de chin: Curg din ochii ei şiroaie, Lacrâmi mari ca şi o ploaie. Ieşind gemăt din cea stană. Şi plînsoare din fintînă... 130 Fiarele vine in cete Să-şi adape a lor sete. Vin şi ieje despletite, •JAR Duhuri rele şi cumplite... Lingă focuri le-aprinse. Toate umbrele s-adapă, 140 Dar cînd este despre zori... 135 Lingă stană găuri sapă. Cînt cocoşii de trei ori. Saltă, ţipă şi huleşte, Şi se duce orice duh Morţil-n iaduri se trezeşte, Şi e pace in văzduh! Joacă, cintâ-n horă prinse Aşa a fost atuncea precum am povestit; Am spus-o cum se spune şi ce am auzit: Chiar astăzi se mai vede o babă împietrită, în juru-i stînd, culcată, e turma ei iubită."32 A opta şi totodată cea de pe urmă legendă, auzită in Muntenia, e aceasta: Pe la-ntii de marto Cînd se luptâ-n parte Cei doi luptători Noinvingâtori, 5 Noapte şi lumină, Pe bolta senină, Soare şi cu nori, Ploi şi cu ninsori, Şi cînd iarna toată 10 Pare-ngenuchiată D-un soare arzător Şi amăgitor, Dochia înrăită, De iarn'obositâ, 15 Vru să suie-n plai Ca-n luna lui mai. Turma îşi adună, Caprele din stînă, Ce mereu cîrteau 20 Că nutreţ n-aveau Şi o ia spre culme Pe-unde nu sînt urme, De mindrii Carpaţi, De vînturi uscaţi. 25 Caprele-o urmează Şi ea le-ndemnează: - Hăi, căpriţe, hăi. Să ieşim din văi, S-ajungem pe munte 30 Pe-a Jepilor frunte, Să vă văd păscînd, Vrînd Domnul, nevrînd. Baba sumeţită, De soare-amâgită, 35 Se tot suie-n sus Unde-i Dorul33 pus, Şi prin nori se perde, Cătînd iarbă verde Colo-n Jepii mari, 40 Dragi la miorari. Şi-n creasta ripoasă. Naltă, fioroasă34, Unde-n veci e ger, Capu-ţi dă de cer! 45 Opt zile trecuse. Baba mi se duse, Prin virtej de nori Şi spic de ninsori. Sus pe Omul roco, 50 Care nori întrece, Dacic, vechi altar, Cu cerul hotar, Unde se uimeşte Ochiul, cînd priveşte 55 Peste două ţâri Născute surori. Dochia-nâsprită Şi de vînt răzbită - Vînt îngrozitor 60 De te ia fior, - Aruncă blâsteme, De cer nu se teme, Şi-n cugetul său Uită Dumnezeu. 65 Ea se întăreşte Şi gura-i sporeşte: - Hăi, căpriţe, hăi, Mai in jos spre văi. 306 Ln Inlomidoaru Ce şi-azi se vâd stând. 70 Cu dulce apşionrâ. Sn vă vâd pâsrind, Vrînd Domnul, ncvrind! ...Cind şi-aste cuvinte Zise fără minte, 80 Plaiul inălbind, Plai ce Babc3j-i cheamă Ca să ne dăm seamă Câ-n a noua zi Se-mpetri aci 75 Bab'aci pe loc Se (acu un bloc, Ea şi turma toată Stane tot de pintră. 85 Cea Babă Dochie, A cui istoric Secuii o şoptesc, Mun^i o povestesc.'™ Acestea şînt toate legendele despre Baba Dochie, cari mi-s mie pîna acum cunoscute.3' NOTE 1. I C. Mildirescu, Baba Marta. legendă, publ. In revista societăţii Santinela românismului, foaie literari-ştiinţifică. an. I. Bucureşti, 1884. p.24 şi 26; din Râsp. In Cest d-Iui N. Densusinnu, com. Cringcni, jud. Teleorman:.ZiIei de 1 martie i se zice Baba Marta*. 2. Din Lucăceşli, dict de Mălină Pnicu şi corn. de fiul său P. Paicu. 3. Din Cos tina, dict de Ioun Cocirln şi com. de fratele sâu Nic. Codrla. 4. Din Şiret, dict dc Gheorghe Botezat, şi din IVrcblccca, dict. de Paraschivo Scripcariu şi com. de P. Scripcariu. 5. Din Frătâuţul Vechi, com. de I Covaşâ. 6. Din Bosanci. com. do Trofin Crupa. O altă variantă a legendei de mai sus sc află publicată de răposatul exarh şi paroh din Stroieşti. Ioan Bernriu, In Familia, nn. XII, Budapesta, 1876, p. 459-461 şi 472*473. Am fi reprodus-o şi pe aceea ad, dacă n-ar fi prea lungă şi scrisă Intr-un stil prea literar şi dacă culegătorul ci n-ar fi adaos multe şi de In sine. 7.0 seamă spun că a cerut să-i dea un moşneag. 8. O scamă spun stană, iar alţii stlncă. 9. Din Stroieşti, com. de George Birtoiu. Mai tot aşa sc istoriseşte legenda aceasta şi In satele invcdnale, precum in Uişcşli. com. de G. Bcrinţan; In Stupea, com. de Onufr. Căilcan; in Bălăceana, com. dc G. Boca şi C. Ureche, şi in Liuzi, dict. dc Mana Ştcfiinescul şi com. dc Dini. Bondariu. Vezi şi L A Staufe-Simiginovicz. Vollusagen au* der Bucovina, Czomowitz, 1885, p. 136. 10. Din Râsp. la Cest D-lui. Nic. Dcnsusianu, dict de Dumitru Stăndaiu. moşneag In virstă de 90 de ani din com. Al bem. pl. Amnradin-Novad, jud. Gorj. 11. Varzavoi - iezi 12. Din Mihoveni, dict. do Mihni Cojoc şi com. de Vc*p Corvin. O variantă a acestei legende vezi-o la L Şăineanu, Studii folcloricv, cercetări in domeniul literaturii populare. Buc., 1896, p. 5-6. 13. Intr-o variantă din Cireş-Opaiţ, com. de Canst. Dugnn, se zice că a împrumutat 12 zile. 14. Din Sccuriceni, com. de Gas'r. GuşcL 15. Stunibu-Stumbu, pe Ungă pisălog (=pilug>, mai înseamnă şi acţiunea de a pisa. Ex.: A prins cutare pe dncva şi l-a bătut: Sturabu-stumbu - pină l-a pisat de bătaie. Vlnhii-mc este femininul cuvintului grecesc vlnhns-aromAn. devenit aci valohii-aromAna in loc de vluhn. cum spun grecii astăzi. 16. Adecă: pe iezi i-am scăpat. 17. P. Papahagi, Din literatura poporană a aromânilor. Bucureşti, 1900, p. 773-774 18. Un fel dc vlnt straşnic. 307 19. P. I’apahagi, op. cit., p. 774-775. 20. într-o variantă din Ciudei, distr. Storojincţului. com. dc E. Brahn. provine lisus Hristos in loc de Dumnezeu. 21. Din Iordan eşti, dict. de Paraschiva Rojescul şi com de T. Tovamiţchi şi din Broscâuţul Vechi, dict. de llinca Bahriu. 22. Micşa Înfloreşte in martie şi ţine piuă către capătul lui aprilie; se află pe dealuri şi în păduri, e mică, de coloare vinâtă şi are miros. Cocoşeii ţin mai puţin, sînt mici ca nucşele, de două feluri: albi şi roşii închis, fără miros. O seamă pun in loc de micşc şi cocoşci. brebenei (Schneeglbckchcn) şi flon de semenic, şi explică: aceste sini semne că economii pot pleca cu oile la munţi, dur pentru Baba Dochic sini un semn de înşelare ca sâ se ducă la munte şi să se prăpădească acolo. 23. Semenic e un munte în comitatul Caraşului, lingă Reşiţa spre graniţa militară. 24. At. M. Maricnescu, Haba Dochic şi Babele, publ. în Familia, an. VIII. Pesta. 1872, p. 366-367. 25. Amicul familiei, ziar beletristic, an. X. Gherla, 1886. p. 121-122. 26. Un creştet de munte la marginea Banatului despre Ardeal. 27 Dionisiu Miron, Zilele Babelor, publ. in Columna lui Troian, an. I. Bucureşti. 1870, nr. 4, p. 4.0 variantă u acestei legende tot din Banat, se află publicată de Artur şi Albert Schottin Walachitchc Mărchen, Sluttgart und Thubingen, 1845, p. 113-115. 28. Aci se inţelege sub bucate atita cit vite. 29. Com. dc dl. Ios. Olariu. 30. Familia, an. XXII, Oradea Mnre, 1886, p. 227. 31. Albina, an. I. 1898, p. 1399-1400. 32. Revista societăţii Santinela Românismului, foaie literară-ştiinţifică, an I, Bucureşti, 1884, p. 24-26. 33. Vîrful cu Dor. Jcpii, ca şi Caraimanul şi Omul, sînt piscuri mari pe culmea Bucegilor din CarpaţL 34. Caraimanul 35. Babele sînt un platou înalt, din poalele căruia izvorăşte Ialomiţa, mai sus de peştera cu Schitul de lemn. 36. S. N. Şoimescu, Poezii lirice. Bucureşti. 1883, p. 72-76. 37. Atit despre legenda Babei Dochie dt şi despre numele acestei babe s-an scris pînă acum mai multe studii şi an urne: a) At. M. Marienescu, Baba Dochie şi Babele (Din sărbătorile păgine române dc uzi), publ. în Familia, an. VIII, Pesta, 1872, p. 366-367, 378; b) Sim. Mangiuca, Baba Dochie, studiu mitologic, publicat in Familia, an. X. Budapesta. 1874, p. 159-164; c) Gr. C. Buţureanu. încă o dovadă la stăruinţa românilor in Dacia 7Yaiana, publ. in Arhita Societăţii ştiinţifice şi literare, an. II. Iaşi, 1891, nr. 8, p. 470, Ln care autorul se încearcă a dovedi stăruinţa românilor in Dădu pe temeiul legendei Dochia şi Troian sub muntele Pion in Moldova, fabricată de G. Asachi, Culegere de poezii, ed. III, Iaşi. 1863. p. 195; vezi de acelaşi şi Culegere dc poezii germane şi franceze din limba română. ed. III. Iaşi. 1863. p. 88.90; d) I. N\, legenda Dochiei, publ. in Gazeta săteanului, an. VIII, Rimnicu Sărat. 1891, p. 183-192. prin care se combat toată afirmările d-lui Buţureanu; c) L. Şăineanu, Zilele Babei şi legenda Dochiei, publ. intiia oară in Convorbiri literare, an. XXII, Bucureşti. 1888. p. 193, 220 şi reprodus apoi in ale sale Studii folclorice, cercetări in domeniul literaturii poporane. Bucureşti, 1896, p. 1-45. Dintre toate studiile acestea, cel mai extins şi mai aproape de adevăr e cel al d-lui L. Şăineanu. Darniri studiul d-sale nu se poate considera de cel inai complet şi mai perfect: una, pentru că nu i-au fost cunoscute toate legendele Dochiei. al doilea, pentru ca d-sa confundă legenda babei cu zilele acesteia, şi al treilea, pentru că trece prea repede peste studiile scrise mai inainte de d-sa, iar pe unele dintre acestea nid nu le aminteşte. 308 II. ZILELE BABEI Baba Dochie sau Baba Mar ta, ale cărei legende le-am reprodus in capitolul premergător, ţine de regulă nouă1 sau douăsprezece zile2. De aci vine apoi că românii de pretutindenea numesc cele dintîi nouă sau douăsprezece zile ale lunii lui martie Babele, Zilele Babelor, sau Zilele Babei3, adecă Zilele Babei Dochie sau ale Babei Marta. Zilele Babei se încep de comun la 1 martie sau mărţişor şi durează, după cum am amintit mai sus, nouă4 sau douăsprezece zile de-a rindul5, adecă pînâ cînd Baba Dochie şi-a lepădat, respective şi-a scuturat cele nouă sau douăsprezece cojoace.6 în unii ani insă Zilele Babei nu se încep la 1 martie, ci cu nouă sau douăsprezece zile mai înainte de această zi7, iar în alţi ani, deşi se încep la 1 martie nu durează numai 12 zile, ci ele trec peste acest număr, ba adeseori trec chiar şi în luna lui Prier8, sau Priil9. de unde se vede că vine apoi şi zicala românilor din Bucovina că Prier prieşte. Dar şi jupeşte, sau a celor din Moldova: Priil prieşte Şi jupeşte10, şi anume, cînd e frumos, cald şi plouă ploaie călduroasă, atunci prieşte, iar cînd ninge şi e frig. atunci jupeşte sau. după cum spune un proverb bănăţean: Prier fără ploaie Cheful românului moaie.11 Dacă cele 12 zile ale Babei Dochiei cad înainte de ziua ei, atunci se zice că primăvara e bună, oamenii pot ara şi sămăna devreme, iar dacă pică după ziua ei, atunci primăvara e urîtă şi oamenii se întîrzie cu aratul.12 Zilele cari trec peste numărul 12 se numesc în genere Zilele împrumutate sau împrumutărif3; în special însă prima zi împrumutată se numeşte: ziua sturzului, a doua: ziua mierlei, a treia: a cocostircului, a patra: a ciocîrliei, a cincea: a cucului, a şasea: a rindunelelor etc., iar cea de pe urmă omătul, ţurţurii sau ziua mieilor, şi aceasta din cauză că aceste zile prevestesc reîntoarcerea in ţară a pasărilor pribegite de cu toamnă şi epoca naşterii mieilor.14 în decursul celor nouă sau douăsprezece zile, precum şi a celor împrumutate, timpul e în genere foarte schimbâcios, acuş ninge, acuş plouă şi acuş e soare.15 Baba Dochie nicicînd nu-şi schimbă năravul. Ea trebuie în fiecare an să-şi lepede sau să-şi scuture cojoacele.10 Şi dacă se întîmplă uneori că nu-şi 309 scutură cojoacele, după cum Si este datina, in decurs de 12 zile, atunci şi le scutură într-o singură zi de 12 ori după daltă.1 2 3 ‘ Cum încetează Baba Dochie sau mai bine zis Babele, numite in Transilvania şi Vintoase18. indatâ se încep Moşii, numiţi altmintrelea şi Sfinţi sau Simţi.19 Babele sînt de regulă rele, iar Moşii buni. Drept aceea, femeile bătrîne din popor, şi cu deosebire din Muntenia, îşi aleg dinainte cîte una din Babele despre cari ne-a fost pînâ aci vorba, cari personifică apoi, după cum vremea e frumoasă sau urîtâ, caracterul moral ale aceleia ce a ales-o. Dacă au parte ca ziua aceea ce şi-au ales-o să fie mai blindă, atunci se zice că nu e babă rea La din contră toţi cei din casă o acuză că e babă rea şi o fac oarecum responsabilă de timpul cel rău.21 întiia babă, care cade la 1 martie şi care poartă numele special de Baba Dochie sau Baba Marta, se mai numeşte altmintrelea şi Cap de primăvară, pentru că ea este ziua cea dinţii a primâverei.22 Deci, dacă in această zi este frumos, atunci cred oamenii că şi toată primăvara şi vara va fi frumoasă, iar de nu, apoi zic că şi primăvara şi vara va fi urită şi posomorită.2,1 O seamă de românce, atit din Bucovina cit şi din celelalte ţâri, serbează ziua cea dinţii din martie, in care cade Baba Dochie, prin nelucrare în casă24, şi anume: pentru purtarea timpului25, pentru ca să se domolească minia Babei Dochie şi frigul de primăvară să nu facă pagube în cimpuri26, apoi pentru ca să nu zacă nimeni in casă de vărsat27, precum şi pentru înecat. Unicul lucru femeiesc care se poate face, după părerea celor mai multe românce, in această zi, este claca de tors29, pentru că şi Baba Dochie cînd a mers cu oile şi cu caprele ca să le pască, incâ şi-a luat furca şi a tors lină dintr-insa.30 Drept aceea, cele mai multe românce nici nu lucrează nimic alta in această zi, docît doară că fac claca do tors. în fine, mai e de observat încă şi aceea că femeile, cari se cheamă Eudochia, pop. Dochia şi Dochiţa. îşi serbează în această zi numele, iar o seamă dintre dînsele fac şi praznic.31 NOTE 1. Din Râsp. la Cest d-Iui Nic. Densusianu, corn. Cringem, jud. Tbleormnn: „Pe ziua de 1 martie cade Baba Marta, cea cu noua cojoace, şi pină la nouă zile leapădă dte un cojoc. De la 9 martie insă, lepâdind baba cojoacele, începe şi timpul a se încălzi.* 2. După spusa românilor din Stupea, corn de Onufr Căilean: .Baba Dochie durează 12 zile"; a celor din Crasnn, corn. de loan Iliuţ: .Baba Dochie ţine 12 zile."; a celor din Stroieşti, corn. de G. Străinul: „Baba Dochie are 12 zile."; a celor din llişcşti, corn. de V. Botezat. .Cele 12 zile din martie poartă numele de Baba Dochie."; a celor din Reuseni, corn. de V. Pop; a celor din Mihoveni, dict. de Mih. Cojoc şi com. de Vcsp. Corvin: „Baba Dochie ţine 12 zile."; a celor din Tereblecea, com. de P. Scripcariu: „Cind, înspre primăvară, începe a se topi omătul şi a înverzi, se pornesc in vreo riteva zile mai multe furtuni cu omăt; timpul acela se numeşte Baba Dochie." 3. După spusa rom. din Cireş-Opaiţ, com. de Const. Popescul: .Baba Dochie ţine 12 zile, cari se numesc Zilele Babei.*; a celor din Crasna, com. de Em. Iliuţ: -Zilele Dochiei se numesc Zilele Babei"; At. M. Marienescu. Baba Dochie şi Babele, publ. in Familia, cit., 310 p. 366; L. Şâineunu, Studii folclorice, p. 3: .Cele dinţii nouă sau douăsprezece zile din murtie românul le porecleşte Babele sau Zilele Babei.*; I. C. Măldăroscu, Baba Marta, publ. ziarat., p. 26: J’oporul romăn, după cum fiecare ştie, primele nouă zile ale lunii lui martie lc numeşte Babele sau Baba Marta, de unde pretinde că de la acest nume luna martie şi-a luat numele său.* •t. Din Rusp.IaCest. d-lui Nic. Densusianu, corn. Saran.jud. Constanta: .La 1 martie intră Babele, care ţin nouă zile."; din mss d-lui I. Pop-Retcgonul: .Babele ţin nouă zile."; S. N. Şoimescu, op. cit., p. 69: .Mulţi se Întreabă ce sint Babele, de care tradiţiunca vorbeşte îndată ce vine 1 martie. De unde acest număr de 9 zile, pe care oamenii de la noi le observă şi le numără cu otita Îngrijire ca pe nişte zile nefaste şi periculoase penLru sănătate? Oamenii de ştiinţă ştiu că aceste zile corespund cu cchinocţiul, clnd timpul este foarte variabil, pinn ce începe n fi ziua mai mare dedt noaptea, sau, după cum zic ţăranii noştri, pinâ ce iese căldura din pămint, pe care ei il bat cu maiele in a noua zi de marte, fâcind şi focun prin bătătură. Coi ce se rapoartă la legenda cu Baba Dochia observă că aceste 9 zile din martie corespund cu cele 9 zile in care această babă rea şi încăpăţînată a umblat pe virful Carpaţilor cu cele 9 capre ale sale. căutind iarbă şi mugur verde ca să le pască, -vrind Dumnezeu, nevrind»." 5. După spusa rom. din Volovăţ, corn. de Ilie Buliga: .Zilele Dochiei durează 12 zile, după 1 martie.*; Or Dlujanschi, Câlindarul românului, publ. in Albina Carpaţilor, an. IV, Sibiu, 1879. p. 11: „Lunu lui martie: Baba Dochie, ce-şi ţine năravul 12 zile." 6. După spusa românilor din Volovăţ, corn. de Ilie Buliga: .Baba Dochie durează 12 zile, pinâ işi leapădă cele 12 cojoace.*, a celor din Mitocu Dragomirnei, corn. de Alex. Romnş: .Baba Dochie vine de la munte cu 12 cojoace şi ţine 12 zile, scuturind in fiecare zi ate un cojoc*; u celor din Krătăuţul Vechi, dict. de Zenovin Rusu: .Zilele Babei Dochie sint la număr 12, după numărul cojoacelor sale, căci ea leapădă in fiecare zi dte un ccţjoc.*; a celor din Costina, corn. de V Huţan: .Cind ii vine Babei Dochie timpul, atunci se îmbracă cu 12 cojoace, Îşi in furca de tors şi mni multe fuse şi merge cu oile la păscut. Ea ţine 12 zile şi in fiecare zi leapădă dte un cojoc, şi and le-a lepădat pe toate, atunci sc zice că a trecut Dochia." 7. După spusa rom. din Crasna, corn. de Em. lliuţ: .Zilele Dochiei pot să meargă înainte sau şi in urma ei“; a celor din Tbrcblccea, dict. de Paroscliiva Scripcnriu şi com. de P. Scripcariu: .Baba Dochie aide In 1 martie. Zilele ei sint 12 lu număr şi cad sau Înainte sau după 1 mnrtie. Chiar şi mai tirziu după ce sint zilele ei trecute, dacă mai ninge, se zice că au mai rămas zile de-ale Dochiei sau că acestea-s tot zilele Bubei." 8. At M. Marienescu. Baba Dochie şi Babele, publ. ziar cit., p. 366; vezi şi Schott, op. cit., p. 115. 9.1. A. Znnne, Proverbele românilor, voi. I. p 6-1. In judeţul Iaşi ucestei luni i se dă numele de: Luna lui Traistâ-n băţ. 10. Idem de radem. p. 64. 11. Ibidem. 12. După spusa mai multor români din Bucovina şi îndeosebi n celor din Frătnuţul Vechi, com. de I. Covaşă. 13. At M. Marienescu, Baba fJixhia şi Babele, toc. cit. 14. După spusa rom. din Fundu Sudovei. com. deToadcr Luncan: .Se zice ca Baba Dochie a fost o păstoriţă de capre, care. po cind păştea ea caprele intr-o primăvară pe timpul furtunilor acestui anotimp, ca femeie friguroasă, precum era, Îmbrăcă 12 cojoncc, şi Îndată ce trecea o furtună, lepăda un cojoc, pinâ ce a lepădat toate cojoacele. Ea u aflat câ sint 12 furtuni, şi aceste furtuni ar fi primit apoi numele ei. Afară de cele 12 zile ale Babei Dochiei se mni ţin trei zile furtunatice de ale Dochiei şi anume: a sturzului, n mierlei, şi a mieilor, şi prin urmare sint 15 zile furtunatice şi, dacă aceste trei din urmă nu află loc primăvara, ca să aducă omăt, se arată vara sau tirziu toamnaV. Alecsandri, Op*'recomplete, voi.III, Pasteluri şi legende. Bucureşti, 1875, p.190: .Românul caracterizează sub forme poetice sau glumeţe toate varinţiunile timpului. Astfel, ii place a numi Zilele Babei zilele cele dinţii alo lui martie (yiboullea de Mars). pretinzind ei de sint nesuferite, ca o baba cure se ceartă necontenit şi p linge. se boceşte şi nu laşi pe nimeni in pace. Insa adevărata denumire de Zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (Baba Dochia), ce cade la Începutul lui martie. Acele zile sint urmate de zilclo cocostircului, a micilor, a ciocârliei, a rinduneldor, etc.. cari prevestesc reîntoarcerea In ţară a păsărilor pribegite de cu toamnă şi epoca naşterii mieilor.* 15. At. M. Marienescu. Baba Dochie şi Babele, publ. ziar. cil., p 366 16. Pretutindenea in Bucovina şi Moldova. Vezi Careta săteanului, an. VIII. p. 185: „Zilele cele dinţii din martie se numesc Zilele Babei, şi dnd ninge atunci onmenii zic că Baba tşi scutură cojoacele.* 17. După spuse rom. din Crasna, corn. de Em. Iliuţ: „Dochia are 12 zile sau şi numai 12 furtuni intr-o xi.“ 18. Din inss. d-lui I. Pop-Kcteganul. 19. Idem de eadem: „Zice că Baba Dochie vine do la munte cu nouă cojoace, şi tot ţipă rite un cojoc, pinâ ce le ţipă pe toate, apoi încep Moşii, cari pe Someş se numesc şi Sfinţi.* 20. L. Şâineanu, Studii folclorice, p. 3. 21. S. N. Şoimescu.op. cit., p. 69-76. 22. După spusa rom. din Bâlăceana, corn. de Const. Ureche: „Baba Dochie e cea dinţii zi de primăvară.*; a celor din lăuzi, dict de Marin Ştefancscul, corn de Dim. Bondarul „Dochia se numeşte şi Cap de primăvară.* 23. După spusa rom. din Krătăuţul Vechi, corn. de I. Covnşu. 24. Com. de d-l Ios. Olariu: .Baba Dochie se serbează de către romăncele noastre cu nclucrare In casă in tot anul la prima Mărţişor, dnd se începe şi primăvara.*; din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, corn. Albeni, pl. Amaradia-Novad,jud.Goij: „Sărbătorile ce cad in Iun» lui martie sint Baba Dochie şi Dragobctclc.* 25. Dnt rom. din Gura Humorului, corn. de Em. Netea: „Femeile serbează pe Baba Dochie pentru purtarea timpului.* 26. At. M. Mnricnencu, Baba Dochie şi Babele, publ. ziar cit., p. 366. 27. Dnt. rom. din ll-reblecen. dict. do Toma Nimigcan: Jn ziua de Baba Dochie nu lucrează femeile nimic, pentru ca să nu le zacă in casă nimeni de vărsat* 28 Dnt. şi cred. rom. din Cupca, dict. de Casandra Ţugui. corn. de Th. Prelid^Baba Dochie se ţine ca sărbătoare de înecat, pentru că dacă lucrează rineva in ziua aceasta, vara să nu se mai scalde, că se îneacă.* 29. Dat şi cred. rom. din llişeşti. corn. de G. Berinţon: „Cit ţine Dochia nu este bine să se lucreze, mai ales muierile. !n acest timp insă fac dăd de tors, câri se crede că aceasta nu este păcat "; a celor din Băişeşti, corn. de Oct. Scretenn: Jn această zi se fnc dăd de tors* 30. Din Bâlăceana. dict. de Anisia Rusul: „Femeile fac în ziua de Baba Dochie dăd de tors, fiindcă şi ca a mers cu furca ca să pască oile * 31. Dnt. rom. din Lucâccşti, dict. de Mnlinu Paicu, com. de I*. Paicu: „Femeile nu lucrează in ziua de Baba Dochie. ci mni mult o serbează şi fac in această zi praznic* III. MĂRŢIŞORUL In cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova. Muntenia şi Dobrogea. este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor săi :tte o monetâ de argint ori de aur Ia git sau la mină. Moneda accnsta, care e de regulă atîmntâ de o cordea roşie ort de un găitan :ompus din două fire răsucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor1, mărţiguş2 şi marţ3. Scopul legării sau punerii mărţişorului Ia gîtul sau minile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus şi-l poartă să aibă noroc în decursul anului4, să fie deplin sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii5, şi peste vară să nu-i apuce şi scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întîmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţă, pînă nu răsare soarele.7 Totodată e de observat că părinţii, cind îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci zic ei că se pătează copiii pe ochi.8 Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gît, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tînăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în viaţă.9 Alţii îl ţin la gît pînă ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelcle acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv.10 -•Viţii îl poartă pînă înfloare porumbarul sau porumbrelul lat. Prunus spinosa L., şi păducelul, lat. Crataegus Oxyacantha L., şi atunci, luîndu-1, îl pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicînd ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei.11 Şi iarăşi alţii îl poartă pînă cînd sosesc berzele (cocostîrcii), iar atunci îl aruncă după aceştia, zicînd: Na-ţi negreţele, Şi dă-mi albeţele!12 Datina punerii mărţişorului la gîtul copiilor e uzitată şi la românii din Macedonia, cu acea deosebire numai că acolo nu se pune în ziua de 1 martie dimineaţa, ci în aiunul acestei zile. Iată ce ne spune în privinţa aceasta d-11. Neniţescu: „în ajunul lui martie mamele pun la braţul copiilor mărţişor, ce se poartă pînă în ziua de Patruzeci de Mucenici, cînd se scoate şi se leagă de ramurele vreunui pom. Mamele cred că pomii vor rodi abundent iar copiii cred câ rîndunelele le-ar aduce haine nouă de Paşti."13 în multe părţi, şi mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărţişor la gît sau la mînă nu numai copiii cei mici, adecă băieţii şi fetiţele, ci şi fetele cele mari, ba pînă chiar şi o seamă de neveste tinere. Şi aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă şi pîrlească soarele, căci: Cine poartă mârţişoare Nu mai e pîrlit de soare,14 ci ca să li se conserve coloarea pielei pe faţă în timpul verei, ca şi în timpul iernei15. Pe la finea lunii lui martie însă unele dintre dînsele iau legătura marţului şi o pun pe trandafiri10, iar moneta o dau pe vin, pîne albă şi caş, crezînd că fata care a purtat marţul, fâcînd aceasta, îi va fi faţa albă ca caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul. ' 313 Altoie, din contra, il poartă pînâ ce începe cucul a cînta18, sau pinâ ce înfloreşte porumbarul19 ori vişinul20, şi atunci îl aruncă ca şi copiii, pe râmurelele acestor pomi21 sau pinâ cind sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea.22 însă cele mai multe dintre dinselc caută ca atunci cînd îl scot şi şi-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzindu-le, se înnegresc.23 Acestea sint toate datinele şi credinţele românilor, cite le-am putut eu pînâ acuma aduna in privinţa mărţişorului. Din toate cele înşirate rezultă că mărţişorul sau mârţiguşul serveşte celor cc-1 poartă ca un fel de amulet. însă cine voieşte ca mărţişorul să aibă efectul dorit, acela trebuie sâ-1 poarte cu demnitate. Celor ce nu o fac aceasta, şi cu deosebire fetelor cari uită că poartă mărţişor, nu le ajută nimic. Dovadă despre aceasta avem următoarea poezie poporală de pe valea Prutului din Moldova: Leliţa cu mărţişor Fuge la badea într-un zbor. Şi-i dă gură de trei ori. Şi se-ntoarce-apoi în zori! 5 Azi e una, mini îs două, Poimiini douăzeci şi nouă... Iar cînd lelea a cătat, Nu era de sărutat, Ci de gătit feşele. 10 Feşele. pelincile24. Tbtodatâ. trebuie să amintim încă şi aceea că mărţişorul era mai demult un dar ce-1 dau nu numai părinţii fiilor lor, ca in ziua de zi, ci un dar care şi-l trimiteau românii unul altuia la 1 martie. Acuma însă această datină strămoşească a început in cele mai multe părţi, şi cu deosebire in Moldova, a se pierde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de dinaa. Un semn câ aici s-a pierdut mai cu desăvârşire. Iată ce ne pune în privinţa aceasta dl. N. Gane: „Astăzi, cînd societatea noastră, din română ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, îneît a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gîndi româneşte, cînd înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa, maman, cind şi chiar slugile de prin case se monsuiesc şi mâdâmesc în despreţul vechii frăţii româneşti, în această grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat toate tradiţiunile vechi care împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine ce este un mărţişor, desigur ar da din umere, zicîndu-ne: nu Ştiu!, căci nu numai obiceiul, dacă însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria noastră. Româncele din vremea trecută nu ştiau să-şi facă părul din negru alb şi din alb negru, spre deriderea vîrstelor, nu cunoşteau crinolinele şi turnurele, puful şi cocul, spre deriderea formelor omeneşti; ele se îmbrâcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de izvor şi urmau datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti; ele ciocneau ouă roşii la Paşti, ascultau cîntecele de stea la Crăciun, colindele la Anul Nou şi trimiteau mârţişori la întîi martie 314 Astăzi gingaşele degete a damelor noastre nu mai îndrăznesc să atingă ouăle roşii, uşele noastre se închid cu îngrijire înaintea colindătorilor ce cutează să ne calce pragul, iar mărţişorul nici se mai ştie ce este. Să scuturăm dar noi pulberea uitărei de pe acest vechi şi frumos obicei strămoşesc. Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuţ de aur spînzurat de un găitan de mâtasâ împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-1 primea in dar îl purta la gît pînâ cind intîlnea cea intîi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţă albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii. Aşa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 martie! Ei erau naivi in sufletul lor; trăiau in simplicitate şi împrumutau vorbele şi obiceiurile lor de la mama natură, care împodobea fruntea fiicelor lor cu flori din cîmp şi vorbele bătrîneşti cu alegorii poetice. Toate însă s-au şters de buretele aşa-nurnitei civilizaţiuni moderne, care, în locul comorilor de înţelepciuni şi tradiţiuni strămoşeşti, n-a găsit altăceva mai bun de pus in loc decit minciunile de la 1 aprilie, care şi acestea, din cauza necontenitei îndulciri a moravurilor noastre, au ajuns a se practica în toate zilele anului."25 în fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că în unele părţi din Banat este datina ca la 1 martie să se facă şi să se poarte în loc de mărţişor, legături de mărgele.26 NOTE 1. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic Densusianu, com. Trifeşti, jud. Roman: „Pe la unii locuitori este obiceiul ca la 1 martie să se lege copiilor la git rite o monetâ de argint (în genere veche), numită mărţişor.-; Idem. com. Pădureţi-Cieşti, jud. Argeş: „La 1 martie pun la gitul copiilor o baierâ împestriţată cu roşu şi alb, de care este atimată o monetâ de argint, numită mărţişor.-; Laurian şi Massim, Dicţ., II, p. 215: „Mărţişor - laţ împletit din fir roşu şi alb ce se pune la mîni sau la git In prima zi a lunii mărţişor." 2. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic Densusianu, com. Saran, jud. Constanţa. 3. Idem, com. Brebu, jud. Prahova: „Părinţii dau la 1 martie copiilor bani de argint, pe cari ii pun la gît, numindu-se marţ... Legătura marţului este făcută dintr-un fir de bumbac roşu şi unul de mâtasâ albă. amîndouă sucite într-un fir şi la capete cu doi ciucuri, unul roşu şi altul alb." 4.Idem. com. Bilciureşti, pl.Ialomiţa, jud. Dîmboviţa: .Este obiceiul să se puie la gîtul fetelor şi fetiţelor cîteva monete de argint sau chiar de aur, înşirate pe mâtasâ. insemnind noroc" 5. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic Densusianu. com. Pădureţi-Cieşti, jud. Argeş; Idem, com. Ciurari.jud. Teleorman: „La 1 martie este obiceiul pe aici ca părinţii să lege copiilor cite o monetâ de argint la git, zidnd ca copiii să fie sănătoşi ca argintul.- Idem com. Frumoasa, jud. Teleorman: „La 1 martie este obiceiul ca părinţii să dea copiilor (fetelor) cite o monetâ de argint, ca s-o poarte la git sau la mină, insemnind ca copilul să fie curat ca argintul cu venirea primăverii.-; Idem. com. Secu, jud. Mehedinţi: „Se pune la gitul copiilor în ziua de 1 martie un ban de argint, ca să fie sănătoşi ca argintul." 315 6. Idem, corn. Peri, jud. Mehedinţi: .La 1 martie părinţii pun la gitul copiilor clte o pan» de argint legată cu un fir roşu, ca să nu-i prindă frigurile vara.” 7.Idem, corn. Brebu, jud. Prahova; dat. rom. din Suceava: .In ziua cea dinţii a Babei Dochie, pun femeile, sau mai bine zis partea femeiuşcă, dimineaţa, pini a nu se scula din pat, mărţişor.” 8. Idem, com. Secu, jud. Mehedinţi. 9. Idem, com. Trifeşti, jud. Roman. 10. Idem, com. Săuleşti, pl. Gilort, jud. Goij: .La 1 martie se pune la fete rite o para de argint Ia git şi o ţine pină ce vede primul pom înflorit şi atunci o lasă pe râmurelele acelui pom, ca să fie sănătoasă şi frumoasă ca florile.”; dat. rom. din oraşul Suceava, com. de Dim Vasilovici, stud. gimn.: .Mărţişorul se ţine la grumaz pină ce înfloresc pomii. înflorind pomii, se ia de la grumaz şi se leagă de un pom înflorit. Şi de aceea se leagă de pom. deoarece sc gindeşte ca omul acela, care l-a pus, va fi aşa de frumos ca floarea pomului.” 11. Din Răsp. la Cest. d-lui N. Densusianu, com. Secu, jud. Mehedinţi. .Acest ban de argint il ţin la git pină cind înfloreşte porumbarul, şi atunci il ia şi il pune pe porumbar, zidnd ca copilul sâ fie alb ca floarea porumbarului.”; Idem, com. Ciineni, jud. Goij: .La 1 martie se pune la gitul fetelor un fir roşu împletit, iar rind înfloresc pomii, so rupe. Mărţişorul rupt sc pune pe un pâducel.” 12. B. P. Hasdeu, Etym. Magn.. t. III, p. 2523, Dobrogea, com. Ciobanu, jud. Constanţa: „La 1 martie sau mărţişor oamenii leagă copiilor la gît aţe roşii cu alb şi cu bani: copiii le păstrează pină ce vin berzele şi atunci zic: Na-ţi ncgrcţele/Şi dă-mi albeţele!” 13. Op. cit., p. 225. 14. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Saran. jud. Constanţa: „La 1 martie se atîmă la gitul fetelor citc o monctă numită mărţiguş, pentru ca să nu le ardă soarele.” Idem, com. Creţeşti, jud. Fâldu: „La 1 martie c obiceiul de a pune la git femeile o cordea roşie şi un bon de argint, numit mărţişor, spre a nu se pirli de soare.”; Tribuna poporului, an.III, Arad, 1899, nr. 35, p. 2: „Fetele in luna martie pun mărţişor, pentru ca sâ nu se înnegrească.” 15. Din Răsp. la Cost. d-lui Nic. Densusianu, com. Roşia, jud. Gorj: „La 1 martie iau fetele două fire, unul de amici roşu iar altul dc bumbac şi, răsucindu-le împreună. Ie pun la gît şi lo poartă pină cind înfloreşte porumbarul, inr atunci Ic aruncă pc florile acestuia. Aceasta se face cu scopul ca sâ li se conserve culoarea pielii pe faţă in timpul verei, ca şi in timpul iernei.” G. S. Ionean, Op. cit., p. 53: .I>a zi întii de martie fetele pun mărţişor la git sau mină, pe care-1 ţin pînâ la finele lunii, ca să fie curate şi rumene la faţă toată vara.” 16. N. A. Caranfil, Cintece populare de pe valea Prutului, Huşi, 1872, p. 17, nota 1: .Mărţişorul este o aţă răsuată din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gît şi la mini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leapădă pe trandafirii înfloriţi.” Tribuna poporului, an. III, p. 2: .Cind scoţi mărţişorul şi-l pui pe trandafir, te fad roşie şi frumoasă ca trandafirul ‘ 17. Din Răsp. la cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Brebu, jud. Prahova. 18. Dat. rom. din Mihoveni, dict de Paraschiva Cimpoieş şi com. de Vesp. Corvin: „în intiia zi de Baba Dochie, pun copilele şi fetele o zgardă (betiţâ) făcută din strâmâturâ roşă şi albă, râsudtă, la gît sau la mină, unde o ţin pină ce aud cucul dntînd. Aluna o dezleagă de la gît şi o leagă de un trandîifir roşu, zidnd: Sâ fiu roşă ca trandafirul acesta.”; a celor de In Mitocu Dragomimei, com. dc Alex. Romaş: „La 1 martie sau in ziua de Buba Dochie, fac fetele nişte strune roşi şi albo şi le poarta la gît pînă ce aud cucul întîia oară cintind. Atunri le aprind, afumă eu ele gitul, incunjurindu-1 de trei ori, şi apoi le aruncă jos." 19. Din Răsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Roşia, jud. Goij. 20. Idem, com. Socctu, jud. Tfeleorman: JLa 1 martie se pune o monetâ la gitul fetelor, numită mărţişor, şi care se ia dnd a înflorit vişinul.” 316 21. Idem, corn. Roşia,jud. Gorj 22. Idem, com. Samn, jud. Constanţa: „Ia 1 murtic ae atîmă la gitul fetelor dte o monetâ care se numeşte mnrţiguş şi pe care o aruncă după berze, dnd le văd intii,* 23. Tribuna poporului, un. III, p. 2: „Cind scoţi mărţişorul şi te vede sourele, te fnci neagră.* 24. N. A. Cnranfil, op. cit., p. 17. 25. încercări literare. Iaşi, 1873, p. 151-153. 2G. Sim. Mangiuca, Calend. pe an. 1833, IV. DRAGOBETELE în prima zi a lunii lui mărţişor, numită pe alocurea şi Drago bete1, Drago-bete cap de primăvară2, şi Dragobete cap de vară3, este datină in cele mai multe părţi locuite de români ca fetele cele mari să stringă apă de neauă (omăt, zăpadă) şi cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase şi drăgăstoase4. Tot în această zi este datină de a se face şi dragobete de dragoste.5 Iar dragobetele de dragoste se face, şi anume nu numai în prima zi a lunii lui mărţişor, ci şi mai pe urmă in decursul întregei acestei luni, în următorul chip: Se caută prin pădure floare de fragi şi, cu apă de pe ea, se spală fetele mari, anume ca să fie plăcute şi văzute cind merg peste an la joc ori la altă petrecere, zicînd: Floare de fragă Din luna lui Marţ La toată lumea să fiu dragă, Urîciunile să le desparţi'6 Pe lîngă apa de neauă şi cea de pe floarea de fragă din luna lui mărţişor, unele românce mai întrebuinţează încă şi apa de ploaie, precum şi cea de izvor din aceeaşi lună, parte spre conservarea sănătăţii şi parte spre învirtoşarea pepenilor (crastaveţilor) muraţi şi a curechiului (verzei) murat, care începe în decursul acestei luni a se muia şi a se strica. Aşa românii din Bihor, în Ungaria, spun că dacă in luna lui mărţişor te speli cu apă de ploaie eşti sănătos , iar cei din Bucovina spun că. dacă se ia apă in Zilele Babei din fintînă sau din pirâu şi se toarnă în poloboacele cu curechi sau cu pepeni, aceştia nu se moaie, ci se fac virtoşi.8 NOTE 1. Din Râsp. la Cest. d-lui Nic. Densusianu, com. Surim, jud. Constanţa: „Sărbătoarea de la 1 martie se numeşte Dragobete." 2. B.P. Hnsdeu, F.tym. Magn,, t. II, p, 1181: Jntiiul decembre so cheamă: Andrei cap de lamă, precum intîiul mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară." (A. Crişan, Făgăraş, com. Mărgineni.) 3.Idem decadent, p. 1122. 317 4. Sim. Mangiuea, Calend. pe an. 1882. .Cu apă de nea < zăpadă > de pruna mă rţişor se spală fetele peste tot anul spre a se facr frumoase şi drăgăstoase.* losif Vulcan. Neaua de mărţişor, publ In Familia, an. XI. Budapesta. 1876, p. 90: .Dar cum să nu fie aşteptată cu drag neaua do mărţişor? Născută din surisul rinelor, ea aduce pe pămint frumuseţea lor. şi cine sc spală cu ea devine şi dlnsa aşa de frumoasă ca rinele, cari Incintă şi pe Făt-Frumo». Aşa mi-a povestit odată această legendă o rveltâ copiliţii, cu farmec pe guriţă şi cu foc in ochii ei. Atunci şi ea credea aceasta. De aceea aduna cu atila plăcere neaua in mărţişor. Să se spele cu ca. Să aibă şi dinsa ceva din surisul rinelor. Să fie şi dlnsa aşa de frumoasă ca rinele. Atunci credea şi ea. căci era numai de 15 anişori. Astăzi insă... sini sigur că dinsa nu face multă deosebire intre neaua de cutare şi cutare lună. Cu toate acestea insă aş putea să mă rămăşesc cu orişicine, că - deşi n-o moi crede venită din surisul rinelor - totuşi adună şi neaua de mărţişor. Pentru ce? Pentru că dorinţa cea fără fine a femeilor este de a râminea pururea frumoase." 5. Sim. Mangiuea, Calend. pe an. 1882 şi 1883: .Facerea apei do dragoste; Dragobete de dragoste"; eoni de dl. Em. Hodoş: .Despre Drngobetelo do dragoste deocamdată nu vă pot spune altceva decit că in unele locuri ar însemna o zi de primăvară, tn alte locuri insă ar însemna dragobete un gindac alergător, ce-1 folosesc desdntătoarele la descântecele de dragoste Vorba, după dt am aflat pinâ acum, nu prea o răspindită.* 6. Corn de dl Aurel lana. Vezi de acelaşi. Du\ credinţele pop. rom., publ. In Luminătohul. an. X. Timişoara, 1889, nr. 65. 7. Avram Jgna, Credinţe pop. din Inru. in Bihor, publ. In Familia, an. XXXIV. Oradea Mare, 1898. p. 452. 8. După spusa rom din Crasna, distr. Storojineţului, corn. de Em. şi I. Iliuţ. 318 r