' Ş. FL, MARIAN BîAŞTjEREA LA ROMÂNI ACEASTA EDIŢIE APARE CU SPRIJINUL MINISTERULUI • CULTURII NAŞTEREA LA ROMÂNI STUDIU ETNOGRAFIC DE S. FL. MARIAN Membru al Academiei Române EDIŢIA ACADEMIEI ROMANE BUCUREŞTI LITO-TIPOGRAFIA CAROt GOBL 16 Strada Doamnei 16 1892 LA ROMÂNI STUDIU ETNOGRAFIC DE S. FL. MARIAN Ediţie critică de TEOFIL TEAHA, IOAN ŞERB, IOAN ILIŞIU Text stabilit de TEOFIL. TEAHA BIBLIOTECA CENTftULCi DE ’OakCE'lAw» FOi\ET»Ce $* DjALEC1'At,E inventar cârti Nr. * EDITURA GRAI şi SUFLET — CULTURA NAŢIONALĂ" Bucureşti, 1995 Coperta de ION N. ŞUŞALĂ Ilustraţia copertei de CONSTANTIN DIPSE ISBN 973-96826-4-2 ISBN 973-96826-6-9 PRECUVÂNTARE Cele mai însemnate momente din viaţa opiului sunt naşterea, nunta şi înmormântarea. Multe şi frumoase sunt datinele şi credinţele românilor uzitate în aceste momente. De mult am dorit a scoate la lumină măcar o parte din acest tezaur nepreţuit. Timpul de mult aşteptat a sosit şi dorinţa mi s-a împlinit. „Nunta" am publicat-o în anul 1890, „înmormântarea" înainte de o lună, iar astăzi prezint on. public cititor,, Naşterea". însă cu* aceste trei opuri lanţul de datine şi credinţe, care înferecă viaţa românului de la naştere până1 la moarte, nu e complet. Spre completarea lui, ne-ar mai fi rămas încă de descris şi „Juneţea la români". Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor buni, care ştiu să preţu-iască munca celor ce se ocupă cu astfel de lucrări, sper că, în scurt timp, voi scoate şi „Juneţea" la lumină. Până atunci primească toţi acei P. T. Domni, care mi-au stat mână de ajutor la alcătuirea şi publicarea acestui studiu, mulţămirile mele cele mai profunde. Suceava, în 18/30 novembre 1892 AUTORUL Dorul româncei Un proverb străvechi zice : „mulţimea copiilor, bucuria românului* sau „mulţimea copiilor, averea românului*. Deci, una dintre dorinţele cele dintâi ale noilor însurăţei, şi cu deosebire ale tinerei neveste e şi aceea ca prea bunul şi prea puternicul Dumnezeu să-i binecuvânteze cu naştere de fii şi fiice sau, cum se mai zice, cu gloată. Cât de mare şi fierbinte e însă dorinţa nevestei românce de a avea şi ea, dacă nu mai mulţi, măcar un singur copilaş, cred că nime n-ar putea-o exprima mai bine şi mai potrivit, de cum a cântat-o ilustrul şi nemuritorul nostru poet V. Alecsandri, în poezia, intitulară „Dorul Româncei*, care urmează aici: De-ar vrea bunul Dumnezeu Să-mi asculte dorul meu 1 De-aş avea un copilaş Dragul mamei îngeraş ! Cât e ziua, cât e noapte, l-aş şopti cu blânde şoapte, Cât e noapte, cât e zi, Tot la sânu-mi l-aş păzi S L-aş păzi, l-aş dezmierda, Mii de sărutări i-aş da. Şi i-aş zice-ncetişor: Nani, nani, puişor ! De-ar fi cerul cu priinţă Şă-mplineasc-a mea dorinţă De mi-ar da un băieţel Dragul mamei voinicel ! N-ar fi prunc mai fericit Şi pe lume mai iubit! Alt copil n-aV fi ca el Mititel şi frumuşel ! Obrăjelu-i ca de spume N-ar avea seamăn pe lume ! N-ar fi ochii nimărui Dulci ca ochişorii lui 1 Iar eu mândră măiculiţă Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţă Ne-ncetat l-aş săruta. Săruta şi i-aş cânta. Şi i-aş face-o descântare Să ajung-un viteaz mare, . Un viteaz ce-ar străluci, Cum n-a fost, nici n-ar mai fi! ^ Şi l-aş pune să se culce Pe al meu sân, leagăn dulce, ^ Şi i-âş ziee-ncetişdr Nani, nani, puişor ! Aceasta e dorinţa româncei! Şi dacă nu se vede curând în stare binecuvântată, dacă dorinţa ei nu se împlineşte în primii ani ai căsătoriei sale, atunci temându-se ca nu cumva să rămâie lung timp sau chiar pentru totdeauna stearpă, şi bărbatul ei să nu prindă, mai degrabă ori mai târziu, a se plânge şi a se căina pe dânga, a se supăra şi a o mustra, numind-o stârpitură, caută toate chipurile , şi mijloacele încuviinţate, cum ar putea mai mai degrabă purcede grea. începe mai întâi şi întâi a se ruga din toată inima lui Dumnezeu, a umbla pe la mănăstiri şi biserici, ca să i se citească, a face lumini cât statul ei de lungi şi a le aprinde, ca să aifdă la icoana Maicii Domnului, apoi atât ea cât şi bărbatul ei a plăti sărindare, acatiste şi liturghii, a încunjura bise~ rica şi a îngenunchia sub daruri1, şi în fine a ţinea posturile, cu deosebire însă postul Vinerii mari2 şi Lunile 1 2 3 1 Ce ţi-e scris in frunte ţi-e pus, poveste publ. îri „Ţară nouă", Tom. III, Buc., 1887, p. 444 : „Un negustor foarte bogat era însurat de vreo zece ani şi nu avea nici un copil, tot se ruga lut Dumnezeu să le dea şi lor un copil. Bă, ce acatiste ! ce liturghii l ce sărindare ! nu le mai rămăsese biserică la care să nu se fi dus ■: şi, în sfârşit, dete Dumnezeu de li se împlini pofta... Dumnezeu le ascultase rugăciunea şi făcuse să aibă şi ei un copilu. Ioan Kovary, Stati-Cotu, poveste, publ. în „Gazeta Transilvaniei" An. LII, Braşov, 1889, nr. 259 : „Stati-Cotu avea de toate cu prisosinţă, dar pentru ace^a el numai fericit nu era, căci îi lipsea fericirea săracului, averea românului, îi lipseau copiii. El n-avea copii şi acest lucru îl punea pe gânduri. Făcut-a rugăciuni, ţinut-a posturile, dat-a sărindare, conjurat-a biserica, îngenunchiat-a Sub daruri... In zadar, lui Dumnezeu nu i se făcu milă de el“. 2 Sub postul Vinerii mari, se înţelege o săptămână întreagă, în care nevasta, ce s-a prins să postească, nu mănâncă numai o dată pe zi' de secu, şi anume după asfinţitul soarelui, iar’în duminica ce urmează, plăteşte o slujbă. Vinerile, în genere, se ţin şi pentru furtuni, apoi, ca să capete fetele noroc şi să le ajute S-ta Vineri, ca să se poată cât mai curând mărita. 3 E o credinţă veche şi foarte lăţită la românii din Bucovina, că cel ce se apucă să postească lunea, aceluia în multe privinţe îi merge bine. Aşa, nevestele care n-au copii şi doresc să aibă. dacă postesc douăsprezece luni dupăolaltă, cred că vor naşte copii. Asemenea, mulţi şi dintr-aceia care capătă dureri crâncene de ochi, că nu mai pot vedea nimica, încă se apucă a posti mai multe luni, unii chiar şi toată viaţa. Alţii iarăşi se prind a posti lunea, din cauză că li se îmbolnăvesc şi pier vitele. Mai pe scurt fiecare pentru ce şi pentru ce-1 doare, inima, şi zic, că de * când s-au apucat a posti lunea, de-atunci şi-au ajuns scopul dorit. E de însemnat şi aceea că cei ce s-au apucat să postească toată viaţa lor, postesc chiar şi-n lunea Paştilor, iară ceilalţi care se prind a posti numai un număr anumit de luni, nu mă- PacS rugăciunile şi închinările pe ia mănăstiri şi biserici, precum şi plutirea de liturghii şi sărindare n-au ajutat nimic, atunci nevasta îşi ia refugiul la alte mijloace prin care speră ea că-şi va ajunge scopul, şi anume la prepararea şi băutura unor sucuri de plante. Cele mai uzitate plante, care le întrebuinţează ea spre scopul acesta, sunt: unele dintre orchidee. apoi trandafirul alb, liliacul alb, ruja etc. Pe toate acestea le pune şi fierbe in miere sau vin şi sucul ce iese dintr-însele îl bea. Neajutându-i băutura aceasta, ia nouă fire de usturoi, le pune pe toate în jumătate litru de rachiu, în care le lasă să şteie nouă zile pe hop, iar după a noua zi începe a bea din rachiu de acesta câte atâta cât cugetă ea că-i va ajunge pentru nouă zile ce urmează. Afară de aceasta mai bea ea încă şi sămânţă de iepure şi işpuroaicg, ia adecă boaşele unui iepure şi matca unei iepuroaice, le usucă bine, după ce s-au uscat de ajuns, le pisează până ce se fac ca pulberea; le pune apoi fiecare deosebit, în câte un şipuşor cu rachiu, iar şipuşoarele bine astupate le pune într-o cahlă unde nu se face focul, şi acolo le laşă nouă zile. După a noua zi, luându-le din cahlă, bărbatul bea sămânţa cea de iepure, iar nevasta cea de iepuroaică. în fine, se scaldă într-o apă, în care au fost fierte : hemei, capţisnic (crepusnic) şi floare de româniţă i. După ce ş-a scăldat, îşi cumpără o cordică roşie, de mătuşă, aşa de lungă, ca să se poată încinge cu dânsa, o duce la biserică, o dă pălimarului ca acesta s-o puie sub cămeşa mesei celei sfinte din altar, unde o lasă şă steie până ce se împlinesc 12 liturghii, şi la fiecare din aceste 12 liturghii plăteşte preotului câte o liturghie, adecă câte 10—12 cr., după cum se plăteşte de obicei, anume ca să fie amintită totdeauna în decursul serviciului dumnezeiesc. După aceasta, îşi ia nevasta cordica acasă, încingându-şe cu dânsa pe sub cămeşă, o poartă un timp mai îndelungat2. Neajutându-i nici acestea nimic şi temându-se ca nu cumva să rămâie pentru totdeauna stearpă, şi din cauza aceasta, apoi să fie nu numai certată şi asuprită de bărbatul său, ci chiar şi bătută pentru că nu e în stare să nască copii, umblă sate întregi de-a-lungul şi de-alatul, că doară, doară ar da peste vreun leac. Ba, cele mai multe dintre nevestele sterpe, în disperarea lor că toată viaţa vor rămâne astfel, nu şe mulţă^ meşe numai cu atâta, ci îşi iau în urma urmelor refugiu la descântători şi descântătoare, vrăjitori şi vrăjitoare, care după credinţa lor, ştiu toate câinele, până , chiar şi cele mai ascunse şi, ca atari, trebuie numaidecât şa le ajute şi lor, ca să facă şi să aibă copii 3, care să le fie urmaşi; să şibă cui nâncâ defel, până in ziua următoare. Şi dacă, fiind apucat, se-nfruptă în ţjreuna din aceste zile, atunci, spun ei, că nu li se arătă, adică le merge rău. De aceea, fiecare ăpUcat observă cea mai mare stricteţe în postirea acestor zile. De aici apoi, de la aceasţă datină străveche, ş-a născut zicala „posteşte lunileşi se aplică mai cu şeamă ştpelfiră ce, ori că nu au sărmanii de multe ori nimica ce mânca şi postesc de nevoie, ori că nu au de fapt sau, în limbajul transilvănenilor, de dulce, . \ Cpm. dş Pancraţiu Prelipceanu, învăţător superior în Şcheia, comună aproape de Spceăva. 2 Corn. de Vasile Turtureanu, ..preot în Vicovul-de-Sus, comună în districtul Rădăuţului. 3 P. ispirescu, Legende sau basmele românilor, Buc., 1882, p. 243: ,,A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Amândoi erau oameni de treabă şi frumoşi. Ei şe iubeau nevoie rhare.. Dar erau" tot mâhniţi şi amărâţi, ca nu făceau'copii, ^bate leacurile ce/luase împărăteasă de pe la vraci şi vrăjitoare nu-i folosise înţrUnimiQ". 9 încredinţa averea, ca aceasta să nu se irosească şi pustiiască, iar, după moarte, să aibă cine-Lcomânda şi pomeni K Mai pe scurt, se pune luntre, punte şi nţi se lasă până ce nu-şi vede dorinţa împlinită 1 2. Multe femei sunt de părere că ele ar fi având un fel de morb lăuntric, numit matrici, matrice sau mătrice şi din cauza acestuia nu pot să nască copii. Deci, unul dintre descântecele cele mai uzitate, care le întrebuin- ţează ele spre ajungerea scopului sună precum urmează : Stăi matrici! Nu hui, Nu pocni, Prin oase nu te porni ! Matrici prin sete, Matrici prin foame, Matrici prin deochiu, Matrici prin osteneală, Matrici prin fierbinţeală, Matrici prin spaimă, Matrici prin neodihnă. Matrici de 99 de feluri, Matrici de 99 de soiuri Ieşi de unde eşti; Din piept, De sub piept. Din inimă, De sub inimă. Din şeale, De sub şeale. Din braţe, Şi din maţe. it e şi cel de matrici sau matrice, care Din toate încheieturile Şi din toate ciolanele ! Că tu de nu mi-i ieşi Cu 99 de coase te-oi cosi, Din trup şi din toate oasele Te-oi porni. Cu 99 de seceri te-oi secera Din trup şi din toate încheieturile Te-oi lua Şi-n Marea Neagră te-oi mâna. Şi acolo te-oi aşeza, Acolo-i sta, Acolo-i bea, Acolo-i mânca, Şi pe N. în pace îi lăsa. N. să rămâie curată Şi luminată : Ca. Dumnezeu, când a făcut-o, Ca maică-sa, când a născut-o, Ca argintul strecurat, Cum e de Dumnezeu lăsat. Ca soarele pe senin, ' în vecii vecilor, Amin ! 1 N. D. Popescu, Carte de basme. Culegere de basme şi legende populare, voi. I, ed. II, Buc, 1892, p. 73 : „A fost odată un împărat şi o împărăteasă, cărora le dăruise Dumnezeu trei fete tot una şi una de frumoase, care cu cât creşteau, cu atât înebunea lumea de frumuseţea lor. Părinţii lor nu erau deloc mulţumiţi, de ăst întreit dar, fiindcă ei doreau din inimă un coconaş, care să le moştenească tronul şi averea. Ei întotdeauna se rugau lui Dumnezeu să le dăruiască un băiat şi alergau şi pe la vrăjitori şi descântători, ca să li se împlinească dorul. Dumnezeu le îndeplini cererea, le dărui un coconaş, dar nu lăsă să treacă nepedepsită cârtirea lor împotriva şartului dumneziesc şi mai cu seamă pentru că alergase la lucruri necurate, ca să siluiascâ mila sa*‘. 2 Femeile cărora cerul nu le-a fost cu priinţă, care au pierdut toată speranţa că vor mai avea cândva copii proprii, voind, cu toate acestea, a avea în casa lor un copil, că să aibă pe cine dezmierda şi cu cine să mângâia, se pun în cale cu bărbaţii lor şi iau un copil de suflet, de regulă, de la un frate sau de la o soră care e împovărată cu multă gloată, sau cum mai zice românul, care are casă grea. Unii români însă care nu au copii, adeseori iau de suflet şi pe un copil ţipat, lepădat şi apoi aflcţt, crezând că e foarte bine a ocroti un astfel de copil găsit şi nevinovat, care de altminterelea ar putea să fie expus celei mai mari mizerii. 10 Descântecul acesta, după cum mi-a spus Gafiţa a lui Iacob a Luchi, din comuna Mălini, judeţul Suceava, plaiul Muntelui, în Moldova, care mi l-a dictat, se descântă numai luni dimineaţa, până a nu răsări soarele, în rachiu, vin sau borş proaspăt împlut, din care nu s-a gustat defel, ros-tindu-i-se versurile de trei ori dupăolaltă. Din rachiul, vinul sau borşul astfel descântat se dă apoi femeii de trei ori de gustat şi anume pe nemâncate. Poporul român din ţinutul Chioarului, comitatul Sătmaru, în Ungaria numeşte „matrici" morbul numit altcum „zgârcituri" sau „cârcei". Dacă vreo femeie e atacată ori pătimeşte chiar de morbul acesta, cheamă pe atare descântător sau descântătoare, ca să-i coate — descânte — de matrici. Această cotare — descântare — se face aşa, că se ia untură râncedă, veche de mai mulţi ani, şi aceea se pune într-un vas. Apoi, cu un cuţit de şatră, închegător şi barem cu două tăişuri (custuri), la care cuţit e de lipsă să fie ceva parte făcută din aramă, ţinându-le în mâna dreaptă şi atingând continuu cu el untura cea râncedă, zice următorul descântec : Mă luai, * De la masa mea, Mă dusei De la casa mea, De la masa ipca Pe cale, Pe cărare. Când fusei la mijloc da cale, La mijloc de cărare Mătricele mă-ntâmpinară, Mătricele cu frecatul cel mare, Mătricele cu 99 de feluri, Mătricele de 99 de neamuri. Pe gură mi s-o băgat Prin oase mi s-o-nşirat. Io prinsei a mă cânta, Prinsei a mă văieta. Nime-n lume nu mă vede, Nime-n lume nu m-aude, Numai singur Maica Sfântă Deasupra pământului Din naltul cerului, Din poarta raiului. Maica Sfântă mă-ntreabă : — Ce te cânţi, Ce te vaieţi ? — Da cum nu m-oi cânta, Cum nu m-oi văieta ? Mă luai de la casa mea De la masa mea, Pe cale, pe cărare. Când fusei la mijloc de cale, La mijloc de cărare, Mătricele mă-ntâmpinarâ. Mătricele cu lucru rău, Mătricele cu rândul lor Mătricele cu frecatul cel mare, Mătricele de 99 de feluri, Mătricele cu 99 de neamuri. Pe gură mi s-o băgat, Prin oase mi s-o-nşirat — Oh ! fiica mea î. Nu te cânta, Nu te văieta, Nu gândi nemîcă. Nu ţi-a fi nemică Cuţitu de şatră în mâna dreaptă Luao-i în untură râncedă cota-ţi-ol La Marea Roşie duce-le-oi. Acolo să peie, Să respeie Ca spuma de mare, Ca scopitul sub picioare Tu sănătoasă să rămâi. Aici, atât femeia morboasă cât şi descântătorul sau descântătoarea scopesc de trei ori şi scopitul îl freacă bine cu piciorul. 11 Cu untyra descântată se unge femeia morhoasă, pp unda o doare, iar deşcântarea numai marţea şi sâmbăta seara se ppate face, cş şă folos % Femeia? căreia i s-a descântat descântecul acesta, crşde cş trebuie numaidecât şă aibă copil. \ Femeia, care nu are copil, şe zice că nţi.e buna la Dumnezeii, şi din cauza aceea nu poate avea 1 2 ; iar aceea, care anume face ca să nil aibă, după părerea poporului, e drăcoaie şi în cealaltă lume gândaci, adică şerpi, de ţâţe, iar fătul ei? ce ar fi avut să-ţ naşcă viu, e pierdut3. 1 Acest descântec, dict. de economul Ioan Bot din Vălenii Şomcutei Jdari, se află publicat de Elia Pop în „Qutinuţ", an. I, nr. 30, Baia Mare, 18$9. 2 Cred. Rom. din Mahala, districtul Cernăuţului, com. ide tonică al lui Ior- dachi Işac, agricultor. 3 Cred. Rom. din Şomcuta Mare (Ghioar) şi imprş£urţm& egnţ. de Elia Pop, învăţător. ...................................................... ... II în altă stare Pe cât de mare i-a fost mai înainte tinerei neveste teama că nu va binecuvânta-o Dumnezeu cu gloată, pe atât de mare îi este ei grija, după ce o purces acuma grea \ ca sâ nu piardă fătul, pentru că, în genere, toate nevestele, cari se află în altă stare, fiind foarte gingaşe şj) simţitoare mai pentru toată nimica, sunt mai mult sau mai puţin expuse de a nu putea purta copilul tot timpul cât se cere, ca să-l poarte. Drept aceea, fiecare nevastă caută acum a se feri de toate acelea care ar piitea să-i fe atât ei cât şi Copilului, ce-1 poartă, spre oareşicare scădere saU daună, şi această ferire, împreunată cu diferite datine şi credinţe apucate din moşi, strămoşi, durează tot timpul de când a simţit că a purces grea şi până după naştere, atât în decursul ocupaţiilor sale de toate zilele; Cât şi în timpul mâncării şi â băutului; atât în decursul gătirîi, preumblării şi petrecerii, cât şi în cel al odihnei, mai pe scurt la orişicare ocazie. Aşa, din momentul când a simţit că e în altă stare, se încinge necontenit peste tot timpul îngreunării. De lucrat nu-i vorba, că se apucă ea singură la lucru, atât prin casă cât şi pe afară, unde şi când cere trebuinţa, dar în ţot timpul însărcinării se fereşte de a se osteni din Cale afară, prea bine ştiind că osteneala cea mare, precum şi ridicăturiie foarte lesne pot Să-i strice. Cele mai uzitate datine şi credinţe în timpul lucrării sunt deci următoarele: * Ca o femeie însărcinată să facă lesne, de câte ori mătură şi îâ gunoiul în poală, aruncându-1, să zică : „cum arunc gunoiul acesta de iute, aşa sa şi fac de lesne !“. Femeia însărcinată, care Va culege surcele în poală, copilul ce-1 va face va avea pe corp nişte pete de diferite mărimi; iar aCeea, care vă culege în poală surcele ieşite din rindea, va face copilul cu pârul creţ 2< Să nu pună vreo legătură după cap, ca s-o depene, că apoi are să fie copilul Cu buricul pe după Câp 3; iar dacă trece cineva peste o femeie * iremelâ Câre se află în starea binecuvântată, se numeşte îh limba poporului din Bucovina grea, îngreunată, îngreeată, însărcinată, încărcată, împovărată, groasă, în altă stăre, neslobodă, iar in ţinutul Năsăudului din Transilvania pe lângă unii dift termenii înşiraţi mai sus, se mai întrebuinţează incă şi aceştia: tăroasă şi în starea dăruiţii. ' 0 fată mare însă care se află în asemenea împrejurări, se zice că e burdu- hoasă, burduhănoasă, «At pântecele până la gură, tu ‘ciolane în pântece, iar după ce a născut, se numeşte îh cele mai multe părţi din Bucovina, cu deosebire însă la munte, vădană. * 6.S. Ioneanu, Mită toîecţie dă superstiţiile pop. rom., Buzău, 1883, p. fl. * Goni. de Romul SiniU, învăţător din Orlăt.- în Transilvania. 13 îngreunată şi nu-şi aduce degrabă aminte, atunci copilului i se învârte buricul pe după grumaz 1. Să nu desculţe pe nimeni, nici să nu tragă cioarecii cuiva, că apoi nu poate naşte până ce acela pe care l-a dsculţat sau dezbrăcat, nu-i va da apă din opincă sau cizmă etc. Să nu deie nimănui apă în timpul stării binecuvântate, căci apoi nu poate naşte până ce acela, căruia i-a dat ea apă, nu-i va da apă de băut din pumni. ' Să nu sufle în cuptorul de pâne, că face copilul cu limba prinsă 1 2. Prin războiul de învelit pânza să nu treacă nici o femeie, pentru câ naşte copii gemeni3. Când gată femeia pânza de ţesut trimete pe un copil al ei afară, călare pe fuşteii războiului, cu ochii închişi. în drum îi deschide şi ce vede întâi, bărbat ori femeie, de acel sex are să fie cel mai de aproape născut al femeii4. in timpul mâncării şi al băutului: * O femeie rea nu se prea lasă a se duce într-o casă, unde se mănâncă, ca nu cumva să râvnească şi ea, cu toate că o astfel de femeie, oriunde s-ar duce şi ar afla oameni mâncând şi bând, oamenii respectivi nu mănâncă şi nici nu beau nimic până ce n-o îmbie şi pe dânsa, dându-i în acelaşi timp din fiecare specie de mâncare şi băutură să guste şi ea măcar cât de puţin, ca să nu i se întâmple vreun rău, ştiind fiecare prea bine că toate femeile îngreunate fără deosebire, capătă felurite gusturi de mâncare şi băutură 5 6 şi dacă nu li s-ar da de gustat, foarte lesne ar putea să piardă. Şi femeia, de ar fi cât de sfiicioasă şi ruşinoasă, nu se opune, ştimd ea prea bine că, dacă n-ar gusta, lesne ar putea, mai pe urmă, să-i fie răuG. Dacă o femeie îngreunată pofteşte de ia cineva vreun fel de mâncare sau băutură şi acela nu-i dă, atunci spun românii din Bucovina că 1 Dict. de Mariuca Nistor, româncă din comăna Mălini, jud. Suceava, pl. Muntele, în Moldova. 2 Com. de R. Simu. 3 „Luminătoriul", an. X, Timişoara, 1989, nr. 27, în „Foişoară". 4 Câlindarul poporului pe amil com. 1889, an. IV, Sibiu, p. 73. 5 S-a observat adeseori, că o seamă de femei îngreunate, care având, pd de o parte, mare jig, pe de altă parte însă căpătând felurite gusturi, unele mai ciudate decât altele, mâncau, dar mai mult pe ascuns, cridă, bucăţi de sare, var, cărbuni, humă, cărămidă, lut de la gura cuptorului, etc. 6 Pretutindeni în Bucovina, apoi în Transilvania com. de R. Simu şi I. Geor-gescu — în Moldova de M. Nistor : „femeia îngreunată să nu poftească nimic, iar dacă pofteşte să i se dea orice ar fi, că de nu, pierde “ ; „Şezătoarea", ed. Artur Go-rovei, Fălticeni, an. I, 1892, p. 52 : „Femeia îngreunată trebuie să guste din tot ce vede, să-şi aducă aminte că-i îngreunată la vederea tuturor lucrurilor urâte, şi să nu ţie mânile în cruciş pe pântece “. în Banat, com. de Ioan Popovici, învăţător în Opatiţa : „Sunt unele femei greoaie, cărora văzând ceva bun şi gustos de mâncare, îndată li se lasă (poftesc) a mânca. Deci, femeile cele şrute şi păţite în d-ale de astea îndată dau din cele ce au femeii celei îngreunate zăcând : „na, că ştiu că ţi s-a lăsat şi să nu lepezi băiatul". Iar cele nepractice şi nepăţite nu-i dau şi apoi femeiâ, ce a văzut şi n-a căpătat să guste, fiindu-i gândul tot acolo şi dacă-i este ruşine, nu cere, nu mult după aceea leapădă băiatul". în Ungaria, com. de Elia Pop, învăţător în Şomcuţa Mare : „Femeia îngreunată, dacă intră în cutare casă şi vede atare mâncare prin care i s-ar căşuna ceva, trebuie să-i dai să mănânce sau cel puţin să guste". 14 e păcatul celui ce nu i-a dat şi cu cât e femeia mai pofticioasă, cu atâta şi păcatul respectivului e mai mare. Românii din Moldova cred şi spun că, dacă ţi-a cere ceva o femeie însărcinată şi nu-i da, au să-ţi roadă şoarecii lucruri din casă i. De la credinţa cea foarte răspândită în toate părţile locuite de români, că adecă e păcat a nu da femeii îngreunate ceea ce pofteşte, vine apoi şi datina că cei mai mulţi, când văd pe vreo femeie îngreunată şi cred că i-ar fi din ceva rău, îndată îi dau de gustare. Adeseori însă se-ntâmplă că unele femei îngreunate, fără să vadă pe cineva mâncând sau bând, capătă poftă ca din senin, te miri de ce lucru. Atunci bărbaţii lor se fac luntre şi punte, ca să le aducă lucrul poftit2. Neputând însă bărbaţii a le aduce şi a le da la timp cele poftite şi văzând că începe a li se face rău, aleargă degrabă la moaşă sau la o babă ştiutoare, care se pricepe în ale leacurilor, şi o cheamă ca să vie să le facă ceva, doară nu pierd. Moaşa sau baba sosită ia degrabă 8—9 sâmburi de pepene şi vreo două rămurele de cimbru bun, adecă cimbru de grădină; pisează bine atât sâmburii şi rămurelele şi punându-le apoi în rachiu sau şi apă, dă femeii bolnave rachiu de acesta să beie. După ce a băut, puiie vreo câteva coji de ceapă într-un hârb cu cărbuni şi o afumă cu fumul ce iese din coji. Băutura şi afumatul acesta se repetă mai adeseori. Făcându-se aceasta se zice că femeii i se face bine, nu pierde, şi dacă copilul e viu, îl poartă mai departe, până ce-i soseşte timpul, ca să nască 3. Alte femei, din contră, văzând pe una îngreunată că e fără vreme pălită şi că se află în pericol de a pierde, o afumă cu nas (nări) de vulpe. Făcând aceasta, femeia, dacă nu i-a fost sosit timpul, nu pierde, iar dacă e cu vreme, naşte cum se cade, fără să i se întâmple ceva din cauză că a afumat-o. Cu nări de vulpe se afumă nu numai acele femei, cărora li s-a făcut rău din cauza că au fost poftit ceva şi nu li s-a dat la timp, ci şi cele ce s-au spăriat de ceva 4 *. în Moldova, unele femei, care sunt în pericol de a pierde, caută degrabă cruce de nucă5 şi sămânţă de pepini (castraveţi), le râşnesc sau pisează binişor la un loc, le amestecă cu rachiu, vin, apă, adecă cu ce le vine mai degrabă dindemână şi apoi le beu. Altele ard bumbi de suman de orişice coloare, pun scrumul ce se face dintr-înşii în apă, şi apă de aceea beu la trei răstimpuri. Şi iarăşi altele, având coadă de păun6 strânsă, o usucă, o râşnesc bine, şi apoi, amestecând-o cu apă, iarăşi o beu. Dacă e chemată moaşa sau o altă babă ştiutoare, aceea, pe lângă întrebuinţarea mijloacelor mai sus arătate, mai încălzesc încă şi o .că- 1 El Sevastos, Călătorii prin Ţara Românească, Iaşi, 1888, p. 48 * Com. de Ioan Berariu, paroh în Stroieşti. 3 Dict. de Catrina Racolţa din Calafindeşti, 4 Dict. de Paraschiv Lehaciu-Leuşteanu din Fundul Moldovei, districtul Câmpulungului. 6 Sâmbure de nucă, pentru că acesta e cu cruce. 6 Coada de păun, un fel de floricică. răMldă, o aruncă într-o strachină, cu rachiu, şi apoi CU aburul Ce iese dintr-acesta abureşte de jos în sus corpul femeii, ce e în pericol de a pierde. Dâcă nu-i ajută aceasta, spală icoana Maicii Domnului şi-i dă apă de aceea de băut,; sau ia o coasă, deschide o fereastră, prinde coasa dC măsea, o pleacă puţin cu vârful în jos pe fereastră afară, toarnă apă de trei ori pe pânza coasei, astfel ca să se scurgă pe lângă Vârgă într-uft vas şi apoi din apă de aceasta dă femeii de trei ofi de băut, iar CU restul o spală mai întâi pe cap, apoi pe tot corpul. După toate acestea, care trebuie şă se facă Cât se poate de iute, ia tortu de învăţătură, adecă de acela la care s-au învăţat întâia oară copilele a toarce, îl deşiră, îl udă puţin, şi apoi o leagă cu dânsul peste pântece, şi astfel legată trebuie să umble trei zile, adecă până ce a trecut toată primejdia*. 1 O femeie îngreunată trebuie mai departe să se ferească foarte tare de a mânca fiece, pentru că şi aceasta încă poate foarte lesne să-i strice. Aşa, nu e bine să mănânce două poame, care sunt crescute şi lipite una de alta sau, după cum spun bucovinenii şi moldovenii, să nU mănânce nici un fel de poame îngemănate, căci va face copii gemeni1 2. Nu e bine să mănânce din măr rupt, început, adecă netăiat, că face copil cu Semn, ca şi când ar fi muşcat de un câne 3. Să se ferească, în timpul cât e grea, de mâncarea poamelor crude, dar având poftă să i se împlinească căci, la din contră, naşte fără timp, şi neîmplinitorului i se impună aceasta ca un păcat din cele mai mari4. Asemenea, nu e bine să mănânce duminica fructe păstăioase, căci copilul se va face bolând şi tâmp la minte, şi toată viaţa lui cpftiitâ hU-mai fapte rele. „Dacă Dumnezeu vrea să te bată, îţi ia mintea", zice proverbul, drept aCeea se cuvine ca. prin post, să se depărteze această nenorocire de la copil 5. Să nu mănâhce Carne netăiată din frigare că face copilul cu limba prinsă6. Să nu mănânce borş umplut în zi de sec, căci copilul va avea utt fel de bubUşoare numite focuri 7. Să nu mănânce nicicând, cât timp e îngreunată, aripi de găină, raţă, gâscă sau şi de altă pasăre, căci copilul, după ce-1 naşte, Capătă morbul numit aripi8. In fine, în tot timpul îngreUnâfii, trebuie să se ferească, Că să nU fure nimic de ale mâncării, pentru că fiind prinsă, în ruşinea ei, lesne ar putea să se prindă cu mâniie de obraz, şi prinzându-se, copilul ce-1 naşte se iveşte cu semnul lucrului furat pe trup 9. 1 Corn. de mai multe românce din Bucovina şi Moldova. 2 în Bucovina şi diete de M. Nistor, vezi G. S. Ioneanu* op. cit, p. 5 ; ^Şezătoarea", an. I, Făltideni, 1892, p. 127 : „Lucruri îngemănate, sâ iui fnănânci, că faci copiii getnerii". 3 Corn. de R. Simu. 4 Aurel Iana : Credinţele la naşteri, din părţile Oraviţei, în „Familia", Oradea Mare, an. XXV, 1889, nr. 41, ţj. 483. 5 Heinrich v. Wlislocki, Aus dem Leben d&t SiebeftbUfff^t Rumănen, Ham-burg, 1889, p. 6. * Corn. de R. Simu. 7 El. Sevastos, Călătorii..., p. 69. 8 Dict. de mai multe românce din Bucovina. 0 Corn. de Victor Tocariu, învăţător în< Valea Putnei. 16 Hă aceea, în Ţâra Românească se recomandă mamelor, care poftesc la ceva şi care doresc mai cu seamă poame, pe care nu le pot avea îndată, de a nu pune mâna pe corpul lor, de teamă ca, copilul să nu poarte, aidoma însemnat în acel loc, obiectul ce ele au voit să aibă. Credinţa aceasta se găseşte şi în Francia, Lotaringia şi la multe altC popoare, deşi ştiinţa modernă o respinge ca neîntemeiată, cu toată autoritatea contrarie a lui Hipocrat, Galileu, Aristotel şi Votlaire K în timpul gătirii: Să UU-şi înnoade pletele, că face copilul cu limba împiedicată. Să nu-şi puie floare la brâu, că face copilul cu semn 1 2. în timpul preumblării: Femeia îngreunată, când va fi cu o lună înaintea vremii naşterii, să Umble mult şi să bea mentă fiartă cu vin sau limbricariţă albă 3. Femeii împovărate să nu-i treacă nimeni pe dinainte, tot timpul cât se află în această stare, căci acela, în cealaltă lume, o poartă în spinare. Asemenea, să nu zvârle cu vreo floare într-însa, că, copilul se face cu semn 4. Femeia îngreunată, atât după credinţa românilor din Bucovina cât şi a celor din Transilvania, să nu se uite nicicând lung şi cu prea mare pasiune la lucruri şi oameni sluţi, urâţi, ologi, şchiopi, orbi, mai pe scurt să nu se uite, cum se spune, uitându-se la ceva, fie om, animal defectuos, însemnat, ci, îndată cum a văzut ceva, să-şi aducă aminte că e în stare binecuvântată şi că, prin urmare, nu e bine a se uita mult şi lung la nimică, că atunci copilul se naşte, după cum a arătat lucrul sau omul ce l-a văzut. în părţile Oraviţei, din contră, e o datină că, văzând femeia în răstimpul stării binecuvântate ceva urât (om şchiop, orb sau alt lucru), spre a nu fi nou născutul asemenea, zice : „ nu văd unul ci văd doi*. Asemenea, nu este iertat să fure în acest răstimp ceva şi de se va întâmpla un astfel de caz, apoi să nu ducă mâna la faţă, în credinţa ca nu cumva acel obiect să se facă la cel nou născut şi să zică : „nu iau unul, ci iau doi* 5. In alte părţi ale Banatului se zice că muierea greoane, sub tot decursul însărcinării, nu e bine să iasă din casă şi să meargă în locuri de acelea, unde ar avea prilej să vadă lucruri extraordinare, prin care i s-ar piitea apoi atrage şi însuşi fătului, ce-1 poartă, nişte asemănări şi mişcări de ale acelora lucruri, persoane sau animale, ce le-ar vedeai Dacă însă o muiere prin vedere şi mirare a atras deja fătului său unele însuşiri nefireşti, care după naştere şi până într-o lună de zile se cunosc foarte bine, atunci trebuie să urmeze astfel : 1 T. Georgescu— Djuvara, Superstiţii populare la români şi la diferite popoare, în „Ţara nouă“, Bucureşti, 1885, an. II, p. 218. 2 Com. de R. Simu. 3 Dim. P. Lupaşcu, Medicina babelor, Adunare de descântece, reţete de doftorii şi vrăjitorii băbeşti. Extras din „Analele Academiei Române", Bucureşti, 1890, p. 62. 4 Com. de R. Simu. 5 Aurel Iana, op. cit., p. 483. 17 Să ia într-Q duminică tânără 1, pe timpul acela când se află oamenii în biserică, şi anume cam pe la mijlocul liturghiei, pe copilul cel cu semn în braţe, să se aşeze cu dânsul pe pragul sobei (a chiliei) unde locuieşte şi, ţinându-1 în poale să-i deie ţâţă, aducându-şi în acelaşi timp aminte şi gândind la aceea ce a văzut şi s-a mirat, să se roage în gândul său lui Dumnezeu, ca acesta să depărteze toate însuşirile nefireşti şi neomeneşti de la fiul sau fiica ei. Cam la vreo două minute după aceasta, să se scoale de acolo şi să se pună să şadă pe pragul de la cuină (caulină) în mijlocul uşii şi iarăşi să-i dea ţâţă. Apoi şi de aci să se scoale şi punându-se pe pragul de la coridor să şadă, ţinând picioarele pe pământ, chiar unde picură apa din streaşină casei, asemenea să-i dea ţâţă gândind la celea ce le-a văzut, rugându-se la Dumnezeu şi zicând : „Doamne, Dumnezeulue, atotputernice, care ai făcut pe om după chipul şi asemănarea ta, îndepărtează de la fiul (fiica) meu N. Toate apucăturile Şi toate însuşirile, Cele nefireşti Şi neomeneşti. N. să rămână Curat Şi luminat, Ca aurul strecurat. Ca Sfânta Maică Mar iu Ce l-a lăsat. Ca roua-n câmp, Ca steaua-n cer î Amin ! Această procedură să se repete de trei ori, adecă în trei duminici tinere, în timp de trei luni, şi după ce va fi făcut aceasta se crede că toate semnele şi însuşirile cele neomeneşti şi nefireşti trebuie să dispară de la copil1 2. în Transilvania, dacă copilul are semne pe faţă ori pe trup, mama sa se pune şi şade, în timpul' acela, cât stă în casă, pe pragul casei în şase vineri şi totdeauna scuipă pe copil. Iar dacă nu-i trece în răstimpul acesta, face şi de altă dată, orişicând poate umbla prin casă 3, în Bucovina şi în unele părţi ale Transilvaniei se crede că dacă femeia îngreunată va fura ceva, copilul ce-1 va naşte, va fi hoţ 4. Dacă va vedea vreun foc mare, vreuna sau mai multe case arzând, să nu pună de fel mâna la faţă, nici să nu se mire, căci noul născut va avea pete roşii pe obraz, şi mai ales acolo, unde a pus mai întâi mâna 5. Văzând un mort, spre a nu fi culoarea noului născut palidă, rosteşte 1 Sub „duminica tânără“ se înţelege duminica dintâi după lună nouă. 2 Com. de I. Popovici, învăţător. 3 Com. de B. Iosof. 4 Com. de R. Simu. 3 Pretutindenea în Bucovina. ÎS cuvintele, ce le rosteşte când vede pe vreun om diform, adecă : „nu văd unu, ci văd doi“ i. Mai departe, femeia îngreunată să nu deie cu piciorul în vreun câne, căci copilul ce-1 va naşte va fi câinos la inimă 2, sau după cum spun şi cred românii din Transilvania, copilul femeii ce va da cu piciorul în vreun câne sau mâţă, va fi flocos şi păros ca animalul pe care l-a lovit3. Dacă vreo femeie în stare binecuvântată prinde vreun porc de păr, sau umblă cu peri de porc în mână, atunci copilul după ce-1 naşte, capătă morbul numit părul porcului 4. Românii slavizaţi, din Moravia, spun că unei femei îngreunate nu-i este iertat să umble cu capul gol, nici să lovească vreun câine sau mâţă cu piciorul pentru că în cazul acesta va naşte prea degrabă. Iar despre caii, pe care călăreşte o femeie îngreunată, se crede că asudă tare 5 6. Femeia însărcinată care va călca cu piciorul pe vreun topor, va face copilul cu nişte semne pe piept, ca crestăturile de topor ; iar care va călca cu piciorul pe foc, va ieşi, pe copilul ce-1 va naşte, un fel de foc, numit „focu viu(< 6. Femeia însărcinată să nu stea pe vreun prag, căci poate veni, în urma-i, vreun vrăjmaş să dea cu toporul în pragul pe care a stat, şi atunci face copilul cu o buză crăpată ca o tăietură. Femeia îngreunată să nu treacă peste o funie, că face copilul CU; buricul încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe vreurî sac, c?' va naşte greu. Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la casă, va face copilul anevoie, iar aceea care va şedea pe vreo albie, va naşte fată. Femeia însărcinată, care cunună, îi va muri pruncul; iar aceea care se ştie că este însărcinată şi nu spune când este întrebată, va naşte copilul mut. Femeia îngreunată, care poartă mai greu, va naşte băiat, dacă poartă mai uşor, va naşte fată 7. Drept aceea, toate femeile însărcinate, care ştiu şi ceva carte, să citească în fiecare zi Visul Maicii Domnului, căci atunci vor naşte uşor. şi le va trăi pruncul8. în fine, o cimilitură, din Bucovina, descrie pe femeia îngreunată astfel : Merge duda pe cărare, Patru ochi, patru picioare, Patruzeci de unghişoare^ 1 Aurel Iana, op. cit., p. 483. 2 G. S. Ioneanu, op. cit., p. 5. 3 Com. de R. Simu. 4 Cred. rom. din Ilişeşti, comună în district. Sucevei. 5 I. Nep Endres, Der Molkenkurort Roznau în Măhren und seine TJmgebungen Wien, 1872, p. 89. 6 G.S. Ioneanu, op. cit., p. 6. 7 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac, agricultor în Mahala, districtul Cer» năuţului. 8 G. S. Ioneanu, op. cit., p. 5—6. j 19 Iar 6 cimilitură din ţinutul Săliştei* îf* lYâU&îlVâMâ, adresată unei femei îngreunate, care uită eă în scurt timp are să se răstoarne carul, sună precum urmează j : Lasă-ţi, mândră, dragostea, Şi-ti caută faşia ; Lasă-ti mândră, urâtu, Şi-ti caută scutecu ; Peste o lună, peste două, îţi trebuie troacă nouă, Troacă nouă de lemn verde, Că prunculeţul ţi se vede I * Corn. de B3. losot, m Zburătorul ţ)e multe ori, femeile îngreunate sunt expuse a pierde copilul, după şrşdipţâ poporului, nu numai din cauza celor arătate în capitolul premergător, ci şi din cauza unor spirite rele. Unul dintre acele spirite e şi zburătorul. Zburătorul, după credinţa poporului din Ţara Românească, e un spirit rău, ca un zmeu, care intră noaptea pe coş sau horn în casele oamenilor, sub formă de şarpe şi cu aparenţă de flacără şi care chinuieşte noaptea pe femeia, ce are lipitură, adecă pe aceea, care se scoală dimineaţa fără puteri, zdrobită de osteneală şi cu vineţele pe corp. Femeia, care e cuprinsă de această fiinţă rea, simte pe tot corpul ei o mare greutate, muşcături, ciupeli şi gâdălituri, şi din cauza aceasta apoi, dacă se află în stare binecuvântată, naşte copilul mort. Deci, fiecare femeie îngreunată, care a avut nenorocirea să fie vizitată de zburător, voind a scăpa cât mai degrabă de lipitură, adecă de boala cauzată de acest spirit, cheamă într-o marţi sau vineri pe moaşă, sau pe o altă babă ştiutoare, ca să-i descânte şi s-o vindece. Moaşa sau baba chemată aduce apă neîncepută şi o toarnă într-o căldare. Ia apoi nouă feluri de plante şi punându-le şi pe cestea, pe rând, în căldare, zice : Avrămeasă, Cristineasă, Lejişteanu, Şi odoleânu, Mătrăgună, Sânge de nouă fraţi, Iarba ciutei, Şi mama pădurii K Cum se sparge târgul, Cum se sparge oborul, Aşa să se spargă faptul Şi lipitura Şi zburătorul. Cum se răspândesc răspântiile, Aşa să se spargă farmecele Şi lipitura 1 1 Aceste plante şi rădăcini sunt adunate de babe sau ţigănci, in luna lui mai, ţjjş prin păduri şi de pe câmpul^. 21 Şi zburătorul. Cum se răspândesc răspântiile. Aşa să se răsipească vrăjile Şi lipitura Şi zburătorul i După aeeasţa, pune căldarea la foc, ca să fiarbă dimpreună cu cele nouă feluri de plante. După ce a fiert de ajuns şi anume pe timpul când „se sparge târgul" (în Bucureşti „oborul") bolnava se scaldă în scăldătoarea într-acest chip preparată. Gătindu-se de scăldat, moaşa sau cine este, ia scăldătura şi o a-runcă la răspântii cu o mare oală nouă, în trei zile, pronunţând versurile de mai sus de la 1—13. Afară de scăldătoare şi descântecul acesta se mai fac contra lipi-turei şi a zburătorului încă şi hapuri cu lucruri zise „sfinte", adecă cu tămâie smirnă, mir mare, târnoseală, praf de foi sfinţite, care se pun la icoane pe timpul cât femeia e însărcinată, iar qând naşte şi până ce „iese la moliftă", peste 40 de zile, ia câte două hapuri de acestea, după ce se închină şi-face' bâte 15 mătăniil. * * G\ Dem Teodorescu, Poezii populare române, culegere de..., Bucureşti, 1885, p. 379—380. 22 TV Samca sau A vestica Un alt spirit necurat, cu mult mai înfiorător şi periculos decât zburătorul este Samca, numită altmintrelea în Bucovina şi spurcata, iar în Ţara Românească Avestiţa, aripa satanei. Acest spirit rău, care după credinţa românilor *şi cu deosebire a celor din Bucovina, e cel mai viclean şi mai periculos dintre toate spiritele necurate, şi care, după unii, are 19, iar după alţii până la 24 numiri şi tot pe atâtea răutăţi în sine, se arată femeilor îngreunate mai ales când acestea se află în patul naşterii şi nu numai că le înspăimântă, ci totodată le şi frământă, le torturează şi le sminteşte, aşa că cele mai multe dintre dânsele sau mor îndată, mai înainte de ce ar fi apucat a naşte, sau rămân pentru totdeauna schimonosite şi neputincioase. Tot aşa face el şi cu pruncii mou născuţi, de cumva aceştia nu mor mai înainte de a se naşte, adecă pe când au fost mamele lor maltratate de dânsul. Pe aceştia încă îi torturează şi schimoseşte în tot chipul; aşa că, partea cea mai mare dintre dânşii trebuie numaidecât să moară, iar cei ce mai rămân în viaţă capătă boala numită, pe lângă saPică, încă şi răul sau răutatea copiilor şi spasmă, care asemenea îi munceşte şi schimoseşte în tot chipul, şi din cauza căreia, dacă nu se caută din bună vreme, încă mor. Samca, se arată femeilor îngreunate şi pruncilor atât ziua cât şi noaptea în diferite chipuri, precum : ca muscă, cărăbuş, pasăre, mâţă, câne, păianjen, găină, capră, porc, cioară, broască, precum şi ca multe alte animale şi insecte numai ca oaie, viţel şi porumbel nu se poate arăta, fiindcă acestea reprezintă nevinovăţia şi curăţenia, şi din cauza aceasta apoi nu se poate nicicând preface în chipul lor. De casa sau persoana aceea însă, la care se află toate numirile sale scrise, nu se poate nicidecum apropia, deoarece ea, pe când avea să nască preacurat Fecioara Maria pe Domnul nostru Isus Cristos, voind a merge, ca s-o smintească şi pe dânsa, fiind întâmpinată de Arhanghelul Mihail şi aflând aoesta, din propria ei mărturisire, ce are de gând să facă, atât oe mi-o bătu cu un bici de foc, până ce-i promise, că nu se va apropia nicidecum de casa sau persoana la care se vor afla numirile ei scrise *. Drept aceea, mai fiecare femeie îngreunată şi mai aleâ acelea, care au fost, încă pe când erau mici, atacate de acest spirit rău, temându-se ca nu cumva să fie cuprinse şi maltratate de dânsul şi în timpul naşterii, 1 1 Com. de G. Tomoioagă, cant. bis. Dar să se vadă şi rugăciunea ce o reproducem mai la vale. 23 pun ca să li se scrie în formă de cărticică un fel de rugăciune, numită în unele părţi ale Bucovinei „rugăciunea sf. Arhanghel Mihail“, care nu numai că cuprinde în sine toate numirile sale, ci e totodată şi îndreptată în contra lui, şi pe care femeile o poartă apoi ca amulet la sine, de cum s-au simţit că au purces îngreunate şi până după naştere, unele chiar şi. toată viaţa. Se căută însă totdeauna, ca să le-o scrie un moşneag bătrân şi neputincios, care, cum se zice, „şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul" ; nicicând însă un fecior sau o fată mare, un bărbat sau o nevastă pentru , că Samca se leagă apoi de cel ce a scris-o, pe când de moşnegi nu se leagă aşa de uşor, şi chiar dacă se şi leagă, nu le poate nimic alta strica, decât doară numai că-i face să crişte noaptea, prin somn, din dinţi şi din roăşeie, mai mult nimic. ce se prinde că va scrie-o, şi care drept răsplată pentru întreprinderea şi munca sa capătă de TOuJţe ori şi până la 4 fl. v.a., q scrie totdeauna pe puntele femeii ce are samca sau se teme că va căpăta-o, şi care apoi trebuie să o poarte la sine, dacă voieşte să nu şe lege Samca de dânsa. Scriitorul, dacă e deprins, desemnează mai întâi chipul Saincăi şi al Arh. Mihail, bătând-o cu un bici de foc sau străpungând-o cu o sabie, şi apoi îi scrie toate numele şi rugăciunea îndreptată contra ei *. Mulţi inşi îndătinează de a scrie cele 19—24 numiri şl® Şamcei şi pe unul dintre păreţii casei sau şi în alt ioc din casă. crezând că nimeni apoi din casă, undezi supt scrise numele şi îi e desemnat chipul curiţ o bate Arh. Mihail. nu se poate apropia ; Iar dacă cineva din casă a fost atacat de dânsa, îl părăseşte şi nu se apropie mai mult de dânsul. Iată Şs«um şi rugăciunea, despre care ne-a fost mai sus vorba: „în numşîe Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh, Amin. S.S.S.D.S. „Eu, Sfântul Arhanghelul Mihail voievodul oştilor cereşti, pogo-rându-mă în munţii Eleonului, întâmpinai pe Avizucha, aripa satanei, şi era foarte groaznică ; părul capului ei era până în călcâi şi mânile ei tmn de fier şi unghiile la mâni şi la picioare, ca la secere ; ochii erau ca ştelele. Şi p întrebară Arhanghelul Mihail: „de unde vii tu, duh necurat, şi încotro mergi, şi cum îţi este numele tău“ ? Iar ea a zis : „Eu sunt vaşcă-Avizuha, aripa satanei, şi mă duc în Vefleemul Iudeei, că am auzit că vrea să nască pe îsus Cr. din Maica Fecioară Maria ; şi merg să o smintesc pe ea". Atunci, o luă Arh. Mihail de părul capului ei şi p bă-garâ în lanţ de fier şi i-a pus paloşul în coastele ei şi o băgară foarte tare, ca să-i spună toate meşteşugurile ei. Iar ea a zis : „Eu mă fac ogar, şi broască, şi cioară şi porumb 2 şi muscă şi păianjen, şi săgeată groaznică" ; şi aşa intru în casele oamenilor şi le smintesc bărbaţii şi le bolnăvesc femeile şi pruncii, şi omor în pripă şi dobitoacele lor. Şi am 19 . nume : 1, mă cheamă Văstiţa, al 2-lea Navodaria, al 3-lea Şolpomia, al 4-lea Silina, al 5-lea Lihicoida, al 6-lea Âvizuha, al 7-lea Scarmîla, al 8-rlea Miha, al 9-lea Lepiha, al 10-lea Gripa, al 11-lea Stana, ai 12-lea Naconţa, al 13-lea Atana, al 14-lea Hubiba, al 15-lea Huba, al 16-lea 1 1 Dict. de Paraschiva Lehaciu-Leuşteanu din Fundul Moldovei, comună în districtul Câmpulungului. ' > ? Poate că aici ar trebui să steie cioară porumbă, căci în potomb, după cum s-a arătat mai sus, nu se poate preface. .. 24 Qlona, al 17-lea Glubipa, al 18-lea Isprava, al 19-lea Tihana ; şi unde sunt acest nume ale mele scrise şi chipul meu, eu de acea casă nu mă pot apropia, atât cât de 70 hotare de loc“. Atunci i-au zis ei Arhanghel lui Mihail: „Iată îţi spui şi-ţi zic ţie şi te leg cu numele Domnului nostru Is. Crist. Dumnezeu să n-ai putere a te apropia de casele robilor iui Dumnezeu N.N., şi de fiii lor N.N. nici de dobitoacele lor, nici de câştigul lor dat, Dumnezeu zice să te duci în munţii pustii, unde omul nu locuieşte şi cocoşul nu cântă, în pietre seci, acolo să-ţi fie locuinţa ta în veci. Şi iar te jur cu numele Domnului nostru Is. Crist, şi cu prea cu-Irata lui maică pururea Fecioara Maria şi cu Ioan Botezătorul şi cu cei ,12 pooroci, şi cu cei trei Ierarhi Vasile cel Mare* Grigore Bogoslovul şi Ioan Zlataust, eu Maftei, Luca, Ioan şi Marcu, cu cei 4 evanghelişti, cu cei 318 părinţi de la Niceea, cu sfântul m.m. Gheorghe şi sfântul Dumitru, şi Ierarhul Nicolae, Teodor Stratilat, şi cu Ioan cel Nou de la Suceava şi cu toţi sfinţii cuvioşi şi cuvioasele mucenice, şi cu toţi sfinţii acum şi pururea şi în vecii vecilor amin" *. O variantă a acestei rugăciuni, scrisă pe o jumătate de coală de hârtie, care mi-a comunicat-o G. Şoroceanu, cantor la biserica sfântului Nicolae din Suceava şi care la rândul său a căpătat-o, după cum mi-a spus, de la un călugăr din mănăstirea Dragomirna, sună precum urmează : „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !“ „Eu Sf. Arhanghel Mihail, pogorându-mă din muntele Elionului, întâlnii pe acest duh necurat, cu pielea goală, ochi ca sticlele, cu ţâţele pâră la genunchi, cu părul capului pâră la călcâi, unghiile ca sece-rile; şi l-am întrebat : „unde mergi tu, duh necurat ?“ şi a răspuns : „merg, că am auzit că vrea să nască Maria Fecioara prunc dintr-însa, şi eu merg să o smintesc pe ea Şi auzind aceasta Arh. Mihail, s-a mâniat foarte rău şi l-a luat de părul capului şi l-a bătut cu paloşul cel de foc, şi l-a legat de grumaz cu lanţ de fier, şi l-a întrebat cum îi este numele. Iar acel duh necurat a răspuns că are 19 nume precum : Aripa Satanei, Abaroca, Ogarda. Ne-suca, Muha, Aspra, Hluchica, Sarda, Viniţa, Zoiţa, Ilinca, Merana, Fereca, Fumăria, Nazara, Hlubic, Nesătora, Genţia, Samca; iar unele sunt numele mele scrise, nu mă pot apropia de aceea casă şi de acel om de IDO mile de loc. Şi iar îl scutură Arh. Mihail şi-l întreabă : „cum poţi tu intra în -casele creştinilor de sminteşti şi pe femei şi pe pruncii lor ?“ Şi a răspuns satana către Sf. Arh. Mihail, că se preface în felurite chipuri, precum: mâţă, muscă, păianjen, pasăre, umbră, şdarec, şi aşa intră în casele oamenilor de sminteşte pruncii femeilor ! Sf. Arh. Mihail î-a blestemat cu numele Domnului nostru Is. Cristos şi al Maicii Preacurate, Fecioară Maria, şi cu' toate puterile cfereţti, cu Heruvime şi Serafime, cu Anghel, Arhanghel, cu cetele mucenicilor, proorocilor, patriarhilor, cuvioşilor, drepţilor, şi cu marele Vasilie, Gri-gorie cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, cu Aftanasie şi Chirii, cu Antonie şi Teodosie, cu Niculai de la Mira şi Spiridon făcătorul ^ , * Această rugăciune am reprodus-o dintr-o cărticică mică tipărită în Sibiu înl862, în care şe mai află tipărite încă şi „Epistolie a Domnului nostru Is. Gr., ce a trimis-o’Dumnezeu din cer", apoi *Epistola Maicii Domnului" şi ^Afuriseniile Arch. Mich. asupra Satanei de Saca“. 25 1 de minuni, şi cu toţi sfinţii şi-i zise : „Să nu te apropii de 7 mile de casa robilor lui Dumnezeu, şi a fiilor lor, nici de ograda lor, nici de toate câte le-au dat Dumnezeu lor, că toiagul cel de fier, şi focul cel nestins, şi pedeapsa răsplătirii ţi-au rânduit ţie diavole, Dumnezeu, ca să te munceşti, tu duh necurat şi cu celelalte duhuri necurate şi cu toţi slujitorii tăi care aţi căzut din lumina cea de sus din cer, şi v-aţi făcut din îngeri luminaţi, draci întunecaţi, că însuşi Dumnezeu v-a înrudit, ca să muriţi cu toţi slujitorii în fundul Tartarului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge nesăvârşiţi în veci ! Amin !“ Ce se atinge în special de rugăciunea aceasta, care în unele exemplare tipărite e însoţită de o iconiţă, ce reprezintă de o parte pe Sf. Sisoe cu un copil mic şi în braţe, iar de altă parte pe Sf. Arhanghel Mihail străpungând cu sabia pe Samca sau Avestiţa (v. fig. I şi II) şi asupra căreia B.P. Hasdeu a scris un studiu foarte interesant şi instructiv, argumentând că e de origine bogomilică, adică alcătuită de ereticul Bogomil trebuie să amintim aici că ea este foarte răspândită nu numai la români, ci şi la popoarele slave. Ba, ea se află chiar £i la evrei într-o formă aproape identică cu cea română, servindu-le şi lor ca amulete pş lângă nepoate sau lăuze, ca şi româncelor, cu acea deosebire numai că în legenda evreilor în locul Arh. Mihail se întâlneşte proorocul Ilie cu Lilithu, spirit care ia locul Samcei sau Avestiţei; încolo fondul,. ba chiar şi vorbele sunt mai aceleaşi. Lilith, ca şi Samca, se duce să smintească femeia, ce se află pe patul naşterii şi să omoare pruncul nou născut, dar este bătut de Ilie, căruia îi spune apoi un şir de numiri ce are, şi pe urmă, îi promite, că se va depărta de acea casă, unde-şi va vedea numirile scrise 1 2. încât pentru numele Samca sau Avestiţa, care i se dă mai cu seamă acestui spirit necurat şi răutăcios, şi în contra cărui a fost dintru început alcătuită rugăciunea aceasta de către ereticul Bogomil, trebuie să amintesc aici că el nu e nimic alta decât numai personificarea frigurilor şi fierbinţelei, de care sunt cuprinse mai ales femeile cele slăbănoage în timpul naşterii 3. în fine, merită a fi amintit aici încă şi aceea, că şi românii din unele părţi ale Transilvaniei încă cred că există un spirit necurat şi răutăcios, care omoară pe copiii cei nebotezaţi şi care se numeşte Baba Coaja. Baba Coaja, care corespunde fiinţei mitologice germane vFrâu Brechta mit dem KlumpfussC( şi care e regina tuturor spiritelor celor necurate şi rele, are, după credinţa românilor transilvăneni, un picior de fier, unghii de aramă la degetele mânilor, şi un nas lung de sticlă. Ea omoară pe copiii nebotezaţi, iar sufletele lor le închide în tufişe de soc, unde petrec apoi până ce le putrezeşte corpul. . Din cauza aceasta, apoi, românii nicicând nu strică sau sapă bucuros socul4. 1 B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Bucureşti, t. II, 1879, p. 263—291 ; 717—720 2 M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1882, p. 396. 3 Vezi mai pe larg despre chipul şi faptele Samcei, precum şi despre rugăciunile şi mijloacele, ce le întrebuinţează românii contra ei, pe lângă studiile citate mai sus, încă şi „Samca", (din mitologia daco-română), studiu publ. de S. FL Marian în „Amicul familiei", Gherla, ah. IV, 1880, p. 70 şi 87. 4 Wlislocki, op. cit., p. 8. 26 Fig. II . Din cele arătate în şirele de mai sus rezultă, după părerea noastă că Baba Coaja nue alta, ci una şi aceeaşi fiinţă mitologică, care în Bur covina se numeşte Samca şi Spurcata, iar în Ţara Românească Samca şi Avestiţa. Rugăciunea, despre care ne-a fost mai sus vorba, fiind foarte răspândită în toate ţările locuite de români şi foarte şdeseori înţrebuin-.ţată, s-a prefăcut cu timpul în gura poporului de rând, care nu ştie scrie şi ceti, şi mai cu seamă în gura babelor descântătoare, într-un descântec de Samca sau de ceas râu, care se întrebuinţează spre acelaşi scop ca şi dânsa. Deci, dacă nu se află nimeni, care ar putea scrie rugăciunea aceasta şi a o da femeii îngreunate s-o poarte ca amulet la sine, atunci, spre a evita ?orişice pericol, care ar putea să se întâmple, se cheamă o babă şţjţutgşrş şi aceea îi descântă de Samcă. Iată şi un astfel de descântec din Ţara Românească : |Au purces N. pe cale^ Pe cărare. Când, ia jumătate de cale, IA întâlnit-o, o Samcă Cu patru picioare, Cu păr de urs îmbrăcată. Bine o â-ntâlnit, Trupu i-o schimosit, Pieptul i-o stricat, Ochii i-o păienjenit, Sângele i-o băut, Carnea i-o mâncat, Toate puterile i-o luat. Nime n-o văzut-o Nime n-o auzit-o. Numai Maica Domnului, Din poarta cerului, O auzit-o Şi-o văzut-o Şi-o întrebat-o: — Ce te văicărezi Şi te câinezi ? — Cum nu m-oi văi căra, Şi cum nu m-oi eâina Că am purces pe cale, Pe cărare, Grasă Şi frumoasă ; Când, la jumătate de cale Că şm purces pe cale, M-o întâlnit o Samcă Cu patru picioare, Cu piele de urs îmbrăcată; Trupul mi l-a schimosit, Pieptul mi-a stricat, Ochii mi-a păinjenit, Sângele mi-a băut, Carnea mi-a mâncat. Puterea mi-a luat. Şi nime nu m-o auzit Şi nime nu m-o văzut! Şi i-a zis Maica Domnului: — Du-te, la cine ştie descânta, Cu mătura de a mătura, De la tine l-a depărta; Cu acul l-a împunge Şi l-a străpunge, De la tine s-a duce? Cu biciul l-a biciui, De la tine s-a porni. Peste Marea Neagră l-a arunca Unde popa nu toacă. Lui Dumnezeu nu se roagă, Acolo să-i fie cina Şi odihna. Şi N. să rămâîe luminata Ca cristalul de curăţă Cum Dumnezeu a zidit-o Şi mă-sa ce a făcut-o. Descântecul acesta se descântă în trei luni, în fiecare lună câte trei zile şi la fiecare dată câte de trei ori, care fac de 9 orii pe zi, cu un pai de mătură, cu un ac şi o biciuşcă, de găsit, în rachiu, cu care se spală femeia şi din care şi bea * * Dim. P. Lupaşcu, op. cit., p. 8. 29 Alt descântec de Samcă, din Bucovina şi anume din Vicovul-de-Sus, districtul Rădăuţului, în care însă < numele Samcă e schimbat în Borză, iar Arh. Mihail e înlocuit prin Cosma şi Diamin (Dămian), sună precum urmează: Borză înborzată, Fărmaţi-o, Borză blăstămată ! îngroziţi-o, Cu dinţii rânjiţi, Zdrobiţi-o. Cu ochii beliţi. Inima scoteţi-i C-urechi dâbalată, Sângele beţi-i Cu gura căscată. Carnea mâncaţi-i Cu mâni crăpăcioase, Viaţa luaţi-i. Cu mâni flotocoase. Că, carnea (Ilenii) încotro âi purces, Nu e de mâncat, Cu dinţii rânjiţi, Că-i de câne turbat. Cu ochii beliţi ? Mergeţi în fuga mare --- Am purces la N. La ostrovul mare. Ca s-o-nspăimântez Că acolo este S-o înfierbântez O mreană galbenă, Şi s-o-nfiorez. Cu coada geamănă. Să mi-o îngrozesc, Pe aceea cătaţi-o S-o sfărm, s-o zdrobesc Şi înspăimântaţi-o Sângele să-i beu, Şi înfierbântaţi-o Viaţa să i-o ieu. Şi înfioraţi-o. Carnea să-i mănânc, Fărmaţi-o, Viaţa să i-o stâng ! îngroziţi-o, --- Tu Cosmă Diamin I Zdrobiţi-o. Borza înborzată, Inima scoteţi-i, Borza blăstămată ! Sângele beţi-i, Şi ceasul cel rău Carnea mâncaţi-!, Din N. N. scoteţi-1, Viaţa luaţi-i. La mare duceţi-1. Acolo locuiţi, Pe l-apus de soare, Acolo să pieriţi. La marea cea mare. Ca rouă de soare, Că acolo este Ca spuma de mare, O mreană galbănă, N. să rămâie curată Cu coada geamănă. Şi luminată Pe aceea cătaţi-o Cum e de Dumnezeu lăsată Şi înspăimântaţi-o Sănătoasă Şi înfierbântaţi-o, Şi voioasă L2 Descântătoarea, care descântă descântecul acesta, ia un vas, bunăoară o strachină, pune într-însa aghiasmă, ori rachiu, — ce şe întîmplă — şi rostind cuvintele de mai sus asupra vasului dă puţină apă sau rachiu, în chipul acesta descântat, femeii, ca să guste, iar cu restul o spalăK Făcându-se aceasta, cred româncele din Bucovina că Şamca sau Spurcata nu se poate mai mmt apropia de femeia îngreunată. 1 1 Com. de V. Turtureanu, preot. 30 V Naşterea In toate ţările locuite de români, este datină ca femeile îngreunate, când văd că se apropie ziua ca să nască, să se ducă la biserică, ca să se mărturisească şi să se cuminece. In părţile Oraviţei din Banat, femeia, care a ajuns în stare binecuvântată, adecă care simte că i se apropie acuma timpul, ca să nască, ia apă dintr-o oală şi aruncând-o peste streaşină casei, o sprijină cu un ciur, din jos de care să fie un blid sau alt vas şi zice : „Cât pesteşte apa pe streaşină şi cât pesteşte apa în ciur, atâta să pes-tească şi băiatul sau fata" ; sau : „cum nu stă apa pe streaşină, aşa să nu poată sta băiatul sau fata". Apoi o bea de trei ori, făcându-şi înainte cruce şi din care îşi udă puţin şi pântecele *. Ia apoi un ou, îl pune în spuza focului şi când pocneşte oul ieşind dintr-însul albuşul şi gălbenuşul, rosteşte din nou cuvintele de mai sus 2. Curând după aceasta, se duce la o punte peste o apă, având cu sine o frâmbie (legătură) de breciri, pe care le sloboade de pe punte în apă înspre partea ce curge răul şi zice : „Cât pesteşte apa sub punte atâta să pestească pruncul sau prunca !“. Venind apoi acasă, ia plosconiţă de cânepă 3 şi lobozitură de moară \ pe care aprinzându-le se afumă. După aceasta merge la o vrăjitoare spre a-i descânta de leac. Cele mai uzitate descântece, care se descântă la această ocazie, sunt: descântecul de pază, de izdat, şi de întors. Descântarea de pază se face totdeauna marţea în următorul chip descântătoarea ia o frâmbie de breciri, din care măsură trei coţi şi ziee Pe cot am cotit Pază am sprijinit. Pază de la amiazi Pază de seară Pază de la miezul nopţii Pază din vărsatul zorilor. Pază venită Pază. năprătită Pază întâlnită * Aurel Iana, op. cit., nr. 41, p. 483 ; nr. 51, p. 603—604. 8 Corn. de Ios. Olariu, din Doman. 8 Floare de cânepă de vară. * Prima făină măcinată de pietrele noi de moară. 31 Pază mânată. Pază cu muma codrului Pază cu moşu codrului Pază cu fata pădurii. Ia apoi un cuţit cu care face semn pe breciri ca şi cum le-ar tăia şi zice: Nu tai brecirile, Ci tai muma codrului Moşu codrului Cu faţa codrului. Tai toate piezele, Toate năprătiturile. Cu cuţitul le-am tăiat Şi-napoi le-am întumat. Merge atunci în grădină, având cu sine şi cămaşa bolnavei şi puţină făină de grâu şi o bucată de pânză, care este aşternută lângă o buruiană numită sceavă. Face din făină nouă colaci pe degetul cel mic de la mâna dreaptă, îi pune iarăşi pe pânză şi pe fiecare pune câţ un crueer. îrt jurul acestora înşiră apoi brecirile şi pe toate le ocoleşte cu cărbuni aprinşi pe un vătrai cu tămâie şi zice : Pază venită, Pază năprătită. Iacă te cinstesc Şi te dăruiesc? Cu nouă colaci de grâu, Cu o pânză nouă, Să te laşi de cea beteagă, Să n-o strâneşti, , Să n-o poceşti. Toate acestea le lasă apoi acolo până dimineaţă. Dimineaţa (miercuri) merge la descântătoare şi vede de cumva s-a veştejit buruiana şi din colaci oare mâncat e ? şi dacă da. atunci femeia pentru care se descântă, are leac şi naşte în ceas bun, iar dacă colacii nu sunt mâncaţi, este semn rău* Se crede că în noaptea aceea vine o insectă neagră, numită Pază, care mănâncă din colaci şi roade rădăcina buruienii şi, prin aceasta, făcându-i-se în destul, nu mai poceşte pe bolnavă. Cămaşa se dă spre îmbrăcare femeii celei ce pătimeşte, iar cu brecirile se încinge, însă pânza şi crucerii rămân descântătoarei de leac şi pentru osteneală. După aceasta, venind mai pe urmă, descântătoarea la patul bolnavei, ca să-i descânte de izdat, îşi face cruce de trei ori şi zice: Crepi izdate, Necurate Odată ; Crepi izdate, Necurate De două ori; Crepi izdate, Necurate De trei ori; Crepi izdate, Necurate De patru ori; 32 Crepi izdate, Necurate De cinci ori ; Crepi izdate, Necurate De şase ori; Crepi izdate, Necurate De şepte ori; Crepi izdate, Necurate De şeptezeci de ori şi şepte. Şi să fugă netrebnic Ogrisât Urât îzdat Din cap, din mâni Din vâni. Din picioare, Din inimioare, Din jigâricoare. Din fiere, Din putere, Din creştet până-n degeţele. Ieşi din toate încheieturile Şi să apuci pădurile în codri muţi Şi surzi Unde nu-i aşchie sărită, De voinic tăiată. Nici glas de cocoş. Să se ducă-n petri muşchiate, Nemaiumblate ! In fine, temându-se bărbatul sau altul oricare dintre familianţi ca nu cumva prin vreo vrajă să se vatăme femeia bolnavă, ia cămaşa acesteia şi o duce la descântătoare spre a-i descânta de întors. Descântătoarea, luând cămaşa, o întoarce în continuu şi pe faţă şi pe dos până descântă şi zice : Cine-o fi făcut cu una Io-i întorc cu două. Cine-o fi făcut du două, Xo-i întorc cu trei (Până ia nouă) Cu nouă noi, Cu nouăzeci de boi îndărăpt înapoi Şi mai înfocate Şi mai pipărate Toate făcătuţri Toate mânături Toate unsuri. De-o fi uns, De-p fj pus Vrăji pe N. După cele arătate până aici femeia nu se depărtează de fel de pe lângă casă. Iar, când o cuprind durerile naşterii. începe a pregăti toate cele trebuincioase pentru copil, precum şi patul în care are să petreacă tot timpul cât va fi bolnavă, iar bărbatul e cel dintâi, care aleargă după moaşă. Sosind moaşa, lucrul ei cel dintâi este ca toate cele trebuincioase, la moşit, să-i fie dindemână \ Napoi să se-ntoarcă. De-o fi mânat de străini, De vecini Napoi să se-ntoarcă. De-o fi din Hale Leac să sloboadă. De-o fi de la Dumnezeu, Mila să-şi întoarcă. 3ă se întoarcă Şi mai înfocat Şi mai mâniat Beteşugurile, Visurile rele, Visurile grele De la N.N.1 1 Aurel Iana, op. cit.% nr. 41, p. 483 ; nr. 51, p. 603—604. 2 Pretutindenea în Bucovina. » 3 33 3 — Naşterea la Români Intre multe altele trebuie să fie pe lângă pat şi o ţeava, ca fiind pericol de moarte, să-i poată inspira aer pe grumaz, sau fiind astupat, o femeie ştiutoare îi scoate ceva materie de pe grumaz, prin care s-a împiedicat respirarea 1. Depărtează apoi pe toţi copiii cei mai mari, dacă sunt, de acasă, trimiţându-i în vecini sau pe la consângeni, ca să se joace, .căci copiilor mai mărişori nu le este încuviinţat a petrece în odaia, unde 'se află muma lor. Cei mai mici, de regulă, se scot în altă odaie sau, după (împrejurări, rămân şi acolo. Bărbatului, în tot timpul naşterii, îi este iertat a intra în odaia soţiei sale. Despre unele femei se zice chiar că nici nu pot naşte până ce nu vin bărbaţii lor şi asistă la actul naşterii1 2 3. Nu-i este însă iertat nici lui şi nici moaşei a istorisi cazuri nenorocite 3. Cei mai mulţi bărbaţi însă nu stau în casă, unde se află soţiile lor, parte pentru că nu sunt nicidecum suferiţi de soţiile lor, parte din cauză că sunt prea miloşi 4. In părţile Oraviţei, nemijlocit înainte de ce naşte femeia, se pune lângă pat o furcă de tors, un topor şi o botă (măciucă) însemnând că de va naşte pruncă, să tragă la furcă, iar de va naşte prunc, ca să tragă un topor sau botă, zicând : De va fi fată, Să iasă la furcă. De Va fi fecior, Să iasă la topor5. Dacă moaşa se pricepe bine la moşit, dacă e uşoară la mână, femeia bolnavă nu se munceşte mult, ci îndată hălăduieşte. Când o femeie naşte greu se pune în genunchi şi începe a se ruga. Romanii credeau că îngenunchierea grăbeşte naşterea 6. în unele părţi ale Transilvaniei, când o femeie nu poate să nască, bea apă de pe icoana Maicii Domnului, iar bărbatul ei dă cu puşca peste casă şi moaşa de trei ori cu piciorul în uşă 7. în alte părţi, tot din Transilvania, când încep durerile naşterii, bărbatul ia două topoare şi le împlântă în cruciş într-unul dintre stâlpii acoperământului de la casă 8. Unele moaşe din Bucovina, văzând că femeia nu poate iute naşte, pun sub aşternutul ei un topor, un cuţit sau alt lucru de metal, anume ca să-i aline durerile şi să grăbească naşterea 9. Alte moaşe, nu numai din Bucovina, ci şi din Ungaria, sunt de părere că, afară de dânsele, altuia nimărui nu-i e iertat să ştie că cutare femeie se trudeşte de naştere, pentru că, câţi oameni vor şti, atâtea ore nu va putea femeia naşte i0. 1 Aurel Iana, op. cit., p. 483. 2 în Bucovina, com. de Victor Tocariu şi V. Turtureanu, 3 A. Iana, op. cit., p. 483. 4 în Bucovina, com. Vict. Tocariu şi V. Turtureanu. 5 A. Iana, op. cit., p. 483. 6 L. Preller, Romische Mytologie. Dritte Auflage, Bd. II, Berlin, 1883, p. 209. 7 nălindariil nnnnruhi.i ne anul c.nmunu 1889. an. IV. Sibiu. D. 73 1 COIIL dQ Călindarul poporului pe anul comunu 1889, an. IV, Sibiu, p< B. Iosofu. 8 Wlislocki, op. cit., p. 7. 9 Com. de V. Tocariu, învăţător în Valea Putnel. 10 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac şi de Elia Pop; 34 In Macedonia, când o femeie este aproape să nască, se iau toate precauţiunile de mumă-sa sau de soacra ei, ca să nu afle cumva vecinii sau rudele de momentele naşterii. îndată ce se manifestă primele dureri, o femeie bătrână cheamă o babă (moaşă) care trebuie să vie pe ascuns, ca să nu o afle nimeni, căci este credinţa, în popor, ca şi în Dacia tra-iană, că femeia naşte cu mare anevoie, dacă lumea ştie despre acest lucru. Simplul fapt, că o femeie ştie că alta are să nască, explică, după credinţa macedonenilor, truda la facere şi pentru a uşura pe bolnavă, se cheamă femeia presupusă că are cunoştinţă, s-o stropească cu apă din gură, sau s-o afume cu o bucăţică din-vestmântul cu care e îmbrăcată. >, în Vlaho-Clisura este obiceiul numai, că acea femeie să-şi scoată veriga din deget şi s-o pună la bolnavă *. Neştiind nime şi, cu toate acestea, neputând naşte, atunci moaşa ia şi întoarce toate lucrurile din casă, cât se poate întoarce şi anume : coveţi, lopeţi, . cociorvă, vătrai, mătură, oale, ceauoane etc. în credinţa că în urmă, aceasta va naşte mâi uşor. Întâmplându-se ca atunci, când se trudeşte femeia de naştere, să vie cineva străin la acea casă, moaşa prinzând de veste, îi iese degrabă înainte şi-i zice, dacă e bărbat: „nu te băga înăuntru că ţi-or lua cuşma, ori pălăria !“, iar dacă e femeie: „nu intra că ţi-or lua brâneţele!“ De cumva însă a intrat pe neştiute şi pe nesimţite în casă, atunci nu-i dau drumul' să meargă de unde a venit, ci îl ţin în casă până după naşterea pruncului. Dacă s-ar lăsa să meargă ar urma o naştere şi mai grea 1 2. In Banat, precum şi în alte părţi, din contră, cum a simţit femeia simptomele naşterii, care se numesc curmături sau strânsuri, şi nu poate naşte în răstimp de o oră, ia tămâie ori smirnă, şi mai ales de aceea ce o are din cădelniţa preotului de la sărbători mari, precum : Crăciunul, Botezul şi Paştele, despre care crede ea că-i cu mult mai folositoare ; o pune pe cărbuni aprinşi, îşi face cruce şi afumându-se cu dânsa, se roagă la Dumnezeu, şi mai cu seamă la Preacurata Fecioară Maria, în speranţa că aceasta, ca protectoarea femeilor ce nasc fii, cunoscând durerile şi greutăţile naşterii, măcar că ea n-a născut în dureri şi chinuri, ca femeile cele păcătoase, se va pune pentru dânsa pe lângă fiul său, şi acesta, ca Dumnezeu atotputernic, îl va ajuta şi uşura greutăţile naşterii 3. Dacă cu toate acestea bolnava totuşi nu poate naşte degrabă, dacă îngăduieşte şi se chinuieşte mai multe ore sau chiar şi zile întregi, atunci este datina în Bucovina şi Moldova că se adună mai multe muieri la un loc, mai ales dintre neamuri, şi se consultă întreolaltă ce e de început şi de făcut ? Unele dintre femeile adunate, fiind de părere că poate pruncul are o construcţie puternică, şi din cauza aceasta mă-sa nu-1 poate naşte degrabă, altele iarăşi că poate bolnava s-a ostenit prea tare pe timpul purtării, sau n-a umblat deajuns, ci a stat mai mult pe acasă, sau că pruncul e prins prin ceva înăuntru, întrebuinţează toate mijloacele ce cugetă ele că ar putea folosi şi grăbi naşterea. Şi iarăşi altele, crezând că i-a făcut cineva pe ursită, adică vreo fată bătrână — stătută, ce a 1 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor poporului român în Macedonia, în „Convorbiri literare**, an. XXVI, Buc., 1892, p. 39. 2 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac şi de Elia Pop. 3 Com. de Ios. Olariu şi de I. Popovici. 35 tnpiiil îaşjfcţa *$dajd#£ bărbatului ei, sau vpeo văduvă, căreia i-a murit bărbatul, şi acuma, umblând cu vrăji şi făcături, i-a făcut să moară anume ca bărbatul bolnavei mai târziu s-o ia pe dânsa de soţie, sunt de părere ca, de cumva nu i-a desfăcut sau întors mai înainte de ce a apucat a se bolnăvi, şă-i desfacă acuma1, Credinţa din urmă, mai cu seamă, e foarte răspândită la poporul de rând. Pin cauza aceasta apoi, în credinţa sa cea deşartă, poporuf, în caruri de acestea, aleargă până şi prin al treilea sat, ba uneori şi, mai departe, până ce află şi aduce pe nişte babe sau moşnegi, despre care au; , auzit că ar putea desface de ursită, şi care desfacere babele vrăjitoare o întrebuinţează ia toate bolile cele mai grele, precum : hjtngorea nebună, felurite friguri, la dureri de dinţi şi de măsele şi la durere de cap însă mai cu seamă la naştere. Deci, presupunându-se că bolnavei i s-a făcut pe ursită şi temân^ du-se ca nu cumva să moară în cele mai crâncene dureri ale naşterii şi ale ursitei şi pe urmă să-i ocupe locul fata bătrână sau văduva, care i-a făcut pe ursită, una dintre femeile adunate, care se pricepe în ale descântăm, apucă degrabă un topor, merge mai întâi în unghiul casei de cătră icoana spre răsărit; şi. făcând acolo cruce cu toporul, zice : JIo ! vacă roşă, Poroşă, N© l vacă neagră, ppi*eagră1 2 3, Nu-ţi amesteca Blidele $î lingurile Şi ştFachinele Nu' ţe asupri. Nu te nărăvi, Nu te ţiăvăţi, Nu te năpăsti, Qopjtf nu-mi sărăci 1 Nu te amesteca, Nu te apuca. Nu amesteca, Copiii tăi cu-aceşteia ! Nu te apuca Oalele, Tindeicile Şi strecurătorii©. Casa Şi masa» ‘ Că de te-i apuca Şi ţe-i amesteca, Cu toporul aqesţa Capul ţi-oi tăia 1 După ce a sfârşit de rostit cuvintele acestea, împlântă toporul în iingfeitd casei. Apoi merge la celelalte unghiuri şi face asemenea, în urmă* se duce la meşter-grindă, de este, împlântă într-acesta toporul, din (ioaţe puterile, şi acolp îl lasă apoi peste toată noaptea următoare. în cfeipul acesta crede şi Zice deşcântătoarea că leagă pe femeia ce-a ursit, şi dezleagă pe cea îngreunată, care născând, se mântuieşte de moarte şi se mm ătQşeagă^. 1 Cpm. de mai rtiulte românce din Bucovina, precum şi de G. Tomoioagă, cant. bis şi V. Turţureanu, preot: „Când e o femeie spre naştere, în cele trei luni din urmă şi o lima după naştere, duşmancele îi pot face de ursită, şi când are să nască, pot s-o omoare. Dacă femeia capătă, înainte de naştere, de repeţite ori cercări, e un semn că i-a făcut cineva, deci e bine să se caute şi sa-şi desfacă de ursiţii. Asemenea e bine să-şi aleagă de patron un sfânt, care s-o păzească şi ferească". Com. Dacă zodia-i bună va fi norocit, dacă-i rea, va fi nenorocit. De aice vine apoi şi zicala : „aşa i-a fost zodia". Norocoşi se cred a fi şi aceia care se nasc uşor. Mai norocoşi sunt cei ce se nasc după miezul nopţii până în ziua. Mai departe se zice, atât în Bucovina cât şi în Moldova că, dacă un copil se naşte în cămeşă, adică învelit într-un fel de pieliţă, va fi foarte norocos, iar dacă se naşte fără cămeşă va fi mai puţin norocos. în Ţara Românească asemenea se crede că copilul care se va naşte cu căiţă pe cap, va fi norocos. Acea căiţă însă să se usuce şi să se lege de gâtul copilului, din când în când, fiind bună de deochi3. în alte părţi, tot în Ţara Românească, din contră, se crede că copilul care se naşte cu căiţă pe cap, după moarte se va face strigoi4. 1 I. Pop Reteganul, Chiuituri de care strigă feciorii la joc, Gherla, 1891, p. 29. 2 Cred. rom. din Bucovina. — Vezi şi W. Schmidit, op. cit, p. 25—26 ; „Deosebit de norocit e considerat copilul acela care zăreşte lumina lunii într-o duminică. Pe acela îl iubeşte Dumnezeu mai mult". Emilian Vonitchi, Despre super stiţiuni. discurs ţinut la 4 oct. 1892 cu prilejul inaugurării sale festive ca rector la Universitatea din Cernăuţi, publ. în „Gazeta Bucovinei", an. II. nr. 79 : „La români sunt în fiecare lună două zile rele sau nenorocoase. în aceste zile nici o întreprindere nu poate să succeadă şi femeia care naşte într-una din aceste zile trebuie chiar să moară. în privinţa zilelor de peste săptămână există, în general, regula că nenorocoase sunt : lunea, care e favorabilă numai pentru tot ceea ce are să crească ; marţia care e bună numai pentru afaceri judecătoreşti şi de contracte ; joia în care zi acolo unde locuiesc elemente slave nu e permis să se serbeze nici o cununie căci altfel va fi vijelie în viaţa conjugală şi vinerea care e cea mai nenorocoasă dintre toate zilele din săptămână. La zilele cele norocoase se numără sâmbăta şi în special duminica, care se are în vedere mai ales la naşteri şi acţiuni bisericeşti. Copiii născuţi dumineca sunt copiii norocului şi pot să vadă şi să cunoască multe ce\ altora nu le e dat să vadă şi să cunoască şi dacă vor fi botezaţi într-o duminică, ei pot să vadă şi spiritele şi să ceară lucrurile de la ele“. Aurel Iana, Din credinţele poporului român din Maidanu de lângă Oraviţa, în „Familia", an. XXVI, Oradae Mare, 1890, p. 7. : „Cine se naşte în ziua de Paşti, sub răstimpul tragerii cloootelor la biserică este om norocos în întreaga viaţă.* 3 Ioneanu, op. cit., p. 11. 4 Ibidem, p. 41. în Macedonia, de se întâmplă ca noul născut să se nască în cămeşă, ceea ce se întâmplă foarte rar, toţi se bucură în casă, căci are să fie cu noroc toată viaţa sa, iar de este băiat, acea cămeşă se pune la o parte pentru moment, căci se crede că este un talisman de mare preţ ce are putere de a apăra viaţa celor ce s-ar afla în primejdie şi a veni în ajutorul celui ce se serveşte de ea, pentru ca să i se împlinească tot ceea ce doreşte. Pentru ca acest talisman să capete acea putere, trebuie mai întâi să stea patruzeci de zile în altarul bisericii sub sfânta masă, apoi să fie purtat prin trei oraşe mari, capitale a trei ţări, pe urmă să se potrivească, ca să fie pus sub un pod pe când are a trece peste el vreun împărat sau vreun paşă, vreun mitropolit sau vreun arhiereu, aceasta însă în trei rânduri diferite ; după aceea acel talisman îşi capătă putere şi cel ce are nevoie se poate servi de el; aşa, de exemplu, având cineva o judecată, pentru ca judecătorul să-i facă dreptate, şi să nu-1 strâmbă-ţească, să ia acea cămeşă pe care o coase mai întâi într-o bucăţică de postay şi o anină de gât cu un găitan negru de mătasă, punând-o subsuoara dreaptă sub straie, ca să nu se vadă. Când vine înaintea judecătorului şi acesta nu vorbeşte în favoarea lui atunci apasă mâna de corp, ca să strângă legătura în care se află cămeşa, aceasta o face pentru ca vorba judecătorului să nu aibă putere să meargă mai departe şi să ră-mâie numai acolo, în judecătorie, fără efect; iar dacă voieşte ca vorba lui să fie ascultată de judecător, atunci ridică mâna ce apasă cămeşa, pentru ca să-i meargă vorba mai departe şi să fie ascultat, zicând atunci în gândul său : cum are trecere vorba împăratului, a mitropolitului sau a păşei, aşa să aibă trecere şi vorba mea. Mai departe cred şi spun românii macedoneni ca întâmplându-se să se nască copilul pe timp rău şi furtunos, atunci are să aibă multe valuri în viaţa lui de întâmpinat, iar dacă timpul e frumos, atunci are să fie cu noroc. Când se naşte vreun monstru, se crede ca şi în ţările române de dincoace de Dunăre, că femeia s-a uitat la vreo dihanie sau că părinţii au păcătuit foarte ; şi de aceea trebuie să se pocăiască toată viaţa lor prin rugăciuni si pomeni, pentru ca să le fie bine pe lumea cealaltă. De se naşte copilul însemnat cu vreo pată pe corp, atunci se crede că femeia însărcinată a mâncat vreun fruct pe care l-a furat1. Când un copil se naşte şi are testicule cam mari sau cum spun bucovinenii, capu mare, zic românii din Ţara Românească, că are apă în ele 1 2. în cazul acesta, ca să piară acea apă, se duce mă-sa la un puţ de unde se bea apa, şi toarnă apa dintr-o doniţă zicând : „nu torn apă din doniţă, ci pe cea din testiculele copilului meu“ 3. Dacă un copil are o vână albastră pe frunte, cred românii din Transilvania, că va fi expus pericolelor de apă ; dacă însă are o dunguţă roşă pe grumaz, atunci va muri de foc. Deci, spre a delătura, pericolele acestea, e bine ca tatăl şi mama lui să se taie la degetul cel mic de la mâna stângă şi să lase, ca să cadă trei picuri de sânge sub leagănul copilului, zicând în acelaşi timp : „ia şi ne apără pe noi pe toţi de foc şi de apă, de fier şi de piatră, de boală şi de nepricepere (bolânzie)e<. Aceste cuvinte 1 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor... în op. cit., p. 39—41. 2 Ioneanu, op. cit, p. 11. 3 Ibidem, p. 18. 48 sunt îndreptate către schima casei, o fiinţă cobaltică, pe care orişicare familie o venerează foarte mult4. Romanii aveau o zeiţă scutitoare de leagăn, numită Curtina, care, după credinţa lor, păzea copilul în leagăn de orişice stricăciune şi vrăjitorie 2. Românii au înlocuit pe zeiţa aceasta cu schima casei. Dacă o mamă a avut şase fete dupăolaltă şi toate trăiesc, a şi a şaptea oară a căpătat iarăşi o fată, crede poporul român din Bucovina, că cea de pe urmă trebuie numaidecât să fie strigoaică. Drept aceea, stri-goaicele acuma, din ziua naşterii sale, încep a o cerceta şi a o învăţa toate meşteşugurile lor, şi nu o părăsesc niciodată, fie botezată ori nu 3. Dar nu numai strigoaicele sunt acelea care vin după naştere ca să smomească pe copilele despre care ne-a fost vorba, ci şi Samca sau Baba Coaja, despre care am vorbit în cap. IV, apoi ielele, tricolicii, stahiile, moroii, Mama Pădurii, Uscăciunea, pociturile şi multe altele. Toate spiritele acestea se crede că vin de regulă înainte de miezul nopţii şi nu numai că chinuiesc şi schimosesc în tot chipul pe copiii nebotezaţi, ci pe mulţi chiar îi şi fură, înlocuindu-1 cu alţii urâţi şi schilozi de ai lor. * Deci, ca să nu aibă spiritele cele necurate şi rele putere de a se* apropia de casă şi copilul nou născut, e după credinţa poporului din Bucovina de neapărată trebuinţă, ca din ziua naşterii începând 'şi până după botezul copilului, să ardă în fiecare noapte neîntrerupt o lumină de ceară curată în casa unde doarme el4. Români din unele părţi ale Transilvaniei, din contră, cred şi spun că o femeie, pe care au lovit-o durerile naşterii, ca să poată lesne naşte şi mulţimea spiritelor rele precum străgele, care au chip omenesc şi coadă lungă ca de câne, însă mai cu seamă Baba Coaja, regina tuturor spiritelor rele, să nu poată strica nemică copilului nou născut, e bine să se încingă cu un săcuşor umplut cu ţărână din ţinterim, amestecată cu busuioc şi aprinzându-se lumini sfinţite de preot să se puie la gura hornului, ca să ardă, pentru că fiinţele cele rele vin, de regulă, prin hornul casei. Asemenea se aprinde şi o candelă, care se află mai în fiecare casă românească, dinaintea icoanei familiale, în genere a Sf. Ioan Botezătorul, a Sf. Petru sau a Sf. Nicolae şi atât odaia cât şi patul se stropesc cu apă sfinţită. Iar după ca s-a născut acuma copilul e bine ca, până la botez, să ardă o lumină lângă leagănul său, şi să se păzească noaptea 5. In alte părţi din Transilvania, precum bunăoară în Orlat, cât timp e nebotezat copilul, se aprinde în toată seara în casă o zdreanţă de lână neagră şi atât copilul cât şi muma se afumă cu dânsa în tot timpul acesta, za să nu se apropie lucru slab de dânşii6. în Macedonia, se vede că spre acelaşi scop, îndată după naştere, se aprinde în odaia lehuzei candela, care arde necontenit 40 de zile '. 1 1 Wlislocki, op. cit, p. 3. 2 L. Preller. op. cit, II, p. 210. 3 Com. de G. Tomoioagă ş.a. români din Bucovina. 4 Ibidem. 5 vWlislocki, op. cit, p. 6—8. 6 Com. de Rom. Simu. 7 T. T. Bur^da, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 40. 49 In acelaşi timp nu e bine, după spusa românilor din Transilvania, ca nepoata să iasă fără lumina aprinsă seara, nici măcar până în tindă, iar în alte locuri, fără mătură 4. De asemenea, se bagă de seamă, ca să nu se puie noaptea lumânarea prea aproape de ochii copilului, căci, nebăgând după aceea moaşa de seamă, copilul crud şi slăbănog fiind încă la vedere foarte lesne ar căpăta aprindere de ochi şi uşor apoi şi-ar putea pierde vederile 1 2. Ce se atinge de spiritele cele rele şi mai cu seamă de strige 3 4 amintim aici că şi romanii încă credeau că ar fi periculoase copiilor, atâta numai că ei aveau cu totul altă închipuire despre forma corpului lor, de cum au astăzi românii. Strigele, după închipuirea romanilor, erau nişte fiinţe înaripate, foarte urâcioase, cu cap mare, cu ochi boldiţi, cu cioc ca de pasăre răpitoare, cu pene cenuşii şi cu ghiare mari ascuţite, care, dacă doica nu le lua bine seama, se furişau noaptea în casă, luau copilul din leagăn şi-i sugeau sângele. Ele se numesc strige de la lat. stridere, orpi^eiv pentru că şoşăiesc noaptea intr-un chip înfiorător ; însă cum s-au născut nu se ştie, ori de sunt un soi anumit de păsări sau poate nişte femei bătrâne, care după moartea lor s-au prefăcut în asemenea pasări, prin influenţa unor vrăji. Strigele intrară şi-n odaia lui Proca, fiul regelui latin, care, fiind abia de'Cinci zile, era cât pe aci să devină prada lor. Ele îi subseră sângele din inimă şi copilul în zadar ţipa după ajutor. Doica, auzind, alergă la dânsul şi vede urma ghiarelor pe obrazul lui cel fraged : copilul avea deja o coloare ca frunza cea veştedă de pom. Doica, văzând aceasta, îşi ia refugiu la zeiţa Carna, care pe loc se apropie de leagănul micului principe, mângâie pe părinţi şi le ajută la nevoie. Ea atinge mai întâi uşorii şi pragul uşii de trei ori cu frunza de frăgar (germ. Erdbeerbaum), apoi stropeşte intrarea cu apă şi ia măruntaiele unui purcel în mâna sa. După aceasta rosteşte formula : „cruţaţi voi paseri nocturne măruntaiele copilului, gingaşa vită să fie pentru gingaşul băiat, inimă pentru inimă, măruntaie pentru măruntaie, suflet pentru suflet !“ După aceasta doica pune bucăţelele de purcel afară şi nimănui nu-i este iertat a se uita îndărăpt după dânsele. In fine, pune varga cea de păducel a lui Ianus, în fereastră şi apoi nici o strigă nu poate intra mai mult în casă, şi copilul capătă iarăşi coloarea sa. Strigele, după credinţa vechilor greci şi italieni, mănâncă inima şi măruntaiele copiilor morţi, puind în locul acestora paie, sorb măduva celor vii şi şoşăiesc în aer ca strigele sau strigoaicele noastre 4. Din cele înşirate până aici rezultă că românii au mai tot acea credinţă despre strige şi întrebuinţează mai tot aceleaşi mijloace în contra lor ca şi romanii, cu acea deosebire simplă numai că, pe când romanii credeau că ele mănâncă inima şi măruntaiele copiilor morţi şi pun în locul lor paie, pe atunci românii spun că pe cei mai mulţi îi fură şi-i înlocuiesc cu de-ai lor; mai departe, pe când romanii puneau o vargă de măceş sau păducel 1 Com. de Rom. Simu. 2 Auzit de la mai multe românce din Bucovina. 3 Aceste fiinţe mitologice se numesc în Bucovina mai mult strigoaice sing. strigoaică, mase. strigoi; în unele părţi din Transilvania şi Banat însă mai mult strige, sing. strigă. 4 L. Preller, op. cit., IX, p. 238—239. 50 în fereastră, românii de pretutindeni pun usturoi, crezând că acesta e mijlocul cel mai bun de apărare în contra strigelor. In fine, pe când zeiţa Cama le punea spre mâncare măruntaie de purcel, românii, după cum ne vom încredinţa mai la vale, le aruncă mei şi grâu. Ce se atinge de datina românilor de-a prinde, după naştere, o lumină şi a o lăsa apoi în fiecare noapte până după botez, ca să ardă în casa unde petrece copilul nou născut, trebuie să amintim aice că ea, deşi în alt înţeles, se afla şi la romani. Aşa, una dintre zeiţele romane care ajutau la naştere, era şi Candelifera, pentru că la naştere aprindea o lumină, probabil ca simbol al luminei la care ajungea copilul prin naştere ; şi anume trebuia să fie numai o lumină, nicidecum însă o candelă, pentru că mirosul unei candele, care se stinge, se considera de foarte periculos 4. Grecii cei vechi adorau asemenea o zeiţă de naştere, numită Eileit-hya, pe care monedele din Aegion ne-o înfăţişează, de la cap şi până la picioare, învăluită îr>tr-o ţesătură, cu-o mână spre ajutor, iar în cealaltă ţinând o făclie, simbolul naşterii la lumina lunii2. In fine se caută ca femeia ce a născut să nu doarmă defel' nemijlocit după naştere, şi anume dacă a născut noaptea, toată noaptea aceea, iar dacă a născut ziua, tot restul zilei pentru că se crede că la femeia care doarme se arată spiritele cele necurate şi o chinuiesc până ce moare. DreRt aceea, fiecare moaşă înţeleaptă nu o lasă defel că să doarmă, ci o deşteaptă anume ca să nu înceteze circularea sângelui, ceea ce foarte lesne ar putea să-i aducă moartea. 1 Plin. H.N. Vlţ. 43 : „Miseret atque etiam pudet destinantem quam sit frivola animantium superbissimi origo, um prelumque abortus causa odor a lucernarum fiat extinctu. — Preller, Rom. Myth. II, p. 208. 2 L. Preller,^Griechische Mythologie, I. Bd. III Auflage, Berlin 1872, p. 422. 51 m Pierderea Dacă 6 femeie, cât timp e îngreunată, nu caută, ea să se ferească de toate acelea, care puteau să-i fie spre stricăciune, adecă, dacă munceşte şi se oboseşte prea tare, dacă aleargă sau rădică ceva greu, dacă se încoardă şi se întinde prea sus, dacă nu se fereşte de răceală ; mai departe, dacă se sperie sau cade de undeva foarte rău, dacă-i vine dor de ceva să mănânce sau să bea şi nu capătă îndată, ori dacă capătă poftă când vede pe alţi oameni mâncând sau bând şi nu se încumetă a cere, ca să-i deie şi ei de gustare, în fine dacă visează prin somn că vede ceva bun de mâncat sau de băut şi când se trezeşte nu află ceea oe a visat, ca să guste, atunci naşte fără vreme şi copilul născut e mai totdeauna mort. Multe femei însă nasc copii morţi încă şi din cauza Spurcatei, adecă a Samceiy care având-o de copile mici, adeseori le trânteşte şi le maltratează, precum şi din cauza morbului numit matrice 1. Despre o atare femeie, care naşte copii morţi, se zice pretutindenea în Bucovina şi în Moldova că a pierdut, mai rar că a avut păcate, sau a născut fără vreme, iar în Transilvania, Ungaria şi Banat că a lepădat, a stârpit, i s-a căşunat sau i s-a lovit rău 1 2. Femeia care a pierdut sau a lepădat, cred românii din unele părţi ale Transilvaniei că trebuie să fie de cineva legată. Deci, ca să nu i se mai repete lepădarea trebue numaidecât să fie dezlegată şi anume de către preot3. Mai departe atât în Transilvania cât şi în Bucovina se crede şi se zice că o atare femeie a pierdut copilul pentru păcatele sale sau ale părinţilor săi şi e mare întristare în familie când se întâmplă aşa ceva3. Când o femeie îngreunată a fost maltratată şi bătută de bărbatul său sau de altul cineva şi din cauza aceasta a pierdut, atunci toată vina şi păcatul cade asupra aceluia, iar ea nimică n-are să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru pierderea pruncului. Când însă prin nebăgare de seamă şi nepăsare a pierdut, adecă a născut copilul mort, atunci se zice că a mân- 1 Dîct de Măriuca Nistorţ româncă' din comuna Mălini, jud. Suceava, în Moldova : „Matricea sparge locul copilului, de aceea pierde femeia. Şi ca să nu piardă l se descântă de matrice 2 Com. de R. Simu., I. Georgescu şi Elia Pop ; vezi şi Şezătoareaan. II, Budapesta, 1876, p. 29 şi 47. — Verbul a lepăda sau lapeda, de unde subst. lepădare sau lâpâdare în înţeles de „a pierde (germ. abortiren)“ e cunoscut şi in Bucovina însă el se întrebuinţează numai cu privire la animale, nicicând însă la femei. Iar sub verbul a stârpi se înţelege când a încetat de a mai da lapte. 8 Cerii de I. Berariu, parohi în Ştroieşti şi I. Georgescu. 52 cat sau a pierdut un suflet, pe care nu-1 poate mai mult nicăieri afla. Prin urmare, are un păcat foarte mare, pentru care va trebui să-şi dea seama înaintea lui Dumnezeu în cealaltă lume l. 0 femeie, care a pierdut cu intenţiune, adecă care a făcut nişte bos-coane sau a băut leacuri veninoase, anume ca să-l omoare şi să-l piardă, ca să scape de grijă şi să râmâie totdeauna frumoasă, după cum crede ea, nu numai că e foarte rău văzută şi vorbită de oameni, nu numai că, după credinţa generală are foarte mare păcat pentru aceasta, ci totodată se crede că în cealaltă lume va servi ca talpă iadului şi va fi acăţată de limbă, iar copiii ce i-a lepădat se vor preface în şerpi veninoşi, care vor suge-o K Ce se atinge de copiii pierduţi, respective morţi născuţi, precum şi de aceia care mor nebotezaţi şi care, de regulă, se înmormântează într-un toe separat, într-o margine sau ungher al ţintirimului, crede poporul român din Bucovina că se prefac într-un fel de spirite necurate şi răutăcioase numite moroi, care ies noaptea din mormânt, fac oamenilor şi cu deosebire mamelor lor diferite neplăceri şi daune şi până la al şaptelea an strigă în fiecare noapte botez. în Moldova, atât copiii pierduţi cât şi cei ce s-au născut vii dar au murit nebotezaţi, se numesc, ca şi în Bucovina, moroi şi făcându-ii-se un seqriaş îi îngroapă tatăl lor sau moaşa mai la o parte în ţinterim. Ei, după credinţa românilor din unele părţi ale acestei ţări, ies la şapte ani, după ce ş-au îngropat şi se arată în vedenii, mai ales când e lună, şi atunci intră pe fereastră în casele omeneşti şi sug rărunchii copiilor celor mici. De aceea, omul la casa căruia se arată, trebuie neîncetat să steie cu ferestrele astupate. Dacă ei se arată oamenilor şi-i supără atât pe aceştia cât şi pe vitele lor, nu numai atunci când sunt îngropaţi lângă casă, ci şi când îi supără şi pe dânşii cineva. Dacă sunt îngropaţi în ţinterim se zice că atunci nu se arată nici la o casă 1 2 3. în Ţara Românească, comuna Grebăn, copiii ce mor nefcotezaţi sunt socotiţi ca mortăciuni; nu merge să-i îngroape nici popa, nici dascălul; se duc fără cosciug, fără pomene şi fără rugăciuni şi se îngroapă în grădină sub perji, în pătul sau după casă 4. Românii din unele părţi ale Banatului cred că, copiii pierduţi, fiind nebotezaţi, merg în cealaltă lume la lin loc rău, şi nicidecum la un loc bun, împreună cu cei botezaţi. Acolo, se prefac apoi în tâlhari şi trăiesc numai din ceea ce fură de pe la copiii eei botezaţi, cărora mamele lor le dau felurite lucruri de pomană. Totodată se mai spune că fiecare copil pierdut are în cealaltă lume câte o traistă, o oală şi un băţ, care obiecte le cer şi le capătă de la mamele lor, de pomană. în traistă pun atât celea ce li şe dau şi lor, din când în când, de pomană în lumea aceasta, cât şi celea ce le fură Şi le răpesc de pe la alţi copii ; oala o umple cu apă, care asemenea li s-a dat în lumea aceasta de pomană, iar cu băţul se apără şi fug de alţi copii, care voiesc să le ieie, cu de-a-sila, celea ce le au în traistă şi în oală. şi care, uitând mamele lor cu totul de dânşii şi nedându-le nimică de pomană, nu au alta ce mânca şi ce bea decât numai ceea ce fură. 1 Cam. de V. Turtureanu şi El. Pop. 2 Com. da Rom. Simu, I. Georgescu şi El. Pop. 3 Cred. rom. din Mălini, judeţul Suceava, dic. de Mariuca Nisor; vezi şi El. Sevastos, ‘Călătorii..., p. 98. * El. Sevastos, Călătorii..., p. 98 : „Aici în Grebăn nici morţilor eelorlklţi nu li se fac pomene ca pe la noi (adică ca în Moldova) de 3 zile, de 6 zile, de 9 zile, tot câte nouă colaci frumoşi şi de fiecare colac câte o lumânare". 53 De copilul, care nu are traistă, oală şi băţ, e vai şi amar ; acela nti are nimic în cealaltă lume, căci tot cee ar putea să aibă vin ceilalţi copii şi sau i-o fură, sau neavând cu ce se apăra, i-o iau cu de-a sila K Românii din împrejurimea Şomcutei Mari, comitatul Sătmar în Ungaria, cred şi spun că, copiii pierduţi se prefac în diavoli sau draci şi ca atare zi şi noapte plâng, ţipotssc şi se văietă prin întunerec, zicând : „Vai de noi şi de cine ne-a făcut pe noi“. - Apoi, încep a cere botezul şi dacă-i aude cineva şi-i botează, e bine, iar de nu, încep a-şi blăstăma părinţii de ce nu i-au făcut cu vreme şi de ce nu i-^au botezat. Astfel plâng şi se văietă ei prin întuneric un an întreg. Iar la ziua Sfântului Andrei li se luminează şi lor şi dacă părinţii le dau atunci ceva de pomană, au şi ei în cealaltă lume, dar din întuneric tot nu scapă 1 2. Românii din Transilvania tot despre aceşti copii cred că, nefiind curăţaţi prin taina sfântului botez de păcatul strămoşesc, merg în iad. Şi dacă i se face lui Dumnezeu milă de dânşii, atunci îi scoate din iad, îi preface în vârcolaci şi astfel apoi umblă ei prin aer, până ce ajung la lună de o mănâncă 3. Dar nu numai Dumnezeu singur, ci şi mamele lor, ba chiar şi alţi oameni, dacă voiesc pot să mântuiască pe aceşti copii nefericiţi de munca cea eternă a iadului şi să-i prefacă din moroi, din spirite necurate şi răutăcioase, în copii ca toţi copiii cei morţi, care nu ies niciodată din mormintele lor, ca să facă cuiva vreun rău. Aşa, în unele părţi ale Bucovinei, este datină ca înainte de ce se îngroapă asemenea copii, să se spele cu agheasmă şi să se însemneze cu semnul sfintei cruci, iar în mormânt să se pună 2oiper, tămâie, şi usturoi şi acesta anume, ca să nu se poată preface în moroi4. In ţinutul Câmpulungului este datină ca nănaşul sau nănaşa să care prin 40 de zile agheasmă la mormântul copilului mort-născut şi să o toarne în mormânt printr-un canal, anume spre acest scop lăsat la înmormântare, din fundul mormântului până sus. Făcând aceasta cred românii că pruncul s-e botează şi nu este mai mult moroi5. în ţinutul Dornei, din contră, duc şi toarnă pe mormintele copiilor pierduţi sau care au murit înainte de a fi botezaţi agheasmă de la şapte Bobotezi, spre acelaşi scop ca şi cel din ţinutul Câmpulungului. însă cel mai potrivit şi mai uşor chip de a-i mântui este, după credinţa generală a poporului, ca acela care vede pe vreun moroi sau îl aude strigând botez, să ia o băsmăluţă albă sau, dacă nu are la sine basma, să rupă o bucăţică din haina cu care e îmbrăcat şi, aruncând-o asupra lui, să 1 Com. de Ioan Popovici, înv. în Opatiţa. 2 Com. de Elia Pop. înv. în Şomcuta Mare. 3 Com. de R. Simu şi I. Georgescu ; — W. Schmidt, op. cit., p. 26 : „Copiii nebotezaţi, daca mor, nu au nici o speranţă ca să meargă in cer, ci ei se duc în lună pe care o mănâncă. Dacă scade sau se întunecă luna, e un semn de durere şi întristare, simţindu-se prinsă ca într-un cleşte de adeŞti vârcolaci". Com. de Aurel Chintoanu, stud. gim. : „Despre vârcolaci se crede că sunt copiii cei pierduţi şi nebotezaţi şi aceştia sunt cauzatorii întunericului de soare şi de lună. Poporul zice când se întunecă luna. că o mănâncă vârcolacii!“. * 4 Com. de Victor Tocariu, înv. 5 Com. de I. Berariu, exarh şi parhoh în Stroieşti. 54 zică : „Botează-se robul lui Dumnezeu N. în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfâjitului Duh, amin“ ! şi atunci moroiul, botezându-se, nu iese mai mult din mormântul său afară, nici nu face nimărui nici un rău1 Românii din districtul Cernăuţului şi cu deosebire cei din Boian, crea că sufletul fiecărui moroi e pierdut. Cu toate acestea însă el totuşi se poate mântui, dacă prin şapte ani de zile se toarnă agheasmă în locul acela, unde s-a înmormântat. Ba el se poate mântui chiar şi mai degrabă, dacă la Botează, adică la Iordan, se aduce apă sfinţită (agheasmă) de la şapte biserici şi i se toarnă pe mormânt. ' Făcându-se aceasta, se crede că moroiul s-a botezat şi că mai mult nu e defel periculos. Neturnându-i-se agheasmă pe mormânt, după şapte ani de zile moroiul învie, se preface într-un spirit rău şi, luând diferite forme, mai ales însă de copil mic, umblă prin lume zbuciumându-se, văietându-se si cerând, seara pe la amurg şi noaptea, botez. întâmplându-se să-l audă cineva, când cere botez să se îndure de dânsul şi să-l boteze, rostindu-i formula botezului şi ăruncându-i în acelaşi timp o bucăţică de pânză, o batistă sau ce are mai dindemână, în semn de crijmă, sufletul său se întoarce şi se duce voios la sufletele cele curate. ... Neaflându-se nimene cine să-l boteze, moroiul, după cum am spus, devine spirit rău şi foarte periculos pentru toţi cei ce trec pe locul unde e el înmormântat, precum şi pentru toţi cei ce clădesc vreo casă sau altceva pe locul acela. Aşa bunăoară, dacă se pune vreo casă pe locul acela, supără şi primejduieşte pe oameni; dacă se pune un grajd sau ocol, nenoroceşte vitele, din care cauză de multe ori proprietarul acaretelor respective, dacă voieşte să aibă pace, trebuie să strămute casa, grajdul sau ce este, sau să le părăsească cu totul. Altmintrelea nu poate ieşi în capăt2. In Moldova, cine voieşte să boteze şi să scape pe moroi de la osânda cea veşnică, le toarnă în ziua de Bobotează agheasmă de la Iordan pe mormânt 3, iar preotul, când iese cu învierea, le face şi lor moliftă. Aceasta se repetă şapte ani dupăolaltă, iar după al şaptelea an copiii nebotezaţi scapă din rândul moroilor 4. Mai demult era datină în Moldova că mamele copiilor pierduţi sau nebotezaţi strângeau în ziua de Bobotează agheasmă de la şapte biserici sau mai bine zis de la şapte lordanwri şi a doua zi de Bobotează tumân-, du-le disdimineaţă agheasmă de aceasta pe mormânt îi botează punân-du-le la băieţi numele Ioan, iar la copile, Ioana 5. - în multe locuri tot din Moldova, părinţii copilului nebotezat, adecă a celui oprit ca să-şi mântuiască sufletul, fac în ziua de Moşii Duminieei mari un praznic, la care invită 40 de băieţi şi copile de aceeaşi măsură, * * Vezi mai pe larg „Moroii", studiu de S. FI. Marian, în „Albina Carpaţilor" an. III. Sibiu. 1878—1879, p. 86. 2 Com. de V. Turtureanu, preot. 3 Dic;t. de M. Nistor din Mălini. 4 El. Sevastos, Călătorii..., p. 98. 5 Dict. de M. Nistor şi A. Pletosu din RădăşenL 55 adecă de la 2—3 ani, şi le dau de sufletul copilului pierdut sau mort nebotezat 40 de ulcele cu apă curată şi 40 de covrigi câte cu o lumină aprinsă. Praznicul acesta se face, de regulă, afară pe iarbă verde. Copilul nebote^ zat se crede că, în urma acestui praznic, se mântuieşte în Transilvania se fac pentru mântuirea sufletelor copiilor pierduţi 40 de cocoloaşe, coapte din aluat de făină de grâu. Treizeci şi cinci din acestea se dau la 35 de copii, iar 5 cocoloaşe se aruncă pe apă pentru ca, precum izvorăşte apa din izvor, aşa să apară şi sufletele celor morţi-năs-cuţi în rai. Apoi se mai fac şi trei parastase şi trei prescuri mari, care se duc la biserică, ca un fel de jertfă pentru cei morţi-născuţi, care cu vremea se duc şi ei în rai 1 2. 1 Dict. de M. Nistor şi alte românce din Mălini 2 Com. de Rom. Simu, înv. în Orlât. VII Scăldătoarea Nu mult după naştere, atât în Eucovina cât şi în celelalte ţâri locuite de români, urmează scăldătoarea nou-născutului. Unele moaşe prepară scăldătoarea aceasta îndată după naştere, altele însă nici nu mai aşteaptă, până ce se va naşte copilul, ci, cum văd că s-a apropiat timpul şi nu mai este mult până ce va hălădui femeia bolnavă, caută o oală şi umplând-o cu apă curată o pun la foc, ca să se încălzească. Oala care se foloseşte de astă dată la încălzirea apei, trebuie să fie nouă şi anume de aceea ca, precum sună oala cea nouă, aşa şi copilul nou născut Să aibă o voce curată, pătrunzătoare şi plăcută Apa trebuie să fie numai ciş-ceva călduţă, nicidecum însă fierbinte, cu atât mai puţin clocotită ; şi această parte de aceea ca, copilul nou-năs-cut să nu devie desfrânat 1 2, si parte de aceea ca viaţa lui să nu fie neliniştită ca apa când fierbe şi clocoteşte, adecă, ca să nu aibă necontenit neastâmpăr, certe şi supărări. In genere, se caută ca scăldătoarea cea dintâi, numită altminterea în Bucovina încă şi scaldă, scălduşă şi scălduşcă, în Ţara Românească baie, iar în unele părţi ale Transilvaniei şi Ungaruei după 3, în care se scaldă nou-născutul pentru prima oară, să fie mai mult rece decât caldă şi aceasta pentru ca, copilul scăldat înţr-însa să nu bage de seamă de răceală, nici să nu se sperie, pentru că el, de regulă, când se vâră pentru prima oară în apă, se sparie 4. Unele moaşe iarăşi, înainte de a scălda pe nou-născutul copil în scăldătoare şi anume cum îl prind în mână, au datină de a-1 spăla mai întâi cu o teacă de apă rece, anume ca să fie vioi, sprinten, voinic, deştept, isteţ 5 6. După ce a rădicat acum copilul, după ce i-â legat buricul şi diipâ ce a dat femeii ajutorul trebuincios, ca să nu i se întâmple nici un rău, ia moaşa o vănuţă său o covăţică numită altminterelea şi albie % mai pe scurt 1 Com. de Victor Tocariu, învăţător. 2 Com. de Rom. Simu. Vezi şi „Luminătorul ”, an. X, Timişoara, 1889, nr. 65 în „Foişoară : „Scăldarea nou-născutului prima oară să nu se facă cu apă clocotită, pentru ca să nu fie curvar”. â Î.U. Jarnik şi A. Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Buc., 1885, p. 18 şi 331 ; Com. de Elia Pop, înv. în Şomcuta Mare > M. Pompiliu, Graiul românesc din Biharia, în „Convorbiri literare an. XX, Bucureşti, 1887, p. 1007 ; hGiupă *=* apa căi* duţa iii care se scaldă copiii când sunt in leagăn”. 4 Datina românilor din mai multe părţi ale Bucovinei. 5 Dict. de Maria Vasiluţă din Poîana-Stampii. 6 „Şezătoarea an. I. Fălticeni, 1892, p. 19 : Albie e covăţică în care se leagănă copiii ţăranilor şi în care se scaldă.” 57 vasul care mai înainte de aceasta a fost în stare să-l pregătească părinţii copilului, aşează vasul undeva pe o laiţă sau pe un scaun şi toarnă într-însul apă din oala cea nouă. Ia apoi o râmuricâ de busuioc de la Ziua Crucii unul sau mai mulţi bani de arignt, o floare de bujor, lemnul Domnului, o bucăţică de fagure de miere, una de pâne şi alta de zahăr, un ou, puţin lapte dulce preaum şi o leacă de agheasmă sau apă sfinţită şi pe toate obiectele acestea le pune în scăldătoare. Busuiocul însemnează ca ncu-născutul şi mai ales dacă e copilă, să fie curată, iubită şi atrăgătoare ca busuiocul. Banii de argint, ca să fie scump şi nepătat ca argintul şi precum iubeşte fiecare om argintul aşa să iubească şi pe copilul nou născut. Mai departe, precum s-a scăldat întâia oară în scăldătoare cu bani, aşa să nu-i lipsească banii în toată viaţa i. Bujorul, dacă e băiat, să fie rumenişi voinic ca bujorul. Mierea, să fie dulce la vorbă ca mierea, şi precum fiecare iubeşte mierea, aşa să iubescă şi pe pruncul nou născut. Pânea, să aibă toată viaţa sa îndestulare şi să fie bun ca pânea de toate zilele. Zahărul, să-i fie viaţa dulce ca zahărul. Oul, să fie sănătos şi întreg ca oul. Laptele dulce, să fie curat şi alb la piele ca laptele ; mai departe să fie bogat. In fine, agheasma sau apa sfinţită, ca să nu se poată apropia spiritele cele necurate de prunc 2. Mai pe scurt, ca să fie : Scump ca argintul, Dulce ca mierea, Bun ca pânea. Sănătos ca oul, Rumen ca bujorul. Atrăgător ca busuiocul Şi alb ca laptele. în Banat şi Ungaria, unde asemenea este datina a se scălda copilul nou născut în apă numai de abia călduţă, care se aduce în genere de la un izvor şi se încălzeşte cu vreascuri culese de pe drumuri3, se pune în prima scăldătoare a acestuia moliftă, adică agheasmă sau apă sfinţită adusă cu puţin mai înainte de acesta de la preot ; apoi puţin lapte dulce, ca să-i fie pielea albă ca laptele, un ou, ca să fie sănătos ca oul, felurite flori, ca să fie drăgălaş ca florile, una sau două nuci, ca să nu se vatăme, 1 T. Frâncu şi G. Cjandrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Bucureşti, 1888, p. 147 : „In cea dintâi scaldă a copilului se pun bani de argint, ca viaţa lui să rămâie nepătată ca argintul*. 2 Pretutindeni în Bucovina. îrt unele părţi ale Transilvaniei, după cum ne spune H.v. Wlislocki (op. cit., p. 7), apa pentru prima scăldătoare a copilului nou născut o aduce moaşa dintr-un pârâu şi dacă e cu putinţă din sus de moară ; iar după ce se sfinţeşte de preot, caută ea ca totdeauna, în fiecare scaldă, să toarne numai câte atâta din această apă sfinţită, ca să-i ajungă în decursul a şase săptămâni. 3 Corn. de Ios. Olariu învăţător în Doman : „în Banat apa pentru prima scaldă o aduce moaşa de la izvor şi când vine cu dânsa acasă adună şi nişte vreascuri de lemne, pe care, sosind acasă, le pune îndată pe foc: ca nepoţelul să-i fie sârguitor şi adună tor*. o pietricică, ca să fie răbduriu ca piatra, adecă ca să poată rezista frigului precum şi altor neajunsuri şi un ban de argint, (un zecer sau taler), ca să fie curat şi ca să nu se prindă de dânsul farmecele, vrăjile şi aruncăturile, adecă bubele rele cum nu se prinde rugina de argint l. în unele părţi din Moldova, precum bunăoară în judeţul Suceava, se pune în prima scăidătură lemnie1 2 ca, copilul să umble degrabă, în picioare, apoi sdreveţ 3 4, popchişor 4 şi cătuşnică, ca să fie vârtoşel, cânepă, ca să crească ca şi cânepa, un ou, ca să fie sănătos ca oul, şi untură de porc, ca să se îngraşe ca un purcel 5. în Ţara Românească este iarăşi datină ca în apa în care se scaldă un copil mic pentru întâia iară, să se pună orz, porumb şi. flori şi aceasta anume ca, copilul să aibă parte de cereale şi să fie plăcut ca florile. Tot în Ţara Românească se mai pune în întâia scăldătoare încă şi sare, care după unii însemnează ca, copilul să. nu se opărească, iar după alţii ca simbol al prieteniei ; apoi puţin untdelemn şi o monedă care reprezintă belşugul ; în urmă se sparge un ou în ea, ca să crească şi să se împlinească copilul ca oul6. m Unele moaşe îndătinează a pune în scăldătoarea primă numai ouă de raţă. De aice vine apoi, după credinţa românilor din Ţara Românească, că le place copiilor a se juca în apă, când se scaldă 7. O seamă de moaşe, când pun obiectele înşirate mai sus în scăldătoare, rostesc, ca şi nemijlocit după ce au rădicat copilul următoarele cuvinte, şi anume, dacă e băiat : Să fie sănătos Şi norocos t Şi mintos Şi voios Şi frumos Şi drăgăstos Şi-nvăţat Şi bogat Om de treabă ! Iar dacă e copilă : Şi luat la seamă ! Să fie sănătoasă Şi norocoasă Şi mintoasă Şi voioasă 1 Corn. de Ios. Olariu I. Popovici, învăţător în Opatiţa şi Elia Pop, învăţător în Şomcuţa-Mare. 2 Lemnie e un fel de plantă lemnoasă care creşte pe prunduri şi are frunze asemenea pelinului. 3 Zdreveţ e o plantă care creşte prin lunci şi din care fac oamenii grădinuţe. 4 Popchişorul e o buruiană mică cu floare galbenă. 5 DiCr de Măriuca Nistor din Mălini. 6 Ioneanu, op. cit., p. 13—14. T.G. Djuvara, op. cit., p. 248—249 : „îndată ce se naşte copilul se pune în baia în care va fi scăldat, puţin undelemn, o monedă şi sare. Untdelemnul şi moneda reprezintă belşugul, iar sarea e simbolul prieteniei“. 7 Ioneanu, op. cit., p. 25 : „Copiilor le place să se joacă în apă, căci când se nasc, moaşele în scăldătoare pun ouă de raţă“. ŞP frumoasă Şi drăgăstoasă Şi-nvăţată Şi bogată Femeie de treabă Şi luată la seamă !1 După ce a aruncat toate obiectele, care se înţelege de sine că trebuiesc să fie de mai nainte preparate, înăuntru moaşa începe a-1 scălda, adecă a-1 spăla peste tot corpul, până chiar şi în gură. Dacă sunt gemeni.se scaldă de regulă în una şi aceiaşi scăldătoare. în Macedonia, îndată ce noul născut a văzut lumina zilei şi s-a dat mumei primele îngrijiri, moaşa îl scaldă cu apă călduţă într-un lighean mare de aramă, păzind ca să nu-1 ajungă apa pe cap, căci atâtla Magaroza cât şi în alte părţi, este obiceiul ca, copilul, după ce a împlinit un an, fctunci numai să se spele pe cap. în Vlaho-Clisura, îndată ce se naşte copilul, moaşa îl presură cu sare multă peste tot corpul, şi-l lasă aşa timp de douăsprezece ore şi mai mult1 2 ; şi după aceea numai îl scaldă cu apă caldă, în care toarnă şi vin, spâlându-1 şi pe cap. Aceasta se face pentru ca, copilul să fie sănătos 3. Moşele din unele părţi ale Transilvaniei, nemijlocit înainte de a vârî pe copiii nou născuţi în prima scăldătoare, îndătinează a-1 cumpeni, măsura, crezând că, copilul care înainte de aceasta se cumpăneşte, nicicând nu se deoache 4, măcar că, după credinţa unora, copilul nebotezat nu se deoache niciodată căci nu est^ creştihat5. Tot aşa fac şi moaşele din unele părţi ale Ţării Româneşti, Iată ce ne spune în privinţa aceasta Ioneanu : „îndată ce un copil se naşte, să se cântărească, ca să nu se lipească farmecele de el niciodată. Dacă un copil la naştere este cântărit, să se ţină minte câtă greutate a avut, ca descântându-i-se vreodată de leac, să i se descânte în a-tâta apă cât a cântărit la naştere, căci numai aşa va avea leac“ 6. în alte părţi, tot din Ţara Românească, copilul până nu-1 botează, îl trece prin spiţele roţilor de car anume, ca să nu turbeze 7 8. în Vlaho-Clisura este asemenea obiceiul, ca îndată ce se n^şte copilul să se cântărească, punându-se de o parte a cumpenei copilul, iar pe cealaltă parte o piatră de aceeaşi greutate ca, copilul, ca să nu bată cumpăna mai mult de o parte sau de alta ; apoi îl duc la biserică şi-l pun pe pragul bisericii, ca să-l găsească cineva şi să-l boteze, făcându-se apoi obiceiul, care se face în cazul când nu trăiesc copii în familie 1 Dict. de M. Vasiluţ din Poiana Stampii. 2 Presurarea copiilor nou născuţi cu sare e uzitată şi la armenii orientali din Bucovina. Româncele din Dacia Traianâ şi cu deosebire cele din Bucovina, după cât ştiu eu până acum n-o fac aceasta nicicând din cauză că, după cum spun ele, numai viţeii şi mieii de curând fătaţi se presară cu sare. 3 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit.t p. 41. 4 Com. Rom. Simu. 5 Ioneanu, op. cit., p. 17. 6 Ioneanu, op. cit., p. 7. 7 „Revista pentru ist. şi arh.**, an II, voi. II, p. 388. 8 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea..., în op. cit., p. 50. 60 1 î 1 Dacă, din întâmplare, se află şi alte femei de faţă pe când scaldă moaşa copilul, atunci femeile respective, în cele mai multe locuri, îndătinează nu numai de ă arunca în scăldătoare diferite flori şi bani de argint, ci totodată de a pune pe un moment la capul copilului şi diferite unelte, mai ales de acelea, cu care nou născutul ar avea să se ocupe în viaţa şa, anume ca, după ce va creşte mare, să fie harnic şi pricepător la toate. în multe locuri băieţilor li se pun în mână cărţi şi condeie spre a avea talent la carte şi scris, iar alţii şi mai ales meseriaşii : ac, sulă, fierestreu, sfredel, bardă, gialău, mai pe scurt la ceea ce doresc ei ca, copilul lor să aibă mai mare aplecare şi talent K Moţii asemnea pun la capul copilului toate instrumentele meseriilor pe care îe profesează ei, ca semn privitor la soarta ce îl aşteaptă*1 2. Moaşele, din unele părţi ale Ungariei, pe lângă aceasta, îi mai dau încă şi puţină apă de băut dintr-un clopoţel sleit, anume ca să fie cântăreţ mare 3 4. După ce l-a gătit de spălat îl trage puţin de nas, ca acesta să nu fie turtit sau borcânos, apoi îl măsură în cruciş, adecă îi aduce genunchiul piciorului drept până aproape de cotul mânii stângi şi genunchiul piciorului stâng până la cotul mânii drepte. Măsurarea aceasta se face pentru aceea ca, fiind cumva copilul scrântit sau şoldit, să se îndrepte. Sfârşindu-1 de măsurat îl scoate de cap afară, anume Ca să nu fie scurt, ci lung în grumaz şi aceasta cu scopul ca, după ce va creşte mare, să nu fie expus la o mulţime de boli de gât precum : gâlcă, şopârlaiţă etc. Cum l-a scos afară, suflă asupra scăldătoarei în cruciş şi apoi stu-peşte într-însa, Această suflare şi stupire însemnează, ca să se depărteze toate spiritele rele însă mai cu seamă strigoaicele, să nu se poată apropia de copil, căci pe la cei nou-născuţi, după cum am aminţit, adeseori umblă strigoaicele, ca să-i fure, Apoi urmează mfăşorea. Obiectele care servesc de comun unei femei mai avute de la ţară spre înfăşarea unui copil, sunt următoarele : 0 faşă, un brâ/neţ sau frânghie, mai multe pelinci numite altmintrelea şi cârpe, apoi vreo câteva scutece, un oghelaş, un tulpănaş şi o căiţă. Faşa e un fel de brăuşor lătăreţ făcut din lână sau din bumbac. Româncele din unele părţi ale Transilvaniei îndătinează a lega, respectiv a coase, într-un capăt al acestei faşe trei fire de usturoi, trei de piper, trei fire de grâu de primăvară şi trei de tnairmă, trei de tămâie, trei de sare, trei sfărâmgturi de pane şi trei bucăţele din casa copilului, de toate nouă feluri anume ca, copilul să nu se deoache \ în Banat, unde este datină ca faşa să se- facă, în genere, din lână de oaie împletită în trei viţe şi cam de 2 metri de lungă, moaşa leagă în unul din capetele acesteia un petic de pânză nouă, în care se află un ban de argint, tămâie, puţin prau (prav), sare şi aiu (usturoi). Tot lâ capătul acesta mai leagă încă trei toporele de metal cam de 2 cm. de man, Toate obiectele acestea se crede a fi apărătoare pruncului de Mama-Pădurii şi de Moşul Codrului. 1 Com. de G. Tomoioagă, cant. bisericesc?. 2 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 147. 3 Com. de Aurel Chinţoanu. 4 Com. de R. Simiţ. 61 i De multe ori însă moaşele din această ţară, când înfaşă prima oară pe copii, îi încing cu un lanţ, ca să fie tari ca fierul l? Brâneţul (pl. brâneţe) e un brâuşor asemenea celor ce le întrebuinţează femeile la încinsul catrinţelor. Frânghia, care e asemenea faşei, o împleteşte, de regulă, românca singură din lână colorată,. mai ales însă tricoloră : albastră, galbenă şi roşie. Pelincele (sing. pelincă) sunt nişte bucăţele mici de pânză ; de re-gulă, se întrebuinţează spre scopul acesta cămeşi vechi. Scutecele (sing. scutec) sunt nişte mindiraşe sau salteluţe pătrate şi făcute din pânză cu mult mai groasă decât cea din care se fac pelincele. Unele românce, mai ales pe la oraşe, întrebuinţează în loc de scutece, chilotuţe sau chiloţele, făcute ca nişte perinuţe. Oghelaşul e un oghial în miniatură. în fine : Căiţa e o cepsuică mică sau bonetă, care se pune copiilor pe cap, anume ca să le fie mai cald şi să arate mai frumoşi. Atât în Bucovina cât şi în celelalte părţi locuite de români e datină ca să se pună în partea de dinainte a căiţei, care vine pe frunte,, un semn special, precum o cordeluţă roşie sau un bănuţ şi aceasta anume ca, văzându-1 oamenii şi în special femeile cele rele de ochi, să-şi aducă aminte pe cine au dinaintea lor şi să nu-l deoache 2. Tot în contra deochiului îndătinează românii din cele mai multe părţi a lega copiilor mici încă o cordeluţă, dar mai ales lână roşie la mâna dreaptă, iar la grumaz a le pune ghiocei 3. Romanii, voind a apăra pe copiii lor de orişice fermecătorie şi vrăjitorie (fascinatio), le puneau la grumaz în ziua lustrării (dies lustricus) diferite mărunţişuri înzestrătoare (crepundia) precum şi bulla, adică un medalion rotund sau în forma inimei, care conţinea în sine diferite materii de apărare în contra deochiului şi a invidiei numite praebia\ şi care se purta regulat de către băieţi până la primirea togei virile (toga virilis), iar de către copile până ce se măritau. Bulele acestea, care se purtau de către ' toţi pueri igenui5 erau de două feluri şi anume unele de aur iar altele de 1 Com. de Ios. Olariu. 2 în Bucovina şi Transilvania, com. de I. Georgescu-Djuvara, op. cit., p. 251 : \ „Se obişnuieşte a se îmbrăca copiii cu roşu sau a le atârna de scufiţe funte de panglică j roşie “. I 3 Pe ghioceii aceştia îndătinează româncele din Bucovina a-i pune mai întâi la j un loc cu pasca pe care o sfinţeşte preotul în ziua de Paşti, anume ca să-i sfinţească | şi pe dânşii şi, abia după aceea, a-i lega la grumazul copiilor. 4 Varro, de l.L. 7, 108 ; praebia e praebendo quod sint remedia in collo pueris. 5 Statius, silv. 53, 116, zice despre tatăl său : Non tibi deformes obscuri sanguinis ortus, Nec sine luce genus etenim te divite ritu Ponere purpureos infantia adegit amictus Stirpis honore datos et nobile pectoris aurum. Juven. 5. 164 : antiquitus nobilium pueri bullas aureas habebant, pauperum de loris, signum libertatis. Un exemplu despre un băiat, care, fiindcă a devenit cu totul sărman, nici bulla de aur nu o poseda mai mult. ni-1 arată Cic. ac. in Verr. I, 58, 152. 62 piele ; pe cele de aur le purtau numai copiii cei fiobili, iar pe cele de piele cei sărmani1. Toate obiectele arătate mai sus şi le prepară fiecare femeie, singură, cu vreo câteva zile sau chiar săptămâni înainte de naştere. Unele dintre dânsele le capătă, după botezul copilului,de la cumătră cea mare, nănaşa copilului. în Ţara Românească, dacă părinţii voiesc ca un copil să ţină mai mult la tatăl său, îl înfăşoară, când se naşte, într-o cămaşă de-a tatălui său, iar de voiesc să ţină mai mult la mama sa, îl înfăşoară într-o cămaşă de-a ei2: Tot aşa fac şi româncele din unele părţi ale Banatului şi Bucovinei, precum bunăoară cele din ţinutul Dornei 3. 0 seamă, de moaşe, după ce l-au înfăşurat în obiectele mai sus arătate, astfel ca faşa să formeze o cruce la piept şi una la spate, anume ca să nu se poată apropia spiritele cele necurate de dânsul4 şi după ce l-au îmbrobodit ceva cam strâns cu un tulpănaş, ca să nu capete cap mare, bo-locănos, ci mic, rotund şi frumos, îi fac cruce cu degetele pe faţă 5 şi apoi îl duc la fereastră, ca să vadă lumea, şi, acolo, îl închină Ursitelor. Iar după ce l-au dus la fereastră, moaşa zice : — Uită-te la lume : cicia ! cicia ! frumoasă, plăcută)6. Apoi, îl duc şi-l dau mamei sale, care, mai ales dacă nou născutul e copilă, sărutând-o pe frunte, îi urează : — Draga mamei! cum te iubesc eu, aşa să te iubească lumea !... Să fii norocoasă şi frumoasă şi orice lucru vei prinde în mână să-ţi fie drag al găti". în acelaşi timp, îi pune degetul drept pe barbă, crezând că făcând aceasta s-ar face în mijlocul barbei o aşezătură (o gropiţă, bortiţă) care, când creşte copilul mare, mai ales dacă e fetiţă îi stă foarte bine. Apoi, îi pune degetele cele mari de la amândouă mânile la amândouă feţele obrazului spre acelaşi scop, adecă asemenea, ca să capete gropiţe şi în obraz. După aceasta, luând-o în braţe, o sărută din toată inima pe obraz, zicând : — „Draga mamei! dragă şă fii la oameni şi la toată lumea !“, sau „Draga mea ! dragă şi cinstită să fii la toată lumea !“ 7. 1 Juven. 5. 164. Quis enim tamnudus est illum Bis ferat, Etruscum puero si contigit aurum Vel nodus tantum et signum de paupere loro. „Copiii cei sărmani, aşadar, purtau amuletul într-o punguţă de piele sau H înnodau într-o cureluşă pe care o purtau înprejurul. grumazului". Vezi despre toate acestea mai pe larg : L. Pr,eller, Rom. Myth., II, 210 şi I. Mar-quardt, Das Privatleben der Romer, I, Leipzig, 1879, p. 81—84. 2 Ioneanu, op. cit., p. 15 3 Corn. de I. Popovici şi Petru Ursul, fost cant. bis. în Căndreni. 4 în Bucovina şi Transilvania, vezi Wlislocki, op. cit., p. 9 : „auch wird das Bând mit welchem die Bindeln befestiget sind, so umgeschniert. dass es ein Kreuz bildet“. 5 Datină foarte răspândită în Bucovina. * 6 Corn. de I. Berar iu, preot. 7 Corn. de G. Tomoioagă şi P.L. Leuşteanu. 63 Luându-1 în braţe, fie băiat sau fetiţă, nu e bine să-l puie la picioare, ?căci punându-se la picioare se crede că toată viaţa lui va/ rămâne tot la picioarele altuia K Asemenea nu e bine ca maică-sa, până a treia zi, adecă până ce nu se scaldă, să-l culce cu dânsa alăturea în pat, pentru că în cazul acesta şi mai cu seamă, când, ostenită şi somnoroasă fiind, ar uita şi s-ar întoarce cu spatele la dânsul, capătă rafii, iar când acuma e mare şi ieşit în lume, toată lumea se întoarce cu dosul către dânsul. Ba, ce este şi mai rău, în cazul acesta, chiar şi atunci când ar fi lumânare în casă, şpiritelş cete necunoscute pot să vie la dânsul, ca să-l schimonosească, să-l omoare, sau chiar să^l fure şi să-l înlocuiască cu altul1 2. Tot aşa cred şi românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei. F4 zic că, după naşterea copilului, mama trebuie să privegheze şi şă nu doarmă cu spatele spre el, fiindcă zmeoaicele s-ar folosi de a asemenea ocazie, ca să schimbe copilui cu un altul, care, de regulă, e tont, hăbăuc, surd, mut, lunatic, etc. Răpirea sau schimbarea copilului se poate întâmpla numai înainte de a-i fi croit ursitoarele ursita. 3 Şi pe când mama dezmiardă copilul şi-i rosteşte cuvintele citate mai sus, precum şi multe altele, pe atunci moaşa se apucă de trebi, care ţintesc la soarta viitoare a copilului nou-născut, precum : mătură casa, prinde acul în mână, apucă furca şi fusul de tors, iar dacă e băiat se apucă de lucruri bărbăteşti4. j Cele mai multe moaşe din Bucovina însă, după ce au scăldat copilul şi l-au înfăşat în chipul mai sus arătat, îl pun pe vatră, dar mai cu seamă sub masă sau sub laiţă 5 * 7 8. Tot atunci pun lângă dânsul şi o căciulie de usturoi, anume ca §ă*l ferească de deochi6 sau îi fac, spre acelaşi scop, un benghi în frunte, adecă rădică piciorul drept cu călcâiul întors îndărăpt, în sus, iau cu degetele puţină tină de pe călcâi, o frământă cu stupit şi cu frământătură de aceasta îi fac apoi un punct rotund, cât ţine buricul degetului arătător, |n frunte. Patina aceasta de a face copiilor benghi, numit în Ţara Românească ţbenghi7 iar în Moldova nu numai benghi ci şi benchi (plur. benchi) % există nu numai la poporul român, ci ea este uzitată şi la alte popoare. Aşa, în Peioponez de abia ce se naşte copilul şi moaşa îi acoperă capyl cu un 1 Corn. de G. Tomoioagâ. 2 Com. de Paraschiva L. Leuştean şi G. Tomoioagă. Această credinţă deşartă se pare că vine de acolo, că multe femei, dormind foarte greu şi întorcându-se noap~ tea prin somn, fără să ştie, să simtă şi să voiască, îşi înăduşe copiii. 3 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 148. 4 Com. de G. Tomoioagă. 5 Dict. D. M. Vasiluţ, P.L. Leuşteanu; G. Topioipagă şi alţi ţQţnâni dip Bl* cpyina. Com. de V. Tocariu, înv. în Valea Putnei. 7 T.G. Djuvara, op. cit., p. 251 : „zbenghiul pe care şi la noi îl întrebuinţează numele pentru a feri copiii de deochi”. 8 „Şezătoarea41, ed. Artur Gorovei, an. I, Fălticeni, 1892, p. 15 : „Benghi e o pată neagră făcută în fruntea copiilor mici cu cerneală sau funingine, ca să na fie depş chiăţi pe cei ce i-ar vedea 4‘. Dict. de Aniţa Pletosu din Rădăşeni şi M. Nistor : ,ţCa să nu se deoaPhe, se ia lut de pe călcâi sau funingine din gura cuptorului şi se unge pe frunte, făcându-se un semn care se numeşte benghi. Omul şş viită la semnyţ acesta şi nu-i deoache”. 64 văl pune pe frunte puţin noroi, luat dintr-un vas, unde apa a stat mult timp1. , Foarte răspândită trebuie să fi fost datina aceasta şi la creştinii de pe timpul Sf-tului Ioan-Gură-de^Aur şi cu deosebire la greci, căci iată ce ne spune acest'sf. părinte despre dânsa : Muierile pun lut în scăldătoare; apoi nutritoarele şi servitoarele, luând cu degetul din acel lut, înseamnă fruntea pruncului. Şi de-ai întreba că ce înseamnă acest lut, această imală ? vor răspunde că prin acea ungere, să se alunge deochiul (ochiul cel rău, invidia şi pizma). Uită-te ! câtă putere se atribuie lutului şi imalei, ca să înfrângă puterea diavolului ? De Se întâmplă aşa ceva la greci, nu e de mirat, dar cum că aceea se întâmplă la aceia care adoră crucea şi sunt părtaşi misterelor* şi atâta filo** zofează, aceasta cu adevărat e demn de multe lacrime. Dumnezeu te-a onorat cu ungerea spirituală şi tu deturpezi pe fiul (tău) cu lut ? Dumnezeu te-a înfrumuseţat şi tu te spurci ? Şi cânc( ar fi trebuit a impune în frunte cruceâ,. ce are putere insuperabilă, tu lăsând aceasta, cazi în nebunie satanică ?... Cel ce unge pe acel (prunc) cu lut, cum să nu-1 facă despectat ? întreb, cum îl va aduce sub manile preotu* lui ? cum te vei ruga ca, cu mâna preotului (presbyteri), să i se pUhă în frunte signaculul unde l-a uns cu lut“ ? 2 Din cele arătate până aici* precum şi din spusa românilor, rezultă că benghiul sau zbenghiul se face numai în contra deochiului. Dacă vom lua însă bine seama, că, cuvântul benghi are mare asemănare CU numele unei fiinţe mitologice, care e foarte răspândită şi cunoscută românilor şi care se numesc Benga 3, care e uzitat mai ales în Transilvania şi care însemnează ciudat, Tău, al draculuiapoi orişicine poate să conceadă că românii fac benghiurile din cestiune nu numai în contra deochiului, ci şi în contra acestei fiinţe 5. Ce se atinge de stupit (scuipit, scuipat) despre care am zis mai sus că se întrebuinţează la frământarea lutului diii care se face benghiul, trebuie să amintim că şi el asemenea e considerat in toate ţările locuite de români ca un mijloc apărător în contra deochiului. De aici vine apoi şi datina că româncele, voind a feri pe copiii lor de deochi totdeauna de câte ori îl scaldă, după ce-i scot, stupesc în scăldătoare, iar când eiiieVâ SC tiitâ prea lung la dânşii îl roagă să nu se mire şi să stupeâscă (scuipe) de trei ori spre copil6* ceea ce orişicine o face, chiar şi în cazul acela, câpd muma copilului nu l-ar fi făcut luător de seamă, rostind în acelaşi timp cuvintele ! „sa nu*ţi fie de deochi /“ sau „să nu vă ,fîe de d$ochi !“* La romani, zice Persiu, II, 31—*34, când copilul era de*o săptămână 1 Migne, Excyl. theol. t.II, p. 879/ apud Djuvarâ, op. cit., p. 251. 2 „Preotul Român “, an. XV, Gherla, 1889, p. 248. 3 A. T. Laurian şi I.C. Massim : Glosariu, Bucureşti, 1871. p. 66 : „Benga s.f. după următoarele exemple pare de o însemnătate cu epilepsie, drac etc ; pare că a intrat Benga în el; bag pe Benga în tine, lua-te-ar Benga l“. 4 Vezi „Gazeta Transilvaniei an. LV, Braşov, 1892, m\ 99, p. 4. 5 în Bucovina provine numele acestei fiinţe ‘în Următoarele rostiri* Care se adresează mai ales copiilor celor neastâmpăraţi ; du-te ld BCtigâ; lua*te±ts,t Benga să te ieie ; la Benga cu tine , 6 Vezi şi T. Georgescu — Djuvara, op. cit, p. 251. 5 — Naşterea la Români şi trebuia să i se dea un nume, după ce era îmbăiat, doica îi ungea buzele şi fruntea cu scuipat, pentru ca să-l păzească de ochii cei răi h In Transilvania, moaşa, după ce a scăldat şi înfăşat copilul, îl închină la Maica Domnului, apoi bagă crucea într-un blid cu apă şi stropind cu apă de aceea pe noul născut, zice : — închină-se robul sau roaba lui Dumnezeu (Ioan sau Maria) în numele Tatălui, al' Fiului şi al sf .-tului Duh" ! Apoi, atingându-1 de vatră şi de uşe, urmează : — Să fii bun, să taci ca cuptorul, ca vatra, ca uşa ! După aceasta îl aşează puţin, aşa înfăşat cum este, sub masa1 2. Cum a făcut şi aceasta, moaşa, luând banii cei de argint, care s-au pus mai nainte în scăldătoare şi care sunt, de regulă, meniţi pentru dânsa, îi strânge, iar scăldătoarea o scoate şi o aruncă afară. Aci e de observat că atât scăldătoarea aceasta, în care s-a scăldat pentru prima oară copilul, cât şi toate scăldătoarele următoare nu se aruncă în fiece loc, ci totdeauna într-un loc retras, curat, unde nu umblă nimene, şi aceasta din cauză că, după cum am amintit mai sus, se pune într-însa apă sfinţită şi, fiind aceasta sfinţită, e păcat să se arunce în fiece loc 3. Mai departe nu e niciodată bine ca scălduşele în care se scaldă copilul, să se arunce asupra sau spre sfântul soare, pentru că soarele dă lumii lumină şi ne încălzeşte, ci totodeauna în altă parte, de comun, spre miezul nopţii. Moaşa sau mama, care aruncă scăldătoarea spre soare, are mare păcat, iar copilul mamei respective, îndată cum îl scaldă, face bube pe trup. Asemenea nu e bine a se arunca pe foc, căci un cântec poporan din Transilvania zice : Măicuţă, al meu noroc L-ai ţipat cu ciupa-n foc ! Măicuţă, a mea ticneală O ai ţipat cu ciupa-n pară !“ 4 întâia scăldătoare a copiilor e bine să se arunce mai cu seamă pe flori, anume ca, copii să fie frumoşi şi atrăgători ca florile 5, ori la trupina unui nuc, măr sau păr, anume ca, precum cresc şi rodesc pomii aceştia, aşa să crească şi să rodească şi copii, care s-au scăldat într-însa 6. După ce a aruncat acum scăldătoarea afară şi după ce a căutat iarăşi de nevastă, ca să nu i se întâmple nimic rău, dacă nou născutul e băiat, moaşa aşteaptă plină de bucurie până ce intră tatăl său în casă ; iar dacă a intrat, îl pofteşte să ocupe loc pe un scaun sau pe laiţă, căci ea are să-i aducă o veste bună, o veste foarte îmbucurătoare. Tatăl copilului se aşează pe scaunul arătat şi aşteaptă cu cea mai mare nerăbdare vestea îmbucurătoare. 1 Vezi T. Georgescu-Djuvara, op. cit, p. 251. 2 Corn. de R. Simu. 3 în Bucovina, Transilvania şi Banat, com. de I. Georgescu şi I. Popovici. 4 Com. de T. Olteanu. 5 Datini româneşti din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 6 Com. de G. Tomoioagă. 66 Insă moaşa nu-l spune deocamdată nimic, ci se duce mai întîi la un dulap sau în alt loc, scoate un şip de rachiu cu miere, toarnă într-un pahar şi după ce închină la dânsul şi cinsteşte ea mai întâi un pahar, umple din nou paharul şi apoi întinzându-i-1 zice : Tinde mâna Că ti-i vina I Bărbatul primeşte paharul şi-l cinsteşte şi el de bine. Moaşa îi apucă acum cuşma şi o pune într-un cui deasupra nepoatei, un semn acesta,că nou născutul este băiat şi cum că are să se îngrijească de dânsul, ca să-i cumpere vestminte bărbăteşti, şi până ce nu şi-a răscumpărat-o cu bani sau cu vreun alt dar, moaşa nu vrea să i-o reîntoarcă. In alte locuri e datină că moaşa, după ce intră tatăl noului născut în casă, după ce-1 pofteşte să şeadă, şi-l cinsteşte, să-l descingă de brâu, şi pe acesta să nu i-1 dea îndărăpt, până ce nu-l răscumpără. Tatăl băiatului scoate cu cea mai mare bucurie şi dă moaşei darul pretins şi aceasta cu atât mai degrabă, ddoarece, atât în Bucovina cât şi in celelalte’locuri locuite de români, tatăl totdeauna se bucură mai mult de naşterea unui băiat, a unui fecior decât a unei copile, pentru că printr-în-sul parte şi-a câştigat un nou succesor de la care speră mai mare ajutor şi hasnâ decât de la o fată, parte şi din acea cauză că femeia e considerată ca mult mai pe jos decât bărbatul, şi totodată având o poziţie mai grea în viaţă 1. Pe când, dacă nou născutul e o fetiţă sau, după cum spun transilvănenii, băiată, se bucură mai mult mama sa Scurt zis : mai fiecare român e cu mult mai bucuros, dacă are mai mulţi băieţi decât fete, căci prin băieţi numele de familie se perpetuează pe când dacă are numai fete acela se pierde, şi numai atunci nu, când bărbatul adoptă numele de familie al soţiei, ceea ce însă foarte rar se întâmplă. Dacă nou născutul e fetiţă, lasă moaşa pe tatăl său în pace. Când intră însă vreo femeie în casă, o dezbrobodeşte pe aceea de ştergar sau îi descinge brâneţele anume, ca să fie pentru nou născuta, că ei de acestea îi trebuiesc şi până ce nu-i dă şi. femeia vreun dar oareşicare ttu-i întoarce lucrurile luate. Tot aşa fac şi moaşele din Moldova. „Când intră tatăl în casă — zice repausatul Lambrior — baba moaşă, pe a cărei zbârcită faţă, deprinsă cu posomorâtul, se vede o rază de senin, îi sare înainte sprintenă ca o copilă şi-i spune voioasa veste că are un băieţel sau o fetiţă. Dacă noul născut e băiat atunci baba se repede şi-i smulge căciula din cap,, vestindu-i prin aceasta înainte de a-i spune vreo vorbă că are un fecior căruia îi trebuie astfel de lucruri. Tot asemenea fac şi cu alţi bărbaţi, ce se ivesc în casă" 1 2 3. în Macedonia, când femeia naşte băiat aceasta se consideră ca un eveniment fericit şi atunci în casă este mare veselie. Moaşa vine în grabă 1 Com. de R. Slmu. 2 în Bucovina şi Transilvania com. de V. Turtureanu ; „Părinţii se bucură, de regulă, mai mult de băieţi decât de copile, pentru că băieţii poartă numele tatălui. Mamele se bucură de copile pentru că prin copile mai câştigă un fiu. adecă pe ginere". 3 Al. Lambrior, Obiceiuri şi credinţe la români, în „Convorbiri literare", an. IX, Iaşi, 1875—1876, p. 2. ♦ - 67 de anunţă această tatălui, luându-i ea însăşi mai întâi fesul de pe cap, când tatăl atunci, plin de bucurie, o mulţămeşte pentru vestea ce i-a adus, dându-i bani ; din contră, când se naşte fată, veselia în familie este restrânsă şi moaşa anunţă aceasta tatălui cu oarecare vorbe de mângâiere, care se mâhneşte şi simte în sufletul său împreună cu nepoata un regret, despre ceea ce i s-a întâmplat. După ce s-a anunţat tata, se trimite un băiat ca de vreo doisprezece ani, să dea de ştire despre aceasta pe la toate neamurile şi cunoştinţele mai de aproape. Acei încunoştinţaţi dau drept mulţămire băiatului cinei sau zece parale,alţii mai cu dare de mână şi mai mult K După ce i-a luat căciula sau l-a descins şi după ce a primit banii de răscumpărare, moaşa îi arată copilul ce se află sub masă sau sub laiţă, adecă unde l-a fost pus cu puţin înainte de aceasta. Tatăl se scoală acum de pe scaun, se duce până lângă masă, unde se află copilul, se pleacă, îl rădică şi s|rutându-l îl duce şi-l dă maicei sale. Această datină, de a rădica tatăl pe copiii nou născuţi de la pământ şi â-1 da maicii lor, se vede că e de origine romană, pentru că romanii, când le recunoşteau paternitatea, încă aveau datină de a-i rădica de la pământ. Iată ce spune At. M. Marienescu în privinţa aceasta : „în ziua de naştere, după datina veche, se punea pruncul pe pământ, ca să probeze dacă e de viaţă şi drept iar nu strâmb ? Tata avea drept să-l rădice sau ba, şi dacă îl rădica recunoştea că e al său, are Viaţă şi trebuie să-l crească şi atunci Se invoca Iuno Levana (rădicătoa-rea)*; dacă nu-1 rădica, atunci sau nU-1 recunoştea de al său, sau pruncul era un monstru şi în cazul din urmă avea dreptul să-l omoare de loc, cum cinci vecini au constatat că pruncul n-are viaţă ; iar dacă era dubiu, atunci, în al treilea an, avea drept să-l omoare, de regulă, să-l înece şi dacă abuza tata de acest drept îşi pierdea jumătate din avere" 1 2. Datina de a lua bărbaţilor cuşma din cap şi a-i descinge de brâu sau curea, iar pe femei a le dezbrodobi sau a le descinge de brâneţe se repetă din ziua naşterii şi până după botezul pruncului. Aşa, când intră vreun bărbat după naştere în casa unde se află femeia bolnavă de naştere, luându-i cuşma zice : „îţi iau cuşma, câ-i fecior iar când vine o femeie „îţi iau tulpanul, că-i fată !“. s Şi nime nu se pune de pricină, ci fiecare, bărbat sau muiere fecior sau fată, îi dă de norocul copilului câte un mic prezent sau plătesc câţiva crueeri moaşei, ea să-i întoarcă lucrurile luate. De aice apoi, de la această datină vine şi zicala : „nu te duce la cutare casă, că ţi-or lua cuşma sau tulpanul", adecă : nu te duce acolo fără de nimir» în mână, pentru că acolo s-a născut un băiat sau o copilă 13. în Munţii Apuseni ai Transilvaniei, orice străin, care intră în casa în care s-a născut de curând un copil, trebuţe asenuenea să-i dea un dar cât de mic, de regulă în bani. altfel ar însemna că dispreţuieşte familia, în special pe mama copilului4. 1 T\ T. Burada* Obiceiurile la naşterea copiilor..., în bp. cit, p. 40. 2 At. M. Marienescu, Cultul păgân şi creştin. I. SâfbătOftle şi datinile fortiane vecht Bucureşti* 1884* p. 307—308. 3 Datinele românilor din cele mai multe părţi ala Buebvihei» 4 Frâncu-Cândrea, op. cit., p.s 147. 68 In unele părţi din Ţara Românească, din contră, trei zile de la naşterea unui copil nu se spune adevărat, de este băiat sau fată, şi aceasta ca nou născutul să nu se deoache şi să 'crăiască J. Tot în Ţara Românească, îndată după ce a născut o femeie, se face cruce de tărâţe de grâu, una în mijlocul casei şi alta la uşă şi cine intră zice : Aci de casa de târâte să te apuci, Iar de copil să nu te atingi ! Aceasta se face anume ca, copilul să nu plângă cât va fi mic i 2. Când părinţii n-au parte de copii, când le mor, atunci moaşa din Transilvania, cum â rădicat pe cel nou născut, cum l-a scăldat şi l-a prezentat părintelui său, spuindu-i de ce fel de sex e, îl scoate afară şi-l pune la uliţă şi care om trece mai întâi şi află copilul, aceia e obligat ca să-l boteze. Făcând aceasta, atât moaşa cât şi părinţii cred că copilul care a fost astfel pus, nu va muri3. In părţile Oraviţei, din Banat, murind într-o familie încontinuu copiii, apoi la proxima naştere se prinde un cocoş, oe este pi unc, iar de este pruncă, O găină, şi se îmbracă în îmbrăcămânţul cu care a venit cel nou născut pe lume şi se zice : Dau cap Pentru cap. Ochi Pentru ochi. Nas Pentru nas. Gură, pentru gură, înşirând toate ce se află la om. Se face apoi o groapă în chilia unde a căzut copilul când s-a născut şi cosându-se ciocul animalului cu aţă tare se îngroapă aicolo, puindu-se în groapă o bucăţică de marmoră, o bucăţică de tămâie albă şi alta ' neagră. Se face de mulţ^ ori, tot pentru acest caz, ca şi în Transilvania, că nou născutul se scoate în drum afară şi primul care va trece pe lângă el, acela se ia de naş, crezându-se că primul naş este păcătos şi pentru pă* căţele sale pătimesc fiii sufleteşti4. în alte părţi, tot din Banat, când unor părinţi le mor necontenit pruncii, moaşa pune pe pruncul de curând născut intr-un leagăn în care mai pune încă şi un lanţ de fier ; apoi îl scoate pe fereastră afară şi-i duce în drumul marc, unde păzindu-1 îl lasă şă stea până ce vine un om, o muiere sau un copil, de-1 află. Omul ce l-a aflat se priveşte apoi de naş al copilului aflat. Pruncul se scoate pe fereastră, iar nu pe uşă, pentru că pe uşă, au fost fraţii săi care au murit5. i 1 Ioneanu, op. citf, p. 13. 2 Ioneanu, op. cit., p. 13. 3 Credinţele românilor din Transilvania, com. de I. Gşqrgescu. 4 Aurel Iana, op. cit., p. 483. 5 Com. de Ios. Olar iu. 69 In unele părţi din România, precum bunăoară în judeţul Ilfov, când mor cuiva copiii, aruncă pe cel nou născut în drum şi cine-1 găseşte, acela să-l boteze 1; în altele este datina ca moaşa voind să trăiască copilul pe care l-a rădicat, cum se naşte, se duce cu el la biserică şi pe cine va întâlni la biserică, aceluia i-1 dă să-l boteze. Tot aşa îndătinează de a face şi moaşele din unele părţi ale Macedoniei. Iată ce ne spune în privinţa aceasta T.T. Burada : „Când într-o familie nu trăiesc copiii, ci mor de mici, este obiceiul, pentru a se evita aceasta, ca moaşa să ia copilul îndată ce s-a născut, fără t însă ca şă ştie mama, să-l ducă la biserică şi să-l lase la pragul uşii, pentru ca să-l găsească cei ce vor ieşi din biserică. Atunci cine are plăcere ia copilul găsit şi-l botează. Moaşa care era acolo, şi nu o ştia nimeni că pândeşte cineva, boteza copilul, vine la naş şi-i spune al cui este copilul şi acesta îl duce acasă la mama lui, şi atunci' acesta îl înfiază ca şi cum ar fi un copil străin" 2. In unele părţi din România mai este încă şi aceea datină, ca nu mult după ce se naşte copilul, să se treacă prin torţile unei căldări de aramă, apoi cu acea căldare nu se mai îmblă până ce copilul nu se face mare, ca s-o poată rădica singur de jos. Aceasta se face asemenea ca copilul să trăiască ani mulţi şi să fie tare ca metalul din care se face căldarea 2. Scăldătoarea primă a copilului, precum şi celea de^ână la bote-june, dacă botejunea nu se întârzie prea lung timp, le face de comun moaşa sau şi altă femeie. De la botejune începând înainte, le face, de regulă, mama copilului. Şi dacă mai nainte moaşa n-a trecut niciuna dintre datinele şi credinţele înşirate mai sus cu atât mai precaută şi mai riguroasă e mama copilului în privinţa împlinirii lor. Aşa caută mama cu mare scrupulozitate nu numai cum, ci, totodată, când şi de unde se aduce apa pentru scăldătoarea copilului, căci nu e totul dacă se aduce orişicând şi pri de unde. Atât pentru scăldătoarea primă, dacă e cu putinţă, însă mai cu seamă pentru toate scăldătorile următoare, apa trebuie să se aducă, totdeauna, după răsăritul şi înainte de apusul soarelui3. Asemenea se caută ca scăldătoarea să se facă orişicând cu apă din unul şi acelaşi loc, căci altfel când se amestecă apa din două fântâni sau se schimbă, luându-se odată dintr-o fântână* iar alta din altă fântână, atunci copilul care s-a scăldat într-o asemenea scăldătoare, nu mai doarme cum a dormit până la schimbarea apei ; şi atunci e vai şi amar de capul mamei ; nu mai are nici zi, nici noapte odihnă de plânsetele şi răcnetele copilului4. 1 „Şezătoarea", ed. A. Gorovei, an. I. Fălticeni, 1392, p. 154 : „Când îţi mor copiii, pe cel nou născut aruncă-1 în drum şi cine l-o găsi să-l boteze". 2 Ioneanu, op. cit., p. 12, 13. 3 Com. de Rom. Si mu şi I. Georgescu. 4 Com. de G. Tomoioagă. 70 Dacă apa de scăldătoare se ia dintr-un iaz, atunci copilul care se scaldă într-însa, după credinţa poporului, când va ajunge mare, va fi numai de năcaz. Iată ce ne spune despre aceasta o doină din Bucovina : Mama mea când m-a făcut, Bine ei nu i-a părut, De subsuori m-a luat Şi-n apă că m-a scăldat. în apă de cea de iaz Ca să petrec cu năcaz... Şi-n covăţică de arin Ca să petrec tot străin. Apuşoara n-a fost bună Apuşoar-a fost de iaz, Ca să petrec cu năcaz. Mi-a pus la grumaz mărgele. Să petrec zilele mele, Tot cu năcaz şi cu jele l1 Altă doină din Moldova şi anume din comuna Deleni, ne spune în privinţa aceasta următoarele : Decât maică mă făcei Mai bini mă prăpădei Ficioraş nu mă avei. M-ai sccăldat cu apă di iaz, Să ştiu numa di năcaz 1 2. însă nu numai apa cea de iaz, ci chiar şi cea de pârâu, mai ales când aceasta e cam tulbure, încă nu e bună. Dovada despre aceasta avem următoarea doină, tot din Moldova : Măicuţă, măicuţă, Tu când m-ai făcut Bine ţi-a părut ; Când m-ai legănat, , Rău m-ai blăstămat. Cu blăstăm de foc, Ca să n-am noroc. Iar când m-ai scăldat Vai că m-ai scăldat Cu apă din iaz, Să fiu de năcaz. Măicuţă, măicuţă, Tu când m-ai făcut Bine ţi-a părut ; . Când m-ai legănat, Rău m-ai blăstămat. Cu blăstăm de foc, * Ca să n-am noroc. 1 Din Stroieşti, sat în districtul Sucevei, corn. de Gr. Poleac, stud. gimn. 2 M. Canianu, Poezii populare. Doine..., Iaşi, 1888, p. 96. r iar când m«ai scăldat Vai rău m*ai scăldat Cu apa din pârău, Să fiu cu tQţi răuK ' Cum că apa din unele râuri şau pârâte are, după credinţa poporului, o influenţă fatală asupra viitorului copiilor scăldaţi cu ea, se poate cunoaşte şi din următoarele versuri, ce te scoatem dintr-o baladă din Ţara Românească : Taci, că te-atft scăldat Cu apă de Prut, Să fii tot urât. Cu apă de luncă, Să fii tot de ducă...2 Credinţa în privinţa mărgelelor, amintită în poezia de mai sus, din Bucovina, există şi în Ţara Românească : ,,La băieţi — ne spune Ioneanu — să nu se pună mărgele la gât, Căci, făcându-se mari şi îmbătându-se vreodată, plâng până se trezesc'4 3. Dacă apa se ia dintr-un vad sau dintr-un loc, unde se află mulţi spini, asemenea nu e bine. Dovadă despre această credinţă avem următoarele versuri dintr-o doină din Moldova : Frunzuleană lemn uscat Când mamuea m*â scăldat Of ! că rău m-a mai şqăldat. Cu apuşpară din vad, Să umblu din sat în sat» Cu apuşoarâ din iaz, Să fiu lumii de năcaz. Cu apuşoară trestioară, Să umblu din ţară-n ţară, N Cu traista subsuoară ; Cu apuşoara din spini, Să umblu tot prin străini *. % Altă doină, tot din Moldova, şi anume din Hârlău, în care se aminteşte apa de spini, sună aşa : Maică duioasa, ? Rămâi sănătoasă. Tu când m-ai făcut Bine, maică, ţi-o părut. Da când m-ai scăldat Rău m-ai blăstâmaţ. Cu blăstăm ca al de foc, , Di nu mai am în lumi noroc.v i 1 El. Sevastos, Cântece moldoveneşti, Iaşi, 1888, p. 15. 2 G Dem Teodorescu, op. cit., p. 438. 3 Ioneanu, op. cit., p. 21. 4 El. Sevastos, Cântece...» p. 21. 72 Şi m-ai scăldat cu apă de spin, Di sunt în lume tot străin. Şi m-ai scăldat cu apă din iaz Şi sunt în lumi di năcaz1. Mai scurt, orice apă stătută sau stătătoare, lină, curgătoare şi îri acelaşi timp tulbure sau amestecată cu felurite ingrediente nu e nici-decuftv bună de scăldat pentru copilul nou născut, căci o astfel de apă e simbolul nenorocirii. Dovadă despre aceasta mai reproducem încă şi următoarea doină din Fundul Moldovei, în Bucovina : Frunzişoarâ măr mărunt, Mămuţa când m-o făcut Ţâre bine i-o părut. Iară când m-o legănat, Tare rău m-o blăstămat. Cu blăstăm amar de plâns. Tare de miiie s-a prins. C-un picior m-o legănat Şi din ochi o lăcrămat, \ Din gură o blăstămat... x Dimineaţa m-o scăldat. M-o scăldat cu apă lina, Ca să fiu, mamă, străină. L-amiaz cu apă din lătoc1 2, Ga să nu mai am noroc. Seara cu apă din iaz, Ca să tiu tot de năcaz 3 Dacă apa se iâ dintr-un părâu curat şi repede curgător sau dintre fântână care, după credinţa poporului, e cea mai potrivită, atunci băiatul, ce se scaldă într-însa, va fi sănătos şi bine crescut; iar dacă va fi luată de sub vreo punte, atunci va fi viteaz de munte. Iată ce ne spune o doină populară şi în această privinţă : Spune-mi maic-adevărat Gu ce apă m-ai scăldat ? Ori cu apă de pârâu, Să port pistoale la brâu ? • Ori cu apă de fântână, Să port sabid-ntr-o mână ? f Ori cu apă de sub punte, Să fiu viteazul de munte !4 Pe lângă plantele înşirate mâi sus, care sunt îndătinate a se pline în prima scăldătoare a copilului, mama acestuia, după ce şe însănatoşează se şi ridică din pat, mai pune, după împrejurări şi trebuinţă, încă şi multe 1 M. Canianu, op. cit., p. 183. 2 In Moldova cuvântul acesta şe posteşte laptac. 3 Dict. de Paraschiv L. Leuşteânu. 4 p.isj. Olteanu, Cântece populare, în „ArhiCul poporului", ari. I. Peştâ, 1867, p. 295. 73 altele, parte pentru ca, copilul, să nu se deoache 4, parte pentru ca să se întărească să fie frumos, sănătos şi voinic. Cele pentru întărire sunt mai cu seamă româniţa, mintă creaţă şi neagră. După botezul copilului mai pune încă şi câteva fiie de grâu, care însemnează că, precum e grâul mai ales şi mai căutat dintre toate pâinile, aşa să fie şi pruncul nou născut. Şi grâul, de aceea, se pune abia după botez în scăldătoare, pentru că el, după credinţa poporului, e sfânt ca şi mirul 1 2, deoarece, după cum arată şi următoarea legendă din Maramureş, e făcut din carnea Domnului nostru Isus Cristos când a fost răstignit: Dumnezeu când a umblat Toţi sfinţii l-au întrebat: — Grâul cel curat, Vinul strecurat Şi mirul cel sfânt, Din ce-s pe pământ ? Din ce sunt făcute, De-s aşa plăcute ? — Voi prea bine ştiţi Deci, ce mai voiţi ? Bine, foarte bine, Căci aţi fost cu mine Când noi am ieşit La câmp părăsit. Sus la Rusalim Ca să mai privim Grâne fără spic Şi vii fără vinuri Şi flori fără miruri, îndată în cale, La fântână-n vale. Rece vânt, uşor Paltin gălbinor, Sub frunze mărunte La umbră rotundă, Boi, vaci, adăpăm Şi noi însetăm. Voi aţi şi-adormit Eu am strejuit. Tiranii, evreii, Mânioşi ca leii, Au şi auzit La noi au venit. Voi toţi, aii scăpat, Dar eu m-am lăsat Să paţ pentru voi Şi turma de oi. Şi ei mă legară Şi prins mă pur tară Până ia Pilat La casa de sfat. Legea îmi punea Din care ieşea, Să fiu răstignit Şi batjocorit. Pe cruce de brad, Precum vrea Pilat. Apoi m-au întins Şi tare rn-au strâns. Carnea jos cădea Pe unde pica, Grâu bun se făcea. Cuie de oţel Dând cu mai de fier în mâni, în picioare, Cuiele bătea, Sângele-mi curgea. Pe unde picura, Vin bun se făcea. Şi spini aduna Şi mă-ncununa Tare mă-npungea Sudoarea-mi curgea Pe unde pica, Miruri înflorea 3 4. Româncele din Transilvania, pe lângă unele din plantele arătate mâi sus, mai pun încă şi o nucă mică ca aluna, pentru ca, copilul ce se scaldă într-însa, să nu se vatăme. iar dacă boaşele îi sunt ceva mari. să scadă ; la copile să nu le crească prea mari ţâţele A» 1 Corn. de R. Simu. 2 Dict. de Maria Vasiluţ, din Poiana Stampii. 3 „Familia*1, an. VIII, 1872, p. 198. 4 Corn. de R. Simu. — O fată care are tâte mari nu e frumoasă, ci cu cât e mai trasă cu atâta e mai frumoasă. 74 Româncele din Ţara Românească, scăldând copiii în ziua de Sân-Toader, pun în scăldătoare pietricele şi flori de fân, ca să fie sănătoşi ca piatra şi drăgăstoşi ca florile i. Pe lângă aceasta mamele mai întrebuinţează încă şi o mulţime de descântece, farmece şi vrăji în timpul scăldării şi anume : descântecele ca stingerea cărbunilor în scăldătoare, pentru ca sâ nu se deoche, apoi şi pentru ca să fie ferit de toate răutăţile, bolilş şi spiritele cele necurate ; iar farmecele şi vrăjile mai ales dacă e fetiţă, pentru ca aceasta să fie frumoasă, atrăgătoare, încântătoare şi fermecătoare. Iată ce ne spune cu privire la această datină foarte răspândită printre români şi V. Alecsandri în Legenda Rândunicii : O zână coborâtă din zodia cerească Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri S-o apere-n viaţă de a zilelor amaruri. Ea-i puse o scăldătoare cu apă ne-ncepută De ploaie neatinsă, de soare nevăzută Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor O trestie, un fagur şi-o floare de bujor Menind prin şoapte blânde copila să devie Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare 2. Datina de-a pune diferite plante, şi mai ales flori mirositoare, în scăldătoarea copilului e uzitată nu numai la românii din Bucovina, ci şi la cei din alte ţări. Dovadă despre aceasta avem nu numai experienţa de toate zilele, ci şi o mulţime de doine. Iată una din Transilvania : în cea verde dumbrăviţă Şede-o dalbă copiliţă, Tânără ca şi-o mlădiţă. Câţi voinici că o vedea Toţi din gură îi zicea : — Copiliţă, draga mea, Ian trageţi tu cununa De pe coada ochiului Mai pe vârful capului. Că tu-n lume de-i trăi, Mulţi voinici îi nebuni. — Nu-i devină cununa, Că-i devină maica mea De ce m-a făcut aşa. Frunză verde lemn de brad Că pe mine m-a scăldat Tot în rosmarin şi flori, Să fiu dragă la feciori. 1 Ioneanu, op. cit., p. 21. 2 V. Alecsandri, Poezii, voi. III, Legende, Bucureşti, 1875, p. 80. 75 în rbsmarin de cel verde, Să fiu dragă' cui mă vede K Ba, mamele trebuie să ieie foarte bine seama nu numai la e£ea ce pun în scăldătoare, ci chiar şi la vănuţa sau covăţica în care se scaldă copilul, din ce fel de lemn e făcută aceasta, precum şi la aceea, pe ce timp se cuvine a se scălda copilul. Dacă e vănuţă, trebuie să fie făcută din Zemrt de brad, iar dacă e covăţică mai cu seamă de tei. Din arin însă nu e bine să se facă nici una nici alta, căci în cazul acesta nou născutul copil, când va fi mare, va petrece mai mult prin străini. Copilul trebuie scăldat, totdeauna, înainte de apusul soarelui. Dacă se scaldă când apune soarele sau mai târziu, atunci capătă plânsori şi nu poate defel dormi1 2. In Ţara Românească cred româncele că e bine şi de aceea şi-ndăti-nează de a scălda copilul numai dimineaţa, după răsăritul soarelui şi seara mai înainte de-a apune, ca să nu-i piară vederile când se va face în vârstă 3. în timpul scăldării, dacă copilul e spurcat, e bine, după credinţa românilor din Transilvania, să se bage în scăldă viorele albe şi coajă de salcă, după ce mai întîi partea de deasupra, adecă cea verde, i s-a ras 4. Tot pentru spurcat se mai observă încă şi următoarea procedură : i se face în trei vineri scaldă de lapte, muls de la trei vaci, în trei vineri, de trei muieri iertate, adecă bătrâne. Iar nemijlocit, după scaldă, se unge cu untură râncedă, de căpătat. Untura aceasta se pune deasupra la un corn Unde adecă se întâlnesc două garduri sau ziduri, iar laptele se varsă peste untură 5. Româncele din Bucovina spală nu numai corpul copilului, ci şi guriţa acestuia, anume ca să nu capete plesne. După scăldare, mai fiecare româncă îndătinează a unge pe copilul scăldat cu una sau şi cu altfel de unsoare, anume ca să i se moaie ciolanele şi dacă cumva e sclintit, şoldit, sau are un alt defect oareşicare corporal,’ să-l poată din cu bună vreme afla şi îndrepta. Datina aceasta se vede şi din următoarea poezie populară din Bâr-gău, în Transilvania : Pân ce-s negru, nu-s ţigan Că-s copil de moldovan. % Ca m-o uns mama cu unt, Să fiu tuturor plăcut. Că m-o uns mama cu zarâ, Să fiu plăcut la o ţară6. Mai departe, adeseori îndătinează mamele, după scăldare, nu numai a înfăşa pe copiii lor, fie băieţi sau copile, în obiectele necesare spre acest scop, ci totodată a-i şi împodobi cu diferite flori. 1 I. Pop Reteganul, Trandafiri şi viorele..., p. 89; 2 Pretutindeni în Bucovina. 3 Ioneanu, op. cit., p. 15. 4 Com. de R. Simu. 5 Com. de R. Simu. 6 I. Pop Reteganul, Chiuituri..., Gherla, 1891, p. 99. O doină poporană, care ne aminteşte datina aceasta, sună precum urmează : Mândră mămuc-am avut, Frumos copil m-a făcut. M-a-nfâşat cu flori de munte Toţi gura să mi-o asculte, Mândrele să mi-o sărute K Precum după scăldare, a$a şi după ce l-au înfăşat şi pus în leape o femeie cu copil mic din apropiere şi mai cu seamă pe una, care e înrudită cu mama sau tatăl copilului, Ca aceea să-i deie de supt. Ferheia respectivă însă trebuie să fie mai înainte de toate curată, apoi harnică şi cu minte 4 şi când ia copilul în braţe spre a-i da să s îgă, să-l puie pe 1 2 3 4 1 Ioneanu, op. cit., p. 9 $i com. de I. Popovici. 2 în Bucovina şi Moldova, com. de mai multe românce din com. Mălini. 3 Com. de Ionică al lui Iordaehi Isac, proprietar în Mahala şi I. Popovici, înv. în Gpatiţa. 4 Com. de G. Tomoioagă. 93 mâna dreaptă şi să-i deie de supt din ţâţa dreaptă, din aceeaşi cauză, care s-a amintit mai sus Aducându-se o femeie, ca să lăpteze copilul mic, tatăl acestuia, moaşa sau cine este, caută s-o hrănească şi, s-o cinstească cum se cuvine, ca, copilul să se sature degrabă şi să nu umble după mâncare 1 2. Femeile care alăptează copiii şi li se umflă vreo ţâţă, din care cauză simt durere, e bine să se ducă la latrină şi să le stoarcă în ea zicând : „La ce ai poftit, aici găseşticăci îi va trece ; sau să caute prin sare pisată nouă peri şi să-i pună în apă şi să-i bea 3 4. , Se întâmplă nu o dată că, la unele femei, le vine cu mult mai degrabă laptele decât la altele. In cazul acesta, neputând copilul suge tot laptele cât se strânge, fiind prea slab spre aceasta, nu numai că li se bolohănesc ţâţele, ci de multe ori capătă şi friguri de lapte. Deci, moaşa, ştiind prea bine că frigurile de lapte sunt foarte periculoase, nu aşteaptă până ce vor învechi, ci caută, din bună vreme, ca să le depărteze. * Intre multe alte mijloace, ce le întrebuinţează moaşa spre depărtarea frigurilor acestora e şi următorul descântec : Ia un ou, îl sparge la capul cel mai gros, în care scuipă bolnava şi tăind din fiecare unghie atât de la mâni cât şi de la degetele picioarelor, pune câte un dărăbel în el. Ia apoi un iţ părăsit, măsurat după mărimea bolnavei, îl face mot-chiţă 4 şi-I pune peste spărtura de ou. Apoi, luând un fir de mătură cu care, mestecând în ou, zice : „Cum se mătură gunoiul din casă, aşa să se măture fiorile, tremurile, frigurile de la N“. După toate acestea, luând oul, îl duce la o proptă de gard şi îngro-pându-1 zice : Când din ăst ou, pui va mai învia. După cloţă o pleca. Şi de mâncare le-o da. Şi puii or mânca Cu picioare or umbla, Cu ochii or vedea, Cu aripi or zbura. Atunci să mai vină frigurile, ' Fiorile, Tremurile, De la (cutare). zice : I i 1 Corn. de Ionică al lui Iordachi Isac şi I. Popovici. 2 El. Sevastos, Călătorii..., p. 46. 3 Ioneanu, op. cit., p. 23. 4 Le-adună pe degete. 5 Aurel Iana, op. cit., nr. 51, p. 604. Iţul îl duce şi-l pune unde se despart drumurile şi Cum se despart drumurile Aşa să se despartă de N. fiorile, Tremurile Şi toate frigurile !5 94 Mai departe, e de amintit încă şi aceea că, după credinţa poporului, e bine ca în ceea dintâi duminecă de la naşterea unui copil să-i dea mă-sa ţâţă pe pragul uşii, ca să nu capete arţag la plâns *. Iar în cele şase săptămâni dintâi nu e bine să şadă cineva, mai ales bărbat, pe patul în care e copilul şi pe aşternutul mamei sale, căci dacă şede, femeii i se umflă ţâţele şi i se ia laptele 1 2.‘ » Din contră, când vine o femeie ce are încă copil mic în casă sau pe aşternutul nepoatei, cea ce înseamnă că-i lasă laptele 3. în timpul cât un copil suge, femeia ce-1 alăptează să nu bea apă, căci ia copilul vânt în nas 4. Iar dacă îi dă ţâţă cu mâinile pline de gluat, capătă fras 5. Când unei femei, care alăptează vreun copil, îi vine ţâţa şi curge singură se crede că, copilul ce alăptează doreşte ţîţa şi trebuie să-i dea6 7. Dacă unei femei până la trei zile nu-i vine ţâţa, este semn că nu-i vai trăi pruncul Dacă unei femei, din nebăgare de seamă cu apa ce-a băut-o, i s-a întâmplat să bea şi vreun păr, atunci capătă morbul numit astuparea ţâţei8. în Macedonia, prima alăptare se face după ce au trecut 24 de ore şi se potriveşte ca să fie odată cu răsăritul soarelui, punându-se atunci pe capul lehuzei o sită şi înăuntru o pâine, pentru ca să aibă mult lapte ; câteodată se trece gurguiul printr-o verigă, lăsând astfel să sugă pruncul, apoi se rupe o bucăţică din pânea ce a fost pe capul lehuzei şi muind-o ţn vin, i-o dă s-o mănânce. Din odaia lehuzei, după.asfinţitul soarelui, nu se scoate nici lumânare aprinsă, nici cărbuni aprinşi şi nici vreun alt obiect, căci se crede că dacă s-ar face astfel, acesta ar atrage, după sine, pierderea laptelui lehuzei9. în Bucovina, din contră, există credinţa că, până ce nu se botează copilul nou născut, nu e bine de a se da nici un lucru din casă ; de aceea, ca nou născutul, trăind, să se ţie de casă. Dacă se dă ceva din casă, atunci copilul respectiv toată viaţa lui e numai oaspe acasă, numai pe drumuri şi prin sat trăieşte 10. Mai departe este datină, la roţnânii din Macedonia, să se păzească ca nu cumva perdelele de la fereşti să fie rădicate, pentru ca lehuza să nu vadă lumina la vreo altă casă, căci atunci îi fuge laptele. Asemenea, nu se lasă lehuza singură în casă, până ce nu se botează copilul, nici nu poate nimene intra la dânsa, după ce s-a culcat. Iar mainte de culcare se acoperă oglinzile cu prosoape, apoi se afumă cu tămâie şi 1 loneanu, op. cit., p. 16. 2 Com. de Rom. Simu şi B. Iosif. 3 Com. de Rom. Simu şi B. Iosif : Dacă pe ceea ce a născut o cercetează în timpul acela cât stă în casă (40 zile) altă muiere, ce încă lăptează un prunc, şi dacă aceasta nu mulge lapte pe aşternutul născutei de curând, îi duce ţâţa la aceasta, ce a cercetat-o. 4 loneanu, op. cit., p. 15. 6 Com. de R. Simu. 6 loneanu, op. cit., p. 24. 7 Ibidem, p. 8. 8 Com. de Elia Pop. 9 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., op. cit., p .43. 10 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac. 95 se închid uşile : aceasta se face până la 40 de zile de la naşterea pruncului. Lehuza niciodată nu dă cu mâna sa vreun obiect sau parale, căci se crede că-şi dă laptele *. In Ţara Românească femeile, ce nu au lapte, iau păsat cu sămânţă de mărar şi fierbându-le, .beau zeama ce iese dintr-însele, sau iau mazăre cu rădăcini de pătrunjel şi rosmarin şi floare de nucşoară, fac ciorbă dintr-însele şi în toată vremea o mănâncă nelipsit, pe lângă altele ce mai au gust1 2. ' In fine, cred românii din unele părţi ale Bucovinei că, dacă un copil moare îndată după naştere, fără de a gusta ţâţa mâne-sa (mă-si), acela numai dacă i s-a rostit formula botezului se face înger 3. De se întâmplă să fugă laptele de la lehuză, atunci se tocmeşte un om, ca să ia turta ce a fost făcută pentru caşmete (ursite), s-o înmoaie în apă curgătoare sau într-o fântână şi după aceea, s-o dea lehuzei, s-o mănânce, pentru ca sâ-i vie laptele 4. Româncele din Transilvania, din contră, dacă îşi pierd laptele, fac o gaură în locul acela unde a născut, varsă puţină apă într-însa şi apoi bând cu o ţeavă apă din gaura aceea,, cred că capătă iarăşi laptele îndărăpt. Mai departe, dacă o femeie îşi pierde laptele, este datina, tot în Transilvania, să ia o fălie de pâne, se duce şi se pune din jos de roţile morii, ţine pânea acolo unde stropeşte roata învârtindu-se şi apoi, mâncând acea felie de pâne crede că capătă iarăşi laptele la loc 5. 1 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilorîti &p. tît^ p. 43. 2 Dim. P. Lupaşcu, op.^cit., p. 62. 2 Com. de Ionică a] lui Iordachi. Isac. 4 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilotrri îft op. cp. 46. 5 Com. de B. Iosif. 86 XI Ursitoarele Ursitoarele, numite altmintrelea şi ursite, iar la românii din Macedonia, mire, albe, hărâsite şi caşmete, sunt trei fete sau mai bine zis trei zâne 1, care, după credinţa unora, vin, ca să croiască ursita copilului nou născut2, tdtdeauna în săptămâna în care s-a născut un copil, în nopţile fără de soţ, adecă : a treia 3, a cincea şi a şaptea noapte4 ; după a altora însă în cele trei nopţi dintâi după naştere 5 şi cu deosebire în cea dintâi6 şi iarăşi după a altora, abia într-a opta noapte. Mai nainte însă de a porni, a veni şi a croi Soarta se sfătuiesc asupra urselei copilului. Cea mai bătrână întreabă pe celelalte : ee soartă să-i croiască ? Cele două mai tinere răspund să-i croiască bine. Ea însă urseşte, după cum a fost muiţămită sau nu-r adecă bine sau rău, zicând : „să aibă traiul meu din (cutare) zi şi somnul meu din (cutare) noaptea. Celelalte două, ştiind prea bine că în acea zi şi noapte ea n-a fost muiţămită, o roagă să fie miloasă 7. După ce s-au înţeles în privinţa urselei, se pornesc tustrele, la casa unde se află copiltil nou născut, ca să-i ursească. în timpurile vechi, pe când oamenii erau mai buni, mai drepţi şi mai priincioşi, şi nu aşa de răi, invidioşi şi păcătoşi ca în ziua de astăzi, se zice că mulţi le vedeau când vin şi le auzeau cum ursesc, cu deose- 1 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 44 : „Aceste trei mire, numite şi albele sau hărâsitele sau şi caşmetele (ursitele) se crede că sunt trei fete mari sau neveste îmbrăcate în alb, care stau prin grădină sau pe sub streaşină casei, iar noaptea se primblă şi prin ogradă ; de aceea, este obiceiul că, dacă cineva iese noaptea din casă, să se ducă prin ogradă, trebuie numaidecât să tuşească şi să-şi facă cruce, zicând vreo rugăciune, Tatăl nostru sau Sfinte Dumnezeule, aceasta, pentru ca să audă cele ttei mire şi să se ferească, ca nu cumva să fie călcate în picioare, ceea ce ar fi mare păcat ", 2 Wlislocki, op. cit., p. 9 : „în aceste şase sptămâni, a opta noapte după. naştere e de mare însemnătate pentru toată familia, pentru că în această noapte vin cele trei ursite în casă (şi hotărăsc soarta nou-născutului“. *J Frâncu-Candrea, op. cit, p. 140 ; loneanu, op. cit., p. 15 ; Laurian şi Masim, Dicţionarul limbei române, II, p. 543 ; I. Slavici, Die Rumănen in ZJngarn, Sieben-biirgen und der Bukowina, Wien, 1881, p. 167 ; „Ţara nouă" an. III, p. 445 : „Dar veni ziua ursitorilor, adecă la trei zile după naştere, la miezul nopţii veniră să dea hotărâre de ceea ce are să păţească copilul, când o să ajungă om". 4 Francii — Candrea. op. cit., p, 148. 5 „Ţara nouă", an. II, Bucureşti, 1886, p. 250 : D. B. Bolintineanu, op. cit., p. 89 : „Ca şi ţăranii noştri din Principate, românii din Macedonia au ursitorile. Trei zile de la naştere, cred că trei femei spirite vi‘n în casa unde s-a născut pruncul şi ţin sfat la căpătâiul leagănului despre a lui ursită". 6 „Şezătoarea", red. IosiC Vulcan, an. II, p. 26. 7 Frâncu-Qandrea, op. cit., p. 148. 97 7 — Naşterea ţa Români bire însă moaşele, care privegheau pe copiii nou născuţi, precum şi pe mamele acestora i. In timpurile dş faţă însă nu se mai arată nici nu mai spun nimărui nimic, ţ*entru că moaşele, precum şi alte persoane din timpurile trecute, care le* văzură şi auziră, au destăinuit toate secretele lqr şi de aceea, acum se feresc de urechile lumii cu atât mai mult de ochii săi. Afară de aceasta, nici nu e bine ca omul să-şi ştieân£inte ursita sa, căci atunci, după cum spune un cântec din Bucovina : De-ar şti omul ce-ar păţi De-nainte s-ar feri. sau : De-ar şti omul ce-ar păţi Nici din casă n-ar ieşi. * j Şi deoarece, în timpul de faţă, nime nu ştie, nicfnu vede, când sosesc ursitoarele, pentru că ele vin, de regulă, pe la miezul nopţii, când toţi cei din casă dorm şi anume cât se poaţe de încetişor şi vorbesc şoptind 2 ; de aceea, după credinţa românilor din unele părţi ale Ţării Româneşti, e bine când un copil se naşte şi când se presupune că apar ursitoarele la fereastră, să se ţină uşile şi ferestrele deschise şi să fie cea mai mare linişte în timpul facerii3 4. Asemenea, e bine ca opt zile de la naşterea unui copil, părinţii Jui să fie tot veseli, iar nu trişti, căci, dacă sunt trişti se întristează şi ursitoarele, şi cum vor fi ele în acele opt zile, aşa va fi apoi şi copilul în viaţă \ Mai departe, fiind ursitoarele, adeseori, foarte tonatice şi supără-cioase, româncele caută,' din cu bună vreme, toate chipurile şi mijioaceele cum le-ar putea mai bine intra în voie, ca să ursească nou născutului copil o viaţă îndelungată, bună, senină, liniştită şi fericită. Aşa, îrr unele părţi ale Transilvaniei nemijlocit, după ce a început femeia a se trudi de naştere, moaşa pune pe masă un cot de pânză nouă, fină şi curată, iar pe pânză un blid plin cu făină cernută de grâu ; apoi sare, pâne, un caier de lână şi un zecer. Toate obiectele acestea trebuie să rămână trei zile şi trei nopţi pe masă. Când se împlinesc trei zile de la naştere se vede pe fărină urma ursitoarelor. Dacă în răstimpul acestor trei zile, cât umblă ursitoarele, nu află acest dar, se supăra şi ursesc ca nou născutul să n-aibă nimic în viaţa sa 5. In alte părţi, tot din Transilvania, se pun asemenea pe masă, care e frumos şi curat aşternută, trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă şi trei cu untdelemn, iar într-o scăfiţă o sumă anumită de bani, anume ca prin aceasta să le dispuie bine, Apa, după credinţa poporului, însemnează 1 Com. de I. Georgescu ; „Ţaară nouă", an. III, p. 444 : „Pe când lumea bună era şi ursitoarele le auzea". 2 Com. de G. Tcmoioagă. 3 Ioneanu, op. cit., p. 8. 4 Ioneanu, op. cit., p. 11 ; I. St. Negoiescu, Credinţe populare, în „Lumina pentru toţi", an. III, Bucureşti, 1888,- p. 473 : „Nu este bine ca părinţii copilului în cele dintâi opt zile să fie trişti, pentru că scârbesc ursitoarele şi cum vor fi ele atunci aşa va fi şi noul-născut". 5 Com. de Rom. Simu. 98 viaţă, iar untul de lemn, avuţie. Şi acum, pe când membrii familiei, stând într-o anumită depărtare de masă, murmură unele rugăciuni, pe atunci moaşa, cum se apropie miezul nopţii, prinde a lăuda bunătatea şi puterea ursitoarelor printr-un cântec, care se numeşte „Cântecul ursitoarelor" 1. în Banat, în seara a treia după naştere, când, după credinţa românilor din această ţară, vin ursitorile, ca să ursească soarta pruncului nou născut, pune moaşa la capul copilului o pogace făcută din făină de grâu curat, iar deasupra pe pogace trei cruceri1 2, apoi o oglindă, un pieptene şi o lingură cu untură ; anume ca, venind ursitorile, să aibă fiecare câte un cruceri de cheltuială, apoi ce mânca, în ce se căuta şi cu ce se pieptăna. Tot atunci mai pune ea deasupra pogacei încă şi o păreche de brăciri noi. A doua zi dimineaţă, moaşa încinge cu brăcirile pe nepoată, iar po-gacea, untura şi crucerii îi duce şi-i dă porcarului satului sau altui păstor sătesc, ce trece pe stradă şi mână vitele la păşune şi anume : pogacea ca s-o mănânce, cu untura să se ungă pe ?cap, iar pe cei trei cruceri să-şi cumpere ceva 3 4 5. în alte părţi, tot din Banat, moaşa pregăteşte, înspre seară, a treia după naştere, o cină, numită cina sau cinişoara ursitorilor, în următorul chip : Ia, cam pe timpul când e soarele la chindie, o sănie 4 şi o acopere cu o bucată de pânză curată şi nemaipurtată. împrejurul sâniei pune nişte brăciri noi, iar la mijlocul ei un blidăşel curat, în care toarnă de ' 3 ori câte 3 mâni de făină de grâu, cernută printr-o sită deasă ; deasupra făinei pune o lingură nouă cu sare şi alta cu unt şi un pahar nou şi curat cu apă de izvor neîncepută, adecă din care n-a băut nime. Prinde apoi 3 lumini de ceară de toartele blidăşelului, iar împrejurul lui pune tot felul de cereale precum : grâu, cucuruz, pasule etc. După ce a pregătit toate acestea, măsură statul pruncului nou-născut cu trei fire de mătasă roşie pe care le înfăşură apoi împrejurul paharului cu apă de pe sânie. Fiind astfel sânia — masa — preparată, o pune la capul nepoatei şi a nou-născutului sau nepoţel, aprinde cele trei lumini de ceară de pe toartele blidăşelului, face de trei ori cruce şi apoi se roagă mai de multe ori către Dumnezeu şi către preacurata Fecioară Maria, ca să trimită ursitorile, zicând : Doamne, Dumnezeule 1 Trimite ursitorile. Să vină toate voioase, Voioase şi bucuroase, La sânie să gustească Lui N. bine să-mpărţească6 N. putinei să muncească Şi mult bine să trăiască ! etc. 11. Slavici, op. cit, p. 167 ; Wlislocki, op. cit, p. 9—10. 2 Dacă pune numai un singur cruceriu. atunci ursitorile încep a se sfădi, al căreia din ele să fie cruceriul, şi aşa, sfădiindu-se, ursesc copilului viată rea. Insă, dacă sunt trei cruceri, atunci fiecare ursitoare îşi ia cruceriul său şi îndestulându-se cu acesta, ursesc copilului bine. 2 Corn. de Ioan Popovici, învăţător. 4 Sânie se numeşte o masă rotundă de lemn, cam de un metru în diametru de mare şi făcută de strungar. 5 în unele părţi din Banat se întrebuintească verb. a împărţi în locul de a ursi. 99 După rostirea cuvintelor acestora, lasă sănia să steie peste noapte acolo, unde a pus-o, dimpreună cu toate cele ce le-au aşezat pe dânsa, iar părinţii nou născutului, dimpreună cu moaşa, grij esc ca să vadă ce vor visa. Mâne zi, după revărsatul zorilor, vine moaşa cu trei fetiţe de vârstă până la şapte ani, cărora la împărţeşte toate lucrurile de pe sânie, ori numai unele mâncări copilăreşti precum : mere, pere, nuci etc. ; iar celelalte, luându-le şi ducându-le la sine acasă, le mănâncă ea cu casnicii săi în unele părţi din Moldova şi Ţara Românească, trei zile după naşterea unui copil, se întinde asemenea în camera unde se află acesta, o masă mare încărcată cu mâncare, spre a îndupleca ursitorile care vin atunci noaptea şi care, după credinţa poporului, au nevoie să mănânce ca să-i urseze bine ?. în unele părţi şi mai ales din Ţara Românească, a treia zi după naşterea unui copil, seara, se pune în casa unde el doarme, pane, sare, vin şi bani, căci în acea seară vin ursitoarele copilului şă-i urseze şi să găsească ele de băut, de mâncat şi bani de cheltuială 3. La românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei, adecă la moţi, lucrul cel dinţâi este, după naşterea unui copil, să-i dea o linguriţă cu unsoare de urs, ca să poată rezista influenţei ursitoarelor 4. în Macedonia este datină ca a treia zi după naştere, să se facă masă mare şi se procedează la un fapt, care se crede că are mare înrâurire asupra viitorului noului născut : se pune adecă un băiat sau o fată, ca de 12 ani, ai « cărui părinţi trăiesc, ca să frământe o turtă micuţă, făcută din aluat nedospit, care se coace în vatra casei, în cenuşă. Această turtă se pune apoi sub* perna pruncului şi se păstrează 40 de zile. Dacă este băiat, se mai pune o pungă cu bani, o armă, o carte, călimări, hârtie şi o pană, şi alte obiecte după profesiunea ce părinţii doresc să îmbrăţişeze ; dacă este fată i se pune aci, degetar, foarceci şi altele. în noaptea ce urmează, se culcă toţi mai devreme şi se închid uşile, care nu se deschid cu nici un preţ, oricui ar veni din afară, căci se crede că în noaptea aceea au să vină cele trei mire să scrie norocul şi soarta pruncului. De aici este credinţa, la poporul român din Macedonia, că omul nu trebuie să se scârbească despre orice nenorocire i s-ar întâmpla, căci orice ar fi făcut, ca să se evite ceea ce i s-a întâmplat, ar fi fost cu pepu-tinţă, căci aşa i-a fost scris să păţească. De se-ntâmplă ca la casa omului să fie câni, atunci în noaptea aceea se trimit pe la neamuri sau prieteni, ca nu cumva lătrând să se sparie caşmetele şi să fugă 5. în fine, românii din Bucovina cred şi spun că venind ursitoarele şi neaflând lumină in casă, unde se află copilul nou-născut, atunci se mânie şi-i ursesc o soartă rea. Din contră, aflând lumină, îi ursesc o soartă 1 2 3 4 1 Com. de Ios. Olariu, învăţător, 2 D. Bolintineanu, op. cit, p. 89; „Ţară nouău, an. II, p. Zvv. 3 Ioneanu, op. cit., p. 15 ; Laurian şi Massim, Dicţionarul..., II, p. 543 : „Urşitp-rile vin în acea noapte şi de aceea pentru acea noapte, se pune la capul pruncului o masă cu cele mai simple mâncări :.pâne, sare, vin, etc. din care să mănânce ursitorile şi să fie bine dispuse pentru prunc^ 4 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 147. Ş Ţ.Ţ. Burada, Qbiceiutile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 43—44. *00 bună. Drept aceea, fiecare moaşă precaută, cum prinde ă set îngâna şfua cu noaptea, aprinde o luînină şi o pune pe masă, ca să ardă toată noetpţşş " ■ Sosind acum ursitoarele, spun o seamă de români că intră foarte încet pe fereastră sau pe uşa casei în care se află copilul nou-născut, se duc până la leagănul aceluia, se pun la căpătâiul lui şi acolo apoi stând ' îi ţes viitorul1 2. De la această credinţă se vede că vine apoi şi datina românilor din unele părţi ale Ţării Româneşti de a ţinea, când se naşte un copil, uşile şi ferestrele casei deschise, ca să aibă pe unde intra urşiţoa-rele 3. Cei mai mulţi însă cred şi spun că ele, după ce au sosit, se postează la fereastra casei, unde se afla copilul4 şi, stând acolo, încep mai întâi şi întâi a-i toarce firul vieţii, şi anume cea mai mare, adecă ursitoarea ţinând o furcă în mână pune firul şi învârte fusul ; cea mijlocie, adică soarta, îl toarce din caierul prins la furcă, ce o ţine ursitoarea în brâu, şi-l învârteşte pe fus ; iar cea mai mică, adecă moartea, ţinând în mână un foarfece printre tăişurile căruia trebuie să treacă firul, când voieşte, , atunci strânge foarfecele laolaltă şi taie firul 5. După ce i-au tors firul vieţii, dacă copilul s-a născut într-un ceas bun, prind a cânta cu un vers foarte frumos, voios şi plăcut şi a-i sorţi de bine ; iar dacă s-a născut într-un ceas rău, nu numai că prind a dăuli şi a cânta cu un vers foarte duios şi trist, ci totodată a-i sorţi de rău 6 ; apoi încep pe rând : una a-i da minte şi noroc, alta frumuseţe sau urâciune, a treia bogăţie sau sărăcie, glorie sau robie, mai pe scurt a sorţi soarta noului-născut, spunând, din fir în păr. toate celea ce au să i se întâmple, şi când va muri, de ce fel de moarte are să moară. De aici apoi, de la această credinţă, se vede că vine şi datina moaşelor, din unele părţi ale Transilvaniei, de a nu privi la fereastră, când se naşte vreun copil, temându-se ca nu cumva să fie ursitoarele şi prin aceasta, fiindcă nu le este iertat să le vadă, să le supere 7 8 9. Ce se atinge în special de ursita lor, trebuie să notăm aici că ea, fie-n bine, fie-n rău, fie orişicum va fi aceea, după ce-au rostit-o odată şi au scris-o într-o carte, numită „Cartea Sorţii<( 8, nu numai că trebuie să se împlinească, ci ea rămâne vecinică, neschimbată, nimene în lume, afară de unicul Dumnezeu, care e mai mare şi mai puternic decât dân-'sele, de s-ar pune luntre şi punte şi de-ar întrebuinţa .orişice ar voi, nu e în stare să prefacă ceea ce au ursit ele odată ; ori să-l scape din pericolul sau moartea care i-au predestinat-o °. Un singur mijloc prin care s-ar schimba ursita unui om e numai acela : dacă, auzindu-le ce au ursit unui om, s-ar ruga nemijlocit după aceasta şi anume până ce n-au apu- 1 Corn. do G. Tomoioagă. 2 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 147 ; D. Bolintineanu, op. cit., p. 89. 3 Ioneanu, op. cit., p. 8 : „Când un copii se naşte, apar ursitorile la fereastră, de aceea se ţin uşile şi ferestrele deschise şi cea mai mare linişte în timpul facerii". 4 „Şezătoarea", ed. Iosif Vulcan, an. II, p. 26 j — I. St. Negoescu, op. cit., p. 473; „Familia", an. XIX, p. 302. 5 „Familia", an. XIX, p. 312. ? Ibidern, p. 302, 313 ; idem. an. XX, p. 586. 7 Ibi&em, p. 302. 8 I. Pop Reteganul, Poveşti..., Partea a IV-a p. 50. — Credinţa românilor din Bucovina. - 9 Com. de R. Simu ; — „Şezătoarea" ed. Iosif Vulcan, an. II, p, 101 cat a i-o scrie în Cartea Sorţii, să-i croiască altă ursită mai bună. Dacă însă au apucat acuma a o scrie, atunci e în zadar 1. Un copil, la căpătâiul căruia ursitoarele nu s-au putut înţelege, va avea o viaţă zbuciumată în bine şi în rău 2. Credinţa în ursitoare, în nemărginita lor putere de a croi, după voinţă, soarta fiecărui om şi nestrămutabila lor hotărâre, nu numai că e foarte răspândită şi adânc înrădăcinată în sânul poporului român, ci ea este totodată şi foarte veche, deoarece, după cum ne vom încredinţa din şirele următoare, românii au moştenit-o de la străbunii ior, de la vechii romani. Romanii aveau, ca şi românii de azi, trei zâne de naştere pe care le numeau în genere Parcae de la verb. pario-partus, a naşte, iar în special pe una Parca, de la actul naşterii, pe a doua Nona şi pe a treia Decuma, de la lunile a noua şi a zecea, în care se nasc oamenii. Mai pe urmă însă, voind a le asimila Moerelor (Moîpa) greceşti 3, eliminară pe Parca şi aduseră lângă Nona şi Decum pe Morta, ca zână a morţii, pentru că în naştere se cuprinde şi Moartea. Apariţia şi lucrativitatea acestor trei surori torcătoare sau ursitoare se citează de cătră poeţii şi sculptura romană cu puţine abateri întocmai după modelul mitologiei greceşti. Precum Moerele greceşti aşa şi Parcele, ca zâne de soartă, vin la cel născut şi~i anunţă soarta, întâia şi a doua hotărându-i bine, iar a treia, de regulă, o moarte curândă, spunându-i totodată din ce are să fie aceea 4. Pe lângă Parcae, romanii mai aveau încă şi o altă specie de zâne de naştere, anume Fata Scribunda, care de la împăratul August încoace s-au recunoscut a fi identice cu Parcele şi care se invocau în ziua din urmă a săptămâni, ca să hotărască soarta pruncului5. Fata Scribunda veneau cântând şi scriau soarta nou născutului în-tr-o carte sau pe o tablă, unde sunt scrise sorţile tuturor oamenilor şi ce-a fost odată scris, a fost fatum, zisă divină 6. Astfel credeau grecii şi romanii ! Deci, din cele reproduse până aici rezultă că ursitoarele române, atât în privinţa numărului cât şi apariţiei şi ursirii lor, corespund 'întru toate cu Moerele greceşti şi cu Parcele şi Fata Scribunda ale romanilor. - Se naşte acum întrebarea : de' ce le numesc românii ursitoare jsau ursite şi nu Moere sau Parce, cum le numeau grecii şi romanii ? Atât grecii cât şi romanii credeau că Moerele sau Parcele nu numai că torc firul vieţii omeneşti, din care cauză s-au numit ele apoi, atât de v 1 Com. de Anton Ceorgiu, din Transilvania. 2 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 148. 3 Grecii cei vechi credeau că într-o peşteră întunecoasă, nu departe de tribunalul subteran, se aflau trei zâne de soarte, pe care le numeau ei cu un nume colectiv MoTpa iar îndeosebi pe cea dintâi KXa (klotho = torcătoare), pe a doua (Lachesis = hotărâtoare de soarte) şi pe a treia “Atpottoc (Atropos = neîndepărtătoare de la hotărârea sa). 4 L. Preller Romische Myth., II Bfl., Berlin 1883, p. 193 ; At.M. Marienescu,: op. cit., p. 309. 5 La greci Moerele veneau a şaptea zi să hotărască soarta. După Tertulian de an. c. 39), în ziua din urmă a săptămânii, ceea ce corespunde cu a şaptea zi, iar L. Preller, Rom. Myth., II, 210., le invocă a noua zi. 6 At. M. Marienescu, op. cit, p. 310. 1 102 unii cât şi de alţii torcătoaresurori torcătoare %9 ci totodată că ele îl şi urzeau 1 2. A urzi însă vine de la verbul lat. ordior, orsus (orditus) sum. Deci, de la verbul ordior s-au format, pe de o parte în limba română cuvintele : a urzi, urzire, urzit,-ă, urzoaie, sau urzoi, şi urzitor, urzitoare şi urzeală, iar pe de altă parte şi anume de la sup. orsus, verbul a ursi şi preursi = a predestina, ursitoare şi ursite = zânele ce predestinează ce sorţesc, ursit, dim. ursiţel, fem. ursită = persoanele predestinate a se însoţi întrelaolaltă, şi ursitori, ursitoare =persoanele respective, vrăjitorii şi vrăjitoarele care fac pe ursită 3. Prin urmare, credinţa în ursitoare şi în ursire sau predestinarea lor nu poate fi de altă origine, fără numai romană. Afară de aceasta, ne mai pot servi ca dovadă despre originea lor romană, pe lângă zicerile : aşa mi-a fost ursita, aşa mi-a fost soarta, aşa mi-i soarta, aşa mi-a cântat ursita când m-am născut — încă şi acestea : aşa mi-a fost partea, aşa mi-a fost împărţit, ceea ce însemnează atâta cât: aşa mi-a fost ursita sau soarta, aşa mi-a fost ursit sau sortit; apoi : astai mi-a fost partea, adecă : asta mi-a fost ursita, asta mi-a fost menită de ursitoare, ca să-mi fie soţie, ceea ce ne aduce aminte de Parcele romane căci din aceeaşi rădăcină din care se se trage cuv. Parca, se trage şi cuv. pars parte == soartă. în fine, ca dovadă despre originea romană a ursitoarelor, ne mai pot servi încă şi cuvintele, foarte întrebuinţate de poporul român, precum : asta mi-i scris-a, aşa mi-i scris-a, aşa mi-a fost scris, aşa stă scris în slovele ursitoare, apoi : aşa mi-i dat-a, aşa mi-a fost dat să fie, ce să fac dacă nu mi-a fost dat altmintrelea ? etc. ne aduc aminte de Fata Scri-bunda şi de fatum al romanilor. 1 L. Preller. Gr. Mytlt. I, p. 432 ; idem. Rom. Myth. II, p. 193, 2 Senec. Apocol. At. Lachesis plena orditur mânu et Neroni multos annos de suo donat. 3 De aici vine apoi că unii, bunăoară ca Cihac, Dicţionar, I, au scris şi- pe zânele din cestiune cu z şi nu cu s, urzitoare = zână, în loc de ursitoare lase menea zână), ceea ce însă nu e corect. 103 XII Botezul Dacă pruncul nou-născuţ e de constituţie sănătoasă, părinţii săi, în genere, nu-1 botează degrabă, ci îl lasă până a opta zi, unii chiar şi mai târjziu, adeeia până ce se însănătoşează şi rădică nepoata, iar dacă e de o constituţie slabă, bolnăvicioasă, atunci caută ca să-l boteze cât mai degrabă, ca nu cumva să moară nebotezat. In genere însă caută, ca fiecare prunc să se boteze cât se poate mai degrabă, ca să nu crească ca păgân1. Românii slavizaţi din Moravia cred şi spun că, copilul, care nu se botează timp mai îndelungat, va avea ochi mari şi asta de dorul botezului 1 2, Mai înainte însă de ce vom trata despre datinele şi credinţele române mutate la botez, vom vorbi puţin despre naşi sau wmşi, adecă despre persoanele care ţin pruncii la botez şi fără de care nici un prunc sănătos nu poate să se-ncreştineze. Obiceiul de a cere de la aceia care se botează câte un naş sau na-naşă, care să garanteze pentru buna credinţă şi viaţă a lor, este foarte vechi şi ajunge până la timpurile apostolice. Unii văd în persoana apostolului Andrei pe întâiul naş, bazându-se pe cuvintele sfântului evanghelist Ioan. I. 40—42 : „Unul din cei doi, care auziseră de Ioan şi-i urmaseră, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a aflat întâi pe Simon, fratele său şi a zis : „noi am aflat pe Mesia, adecă pe Cristos. Şi l-a adus la Isus“. Incontestabil însă este că instituţia naşilor este cel puţin tot aşa de veche ca şi botezul copiilor mici. Este evident că, copiii mici nu puteau să vie singuri şi să ceară botezarea lor, prin urmare sau trebuia să rămâie nebotezaţi, sau trebuia să fie cineva care să-i aducă la botez şi să ceară pentru ei harul sacramental3, care să-i ţină în braţele sale, în timpul bo- 1 Românii din unele părţi ale Transilvaniei după cum ne scrie R. Simu şi B. Iosif, cred că copiii nebotezaţi, ca păgâni, cresc cu mult mai repede' decât cei încreştinaţi. în comitatul Solnoc-Dobâca, după cum mi-a scris Aurel Chintoan, stud. gim., dacă copilul nu e slab îl ţin 2—3 zile, iar'alţii îl ţin până într-o zi de sărbătoare şi apoi îl botează cu solemnitate. în Macedonia copilul se botează, de ordinar, la a şaptea zi, potrivîndu-se ca să fie în zi de duminică, când pe la cei mai cu dare de mână se face atunci şi maşă mare. Vezi T.T, Burada, Qbiceiurile la naşterea capiilor..., în op. cit., p. 46. 2 Enders, op. cit., p. 39. 3 Offere ad baptismum ad percipiendam spiritualem gratiam. 104 te^îtii1,’ şi tăie, după cufundarea 16r în apă, să4 Rădice şi sâ-i primească K Afară de aceasta, cel ce se boteza trebuia să depună mărturisirea credinţei sale şi să renunţe la diavolul şi la operele lui şi la cultul lui şi la toată pompa lui. Această mărturisire şi renunţarea era imposibil să o facă copiii ; era deci necesar ca să fie cineva, care să mărturisească şi să răspundă în numele copilului şi să făgăduiască în lociil lui, căci altfel ar fi fost trebuinţă să schimbe orânduiala botezului păzită la botezarea copiilor. Dar biserica, admiţând ca la botez să răspundă naşul în locul copilului, n-a avut în vedere numai ca să păstreze tipul sau formele obicinuite ale celebrării acestui sacrament, ci a căutat, de la început, a satisface şi o altă trebuinţă superioară şi mai profundă. Biserica considera ca o datorie ă ei a boteză numai pe acei copii, despre care se putea crede că, rămânând în viaţă şi crescând, vor avea o educaţie creştină şi vor împlini promisiunile date la botez ; de aceea, ea dar considera reprezehtaţiimea copilului la botez prin naş, ca un fel de garanţie din partea acestuia ; ea privea pe aceia care daţi răspunsurile în numele copilului (responsores) ca responsabil şi garanţi (sponsores, fidejussores). Cine aducea Un copil la botez, cine cerea botezul pentru uri copil şi-î reprezenta la celebrarea sacramentului cu mărturisirea şi cu răspunsurile, liia prin aceasta asupra-şi o grea răspundere şi îndatorire înaintea lui Dumnezeu, a bisericii şi a copilului. El garanta pentru viitoarea instrucţiune a copilului în învăţăturile creştine şi pentru educaţia sa creştină. Ceea ce el a mărturisit şi făgăduit în numele copilului conţinea o promisiune din partea sa proprie, adecă făgăduinţa că el va îngriji întrucât sta în puterile omeneşti ca renunţarea ia diavol şi mărturisirea credinţei să devie în viitor o adevărată faptă a copilului. Din cele zise urmează dar, că instituţia naşilor eră o necesitate din momentul ce admitea şi trebuia să admită botezul copiilor. Dar noi găsim naşi nu numai la copii, ci şi la adulţi sau oameni crescuţi. Trebuie dar, mai înainte de toate să facem deosebire între naşi de copii şi naşi de oameni mari. Naşii de copii. La început figurau ca naşi ai copiilor, de obicei, părinţii lor trupeşti şi într-adevăr ei puteau să împlinească mai uşor datoriile ce incumbă naşului. Căci cine ar putea îngriji sau stărui mâi mult pentru educaţia creştină a copilului decât părintele său ? Cu toate acestea, încă de timpuriu, s-a născut şi în fine* a predominat opinia că nu este permis părinţilor trupeşti a fi totodată şi părinţi duhovniceşti, adecă naşi. Motivele acestei excluderi par a fi următoarele : 1) Că părinţii trupeşti n-au totdeauna cultura cerută, ca să poată da copiilor instrucţiunea şi educaţia creştină, după cum dorea biserica. 2) Că în cazul încetării din viaţă a părinţilor, copilul să nu rămână fără nici un protector, câre să îngrijească pentru educaţia lui. 1 2 1 Gestăre mariibus, tenere în baptismo, super fontem in uinis tenere. 2 Syscipere a fonte sacramento baptismale ; ex sacro fonte ; de baptismo, d£ Sâ-erb fontefilioŞ spiritualilar suscipere ; elevare de sacro fonte. 10S 3) Din momentul ce părinţii creştini deja, ca părinţi trupeşti, sunt datori a îngriji pentru educaţia copiilor lor, aşa că din năşie nu se naşte pentru ei o nouă îndatorire, din contră, însă se poate întâmpla ca ei să neglijeze împlinirea datoriei lor, era foarte prudent a separa pe părintele trupesc de părintele sufletesc (naşul) şi prin aceasta a dobândi o garanţie mai întinsă pentru creşterea creştină a copilului. Totodată, prin această separaţiune se arată şi mai clar deosebirea între educaţia trupească şi educaţia spirituală, precum şi valoarea mai mare a acesteia din urmă. 4) în fine, se poate că, fiindcă naşii erau consideraţi şi ca marturi pentru botezarea copilului, s-a crezut necesar a nu admite pe părintele trupesc ca naş, spre a nu fi bănuită mărturia sa. Naşii aveau îndatorirea, după cum s-a zis mai sus, a anunţa şi a aduce pe copil la botez, a da în numele lor cuvenitele răspunsuri la celebrarea sacramentului şi, ca nişte garanţi ce sunt, să îngrijească pentru viitoarea viaţă spirituală a finilor lor, sprijinindu-i cu sfaturi bune, ca să împlinească făgăduinţele date lui Dumnezeu la botez. Augustin pune naşilor îndatorirea a se gândi că, încheind pentru finii lor legătura cu Dumnezeu, s-au sacrificat şi pe sine însuşi lui Dumnezeu şi de aceea sunt datori, nu numai a îndemna pe "finii lor cu vorbe, ci să le fie chiar prin propria lor viaţă exemplu de o viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. De la fericitul Augustin. avem şi un lung discurs, adresat către naşi : „Vă sfătuiesc — le zice el între altele — ca de câte ori vine solemnitatea Paştilor, toţi bărbaţii şi toate1 femeile, care aţi rădicat copii din botez, să cunoască că ei s-au pus pe sine garanţi pentru ei la Dumnezeu şi că de aceea trebuie să aibă pentru ei solicitudine de o adevărată dragoste şi să-i sfătuiască a păzi castitatea, a conserva virginitatea până la căsătorie, a reţine limba lor de orice blăstăm şi sperjur, a nu scoate din buza lor cântece ruşinoase şi necurate, a nu fi mândri nici ambiţioşi, a nu avea în inima lor mânie sau ură, a nu se ocupa cu preziceri, a nu atârna niciodată nici sieşi, nci altora talismane şi alte lucruri diabolice, a fugi de fărmecături şi servitorii diavolului, a păstra credinţa catolică, a vizita mai des biserica, a asculta cu urechea atentă lecţiunile divine fără a vorbi, a primi bine, după cum li s-a zis la botez, pe străini, a fi pacinici înşişi, şi pe cei în discordie să-i îndemne la concordie, şi să arate cătră preoţi şi părinţi respect şi o adevărată dra-goste“. (Ierm. 163). Naşii din botez la oamenii mari. Când cel ce se boteza nu mai era copil, ci om deja crescut, regula generală era ca să aibă de naş pe acela care l-a instruit în învăţătura creştină şi l-a prezentat episcopului pentru primirea botezului. Şi fiindcă cu catechizarea tinerilor erau însărcinaţi diaconii (respectiv diaconiţele), de aceea găsim, de obicei, ca naş la tineri de sexul bărbătesc pe diacbni, iar la cei de sexul femeiesc pe diaconiţe, regulă pe care o vedem recomandată şi de constituţiunile apostolice (lib. III. c. 16). Cu toate acestea însă nu era oprit ca să figureze ca naş şi alte persoane, care stau în relaţii amicale cu cel ce se boteza. Se înţelege de la sine că naşii, de categoria aceasta, n-aveau aceleaşi datorii ca ceilalţi ; ei n-aveau a răspunde în numele celor ce se botezau, căci aceştia era înşişi în stare a da răspunsurile necesare aifarâ nur 106 mai dacă ei erau muţi sau aflându-se într-o boală gravă au pierdut uzul limbii. In privinţa acestui din urmă caz Ciril din Alexandria scrie următoarele : „Pentru aceia, care se^află într-o boală periculoasă şi trebuiesc botezaţi, se leapădă (de diavol) şi se unesc (cu Cristos) persoane care din dragoste împrumută limba celor ce sunt împiedicaţi de boală'4. Misiunea principală a acestor naşi consistă întru aceasta : de a garanta pentru viaţa viitoare a finilor lor, pentru constanţa credinţei lor, pentru curăţenia moravurilor lor şi a-i îndemna spre bine. Din datoriile naşilor rezultă de la sine condiţiunile ce punea biserica spre a admite pe cineva ca naşi. Naşii trebuiau să fie membri credincioşi ai bisericii şi în stare de a da cuvenita instrucţiune, bucurându-se totodată şi de purtare pioasă şi nepătată. De aceea, nu se primeau ca naşi necredincioşiiy ereticii, catehumenii, cei aflaţi în penitenţă şi cei posedaţi sau lipsiţi de minte sănătoasă, precum în fine nici oamenii neculţi. Iar pentru ca să fie sigură despre capacitatea lor, biserica regulase ca numele lor să se înscrie în registre şi să se publice înainte de a se săvârşi botezul. Cât priveşte în fine numărul naşilor nu era fixat, sq poate însă admite, ca regulă generală, ca la fiecare botez era un singur naş. Biserica dezaprobă obiceiul unora de a lua mai mulţi naşi, căci, afară de alte inconveniente ce avea acest obicei, apoi mai era şi interesul de a nu se întinde prea mult rudenia duhovnicească, care constituia un impediment de căsătorie 4. Toate aşezămintele bisericeşti, câte s-au înşirat până aici în privinţa naşilor, precum şi toate datorinţele faţă de fiii lor sufleteşti care sunt numiţi de cătră dânşii pretutindeni în toate ţările locuite de români, fini sau cini> sing. fin, dim. finisor, finucă, jinuţă, fem. fină, finişoară, finucă, finuţă, rostit şi cină, şină, cinişoară, şinişoară, cinucă, şinucă şi cinuţâ, şinuţă, macedo-rom. chilin, fem. chilină, sunt uzitate, cu puţine modificări şi abateri ; după cum ne vom încredinţa din şirele următoare, până azi la poporul român. Mai pretutindeni, nu numai în Bucovina, ci şi în celelalte ţări locuite de români, este datina ca nepoata, a doua sau a treia zi după ce s-a sculat din pat, să se puie la cale cu bărbatul său cam pe când să fie botezul nou-născutului copil şi pe cine anume să puie de cumăiru sau cumătră1 2, respectiv de naş3. De regulă, cei.mai mulţi însurăţei îndătinează 1 „Biserica ortodoxă română, an. VI, Bucureşti, 1882, p. 300—304. 2 Cihac, Dict. d'eiyni. daco-roumainc, t. II. p. VIII) voind, precum se vede numaidecât, să argumenteze că românii au fost încreştinaţi de către slovenii din Panonia derivă cuvântul rom. cumăiru, cumătră. curnăirie (cuv. dim;. cumăiriţă, cu-mătrea, verb a se încumătri şi adj. încumătrit,-ă nu-i sunt cunoscute), de ia vsl. cu-motru (compater) şi cumotra (commater). D. Onciui însă e de părere că, cuv. rom. cumătru vine de la lat. con-maîrius („Convorbiri literarean. XIX, Bucureşti, 1886, p. 183). De aceeaşi părere este şi A.D. Xenopol (Istoria Românilor, voi. I., Iaşi 1888, nota de la p. 153). Care dintre aceşti domni are dreptate, aleagă filologii. Eu numai atâta voi să zic că românii, când au început a şi boteza copiii, au întrebuinţat cuv. botez, botejune, botezător, botezat,-ă şi a boteza, care cuvinte, după cum recunoaşte Cihac însuşi (op. cit., pv XIII) vin de la lat. baptizo, au trebuit să numească şi pe persoanele care le-au ţinut copiii la botez, asemenea cu un cuvânl de origine latină. 3 Cihac, din aceleaşi motive, care s-au arătat în nota precedentă, voind cu orice preţ să arate că şi cuvântul rom. nănaş, naş, nănaşă. naşă şi năşică (form, nânaş, nânaşâ, nănâşuc, nânăşucă, şi nânăşică nu le cunoaşte) cu care intitulează 107 a lua câ, cumătri,1 respective ca naşi, la primii lor copii pe naşii cat*e i-âti cununat pe dânşii. De aici se vede că vine apoi şi numirea de nânaşi sau nânaşi, care e după părerea mea, compusă din nun şi naş, şi care se dă mai ales în Bucovina şi Transilvania, tuturor persoanelor ce ţin la botez nu numai pe primii născuţi, ci şi pe ceilalţi copii. Mai pe urmă, dacă au mâi mulţi copii cea ce se întâmplă celof mai ititilţi însuraţi, atunci iau ca naşi sâu nânaşi pe cine voiesc şi cine le e mâi drag, în genere însă dintre consângeni, iar în lipsa acestora şi pe alţii Dintr-un sat străin numai rareori se îndătinează a lua cumătri şi dacă se şi iau atunci respectivii trebuie să fie rudenii. De altă lege, mâi ales lâ poporul de jos, se iau numai rareori. După ce s-a pus acum la cale cine să fie cumătru şi nou-născutului Copil naş, ia bărbatul un şip sau o ploscă cu rachiu sau cu vin se duce lâ respectivul, pe care doreşte să-l aibă de cumătru şi spunându-i scopul peritru care a venit îi închină cinstea adusă. în Macedonia, când are nănaşul să vie ca să boteze, i se duc cti trei zile mai înainte mai multe daruri pe un taft (tablă) : cofeturi, ţigani, rachiu, distimele (prosoape), părpozi. (colţuni), caftane (batiste de mă-tasă) şi altele ; toate acestea acoperite cu una cevre (batistă) brodată cti petelă, zicându-i : „Sursiţi la biserică a pategiune“ == poftiţi la biserică la botez ! Cel ce a adus aceste daruri primeşte un piăt cu uriz (o farfurie CU Orez) sau paradzi (parale) 2. Bărbatul sau femeia poftită ca naşă nu se pune nicicând de pricină ci, după ce primeşte pe viitorul său cumătru într-un chip cât se poate de amical îi promite că numai dacă nu va fi cumva împiedicat, îi va îrQplini copiii români, de pretutindeni, pe persoanele ce i-au ţinut la botez, sunt de origine slavonă, le amestecă la un loc cu cuvântul rom. nană, neneacâ, nene, nea, neică şi neiculiţâ, cu atâta mai lesne sa poată ajunge la rezultatul dorit. Uită însă, sau nu voieşte să ştie că naşii, faţă de finii lor, sunt numiţi şi părinţi sufleteşti, spre deosebire de părinţii corporali ai acestora. Mai departe sau nu ştie sau nu voieşte să ştie, că persoanele care sunt numite de cătră finii daco-românilor naşi sau nănaşi şi nd-naşi, finii mrom. le numesc nuni. Nun se numeşte în Macedonia omul care botează un copil, iar nu se zice naş. Când copilul este. botezat de o muiere, aceasta se numeşte Tiuită, iar nu naşă (Vang, Petrescu Cruşoveanu, Mostre de dialectul macedo-r&mân, Basme şi poezii populare. Bucureşti, 1881. p. 155). Prin botez, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură copiii se nasc dera doua oară, iar născătorii lor de astădatâ sunt cei ce-i ţin la botez, adecă naşii. Primii născători sufleteşti ai copiilor ce se botează au fost, după cum am văzut şi mâi sus, înşişi părinţii lor corporali, iar mai pe urmă nunii, adecă persoanele care au cununat pe părinţii lor. Năşii însă sunt riu numai părinţii sufleteşti, ci totodată şi nonni sau nonnae-le finilor* adecă crescătorii lor, căci cuvântul lat. nonnus-i şi nonna-a (Freud. Wor-terbuch der lăieinischen Sprache : III Bd., Leipzig, 1845, p. 436—437), de la care cred câ se derivă cuvântul românesc nun şi nună — naş şi naşă, însemnează nu numai călugăr şi călugăriţă, ci totodată şi crescător (germ. Erzieher) ; prin urmare, persoanele ce ţin pe copii la botez sunt în acelaşi timp şi nuni şi naşi, prescurtat nun — naş — nânaş — nănaşă. * Corn. de V. Turtureanu preot: „de naşi se iau în prima linie cei ee au cununat pe părinţii copilului, apoi şi alte neamuri şi amici" ; R. Simu, înv. în (brlat, precum şi alţi români. 2 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilorîn op. cit, p. 47 : „Este obiceiul câ âcifelâ fee â cununat să şi boteze şi numai în caz când îi este cu neputinţă, atunci Pâfifrţii copilului caută un alt nănaş“. 108 cu c£a mai mare bucurie şi dragoste dorinţa, şi aceasta cu atât mai degrabă cu cât că, după credinţa generală a românilor, fiecare creştin adevărat este dator a se prinde cumătru, de^ar fi cel ce-1 îmbie un om orişicât de sărman şi nebăgat în seamă ; deoarece pentru fiecare copil botezat i se iartă câte un păcat şi se face mai plăcut lui Dumnezeu ; anoi şi de aceea pentru că şi Domnul nostru Is. Crs. când a umblat cu Sf. Petru pe pământ, încă nu s-a pus niciodată de pricină, ci nu odată â botezat până chiar şi celor mai sărmani oameni, care l-au poftit de cumătrul Cel ce refuză primirea oficiului de naş are, după credinţa poporului român, foarte mare păcat, iar cel ce primeşte şi botează de bună voie, aceluia nu numai că pentru fiecare copil botezat i se iartă câte un păcat, nu numai că are pomană, ci, totodată, îi aduce ffecare încreştinare mare noroc şi mult bine. Domnul nostru Isus Cristos, când umbla pe pământ, boteza nu numai celor ce-1 rugau, ci el adeseori se îmbia si singur. Deci. oare n-ar fi un păcat strigător la cer, cred şi zic românii, dacă ei ar face mai altmintrelea de cum a făcut Mântuitorul lumii ? Drept ace^a, mulţi inşi nici ™u mai .aşteaptă a fi îmbiaţi şi rugaţi, ci singuri se îmbie cu zile, ba chfar şi cu săptămâni înainte, ca să fie primiţi ca, cumătri. Mai ales cei mai avuţi şi fără de copii se apucă de a rândul., ca, cumătri şi care a botezat pe un copil botează, de regulă, şi pe ceilalţi. Datina şi credinţa aceasta nu numai că e foarte răspândită printre românii de pretutindeni, ci ea se află exprimată chiar şi într-o seamă de cântece poporane. Aşa balada „Român Gntie Grozovanul“ ne spune în privinţă ăceâsta Următoarele : Apoi Gruie se porneşte Şi-n Moldova se iveşte, Ca un soare ce-ncălzeşte, încălzeşte Şi rodeşte. Că mult bine-n lume face Sufletul să şi-l împace ; Creştinează Şi botează ; Dă de fin, Câte-un tretin Şi de fină O tretină... Iar Alecsandri, culegătorul baladei din cestiune, zice cu privire! II versurile acestea: „Românii sunt foarte bucuroşi de cumătrie, judecând după ilarele număr de cumătre ce se găsesc în fiecare sat“ 1 Dacă moare cumătrul sau cumătră, dacă Sunt împiedicaţi sau bolnavi, atunci copiii lor ţin la botez. Şi numai atunci se schimbă cumătrul cel dintâi, când nu mai rămâne nime mai aproape din seminţia lui. Când se botează un jidov sau alt necredincios atunci, de regulă, se prind mai mulţi fruntaşi, ca naşi. îi fac chiar şi vestminte româneşti, îi 1 V. Alecsandri, op. cit., p. 81, 84. 109 dăruiesc bani şi pământ ca să devie şi el gospodar în rând cu dânşii ; iar dacă e holtei caută de-1 şi însoară, ca să nu umble lela şi mai pe urmă să devie apostat. Ce se atinge de număr se ia, în genere, pentru un copil numai câte un singur naş, iar câte doi şi de tot rar mai mulţi decât doi. Excepţie de la această regulă generală se face numiai în cazul acela când unei femei nu-i trăiesc copiii, cu toate că naşte mai în tot anul câte unul, crezând că dacă va lua mai mulţi cumătri, atunci îi va trăi copilul.1 Asta se face, ca şi în vechime, mai mult din cauză ca să nu se lăţească şi înmulţească prea tare rudenia sufletească, căci la români înrudirea prin botez însemnează mai mult chiar şi decât un frate. Dovadă despre aceasta avem următoarea' împrejurare, că botezând un frate sau soră la un alt frate sau soră, ei nu se numesc mai miult fraţi sau bădicâ şi lelică, ca mai înainte, ci cumâtru şi cumătră. Mai toţi membrii dintr-o comună sunt cumătri mai depărtaţi sau mai apropiaţi. Această înrudire spirituală îi ţine apoi pe toţi laolaltă, aceasta îi înjgheabă şi întăreşte. Tot din această cauză un cumătru are foarte mare trecere la alt cumătru. De-aice vine apoi că, cumătrii cei sărmani sunt foarte mult ajutoraţi de cătră cumetrii lor cei mai avuţi. Şi dacă cumătrii întreolaltă se ţin aşa de aproape înrudiţi, cu atât mai mult e considerată înrudirea dintre naşi sau nănaşv şi dintre finii botezaţi de dânşii. Din cauza aceasta apoi, nicicând nu se poate încheia o căsătorie între un fin şi naşa sa, şi vice-versa. Aceasta ar fi păcatul cel mai mare. Drept aceea, ’nime nici nu se încumetă a gândi la aşa ceva. Ba nici chiar fiii curnătrilor, după credinţa poporului român, nu pot să se căsătorească întreolaltă, căci ei sunt consideraţi ca şi fraţi. „în toate părţile — Scrie Elena Sevastos — unde am întrebat mi-au spus că rudenia în Cristos e mult mai puternică decât cea de sânge ; că. bunăoară mai curând ai putea lua în căsătorie sora decât cumătră că naşul e mai mult decât părintele, de vreme ce unul ţi-a dat numai viaţa, pe când celălalt te-a creştinat ; şi acest păcat numai atunci ţi s-ar ierta când, după ce ţi-ai uns trupul cu ceară şi ţi-ai dat foc, ai putea' scăpa teafăr" 1 2. Dovadă despre această credinţă şi datină foarte lăţită avem, pe lângă experienţa de toate zilele, încă şi o mulţime de poezii poporane din toate ţărle locuite de români. Iată ce spune un fin naşei sale, care voia ca finul său s-o ieie de nevastă : Să mă ierţi naşă, pe mine, Nu mă pot hibi cu tine. 1 Com. de Ionică al lui îordachi Isac ; „Dacă unei femei nu-i trăiesc copiii, cu toate că naşte în tot anul câte unul, trebuie să-şi ia 12 cumetri la botez şi atunci îi va trăi copilul“. _ 2 Elena Sevastos, Nunta la români, Studiu istorico-etnografic comparativ, Edi-ţiunea Academiei Române. Bucureşti, 1889, p. 26—27. 110 Nici să fiu bărbatul tău; C-asta nu vrea Dumnezeu, Un fin şi-o naş-a se iubi N-a fost şi nici n-a mai fi1 Şi acum, după ce am văzut când, cum şi pe cine aleg românii de cumătri, respectivi naşi şi ce cred ei despre dânşii, să trecem la credinţele şi datinele de la botez. Cumătrii, după ce au fost invitaţi şi au primit asupra lor îndatorirea ca să fie naşi, prepară următoarele obiecte care sunt de neapărată trebuinţă, parte în decursul botezului, parte mai pe urmă şi anumie : Luminile de botez. Acestea, mai de mult, le preparau naşii singuri din ceară curată galbenă sau albă. în timpul de faţă însă pe când mai tot comerciul e în mâna străinilor, le iau nu o dată şi de prin dugheni. Luminile le împodobesc cu diferite flori naturale, mai ales de busuioc, apoi cu strămătură, cu bumbăcel, cordele de mătasă, precum şi cu alte obiecte colorate. Pe lângă aceasta mai leagă de dânsele încă şi vreo câţiva coţi de cit sau de lână, ori un şăluţ sau un şal, dar mai cu seamă o bucată de pânză albă ca la doi coţi de lungă, ori un ştergar sau tulpan. Afară de aceasta mai duc la botez* încă şi o altă bucată de pânză albă sau un ştergar frumos, care se numeşte crijmă, în unele părţi însă faşă, şi în care de comun se pune şi se înveleşte copilul, după ce-1 scoate din apa în care l-a cufundat şi botezat. Atât din crijma aceasta cât şi din pânza cea albă, ce se leagă la lumină, se face mai pe urmă cămeşă pentru copilul botezat1 2. Cu cămeşa aceasta se îmbracă copilul, când are 3—4 luni. După rânduiala bisericii însă crijma ar trebui să se păstreze până! la moarte, când se pune pe faţa repausatului; de regulă însă i se face,! în cele mai multe părţi, dintr-însa un vestmiânt alb, simbolul vieţii ne-; pătate. Din coţii cei de lână îşi face mama copilului o fotă, o fustă şi uni şarafan 3. îri fine, mai prepară şi duc naşii încă şi scutece, căiţă în cap, un oghelaş, un brâneţ foarte frumos ţesut, numit, în genere, „faşă", apoi mâneci, precum şi alte vestminte mai mici menite, pentru copilul ce are să se boteze, acestea din urmă însă, afară de brâneţ nu le iau cu sine la botez, ci le lasă acasă la nepoată. în unele locuri este datina ca preotul cu brâul sau brâneţul (faşa) acesta să stropească pe copil, după ce l-a botezat, în loc de a-1 stropi cu buretele. In Transilvania, naşa prepară asemenea scutece, cârpe, faşă, în care îl duce pe copil la botez. Pânza, care o aduce naşa trebuie să fie 1 Avram Gorcea, Rozanu, baladă populară, în „Tribuna", an. VI, Sibiu, 1889, nr. 267. 2 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac, agricultor în Mahala, districtul Cer-năuţului : „Din crijma cu care s-a ţinut copilul la botez, se face cămeşuică, toată pânza se pune în acea cămeşă, nimic nu se leapădă". 3 Or. Dlujanski, Din viaţa poporului român, în „Albina Carpaţilor", an. IVg Sibiu, 1879, p. 75. 111 atâta de lungă, cât să se poată încinge cu dânsa, adecă să o cuprindă pe naşă In România, există credinţa că, dacă faşa, ce se dă unui copil de naş. se brodeşte prea lungă, se va însura copilul bătrân9 iar de va fi scurtă se va însura tânăr 1 2. Tot în România, se crede că, cu betele de la botezul unui copil nu e bine să se încingă miă-sa pentru că îmbătrâneşte curând şi va fi mai mult bolnăvicioasă decât sănătoasă 3. în Ungaria, comitatul Sătmar, înainte de botezul unui prunc, nâ-naşa duce finului său, ca dar, o bucată de giolgiu, numit cruşma. Dacă se întâmplă să-i moară finul, îndată după botez, ori şi mai târziu, până la un an, atunci nănasa sa numaidecât îi coasă o cămeşă din cruşma aceasta şi-l îmbracă cu dânsa, crezând că la judeţul de pe urmă se va scula cu* cămeşa aceasta. Dacă nănaşa nu i-ar da cruşma aceasta, atunci finul său ar trebui la judeţ să se scoale cu pielea goală 4. în Macedonia, lucrurile ce le primeşte pruncul la botez, ca dar, sunt : fiiştănice (rochiţă), parpoz (colţuni), fesa (scufiţă) de zofe sau de sultănîe (stofe de mâtasă şi lână) cu dantele, având aninat în mijlocul ei o Hurie (moneda de aur) ; fesa se mai face şi din mantină, curazei şi giarrifeză (stofe de mătasă) ; toate aceste lucruri se numesc în Magarova armata a niclui, iar în Vlaho-Clisura şi alte locuri ne numesc tacâmea a niclui 5. Sosind ziua, în care are să se boteze copilul, atât moaşa cât şi cu-mătrii, care iau cu sine toate cele pregătite pentru botez, se adună mai întâi la casa nepoatei şi de aici apoi, luând moaşa copilul, se duc cu dânsul sau la biserică sau la preotul acasă, adecă unde are să fie botezul, căci. mai ales în Bucovina, unii preoţi îndătinează a boteza la dânşii acasă, alţii însă, şi cu deosebire cei din Macedonia, numai la biserică6., înainte de plecare, dacă nou născutul e băiat, moaşa îl scaldă frumos şi-l înfaşă într-o cămeşă albă de a tătâne-său, dacă-i copilă, într-una de a mâne-sa 7. îh unele părţi, tot atunci, moaşa îndătinează de a-i pune între scutece sau în faşă şi anume pe piept o franzolă sau o bucăţică de pjine şi una de sare, uneori chiar şi bani, cu scopul ca toată viaţa sş, să aibă; pane ş* sare, să fie, după cum spune românul nu numai norocit, ci totodată şi bun ca pânea cea de grâu 8. ' în Suceava, precum şi în unele sate dimprejurul' acesteia, când are să se boteze pruncul, îl îmbracă nănaşa sau cumătră cea mare în straiele de botez, iar miaică-sa îi pune la piept nişte bani de argint, că să fie cu noroc 9. 1 Com, de R. Si mu. 2 Ioneanu, op. cit., p. 27 : „Şezătoarea", an. I, Fălticeni, 1892, p. 125; ,Când botezi copii, să le dai faşă lungă“. 3 Ioneanu, op cH.; n. 26 : ,.T.,umina .pentru toţi“, an. III, p. 473. 4 Com. de El. Pop, înv. în Somcuta Mare. 5 T.T. Bu.rada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 47—48. . r 6 Id. Ibidem, p. 47 : „Botezul se face totdeauna la biserică şi în nefiinţa păriri* tildr ; de obicei nu vine nimeni străin decât cei invitaţi mai dnainte cu nohot şi stafide 1 Dict. de M. Ursaca. ® Com. de V. Turtnreanu. preot precum şi alţi români din Bucovina. 9 Dlujanschi, op. cit., p. 75. 112 în Transilvania, când pleacă la botez, moaşa vâră la faşâ copilului sare şi pane, pentru ca să se facă avut şi norocos. Iar când îl ia în braţe, ca să se ducă cu dânsul la biserică, moaşa zice : „duc un păgân ca să aduc un creştin". La întoarcere zice : „am dus un păgân şi am adus un creştin" *. , în alte părţi, tot din Transilvania, înainte de a pleca la botez sau în decursul botezului, nănaşul capătă un săcuşor de pâne pe care-1 păstrează, ca suvenire despre datoria sa ; şi în caz de trebuinţă spre a griji pentru susţinerea trupească şi sufletească a nou-născutului1 2. în părţile Oraviţei, din Banat, înainte de a pleca moaşa cu cel nou născut ia biserică, îl atinge cu creştetul de pragul uşii de jos, în semn, -ca să nu se prindă deochiul' de el, zicând : — Cum se aşează pragul sub lemn, sub lume, sub ţară, aşa sâ ^se aşeze şi deochiul la cel nou născut. La ieşirea din casă îl dă pe fereastră, zicând : — Cum se ţine fereastra de casă, aşa să se ţină şi nou născutul de mama sa ! 3 în alte părţi, tot din Banat, când iese moaşa cu pruncul din casă, ca să meargă cu dânsul la biserică, să-l boteze, unul dintre casnici o întreabă : — Ce ai moaşă în leagăn ? Moaşa, dacă pruncul ce are să se boteze e băiat, răspunde : „un moş", iar dacă e copilă : „o moaşă*'. — Moş — mbaşă — să dea Dumnezeu să ajungă ! zice la aceasta, cashicuL Ieşind şi mergând cu pruncul la biserică, caută moaşa cu cea mai mate precauţie ce fel de oameni va întâlni pe drum, căci, cum e înfăţişarea şi purtarea oamenilor ce-i întâlneşte, aşa crede ea că va fi şi pruncul când va creşte mare. La biserică, pune tţ>ţ moaşa mâna dreaptă a nepoţelului său pe cartea preotului, rugând pe Dumnezeu ca şi nepoţelul său să ajungă cărturar şi dth mare 4. In împrejurimea Şorricutei Mari, comitatul Sătmar, din Ungaria, când are să se boteze un prunc, i se pune la cap o carte, anume ca să fie câr-tiirâr* ori p secure, ca să fie meşter, ori alte obiecte, care le plac mai bine părinţilor 5. îii Ţâră Românească, când se duce naşul de ia pe copil de la maina sa, că să-l botefce, trebuie să lase jos ceva argint, spre norocul copilului; în realitate însă argintul acesta este pentru moaşă 6. La fbmânii din Istria, când se scoate copilul din casă, spre a-1 duce lâ Biserică, să se boteze, se umple un paner cu.de ale mâncării şi se duce cu copilul, ca viaţa pruncului să fie îmbelşugată 7. 1 Com. de Rom. Simji. 2 W. Schmidt, op. citi; p. 26. 3 Aurel Iana, op. cit., p. 483. 4 Com. de Iosif Olariu, învăţător în Doman. 5 Com. de Elie Pop, învăţ. în Şomcuţa Mare. 6 „Lumina penru toţi“, an. III, p. 473. .... 7 T. T. Burada, O călătorie în satele româneşti din Istria, în „Tribuna" an. VIII, 1891, nr. 161. 113 In cele mai multe părţi ale Bucovinei e datină ca naşii, când merg la botez, să ducă preotului şi un fel de cinste, adecă o găină, o huscâ de sare, şi un şip de rachiu, dacă botezul se săvârşeşte la dânsul acasă, iar dacă se săvârşeşte ia biserică, cinstea aceasta o duce moaşa mai nainte şi anume atunci când i se anunţă că au să vie cu copilul la botez. Deci, preotul, dacă botezul se săvârşeşte la dânsul acasă, cum a primit cinstea ce i s-a adus, îndată însemnează pruncul, adecă îi dă sau îi pune un hume, care-i rămâne apoi pentru toată viaţa. I în Macedonia numele, pe care are să-l dea copilului naşa, nu-1 ştie nimene mai nainte decât ea. De aceea, în momentul când preotul botează copilul se strâng împrejurul lui o mulţime de băieţi/ ca să audă numele ce se dă copilului; după aceea, ei se reped ca să ajungă, care de care mai degrabă, acasă la mama copilului, ca să-i spuie ce nume i s-a dat. Băiatul ce a adus mai întâi această ştire la părinţi, primeşte o mulţămire în bani K . Nemijlocit, după însemnarea pruncului, şi citirea rugăciunilor uzitate la însemnare, începe a citi jurămintele, adecă rugăciunile de lepădare de Satana şi împreunare cu Isus Cristos. După cum urmează apoi săvârşirea sfintei taine a botezului. Ce se atinge în special de săvârşirea tainei acesteia, trebuie să notăm aice că ea se săvârşeşte întocmai după cum prescrie sfânta noastră biserică şi după cum arată „rânduiala sfântului botez“, cuprinsă în Eu-, hologhion sau Molitvenic ; cu acea deosebire numai că unii preoţi cufundă şi copiii ce-i botează într-un vas de lemn, anume spre acest scop făcut şi numit în unele locuri cristelniţă, iar alţii, mai ales când copiii sunt ceva cam slăbi, îi udă numai peste tot corpul cu apă sfinţită. Afară de cele strict religioase se mai observă, în decursul botezului, încă şi următoarele datine şi credinţe : Cine a avut ocazie să asiste, mai de multe ori, la botez şi m/ai ales cine a fost mai de multe ori cumătru mare, respectiv naş, trebuie să fi observat că mai fiecare copil, nemijlocit, după ce a început preotul să-i citească jurămintele sau exhorcismele, adecă rugăciunile de lepădare, ... începe a plânge. Unii copii plâng mai încet, alţii însă aşa de tare, că nu eşti în stare să-i molcomeşti. Românii, din unele părţi ale Bucovinei, cred că plânsetul acesta nu e natural, ci că diavolul, care este provocat, ca să iasă dintr-însul şi să-l părăsească, l-ar face să plângă şi să strige aşa de tare, anume că doară i-ar stârni vreo boală ; însă de ar plânge copilul orişicât de mjult şi orişicât de tare, nimic rău nu poate să i se întâmple. Dacă copilul, în răstimpul acesta, tace, dacă nu se urneşte, nici nu plânge defel, atunci, după credinţa românilor din îransilvania, e un semn rău.1 2. în poporul român din Ţara Românească însă este ideea că, când j copilul plânge, neîncetat, înainte de botez, cere ca, numaidecât, să fie botezat3. 1 T.TJBurada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit, p. 47. 2 Wlislocki, op. cit., p. 10. 3 „Biserica ortodoxă românăw, an. VI, Bucureşti, 1882, p. 199, nota 1 ; Ioneanu, op. cit., p. 18 ; „Copiii care nu sunt botezaţi şi plâng mult, prin acel plâns cer botezul". j 114 Aceasta este aproape de ideea emisă de către sinodul convocat, la an. 252 de Sf. Ciprian. Drept aceea, toţi românii din Ţara Românească cred că naşul, care ţine copilul în braţe, tot timpul cât îl ţine să nu-1 şişie (şişiască) .dacă plânge înaintea popii, căci îi şişie (şişue) norocul, ci să-l lase să plângă1. Mai departe e de observat că, dacă la botezarea unui copil suni doi naşi, atunci amândoi îl ţin pe rând şi anume cel dintâi cel mai cu vază, în tot decursul citirii rugăciunilor de la însemnarea'şi până după cufundarea şi scoaterea sa din apă, sau mai bine zis până după rostirea formulea de la botez; iar al doilea de la scoaterea sa din apă şi până la fine, adecă tot timpul cât durează rugăciunile de la taina sfântului mir, care urmează nemijlocit după botez. Dacă botează un bărbat şi o femeie, atunci, îl ţine mai întâi bărbatul şi apoi f emeia şi anume, totdeauna, după ce-1 scoate din apă. în unele locuri, dacă simt mai mulţi copii deodată de botezat, este datina ca toţi să se cufunde în una şi aceiaşi apă, dar nu li se dă unul şi acelaşi nume, ci fiecare capătă un nume deosebit. în cele mai multe părţi însă fiecare copil se cufundă deosebit în apă, anume pentru dânsul sfinţită. Dacă se botează în una şi aceeaşi apă, atunci copiii respectivi se consideră, de către poporul român din Bucovina şi Moldova, ca fraţi, fraţi din botez şi din cauza aceasta, fiind de, deosebite sexuri, adecă un băiat şi o copilă, când sunt mari, nu se pot căsători, căci dacă s-ar căsători, nu numai că ar fi mare păcat, ci totodată copiii ce s-ar naşte dintr-înşii ar’ fi nişte arătări, monştri1 2. „Fraţii de botez — scris El. Sevastos — păcat ţie moarte să se ia. De la Sfântul Nichifor se ştie că de se întâmplă să ai un fin în Constan-tinopole şi o fină în Veneţia şi de se-ntâmplă că daraveri de negoţ şi fel de fel de întâmplări ce vin pe capul omului, să-i întâlnească şi întâl-nindu-se să se placă şi plăcându-se să se căsătorească, atunci păcatul va fi sau ba, şi-a zis Sfântul Nichifor că de vor şti că-s fraţi din botez şi se vor lua e păcat de moarte, iar de nu vor şti atunci cum nu vor şti nimic aşa nu le va fi nimic. Poporul ţine rudenia de sânge până la ăl treilea neam, iar cea din Cristos până la al şaptelea 3. în Transilvania, când sunt de a se boteza mai mulţi băieţi deodată, se crede că e bine să se boteze într-o apă şi de regulă se şi botează. Din contră, se crede, tocmai ca şi în Bucovina şi Moldova, că nu e bine a se boteza un băiat şi o fată în una şi aceiaşi apă, pentru că se poate întâmpla ca aceştia să se căsătorească mai pe urmă şi ar fi un păcat dacă s-ar lua doi fraţi4. în Ţara Românească, există credinţa că nu numai cei ce se botează în una şi aceeaşi apă sunt fraţi sufleteşti, ci chiar şi aceia care au fost ţinuţi de una şi aceeaşi persoană la botez. Prin urmare, precum celor 1 Ioneanu, op. cit., p. 26 ; „Lumina pentru toţi", an. III, p. 473. 2 -Com.' de V. Turtureanu, preot: „Copiii se botează în ape deosebite. Dacă se botează, într-o apă se înfrăţesc (se înemuresc) şi această înemurire e o piedică de căsătorie. Dacă s-ar căsători astfel de copii întreolaltă, apoi s-ar naşte din ei. nişte arătări (monştri) “. 3 S. FI. Marian, Nunta la români..., p. 27. 4 Com. de R. Rimu. 115 âiritâi, âşâ şi celor din urmă nu le Este încuviinţat a SE călători între-olaltă K , ' Gemenii se botează, de regulă, de către doi sau mai mulţi năşi, după ciim sunt la număr, dar se scaldă tot într-o troacă (văniiţâ) şi se culcă tot într-un leagăn 1 2 3 4. Mai de mult, după cât am înţeles era datină în Bucovina, ca şi în unele părţi ale Rusiei, de-a se boteza copii în apa Iordanului (Bobotezei) lâ râu în produh. Această datină bigotă însă astăzi ă ieşit cu totul din uz. In Macedonia, la botezul unui prunc, femeile bătrâne plâng; âvand în vedere nefericirile ce aşteaptă în viaţă pe un prunc, după ce se face om. Iar pe când la greci preotul şi naşul suflă, ca şă gonească pe diavol, la români, toţi câţi sunt de faţă trebuie să sufle şi să scuipe. Mama nu poate să stea faţă la botez. Copiii ce se află acolo se trimit să dea de ştire numai că botezul s-a săvârşit şi li se dau bani sau cofeturiK După ce l-au botezat şi anume după ce l-au scos din apă, preotul pune pe copilul botezat în crijmă şi-n aceasta se ţine apoi, până ce ajunge cu dânsul acasă. Ce se atinge de apa în care s-a botezat, e de observat că se aruncă totdeauna într-un loc curat şi mai cu seamă lângă un pom sau pe straturile cu flori. In Transilvania unde fie iarnă, fie vară, se .cufundă in cristelniţă şi anume în biserică, aruncă moaşa apa de la botez într-o bortă, anume spre acest scop menită, care se află -într-un ungher de biserică rostind, în acelaşi timp, unele formule şi zicale misterioase f\ Fiecare copil nemijlocit, după lepădarea de Satana şi împreunarea cu Cristos sau mai bine zis nemijlocit, după ce s-a botezat şi-ncreştinat capătă, după credinţa poporului român, câte un înger păzitor, care prin întreg decursul vieţii sale îl scuteşte şi apără de toate relele. De aceea, fiecare copil se cuvine să se roage în toată seara îngerului său păzitor, recitând următoarea rugăciune : Înger, îngeraşul meu ! Koagă-te lui Dumnezeu Pentru sufleţelul meu. Peste zi şi peste noapte, Pân-la ceasul cel de moarte ! % O altă^văriântă a rugăciunii acesteia sună astfel: înger, îngeraşul meu ! v Sluguţa lui Dumnezeu 1 „Voinţa bisericei românean. I, Bucureşti, 1891, nr. ii : „Iri cditturia 01ă-peşti, pl. Cozia, judeţul Vâlcea se urmează tratâţiuni de căsătorie între locuitorul Gf, Filip Olănescu şi Elisaveta Costică Oiănescii, juni, care pe lângă câ sunt VEri âl doilea, mai sunt şi fraţi sufleteşti, botezaţi de acelaşi naş". Şi mai la vale : „Negreşit acest fapt a fost revoUător moralei publice, ceea ce a făcut pe părintele Pârvulescu, parohul acelei comune a se opune cu tot dinadinsul Efectuării acestei căsătorii. Aceste două cazuri de rudenie fiind de natură a opri căsătoria religioasă a âee^torâ, a făcut pe păr. Protoiereu ă-şi Exprimă păfereâ pentru oprire, cădi de s-ăr efectua b asemenea călătorie, ar fi un scandal faţă de dbgtnele biseridbi". 2 în Bucovina şi Transilvania, com. de I. Georgescu. 3 D. Bolintineanu, op. cit., p. 88. 4 Wlislocki, op. cit, p. 10—11. 116 Pâzeâ-mi1 sufleţelul meu. Cel de zi şi cel de noapte, Până-n ceasul cel de moarte, înger bun, păzeşte-mă, Cruce dulce adoarme-mă !1 2 Altă variantă, auzită de la o româncă din comuna Bălăceana, districtul Sucevei: înger, îngeraşul meu ! Roagă-te lui Dumnezeu Pentru sufleţelul meu. Şi din zi şi din noapte, Pân-la ceasul cel de moarte. Sfântă cruce, adoarme-mă, înger bun, aşteaptă-mă, Doamne sfinte, iartă-mă ! A treia variantă din Moldova, judeţul Suceava, plaiul Muntele, comuna Mălini, dict. de Măriuca Nistor, sună aşa : înger, îngeraşul meu ! Roagă-te lui Dumnezeu Pentru sufleţelul meu. Şi din zi şi din noapte, Pân-la ceasul cel de moairte. Sfântă cruce, apără-mă, înger bun, deşteaptă-mă, Doamne, miluieŞte-mă, Cu crucea păzeşte-mă 3 A patra şi cea din urmă yariantă, auzită de ia Maribâfă Câfjâti, româncă din oraşul Suceava, sună precum urmează : înger, îngeraşul meu ! Sluguţa lui Dumnezeu Fereşte-mi sufletul meu. Peste zi. şi peste noapte, Pân la ceasul cel de moarte. Cruce-n casă, Cruce-n masă Cruce-n tuspatru cornuri de casă, Cruce-n cer, cruce-n pământ, .Cruce-n locul un-mă culc ! 0 altă rugăciune* care asemenea e îndătinată de-a o învăţa şi a o rosti copiii cei mici* înainte de cină şi de culcare, e aceasta : Cruce-n casă, Gruce-n masă, Cruce-n patru cornuri de casă. 1 Pâze-fhi ±=± păzeşte-mi. 2 Dict. de un român din Vicovul de Sus. 117 Dumnezeu cu noi la masă, Maică sfântă la fereastră, îngeraşul mă păzeşte, Sfânta cruce mă-ntăreşte. îngeraşul mi-i lumină, Sfânta cruce mi-i hodină !1 O altă variantă a acestei rugăciuni sună astfel: Cruce-n casă, Cruce-n masă Cruce-n tuspatru cornuri de casă. Şede Sfântul Nechita în casă La mijloc de masă Cu sabia scoasă. Cu straiele scurte, Scurte, mohorâte, Şede şi citeşte Ne-ncetat din zori. Până-n cântători. Şi din cântători Pân la răsăritul soarelui... Soarele a răsărit Mă uitai spre răsărit Văzui Unghiţa (?) venind Trei picuşuri, o picătură Cerul tot s-o luminat. Dumnezeu s-o bucurat1 2. O altă variantă a acestei rugăciuni, din districtul Năsăudului, în. Transilvania, sună asa : Cruce-casă, Cruce-n masă. Că nu-i casă, \ Că-i cetate Cu uşile-nferecate Cu ferestrile-nziuate. Şede Minu Cu Vârtolominu De mă străjueşte Din miază noapte Până-n cântători. Din cântători Până-n răsărita soarelui. Din răsărita soarelui Se fac două luminele : Una se ruga lui Dumnezeu Pentru sufle ţelul meu. Şi de ziuă şi de noapte, Până-n ceasul cel de moarte. Cruce sfânt-adormi-mă, înger bun, deşteaptă-mă. * Sus în naltul cerului E o biserică albă. în biserică cine şede ? Luca vangelescu3 Ţine mâna dreaptă Ţine-o carte albă Ţine mâna stângă Ţine-o carte, sfântă Cum cetia, Aşa grăia : — Auziţi 1 Din Mitocul Dragomirnei, corn. de St. Saghin. 2 Diqt. de Florea Curcan, agricultor din Bosanci. districtul Sucevei. 8 Luca Vangelesc = Evanghelistul Luca. 118 v Voi sfinţi Precum aţi auzit De Domnul Cristos Răstignitu-l-o Trei cuie de fier bătutu-i-o Trei picuri de sânge picuratu-i-o în pahar sprijinitu-i-o în obraz izbitu-i-o... Şede Sfântul Nechita Cu cămaşă scurtă, Cu sabia zmultâ1. Când în carte cânta, Lacrimile-şi vărsa Mere de aur se făceau îngerii le strângeau La Dumnezeu în cer le suiau1 2. In fine, a treia rugăciune, cu mult mai lungă decât cele precedente, dar care, după cum prea lesne ne vom încredinţa din cuprinsul ei, e o compilaţie din trei alte rugăciuni, care aşişderea trebuie să fie răspândite în popor şi care se rosteşte mai mult de cătră copiii ce au fost atacaţi de Samcă sau mai bine zis care au avut răul copiilor, sună precum urmază : înger, îngeraşul meu ! Roagă-te lui Dumnezeu Pentru sufleţelul meu. Roagă-te din zi, de noapte, Pân-la ceasul cel de moarte î Iar când moartea nemiloasă, A veni cu crunta-i coasă Sufleţelul să mi-1 ieie Atuncea să mi se deie Luminiţă mândră-n mână Şi precistanie-n gură Tămâiţă învălită Cu ceară acoperită La sfânta biserică dusă Şi pe sfânta cruce pusă... Mama mea, când m-a născut Pe cruce că m-a făcut Pe cruce m-a botezat, Sfânta cruce m-a^ărat De duhul cel necurat Şapte zile şi mai bine. Dumnezeu e tot cu mine în toate sfintele zile... Trei surori de-ale lui Lazăr Una Mălină, Una Mădălina, Una dalba Rusalina Dimineaţă's-au sculat Şi pe câmp că s-au luat. Pe câmpul Salimului Şi-a Ierusalimului Şi după ce s-au luat Acolo c-au căutat Nouă floricele. Dară ele Floricele N-au găsit, Ci-au găsit O mic-albiniţă. Şi din albiniţă S-a făcut ceruţă Şi din ceruţă S-a făcut o luminiţă. Luminiţa s-a aprins, Raiul s-a deschis, Dumnezeu a-nvins, Pe noi ne-a cuprins Şi din gur-a zis : — Cine-a şti şi-a spune Astă rugăciune Tot la lună, La săptămână, Sufleţelul şi l-a scoate Din câte rele din toate. Din negură, Din păcură, Din broaşte cât vacile Păingeni cât casele. Din năpârci cât fagii Şi din şerpi cât brazii3. 1 Smultă = scoasă. « 2 „Gazeta TransilvanieiM, an. LI, Braşov, 1888, nr. 112. 3 Din Vama, corn. de G. Luncan, stud. gimn. 119 O variantă a acestei rugăciuni 5 >i anume a părţii din urmă, care numeşte de către popor „Rugăciunea Sfintei Vineri sună astfel : Sfânta Vineri, Vinerea, Nouă lumânări curate. C-eşti la faţă ţinerea Luminile s-au aprins. Inima-ţi încărunţea, Raiul s-a deschis, Nime nu se pricepea. Cristos a învins, Numai trei fete fecioare Maică-sa a râs A lui Lazăr sorioare : Şi din gur-a zis : Una Maria Mălină, •- Cine-a şti şi-a spune Una blânda Mădălina Astă rugăciune Şi-una d-alba Rusalina. A Prea Sfintei Vineri Ele, cum mi te-au văzut Totdeauna joi seara îndată s-iau priceput Câte de trei ori $i în câmp câ mi S-âu dus Şi vineri dimineaţa De la Rusalim spre-apus. Pe la revărsat de zori, Câte patru ori Să găsească nouă flori Scos îi va fi sufletul Nouă flori bune de leac. Din negură, Ele flori bune de leac Din păcură, Orişicât Din văpaia fotului, S-au trudit De supt talpa iadului N-au găsit. Din viţă. Ci-au găsit în viţă. Pe la-nserate Până într-a şaptea viţă“ *. Afară de rugăciunile până âici înşirate mai este îftdă Una, nuiUitS „Rugăciunea săptămanei “ care sună precum urmează : Sântă Luni! Cu rugă rugată, Cu inimă plecată, De Dumnezeu lăsată. Mă închin ţie. Ajută-mi mie 1 Sântă Marţi ! Cu rugă rugată. ' Cu inima plecată. De Dumnezeu lăsată. Mă închin ţie. Ajută-mi mie ! Şi tot aşa pentru fiecare zi ce urmează până duminică. îăr câîid ajunge la această, zice : Sântă Duminică î Cu rugă rugată. Cu inimă plecată, De Dumnezeu lăsată. 1 1 Dict. de Florea Culcanu, agricultor în Şosânci, districtul SucăvSi. \ Mă închin ţie^ Ajută-mi mie ! Precum ai ascultat Şi ai ajutat. La 40 de mucenici Şi la 40 şi cinci pie mănăstiri. Şi mă închin ţie. Ajută-mi şi mie ! Şi mă închin Şi la Maica Domnului, Şă^mi ajute-a zice Aceste cuvinte. Cu luare aminte. Seara culcându -mă Şi dimineaţa scuiându-mă !* Am spus mai sus că fiecare copil capătă la botez un înger păzitor. De aceea, când cineva în decursul vieţii sale se lasă înduplecat şi condus mai mult de alţii decât de mintea sa. sau când se teme de toată nemica, când e din cale afară fricos, se zice câ e slab de înger. Din contră, când e din cale afară prea curajos, îndrăzneţ sau chiar răutăcios, când se răsteşte cu cuţitul asupra cuiva, voind a-1 străpunge, atunci se crede că îngerul fuge de dânsul1 2. Românii din unele părţi ale Transilavinei însă cred şi spun câ fiecărui om 1 se dă la naşterea sa nu numai un înger ca, conducător şi apărător în această vale a plângerii, ci totodată şi un spirit răuy/ un diavol, care stă cu îngerul păzitor în necontenită luptă ; şi faptele omului atârnă apoi de la împrejurări după cum adecă unul capătă putere asupra altuia 3 *. Spun româncele din unele părţi ale Bucovinei că nu e bine ca luminile de botez şă se dea cuiva, ci să ardă numai în casa, unde se află copilul de curând botezat. De aceea, cumătrii cei mari, adecă naşii, nicicând nu lasă luminile de bote? preotului, ci le duc cu sine la casa părinţilor copilului botezat Din contră, în Ţara Românească, este datina ca din luminarea de la botşzul unui copil şă se oprească o bucată, ca să o arate copilului când se va îmbolnăvi, căci i se va face bine, iar restul să se lase la biserică 5. Cele trei lumânări însă de pe marginea putinei (cristelniţei), adecă a vasului în care se botează copilul, se păstrează, că dacă se deoache să-l afume din ele 6. După ce s-a întors acasă, luminile de botez, în unele părţi din Bucovina şi mai ales în acelea unde nu este datină să se întoarcă cu dânsele 1 Dict. de Mărioara Corjan, româncă din oraşul Suceava. 2 „Şezătoareaan. I, Fălticeni, 1892, p. 125 : „Sătenii au credinţa că fiecare suflet are pe lângă el un înger, care îl apără de rele.; când sătenii fac răutăţi şi mai aies când se răstesc (adică voiesc a da, rădicând mâna) <;u cuţitul, îngerul se depărtează de om “. 3 W. Schmidt, op. cit, p. 25 * în Ilişeşti şi alte sate. 5 loneanu, op. cit., p. 27. 6 Ibidem, p. 26. 121 aprinse, se pun pe masă, ea să ardă. Şii dacă cel botezat e fată, trebuie luminile să ardă în trei seri dupăolaltă, ca să se mărite. Dacă nu ard, nu se mărită. La băieţi, nu e numaidecât de trebuinţă, ca să ardă1 2. în alte părţi, tot din Bucovina, cum s-au întors de la botez, cumătrii aprind şi le dau nepoatei. Aceasta, luându-le, le stinge. în comuna Calafindeşti, districtul Şiretului, după ce s-au întors de la botez, moaşa, cum intră cu copilul în casă, se pune cu dânsul pe laiţă cu capul mesei pe o perină ; pune apoi copilul pe o pâne şi o bucată de sare ce se află pe masă. După ce l-a pus, vine tatăl copilului cu un pahar de băutură şi cinsteşte cu dânsul pe moaşă. Moaşa zice : — Să te văd sănătoasă, nepoată. Dumnezeu să te rădice cu sănătate şi cu braţele pline. Cum am ajuns la botez, aşa să ajungem şi la cununie ! — Cinsteşte. '• Nepoata, luând paharul dires şi cinstind la cumătru, respectiv lai cumătra-mare, zice : — Să te văd sănătos (sănătoasă) ! Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi j mult bine că ne-aţi stat într-ajutor. | Acum, moaşa strigă pe tatăl copilului şi dându-i-1 pe acesta, zice, să-lj crească cu uşurinţă şi cu bucurie. | Cumătrul, dacă sunt doi cumetri, cinsteşte la celălalt cumătru, cu-| mătrul la bucătăriţă. adecă la femeia care a stat nepoatei de ajutor şi aj făcut bucatele trebuinicioase pentru cumătrie. După aceasta cintesc pej rând la toţi cei ce se află in casă 3. 1 în comuna Crasna, întorcându-se moaşa de la botez cu copilul înj braţe înaintea cumătrilor, cum a ajuns şi a intrat în casă, se duce cu co3 pilul drept la masă, la mijlocul căreia se află de mai nainte pusă o pândi întreagă, netăiată şi se aşează în capul acesteia, chiar şi în cazul acelll când copilul ar plânge orişicât de tare. Cumătrii, aşezându-se aşişdere împrejurul mesei, pun luminile stinse de-a curmezişul acesteia. Vine ap o femeie şi aprinzând o lumină o dă cumătrului mare: Ceilalţi cumăt aprind luminile de la acesta. Vine după aceasta nenele copilului şi ia şipu| cu paharul, care asemenea se află de mai nainte puse pe masă şi cinsteşte pe moaşă, bea un pahar de bine; moaşa cinsteşte pe cumătrul cel ma bătrân, acesta pe ceilalaţi cumătri şi aşa, pe rând, până ce a umblat pal harul pe la toţi şi fiecare trebuie să bea de bine. După ce s-au părândaj toţi, moaşa se scoală de la masă şi luând pânea de pe masă precum copilul, se duce la patul nepoatei şi închinându-i copilul, zice : — Poftim cu noroc şi sănătate cu voie bună ..... creştere uşoară să-| trimită Dumnezeu ! După aceasta îi dă copilul şi pânea. Tot aşa fac şi cumătrii, dându-i luminile. Mama, primind copilul, pânea şi luminile, sărută mâna moaşei mulţămeşte atât acesteia cât şi cumătrilor, zicând : — Mulţămesc moşică dragă şi d-voastră cumătrilor şi nânaşilorl Cum aţi ajuns de l-aţi botezat aşa să ajungeţi să-l şi cununaţi! Cinsieşte apoi şi ea, atât pe moaşă cât şi pe cumătri. 1 Din Dorna, dict. de V. Diacu. 2 Dict. de Catrina Racolţa. - - 122 După aceasta, dacă cumătria nu se face în aceea zi, îşi iau rămas bun şi se duc cu toţii pe acasă în Frătăuţul Vechi, districtul Rădăuţului cum se întorc de lâ botez, unul de acasă, orişicare, pune o perină pe masă, moaşa pune copilul pe perină, iar la capul lui pane şi sare. După aceasta, nenele copilului cins-, teşte pe moaşă, iar moaşa pe cumătri cei mari. Fiecare trebuie să cinstească cât un pahar de bine în sănătatea .copilului. După ce a cinstit fiecare, aprind luminile şi dacă sunt mai multe cumătre sau cămătri iau copilul, dimpreună cu luminile, pânea şi sarea, se duc apoi la nepoată şi închinându-i-le, zic : Poftim cumătră, pruncul acesta Pe care l-am botezat Şi încreştinat Şi-n lege l-am băgat Ţi-1 dăruim dumitale Cu pâne şi cu sare, Cu darul sfinţiei sale „ Creşteri uşor Şi sănătos l1 2 i După această prezentare şi închinare urmează masa sau mai bine zis cumătria despre care vom vorbi în capitolul XVI. în alte părţi ale Bucovinei, moaşa, cum intră în casă, înmânează copilul nou botezat mamei sale, zicând : — Bine v-am aflat ! bine şi noroc să dea Dumnezeu pruncului nou-născut ! şi creştere uşoară şi de asemenea şi d-tale, nepoţică dragă, sculare uşoară şi-nsănătoşire. 1 Să-ţi fie braţele pline, Casa cu noroc şi bine ! Acesta bine să crească Dumnezeu altul să vă dăruiască J Precum aţi ajuns pe acesta De l-aţi botezat Şi încreştinat Aşa să ajungeţi Ca să-l şi creşteţi Şi să vă învredniciţi, Ca să-l şi căsătoriţi ! La care răspund părinţii : — Dă Doamne, moşică dragă !... Dumnezeu să te audă L. să-ţi fie cuvântul deplin şi să ajungi şi d-ta cu noi la toate cele ce ne-ai urat nouă $i pruncului3. 1 Dict. de Aniţa Ursachi. 2 Dict. de Zamfira Ignătoaiei. 3 Com. de G. Tomoioagă. 123 în comuna Vama, districtul Câmpulungului, sosind nănaşul icu finul său acasă, îl închină mai întâi pe la icoane zicând : Să fii, finule, cinstit De toţi oamenii iubit, Ca şi sfintele icoane ! Toţi să se uite la tine Şi aşa să ţi se-nchine, Cum se-nchină la icoane ! . Apoi, întorcându-se către părinţi, le urează zicând : Să trăiţi cumătrilor ! S-ajungeţi Să vedeţi Pe acest fin căsătorit Şi deplin gospodărit. Şi s-ajunţi să vedeţi Şi fiii fiilor săi, Adecă pe nepoţei ! După aceasta, dezbrăcându-se de coîoc şi nuindu-1 pe masă cu părul întors “în sus, aşează pe finul său deasupra cojocului şi iarăşi urează : 3 £ Finule. să trăieşti ! | Şi să creşti j Şi să te-nmuîţeşti | S-ai atâtea oi cu miei | Şi vaci cu viţei * Şi noroc £ Câţi peri în acest cojoc !1 1 , ■ j în Transilvania, după ce s-au întors de la botez, pune moaşa pe co«| pil de-a dreptul pe masă şi cheamă pe părinţi, ca să-î ia de acolo şi anum^ dacă e fecior pe tatăl său, iar dacă e fată pe mama sa 1 2. I în alte părţi, tot din Transilvania, după ce au sosit acasă, copilul si predă prin-o cuvântare sărbătorească din partea cumătrilor, marnei salc| iar aceasta, primindu-1 îl pune pe masă. care e foarte frumos acoperită! primind în acelaşi timp darurile din partea celor de faţă. O masă animata încheie apoi această zi însemnată, la care se îneţelege de sine că nu lip| sesc datinele şi părerile superstiţioase. Aşa, de exemplu, dacă-i pică cuiva| în timpul ospăţului, cuţitul sau furculiţa jos şi se împlântă în pământ, un semn rău, căci se crede că, copilul va muri de o moarte nenaturală! Dar în ziua aceasta nici vitele domestice nu sunt trecute eu vederea, din contră, gospodarul de casă le dă de astă dată nutreţ mai bun, zicând ffl acelaşi timp : „mâncaţi şi vă rugaţi pentru copilul meu !“. în unele locuri înainte de masa de la bote june, cumătrul mare aruncă paserilor mei s^j grâu, care a stat trei zile şi trei nopţi în leagănul copilului, zicând ..si 1 Com. de Nicolaie Lucan, cant. bis. din Vama. 2 Com. de Kom. Simu. 124 cânte tatălui ceresc laudă şi onoare şi să-l roage, ca să-i dea copilului sănătate !* * Datina din urmă ne revoacă în memorie datina romanilor de a da măruntaie de purcel striqelor pe care le credeau ei că sunt un fel de paseri urâcioase de noapte 1 2. în Ţara Românească, după ce un copil este botezat, adus acasă de la biserică, se pune pe o baligă de vacă din obor, apoi se duce măsa şi-d ia de-acolo. Aceasta se face, ca să aibă copilul parte de vite 3. Tot în Ţara Românească, un copil, după ce s-a botezat, în ziua aceasta se pune lângă el unde doarme un fier, o mătură şi se presară tărâţe şi spuză din foc ca să nu vie Mama Pădurii să-l omoare sau să-l pocească4. După toate acestea, urmează cumătria sau, cum şe spune în Transilvania, ospătarea, despre care vom vorbi mai la vale. în Macedonia, îndată după botez, în biserică chiar, se îmbracă copilul cu fustănice, punându-i şi fesa pe cap, şi apoi naşa îl ia pe braţe precum şi două lumânări aprinse împodobite cu dantele roşii şi verzi, pe care le ţine una într-o mână şi alta în cealaltă ; şi aşa merge până la casa lehuzei. Când intră în odaie lehuzei, face mai întâi cu o lumânare aprinsă semnul crucii pe pragul uşii, zicând : „Tihi bună s-ăncherdisască părinţii s-bănează să-i măcăm numta. (noroc bun, să se bucure părinţii, să trăiască, să-i mâncăm nunta, adică să mâncăm la nuntă), iar de va fi fată : şi la fecior să dea Dumnezeu !“. După rostirea acestor cuvinte pune lumânările aprinse într-o pâne anume, ca inima copilului să fie curată şi să fie belşug la casa lui. Dacă se întâmplă de se sting lumânările pe drum. atunci cred românii macedoneni că, copilul n-are să fie cu noroc, iar dacă nu se sting şi e timp frumos în acea zi, atunci copilul va fi cu noroc. Dimpreună cu moaşa şi cu naşii sau nunii merg şi toţi cei ce au fost invitaţi la botez, acasă la lehuză şi o feticită ; apoi li se serveşte cafea, rachiu, lucumi, nohot, stafide, ţigăni şi vin, apoi se pun la masă 5. în fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că, dacă, copilul nou-născut arată simptome de moarte, moaşa sau şi altă persoană poate să-l boteze şi fără de preot; şi asta din cauză ca, copilul să nu meargă neîn-creştinat în cealaltă lume unde, prefăcându-se în moroi, l-ar aştepta cele mai crâncene torturi. în cazul acesta e deajuns ca moaşa sau cine este, să-l stropească cu apă sfinţită şi să-i rostească corect formula botezului. Atât în Bucovina cât şi în Transilvania şi Ungaria, după cât îmi este mie cunoscut în astfel de cazuri băieţilor li se dă numele Ioan şi copilelor Maria, şi deci formula botezului acestuia sună aşa : „Botează-se robul lui Dumnezeu Ion (Maria) în numele Tatălui şi al Fiului şi ai Sfântului Duh Amin“ 6. 1 Wlislocki, op. cit., p. 11. 2 Preller, Rom. Myth., t. II, p. 238. 3 Ioneanu, op. cit., p. 28. 4 Ibidem, p. 28. ® T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 48. 6 Com. de mai mulţi români din Bucovina ; Aurel Chintoanu, stud. gimn. din Chicediu, comitatul Solnoc-Dobâca : „De cutriva pruncul născut este slab, moaşa face forma botezului, turnând apă pe mână în semn de cruce şi apoi ştropindu-1 pe cap şi punându-i numele. Aceasta se zice în popor a închina pruncul nou născut". 125 Şi, dacă un copil astfel botezat moare, se-ngroapă de cătră preot ca şi oricare alt creştin, iar dacă nu i se rosteşte formula, dacă moare, ne-n-creştinat, îl îngroapă, de regulă, moaşa şi anume într-un ungher al ţinte-rimului. în părţile Oraviţei, fiind copilul slab şi nefiind speranţă de viaţă, i se dă un nume, închinându-1 la o icoană din chilie, ca nu cumva murind să fie pierdut pe cealaltă lume 1. în Macedonia, de se întâmplă ca copilul să fie grav bolnav şi în pericol de moarte, de nu poate să vie în grabă preotul să-l boteze, femeile ce s-ar fi aflând acolo îl botează, turnând apă peste el, făcându-se una naşă şi zicând : „Lupul să-l măcă, vru să ni ţi-l iea pe patizat, tata, mama, creştini ani fură, şi cu creştin ani mi fac (lupul să-l mănânce (dracul) vru să mi te ia nebotezat, tata, mama, creştini îmi fură, eu creştin mă fac). Apoi spun mai multe rugăciuni, Tatăl nostru, Sfinte Dumnezeule şi altele. Dacă copilul moare nebotezat, se îngroapă de moaşă şi tată în afară de cimitirul bisericii, fără sicriu şi pus numai pe o scândurică negeluită 1 2. 1 A. Iana, op. cit,, p. 483. 2 T. T. Butada, Obiceiurile la naşterea copiilor.,,, în op. cit., p. 46—47. XIII Numele de botez în cele mai multe părţi locuite de români este datină ca părinţii să nomineze singuri pe nou-născuţii lor copii, în altele îi nominează nâ-naşiişi iarăşi în altele,, mai ales când copiii se nasc în vreo zi înseinnată li se dă, de regulă, numele sfântului sau sfintei respective, care se serbează în ziua aceea, în credinţă că, dacă nu li s-ar da numele acestora, sfântul sau sfânta respectivă, s-ar supăra şi atunci ar fi rău de nou-născuţii copii. Unii părinţi, mai ales când le-au murit copiii cei dintâi, le dau celor ce s-au născut în urină numele ee-1 poartă ei, alţii al moşilor şi strămoşilor, iar alţii al unui dintre neamuri, care are mai mare noroc de copii decât dânşii. Cei mai mulţi inşi însă, atât dintre părinţi cât şi dintre nânaşi, nu se uită nici la ziua în care s-a născut cutare copil, nici la împrejurarea că cei mai dinainte le-au murit, ci caută un nume care le convine şi le place lor mai tare şi pe acela îl dau apoi fiilor, respectivi finilor săi ce au să se încreştineze. Dar, după cum ne vom încredinţa din şirele următoare, şi aceştia aleg, mai totdeauna numele unui sfânt mai însemnat, anume ca, copilul, când va fi mare, să ştie când are să-şi serbeze ziua onomastică. Preoţii, care botează pe asemenea copii, trebuie apoi la săvârşirea tainei sf. botez să se acomodeze dorinţei exprimate de părinţi şi nănaşi. Au fost însă totdeauna şi mai sunt încă şi în ziua de azi foarte mulţi preoţi, care nu vor nicidecum să ia în considerare dorinţa exprimată de părinţi şi nănaşi de-ar fi aceea orişicât de îndreptăţită, ci ei fiecărui copil nou-născut îi dau numele sfântului de rând, în care zi s-a născut sau în care se botează copilul/respectiv. Ba unii preoţi merg şi mai departe, ei adecă, dacă au oareşicare antipatie sau mânie asupra părinţilor, ori dacă copilul ce are să se boteze e născut de fată mare, aleg numele cele mai întortochiate şi mai urâte şi apoi cu numele acelea îi botează. De-i frumos şi totodată consult, jlin punct de vedere pastoral să o facă aceasta, nu e treaba noastră s-o discutăm aice. Una însă totuşi trebuie S-o amintim. Sunt adecă mulţi părinţi care. blânzi şi răbdători fiind, din firea lor, deşi nu a căpătat copilul lor numele dorit de dânşii, nu mai spun nimărui nemică, ci se mulţămesc numai cu atâta, că imediat după încreştinare îi schimbă numele ce l-a primit la botez cu altul, cu care îl numesc apoi cât trăieşte sau, în cazul cel mai favorabil, îi întortoacă numele astfel că nime nu-1 mai poate cunoaşte de unde se trage, bunăoară ca Nicanor, în Canonit, Dămidn{ în Diămin, Veniamin în Vehamin. Sunt iarăşi mulţi părinţi, care nu se mulţămesc numai cu atâta, ci ei, văzând 127 că copilul lor a primit un nume, ce nu le convine defel, nu numai că rezonează asupra preotului ci încă, când li se naşte alt copil fie acela bolnăvicios ori sănătos şi tare ca tunul, înduplecă pe moaşă, ca să-i rostească mai întâi formula botezului şi abia după aceea îl duc la preot* ca să-i cetească rugăciunile uzitate la botez. Nu e bine să fie omul totdeauna prea îngăduitor. Dar şi când e din cale afară încăpăţânat încă nu e bine, căci, după cum am văzut din cele expuse mai sus. prin încăpăţânare de multe ori ajunge la un rezultat cu totul contrariu voinţei sale. Dacă preoţimea, din capul locului, cum au început a se încreştina românii, i-ar fi lăsat pe aceştia în pace să-şi aleagă ei înşişi numele, după cum le-au apucat din moşi, strămoşi, dacă o parte de preoţi nu s-ar fi ţinut strict de cărţile bisericeşti, iar altă parte şi mai ales cei de naţionalitate străină, n-ar fi dat copiilor acestora nume de acelea care le-au convenit şi plăcut lor mai mult, atunci de bună seamă că astăzi am în*> tâmpina la români cu mult N mai puţine nume de botez de origine străină şi cu mult mai multe de origine romană, de cum provin în realitate. Aşa însă numele de botez, uzitate în timpul de faţă la români, le putem împărţi în patru părţi principale, după epocile în care au fost ele prima oară adoptate şi întrebuinţate de români şi anume după I. Îîpoca romană. II. Epoca slavonă. III. Epoca fanariotă. IV. Epoca română. ? în şirele următoare noi vom reproduce vreo câteva nume debote£,| care sunt mai uzitate la români şi cu deosebire la cei din Bucovina, Zicem numai vreo câteva, căci dacă am sta să le reproducem ,pş toate, atunci n-ar încăpea în cadrele unui capitol, ca cel de faţă, ci ne-ar trebui spre scopul acesta un spaţiu cu mult mai mare şi totodată un timp şi studiu mai îndelungat. Vom începe, deci, mai întâi cu cele din : I. Epoca Romană Sabin == Sabinus Corjin = Corvinus * Login = Longinus Marin fem. Marina == Mariuş Sorin = Solinus Macsin — Maximus, dim. Maximinqs Castan == Cassius Constantin = Constantinus, Costandin, dim. Costandinaş, presai Tantin, Tintin, Tică, dim. Ticuţă, Dinu, Dinuţă, Ginu; nume,de familie* Gonstantinescu, Dinu, Dinulescu. * &c«ste două, în timpul de fată, provin mai piuit ca nyme de familia 128 O doină din Transilvania şi anume din Ţara Oltului în care provine numele Dinu, sună precum urmează : Măi bădiţă Dinule, Pe tine Dinul te cheamă Eu-ţi duc dorul fără seamă* De nu te-ar chema Dinul, Nu ţi-aş mai duce dorul. Dine, cu a ta mândrie M-ai adus la sărăcie. Intru-n casă, focu-i stins Ies afară, lemne nu-s. Şi mergând şi pe la şură Nu văd pic de-adunătură, * Ca să ia pasărea-n gură. Şi mergând şi pe la şop 5 N-apn aflat fân nici un strop, Cât să ia pasărea-n cioc *. Costan = Constans, se rosteşte şi Costăn, dim. Costănaş, Costă-nel, Costăniţă, Costănuţă ; prese. Stan, Stană, Stanilă, fem. Stâncă, dim. Stanică, Stăncuţă; nume de familie : Stăncescu, Stănescu, Standul; sate : Costâna, Stâneşti, Costea, prese, din Constantem dim. Costei, Cos-tică, Costiţă ; nume de familie : Costaş, Costescu ; sate : Costeşti. Aci trebuie să notăm că în timpul prezent rar care preot mai dă copilului numele Constans. Poporul însă nu l-a uitat nici acuma şi de aceea îl dă el adeseori copiilor, care au primit la botez numele Constantin. Crăciun ; nume de familie : Crăciun, Crăciunaş şi Crăciunescu; Iacob = Iacobus, dim. Iacobuţă, lacobuţ; ca nume de batjocură Coblea ; nume de familie : Iacoban ; sate : Iacobeni, Iacobeşti. Ştefan = Stefanus, dim. Ştefănaş, Ştefănel, Fănel, Ştefănică, Fă-nică, Ştefânucă, Fănucă, Ştefăniţâ, Făniţă, Ştefănuţă, Fănuţă, prese. Fană, în Banat şi Cenă ; nume de familie : Ştefănescu, sate : Ştefăneşti. Nicoară = Nicolaus, se întrebuinţează în timpul de faţă mai mult ca nume de familie : Nicorescu, rutenizat : Nicorovici; sate : Nicoreşti Andrea = Andreas, dim. Andreaş, Andreieş, Andreiucă, Andreiuţă, Andreuţă, altmintrelea şi Andrei, Udrea. Luca == Lucas, nume de familie : Lucaci, Lucan. loan = Ioannes, Ion, Onu, Ona, Onea, Oncea, Oncu, dim. lonaş, lonaşcu, Ionel, Ionică, Nică, Nicu, Nicuţă, Nicuţu, Cuţă, Ioniţă, Niţă, Niţu, Niţucă, Ionuţu, Nuţu, lonete ; fem. Ioana, dim. Ionica, Ionuţa, Ioanca; nume de familie : Onea, Oncea, Oncescu, Onciul, Oncu, Onişor, Onigă, lonaşcu, Ionescu, Nuţu ; numele sfântului : Sânt-Ion. Lazăr = Lazarus dim. Lazărel, Lăzărică; nume de familie Lăză-reanu, Lăzărescu şi Lăzăroiu. 1 Doine, strigături şi chiuituri culese de mai mulţi învăţători z&loşi, Brşşov, 1891, p. 172. 'i 0 — Naşterea la Români 129 Petru = Petrus, provine adeseori Petru şi Petrea, dim. Pătraş, Pd-traşcu, Petrică, Petrucă, Pietrucă, Trucă, Trucu, Pietruţâ, Truţă, Pie-trişor, Pietriucă, Pietruc, Pietruşcă, Truşcă ; aceste patru din urmă se întrebuinţează* mai mult printre răzeşii din Bucovina, districtul Storo-jineţului, care vin adeseori în atingere cu rutenii din acest district. Sărbătoarea : Sân-Pietru şi Sân-Chietru; nume de familie : Pătraş, Pd-traşcu, Pietrişor. Florea = Florianus se întrebuinţează şi ca nume de familie; dim. Florin; tem. Floarea, dim. Florica ; nume de familie : Florean. Dumitru = Demetrius, Dunitru, Mitru, Dumitraş, Dunitraş, Nitraş, Dumitrică, Mitrică, Tricâ, Dumitriţă, Mitriţă, Dumitrei, Mitrei, Mitică, Dumitruţ, Dunitruţ, Truţu, Mitu, Mita, Tuţă, Tuţu, Trucă, Tia, Dumitruţă, Mitruţă, Nitruţă, Nitruţ, Truţă; fem. Dumitra; în vechime trebuie să fi fost şi Medru, căci dacă n-ar fi fost aşa, poporul n-ar numi sărbătoarea, acestui sfânt Sâ-Medru ; nume de familie ; Dumitraşcu, Dumitrescu. Toader = Theodorus, Todor, Tudor, Tudorin, Tuăur, dim. Tode-raş, Toderel, Todirel, Tudorel, Tudurel, Toderică, Todorică, Toderiţă ; fem. Tudora, Tudoriţa ; pume de familie : Todorean, Todoran, Toderescu ; sate : Todereşti; sărbătoarea ; Sân-Toader. Georgiu = Georgius, Giurgiu, Giurgia, Giurge, Gheorghe, dim. Gheorghieş, Gheorghiţă ; nume de familie : Giurgiuveanu; oraşe : Giurgiu, Sân-Giurgiu ; sate : Giurgeşti; sărbătoarea : Sân-Georgiu. O doină poporană din jurul Barcăului, în Biharia, în care provine mai de multe ori numele Giurge, se începe astfel: • Strigă Giurge din Giurgeşti De la porcii cei domneşti: Nime-n lume nu-1 d-aude De şi graiul lui pătrunde Până chiar la maică-sa în pragu vecină-sa. Mă-sa din grai îi grăia: — Ce ţi-i ţie Giurge meu Tragu-mă-n norocul tău ? Opincile ţi s-au rupt O merindea ţi-o trecut ? Giurge din grai îi grăia: * — O măicuţă, maica mea: Merindea nu mi-a trecut, Opincile nu s-au rupt, Ci mă topeşte un dor Un dor că vreu să mă-nsor^ Iar o baladă, de pe valea Crişului Negru, în care provine numele Giurgiu, se începe aşa : i Frunză verde de urzică Strigă, Doamne, cine strigă ? 1 1 Antoniu Papp, Doine poporale, în „Familia", an. XXV, Oradea Mare, 1889, p. 439. 130. Strigă Giurgiu dintre lunci De la boi şi de la junei Nime-n lume nu aude Strigătele sale crude* Numai sacă maică-sa, Din grădina soro-sa. Eâ tare se îngrozea, Pâiyla dânsul se ducea Şi din grai aşa grăia : — Ce ţi-i ţie Giurgiu meu, Ce-a ajuns pe capul tău ?...1 Mar cu = Marcus, dim. Mărcuţ, Mărculeţ, Mărcuşor ; nume de familie : Marcu, Mărcuţ. Domnica = Dominica-ae, dim. Domnicuţa. Maria = Maria-ae, dim. Marica, Mărioara, Măriorica, Măricica, Măriuca, Mâriucuţa, Măriuţa, Măriţa, Măriţica, Măriţuca, Bia; sărbătoarea : Sântă-Măria Mică şi Sântă-Măria Mare. Numele acestea, precum şi derivatele sale întâlnim foarte adeseori nu numai în vorba de toate zilele, ci şi în poezia poporană. Iată câteva exemple : O doină din Bucovina se începe astfel: Mărioară de la ţară, Nu lăsa omul să moară Pentr-un pic de gurişoară ! Altă doină, din Transilvania şi anume din Ţara Oltului, sună precum urmează; , Măriuţo, bărbat n-ai, Tu, guriţa, cui o dai ? Dă-mi-o mie, lele Mărie Pân s-o coace poama-n vie Atunci ţi-o dau şi eu ţie. A treia doină, tot de acolo : Măriuţo, şurţuri multe, Zi mă-ti să te mărite. Că şi eu încă mă-nsor Să-mi fac casă cu pridvor Grădină cu foişor. Şi-n grădină-mi fac fântână, Să spele Măriuţa lână. Ea mi-o spală, ea mi-o-ndrugă, Să facă lui Ghiţă glugă1 2. 1 M. Pompiliu, Balade populare române, Iaşi, 1870, .p 41. 2 Doine; strigături şi chiuituri, culese de... Braşov, 1891, p. 173—174 131 A patra doină din România, judeţul Vlaşea, comuna Uhgurehi. se începe aşa : — Şi-am zis verde sălcioară Mariţico, Marioarâ, Căci n-ai tindă şi cămară, Să mă găzdueşti diseară. — Şi-am zis verde costrek Ba am tindă şi bordei, Să găzduiesc doi şi tţei1. Titiana — Tatiana, mase. Tatin = Tatius. Probabil că în legătură cu numele acesta stă şi planta numită de popor Iarba lui Tatin sau simplu Tatin, lat. Symphytum consolidum. Domniţa *= Domitia. Grapcina == Agripina, Gracina şi Grachina. Matrona = Matrona. Vioara, dim. Viorica. Margareta = Margarinta. Irina, lat. Irena, dim. Irinuca, Irinuţa. Păuna, mase. Păun, dim. Pciunaş, Păunei, acest din urmă şi ca nume de familie. Amândouă numele acestea provin foarte adeseori şl în literatura poporană, cu deosebire în cântece, un semn că sunt foarte răspândite şi întrebuinţate. O horă din Bucovina în care provine numele PăuVia, sună aşa : Frunză verde şi una Se mărită Păuna Şi rămâne grădina. Grădina cu florile, Stratul eu garoafele1 2.. O doină din Transilvania şi anume din comitatul Albei de Jos, în care provine numele Păunaş, sună precum urmează : — Păunaş^ peană rotat, Unde mergi aşa gătat ? — La mândruţa într-alt sat. — Ţipă peana, păşi mai tare. Că mândruţa ta mai moare. Frate-so-i ţine lumină, Soru-sa plânge-n grădină. Mumă-sa pânză-i croia, Tatăl-său casă-i făcea. 1 „Şezătoarea**, an. I., Fălticeni, 1892, p. 113. 2 Marian, Poezii poporale române. 11 Doine şi hore, Cernăuţi, 1875. p. 215. 132 Lasă tată sălaşul Că mi-a venit drăguţul. Dragul mamei, drag frumos Şi de la moarte mi-o-ai scos \ Ana = Anna-ae. dim. Anica, Anicuţa, Aniţa, Aniţuca, Anuţa, Anca, Ancuţa, Rariţa, Rariţuca. Pulcheria = Pulcheria-ae, Porchira, Prochira, dim. Pulcheriţa, aceasta e de provenienţă mai nouă : Fira, Firuca, Firuţa; nume de familie : Porchireanu. / Catrina = Catharina-ae, prese. Trina, dim. Catrinuţa, Catinca, Ţinea, Catincuţa, Tincuţa, Cuţa, Catiţa, Tiţa ; o fată sau femeie naltă şi bolocănoasă ; Catrinoi. II. Epoca slavonă Vasile = Basilius, dim. Vasilică, Silică, Lică, Vasilicuţă, Licuţă, Vasilcu, acesta totodată şi ca nume de familie, Viliciu, Vilică. (Vezi despre acestea două şi „Familia16, nr. VIII, p. 280), Ţilică, Tilea. Iacov = Iacobus, nume de familie : lacoviţă. Poporul de râftd nu-1 întrebuinţează mai defel, ci numai unii dintre răzeşi, la care provine şi numele de familie citat. Niculai, dim. Niculăeş, Niculică, Culică, Niculuţă, Culiţâ, Nicoluţă, Niculcea ; nume de familie : Niculcea, Niculiţă. Grigore, Gligore, dim. Grigoraş, Grigoriţă, Grigoruţâ, Grigoruţ, Gogu. Goguţu, Coruţu ; nume de familie : Grigoraş, Goraş, Grigoreanu, Grigorescu, Grigorcea, Gorcea. Ilie, Ilea, dim. Iliaş, llieş, Ulucă, Iliuţă, îliuţ, Huţa, lluţ, huţa ; nume de familie : Iliuţă, Luţă ; sat : Sânt-llie. Gavril, Gavrilă, dirrl. Gavrilaş, Gavriluţă, Gavriluţ, Vrtluţă ; nume de familie : Gavrilcscu. Pavel} Pavăl, Păvălaş, Păvălucă, Păvăluc, Pavelică ; nume de familia : Pavelea. Alexandru, Lisandru, dim. Alexandruţă, Druţă, Sandu, Sănduţu, Duţu ; fem. Sanda ; Alecu, Alecuţu. Mihail, vsl. rus, Mihail, Mihailo, Mihali : Mihai, Mnihai, Nihai, Mni-hăeş, Mihăilă, Mnihăilă, Nihăilă, Milnăilă, Mnihăiţă, Nihăiţă, Mihâicuţ ; Mihalaciucă. acestea două uzitate mai ales în Transilvania. Mihaluţă, Mni-hăluţă, Nihăluţă, Mihălucă, Nihălucă, Mihăilaş, Mîhălaş, Mnihalaş, Mihă-lău, Mihu, Miu ; nume de familie : Mihăilă, Mihăiescu,• Mihăilescu, Mihâi-leanu, Mihuţă ; sate : Mihalcea, Mihăileni. Ileana = Helena, dim. Ilenuţa, Nuţa, Ilenuca, llinca, Ilincuţa, Ilen-cuşa, llionca, Leana, Lena, Nena. Odochia, Dochia, Odoca, Odochiţa, Dochiţa, Chiţa. 1 1 Doine, strigături şi chiuituri, culese de... Braşov, 1891, p. 14. 133 Paraschiva, Chiva, Părasca, Părăscuţa, Paraschiţa, Păraschiţuca, Chiţa, Pachiţuca. Mardalina = Magdalena, Mădălina, Mădâlinuţa, Nina. Vârvara, Vârvărica, Vârvăruca, Vârvăruţa. Samuil, Samoil, Samuilă, Samoilă, Şamolea, Samolaş, Molică. III. Epoca fanariotă Costandachi = Constantin, Costachi, Costăchet, Costăchiţă. Dumitrachi = Dumitru, Dumitrache, Mitralache, Trache, Tachi, Tăchiţă. Petrache = Petru, Petrachi, Pătrachi Pătrăchel, Trachi. Manole == Emanuil, Manoilă, Manuilă, Manolachi, Lachi, Manolaş. XMihalache = Mihai, Mihalachi, Lachi. Aice trebuia să notăm că toate numele care «e sfârşesc pe achi sau ache provin numai la românii de prin oraşe şi la răzeşi, la ţărani însă numai rar. Marghioala == Maria, Ghioala, Marghiolica, Ghiolica, Margoliţa, Liţa. Gheorghe == Giorgi, Ghiorghiaş, Ghiorghieş, Ghiorghică, Ghiorghiţă, Ghiţă, Ghiorghiţucă, Ghiţucă, Ghiorghiliţă, Ghiorghiuţă, Ghiuţâ, Iuţă, Ghiorea, Goga, Goguţă, Gută ; nume de familie : Ghica, Ghiorghiu, Gheor-ghescu, Ghiorghianu, Ghiţescu, Ghiuţă ; sat: Georghiteni, Spiridon = 'LneipiSiuv, Schiridon, Scriedon, Scridon, Scridonaş, Scridonel, Scridonucă, Scridonuţă. Nichiţor — Nixy)d>opo<;, Chifor, Chiţur, Chiforaş, Chiforel. Nechita —Nterfiaţ, Nichita, Nichituţa ; nume de familie :Nichituş, Nichiteanu. Garofa = Garofina, Garofiţa. Pintelei ap IIav6sX£iov, Pântea, Pintea; acesta din urmă şi ca nume de familie. Frosina ==. Eufruşina, Frosinca, Frosincuţa, Frosinuţa, Frăsina, Sinuţa. Lisaveta = Elisabeta, Saveta, Savetca, Savetcuţa, Veta, Vetuca, Vetuţa, Savetuţa, Safta, Săftica, Săftiţa, Săftuţa: Smaranda = Smarandiţa, Mandiţa, Maranda, Marandiţa, Maran-duţa, Maranduca. Zamfira, Zamfirica, Zamfjruca, Zamfiruţa, Zanchira, Fira, Firona ; mase. Zamfir, Firu, Firică ; nume de familie : Zamfirescu. Rucsanda, Rucsanduţa Casandra, Căsândruca, Căsăndruţa. IV. IV. Epoca română în această epocă o parte bunicică de părinţi şi nânaşi, până chiar şi din mijlocul poporului de rând, au început a da fiilor, respective finilor, nume de origine romană. Tot aşa fac şi unii preoţi în comunele păstorite de dânşii. 134 Partea cea mai mare însă nici acum nu se poate dezbăra, cu totul, de numele şi diminutivele străine, cugetând pe semne, în mintea lor cea corcită, că dacă se vor împopoţa în pene străine vor arăta cu mult mai frumoşi şi nobili de cum sunt în realitate K Să sperăm însă că, în curând, fiecare român adevărat va veni la cunoştinţă că haina străină, nu numai că nu-1 încălzeşte, ci încă îl şi deformează !. 1 Vezi despre materia aceasta şi Numele române, în „Gazeta Transilvaniei an. LV, Braşov, 1891, nr. 118 : „Un popor, ce nu-şi ştie istoria străbunilor săi poate să cadă în oarba eroare, de a iubi mai mult ce e străin, cugetând că e mai bun decât ce e al său. Şi aci în mare parte aparţine poporului rustic, care.neavând luminători în sânul său, care să-l deştepte, nu ştie sărmanul că se numără şi el între ale popoare. Ba, de exemplu, când bietul ţăran aude pe preotul său, pe învăţătorul său sau pe alt inteligent din sat, strigându-şi băieţii cu numele de lanoş ! Şandor ! Marişca ! cugetaţi că nu cade în osânda de a crede că al luimume de Ion, Grigore, Toader^ sunt prosteşti şi neînsemnate, că vezi Doamne, de ar fi de ceva, domnul ista încă şi-ar pune la copii nume de Ion, Grigore, Toader, sunt prosteşti şi neînsemnate, că vezi pune la copii nume de Ion Grigore, etc. Numai un popor care îşi cunoaşte istoria şi şi-o iubeşte cu pasiune îşi va iubi cu pasiune numele, portul, datinele şi cântecele sale. Credeţi că în timpurile vechi ale noastre când erau foarte puţini, ba de loc inteligenţi în popor, poporul era mai curat in criteriile sale de naţionalitate. Mai demult erau preoţi care erau români întru toate, adecă nu se deosebeau întru nimic de poporul de rând şi astfel fiind, au susţinut criteriile de naţionalitate în român. Bazaţi pe acest adevăr, susţinem aci, că, de ex. înainte cu 100, 200 de ani mai târziu erau mai multe nume romane în poporul nostru. Atunci, în timpurile întunecate, românul trăia ca rustic şi în rusticitatea sa îşi apăra numele şi moşia. Ah ! ce timp era atunci Când românii ca păstori Ţara lor şi-o apărau Ca şi bravii luptători. Vedeţi că îndată ce unele familii române, trecând la altă confesiune său nobilitându-se, ori făcându-se grafi şi baroni, lăsându-şi naţiunea, îşi lăsară şi numele”. 135 XIV Mărturiile în Ţara Românească este datină că, în decursul botezării unui copil şi anume când cântă preotul „câţi în Cristos s-au botezat, în Cristos s~au şi îmbrăcat, aleluia !" naşul, carele a ţinut copilul în braţe şi, în numele finului, de trei ori „s-a lepădat de Satana"9 să bage mâna in pungă ca, după ce a plătit preoţilor şi dascălilor, să mai împartă bani şi celor ce au stătut de faţă la împlinirea tainei botezului, şi anume tuturor persoanelor ce se află în biserică, fără deosebire de bogat sau sărac. Firescul înţeles, ce se atribuie împărţirii acestor bani, e că cei ce i-au primit sunt „martori" care pot atesta la orice împrejurare că în-tr-adevăr noul născut a îmbrăţişat religia creştină, cu toate dogmele şi după toate riturile bisericii. De aici apoi şi numirea de „mărturii" dată monedelor dăruite. Câte s-au împărţit, atâtea „mărturii* va avea copilul despre autenticitatea botezării sale. Dacă, prin vreo necurată ispită, mai târziu s-ar îndoi de acest fapt, apoi toţi câţi au primit „mărturii" la a lui creştinare şi care s-au legat pe tăcute s-o constate la vreme de nevoie. se consideră ca fiind gata să „mărturisească" că, în adevăr, conilul cutare, în anul, luna, ziua şi biserica cutare s-a împărtăşit cu marea taină a botezului. La ţară, s-a ' obişnuit să se dea întotdeauna numai monede de aramă. Dacă naşul e om cu dare de mână, apoi împarte de argint şi trebuie să fie bogat de tot, ca să împartă de aur. Acest din urmă caz se întâmplă foarte rar şi numai în cercul restrâns al avutelor familii când botezarea se face acasă. în.epoca fanarioţilor şi în tot timpul cât a circulat în România moneda turcească, cei bogaţi da mahmudele, icosari şi nisfiele de ahr, De multe ori, între mărturiile date personal micului fin, se vedeau constan-tinaţi şi vechi monede de o adevărată valoare pentru numismatică. A-desea, naşul hărăzea copilului bani de aur bătuţi de greci şi de romani, ca lucruri fără nici un preţ pentru el nepriceputul. „Ce mai treabă -— îşi zicea dansul — de-al de aceste au şi ţiganii !<{ Cât despre sărăcime, la care datinele se păstrează totdeauna mai cu tărie, sărăcimea da lăscăi de argint şi de aramă. Când se întrebuinţa moneda nemţească, mărturiile consta, în oraşe ca şi pe la ţară, din firfirici" de 13,22 şi 23 de parale ; cei bogaţi se suiau chiar până la jumătate de „sfanţ“ sau „sorocoveţ". Particularitatea de căpetenie a mărturiilor era de a fi străpunse şi legate de o mică cordea ori bandlică roşie sau albastră, înnodată cu fundă. Astfel se fixa cu un ac pe pieptul asistenţilor de la botez şi erau pur- 136. ţaţe toată ziua, mai cu seamă de rudele şi musafirii casei, care prăznu-iau noua cumătrie. Azi, în sfârşit, sătenii mai săraci împart bani româneşti de câte 10 ; cei mai bogaţi dau monede de 50, în argint. Cât pentru bogaţi, obiceiul a luat o altă faţă ; căci, pentru fiecare botez, anume se fac medalii de argint sau de aur, pe care se înscriu data naşterii, anul şi numele noului născut, ziua botezării, uneori chiar şi numele naşului, înţelege oricine marea deosebire dintre mărturiile monedă şi mărturiile medalii. Cele dintâi au fost, sunt şi vor fi întotdeauna cheltuite astfel încât, de ne-am ţine la stricta-le însemnare, putem zice că, copilul botezat rămâne fără „mărturii", în caz de a avea nevoie de aceste documente autentice pentru a-şi constata creştinarea. Scopul dar, nu e câtuşi de puţin ajuns, căci menirea lor e de a fi păstrate ca probe pipăite despre îndeplinirea riturilor religioase, pe când în practică se transformă în nişte bani daţi de pomană, care, îndată după ieşirea din biserică, pot trece din mână în mână şi călători ca orice ban, din pungă în pungă. Şi în adevăr, din cauza acestui din urmă rezultat, unită cu o interpretare despre care va veni vorba mai la vale, mult şi de mulţi s-a tot crezut că „mărturiile de botez" n-au fost născocite pentru altceva decât ca să fie o pomană, nu se ştie pentru sufletul cărui răposat. Chiar preoţii nu le ştiu de altă însemnare ; căci dintre câţi am avut ocazia să cercetez în această privinţă, toţi mi-au explicat lucrul în acest înţeles, că sunt nişte bani daţi de pomană, ceea ce, precum vom vedea, e cu totul departe de adevăr. Nu e însă tot astfel şi cu mărturiile-medalii. Printrvînsele, scopul datinei se îndeplineşte de minune; căci, neputând fi cheltuite, rămân în păstrarea celui ce le-a dobândit ca, la vreme de trebuinţă, să probeze faptul spre pomenirea căruia au fost anume pregătite. împărţirea lor dar nu mai are caracterul unei pomeni în bani, ci o valoare genealogică, ca însemnătatea unui soi de registru numismatic, foarte apropiat de intenţia cu care s-a statornicit vechiul obicei. în urma acestor expuneri, e locul să ne întrebăm: unde şi de când s-a început datina, în ce chip şi pentru ce serviciu ? Ca . multe din vechile instituiri ea îşi are originea în credinţele religioase, în mitologia greco-romană. A ei închipuire pare-mi destul de isteaţă, ca să merite a ne atrage băgarea de seamă. De aceea, voi şi stărui asupră-i pe cât se cuvine acestor repezi cercetări. Nu poate fi îndoială că naşterea omului a fost totdeauna considerată ca un fapt de mare însemnătate, la cei vechi ca şi la moderni, la păgâni ca şi la creştini, la sălbatici ca, şi la civilizaţi.,, Analele feluritelor popoare înregistrează cele mai ciudate obiceiuri păzite înainte ea şi dtaoă naşterea copilului. Aici, tatăl trpbuie să ajuneze şi să postească cu lunile, pentru ca pruncul să fie ferit de o moarte prematură, de vitiuri si de infirmităţi corporale; colo e nevoit să ia locul lehuzei şi să rabde de la rude şi prieteni mulţime de neajunsuri; dincoace noul născutul e primit cu zgomotoase petreceri, aiurea cu duioase lacrimi. Spiritul greco-latin se ştih depărta chiar de la început de eresuri atât de complicate şi se mulţămi numai să puie naşterea omului sub bună-voitoarea ocrotire a dumnezeirii. Când dar noi dăm azi copilului numele sfântului a cărui zî e sărbătorită, în timpul când ş-a năequf, nu facem decât să urmăm, pe neştiute, acest spirit religios şi bisericesc, crezând negreşit că punem pruncul sub 137. imediata protecţie a sfântului în ziua căruia s-a născut şi al cărui nume l-am adoptat pentru micul din faşă. Bătrânii greci nu mergeau atât de departe şi nici romanii, deşi o puteau face prea bine ca politeişti ce erau. Ei, fără a da nume de zei şi semizei, puseră naşterea copiilor sub auspiciile Junonei, această suverană a zânelor, cum o numeşte Pindar. Junona însă deşi suverană şi tocmai pentru că era suverană, nu asista la toate naşterile. Cu această misiune eră însărcinată fiica sa Ilitia, sora Ebiei, a tinereţii. Copilul dar nu se năştea fără religiune. Din contră : ieşea în lume profesând religiunea politeisţă, căci nu-şi datora viaţa după credinţele de atunci, decât divinităţilor Olimpului. Dacă, dar, la noi creştinarea vine după trei zile şi chiar mai târziu la dânşii autoritatea religiunii se arăta şi se exercita chiar din primul minut. Pe aceeaşi Junonă, totodeauna suverană, romanii o numeau Lucina, pentru motivul că asista la naşterea copiilor. Lehuzeie se adresau la ea zi-cându-i : Juno Lucina, fer opem, serva me, obsecro, „Juno Lucina, le conjur, 4ă-mi ajutor şi-mi slujeşte" ! Iată credinţa religioasă, veche ca şi însăşi rasa greco-latină. De la dânsa până la datină nu era decât un pas, şi preoţii politeismului nu întâr-ziară să-l facă. Neapărat că Junona, cea atotputernică şi atotştiutoare, ţinea prea bine minte câte naşteri se întâmplau pe zi şi noapte, deoarece lua act de dânsele prin mijlocirea Ilitiei. Cu toate acestea, registrele dumnezeieşti nu erau la dispoziţia nimărui pe pământ, şi oamenii trebuiau să ştie şi dânşii ceea ce ştia Junona. Preoţii dar — căci mulţime de instituţiuni cărora spiritul cel practic al romanilor le-a dat un caracter civil, la început nu erau decât privilegiul exclusiv al preoţilor — preoţii se văzură siliţi să ţină şi dânşii o statistică oarecare despre numărul celor născuţi, ca şi de al celor răposaţi. Dar regulata păstrare a „actelor stării civile" nu e lucru uşor chiar în zilele noastre. Şi apoi religia, care pretutindeni s-a silit să aibă în mâni-le sale orice instituţiuni sociale, nu se îndura să dea un caracter profan acestei statistici atât de importante. Atunci, printr-o dibăcie foarte des întrebuinţată, ridicară un templu zânelor Junona — Ilitia, menit să servească drept cancelarie de înregistrare a naşterilor pe care divinităţile le aveau sub a lor ocrotire. Acest depozit, această arhivă sfinţită nu avea însă registre de conţinut şi de păstrat, ci monede de aramă de cele întrebuinţate în primele timpuri ale ve-chei Rome. Căci, la naşterea fiecărui copil, ca şi la moartea fiecărei persoane — părintele de familie depunea în templu o monedă de acestea, ca să servească drept document constatator de actele naşterii, făcute cu ajutorul Junonei Lucine. Câte monede se aflau depuse într-o lună, sau într-un an, atjâţia copii se născură la Roma : statistica primitivă, ce e drept, dar uşoară şi plină de câştig ! Iar fiindcă în chipul acesta se dă Junonei o nouă atribuţie, apoi se dete şi un nou titlu, ca protectoare a naşterilor se numea Lucina; ba ca protectoare a statisticei prin monede se numi şi Moneda. Cei ce vor să consulte texturile, pot găsi în această privinţă mulţime de amănunte în Cicero, Ovidiu, Tit Liviu, Plutarh, Valerius Maxi-mus, Macrobius şi Solinas ; eu unul le trec cel puţin aici, spre a nu obosi pe cititor. lată dar în rezumat originea monedelor date. în memoria naşterii copilului. Datina dar avu, de la început, un caracter religios însă un scop 138 profan în realitate, căci sub formă făţişă ţinea locul „registrelor de. stare civilă" şi înlesnea posibilitatea unei statistici mai mult sau mai puţin regulate, care constata mişcarea poporaţiunii şi numărul locuitorilor. Când instituţiunea trecu din mâna preoţilor într-a censorilor, darea monedelor rămase ca obicei, ca deprindere şi cu atât mai mult cu cât nici o lege scrisă nu veni s-o desfiinţeze, deoarece nu prin legi scrise fusese înfiinţată. Şi astfel se păstră până la ivirea creştinismului când noua dogmă neputând-o şterge cu desăvârşire, se mulţămi s-o supuie — ca pe toate riturile şi datinile păgâne — unei prefaceri de formă, unor schimbări numai superficiale. In periodul martirilor şi persecuţiilor, adepţii noii religii urgisite erau nevoiţi să se strângă pe furiş în adânca nopţii tăcere, prin case retrase, prin pivniţe boltite, prin scorburi depărtate. Aici îşi făceau rugăciunile, aici îndeplineau sfintele taine, aici botezau pe noii născuţi sau pe noii convertiţi. Era dar lucru firesc ca datina împărţirii monedelor de botez să fie păstrată. Căci, pe de o parte, servea a constata numărul celor ce îmbrăţişau creştinismul prin primirea botezului, adecă progresele noii dogme, iar pe de alta, da acestui act înfăţişarea unei pioase ceremonii, la care „mărturii“ noului botezat dobândeau un dar în valoarea curentă, cu care putea trăi de azi până mâne, ei care erau izgoniţi din afaceri, răstigniţi pe cruce, aruncaţi în mijlocul fiarelor sălbatice sau arşi de vii pe pieţele publice. în al doilea period soarta îşi schimbă pasul. Sub împăratul Constantin cel Mare, creştinismul, din prigonit cum era, deveni prigonitor. Goana în contra păgânătăţii fu tot atât de amarnică din partea-i, căci pe lângă pofta de răzbunare a atâtor suferinţe mai era şi năzuinţa de a stârpi un inamic pe jumătate surpat, care nu mai trăia decât prin obiceiuri şi prin credinţe domestice. Acest trist şi sângeros capitol e de domeniul istoriei religioase. Faptul neîndoios e că, creştinismul ar fi şters cu desăvârşire orice amintiri, orice superstiţii, orice instituţiuni păgâne. O îndoită pedică îi stete însă împotrivă : întâi de toate, deveniseră o a doua fire a lumii romane, şi apoi că nu se găseau altele mai potrivite, care să le înlocuiască, în această situaţie, creştinismul nu putu decât să le prenoiască, să le schimbe forma şi uneori înţelesul. Cât despre preoţi, erau şi ei ca preoţii tuturor religiilor. Dacă printre dânşii s-au găsit bărbaţi cu talent, oratori, filosofi şi scriitori de valoare, apoi marea lor majoritate nu erau nici sfinţi, nici mai dezinteresaţi decât pontificii, sacrificatorii şi augurii politeismului. Astfel, în ducerea monedelor la biserică găseau şi ei o nimerită ocazie de a face averi. Obiceiul dar fu menţinut. A-l fi combătut era fără nici un folos. Şi, ca să nu sa-mene întocmai cu cel păgânesc, avură priceperea de a-l despărţi în două : 1. La botez, mărturiile rămaseră numai pentru asistenţi şi li se dete greşita însemnare de pomană. Cele destinate preoţilor sau comunităţii religioase, adecă' detronatei Junona Monede, fură înlocuite cu o plată în numerar, ceva mai mare decât o simplă monedă de aramă şi dată* personal servitorilor altarului: 2. Cât despre înmormântări, biserica găsi că cea mai bună statistică e tragerea clopotului, care era în stare să vestească tuturor încetarea din 139 viaţă a oamenilor. Astfel, afară de „ortul popii" se mai adause şi „ortul clopotului" , al cărui glas de aramă se însărcina să ţie locul registrelor scrise negru pe alb. Rezumând dar faptele, le putem înşirui în modul acesta : La început, mărturiile de botez fură simple monede de aramă, duse lâ templu în chipul unei declaraţii de naştere ; sub creştinism serviră ca mijloc de control pentru numărul noilor creştinaţi, iar în urmă ca daruri de pomană, pe când azi încep a-şi relua adevărata lor însemnare aceea de a fi nişte documente genealogice în sânul familiilor, ceea ce e un progres raţional si moralizator. J Aceste diferite transformări au fost fireşti şi neapărate. Un lucru însă a- rămas statornic în tot timpul : numele : căci, în tot timpul existenţei lor, mărturiile au avut înţelesul de „dovadă", capabilă de a constata fie naşterea, fie botezarea individului. în sfârşit, o altă particularitate demnă de observat este tăria cu care li s-a păstrat caracterul religios, chiar atunci când, ca azi bunăoară, legile civile le fac prisositoare şi fără de folos K * * G. Dem. Teodorescu, Arheologia literara, în „Convorbiri ' laşi, 1377, p, 305—310. literare", an. XI, XV Schimbarea numelui Dacă un copil e atacat şi maltratat de vreun spirit necurat sau e cuprins de vreo boală grea şi nu se poate degrabă mântui de dânsa, româncele din Bucovina îndătinează a-i schimba numele de bptez şi a-i da alt nume, crezând că prin aceasta atât spiritul cel rău cât şi boala se depărtează de la dânsul şi se însănătoşează. Procedura acestei schimbări de nume e următoarea : Unul dinntre căsaşi ia pe copilul bolnăvicios şi-l dă unei vecine sau altei femei din sat. Femeia, luând copilul, se duce cu dânsul până la un loc, îi schimbă numele de botez, se întoarce apoi îndărăt şi-l dă mamei sale zicându-i că i-1 dăruieşte, totodată îi spune şi cum se cheamă, adecă numele ce i l-a dat ea. Mama copilului, dintru început, se face că nu voieşte a-1 primi zicând că ei nu-i trebuieşte astfel de copii sau că are prea mulţi ; mai pe urmă însă totuşi îl primeşte şi din minutul acela apoi nici ea nici ceilalţi căseni nu-1 primesc mai mult după numele său de botezf cis după numele care i l-a dat femeia cea străină. f în alte părţi, tot din Bucovina, dacă unele femei n-au noroc de copii, dacă le tot mor, atunci ca nu cumva şi cel nou născut să le moară, îndătinează de a-i vinde.' Vânzarea aceasta se face astfel : Femeia respectivă, dacă bunăoară nu are noroc de fete, caută pe o femeie care a avut mai multe fete şi pe toate le-a crescut mari. Femeia aceea vine la fereastră şi întreabă : — N-aveţi cumva vreo copilă ? * — Ba avem ! — răspunde cea din casă — dar nu aVem noroc să trăiască ! — Vindeţi-mi-o dară mie că eu, mulţămită Domnului, am noroc destul! — Bine !... ţi-o vând bucuroasă... cât mi-i da pe dânsa ? — Cât ceri ? — Dă... ce să-ţi spun !... cam mult, Căci doară-i bujor de copilă, nu alta L. — Atâta pot să-ţi dau pe dânsa, mai mult nu !♦.. — Adă banii încoace ! Femeia cea străină întinde acuma prin fereastră un puişor sau vreo câţiva cruceri. Mama copilei ia banii prin fereastră şi tot prin aceasta îi dă copila. 141 Străina, luând copila în braţe, încunjură cu dânsa casa şi apoi intră prin uşă înăuntru. Intrând în casă, zice : — Nu mi-ţi primi de mas, căci sunt străină şi de departe, şi nu ştiu încotro să mai apuc... şi apoi mai am şi copila aceasta cu mine şi nu sunt în stare, ca să merg mai departe cu dânsa... — Ba te-om primi, de ce nu! — răspunde mama copilei... poftim treci mai aproape. Femeia pune copila pe pat sau jos, dacă e mai mărişor, iar ea se aşează pe o laiţă sau pe un scaun, ca să şadă, simulând că ar fi foarte ostenită de drum. — Da cum se numeşte mititica ? — întreabă acum mama copilei. Femeia îi spune numele ce i l-a dat. Cu aceasta se mântuieşte apoi toată procedura vânzării şi schimbării numelui şi atât străina cât şi mama copilei cred că, copilul, astfel vândut, trebuie să trăiască. în oraşul Câmpulung numele copilului bolnav se schimbă astfel : Mama sau şi un neani de aproape al copilului stă cu acesta în casă, lângă una din fereşti, iar cel ce voieşte să-l cumpere stă afară, tot ia fereastra aceea. Cel din casă zice, pronunţând numele schimbat al copilului: —' Iacă, aici ai pe N. ţi-1 vând cu atâţia şi atâţia cruceri! Cel de afară, dându-i crucerii ceruţi, ia copilul pe fereastră în braţe şi-l duce pe uşă îndărăpt în casă. Astfel se repetă procedura aceasta de trei ori dupăolaltă1. Tot aşa se schimbă numele copiilor şi în Vicovul de Sus, precum şi în alte comune din districtul Rădăuţului, cu acea deosebire numai că românii din comunele ultime sunt de părere că, copilul vândut rămâne, după drept, celui ce l-a cumpărat şi dacă părinţii săi voiesc mai târziu ca, copilul vândut să fie iarăşi al lor, trebuie să-l răscumpere asemenea prin fereastră, căci la din. contră, dacă nu-1 răscumpără, pe cealaltă lume n-au parte de dânsul2. Datina schimbării numelui de botez nu numai că există şi în Moldova, ci ea trebuie să fie totodată şi foarte veche la românii din această ţară, ca şi în Bucovina, căci iată ce spune Pr. S.S. episcopul Melchisedec în privinţa ei: „Despre acest fiu al Marelui Ştefan, Bogdan al doilea, observăm că el mai avea şi supranumele de Vlad. De aceea, într-o mulţime de uricş ale Marelui Ştefan el se aminteşte cu amândouă aceste numiri... Obifceiul de a avea două numiri, unul din botez, altul, adaos pe urmă, din motive superstiţioase, există şi astăzi în poporul român. Când un copil zace de o boală grea şi îndelungată, mai ales însoţită de spasmuri, mamele schimbă numele bolnavului, crezând că prin aceasta ar ascunde oarecum copilul de spiritul cel rău, carele, după credinţa lor, produce boala. Cu modul acesta, copilul rămâne în toată viaţa cu două nume, unul cel din botez, altul cel superstiţios. în cazul de faţă poate că numele de Vlad să se fi adaos lui Bogdan cel Mic, spre a-1 deosebi de Bogdan cel Mare, şi a continuat uneori a se numi astfel şi după moartea fratelui mai mare Bogdan“ 3. * * Com. de V.Burduhosu, stud. gimn. 2 Com. de V. Turtureanu, preot. 3 „Biserica orctodoxă", ah. VI, Bucureşti, 1882, p. 690—691. 142 ;,De nu-i trăieşte copiii, — scrie El. Sevastos, cu privire tot Ia românii din Moldova — pe copilul ce i-a mai rămas îl vinde pe fereastră unui norocos la copii sau strânge petice de la nouă case neprimenite de face-rochiţă copilului, ca să trăiască" *. Cu privire la românii din Ţara Românească, G.I. Ioneanu scrie următoarele:1 „Ca un copil să trăiască, îl cumpără vreo familie de la părinţi" 1 2. în Transilvania şi Ungaria şi anume în comitatul Solnoc-Dobâca şi al Şătmarului, numele de botez al unuii copil se schimbă, mai cu seamă atunci când copilul respectiv capătă ameţeală, îmbătăciune, sau strop-şală de la cel Necurat, adecă de la Dracul. Schimbându-i numele de botez cu un alt nume nou, se crede** că Dracul îl pierde din vedere şi nu ştie în veci, mai mult, merge la dânsul3. De multe ori însă îndătinează românii a schimba numele de botez al copiilor săii nu numai din cauza vreunei boli grele, ci, după cum am arătat în capitolul XII, şi din cauza că nu le convine numele, care l-a dat preotul sau pentru că nu sunt în stare să-l rostească cum se cade 4. în cazul acesta, cred ei, că, copii cărora li s-a schimbat numele, vor creşte mai uşor şi nu se vor bolnăvi aşa de lesne. In Macedonia, când într-o familie nu trăiesc copiii, ci mor de mici, este asemenea datină, ca şi în cele mai multe părţi din Dacia Traiană, să se ia copiii şi să se arunce pe fereastră în braţele cuiva şi apoi mamele lor se fac că-i cumpără cu 5 sau 10 .parale, aducându-i în casă, nu pe fereastră, pe unde s-au scos, ci prin o alta sau pe uşă 5. Din această datină se vede că şi la românii din Macedonia trebuie să existe schimbarea numelui cu scop ca să le trăiască copiii nou-născuţi. Numele cele mai uzitate, cu deosebire la românii din Bucovina, care se dau copiilor din cauză de boală sunt mai ales de acelea, care nu se află prin cărţile bisericeşti şi în special nume de fiare sălbatice, precum pentru băieţi: Lupu, dim. Lupuşor, XJrsu, dim. Ursulică, TJrsache, iar pentru copile : Lupă şi Ursa 6. 1 El. Sevastos, Călătorii..., p. 45 ; vezi şi Ion Creangă, Scrieri, Poveşti, Iaşi 1890, p. 149 : „Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut când eram mic mi-am schimbat numele din Stan în Ipate, şi de atunci am rămas cu două nume". 2 Ioneanu, op. cit., p. 12. 3 Corn. de Elia Pop, învăţ. în Şomcuta Mare şi Aurel Chintoanu, stud. gimn. „Se întâmplă că numele cel dintâi se schimbă la copiii care au ameţeală sau şi alte boli, crezându-se că după aceasta îl lasă boala“. 4 Pretutindeni uzitat, Ioan Popovici, învăţător în Opatiţa, în Banat, ne scrie : „Pe la noi încă se schimbă numele de botez al copiilor şi al fetelor din cauza următoare : Unii părinţi, când li se botează copiii, spun moaşei, ca să spună naşului cum să pună numele la pruncul ce se botează. Dacă naşul şi preotul adoptă propunerea, bine, părinţii sunt bucuroşi, iar dacă naşul e capricios şi preotul un bigot sau încăpăţânat, pun nume nepotrivite cu dorinţa părinţilor şi cu equitatea timpului. Şi ce urmează de aice ? Supărarea părinţilor se duce până într-acolo că ei schimbă cu totul numele de botez al copiilor şi-i strigă, după cum le vine lor mai bine Ia socoteală". 5 Burada, Obiceiuri la naşterea copiilor... în op. cit., p. 50. 6 Corn. de mai mulţi români şi românce din Bucovina şi Moldova. V. Tur-tureanu, preot, ne scrie, între altele, şi acestea: „Părinţii schimbă numele, dacă copilul e bolnăvicios şi ca să nu moară îi dau alt nume. Ca să nu moară, copiii se vând, pe câţiva bani, unuia, căruia îi trăieşte copiii, care are parte de dânşii, prin fereastra casei, la care ocazie se dau cu deosebire numele : Lupu, Lupa, XJrsu, Ursa etc. 143 Cum că într-adevăr numele acestea sunt cele mai uzitate se poate foarte lesne cunoaşte încă şi din următoarele nume de familie, care s-au format de la cuv. lup, lupă şi urs, ursă şi care asemenea sunt foarte răs^ pândite în Bucovina : Lupu, Lupan, Lupei, Lupulesei, de la Lupuleasaf soţia lui Lupu, de ex. Nicu Lupulesei, Lupanca, Lupaşcu, prese. Paşcu, de la care Paşcanu, din Păşcănel, oraşul Paşcani şi Paşcău din Moldova ; Lupăscean, Lupuscean, Lupescu; Lupa, Lupii, de ex. Toader a Lupii. Ursu, Ursaca, Ursachi, Urseanu, Ursuleac, Ursulică, Ursuleanu. Românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei, adică moţii, cred despre urs, ca şi românii din Bucovina, că, călcând pe cineva pe şele e scutit de boli şi că pe cel cu numele de Ursii nu l-ar găsi moartea. De aceea, la moţi şi la crişeni numele de Ursu, Grozavu, Lupu, Gura-Lupului9 Poravu etc. înlocuiesc numele de botez Petru, loan, Niculae etc K Numele înşirate mai sus le dau românii şi de aceea, deoarece ei cred că, precum nu se atinge nici a boală sau alte rele de fiare sălbatice, aşa să nu se apropie şi atingă nemică şi de cel cu numele schimbat şi precum se înfioară animalele nerăpitoare la vederea celor răpitoare, aşa să se înfioreze şi să se îpfricoşeze toate spiritele necurate, precum şi toate bolile de cel cu numele schimbat ; în fine, precum nu urmăreşte un animal domestic sau nerăpitor pe unul răpitor şi nu-i dă în cale, tot aşa şi spiritul necurat sau boala să nu urmărească pe cel cu numele schimbat şi să nu-i vie în cale, nici să deie în urma lui sau a numelui său, nici să-i strice, nici să-l afle în vreun fel oareşicare, ci să-l piardă din vedere şi să nu-1 mai afle nicicând, fie chiar şi după moarte. Numele ce le capătă, în chipul sus arătat, le rămân apoi pentru toată viaţa, aşa că mulţi inşi şi mai ales femeile numai la ziua onomastică ţin numele primit la botez, alţii, din contră, nici atunci, ci abia la moarte li se ştie numele cel adevărat, şi ci o fac aceasta mai mult numai de frica spiritelor celor necurate, ca nu cumva acestea să le strice. 1 1 Frâncu — Candrea, op. cit, p. 147. 144 XVI Cumetria în cele mai multe părţi locuite de români este datină că, în ziua în care se botează copilul nou-născut, părinţii acestuia, de bucurie că au căpătat un nou făt, să dea un prânz, o masă. Şi, deoarece, masa aceasta se dă mai mult în onoarea cumătrilor mari, de aceea se numeşte ea, mai pretutindeni în Bucovina şi Moldova, cumătrie. Cumătria se face în unele părţi din Bucovina ziua şi anume nemijlocit după botez sau mai bine zis după ce s-au întors cumătri, cu copilul de la botez, în care caz se numeşte ea şi botejune ; în altele, în aceeaşi zi seara, şi iarăşi în altele, precum bunăoară în ţinutul Dornei, dacă copilul se botează vineri, cumătria se face sâmbătă seara, iar dacă se botează sâmbăta, atunci se face duminică seara ; mai pe scurt, când le vine părinţilor copilului mai bine la socoteală. în timpul acela, când moaşa cu copilul şi cu cumătrii pleacă la botez, tatăl copilului sau şi altul oareşcine din casă, se duce prin sat şi pofteşte pe cei mai de aproape înnemuriţi, precum şi vecini, la cumătrie. Tot în timpul acela nepoata, dacă este deplin restaurată, iar de nu, o altă femeie, care ţine locul de bucătăriţă, prepară bucatele trebuincioase pentru cumătrie. 1 ' După ce s-au întors cumătrii cu copilul şi cu moaşa de la botez şi au cinstit, fiecare pe' rând, câte un pahar de băutură, după cum s-a arătat mai sus în capitolul XII şi după ce s-au adunat acum şi toţi cei poftiţi, bucătăriţă sau cine este, începe a aduce bucatele şi a le pune pe masă, iar gospodarul şi gospodina de casă a pofti pe oaspeţi, ca să se aşe^ la masă. Bucatele cele mai uzitate la această ocazie sunt, în zile de frupt : zeamă, sarmale, friptură şi plăcinte, în zilele de post : borş de peşte, găluşte, peşte şi vărzare. Cum s-a pus sorbitura, toţi cei adunaţi, afară de cei de casă şi de moaşă, se aşeză la masă şi anume în cele mai multe părţi bărbaţii de o. parte, iar femeile de cealaltă parte a mesei.^ După ce s-au aşezat cu toţii şi mai cu seamă cumătrii şi neamurile acestora, tatăl copilului, luând un pahar, închină la cumătru sau cumătră mare, iar dacă sunt mai mulţi cumătri, apoi la cel mai vârstnic dintre dânşii, zicând : — Nănaşule sau cumătre ! bine-aţi venit la noi cu sănătate ! — Bine v-am aflat cu sănătate ! — răspunde cumătrul, bine şi noroc să dea Dumnezeu peste tot locul şi mai ales noului nostru îinuţ ! — Să trăiţi !... Precum aţi ajuns de l-aţi creştinat, aşa să ajungeţi să-l şi cununaţi ! 145 — Dă Doamne ! Apoi, închinând şi cinstind toţi, câţi se află la masă, unul după altul câte un pahar de băutură şi dându-l fiecare de bine, anume ca, copilul botezat să fie curat, încep a ospăta din bucatele puse şi a se petrece cât se poate de bine. Când se pun însă sarmalele sau găluştele pe masă, atunci moaşa aprinde lumina de botez ; dacă sunt două, le aprinde pe amândouă, le pune alăturea într-o cofiţă şi dimpreună cu aceasta le pune pe masă. Iar când le pune pe masă, zice : Bună vremea la dumneavoastră Cinstiţi meseni şi gospodari, Dar mai ales la cumătri işti mari! Iată că v-aduc lumini frumoase Strălucite, luminoase, înaintea domniilor voastre Să şeadă, Să ardă. Să vă vedeţi de voioşi, De bucuroşi Şi de frumoşi. Să le priviţi, Să cinstiţi Şi să vă veseliţi. La ele să cătaţi, Să ospătaţi Şi să vă bucuraţi! După aceasta, ia moaşa copilul de la nepoată şi înfăşindu-1 şi îm-podobindu-1, dacă e vară, frumos cu flori, se duce cu dânsul iarăşi dinaintea cumătrilor mari şi închinându-1 acestora, zice : Bună vremea la dumneavoastră Cinstiţi meseni şi gospodari, 0 Dar mai cu de-ales La dumneavoastră, cumătri mari! Bine v-am găsit sănătoşi Şi voioşi ! Iată v-aduc un fin al dumneavoastră De la nânaşi pocinoc, De la Dumnezeu noroc ! Poftim, cumătră mare Dăruieşte finului dumitale Ce te trage inima, Ce-i voi, ce ţi-a plăcea ! Cumătră mare, răspunde: Mulţămim, moşică dragă! Mulţămim că l-ai adus Şi-naintea mea l-ai pus. Ian sări văd cât îi de mare * 146 De isteţ şi de frumos De voinic şi sănătos ! După aceasta, cumătră mare ia peste masă copilul din braţele moaşei, îl sărută pe frunte şi-l dă apoi altei cumătre şi tot aşa una de la alta, iar cea de pe urmă cumătrului mare, acesta la al doilea cumătru ; tot aşa până ce se perindă toţi oaspeţii câţi se află la masă şi fiecare cumătru şi cumătră, respectiv oaspe, începând de la cumătră mare, care l-a luat întâiaşi dată în braţe, dă copilului câte un dar bănesc după putinţă de la 50 cr. până la 1 sau 2 fl. Iar când îi dau darul, zic : Poftim, moşică dragă De la noi cam puţintel De la Dumnezeu mal mult 1 După ce s-au- perindat în chipul arătat, îl dau iarăşi moaşei, îndă-răpt. * ! în unele locuri este datină ca darurile pentru copil să se adune abia după ce cumătrii mari, dimpreună cu ceilalţi oaspeţi, au mâncat şi băut de ajuns. Atunci, moaşa pune copilul nou botezat sau pe masă dinaintea oaspeţilor sau pe braţele cumătrilor, iar aceştia, ţinându-1 pe braţe, îi pun pe piept 1 fl. până la 2 fl., adică cât pot. Ceilalţi oaspeţi, câţi se află la masă, asemenea îi dăruiesc câte cfeva, fiecare după putere şi după cum îl trage inima, zicând : De la noi pocinoc * De la Dumnezeu noroc 1 Sau: De la noi puţintel De la Dumnezeu mai mult! După ce a dat acuma fiecare, cât a avut să deie, moaşa ia şi leagă banii adunaţi în tulpanul cu care a fost copilul învălit; apoi, luând şi pe copil de pe masă sau din braţele cumătrilor, unde a stat tot timpul cât a durat adunarea banilor, şi zicând către cumătrii mari : Cum aţi ajuns de-aţi botezat Aşa să ajungeţi să cununaţi Şi iarăşi să botezaţi! îl duce şi-l dă, dimpreună cu banii, mamei sale. Mama copilului numără, cum poate, toţi banii câţi s-au strâns şi apoi spuind câţi sunt de toţi, mulţămeşte cumătrilor şi moaşei, precum şi celorlalţi oaspeţi pentru ajutorul primit. După ce s-au strâns darurile pentru copil şi s-au dat mamei acestuia, moaşa ia un talger pe care se află o plăcintă şi-l pune pe masă. Aceasta înseaipnă ca oaspeţii să mai deie câte un dar bănesc. Oaspeţii nu se pun de pricină. Ei aruncă şi pe talgerul acesta câte vreo câţiva cruceri. 147 Banii aceştia sunt meniţi pentru moaşă, care îi şi strânge, cum a dat fiecare cât a avut să deie1. In Frătăuţul-Vechi, districtul ÎRădăuţului, când vin plăcintele, atunci se aprind luminile de botez, care le-au fost stâns mai nainte de aceasta nepoata şi, aşezându-le într-o cofiţă, se pun pe masă. Tot atunci cumătrul sau cumătră mare, dacă nou-botezatul este băiat, strigă; — „Ne trebuie cioban la oi !“ iar dacă este copilă: „ne trebuie o gănscăriţă !“. La auzul acestor cuvinte, moaşa, dacă nou-botezatul e băiat, îl în-văleşte într-un cojoc cu perii întorşi, îi pune un tulpan pe cap şi aşa îl dă apoi cumătrului care, luându-1 şi puindu-ii în tulpan 1—3 fl., îl dă bărbatului său femeii de lângă dânsul, aceasta altei femei şi tot aşa merge copilul, din mână în mână, până ce ajunge iarăşi la cumătrul cel mare şi fiecare îi dăruieşte câte 10 sau mai mulţi cruceri, adecă care cât poate şi voieşte, >■ După ce a dăruit fiecare, cât a avut să dăruiască, dâii copilul dimpreună cu darurile moaşei. Moaşa, mulţămind cumătrilor mari precum şi celorlalţi meseni pentru darurile primite, ia atât copilul cât şi banii dimpreună cu luminile aprinse şi le dă nepoatei. Nepoata, mulţămind aşişderea tuturora, pune copilul lângă sine,' strânge banii, care sunt'legaţi în tulpan, iar luminile le întoarce moaşei care, din nou, le pune pe masă ca să ardă. i După aceasta pune moaşa o franzolă pe un talger şi o dă cumătrului. i Cumătrul, luând talgerul, împlântă vreo câţiva cruceri, în franzolă. Tot aşa fac şi ceilalţi oaspeţi pe rând. Dând toţi, cât au avut să deie, ia cumătrul iarăşi talgerul, pune pe dânsul două pahare pline de băutură şi le închină apoi moaşei. Moaşa, luând talgerul cu banii şi cu paharele, mulţămeşte tuturora pentru dar, dă apoi un pahar bucătăriţei, închină ea la un cumătru, iar bucătăriţa la alt cumătru şi apoi cinstesc amândouă de bine băutura din pahar. Banii adunaţi în franzolă sunt meniţi pentru moaşă, care-i şi strânge. Sfârşindu-se şi aceasta, cumătrul mare taie plăcintele puse mai înainte de aceasta pe masă, şi puindu-le pe sahane le împărţeşte pe la oaspeţi. Sfârşind de mâncat şi plăcintele, stâng luminile de botez, se scoală de la masă şi luându-şi fiecare rămas bun, se duc cu toţii pe acasă, căci cu aceasta se încheie cumătria 2. în Bosanci, districtul Sucevei, după ce au stat oaspeţii 2—3 ore la masă, cumătrul' sau cumătră mare, luând un talger, dăruieşte nou-năs-cutului prunc, pe care i l-a dat moaşa în braţe, 1—3 fl.,«care îi aruncă în talger, apoi toţi ceilalţi îl imită, dăruind şi ei câte 20—30 cr., pe care asemenea îi aruncă în talger. ţ Dict, de Catrlna' Bacolţa, româncă din Calafindeşti, satul în districtul Şiretului. 3 Dict. de Zamfira Ignătoaiei. 148 Sfârşind de dat fiecarele ce l-a tras inima, ca să deie, pune cumătrul mare talgerul cu banii strânşi pe pieptul copilului şi astfel îl predă mamei sale, zicând : — Poftim cumătră, grijiţi şi păstraţi, să aibă finuţa noastră de salbă şi cercei. De la noi puţin, da la Dumnezeu mai mult, însutit şi înmiit 1“ , — Mulţămim, cumătre, mulţămim ! ™ răspund cei de casă. De unde v-aţi. cheltuit Dumnezeu şă vă-mplinească însutit Şi-nmiiţ ! Să trăiţi, Să sporiţi, Tot din fin în fin ! Cum aţi ajuns să-i botezaţi, S-ajungeţi să-i cununaţi ! ■wr Amin L, Deie Dumnezeu ! răspund ^umătrii. Apoi» aducând moaşa o pupăză, adecă un colac lungăreţ, anume spre acest şcop făcut, zice către cumătră mare : Poftim, gospodari cinstiţi Cum staţi aici şi cinstiţi Tot aşa binevoiţi Şi-n pungă mâna băgaţi, Parale albe cătaţi! Şi de mărunte n-aflaţi Chiar şi-ntregi şă luaţi, în pupăză le-mplântaţi Şi moşichei i le daţi S-aibă şi ea în ist an Măcar de un peştirnan Şi moşoiul de^un caftan Că aşteaptă mai de-un an. Fiţi buni, fiţi buni şi-nplântaţi Nicidecum să n-aşteptaţi Ca să fiţi prea mult rugaţi. * *, Că şi moaşa, de trăieşte Fiecărui trebuieşte , Azi la unul, mâni la altul Şi tot aşa la-ntreg satul ! Aceasta şi multe altele înşirându-îe moaşa, fiecarele împlântă câte vreo câţiva cruceri în pupăză. Iar după ce s-au perindat cu toţii şi moaşa şi-a strâns banii, se dau mâncările cele din urmă şi iarăşi încep a ospăta, a'‘cinsti şi a se veseli, ca şi la început, până ce soseşte timpul, ca să se scoale de la masă şi să, se ducă fiecare pe acasă 1 Com. de G. Tomoioagă. 149 In satul Balaceana,'•districtul Sucevei, cum s-au întors cumătrii şi cu moaşa de la botez şi s-au adunat toţi cei ce au fost poftiţi la cumătrie, moaşa pune pe masă întîi mai multe şipuri de rachiu. După aceasta aşează mâncările şi anume întâi : răcituri, dacă e zi de frupt, iar dacă e de post apoi tot câte un blid de răcituri, dar de peşte şi unul de rasol. Sfârşind toţi oaspeţii de mâncat din acestea, strânge moaşa blidele de pe masă şi fiune altele cu zeamă de găină, iar în post borş cu peşte şi rasol cu sfecle, n fine, vin plăcintele sau vărzările şi dimpreună cu dârisele friptura sau peşte prăjit. Când pune moaşa plăcintele, atunci nânaşul cere de la dânsa, ca să-i aducă copilul nou botezat. Moaşa ia copilul, îl învăleşte într-o boniţă (pieptăraş) şi venind cu dânsul dinaintea nănaşului zice, în caz când copilul începe a plânge, că strigă să-i dea ei, ca să aibă din ce-şi face altă bondiţă mai frumoasă şi mai călduroasă. Nânaşul promite finului său o oaie sau o mieluţă. După aceasta, pune pe pieptul copilului 1 fl. sau care are putere şi mai mult. Afară de aceasta îi mai promite încă şi o viţică sau o vacă cu lapte, pe care i-o şi dă mai pe urmă. După aceasta, ia moaşa copilul de la nânaş şi-l pune pe masă dinaintea celorlalţi oaspeţi. Pune pe pieptul lui un tălgerel de ceară, făcut în formă de cruce, iar cei ce se află la masă pun în acest tălgerel câte 20—40 cr., zicând unul că-i dă de cioareci sau iţari, altul de pălărie, dacă e băiat, de catrinţă, tulpan etc., dacă e fetiţă. Ia apoi cumătrul mare o plăcintă şi o bucată de găină de pe masă, înfige în plăcintă un puişor (10 cr.) sau şi mai mult şi o dă apoi moaşei. Moaşa, luând plăcinta şi jucând cu dânsa în mână, se duce pe la ceilalţi oaspeţi şi fiecare îi dăruieşte, după împrejurări şi putere, câte mai mulţi cruceri. Sfârşindu-se şi aceasta, ia moaşa copilul şi-l dă mamei sale, dimpreună cu banii adunaţi; apoi începe a cinsti pe oaspeţi de buna creştere şi norocirea pruncului *. In Fundul Moldovei, districtul Câmpulungului, unde se face curnă-tria sau botejunea abia la o săptămână sau două după botez, adecă abia după ce s-a însănătoşit şi rădicat nepoata din pat, sosind ziua hotărâtă, tatăl copilului se duce pe la cei ce voieşte să ia parte la cumătrie, şi fără a-i cinsti cu vreo băutură oareşicare îi pofteşte zicând : Poftim să faceţi un bine Să veniţi până la mine, Că fac astăzi botejune! Cei poftiţi, dar mai cu seamă femeile, gătindu-se, iau cu sine ouă, câte un blid de brânză sau făină de grâu, iarna câte vreo câteva fuioare de cânepă, iar vara câte-o. legătură de lână şi apoi se duc la botejune» Ajungând la starea locului, dau cele aduse femeii de casă, zicând : — Poftim de sănătatea sau de sufletul lui N.N. Nepoata, luând darurile aduse şi strângându-le, mulţămeşte fiecăruia îndeosebi pentru dânsele. 1 1 Corn. de Mich. Jemna, stud. gimn. ' 150 După ce s-au adunat acuma, se pun cu toţii la masă şi anume nânaşul, adecă cumătrul cel mare, pe o ladă sau pe un scaun înalt, iar ceilalţi oaspeţi în două rânduri împrejurul mesei. Sfârşindu-se un rând sau două de bucate, mama sau tata ia pe copilul nou-botezat şi se duce cu dânsul dinaintea nânaşului, anume ca să-i deie un dar oareşicare Nînaşul, precum şi toţi ceilalţi, care se află la masă, încep acum a da câte un dar copilului şi anume în mâna celui ce-1 ţine în braţe, zicând : — Poftim de curea, pălărie, cuşmă etc. dacă e băiat, de tulpan, mărgele etc., dacă e copilă. Aici trebuie să observăm că românii din Fundul-Moldovei au datină de-a aduna daruri în timpul cumetriei numai pentru copiii oamenilor celor sărmani, nicicând însă şi pentru a celor avuţi, ca în alte părţi ale Bucovinei. După ce s-au adunat banii pentru copil şi după ce i-au înmânat părinţilor, ia nânaşul un mălai şi împlântă într-însul vreo câţiva cruceri. După dânsul împlântă şi ceilalţi oaspeţi, pe rând, câte unul sau mai mulţi cruceri, de jur împrejurul mălaiului, pe care îl dau apoi dimpreună cu banii moaşei, pentru care s-au strâns. După adunarea banilor mai stau, mai ospătează şi mai cinstesc puţin, istorisind în acelaşi timp diferite istorioare şi cântând diferite cântece de bucurie sau de jale, după cum e fiecare dispus şi apoi luându-şi rămas bun se duce fiecare pe acasă1. în ţinutul Dornei este datină ca, darurile menite pentru un copil să se deie înainte de masă. Moaşa din acest ţinut, când vede că bucatele sunt gata, înfaşă copilul, du pă ce l-a înfăşat îl stârneşte ca să plângă, şi apoi îl pune pe masă dinaintea cu:*iătrului, respectiv a cumătrei mari, zicând că-i trebuie bani de ciobote, opinci etc. şi de aceea plânge. Fiecare dintre cei de faţă, începând de la cumătrul mare, pun banii lângă dânsul, zicând unii că îi dau pentru pâne şi pentru sare, iar alţii: Eu dau pentru sănătate, Că-i mai bună dintre toate ! Nănaşul trebuie numaidecât să deie ceva, căci, de nu, moaşa îl înfricâ, că-i d]uce băiatul, adică finul acasă. Banii îi strânge mama copilului. După aceea, puindu-se bucatele pe masă, încep a se ospăta şi a se veseli, a grătula, a cinsti şi a bea, atât în sănătatea copilului nou-născut şi a părinţilor săi, cât şi în sănătatea cumătrilor mari, a moaşei, precum şi a celorlalţi oaspeţi câţi se mai afla la masă 2. Gratularea cea mai îndătinată, care se rosteşte, de astă dată, cumătrilor mari şi mai cu seamă din partea oaspeţilor adunaţi, e cea următoare : Cumătre (sau cumătră) mare ! Precum ai ajuns să botezi Aşa să ajungi să şi cununi. Să ai tot fin de fin, Să-ţi fie voia deplin ! * Dict. de Parşschiva Lehaciu-Leuşteanu. 2 Corn. de Vasile Diacu. 151 în cele mai multe părţi Bucovinei este datină de a se închina şi a bea cu paharul, deci cumătră mare, când îi vine de astă dată rândul, voind a da petrecerii un aer cât se poate de vesel, luând paharul zice : Dragu-mi-i paharul plin Şi badea nu prea bătrân. Pragu-mi-i paharul ras Şi bădiţa nu prea gras ! Bărbatul, căruia i s-au adresat aceste cuvinte, voind a constrânge pe cumătră mare, ca să bea întreg paharul, zice : în fundul paharului, Sănătatea omului. Deci, cine nu bea de duşcă Acela moare de puşcă ! Şi cumătră cea mare mai bine bea întreg paharul decât să moară de o moarte aşa de rea. Jn ţinutul Sălişte, din Transilvania, au o seamă de inşi datină de a rosti, precum la mesele cele mari de la nunţi, aşa şi la această ocazie, următoarele versuri : Ce frumoasă adunare Toţ de cei ce scurg pahare. Deci, cel ce bea să trăiască Cel ce nu bea să plesnească. Cel ce bea e un om bun Cel ce nu bea e nebun. Cel de bea e om voinic Cel ce nu bea e calic. Cel ce bea e om voios Cel ce nu bea-i ticălos. Cel ce vinul nu va bea Nici în rai nu va intra Că şi sântul Petru zice : Beţi vinul să nu şe strice !1 » ' în părţile de la munte, unde adeseori se întrebuinţează plo$ce, în ioc de şiouri, neavând destule pahare la îndemână, beau şi din ploscă. Deci, cel ce a primit plosca zice : Cui îi voia să nu moară, Puie plosca subsuoara. Cui îi voia să trăiască, Plosca să n^p părăsească! Mult, puţin, e pretutindeni cunoscut că românul, până ce nu-i închina şi cinsti tu mai întîi, până atunci nu voieşte şă bea, căci zice el: trebuie să ştie omul din ce mână a băut, din bună sau rea. Drqp aceea, dacă 4 Com. de B. Iosof. 152 ai închinat la dânsul şi n-ai gustat măcar cât de puţin, nu primeşte paharul, ci zice Nu mi-i vina, Nu-ntind mâna. Când mi-i vina, Totdeauna ! O seamă de români, care sunt mai avuţi, fac adeseori cumătrie cu lăutari, de cumva aceea nu pică în vreun post, şi cu deosebire în săptămâna mare. Iar dacă, din întâmplare, nu pot căpăta lăutari, se mulţămesc şi numai câte c-un cimpoieş sau fluierar, să aibă’numai cine le cânta. O astfel de cumătrie ou lăutari, la care, de regulă, ia parte şi preotul dimpreună cu dascălul, dintre care cel dintâi stă în fruntea, iar cel de-al doilea în cornul mesei, se numeşte cumătrie grasă sau cumătrie în genunchi, va să zică până la genunchi de plină. Cumătriile în genunchi, care se fac, de regulă, după ce s-a însănătoşit cumsecade nepoata, durează cu mult mai lung decât cele de rând şi voia cea bună e cu mult mai animată A. în timpul mesei cântă nu numai lăutarii, ci adeseori şi oaspeţii, diferite cântece, iar după ce s-au sculat de la masă prind a şi juca. Unul dintre cântecele uzitate la această ocazie, şi mai ales în timpul mesei, e şi cel următor : Lelea albă ca omătul Se iubeşte cu cumătruL Da cumătră să nu ştie, Vor bă-n casă să nu fie. Lelea albă cum e caşul Se iubeşte cu nânaşul, Da nânaşa să nu ştie, Lungă vorbă să nu fie. Brădănaş cu vârful verde Cumătră sprâncene negre Cine-o vede mintea-şi pierde1 2. Alt cântec, care asemenea se cântă în decursul mesei de la cumătrie, sună astfel: Frunză verde de-alămâe Dragă mi-i cumătră mie. Da cumătru şi mai tare Că i numele mai mare.. Da cumătră să nu ştie, , Lungă vorbă să nu fie3. 1 „Dacă în decursul unei cumetrii — ne scrie Ionică al lui Iordachi Isac, din Mahala — se întâmplă prea mare chef, dacă oaspeţii sunt deopotrivă peste fire bine dispuşi, e un semn că copilul pentru care se face eumătria, nu va trăi lung timpV 2 Din Crasna dict. de Marioara Bărbuţă. 3 Din Crasna, dict. de M, Bărbuţă. 153 \ In fine, al treilea cântec sună aşa : Dragu-mi-i câmpul cu flori Si cumătrul uneori. Dragu-mi-i câmpul cu iarbă Şi cumătră câteodată. Când ningea şi viscolea, Cumătru la noi venea. Acuma-i cald şi frumos, Cumătru la noi n-a fost. Şi-amu mult e cald şi bine, Cumătru la noi nu vine. Frunză verde pipigioi Poftim cumătre la noi, Că noi suntem bucuroşi De cumătrii cei frumoşi. Ba la cumătriile cele grase, când veselia şi voia cea bună a ajuns la culme, nu odată auzi şi pe tatăl copilului adresându-se atât cătră nevasta sa cât şi cătră cumătrii cei mari şi zicând : , Să trăiesc şi eu şi tu $i cumătru seleacu, Şi viţelul de sub vacă Şi cumătră, că mi-i dragă ! Sau aşa : Izvoraş cu apă rece, De-ar da Dumnezeu să sece. Să rămâie numai tina. Să dau mâna Cu vecina. Cu vecina, Nu-mi dă mâna. Cu cumătră, totdeauna ! ( La cumătrie, după cum am amintit şi mai sus, iau parte numai bSr-\ baţi şi neveste, adecă numai cei căsătoriţi. Deci, dacă anume sau numai din întâmplare intră şi vreun fecior în casă, unde se ţine cumătria, atunciî moaşa, cum dă cu ochii de dânsul, îl ia şi ascunde cuşma, anume ca să poată dormi copilul şi să ajungă, ca să poarte şi el cuşmă sau pălărie. Pre4 cum mai nainte, în decursul mesei şi mai după aceea, în decursul jocu-^ lui, îndătinează de-a cânta diferite cântece, tot aşa îndătinează şi dupăj ce s-a sfârşit cumătria şi anume când cumătrii îşi iau rămas bun şi vo4 iese să se pornească spre casă. Aşa, cumătră mare, când îşi ia rămas bun de la cei de casă, cântă: Frunză verde lemn de nucă, Mi-a venit vremea de ducă ; Mi-a fost vremea mai de mult, Dar eu nu m-am priceput 1 1 154 Sau Cânfă cucul pe butuc, Vine vremea să mă duc. Sara bună, eu mă duc Nu vă fac nici un bucluc ! Sara bună, eu vă las ! Nu vă fac nici un năcaz ! Sara bună, nu de tăt1 Că mai am gând să Vă văd 1 Sau : Vreme mi-i de mers acasă Holercuţa nu mă lasă Sara bună, nu de tăt Cam de gând să vă mai văd ! Sau : Sara bună, mi-aş lua Nu mă-ndur de dumneata Cumătriţă, draga mea ! aSara bună, eu mă duc Multămim, gură de cuc. Sara bună, nu de tăt Că am de gând să te mai văd ! Mama copilului, care voieşte ca, cumâtrii, respective cumătră, să mai stea ca să mai petreacă împreună şi să se mai veselească, zice : Cumătră, cireş-amară Fă-mi cu ochiu pân-afară. Cumătră, cireaşă dulce * Fă-mi cu ochiu când te-i duce !1 2 Cumătră, nu numai ca-i face cu ochiul, dar lunându-şi din nou seara bună, dă numaidecât să se pornească. Mama copilului urmează : Dragu-mi-i, boieri, de voi C-aţi venit până la noi. Şi mi-i drag de dumneavoastră C-ati venit la casa noastră. Da de-acum mai dragi mi-ţi fi Că şi mai des mi-ţi veni ! * 1 Tăt = tot, se aude foarte adeseori in Bucovina în vorba de toate zilele cât şi în poezia populară. 2 Din Crasna, diet. de M, Bărbuţă. 155 în sfârşit, văzând mama copilului, că, cumătrii nu glumesc, ci vor numaidecât să plece spre casă, ia un şip de rachiu şi petrecându-i până la poartă, cântă : v Cumătriţa mea cea dragă Mi-a trecut acum de şagă. Cumătră, cumătră hăi, Când aud de sara bună Mi se uscă limba-n gură ! Dacă între cei ce-şi iau rămas bun se află vreo nevastă străină, fără părinţi, fraţi şi surori, atunci numai ce-o vezi şi pe aceea rădicânr du-şi vocea şi cântând : Voi nu vă prea fuduliţi Şi la mine încă veniţi, Că voi prea bine mă ştiţi Că eu îs fără părinţi. Şi veniţi în sărbători, Că eu îs făr-de surori. 1 Şi voi tot nu mă uitaţi, f Că eu îs cea făr-de fraţi!1 Ajunşi la poartă mai beau câte un rând sau două de pahare şi apoi se despart, întorcându-se căsaşii în casă, iar ceialaţi ducându-se fiecare pe la locuinţele lor. : în unele părţi ale Moldovei, câteva zile după botez, un prieten al casei umblă cu o garafă cu rachiu, intră în fiecare casă, zice câteva vorbe de cinste, pentru gazdă, apoi umplând paharul îl închină fiecăruia dintre gospodari şi-i pofteşte pe sară, la cumătrie. De obişnuit, vorbele ce se zic la asemenea împrejurări sunt de felul următor : — Jupânul nânaş şi jupâneasa nânaşă, împreună cu ai lor cumătri, se închină la cinstita faţa domnieivoastre ca la un mândru codru verde şi vă pofteşte să osteniţi desară până la gazda domniilor-sale, că li s-a^ născut prunc tânăr şi frumos şi de mare veselie s-a umplut casa lor0 Tare se vor supăra cinstiţii nânaşi şi întreaga cinstita adunate, dacă veţi da greş la aceasta. f • Gazda răspunde prin câteva vorbe, arătând că nu va lipsi de la adunare şi înapoihd paharul, ca să-l îndulcească, trimisul îl ia iarăşi şi zicând : „Mulţămimîl dă de duşcă, iar poftitorul adaugă : „sâ vă fie de bine". Odată cu amurgul serii încep a se aduna, unul câte unul, cei poftiţi v la cumătrie, bărbaţii cu femeile lor, căci şi în Moldova numai gospodarii > se poftesc la asemenea petreceri. I Sosind la casa de cumătrie, bărbaţii se strâng grămadă de o parte | şi femeile de altă parte, fiecare ceată vorbind de ale sale. - în vremile de demult, bărbaţii vdrbeau de cumpenele războaielor, j de vitejiile domnilor şi ale boierilor; fiecare îşi spunea povestea întsfmr J 1 Din Călineşti, districtul Rădăuţi. plărilor sale în bătăliile eu turcii,' cu tătarii, cu ungurii sau cu Litfa. Astăzi,. grăiesc despre nevoile lor, despre jidovul crâşmar, despre ciocoi, iar cei din părţile muntoase mai mult despre întâmplările cu dihania de urs. — Umblam — zice unul — după o găină sălbatică ce de multă vreme o auzisem codcodocind prin smidâ 4, când la capătul plaiului, colo, ştii, drept bradul cel pârlit... he ! he ! răspunde altul ce stă cu ochii ţintă la povestitor... numai iacă o dihanie câtu-mi-ţi-i namila stătea în cărare parcă-mi aţinea calea ; aprind într-însa, că IJoamne îndămână-mi mai venea, şi chitesc drept în frunte încât nici n-a mai mişcat. Era un urs bârz ţintat în frunte, pare-mi-se că tocmai acela, care mai astă primăvară mi-a luat un cârlan de m-a durut în suflet — ştii cârlanul cel terţin. <— Dar dumitale ţi-a mers bine — răspunde un altul — că în loc de o zeamă de găină te-ai ales cu o piele! de urs, dar mie mi s-a sfetit mai rău ; era despre seară şi mă dusesem să-mi aduc boii; şcobor pe jghiab 2 când, la capătul tamiţei 3, iacă dihania de urs ; după ce-mi supsese boul, îl movilise şi acum şedea nepăsător deasupra pe partamuri*; aşa m-am aprins de mânie, văzându-mi boul pierdut, încât mi-am zis în mine : de acum tot una mi-e : ori eu, ori el; pun mână pe o tişitură şi strigând înfricoşat, ca să-i iau apa de la moară, am şi repezit într-însul, N-a stat dihania de pricină, ci a rupt-o la fugă. Eşti şi om fioros — adaugă râzând, un altul. Ba nu, bre, — răspunse iarăşi altul — da era urs de cei furni-coşi, care fuge de-şi scoate ochii, când vede omu. La aceste vorbe, dau cu toţii un hohot de râs şi altora li se taie pofta să mai povestească vitejii cu urşii. în vremea aceasta, între femei, ca de la gâgăitul gâştelor, nu şş mai înţelege nimic, vorbesc toate deodată, chicotesc şi râd cu hohot. Aşa merge rânduiala, până când gazda Sau nânaşa pofteşte la masă, in capul căreia se aşează nânaşul şi nânaşa şi apoi tot părechi, bărbat şi femeie, după cum sunt de fruntaşi, până se încheie masa. Mănâncă, beau şi se veselesc mai multe ceasuri, glumind şi râzând asupra jidanului din sat sau despre vreun prpstatic ce s-a pribegit la masă. Pe' la sfârşitul mesei se dreg paharele cele dulci, întâi drege nânaşul şi pune ceva mai mult în pahar mai făgăduind copilului acolo în faţa tuturor p viţică ; apoi încep ceilalaţi a pune bani în pahare, după puterile lor. Cu aceşti bani îşi scoate gazda cheltuielile mesei şi uneori mai prisoseşte ceva. După ce se sfârşesc paharele dulci, oaspeţii încep a se ridica de la masă. în toată vremea cât ţine masa, doi balauri negri ca dosul ceaunului cântă unul din seripca şi altul din cobza, felurite cântece de ţară cum şi altele împământenite,precum sârbeasca, corăbeasca şi ruseasca. Din când în când, câte un oaspe chefăluit întinde un pahar de vin scripcarului ori cobzarului, zicându-i : \ 4 Smida e o pădure de brazi arşi, în care au crescut tufe noi: 2 Jghiabul este o cărare prin valea dintre doi munţi. 3 Tarniţa este un drum bătut de oi sau de vite, printr-un lac greu de umblat. 4 Partamuri se numesc bucăţile dintr-o vită ruptă de urs, pe care acesta le face grămadă şi apoi se suie deasupra lor, faptă ce se numeşte „a movili 157 r— Bea, balaure că ţi-1 torn în cap ! Ţiganul se scoală, închină şi el, dar cine bagă de seamă închinăciunea ţigănească ? După rădicarea mesei stă tot temeiul cântecelor şi a jocurilor. Flăcăii ameţiţi saltă legănat, cântă din gură, glumesc, prujesc şi chiuie, bătând cu picioarele de răsună pământul. Acum îşi deschid dragostele tot mersul lor ; prin inimile femeilor trec când săgeţile iubirii, când ale temutului. Unele cântă în pilda altora : Nu ştiu ţese, nu ştiu coasă Dar nu-mi pasă, că-s frumoasă. Cântec mestecat cu laudă şi batjocură, pe care nici o femeie de ţară nu-1 primeşte cu mulţămire, cel puţin în ochii lumii. Este în sufletul românului un fond însemnat de întristare, care se revarsă prin versul duios şi trist al cântecului său şi prin vorbele ce zice la cântare. Acest suflet a presurat note triste chiar şi în cântecele menite pentru veselie. Iar Doina este culmea tuturor ; ea închide într-însa inima întreagă, are ceva a sufletului singuratic şi jalnic, pe care nu-1 pot zugrăvi nici un cuvânt în limba grăită, afară poate de dorul, care se apropie în-tru-câtva prin mulţimea întrebuinţărilor lui. Până la acest cântec toţi sunt veseli, sorbind unul din bucuria altuia, dar de îndată ce se aud sunetele străbătătoare ale doinei, se lasă de mână şi de după gât şi fiecare se ascunde în adâncurile jalnice ale sufletului său. Ţiganii lăutari au ghicit aceste însuşiri ale românului, de aceea, pentru a scăpa de batjocurile şi şăgile dupăcite ce pornesc din veselia zburdalnică, ei încep un cântec de inima albastră, care pune pe gânduri până şi pe cei mai zurbagii^ iar unii, cei mai cu foc, încep să strige lăutarilor că au nimerit-o „cdci parcă le ia cu căuşul de la inimă". Sfârşindu-se astfel de cântece şi îndesând cocoşul cântările sale, oaspeţii încep a se împrăştia în vreme ce unii iriai slabi dorm duşi unde i-a apucat vremea K în judeţul Sucevei, precum şi în alte judeţe din partea de sus a Moldovei, cumătria se face sau nemijlocit după botezul nou-născutuluF copil sau la vreo câteva zile după aceea, când, atât părinţii copilului cât şi nânaşii săi, invită pe rudeniile lor cele mai de aproape, ca să ieie parte la dânsa. * După ce s-au adunat toţi cei invitaţi şi după ce s-au aşezat la masă, moaşa, înfăşând copilul în scutecele cele mai frumoase ce le are, se duce cu dânsul la cumătrii cei mari, adecă la nănaşii săi, care stau în capul mesei şi prezentându-1 lor, zice : Din găoază din rogoz O ieşit ist făt frumos. Şi cere scufă şi salbă J Să se ducă-n lumea albă. Cere cal de călărie s Şi o stea la pălărie, -i -•i 1 Al. Lambrior, op. cit., p. 2—5. j 158 Ca să treacă de pustie ; Şi mai cere un cal breaz, Că-i fecior de om viteaz ; Dă-i măicuţ-un oboroc, Ca să-şi cate de noroc. Şi mai dă-i măicuţ-o sită, Ca să-şi cate de ursită ; Şi mai fă maic-o plăcintă, S-o mâncăm până la nuntă. Ca grâul N.N. să crească Şi-ntru mulţi ani să trăiască ! După rostirea acestei urări fiecare mesean scoate şi dă câte un dar bănesc pentru copil şi anume mai întâi nânaşii săi, apoi rudele şi vecinii. Mai pe urmă şi anume după ce au stat cu toţii un răstimp bun la masă, după ce fiecare a gustat din bucatele aduse şi puse pe masă şi a cinstit cât a voit şi i-a plăcut, moaşa ia o pâne sau un mălai, merge cu dânsul mai întâi la cumătrii cei mari apoi la fiecare oaspe îndeosebi şi făcând diferite glume, cere ca să-i deie şi ei câte un dar pentru osteneala ce-a avut-o. Şi, fiindcă aşa-i datina din moşi-strămoşi, nime nu se pune de pricină ci fiecare scoate câte vreo câţiva bani, cât îi lasă inima, şi-i împlântă în mălai. Cu adunarea acestor bani se încheie apoi cumătria, se scoală cu toţii de la masă, şi luându-şi rămas bun de la părinţii copilului, căruia îi doresc viaţă îndelungată şi nepătată, minte sănătoasă, fericire şi toate cele bune, pleacă fiecare mulţămit, spre locuinţa sa *. în Ţara Românească 2 şi în Transilvania se dă asemenea pretutindeni după botez câte un prânz mai mare sau mai mic, după cum e şi starea părinţilor pruncului. Cu acea ocazie se fac apoi, ca şi în Bucovina, unele prezente, parte în bani parte în naturale. Pe unele locuri banii se aruncă sau în scaldă sau în leagănul pruncului.. De lâ cei prezenţi, precum şi de la aceia, care vin mai târziu în casa pruncului, se ia somn, adecă se taie niţel păr sau se pune câte un bănuţ la pernă 3. 1 2 3 1 Dict. de mai multe românce din satele Mălini şi Rădăşeiii. Vezi şi „Gazeta Săteanului", foaia cunoştinţelor trebuincioase agricultorului şi poporului, an. III, Râmnicul-Sărat, 1886, p. 187. 2 „Lumina pentru toţi", an. III, Bucureşti, 1888, p. 473 : „După botez, naşul merge acasă la părinţii noului-născut, unde se face masa, la care vin rudele şi prietenii, atât ai naşului cât şi ai părinţilor pruncului şi dau câte un dar pruncului". 3 Corn. de Georgescu, înv. în Secadate ; — „Gazeta Transilvaniei", an. LV, Braşov, 1892, nr. 207 : „Afară de botezul real, se mai fac, în Ilva Mare şi aşa numitele „botejuni". Atunci, gazda casei vesteşte pe aceia, pe care îi doreşte să-i aibă la bote-june, care în cazvil acesta este un ospăţ de prieteni. Cei chemaţi se întrunesc la care chemătorului, care îi ospăţă bine. Atunci, fiecare oaspe îşi ţine de datorie să cinstească gazdei o viţea, una ori mai multe oi, bucate, ba şi bani. Acei oaspeţi, care cinstesc o viţea, un mânz, o vacă (nu şi cei care cinstesc oi, capre, bucate, bani) intră în cumătrie cu gazda casei. Acesta, la caz de nevoie, lâ cumătri aleargă mai întâi după sfat şi ajutor"* 159 în părţile Oraviţei, din Banat, se face asemenea după botez lin prânz, la care ia parte naşul, moaşa sau alte neamuri, care venind roagă de sănătatea nou-născutului, aducând daruri, cu care ocazie zic : „Eu dau puţin, Dumnezeu să dea mai mult, zile multe, noroc şi fericire46 K în alte părţi din Banat, după botezarea unui copil, tatăl acestuia, dacă e cu dare de mână, pregăteşte un prânz mare, numit gostie, la care pe lângă naşi şi moaşă maii cheamă încă şi pe bărbatul, moaşei, apoi pe vecini, prieteni şi rudenii, uneori aduce chiar şi lăutari. După ce au prânzit şi s-au veselit cu toţii, fiecare ©aspe înainte de a-şi lua ziua bună şi a se porni spre casă, caută şi scoate vreo câţiva bani, care cât se-ndură şi, după cum îi e şi puterea şi punându-i la capul micului botezat, zice : — Eu îţi dau puţin, Dumnezeu să-ţi dea mai mult! Rostind cuvintele acestea, dă mâna cu cei de casă şi, luându-şi rămas bun de la dânşii, se porneşte încotro s-a îndreptat. Nemijlocit însă, înainte de pornire, găzdoaia casei dă naşului sau naşei, ca dar, o maramă frumoasă, iar moaşei o pogace, pe care sunt grămădite cărnuri fripte, aluaturi fine, iar deasupra ca la 8—10 rifi de pânză fină, al cărei mijloc vine drept deasupra pogacei şi a aluaturilor, iar capetele se trag (târie) pe jos. Pogacea şi pânza aceasta trebuie s-o ducă moaşa până la sine acasă ţinând-o mai sus decât umărul, alăturea cu capul, iar capetele pânzei lăsându-le să se târâie după dânsa ca un şlep după o doamnă, anume ca cine va întâlni-o pe drum, să stea locului, să-i admire darul şi să poată zice : „mare şi frumos dar i-au dat!“. t Cu aceasta apoi, petrecuţi fiind naşii şi moaşa de cătră părinţii copilului şi de lăutari până la un loc, uneori chiar şi până acasă, se gată gostia sau actul botezării. Cei mai săraci, dacă nu pot în ziua botezării da şi ei un prânz, ca cei bogaţi, hotărăsc a-1 da pe altă duminică sau sărbătoare, uneori chiar şi la 2—3 săptămâni. Atunci, fac şi ei o mică gostie, dar totdeauna mai pe sărăcie şi mai cu puţin zgomot2. în Ungaria, asemenea e datină de a se da un ospăţ în onoarea cu--mătrilor mari şi a moaşei, dar mai cu seama numai după botezul unui prunc (băiat). în decursul ospăţului acestuia, care, cu puţine abateri, se face mai tot aşa, ca şi în celelalte părţi locuite de români, nepoata e datoare să spele mâinile moaşei, ceea ce se face aşa : toarnă apă curată într-un blid şi apoi, luând cu mâinile sale apă de-aceea, spală cu dânsa mânile moaşei ; iar după ce i le-a spălat, îi dă o ştergură nouă, ca să se şteargă. Aţâţ ştergura aceasta cât şi o năframă asemenea nouă, care i-o dă mai pe; urmă, rămân ale moaşei ca dar pentru osteneala sa, precum şi pentru, mâncarea ce i-a preparat-o şi i-a adus-o cât timp a fost bolnavă. Spălarea mânilor moaşei, de către nepoata sa, trebuie în orice caz î să se întâmple în viaţa aceasta, căci dacă nu se întâmplă, atunci moaşa in 4 cealaltă lume e toată până în coate sângioasă : 1 2 1 Aurel Jana, op. cit, p. 483. 2 Com. de I. Popovici. 160 Dacă nepoata a neglijat în decursul vieţii sale actul acesta al spălării şi s-a întâmplat să moară, atunci moaşa se duce la dânsa până a nu se înmormânta şi neamurile ei o spală pe mâni şi o şterge cu pânza ce se află pe faţa repausatei1. In fine, în Macedonia, după botez se pune masă la martorii şi în timpul mesei se aduce un vas cu vin, la fiecari oaspe care aruncă înăuntru bănişori sau parale, menite a se coase pe scufiţa copilului. Celelalte formalităţi se fac, ca şi la românii din Dacia Traiană, fără nici o deosebire 2. 1 Com. de Elia Pop, învăţător în Şomcuţa-Mare. * D. Bolintineanu, op. cit., p. 88—89 vezi şi T.Ţ. Burada, Obiceiurile Ut naşterea copiilor..., în op. cit., p. 46. XI — Naşterea la Români 161 XVII Scăidăciunea In decursul cumătriei sau nemijlocit după aceasta urmează, de regulă, scăidăciunea, numită altmintrelea şi şcălduşă sau scălduşcă ; adecă copilul nou născut se scaldă de cătră cumătrii mari, naşii copilului, care l-au ţinut la botez. In cele mai multe locuri din Bucovina însă este datină de a se scălda > copilul de cătră cumetrii cei mari abia a doua zi sau chiar a treia zi după botez şi aceasta din cauză, ca să nu se şteargă prea degrabă mirul de pe dânsul, ci să doarmă cel puţin o noapte în mir i. în acele locuri, unde se. scaldă a doua sau a treia zi, mai există încă şi acea credinţă că pe copilul botezat nu e nimărui iertat să puie mâna, , până ce nu-1 scaldă nânaşa sa2. . " Scăidăciunea se face, în cele mai multe ţări din Bucovina, astfel: J A doua zi, după botez sau cumătrie, colea când se apropie soarele ^ spre amiazi se adună la casa nepoatei mai multe femei dimpreună cu cumătră sau cumătrul mare. adică cu cel ce a ţinut copilul la botez. Dacă cel ce â ţinut copilul la botez e bărbat, vine, de regulă, dimpre-4 ună cu soţia sa, dar nu aduce nici un dar, dacă e femeie, atunci vine, de i regulă, fără de bărbatul său, dar aduce cu sine şi de astă dată, ca şi mai , înainte la botez, pelinci, faşă, un tulpănaş, un brău, o perniţă, toate aces- ; tea, noi3. în Boian, districtul Cernăuţului şi în Vicovul-de-Sus, districtul^ Rădăuţului, naşa aduce, de regulă, finului său de astă dată, ca dar : o faşă,^ un scutec, şi o bucată de pânză nouă, ca de vreo 3—4 coţi de lungă pentru^ pelinci, precum şi o căpătuşcă 4 albă şi una cu flori5. ' ' 1 în Fundul Moldovei, districtul Cîmpulungului, dacă naşul copilului^ e femeie, când merge să scalde copilul de mir, duce următoarele daruri :H| o păreche de dăsăguţi, un scul de lână albă ori laie, apoi scutece, o faşăf şi un tulpănaş de legat capul copilului, care sunt puse într-o traistă nouă3 şi cât se poate de frumoasă. Pe lângă acestea mâi duce încă şi o oală noua. |j Obiectele prime sunt menite pentru înfăşarea copilului, iar oala, de;j încălzit scăldătoarea într-însa. 1 * * Com. de mai mulţi inşi precum şi de V. Turtureanu, preot: „Scăidăciunea, numită altmintrelea scălduşcă, se face totdeauna a doua zi după botez pentru că lai botez pruncul se miruieşte şi de aceea, în acea zi nu se cade a scălda sau a spăl# copilul, căci se spală mirul de pe dânsul “• ^ * In Stroieşti, com., de I. Berariu, paroh şi exarh. 9 în Calafindeşti şi Frătăuţul-Vechi. 4 Căpătuşcă == basma. 6 Com, de V. Turtureanu, preot. 162 Dacă cel ce a botezat e bărbat, toate lucrurile acestea le duce nevastă sa, care scaldă totodată şi copilul. Dacă n-are soţie le duce o soră sau altă femeie. Iar dacă e sărman şi n-are lucruri de acestea în casa sa, trebuie să le cumpere de la alţii căci de dus, fie avut ori sărman, fiecare trebuie să le ducă i. După ce s-au adunat acum toate femeile, câte au avut să se adune, căci bărbaţii, afară de cumătrul mare, mai nicăieri în Bucovina nu e datină ca să ia parte la scăldăciune, moaşa prepară scăldătoarea (scălduşca), adecă toarnă apă curată şi ne-ncepută în oala cea nouă, care a adus-o cumătră cea mare, respectiv soţia cumătrului, anume spre această scop de acasă şi care înseamnă ca, copilul să aibă glas ca şi oala cea nouă, când se cumpără din târg, şi apoi o pune la foc, ca să se încălzească. în acelaşi timp, pune în oala cu apă încă şi următoarele plante sau seminţe de plante, precum : busuioc, câteva fire de grâu, mărar, mintă, românită, câteva boţii (botie) sau măgâlii de mac, sămânţă de cânepă, precum şi una sau mai multe pene de orişice fel de pasăre. Busuiocul îl pune de aceea ca nou-născutul şi mai ales dacă e copilă, să fie atrăgătoare şi iubită ca busuiocul. Firele de grâu, ca să aibă cinstea grâului ; şi, precum e grâul cel mai ales şi mai căutat dintre toate panele albe, aşa fie şi copilul mai ales, mai căutat şi mai văzut dintre toţi oamenii. Mărarul, să fie plăcut ca mărarul în bucate. Minţa şi româniţa, ca să crească uşor şi să fie sănătos. Boiiile de mac, ca să poată uşor şi bine dormi. Sămânţa de cânepă, ca să crească iute ca, cânepa ; iar Penele, câ să fie uşor ca pana, precum şi pentru aceea ca toate să le priceapă şi înveţe uşor, şi tot aşa să trăiască în lume. Tot aşa fac şi moaşele românce din Macedonia; acelea încă pun în scăldătoare, după ce s-a botezat copilul, busuioc, ca să fie muşat (frumos) paradzi (parale) de argint, ca să fie avut şi sare, ca să aibă hare (să fie plăcut) 2. După ce s-a încălzit scăldătoarea astfel preparată, o ia de la foc şi o toarnă într-o vănuţă sau covăţică numită altmintrelea, în unele părţi atât din Bucovina cât şi din Moldova, albie, dim. albiuţă3, în care mai pune încă şi o leacă de agheasmă, puţin lapte dulcei o bucăţică de zahăr, precum şi unul sau două ouă. Apa sfinţită sau agheasma înseamnă ca, copilul să fie ca aceasta de curat. Laptele dulce, ca să fie şi frumos ca laptele, precum şi pentru aceea,’ ca sâ-i fie viaţa dulce ca laptele, să trăiască bine în lume. Zahărul, mai ales dacă e copilă, anume ca să fie lumii dulce ca acesta ; iar ouăle, care rămân întregi până a doua zi, când le sparge mama copilului şi aşa sparte le pune apoi în scăldătoare, însemnează ca să fie curat, plin şi sănătos ca oul. 1 Dict. de Paraschiva Lehaciu-Leuşteanu. 2 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 41. 3 Dict. de Anita Pletosu, româncă din Bădăşeni, jud. Suceava. 163 Mai tot aceste obiecte îndătinează a le pune în scălduşă şi româncele, respectiv moaşele din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară cele din judeţul Suceava *. In Ţara Românească, când se scaldă copilul pentru prima oară de la botez, i se pune în scăldătoare o bucală de pâne şi una de slănină de porc, anume ca, copilul să crească ca pânea în cuptor şi să se îngraşe ca un purcel. I se mai pune încă şi o coardă de vioară ca în viaţa lui să cânte frumos 2. Ia apoi, tot moaşa, copilul şi-l vâră în scăldătoare. După ce l-a vârât, cumătră, respectiv cumătrul mare, naşul copilului, ia lumina de botez, o aprinde şi apropiindu-se de vasul în care se află copilul pica (picură) din-tr-însa în scăldătoare, în forma crucii, câte de trei ori în fiecare loc şi anume : întâi la cap, apoi la picioare, după aceea în partea dreaptă şi pe urmă în cea stângă. Dacă sunt doi sau mai mulţi cumătri, atunci picură fiecare pe rând, aruncând în acelaşi timp câte unul sau şi mai mulţi florini în scăldătoare. Vin apoi, pe rând, toate femeile câte- se află de faţă şi stropind copilul cu puţină apă, aruncă şi ele în scăldătoare câte vreo câţiva cruceri sau puişori, după cum sunt de avute. Banii aceştia, care sunt meniţi pentru moaşă3, însemnează că, copilul să fie bănos şi norocos cât va trăi. Jar luminile le pun pe masă, unde le lasă să ardă până mâi pe urmă. După aceasta, cumătră mare scaldă singură copilul. Dacă sunt mai multe cumătre, îl scaldă fiecare pe rând. Iar dacă naşul copilului e bărbat, atunci îl scaldă nevastă-sa, în lipsa acesteia moaşa sau şi altă femeie. Totuşi şi nânaşul trebuie să toarne măcar o leaoă de apă pe copil4. După ce l-a scăldat şi spălat cumsecade, ia cumătră cea mare crijma în care a fost pus după ce s-a scos din botez, o moaie în scălduşcă şi şterge cu dânsa copilul, mai întâi pe la toate încheieturile, unde a fost uns cu mir, apoi în gură ca să nu-i pută, pe subsuori, ca să nu asude şi la urechi, ca să audă bine5. Nespălându-1 cumătră cumsecade cu crijma, în gură, subsuori şi în urechi, se crede că, copilul, cât trăieşte, îi pute gura, asudă foarte tare şi nu aude bine 6. în Boiaii şi Mahala, districtul Cemăuţului, dreptul de a scălda pe cel botezat, întâia oară după botez, îl are numai nânaşa. Alte femei şi cu deosebire mama copilului nu se cuvine nicidecum să-l scalde de mir, pentru că, după credinţa românilor din aceste două comune, ar fi un mare păcat, când l-ar scălda altă femeie şi nu nânaşă-sa. * Dict. de Ana Pletosu, din comuna Rădăşeni: „Scăldătoarea, numită altmintrelea scălduşă, o face moaşa din apă ne-ncepută. După ce o pune în albiuti Şi o stâmpărâ, pune într-însa, grâu, zahăr şi pene, ca sâ fie uşor ca pana*. 2 Ioneanu, op. cit., p. 27—28. 8 Datina rom. din Calafindeşti, Ilişeşti, Frătăuţul-Vechi şi Suceava; — vezi şi Dlujanschi, op. cit, p. 76. * In Calafindeşti dict. de C. Racolţa; — în Frătăuţul-Vechi, dict. de Zamfira Ignătoaiei; apoi în Ilişeşti. 6 In Fundul Moldovei întrebuinţează româncele în loc de crijmă, spre scopul acesta, ori şi în ce fel de pânză curată. Corn. de Paraschivă Lehaciu-Leuşteanm 0 In Fundul Moldovei, com. de P„ L. Leuşteanii. 164 Drept aceea, nânaşa după ce atât ea cât şi ceilalţi meseni care voiesc, au aruncat mai întâi, câte unul sau mai mulţi cruceri în scăldătoare, moaie cornul crijmei în scaldă şi picură copilul cu dânsa în gură, de trei ori, anume ca să nu se prindă de dânsul nici Un rău, apoi picură cu lumina de botez, care arde în tot timpul scăldării, în scălduşcă câte trei picuşuri ; la cap, la picioare şi la ambele mâini, în forma crucii. După aceasta, scăl-dându-1 şi spălându-1 cum se cuvine, ia tripticulJ şi busuiocul care a fost legat la lumina de botez,precum şi crijma, ale cărei cornuri le îndoieşte la un loc şi prinzându-le pe toate acestea laolaltă, le moaie în scaldă şi şterge cu dânsele pe copilul scăldat la urechi, la mâini, subsuori, în stin-ghiuri 1 2, precum şi la toate celelalte încheieturi ale corpului. După ce l-a scăldat şi şters, în chipul cum s-a arătat, îl scoate din scăldătoare, prinzându-1 cu mânile de ambele umere ale obrazului, anume ca să crească înalt şi drept şi să-i fie grumazul lung, apoi aruncându-1 pe scutece şi .pelinci, ca să fie sprinten, îl înfaşă, îl strânge de nas şi-i face de trei ori cruce peste corp. După aceasta, îl pune pe o perină curată şi-l acoperă cu crijma, dacă e băiat, aşa ca faţa să-i rămâie descoperită, iar dacă e copilă o acoperă şi pe faţă, anume ca să fie ruşinoasă. Astfel acoperit şi-n locul unde l-a pus îl lasă să stea până după scoaterea şi aruncarea scăldătoarei în care s-a scăldat3. în Poiana Stampii, districtul Dornei, sfârşind nânaşa copilul de scăldat şi scoţându-1 din scăldătoare, îl înfaşă în pelincile şi scutecele ce le-a adus anume spre acest scop dş acasă sau în pânza şi brâul, care l-a adus lă botez, şi după aceea, îl duce şi-l dă mamei sale, zicând : Poftim ţine-1! Să fie voios, Sănătos Şi frumos ; Lucrător, Ascultător Şi-ndurător ; Să trăiască Şi să crească ; Să fie harnic foc, Să aibă mult noroc. Iar dumneata cumătră Ca o mamă adevărată Să trăieşti, Să poţi sâ-1 creşti Şi să-l povătuieşti ! Iâr dacă e copilă, zice : Poftim ţine-o ! Să fie voioasă, Sănătoasă Şi frumoasă ; 1 Triplică se numeşte un sculişor de aţă răsucită, de culoare albă, roşie şi albastră. 2 Stinghiuri se numesc încheieturile de sus ale picioarelor. 8 Corn. de V. Turtureanu şi Ionica al lui îordachi Isae. 165 Lucrătoare, Ascultătoare Şi-ndurătoare ; Să trăiască Şi să crească Să fie harnică foc Şi să aibă mult noroc ; Iar dumneata cumătră Ca o mam-adevărată Să trăieşti, Să poţi s-o creşti Şi s-o povăţuieşti! Mama copilului, primindu-I, sărută mâna cumătrei, dacă aceasta e mai bătrână decât dânsa şi mulţămeşte, zicând : Mulţumim cumătră, Că l-ai botezat Şi l-ai creştinat Dumnezeu ţi-ajuta !...1 în Frătăuţul-Vechi, după ce-1 scoate din scăldătoare, îl aşează pe lâna unui pieptar, anume ca să fie îmbrăcat ca oaia şi apoi îl pune alăturea cu maica sa 1 2, iar în Fundul Moldovei după ce-1 încinge cu faşa, sub care pune 50 cr. sau 1 fl., îl ia în braţe şi lumina de botez în mână, apoi sărutându-1 atât pe dânsul cât şi lumina, îl duce la mama sa şi dându-i-1 ~ acesteia, zice : — Poftim de sufletul meu ! Iar dacă nu l-a botezat femeia, ce i-1 dă, ci bărbatul ei sau altcineva, ;; zice : — Poftim de sufletul bărbatului meu sau de sufletul ltii N. care l-a botezat ! Mama copilului, primindu-1, îi sărută mâna şi-i mulţămeşte3. în fine, în Macedonia, unde scălduşca e asemenea uzitată, a douaP zi după botez, cum a scăldat nânaşa copilul, cum l-a pus în scuteci de lână, lucrate în casă şi ţesute la amândouă capetele cu roşu, şi cum l-a înfăşat cu şitoare, de care se anină un inel de aur ori de argint, îl ia în braţe şi ducân- \ du-se cu el la maică-sa, zice : Nună de la mine hilin (fin), de la Dumnezeu creştin ! /* 4 După ce a predat acum cumătră mare copilul maicei sale, moaşa, sco- ^ ţând banii, care i-au aruncat mai nainte cumătrii, precum şi ceilalţi ; meseni, din scăldătoare, ia covăţica sau vănuţa cu scălduşca în care a fost scăldat copilul, ca să o scoată afară. în acelaşi timp, cumătră sau soţia i cumătrului mare, luând lumina de botez aprinsă într-o mână, iar un şip 5 de rachiu fiert cu miere, precum şi un pahar în cealaltă mână, merge în % urma ei, iar celelalte femei câte se mai află la scăldăciune, prinzându-se de mână şi formând un fel de danţ se duc cu toatele în urma lor, petre- 1 Dict. de mai multe românce, de loc, din Poiana Stampii. | - 2 Dict. de Zamfira Ignătoaiei. $ 3 Dict. de Paraschiva Lehaoiu-Leuşteanu. '* 4 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 42 şi 48. ■4 166 cându-le până la o apă mergătoare, dacă se afiă vreo atare prin apropiere, sau în grădiniţa cu straturile însă, de regulă, în pomăt, unde este, şi anume tot jucând, cântând 1 şi strigând : Hopa, hopa, C-a zis popa: Să jucăm Şi să cântăm Să ne învăţăm Bine-n lume să făcem, De rău să ne apărăm. Să nu facem nicicând rău Să fie lui Dumnezeu Neplăcut Şi urât; Să facem numai frumos. Să placă şi lui Cristos. Să facem numai plăcut, Să placă Duhului sfânt. Şi să facem numai bine, Să placă la orişicine1 2. Sau aşa : Hop, leliţă cu suman Cu trei ace-n peştiman : Unu pişcă, Unu mişcă ; Unu-mpunge, unu scoate, Unu strigă că nu poate ; Unu face Cum îi place3 * * * * 8 *. Cum au ieşit din casă, afară, cântă : Uşoru-i cu floare-n gâţăt Greu e cu copil la ţâţă. Mai bine cu floare-n faţă. Decât cu copil în braţă. Că eu floare n-am purtat, Cu copil m-am deşteptat*. 1 Datina româncelor din cele mai multe comune din Bucovina, precum din Boian şi Mahala, corn. de Ionică al lui Ionachi Isac şi de V. Turtureanu : „Mai nainte de a prezenta copilul nânaşului sau nânaşei, moaşa scoate şi varsă scăldătoarea in- tr-un loc curat sub un pom sau o tufă etc. Femeile merg toate împreună cu moaşa şi cu nânaşa cu lumina de botez aprinsă “. — Din Vicovul-de-Sus şi Voitinel, com. de Dumitru Cârdei, agricultor : „Femeile merg cu scălduşca afară, cântând şi jucând, ca să joace şi el bine şi o toarnă apoi la un pom, ca să crească ca pomul de mare11. * Din Crasna, dict. de Aniţa Ursachi. 8 Din Mahala, com. de Ionică al lui Iordachi Isac, agricultor. * Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă. 167 Ajungând în pomăt se opresc la un măr sau păr sau şi la alt p6tn Verde. sănătos şi frumos, care se află la un loc curat (unde ilu-s pomii, lă 6 răchită sau la un soc, iar în grădina cu florile, la un trandafir etc.) şi acolo apoi toarnă scăldătoarea la trupina pomului respectiv, anume ca, copilul să crească, să-nflorească şi să rodească, ca pomul, iar la loc curat de aceea, pentru că aceasta e cea dintâi scăldătoare de când s-a miruit şi mirul e sfânt, apoi şi pentru aceea că în scăldătoare se află şi agheasmă. Iar când o toarnă, zice : ^ Să crească mare ca pomul şi să fie sănătos (sănătoasă) ca dânsul! Tot aşa fac cu apa din scăldătoarea aceasta şi româncele din Macedonia, acelea încă o aruncă la loc curat, cu acea deosebire numai că ele, de obicei, n-o duc s-o verse mai departe în afară de streşina casei, ca nu cumva să se verse peste albele sau hârăsitele (ursitele) despre care am vorbit mai sus *. Cum a aruncat scăldătoarea, moaşa prăvale covăţica, adecă o întoarce cu gura în jos şi punându-se pe dânsa să şadă, zice : S-a răsturnat covata, Să trăiască nepoata ; Şi s-a răsturnat deodată, Să mai facă înc-o fată. S-a răsturnat pe-un picior Sâ mai facă şi-un fecior1 2 3. Cumătră mare, dimpreună cu celelalte femei, puindu-se şi stând roată împrejurul moaşei, încep asemenea a cânta şi a zice • Joacă moaşa pe covată, Să mai aibă câte-o fată. Joacă moaşa pe ştiubei, Să mai aibă nepoţei\ Să trăiască nepotul, Să mai facă şi altul. Să trăiască nepoata, Să mai facă şi alta. x Nepotul dac^a trăi, Noi bine ne-om veseli. Cu fete şi cu feciori, Că de-acestea ne-a fost dor. Să jucăm, s-ne-nveselim, Tot de acestea ne gătim Şi nepotul să trăiască, De-acestea să ne gătească !4 Apoi, încunjurând pomul şi jucând, atât împrejurul lui cât şi al moaşei, care şade şi acum pe covată, chiuie : Dragul mamii sugător Să trăieşti, să creşti uşor* 1 T. T. Buradâ, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit, p. 41. 2 Din Mahala, corn. de Ionică al luMordachi Isac. 3 Moaşa, atât pe copiii ce-i moşeşte cât şi pe părinţii acestora, îi numeşte nepot-nevoată * Din Stroeşti, corn. de 1. Berariu. 168 Să fii tatii de bun spor Şi mamii de ajutor De pe vatră pe cuptor ! Dacă cel scăldat e copilă : Draga mămuchii păpuşă Să trăieşti, s-ajungi mătuşă, Să fii bună jucăuşă Cu gunoiul după uşă !1 După a treia încunjurare şi anume după ce au sfârşit de chiuit următoarea chiuitură : U, iu, iu nânaşă mare Ia şi suflă-n lumânare, Doar-a arde şi mai tare Să zvârlim cea scăldătoare în grădina cu florile, Să strângem nurorile !1 2 încetează de jucat, cumătră stinge lumina, iar una dintre femei ia nişte beţe şi începe a scormoni cu dânsele, ca şi când ar ara, spre semn ca cel nou-născut să aibă noroc la arătură, îşi face apoi barbă, spre semn ca cel nou-născut să fie preot, în fine, umblă cu nişte ciucălăi în mână spre semn ca cel nou-născut să fie avut3. în Boian şi Mahala, dacă nou-născutul e băiat, fae o mulţime de şăgi cu lucruri bărbăteşti, precum : cosesc, adună, căpiţesc, îmblătesc etc., iar dacă e fată fac lucruri femeieşti, precum e şi ocupaţia femeilor, adică piaptănă, scarmănă un cojoc, toc, cos cusături şi multe alte mai fac4. Apoi, sculându-se moaşa de pe covată, le provoacă să sară peste aceasta, anume ca să aibă şi ele câte o fată sau fecior zicând : Hai, săriţi peste covată, S-aveţi şi voi câte-o fată. Dar săriţi cam năltişor, S-aveţi şi câte-un fecior. Nevestele, care doresc să aibă copii, încep acum a sări una după alta peste covată, făcând şi de astă dată o mulţime de glume 5. în Suceava, din contră, întorcând moaşa covăţica sau vănuţa, fiecare femeie, mai ales cele tinere, în loc să sară, se pun să şadă pe vănuţă ; aceasta însemnează că, în curând, o va învrednici Dumnezeu şi pe dânsa cu un astfel de odor 6. Am amintit mai sus că la scăldăciune iau parte numai femeile şi cu deosebire cele mai de aproape înnemurite cu nepoata, dimpreună cu 1 Corn. de Tomoioagă, cant. bis. 3 Din Valea Putnei, corn. de V. Tocariu. 3 Corn. de G. Tomoioagă. 4 Idem. 6 Corn. de V. Turtureanu. 3 Dlujanschi, op. cit, p. 75. 169 cumătră cea mare şi numai limpede acestea ies cu scăldătoarea şi se duc cu dânsa, ca s-o arunce la un loc curat. Bărbaţii nu au datină de a lua parte la scăldăciune, cu atât mai puţin la scoaterea scăldătoarei. Şi dacă naşul copilului e bărbat, atunci în locul lui iese cu scăldătoarea numai soţia sa cu moaşa şi cu celelalte femei, iar el rămâne în casă. Deci, dacă se întâmplă să se amestece printre femei şi vreun bărbat, atunci vai de capul lui, ce mai fac cu dânsul. Mai întâi, încep a-şi bate joc de dânsul, cântându-i diferite câtece sarcastice, precum : Frunză verde de alună Cat la deal, dealul răsună, Leliţa pe gârl-adună. Ce să fac să mă-ntâlnesc Două vorbe să-i vorbesc, Inima să-mi răcoresc ? Ia m-oi da dipe un corciu Şi m-oi trage-ncet pe josu. Ca s-o'prind şi s-o sărut, C-alta nu-mi trebe mai mulţi Că-i lucru nepriceput !1 Apoi, de-a fi orişicât de voinic, femeile. întărâtate. încep a-1 trage încolo şi-ncoace, a-1 lua în tot chipul peste picior, astfel că bărbatul, scăpat cu mare greu dintre dânsele. îşi face cruce şi nu mai are curajul altădată a se mai vârî la această întâmplare printre femei, ba el învaţă şi pe alţii, ca să se ferească de dânsele, cu ocazia ducerii şi aruncării scălduşcei1 2. Iar, după ce s-au săturat acum de jucat şi de făcut diferite comedii, ia cumătră mare şipul cel cu rachiu, îl pune pe un sahan, umple un pahar şi închină mai întâi la moaşă, bea puţin rachiu dintr-însul, iar restul îl aruncă pe pomul la a cărui rădăcină a aruncat scăldătoarea. După aceasta, luând moaşa paharul închină la una dintre femeile de faţă aceea la alta, şi tot aşa, una la alta, pe rând. până ce au aiuns la cea din urmă. Dacă sunt două sau mai multe cumătre mari, atunci cinsteşte fiecare atâtea rânduri de pahare de bine, câte cumătre sunt. Iar când a ajuns rândul la cea din urmă, şi după ce a băut şi aceasta, se prind iarăşi de mână şi încep, din nou, a juca şi a cânta : ' Frunză verde de omăt, Beau holercă şi mă-mbăt La cumătru prin pomăt. As mai bea şi-o ţâr-de bere. Că, cumătru-i cu putere !3 După ce au luat în cap sau cum spune proverbul, după ce au prins ciocârlanul de coadă : De-aş putea cânta ca, cucu Nu m-aş mai strica cu lucru. 1 Din Crasna, dict. de'Aniţa Ursachi. 2 In Bosanci şi alte sate, corn. de G. Tomoioagă. » Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă. 170 D-aşa cânt ca ciocârlanii, Prăpădesc vremea cu anu 11 * . • \i f Sau astfel 9« U, iu, iu Şi buhuhu Pân-la anu . Şi altu ! Pân-la anu 1 Şi ciobanu l2 După ce au cinstit toate, femeile înfloresc pe moaşă cu diferite flori, dacă e vară, iar dacă e iarnă, o înfloresc numai cu unul sau mai multe fire de busuioc uscat. în acelaşi timp, îşi pun şi lor câte un fir de busuioc la ureche. Uneori, în timp de vară, nu numai că o înfloresc, ci voind a face mai mult haz şi voie bună, prind a o urzica pe mâni, pe picioare, mai pe scurt pe unde apucă, astfel că unele moaşe, fiind nerăbdătoare şi ţâfnoase, prind a plânge de usturime şi ciudă. Apoi încep iarăşi a juca, a chiui şi a face diferite comedii. Pe urmă, ţinându-se de mână, moaşa cu şipul şi cu paharul într-o mână, iar cu covăţica în alta şi cumătră mare cu lumina aprinsă mergând înainte, se întorc, tot jucând şi făcând chef. până în pragul uşii3. în satele de peste Prut şi anume în Boian şi Mahala, după ce au aruncat scăldătoarea şi au sărit peste covată şi după ce au făcut diferite şegi şi au cântat mai multe cântece glumeţe, nevestele de faţă iau pe moaşă şi o pun în covăţică şi astfel o duc apoi, pe sus, până în casă, unde zic celor de faţă că moaşa a voit să fugă cu ciobacă, iar ele, alergând după dânsa, au prins-o şi-au adus-o în casă. Moaşa, cum a intrat în casă, se duce, petrecută fiind de o mulţime de glume, râsete, drept la copil, unde l-a fost pus şi lăsat cumătră cea mare înainte de a scoate scăldătoarea afară, îl ia cu perină cu tot în braţe şi ducându-1, dimpreună cu lumina cea de botez aprinsă, îl dă nânaşului sau nânaşei sale, adecă celui ce l-a ţinut la botez, zicând : Cinstite cumătre mare ! Poftim un cioban la oi, Că pe dealuri şi pe văi Toată vara le-ar purta Şi le-ar paşte şi-nturna ; Pe dealul cu florile El ar paşte oile, Pe valea cu carpenele, Ar înturna caprele 7 Caprele-s iuţi de picior, Dar şi el e sprintenior. Ciobănaşu-i mititel, Dar fiindcă-i uşurel 1 Din Crasna, dict. de An. Ursachi. a Din Frătăuţul-Vechi şi Calafindeşti. 8 In Calafindeşti, dict. de C. Racolţa. 171 pe picior îi bun şi Măcar că e mititel* Iar, când îl pune pe mâna cumătrului, zice : Cinstite cumătre mare ! Poftim, că finul cel mare Cere numa o oaie mare. Iară cel mai mititel Cere-o vacă cu viţel, Vre-a mânca lapte şi el! Nânaşul, luând copilul în braţe, şi puind deasupra erijmei pe piept 1—2 sau şi mai mulţi florini, după cum e şi starea sa materială, zice : Poftim, moaşă, de-un purcel Să aibă parte de el ! Banii aceştia rămân ca dar pentru fin. Moaşa, mulţămind nânaşului pentru darul primit, îl ia iarăşi în braţe şi de astă dată îl duce şi-l dă mamei sale, adecă nepoatei, cu banii şi cu lumina de botez cu tot, urându-i, în acelaşi timp, să trăiască, până ce-1 va vedea mare şi pus în cale. Nepoata, adică mama copilului, luându-1 şi mulţămind nânaşuhii pentru dar, iar moaşei pentru osteneala sa, o cinsteşte cu un pahar de rachiu. Moaşa, primind şi cinstind paharul de bine, şi nemaiavând deocamdată alt oficiu de împlinit, se duce şi se aşează şi ea la masă în rând cu celelalte femei K In Crasna, la întoarcere, ducând pe moaşă asemenea pe covăţică, ea şi cele din Boian şi Mahala, îi cântă următorul cântec, până ce ajung la pragul uşii şi dau să intre în casă : Leliţă secerătoare Seceră vara la soare, Durere de mijloc n-are. O pus secera-n pământ Şi se suie-n deal la vânt, Ca să-i treacă de urât!1 2 Ajungând la pragul uşii, gospodarul de casă le iese cu o lumină aprinsă înainte şi le întreabă pe unde au călătorit şi ce au făcut. Femeile răspund că au fost de au turnat scăldătoarea la trupina unui arbore, anume ca, copilul care s-a scăldat într-însa, să crească şi să rodească ca arborele respectiv, în bine şi în abundenţă, şi precum arborele îşi lăţeşte ramurile sale, aşa să se lăţească şi înmulţească şi seminţia nou-născutului copil. După aceasta, lăsând moaşa covăţică în tindă, intră cu toatele în casă şi se aşează la masă. Cumătră mare pune lumina pe masă, ca să ardă. Apoi desface crijma de la lumină şi îmbrobodeşte pe nepot cu dânsa, 1 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac şi de V. Turtureanu. 2 Din Crasna, dict. de Ana Ursachi. 172 iar cordeluţa sau bumbăcelul cu care a fost crijma legată la lumină, leagă copilul la grumaz ca să nu se deoache. Ia după aceea, şi lumina şi o dă nepoatei, iar nepoata, primind-o, o stinge şi o strânge. In Frăţăuţul-Vechi, cum s-au înturnat şi-au intrat în casă, iau copilul de pe pieptarul pe care a fost pus înainte de a ieşi cu scăldătoarea, îl înfaşă în obiectele cele noi. care le-a adus oumătra mare la cumătrie, iar cele vechi le dă la o parte. După ce l-a înfăşat, îl dă nepoatei, zicând : Poftim, cumătră, finul Cu pâne şi cu sare, Cu darul sfinţiei sale. Eu l-am scăldat L-am spălat L-am îmbrăcat Şi l-am înfrumuseţat. Iar dumniata-1 ţine Şi mi-1 creşte bine Cu noroc şi sănătate, Ca să ai dintr-însul parte! După ce i-a dat copilul, moaşa stinge luminile în grindar. Mama copilului, primindu-1 răspunde : Mulţămim, cumătră ! Cum ai ajuns de l-ai botezat Şi încreştinat, Aşa s-ajungi să-l şi cununi* Iar lumin-aceasta Cum ai făcut-o Şi-ai gătit-o Şi-ai împodobit-o Aşa s-o vezi şi-n ceea lume De gătită' Şi-mpodobită ! K Aşezându-se după aceasta la masă, moaşa cinsteşte la cumătră sau cumătrul mare, zicând : * Precum ai ajuns A-l boteza Şi a-l scălda Aşa să ajungi A-l şi cununa i — Să dea Dumnezeu ! — răspunde cumătră. Apoi. luând paharul cinsteşte la nepoată, nepoata la o femeie, femeia la gospodarul de casă, iar acesta la cea mai bătrână şi mai cu vază dintre muierile prezente şi tot aşa până ce trece rândul pe la toate. Apoi, inoep a mânca din bu- 1 1 Dict. de Zamfira Ignătoaiei. 173 căţele ce sunt puse pe masă şi a se veseli, a cânta şi a istorisi câte. de toate K Către finea mesei, vine bucătăriţa cu mâna dreaptă legată, iar în mâna stângă duce un talger cu o bucăţică de pâne şi,dând-o cumătrii începe a se văita că s-a fript şi s-o miluiască mesenii, ca să se poată vindeca, pentru a le putea face şi alte dăţi mâncări şi mai bune. Toţi mesenii sai; mai bine zis mesenele pun în pâne cât voiesc şi dau talgerul cu crucerii înapoi. După aceasta, masa se sparge şi fiecare se scoală şi se duce acasă 1 2 3 4. Cumătră mare îşi ia, de regulă, rămas bun printr-un cântec. In Moldova, judeţul Suceava, cumătră mare, sufulcându-şi mânecile, picură mai întâi cu lumina, de botez în scăldătoare în cruciş., apoi îl spală cu sprijinela 3 prin urechi, ca să audă bine şi să nu fie zoios şi colbăit, la nas, ca să fie în toată vremea curat şi zbicit, la gură, ca să nu pută, subsuori, ca să nu se opărească, pe pălmi, ca să nu asude şi în urmă la toate încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, ca să fie spornic la lucru şi îndemânatic la umblat. După ce l-a scăldat şi şters în chipul cum s-a arătat, tot cumătră mare îl scoate din scăldătoare, îl înfaşă şi încinge cu şitoare 4 şi apoi îl duce şi-l dă, gata, înfăşat, maicii sale. Moaşa, care în tot timpul acesta a stat de o parte, ia acuma apă curată, toarnă nânaşii pe mâni, ca să se spele şi după ce s-a spălat îi dă un prosop, ca să se şteargă. Cumătră mare, la rândul său, cum s-a şters, scoate un franc care e menit pentru moaşă, şi-l pune pe albiuţă. Moaşa, strângând francul, ia albiuţa cu scăldătoarea şi, fiindcă aceasta'e cu mir, o scoate afară şi o aruncă la un loc curat5. în unele părţi din Banat, unde este datină de a se boteza copiii mari cu seamă duminica, nu se scaldă mai mult în ziua aceea ci, ca şi în cele mai multe comune din Bucovina, abia a doua zi după botez. A doua zi dimineaţă însă, scăldându-se şi fiind scăldătoarea aceasta cea dintâi după bote june, nu se duce şi leapădă acolo unde s-au lepădat celelalte scalde, până la botez, ci, fiind prima săldătoare după bote june unsă, adecă fiind copilul uns de preot cu mir sfinţit de arhiereu, se duce, ca şi în Bucovina şi Moldova şi se leapădă la rădăcina unui pom roditor, în loc curat, şi tot aşa se face şi cu celalte scalde, câte două în toată zţua, ce urmează în decurs de un an ; acelea încă se duc şi se leapădă tot la rădăcina acelui pom ; sau cel puţin în apropierea lui6. în ţinutul Dornei, scăldăciunea se face totdeauna în aceeaşi zi în care s-a scăldat copilul şi anume nemijlocit înainte de a se pune bucatele pe masă sau mai bine zis înainte de începerea cumătriei. Scăldătoarea o prepară moaşa din apă curată, adusă dintr-un părău curat, o încălzeşte într-o oală nouă, asemenea ourată, o pune într-o covă-ţică curată, în care mai pune încă şi lapte dulce, precum şi apă sfinţită 1 în Calafindeşti, Bosanci şi Ilişeşti. 2 Dlujanschi, op. cit., p. 76. 3 Sprijinealâ = crijmă. 4 Şitoare — cingătoare, chingă. 0 Dict. de Ana Pletosu, din Rădăşeni, şi M. Nistor, din Mălini. 0 Com. de Ioan Popovici, învăţător în Opatita. 174 4 de preot. Aceste obiecte se pun de aceea că, copilul să fie bun, iutişor, să crească degrabă şi să doarmă bine. După aceasta face cruce asupra scăldătoarei şi apoi bagă băiatul înăuntru. Când e acum băiatul în scăldătoare, picură nânaşa sau nânaşul, adecă cel ce l-a botezat, cu lumina de botez, în scăldătoare şi anume de la dreapta la cap, apoi din stânga la picioare, de la stânga la cap şi pe urmă de la dreapta la picioare. Această picurare se repetă de trei ori după-olatlă. După ce a picurat, aruncă bani de argint pentru moaşă, în scăldătoare. Dacă cel ce l-a botezat e bărbat, atunci îl scaldă moaşa, iar dacă e femeie, atunci îl scaldă femeia respectivă, şi tot ea îl scoate, îl înfaşă şi-l pune pe masă, iar apa în care a fost copilul scăldat, n-o scot în aceeaşi zi afară, ci o păstrează până a doua zi dimineaţa, când apoi o scoate moaşa şi o aruncă într-un loc curat. Când pune nânaşa copilul pe masă, atunci toţi cei adunaţi se află la masă. După ce l-a pus pe masă aşterne un tulpan pe piept şi fiecare dă, ca dar, câte ceva băiatului şi anume îi pun pe piept de la 50cr, până la 2 fl. Cine n-are bani, dă şi pânză. De multe ori însă, şi anume cei mai avuţi, dăruiesc pruncului, tot atunci, câte o oaie sau viţică pe care s-o ţie şi s-o crească în norocul pruncului botezat de dânşii. în multe locuri vita dăruită se ţine şi se creşte astfel că înmulţindu-se şi vânzând prăsila copilului sau copila respectivă e în stare mai pe urmă să-şi cumpere o falce şi mai bine de pământ. După ce a dat acum fiecare ce a avut să dea, ia moaşa copilul dimpreună cu banii, şi-i dă nepoatei. Aceasta mulţămeşte tuturor pentru cele dăruite şi primite. Finindu-se şi aceasta, ia moaşa o* bucată de pâne şi mergând cu dânsa la fiecare oaspe, începând de la cumătră sau cumătrul mare, zice : Cine n-a dat părăluţa l-a muşca mâţa mânuţa ? Făcând aceasta, fiecare înfige în pâne câte unul sau mai mulţi cruceri. Banii aceştia sunt ai moaşei. După ce a adunat acum şi moaşa partea sa, se începe masa. Stăpânul de casă cinsteşte mai întâi la nânaşi sau cumătri şi de acolea merge pe rând. Astfel, tot mâncând, bând şi veselindu-se, stau la masă ca la vreo două, până la trei ore. Apoi, muiţămind cu toţii gospodarului şi gospodinei de casă, se scoală de la masă şi pornindu-se mai întâi cumătră sau cumătrul cel mare înainte, iar ceilalţi după dânsul, se duce fiecare la ale sale, dorind încăodată însănătoşire grabnică nepoatei şi creştere uşoară pruncului. în fine, mai e de observat încă şi aceea că, dacă moare copilul, îndată după ce a fost botezat, atunci nu se scaldă defel, nici nu se face cumătrie 1 1 Dict. de Măriuca Ursaca şi Vasile Diacu, din Dorna. 175 XVIII Scăldătoarea nepoatei La o săptămână după scăldăciune, pe unele locuri cu mult mai înainte de aceasta, iar în altele chiar şi a treia zi după naştere, scaldă moaşa pe nepoată. T; Scăldătoarea aceasta se face astfel: se pune într-o căldare mare ca la 4—10 cofe de apă, precum şi diferite plante şi anume : mintă neagră, mărar, româniţă-bunâ, gălbinele de cele ce miroasă frumos, tămâiţă, zmeurică (seredă) sulcină, nalbă, poala Sântă-Măriei, calapăr, lemnul Domnului, toaie şi stroh de fân. Atât apa cât şi plantele acestea se încălzesc bine, până ce iese toată puterea dintr-însele, apoi se toarnă într-o vană mare în care se lasă, până ce se stâmpără. După aceea, se scoală nepoata, se vâră în vană şi stând în picioare, moaşa o spală peste tot corpul. Nemijlocit după aceasta, ieşind din vană, se îmbracă într-o cămeşă curată ; se încinge bine şi se îmbroboade. Iar moaşa, luând apă sfinţită, i-o toarnă în vârful capului şi prinde şi cu aceasta a o spăla pe obraz, pe mâni, pe picioare şi pe piept, anume ca să fie curată, pentru că înainte de a se scălda şi spăla cu apă sfinţită se oonsideră de necurată, precum şi pentru aceea, ca să poată face mâncare, să-i fie încuviinţat a umbla pa lângă casă şi a aduce apă de la fântână, pentru că până ce nu se scaldă nu-i este nicidecum iertat să prindă ceva în mână sau să iasă afară/ . Sfârşind moaşa de scăldat şi de spălat pe nepoată, începe acum aceasta a spăla mânile moaşei tot cu apă sfinţită şi anume de aceea pentru că şi moaşa, după ce ,a rădicat copilul, încă se ţine de necurată. După ce a spălat-o îi dă, în loc de ştergar, o păreche de mâneci de pânză nşuă şi. subţire de fuior, ca de doi coţi de lungă, sau şi de câlţi, după cum adecă e şi nepoata de avută, puindu-le pe mâni, începând de la grumaz şi până la vârful degetelor şi cu acestea se şterge apoi-moaşa pe mâni V , v Mânecele acesteâj care rămân moaşei ca dar din partea nepoatei, înseamnă ca ea să aibă în cealaltă lume, cu ce acoperi stropiturile de sânge cu care a fost stropită, după ce a strâns păcatele femeii, adecă după ce a rădicat copilul. Dacă n-ar căpăta mânecele acestea, în cealaltă lume s-ar vedea toată împroşcată cu Moaşa, după ce s-a şters1 2, împătureşte mânecile bine, le strânge 1 în Calafindeşti, dict. de Catrina Eacolţa şi în Fundul Moldovei, dict. de P. L. Leuşteanu. 2 O seamă de moaşe nu se şterg în mânecele acestea, ci într-un ştergar sau. altă pânzătură. 178 şi le pune de o parte. Iar mai pe urmă, după ce le-a dus acasă, îşi face dintr-însele o cămeşă sau un cămeşoi. Sfârşind şi aceasta, ia moaşa copilul nou-născut, îl desfaşă şi-I petrece de trei ori, aşa gol cum este, prin cămeşa în care l-a născut mă-sa, şi anume băgându-1 prin poale şi scoţîndu-1 prin gură. Petrecerea aceasta se face cu scopul ca, copilul să nu capete răul copiilor sau Samca, nici să nu se umple de rofiil. După petrecerea copilului ia moaşa cămaşa şi o spală în scăldătoarea,' în care s-a scăldat nepoata, iar după aceasta, luând scăldătoarea dimpreună cu toate plantele ce au fost puse într-însa şi scoţînd-o afară, o aruncă într-un loc retras, pe unde nu umblă nici oamenii, nici vitele, anume ca să nu calce într-însa şi să se bolnăvească 2. O seamă de femei leapădă la ocazia aceasta şi cămeşa în care au născut, anume ca să nu capete copilul boală lumească 3. în unele localităţi din Moldova, judeţul Suceava, unde este datină de a se scălda nepoata cam de comun a treia, a opta sau a noua zi, pun în scăldătoarea acesteia, dacă e iarnă : stroh de fân, văzdoage sau bonce, sg. boncâ, boz şi busuioc, iar dacă e vară ; cătuşnică, româniţă, mătură de grădină, boz, ovăs, mălin• şi vetrice 4, precum şi alte flori de câmp, care după ce se fierb întâi într-un ceaon, se lasă până ce se potolesc şi apoi nepoata se scaldă cu apă de aceasta. Scopul punerii acestor plante e, după cum spun unele, ca nepoata să se întărească şi să se scoale mai degrabă 5. După şcăldare, nepoata dă moaşei, ca şi în Bucovina, o bucată de pânză cât ar putea face două mâneci la o cămeşă dintr-însa. De acest petec de pânză se şterge apoi moaşa, după ce s-a spălat mai întăi pe mâni. Dacă nepoata nu-i dă nemică, atunci moaşa, venind mai pe urmă, se spală şi se şterge de cămeşa nepoatei, anume ca toată necurăţenia s-o dea de pe dânsa pe nepoată, precum şi pentru aceea, ca să nu rămâie necurată pe cealaltă lume. Se mai dă moaşei, tot la această ocazie, încă şi un căuş sau stra-. chină plină cu făină şi sare deasupra. Dacă noul-născut este fată, se pune peste toate un fuior de cânepă, ca să aibă păr mare. Căuşul sau strachina plină înseamnă ca, copilul să ţie degrabă capul în sus 6. în Ţara Românească, la trei zile după facere, moaşa scaldă pe lehuză în albia în care moaie şi cămaşa cu care a făcut, frecând în acelaşi timp corpul lehuzei, ca să-i piară petele de pe faţă7. O seamă de femei, tot din Ţara Românească, şi anume acelea care -au născut întâi băiat, taie poalele cămeşii cu care a născut şi le dau la fete mari, să treacă de două ori prin.ele, ca să se mărite curând8. * * Dict. de Paraschiva L. Leuşteanu. 2 Idem. 8 Ioneanu, op. cit., p. 9 ; Boală lumească — frenţe = sifilitică, ţ Vetricea e o plantă înaltă cu frunza mărunţică, floare glabenă care creşte pe priloage şi pe haturi. 0 Com. de A. Pletosu, din Rădăşeni şi de M. Nistor, precum şi de alte românce din Mălini. 8 „Şezătoarea", an. I, Fălticeni, 1882, p. 53. * Ioneanu, op. cit., p. 14. 8 lbidem, p. 8. 177. Unele femei din Bucovina însă, dar mai cu seamă moaşele din această ţară, taie tivitura de la poalele cămeşii, în care a născut nepoata şi o dau fetelor mari, ca să se încingă cu dânsa, crezând că fata, care se va încinge cu o atare tivitură, asemenea se mărită degrabă. în Banat, de cumva moaşa împreună cu nepoata de buric ori şi numai una dintre ele voieşte ca respectiva nepoată să nu mai nască alţi prunci, moaşa, nu mult după naştere, spală pe nepoată, o îmbracă în altă cămaşă, iar cămaşa pătată, dimpreună cu buricul tăiat al nou-născutului prunc, precum şi cu cuţitul sau foarfecele cu care l-a tăiat, le duce şi le îngroapă pe toate la un loc lângă o moghilă, unde se împreună trei hotare, sorocindu-le, în acelaşi timp, ca numai atunci să mai nască nepoata N. alt prunc, când se vor dezgropa lucrurile îngropate de ea. Murindu-i nepoatei respective pruncul şi voind să aibă acum alt prunc, se duce la moghila din cestiune şi dezgroapă toate lucrurile îngropate acolo, în credinţă că, prin aceasta, desface vrăjitura făcută la îngroparea lor şi că, prin urmare, va putea iarăşi căpăta alt prunc. Şi, de cumva lucrurile amintite nu sunt putrezite, e cu atât mai sigură în desfacerea vrăjiturei. Dar ea, ca să fie şi mai sigură, nu se lasă numai cu atâta, ci mai încearcă încă şi unele întorsături cu cămaşa, ori mănâncă vermuleţul ce se află cam de comun în polamida spinoasă ce creşte vara în grâu K Tot în ziua aceea, în care s-a scăldat nepoata, scoate moaşa şi paiele şi fânul pe care a născut aceasta, le duce într-un loc îndosit, pe unde nu umblă vite şi oameni, şi acolo apoi le aprinde şi le arde. La loc deschis insă nu le duce nicicând, pentru că pe acolo lesne ar putea să calce oamenii şi vitele, şi apoi, amăsurat credinţei poporului, s-ar bolnăvi, ar tuşi, căci şi-n paiele acestea încă s-au strecurat păcate de ale nevestei ce-a născut.1 2 Tot aşa fac şi nevestele din Moldova. Acestea adecă, cum au luat pe nepoată din pat şi au scăldat-o, îndată scot şi patul, în care a născut, duc paiele dintr-însul într-un loc, pe unde nu umblă nimene, le aprind şi în locul lor pun altele noi 3. în Ungaria, comitatul Sătmarului, cum se împlinesc trei zile de la naştere, merge moaşa la nepoata sa, ia gozul din pat, îl scoate din casă şi-l duce în ogradă, departe şi aprinzându-1 zice fetelor şi feciorilor de prin vecini, pe care i-a chemat cu puţin mai nainte de aceasta : — Săriţi câte de trei ori desculţi şi numai în cămeşi peste acest goz aprins ! * Fetele, buntuzuind focul aprins şi sărind peste dânsul, zic : — Aşa să umble feciorii după noi cum sar scânteile acestea ! Iar feciorii, făcând asemenea, spun : — Aşa să se bată fetele după noi, cum se bat scânteile acestea de picioarele noastre ! După aceasta, duc în pat alt goz nou, apoi se pun la masă şi se ospătează. Acesta se cheamă ospăţul, când îşi plineşte moaşa serile. Scurt după aceasta, spintecă moaşa câteva haine mai moi şi mai slabe, pe care le-a adus de acasă, face dintr-însele fâşii şi le duce spre a 1 Corn. de Ios. Olaru. 2 Datinele românilor din Bucovina. ’ Dict. de M. Nistor şi de alte românce din Mălini. 178 înfăşa pe noul său nepot sau nepoată, căci astfel numeşte ea pe copiii nou-născuţi şi ridicaţi de dânsa 4. în fine, în acele locuri, unde nepoata se scaldă a treia zi după naştere, tot într-acea zi, ia moaşa şi casa sau locul, în care s-a aflat copilul, care până atunci s-a păstrat într-o oală sau ciob, pune într-însul trei fire de piper, trei de tămâie, trei de usturoi şi-l îngroapă într-o boriiţă, de regulă, sub prispă cu gura în sus, anume ca femeia ce l-a avut să mai nască încă şi alţi copii. Dacă însă se îngroapă cu gura în jos femeia nu mai are alţi copii şi atunci e păcatul moaşei, care l-a îngropat astfel. Firele cele de piper, precum şi celelalte obiecte se îngroapă dimpreună cu locul, de aceea, ca nemică rău să nu se poată apropia de locul copiilor şi pe urmă şi de dânşii. în acelaşi loc, unde se îngroapă casa şi în acelaşi timp, când se îngroapă, se aruncă în unele părţi ale Bucovinei, precum bunăoară în Fundul Moldovei şi scăldătoarea în care s-a spălat întâia oară copilul nou-născut şi care de multe ori se păstrează până a treia zi în acelaşi vas, în care s-a păstrat şi locul1 2. în alte părţi, tot din Bucovina, este datină că, îndată ce o femeie a născut, moaşa îl stropeşte cu agheasmă, îl pune într-o oală şi-l îngroapă asemenea într-un loc scutit, de regulă, în tindă după uşă. în casă însă nicicând, căci se crede a fi păcat3 4. în Moldova, judeţul Suceava, locul, după ce-a ieşit cu desăvârşire, se strânge întâi într-o covată, iar după aceea se îngroapă şi se astupă bine cu lut, după uşa tinzii sau într-o şură undeva, anume ca să nu dea nişte câni de dânsul jşi să-l mănânce, căci, dând şi mâncându-1 ar fi mare păcat, deoarece e sânge de creştin 4. în Ţara Românească, în locul unde se îngroapă casa, se pune şi o para de argint, ca să aibă copilul care a stat în acea casă, noroc la bani 5. Cu scăldarea nepoatei sfârşeşte apoi şi tot serviciul moaşei, mai ales dacă scăldarea aceasta este urmată după scăldăciune. 1 Com. de Elie Pop. 2 Dict. de P. A. Leuşteanu. * Dict. de Mariuca Ursâca, din Dorna. 4 Dict. de M. Nistor şi alte românce, din Mălini. 6 loneanu, op. cit., p. 13. 179 AIA înbisericirea Am amintit mai sus (cap. VIII) că fiecare muiere, după naşterea unui copil, e considerată de către popor ca necurată şi, ca atare, şase săptămâni sau patruzeci de zile nu-i este de fel iertat a se depărta de lângă casă. împlinindu-se cele şase săptămâni, cea dintâi cale, ce o face este, aceea că, luându-şi copilul, se duce cu dânsul la biserică parte ca să i se citească rugăciunea de 40 de zile, după care-i este apoi permis de a merge oriunde ar voi, parte ca să i se îmbisericească sau înbisericeze copilul nou născut, adecă să ia început de a intra în biserică. Mai nainte de aceasta însă, cu o zi sau două, e datină ca fiecare nepoată să se scalde şi să se cureţe. Iar în dimineaţa zilei, când voieşte să plece la biserică, se spală şi se îmbracă în hainele cele mai curate ce le are. Tot aşa face ea de astădată şi cu copilul său, cu acea deosebire pumai că acestuia îi pune sub faşă o bucăţică de sare şi una de pâne. După ce s-a pregătit în chipul arătat, ia copilul în braţe sau, dacă nu e în stare singură a-1 duce, îl dă altei femei, ca să i-1 ducă şi aşa se porneşte lâ biserică. Ajungând la biserică nu intră îndată înăuntru, ci aşteaptă la pragul acesteia, până ce iese preotul din biserică, ca să-i citească rugăciunea de 40 de zile. Ieşind, preotul începe a-i citi rugăciunea de 40 de zile, în care timp femeia stă cu copilul în braţe în genunchi pe pragul bisericii. Sfârşind rugăciunea prescrisă de citit, ia preotul copilul din braţele mamei sale, care acuma se scoală din genunchi, face cu dânsul semnul crucii înaintea uşilor bisericii zicând : „Iribisertcează-se robul (roaba) lui Dumnezeu N. în numele tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor, amin*. Apoi, băgându-se cu dânsul în biserică, zice : „Intra-va în casa ta, închina-se-va cătră biserica cea sfântă a ta** După ce a intrat în biserică şi anume când a ajuns în mijlocul acesteia, sau mai bine zis în despărţitura bărbătească : „Irihisericează-se robul lui Dumnezeuprin mijlocul bisericii te va lăuda** In fine, când ajung dinaintea uşilor altarului: „înbisericează-se robul lui Dumnezeu !* După aceasta îl închină pe la toate icoanele împărăteşti şi apoi, dacă copilul este de parte bărbătească, intră cu dânsul pe uşa de cătră amiazi şi în altar, unde îl atinge cu capul de tuspatru laturile mesei celei sfinte, şi-l scoate pe uşa de cătră miază-noapte în despărţitura bărbătească, unde-1 pune apoi sau dinaintea uşilor împărăteşti sau dinaintua tetrar 180 podului. Dacă însă e de parte femeiască nu-1 bagă defel în altar, pi îl înehină numai dinaintea icoanelor împărăteşti şi apoi punându-1 în unul din locurile mai sus indicate, se-ntoarce în altar. - Tot aşa se face înbisericirea şi-n judeţul Sucevei din Moldova, eu acea deosebire că aici nici copilele nici băieţii nu se bagă în altar, ci şe înehină numai pe la icoane, iar după ce s-au închinat îl duce preotul în despărţitura femeiască şi acolo îi pune înaintea icoanei Maicii Domnului sau îî dă maicii sale în mână1. Mama copilului, după ce i s-a citit rugăciunea de 40 de zile, intrând şi ea în urma preotului în biserică, în cele mai multe locuri ţinându-şe de epitrahirul preotului, se duce până în mijlocul bisericii şi acolo aşeaptă până ce preotul îi înbisericeşte şi închină copilul pe la icoane. Iar după ce i lra înbisericit şi l-a pus acum jos se apropie de copil, bate trei mătănii, sărută icoana de pe tetrapod şi, după aceasta, îl rădică de jos şi se întoarce cu dânsul în despărţitura femeiască. In multe locuri este datină ca nânaşul sau naşa copilului, dacă se află în biserică, să bată cele trei mătănii, să rădice copilul de jos şi să-l dea apoi mamei sale. Mama, după ce a rădicat copilul sau l-a primit din mânile naşului şi s-a dus cu dânsul în despărţitura femeiască, sărută mâna tuturor femeilor celor mai bătrâne decât dânsa, iar cu cele ce sunt de-o seamă cu dânsa se sărută în gură şi abia după aceasta se postează într-un loc, unde stă apoi până ce se sfârşeşte liturghia. O seamă de femei, care sunt ceva mai avute, plătesc înainte de aceasta preotului o liturghie, atât pentru sănătatea lor cât şi a copilului nou-năseut. La sfârşitul liturghiei, copilul nou-născut şi înbisericit se împărtăşeşte cu sf. taină a cuminicăturei. E însă de observat că la cuminicâtură nicicând nu-1 ţine mama sa, ci în unele sate e datină de a-l ţinea naşul sau naşa, iar în altele, de regulă, unul dintre epitropii bisericii. Tot aici trebuie să amintim că în unele comune lumânările, ce s-au întrebuinţat la botez şi care au ars neîntrerupt prin tot decursul cumă-triei, precum şi vreo câteva zile şi nopţi după aceasta, nu le păstrează mai mult în casă, ci nepoata, când se duce prima oară cu copilul la biserică ia cu sine şi lumânările acestea, pe care, după împărtăşirea copilului, le dăruieşte bisericii cu scop, ca să ardă la icoana Maicii Domnului sau la patronul copilului. Şi mai cu seamă se observă aceasta, când nou-născutul e copilă, crezându-se că dacă lumânarea de la botez stă^prea mult în casă, nearsă, atunci şi copila, după ce creşte mare, nu se poate mărita degrabă, ci trebuie mulţi ani să stea fată, pentru că şi lumânarea ei de la botez a stătut prea mult nearsă *. Dacă mamei copilului i s-a citit rugăciunea de 40 de zile înainte de ce s-au împlinit şase săptămâni de la naştere, sau dacă e cumva bolnavă, atunci aduce copilul nou-născut la biserică altă femeie, ca să se înbiseri-ceze şi să se împărtăşească cu sfintele taine. După ce s-a împărtăşit copilul de astădată cu sfintele taine, nu şe împărtăşeşte mai mult, până după al şaptelea an, afară de aceasta mai e 1 2 1 Dict. de Ana Pletosu, din Rădăşeni. 2 Corn. de G. Tomoioagă. 1S1 de observat încă şi aceea că după ce s-au împărtăşit, spiritele, cele necurate nu au mai mult putere de a-1 cerceta pe acasă şi a-i face vreun rău. Totuşi ele şi după aceasta pot mult rău să-i facă, dacă nu se păzeşte cumsecade de locurile acelea, unde spiritele cele necurate petrec mai cu plăcere. Drept aceea, fiecafe mamă luătoare de seamă caută ca, copilul său nicicând să nu mâie sau să doarmă, fie ziuă, fie noapte, pe haturi, în cor-nurile gardurilor, în unghere, pe sub soci, în case de mai mulţi ani părăsite, prin cetăţi dărâmate, în pivniţe, în râpi, în lunci, pe păraie, pe movile de hotară, în păduri unde s-a întâmplat vreo moarte grabnică ori s-a spânzurat cineva sau s-a înecat sau s-a înjunghiat sau a fost ucis de tâlhari, pentru că toate locurile acestea, după credinţa poporului, sunt necurate, deoarece spiritele cele necurate şi rele petrec şi joacă pe dânsele. Şi mulţi copii până la 7 ani, ba, adeseori, chiar şi oamenii în vârstă, mâind peste noapte sau dormind pe asemenea locuri, s-au nenorocit, sculându-se, din sănătoşi, cum erau mai înainte, mulţi, gângăiţi, schimosiţi, ba chiar şi nebuni *. Unele mame, care sunt mai avute, după ce li s-a citit rugăciunea de 40 de zile şi după ce s-au întors de la biserică acasă, de bucurie că au scăpat de "la aşa numita „cuşcă", adecă de oprirea, ca să umble undeva fără rugăciunea aceasta, dau şi puţină masă, însă numai în cercul cel mai restrâns familial. în Ungaria, unde este datină a se citi femeii ce-a născut rugăciunea de 40 de zile ca şi în celelalte ţări locuite de români, mama copilului, când iese din biserică, spre a se întoarce acasă, merge la icoana Maicii Domnului şi ia de la aceasta vreo câteva flori veştejite cu scopul, ca să le puie în ciupă, în credinţa că, făcând aceasta, copilul va fi bun, va dormi mai toată ziua şi nu va plânge mai nicidecum 2. în Macedonia, luând nepoata în ziua a 40-a de la naştere niclu (pruncul) cu dânsa, merge la biserică ca s-Ii dă preftulu ifchii (să-i dea preotul binecuvântare). După ce a dat preotul pruncului binecuvântarea îndătinată maică-sa, întorcându-se cu dânsul acasă, trece pe la trei fântâni şi înmoaie în lustrele turta cea frământată de un copil, a treia zi după naştere, despre care am vorbit mai sus şi după ce vine acasă o mănâncă, ca să-i vie lapte cu îmbelşugare pentru hrana copilului. De ordinar, nepoata nu merge de-a dreptul acasă, după ce iese din biserică, ci se duce la naşă, care cele mai de multe ori pune parale şi zahăr în sânul copilului, ca acesta să fie dulce la vorbă şi bogat. Ce se atinge de împărtăşire trebuie să observăm că în Macedonia este datină ca, copilul nou-născut să se împărtăşească, îndată după botez şi nu mai pe urmă, în timpu înbisericirii, ca-n ţările române dincoace de Dunăre, şi dacă în momentul când i se dau sfintele taine nu plânge, moaşa îl pişcă de trup sau îl strânge de nas, ca să plângă, de aceea, fiindcă se crede că, prin plâns, cere de la Dumnezeu să se creştinească 1 2 3. 1 Com. dâ G. Tomoioagă. 2 Com. de Elia Pop. « T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 48—49. 182 în fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că o parte dini credinţele şi datinele înşirate în capitolul de l a; a era u uzita ie şi ia o seamă de popoare din antichitate. Aşa, la grecii cei vechi femeia nu ieşea din casă pentru a se duce la templu decât după 40 de zile de la naştere La iudei muierea născătoare se consideră după naşterea unui fiu de necurată prin şapte, iar după naşterea unei fiice, prin patrusprezece zile şi era îndătorită, în cazul dintâi, a nu se depărta de casă prin patruzeci, iară în cazul al doilea prin optzeci de zile. După decursul acestora aducea la templu un sacrificiu de curăţire. Această datină iudaică a trecut mai pe urmă şi în biserica creştină în formă de rugăciunea cea de curăţire, ce se face la muieri la patruzeci de zile după naştere 1 2. 1 Censoinus, capit. 11. 2 Isid. de Onciul, Manual de arheologie biblică, Cernăuţi, 1884, p. 150. 183 XX Colăcimea In cele mai multe părţi ale Bucovinei şi Moldovei este datină ca părinţii noilor născuţi şi încreştinaţi să ducă nânaşilor, respective cumă-trilor, colaci ca semn de recunoştinţă şi mulţumită pentru că le-au ţinut fiii la botez. „A da şi a primi colaci — scrie V. Alecsandri — este una din vechile datini ale ţării. In toate împrejurările cele mai însemnate ale vieţii omului, la naştere, la botez, la înmormântare, colacii nu lipsesc, şi iau proporţii de mărime potrivită cu starea omului. Când se naşte un copil şi se botează, părinţii duc colaci naşului" K Despre acei părinţi care n-au dus, nici nu au de gând să ducă, colaci pentru fiii lor şi mai cu seamă pentru cei ce au repausat, se crede că au foarte mare păcat şi că pruncul mort nu e mai mult al părinţilor nici nu se roagă lui Dumnezeu pentru dânşii. Din contră, dacă părinţii au dus nânaşilor colaci pentru dânsul, atunci e fiul lor drept şi se roagă pentru dânşii înaintea lui Dumnezeu 2. De la colacii aceştia, care, în genere, sunt făcuţi din făină albă şi curată de grâu şi care sunt cu mult mai mari decât cei de rând, se numeşte datina aceasta, în cele mai multe părţi ale Bucovinei, colădme. Pe unele locuri însă se numeşte şi cumâtrie, din cauză că mai toţi cei se iau parte la dânsa sunt încumâtriţi. Colăcimea se face în orişice zi de peste an. Cele mai multe ori insă facerea ei atârnă de la voinţa şi împrejurările sanitare şi materiale ale nânaşilor. De comun, nânaşii aşteaptă, până ce au mai mulţi fini şi abia după aceea poftesc pe părinţii acestora la colăcime, anume ca spesele să fie mai mici şi mai uşor de purtat. Unii cumătri fac colăcime a doua zi după Paşti, când în cele mai multe sate din Bucovina este datină de a se duce nu numai neamurile cele mai apropiate ci şi cumătrii unul la altul cu pască, alţii în ziua hramului bisericesc sau în altă sărbătoare mare şi iarăşi alţii îndătinează a o facfe în ziua patronului, mai pe scurt, fiecare când apucă şi când îi vine mai lesne şi mai bine la socoteală. Pe lângă părinţii finilor din botez şi pe lângă finii din cununie, care, de regulă, încă aduc colaci, dacă cumva n-au adus mai nainte, se poftesc la colăcime, de către cei ce o fac, mai totdeauna, şi alte persoane şi mai cu seamă neamurile cele mai de aproape şi amicii cei mai intimi. 1 1 V. Alecsandri, op. cit., p. 101—102. * Gom. de G. Tomoioagă. 184 Finii diti Cununie vin şi aduc colaci totdeauna singuri. Pentru cei din botez, fiind încă prea mici, vin şi aduc colaci părinţii lor. Toţi ceilalţi însă, Care mai sunt poftiţi, nu aduc nici un dar. Dacă copilul botezat trăieşte, părinţii acestuia, respectiv cumătrii ttâhaşilor săi, duc de regulă patru colaci mari, făcuţi, după cum am mai SpUS, din făină albă şi curată de grâu *. Pe alocurea obişnuiesc a duce numai doi colaci, ba pe la oraşe şi priri Unele sate din apropierea acestora, în loc de colaci, nişte pupeze lungăreţe ca şi pomenele (asemenea un fel de colaci lungăreţi) de care duc şi dau câte 8—10 sau 12. Toţi colacii, care se prepară pentru colăcime, se-mpletesc, de regulă, în câte patru, şase sau opt împletituri şi uneori se fac, după cum am mai spus, aşa de mari că înainte de a-i băga, ca să se coacă e de lipsă să taie şi să lărgească gura cuptorului. Afară de aceasta unii îi înfloresc încă şi cu felurite flori, făcute asemenea din aluat şi apoi îi bagă în cuptor, ca să se coacă; Colacii aceştia însemnează ca viaţa pruncului nou-născut, să fie îndelungată şi, precum e colacul rotund şi deplin, aşa şi viaţa pruncului, să fie rotundă şi deplină. Şi cu cât s-au nemerit şi ghicit Colacii mai bine, cu cât au crescut mai tare şi s-au făcut mai rumeni şi mai frumoşi, cu atât şi bucuria celor ce i-au făcut e mai mare, căci se crede că, cu cât reuşesc colacii mai bine, cu atâta şi viaţa fiului, pentru care se dUe ei nână-Şilor, va fi mai fercită şi îndestulată de toate bunătăţile 2. Cine nu e în stare să facă şi să ducă colaci, acela duce, în locul lor, Uha sau două pătrâri de grâu 3. în ziua colăcimei şi anume înainte de a se pomi părinţii cu colacii la CUmătri, se adună mai mulţi dintre neamuri, la aceştia şi împodobesc colacii cu felurite flori naturale, se înţelege dacă e vară, apoi pun printre dânşii turte dulci, smochine, stafide, o bucată de zahăr, ba de un timp încoace chiar şi zaharicale, precum şi 2—4 oca de săpun, care înseamnă ca fintil sau fina să fie curată. Apoi, toate acestea, dimpreună eu colacii, care sunt aşezaţi unul peste altul, se acoperă cu un şal, tistimel sau tulpan fru-nids, ori cu 6 basma frumoasă de mătasă ori cu o năframă frumos cusută. Pe alocurea, cumătrii mai îndătinează a spune înainte ce fel de gust au şi cam ce le-ar plăcea să le aducă, precum : materie de o rochie, o faţă de mindir, fete de pernă sau un brâu de şam de încins. Deci, părinţii fiilor ' botezaţi de dânşii cumpără şi-nvălesc colacii şi cu de acestea4. Obiectul cu care se acoperă, atât colacii cât şi celelalte lucruri înşirate, însemnează ca finul sau fina, să fie modeşti5. în unele locuri, precum în Mahala, Crasna, Bosanci, Ciocăneşti, Cârlibaba, pe lângă colaci şi unele din obiectele înşirate mai sus, mai duc îhcă şi o huscă de sare, un tălgerel nbU, Un pahar şi un şip cu rachiu sau cu vin, care asemenea se pun deasupra colacilor şi se învălesc c-un şervet sau c-un tulpan. * In Crasna, Calafindeşti, Bosanci, Ilişeştl şi alte sate din Bucovina. * Corn. de G. Tomoioagă. 8 In Crasna com. de M. Bărbuţă; în Fundul Moldovei, com. de P. L. Leuş-teanu şi în Ilişeşti com. de mai mulţi inşi. ♦In Bosand şi Mahala com. de G. Tomoioagă, apoi în Ciocăneşti, Com. de G. Burcuteanu. “ Com. de G. Tomoioagă. 185 Dacă copilul botezat a murit, înainte de ce au apucat părinţii săi a duce colaci pentru dânsul, atunci duc totdeauna fiecărui cumătru numai câte trei colaci, nicicând cu soţ, iar năframa, şervetul, tulpanul sau ce este, îl pun, de regulă, sub colaci anume ca aceştia să fie descoperiţi. Rareori se îhvălesc, dar şi atunci, numai cu un tulpan alb, care înseamnă nevinovăţie. Tot pentru copiii cei morţi mai duc încă şi un pomişor pe care îl împodobesc cu luminile, nuci, mere, pere, perje, turte dulci, covrigi şi pupeze făcute din făină de grâu, precum şi un şip plin cu mursă sau o ulcicuţă cu apă, care se dă de sufletul copilului repausat, ca să-şi ude şi răcorească sufletul în cealaltă lume K Pomul sau pomişorul acesta, încărcat aşa de frumos, înseamnă pomul raiului, pe care crede poporul că stă sufletul în cealaltă lume, pe care şi-l închipuie, când ca o păsărică, când ca un om ce stă la umbra unui pom. crezându-se că fiecare suflet are pomul său 1 2r. Pomul se pune. de regulă, între cei trei colaci şi aşa se duce 3. în unele locuri, precum bunăoară în Mahala, Bosnaci şi Stroieşti, dacă moare finul, nânaşul trebuie să-i ducă sălaşul la mormânt, iar după înmormântare cumătrii îi dau la praznicul, ce se face pentru sufletul re-pausatului, un rând de colaci sau pomene, împreună cu un pom, asemenea celui descris mai sus, precum şi un şal sau tistimel. Iar nânaşul, cum primeşte pomul, îndată îl împarte mai tot printre oaspeţii ce stau la masă, de sufletul finului repausat4. în fine. mai e de-nsemnat şi aceea că, dacă a murit un copil, părinţii săi nu aşteaptă până ce cumătrii i-or pofti la colăcime, ci, când au ei timp şi putere, atunci se duc dânşii cu colaci. în cazul acesta, cumătrii, vrând nevrând, trebuie să facă colăcime. Şi dacă li-i de petrecere, mai cheamă şi pe alţi cumătri şi fini, dacă nu, petrec numai ce ce au venit. în cazul acesta însă colăcimea nicicând nu durează mai mult de 2—3 ore 1. Pregătiţi fiind, cu toate cele necesare,' după cum s-a arătat mai sus. cum a sosit timpul ca să plece, se îmbracă sărbătoreşte, iau colacii şi pomul, adecă fiecare ce are să ducă şi se pornesc cu dânşii la cumătri săi mai bine zis la colăcime. Ajungând la starea locului, cum au intrat în casă şi au dat bună ziua sau bună seara, închină colacii stăpânului sau săpânei de casă prin o oraţie potrivită. în caz că aducătorul colacilor să nu fie orator bun, atunci îi închină altul în locul lui, care e mai isteţ şi mai bun de gură, zicând : Bună ziua, Bună ziua ! (Bună seara, Bună seara !) La d-ta, cumătre mare Şi la d-ta, cumătră mare! Ne-arătăm cu colăcei Colăcei-s mititei, 1 în Crasna şi Ilişeşti. 2 Corn. de G. Tomoioagă. 3 în Crasna şi Ilişeşti. 4 Com. de I. Beraru şi G. Tomoioagă. 6 Dict. de M. Bărbuţă. 186 Dar mândri şi frumuşei. Că-s făcuţi din grâu frumos Ca şi faţa lui Cristos. Colacii ni-s mititei Dară voia noastră-i mare La faţa domniei-tale. Şi voia noastră-i deplină Ş-inima încă ni-i bună Poftim de-ntinde mâna, Că ţi-i vina ! Uită-te în sus şi-n jos Şi la faţa lui Cristos. Să laşi inimă păgână Să iei inimă română. Să prinzi colacii în mână. Uită-te-n fundul covăţelei Găsi-vei funia viţelei... ! Cum ai ajuns a boteza, S-ajungi a-1 şi cununa !1 Sau aşa : Poftim, de la noi puţin De la Dumnezeu mai mult Că el îi cel mai avut! Binevoiţi şi primiţi De altele vă pregătiţi! Că vrând bunul Dumnezeu El viaţă îndelungată Cu de toate îndestulată Şi sănătate v-a da, S-ajungeţi a-1 cununa !1 2 O variantă a oraţiei acesteia sună : Bună vremea la dumneavoastră ! Am auzit Că-i Dumnezeu cu d-voastră; Şi am venit Şi noi la dumneavoastră Ar fi fost vremea mai de mult, Dară finii dumneavoastră Nu s-au priceput. Dar amu vi se închină, Cu noroc şi voie bună Şi cu nişte colăcei Frumuşei Ca şi faţa lui Cristos Să vă fie de bun folos. 1 Din Valea Putnei, corn. de V. Tocariu. 2 Corn. de G. Tomoioagă. 187 Colăcei-s frumuşei, Dar cam mititei, însă voia lor li-i mare Şi de-or trăi, Colăceii i-or mări Şi pe dumneavoastră v-or mulţămi. Pe lângă toate aceste încă ceva mai este Sub ţolişorul covăţelei Este funicica viţelei Viţelei celei pestriţe ; Să trăiţi, Să le-o dăruiţi, Să fiţi mulţămiţi Şi dumneavoastră fericiţi !1 Dacă copilul pentru care s-au adus colacii nu trăieşte, atunci în' locul oraţiilor de mai sus se ţine cea următoare : Ne-arătăm cu colăcei Colăcei de grâu frumos Ca şi faţa lui Cristos. Colăcei-s cum i-a dat Dumnezeu cel prea-ndurat, Dară voia noastră-i mare Către faţa dumitale ; Voia noastră îi deplină Că-i dâm din inimă bună. Poftim, cumătră, de-i primeşte Pentru numele lui Dumnezeu Şi de sufletul lui N 2. In unele localităţi din Moldova, precum bunăoară în comunele Ră-dăşeni şi Mălini din judeţul Sticeava, plaiul Muntele, este datină de a se închina cumătrilor mari trei feluri de colaci şi anume : colaci de mort, colaci de scâldătoare şi colaci coperiţi. Cei de mort se-nchină, ca şi-n unele prăţi ale Bucovinei pemijlo-cit după repăusarea şi înmormântarea copilului de curând botezat în decursul praznicului ce se dă pentru sufletul defunctului şi anume, îndată după ce s-au dat colacii preotului funcţionar. Cei de scâldătoare care constau, de regulă, din opt oca de pâne şi o garafă de vin sau rachiu, îi duce tatăl copilului, dimpreună cu moaşa, a treia zi sau la o săptămână după botez şi închinându-i cumătrilor, zice moaşa, care îi închină : Bună vremea cumătri mari ! Se-nchină finii dumneavoastră Cu colaci de grâu frumos Faţa Domnului Cristos ! 1 Din Vama. corn. de Niculai Lucan, cantor bisericesc. * Din Poiana Stampii, dict. de Petrea lui Serghie P.... 188 Cum vedeţi, colaci-s miei Pentru eă şi fini-s mici, Dară voia lor li-i mare Asupra feţii dumneavoastră! Ei se roagă să-i primiţi Dară să nu bănuiţi, Că dacă finii dumneavoastră Or creşte mari şi-or trăi Şi colacii i-or mai mări. Voia dumnevoastră or împlini Şi dumneavoastră-ţi cheltui* Poftim !... să vă fie de bine S Dar nu uitaţi nici de mine! Colacii coperiţi se duc în genere la jumătate de an sau la un an* în ziua hotărâtă pentru ducerea acestora, ia opt oca de pâne, jumătate de oca de orez, jumătate de oca de săpun, jumătate de oca de zahăr* două păpuşi de smochine, o litră de coarne de mare, o garafă de vin sau rachiu, toate acestea se pun într-un paner, se acoperă cu o casencâ 1 sau cu un bariz, din care cauză se şi numesc colaci coperiţi şi apoi mai în* vitând încă şi pe alţi inşi, care asemenea au să ducă colaci, merg eu toţii la cumătrii mari şi cum ajung, zice moaşa : Bună vremea, cumătri mari ! Iacă se-nchină finul dumneavoastră Faţa Domnului Cristos. Cu colaci de grâu frumos Dacă finul dumneavoastră o trăit Şi-o mai crescut Şi colăceii s-au mai mărit Voia dumneavoastră o-mplinit Ca şi dumneavoastră s-âveţi de Cheltuit* Poftim, primiţi Şi să nu bănuiţi, Ci să vă grăbiţi Colacii să-i luaţi Şi să căutaţi, Că-n fundul covăţeîei Este şi funia viţeîei iă Sau aşa; Bună vremea, cumătru mare I Iacă se-nchină finul dumitale Cu Colâcei Frumuşei ! Colăceii-s cam mititei, De-abia-i ţin în mână de grei. 1 2 1 Casenca e un fel de tistimel de lână, cu flori pe margini. 2 Dict. de Aniţa Pletosu, româncă din RădăşenL 189 Da se roagă cu mă tr ii dumneavoastră Cătră cinstită faţa dumneavoastră Că, după cum îs ei ostenitori Să nu fiţi bănuitori Ci să fiţi binevoitori Şi de colaci primitori. Poftim, să vă fie de bine ! Şi să vă-nduraţi a pune în fundul covăţelei Funicica viţelei. Da de-ar fi şi-o cârlănicâ, Că nu-i trebuie funicică !1 In comuna Broşteni şi împrejurime, ducerea colacilor se sărbătoreşte cu multă curăţenie şi duh plecat de cătră săteni. Cei ce nu dau naşilor colaci de botez, când mor, se crede că sufletul lor e oprit la vămile văzduhului, sau pătimeşte cine ştie ce greutăţi în lumea cealaltă. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi celor ce nu dau colacii de nuntă. Dacă părinţii unui copil nu pot da cumătrului colacii de botez, a-ceştia le lasă cu limbă de moarte, să-şi dea colacii. Se crede asemenea că şi părinţii copiilor, ce nu dau colacii de botez, sufăr pe ceea lume din astă pricină. Acest obicei se sărbătoreşte, cam în toate locurile din munţii Moldovei, sâmbătă seara sau duminică, nu se ţine în seamă însă adeseori Vremea. Cumătrii sau finii duc cumătrilor ori naşilor cam următoarele lucruri : doi, trei colaci mari sau în locul colacilor se poate duce câteva oca de făină de grâu, o bucată de zahăr, stafide, smochine, săpun, o pă-reche de cioboţele femeieşti, 6 casâncă, ori un tulpan ş. a. Lucrurile acestea se pun pe o masă, se acopăr şi după ce vorba începe şi găzdaşii îşi mântuie pregătirile, unul din săteni descoperind colacii, cheamă pe cumătri ori pe naşi şi le închină colaqii zicând : Bună vremea, y Bună vremea, Cumătre Ioane !2 Iacă se închină * Finii dumneavoastră Cu nişte colaci de grâu frumoşi Ca faţa lui Cristos. Şi c-o buticică de vin, ] Să vă fie cheful deplin ; Da-ţi primi şi de holercă, j Să nu vă fie rău nemică Şi-o băsmăluţă de mătasă Pentru faţa dumneavoastră aleasă. Colăceii îs cam mici, Dar voia li e mare * Dict. de Mariuca Nistor, româncă din Mălini. 2 Aici se pune gradul de înrudire ce are închinătorul colacilor cu gazda. 190 ti Asupra feţei dumneavoastră Se roagă să-i primiţi Şi să nu bănuiţi, Că de vor trăi Colacii vor mări. în dosul colacilor Este funia vacilor Şi căpăstrul cailor. E funicica viţeilor Şi coşăraşul mieilor. De nu credeţi Puneţi mâna şi vedeţi, Că eu drept nu spun Decât odată în an. Unii închinători zic următoarea închinăciune : Bună vremea, Bună vremea. Domnilor cumătri mari l Iacă seara a-nserat Şi noi colăcei c-aceştia Nu am închinat ; Iată se arată cumătru d-voastră Şi cu finii dumneavoastră Cu nişte colăcei Mândri şi frumoşi Ca faţa lui Cristos. Colăceii îs mititei însă voia li e bună şi mare Asupra feţelor domniei-voastre. Finii şi cumătrii de-or trăi Colăceii vor mai mări Şi voia dumneavoastră vor îndeplini. Dumneavoastră După cum aţi fost ostenitori Şi cheltuitori Poftim, fiţi buni şi primitori. Poftim, de-asupra pe colăcei O basma mândră de şase lei.' La dumnealor le-ar fi fost Vremea mai demult, Dar ei nu s-au priceput— Dumnealor ar fi făcut Colacii cât de mari, Da nu au avut Grâu la harftbariu. Poftim dumneavoastră Colacii îi primiţi Şi la fini ceva dăruiţi; în dosul colăceilor, Coşăraşul mieilor Funicica vacilor în dosul colacilor, Poftim, că mai avem Un butoi cu vin, Ca să fie cheful deplin. Dar fie şi de holercă Să nu vă fie de rău nemică. Vremea a fost să aducă Acestea mai de mult, Dar nu s-au priceput C-au trimes carăle în jos la Hârlău Şi-a fost drumul rău ; A fost drumul grunzuros Şi-au picat buţile din car jos. Şi-au umplut fundurile, Unghiurile. Şi doagele, Pârloagele. Şi cercurile, Bâlcurile ; A rămas o buticică oloagă Dintr-un fund şi-o doagă Am întins mâna Şi-am luat şi eu una. Am venit acasă la cumătri Să o ducem să cinstim, Să ne fie la toţi cheful deplin *, 1 „Şezătoarea", an. I, Fălticeni, 1892, p. 36—38. idl în împrejurimea Şomcutei-Mari sau Chioar, comitatul Sătmar, în Ungaria, unde este asemenea datină de a se duce cumătrilor mari colaci de nănaşi, se răspunde la masă prin-o staroste, astfel : Cinstiţi boieri de cinste ! Este rând Şi cuvânt De la Dumnezeu cel sfânt întâia oară. Şi-a doua oară Este rândul Şi cuvântul Maicii Precistii Şi-a apostolilor Şi-a tuturor sfinţilor : Iar a treia rând Este cuvânt De la gazdele de loc, Da-le-ar Dumnezeu noroc. Cinstiţi cumătri mari ! Ai nânaşilor celor mari... Ştim noi drept şi-adevărat Cum Dumnezeu a lăsat. Că doară noi am avut Nu tocmai tare de mult O odraslă din trupul nostru Care-n maica mănăstire Prin rostul nânaşilor Şi-a preotului de loc A primit sfântul botez. Dar una noi nu ştim, Cu ce să le mulţămim. Şi-ună nu ne pricepem, Ce o să le întorcem ? întoarcă-le Dumnezeu Cu mia Şi cu suta ! Dar şi noi tot le răspundem Doi colaci de grâu frumos, Ca peliţa lui Cristos Şi strigăm toţi la Cristos ! Să dea Dumnezeu noroc Şi viaţă la poroboc Şi cu doi potilaţi laţi Tocmai din târg cumpăraţi Din târg de la Ţiligrad ; Nişte zadii de mătasă Să le poarte sănătoasă, Cinstita gazdă de casă. Ştim drept şi adevărat Cum Dumnezeu a lăsat C-am avut, din întâmplare Şi-o cinstită moaşă mare Dumnezeu să ni-o trăiască Ca şi de-acum să moşească. Şi la dânsa nu putem Zoala să i-o întorcem. întoarcă-i-o Dumnezeu Dar noi tot îi răspundem O pâne de grâu curat, Cum Dumnezeu l-a lăsat Şi-o zadie de mătasă, Ca s-o poarte sănătoasă. Avut-am şi-un ceteraş, înăltuţ şi drăgălaş Fără de care N-am fi fost în stare, Treab-aceasta s-o făcem. Şi lui încă-i răspundem Cu colac de grâu frumos, Ca peliţa lui Cristos Să strige şi el la Cristos. Să dea Dumnezeu noroc Şi creştere la poroboc. Iar ştim drept şi-adevărat Cum Dumnezeu a lăsat. C-am avut şi un chemător, Om voinic şi cu bun spor Care pe toţi ne-a chemat Şi aici ne-^ adunat Şi pân-ce ne-a adunat Sărit-a el multe garduri, Trecut-a multe prilazuri. îi răspundem deci şi lui Un colac de grâu frumos, Ca peliţa lui Cristos, Să strige şi el noroc Şi creştere la poroboc ! Ştim drept şi-adevărat Cum Dumnezeu a lăsat C-am avut şi un socaciu 192 Fără pic de fund ia gaci1 Care mult s-a mai trudit Şi mult pe mânuri s-a fript Tot puind Şi luând Oalele de la foc... II răspundem deci şi lui Un colac de grâu frumos, Ca peiiţa lui Cristos. Să strige şi el la Cristos, Ca să dea mult noroc Şi creştere la poroboc !2 Cumătrii, primind colacii şi prinzându-i în mână, în caz dacă trăiesc finii, pentru care li s-au adus, mulţămesc din toată inima părinţilor, dorind în acelaşi timp finilor viaţă îndelungată, sănătate, noroc, fericire şi mai ales dacă sunt avuţi, promiţându-le în schimb pentru colacii aduşi un viţel, o viţică sau o juncă, un miel, o cârlană sau o oaie etc. ; mai pe scurt, ceea ce le dă mâna, ce pot* pe care în scurt timp o şi trimit finului căruia i s-a promis. 3 ' De multe ori se întâmplă că nânaşii, neavând copii proprii, testează la ocazia aceasta toată averea lor unuia sau altuia dintre finii botezaţi de dânşii, care apoi, după moartea nânaşilor, o şi capătă în stăpânire4. Dacă însă finul, pentru care s-au adus colacii, a murit, atunci zic : „Dumnezeu primească să fie de sufletul lui N. !“ Atât colacii cât şi pomişorii, care s-au adus pentru finii repausaţi; cum i-au luat din mâna celor ce i-au adus în cele mai multe locuri din Bucovina îi şi împart între toţi oaspeţii adunaţi. Iar luminile, căci în cazul acesta se aduc şi luminile de la botez, le lasă să ardă până spre sfârşit. Iar când ajung spre sfârşit, iau mucurile ce mai rămân şi puindu-le sub masă le lasă acolo să ardă mai departe până ce se sting singure de sine. Unul dintre cei patru colaci, care se aduc pentru finii cei Vii, nânaşii îl întorc părinţilor cu scop, ca să-l dea finilor, iar dacă aceştia-s mărişori şi au venit şi ei dimpreună cu părinţii lor la nânaşi, atunci li se dă lor colacul, în mână. în unele părţi împărţirea aceasta a colacilor şi a pomilor urmează mai târziu şi anume atunci când voiesc cei ce i-au adus, să se ducă pe acasă. După ce s-au adunat acuma toţi cei ce au avut să aducă colaci, după ce i-a închinat fiecare cum a ştiut, gospodarii de casă i-au colacii aduşi de pe masă şi-i pun în alt loc, iar în locul lor pun pe masă diferite bucate, poftesc apoi atât pe cumătri eât şi pe ceilalţi inşi, ce se mai află de faţă, ca să ocupe loc la masă şi anume pe cei mai înaintaţi în vârstă şi mai cu vază în sat îi pun să şadă în fruntea mesei, iar pe cei * mai tineri împrejurul acesteia. După ce s-au aşezat cu toţii, cumătrul cel mare, stăpânul de casă, luând un pahar de rachiu cinsteşte la cel mai bătrân dintre oaspeţi, a-cesta la cumătră mare, iar cumătră la cine o trage mai întâi inima, şi tot aşa cinstindu-se unul pe altul, bând şi ospătând petrec în voie bună, cam de la vreo dou-trei ore de după amiază şi până hăt târziu noaptea. 1 gaci, cuv. germ. = izmene. 2 Corn. de Elia Pop, învăţător în Şomcuta Mare. 3 în Ciocăneşti, precum şi în alte sate din munţii Bucovinei. Vezi şi V. Alec-sandri, op. cit., p. 102 ; — „Şezătoarea aa I., Fălticeni, 1892, p. 39 : „Cumătrii ori naşii, primind colacii mulţămesc finilor şi tuturor colăcarilor şi le făgăduiesc in faţă tuturor ori o juncă ori două, trei oi şi altele**. 4 Din Stroieşti, corn. de I. Berariu. 13 = Naşterea la Români 193 Dacă cumătrul mare, căruia i s-au adus colaci, e un om vesel şi petrecător, şi dacă mai e încă şi avut, atunci face colăcime şi cu lăutari, în cazul acesta, de multe ori, după ce s-au sculat de la masă, nu se duc îndată pe acasă, ci se apucă la joc, care nu odată durează chiar şi până ^ doua zi dimineaţa. Nefiind lăutari dindămână, se mulţămesc şi numai cu un cimpoiaş sau cu un fluerar care ştie bine zice din fluier sau din trişcă, să aibă numai după cine juca. Cât timp stau la masă, atenţia lor nu e îndreptată numai la mâncare şi băutură, din contră glumesc şi istorisesc fel de fel de lucruri şi întâmplări, atât din sat cât şi de prin împrejurime. Iar unii, după ce au prins o leacă în cap, încep a cânta şi felurite cântece precum : Holercă cu secărea, Vai de mine cum te-aş bea N-âre cine mă-mbia. îmbiia-m-a oarecine, Că i-a fi milă de mine î Sau astfel: Holercuţă, draga mea, Pus-am gând că nu te-oi bea Unde văd pe alţii bând, Văd inima-n mine-arzând ! Dacă vreunul a băut cam multişor şi începe a-i fi rău, ceilalţi, observând aceasta, zic, în glumă : „A prins ciocârlanul de coadău9 sau „s-a uitat cam lacom în ţun-dul paharului“ şi de aceea „s-a cam deochiati(9 dar lasă că acuş îi va trece şi nu i s-a mai întâmpla nemică !' După masă sau, mai bine zis, după încheierea întregei petreceri de la colăcime, colăcarii, adecă părinţii şi finii, care au adus colaci, îşi iau rămas bun de la găzdaşi şi pornesc apoi spre casă, ducând fiecare cu sine veselia, precum şi un car de minciuni. Cumătrilor şi nânaşilor le pare bine de finii ce au, dacă au semne de buni gospodari, iar finii duc cu ei mângâierea sufletească că la vă-mile văzduhului şi pe cealaltă lume nu vor fi supuşi la munci ori opriţi în drumul lumei fericite de copacii de botez ori de riuntă.1 1 „Vezi „Şezătoarea", an. I, Fălticeni, 1892, p. 39. 194 XXI Creşterea Românca ţărancă, de-ar fi orişicât de bogată şi ar avea* orişicât de mulţi copii, ea nici pe unul nu-1 dă pe mânile altei femei, ca să i-1 lăpteze şi crească, nicicând, nu-şi caută şi năimeşte doică sau mamoă, ci numai dacă-i încuviinţează sănătatea, îi nutreşte şi creşte ea singură. Fiecare româncă, avută ori sărmană : Copil dacă dobândeşte Cu lucru în mână-1 creşte, îl leagănă cu piciorul Şi din brâu toarce fuiorul. Cu o mână îi dă ţâţă, Cu alta focul aţâţă1. De face de mâncare pentru bărbatul său sau pentru lucrători, de caută de vite, de păsări sau de alte animale domestice,'de lucră la cânepă sau ţese pânză trebuitoare pentru îmbrăcămintea familiei, de grijeşte in casă sau pe afară, mai pe scurt, dear fi orişicât de învăluită şi necăjită, ea nicicând nu uită de copilul său, ci amuş, amuş aleargă la dânsul să vadă ce face, de nu plânge sau poate îi trebuie ceva şi, după ce-1 caută şi îngrijeşte, se apucă iarăşi de lucru. Iar dacă se duce în câmp, la prăşit sau la secerat, la adunat fân sau la cules cânepă, ea nu-şi lasă copilul de ţâţă acasă, ci-1 ia, totdeauna, cu sine şi ajungând la starea locului, îndată caută o tufă sau îi face o coli-buţă de buruiene, îl pune acolo la umbră şi se dă apoi la lucru şi lucră din toate răsputerile. Iar când începe copilul ă plânge aleargă la dânsul, îi dă de supt, îl dezmiardă puţin şi adormindu-1, se apuoă din nou la lucru şi lucră, neîncetat, până ce apune soarele. Şi cu toate că, copiii româncelor ţărance sunt, aşa zicând, din momentul naşterii lor şi până ce cresc mari, expuşi la o mulţime de neajunsuri şi neîndemânări, cu toate că foarte adeseori sunt expuşi vântului şi răcelii, ploii şi arşiţei soarelui totuşi experienţa de toate zilele ne arată că ei sunt înzecit mai sănătoşi şi mai voinici decât ai celor care îi cresc cu cea mai mare băgare de seamă şi fereală, atât de umbră cât şi de soare, după cum merge vorba. Cunoscută ni-i încă şi aceea că partea cea mai mare a copiilor de ţăran sunt cu mult mai isteţi şi mai ajunşi de cap la orişice învăţătură, decât ai celor dintr-o stare mai înaltă. 1 A. Pann, Povestea Vorbei, t. II, Bucureşti, p. 153. m Dacă priceperea şi de multe ori chiar şi mijloacele unui ţăran ar ajunge până acolo ca să-şi poarte copiii săi la şcoală, atunci foarte lesne am avea ocazia de a ne mândri cu unii dintre cei mai deştepţi şi culţi bărbaţi. Să sperăm însă că, în curând, îndemnul şi năzuinţa după învăţătură va prinde rădăcini adânci şi în sânul poporului român de la ţară. Până atunci să ne întoarcem iarăşi la modul creşterii copiilor de cătră româncele noastre. Un străin, scriind despre datinele şi credinţele românilor din Transilvania spune în privinţa creşterii copiilor următoarele : „Trecând în sfârşit pentru femeia sârguincioasă cele şase săptămâni de lehuzie, ea iarăşi ia parte activă în câmp şi în pădure, în casă şi prin ogradă, la afacerile bărbatului său, pe când sugătorul adeseori rămâne zile întregi singurel, ca cucul acasă, şi, adeseori, capătă abia seara de mâncare. Cu toate acestea copilul prosperează măcar,că, adeseori, e luat şi dus de cătră părinţii săi cale de mai multe zile pe păşunile muntoase, unde nu o dată e destul de expus viforelor, care nu arareori chiar şi-n dricul verii vâj ie pe câmpiile cele înalte ale Carpaţilor ; el creşte şi prosperă asemenea florilor de pe munţii îngustei sale patrii, de cătră tatăl şi maica sa foarte puţin căutat şi îngrijit, ba chiar prea puţin băgat în seamă. Despre o relaţie intimă între mamă şi copil nici vorbă nu poate fi la români, de aceea, în genere luat, le şi lipsesc lor cântecele de leagăn, precum şi cele de copii, care ni le înfăţişează poezia poporală a celorlalte naţiuni, prin adâncimea sentimentului şi a intimităţii sale, într-un chip atât de excelent" *. Pe câte şire, mai pe atâtea neadevăruri, şi mai ales în ceea ce priveşte relaţia şi intimitatea dintre mamă şi intimitatea dintre mamă şi copilul său sugător pe de o parte, iar pe de altă parte că românii n-ar avea mai defel câtece de leagăn ! Ce se atinge de intimitate, am spus chiar la începutul acestui capitol şi o mai repet încodată, că românca adevărată numai rar când se desparte bucuroasă de copilul său sugător şi ea e totdeauna cu gândul la dânsul, ca să nu i se întâmple o nenorocire. Sunt, nu-i vorbă, şi de acele mame cari nu-şi prea bat capul cu copiii lor, dar numărul acelora, după câte ştiu eu, e foarte mic în comparare cu totalitatea româncelor. Ce se atinge de cântecele de leagăn, apoi acestea nu pe afară şi atât mai puţin la lucrarea câmpului pot fi auzite; ci ele trebuie căutate în casă lângă leagăn, de la care şi-au căpătat şi numirea. însă acolo e cam greu a le asculta şi mai greu a le aduna, pentru că, cântecele ce le cântă românca fiului sau fiicei sale sunt mar mult nişte dorinţe sau taine ale inimei sale, nişte acorduri duioase, cari nu prea bucuroasă le descoperă ea altora, cu atât mai puţin unui străin. . Au şi românii destule şi prea destule cântece de leagăn, dar precum pentru multe altele, aşa şi pentru acestea nime până acum nu s-a îngrijit să le dea publicităţii şi poate Că nici nu i-a dat nimănui până acum mâna de a se apropia de copilul ce abia a început să aţipească şi,a constrânge pe, maica acestuia, ca să i le dicteze. * Wlislocki, op. cit., p. 11. In şirele următoare însă noi ne vom convinge că şi românii din toate, ţările, încă au felurite cântece de leagăn. Mai nainte însă de a reproduce unele cântecele de leagăn, care ni-s nouă cunoscute, să vedem cum şi din ce este compus leagănul româncelor? şi ce fel de numiri mai are acesta la români ? ' Leagqxiul româncelor e, în genere, foarte simplu. El este compus din două scândurele mai lungi şi două mai scurte, în forma unei lădiţe sau, mai bine zis, a unui secrieş (copârşeu) ori coş de căruţă, care e aşezat şi întărit pe două picioare (tălpi), semi-cercuale pe care se leagănă, încolo şi încoace. La fund e, de regulă, mai îngust, iar la gură mai larg şi fără de acoperiş. Se mai fac leagăne încă şi din nuiele, în forma unei coşerci (corfe) lungureţe. Dar şi acestea încă au tălpi semi-cercuale, pe care se leagănă. In unele părţi din Transilvania, leagănele din urmă se acaţă cu nişte funii de grindă şi aşa se leagănă 4. Româncele cele sărmane întrebuinţează, în loc de adevăratul leagăn, adeseori şi o covăţică, care în unele părţi diii Bucovina şi Moldova şi mai âles de la ţară, se numeşte albiuţâ. Româncele mai inteligente, precum şi ţărăncile cele mai avute au adoptat, de un timp încoace, leagănul uzitat la germani. 0 seamă de românce îndătinează de a culca pe fiii lor şi în pat. însă aceasta, după credinţa poporului român din Transilvania, nu e bine, din contra, e păcat ca un înger curat să doarmă într-un pat întinat2. Asemenea nu e bine de a se pune un copil în leagănul altuia, căci ia crescutul acelui copil3. Scândurelele din care se compune un leagăn, sunt, în genere, de brad sau de paltin, iar nuielele de alun sau şi de răchită. Din alt lemn, afară de cele înşirate până aici, nu e bine să se facă? leagănul. Dovadă despre aceasta avem următoarea doină din Transilvania: Frunză verde săcărea, Maică măiculiţa mea ! Când ai fost cu mine grea. Maică rău îţi mai părea. Dară dacă m-ai făcut, Ţie bine ţi-a părut. Mi-ai făcut plapon de lână Faşia de mătrăgună Şi leagăn de magheran, Să mă leagăn de măgan\ în leagăn se aşterne, de regulă, un păier mic umplut mai ales, cu fân sau cu paie de grâu sau de secară şi la cap se pune 6 perinuţă. Fiecare mama însă trebuie să ia foarte bine seama ca printre fânul sau paiele din paier să nu fie neghină sau vreun spin, căci acestea pot 1 2 3 4 1 Com. de. R. Simu, învăţător în Orlat. 2 Com. de. R. Simu. 3 Ioneanu, op. cit., p. 24. 4 Iuliu Moldovan, Poezii populare, în „Gazeta Transilvaniei an. LI, 1888. nr. 235. 197 să-i fie nu numai de stricăciune, ci şi de augur rău. De aceeea, zice un cântec din Transilvania : Maică, când m-ai legănat Maică, rău m-ai blăstămat. în leagăn mi-ai pus neghină, Să nu am în veci hodinâ Şi sub periniţă spini, Să trăiesc între străini...1 Şi acum, după ce am văzut cum şi din ce-şi fac românii leagăn pentru copii lor, şi cum îl îngrijesc, să trecem la cântecele de leagăn 2. Am amintit mai sus că româncele, când sunt foarte învăluite şi ocupate cu lucrul, rareori îndătinează de a adormi pe copiii lor cu cântece. Nu tot aşa fac ele şi în zile de sărbătoare, când n-au de lucru, sau serile când au sfârşit tot lucrul pe afară şi când s-au retras în casă. Atunci ne-* mijlocit, după ce i-au scăldat, înfăşat, li-au dat de supt şi i-au culcat în leagăn, încep a-i legăna şi a-i adormi prin cântecele lor^le dulci şi melodioase, în care cuvinte ca nani-nani şi Uuliu-liuliu răsună ca o duioasă dezmierdare. Iată unul dintre cele mai frumoase cântece de leagăn prin care îndătinează româncele din Moldova a-şi adormi fecioraşii lor : Nani, nani, copilaş Dragul mamii fecioraş ! Că mama te-a legăna Şi mama te-a căuta. Ca pe-o floare drăgălaşă, Ca pe-un înger el în faşă. Nani, nani, cu mama Că mama te-a descânta Să te iaci un viteaz mare Ca Domnului Ştefan cel Mare Să fii vrednic la război Să scapi ţara de nevoi. Nani, nani, puiul meu Ferici-te-ar Dumnezeu ! Să fii oacheş şi frumos, Ca un soare luminos. Fetele să te-ndrăgească, Flori în calea ta să crească3. Aria cea mai răspândită pe care se cântă versurile acestea e cea următoare : -f---fi---fi -m- ---1 J J p î j * r * * Ot m I • ---------- ---u „ -1-1 (2) 1 Iuliu Moldovan, Chiuituri populare, în „Gazeta Transilvaniei", an. LI, Braşov. 1888 nr. 142. - V Alecsandri, op. cit., p 381. 3 T T. Burada, Almanach musical, an. II, 1876, Iaşi, p. 72. 198 Cuvântul nani cu care se începe cântecul reprodus, precum şi multe alte cântece de leagăn ale românilor, ne aduce aminte de cântecele de leagăn sau nenia cu care mamele romane adormeau pe pruncii lor1. Şi mamele italiene încă îndătinează, ca şi româncele noastre, a legăna pe copiii lor cu un fel de nani-nani. Ele cântă următoarea strofă : Dormi, dormi, nel mio seno 11 mio cuor culla sera Fa la nina, nana na1 2. Dacă sugătorul e feţişoară, atunci mamele din unele părţi ale Moldovei îl adorm prin următorul cântec : Nani, nani, copiliţă Draga mami garofiţă. Că mama te-a legăna Şi pe faţă te-a spăla Cu apă de la izvoare, Ca să fii ruptă din soare. Nani, nani, drăguliţă Creşte-ai ca o garofiţă. Să fii naltă trestioară, Albă ca o lăcrămioară. Blândă ca o turturea Şi frumoasă ca o stea3 4. Un cântec din Bucovina,^ care asemenea se-ncepe cu nani, nani, şi care se cântă atât băieţilor cât şî copilelor, sună aşa : Haida, nani Nani, nani Puiul mamii ; Puiul mamii* Cel de curcă Eu te leagăn Tu, te culcă ; Puiul mamii Cel de raţă Eu te leagăn Tu te-aşează ; Puiul mamii Cel de domn Eu te leagăn Tu adormi ; Eu te leagăn Linişor Tu te culcă Binişor. C-a veni domnul Cu somnul Să-mi adoarmă Puişorul. ' Şi-a veni ddamna Cu perina Să-mi adoarmă Duduca 'l. Alt cântec, tot din Bucovina, care aşişderea se începe cu nani, nani, sună precum urmează : Nani., nani Dragui mami. 1 Hora tiu, epist. 1,1, 62 ; Carmen, 3, 28, 16. — Phaedri 3, prolog 10. 2 Apud, V. Alecsandri, op. cit, p. 382. 3 Idem, p. 381. 4 Din comuna Balaceana, com. de Mihai Jemna, stud. gimn. 199 Nani, dragul meu şi dormi Dimineaţa să te scoli. Să fii mamii de-ajutor De pe vatră pe cuptor Tătuţii de prăşitor. Unele românce din Bucovina, pe. lângă cuvântul dezmierdător nani, întrebuinţează foarte adeseori în Cântecele lor de leagăn şi cuvântul liuliu. Iată un astfel de cântec, în care provin amândouă Cuvintele de mai sus: Haida liuliu, puiule Puiule, puiuţule ! Haida liuliu cu mama Că mama te-a legăna Şi din gură ţi-a cânta. Ţi-a cânta un cântecel, Scurticel şi frumuşel, Doară-i creşte măricel Şi te-i face voinicel. Haida liuliu, nani, nani Liului, liuliu, puiul mamii. Că mama ţie ţi-a zice Un cântec mândru, duios Ca s-adormi, să fii frumos Părinţilor de folos; Haida liuliu, băieţel Dragul mamii mâţâţel, Doară-i creşte mărişor, Să fii mamii de-ajutor. Haida nani, palicaş1 Doară-i creşte mai degrabă, Să fii tatii bun de treabă !1 2 Un alt cântec de leagăn, tot din Bucovina şi anume din comună Crasna, sună aşa : ' Hai liuliuţu, pui de peşte Hai liuliuţu şi-adormeşte, Să te poată mama creşte Să-i fii slujbă cu nădejde Să fii mamii de-ajutor Şi tătuţii de bun spor; Să fii mamii iarna-n casă, Tătuţii vara la coasă. Mână dreaptă de-ajutat Orice lucru de lucrat : 1 Palicaş e un cuvânt de dezmierdare, însă românca ce-a dictat cântecul nu ă j ştiut să spuie ce înseamnă. 2 Din Bălăceana, com. de Mihai Jemna. j 200 De-adus apă cu cofiţa, De-aprins seara luminiţa1. O variantă a acestui cântec, cules asemenea din Crasna, sună astfel Hai liuliuţu dragul mamii Puiul mamii, scumpul mamii! Hai liuliuţu şi-i dormi, Doară mai măruţ vei fi. Hai liuliuţu şi-adormeşte Şi-adormeşte, pui de peşte Doar te-ar putea mama creşte, Să fii mamii de-ajutor Şi nenuţului de spor Mămuţii tale in casă Iar nenuţului la coasă. De-adus apă cu cofiţa, Seara de deschis portiţa !2 Altă variantă, tot din Crasna, sună precum urmează : Dragul mamii pui de peşte Haida liuliu şi-adormeşte, Să te poată mama creşte. Să te crească mărişor, Să fii mamii derajuţor Şi tătuchii de mult spor Să scoţi boii din ocol Pe Prian şi pe Bujor Şi la jug să mi-i înjugi Şi la plug să mi te duci. Boii că mi-i înjuga Şi cu tata că-i ara Grâu de vară-i semăna n Şi-a da Dumnezeu şi-a fi Cât băiatul va trăi Şi colaci frumoşi vom face C-aşa băiatului place l La un băiat, ceva mai mărişor : Haide luiliu, lulişor S Dragul mamii puişor Doară-i creşte mărişor, Să mi te văz că grăieşti Să nu mă mai necăjeşti. Că destul pieptul mi-ai supt Şi ţâţele mi le-ai rupt. Fă-te mărişor şi creşti, Că tot dragul mamii eşti. 1 Dict. de M. Bărbuţă. 3 l$em. 291 Şî tu-n câmp că mi te-i duce Mama mâncare ţi-aduce. Şi după ce mi-i lucra îi sta puţin şi-i mânca Şi tata s-a hodini Cât cu tine-a mai trăi. Numai dacă-i asculta Cum a zice tătuca Dumnezeu s-a bucura Şi ţie hrană ţi-a da ; Cât îi fi şi-i mai trăi, Nemică nu ţi-a lipsi Altul: v Dragul mamii, Ionică, Puişor de rândunică ! Hai da liuliu şi te culcă Doar te-ar putea mama creşte, Să te deie la neveste î1 2 La o copilă : Haide liuliu draga mamii Draga mamii, puica mamii ! Haida liuliu de-mi adormi Dimineaţa să te scoli, Să fii nenii de-jutor Şi mamii lucru cu spor. Câte flori au fost pe şes Fetele că le-au cules. Şi le-au strâns în mănunchele Şi le-au pus în sân la piele Şi le-au strâns în mănunchi mare Pe la asfinţit de soare Şi mi le-au pus subsuoară Ca, copila să-mi adoarmă. Şi se va culca cu soare, Să-i pară noaptea mai mare... Şi aşa mi-a adormit Puiul mamii cel iubit, Că singură n-a ştiut Noptiţa când a trecut3. Altul : Draga mamii copiliţă. Scumpa mamii garofiţă. 1 Amândouă cântecele acestea, culese din comuna Crasna, mi le-a comunicat cumnatul meu Sam. Petrescu, paroh şi exarh. 2 Din Mahala, corn. de Ionică al lui Iordachi Isac, agricultor. 6 Idem. 202 De-ar şti mama cui te creşte, Nu ţi-ar mai trage nădejde !1 La un copil, a cărui mamă a murit Haida liuliu, dragul tatii Căci amu nu-i ţâţa mamii I Ţâţă rea şi acră Amu te apleacă Şi mână străină Amu te alină !2 La un copil de fată mare : Frunză verde mărăcine, Când iese fata la lume N-asculte cine ce-i spune. Dacă-i spune un flăcău Ea să-l ţie tot de rău. S-asculte pe tatăl său Tatăl său n-o-nvaţă râu Da o-nvaţă tot de bine, Să nu joace-n joc cu nime. Jocul cela nu-i curat Multe fete c-a-nşelat Gâţe goale n-au purtat Pe părinţi i-au ruşinat. Când se-ncep hramurile Ele plâng cu zilele. Cât îi vara de frumoasă, Ele şed la umbră-n casă \ Altul: Petrişor uscat pe culme Câte fete sunt în lume Nu-i nici una amărâtă Ca fata cea-nceluită Şi de lume despărţită. Când flăcăii merg la joc, Ea pune scălduşca-n foc. Când flăcăii joacă roată, Ea s-apleacă pe covată Şi tot plânge şi oftează Multe lacrimi mai vărsează. Şi se primblă pe la poartă, Pare că ar fi plouată. Cu mânile subsuoară, Şi blastămă jocurile Şi toate petrecerile : — Câte jocuri am jucat Lacrimi atâte-am vărsat. Bădişor, ce mi-ai fost drag, Să vii pân la al meu prag. Că tu dacă mi-ii veni, Eu frumos te-oi milui. C-o cojiţă de mălai Uscată, de nouă ai C-o strachină de cenuşă De-asupra cu cărbunaşi, Să şti cum iubeşti şi laşi. Cine iubeşte şi lasă, N-ar mai avea ticnă-n casăJ. Aibă moarte de cuţit, N-aibă loc nici în mormânt8. * Cu focşor la inimioară. Când flăcăii vin pe-acasă, Ea atunci scăldduşca varsă. Fetişoară-nceluită Şi de lume despărţită ! Cine mi te-a învăţat, Pe părinţi de-ai ruşinat, Pe neamuri de-ai Supărat ? — Măiculiţa din cel sat Pe la toate zorile Pe la strat cu florile! — Păsăruică-n cuiburele Copii mici in covăţele Leagănă-i, puică, şi taci 1 Din Mahala, com. de Ionică al lui Iordachi Isac. 8 Din Crasna, com. de Sam. Petrescu. 9 Din Mahala, com. de Ionică al lui Iordachi Isac. 203 Că ţi-au fost feciorii dragi. Feciorii la joc s-or duce Iar tu-i suspina şi plânge ; Feciorii-n joc or juca, Tu-i plânge şi-i legâna : Haida liuliu, dragul mamii Dragul mamii, puiul mamii ! N-ar ajunge zile bune Cel ce te-a făcut pe tine. El îi dus în cătănie, Numai vestea Iui să vie Trupu-acolo să-i rămâie. Şi-atuncea el să se-nsoare, Când voi- fi eu fată mare. Şi-atuncea să se cunune, Când voi ieşi eu la lume ; Cum mi-a legat mânele Şi scurtat drumurile, Scurte-i-se zilele !1 Ca şi româncele din Bucovina şi Moldova tot aşa adorm pe fiii şi fiicele lor şi româncele din Transilvania, Banat şi Ungaria cu aceea deosebire numai că acestea, adeseori încep cântecele lor cu cuvântul abua şi bua, în loc de nani sau liuliu. Iată unul, din Transilvania: Bua, bua cu mama ! Că mama te-a legăna Şi frumos ţi-o descânta : Bua, bua puiul mamii, Dragul mamii frumuşel Până-i creşte măricel1 2. Altul, tot din Transilvania, şi anume din Cohalm : Bua, bua, bua Puiu mamii. Drag, frumos, Creşti luminos ! Să fii prea norocos Să trăieşti nepăcătos ; Pentru tine mă năcăjesc Şi-n lume mă amărăsc Să te cresc, Să te măresc ! Al treilea, tot de acolo : Bua, bua, bua puişor Şi-al meu drăguţ fecior, Fă-te mare mărişor, Ca să-mi fii de ajutor Şi să-mi iei boul de corn Şi la-ntors şi la ogor ; Pentru tine mă căznesc. Ca să te cresc, Să te măresc ; Haide luică 1 Idem. 2 „Gazeta Transilvaniei", an. LIV, Braşov, 1891, nr. 92, în „Foileton". 204 De mi-1 culcă* Şi tu cioară De mi-1 scoală. Şi tu peşte De mi-1 creşte. Şi tu raţă De-1 răsfaţă. Şi tu ţarcă De-1 îmbracă. Numai mare şă se facă, Să crească, Să-mbătrânească ! Pe lume să vecuiască !...1 Iată unul şi din Banat: Bua, bua, îonaş "Dragul mamii copilaş. Taci şi dormi'încetişor Sufletul meu puişor Până ziua te-a trezi Pe-al ei piept te-i odihni... Bua, bua, păunaş Scumpul mamei îngeraş9. Altul, din Ungaria şi anume din împrejurimea Şomcutei Mari, corni-laţul Sătmar i Abuă-te cu mama Că mama te-a legăna Cucă-te 1 2 3 tu pi ti tel Şi te scoală plugărel. , Cucă-te tu şi te-abuă Şi te scoală mâni la ziuă. Bătu-le-ar fi Dumnezeu Trâmbele de la belceu Care m-am legănat eu Să nu se legene nime / Să fie plătit cu mine. — Leagănă lele şi taci Dacă ţi-a plăcut să-l faci !4 * *- Ce se atinge de cuvântul bua al româncelor din Banat şi Ungaria, trebuie să amintim aici că el. deşi mai rar, provine şi în Bucovina şi anume în două forme adică bua şi boa. 1 B.P. Hasdeu, Dicţionarul limbii ist. şi pop. a românilor, t. II, p. III, din Adenda. 2 Alexandru Onaciu, Cununa, novelă populară, în „Familia *\ ân. XI, Budapesta, 1875, p. 74. 3 Cucă-te ass culcă-te. Tot aşa rosteşte verbul acesta şi româncele din Buco- vina, când voiesc să-şi adoarmă copiii. * Corn. de E. Pop, învăţător din Şomcuta Mare. 205 Un cântec din satul Bosanci, districtul Sucevei, în care provine acest cuvânt, sună aşa : Hai bua, maică, bua Că maica nu te-a lăsa Ci ea mi te-a legăna Şi din gură ţi-a cânta. Şi ţi-a cânta-ncetişor, Un cântec mic scurtişor Şi vei creşte mărişor. Ţi-a cânta un cântecel, Scurticel şi frumuşel, Doară-i creşte măricel Şi te-i face voinicel !1 Un alt cântec, din oraşul Câmpulung, în care provine cuvântul bua se începe astfel: Haide luliu şi-abua Că mama te-a legăna Se întâmplă adeseori, ca dormind unii copii, ziua, când înserează, fugindu-le somnul, nu pot să doarmă. Deci, mamele lor, văzând că prin cântece de seamă celor arătate mai sus nu pot defel să-i adoarmă, şi voind în urmă şi ele a dormi, încep a cânta un fel de cântece prin care provoacă felurite vietăţi ca să le vină într-ajutor, spre adormirea copi- ilor. precum : Vină raţă De-1 ia-n braţe. Vină ştiu că De mi-1 culcă. Vină somn De-1 adormi. Vină peşte De mi-1 creşte2. v Mai tot prin aceste cuvinte îşi adorm copiii şi româncele din unele părţi ale Transilvaniei Vină raţă Şi-l ia-n braţe. Şi tu gâscă De-i dă ţâţă. Vină dulcâ Şi mi-1 culcă. Şi tu somn De mi-1 adormi. » Dict. de o româncă din Bosanci. 2 Din Şiret şi Bălăceana. 206 Şî tu peşte De mi-1 creşte !1 Iar o variantă a cântecului acestuia, tot din Transilvania, sună aşa : Hai dă raţă De-1 ia-n braţe. Şi tu mâţă De-i dă ţâţă. Şi tu luică De mi-1 culcă. Şi tu somn De mi-1 adormi. Şi tu peşte " De mi-1 creşte. Că, copilul Trebuieşte !2 Dacă, din întâmplare, tatăl copilului e înrolat la oaste şi se află departe de casă, atunci mama adormind copilul, cântă : Liui, liui, liui şi iară liui Liui, liui, liui că tata nu-i. Că tatăl copilului Pe drumul Sibiului. Şi tatăl băiatului Pe drumu-mpăratului3. Nemijlocit însă, după versurile acestea, mama întristată, zburân-du-i gândul la bărbatul său, care se află cine ştie unde, printre străini, pe când ea trebuie să stea singură acasă şi să caute de toate cele trebuincioase, schimbă cântecul său cel dulce, de mai nainte, prin altul trist şi cântă : Cine n-are noroc, n-are De cum naşte până moare. Nice eu nu am avut, De când mama m-o făcut !3 Sunt o seamă de bărbaţi, care, uitându-şi datoria de soţ şi părinte, petrec mai mult prin crâşme decât pe acasă. Ba; nu-f destul atâta, când se întorc acasă se încep la ceartă şi chiar la bătaie cu soţiile lor, neluând în consideraţie că acestea, pe lângă munca de pe lângă casă, mai au încă de a căuta şi de copii. Şi cu toate acestea multe femei, care au avut nefericirea de a avea astfel de bărbaţi, fiind răbdătoare şi ascultătoare, în loc să se pună * * Com. de I. Georgescu, învăţător în Secadate. 2 Com. de Rom. Simey. 3 Com. de I. Georgescu 4 Idem. 207 de pricină, îşi caută de trebi, dezmiardă şi adorm pe micii şi nevinovaţii lor copii, ca şi oricare mamă fericită, cu acea deosebire numai că, atari mame nu odată sunt necesitate de a adormi pe copiii lor prin cântece de seama celui următor : Puişor de rândunea, Mută-ţi cuibul de-acolea. C-a veni tătuţă bat Şi-a găsit cuibul stricat Şi-o să ni-1 deie de cap !..* * Dacă trecem de la românii din Dacia Traiană la cei din Macedonia vedem că şi româncele din această ţară încă îşi dezmiardă şi adorm copiii, ca şi surorile lor de dincolo de Dunăre. Ba, ce e şi mai bătător la ochi, mamele macedonene încep cântecele lor de leagăn tocmai ca şi cele din Dacia Traiană cu, cuvântul nani ; Iată un cântec şi din acele părţi: Nani, nani, bunlu Nani, nani fitiorlu Nani, nani, hina1 2 Nani, nani, papa, Că va jină tata Va s-aducă hitse 3 Şi bilbitse 4# Altul» tot de acolo : Nani, nani, tu mănuşă S’yină somnul de la uşă Ş’ni lia ficiorlu di guşă Ş-ni-1 ducă tru grădină Să-li cântă nă ghirăchină : — Ghine mi yi- niclu a nieu S-ni-1 bag iu voiu eu Tru grădină trandafil Sum trandafil şi garofil. Sunt mulţi copii, din firea lor foarte răi, care măcar că sunt destul de sănătoşi şi voinici şi măcar că, capătă toate cele trebuincioase la timp totuşi plâng, neîncetat, dând maicelor veşnic de lucru. Cu toate a-cestea însă fiecare mamă, în timpul scăldării, lăptării şi a legănării cc* pilului său, caută dacă-i cu putinţă, a fi cât se poate de liniştită, voioasă şi bine dispusă, ca să nu strice copilului. Iar dacă împrejurările nu-i iartă 1 Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă, 2 Xvjva. 3 hitse = smochine. 4 Gustav Weigand, Die Sprache der Olympo-Walachen, Leipzig, 1888, p. 117. 5 Un fel de pasăre. 6 T.T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit, p. 46. Nani, nani, în leagăn Să vină somnul de la uşă Să-mi ia ficiorul de gât Să mi-1* ducă în grădină Să-i cânte o ghirăchină 5 : — Bine-mi vine micul meu Să mi-1 pun unde vreu eu în grădină sub trandafir Sub trandafir şi garofil6. 208 a fi totdeauna liniştită şi bine dispusă, atunci cel puţin se fereşte în timpul acesta a-şi blăstăma copilul, prea bine, ştiind că ,.;Blăstămul de mumă E rău ca ghiara de ciumă. sau: ...Blăstămul de mumă Tot ca rana cea de ciumă. pe când : ...Blăstămul de la tată In lume n-a fost vreodată. Aşa-i în Ţara Românească Unde-i pânea voinicească, S-aibă să se pomenească1. De aceea, mamele, care au copii foarte răi şi voiesc a avea tihnă, mai degrabă fierb băciulii de mac şi sucul acestora le dau apoi de băut şi-i scaldă într-însul, decât să-i blasteme. Şi copii, îmbătaţi fiind, de sucul cel ameţitor, dorm duşi. Mama nerăbdătoare, care nu se poate reţine de a-şi blăstăma copilul, nu numai că nu-şi ajută nemică prin aceasta, ci, din contră, poate foarte mult să strice micului şi nepriceputului său sugător, căci, după credinţa generală a poporului, blăstămul părintesc totdeauna pică pe capul fiilor săi. Dovadă despre aceasta avem şi următorul cântec din Bucovina,’ comuna Todireşti: Maica mea, când m-o făcut, Foarte bine i-o părut. Dară ea, când m-o scăldat, Foarte rău m-o blăstămat. Maică ! cu blăstămul tău Am apuns eu aşa rău !1 2. Alt cântec din Moldova judeţul Suceava, comuna Mălini, sună aşa: Mama, di-nceput Când ea m-o făcut Bine i-o părut; Când m-o legănat Ea m-o blăstămat. Tot blăstăm cu plâns, De mine s-o prins. Ea că m-o scăldat 1 D. Vulpian, Poezia poporală pusă în muzică, culegere din toate ţările române, Bucureşti, 1886. p. 14—15. 2 Corn. de Ioan Avram, stud/ gimn. 209 Cu apă de iaz, Să fiu de năcaz. Cu apă din rât. Şă fiu de urât K Iar o doină din Transilvania, care asemenea lie-arată cât de rău e, când o mamă îşi blestemă fiii, sună precum urmează : O mămucă, mama mea, Vai de inimioara mea ! Vai şi de zilele mele Una-i bună, zece-s rele. Fi-ţi-a, mamă, şi păcat v Că amar m-ai blăstămat Când, mamă, m-ai legănat: Să am casa cucului Şi odihna vântului! Fi-ţi-a, mamă, şi păcat Că pe când m-ai legănat C-un picior mă legănai, Cu gura mă blăstămai, Să n-am cină cu-aşezare ’ Nici odihnă la mâncare i1 2 Ba, ce este încă şi mai mult, nici măcar în glumă, în râs, nu este unei mame iertat a-şi blăstăma copii săi, dacă voieşte cu aceia să fie fericiţi, necum într-adins, căci zice o altă doină, tot din Transilvania : Rău, maică, m-ai blăstămat Vinerea pe nemâncat. Maică cu blăstăm de foc, Ca să n-am nici un noroc. Nu ştiu cum m-ai blăstămat, Ce de min-rău s-a legat: Ori în râs, ori într-adins, Că de min-tare s-a prins î3 % După ce au crescut copii mai mărişori, după ce au ieşit acum din pelinci şi au început a se târâi dintr-un loc într-altul şi-a gongăni, mamele lor le fac cămeşuici, precum şi alte vesminte copilăreşti cu care îi îmbracă. Româncele din Bucovina fac deopotrivă atât pentru băieţi cât şi pentru copile cămeşuici (cămeşuţe). Cele din Transilvania însă fac pentru băieţi cămeşuţe, iar pentru copile iiuţe 4. Prima cămeşuică, după credinţa româncelor din Bucovina, nu e bine să se facă din pânză nouă, ci dintr-o cămeşă veche, ca să trăiască mai mult 1 Dict. de M. Nistor. 2 Iuliu Bugnariu, Doine şi hore pop. din jurul Nâsâudului, în „Familia", an. XXII, Oradea Măre, 1886, p. 43. 3 V. Alesiu, Poezii populare, în „Convorbiri literare", an. XXII, Bucureşti, 1889, p. 919. 4 Com. de I. Georgescu. 210 şi anume, dacă e băiat, dintr-o cămeşă bărbătească, iar de e copilă din una Eemeiască. După credinţa româncelor din Transilvania însă nu e bine de a se face nou-născutului cămeşă din pânză nouă, din cauză că, capătă răul copiilor sau fras. Tot după credinţa acestora nu e bine de a se acoperi copilul cu cârpa din cap, pentru că şi-n cazul acesta încă capătă fras K După credinţa româncelor din Ţara Românească, din cofitră, dacă un copil mic se ţine acoperit la faţă, făcându-se măre, va fi ruşinos 2. Şi numai atunci, când se duce copilul undeva din casă, bunăoară în şezătoare sau în alt loc, e bine de a se pune ceva negru peste dânsul, cai să nu se sperie 3. Româncele din Ţara Românească voind ca, copilul lor să trăiască cea dintâi cămaşă o fac din pânză de căpătat de la trei case 4. Dar prin gura celei dintâi cămeşi, ce se face unui copil, să se treacă de trei ori foarfecele cu care a fost croită, ca să fie copilului tare ca foarfecele 5. v:; Asemenea fac şi româncele din Transilvania. Acestea fiecare cămeşă nouă a unui copil, înainte de a se îmbrăca acesta cu dânsa, o scutesc. Lasă adică un cuţit, ca să cadă cu vârful în jos printr-însa 6. Tot aşa fac şi româncele din Macedonia. Iată ce ne spune în privinţa aceasta D. Bolintineanu : „Cea dintâi cămeşă, ce se pune unui mic copil, muma înainte trebuie să treacă printr-însa un fier oarecare ca, copilul să fie tare ca fierul“ 7. Acoperământul de cap al copiilor de ţâţă se numeşte de cătră româncele din Bucovina căiţă şi scufiţă, iar de cătră cele din Transilvania căţă şi gugiu şi spre a feri pe copil de deochi pun, de regulă, pe dânsul un semn special, o cordeluţă roşie sau un bănuţ, ca oamenii8 şi femeile care aeoache, văzând semnul să-şi aducă aminte şi să nu-1 deoache 9. Afară de cămeşă şi căiţă mai întrebuinţează româncele spre îmbră-carea copiilor săi încă şi multe alte îmbrăcăminte precum : tulpănaşey un brâuşor, colţunaşi etc. ’ Cele mai multe românce însă cred că nu e bine să se încalţe un copil cu ciorapi, până nu împlineşte anul, căci va face mă-sa altul curând i{\ Asemenea nu e bine ca un copil, până nu împlineşte anul să se îmbrace cu haine pe dos, căci i se întoarce anusul11. Mai departe, nu e bine, în timp de un an, să apună soarele pe haine- . le copilului, că apoi capătă spaimă. în sfârşit, femeia să nu bată hainele unui copil cu mâiul, până la un'an, că se face copiliţi bătăuş 12. Aceasta în privinţa îmbrăcămintelor ! 4 1 Corii, de R. Simu. 2 Com. de Ioneanu, op. cit., p. 12. 3 Com, de R. Simu. 4 Com. de Ioneanu, op. cit., p. 12. 5 Ibidem, p. 20. u W. Schmidt, op. cit., p. 27. 7 D. Bolintineanu, op. cit., p. 114. 8 Atât românii din Bucovina cât şi cei deosebire de femei, şi oameni. 9 Com. de I. Georgescu. 10 Ioneanu, op. cit., p. 21. 11 Ibidem, p. 25. 12 Com. de R. Simu. din Transilvania numesc bărbaţii, spre 211 Şă treem acum la alte datine şi credinţe. Atât româncele din Bucovina cât şi cele din Moldova şi Transilvania cred şi spun că nu e bine a legăna leagănul gol, căci aceasta aduce copilului moarte timpurie K Asemenea nu e bine ca în leagănul copilului să se culce altcineva, că-i ia somnul2. Din contră, când copilul se şcoală din albie, se dă jos şl-şt leagănă* covata, mama sa va mai face copii3. Când începe un copil, întâia oară, să meargă în picioare, atunci ro* mâncele din Ţara Românească taie locul de unde se ridică în sus de jur împrejur cu un cerc anume, ca să taie piedica copilului, ca să poată merge uşor 4. In Bucovina, din contră, când e copilul acum aşa de mărişor, că se trage pe jos, dar nu poate încă îmbla, atunci, voind să îmbie mai'degrabă U ia unul dintre căseni într-o duminică dimineaţă de mânuţe şi-l duce în picioare până la prag. în acelaşi timp ia şi mă-sa un foarfece într-o mână, iar în cealaltă vreo câteva pene de găină şi mergând înaintea lui taie toate penele, Făcând aceasta crede şi zice că-i taie piedica şi că din momentul aeeţa copilul poate mai degrabă şi cu mai mare uşurinţă umbla. Iar când îl văd prima oară că s-a sculat şi prinde a umbla singur în picioare, exclamă : pomu, pomu, sau copăcel, copăcel, ceea ce înseamnă î şă crească şi să stea ca un copăcel drept în picioare 5 în Banat, când o româncă vede că copilul ei e acum destul de mare şi tare, ca să poată umbla în picioare, cu toate acestea tot nu umblă, aşteaptă până ce vine o ţiganca (cortoroşiţă) la cerşit. Atunci, cum intră ţiganca în casă, una dintre femeile, ce se află de faţă, o ia cu vorba, iar mama copilului, ducându-se în sobă şi luând de grabă bâtele ţigăncii, le bagă şi le pune oareunde în casă, zicând : „Astea pot sta şi în casă, nu numai în sobă (tindă) !“. Nemijlocit, după rostirea acestor cuvinte, o altă persoană ia copilul,' ce nu poate umbla, în braţe, iese cu dânsul în curte, îl pune călare pe un băţ de-al ţigăncii, care asemenea l-a luat cu dânsa când a ieşit afară şl astfel apoi, ţinând copilul de mânuţe, ca să nu cadă, îl poartă incolor şi încoace călare pe băţ, zicând : „Cum este de umblătoare ţiganca, aşa să fie şi N. de umblător !**. După ce l-a purtat în chipul acesta de trei ori încolo şi încoace, se intoarce cu copilul în casă şi pune băţul la locul său de unde l-a luat. Despre toate acestea însă ţiganca nimic nu trebuie să ştie, căci, dacă ştie, în zadar le-a fost toată osteneala, iar dacă nu ştie se crede că, copilul, în urma acestei proceduri, în scurt timp va începe a umbla în picioare 6. * W. Şqhmidţ, op. cit, p. 26 ; „Şezătoarea*, an. I, Fălticeni, 1892, p. 126: „Când leginl albia copilului, fără ca el să fie în ea, copilul moare". 2 „Şezătoarea", an. I, 1892, p. 52. 8 Idem, p. 172. 4 Ioneanu, op. cit., p. 16. 8 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac şi alţi români din Bucovina, 6 Com. de L PopovicL 212 In Macedonia, când copilul începe a merge, mama sa îi cântă : Bor, bor pi t’ubor Cu eămeaşa di fulior. Bor, bor pi t’urzică Cu eămeaşa burungică. Când copilul nu umblă în picioare la timp, i se leagă degetul cel mare de la piciorul drept de degetul de la piciorul stâng cu un fir de lână roşie, apoi se pune copilul pe pragul uşii, cu un picior de o parte şi cu celălalt de cealaltă parte a pragului şi acolo pe prag, cu o secure, i se taie firul drept în jumătate ; în acel moment, o femeie, prevestită de ceea cei trebuia să se facă, vine şi întreabă : „da ce faci acolo ?“ — „Tai frica copiluluia l* i se răspunde. în Magarova şi în alte locuri mai este şi acest obicei : două femei iau copilul, una de o mână şi alta de cealaltă mână, şi-l duc în mijlocul ogrăzii şi acolo culeg o mână de surcele şi după ce le leagă cu o sfoară le pune^ în spatele copilului, apoi îl duce la pragul uşii şi acolo copilul pune un picior de o parte a pragului şi celălalt de cealaltă parte şi aşa, sub picioarele copilului, o femeie începe a tăia cu un topor, atunci cealaltă femeie o întreabă : „da ce faci acolo ?“ — „tai frica copitului!“ îi răspunde ; aceasta se face în trei sâmbete dimineaţa, surcelele tăiate se aruncă în drum pentru ca. copilul să umble pe cale mai curând K Când începe un copil întâia oară a vorbi şi zice tată, se crede că mă-sa va mai face un băiat; iar dacă zice mamă, va mai face o fata1 2 3. Când un copil nu poate degrabă vorbi, spun româncele din Bucovina, că e bine a i se da de mâncat pâne din traista unui cerşetor. Drepţ aceea, când vine vreun cerşetor şi se întâmplă că are pâne la dânsul, ma-J ma copilului, ce nu poate vorbi, se roagă să dea o bucăţică şi copilului său. Cerşetorul, lunând o bucăţică de pâne şi dând-o copilului zice : ' Na-ţi pânea de la moşul ca mai degrabă să vorbeşti ! 4 5. Româncele din Banat, dm contră, au datină de a duce pe copiii lor, care nu pot de grabă vorbi, la biserică şi acolo apoi roagă pe crâsnicul4 bisericii, ca să ia restul apei, ce o întrebuinţează preotul la sf. slujbă şi cu-minicătură şi să-l toarne în zvonişorul5 cu care zvoneşte (clopoţeşte) el în altar la diferite acte, în decursul sf. liturghii. Crâsnicul, ştiind prea bine care e cauza acestei cereri, nu se pune de pricină, ci cum se sfârşeşte sf. liturghie ia apă din cestiune şi turnând-o în zvonişor o dă cu acesta de trei ori de băut copilului, zicând : Doamne ! ajută fiului tău N. ca. cum sună zvomil cu sunetul lui, aşa să sune cu gura şi glasul fiului tău. N. şi, precum zvoneşte zvonişorul din altarul tău, aşa să zvonească cu. glasul său fiul tău N. şi să i se dezlege lui gura şi limba şi vorba, precum ai dezlegat gura lui Zaharie preotul şi a preamărit minunile tale, Doamne !. 1 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 49r-r50. 2 în Bucovina şi Ţara Românească, vezi Ioneanu, op. cit., p. 16. 3 Corn. de Ionică al lui Iordachi Isac. 4 Crâsnic = sfăt = făt =pălimar. 5 Zvonişor = clopoţel. 213 Făcând aceasta se crede că i se dezleagă copilului limba şi începe apoi a vorbi K Când un copii, care poate umbla în picioare, umblă de-a-buşile, se crede că vin rudele -. Totdeauna trebuie de păzit mâţa, precum şi copiii din casă, dacă mai simt, ca să nu treacă peste copilul nebotezat, pentru că, trecând mâţa peste dânsul, copilul se spurcă, iar dacă trec ceilalţi copii până la botez, precum şi după aceasta, copilul închirceşte şi nu creşte şi rămâne titirez ori! ghebos, ori cu altă sminteală şi pricină 1 2 3, Tot aşa cred şi spun şi româncele din Moldova, precum şi cele din Ţara Românească, că dacă păşeşte cineva peste un copil, respectivul copil nu mai creşte 4. Copilul peste care ai păşit cumva cu intenţie, spun româncele din Transilvania că nu mai creşte deloc, până când nu-1 depăşeşti 5. Dacă trece cineva peste un copil sau îl măsoară cu cotul, îi aduce prin aceasta moarte, ori cel puţin îl face să închircească 6. Asemenea nu e bine să se dea cu vreo mătură sau ghem în vreun copil, căci şi în cazul acesta nu mai creşte 7. Copiii cei foarte înţelepţi şi deştepţi, după credinţa românilor din Bucovina şi Transilvania, nicicând nu trăiesc lung timp. La un copil nu se întăreşte moalele capului, până nu va putea zice piatră 8. Când un copil se loveşte la cap de ceva, să se toarne în acel loc apă, ca să nu iasă cucui în cap 9. La copilul care se va uita în oglindă mai nainte de a împlini anul, spun româncele din Ţara Românească că-i ies dinţii anevoie 10 11 12, iar cele din Macedonia, până ce pruncul nu împlineşte trei ani, nu-1 lasă să se uite în oglindă din cauză că, după credinţa lor, se îmbolnăveşte de boala „cade din afară" (ducă-se pe pustii, epilepsie) u. Pe primii dinţi, ce ies unui copil, să dea tatăl său cu bani de argint,' apoi acei bani să-i dăruiască copilului, ca să nu-i miroasă gura vreodată n. Când ies pentru prima oară dinţii la copii, româncele din Macedonia pun la foc grâu de fierbe, care apoi se împarte la rude sau vecini, luându-se mai întîi din el vrea douăzeci de boabe, care se înşiră pe o aţă roşie şi se leagă la gâtul copilului, pe care o poartă aşa, până ce-i ies patrii dinţi, apoi aţa aceea se aruncă intr-un loc curat.13. Când unui copil îi cresc dinţii, mai întâi în falca cea de jos e, după credinţa româncelor din Bucovina, un semn că, copilul respectiv are să 1 Com. de I. Popovici. 2 Ioneanu, op. cit., p. 24. 3 Com. de G Tomoioagă. 4 Ioneanu, p. 25 : „Nu e bine să păşească peste vreun copil, căci nu va mal creşte". El. Sevasios, CăWtoril..., op. cit., „să nu păşeşti copilul că nu mai creşte". 6 „Calendarul poporului", pe anul comun 1889, an. IV, Sibiu, 1889,p. 72. 6 W. Schmidt, op. cit., p. 27. 7 Ioneanu, op. cit., p. 26. 8 Ibidem, p. 21. 9 Ibidem, p. 22. 10 Ibidem, p. 25. 11 T. T. Burada, Obiceiurile..., p. 45. 12 Ioneanu, op. cit., p. 21. 13 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..,, op. cit., p. 49. 214 trăiască lung timp, iar când îi ies întâi în falca cea de sus, atunci se crede că are să moară degrabă. Tot în Bucovina e datină ca mamele, când văd cel dintâi dinte ieşit, să zică : „dintre nou în cap sănătos !‘(i Gând un copil doarme cu şezutul în sus, cobeşte a moarte. Asemenea şi copiii care plâng mult încă cobesc a moarte pentru ei sau vreun părinte al lor 1 2. Copilului mic să nu i se taie unghiile până nu împlineşte anul, căci spun românii din Ţara Românească că se învaţă hoţ 3 4, iar cei din Moldova zic că n-are cu ce se apăra de Necuratul. Copilul mic să nu se pupe niciodată la şezut, căci, când se va face mare va întoarce dosul la cel ce l-a pupat \ Nu-i bine ca mama să sărute pe copil nici pe palmă, căci atunci* se face tâlhar, nici la ceafă, căci se face rău. Când sărută copilul la gât, mama macedoneancă îi zice : „Ni ti başă dada tru guşă să nu hii năireşti după uşă“ (te sărută mama pe gât, ca să nu te superi stând după uşă) 5. Până la 40 de zile de la naştere, nepoata, după datina şi credinţa româncelor din Macedonia, trebuie să se ferească de a se întoarce cu spatele la copil, căci dacă nu ar face una ca aceasta atunci copilul s-ar îmbolnăvi de găibenare 6. De multe ori mamele, după ce le-au început copiii a umbla şi a pricepe, nu numai că-i dezmiardă şi drăgostese; ci totodată, având timp din trecut se şi joacă cu dânşii. Atunci, voind a-i face să râdă, poartă degetele mânii drepte pe lângă dânşii, ca şi când s-ar mişca vreo vietate ceva şi zic : Merge Bolea pe-ici. pe-ici Şi face hap-hap de ici l Iar când rostesc cuvintele din urmă îi prinde cu degetele de un picioruş sau mânuţă şi copiii râd. Dacă mititeii, cu care se joacă, sunt copile, atunci zic aşa : Vine Bolea pe părete Şi mănânc-un pumn de fete. sau : Merge Caua pe părete Şi mănâncă şapte fete. sau : Merge Borza pe părete Şi mănânc-un car de fete. 1 Dict. de mai multe românce din Bucovina. 2 Ioneanu, op. cit., p. 24. 3 Ibidem, p. 25 ; „Şezătoarea", an. I., Făticenl, 1892, p. 199: „Copiilor mici si nu li se taie unghiile, că n-au cu ce se apăra de Necuratul 4 Ioneanu, op. cit., p. 19. 5 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit., p. 46. 6 Idem, p. 44. 215 Când de^miardă pe copiii cei frumoşi sau le arată vreun obiect frumos, atunci spun că ei sau obiectul respectiv e cicea, adică frumos, plăcut, Dacă un copil se apropie de vreun obiect de care ar putea să şe împiedice şi să pice sau să vrea să se suie într-un loc, de unde lesne ar putea să cadă şi să se zdruncine, atunci româncele din Bucovina, făcându-1 atent, ca să se ferească, spun : „bâca ! — feri că-i da baca, —nu te sui, că acuşi îi da bâca !“ sau „hopa-i da !“ adică : ia seama că-i pica, îi cădea jos | Iar dacă a căzut, exclamă : hopa ! ceea ce înseamnă, că, copilul n-a căzut, ci ar fi sărit. Aceasta se zice anume, ca să nu plângă. Neputându-1 prin această simplă exclamare opri de la plâns, din cauză că prea rău a căzut şi s-a pălit, atunci îl ia degrabă în braţe şi, vrând nevrând, începe a-i arăta diferiţe jucării doară-1 face, ca dă tacă. Aşa, luându-i o mânuţă şi arătându-i toate degetele pe rând, începând de la cel mare şi sfârşind cu cel mic, zice : Iesta-i urs, lesta-i ursoaică. Iesta-i lup, Iesta-i lupoaică, leşta-i pui de iepuroaică ! Sau arătând mai întâi între degetul eel mare şi cel arătător f Aici şede-un iepuraş Aiesta-1 grijeşte Aiesta taie lemne Aiesta face foc. Aiesta face plăcinte Aiesta zice : miau, miau, mămucă Dă-mi şi mie-o bucăţică I Sau aşa : Iesta-i iepuraş Iesta doarme dus Iesta-1 fugăreşte Iesta îl împuşcă Iesta zice : mia ! Unde-i mama mea ? Cea cu coadă lată, Vine să mă bată. Cea cu coadă lungă, Vine să mă-mpungă ! După ce a rostit versurile acestea întinde mâna spre dânsul, ca când ar voi să-l împungă, făcând în acelaşi timp „buu Copilul, fiind atent la cele ce i le arată şi spune mam$ sa, nu mimajH că uită de plâns şi durerea căşunată prin căderea sa, ci totodată, când roa* | teşte mama sa cuvintele din urmă ale versurilor citate sau ,, buu /*, în- f cepe a râde şi a spune mamei sale, ca să mâi facă odată aşşu Mama mai repetă de vreo câteva ori jucăriile de mai sus» apoi, pu» indu-1 cu picioruţele pe căputa picioarelor sale şi ţiindu-1 de mânuţe» ca să nu cadă, începe a-1 huţuţa în sus şi în jos şi a zice: Huţa» huţa, Cu căruţa, Pân-la lelea Mărluţa. Şi-unde-a fi drumul mai greu Oi pune şi calul meu 1 sau: Dura, dura cu căruţa, Pân-la lelea Măriuţa. Mărluţa nu-i acasă, Numai fata cea frumoasă. Cu cercei de ghiocei, Cu salbă de nouă lei I Făcând şi aceasta şi văzând că, copilul a uitat acuma, cu totul, de plâns, îl pune iarăşi jos şi-şi continuă trebile. Când devin copiii prea obraznici, când prind a fi neascultători, atunci îi ameninţă cu Babaua \ spaima copiilor. Aceeaşi căutare şi purtare de grijă şi mai tot aceleaşi dezmierdări şi jucării, care le aflăm la româncele din Bucovina şi despre care am vorbit până aici, le întâmpinăm şi la româncele din celelate provincii locuite de români. ţ lată ce ni se spune în privinţa aceasta, mai cu seamă despre româncele din Transilvania: „Când sunt copiii ca de un an şi jumătate, când prind acum a umbla siftgUtf în picioare, a rosti Vorbe bine articulate şi lesne de înţeles, de la această vârstă începând înainte, jucăriile mamei sunt întocmite CU plan educativ pentru băiat şi totodată instructiv. Copilul ar tot fugi prin casă, de multe ori însă, fiind ud pe jos, ori rece, mama, ca să-l ferească de răceala, ce l-ar putea îmbolnăvi, ori de oboseala prea mare împreunată cu multele trânte, ce le dă de pământ, îl ia frumos de jos, îl pune pe genunchele stâng, îl ţine cu mâna stângă la spâ-•te, ca să nu cadă, iar cu dreapta ia pe rând, câte un degeţel de al copilului, începând de la cel mare şi zice : Iesta la viţei iesta la purcel Iestâ la gâşte Iesta la raţe Iesta, sfârc acasă! şi când zice „sfârc acasă! sfârc! gâdilă pe prunc încet pe lâ foaie; el râde CU hohote, uită a se cere jos şi zice: „fă mamă!“ semn câ-i place 1 1 Sub cuv. Boale, Cataboale, Caua. Borză şi Babauă, înţeleg românii din Bucovina un fel de fiinţe mitologice. 217 astă distracţie instructivă pentru el, că învaţă vorbe noi şi încă cadenţate, cum place urechii copilului. Cei mai mulţi copii de-ai ţăranilor noştri, până la această etate, cunosc deja aceste patru animale, deci le face o deosebită plăcere auzindu-le exprimate numele şi nevăzându-le. Ba, de-i pruncul în laune rele, vrea chiar să vadă aceste animale şi, deci, plângând, zice numele uneia, ori al-ţeia : ţei (viţei) mamă !, cei ma-mamă !. De-i în laune bune, iar zice : „ma-mă, ţei, fă ţei, mamă" ! Apoi, încetul cu încetul, se obişnuieşte urechea atât cu versurile acestea, de ar vrea să le tot audă, şi de câte ori observă că e desculţ, de.i se văd degetele, cearcă singur să zică punând mânuţa pe degetele picioruţelor : „ţei, cei, ţâr, fâr casă !“. Fireşte că numai mai târziu, când e aproape de trei ani, ştie întreg versurelul legat de degetele picioarelor. Copilul e plictisit. Mama-i cântă, dar nu-1 poate scoate din plictiseală. Atunci, îşi ia refugiul la altă distracţie. Prinde cu degetul cel mare şi cel arătător de la mâna dreaptă pielcăluţa dosului mânei băiatului şi trăgând-o în sus, cu mână cu tot, cântă : — Piţigaie, gaie Ce duci în tigaie ? ' — Un picior de oaie ! — Cine ţi l-a dat ? — Popa din Bărgău Ţină-1 Dumnezeu!1 La vorbele „Ţină-l Dumnezeu îi lasă mânuţa în jos şi-l gâdilă frumos la foaie, prin ce îi strâneşte râsul şi copilul sare din plistiseală şi râzând, zice : „fă, mamă — Cum să fac, dragul mamei ? — Fă popa ! Că din toate cuvintele auzite, singur cuvântul popă i-a rămas în memorie, căci îl mai auzise. < Mama râde voioasă, că a ţinut „puiul mamiitt ceva în minte şi-i mai. face odată şi iar odată, până se ureşte ori că o răpeşte vreo ocupaţie. Dar băiatul are lecţie : numai ce-1 vezi singur la degete, numărân-du-le : ,&âce, raţe, fâr, fâr !“... ori: „ţei, cei, fâr, fâr !“, căci sfârul nu-1) uită, numai nu-1 poate exprima. Ori că cearcă câte un cuvânt din versurelul al doilea, numai îl vezi că, cu dreapta îşi prinde pielea dosului mânii stângi şi zice : „popa... popaa... apoi se ciudeşte că nu mai ştie zice, deci întreabă pe mama sa. Şi mama, de are timp, îi împlineşte voia, de nu are, îl mângâie, că „mintenaş", iar copilul consolat zice şi el „naş“. E seară. Mama, obosită de lucrul de peste zi, ar adormi, dar puiul mamii, cel de doi ani, a adormit şi la zi lui nu-i e somn, el s-ar juca. De stinge mama sa lumina, el se scânceşte, cere apă, sau se cere jos. Deci, biata mamă, iar aprinde lumânarea, gândindu-şi: cu de-a tăria nu poţi face pe nime să doarmă, nu mi-a fi nemică de voi mai sta o leacă cu el. : Aprinde lumina, îi face tot ce ştie, copilul e voios, dar şi somnul parcă fuge de la el. Biata mamă se plictiseşte cât a mai repetat: ăsta la viţei şi Piţigaia-gaia... Dar, deodată, îi vine o idee nouă. Pe părete sunt două 1 1 Atât datina cât şi versurile acestea sunt uzitate şi în Bucovina. 218 umbre : a ei şi a copilului. Atrage atenţia copilului, el nu se sparie, apoi mama îşi preumblă degetele pe părete imitând mersul păianjenului şi zicând : Merge goanga pe părete Şi-apucă copilul de ureche! iar la vorbele „de ureche", îl prinde cu degetele frumos de ureche, fireşte nu să-l doară, căci cum ar face mama cu voia ceva durere la „puiul ma~ mii“ ? Iar copilul năbuşeşte într-un râs voios propriu etăţii lui copilăreşti. Astfel se mai continuă şi astă jucărie un bun scopot, iar când vrea mama să o întrerupă copilul se scânceşte şi zice : „fă, reche, mamă /“. Face şi reche mama, face şi cal şi ţel şi „popă găuu, până, în urmă, copilul doarme dus şi nu se mai deşteaptă până a doua zi, colo la prânz, când! vorbea cea dintâi e... „papă mamă !“. Mama îşi ia puişorul în braţe, îl sărută, îl dezmiardă pe braţul stâng, îl ţine aproape de inimă, iar . cu mâna dreaptă descoperă mămăliguţa de pe masă. Copilul, văzând-o, zice râzând voios „ligă". Iar mama poate oare să nu-i facă un versurel, până-i caută lăptişorul „care-i călduţ lângă foc ? Nu ! Ea, când îşi aude puişorul zicând „ligă", deloc începe, dezmier-dându-1: Mămăligă Fiartă-n glugă Dă la slugă, Să nu fugă. Copilul râde voios, zice şi el după mama sa : Ligă gugă dă sugă nu fugă I Mama râde şi-l dezmiardă cu dragoste, îi dă cu linguriţa mămăli-guţă cu lapte repetându-i versurelul, iar el după fiecare îmbucătură repetă cât putea ţine în minte din el. De aci încolo, de câte ori vede pe mama, umblând de dâra mâncării, totdeauna îl auzi zicând : t ' i Ligă fiartă gugă dă sugă să nu fugă. Ba, adesea, jucându-se prin casă, numai se trezeşte recitându-şi versul favorit al mămăligii. După ce se ureşte, jucându-se pe jos, se cere în braţe. Mama, dacă numai o lasă necazurile îi şi împlineşte cererea, îl ia in braţe, îi pune degetul pe frunte şi zice: „aramă", iar copilul repetă 219 „aramă", apoi îi pune degetul pe nas şi zice „cataramă”, copilul după 6a „ramă”, apoi îi pune degetul pe buza de sus şi zice : „bumb” ; când copilul dă să repete „bumb” trage degetul peste buza de jos şi astfel băiatul respică „brumb” şi râde că el, voind să zică bumb, a zis brumb K Micuţa mamii e cea dintâi la părinţi. Orice nume să-i fi pus popa, când a botezat-o, nu-i destul de potrivit pentru dragostea mamii. Ea-i zice : mică, dragă, scumpă, bună. Cu aceste nume se deşteaptă micuţa. Când o întreabă cineva colea, când se apropie de anul al doilea, Cum te cheamă, drăguţă ? ea răspunde dezmierdată: scumpă, dragă, bună. Mama varsă lacrimi de bucurie, când o aude astfel răspunzând şi toţi ai casei sunt voioşi de isteţimea micuţei. Iar ea, fugind prin casă, repetă : mică, dragă, scumpă, bună, dragă, mică, bună, scumpă! E seară. Toţi sunt în casă. Aşteaptă cina. Tata şade pe un scaun ori pe pe o laviţă. Micuţa umblă ca o răţucă, de la unul la altul. Scaunele şi laviţele oamenilor noştri sunt mult mai suse-n picioare decât să ajungă, cele ce şede pe ele, cu picioarele jos. Micuţa s-ar urca la tatăl său în braţe, merge lângă el şi i se suie pe picior. El o prinde de mânuţe să nu-i cadă de pe picior şi o huţuţă pe picior, cântându-i : „hinta, hinta“ ! Copiliţa încă cântă după tată-său : „hinta, hinta !“ ba de o pune jos scânceşte şi suindu-se, iar, pe picorul tătâne-său, zice: „face tata hinta !" Mama o îngână: Face tata hinta, hinta Copila mancă plăcinta 1 Copila aude, uită hinta şi strigă : „mama hinta cinta !“ Cei din casă râd, iar ea repetă : hinta, cinta !2. Aşa-şi creşte poporul nostru copiii săi cu : cântece, dezmierdări, şi diverse jucării, până ce-i vede mari! * în fine, merită a fi însemnat aici încă şi aceea că, în Bucovina, copiii, de lâ naştere şi până la un an, se numesc fără deosebire de gen, cocă, dim. cocuţă. Celelalte numiri ale copiilor sunt şi anume pentru băieţi: băiat (mai ades băiet), băieţel şi când e mai mare băietan, băieţan, care e foarte uzitat în Bucovina şi ca nume de familie ; apoi băieţandru, copil, copilaş şi când e mai mare copilandru, ficiorel, ficioraş, ficioruţ şi abia când a ajuns în etate de peste 18 ani ficior, ficior holtei sau simplu holteia, june, junişor, junişan; de la 18 ani în sus se mai numeşte încă şi flâcăuaş, flăcăuandru şi flăcău, flecău; prunc, pruncuţă, pruncuşor, prun-culiţă, făt. 1 1 Tot aşa fac şi româncele din Bucovina. 3 „Gazeta Transilvaniei", an. LIV, Braşov, 1891, nr. 32, în „Foileton". 220 Pentru copile : băiată, băleţică, se întrebuinţează mai mult în Transilvania ; copilă, copiliţă, şi după ce a crescut mai mărişoară: copilandră ; pruncă, 'pruncuţă, pruncuşoară, fetiţă, fetuţă, feţişoară; după ce a crescut mai mare : fătuică, fetişcană, iar când i-a sosit timpul de măritat : feată, feată-n floare, feată-mare şi fătoc sau fătoi, dacă e înaltă şi robustă. Românii după cum am văzut, au multă dragoste pentru copii lor. De aceea, când un copil e singur la casa omului el este numit unicelul ; când simt doi, ei sunt chemaţi ochii capului; iar dacă moare vreunul dintre dânşii, părinţii zic, plângând, că l-a îndrăgit Dumnezeu K * * V. Alecsandrl, op. cit., p. 18. 221 XXII Bolile copiilor / Cele mai însemnate boli de care suferă copiii de ţâţă sunt, după spusa poporului, următoarele : deochiul, plânsorile, răul copiilor, ceasul rău cu spâriat, roşaia, sau rofiile, aripele, bubele dulci, părul porcului, junghiul, plesnele, focurile, sochotele, rastul, gălbenarea şi babiţele. Dacă un copil a căpătat vreuna din aceste boli, mama sa caută toate chipurile şi mijloacele cum l-ar putea mai degrabă vindeca şi scăpa de boala ce l-a cuprins. în cazul însă când singură nu-şi poate da rând sau nu este în stare, ca să-l vindece, atunci cheamă pe o babă ştiutoare care, după credinţa poporului, cunoaşte mai bine chiar şi decât oricare medic învăţat toate bolile, precum şi toate ierburile care de ce leac sunt bune. Şi, dacă nici aceste babe ştiutoare, care se pricep la vindecarea oricărei boii şi care pe lângă diferite pian Le vindecătoare mai întrebuinţează pentru fiecare boală îndeosebi încă şi câte unul sau mai multe descântece, nu pot să-l vindece pe cel bolnav, atunci nimene nu mai e în stare să-l vindece, fără numai Dumnezeu, t ^ Aşa crede poporul şi dintru ale sale e greu a-1 scoate. încă mult? timp va mai trebui să treacă la mijloc, până ce se va putea aduce la cunoştinţă şi pricepere că cele mai multe dintre mijloacele ce le întrebuinţează el spre vindecarea unei sau altei boli sunt bazate numai pe tradiţie sau închipuire, nicidecum însă mijloacele adevărate şi binefăcătoare. în şirele următoare noi vom descrie fiecare dintre bolile înşirate mai sus şi vom arăta totodată şi modul cum se vindecă ele de cătră poporul nostru. Vom începe mai întâi cu % Deochiul. între toate bolile câte s-au înşirat mai sus, deochiul,'numit altmintrelea în Bucovina încă şi deochiare sau deochitură, ocupă locul prim. Toate popoarele vechi şi moderne au crezut şi cred că privirea ochilor are o putere magică şi periculoasă, care nu se poate înlătura decât numai cu nişte ceremonii particulare. Această superstiţie se urcă în vre-mile vechi până la indieni, care numesc deochiul drichti-docha i. Ea este răspândită în Scoţia2, Britania, Francia, Portugalia, Polonia 3 şi mai cu deosebire în Italia unde napolitanii pun cel mai mare crezământ în jettatura. 1 Chesnel, Dict. des superstitions, p. 664. 2 Migne, II, 880. 3 W. Schmidt, op. cit., p. 26—27 ; „Credinţa în ochiul rău, 699-aVos pacrxavoi;. Plaut. Conviv. I. Quaest, 7 ; „obliguus oculus(\ la Horaţiu, ep. I, 14, 37 ; italieneşte „mal* ochio“ ; porugaleşte „olho mao“ ; spanioleşte „mai elojo“ ; englezeşte wevyl eye“ şi poloneşte „urokiu — s-a răspândit peste toată lumea. 222 Pliniu 1 ne vorbeşte de vrăjitorii iliriani a căror privire ameţea şi putea să dea chiar moartea. Tot Pliniu, vorbind despre deochi, zice : „E de însemnat că aceşti oameni au câte două pupile în fiecare ochi“ 1 2. Fiindcă locuitorii Pontului aveau nişte ochi mari, melancolici, ardenţi şi serioşi, dăduse ocazie la mai mulţi fiziologi din veacul clasicităţii, ca să se ocupe mai înadins cu eroarea cauzelor pentru care acest popor era aşa de renumit pentru deochiare. Pliniu ne şi aminteşte de un anumit Filarch, care astfel scrie despre ei : „după cum se ştie, ei au în-tr-un ochi o pupilă geamănă, iar în celălalt icoana unui cal“ 3. Anticii credeau asemenea că oarecare femei din Sciţia puteau omorî cu privirea 4. în toată Abisinia se crede şi astăzi în deochi şi, când vreo persoană de distincţie vrea să bea, o slugă îi pune înaintea ochilor o pânză, ca să-l apere de ochii răi5. în Peloponez, de abia se naşte copilul şi moaşa îi acoperă capul cu un văl şi pune pe frunte puţin noroi, luat dintr-un vas, unde apa a stat mult timp 6. Arabii, turcii şi istraeliţii 7 au şi el credinţa deochiului. Ba credinţa aceasta se întinde nu numai asupra copiilor celor frumoşi, ci chiar şi asupra semănăturilor câmpului şi a animalelor, care asemenea pot fi deochiate. Romanii, ca şi românii, o credeau aceasta, după cum prea lesne putem judeca din următorul vers al lui Virgiliu : Nescio quis teneros oculus mihi fascinat agnos (Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii)8. Spaniolii însă au mers şi mai departe. Bâtele Migne ne spune că un spaniol avea ochi atât de negri încât, uitându-se fix la ferestrele unei case, îi spărgea geamurile 9. Dar să ne întoarcem iarăşi la români. Aceştia cred că, mai cu seamă, un copil de ţâţă nici unei boli nu e aşa expus ca deochiului. De e grăsuţ şi frumuşel, de are ochi vioi şi nu e scump la râs, cum se uită cineva lung la dânsul, mai cu seamă însă o persoană rea de ochi, sau una cu ochii albi, sau una cu sprâncene îmbinate, şi nu va zice îndată „să nu-i fie de deochi*% stupind, în: acelaşi timp, asupra lui, îndată se deoache. Asemenea, dacă se miră cineva deun copil sau îl laudă că e frumos, bun, isteţ etc, încă se deoache 10. Şi dacă nu s-ar întrebuinţa imediat diferite mijloace, copilul deo-chiat lesne ar putea nu numai să se bolnăvească, ci chiar să şi moară. 1 Hist. nat. VII, 13. 2 Hist. nat. 1. VII. 2. 3 Niculaie Densuşianu, Scrutări mitologice la români, în „Familia", an. IV, Budapesta, 1868, p. 223. * Montaigne, I, 20. 6 Curios, thăolog, p. 147. « Migne, II, 879. 1 Laisnel, Traditions et legendes du centre de la France, I, 268. 8 Asemenea şi la Aulus Gelius, în „Noctes Attcaea, IX, 4. 9 Migne, II, 879, apud Djuvara, op. cit., p. 250—252. 10 Vezi şi W. Schmidt, op. cit., p. 26. 22a Drept aceea, româncele, ştiind prea bine că numai copiii cei din cale afară urâţi şi. schilozi nu sunt expuşi deochi ului pentru că la aceştia nime nu se uită uitându-se, pe când toţi ceilalţi se pot foarte uşor deochia, întrebuinţează, din capul locului, nemijlocit, după naştere, după cum am văzut mai sus în capitolele premergătoare şi după cum vom vedea şi mai la vale, diferite prezervative. Aşa, fiecare mamă, când cineva se uită prea lung la copilul său, se roagă celui ce se uită, ca să nu se mire, ci să-i spuie, ca să nu-i fie de deochi şi să scuipe de trei ori spre dânsul *. Româncele din unele părţi ale Transilvaniei, după cum scrie W. Schmidt, voind a apăra pe copii lor de influenţa deocherii sau a lucra contra acesteia, pe lângă întrebuinţarea mijloacelor arătate mai sus, mai îndătinează încă de a-i da pe un timp scurt unei ţigănci sau unei femei recunoscute ca vrăjitoare, spre alăptare 1 2. Alte românce, tot din Transilvania şi anume din comuna Gârbova-de-Sus, pun pe cineva, ca să le scrie un fel de cărticică numită Număruş, pe care copiii o poartă apoi ca amulet la grumaz 3. De multe ori însă nu numai privirea cea rea poate fi cauza deocherii, ci şi alte împrejurări. Aşa româncele din unele părţi ale Munteniei nu arată pe copiii lor cei mai mici în oglindă, până nu împlinesc anul, căci, după credinţa lor, arătându-se, se deoache singur văzându-şi chipul4. Alte românce, din contră, nu sărută pe un copil mic, până nu împlineşte anul, căci şi din această cauză încă se deoache lesne5. Şi iarăşi altele, nicicând, nu pun doi copii mici faţă în faţă, pentru că, după credinţa lor, asemenea se deoache 6. Dacă însă cu toată precauţiunea şi prezervativele întrebuinţate copilul totuşi se deoache, atunci nu le rămâne altă nemică de făcut decât să caute, cât mai degrabă, ca să-l vindece. Mijloacele cele mai bune şi mai folositoare contra deochiului sunt, după credinţa poporului, mai întâi stingerea cărbunilor, iar după aceea descântecele de deochi. Drept aceea, nu e mai nici o româncă, cu atât mai puţin o moaşă; care n-ar şti stinge cărbuni. Deci, oricare mamă, care presupune că, copilul ei e deochiat, ia îndată nouă cărbuni aprinşi şi-i stinge intr-un pahar cu apă ne-ncepută. Dacă cărbunii sfârâie şi zvârcolindu-se se cufundă în apă, e un semn că, copilul a fost deochiat. De aceea, mama ia apă în care s-au stins astfel de cărbuni şi care e bună de leac şi o parte dintr-însa o dă copilului bolnav de băut, iar cu cealaltă parte îl spală pe tâmple, pe piept şi pe cap. 1 In Bucovina şi la Djuvara, op. cit, p. 251. 2 W. Schmidt, op. cit., p. 26. 3 „Familia", an. XIX, p. 64 : „De de ochi singur el ştia să apere pe copiii oamenilor, prin aceea că le făcea Număruşul la care singur se pricepea în întreg ţinutul. Număruşul aşa se face, că se scrie mai întâi aceea ce trebuie. După aceea, hârtia se împăturea frumos, se pun trei fire de tămâie şi trei de piper, apoi co-sându-se într-un petic curat de pânză, s-acaţă de grumazul copilului, ca să-l poarte cum porţi o salbă bunăoară. De deochi n-ai grijă cât trăieşti". 4 Ioneanu, op. cit., p. 20. 5 Ibidem, p. 26. — Asemenea nu e bine să se pupe un copil la tălpile picioarelor; căci va face păduchei. (Ioneanu, op.*cit., p. 20). 6 Com. de Ionică al lui Iordachi Isac. 224 Dacă copilul n-a fost deochiat atuncii cărbunii plutesc deasupra apei. în cazul acesta, copilul trebuie să fie de altă boală bolnav şi, prin urmare, trebuie să caute alte mijloace de vindecare. Datina de a stinge cărbuni se găseşte şi la francezi 1 şi are asemenea obârşie păgână, ca şi credinţa în deochiere. Euripide 2 şi Atheneu 3 ne spun că grecii făceau apă lustrată (cum am zice agheasma lor), cufundând în apă ordinară de băut un tăciune luat de pe rugul, pe care arsese victima sacrificată zeilor Neajutându-i copilului bolnav stingerea cărbunilor, cu toate că de pe cufundarea acestora prea bine se poate şti că e deochiat, atunci îi descântă de deochi Numărul descântecelor de deochi e foarte mare. Colecţii întregi s-ar putea face dintr-însele. Cu toate acestea, însă noi, în şirele următoare, vom reproduce numai trei şi anume : unul din Bucovina, iar celelalte două din Transilvania, crezând că pentru studiul de faţă şi acestea vor fi deajuns. Descântecul din Bucovina, sună precum urmează : De-i deochiată MariaG Să-i curgă sângele. De fată mare Să se mire dihania, Curată, Cum s-o mirat de Maria. Necurată De-i deochiată Maria Cu ochii de vârgolac 1 De câmp mândru înflorit Pleznească-i ţâţele, - Florile "*să-i pice, Să-i curgă sângele. Iarba-i se usuce. Să se mire dihania, Să se mire dihania, Cum s-o mirat ea de Maria. Cum s-a mirat de Maria. De-i deochiată Maria De-i deochiată Maria De femeie curată, De codru mare-nfrunzit Necurată Codrului frunza să-i pice, Cu ochii de vârgolac Copacii i se usuce. Pleznească-i ţâţele, Să se mire dihania, Să-i curgă laptele. Cum s-a mirat de Maria. Să se mire dihania, De-i deochiată Maria Cum s-o mirat de Maria. De apă curată, De-i deochiată Maria Necurată De om curat, •Să-i sece izvoarele, Necurat Să-i piară viţele. Cu ochi de vârgolac Să se mire dihania, Pleznească-i boaşele, Cum s-a mirat de Maria. 1 Laisnel, I, 83. Despre stingerea cărbunilor să se vadă mai pe larg S. FI. Marian, Descântece poporane rontâne, Suceava, 1886, p. 249. 2 Herc. fur. V. 928; Lib. IX, cap. 18. Djuvara, op. cit., p. 250—252. 0 Vezi W. Schmidt, op. cit., p. 26—27 : „Dacă însă cu toată precauţinea aceasta totuşi se deoache sau arată urmările unei căutături rele, sau nu se cunosc cauzele indispunerei sale, atunci se întrebuinţează un fel de descântece proprii, care se rostesc ţinând în acelaşi timp deasupra capului copilului cu mâna dreaptă un cutiţ sau un foarfece 6 Aici se pune numele copilului deochiat. * 7 In cele mai multe părţi ale Bucovinei fiinţei mitologice, despre care se c'rede că mănâncă luna, i se zice vârcolac, în loc de vârgolac. 225 15 — Naşterea la Români Da Maria să rămâie Curată, Luminată Car argintul strecurat Româncele din unele părţi sunt deochiaţi, îi ling de trei ori pe Fugi deochi Dintre ochi Ca volbura peste cale Şi ca vântul peste mare ! Fugi deochi Dintre ochi Din tâmplele capului Din faţa obrazului şi din zgârciul nasului. Din baierele inimii Din cap, De după cap, Din 99 de mădulari Din 99 de încheieturi. De va fi deochiat De bărbat Să-i crepe boaşele, Să-i curgă sângele. De va fi deochiat De nevastă cu băiat, Să-i crape ţâţele Să-i curgă laptele. De va fi deochiat • Ca Dumnezeu ce-o dat-o Ca maică-sa. ce-o făcut-o Ca soarele în senin. Amin ale ransilvaniei, când văd că, copiii frunte şi zic : De fată mare Să-i cadă pârul, Ca fuiorul. De va fi deochiat De vreun băiat, Să-i crepe pulpele, Să-i curgă sângele. De va fi deochiat De strigoi Sau strigoaică, Să mănânce fierul Şi oţelul. Acest deochiat Să rămâie curat Şi luminat Ca Dumnezeu ce l-o lăsat. Sâ-i fie de vorba mea Şi de graiul meu Mai mult de la Dumnezeu ! Cum va plăti Acelui ce-i zice De cu drag Şi degra'o Aşa-i va trece de curând 1 2. Alt descântec, tot din Transilvania, sună aşa : Deochiul e iute ca vântul Negrul şi greu ca pământul. Doi ochi răi că te-au văzut, Doi ochi răi te-au deochiat. Trei ochi buni ţi-au ajutat : Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt. De la mine eşti născut De la mine-ţi fie leacul !3. Plânsorile. Dacă copilul de ţâţă al unei femei, atât ziua cât şi noaptea, nu poate defel dormi, dacă plânge şi se văietă neîncetat, fără 1 Acest “descântec e dictat de Domnica Popescu, româncă din orăşelul Ciudei, din districtul Storojineţului. 2 Corn. de Rom. Simu învăţător în Orlat. Vezi descântecul acesta cu puţinie abateri şi la W. Schmidt, op* cit., p. 37. :>> Corn. de Rom. Simu. Alte descântece de deochi să se vadă la S. FI. Marian, Descântece... 226 ca să-l doară ceva, se crede că cineva, din nebăgare de seamă sau din răutate însă mai ales că o altă femeie, care asemenea are copil mic, i-a luat somnul sau i-a trimis un fel de morb, care în cele mai multe părţi ale Bucovinei şi Moldovei se numeşte plânsori, sing. plânsoare, iar în ţinutul Dornei, precum şi-n unele părţi ale Transilvaniei, plâns rău K Luarea somnului, după credinţa poporului din Bucovina, se poate face în mai multe chipuri şi anumie : Femeia, care voieşte a lua somnul, se duce la o casă, unde se află un copil de ţâţă şi fură o pelincă sau alt lucru de-al copilului aceluia sau var de sub fereastră, unde ştie că doarme copilul respectiv, zicând : — Eu nu iau copilul, ci somnul şi odihna lui ! Rostind cuvintele acestea apucă obiectul furat, se duce .cu dânsul acasă şi-l pune în leagănul copilului său. Făcând aceasta cugetă femeia că, copilul de unde a furat ea obiectele sus amintite, i-a luat somnul. Iar despre copil, din minutul în care i s-a luat somnul în chipul arătat, se crede că nu poate mai mult defel dormi, cum a dormit mai nâinte, ci că plânge mereu, nouă nopţi după-olaltă şi, dacă nu i se desface, poate să şi moară. Din contră, copilul, pentru care s-a luat somnul, doarme foarte bine. Femeia căreia îi plânge tare copilul de ţâţă, mai ales însă serile şi voieşte ca să nu mai plângă, pândeşte unde se află la o casă cu copii mici seara lumină şi cum a zărit lumina, ia copilul în braţe şi pâne şi sare într-o mână şi aşa se duce apoi pe furiş, ca să n-o vadă nimeni în dreptul luminii de la casa respectivă; şi cum ajunge, aruncând spre lumină pânea şi sarea, rosteşte următoarele cuvinte : Bună vremea, focuşor Arzător ti-ncălzitor ! .m venit să-mi încălzesc Mânuţele Şi picioruţele Fetei mele N. (Feciorului meu N.) ; Să iau cina Şi hodina De la casa De la masa Lui N. N. Şi de la toţi căsenii S-o dau fetei mele N. ' (S-o dau feciorului meu N.). Prin rostirea acestor cuvinte, crede ea, c-a luat somnul de la copiii, unde a ars lumina 1 2. 1 „Ungaria" revistă şocial-ştiinţifică-literară, Cluj, 1892, nr. 9, p. 378 : „Sub „plâns râu“ se înţelege mai ales morbul copiilor, care nu dorm, ci incomodează pe părinţi cu plâns continuu, mai ales noaptea. Se crede şi aceea că, copiii respectivi ar fi săgetaţi de nişte oameni cu ochi răi". 2 Dict. de Maranda Năstasi, româncă din Şiret. 15* 227 De multe ori însă se-ntâmplă că femeia, al cărui copil plânge, nu voieşte să se ducă ea singură, ca să ia somnul, ci trimite pe o altă femeie, mai ales însă pe o babă bătrână, o vrăjitoare, care nu se teme a face cuiva rău. Deci, vrăjitoarea respectivă, luând copilul în braţe, o bucată de mămăligă, precum şi trei surcele într-o mână, se duce după ce a asfinţit soarele, unde vede că arde lumina în casă şi, ajungând, rosteşte, de trei ori dupăolaltă, cuvintele : Focule, Focşorule ! Na-ţi somnul fiului meu, Dă-mi somnul fiului tău ! şi aruncă pe rând, după fiecare rostire, o surcică şi câte o bucăţică de mămăligă spre casă. După ce a făcut aceasta, se întoarce cu copilul acasă şi culcându-1 se zice că îndată aţipeşte şi doarme cu mult mai bine, de cum a dormit mai nainte. Iar despre aceia, de la care s-a luat somnul, se crede şi se zice că, din momentul acela, nu poate mai mult defel dormi sau numai foarte puţin şi încă şi atunci rău Din cauza celor înşirate până aici, apoi, nu e nicidecum bine, după credinţa româncelor, ca seara şi noaptea din casa unde doarme un copil de ţâţă, să se vadă lumina pe fereastră sau pe aiurfea afară, căci oamenii cei răutăcioşi şi cu deosebire vrăjitoarele, cărora nu le e nimic sfânt în lume, văzând lumina sau zarea de foc, încep a vrăji pe copil, iar copilul vrăjit de cătră o atare femeie fără de inimă, îndată capătă plânsori şi atâta ce plânge, până ce se bolnăveşte 1 2. Drept aceea, cum înserează, e bine ca să se astupe toate ferestrele, unde e copil de ţâţă în casă, ca apoi nime nu poate nimic să-i facă 3 *. Mai departe cred şi spun româncele din Bucovina că din casa, unde se află un copil mic, nu e bine să dea /oc, fiindcă prin acesta poate să i se fure somnul şi dacă se şi dă, atunci să se arunce îndărăpt peste prag un cărbune din partea celui ce ia focul, anume' spre a înturna somnul copilului nou-născut Tot aşa cred şi spun şi româncele din Moldova. „Când iei foc de' la casa cu copii — scrie El. Sevastos — dai apoi un cărbune peste prag, ca să nu iei somnul copiilor“ 5 6. Iar când vine cineva în casă, unde se află un copil de ţâţă, fie bărbat sau nevastă, tânăr sau bătrân, trebuie numaidecât să lase somnul copilului, adecă o baieră sau orişice de la sine. Făcând aceasta, se crede că, copilului nu i se-ntâmplă nimic, din contră, dacă nu-i lasă nimic, foarte lesne poate chiar şi pe nevrute respectivul să-i ia somnul(i. „Când te duci la o casă cu copil în leagăn — scrie El. Sevastos, cu privire la românii din Moldova — îi dai somn din câteva fire de brâu, din blană sau o codiţă ceva, în sfârşit, din ceea ce ai, zicând : 1 Dict. de M. Bărbuţă, din Crasna. - Dict. de M. Nastasi, precum şi alte românce din Bucovina. 3 în Bucovina şi Moldova vezi „Şezătoarea, an. I, Fălticeni, 1892, p. 52 ; „Unde-i copil mic în casă, trebuie noaptea astupate ferestrele, ca să nu fure cineva somnul copilului “. ■A. Corn. de G. Tomoioagă. 3 El. Sevastos, Călătorii..., p. 46. 6 Credinţe rom. din Bucovina şi Transilvania, corn. de Rom. Simu. 228 — Să doarmă bine ca mine, să crească mare şi gras ca mine ! Iar de eşti slab, zici : — Să fii gras, nu ca mine !“ K Ce se atinge de trimiterea plânsorilor apoi, aceasta se face astfel : Femeia, al cărei copil n-are somn, când vede întâiaşi dată, undeva, lumină seara, se-ntoarce într-acolo cu copilul şi zice : Dragul mamii puişor, Iată colo un focşor ! Deci, grăbeşte Şi porneşte De-ţi încălzeşte Picioruţele Şi mânuţele Şi-ţi las-acolo : Plânsorile Strânsorile Durerile Şi toate chinurile Şi neodihna. Şi-ţi ia de-acolo Odihna Şi creşterea Şi te-ntoarce-aeasâ Sănătos Şi voios ! După rostirea acestor cuvinte, aruncă de trei ori pâne şi sare în partea aceea, unde a văzut lumină ! 1 2 Alte românce, precum bunăoară cele din Boian, dacă are vreun copil plânsoare, adecă dacă plânge necontenit şi nu voieşte nici să sugă, nici să doarmă, iau pe la însărate o bucăţică de pâne, ies cu dânsa şi cu copilul bolnav afară, caută în toate părţile prin sat şi cum zăresc undeva foc arzând, îndată încep a purta bucăţica cea de pâne împrejurul câpului şi ă zice : Ionică 3, dragul meu ! Nu fi tu aşa de rău. Mergi la focul cel de colo Şi te vâră pe fereastră Şi te du până la vatră Şi-ţi încălzeşte Mânuţele f Şi tălpuţele Şi leapădă Neeiria Nehodina Şi-ţi ia somnul ce-ţi lipseşte Şi spre casă te porneşte 1 El Sevastos, călătorii..., p. 46. 2 Dict. de M. Nastasi. 3 Adică după cum e numele copilului bolnav. 229 Şi vin-a casă Şi şezi la masă Şi cineşte Şi hodineşte Şi somnul mi ţi-1 plineşte ! 1 In chipul arătat, după credinţa româncelor din Bucovina, se ia somnul de la copii şi li se trimite plânsori: Dar, precum în contra altor boli, aşa şi în contra plânsorilor şi spre recâştigarea somnului întrebuinţează diferite mijloace şi descântece. Aşa, unele mame, voind a recâştiga somnul copiilor săi, iau paie din bârlogul unde dorm purceii şi le pun în leagăn, altele fură ceva dintre lucrurile copilului, despre a cărui mamă presupun ele că ar fi luat somnul, şi punându-le în leagănul copiilor săi cred că aceştia încetează de plâns, dorm ca şi mai nainte şi se restaurează văzând cu ochii 1 2 şi iarăşi altele îi scaldă în stroh sau cu somnoroasă 3. Unele, din contră, cumpără o ulcică nouă, se duc cu dânsa şi aduc apă neîncepută de la trei fântâni, mai cu seamă de la fântânile care au ciutură ca, cu atâta, scoaterea apei să fie mai îndemânatică şi mai lesnicioasă. Mergând şi întorcându-se cu apa aceasta nu vorbesc cu ni-me nici un cuvinţel, nici nu se uită înapoi, căci, dacă se uită, cred ele, x că apa aceea nu e de nici un folos. După ce sosesc cu ulcica plină de apă acasă, spală copilul cu dânsa pe frunte, pe tâmple, pe mâni etc. îi dau vreo câteva picături să beie, iar restul ce rămâne se duc mai cu seamă la o casă unde e copil mic pe - -.=? a cărui mamă au prepus că a luat somnul de la copilul lor şi aici, sosind în dreptul unei fereşti, unde doarme copilul acesteia, aruncă apa rămasă în ulcică în cruciş asupra ferestrei. Se apropie apoi de fereastră, zgân-dăreşte încet, ca să nu o audă, nici ş-o. vadă cineva, o leacă de tencuială de pe părete, zicând : - ^ — Eu nu iau copilul, ci somnul şi odihna acestuia ! ! După ce a luat tencuiala se-ntoarce, băgând de seamă, ca să nu o-vadă nime, acasă şi pune tencuiala sub aşternutul copilului în leagăn. Prin această procedură cugetă mama copilului că şi-a ajuns scopul I că, copilul său iar are să doarmă bine şi liniştit, ca şi mai nainte. I Multe femei, deşi au prepus pe cineva că acela ar fi luat sotnnul copiilor săi, sau le-ar fi trimes plânsori totuşi mr vor să-l ia de la copiii 4 acelora îndărăpt ci, mai degrabă, luând copilul cu plânsori în braţe, ia o | bucăţică de pâne şi una de sare în mână, se întorc cu faţa cătră pădure, * dacă e vreo pădure prin apropiere de nu, apoi chiar şi numai cătră un arbore şi zic : Bună vremea pădure ! Dumneata ai fete Şi eu am feciori Hai, ne-om încuscri 1 Dict. de Maria Rabulaşca, româncă din Boian şi corn. de V. Turtureanu. j 2 Datina şi credinţa românilor din Bucovina. j 3 El Sevastos, Călătorii..., p. 48 : „De Copilul nu doarme, scaldă-1 cu stroh sau 1 cu somnoroasă 'şi-i fă de plânsori". 1 230 Şi ne-om nemuri. Ia de la feciorul meu Plâsoriîe Strânsorile întinsorile Durerile Şi toate chinurile Şi neodihna Şi dă odihna Şi creşterea Copacilor tăi Feciorului meu ! Sau astfel : Bună vremea, Bună vremea Mamă călătoare ! Hai, să ne-ncuscrim ! Să nu nemurim. Tu ai fată, Eu fecior. Na-ţi plânsorile Şi strânsorile Şi-ntinsofile Pociturile Şi răcniturile Durerile Şi toate chinurile Feciorului" meu Cu pane şi cu sare Iar tu dă cina Şi hodina Fetei tale Feciorului meu ! Dacă copilul bolnav de plânsori e fată, atunci zice aşa : Tu ai fecior, i Eu am fată etc.- Din pânea şi sarea cu care încunjură copilul când descântă, aruncă tot câte o bucăţică asupra pădurii sau asupra arborelui, spre care descântă 1. Unele femei în loc de pâne şi sare iau trei surcele şi o bucăţică de mămăligă într-o mână, iar copilul bolnav de plânsori în braţe şi ieşind 231 Dict. de M. Nastasi. după asfinţitul soarelui cu dânsul afară se îndreaptă cu faţa spre pădure, iar cu spatele întors spre casă şi apoi cuvântează : Mama, mama pădurii ! Na-ţi somnul fiului meu Şi dă-mi somnul fiului tău ! Aceste cuvinte le rosteşte de trei ori şi la fiecare rostire aruncă câte o surcică şi câte o bucăţică de mămăligă peste cap spre casă. Făcând aceasta cred că, copilul capătă somn r. In Stroeşti, districtul Sucevei, când are un copil plânsori şi nu poate defel dormi, i se strigă somnul de regulă de la pădure, nicicând însă de la vreo casă, căci se crede a fi mare păcat, dacă i se strigă de la casă. Iar de la pădure i se strigă astfel : Mama sau şi altă femeie descântătoare ia pe copilul ce suferă de plânsori în braţe, precum şi nouă cărbuni stinşi în mâna dreaptă, iese apoi pe la asfinţitul soarelui, atât cu copilul cât si cu cărbunii afară şi întorcându-se cu faţa spre pădure, zice : Hu, hu, hure De pădure Cea mai mare' Şi mai tare Peste toate pădurile : Hu, hu, hure De pădure Na-ti plânsorile Şi-ntinsorile Durerile Şi suferinţele Copilului N. în seamă. Să se ducă plânsorile Şi întinsorile Durerile Şi suferinţele - Copilului N. Iar tu dă liniştea Şi hodina Fetei tale Copilului N. Ce-i de Dumnezeu născut Şi făcut Să doarmă, să hodinească. Nimic rău să nu gândească ! Pe când rosteşte cuvintele acestea zvârle cărbunii spre pădureţ După aceasta, întorcându-se cu copilul în casă, nu vorbeşte nimic. 1 Dict. de M. Bărbuţă. 232 Altă femeie însă, care se afl£ în casă, cum 9 vşde că intră înăuntru, întreabă : „Ce faceţi ?“ ; Iar ea răspunde : Ce să fac ? ia. fac şi eu Ce-a rânduit Dumnezeu. Să doarmă, să hodinească. Nemică să nu gândească. Să doarmă uşor ca mielul, Să se-ngraşe ca purcelul ! După aceasta, puind copilul în leagăn, zic amândouă împreună: Dă, Doamne, aşa să fie 1 Aist copil să se culce. Să doarmă, să hodinească. Nemic rău să nu gândească Că-i născut Şi făcut în piele de lup învăscut !1 Româncele din oraşul Şiret şi împrejurime, când li-s copiii bolnavi de plânsori, îi dau după apunerea soarelui în braţe şi ducându-se cu dânşii în grădină rostesc, de trei ori dupăolaltă, yerşiirilş ce urmează - Mama câmpului! Şi tu ai copil Şi eu am copil. Al meu mereu plânge, Iar al tău nu plânge. Din aceasta seară Al tău sâ plângă Şi-al meu să tacă 1 In fine, unele, luând asemenea copilul în braţe, iar în mână trei baligi de cal şi întorcându-se cu faţa spre un deal, zic : Soarele după deal Plânsorile Şi strânsorile Pociturile Şi răhniturile în baligă de cal ! In timpul rostirii acestor cuvinte învârtesc celd trei baligi de cal împrejurul capului şi apoi ie aruncă. După aceasta merg, până nu sfinţeşte soarele, tot cu copilul în braţe, la găinărie şi zic : Bună vremea, - Bună vremea, % Cucoşule ! Na-ţi pâne şi sare 1 Dict. de Aniţa Boca şi de com. I. Berariu, exarh şi paroh. 233 15 — Naşterea la români Şi ia de la copilul meu Plânsorile Strânsorile Şi-ntinsorile Pociturile Răcniturile Durerile Şi toate chinurile Si neodihna Si dă odihna Şi somnul Nevestelor tale Copilului meu ! * Rostind cuvintele acestea, de trei orii dupăolaltă şi tot de atâtea ori încunjurând copilul câte cu o bucăţică de pâne şi una de sare, de la picioare la cap, după fiecare încunjurare le aruncă jos 4. în Ţara Românească când un copil n-are somn, mama lui iese afară cu vin, sare şi pâne şi ce casă va vedea întâi cu trei ferestre, aruncă cu acel vin, sare şi pâne spre ele zicând : „Nesomnul şi neodihna copilului meu C. să fie la voi şi în casa voastră, iar în casa noastră şi la copilul meu C. să fie odihnă şi somn şi iată cu nesomnul şi neodihna din casa noastră vă dau şi pâne, sare şi vin !“ 1 2. în alte părţi, tot din Ţara Românească, muma al cărei copil e bolnav de plânsori, îl ia pe acesta în braţe şi o bucăţică de mămăligă în mână, şi apoi ieşind astfel în ogradă şi întorcându-se cu faţa spre pădure, zice, de trei ori, dupăolaltă : Mama pădurii ! Am trimes un semn la tine De la copilul meu Să-ti dau strâns Cu plâns , Si să-mi dai somnul Si hodina fetii tale. Ca să doarmă ca butucu Şi să tacă ca chiticu. Cum dorm paserile în păduri, Aşa să doarmă copilul la mine ! După fiecare rostire a cuvintelor acestora, ia câte o bucăţică de mămăligă, care a fost mai nainte când a ieşit în ogradă, ruptă în trei părţi şi o zvârle spre pădurea cătră a cărei mamă s-a adresat3. în Moldova, judeţul Suceava, comuna Heciu, când copilul plânge noaptea şi nu se poate odihni, adecă când e strâns şi are plânsori, atunci o babă care descântă ori mama copilului dacă ştie, îi face de plânsori aşa : seara, când asfinţeşte soarele, ia copilul în braţe, iese cu dânsul 1 Dict. de Maranda Nastasi. 2 Ioneanu, op. cit., p. ,19. 3 P. Lupaşcu, op. cit., p. 45. 234 din casă şi se duce în ogradă. Acolo, se prepară de trei baligi de cal şi întorcându-se cătră asfinţit, ia câte una, pe rând, din aceste trei baligi, o învârte, de trei ori, deasupra capului copilului, zicând aşa : Soarele după deal Strânsul Şi plânsul Lui N. în baliga asta de caL îl atinge cu dânsa peste frunte şi o zvârle apoi cătră asfinţit. Aşa se face cu toate cele trei baligi de cal. Acest descântec se repetă în trei seri de-a rândul şi copilului i se face bine, scapă de plânsori. Acest descântec se face la soare. Unele femei rele la inimă, care nu se gândesc la păcat, fac tocmai ca şi o seamă de românce din Bucovina, la alte femei cu copil mic, ori la orice altă casă chiar şi fără de copil. Astfel femeia, care voieşte să facă rău, ia copilul în braţe şi trei boţurele de mămăligă, iese afară şi unul din aceste trei boţurele de mămăligă, întinde mâna către fereastră, se întoarce cătră o casă încotro vede lumina la fereastră, ia pe rând câte unul din aceste trei boţuşoare de mămăligă, întinde mâna cătră‘fereastra casei cu lumină, zicând aşa : „Cutare ! (numele copilului) vezi luminiţa aceea ?“. Tot ea răspunde „o văd mamă !“ „Du-te acolo şi-ţi încălzeşte mânuţele şi tălpuţele, lasă-ţi strânsul şi plânsul, ia-ţi somnul şi hodina şi vin la mama şi te culcă şi dormi ca mielul la oaie !“. După rostirea acestor cuvinte îl atinge în frunte cu boţul de mămăligă, azvârlindu-1 cătră casa aceea. Asa se repetă de trei ori cu fiecare din acele trei boturi de mămăligă, în trei seri de-a rândul şi copilul se face bine. Dar plânsorile fiind trimise acolo la casa aceea, ei nu mai pot avea somn şi odihnă, nu pot dormi în nopţile acelea. De aceea, femeile de la ţară, care au copii mici, cum înserează şi aprind lumânarea sau lampa, pun ţoluri pe ferestre, ca să nu se zărească lumina de afară spre a nu le trimete cineva plânsori, căci copilul atunci toată noaptea plânge şi mare somn K Româncele din unele părţi ale Transilvaniei întrebuinţează în contra plânsorilor sau a plânsului rău, după cum numesc ele morbul acesta, următorul descântec : Ieşi duh rău Din capul său, Din oasele sale, Din ciolanele sale. Ieşi şi te du ! In munţii cei pustii Unde cocoşi negri Nu cântă. Unde mâţi negri Nu umblă. Unde câni negri Nu latră. Şi om pământean nu este Ieşi şi te du , Că te-oi blăstema Cu 99 de cruci, Cu 99 de vanghelii. Ieşi şi te du Pe părăul cel rău C-acolo e lucru rău Acolo junghie, * * „Şezătoarea", an. I, Fălticeni, 1892, p. 121. 235 Acolo proj unghie. Acolo ameţeşte, Acolo ţepeneşte l N.N. să saie, Să răsaie Ga un argint curat Ca unu strecurat Ca Dumnezeu ce l-o dat ! De la mine descântecul Şi de la Dumnezeu leacul ! Dacă plânsul s-a iscat din cauză că, copilul, care-1 are, ar fi fost săgetat de nişte oameni cu ochii răi, atunci nemijlocit după descântecul de mai şuş, rostesc ca adaus, încă şi pe cel următor : In timpul descântării, copilul morbos se atinge pe cap, în cruciş, cu cociorva udată în apă. Recâştigarea odihnei copilului se crede a se exopera încă şi pvifi înfundarea hornului cu haine de ale sale, la cap i se pune sub perină câte o piatră. Hornul se astupă când nu e foc i. * Se poate însă foarte lesne întâmpla ca un copil să n-aibă somn şi să plângă din altă cauză, nu numai din cauză că un bărbat sau o femei© oarecare i-ar fi luat somnul. : Aşa, cine scoate un copil afară din casă mai nainte de a se împlini 50 de zile de la naşterea lui şi se va arăta cu dânsul înaintea Vitelor, când acestea vin sau se duc la păşune, 3 pun şi ere d româncele din Ţara Românească, că acel copil ia zbieretul vitelor şi toată noaptea TiU doarme 2 3. Deci, dacă un copil şi-a pierdut în chipul acesta somnul şi plânge noaptea, e bine ca seara să i se pună faşa de-a curmezişul drumului, ca vitele ce vin de la păşune să treacă peste ea, şi astfel încingând copilul cu ea, nu mai plânge ; sau să se ia somnişor după tufe şi să se lege la faşă şi atunci nu mai plânge sau să i se ţină scutecul la stele şi a doua zi şă-1 înfaşe cu el că apoi îi va veni somn 4 5. Dacă un copil de la naşterea lui plânge continuu o săptămână,* e un semn că îl bântuie duhurile cele necurate 5; prin urmare, după cr©*» dinţa româncelor din Ţara Românească, nu e bine ca un copil şă şe scoată din casă înainte de 40 de zile de la naşterea lui, căci şcoţându^sş se lipeşte Mama Pădjwrii de dânsul6. în fine, când cineva ţine seara vreun copil în braţe să nu-î (iridiGf în sus, mai mult decât ştatura celui ce-1 ţine, căci, dacă îl ridică mâi ŞU& atunci nepoata va plânge mult7. 1 „Ungaria", revista cit., p. 378. 2 Ioneanu, op. cit, p. 10. 3 Ibidem, p. 10—11. 4 Ibidem, p. 18. 5 Ibidem, p. 12. 6 Ibidem, p. 11. 7 Ibidem, p. 19. Ieşi săgetătură Te-ajunge leşinătură î Ieşi cioacă neagră Cu cuşmă neagră, Cu N.N. n-ai treabă ! De la mine descântecul, De la Dumnezeu leacul! 236 Făcând cele înşirate până aici crede fiecare româncă, că, copilul său trebuie numaidecât să înceteze de plâns şi să doarmă cu mult mai uşor şi mai bine, de cum a dormit înainte de aceasta. Tot aici cred că e locul cel mai potrivit de a aminti credinţa unor români din Bucovina, precum bunăoară a celor din Şiret, care spun că atunci când plâng copiii cei mici prin somn, Maica Domnului îi amăgeşte că au murit mamele lor, iar când râd prin somn, atunci se bucură, căci Maica domnului le spune că n-a murit, ci ilumai i-a amăgit. Copiii care râd în somn spun şi cred româncele din Ţara Românească că îi mângâie Maica Domnului1. Tot aşa cred şi românii din unele părţi ale Transilvaniei. Iată ce ne scrie în privinţa aceasta Rom. Simu : ,,Când plânge copilul mic prin somn se crede că de aceea plânge pentru că i se arată Maica sfântă şi îi zice : „moare mama ta“, şi apoi întoarce vorba şi zice : „iacă mama ta după care vorbe copilul începe a râde“. Ce se atinge de românii din Macedonia, la care asemenea se află credinţa aceasta, T.T. Burada ne spune următoarele : „De se întâmplă să râdă copilul prin somn, nu-i bine ca mama sau altcineva să se uite la el, căci se crede că, atunci el vorbeşte cu îngerul, care îi spune că : i-a murit tatăl lui, şi el îi răspunde râzând că : puţin îi pasă şi, dacă, după ce a râs, se întâmplă de plânge, tot prin somn, atunci se crede că îngerul îi spune că : i-a murit mama lui şi atunci copilul se mâhneşte, căci ştie că mama îl iubeşte cu mult mai mult decât tatăl. Şi într-adevăr, femeia macedoneancă arată o iubire cătră eonii, ce nu se poate descrie, în timp ce tata este departe de a o ajunge" \ în fine, românii din unele părţi ale Transilvaniei, spun şi cred că, copilul care plânge mult e rău când e mic, când va fi mare va fi bun, iar copilul care e bun când e mic, se crede că, când va fi mare, va fi rău 3. în Macedonia noul-născut nu se culcă cu faţa la lună, până ce nu împlineşte un an, căci se crede că aceasta îl slăbeşte. Iar de se întâmplă ca noul născut să plângă mult, într-una, femeile zic cd-z luat de lună şi pentru ca să nu mai plângă, recurg la următorul mijloc superstiţios : iau un ou şH sparg într-o Strachină de lut, pe care o acoperă cu o cămeşă de-a noului născut şi o pun să stea astfel sub un trandafir, o noapte întreagă. Dacă oul dispare, îl mănâncă mâţele Sau alte dihănii, femeile zic că l-a mâncat luna şi nu mai are nimic cu noul născut, pe care apoi îl îmbracă cu acea cămaşă şi încetează de a mai plânge. Dacă oul nu dispare, femeile îl observă şi dacă le pare cumva dă găsesc mici schimbări, se consideră aceasta ca o împăcare cu ea, când atunci cu toţii se bucură, căci cămaşa noului născut capătă putere de vindecare şi e bună de leac. ' Când muma voieşte ca, copilul să nu mai fie ferit de lumina lunii, atunci îl scoate în faţa ei şi îl promite zicându-i : ţi-l dau slab şi mit, s-mi-l dai gione mare (ţi-l dau slab şi mic să mi-1 dai voinic mare) ; din momentul acela copilul nu se mai fereşte de lumina lunii şi nici nu se teme că va fi luat de ea 4. ? Ioneanu, op. cit, p. 24. * T. T. Buradâ, Obiceiurile la naşterea copiilor..., în op. cit, p. 45—46. 3 Com. de I. Georgescu. 4 T. T. Burada, Obiceiurile la naşterea copiilor,..., în op. cit., p. 45. 237 Deşi nu pot spune cu siguritate totuşi îmi vine a crede că în îmbinare cu credinţa aceasta despre lună stă şi următorul fragment dintr-o poezie poporană din Bucovina, comuna Costâna, districtul Sucevei, care mi l-a comunicat profesorul şi colegul V. Bumbac : Lună, lună, Gărgăună . Ce-nserezi în toate serile Nu vezi Cum şede Domnul pe pat Şi mănâncă pâne de furat ? Şi se roagă rugului Şi se-nchină cucului ?, Cere cal de călărie, Să purceadă la domnie C-a auzit C-a făcut Sora sa Trei feţe Logofeţe : Una o pierit, Una o murit, Una pe munţi o fugit. Munţii s-o cutremurat, Pietrile s-o despicat, în rai o alergat. Raiul s-o deschis Maica Precistă o în vis Dumnezeu o râs ! Răul CQpiilor. Sub „răul copiilor”, numit altmintrelea şi „boala” sau „răutatea copiilor”, înţeleg românii din cele mai multe părţi ale Bucovinei acea boală, ce constă dintr-un fel de cârcei de stomac, care frământă pe copii înăuntru şi-i zgârceşte uneori aşa de tare, până ce-i fac ghem şi le duc picioarele la gură. Alteori copiii, ce sunt torturaţi de această boală, fac spune la gură, schimbă fel de fel de feţe, ba adeseori, se schimosesc, adecă li se suceşte vreo mână, vreun picior, se-ncruci-şează, li se strâmbă fălcile, li se slăbesc toate nervele- şi rămân apoi, dacă se întâmplă să nu moară, astfel schimosiţi pentru toată viaţa, încă cei mai mulţi copii nu pot petrece şi scăpa de această boală urâ-cioasă, ci mai degrabă mori 2. în Muntenia sau Ţara Românească morbul descris mai sus, pe lângă „boala” sau răul copiilului” 2 se mai numeşte încă şi apucat. încleştat, strâîis, strânsurâ, strânsătură şi încleştâtură. 1 S. FI. Marian, Descântece, pop rom., Suceava, 1888, p. 194—203. Tot acolo să se vadă mai multe descântece de această boală. 2 B.P. Hasdeu, Dict. limb. ist. şi pop. a rom., t. II, p. 1426. 238 Când vreun prunc se zvârcoleşte şi plânsul îi este înăbuşit de dureri, atunci babele şi moaştele din Muntenia zic că : „e apucat de inimă sau de rinichi (