© Editura Academiei Române. Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul prealabil scris al autorului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996 (cu modificările ulterioare). EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5 050711, Bucureşti, România Tel.: 4021-3188146; 4021-3188106 Tel./Fax.: 4021-3188-2444 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: http://www.ear.ro CASA MEMORIALĂ SIMION FLOREA MARIAN, Aleea S. Fi. Marian, nr. 4, 720193, Suceava Tel. 0040 741 624040; 0755 134356; 0230 215710 E-mail: memoriale@muzeulbucovinei.ro Muzeul Bucovinei Suceava, str. Ştefan cel Mare nr. 33 720003, Suceava, România Tel. 0040 230 216439; Fax 0040 230 522979 www.muzeulbucovinei.ro; e-mail: contact@muzeulbucovinei.ro Referenţi: Acad. Răzvan Theodorescu Acad. Dimitrie Vatamaniuc Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARIAN, SIMION FLOREA Botanica poporană română / Simion Florea Marian; ed. critică, introd., repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori, bibliografie: Aura Brădăţan. - Suceava: Muşatinii, 2009 -voi. T ISBN 978-973-1974-07-1 Voi. 3.: (P-Z). - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010. -ISBN 978-973-27-1899-5 I. Brădăţan, Aura (ed. şt.) 58 Lucrare finanţată de MUZEUL BUCOVINEI Suceava Consultant ştiinţific: dr. Ion Mareş Tehnoredactare: Ancuţa Maleş, Culegere computerizată: Mihaela Andrieş Fotografii: Adrian Ştefan Clopotari, Ion Mareş, Petru Palamar, WIKIPEDIA - The Free Encyclopedia Bun de tipar: decembrie 2010. Apărut: 2010 Format: 1/8 din 70/100; Coli de tipar: 46,5 CZ pentru biblioteci mari: 581.9< <398.3 >> (498) _______CZ pentru biblioteci mici: 58<<39>>________________ SIMION FLOREA MARIAN BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ VOLUMUL III (P-Z) Ediţie critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori şi bibliografie de AURA BRĂDĂŢAN Cuvânt înainte de prof. univ. dr. DUMITRU MURARIU, Membru corespondent al Academiei Române EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE SUCEAVA 2010 Operele lui Simion Florea Marian 1869 Poesii poporale din Bucovina Balade române culese şi corese de Imprimeria Botoşani; 1873 Poesii poporale române, adunate şi întocmite de tom I, Tip. lui G. Piotrovschi, Cernăuţi; 1875 Poesii poporale române, adunate şi întocmite de tom II, Tip. lui G. Piotrovschi, Cernăuţi; 1878 Tradiţiuni poporale române, adunate de ..., Editura şi tiparul Eredei de Closius, Sibiu; 1882 Cromatica poporului român, Tipografia Academiei Române, Bucureşti; 1883 Ornitologia poporană română, tom I şi II, Tipografia lui R. Eckhardt, Cernăuţi; 1885 Câteva inscripţiuni şi documente din Bucovina, Tipografia Academiei Române, Bucureşti; 1886 Descântece poporane române, Tipografia lui R. Eckhardt în Cernăuţi, Suceava; 1887 Biserica din Părhăuţi în Bucovina, Tipografia Academiei Române, Bucureşti; 1890 Nunta la români, studiu istorico-etnografic comparativ, Ediţiunea Academiei Române, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; 1892 înmormântarea la români. Studiu etnografic, Ediţiunea Academiei Române, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; Naşterea la români. Studiu etnografic, Ediţiunea Academiei Române, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; 1893 Vrăji, farmece şi desfaceri, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; 1893 Satire poporane române, adunate de Editura Librăriei Socec et Comp., Bucureşti; 1895 Sântul Ioan cel Nou de la Suceava. Schiţă istorică, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; Tradiţii poporane române din Bucovina, Imprimeria statului, Bucureşti; 1897 Răsplata. Poveşti din Bucovina, Redacţiunea şi editura societăţii Şcoala Română, Suceava; 1898 Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. I - Cârnilegile, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1899 Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. II - Păresimile, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1900 Poesii poporale despre Avram Iancu, Ed. autorului, Soc. tipografică bucovineană în Cernăuţi, Suceava; Inscripţiuni de pe manuscripte şi cărţi vecţii din Bucovina, Editura autorului, Soc. tipografică bucovineană în Cernăuţi, Suceava; Portretul lui Miron Costin, mare logofăt şi cronicar al Moldovei, Inst. de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; Vartolomei Măzăreanu, Condica Mănăstirii Voroneţul, Tipografia societăţii bucovinene în Cernăuţi, Suceava; 1901 Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. III - Cincizecimea, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1902 Vartolomei Măzăreanu, Condica Mănăstirii Solea, Soc. tip. bucovineană în Cernăuţi, Suceava; 1903 Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1904 Legendele Maicii Domnului. Studiu folcloristic, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; Vartolomei Măzăreanu, Domnia lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Ştefan Tomşa, Societatea tipografică bucovineană în Cernăuţi, Suceava; 1910 Hore şi chiuituri din Bucovina, ed. postumă, îngr. de Liviu Marian, Socec et co., Bucureşti; 2008 Botanica poporană română, voi. I (A - F), ediţie princeps, îngrijită de Aura Brădăţan, Editura Muşatinii, Suceava. Cuvânt înainte Trăim în epoca informatizării şi beneficiem de minunatele mijloace de comunicare instantanee pe întreaga planetă, precum şi de minunatele echipamente electronice, cu care ne putem aşterne gândurile pe hârtie. Cine îşi mai poate imagina astăzi să scrie înmuind pana în cerneală? Şi totuşi, cu 100 - 200 de ani în urmă s-a scris în acest fel foarte mult. Dar chiar evoluţia limbii române de la stadiul ei din secolele XVII - XIX este astăzi mult îmbogăţită, incluzând poate cu prea multă uşurinţă şi numeroase neologisme. Renumitul medic-naturalist ieşean Iacob Cihac a rămas o referinţă a anului 1837, când a scris primul manual de istorie naturală în limba română. Pe atunci au prosperat şcolile şi s-au pus bazele limbii române culte. Dimitrie Brândză (1846 - 1895) a fondat faimoasa Grădină Botanică din Bucureşti şi a lăsat baza Herbarului General de astăzi, cu peste 500.000 de coli, iar în 1879 -1883 a scris cartea de referinţă Enumeraţiunea plantelor până astăzi cunoscute în Moldova şi Valahia sau Prodromul florei române. Exemplele pot continua, dar ne oprim asupra numelui academicianului Simion Florea Marian (1847 - 1907), care în spiritul vremii s-a înscris ca un vajnic cercetător şi scriitor folclorist, publicând numeroase culegeri şi studii, lucrări istorice, articole în colaborările sale cu multe ziare şi reviste. Unele scrieri ale sale (peste 25.000 pagini) au rămas sub formă de manuscrise şi, după trecerea lui din viaţă, au nimerit pe mâna unor vrednici îngrijitori de ediţii, pentru a vedea lumina tiparului. Nimeni nu s-a aplecat însă asupra celor 12 volume cu mai multe caiete fiecare, cu manuscrisul botanicii poporane române. A venit la timp Doamna Aura Brădăţan pentru a prelucra critic şi a îngriji în mod exemplar editarea manuscrisului Botanica poporană română în trei volume, cu cele 520 de capitole. Simion Florea Marian insista asupra numelor populare româneşti şi numai pentru cele fără nume românesc a utilizat numiri din cărţi, dicţionare sau periodice. Aceasta înseamnă că Botanica poporană română este în primul rând importantă pentru limba română; este un adevărat tezaur lingvistic. In acelaşi timp este o documentare de bază pentru exprimarea naturalistului, a botanistului, a silvicultorului şi horticultorului, agronomului şi dascălilor cu aplecare spre această terminologie. Cercetarea şi cunoaşterea plantelor, de care omul a fost dintotdeauna interesat, pentru că le-a descoperit multiple întrebuinţări în lumea satelor şi mai târziu în farmacopee sau i-au atras atenţia prin coloritul şi frumuseţea florilor, a pus la îndemâna filologilor şi specialiştilor 8 Simion Florea Marian în istorie valoroase argumente şi documente asupra vechimii şi continuităţii poporului român pe teritoriul de astăzi al ţării şi nu numai. Dar cât de răscolitoare sunt versurile marilor poeţi ai ţării, care au cântat cultura populară, folosind între altele şi bogăţia cunoştinţelor botanice ale poporului? Vechea cultură românească nescrisă este o adevărată comoară de cunoştinţe, care trebuie să se situeze la baza noii culturi. Aşa a înţeles şi Simion Florea Marian să-şi îndeplinească datoria faţă de neam; şi-a exprimat dragostea faţă de poporul căruia i-a aparţinut prin amintitele culegeri şi studii, prin lucrări publicate şi prin manuscrisele sale. Credea în locul de cinste al culturii româneşti în cultura europeană şi global. In condiţiile globalizării de astăzi, România are nevoie de mai mulţi aştri, asemenea autorului cărţii la care ne referim, pentru a susţine strălucirea culturii ţării în constelaţia culturii universale. Marian, ca distins om de cultură (între altele a fost membru titular al Academiei Române) a constatat şi a apreciat exactitatea cunoştinţelor populare, atenta observare a plantelor de către ţăranul român. Cât de utile sunt numirile populare ale plantelor înţelegem din faptul că unele din ele, descrise insuficient de specialişti sau chiar necunoscute lor, au putut fi recunoscute numai pe baza numelui popular. Personal, avându-1 mentor pe Academicianul Mihai Băcescu - distins specialist carcinolog, dar şi etnozoolog, autorul acestor rânduri cunoaşte şi consideră că este mai dificilă scrierea unei culegeri a numirilor populare ale plantelor şi animalelor, decât o lucrare de strictă specialitate (ex.: sistematica, morfologia sau despre fiziologia vieţuitoarelor). De ce? Pentru că în culegerea cunoştinţelor de etnobotanică trebuie acoperit întregul teritoriu al ţării sau al provinciei cercetate şi sunt necesare aptitudini de iscoditor, de foarte bună comunicare cu interlocutorii, care nu rareori pot furniza informaţii greşite; numai dibăcia specialistului de a verifica în momente diferite exactitatea informaţiilor, pe cât posibil în dialog cu aceeaşi persoană, dă garanţia că cele notate sunt corect redate şi înţelese. Pe când într-o lucrare de strictă specialitate intervine experienţa, fără a exclude subiectivismul, dar eventualele erori sunt numai ale autorului, în interpretarea experimentului sau a rezultatelor prelucrărilor statistice. Iată de ce, pe de o parte este impresionantă munca de adunare a folclorului botanic de către Simion Florea Marian încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, iar pe de altă parte, opera sa etnobotanică ni-1 prezintă ca un vajnic cercetător, cu drag de flora ţării, cu un elan susţinut fără încetare..., „încă de când mă aflam în a doua clasă gimnazială...”, de a realiza o enciclopedie a culturii poporului român. A venit la timp (scriam mai sus), Doamna Aura Brădăţan pentru revizuirea critică a manuscrisului rămas de la Simion Florea Marian, prin adăugarea unor pertinente completări şi precizări ale notelor autorului, care scrisese „... acele şire în fugă, numai ca să-mi servească mai pe urmă de notiţe”. Astfel, în anul 2008 a tipărit editorul ştiinţific primul volum de Botanică poporană română, pentru ca în anul 2010 să fie programate volumele II şi III -ultimul cu literele P-32, R-21, S-64, Ş-6, T-23, Ţ-l, U-ll, V-9, Z-4 (171 capitole). Textul prelucrat critic de Doamna Brădăţan a suferit corecturi ortografice şi ortoepice (cu păstrarea Botanica poporană română 9 particularităţilor lingvistice ale epocii), eliminând unde a fost posibil apostroful, accentul pe unele silabe, respectând în principal ortoepia actuală. Asemenea celorlalte două volume, şi în cel de-al treilea sunt incluse numirile ştiinţifice ale plantelor, denumiri populare româneşti - uneori şi străine, din toată ţara, morfologia plantelor şi habitatele preferate, importanţa lor pentru uzul casnic şi pentru medicamente, reţete cosmetice şi de bucătărie, descrieri de jocuri legate de respectivele plante, de datini, credinţe, obiceiuri, legende, doine, proverbe, cântece, cimilituri, zicători şi strigături, descântece, vrăji, farmece ş.a. Cercetarea cu atenţie a celor 12 volume cu câte 8, 10 sau 11 caiete fiecare, însumând aproape 6.000 de file, a fost o probă de foarte bună organizare a lucrului Doamnei Aura Brădăţan, pentru aranjarea plantelor în ordine alfabetică, precizarea în Indice a volumului, fasciculei şi paginilor la care fiecare plantă se află în manuscris, inserarea adăugirilor autorului, compararea capitolelor care au fost publicate cu textele din manuscris, scoaterea pe de o parte a manuscriselor identice din volume diferite şi transcrierea pe de altă parte a capitolelor pentru care autorul n-a avut date. Consultarea dicţionarelor de specialitate şi ilustrarea cu imagini ale plantelor sunt importante contribuţii personale ale editorului ştiinţific. Nu putea oricine să ducă la capăt această întreprindere. Pe lângă faptul că nu-i la prima îngrijire editorială, Doamna Brădăţan are publicate peste 100 de studii, articole, note şi recenzii. Are rutina organizării cu deosebit succes a unor sesiuni ştiinţifice, simpozioane naţionale şi internaţionale, aniversări la casele memoriale. A reconstituit biblioteca Academicianului Simion Florea Marian în expoziţia de bază a instituţiei în care lucrează şi a organizat expoziţii temporare şi permanente în muzeele memoriale subordonate Muzeului Bucovinei. Este membru în Colectivul de redacţie al Anuarului Muzeului Bucovinei. Este de înţeles exerciţiul continuu şi experienţa dobândită de Doamna Brădăţan, în variatele laturi ale domeniului culturii. Este remarcabilă dăruirea sa sufletească, de a nu-şi fi precupeţit eforturile, de a face o mare investiţie de timp şi energie, de a proba o neobişnuită putere de muncă. Finalizarea manuscriselor pentru tipar îi face o deosebită cinste editorului ştiinţific şi îi atrage deplin meritate FELICITĂRI, pentru tipărirea Botanicii poporane române -adevărată enciclopedie a ilustrului învăţat, cărturar şi mare patriot - Simion Florea Marian. Toate trei volumele nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă. Prof. univ. dr. Dumitru Murariu, Director general al Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Membru corespondent al Academiei Române ! INDICE BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ Nr. Denumirea plantei Denumirea latină Voi. Fasc. Pag. 1. Abanosul Diospyros Ebenum Retz. X 10(101) 474-478 2. Acrişul-roşu Berberis vulgaris L. I 4 147-149 3. Afinul Vaccinium Myrtillus L. V 4(45) 159-164 4. Aglica Spiraea Filipendula L. II 10(20) 530-535 5. Agrişul Ribes Grossularia L. text publicat; nu are ras. 6. Agudul - Frăgariul Morus alba L. IX 1(84) 49-62 7. Aguridariul Vitis labrusca Scop. I 10 573-577 8. Alămâiul Citrus Limonium Risso. XI 1(102) 27-41 9. Albăstreaua Centaurea Cyanus L. V 1(42) 9-13 10. Alionul Leonurus Cardiaca L. VI 9(61) 406-411 11. Alunica Bunium Bulbocastanum L. III 6(26) 272-275 12. Alunul Corylus Avellana L. XI 6(107) 312-345 13. Anghelica Angelica Archangelica L. III 8(28) 336-338 14. Anghinariul Cynara Scolymus L. IV 10(41) 407-410 15. Anisonul - Anasonul Pimpinella Anisum L. III 6(26) 283-287 16. Antonica Chaerophyllum aromaticum L. III 9(29) 393-406 17. Apărătoarea Pulegium vulgare Mill. VI 5(57) 215-220 18. Ardeiul Capsicum annuum L. VI 1(53) 1-22 19. Arginţica Potentilla argentea L. III 2(22) 57-61 20. Arinul Alnus glutinosa Gaertn. IX 6(89) 290-318 21. Armurariul Silybum Marianum Gaertn. VII 5(67) 227-235 22. Arnica Arnica montana L. rv 8(39) 327-330 23. Arsenica Lychnis chalcedonica L. I 9 420-426 24. Arţariul Acer platanoides L. II 2(12) 117-127 25. Aruma Aram maculatum L. VIII 7(80) 307-312 26. Aspicul Lavandula vera DC. VI 6(58) 269-270 27. Avrămasca Gratiola officinalis L. VI 2(54) 89-110 28. Baraboiul Chaerophyllum bulbosum L. III 9(29) 385-391 29. Barabula Solanum tuberosum L. V 11(52) 420-435 30. Baranţa Onosma arenarium W. et Kit. V 9(50) 354-355 31. Barba-ursului Equisetum arvense L. VIII 8(81) 360-370 32. Băcanul Haematoxylon campechianum L. XI 2(103) 67-73 12 Simion Florea Marian 33. Băcălia - Văcălia Fomes fomentarius Fr. X 6(97) 278-281 34. Bălosul Russula foetens Fr. X 8(99) 358-362 35. Bănica Phyteuma orbiculare L. V 2(43) 59-60 36. Bănuţul Bellis perennis L. IV 4(35) 147-154 37. Bărbănocul Vinca minor L. V 8(49) 309-327 38. Beşicura Physalis Alkekengi L. V 11(52) 450-459 39. Bobiţa Paris quadrifolia L. IX 8(91) 462-470 40. Bobul Vicia Faba L. II 6(16) 318-331 41. Bostanul Cucurbita Pepo L. V 4(45) 135-157 42. Bostanul-turcesc Cucurbita Melopepo L. V 3(44) 118-122 43. Botânca - Văzdoaga Tagetes patula L. IV 5(36) 215-226 44. Bozul Sambucus Ebulus L. IV 1(32) 18-55 45. Bradul Abies alba Mill. XI 4(105) 155-183 46. Brăileanca Salvia silvestris L. VI 5(57) 238-249 47. Brânca Scrophularia nodosa L. VI 2(54) 77-86 48. Brânca ursului Pleracleum Sphondylium L. III 8(28) 358-360 49. Brânduşa Crocus banaticus Heuff. IX 7(90) 399-418 50. Brânduşul Colchicum autumnale L. VIII 1(74) 6-13 51. Brebenelul Corydalis cava Schw. et Koert. I 8 353-361 52. Breiul [1] Mercurialis perennis L. VII 7(69) 325-329 53. Breiul [2] Tamus communis L. IX 8(91) 430-432 54. Briboiul Geranium alpestre Schur. I 10 488-491 55. Broscariţa Potamogeton natans L. VIII 8(81) 323-326 56. Brustanul Telekia speciosa Bmgt. IV 4(35) 156-163 57. Brusturul Lappa major Gaertn. IV 9(40) 355-394 58. Bubovnicul Veronica Beccabunga L. VI 3(55) 117-125 59. Buezi [Carpesium cernuum L.] X 4(95) 181-183 60. Bujorul Rhododendron Kotschyi Simk. V 5(46) 188-201 61. Bulbucul Ranunculus bulbosus L. I 2 51-57 62. Bumbişorul Anthemis tinctoria L. IV 6(37) 265-267 63. Burechiuşul Marasmius scorodonius Fr. X 8(99) 380-382 64. Buretele-ciutei Scleroderma vulgare Fiornem. X 6(97) 257-259 65. Buretele-iute - Iuţanul Lactarius piperatus Fr. X 7(98) 322-327 66. Buretele-de-nuc Polyporus squamosus Fr. X 9(100) 394-397 67. Buretele-de-răchită Trametes suaveolens Fr. X 6(97) 283-286 68. Buretele-de-roauă sau de-prund Collybia esculenta Wulf. X 6(97) 272-275 69. Buretele-oilor Polyporus confluens Fr. X 6(97) 288-290 70. Buretele-porcesc - Porcanul Boletus luridus Schaeff. X 5(96) 221-223 71. Buretele-pucios Phallus impudicus L. X 7(98) 292-303 72. Buretele-şerpesc Amanita muscaria L. X 6(97) 249-255 73. Buricul-pământului Lathraea Squamaria L. VI 4(56) 168-173 74. Buruiana-zânelor - Ciocul-berzei Geranium pusillum L. I 10 513-516 Botanica poporană română 13 75.] busuiocul Ocimum Basilicum L. XI 6(107) 275-310 76.1 3usuiocul-de-câmp ’runella vulgaris L. VI 9(61) 413-434 77.' ftusuiocul-sfintelor iJetonica officinalis L. VI 8(60) 398-404 78. Cadrinul Larix ledebourii Endl. IX 7(90) 351-358 79. Calapărul Tanacetum Balsamita L. IV 6(30) 239-263 80. Calcea Caltha palustris L. I 2 74-80 81. Caprafoiul Lonicera Caprifolium L. IV 2(33) 66-69 82. Captalanul Petasites officinalis Moench. IV 3(34) 135-145 83. Carpănul Carpinus Betulus L. XI 6(107) 347-355 84. Castanul Aesculus Hippocastanum L. II 2(12) 111-115 85. Călcâiul-dracului Menyanthes trifoliata L. V 8(49) 329-335 86. Căldăruşa Aquilegia vulgaris L. I 3 97-105 87. Călinul Viburnum Opulus L. IV 2(33) 57-64 88. Călţunaşul Tropaeolum majus L. XI 3(104) 124-125 89. Călţunelul Viola silvestris Lam. I 8 376-379 90. Căpşunul Fragaria collina Ehrh. III 1(21) 23-28 91. Căpuşa Ricinus communis L. XI 2(103) 98-99 92. Cătuşnica Nepeta Cataria L. VI 7(59) 346-354 93. Cânepa Cannabis sativa L. XI 5(106) 219-248 94. Cârligăţica Sanquisorba officinalis L. II 10(20) 505-513 95. Cârmâzul - Rumeioara Phytolacca decandra L. VII 1(63) 13-22 96. Ceapa Allium Cepa L. X 2(93) 49-84 97. Ceapa-cioarei Muscari comosum MilL X 2(93) 95-100 98. Celerul Apium graveolens L. III 6(26) 241-242 99. Cerenţelul Geum urbanum L. III 1(21) 1-3 100. Chiparosul Cupressus sempervirens L. XI 2(103) 75-78 101. Cicoarea Cichorium Intybus L. VII 10(72) 483-497 102. Cimbrişorul Thymus Serpyllum L. VI 7(59) 319-328 103. Cimbrul Satureja hortensis L. VI 7(59) 330-340 104. Cinsteţul Salvia glutinosa L. VI 5(57) 222-227 105. Cioboţica-cucului Primula officinalis Jacq. VI 10(62) 464-485 106. Cireşul Prunus avium L. II 9(19) 479-491 107. Ciumăfaia - Ciumoaica Datura Stramonium L. VII 10(72) 471-481 108. Ciupărca Agaricus campestris L. X 9(100) 404-411 109. Clocoticiul Rhinanthus major Ehrh. VI 3(55) 147-153 110. Clocoticul Staphylea pinnata L. II 3(13) 157-166 111. Clopoţelul Campanula multiflora W.et Kit. V 2(43) 73-75 112. Coada-cocoşului Polygonatum officinale AII. IX 8(91) 450-457 113. Coada-priculicilor Spiraea Aruncus L. II 10(20) 523-528 114. Coada-racului Potentilla Anserina L. III 2(22) 44-46 115. Coada-smeului Calla palustris L. VIII 7(80) 314-321 116. Coada-şoarecului Achillea Millefolium L. VII 9(71) 405-415 14 Simion Florea Marian 117. Coadina Alopecurus pratensis L. VIII 2(75) 84-86 118. Coarda-ielelor Glechoma hederacea L. VI 8(60) 364-373 119. Cocoşelul Erythronium Dens-canis L. X 1(92) 23-26 120. Colţu-lupului Bunias orientalis L. I 8 348-351 121. Coriandrul Coriandrum sativum L. m 9(29) 422-424 122. Cornişorul Lycopodium clavatum L. VIII 8(81) 350-358 123. Cornişorul - Mama-secării Claviceps purpurea Tul. X 9(100) 434-437 124. Cornul Cornus mas L. iii 10(30) 438-465 125. Cornul-de-mare Ceratonia Siliqua L. XI 2(103) 62-65 126. Cornuţelul Xanthium strumarium L. V 2(43) 62-65 127. Crăpusnicul Cirsium oleraceum Scop. VII 11(73) 499-515 128. Creasta-cocoşului Clavaria flava Schaeff. X 8(99) 338-343 129. Crinul Lilium candidum L. X 1(92) 1-21 130. Crucea-vacii [Pulmonaria officinalis L. ?] X 4(95) 162-169 131. Crucea-voinicului Anemone angulosa Lam. I 1 25-28 132. Cruciuliţa Senecio vulgaris L. IV 8(39) 332-335 133. Cucoşul Exoascus Pruni Fuck. X 8(99) 384-387 134. Cucuta Conium maculatum L. III 9(29) 408-420 135.: Cuişoarele Eugenia caryophyllata Thunb. X 10(101) 458-460 136. Culcuşul-vacii Hieracium Pilosella L. V 2(43) 51-57 137. Curcubeţica Aristolochia Clematitis L. VIII 10(83) 468-474 138. Curcuduşul Prunus insititia L. II 9(19) 440-447 139. Curechiul Brassica oleracea L. I 7 298-330 140. Curpenul - Luminosul Clematis Vitalba L. I 1 10-17 141. Dafinul Laurus nobilis L. X 10(101) 439-441 142. Daria Pedicularis exaltata Bess. VI 3(55) 143-145 143. Dârmoxul Viburnum Lantana L. II 5(15) 232-238 144. Dediţa Anemone Pulsatilla L. I 2 41-50 145. Degetariţa Digitalis ambigua Mur. VI 3(55) 112-115 146. Dosnica Clematis integrifolia L. I 1 1-8 147. Dragostea Sedum carpaticum Reuss. VII 6(68) 252-255 148. Drehla Auricularia mesenterica Fr. X 9(100) 428-432 149. Drobişorul Isatis tinctoria L. I 6 261-263 150. Drobiţa Genista tinctoria L. II 4(14) 211-226 151. Drobul - Drogul Cytisus albuş Hacq. X 4(95) 171-175 152. Dumbravnicul Melittis Melissophylum L. VI 8(60) 375-383 153. Fagul Fagus silvatica L. IX 3(86) 150-163 154. Faptnica - Moşii Stachys germanica L. VI 8(60) 390-396 155. Faptul Astrantia major L. III 5(25) 230-239 156. Fasolea Phaseolus vulgaris L. II 7(17) 369-391 157. Făraşul [?] X 4(95) 188-191 158. Ferica Aspidium Filix-mas Swartz. VII 9(71) 417-432 Botanica poporană română 15 159. Fierea-pământului Gentiana cruciata L. VII 6(68) 290-299 160. Filimina Calendula officinalis L. IV 8(39) 337-348 161. Floarea-domniţei Gnaphalium Leontopodium Scop. IV 4(35) 165-176 162. Floarea-Paştilor Anemone nemorosa L. I 1 30-38 163. Floarea-soarelui Helianthus annuus L. XI 4(105) 185-217 164. Floarea-zânelor Lythrum Salicaria L. II 4(14) 189-198 165. Flocoşelul Hydnum repandum L. X 5(96) 245-247 166. Fraga-tătărească Blitum virgatum L. VII 2(64) 53-57 167. Fragul Fragaria vesca L. III 1(21) 5-21 168. Frasinul Fraxinus excelsior L. V 6(47) 249-256 169. Frăguliţa Adoxa Moschatellina L. IV 1(32) 14-16 170. Frăsinelul Dictamnus Fraxinella Pers. II 2(12) 88-108 171. Frăţiorii Melampyrum nemorosum L. VI 3(55) 133-141 172. Fumul-pământului Fumaria officinalis L. I 8 363-366 173. Garofa Dianthus Caryophyllus L. I 8 398-413 174. Gălbaza Lysimachia Nummularia L. VI 9(61) 440-445 175. Gălbiorul Cantharellus cibarius Fr. X 8(99) 389-392 176. Gheaba - Opinticul Armillaria mellea Vahl. X 5(96) 230-235 177. Gheaba-de-brad Lepiota clypeolaria Bull. X 6(97) 261-263 178. Gheorghina Georgina variabilis Willd. XI 2(103) 84-89 179. Ghimpariţa Crypsis aculeata Ait. VIII 2(75) 81-82 180. Ghimpuşul Ruscus aculeat'us L. IX 8(91) 459-460 181. Ghiocelul Galanthus nivalis L. IX 8(91) 439-443 182. Ghiocelul-bogat Leucojum vernum L. IX 8(91) 434-437 183. Ghisdeiul Lotus corniculatus L. II 5(15) 283-289 184. Gladeşul Acer tataricum L. II 3(13) 148-151 185. Golomăţul Dactylis glomerata L. X 3(94) 102-104 186. Graşiţa Portulaca oleracea L. VII 6(68) 257-261 187. Grâul Triticum vulgare Vili. VIII 5-6 (78-79) 211-292 188. Grâul-cucului - Scânteiuţa Gagea pratensis Schult. X 1(92) 28-30 189. Grâuşorul Scilla bifolia L. X 1(92) 32-34 190. Gula Helianthus tuberosus L. IV 5(36) 199-203 191. Guşterariţa Salicornia herbacea L. VII 1(63) 24-26 192. Gutâiul Cydonia vulgaris Pers. III 4(24) 153-165 193. Hagima Allium ascalonicum L. X 1(92) 36-47 194. Harbuzul Citrullus vulgaris Schrad. V 3(44) 124-133 195. Hemeiul Humulus Lupulus L. IX 1(84) 36-47 196. Hodoleanul Crambe tatarica Jacq. I 7 343-346 197. Holbura Convolvulus arvensis L. V 10(51) 387-394 198. Holera Xanthium spinosum L. V 2(43) 67-71 199. Hreanul Cochlearia Armoracia L. I 5 224-245 200. Hrenoasa Sinapis arvensis L. I 6 265-271 16 Simion Florea Marian 201. Hribul Boletus edulis Bull. X 8(99) 345-356 202. Hribul-ţigănesc Boletus lupinus Fr. X 5(96) 225-228 203. Hrişcă Fagopyrum esculentum Moench. VII 3(65) 122-125 204. Hurmuzul Symphoricarpus racemosus Michaux. XI 2(103) 80-82 205. Iarba-cânelui Cynodon Dactylon Pers. VIII 2(75) 88-91 206. Iarba-datului Herniaria glabra L. I 9 469-473 207. Iarba-dulce Glycyrrhiza echinata L. II 6(16) 291-293 208. Iarba-fiarelor Drosera rotundifolia L. I 5 189-194 209. Iarba-fierelor Vincetoxicum officinale Moench. V 7(48) 271-305 210. larba-lui-Tatin Symphytum officinale L. VII 9(71) 447-460 211. Iarba-mare Inula Helenium L. VII 5(67) 202-217 212. Iarba-moroiului Helianthemum vulgare Gaertn. I 4 163-170 213. Iarba-neagră Calluna vulgaris Salisb. V 5(46) 181-186 214. Iarba-roşă Polygonum Hydropiper L. VII 3(65) 103-110 215. Iarba-tunului Sempervivum tectorum L. II 4(14) 200-209 216. Iarba-turcului Onobrychis sativa Lam. II 6(16) 315-316 217. Iarba-vântului Agrostis vulgaris With. VIII 3(76) 125-135 218. Iasomia Jasminium officinale L. V 6(47) 258-263 219. Iedera Hedera Helix L. III 10(30) 477-491 220. Inărica - Inişorul Linaria vulgaris Mill. VI 2(54) 64-75 221. Inima-pământului Lycoperdon Bovista L. X 5(96) 203-210 222. Inul Linum usitatissimum L. I 10 518-536 223. Inchiegătoarea Geranium Robertianum L. I 10 497-499 224. Inchiegăţeaua Alchemilla vulgaris L. II 10(20) 514-516 225. Jneapănul - Iuniperul Juniperus communis L. IX 6(89) 332-343 226.: Jugastrul Acer campestre L. II 3(13) 153-155 227. Laptele-cânelui Euphorbia Cyparissias L. IX 2(85) 75-101 228. Lăcrimioara Convallaria majalis L. XI 7(108) 372-378 229. Lăptuca - Salata Lactuca sativa L. V 1(42) 29-33 230. Lâna broaştei Conferva rivularis L. XI 3(104) 137-141 231. Lemnia - Sdrăvăţul Tamarix germanica L. I 4 172-187 232. Lemnul-Domnului Artemisia Abrotanum L. VII 7(69) 344-358 233. Leul [?i X 4(95) 185-186 234. Leuşteanul Levisticum officinale Koch. III 7(27) 298-334 235. Leuşteanul-broaştei Trollius europaeus L. I 3 83-90 236. Licia Lycium vulgare Dun. V 10(51) 409-411 237. Liliacul Syringa vulgaris L. V 6(47) 230-247 238. Limba-cucului Gymnadenia conopea R. Br. IX 7(90) 386-391 239. Limba-vecină - Limba-cerbului Scolopendrium offidnarum Swartz. VIII 8(81) 328-336 240. Lintea Ervum Lens L. II 6(16) 333-340 241. Lipanul Verbascum thapsiforme Schrad. VI 1(53) 24-37 242.: Lipicioasa < Galium Aparine L. III 11(31) 527-530 Botanica poporană română 17 243. Loboda Atriplex hortensis L. VII 2(64) 81-91 244. Losnicioara Solanum Dulcamara L. V 10(51) 409-411 245. Lucioara Pyrola rotundifolia L. V 5(46) 202-204 246. Luminărica Verbascum phlomoides L. VI 1(53) 39-56 247. Lumineţul Agrimonia Eupatoria L. III 3(23) 130-133 248. Macul Papaver somniferum L. VII 7(69) 301-323 249. Macrişul-iepuresc Oxalis Acetosella L. I 10 538-540 250. Mama-pădurii Asperula odorata L. III 10(30) 467-475 251. Matocina Melissa officinalis L. VI 7(59) 342-344 252. Matruna Acanthus longifolius Host. VI 3(55) 155-159 253. Mazerea Pisum sativum L. II 7(17) 352-361 254. Mazerea-mâţei Thlaspi arvense L. I 6 247-249 255. Măcieşul Roşa canina L. III 3(23) 98-121 256. Măgheranul Origanum Majorana L. VI 6(58) 293-317 257. Mălaiul-cucului - Horjul Luzula campestris DC. VIII 1(74) 26-28 258. Mălaiul-mărunţel Panicum miliaceum L. VIII 2(75) 51-69 259. Mălaiul-tătărăsc Sorghum vulgare Pers. VIII 2(75) 93-98 260. Mălăieşul - Turta-lupului Lactarius volemus Fr. X 7(98) 305-310 261. Măliniţa Ligustrum vulgare L. V 6(47) 216-228 262. Mălinul Prunus Padus L. II 10(20) 499-503 263. Mălura Tilletia tritici Wint. X 9(100) 399-402 264. Mărariţa Foeniculum vulgare Mill. III 7(27) 293-296 265. Mărariul Anethum graveolens L. III 8(28) 340-350 266. Mărgăritărelul Briza media L X 4(95) 192-194 267. Mărinul Centaurea jacea L. IV 10(41) 426-430 268. Mărul Malus communis Lam. XI 7(108) 399-427 269. Mărunca Tanacetum vulgare L. IV 6(37) 228-237 270. Măsălariul Hyoscyamus niger L. VII 6(68) 277-288 271. Măslinul Olea europaea L. XI 1(102) 1-12 272. Mătrăguna Atropa Belladonna L. VII 4(66) 138-191 273. Mătriciul Pyrethrum Parthenium Smith. IV 7(38) 314-320 274. Mătura Kochia Scoparia Schrad. VII 1(63) 28-41 275. Măturiţa Artemisia annua L. VIII 9(82) 377-385 276. Măzereanul Lathyrus odoratus L. II 7(17) 363-367 277. Mâna-Maicii-Domnului Anastatica hierochuntica L. XI 2(103) 91-96 278. Meiul-păsăresc Lithospermum officinale L. V 9(50) 357-359 279. Merişorul Vaccinium Vitis idaea L. V 4(45 166-179 280. Mesteacănul Betula alba L. IX 4(87) 203-218 281. Mieduniţa Trifolium montanum L. II 5(15) 262-267 282. . Mierea-ursului Pulmonaria officinalis L. V 9(50) 361-366 283. . Migdalul Amygdalus communis L. II 8(18) 393-398 284 . Mintă Mentha piperita L. VI 4(56) 182-213 18 Simion Florea Marian 285 . Mixandra Cheiranthus Cheiri L. X 4(95) 199-200 286 Mohorul Setaria germanica P. Beauv. VIII 2(75) 71-79 287 Mojdreanul Ornus europaea Pers. V 6(47) 265-269 288 Molidul Abies excelsa Poir. IX 7(90) 360-365 289 Morcovul Daucus Carota L. III 8(28) 377-383 290 Moşmonul Mespilus germanica L. III 4(24) 149-151 291 Murul Rubus caesius L. III 2(22) 63-92 292 Muşcata Pelargonium odoratisimum Ait. XI 3(104) 143-148 293. Muştariul Sinapis alba L. I 6 273-280 294. Mutătoarea Bryonia alba L. V 2(43) 77-90 295. Nalba Malva silvestris L. I 10 556-567 296. Nalba-mare Althaea officinalis L. I 10 542-554 297. Napul Brassica Napus L. I 6 287-296 298. Năvalnicul Pteris aquilina L. VIII 8(81) 338-348 299. Năutul Cicer arietinum L. II 7(17) 342-350 300. Neghina Agrostema Githago L. I 9 428-441 301. Negruşca Nigella arvensis L. I 3 92-95 302. Nemţişorul Delphinium Consolida L. I 3 107-109 303. Nev.ăstuica - Narcisa Narcissus poeticus L. IX 8(91) 425-428 304. Nicoretele Lentinus cochleatus Fr. XI 10(111) 594-595 305. Nucul Juglans regia L. IX 3(86) 111-148 306. Nucuşoara Myristica fragrans Houtt. X 10(101) 443-447 307. Ochişica Tagetes erecta L. IV 5(36) 205-213 308. Ochiul-broaştei Veronica triphyllos L. VI 3(55) 127-131 309. Ochiul-mâţei îchium vulgare L. V 9(50) 350-352 310. Ochiul-şerpelui Myosotis palustris Roth. V 9(50) 368-380 311. Odoleanul Valeriana officinalis L. IV 3(34) 99-122 312. Odosul Avena fatua L. VIII 4(77) 163-165 313. Oleandrul Nerium Oleander L. XI 2(103) 101-105 314. Omagul Aconitum Napellus L. VIII 10(83) 452-462 315. Opsiga Lolium temulentum L. VIII 7(80) 294-298 316. Orbălţica Actaea spicata L. I 4 131-145 317. Orezul Oryza sativa L. XI 1(102) 14-19 318. Orzul Hordeum vulgare L. VIII 4(77) 174-189 319.' Otrăţălul 1 Cynoglossum officinale L. V 9(50) 382-385 320.1 Ovăsul Ayena sativa L. VIII 4(77) 153-161 321. j Paliurul ] Paliurus aculeatus Lam. II 3(13) 174-176 322.] Palma-voinicului ] Potentilla alba L. III 1(21) 37-42 322.1 Palma-voinicului [bis] ] Potentilla alba L. XI 4(105) 150-154 323.] Paltinul i \cer Pseudoplatanus L. II 3(13) 129-146 324.] Papucul-doamnei < Cypripedium Calceolus L. IX 7(90) 393-397 325.] Papura fypha latifolia L. VIII 7(80) 300-305 Botanica poporană română 19 326. Patlagina Plantago major L. VI 10(62) 487-506 327. Păducelul Crataegus Oxyacantha L. III 4(24) 135-148 328. Păducherniţa Lepidium ruderale L. XI 3(104) 127-130 329. Pădureţul Malus silvestris Mill. XI 7(108) 380-386 330. Păiuşul Aira caespitosa L. X 3(94) 139-140 331. Pălămida Cirsium arvense Scop. IV 10(41) 412-420 332. Păltinelul Ribes rubrum L. III 5(25) 207-211 333. Păpădia Leontodon Taraxacum L. VII 6(68) 263-275 334. Păpurica Butomus umbellatus L. IX 7(90) 373-375 335. Păpuşoiul Zea Mays L. XI 8(109) 429-482 336. Părangina Anthoxanthum odoratum L. VII 5(67) 193-196 337. Părul Pirus communis L. III 4(24) 167-177 338. Părul-ciutei Rhamnus cathartica L. II 4(14) 178-187 339. Părul-fetei Adianthum capillus-veneris L. XI 3(104) 115-122 340. Părul-zânelor - Năgara Stipa pennata L. VIII 3(76) 137-151 341. Păstârnacul Pastinaca sativa L. III 8(28) 352-354 342. Păstrăvul Pleurotus ostreatus Jacq. X 9(100) 413-418 343. Pătlăgica Solanum Lycopersicum L. V 11(52) 446-448 344. Pânişoara Russula integra Fr. X 5(96) 212-214 345. Peliniţa Artemisia pontica L. VIII 9(82) 387-395 346. Pelinul Artemisia absinthium L. vin 9(82) 397-433 347. Peniţa Myriophyllurri spicatum L. m 5(25) 202-205 348. Pepănaşul - Pepenia Trifolium arvense L. ii 5(15) 252-260 349. Pepenele Cucumis sativus L. V 3(44) 100-116 350. Perişorul Pyrola secunda L. V 5(46) 206-214 351. Perjul Prunus domestica L. II 9(19) 449-461 352. Petrânjica Aethusa Cynapium L. III 7(27) 289-291 353. Petrinjelaşul Pimpinella Saxifraga L. III 6(26) 277-281 354. Petrinjelul Petroselinum sativum Hoffm. III 6(26) 244-255 355. Pidosnica Cerinthe minor L. V 8(49) 346-348 356. Piersicul Persica vulgaris Mill. II 8(18) 400-404 357. Pinul Pinus silvestris L. IX 6(89) 345-349 358. Piperiul Piper nigrum L. XI 5(106) 266-273 359. Pipigioiul Orobus vernus L. XI 5(106) 250-264 360. Pipirigul Scirpus lacustris L. VIII 1(74) 30-39 361. Pirul Agropyrum repens P. Beauv. VIII 4(77) 191-197 362. Pitarca Boletus scaber Fr. X 7(98) 329-336 363. Plămâna Nymphaea alba L. I 4 151-161 364. Plescaiţa Malachium aquaticum Fries. I 9 443-450 365. Pliscariţa Geranium phaeum L. I 10 493-495 366. Plopencuţa m XI 10(111) 590-592 367. Plopul Populus alba L. XI 9(110) 484-498 20 Simion Florea Marian 368. Plugul m X 4(95) 196-197 369. Poala-Sântă-Măriei Nepeta nuda L. VI 7(59) 356-362 370. Pojarniţa Hypericum perforatum L. I 10 479-486 371. Popenchiul Coprinus atramentarius Fr. X 6(97) 265-270 372. Popivnicul Asarum europaeum L. VIII 10(83) 476-491 373. Poriul Allium Porrum L. X 2(93) 86-93 374. Portocalul Citrus Aurantium L. XI 1(102) 21-25 375. Porumbrelul Prunus spinosa L. II 8(18) 413-438 376. Potbalul Tussilago Farfara L. IV 3(34) 124-133 377. Potroaca Erythraea Centaurium Pers. V 8(49) 336-344 378. Pristolnicul Abutilon Avicennae Gaertn. I 10 569-571 379. Prunul Prunus Juliana L. II 9(19) 463-477 380. Punga-babei - Tătăi§ Inula dysenterica L. X 4(95) 156-160 381. Punga-ciobanului - Prilogieriul Capsella Bursa pastoris Moench. I 6 251-259 382. Rapiţa-sălbatică Brassica Rapa L. I 6 282-285 383. Răchita - Salcea Salix alba L. IX 5(88) 220-288 384. Răcoina Stellaria media Vili. I 9 452-467 385. Răcuşorul Polygonum Bistorta L. VII 3(65) 118-120 386. Rădichea Raphanus sativus L. I 7 332-341 387. Răsfugul - Răsfulgul Chondrilla juncea L. V 1(42) 24-27 388. Răsura Roşa pumila Jacq. III 3(23) 123-128 389. Râşcovul Lactarius deliciosus Fr. X 7(98) 312-320 390. Revinta Rheum officinale H.Baill. XI 3(104) 132-135 391. Rogozul Carex acuta L. VIII 1(74) 41-49 392. Roiba Rubia tinctorum L. IV 1(32) 1-12 393. Romanul Anthemis Cotula L. IV 6(37) 269-272 394. Romăniţa Matricaria chamomilla L. IV 7(38) 274-299 395. Rosmarinul Rosmarinus officinalis L. VI 5(57) 251-267 396. Rostogolul Echinops sphaerocephalus L. IV 8(39) 350-353 397. Rostopasca Chelidonium majus L. VII 7(69) 331-341 398. Ruinul Succisa pratensis Moench. IV 2(33) 88-91 399. Ruja Paeonia officinalis L. I 3 111-129 400. Ruşinea-fetelor Daucus Carota L. VII 10(72) 462-469 401. Ruta Ruta graveolens L. II 2(12) 80-86 402. Rutişorul Thalictrum flexuosum Bernh. I 1 19-22 403. Salba-moale Evonymus europaeus L. II 3(13) 167-172 404. Salcâmul Robinia Pseudacacia L. II 6(16) 295-305 405. Salcea - Sarcea Smilax officinalis Kunth. XI 1(102) 43-53 406. Samca Galium Schultesii Vest. III 11(31) 519-525 407., Săcara ; Secale cereale L. VIII 4(77) 199-209 408.: Săcărica < Carum Carvi L. III 6(26) 257-270 409.: Săgeata ! Sagittaria sagittaefolia L. VII 5(67) 237-240 Botanica poporană română 21 410. Săgeata-lui-Dumnezeu Orobanche caryophyllacea Smith. VI 4(56) 161-166 411. Săgetătura Geranium palustre L. I 10 505-511 412. Sălcioara Elaeagnus angustifolia L. XI 1(102) 55-60 413. Sămcuţa Sisymbrium officinale Scop. I 5 211-217 414. Săponica Saponaria officinalis L. I 8 416-418 415. Sângele-de-nouă-fraţi Calamus Draco Willd. X 10(101) 449-451 416. Sângerica Scleranthus perennis L. I 9 475-477 417. Sângerul Cornus sanguinea L. III 10(30) 426-436 418. Sânziana Galium verum L. III 11(31) 493-517 419. Sbârciogul Morchella esculenta Pers. X 5(96) 237-243 420. Sburătoarea Veronica latifolia L. XI 7(108) 388-397 421. Sburătoarea-de-pădure Epilobium angustifolium L. III 5(25) 190-200 422. Scaiul Carduus nutans L. IV 10(41) 396-405 423. Scaiul-măgăresc Onopordon Acanthium L. IV 10(41) 422-424 424. Scaiul-voinicesc Dipsacus fullonum L. IV 2(33) 71-86 425. Scânteuţa Anagallis arvensis L. VI 9(61) 447-455 426. Sclintitoarea Potentilla recta L. III 1(21) 30-35 427. Scorţişoara Cinnamomum zeylanicum Nees. X 10(101) 453-456 428. Scoruşul Sorbus aucuparia L. III 4(24) 179-188 429. Scumpia Rhus Cotinus L. VII 8(70) 360-370 430. Seceruica Gladiolus imbricatus L. IX 8(91) 420-423 431. Sfecla Beta vulgaris L. VII 2(64) 63-73 432. Sgrăbunţica Lapsana communis L. X 3(94) 135-137 433. Silimina Solidago virga aurea L. X 4(95) 177-179 434. Siminicul - Semenicul Gnaphalium arenarium L. IV 4(35) 178-189 435. Sipica Scabiosa ochroleuca L. IV 2(33) 93-97 436. Sita-ielelor Carlina acaulis L. XI 7(108) 357-366 437. Slăbănogul Impatiens Noii tangere L. VII 9(71) 434-445 438. Smeoaica Laserpitium latifolium L. III 8(28) 362-375 439. Smeurariul Rubus Idaeus L. III 3(23) 94-96 440. Smeurica Reseda odorata L. I 8 392-396 441. Smochinul Ficus Carica L. IX 2(85) 64-73 442. Socul Sambucus nigra L. VIII 10(83) 435-450 443. Sohotna [?] X 3(94) 152-154 444. Somnoroasa Verbascum nigrum L. VI 2(54) 58-62 445. Sovârvariţa Inula britannica L. VII 5(67) 198-200 446. Sovârvul Origanum vulgare L. VI 6(58) 272-291 447. Spanacul Spinacia oleracea L. VII 2(64) 75-79 448. Spânzul Helleborus niger L. VII 8(70) 392-403 449. Spinul-albastru Eryngium planum L. III 5(25) 213-218 450. Spinul-dracului Eryngium campestre L. III 5(25) 220-229 451. Splinăriţa Alisma Plantago L. IX 7(90) 367-371 22 Simion Florea Marian 452. Sporiciul Verbena officinalis L. VI 4(56) 175-180 453. Spulburătura Potentilla collina Wib. III 2(22) 52-55 454. Spumariul Cardamine pratensis L. I 5 203-209 455. Stânjinelul Iris germanica L. XI 10(111) 556-565 456. Steagul-sfintelor - Torţelul Cuscuta europaea L. V 10(51) 399-407 457. Stejarul Quercus sessiliflora Smith. IX 4(87) 165-201 458. Stevea Rumex acutus L. VII 3(65) 93-101 459. Stratura Cyclamen europaeum L. X 3(94) 142-149 460. Strigoaia Veratrum album L. VIII 1(74) 15-24 461. Studeniţa Centunculus minimus L. VI 10(62) 457-462 462. Sudoarea-calului Ononis spinosa L. II 5(15) 227-230 463. Sulcina Melilotus officinalis Desr. II 5(15) 240-250 464. Sulimanul Ajuga genevensis L. VI 9(61) 436-438 465. Sunătoarea Crepis foetida L. V 2(43) 46-49 466. Susaiul Sonchus oleraceus L. V 1(42) 35-44 467. Şalvia - Salvia Salvia officinalis L. VI 5(57) 229-236 468. Şărpânţa Sedum acre L. VII 6(68) 242-250 469. Şofranul Carthamus tinctorius L. V 1(42) 15-22 470. Şopârlaiţa Parnassia palustris L. I 5 196-201 471. Ştirul Amaranthus sanguineus L. VII 1(63) 1-11 472. Şuvarul Poa trivialis L. VIII 4(77) 167-172 473. Tarahonul Artemisia Dracunculus L. VIII 9(82) 372-375 474. Taula Spiraea crenata L. II 10(20) 518-521 475. Tăciunele Ustilago segetum Ditm. X 9(100) 420-426 476. Tăciunele-de-păpuşoi Ustilago Maydis Corda. X 8(99) 375-378 --1-1- 477. Tămâia Boswellia Carteri Birdw. X 10(101) 462-472 478. Tămâioara Viola Jooi Janka I 8 368-371 479. Tămâiţa Chenopodium Botrys L. VII 2(64) 43-61 480. Tătăişa Chrysanthemum Leucanthemum L. IV 7(38) 301-309 481. Tătărcuţa Coccinia indica Wigt. et Arn. VII 5(67) 219-225 482. Teiul Tilia europaea L. XI 9(110) 541-554 483. Tilichinul - Lemnul-cânesc Daphne Mezereum L. VII 3(65) 127-136 484. Tisa Taxus baccata L. IX 6(89) 320-330 485. Titva Cucurbita Lagenaria L. V 3(44) 92-98 486. Toporaşul Viola tricolor L. I 8 372-389 487. T randafirul-de-câmp Roşa canina L. X 3(94) 106-133 488. Trestia Arundo Phragmites L. VIII 3(76) 100-123 489. Trifoiul Trifolium pratense L. II 5(15) 369-381 490. Troscotul Polygonum aviculare L. VII 3(65) 112-116 491. Tufănica Chrysanthemum indicum L. rv 7(38) 311-312 492. Tulipanul Tulipa gesneriana L. IX 8(91) 472-477 493. Tur iţa Bidens tripartita L. IV 5(36) 191-197 Botanica poporană română 23 494. Turta-lupului Strychnos nux vomica L. XI 3(104) 107-113 495. Tutunul Nicotiana Tabacum L. VII 8(70) 372-389 496. Ţapa-sfintelor Geranium pratense L. I 10 501-503 497. Ulmul Ulmus campestris L. VII 11(73) 517-524 498. Umbra-iepurelui Asparagus officinalis L. IX 8(91) 445-448 499. Unghia-căii [găii] Astragalus glycyphyllos L. II 6(16) 307-313 500. Ungureanca Marrubium vulgare L. XII 6(117) 66 501. Untişorul Ficaria ranunculoides Roth. I 2 59-72 502. Untul-vacii Orchis Morio L. IX 7(90) 377-384 503. Urechea-babei Peziza aurantia Pers. X 5(96) 216-219 504. Urzica Urtica dioica L. IX 1(84) 1-34 505. Urzica-moartă Lamium album L. VI 8(60) 385-388 506. Usturoaia Alliaria officinabs Andrz. I 5 219-222 507. Usturoiul Allium sativum L. XI 9(110) 500-539 508. Vâscul Viscum album L. VII 11(73) 526-533 509. Vâscul-de-apă Callitriche verna L. IX 2(85) 103-109 510. Vâscul-de-stejar Loranthus europaeus Jacq. VIII 10(83) 464-466 511. Vinecioara Russula delica Fr. X 8(99) 364-373 512. Viorica Viola odorata L. XI 7(108) 368-370 513. Vişinul Prunus Cerasus L. II 10(20) 493-497 514. Vitrinicul Doronicum austriacum Jacq. IV 8(39) 322-325 515. Viţa-de-vie Vitis vinifera L. II 1(11) 1-79 516. Volovaticul Centaurea austriaca Willd. V 1(42) 1-7 517. Zambila Hyacinthus orientalis L. VIII 1(74) 1-4 518. Zarzărul Prunus amarella Rchb. II 8(18) 406-411 519. Zerna Solanum nigrum L. V 11(52) 437-444 520. Zoreaua Ipomoea variabilis Chois. V 10(51) 396-397 ''f'-ZLs. %s r -^77, d '724te^r2*€~^k 771Zl./'g&iZ'TZ^Z ÎL ^z y^r-z,iî^^i^y ■gZ-t. fagTM? ^ 4^f /^p^t^c^^rny * „ $£ /■ {rzyUâ*'^ ^ ^rvt?**V»£Ls? zdiz zz zrz z~f « ^T^r - Z£7^t,£7^ ryg-'£ 7 ? Z gg^ ?-£ z c-777^' BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ VOLUMUL III (P-Z) W' ^ ^ ./ - - -. . y ....-- ^ ^ ,y^7 *^ *.*£, T/'^ ^ ^ *-/' ^' ■ r* ^/ y^/y ^ jr* 22y"2^' 22"^ ^ *^22 ^A~-~^ . ■#£<^2^ 2^2^ y S v< > --> 2 ^/' - . ■ 2 ^ 2"^ ' ,7 ■/ ^ . y fy ®'‘*>v^ £*>? <£2U-^\! ' * & ^ ~T~~ ' ?:*: C+S j '^C^,......................*e^_ 5?-7 ^*x ‘^2'^ y''2^- **-**-4t^* ^ --î-±2^/ < *"*-<-<^X.^&^ y-«««-C< 2£~~y jş^pr: 'A:: ’. ?-^yy/7a ^ ✓ **• -r . . /' f/*t'/»-<^ J>f J&* yf - ^ . . ^ f .......T f ^*7-. *-C; ^ -‘"Cc* ' r 7 r5 ^ .«, yl y s V 'jfkd*<#yCaj£y --------_ f ^ ''*^-~rc~4Z ^ // / €^ty?*-f- . ^ t'yi> **yJl yr *<•• ' •d^^’ / , €^Z^/ ’u.Tfr^*' ^"7^77^ ' >............................. "€ ^- -Ae^ .*sv' ^ ^ . 252^^’' . ■*'■ d2n_ . y^ & '22^22 ^ **■ ^' ' _; ~y yt'us-'-**' k^/«-*v^4 *4 X" ?eys*^e* ^ ^ ■ . y& ^ y^'d^ y^ Jy./ ~" //^^ysy?! y; -U *l„ 2^2 , Botanica poporană română 27 ( fâtiţa? f^tlgţr f At ] CÂh-^ddO ttA^-Pl-CJCKstV 4d.d*?1 â fit i^.Q't'-rPcd? d£j £yct^vddd*-A*-€j(ks *a£e^f t&JH* **u (%<$--<& /d\ k JIccu j£a <0 i da ? îti t Aj cedcd^j {jL^&Cotf'r oCotao fî cOidau ^d*c<9 €K*€jf i ^tyPtd tiJiJ - tt aj co /?~ a ixLdtM.? f^tdd £o fato ca > < etc> & ^z £ „ ea^czz3 . JXz rtutrvZn*. ' & ^ X'zhtX^t^j ■iMtn&teţ r«/ £Vf£2? ufz fu,m. ccc fr£U£ tCun^dU- {FtocszU-I H&ttz cCtns dexct£€> tx.£d< ^L^ cA^m^Ci f£Vy4Tzt/( a^re un tna^ri oOu cjd:o~a*-e> t^crdij f l iililAd. Zi ixX f d tJU- ZLJl dj- f C iZAZd ft4€4td iS-iciC OdC'Pl&.S A^dzXXOcCc ( fU£ £zz ot&'jy&LzL £4 Lcx (H^Kj^X3 i& ciuţi iif-e} eco &*£ fî dH ^?Aju£ jhu t&Kjfnl C/HC4f~4* CC ~ U4XJ ^UXXX pCis-S^d; a4^£ j &Pcn*C£ mai puicz dtr Z&4fr-£C'NU> dJL^dt- deJtdz^d3 cJt^&r caxc<^>f CMAtd £ €f PUL tth-a^i? ied) && ct£ <^ d£j €4>m6u.4-Csf fcrjiii ecui ^t-u iux£, cltLfld* Uoto *£ 4L*Cto*s&f£ $0^ fnJlzdi f e cCpl> d#~dj£ fC&dd d amzx-MJL: urnud i^Mmxddg d zzliazd , .A —----------- 'J " ~'"~.. ’"~~~ "“ ' dm ccn J&ojl ^cizut^ii ccida ^zzidi ££> iZc^xf'-H^o M^m^LxCid tpityiZ*- d iu m^d zah^ (pM/ydej^cuii% f Cqmi <& ct&sih*^ UjC a£j£&Lj fH*U CIO €4CPt-^£ du^d* pizzmztt&z f ct-Ze-ascta ţ ca^izux d iţcuu/adjfaco.&jfoy-&&& ! pP'tfrPCm ml ; fie rj i ~ adJU' f £dy£ - cxd, HdcdHj V*y*t - TCOfrl £4VC £ £1X4, rţcdti ţ ~ Smo*PV0C pdc xZ4Cu uk'miii mcimiii tn, C/fi ^zomaxr-c f - Ucid* 351. Perjul (Prunus domestica L.) Perjul se numeşte în Ţara-românească prun. Românii din Bucovina şi cei din Moldova însă înţeleg sub prun un pom cu totul deosebit de perj. Prunul românilor din ţările ultime creşte răsfirat, are frunze mari de coloare verde întunecată, şi carnea fructelor sale, cari sunt totdeauna rotunde, nu se desfac niciodată de sâmbure, fie ea orişicât de coaptă. Perjul, din contră, creşte ceva mai drept, are frunze mai mici de coloare verde-deschisă şi fructe lungăreţe sau eliptice, a căror carne, când e bine coaptă, se desface de sâmbure. Perjul sau prunul, după cum îl numesc românii din Ţara-românească, e de două feliuri, şi anume: unul var atic şi altul tomnatic. Amândouă feliurile sau speciile acestea se-mpart iarăşi în mai multe varietăţi, cari se disting una de alta, mai cu samă după mărimea, coloarea, carnea şi gustul fructelor sale, precum în: perji-albi, perji-albăstrii, perji-rumeni sau roşii, perji-brumării sau vineţi, numiţi simplu brumari, perji-bistriţeni sau bistriţi şi perji-popeşti; în Ţara-românească: pruni-albi, pruni-rumeni 30 Simion Florea Marian sau roşii, pruni-brumurii sau vineţi, pruni-bistriţeni sau bistriţi, pruni-galbeni, pruni-cărunţi şi pruni-popeşti1; sing. perj sau prun-alb, perj sau prun-albăstriu, perj sau prun-rumăn ori roşu, perj sau prun-brumăriu, brumariu, perj sau prun-vânăt, perj sau prun-bistriţan ori bistriţ şi perj sau prun-popesc, prun-galbăn şi prun-cărunt. Perjii-varatici produc de regulă fructe cari se coc mai de timpuriu, cari sunt mălăieţe sau moi şi se numesc perje sau prune-văr atice, perje sau prune-moi, prune-băligoase sau simplu, prune.2 Perjii-tomnatici produc fructe cari se coc mai târziu decât ale celor dintâi şi de-aceea sunt cu mult mai trainice, şi cari se numesc în genere perje sau prune-tomnatice, în special însă perje, perje-brumării, perje-albăstrii3; în Ţara-românească: prune-brumării, prune-popeşti; în Oltenia: prune-vinete4; în Transilvania: pierje, prune-pierje şi prune-bistriţene5; iară în Banat: prune-bistriţe6. Perjele-varatice nu sunt bune de nemică alta, fără numai când sunt coapte, de mâncat. Din perjele-tomnatice însă, când prind a se coace, se face chisăliţă, care-o mănâncă poporul sărman în zile de post cu mămăligă, iar după ce s-a copt cumsecade, povidlă sau povârlă şi rachiu de perje. Spre a avea perje şi a le mânca în decursul iernii, unii le uscă pe losniţă sau în cuptor, iară alţii întrebuinţează următoriul mijloc de conservare: Le culeg, când sunt pe jumătate coapte, le pun într-o balercă aşa, ca să fie un rând de perje şi un rând de frunze de stejar, până ce se umple balerca. După aceea înfundă balerca bine şi o lasă apoi într-o fântână cu apă. Astfel se conservă cât vrei de mult.7 Afară de aceasta, perjele sunt bune încă şi de leac contra beşicei rele şi a bubei. Româncele din Bucovina şi cele din Moldova, cari voiesc să vindece pe cei ce au beşica cea rea, culeg în Ziua Crucii o sumă anumită de perje, le înşiră pe nişte ţepuşele supţirele, în formă de cruce sau şi pe o aţă8, şi astfel, puindu-le la uscat, le păstrează apoi peste întreg anul. Căpătând în decursul anului unul sau altul beşica cea rea, ia o perjă de-acestea, o moaie în apă călduţă şi apoi, despicând-o în două şi desfăcându-i carnea de sâmbure, o pune la beşica cea 1 Şezătoarea săteanului, an. I, Târgu-Jiu, 1898, p. 171: Nu tuturor varietăţilor (feliurilor) de pruni le place un acelaşi fel de teren (pământ). Aşa bunăoară varietăţilor numite prin Gorj: pruni-albi, popeşti, galbeni, cărunţi, le prieşte şi un pământ pietros (fără să fie prea sec), nisipos, nisipo-humos etc., ba îl vedem crescând răzleţ pe marginea râpelor, prin obârşii, pe văi, pe marginea izvoarelor ş.a. El nu pretinde numai pământ negru şi afumat, cum pretinde prunul-vânăt. 2 Dr. Grecescu: Conspect, p. 195. 3 în Bucovina şi Moldova; cf. şi Şezătoarea, voi. V, Fălticeni, p. 69: Perje sunt: albe văratice, albăstrii văratice şi albăstrii tomnatice; Şezătoarea săteanului, an. I, Târgu-Jiu, p. 171: Prunele-albe se numesc prin Moldova prune-cu-gât, cele popeşti se numesc goldane, prunele-galbene se numesc albe. Apoi ei mai au şi alte numiri la prune ca: gârlănoase, văratice etc. 4 Dr. Grecescu: Conspect, p. 195. 5 Porcius: Flora, p. 194. 6 Com. de dl En. Hodoş: Prun-bistriţ cu prune-bistriţe, lungăreţe albăstrii, carnea se desface de sâmbure dacă-s coapte. 1 Com. de dl Art. Gorovei. 8 Com. de dl Art. Gorovei; Şezătoarea, voi. V, Fălticeni, p. 69: Aceste din urmă — adică perjele-tomnatice — servesc la fabricarea rachiului şi a povirlei, şi strânse în Ziua Crucii sunt de leac pentru beşica cea rea. Botanica poporană română 31 rea, care nu mult după aceasta, şi mai ales dacă punerea de carne de perje de-acestea se repeţeşte, se vindecă.9 Româncele din unele părţi ale României, cari voiesc să vindece de abubă, iau prună (perjă) afumată şi culeasă în ziua de Sântă-Marie şi, întinzând pe dânsa untură râncedă şi miere curată cu un cuţit de găsit, încep a descânta, rostind următoarele cuvinte: Bubă albă, Bubă roşie, Bubă băşicată, Bubă obrintită, Bubă la os Buba bubelor Sora ciumelor! Nu struji, Nu obrinti, Nici nu coace, Nici răscoace, Nu adormi, Nu cenui. Cu cuţit De găsit Te-oi descânta Şi-n pământ te-oi îngropa.10 11 Sau: Abubă, Nouă feliuri de bubă, Dacă-i fi bubă adevărată Să ieşi să te depărtezi Din închieturile capului, Din popul obrazului. Să rămâie N. curat, Luminat Ca steaua după cer, Ca poala Maicbii Precesti!n După ce a rostit cuvintele acestea de trei ori dupăolaltă, aplică pruna astfel prepărată la rană.12 9 Dat. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea: Perja din Ziua Crucii şi smochinele sunt bune pentru beşica cea rea. Cel ce are beşica cea rea le despică şi, puindu-le pe beşica, zice că-ndată se vindecă. 10 Din comuna Lipia, jud. Buzău. 11 Din com. Pogoanele, jud. Buzău. 12 C. N. Mateescu: Descântece, publ. în Convorbiri literare, an. XXVII, p. 862 şi 872. 32 Simion Florea Marian Româncele din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară cele din comuna V. Costea, jud. Neamţ, pun prună (perjă) descântată în Ziua Crucii la buba rea, iară cu ţipirig o întrebuinţează la durere de măsele.13 Dacă un bărbat sau o femeie diocheată suferă de digestiune care este cel dintâi simptom al diocheatului, atunci româncele din Banat recomandă a i se face tei din mana şi frunza de senef, iar în lipsa acestora spun că e bună şi zama de poame de prune fierte.14 Mai departe, spun româncele din Banat că pruncii cari au limbrici se curăţesc de aceştia dacă li se dă zamă de prune fierte (uscate) la întorsul lunii, pe inima goală.15 Lemnul de perj se-ntrebuinţează de cătră fierari spre a face dintr-însul cărbuni, căci zic ei că din lemnul de perj şi de prun se fac cei mai buni şi mai fierbinţi cărbuni. Din scoarţa de perj fiartă în apă şi pus în această fiertură var stâns, cât ai putea lua pe două degete, fac o samă de românce coloare roşie, cu care colorează apoi scule de buci.16 Despre fructul acestui soi de pom, numit parjă şi perjă pl. perje17, există atât la românii din Bucovina, cât şi la românii din celelalte ţări, mai multe cimilituri, şi anume: Am o vacă a făta Şi viţelul tot a făta. Am o vacă a făta Şi viţelul într-însa Incă-i a făta. Am o vacă de-a făta Şi viţelul de la ea Stă încă de-a făta. ? Am o vacă: e a făta Şi viţelul în ea E a făta. Am o vacă a făta Dar cum să nu fie a făta, Când şi viţelul în ea încă e a făta. Am o vacă şi este a făta Şi fată o ghiţică; 13 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 60. 14 Liuba-Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVII, p. 532. 15 Liuba-Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVII, p. 27. 16 Dict. de maica mea, Ruxanda. 17 Cf. şi Şezătoarea, voi. V, Fălticeni, p. 116. Botanica poporană română 33 Şi ghiţica este a făta Şi fată şi ea un ghiţel. Am o scroafă neagră Şi-n ea este un purcel, Şi purcelul încă are un purcel.18 Am o vacă cu viţel Şi-n viţel e alt viţel}9 In fine, mai e de observat şi aceea că un perj tânăr se numeşte perjişor, iară oamenii cari se ocupă cu cultivarea perjilor şi cu negoţul perjelor se numesc în Bucovina perjeri, sing. perjer, iar femeile: perjeriţe, sing. perjeriţă. * Sântiliene = poame mici cari se coc pe la Sânt-Ilie. * Stânigene = un fel de poame devreme, mai mari decât curcuduşele şi de coloare roşietică. * Două feliuri de bucate: Poame verzi şi poame-uscate. *• . Perjul.20 18 Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 280-281. 19 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. [...]. 20 Tud. Pamfile, I, p. 45 şi 53; Buletinul, p. 252. 34 Simion Florea Marian 352. Petrânjica (Aethusa Cynapium L.) rLdlc dt_,. a^z^i c g.. / ^ câ - &r t/el- cxZ dt ţjtfc. ţ et£- t^«/L /^e, * fk£.4^ts6t £.£L*-€^ ^ cc-^^ id'd. 't'dts£f >&C&r ddL> &d&£e cit-1 fâtu ţc Old (dd^c iA.dK. l'e^ ^h€ ud\y dujKsC eu&<* cLcOAt&raJ. cOt~ âczeJL/t^ LttV~e> W'0UcCe??tscic4XJ ' (/$"0u> eÂSztA- fa ■eLf'dedo, CAM.X * fa^j,' eCe^^efa.ede «-<’ {isUJUZJL-C cil-faasrzA. 9) 0t4#/*Mmt< &l ej£& t^Uttd H*A*&fe-> fl-ZKifdt' it&J &tCZ*&V~isUjed. «4" iUfafaiLez,, t*u4. de dl tdrj, ge-rdw-ei. • - vieJl *1 jâ? ld*£t^dJeâ>; Z^dîîfa^. Aj 2Z6 ; _ d^a.d.KL, ZJ, /kyf~ei e^u^ac 4efaa&*Zr^ditd.dl &&UiA> @MV*%a«n 9), dujt* «pudcc %eut. &do(e 0U*lo,dtt/ 4Ul£L* & o{£ ^ G#4Ai^? ţ cât^t Ct^t4Ai£ ţ^Jt Ctâu 1£4sC£L/& ţ p~€, t&^/U^CjL -Ct/ir-* oQl ju& & - CCi/t^t/^L 0L^4- 4-4 if-A?C-yv*~ . / 0 H4M4L4C f fi ţ aKJ^Su^cu 4£AtC4uXL4 cOc o , <2. c£~ îtdt? UAJC't 'UAAst. 4vu0uc tr& 'C&csU^sz-cf ^ &c+4L) fiH^C^C0p 'ZfAAX't 4U,4% oC& C&ufa cX^Cj£^4ZJ>% ’Ti4r-î/usţ &4ec^cC tâlcL^r e-u-ttcS3 ut? CuCtCuMJ-tXJ?^ &&* *C tu. ŞCa-p - *X(s tuuit/ StoKjt futujfauj jfetaal&j 14- -UMAt . $tt4-4r-&C£. ft-Cu-ct/e4t? ^x--C^t-CeA?, Cx?tr~î xtjC uutucuce. cuc? +** * **«*' <*■ /huuu Cu fe'Jr£ <* tiCuftu'ruC’ *J' f’uttCtt, • iht-CuC ■ x • 3S~ j~ (7cctt-U-l tcocuj ; £j^£~ fCt4tCcCu4tut~U ţfcic$C' Tu -ijz^^* Cc C< yţ ^/V f Petrinjelaşul, numit atât în Bucovina cât şi în Transilvania încă şi petrinjel-de-câmp şi petrinjel-sălbatic1, este o plantă care creşte pe fânaţe şi pe păşunile cele uscate, pe colinele aride, precum şi pe locurile cele pietroase şi văroase de la munte, şi care samănă foarte mult cu petrinjelul-de-grădină, atâta numai că e ceva mai mic, mai crăcănos şi are frunză mai mânânţică decât acesta. Petrinjelaşul dimpreună cu sulcină-albă şi cu plop-alb sunt bune pentru femeile ce nasc. Tustrele plantele acestea, cari se pot lua în orişice zi, se fierb înăduşit cu lapte dulce sau cu vin alb şi cu orez, şi zama ce iesă dintr-însele se dă apoi femeilor ce au născut de băut, anume ca să se întărească mai degrabă. Petrinjelul se pune la fiert cu rădăcină cu tot, din sulcină însă se iau numai părţile deasupra, adică rămurelele cele mai subţiri, dimpreună cu frunza şi cu floarea, iar de la plop se ia 1 Panţu: Vocab., p. 35; Crăinicean: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 967. Botanica poporană română 37 numai coaja cea tânără sau frunza.2 Petrinjelul-de-câmp e bun de turmă.3 4 * Petrinjeii-de-câmp sunt buni pentru partea bărbătească. Se leagă la locul anumit. 2 Dat. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea. 3 Com. de dna El. Nic. Voronca. 4 Dict. de Safta Roşea, din Poieni. 38 Simion Florea Marian 354. Petrinjelul (Petroselinum sativum Hoffm.) V rj r _ _ ^ V-'f ţ. , fâ/roJi/'/si cC,,t JaUincn,, Uncc cUntre. ciă, * ^ cccc^CcccA-, **** ^ ^ * f/c x i &t> / i- Uri- ( c/{} CC' t' ( , eet4~t-oC <& a £ t,-t. oCeac, rc-c e-fc *ut, 6 A- cec, a-ccU *<■ /L„cZka.~ &L oLe. ej ^ s^c^c,- ^ tU^Ut^ ia* /U&Uum , !Ctx^c^ %'_ „ /;- •' ^*A- /< • ^/- ./r ^ a^-/. ~AA££*'/i-Mi- &«*. *U ^ Una dintre legumele cele mai răspândite şi mai bine cunoscute, care nu numai că se pune mai în toate bucatele, ci se-ntrebuinţează totodată şi ca leac contra mai multor boale, este petrinjelul pl. petrinjei, rostit în unele părţi şi: pătrunjel pl. pătrunjei, petrânjel pl. petrânjei, pintrijel pl. pintrijei, pitrinjel pl. pitrinjei şi pitrunjel pl. pitrunjei.1 Aşa româncele ştiutoare din unele părţi ale Moldovei, când voiesc să vindece pe cei ce au dropică, fierb înăduşit într-o oală nouă cu două ocă şi jumătate de apă, şase până la zece rădăcini de pătrunjel tăiate mărunt. După ce au fiert de au scăzut ca o jumătate de ocă de apă, făcăluiesc petrinjelul bine cu puţină făină de in şi apoi, întinzându-1 pe o petică, îl pun celui bolnav de dropică la pântece, iar zama i-o dau de băut, anume ca să pornească udul. Altele dau de băut petrinjei fiert cu chimen, sau petrinjei fiert cu boabe de ienupăr.2 Româncele din unele părţi ale Bucovinei, tot pentru dropică sau pentru cei ce au apă, după cum spun ele, fierb petrinjei cu bărbănoc şi cu poame de ialovăţ, şi zama ce iesă din acestea 1 Panţu: Vocab., p. 34; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58; com. de dl Art. Gorovei. 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. Botanica poporană română 39 o dau apoi celor bolnavi de băut.3 Pentru scursură se bea petrinjei fiert cu lapte dulce. Pentru frânt se fierbe rădăcină tocată cu frunze de petrinjei, şi-apoi zama se bea, iar tocătura fiartă se pune la buric.4 Pentru frântură se fierbe pătrunjel într-o oală curată şi zama lui se bea, iar cu pătrunjelul se înfăşură membrul bolnav.5 Pentru cei ce li se umflă testiculele, se ia petrinjei fiert, se dumică mărunţel, se prăjeşte cu untdelemn şi apoi se pune la testicule.6 Pentru hernie se iau 6-10 rădăcini de petrinjei, se fierb cu vin alb ori cu borş, se scurge buruiana, se leagă la buric, iar zama o bea bolnavul. Cu petrinjei fiert cu lapte dulce şi amestecat cu albuş de ou şi cu camfor pisat se oblojesc gâlcile.7 Cu rădăcină de petrinjei, pisată, muiată în oţet şi încălzită la foc, se oblojeşte şi şezutul omului, când se întoarce pe dos.8 Rădăcina de petrinjei se mai pisază împreună cu frunzele, se fierbe în lapte dulce, se îngroaşă cu făină de mei, se fac cataplasme, se unge cu grăsimea care se găseşte pe trupul unor copii când se nasc, şi se pune la femei pe ţâţe când se umflă.9 Româncele din Bucovina, tot pentru acest scop, fierb rădăcină de petrinjei cu lapte dulce şi, puindu-1 la umflături, acestea, după cum afirmă ele, îndată se dezumflă.10 Zama de petrinjei, după credinţa poporului, are proprietatea de-a curăţa din corp sângele cel rău şi stricat.11 Frunza de petrinjei, frecată bine în mână sau pisată şi amestecată cu zahar, e bună de albeaţă. Se leagă cu dânsa ochiul cu albeaţă.12 In fine, se mai crede în Bucovina că dacă petrinjelul, toamna, când se scoate din pământ, are rădăcină lungă, şi iarna va fi lungă.13 Petrinjelul figurează câteodată şi-n fruntea unor doine poporale şi anume ca un semn de înstrăinare, întristare şi jele mare. Iată una şi dintre aceste doine şi anume din Ţara-românească, jud. Gorj: Foaie verde pătrunjel, Aş scrie un răvăşel Şi l-aş trimite măicuţii, Măicuţii, drăguţii, 3 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. 5 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 69. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. 7 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. 8 Dat. rom. din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. 9 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. 10 Dat. rom. din Ilişeşti, dict. de maica mea, Ruxanda. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58. 12 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 13 Dim. Dan: Credinţe pop. bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei. 40 Simion Florea Marian De mai am vreun frate-n lume Să nu-l blastăme ca pe mine, Să umble din sat în sat Nebăut şi nemâncat Şi la vreme ne-nchinat; Să umble din ţară-n ţară Cu hainele supţioară!14 în fine, mai e de amintit şi aceea că despre petrinjel există în Bucovina şi următoarea cimilitură: Şede-o fată în cămară Cu cosiţele afară.15 * Petrânjeii zdrobiţi şi amestecaţi cu hrişcă şi oţet îs acomodaţi la femeile ce nu pot naşte. Luând câte opt linguri deodată, va naşte numaidecât; o atare femeie însă nu poate alăpta nounăscutul. Sucul de petrânjei e bun la curarea frigurilor. Anume morbosul ia câte şase linguriţe înainte de începerea scuturării. Cel ce le are în toată ziua va lua pe zi câte nouă linguri. (Una jumătate de lot, nu de suc, ci de fărină de pătrânjei în apă).16 5(- Petrinjelul.17 14 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 785; cf. şi Lumina pentru toţi, an. IV, Bucureşti, p. 654. 15 Din colecţiunea mea. 16 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 90. 17 Şezătoarea, VIII, p. 136; Familia, XXVIII, p. 42; Bartolomeu, p. 46; Bălăşel, nr. 115; Gligor, nr. 46; Tocilescu, I, p. 701. Botanica poporană română 41 JPj datiiixaj. m jrz&r £ â fiatt/d niicd*f elf mul/ do 30 */& iHMjt/dţ £&n c^£f/e fi- jl/ttu/i U frr/u / c/vu HtttdZ/l } fcT fript fk/CâTCZ/ts m €a*uo Sec dCoMO d &o*u£S. ia> tuu?> fa&to f ftZ&aaid cai cm&nu $u utuc£ /w/lr âipuţdni/ / d&un retuşaiu id cOo t uiaJxjo , « â-l eZ? te - fvdo iu^oZ adb de m aJ <**d *u fuliuie . c/Zul dlHt'ua PL t l/o im-af / Ztmz ^O Zuv /^^OytOHUZQ ta/ d tiio <ânu i^/hyts^xj cui f. fu *cd&u do ftrd* mu. de ii-f-tZ( d.O undo <€> ne du cd z amJ cd*i d eozxi oOis tSe- iM~K* doSeu ^J^a^£4kj el toau ţud^£ud &44< d iUL4U4 ld/o du A fl 1 dâ^fvtX zi tAJ tÂL4L*-&J< f i4fiud tfi&Ofz ea dedfuZ-r/dytl€> w/u te te (âa/iUc iu /r/uede* &&r£z> /mâi, I&mi /ee/puZ 1 A / / ?* ■' £±y^&- /. / tufK&r «K ertUe> l *- j>± *U> /toW( &+£ fel tco Cov f ^ feu£ uo c&t> ua$U % c# ■t>ul, 355. Pidosnica (Cerinthe minor L.) Pedosnica sau pidosnica, numită altmintrelea şi pidosnic, cereţică şi somnoroasă1, e o plantă mică, cel mult de 30 cm de înaltă, care creşte pe fânaţe şi prin tufişuri, precum şi pe marginile ogoarelor şi ale drumurilor, şi care înfloreşte în luna lui mai şi iunie. Ea are floare galbănă ca ceara, în forma unui potir lungăreţ, şi două rânduri de frunze, adică unele, şi anume cele dedesupt ovale, iară cele de mai sus, în forma inimii. Atât româncele vrăjitoare din Bucovina, cât şi cele din Moldova fac cu planta aceasta de ură sau de urât, de unde se vede că-i vin apoi şi numirile de pedosnică, pidosnic, pidosnică şi somnoroasă2, pe când cea de ceriţică îi vine de la floarea ei cea galbănă ca ceara. Vrăjitoarele, cari voiesc să despartă pe soţii ce se iubesc şi trăiesc foarte bine, iau ţerină de unde se mănâncă cânii, o amestecă cu pedosnică, cu chiper şi cu un fel de măturiţă care creşte prin ogrăzi şi pe lângă drumuri şi care e rămuroasă şi are floare lila ca cimbru, se duc cu toate 1 Panţu: Vocab., p. 10. 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 58; şi com. de dl Art. Gorovei: Pidosnica, lat. Cerinthe minor L., creşte pe dealuri şi pe sub păduri, are foi ca la pătlagină şi se face cu dânsa de urât. 42 Simion Florea Marian acestea în crucile drumului şi acolo, îngropându-le, menesc ca aceia cărora le fac ele de urât să se despartă unul de altul, cum se despart drumurile, şi să nu se aleagă nemică: Din toată dragostea lor Şi din toată casa lor Şi din toată masa lor Şi din toaf averea lor, Cum nu s-alege nemică Din colbul ce se rădică De pe toate drumurile Când îl suflă vânturile. Iar după ce rostesc ele cuvintele acestea, ca toate să le meargă-ntors şi pe dos, stupesc în dreapta şi-n stânga şi apoi se întorc acasă, fără a se uita în urma lor.3 3 Dat. rom. din Broscăuţi, dict. de Maria Reus şi com. de dna El. Nic. Voronca. .Botanica poporană română ka $'6)Lsficoct. ca «ut 4W!w~XTJ v ------, oC-'U.fi CC u 44, mau /t yLtfrr ctK- ^a. MMrx&£e. af-€a£&> pux. puc/tta.< ecU&'ttaU fmn iiMXtC f•.• pLii£,tH*~t' c/hojp U se£Sek&cf - c/z ^:lUîU£, , cfi < £r-^-c£t , jfL~esr ca.^-t c&£o ynf ia tHeide-M m/a ', #p /d. j&jt/ & ^rieaflaK. j &- /vreo - rota a ivecuna:§MaJedn el fe/p /fd- jijti ; lard3 A>o droAjurlia-a liUi, dna/d dfoâaaÂc£aJ : ^IAj/l itrccvl/ka £ L-^CU j PLa^ -CKJ - ţz^z - 0~ot/Y isrvx~~4> jît&0L> *sfe 0-&&mJ^£s jjte* *dg^h®~. fapfr 4PU4*£, J Cţt £&> <&L? jHAj£gs&Z &t€LJr 2&J> 0** jfe*0u£ Jp€j£e£gs &~*C4L? 0&L> t^€> &L&SU& £^L> ifc<0 €*t^£<«^€t? €« ^ ** ţA-' j^ecĂc ; €&u2ic> 4x*&uÂ*€&*<3 ^urt-rmJ & iA-^S^eMA4j p ţ!0Lj00t -0ca4l> ■**&'-4&£\ ^3ut^ f«*o ^ ^ €&~ &*€jgj8L0L?€£fi^^^22ta&2kL*> V0^M^ :&ă?; ' ySt^2ţC^2âflLj^cJ> ' .^C** IMk’.'I''" '^.:v JL <* ■ .-.■; ■,. *» . Vata» . :■ ' |:il||..îyfe^: e- & €*&. j£cx-j£0** 4'^-*0L~22*5z»>-&K~rfiT* §§0&&0i£^ €ĂL? ■■ Zce*^*GL ~f4?CJ> &&U4L0?* '-j^2^2iL2i^mţ,ţy^,_ |§f|§*? v£ €&l> €~ct* £4lf *0&4^0kJ&e 1S§|^# 6-*&&dfc*£Mc €0jGl? :- ■&+■■ **Z^2u ll|||||S(;p>g^^ . ■ ££&ut J? ; r^&ea- y$*âj£^ *€ ţ2~~*nr 4* &2 *0 ţgg ‘‘’%€4**&2fc* ’^Gk* '■$&£*, -£i^-cc£^ ■&££ WM*3.: 359. Pipigioiul (Orobus vernus L.) Una dintre florile care înfloreşte la începutul primăverii şi care e foarte iubită şi căutată de către tineretul român, mai ales însă de fetele cele mari, este pipigioiul pl. pipigioi, numit în Muntenia: pupăză, pupezele, orăstică şi rebie; în Oltenia: pupăză şi pupăgioară1; în Banat: pupăză2 3 4 5; iară în Transilvania: pupăză3 şi pupegioi4, lat. Orobus vernus L., Lathyrus vernus Wim. Numirea cea mai răspândită a acestei plante este pupăză. Dovadă despre aceasta avem nu numai vorba de toate zilele, ci încă şi vreo câteva poezii poporane, cari încă o amintesc. Aşa o doină din Oltenia, în care provine numirea aceasta, sună precum urmează: Colo-n luncă la privită Ori pe mândra să mi-o pup, Găsii pupăza-nflorită Foaie verde mărgărit Şi mândruţa mea mâhnită. Păcat c-am îmbătrânit Nu ştiu pupăza s-o rup, Şi-ncă bine n-am trăit.5 1 Dr. Brândză: Prodrom, p. 545; Idem: Limba bot., publ. în Columna lui Traian, an. IX, t. III, p. 227, 232 şi 430. 2 Sim. Mangiuca: Calend. pe an. 1883, luna mart. 3 Vezi poezia pop. reprodusă mai la vale. 4 Victor Onişor: Doine şi strigături din Ardeal, Iaşi, 1896, p. 10. 5 V. Alecsandri: Cântece de peste Olt, publ. în Convorbiri lit., an. X, Iaşi, 1876, p. 210. 52 Simion Florea Marian O variantă a acestei doine din Transilvania, şi anume din ţinutul Bârgăului, sună aşa: Colo-n lunca cea umbrită Ori pe mândra să mi-o pup, Găsii pupăza-nflorită Să mi-o pup, s-o mângâi tare, Şi mândruţa mea mâhnită. Să-i treacă de supărare.6 Nu ştiu pupăza s-o rup In Bucovina şi Moldova, după cât îmi este mie până acuma cunoscut, se numeşte floarea aceasta numai pipigioi.7 De la cuvântul pupăză, românii din Bucovina au format dem. pupegioară. Deci e foarte probabil ca floarea aceasta la românii bucovineni şi moldoveni să se fi numit dintru început pupăzoi, iară cu timpul, prefăcând pe u de la început în i, după analogia cuvântul dipe din după, şi pe z în g, ca-n dem. pupegioară, au numit-o pipigioi; pe când românii din unele părţi ale Transilvaniei o numesc şi astăzi pupegioi, după cum rezultă dintr-o doină poporană, care se-ncepe astfel: Vină bade gioi la noi Să-ţi fac struţ de pupegioi.8 Cuvântul pipigioi provine asemenea în poezia poporană, însă, după cât ştiu eu, numai la început, ca simbol al despărţirii de părinţi şi-al întristării. Iată una şi dintre acele poezii poporane, auzită în Bucovina, corn. Băişeşti, distr. Gura- Să ne ducă-n târg la şcoală. Dar’ noi vom învăţa carte, Spicu-n grindă când a bate, Când a creşte grâu-n casă Şi-a bate cu spicu-n masă, Când a creşte grâu în tindă t Şi-a bate cu spicu-n grindă.9 Ce se atinge de numirea florii acesteia cred că ea stă în oareşicare legătură cu numirea pasării care la românii de pretutindene se cheamă pupăză, mase. pupăzoi, probabil din cauză că floarea aceasta înfloreşte tocmai pe timpul acela când vine la noi pasărea cu acest nume din ţările calde, sau poate că şi din acea cauză pentru că coloarea florilor sale aduce încâtva cu coloarea penelor de la pupăză. După o legendă din Banat, pipigioiul sau pupăza a fost dintru început feciorul ghiocelului, pe care maică-sa vitrigă l-a alungat dinpreună cu alţi trei fraţi şi patru surori ale sale în lume şi cari, de atunci încoace, nu se mai pot întâlni.10 In fine, trebuie să mai amintesc şi aceea că de familia pipigioiului, despre care ne-a fost până aici vorba, se mai ţin încă şi alte trei varietăţi cari li-s cunoscute românilor după nume şi acelea sunt: Pipigioiul-alb, lat. Orobus albuş L., Orobus versicolor Gmel; Homorului, care se-ncepe cu floarea aceasta: Frunzuleană pipigioi, Azi e miercuri, mâni e gioi, Ne-a născut maica pe doi Şi s-a-mplut lumea de noi. S-a luat maica prin ţară Cu straiele subsuoară Să ne strângă grămăgioară, 61. Dologa: Doine şi hore din Ardeal, ţinutul Bârgăului, publ. în Familia, an. XXII, p. 287. 7 Vezi şi dr. Brândză: Limba bot., publ. în op. cit., p. 227. 8 Vict. Onişor, op. cit., p. 10. 9 Com. de dl Vasile Lucan, stud. gimn. 10 Sim. Mangiuca: Calend. cit. Botanica poporană română 53 Mălurici, lat. Orobus variegatus Ten., şi Orăstica, mălurici, măzerica-cucului, măzăriche-neagră sau linte-neagră, Orobus niger L.11 Pipigioiul, şi mai cu samă cel cu floare albă, se-ntrebuinţează şi ca leac contra durerii de ochi. Se aduce de unde creşte şi înfloreşte, se pune în apă călduţă ca să mocnească şi după aceea se spală ochii cu apă de-aceasta. Sau, dacă e cu putinţă, să se ducă cel bolnav de ochi desdemineaţă până a nu răsări soarele unde ştie că sunt pipigioi, să se spele cu rouă de pe dânşii, şi apoi îi trece.12 * Zice c-a fost odată un împărat şi-o împărăteasă, cari aveau trei fete mari. Şi fetele acelea erau aşa de voinice şi de frumoase, că la soare te puteai uita, dar la ele ba. Şi fiind fetele aşa de frumoase şi temându-se tatăl lor ca nu cumva să le răpească nişte smei, cari umblau prin toate ţările şi, unde vedeau o fată frumoasă, nu se lăsau până ce nu puneau mâna pe dânsa şi-o răpeau, de-aceea puse el pe fiicele sale să locuiască într-un palat deosebit, pe care-l păzeau zi şi noapte doisprezece ostaşi. Dar cine e în stare să păzească o fată frumoasă şi mai ales de smei? Au păzit ei soldaţii, nu-i vorbă, cât le-au păzit, ca ochii din cap. Intr-o zi însă, ducându-se împăratul şi împărăteasa de-acasă, la o serbare mare, şi punându-se fetele cu binele pe lângă dânşii, le-au dat drumul ca să se mai preumble şi ele oleacă prin cea grădină împărătească, gândind în mintea lor că doară nu va pieri lumea dacă le vor da puţin drumul şi şi-or face şi ei o zi bună. Iată însă că nu mult după ce le-au dat ei drumul, vin şi smeii şi, cum vin, le răpesc şi se duc cu dânsele pe tărâmul lor. lntorcându-se mai după aceea împăratul şi împărăteasa acasă şi spunându-li-se că au venit smeii şi le-au răpit fiicele, aşa de tare s-au supărat, că nu ştiau ce să-nceapă şi să facă de supărare. Şi-apoi, supărat şi-nfuriat cum era, împăratul porunci să se pedepsească cu moartea toţi ostaşii păzitori, pentru că i-au ieşit din cuvânt şi-au dat drumul fetelor ca să iasă din palat. Şi cum a poruncit, aşa s-a şi întâmplat. Ce folos însă de fapta aceasta crudă, că fiicele sale tot răpite au rămas. De-aceea, prinse acuma atât împăratul, cât şi împărăteasa a se ruga lui Dumnezău ca să le dăruiască un băiat în locul fiicelor. Dumnezău, fiindu-i milă de dânşii, le ascultă rugămintele şi, împlinindu-le dorinţa, le dete un băiat, care creştea ca din apă şi, pe zi ce mergea, tot mai voinic şi mai frumos se făcea. Când a împlinit băiatul trei ani, a rugat pe mama sa să-i spuie ori de n-a avut el alţi fraţi. Neştiind mama sa ce voieşte, i-a spus că a avut trei surori şi că, venind nişte smei, le-au răpit şi le-au dus pe tărâmul lor. Auzind băiatul celea ce i le spuse mă-sa, n-a zis nemică, ci s-a îmbrăcat în hainele cele mai bune ce le avea, şi-a luat bani şi mâncare de drum şi apoi, fără să ştie părinţii săi, se porni ca să caute pe surorile sale. Nu ieşi însă pe poartă, ci se duse prin grădina împărătească, de bună samă 11 Dr. D. Grecescu: Conspectul florei României, Bucureşti, 1898, p. 193; dr. Brândză: Prodrom, p. 646. 12 Dict. de Catrina Racolţa, româncă din Calafindeşti, sat în distr. Şiretului; corn. de dl Art. Gorovei: Cine are dureri de ochi, să se spele cu rouă de pe pipigioi şi-i va trece.-, dr. N. Leon: Botanica medicală a ţăranului român, publ. în Arhiva, an. X, Iaşi, 1890, p. 73: Pipigioi, orăstică, Orobus vernus; cu rouă de pe ea se şterge la ochi. 54 Simion Florea Marian ca să nu-l vadă părinţii săi şi să-l oprească. Trecând el prin grădină, se întâlni cu o babă, care-l întrebă unde merge. - După surorile mele cele răpite de smei! răspunse el. Auzindu-i baba răspunsul, îi zise să nu meargă fără ştirea părinţilor, căci dacă va merge fără ştirea lor, n-are să fie bine de dânsul. Tânărul însă nu băgă în samă cuvintele babei, ci, întorcându-i spatele, plecă mai departe. Dar rău a făcut că n-a ascultat-o, căci de o asculta, poate că altmintrelea îi mergea. Aşa însă, după cum vom vedea îndată, nu numai că n-a dat de surorile sale, dar nici pe părinţii săi nu i-a văzut mai mult. în călătoria sa spre împărăţia smeilor, la cari se aflau surorile sale, avea adică să treacă prin alte trei împărăţii, şi anume: împărăţia fiarelor, a paserilor şi a florilor. Şi cel ce voia să treacă prin aceste trei împărăţii n-avea nicidecum voie să se atingă de vreun locuitor, căci cum se atingea, îndată se şi prefăcea în acelaşi neam de locuitori pe care îl atingea. Deci mergând el, cât va fi mers, după ce s-a pornit de-acasă, şi ajungând în împărăţia fiarelor, a scăpat cum a scăpat cu obraz curat. Ieşind din împărăţia fiarelor şi intrând în împărăţia paserilor, când era mai pe la sfârşitul drumului, a dat de-o pasere moartă. El, în loc să lese paserea în pace şi să-şi caute de drum, o dă cu piciorul într-o parte. N-a apucat însă bine a o urni cu piciorul, şi iată că se ivesc, ca din pământ, o mulţime nenumărată de paseri cu împăratul lor în frunte şi se pornesc ca o furtună asupra lui. Tânărul, văzând mulţimea cea mare de paseri, s-a băgat în toate răcorile şi, de spaimă, a început a fugi mâncând pământul, până ce-a scăpat de urgia paserilor şi-a intrat în împărăţia florilor. Intrând în împărăţia florilor şi văzând mulţimea cea mare de flori, unele mai frumoase, mai plăcute şi mai ademenitoare decât altele, s-a apucat şi a rupt una care sămâna cu o floare de mazere. N-a apucat însă bine a rupe el floarea aceea, şi iată că o mulţime nenumărată de flori îl încunjură din toate părţile şi nu-l lasă să treacă mai departe. Nu mult după aceasta, vine şi împăratul florilor şi-l întreabă într-un ton răstit: - Dincotro şi unde, voinice? - De-acasă! răspunse el. Mă duc să caut pe surorile mele, cari le-au răpit smeii! - Şi-apoi prin alt loc n-ai avut pe unde trece, numai prin împărăţia mea? - Pe-aice mi-e drumul mai aproape! - Şi dacă pe-aici ţi-e drumul mai aproape, n-ai putut să treci şi să nu te atingi de niciuna din supusele mele ? - N-am ştiut, căci de ştiam, nu mă atingeam! - Ai ştiut, ori n-ai ştiut, să ştii însă acuma că, spre pedeapsă, pentru că ai îndrăznit a călca ţinuturile mele şi a-mi rupe o floare, am să te prefac pe tine în locul ei, căci voinţa mea este să nu mi se piardă nici un singur locuitor din toată împărăţia. Şi deoarece tu până acuma ai fost, după cum te văd, mândru, tot mândru vei rămânea şi de-acum înainte, spre bucuria şi podoaba copiilor cari vor veni cu cârdul primăvara şi te vor rupe şi-apoi, ducându-te acasă, te vor ţinea cât timp vei fi verde şi frumos, iar după ce te vei usca, te vor arunca, cum ai aruncat şi tu acuma floarea ce-ai rupt-o! Şi, cum rosti împăratul florilor cuvintele acestea, îl prefăcu într-un pipigioi. Şi de-atunci e pipigioiul în lume!13 13 Din Solea, com. de Ilie Torouz, stud. gimn. Botanica poporană română 55 * Dacă se strânge buruiana aceasta în ziua de St. George, desdemineaţă, pe roauă, se aduce acasă şi se usucă, cu tot cu roaua de pe dânsa, atunci aceasta e bună de leac de durere de ochi, fierbându-se bine şi spălându-se cu ea în vreo şapte demineţi dupăolaltă.14 Pipigioii strânşi în ziua de Sân-Georgiu sunt buni de durere de ochi, se fierb şi se spală cu zama lor. Unele femei îi duc în ziua de Paşti la biserică şi-i sfinţesc dimpreună cu pasca.15 Pipigioiul e bun de durere de ochi dacă-1 strângi la St. George; se fierbe şi se spală la ochi.16 Pipigioiul e bun de ochi. Se fierbe floarea şi frunza şi se spală la ochi cu dânsa.17 * Pipigioiul sau pipijoiul e o floare de care se bucură nu numai tineretul, ci şi gospodarii, pentru că el e acela care le dă de ştire când au să samene păpuşoii. Până nu văd ei planta aceasta, nu samănă păpuşoii. Când începe însă pipijoiul a înflori, atunci încep şi ei a-şi ara ogoarele şi a le sămăna cu păpuşoi. Pipigioiul e însă bun şi de leac, şi anume îl strâng până în St. George, aşa că pe St. George să fie acuma strâns. Apoi îl ţin peste an de leac de ochi în casă.18 Pupezea, art. pupezeaua = pupăză19; pupezelele20. 14 Din Botuşana, dict. de Paraschiva Boca, şi com. de fiul său, Ştefan Boca, stud. gimn. 15 Com. de Domnica Iuga, din Pârteştii-de-sus. 16 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, com. de Bădăluţă, stud. gimn. 17 Dat. rom. din Gura-Sadovei, dict. de Tudora Balan. 18 Dat. rom. din Botuşana, com. de Simeon Boca, stud. gimn. 19 Rădulescu-Codin: Poesii pop., p. 107. 20 Bălăşel, nr. 118. 56 Simion Florea Marian 360. Pipirigul (Scirpus Jacustris L.) faftz'riqul. ffaJjfajfazJdMy, tucu*i£ iu n d ^ranJt/iAa cUzXj h t4f> *• /,«" * * ~4„ (* faytuf de, zOfaSzhasra* fettvrr&s e*&> m CUcu-O te mX* eXrtcj&v, c£ r&zfelr oQ~ou drt'j} ti/ a^raC^ intrau fl& kii < t&daizrdij cxdsO-€.J, ihfadj a iyC txd/d* faâUA da,.' t da..*-e> $nc&4bes Ztt tda0 (fa, (faiMiM/t dmj VyaAtdt&t# z^tfaz) tanetd*-&.at~ztij (eţe^td^z; » (Cmik cau/cuo fadjnptzs fay-rzcoCdf fa ed MzcCtic p14 âiyur hmV ka~&6ho far. d&r., t/fctccxxj i^ţMzkdf, ăiddd«~ fa faj ko kr^fa, ao ade^-şad?-' gutO etaj iid mdirds /Uuut^ tu fa-tvufa -fa-? o du.'KV ote4XjUi°. %jy ti (Af tikdJţ tfyVt aC €4U îtO OUOCg&J fir-cc/ ftjttyxjoâCdfc ft/ âu t (OU m 0iitJ-ode> *0f- ^ f cOfUÂci. . 0 , $6Motot* &10u £Or-6t+ t& oa~c ! t / /}. ^cufajO t O~0r-Ca.dî> , fa , fag, Pipirigul sau pipirigul-mare, numit în Bucovina şi Transilvania încă şi ţipirig, iară în alte părţi rogoz1, este o plantă, care creşte în formă de tufuşoară pe locurile cele băltoase şi mlăştinoase şi ale cărei fire, ce răsar de-a dreptul din rădăcină, sunt pe dinafară netede şi de coloare verde, iară pe dinuntru poroase şi de coloare albie. Despre această plantă, care n-are frunze, există la românii din Transilvania următoarea legendă: Când căutau jidovii să prindă şi să ucidă pe Domnul nostru Isus Christos, Maica Sfântă, luându-şi fiul în braţe, a alergat peste un şes mare, până a ajuns la o pădure deasă. Ajungând ea în pădurea aceea, a vrut să se ascundă în desimea frunzişului, ca acolo, în linişte, să-şi poată alăpta şi înfăşa copilul. Codrul însă, răutăcios, n-a vrut ca să-i sară Maicii în ajutor, căci, cum ajunse Maica Sfântă la dânsul, el se schimbă într-un tufiş mic, ce ajungea numai până în genunche. Văzând Maica Sfântă răutatea codrului, îl blăstămă ca în veci aşa mic să rămâie, ca frunză în veci să nu aibă, iar la umbra lui numai şerpii să se poată umbri. 1 Panţu: Vocab., p. 43. Botanica poporană română 57 Astfel, din pădurea cea mare şi frumoasă, a devenit un rât cât un tufiş pipernicit, la care i-a zis apoi pipirig. De-aceea pipirigul nu are frunze. Şi fiindcă pipirigul n-are frunze, de-aceea se zice, tot în Transilvania, despre cei goi ca napu: Asta-i ca un pipirig, Că n-are pe el nemic. Iar despre cei mici de statură se zice: Badea-i mic Şi se ţine că-i voinic? Ca un pipirig Românii din Transilvania, precum şi cei din Bucovina, întrebuinţează pipirigul ca leac contra limbricilor la viţei şi contra durerii de măsele, iar cei din Moldova îl întrebuinţează contra sohotelor şi a vătămăturei. Contra limbricilor se fierbe şi zama ce iesă dintr-însul se dă viţeilor de băut.2 3 Contra durerii de măsele se fierbe rădăcină de pipirig şi zama ce iesă dintr-însa se ţine în gură până ce încetează durerea.4 Pentru sohote se fac scăldători dintr-însul în cari se scaldă cel bolnav de sohote. După ce s-a scăldat, scăldătoarea se aruncă la rădăcina unui pom, iară rămăşiţele din oala în care s-a fiert, dimpreună cu căpuşoarele, se duc şi se aruncă pe locul de unde s-a săpat. E de observat aice şi aceea că pipirigul se sapă şi se fac scăldători dintr-însul, de regulă în zile de frupt, anume ca cel bolnav să se însănătoşeze şi să se întremeze cât mai degrabă şi să se îngraşe.5 Pentru vătămătură se face din rădăcina lui cataplasmă, care se pune la pântece, sau se fierbe cu rachiu şi se dă pătimaşului de băut demineaţa, pe inima goală.6 Copiii însă şi mai ales băieţii de pretutindeni, cari umblă cu vitele la păscut, cum dau de vreo tufă mai frumoasă de pipirig, îndată se apucă şi fac din firele sale fel de fel de obiecte, precum: căciuli ţuguiete, pălării, corfiţe sau coşărcuţe, inele, precum şi alte obiecte cu cari se joacă apoi toată ziua. Ba unii împletesc chiar şi sticle dintr-însul.7 în fine, mai e de amintit şi aceea că de familia pipirigului se mai ţin încă şi alte plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Cipirigul, numit şi rogoz, lat. Scirpus Holoschoenus L. Rogozul, lat. Scirpus maritimus L. Ciperul, numit şi cipirig, pipirig şi ţipirig, lat. Scirpus silvaticus L., şi Cipirigul, numit şi pipirig, pipirig-mic şi pipiriguţ, lat. Scirpus palustris L. sau Heleocharis palustris R. Br.8 * Când îi dor dinţii pe cei bătrâni, să ţie în gură iarba ţipirigului (pipirigului), că-i trece.9 Tipirigul.10 2 Th. A. Bogdan: Pipirigul, publ. în Tribuna, an. IX, Arad, 1905, nr. 19, p. 4. 3 Din ms. supus Academiei române spre premiere. 4 Idem; şi dat. rom. din Bucovina, corn. Putna, dict. de Domnica Schipor: pipirigul sau pipirigul e bun de durere de măsele. Se fierbe şi zama lui se ţine în gură cât se poate de fierbinte. 5 Dat. rom. din Moldova, jud. Botoşani, corn. Dumbrăveni, dict. de Ileana Zătăuz. 6 Dat. rom. din Dumbrăveni, dict. de S. Sa părintele Niculae Filip, iconom. 7 Dat. rom. din Bucovina; a celor din Moldova; şi a celor din Transilvania. 8 Panţu: Vocab., p. 19 şi 43; dr. Grecescu: Conspect, p. 583; şi ms. supus Academiei române spre premiere. 9 Corn. de S. T. Chirilean. 10 Şezătoarea, IV, p. 25; Tud. Pamfile, p. 6. 58 _ Simion Florea Marian a,. , W Jfţruţ. (‘ ^f rc/u^r-U /n refeeM4 /. t/Jcatcc/.J f&a&j Suriu.fte£o, câ/c- &-ato ftcjct/ &ctn^ pjj*uJ nezciu, siin£ sfe re /slijtcd e- t n < t ± lcaf-ej fi u da ce ce cc cc L Ci ( CfU ^/W masor câ£- o{€> (Agropyrum repens P. Beauv.) , (Lf { // cd tfiilct £riiţ( ed So^t-ccc fM?// i f/z dt cad J+c/<■/£*£ * Za-**, a feLsnud *c'e£ ddUce. € /'/- £j , ţft' €(£add f"tc drc get £ st* £dmd saci Mc^cc£. fe>V/<d?r, dtL/’ £tti ^// A/ e i ii et> ac t £ tz Sidsi > n/i^/c m n.*&d£k el /ir/ic* rac cdaUel^i^a ceJe> m«£des Xc ^cl/>^£ ds a de £ c< e^l de > a/e /le» Si n/a Mc< ssse , d : *J> * ^ dr * ‘(Cf-^c( Că ci.LC'Cvc-tău. S&dkA'-ilej ccXs ■t&cre.-co \t£.)jtfji-ctd __j?* % a 7 e rtci rfc i ./7 ■ &t fe-eth mctS toLf {Pir**/. Skg'rtcl, &/t£_ Mfl (Mc r Lct££ 4CL0L4 *U 4C*~&L4L fii _ Hsexx /tt* d£* tJl/(d> fer S*^£**< €t* 'l 4 't cU c*~£â^(K+4L cc^cc^tk f c&LV&iA-Je *€trxJ /i&nte L4Sl£oOj f 1HZ^ CO* ****** *e #***< /?, fâz&Lficf ; ei iU.ds-£e J#* Z/fe %f, âufid *f uc&\ idiMu * A cZrft eyo- eA* * ( e&u*< dl ¥b ~ /lia.tUAt f * n f tcctt cxi. fex%dSf^ -#v#*£*/ enrid jfen^<$Ls ftc&i *< £eu *+tsus£s &€? fefxT^Le.^ fk ^$M^ău *Ze e%-~ €apJL a*^&£tvfkeZ £0^ ** *%jCt£t d£i &- #£&* €#~c. J^Kj/s (&l#m« f *Am*cL&cC£ /u&( , £e. i ^ ^ a^âj^ux, ~ Hst {<£ fa to l ^c££n £u £ #: ^k/€V?^; , if'rHUAtc. e**t+»0L< Â%+ţ. ?£**«*,, i^uk^ ^ c^re4<^Mj fa(jfa^Y ^7« ^tţ ^ uurg ittCbUjfy w /nr?t?f>t^ i£0j> ^C£k£&.. €ţ&dsi4 cjt9 ; t^€jj &c#j/L* : yM§0:^, ~ 4?^- € SdAsH^i? JLMUJ^U : .d^£^u Mcâ^w^ţ <*5e ^ dfo&tut .1 :;:M^^;jS;;:#;: UM^%ciaMM ■ 4u4m^£ yste*MS^'^^^ 364. Plescaiţa (Malachium aquaticum Fries.) Plescaiţa, numită altmintrelea în Bucovina şi pleşcaiţă1 şi plescainiţă2, e o plantă care creşte pe locurile cele umbroase şi umede, pe lângă păreie şi izvoare, şi care aduce în privinţa făpturii tuleului, a frunzelor şi a floarei sale foarte mult cu răcoina, lat. Stellaria media Vili., şi mai ales cu steluţa, lat. Stellaria nemorum L.3 Plescaiţa, după cum spun româncele din Bucovina şi cele din Moldova, e bună de plescaiţa sau plescainiţă4 şi de pleasnă5. 1 Panţu: Vocab., p. 27. 2 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor. 3 După spusa M. Molociu din Calafindeşti: Plescaiţa samănă cu răcoina cu floare albă.-, Casandra Andronic din Pârteştii-de-sus însă mi-a spus că: Plescaiţa creşte pe garduri de nuiele, are floare albă cu poame, iar poamele, după ce se coc, sunt negre ca cireşele. 4 După spusa rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Dochiţa Solcan: Plescaiţa e bună de pleşcaiţă.-, a celor din Frumosul: Plescaiţa e bună pentru boala pleşcaiţă, se fierbe cu stropi de la moară.-, a celor din Calafindeşti, 68 Simion Florea Marian Sub cuvântul plescaiţă pl. plescăiţi sau plescainiţă ca boală, înţeleg românii din Bucovina nişte bubuţe roşii, la mijloc cu beşicuţe albe şi pline de apă, cari se fac sau din sănin sau din scărpinătură pe corpul omenesc, dar mai cu samă pe picioare, şi cari mănâncă şi ustură foarte tare. Fiind durerea cu foc şi usturimea foarte mare, din bubuţele acestea, cari se ţin necontenit umede, dacă nu se vindecă degrabă, ci se tot scarpină, se fac mai pe urmă răni, cari mănâncă şi ustură şi mai tare.* 5 6 Tot cam aşa zic că este plescaiţa şi românii din Moldova, jud. Suceava. Iată ce ne spune în privinţa aceasta dl M. Lupescu: Plescaiţa se face de obicei la fluierile picioarelor, la locuri acoperite. Plescaiţa face o mâncărime omului atât de mare, încât se scarpină până ce dă sânge. Odată rana făcută, ea doare şi ustură cumplit şi-ţi produce o mâncărime, aşa încât îţi vine să tai rana cu cuţitul ori cu briciul.7 Sub cuvântul pleasnă pl. plesne, înţeleg românii din Bucovina nişte beşicuţe mici, dese şi albe cari se fac numai pe limbă şi mai cu samă pe buzele şi ginginile băieţilor sugători, şi cari ustură aşa de tare, că băietul ce o are nu poate nicidecum să sugă ţâţă. Pleasna aceasta se zice că o capătă băieţii mai ales atunci când umblă cu pieptenele cel de pieptănat capul prin gură sau atunci când maicele lor le dau de supt ţâţă cu capul despletit. De aceea, amăsurat credinţei acesteia, niciodată nu e bine de-a da băieţilor de supt când se Iau, nici a-i lăsa vreodată să umble cu pieptenele prin gură.8 Româncele din Bucovina, cari voiesc să vindece bubuţele numite plescaiţă sau plescainiţă, culeg planta numită asemenea plescaiţă sau plescainiţă, în orişice zi, numai duminica nu, căci nici o buruiană nu e bună de leac dacă se culege duminica, o fierb într-o ulcică mică, cu apă curată ne-ncepută sau cu stropi de la moară şi, după ce se astâmpără, spală cu apă de-aceasta plescaiţele, iară după ce le spală, le oblojesc, adică leagă părţile pline de plescaiţă cu bulihăul şi frunzele de plescaiţă. Făcând-o aceasta, durerile şi usturimea înceată şi plescaiţa se vindecă.9 Tot cam aşa se vindecă plescaiţa şi de cătră românii din Moldova. Iată ce ne spune în privinţa aceasta dl M. Lupescu: De plescaiţă scapi dacă faci oblojele cu zama unei buruiene fierte numite plescaiţă, ce se găseşte cam cu greu.10 11 Iar D. P. Lupaşcu scrie: Pentru plescaiţe să se caute buruiana plescaiţă, ce este pe câmp, o strângi mănunche, o pui într-o oală cu apă, o fierbi până ce va scădea a treia parte din apă, apoi o iei de la foc, o laşi de se dict. de M. Molociu: Plescaiţa e o buruiană bună pentru plescaiţă.; a celor din Poiana-Ştampii, com. de P. Spânul; şi a celor din Putna, dict. de Domnica Schipor: Plescainiţă se vindecă cu buruiana numită plescainiţă. 5 După spusa rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic şi Saveta Fierariu: Plescainiţă e bună când fac băieţii plesne în gură.; tot de acolo, dict. de Domnica Iuga: Plescaiţa e bună de pleasnă; se fierbe, cu zama ei se spală gura şi pleasna apoi se trece. 6 După spusa rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor şi a celor din Poiana-Ştampii, com. de P. Spânul. 7 M. Lupescu: Medicina populară, publ. în Şezătoarea, voi. III, p. 12; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 144. 8 După spusa rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 9 Dat. rom. din Poiana-Ştampii, com. de P. Spânul; a celor din Frumosul; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; şi a celor din Putna, dict. de Domnica Schipor. 11 Medicina populară, publ. în Şezătoarea, voi. III, p. 12. Botanica poporană română 69 răcoreşte pe cât poţi suferi de oblojeşti bubele zise plescăiţi; repetezi aceasta în toată ziua, câte de două ori, până se vor vindeca.11 In fine, româncele din Bucovina, cari voiesc să vindece pleasna sau plesniţa, după cum se numeşte boala aceasta în alte părţi locuite de români12, fierb plescaiţă cu apă curată ne-ncepută şi zama ei, după ce se astâmpără puţin, se dă celor ce au plesne ca să-şi spele gura cu dânsa. Făcându-se aceasta mai de multe ori, plesnele se vindecă şi mai mult nu se arată.13 11 Medicina babelor, p. 56. 12 Dr. N. Leon: Med. pop. rom., p. 142: Plesniţa este o afecţiune specială a gurii, caracterizată prin producţiunea unei substanţe albicioase, compuse din elementele unui parazit vegetal (Oidium albicans) şi o proliferaţiune epitelială, a cărei dezvoltare este supusă unor condiţiuni particulare. In Ţara-românească se numesc plesne, iară în Transilvania, plesne şi pogană, după cum ne spune dr. N. Leon, loc. cit. Şi ceea ce numesc românii din Bucovina şi Moldova puşchea pl. puşchele, adică un fel de beşicuţe ce se fac numai pe vârvul limbii, mai ales la copii, dacă au mâncat un lucru pe care au umblat şoarecii. 13 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu şi Casandra Andronic. 70 Simion Florea Marian 365. Pliscariţa (Geranium phaeum L.) ( ^erajiiunu 'fâ-âuuwfo fiuccuhyk> G &Ma ţ coMj Hj fiajU do fel/teţj - €U4jj 'z /.f •• tUUdo ^£> jfaf«.tXjdedL> 'WtPt&Uo #£& î-iK> Us -1MV d-'P~(te%U£s £, , fUlwCCjfâf * / ~*ş~ —* ' &V $<*A£^£4sPl4XJ J~t - d^pU-UO- • fţf /V &*LU£{*4L40Cfâ> #Aâuu4s t&j 0f0L€Hd : - £toe*<£uZ / i^dU Uf #LCo : -U p ik^dÂAuMo,} oUa^u?i ftr p^ecd^fo &eâ?n#m/ -’Uiijk ^Urt-ia tic Jâ U ,€ â lit f tAsh£> 44j. i£Lp~CuJd' di40 t4td,Cf^J j&Ci.Jb* iO Zttt&’sîjt, M p£nA/e£j ţ fi tn^i Ct£j'*jvrU4ii y&d* iâdkt&t ?dv~‘ oUs tujx/hz fyu .mi(4ul ţi dH f ^ i&MÂjxi|W^ ^€^(^£^4. d^/id* ţ* $4hto*U&put^d!dr* Ud ^ d), tctrlUcO ; lf±mJ , /£. &)< foui, Lio-m, Si Aszg-tz-tSts&j 0t -tu M OrS. &,,«.•; O altă plantă, care se ţine de ţapa-sfintelor sau ciocul-berzei şi care creşte pe fânaţele umede de prin pădurile umbroase, e pliscariţa, numită în Bucovina de-dânsele; în Transilvania, şi anume pe la Braşov: pălăria-cucului; iară în alte părţi: priboi şi sovârf.1 De dânsele, după credinţa şi spusa celor mai mulţi români din Bucovina şi Moldova, e o boală care se capătă din cauza fiinţelor mitologice numite în genere iele sau sfinte şi cari căşunează bolnavului dureri grozav de mari la mâni şi la picioare. Când nu pot ieşi de la ciolan, unde sălăşluiesc ele, atunci e foarte greu. Cele mai de multe ori sparg, prin bube, mâinile şi picioarele, şi atunci pătimaşul suferă grozav.2 1 l’antu: Vocab., p. 18. 2 Cred. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 71 De această boală foarte nesuferită, după credinţa şi spusa româncelor ştiutoare din Bucovina, se poate scăpa numai prin anumite descântece sau cu ajutoriul plantei numite asemenea de-dânsele sau pliscariţă.3 Fac adică din planta aceasta scăldători, cu cari scaldă apoi pe cel bolnav de mai multe ori, până ce-i trece. 3 Panţu: Vocab., p. 18: Poporul român din Bucovina zice că această plantă este bună pentru boala numită de-dânsele. 72 Simion Florea Marian 366. Plopencuţa [?] (/ SJL44J J *j ^ t 'C&MJ 44)L^uMyK^h. &( KÂJ ***) & PeLusţsci* i* tjvLaxJjc Ct/e. *mm-*-*L&*j*?. '& et-tfu v ., A * ' * v^UM ctc (A«' tfbcu. i a6P flţ -^Sxk^* t/ţ Um4r^J A£.0&/su ifâiA/r &t& A vdt J't J l PL^H/T7 tti*44 det Jtwj iii Tjfi-dt/f det ărtJ-ef /&i 0i t i f ţi frd r/U 0*i^ez i*'pCm*/*/ * * Ol ti im*? cujimJeu p-u-e/ura* -put** ,l^v •^riC/rcit .- i&ii * fi • ffV- Poporul nostru cunoaşte mai multe feliuri de plopi şi anume: plop-înalt (lat. Populus pyramidalis Roz.; P. dilatata Ait.; germ. die Pyramidenpapel), plop-alb (lat. Populus alba L., germ. die Silberpapel), plop-tremurător (lat. Populus tremula L., germ. die Zitterpapel), plop-de-pădure sau plop-negru (lat. Populus nigra L., germ. Schwarzpapel) şi plop-slab ... Plopul-înalt creşte cu crengile şi cu frunzele drept în sus; el a fost afurisit în împregiurările următoare. După cum istoriseşte poporul, Maica Domnului, îmblând odată trudită şi supărată pentru că nu putea afla pe Isus Christos, în timpul patimei sale, a voit să se odihnească sub un plop. Acesta, de bucurie mare, şi-a tras crengile în sus. Maica Domnului se supără văzând arborele aşa de voios, pe când dânsa era sfâşiată de durere, şi pentru că plopul, în loc s-o umbrească de soare şi prin aceasta să-i aline năcazul, îşi trăsese crengile în sus, dânsa îl blăstămă, zicând: Fire-ai plop afurisit, Totdeauna nerodit, Nerodit şi fără floare, Că nu mi-ai lăsat răcoare, Că tu ’n sus crengile-ai tras Şi umbră nu mi-a rămas Şi de soare eu m-am ars. Eu sunt foarte supărată Supărată şi-ntristată, Iară tu-mi eşti prea voios Botanica poporană română 75 Şi te-arăţi prea curajos, De-aceea să nu-nfloreşti Nici în veci să nu rodeşti!1 Intr-o colindă poporală se află tot despre acest plop următoarele: mergând Sânta-Măria cu Iosif din Ierusalim spre Vifleem şi fiind foarte ostenită de drum, zise cătră Iosif: Iosife! mi-i greu Vin să odihnim De drumul cest rău, Şi să ne umbrim! După aceste cuvinte, mai merseră o bucată de drum, până ce: De un plop dădură Şi aici stătură De-a se răcori... Insă în zadar i-a fost toată aşteptarea şi bucuria, căci: Plopul se clăti, Umbra şi-o trăgea, Soarele-i ardea. Sântă-Măria se mânie pe arbore şi-l blăstămă, zicându-i: Plop afurisit Să creşti tu în sus, Să nu fii rodit! Căci umbra mi-ai dus! 2 Plopul-tremurător îşi are numele de la legenda următoare: Stând odată Maica Domnului sub un astfel de plop, frunzele acestuia murmurau necontenit şi nu-i dădeau pace să se odihnească. Sântă-Măria, văzând aceasta, îl înveleci şi-i zise că-n veci să-i tot tremure frunzele. Blăstămul s-a împlinit, căci frunzele acestui arbore tremură necontenit, chiar şi când nu suflă vântul deloc.3 Cu acest soi de plop îşi fac fetele pe dragoste. Fata care voieşte să fie iubită de feciorul preferat de dânsa, care voieşte să-l facă să tremure după dânsa cum tremură frunza acestui plop, fură o viţă de păr din capul alesului său, sau chiotoarea de la cămaşa acestuia, şi se duce să o lege de plopul-tremurător. Apoi zice: Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici N., ci să îmbie ne-ncetat după mine!... Astfel crede fata că a fărmecat pe alesul ei, care desigur o va iubi numai pe dânsa. La altă fată n-are să se mai uite.4 Plopul-alb are frunza cam ascuţită, pe din dos albă şi strălucitoare ca argintul. Cu plopul-de-pădure încă îşi fac fetele pe dragoste. Intr-o sâmbătă, însă mai ales în Sâmbăta Duminicii mari, fata, care voieşte să-şi facă pe dragoste, se scoală de dimineaţă şi, luând cu sine pâne şi sare, se duce unde ştie că se află acest soi de plop. Aici, pune pânea şi sarea la tulpina lui şi zice: Cum se bate frunza-n plop Fără vânt şi fără ploaie, Aşa să cate norodul Şi tineretul la mine! 1 Cred. rom. din Căndreni, com. de P. Ursul. 2 At. M. Marienescu: Colinde, Pesta, 1859, p. 1-2 3 Dictat de V. Ungurean, din Ilişeşti. 4 Dictat de Z. Tuniac, din Crasna. 76 Simion Florea Marian Apoi rupe o creangă de plop cu frunze cu tot, o duce acasă şi o pune într-un cui înfipt deasupra uşii dinlăuntrul casei. In sâmbăta următoare, aceeaşi fată face lăutoare din această creangă şi se spală cu dânsa; acum crede ea că va fi îndrăgită şi iubită de toţi oamenii, însă mai ales de feciori. Dacă pe timpul când aduce această creangă de plop fata întâlneşte vreun fecior care o întreabă ce aduce, atunci ea crede că va scăpa cu greu de-acel fecior, şi desigur îi va fi nevastă. Lăutoarea de plop cu care se spală fata o aruncă apoi între vite, pentru că vitele sunt aşa de curate ca şi capul.5 Plopul-slab se numeşte aşa, pentru că e mai fraged şi mai slab decât oricare alt lemn. Din plopi, mai ales din cei ce cresc prin păduri, fac românii, şi cu deosebire ţiganii conlocuitori cu românii, troci, coveţi, linguri, piuie de pisat sare şi cărbuni. Mai fac şi picioare la cosiile coaselor, pentru că acest lemn e moale la mână. Bine uscat, se întrebuinţează pe unele locuri şi la clădiri de case, şi-ndeosebi la coteţe pentru porci. Verde însă nu se întrebuinţează la clădiri niciodată, pentru că, fiind foarte slab, nu durează mai nimic.6 Plopul e copac părăsit, că el nu face poame. Plopul nu e bun de pus la casă, că în el se opreşte dracul şi-l detună.7 8 Plopul, înainte de venirea Mântuitorului, era frumos şi tare. Când a venit Christos pe pământ, s-a suit într-un plop să predice şi plopul s-a rupt. Domnul l-a blăstămat şi a zis: Frunza ta în veci să se tot mişte şi să fii mai urât de cum ai fost} X- Plopul creşte înalt şi frumos, deci spălându-te pe cap cu apă în care ai fiert frunze de plop, îţi creşte părul; iar frunza plopului tremură mereu, deci ca să facă fetele să tremure după ele inima flăcăilor, fac descântece cu muguri de plop şi la horă merg cu o frunză de plop în mână.9 Plopul, pentru dragoste şi despărţit: când bate vântul din partea unde şede cine ţi-e drag, spre casa dumitale, să iei din vârful plopului frunze şi să zici: Eu nu iau frunzele, dar îl iau pe cutare, îi iau gândul lui, inima lui, trupul lui; cum bate vântul de repede, aşa să vie el. Frunzele le pui sub cap şi la trei zile vine. Atunci îl presuri şi-i dai în mâncare şi vine la fată ca vântul. Tot aşa se aduce şi ursitorul, dacă îţi spune vrăjitoarea din care parte stă el. Iar ca să desparţi pe doi, te sui în plop când e vântul din toate părţile şi, luând frunze din vârf, zici: Cum e de departe vârful plopului de la pământ, aşa depărtaţi să fie cutare, şi cum bate vântul din sus în jos şi din jos în sus şi înapoi nu se mai întoarce, ci se duce neoprit în toată lumea, astfel să se împrăştie şi să se bată dragostea lor şi înapoi să nu se mai întoarcă. Frunzele le pui să stea câteva zile în straiele lor, apoi le usuci sau le arzi şi-l presuri pe unul din ei.10 5 Dictat de S. P. Roşea din Poieni. 6 După spusa d-lor P. Ursul, V. Ungurean şi S. P. Roşea. 7 Din Botoşani, com. de dna El. Nic. Voronca. 8 Din Varviz, dict. de L. Mureşan, el. a IV-a. 9 G. Coşbuc: Analogia în medicină, publ. in Albina, an. VIII, p. 232. 10 Dat. rom din Văculeşti, com. de dna El. Nic. Voronca. Botanica poporană română 77 Colindă: Doi boieri de mari Ca şi doi drumari Vin din Rusalim La Viflăim ţin. Dară cine sunt? E Iosif cel sfânt Şi Maria sfântă, Care-aşa cuvântă: - Iosife, mi-i greu De drumul cest rău Vin ’ să odihnim Şi să ne umbrim. De un plop dădură Şi aci stătură De-a se răcori Şi-apoi a porni. Plopul se clătia, Umbra şi-o trăgea Soarele ardea. - Plop afurisit! Să nu fii rodit, Să creşti tot în sus, Căci umbra mi-ai dus!... După aceasta, plecară mai departe.11 Despre plopul-tremurător, vezi o legendă în Copii de găsit12; despre plop, legenda plopului13; plop-argintiu, Populus alba L., uzitat în Moldova14; pliuţa pl. pliuţi, lat. Populus pyramidalis15; plopul16. 11 Frâncu: Moţii, p. 194. 12 G. Crăciunescu, p. 24; vezi între cărţile din biblioteca mea. 13 Vezi Legenda plopului, publ. în Familia, an. XXX, Oradea-mare, 1894, nr. 47, p. 560. 14 Com. de Otto Petrino. 15 Com. de S. Sa păr. Aurel Iana. Vezi opul său: Maidanul. 16 Bartolomeu, p. 47; Familia, 1894, p. 560; Tud. Pamfile, I, p. 50 şi 53; II, p. 1; III, p. 2; IV, p. 2; Teodorescu, p. 354. 78 Simion Florea Marian 368. Plugul [?] / / /^ vjţ Mvf-'D fw-MUCt f (M/rg ire-tu <££ r~z ^ fi/r/Xj htU-j/lM' , «Ce â. /S «*». f/ t-rffsc t’-ri&tţ.&li 4t' te (i^u^-ee a./l ■«-/"’ £*, *t«_j ? k^£~C1 -lu.l' £uk-£ /i'-nf-iL /-£. , '/"ture ti c/y't^tA ca/ t Yttj e/i 4"*- Cd f £ {AsY-Tn. a ~'U £L*re&j i 4hfyA t,£ *V t/r&ld- 4uiK£-*L/ţ tKMS ^ M llea£ , tA/Yl j^U ff £ CL.ftAjrtcZ- l*fa_ r udeW maj cljlm.4-&£ Jd i di- ’fzta-K& f e&r* &WUAJ*nu/tn/ti wr4~i\ ffatu 4f*KAwr**ţ (l-fa 4mtUc? ţi stiud^d** % wyt+eu* fa? (W £U r?, *tu a/ fa n &, 4*> fa /^n - /Uit u£*ylA. /Unici m*r£ fafai'e & V *-1 w» Jre.u*S & t S*> «“'fa r/U. (fad f {A.+\s9” (VuJ ii oi. CfU pc-&€A-{*■**■ Yfao. /(Ueu/ *Jle+ kcu UtU itfarUc vUt fa"»**** fa v d^Y w) pt ttfc U& fi+” hu/mAS utr^. fae **-* fa fa **yO frn*»*? p#r*«*c*£ ^ * , iA d£*fad#ifa ,4fau L* fiU-OAlfa ihiliX/t **&' ffrx*fa' ' Este o plantă care creşte târâş prin pământ năsipos, la o adâncime de 0,15 m. El creşte orizontal şi se cârneşte apoi la un capăt. Rădăcinile lui sunt firoase, n-are frunze şi creşte gol, ca o papiţă. Legenda lui e următoarea: După ce a creat Dumnezeu lumea, a întocmit un deal, care să fie câmpul cu flori. Aici a aşezat tot feliul de plante, care însă toate erau numai verzi. Una singură, făcută din apă curată şi aşezată în mijlocul câmpului cu flori, avea florile, ba chiar şi frunzele colorate. De aici, mare fudulie în capul ei şi nu trecea zi în care să nu-şi bată joc de semenii ei, până când a ajuns-o şi pe ea pedeapsa lui Dumnezeu. Dumnezeu adică i-a luat colorile cele frumoase şi a împodobit cu ele pe celelalte flori, rămânând numai verde. Nemaifiind acum frumos, i-a poruncit Dumnezeu să se ducă din mijlocul câmpului cu flori. El însă n-a voit să asculte. Atunci l-a blăstămat Dumnezeu, că de-aici înainte nici frunză, nici flori să nu mai aibă, ci să crească târâş prin cele năsipuri de lângă râuri, şi aşa s-a întâmplat} 1 1 Dict. de Eva P. Şandru, din Viştea inferioară, comitatul Făgăraş. Botanica poporană română 79 /a ' aia*,: . ( e 4a n. u. dtz, £Pâ~&L£&. ifâLst l «- l/itTfi* /' £-/* „ * V *7 • j£\ , ' ■—~r—r—^ /} *<*« W ^ fiC/^Urh£a, O- et^c? î*i ^ ^ «fz f lîo Z1^ S ** ^ *V«^ er&fufiyţ**U*J, firi^ucU-U caie cu^a? c-eut^d ce* &.&s tuj&t m£ -CCCO &t~c *mlol~L -0C fr£a^C6i/ ca. cc£ ccie^ 4XSMVL&*. ei e> mat ţi oU ic ccMiit -*z, & ol^l « Ec ol t cav &■<* ^6^-a^re c ic-cc ta, ce tâwi&c' £&&*> CAA3U ■ ce KX'Yăs ^£.&~~4K*'4. -€&&&t.tc il HC&Xx CC H^tMCCC tC C<* 0°c>~cc£a^ ** ■+. c££aLsrie< -Z : . '■ ^ ettdr-t* CiOficii , t*PU cf< *yâ&Cj&k,? feme t ic c,4£c cfvt^Yccx/A tfcc/i-X j a/**c <£jc+ f?*£r ttf tândxep; frdLârctei /(< frff . _ * CUhloJ, X* & * *&# fkfroL - |fiX£a*u*)l yoJnLA-oOl- P&jtvrpu/ti’, tfo-^rUiU-a/râ.f &pu/9-gA*ej &' td/k O ^AA\j/cO ţ L&/MU 00&dCJL> ^1AJ ^£tUl/kj jvt, ţmfodLţc & c<$£C4t&£&s ce/t> tAJ&oaj/c>< î#u $K-^t4H~QA4& ţ otoîAJ (ocrttAj €cCo /k0400C(S^/t-* im£? (as <^ăJt^-/cA ( Sâf* fh*M. op* ^ /ft « d^Zf ^ $ui~ noi iht&4 -Â< M* $)s P&ycM4 ; J&ârtL fi* /£fj-~ ; tUo 40Cs£A«Jk ^ * <^2 &L/ U * A di ’fZ <-£-'C-^t' 4c(X 4i f ' Gâytr-r iAA <4? &&WA JM M60 A dti Jţ /AHA g^Ou^T I (^ «fc° #*T yfk^e .4fo-€446C€6rx^ p-&~£& +-t€. C&~ a *■<£*f ~&LJ ccf — 4£e 4^^dSt/C,*£* OU* ‘"04KJ 4C£Lt~t/~> j> ^ « #" .' ' -*t '■" "O 0ţ 04st flĂLAh^ 4U*~<* '*€*4 4£4X44!*> €*4Xsj£&€4M * O* tpdtud^i ^ €&£&£&^U ^4 Şi * // *z£$ t do tt yM jfm V Sub numirea popenchiu pl. popenchi înţeleg românii din Bucovina, precum şi cei din Moldova, două feliuri de bureţi, cari se ţin de una şi aceeaşi familie şi cari cresc atât vara, cât şi toamna. Cel dintâi dintre aceşti bureţi se numeşte în Bucovina: popenchiu pl. popenchi, popenciu pl. popenci şi popleancă pl. poplence, iară în Moldova: popenchiu şi popenchiu-alb, lat. Coprinus atramentarius Fr.1 Iar cel de-al doilea se numeşte atât în Bucovina, cât şi-n Moldova numai popenchiu, lat. Coprinus comatus Fr. Cel dintâi creşte în grămăgioare prin grădini, pe fânaţe şi pe lângă drumuri; are pălărie puţin cărnoasă, la început oval globuloasă, iară mai pe urmă lătăreaţă, de coloare albă-cenuşie, apoi cenuşiu-gălbie sau roşcat-roşietică şi la vârv cu pete mici roşietice sau cafenii, şi coadă 1 Panţu: Plantele, p. 223; Sevastos: Călătorii, p. 88: Popencbii-albi de toamnă îi găseşti pe câmpi pe fânaţe. Botanica poporană română 85 netedă, albă şi deşartă înuntru.2 Al doilea creşte în grămăgioare sau singuratic pe pământ gras şi umed; are pălărie puţin cărnoasă, alburie, la început cilindrică, iar mai târziu întinsă şi acoperită c-un fel de solzişori, şi coadă cilindrică, albă, bătând în roşiu sau liliachiu şi deşartă înuntru. Popenchii cari cresc vara se mai numesc şi popenchi-de-vară, iară cei ce cresc toamna se numesc şi popenchi-de-toamnă. Amândouă feliurile acestea de popenchi, când sunt tinere, sunt bune de mâncat3; după ce-mbătrânesc, nu-s mai mult bune.4 Afară de aceşti doi bureţi, se mai află încă vreo câţiva, cari se ţin de familia lor şi cari li-s românilor asemenea cunoscuţi după nume, şi aceia sunt: Buretele-calului, numit în Bucovina: burete-broştesc, lat. Coprinus fimetarius Fr. sau Agaricus fimetarius L.5 Buretele-de-roauă, pl. bureţi-de-roauă, lat. Coprinus micaceus Fr. sau Agaricus micaceus Bull., numit astfel atât în Bucovina, cât şi-n Moldova.6 Buretele-de-roauă, lat. Coprinus nycthemerus Fr. (Vaill.).7 Căciula-şerpelui, cuşma-şerpelui şi cuşma-cânelui, numit astfel în Bucovina, iară în Moldova, jud. Iaşi şi Vaslui, pălăria-şerpelui, lat. Coprinus picaceus Fr.8 Buretele-de-rouă, lat. Coprinus plicatilis Fr.9 Buretele-de-roauă, lat. Coprinus radiatus Fr.10 Buretele-de-roauă, lat. Coprinus stercorarius Fr.11 2 După spusa rom. din Cupca, corn. de Temistocle Preliciu, stud. gimn.: Popenchii sunt de coloare cafenie §i au coadă lungă. Ei cresc prin păduri după ploi.; a celor din Crasna, corn. de Vasile Iliuţ: Popleanca pl. poplence creşte pe fânaţe la umbră după ce se coseşte iarba. Ea are deasupra coloare întunecat albă şi pe dedesupt vânătă. Când îi iei coada, rămâne o bortă în pălărie. 3 După spusa rom. din Bălăceana, corn. de M. Buliga, stud. gimn.: Popenchii sunt de coloare albă-închisă şi-s buni de mâncat.; a celor din Suceviţa, dict. de Prea Cuv. Sa Silvestru Tonigariu, sincel: Popenciul, pl. popencii, e bun de mâncat. 4 După spusa mai multor rom. din Bucovina şi-ndeosebi a celor din Todireşti, corn. de Nic. Rădăşan, stud. gimn.: Popenchiul, pl. popenchii, are coloare galbănă-albă şi nu e bun de mâncat. 5 După spusa rom. din Tişăuţ, corn. de Alexandru Ieşan, stud. gimn.: Sunt un fel de bureţi cu cozi lungi şi cu pălării căplăuge, cari se numesc bureţi-broşteşti şi cari nu-s buni de mâncat.; a celor din Crasna-Ilschi, corn. de Vas. Iliuţ: Buretele-broştesc creşte pe lângă păreie şi răchiţi; are coloare vânătă, mică şi ascuţită şi aşa de fragedă, că numai o atingi şi pică jos.; cf. şi Panţu: Plantele, p. 34. 6 Panţu: Plantele, p. 32 şi 35. 7 Dat. rom. din Suceava, corn. de P. Subcinschi, stud. gimn.: Buretele-de-roauă creşte pe toloacă în grămăgioară şi nu este bun de mâncat. ; Panţu: Plantele, p. 32. 8 Dat. rom. din Bălăceana, corn. de M. Buliga, stud. gimn.: Cuşma-cânelui e de coloare cenuşie.; a celor din Cupca, corn. de Temistocles Prelici, stud. gimn.: Cuşma-cânelui creşte pe gunoi, coloarea lui e vânătă.; Panţu: Plantele, p. 201. 9 Dat. rom. din Todireşti, corn. de Nic. Rădăşan, stud. gimn.: Buretele-de-roauă creşte prin iarbă umedă şi pe locuri grase şi are coadă cam lungă. Acoperământul lui samănă cu un globuşor.; Panţu: Plantele, p. 32. 10 Dat. rom. din Stupea, corn. de Ioan Luţa, stud. gimn.: Buretele-de-roauă creşte pe sub garduri şi pe gunoi. Pălăria lui e vânătă şi ascuţită, iar coada lungă şi vânătă.; Panţu: Plantele, p. 32. 11 Panţu: Plantele, p. 32. 86 Simion Florea Marian 372. Popivnicul (Asarum europaeum L.) xs- s- r £ c.~x < £ -& i£€.0~ ^ ” ~ *—^ ^ ,«Aj' ««w C c-c*-1 V*~ît *5^*(5*- f* ^ TţS^-Tf-,-e.^. £ */* îC^* c /^V- ^ 7, <** * ,&C*~~c /'"z. ?' ’lt>---3--~x_ S£.-*C_ ^ «-•’ ^ ^rt -K-e iz^s. C'iP- lX- Z -s js. CX_ -€e2^.‘.^a=ai , f^f-t^-r z, <5^ 'v~ ^ ^ - •€. -*>? -e.^ , t&r^c _ V y *Ş7£- ’fx&s*z y j^u-Zc / «p?* p — *■' * ^-^C- ^* ~p>'Z ~r:3L.£3e^.4). --> *fcz -r-y "< ^ ^1E§V “ _ ^ )><- *£, y.r, ^ y--* ^2X# #< JT.. ,*. *&’*. *~J * **' -d^.^ £i?tfL.-s7z iC ■rj~îJ> şţ, *7. ^i* $ r-£* ± <-£ sş ^ : ^ * ^p^t^Lai 6c* S. *6y&. jya . ^3. tett-iz-'ift.f?. fZJţf* &J4 %f* $£■* *"r4eg<*f„. ■/Z« / # - -îsr7 * 7* /• > t t <. «•<.’ .~;< . ..A . . /9r. ^r ^îxfe:-• .* *5^- ^ - C&~;iz . £* er* jşf-y^aSK ^•frm . .//. . ţ -<* ■ ’ Popivnicul creşte prin păduri, pe marginea păreielor, şi din mijlocul lui iesă o floricică mică galbănă-roşie care răspândeşte un miros plăcut. Popivnicul se mai numeşte în Bucovina încă şi pochitnic, pochivnic, popitnic, ploptiş şi rotungioară, fiindcă are frunză oablă şi rotundă; în Moldova: popivnic, pochitnic, pochivnic1 şi popchişor2; în Muntenia: popâlnic, pipăruş, chiperiul-lupului şi piperul-lupului3; în Transilvania: popelnic, popilnic, popâlnic, popivnic4, propivnic5 şi potilnic6; în Marmaţia: poptihnic7; iară în 1 Com. de dl Art. Gorovei; dr. Brândză: Limba bot., tip. în Columna lui Traian, an. IX, t. III, p. 231. 2 S. Fl. Marian: Naşterea la români, p. 84. 3 Dr. Brândză: Prodrom, p. 153; Idem: Limba bot., tip. în op. c/£., p. 230 şi 231; dr. Grecescu, op. «’£., p. 517; Panţu: Vocab., p. 5. 4 Fl. Porcius: Flora, p. 65; com. de dl P. Oltean şi B. B. Iosof. 5 Frâncu-Candrea, op. c/P., p. 128. 6 S. Fl. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 63. 7 Com. de dl Vas. Dragoş. Botanica poporană română 87 Banat: popilnic, popilnică8, pupicnică9 şi pupilnică10. Popivnicul se întrebuinţează de românce ca leac în contra mai multor boale, precum: în contra rastului, a tusei, a secării puterilor trupeşti, a durerii de stomac şi de cap, a vătămăturii, a scrofulelor şi de curăţenie, apoi ca lăutoare şi scăldătoare, spre creşterea părului şi depărtarea urii, şi-n urmă, ca un mijloc de apărare în contra ciumei şi ca nutreţ pentru vacile mulgătoare. Pentru rast11 se fierbe şi se bea cu bere.12 Pentru tuşă şi secarea puterilor trupeşti se fierb rădăcinile acestei plante şi se fac din ele un fel de cocut şi acesta apoi se bea. Tot fiartă se bea această plantă şi pentru dureri de stomac.13 Pentru cei ce au vătămătură, împreună cu durere de cap, căci vătămătură are rădăcină până în vârful capului, se pune în holercă şi holerca aceea se bea sau se fierbe la un loc cu apă şi după aceasta cei ce pătimesc de vătămătură şi durere de cap se oblojesc cu mursa ce iesă dintr-însul, adică se leagă cu dânsa la cap.14 în Dobrogea, unde se numeşte planta aceasta, mai ales de cătră rutenii din Sulina, iarbă-scrofuloasă, se întrebuinţează şi în contra scrofulelor.15 Pentru curăţenie se fierbe sau se mocneşte în borş şi borşul acela se dă apoi celor ce vor să se curăţească de băut.16 Fetele din Bucovina, cari voiesc să fie plăcute şi iubite de toţi, se duc în sâmbăta cea dintâi a postului mare, adică în ziua de Sân-Toader demineaţă, până a nu răsări soarele, unde ştiu că creşte rotungioară şi, luând-o, o aduc acasă, o pun la foc cu apă ne-ncepută şi, după ce fierbe, se Iau cu zama ei şi se spală peste tot trupul, iară câtă lăutoare mai rămâne, o aruncă spre răsăritul soarelui. Ele se Iau şi se spală cu zama acestei plante mai ales de ură, ca să nu se prindă nemică de dânsele, şi dacă se spală, cred şi spun că se curăţesc de toate relele, că sunt dragi lumii şi nime n-are ură pe dânsele.17 Fetele din unele părţi ale Transilvaniei, precum bunăoară cele din Haţeg, comitatul Hunedoarei, iau în sara spre Sân-Toader pâne şi sare, se duc în pădure unde ştiu că creşte popâlnicul, îl caută pe sub frunze şi, după ce-1 află, pun sarea şi pânea adusă lângă dânsul, rostind următoarele cuvinte: Pâlnice Popâlnice! Eu îţi dau pită §i sare Tu să-mi dai cosiţă mare, Eu îţi dau pită de grâu Tu să-mi dai din sucul tău Cosiţă până în brâu! 8 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 562. 9 En. Hodoş: Poezii din Banat, p. 106. 10 Idem: Cântece bănăţene, p. 68. 11 Sub cuvântul rast se-nţelege în Bucovina boala ce rămâne după friguri. 12 Dat. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu. 13 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 562. 14 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 15 Dr. N. Leon, op. cit., p. [...]. 16 Dat. rom. din Şiret, dict. de I. Lipaş. 17 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 88 Simion Florea Marian După rostirea acestor cuvinte, îl iau de pe locul unde se află, se-ntorc acasă, fac a doua zi desdemineaţă, adică în ziua de Sân-Toader, leşie-lăutoare dintr-însul şi din rug, şi cu leşia aceasta se spală, se Iau apoi pe cap, anume ca să le crească părul lung şi frumos.18 Fetele de la 14 ani în sus din Munţii apuseni ai Transilvaniei, spălându-se în sar a de Sân-Toader spre acelaşi scop ca şi cele din comitatul Hunedoarei, pe cap cu leşie făcută din popivnic sau părlangină şi iederă, îşi desfac chica dinainte, care era trasă pe frunte, şi, împreunând-o cu chica dindărăt, se piaptănă cu cărare, în semn că de aici înainte e fată de măritat. Tot cu aceeaşi leşie şi în acelaşi timp se mai spală şi membrii familiei, ca Sân-Toaderul să-i găsească pe toţi lăuţi, iar mamele, spălând pe cap fetele, acestea trebuie să rostească de trei ori următoarele cuvinte: Sân-Toadere Sân-Toadere! Creşti cosiţa fetelor Cât coadele iepelor!19 Fetele din alte părţi ale Transilvaniei, precum celea din Mureş-Sâncraiu, aduc în demineaţa de Sân-Toader din pădure potilnic şi iederă, şi se leşie cu apa în care s-au fiert acestea, înainte de răsăritul soarelui, anume ca să nu le râncheze calul lui Sân-Toader.20 Româncele din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară celea din judeţul Suceava, pun în prima scăldătură a unui copil nounăscut, pe lângă multe alte plante, precum: lemnie, sdrăvăţ, cătuşnică, cânepă, încă şi popchişor, anume ca copilul care se scaldă într-însa să fie vârtoşel.21 Românii din Marmaţia, comuna Moisei, spun că în contra ciumei numai singur poptihnicul şi cu bobohnicul întind adevărata medicină, pentru că însăşi ciuma le-a recomandat-o aceasta, după cum prea lesne se poate vedea din următoarea tradiţie: In Ciuma cea mare a ieşit un om din sat cu familia sa, cu două vaci şi cu doi câni ce-i avea. Acest om nu şedea nicicând timp mai îndelungat într-un loc, ci unde şedea ziua, acolo nu nopta, şi unde nopta, acolo nu şedea ziua. Odată, fiind o sară lină, luminată de lună plină, a venit la coliba lui o fată mică de statură şi a zis cătră el ca s-o ungă pe picioare cu unt, căci ustură foarte de umbleta cea multă. Omul, cum a văzut-o, îndată a cunoscut-o că aceea nu e fată ca toate fetele, ci e Surata21. De-aceea, pe loc i-a şi împlinit cererea, căci îi era frică să nu-i omoare familia. Această temere a omului a observat-o şi Surata şi de-aceea i-a zis: - Nu te teme, Ştefane! - aşa se numea omul, că tu nu vei avea nici o bântuială, pentru că eu din zece oameni omor numai pe unul, ci slăbănoagele, cari îmblă după mine, fac între oameni acel omor mare; dară tu nu te teme, ci vină acuma de mă du în sat şi mă pune lângă fântâna lui Tămaş13. Omul, în temere şi cutremur, a luat-o în spate şi a dus-o la locul poftit de ea, iară acolo, 18 19 20 21 22 23 18 Com. de dl P. Oltean, învăţător în Haţeg. 19 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 128. 20 S. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 63. 21 S. FI. Marian: Naşterea la români, p. 84. 22 Sub cuvântul surată înţeleg românii din Moisei ciuma, tot aşa precum numesc ei pe diavol ucigă-1, pomenească-se-n pietri etc. 23 Aşa se numeşte o fântână de pe teritoriul Moiseiului, care se află lângă drumul satului şi care e vestită pentru apa ei cea bună. Botanica poporană română 89 puind-o jos, s-a tras de o lăture, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Iată că nu peste mult timp vede o căruţă venind foarte repede, ba, zicând mai bine, zburând, căci ieşea foc din roatele căruţei şi din potcoavele cailor, şi chiar caii ţipau foc pe nări. Iară când a ajuns căruţa lângă fântână, a stat în loc ca să se suie Surata într-însa. Şi Surata, cum a sosit căruţa, s-a şi suit într-însa şi apoi a prins a cânta: Mor voinicii săracii, Că nu ştiu ce li-i leacu, Şi leacu-i poptihnicu Şi încă bobohnicu! Şi, după aceasta, s-a făcut nevăzută, cu căruţă cu tot. De-atunci, poporul din Moisei şi împrejurime crede că numai cu aceste două plante se poate mântui de ciumă, şi anume dacă le fierb şi apoi această apă o beu şi se spală cu ea.14 Dacă popivnicul se uscă şi se dă în nutreţ vacilor mulgătoare, se zice că laptele vacilor respective e mai gros, mai gustos şi dă mai multă smântână. Din cauza aceasta apoi româncele din Marmaţia, comuna amintită mai sus, îmblă primăvara cu zilele întregi câte după un fir de poptihnic, până ce-1 află. Iară după ce l-au aflat, îl aduc acasă şi-l sădesc în grădină, anume ca să-l aibă totdeauna dindămână.24 25 Românii din Banat îl taie mărunţel şi-l dau în ovăs cailor cari au suspini.26 In poezia poporană, popivnicul, după cum am putut constata până acuma, însemnează necredinţă din partea unui ibovnic faţă de iubita sa. Iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină din Bucovina: - Frunză verde rotungioară, Fa, leliţă, Mărioară, Ibovnicul ţi se-nsoară! - Insoară-se sănătos, Alta, din Transilvania, ţinutul Săliştii: A-nflorit popelnicu, M-a urât ibovnicu. Vâd bine că m-a urât, C-am cătat posomorât, Se-ngrădeşte duşmăneşte Ca să nu-i mai trag nădejde ... Fie rău şi-apoi mai bine, Oh, inimă, vai de mine, Mânce-l ţapa mincinos, Că de când m-am rădicat Tot cu minciuni m-a purtat!27 Că-ţi va fi, neică, păcat, M-ai iubit şi m-ai lăsat!... - Socoteşte, mândră, bine, Că te-ai jurat cătră mine, Că n-ai pe altul pe lume Fără singurel pe mine!... - Iară mă rog cu credinţă, Fie-ţi milă, neiculiţă, 24 Com. de dl Vas. Dragoş. 25 Com. de dl Vas. Dragoş. 26 Sim. Mangiuca: De însemn, bot., publ. în Familia, an. X, p. 562. 27 Din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 90 Simion Florea Marian Când te văd mă ruminesc Şi mă mir ce să grăiesc. Frunză verde solzi de peşte, Vino, dragă, mă iubeşte, Da nu, şi nu, şi nu, Sărută-mă şi te du!...2S Să te şi milostiveşti Dragostea să mi-o primeşti!... C-ai oftat şi am oftat Şi vei căpăta păcat Pentru zile triste, rele, Ce le petreci cu durere. A treia doină, din Muntenia: - Verde foaie popâlnic, Ce câţi, mândro, pe colnic? - O vacă şi-un viţel mic Şi-un pustiu de ibovnic! 28 29 30 A patra, din Banat, comuna Verciorova: Dragă mi-i calea dincoace Şi n-am pentru cine-o face, C-a-nflorit pupilnica, M-a urât ibovnica. A cincea şi cea din urmă, tot din Banat, comuna Prilipeţ: Dincolo de Slatina A-nflorit pupicnica, A-nflorit, s-a scuturat, Dragostea ni s-a stricat.31 In fine, e de observat şi aceea că, după o legendă din Banat, popilnica a omorât pe aluna, naşa ei, şi pentru aceea este ea afurisită a creşte tot sub aluni şi menită ca alunul să călărească pe dânsa.32 33 . Văd bine că m-a urât, Că-mi cată posomorât Şi-mi grăieşte duşmăneşte Ca să nu-i mai trag nădejde?0 Frunză verde popitnic, Când eram fecior mai mic Aveam semne de voinic, Dar’ acum mă făcui mare M-a-nvăţat a’mbla călare, Cu doi harmasari furaţi Eu ştiu drumul la Galaţi?2 Pochitnicul e de mare dragoste. lai pâne, zahar, smochine, turtă dulce şi mergi în pădure şi cauţi care a fir sta cu frunzele drept una în faţa alteia, îl presuri cu toate şi, scoţându-1, zici: 28 Com. de dl B. B. Iosof. 29 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 340. 30 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 68. 31 En. Hodoş: Poezii din Banat, p. 106. 32 Sim. Mangiuca: De însemn, bot., publ. în Familia, an. X, p. 562. 33 Din Moldova, com. Socea-Cândeşti, jud. Neamţ, publ. de Alexandru A. Naum, în Albina, an. VIII, Bucureşti, 1904,p.333. Botanica poporană română 91 Pochitnicule Cinstitule! Cu cinste şi dragoste am venit Cinstită şi dragă lui N. să fiu Dulce ca mierea Dacă vrei, mai adaugi descântecul: Pân’ la mine n-a gândi Să socoată c-a pocni,34 Şi ca pânea. Cum nu poate trăi Fără pane şi fără sare, Aşa să nu poată trăi fără mine. Pochitnicul cu borş e bun de hrănitură. Când dau cuiva în mâncare broaşte sau şerpi, bând pochitnic, varsă tot.35 Popâlnicul îl fierbi cu vin sau oţet şi îl bei pentru stricăciune şi bântuieli şi te speli şi pe cap cu zama, când te doare.36 Popitnicul e o buruiană de primăvară şi răsare deodată cu viorelele cu tot cu floare, care e albastră roşietică şi are formă ca la ghiocel, frunza e rotundă ca rubla şi creşte pe sub poalele pădurii şi prin poieni. Se întrebuinţează ca leac pentru copiii cei mici, cari-s bolnavi de rofii. Bolnavii se scaldă de trei ori pe zi, cu scaldă curată şi în vase curate.37 * Popâlnicul38, potivnic39, pochivnicul40, pupilnica41. 34 Dict. de Aniţa Smolenciuc, din Horecea, şi com. de dna El. Nic. Voronca. 35 Com. de dna El. Nic. Voronca. 36 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 37 Com. de I. Dugan, stud. gimn. 38 Vezi Lumina pentru toţi, an. VII, Bucureşti, 1892, p. 619; Şezătoarea, VIII, p. 151; Gligor, nr. 57. 39 Ca şi-n alte părţi. 40 Bartolomeu, p. 45; Tud. Pamfile, IV, p. 2. 41 Hodoş: Cântece bănăţene, p. 68. 92 Simion Florea Marian 373. Poriul (Allium Porrum L.) ■a* steuc. r (U&cuaK' 0>. - au **,f**+&~up«o *£u*jeej* tyy $*/, $Mt< Mau a#ccÂ' fa tfâtuJVi *jeut Poriul sau purul e un fel de ceapă, care creşte ca cepoiul şi care se numeşte în Bucovina: praj; în Moldova: praj şi pur1; în Ţara-românească: praz; în Transilvania, ţinutul Năsăudului: ceapă-blândă^; iară în alte părţi, tot din Transilvania: poriu2. Poriul sau prajul e bun atât de mâncat, cât şi de leac. El se mănâncă sau simplu, ca ceapa, cu mămăligă şi cu sare3, sau umplut cu carne ca sărmalele4. Iar ca leac se întrebuinţează mai ales contra durerii de urechi şi contra trânjilor. 1 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile: Purul e de două feliuri: de vie şi de poieni, şi cel de baltă. Cel din urmă e mare, cărnos şi se mănâncă cu sare şi cu oţet de oamenii cei sărmani. 2 Panţu: Vocab., p. 2. 3 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile; M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 36: Prăjii se cumpără din târg ori de la bulgari. Ei au aceeaşi întrebuinţare ca ceapa. Prăjii se mănâncă cu mămăligă şi sare. 4 Dat. rom. mai avuţi din Bucovina. Botanica poporană română 93 Pentru durere de urechi (năjit) se coace şi zama călduţă se stoarce în urechi.5 Pentru trânji se fierb prăji şi cu zama ce iesă dintr-înşii se fac mai adeseori oblojele la şezut. Apoi se ia alifie galbănă de la spiţărie şi, ungându-se cei ce pătimesc de această boală, sara, când se culcă, se folosesc.6 Cu toate că prajul sau prazul e o plantă de rând, totuşi nu o dată figurează el şi-n fruntea unor doine poporane, parte ca un semn de dragoste, după cum se vede din următoarea doină din Moldova, com. Hârlău: Frunză verde foi de praj, Supţirica spală lânî, Dacă eşti un om viteaz Din gârlî curge-un pârâu Fă-ţi grădină cu pârleaz, Supţirica spală grâu Şi-n grădină o fântâni Cu poalili puse-n brâu, Sî si numeasc’apî buni Cu bariz cărănidziu, Sî vii puica pi lună ... Chicioarili rumioari, Din fântâni curge-o gârlî Când o vedi neică moari.7 Sau ca un semn de-nstrăinare şi părere de rău, după cum se vede din următoarea doină din Ţara-românească, jud. Teleorman, com. Roşiorii-de-Vede: Foaie verde foi de praz, Cât mi-este munţii de-nalţi Rău le şade făr’ de brazi Ca străinul făr’ de fraţi; Rău le şade făr’ de piatră Ca străinu făr’ de tată; Rău le şade făr’ de brumă Ca străinu fără mumă; Fără mumă, fără tată Crescut pân străinătate! Of! amar străinătate, Tot de tine avui parte, Colind ţările toate Fără mumă, fără tată, Fără fraţi, fără surori, Ca grădina fără flori!8 Sau, în sfârşit, ca un semn de nehotărâre, după cum ni-arată o doină haiducească, tot din Ţara-românească, ce se începe astfel: Foaie verde foi de praz, mai lungă 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 60; Panţu: Vocab., p. 2: Pentru durere de urechi, poporul coace praz şi stoarce zama în urechi. 6 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 59; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 60: Cu zamă de prăji fierţi se oblojeşte pentru trânji. 1M. Canianu: Doine, p. 62. 8 Gr. G. Tocilescu: Materialuri, voi. I, p. II, p. 880. 94 Simion Florea Marian Mor, murgule, de năcaz, Că nu ştiu cui să te las!...9 Iar o zicală din Moldova, jud. Tecuci, sună: Adio şi-un praj verde! adică: puţin îmi pasă de tine, să te văd când mi-oi vedea ceafa.10 în fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de familia poriului sau prajului despre care ni-a fost până aice vorba, se mai ţin şi alte plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Aiul-sălbatic sau purul, lat. Allium ochroleucum W. et Kit. Aiul sau purul, numit astfel în Moldova, iară în Bucovina: usturoi-ţigănesc, lat. Allium rotundum L.11, şi Aiul-şerpelui, numit astfel în Transilvania, iară în alte părţi: prazul-iepurelui şi pur, lat. Allium Scorodoprasum L.12 Purul-sălbatic, adică Allium rotundum L., se strânge şi se mănâncă de cătră oamenii cei săraci din Moldova ca şi cel cultivat, cu mămăligă rece, prin posturi şi în zile de sec.13 în Bucovina însă îl mănâncă numai ţiganii, din care cauză se şi numeşte el apoi usturoi-ţigănesc. * Prazul.14 9 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 351. 10 Com. de dl Tud. Pamfile. 11 Panţu: Vocab., p. 2; M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 36: Purul e un fel de ceapă sălbatică, ce creşte pe la locurile văroase şi năsipoase.; şi com. de dl Tud. Pamfile. 12 Panţu: Vocab., p. 3. 13 M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, op. şi loc. cit.; şi com. de dl Tud. Pamfile. 14 Şezătoarea, VIII, p. 152; Papahagi, p. 294; Tocilescu, I, p. 701. Botanica poporană română 95 IV (Sufrtfjd CZU*OLM&'CIMj a^J aZooL, , teu ft iX^QL^rt M* ifUXjLJ fupUo fiJjXdjU ec tsUAsm-eU fi4HUaik>~ $«{.&& udu t ^eeuiu ^ <4000 fjT&Jt &>Uţ* $L&¥€L4H tfo.aJLâc 7 - 4* * <4HM itoL*6o*vkĂ.e; &>. 4l*z> eXu «£a> <*> JnJlutrCtjisrULr «w *l**i*4A A4-p*j â^-^Ae>. ,J jŞy £ >r fkt£ uteuc Jtkj tOhmXf eAXwr * cu£ed& ţ OsvSsK-cis <€4is Xouicc&j €eu 4LiXâLS ţ oCjL> (jui j^M2> i4AĂt*sC4UJ& 9 a ^ <£&AXdf>t> MoUt* Ut XăuK> de/ $0(XXi Uf fUtci&j fMvrfe ( ial4u ajteX dXL> cjCâX^-ejL&u ( cuaj eXe> / OfrteuX * fii ff €*Mfu * c6& cOi (X+i* $&râ*Mti \ T^cet^e tXeX&j {J&i j?* X £*?. - 374. Portocalul (Citrus Aurantium L.) Portocalul, ca şi alămâiul, de a cărui familie se ţine, nu e cunoscut românilor din vedere, ci numai după nume, căci el nu creşte prin părţile noastre, ci numai prin ţările cele calde. Fructele sale însă, numite portocale sing. portocală sau protocale sing. protocală şi naramze sing. naramză1 sau naranze sing. naranză2, sunt foarte bine cunoscute, căci ele se află mai pretutindene, nu numai prin oraşe, ci, în timpul mai din urmă, chiar şi prin unele sate mai mari, de vânzare. Portocalele, având un gust dulciu şi un miros aromatic şi foarte plăcut, sunt cu mult mai iubite şi căutate de români decât alămâiele. Cu toate acestea însă ele nu se folosesc la nemică alta, decât numai spre mâncare. 1 Panţu: Vocab., p. 11, şi com. de dl Art. Gorovei. 2 Cf. Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 289. 96 Simion Florea Marian Cu deosebire însă în ziua de Paşti, în multe părţi, mai ales din Moldova, au ele foarte mare căutare. Mai nici un copil nu-1 vezi în ziua aceasta, care să n-aibă în mână o portocală cu care să se joace şi mai pe urmă, fireşte, ca s-o mănânce.3 în poezia poporană însă le întâlnim mai adeseori. Aşa o formulă de eliminare dintr-un joc de copii din Ţara-românească, în care figurează portocala, sună precum urmează: Ala, Bala, Portocala; Cioc, Boc, Treci la loc; O găină şi-un boboc Şi c-o raţă făr’ de cioc! Altă formulă, tot din Ţara-românească: Una Alta Portocala Şi bobica Măzărica; Două mere Două pere; M-a trimis mama C-un car de mere, Cioc, , Boc Treci la loc! 4 Iară o doină din corn. Gugeşti, jud. Fălciu, sună astfel: Foaie verde lemn uscat, Când eram holtei în sat Aveam cal de-ncălecat Şi trei ibovnice-n sat: Cea din deal ca un păhar Cu guriţa de zahar, Cea din vale ca o floare Cu guriţa de migdale, Cu miros de portocale. Dar Ileana de pe coastă Şede şi ea ca o proastă, 3 Com. de dl Tud. Pamfile. 4 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 194. Botanica poporană română 97 l-am dat batista s-o coasă, Nici n-o coasă, nici n-o lasă, Nici n-o dă s-o iau acasă S-o dau la alta s-o coasă Tot cu fir şi cu mătasă.5 în fine, mai e de amintit şi aceea că de familia portocalului se mai ţine încă un pom, anume chitrul, lat. Citrus medica L. Fructele acestui pom însă, numite chitre sing. chitră, din cari fac o samă de românce dulceaţă, sunt cunoscute numai româncelor de pe la satele cele mai mari. 5 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 75. 98 Simion Florea Marian 375. Porumbrelul (Primus spinosa L.) ten: ({pY~UsTZ£<Ă 4fyLl d'ocu. @0-£cSrt~--------- e/^> ctrt* f tre^r^e ^ fuz* CJ& *UL A* tce, , f*. eâţya, cect', firii* re.-6^âL£(J!e fiul otar-i C&t , f casre fa.xjC> f^aure. ■&<■ 24 -JuCAS-T <ţ fi <1 ţţ j§yr f £ faure* tc^L^a.: (fCajrot’ottoe f PmJ&ajf, * sfi^y. u*>r£c * j .:,. sk . - ' j. ^ ^: * /r^rirrwm^r^ & “‘gs*ax±n£>fi uu^rr— f _______f îfriu p / 4« CU^aÂna ; ^rrtcaieAefi & f***! % V- Jfc: Jf, ffi. hax/, {mx.cC. £. fo . Pa^Merfcu-} • (ĂcoteMaâwi J.fa.rfifa jj’.t.pşn 2), /e^aZgOL^ea tut- Jfi~. &dZ4t'c.etu\ A. /$ }). '*$rei42uo ; @**~4fi-ty}, &it tyfi'.fâ. UZtavUtu^ac: /kW <&*, ff^ar a*câfi. & $e~ au. ?2C. __ , . fiTfâf. ~sx~~ V' «* • -JSXr- /• 2/f f044jmr.fi. $23 . &)* (f-Afct 1ojl/ d& VLtxJjg , /)« PtMrtcuJ', * /fât-fîmda ţ l&xaă. , Oy F rUCJ a* •> , »S . , ^ f"'7W ***‘ o 7 „ s#t &z stf^z ' iexUu-Y^j^r-t Vr~e ccat^£ /£ri^,lfec- ']l ** *’“«*’ *■ ZU tdgjfrj fâ- ff &t*cd ztJ&L j^gavid&d ?t tu* t/de m iCi'PUt tc t#0~f dfr'V^OU ; &kd djz£ in ^tHggUug 'O j^ţ> - ?~ih7'tt & 'P'L+L € d° * Z) j 0PZ dMddMd^d dod~ &Cttd f ';' d- ă^€-.t%g j !'gÂ#*4C 7d d$>yt^,.zcg - '*,: ' "i ;l' ': " dY fl tl *4j? /j? fiJsrzi g#/ «v? J s s?s /A-..-W1__ ss*aa ^Y IUL %£ l£ y%l'zt lZ.dk/ €l *.£ L CC f €£C*d JV'£V&r -<£** zplllz dâ^Y' g czl &t& £) * (Z&PPt. * &£& d£ td'fd’* ^zpi'&za , $)* 4& t Â4. C£ L^TZH^LLZbd3 tn&l t &z n 1 t dâC z^~ehrt £L& : 4^ I:; ::;&fef:■ :..........■.,,;'S^d+-^ -Ş: 376. Potbalul (Tussilago Farfara L.) Cel ce-a trecut mai adeseori primăvara, nu mult după ce s-a luat omătul, pe lângă vreo coastă apătoasă şi hleioasă sau pe lângă o iezitură ori pe malul vreunui părâu, acela de bună samă că va fi observat nişte floricele, cari aduc întrucâtva în privinţa formei şi a mărimii cu floarea vrăjitoarei sau ochiul-boului, atâta numai că sunt de coloare aurie-galbănă. Aceste floricele, cari ies câte mai multe de-a dreptul dintr-o singură rădăcină şi ale căror codiţe ajung o înălţime de la 10-15 cm, sunt ale plantei numite în Bucovina şi Moldova: podbal şi potbal1; în Ţara-românească: podval2; în Transilvania: pobdal, podbeal, polbean şi porbeal3 4; iară în Banat: ropanior4. Frunzele plantei acesteia, cari răsar şi cresc cu mult mai târziu decât floarea, asemenea de-a dreptul din rădăcină, şi cari sunt pe partea dedesupt provăzute c-un fel de pufuşor cenuşiu, iar pe partea deasupra de coloare verde, sunt bune, după cum spun româncele ştiutoare din Bucovina, precum şi cele din Moldova, de beşica cea rea, de durerea ţâţelor la femei, de orbalţ, 1 [•••]• 2 Com. de dl Art. Gorovei. 3 Cf. poeziile pop. ce urmează mai la vale. 4 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 561. 106 Simion Florea Marian de umflătură, de tuşă şi pentru caii cei aprinşi. Aşa, când a avut cineva beşica cea rea şi aceasta a spart, româncele din Bucovina pun pe dânsa frunză de potbal. Făcând-o aceasta, beşica se sbiceşte şi apoi se vindecă.5 Când unele neveste au durere de ţâţe, iau două frunze de potbal, le ung cu miere şi le pun pe ţâţe. Făcând-o aceasta, durerea îndată se întoarce şi încetează, căci frunza de potbal are puterea de-a alina durerea.6 Când cineva are o umflătură oareşicare, cum pune pe dânsa frunze de potbal, îndată se dezumflă, căci frunzele acestei plante au puterea de-a trage durerea afară.7 Când cineva are orbalţ, ia frunze de potbal şi se leagă cu dânsele la cap. Făcând-o aceasta, orbalţul se dezumflă şi se întoarce.8 Româncele din Moldova, tot pentru această boală se oblojesc cu frunze opărite de potbal. Pentru tuşă se bea ceai de frunze şi floare de potbal.9 Când un cal este aprins, se ia frunză de curechi, se amestecă cu potbal, se pisază bine şi apoi, scurgându-se zama dintr-însul, se toarnă calului pe nas.10 Cu frunze de potbal, când sunt tinere, aţâţ româncele din Bucovina, cât şi cele din Moldova, fac şi sarmale şi găluşte.11 k. Fotbalul, deşi nu e cine ştie ce plantă .aleasă şi frumoasă, totuşi, fiindcă înfloreşte foarte timpuriu primăvara, figurează foarte adeseori şi-n unele doine poporale. Aşa?o doină din Transilvania, care ne arată totodată şi locul unde creşte mai cu samă potbalul, sună precum Urmează: ; Nu mă da, maică, la deal, Ci mă dă, maică, pe şes, Că se face grâul rar Că se face grâul des Şi iarba numai podbeal, Şi iarba numai ovăs.12 Iară o variantă a acestei doine, tot din Transilvania, sună astfel: Nu mă da, mamă, la deal, Da mă dă, mamă, la şes, Că se face grâul rar Că se face grâul des Şi iarba fără pobdal , Şi iarba tot cu ovăs!13 O altă doină din Transilvania, şi anume din Solnocul interior, în fruntea căreia figurează potbalul ca un semn de despărţire, sună aşa: Frunză verde de porbeal, Rămâi sănătos Ardeal; Frunză verde de săcară, Rămas buh duioasă ţară, Io acum te las de tot, Dorul tău în sân îl port. Inimuţa mea cea dreaptă N-ar voi să se despartă; Plânsul meu pe faţă-n jos Spune că nu merg voios!14 5 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 6 Dat. rom. din Poieni, dict. de Safta Roşea. 7 Dat. rom. din Cacica, dict. de Măriuca Hopulele. 8 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 9 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 59. 10 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 108. 11 Com. de dl Art. Gorovei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 59. 12 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 273. 13 Ioan Poruţ: Doine şi hore pop. din Ardeal, publ. în Familia, an. XIX, p. 20. 14 Petru Mureşan: Doine şi hore pop., publ. în Familia, an. IX, p. 425. Botanica poporană română 107 Iară o altă doină din Munţii apuseni ai Transilvaniei, în care o fată se plânge că iubitul ei s-a dus la Ardeal şi n-are cal cu care să se întoarcă înapoi, sună astfel: Frunză verde de podbeal, Mi s-a dus badea-n Ardeal Şi-ar veni şi n-are cal. - Vino, bade şi pe jos, Că eşti tânăr şi frumos!15 în fine, o doină din comitatul Făgăraşului zice: Frunză verde de polbean, Am o mândruliţă-n deal, Ochii-i joacă, gura-i râde, Când o văz, inima-mi plânge!16 * Frunza de potbal, numai până atunci e bună de făcut găluşte cu dânsa, până când încep a cânta broaştele sau cel mult până ce tună întâiaşi dată. După ce tună, nu e mai mult bună, devenind aţoasă.17 * Podbealul18, potbalul19. 151. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 151. 16 Gr. G. Tocilescu: Materialuri, voi. I, partea II, p. 1007. 17 Cred. rom. din Bucovina. 18 Şezătoarea, IX, p. 125. 19 Bartolomeu, p. 48. 108 Simion Florea Marian a. ca:. 3 $f teta urlete 377. Potroaca (Erythraea Centaurium Pers.) de. a^^ara. ea *z ft'^ea, e -Z£vJ ^n> : -vie - ^c^ţA^l f f n tst^tC-3 V ?H* (Z&4* ^&f1jCt~ £â^c. tţsC. cCiL îb*t. CC i-e-^f . ^dZ:făţ£d — Jh£ i Ş&^^fL6Urd*~ f @£ ^jU^tţe /su>-€'~ cede. te^e^t^e^Ce- e*z. c^est&c^e. &t, & de..J&-4& Ac. ta ^t.j££frr c& ^ft^^eed^cC j£,#L£0L &OC C^CC^'&C6^ U> Cui At/îo f okiţ-tu^ *’ ^ MMl fâuz+is p &eUjx, fr iuOCtA> to MS «6 jămum mju, wu&Av, tAtea S+umjv Ml ! jL-CşLlUrQZkJ - tfUţAl f* $>TÎ'iufo&M^€S1 €{lj/< od&U~ AtfilU (Aii ( U.-nyCUL> $OJt*Ao* C0mJ> $olaj (A&uA'&tl jA &o jfail/cJA HtAJj&i (Amia*auaAl> A* $a*4L>~ v~t**4i£ 0l> *4-â tyud&ifcOtelf tfr+4J UAs- a+oAt* /M Ul ţc ciloălă/iUUXJ U-OO; iMa chofiJl iîu ţAcu!ki*4j A’ foii cu. iua T&AaUU. _________ <\ 0, p0-ti(aj ; ^CrluMA, , 2 Z. Prin vii §i păduri, precum şi prin alte locuri, lucrate şi nelucrate, creşte un fel de plantă, ca la VA m de înaltă, care înfloreşte în luna lui iulie şi august şi a cărei floare e galbănă, frunzele în formă de inimă şi păroase, iar fructele în forma unei cruciţe. Această plantă se numeşte crucea-pânei, floarea-crucei şi pristolnic, lat. Abutilon Avicennae Gaertn. sau Sida Abutilon L. Cu fructele acestei plante îndătinează româncele din Ţara-românească a însemna prescurile.1 Tot în Ţara-românească există despre planta aceasta şi-o cimilitură, care ne-arată pe unde creşte şi spre ce scop se întrebuinţează. Iată şi cimilitura respectivă: Mă dusei în pădure Şi tăiai un retevei 1 Panţu: Plantele, p. 227. ' A „ 111 Rni-a.ni.ca poporană romana_______________________________________________________________ Nici de-o palmă, Nici de-un pumn Si făcui un lucru bun.1 w acelaşi se numeşte prescurea, art. prescureaua. 2 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, P- 1218‘ 3 Com. de Aureliu Gligor, stud. gimn. în Blaj. 112 -Şjmion Florea Marian 379. Prunul (Prunus Juliana L.) ^tu^ua/ t cţejfx/re ccute jd* cwr~ * i?re£c ce a**™ ca. za , ts& c caUi'i^ &£* de litere *tdoU , (4t/ ^^'t'c.ccj t/£ &Uţc-e a-etUctf ckj ca c^ C ^-^jz ecc tvixcUd mtocd v\' ayt^Ca & c(,H K*J ce ~ nou tK ac' 0t4UfăÂC*HL ţ fS-psti* iCeJk <*tdk f tasrz &a*u£- VL A/e+t i -e la-tou too fnO'C mMJT-C Vt <1 -trccc^c aLtxdaUl « @L~£~tZ. lCd£.l&> CiZL^-t CCCC -> 9^r^r7. ^v r~#~&c**x„(>C0L f t a *d tutrc ta ol eoaf-edk. / ooao <4. c(£^ <^Lc&. ■t'Vc.td c£taoC oto r^'a* td>*a+-e, ( ^ &'?l4 otc OLc^t^a. col ottts 6L> Ceix(U<- ; ^ŢCUl s ţjf04ţ f ft£k CiZ^CtC p&OCtdk^f CotXstvU 1%Jy^^~ fu ~ ga.M^€4jJL f jpr-*4*L€^ f r~&ute wd-cd , aaad^ *d te coc tăt*o ~^î^7^dcdl\ £&r«- /. /f*f f~ &“•** <*£ £<; : v ^hU4ide t a/xid (e ~ (f-a pietl 4xdd cl& atd fLCto Mctwcrft ^ cotit ta X* le£c a£Âjt, &c#~vulol ue< &e cCe V Prunul, despre care mi-am propus să vorbesc în şirele ce urmează, este o varietate cultivată de curcuduş, lat. Prunus insititia L. El se deosebeşte de curcuduş nu numai prin aceea că creşte cu mult mai înalt şi are frunze ceva mai deschise, ci şi prin frunzele sale, cari sunt asemenea cu mult mai mari şi totodată şi mai dulci. Carnea fructelor sale însă, cari au formă rotundă ca şi curcuduşele, nu se desface nicicând de sâmbure, ci se ţine de acesta ca şi cea a curcuduşelor. O dovadă şi aceasta că el nu se trage de la un alt pom, ci numai de la curcuduş. Prunul însă nu e numai de un fel, ci de mai multe feliuri, şi anume: Prun-galbăn, ale cărui fructe, numite prune-galbene, prune-grase-mici, poame-cioreşti, sunt mici, cam de mărimea unui ou de porumb, de coloare galbănă şi se coc cam prin septemvrie.1 Avramul, ale cărui fructe, numite avrame sing. avramă, sunt rotunde şi de mărimea unui măr- 1 Porcius: Flora, p. 194; com. de dl En. Hodoş: Prunele-galbine sunt ceva mai mici decât prunele-bistriţe, cam ca şi cele albe. Carnea nu se desface de sâmbure. Botanica poporană română 113 viesc, iar ce se atinge de coloare, unele sunt roşii şi rămân aşa până ce se trec, iar altele sunt albe.2 Bardacul, ale cărui fructe se numesc bardace sing. bardacă. Gâldanul sau goldanul, ale cărui fructe, numite gâldane sing. gâldană, prune-gâldane şi goldane sing. goldană, sunt mari şi dulci.3 Prunul-ursesc, ale cărui fructe, numite prune-urseşti, sunt mari, rotunde şi de coloare albăstrie sau vânătă. Şi Prunul, prun-mare, prun-popesc, ale cărui fructe, numite prune, prune-mari, prune-grase, prune-dulci şi prune-popeşti, sunt mari, rotunde, roşietice şi dulci.4 Fructele tuturor prunilor acestora sunt bune de mâncare şi se şi mănâncă. Fructele prunului din urmă însă nu numai că sunt bune de mâncat, ci se face dintr-însele, când sunt coapte, ca şi din perje, încă şi un fel de mâncare, numită chisăliţă, care se mănâncă cu mămăligă, şi anume în zile de post sau de sec, numai de oamenii cei mai sărmani şi mai nevoieşi, şi numai rar când şi de cei mai avuţi. Şi cum că aceasta întru adevăr este aşa, se poate cunoaşte şi din următoarea chiuitură sau strigătură din Transilvania: La cratinţa rară, rară, N-am mai fost de la Crăciun. N-am mai fost de-alaltă sară. La cratinţa-n patru iţe La cratinţa ruptă-n c..., Am mâncat ieri chisăliţă.5 Tot din prune de-acestea, când sunt foarte bine coapte, se face şi povidlă sau povirlă, care e cu mult mai dulce şi mai gustoasă decât cea de perje şi care se mănâncă apoi în decursul întregului an, atât cu pâne sau mălai, cât şi rărită cu mămăligă. In fine, tot din prune de-acestea se face şi un fel de ţuică şi rachiu, numit rachiu de prune, ceea ce se vede şi din următoriul cântec poporal din Transilvania: Du-mă, Doamne, şi mă pune, Du-mă, Doamne, şi mă lasă Unde e rachiu de prune. Unde este vin pe masă.6 Cu untul de sub pruni, adică cu prunele celea ce au căzut jos şi au început a trece acum în putrejune, o samă de fete din Transilvania, după cum ne spune o doină poporală din ţinutul Săliştii, fac şi farmece cu cari farmecă pe aleşii inimii lor. Iată şi doina respectivă, care ni-o spune aceasta: Frunză verde şi-o lălea, Iesă-n vârvul dealului Trece mândra pe colea. Din mâneci tot vâjâind Eu o-ntreb de sănătate, Şi din poale sfârâind Ea se uită-n altă parte. Bădiţii semne făcând. Eu o-ntreb de unde vine, Când bădiţa o vedea Ea nu se uită la mine. După ea că se ducea Cum nu-i mândr’a dracului, Până el că mi-o iubea, 2 Hasdeu: Etym. Magn., t. II, p. 2173 şi 2174; Panţu: Vocal»., p. 38; dr. Grecescu: Conspect, p. 195; Şezătoarea, voi. V, Fălticeni, p. 69. 3 Dr. Grecescu: Conspect, p. 195; Panţu: Vocab., p. 39; şi Şezătoarea, voi. V, p. 69. 4 Com. de dl En. Hodoş; Porcius: Flora, p. 38; şi-n Bucovina. 5 Com. de dl B. B. Iosof. 6 Tomul liric, p. 31; cf. Bibicescu, op. cit., p. 224. 114 Simion Florea Marian Mândra că mi-l fărmeca Cu unt dulce de sub prag Cu unt dulce de sub prun Să meargă la el cu drag.7 Să meargă la ea nebun, Lemnul de prun e bun atât pentru foc, cât şi pentru lucru. Din el se fac butoiaşe, precum şi alte lucruri trebuincioase pe lângă casă. Din crengile de prun se fac cercuri pentru cununie, precum şi pomii împodobiţi cu strafide, smochine, mere, pere, perje, turte dulci etc., cari se duc înaintea morţilor. Scoarţa de prun se-ntrebuinţează la producerea coloarei roşii pentru colorarea sculelor de buci. Când voiesc adică româncele, cari se ocupă cu coloratul, să producă coloare roşie, pun o parte de scoarţă de arin-negru, uscată şi preparată ca pentru coloarea cea neagră, şi două părţi de scoarţă de prun sau de perj-roş, într-o căldare umplută cu apă, la foc, ca să fiarbă. După ce acestea au fiert bine, scurg zama într-o covată şi umblând prin dânsa de vreo câteva ori, până ce nu apucă a se răci, cu un petic, în care se află cenuşă şi puţin var stâns, vâră sculele cele de buci înăuntru şi dacă e vara, le tot învârtesc în faţa soarelui, iară dacă e iarna, undeva în casă la căldură, căci cu cât le învârtesc mai mult în zama aceasta, care se numeşte în limba poporului roşeaţă sau roşală, cu atâta se fac mai frumoase şi mai roşii. După ce le-au roşit de-ajuns şi după ce le-au uscat la soare, capătă o coloare roşu-aprinsă, iară dacă nu s-au gâcit tocmai bine, capătă o coloare gălbâie-întunecată. Sculele ce se roşesc în roşala aceasta, când se pun înuntru, sunt albe, nu galbene ca sculele cele de lână, cari se înfloresc în flori. Asemenea, nu trebuie niciodată de fiert ca sculele cele de lână, ci numai de pus în vasul cu roşală şi de învârtit acolo, până ce se roşesc cumsecade.8 Tot pentru acest scop se-ntrebuinţează scoarţa de prun şi de cătră o samă de românce din Moldova, jud. Suceava. Acestea, când voiesc să producă coloare roşie, iau scoarţă de prun, o usucă la umbră şi apoi o pun să fiarbă într-o căldare cu puţin sovârv şi cimbrişor-de-câmp, până ce se obţine o coloare roşie potrivită. In coloarea sau zama aceasta vâră apoi sculele ce vor să le roşească, de atâtea ori, până ce capătă coloarea dorită.9 Prunul sau, mai bine zis, diminutivele acestuia, adică prunişorul şi prunuţul, figurează foarte adeseori şi-n poezia poporană. Iată una şi dintre aceste poezii, şi anume din Transilvania, comitatul Mureş-Turda, corn. Râpa-de-jos: Lelea cu ochi mieriori Nu ştiu scoate-m-a ori ba Mă cheamă în prunişori Ori mai tare m-a băga.10 Să mă scoată din fiori. Alta, din Banat, corn. Prilipeţ: Frunză verde de prunuţ, Doi, trei ani avui drăguţ; Dar acum de două luni 1 Com. de dl B. B. Iosof. 8 S. FI. Marian: Cromatica, p. 36. 9 Buletinul cit., p. 252. 10 Mândrescu, op. cit., p. 86. Botanica poporană română 115 îl lăsai pentru minciuni A treia şi ultima, tot din Banat, com. Iaz: Frunză verde de prunuţ, Avusei şi eu drăguţ, Şi duşmanii mi-l zăflară, La mare bir îl băgară; El de frica birului Trecu apa Jiului. Când fu apa jumătate Stătu-n loc şi scrise carte: în fine, merită a fi amintit şi aceea că oamenii ce conservarea prunelor se numesc prunari. Iată şi o satiră poporană din Transilvania, cu care picior de cătră consătenii lor: Vai, saracul prunarul! Dacă-i fură cioara pruna, El o jeleşte cu luna. ; 11 Ţie, mândră, sănătate, Că de mine n-avuşi parte. Tu vei face, mândră, bine, Că mai sunt voinici ca mine, Numai eu voi face rău, Că nu-i nime-n portul meu, Nici la stat, nici la purtat, Nici gură de sărutat.12 se ocupă cu cultivarea prunilor şi cu nu o dată se iau aceşti oameni peste Dar’ săracul părarul, Dacă-i fură cioara para O jeleşte toată ţara.13 Prunul.14 11 En. Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 119. 12 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 55. 13 Bibicescu, op. cit., p. 224. 14 Familia, XXVIII, p. 27; Şezătoarea, III, p. 122; Bartolomeu, p. 48; Gligor, nr. 37; Papahagi, p. 259, 294, 306. 116 Simion Florea Marian 380. Punga-babei sau Tataiş (Inula dysenterica L.) 5? X & * PL yPU'l £ S/ija £e ’ t se Sz‘ se. ţHifU/^Mt^ţr e-sc£er ^&?TLAs£ ‘1*4?/%*{ -ţfr^&TL* <) —r-T- (Um < ?U if* tfp? Z: Ut UpuU* c* dî*HhU l+U*re culCLmiz. 4 £ 4îU* dt ma^cji? pujv] f$4ţiîput &r€s&u- i^vţiY~i'lih/JL^e. ţn a# C/t jbth uvL - ih-tilu'i t tf{ jiXffi fh Ap#* tff1HxsUu£â A& 0t pwK4 ^ L+vlt b. ţM*n/ / V *» drfl, fcţrflJ * Ta^IasC-J faL 4£ HKpv& J-ce *m 'Usjp-c le. $'vtdt~& ’tz £Ap4 Tfc'£& l 4ap***" ^"ybasm-c dC£* ° ^nt " ':: r Jwp/x: :r> rf*) ^ * • - - '•**■ Punga-babei sau tătăiş, lat. Inula dysenterica.1 * Tătăija: e bună de arsură, se farmă floarea şi se pune cu groscior sau sămăcişă (chişleag) pe rană.2 * Tătăiş, XLIII, 2. Fac femeile cu dânsul coloare galbănă.3 * Tătăişul creşte la priloage şi are floare galbănă ca ochiul-boului. Din tătăiş fac coloare galbănă. îl fierb în apă şi ’nainte de a pune sculele, pun piatră acră. 1 Uzitat în Transilvania. 2 Com. de P. Spânul. 3 Dict. de maica mea. Botanica poporană română Tătăişul se numeşte în unele locuri bubă-n cap. Tătăişa se numeşte în unele părţi din Banat şi ochişea.4 Miţişori, lat. Inula oculus-christi.5 'r Tătăiş sau punga-babii, lat. Inula dysenterica.6 4 Vezi Hodoş, p. 160. 5 Uzitat în Transilvania. 6 Marian: Cromatica, p. 24. 118 Simion Florea Marian 381. Punga-ciobanului sau Prilogieriul (Capsella Bursa pastoris Moench.) . . e o /i£ct^££ :cire ureJte, ^ fiYn ^r*?- Zcn; fc vY, yt<> o(ar£.fJ *£Y ..r^ucurx-, Ctt*t-£ *-eYtiL, Şrt^.ftjisfteC d+Uj c^u>o ; fîra.'C^ ca£<£ot 2 f 0t*£- r» 4 ^ i__ ă~ ——- ______-~~~~ : -~~>J~ ik6L ca^U&r , ^ ^ ta^ra 7H PrasPLĂ'-t ; (PuMfia fiMfi£cfi pMlfill£fifiU filil filfi Y Ul (< IY , ^dl^YlceOs^l <&- c6t>—firfifiu4\nf iîPţîPPi 1 cUj jfcpun f /^juV ^ oiX£ u f fii ^ £i< i £e Aiu m i Yij i£ pi €-£ flbot4*^fico&!~ £& 16LY dtPt ,£4'£ fi CC{0 U l t^â- if f 2\ ^mi' ck- ec ;- & târa+zYY- ^T(>~ ih^ui, ^, /jyz t 2J< $ret£'ScM-.- f *' atuuia f* (ftuxdu / fau£-?e#iveiAul. e t *MU CUs iouajt pis au^du^C f'/UU (fauţa < ^aSu cedtya^-ci #a£~ $4tt£, ^OUM&PltbJk t 4c Ut dAA-ebdfe/ibU CtY& 'AC jYec+4t_ \YHL~ Mta.tt£ci4ţa , jhJI' ipH&JUritaxu, tofa /muc jUj <4b> uyUHc&u -€au -t&e*ct~ ÂOÎr (4-rt-coţauJ4 - O f o fj-ccufaiba 4t<*° /hScafa* taaoc)~ ■ta 4t4^ uA~nXcL cds Aâub44o ^ . dâu4 teabtc. Cec Jluuftut-Y-c tadfa-cot-exts ct> âe fpu4 , Caut ta. Y ^ jCYfi-ov?4s 4jl> auAut^uYau Yt/huiaaJk'e faYYutc icctxf 4& /Y YYfa 4e> Hftct*, c :4ua de- ce. /tdctuoa db4iYe fuuocY ce> utfutu>/ fa catb> a j&t-Y/Hcfct?, & fac^aJ^ieuu^Ybf y^£dhAbj7uYu - t-e. -oi^vaL>t t> tjYHeuacct/ iaur tfatfa â /teuo 'ut fata c&artYud, au4e> Yfa> £ctufaY4a> u ^444 Z~2 aane . YtcfLa at^cuc-faco £e> vfarfat* *Ye Ybvcţfat juat, *c &> faoMub k Oflbt <¥r4Ju+4Z-Aa f com ce fhuoe. ut/ial 6vţ£e*/'. 382. Rapiţa-sălbatică (Brassica Rapa L.) Rapiţa-sălbatică, numită în Ţara-românească, şi anume pe la Buzău, şi osul-iepurelui, e o plantă care creşte mai cu samă pe arături şi pe lângă drumuri şi a cărei floare, de coloare galbănă, se întrebuinţează la producerea coloarei galbene. Româncele, şi cu deosebire cele din Ţara-românească, jud. Prahova, cari se ocupă cu coloratul, culeg floarea acestei plante când e bine înflorită, o pun de se usucă la soare şi apoi, strângând-o, o păstrează până când au trebuinţă de dânsa. Când voiesc să prepare coloarea ce le trebuie, iau ca 1 klgr de floare de aceasta şi, punând-o într-un vas de 10 litri de apă, o lasă de se plămădeşte până ce apa în care a fost pusă se îngălbineşte puţin. îngălbinindu-se apa, o strecură, iar florile le pun în faţa soarelui, unde le lasă de se soresc 2-3 oare. După aceasta le strâng într-o pânzătură, le leagă bine şi le introduc în apa strecurată, care se pune apoi la fiert. în timpul fierberii, storc florile în mai multe rânduri, anume ca să iasă 122 Simion Florea Marian toată materia colorantă dintr-însele. Tot în timpul fierberii pun în zama aceasta 20-30 gr de piatră acră, bine pisată. Piatra aceasta se adaugă anume ca să se prindă bine coloarea pe lucrurile ce voiesc să le coloreze. In coloarea astfel preparată introduc apoi lucrurile ce voiesc să le coloreze şi le fierb împreună ca la vreo două oare. In urmă, scot lucrurile şi, după ce le clătesc în apă curată, le pun la zvântat. Dacă nu s-a prins tocmai bine coloarea de lucruri, acestea se mai introduc încă o dată în lichidul colorat şi se mai fierb, ca la o oară. După aceasta, scoţându-se şi clătindu-se din nou, se pun iarăşi la zvântat şi apoi se pot întrebuinţa. în coloarea preparată în chipul cum s-a arătat până aice, se colorează firele de lână din cari se fac vărgi galbene, la straie, velniţe, la diferite aşternuturi, la brâne (cingători de mijloc). Iar din firele de tort de in se fac ţesături supţiri, ca şervete, ştergăruţe (prosoape mici), în care se amestecă şi puţin borangic.1 Alte două plante cunoscute românilor după nume, cari se ţin asemenea de familia rapiţei, despre care ni-a fost până aice vorba, însă cari nu cresc sălbatice, ci numai cultivate, sunt: Rapiţa, lat. Brassica Rapa L., var. oleifera DC., şi Napul pl. napi, numit şi nap-curechiesc pl. napi-curechieşti, lat. Brassica Rapa L., var. rapifera Metz.2 Spun românii că vitelor cari mănâncă rapiţă-sălbatică nu li se-ntâmplă nemică. Acelea însă ce mănâncă multă rapiţă-domestică, adică rapiţă cultivată, se zice că crapă.3 Mai departe se zice că untul de rapiţă e bun de tuşă măgărească.4 1 Buletinul cit., p. 192-193. 2 Panţu: Yocab., p. 8. 3 Com. de dl Art. Gorovei. 4 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. Botanica poporană română 123 [ialix aM-co jf.j fui cmr fâdţjfâ sau, /alto de jwbUA-vutiJU, picci mAct/e jaiu*i de aJ^tpri, ^ ^ fa oie umjl tu ouM. £ -t £lty1 & * (AljuAiAcL -aMct itlcct JUda- 4&a/r£ , ifrt fire? s ,f^/7 '^rZ!ă£yzrtt^,JZ-jz; 0^/ii'k-af/gyrlt r fa/. ifctti*- a/Aa, ^ " ~ ' - f. -ie < (fetiţii, -fedniup, fetAZi-*/#£+«*£ 'TÂ/sdo -fdiuttfgZo-asre' /eciiK âociţ l/™vicaj> df iiatl 'fox*, *fâ %l& cUui. fo ZXa~a^rdJ C£gJ/le'AaJ ' fiicuAl det- f^jAc/t'°'cc<^i A&yyLL6xS‘ ~ «■&££& ~ ~ ' (fţJf^j**^, fyM, aâi^LK'&tio &,< tfâjCia - tucctfira, t J'cl&k Uru^eaj et6M< ^JooA'CC , fc^eJUid*' tf*£cof /a&Us **(*-&*■?**£*, ifalutyot^^, ia/, tft/i'xfteZ' 'Ai/ /. « U(/a.jc£ f âZa^XA/a^ etA^frj f/ZoZc///^- £ctf* $%£( X%K tu t astea. ^c Jsra. 'Hs$ < . v&AUZ- f vCţJ^£c&_ / Ceuff, \fet£lX ^u4M„\o^< ifdAce. ţ &b/+ (fqjZcH <&t 04* ofaoo f ^uZcXt t^a^ f /ZcL^ Ju./o xâ?o f t /a/f2e, - r&tf'zk, ~t * ---: :—'—:——‘ ■*----------——4- f 383. Răchita sau Salcea (Salix alba L.) Sub cuvântul răchită sau salce înţeleg românii de pretutindene mai multe feliuri de arbori, cari se ţin de una şi aceeaşi familie, şi anume: Răchită-albă, răchită-mare, salcă dem. sălcuţă, salce, sălcie dem. sălciuţă, salcie-albă, salcie-alburie, lat. Salix alba L. Salcă-pletoasă, salce-pletoasă, salce-moartă, salcie-jalnică, salcie-pletoasă, salcie-plângătoare, lat. Salix babylonica L. Iov, loză, lozie dem. lozioară, răchită-moale, răchită-puturoasă, răchită-sălbatică, salcă-moale, salce, salcie-moale, lat. Salix capraea L. Lozia-neagră, lat. Salix cinerea L. Lozie dem. lozioară, răchită, salce, salcie, salcie-fragedă, sălcioară, lat. Salix fragilis L. Mlajă, răchită-albă, răchită-mlajă, lat. Salix incana Schrank. Salce, salcie, lat. Salix pentandra L. Salce, salcie, lat. Salix triandra L. 124 Simion Florea Marian Răchită, răchită-roşie, răchiţică, richită, richită-roşie, salcie-roşie, lat. Salix purpurea L. Lozie, mlajă, răchită, răchită-de-mlajă, răchiţică-albă, răchiţică-mlajă, salce, lat. Salix viminalis L. Salcie-de-părău, lat. Salix depressa Hoffm. Lozie, lat. Salix vitellina L.1 Dintru început însă, după cum ne spune o poveste din Transilvania, com. Maierul-Rodnei, nu erau defel răchiţi sau sălci şi soci, ci aceşti copaci s-au făcut cu mult mai târziu. Şi iată cum: Zice că în vremile de demult era un împărat tânăr, care avea o soră şi care nu se putea însura din pricină că ciobotele ce i le lăsase maica sa cu limbă de moarte, că numai pe acea fată s-o ieie de soţie, pe piciorul căreia i se vor potrivi, nu se potriviră pe piciorul nici uneia, ci numai pe al surorii sale. Şi deoarece sorâ-sa nu voia odată cu capul să meargă după dânsul, căci doară îi era frate, de-aceea i-a zis ea că dacă nu-şi poate el singur afla o fată pe piciorul căreia să se potrivească ciobotele, atunci se va duce şi-i va afla ea una. Şi cum a zis, aşa a şi făcut. S-a dus şi, după multă alergătură şi căutare în dreapta şi-n stânga prin lumea largă, a aflat o fată, care era răpită de o smeoaică şi pe piciorul căreia i se potriveau ciobotele, întocmai ca şi pe al ei. Şi luând ea acuma pe fata aceasta şi întorcându-se cu dânsa, urmărite fiind de smeoaică, ajunseră într-un târziu, cu mare chin şi vai, până în capătul satului, unde şedea împăratul. Acolo era un şes mare şi turmele împăratului erau la păşune. Dar era mare năcazul ciobanilor, că-i ardea rău soarele şi nu era nici o tufă cât de mică unde să se poată umbri. Numai o fântână era în mijlocul şesului, unde îşi adăpau turmele, apoi mai mult nici un pârău, barem cât de mic. Fetele s-au dus aţă la fântână şi una s-a pus de-o parte, alta de altă parte a fântânii şi s-au dat peste cap şi una s-a făcut o tufă frumoasă de soc, iar ceealaltă o salcă stufoasă, de umbrea fântâna şi locul din preajma ei. Bucuria păcurarilor, când văzură mândrenia de tufe acolo. Baciul cel mai mare a şi dat poruncă, să nu cuteze cineva, cumva, a tăia vreo crenguţă din tufele acelea, că unul ca acela o căpăta cea groasă. Şi se fereau ciobanii de un lucru ca acela. Dar doi băieţi ce umblau la sterpe, ce-şi gândesc într-o zi, când erau singuri la fântână şi stăteau tăvăliţi a lene la umbră?... Să facă ei fluierici!... Şi-şi făcură unul o tilincă dintr-o crenguţă de salcă, şi celălalt o trişcă dintr-o crenguţă de soc. Şi prinseră ei a sufla în ele, dar înlemniră văzând că acelea, în loc să fâşcăiască, dau glasuri îngânate ca de om, dară ei nu le pricepeau. în spaima lor, se gândiră ce-i de-a face? - Să spunem baciului - zise unul - că tot mai iute ne-a ierta, de i-om spune noi de noi, decât când ar auzi dintr-alţii! Aşa şi făcură. Spuseră baciului că uite, ei au cutezat de au tăiat fiecare câte o crenguţă din tufele cele de la fântână şi şi-au făcut unul o tilincă şi altul o trişcă, dar în loc să fâşcăiască, ele 1 Dr. Brândză: Prodrom, p. 164-167; Idem: Limba bot., publ. în ziar cit., p. 155, 385 şi 388; Grecescu: Conspect, p. 530-532; G. Crăiniceanu: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 570, 971 şi 976; Panţu: Vocab., p. 42; vezi şi citatele ce urmează mai la vale. Botanica poporană română 125 dau glasuri îngânate ca de om, şi ei nu pricep ce-i aceea. - Ian suflaţi oleacă în ele! - zise baciul. Şi suflară băieţii şi se mirară baciul cu toţi păcurarii de ce auziră, că auziră glasuri îngânate ca de om, dară nici ei nu le puteau pricepe. Acum baciul se gândi să spună chiar împăratului cum stă lucrul. Dar el nu putea lăsa stâna, deci trimise pe cei doi băieţi, ca ei, cu gura lor, să spună vestea şi minunea. Şi s-au dus băieţii şi au spus împăratului toată întâmplarea din fir în păr. Iar împăratul, după ce-i auzi, le porunci să sufle în fluierici. Şi suflară amândoi deodată, unul în trişcă şi celălalt în tilincă, şi iar răsunară vorbe îngânate. Şi asculta împăratul şi se minuna şi el, dar nu putu înţelege nemic. Şi chemă apoi sfetnicii; ei încă se minunară, dar de înţeles nici ei nu înţeleseră nemic. Atunci, un sfetnic mai bătrân zise: - înălţate împărate! lucrul acest minunat noi nu ţi-l putem tâlcui, dară să trimitem după atare babă ştiutoare, doară ea ni-ar şti spune şi tâlcui minunea asta nemaipomenită. Şi trimise împăratul numaidecât după nouă babe, cari erau mai bătrâne în împărăţia lui. Şi venit-au babele şi ascultat-au şi ele glasurile acelea ce ieşeau din trişcă şi din tilincă, şi ele încă înmărmuriră. Dar o hârcă mai bătrână clătină din cap şi zise: - înălţate împărate! fă-te bolnav, te pune în pat şi lasă să se lăţească vestea că eşti pe moarte. Atunci vor veni toţi supuşii Măriei tale să te caute, şi vor veni şi două fete şi nu le-i putea deschilini una dintr-alta. Dar una s-a pune la capul Măriei tale şi te-a plânge, iar ceealaltă la picioare şi te-a boci; cea de la cap va fi sora Măriei tale, iar cea de la picioare va fi mireasa Măriei tale. Când s-or boci mai tare, te rădică şi prinde pe cea de la picioare şi o du la popa să vă cunune, că aşa va fi bine! Toată curtea se miră de înţelepciunea babei. împăratul se şi trânti pe pat şi se făcu bolnav. Vestea merse ca fulgerul din gură în gură, că împăratul trage de moarte, şi lume multă se găti să meargă şi să mângâie pe bietul împărat. Vestea merse şi la ciobanii împăratului în câmp şi povestiră tot de astă întâmplare, stând în stanişte, colo, la umbra tufelor de la fântână. Iar după ce ieşiră cu vitele din stanişte, tufele se deferă peste cap şi se făcură fete, şi alergară tot într-un suflet, plângând, până la curţile împăratului. Acolo de-abia putură străbate prin mulţime până la patul împăratului şi una se puse la capul lui şi-l boci: Scoală, scoală, frate-meu, Tu pe mine m-ai mânat, Lumea, ţara o-am îmbiat, Mândră doamnă ţi-am aflat! Iar cea de la picioare se bocea: Scoală, scoală, domnul meu, Tu pe soră-ta-i mânat Lumea, ţara o-a umblat Mândră doamnă ţi-a aflat! Atunci împăratul se rădică frumos, o prinse de mână şi-i zise: Hai la popa la altar Să nu-ţi fie plânsu-n zădar! 126 Simion Florea Marian Şi s-au dus, drăguţ Doamne, şi s-au cununat, şi au tras o nuntă de cele împărăteşti, de şi cânii umblau cu colaci în coadă. Când au mers ciobanii cu oile la fântână, nu se puteau destul mira, ce li s-au făcut tufele, că nici urma lor nu li se mai cunoştea. Ar fi stat moarte de om să facă, dacă ar fi ştiut cine le-a furat. Dar nu aflară. Intr-o zi însă văzură că vin două doamne şi sădesc chiar în locul tufelor acelora alte tufe: una de soc şi alta de salce, şi le dădură în ştirea ciobanilor să poarte grijă de ele. Socul a crescut cât a crescut, dar salcea săraca, în câţiva ani fu ca un stejar de mare şi stufoasă şi se răcori multă lume la ea. De atunci sunt soci şi sălci în lume, că până atunci nu erau.2 Şi tot de-atunci se vede că se trage şi datina băieţilor de pretutindeni de a-şi face primăvara telinci, ţipe, Şuierători şi ţicnale3 din coaja rămurelelor celor drepte şi netede de salce sau răchită, când începe aceasta a slobozi mugurul şi a căpăta mâzgă, precum şi trişcuţe din rămurelele cele drepte şi netede de soc. O legendă din Moldova, care ne arată de când e salcia stufoasă şi nu înaltă, cum a fost dintru început, sună precum urmează: Zice că salcia a fost odată ca şi plopul de înaltă şi subţire. Trecând Dumnezeu şi cu Sân-Petru într-o zi de vară pintr-o pustietate mare şi fiind o căldură nemaipomenită, căutară în dreapta şi în stânga doară ar da de vreun copac sau măcar de vreo tufuşoară, la umbra căreia s-ar putea adăposti şi răcori, măcar cât de cât. In zadar le-a fost însă toată căutarea, căci nu deteră peste nemica alta, fără numai peste-o salcie înaltă şi subţire, care sta ca o ciuhă în mijlocul pustietăţii aceleia. Dumnezeu, cum dete cu ochii de salcie, zise cătră Sân-Petru: - Ştii ce, Petre! hai şi ne-om pune lângă salcia aceasta, cu toate că e aşa de-naltă şi subţire şi nu are mai defel umbră, căci tot e mai bine la puţină umbră decât la nemică! - Că bine zici, Doamne! - răspunse Sân Petru. Şi cum schimbară ei cuvintele acestea, se puseră jos lângă salcie. Salcia, cum văzu că drumeţii se aşezară lângă dânsa şi că sunt mai fripţi de arşiţa soarelui, i se făcu milă de ei, îşi îndoi cum putu crengile şi căută să-i umbrească măcar cât de cât. Văzând Dumnezeu fapta aceasta a sălciei, cum s-a mai răcorit şi odihnit puţin, a binecuvântat-o ca pe viitor să nu mai crească aşa de-naltă şi de subţire, ci cu mult mai scurtă şi mai stufoasă, şi tot pe lângă ape, ca să se poată odihni mai cu drag drumeţii sub umbra ei. Şi de-atunci e salcia stufoasă şi umbroasă, şi nu cum a fost la început: înaltă şi subţire.4 O altă legendă, care ne arată de ce înmugureşte salcea cea dintâi primăvara şi de când duc românii mlădiţele sale cele înflorite la biserică în Ziua Floriilor ca să le binecuvânteze preoţii, sună astfel: Pe când fugea Maica Domnului de frica lui Irod, a ajuns, în drumul cătră Egipet, pintr-un loc pustiu. Şi era obosită şi flămândă şi ea, ca şi îngrijitoriul ei, losif; şi le era sete, că nu găseau 2 Din colecţiunea dlui I. Pop Reteganul. 3 Dat. rom din Bucovina, a celor din Transilvania, şi a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei: Din coaja mlădiţelor de răchită se fac telinci, un fel de fluiere lungi fără borte, în cari cântă unii ciobani foarte melodios, şi ţipe şi fluierători.; şi de dl Tudor Pamfile: Băieţii fac ţicnale din beţişoare de salcie, după cum fac şi din cele de tei. 4 Com. de dl Tudor Pamfile. Botanica poporană română 127 nici o fântână pe acolo. Iar soarele ardea ca un cuptor aprins, şi copilul Isus se zvârcolea şi plângea de căldură în braţele mamei sale. Şi mergând aşa chinuiţi câte-şi trei, au ajuns la un plop şi s-au aşezat la umbra plopului să se răcorească. Dar plopul, răutăcios, întruna şi-a clătit frunzele şi-ncolo, şi-ncoace, lăsând să străbată soarele prin frunzişul său, pe toate părţile. Şi-a plecat mai departe Maria, cu fiul ei şi cu Iosif, căci plopul nu le dase umbră. Au ajuns în urmă la o salcie şi s-au aşezat la umbra ei. Iar salcia, miloasă, şi-a adunat cu grabă frunzişul la un loc şi s-a silit să nu lase pintre frunze nici măcar o rază de soare. Şi s-au odihnit acolo călătorii. Iar când a plecat, Maria a binecuvântat salcia şi, aducându-şi de plop aminte, a blăstămat plopul. Şi de-atunci sufletul plopului nu mai are astâmpăr şi alinare. Toţi copacii plâng şi îşi freamătă frunza când bate vântul, dar plopul plânge şi pe vreme liniştită şi frunza lui se zbate fără contenire şi ziua şi noaptea. Şi vecinie va plânge fără temei frunza plopului şi i se va zbate vecinie. Dar salcia de-atunci e cu sufletul totdeauna liniştit. Şi de-atunci salcia e copacul Domnului, că ea înmugureşte cea dintâi primăvara, şi mlădiţele ei le duc la biserică românii, în Duminica Floriilor, şi le binecuvântează preoţii. Şi e aleasă salcea dintre toţi copacii, să crească prin cimitire şi să umbrească mormintele celor morţi. Câteodată, crengile ei se lasă toate spre pământ şi frunzişul ei se face ca o boltă, parcă ar vrea să scutească de ploi şi de soare mormântul, şi e ca o mamă când se pleacă peste copilul ei din leagăn. Şi ziua stă liniştită, iar în boarea nopţii frunzişul ei şopteşte duios şi freamătă dulce, şi atunci sufletul sălciei vorbeşte cu morţii.5 Cu toate însă că salcia, după cum spun legendele reproduse în şirele de până aicea, e binecuvântată de Dumnezeu şi de Maica Domnului, totuşi nu ştiu dacă se mai află vreun alt arbore pe faţa pământului care să fie atât de ciocârtit, stâlcit şi de ciungărit ca dânsa. Nu prinde bine a creşte şi a se dezvolta cumsecade, şi numai ce vezi că băieţii se apucă şi-i taie rămurelele cele drepte şi nenoduroase spre a-şi face telinci dintr-însele; iar bărbaţii, cum se desprimăvărează, s-apucă şi-i taie crengile cele mai mari, parte spre a face dintr-însele pari, cari îi bat pe lângă malurile apelor ca, prinzându-se şi crescând mari, să oprească răsipirea malurilor, şi parte spre întărirea şi cârpirea gardurilor de nuiele, cari, la rândul lor, au fost asemenea făcute din nuiele de salce sau răchită. Şi la urma urmelor, când cauţi, te trezeşti că salcea nu mai e un arbore ca toţi arborii, ci mai mult un fel de ciotârcă diformă, boticoasă şi nodoroasă, ale cărei crengi nu cresc mai mult, ca la alţi arbori, ci care încotro apucă şi cum apucă. De-aice se vede că vine apoi şi proverbul: Nici salcia pom Nici mojicul om, care se zice pentru oamenii cei proşti şi prin care se arată dispreţul ce-1 aveau odinioară boierii pentru oamenii din popor. Sau: 5 Publ. de G. Coşbuc, în Foaia interesantă, an. I, Bucureşti, 1897, nr. 23, p. 2; cf. şi Sim. Fl. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 260; Idem: Legendele Maicii Domnului, p. [...]: Se duse apoi Maica Domnului la salcie şi îi zise: salcie, salcie! pune-te peste râul Iordan, să trec pe tine! Salcia se făcu punte şi Maica Domnului trecu pe ea, iar din gură aşa-mi grăia: Tu salcie, salcie să fii, preotu prin sfintele liturghii, pe la zile mari, să nu poată face slujbă fără tine! 128 Simion Florea Marian Nici salcia pom Nici boierul om, prin care poporul a început a-şi bate joc de stăpânii lor de odinioară pentru dispreţul ce-1 arătară aceştia mai nainte faţă de dânsul. Sau: Nici salcia pom Nici nerodul om, care se zice despre cei proşti. Şi-n urmă: Nici salcia pom Nici voinicu om, care se pronunţă de ţărani când unul nu se ţine de cuvântul dat între ei.6 Intre toate speciile de răchită sau de salcie însă, câte li-s cunoscute românilor, rolul cel mai însemnat în privinţa întrebuinţării şi al credinţelor îl are numai salcea-moale sau loza, lat. Salix capraea L., şi salcea sau răchita-albă, lat. Salix alba L. Din crengile cele mai groase ale salcei-moale fac românii din Bucovina pari pentru gardurile de nuiele, nuiele de îngrădit gardurile, cosii de coase, colţi de greblă şi furci de fân7, iar cei din Transilvania chiar şi furci de tors, după cum ne-o adevereşte aceasta şi următoarea doină poporană din ţinutul Bârgăului: Fă-mă, Doamne, ce me-i face! Fă-mă, Doamne, sălciuţă Mândrei mele de furcuţă, Să mă ducă-n şezătoare, Să mă ţie-n brăţişoare!8 Din crenguţe de lozie, de câcădâr şi de răchită-albă se face un leac pentru răul sau răutatea copiilor. Toate crenguţele acestea însă se sorocesc cu pâne şi cu sare şi se aduc cu cea mai mare curăţenie. Iar după ce s-au adus, se pun într-un ceaun, se fierb cu apă curată, ne-ncepută, adusă şi aceasta cu cea mai mare curăţenie de la nouă fântâni, înainte de ce răsare soarele, şi-n zama acestor crenguţe se scaldă apoi copiii cei bolnavi de răul copiilor. Unele mame dau copiilor săi celor bolnavi zamă de-aceasta de băut.9 Tot cu crenguţe de salce sau loză vindecă româncele din Bucovina şi boala numită de dânsele. Intr-o zi de sec, precum luni, miercuri sau vineri, până nu răsare soarele, descântătoarea, care voieşte să vindece pe cel ce are de dânsele, ia nouă bucăţele de sare şi nouă de pâne, le pune jos şi bate peste dânsele nouă mătane. După aceasta, se duce cu pânea şi sarea la o salce şi, puindu-le lângă rădăcina ei, zice: Eu te sorocesc 6 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 277-278. 7 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 81. Dologa: Doine §i hore din Ardeal, ţinutul Bârgăului, publ. în Familia, an. XXII, p. 215. 9 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. Botanica poporană română 129 Cu pâne şi cu sare, Iar tu să soroceşti Pe N. cu leac, Sănătate şi cu veac! După ce rosteşte cuvintele acestea, rupe nouă crenguţe sau rămurele de salce şi le aduce acasă. Sosită acasă, le taie pe pragul casei şi le pune într-o oală. După aceasta, se duce şi aduce apă ne-ncepută, pe care o toarnă asemenea în oală. Fierbând rămurelele de ajuns, se face scăldătoare dintr-însele, în care se scaldă apoi cel ce pătimeşte de dânsele. Scăldătoarea rămasă o duce şi o toarnă la un loc curat, anume ca să nu calce cineva într-însa şi să se umple apoi şi altul de această boală. Când se duce de-aduce rămurelele, când se-ntoarce acasă şi când scaldă pe cel bolnav, descântătoarea se fereşte ca să nu vorbească cu nimene nemică, îşi face treaba sa şi tace ca chiticul.10 în Moldova rămurelele de salce-moale, precum şi cele din ale salciei-fragede sau ale sălcioarei se-ntrebuinţează ca leac contra spărieturii, a întâmpinăturii, a ceasului celui rău, precum şi pentru boala de dat şi de făcut. Femeile, cari voiesc să vindece pe cei bolnavi de boalele acestea, iau în trei zile de sec, la sfârşitul luminii, câte nouă vârfuri din nouă crenguţe, până a nu răsări soarele, şi cari, după sfinţit, se fierb în nouă ulcele de apă ne-ncepută, şi aduse mut, adică nevorbind, de la izvor sau fântână, şi a doua zi de demineaţă se toarnă de trei ori din vârful capului celui bolnav şi apoi se varsă în loc curat.11 Din scoarţa de salce fac româncele din Bucovina coloare galbănă cu care îngălbinesc diferite sculuri de lână şi de buci.12 Floarea de salce, care se numeşte în unele părţi locuite de români mâţ pl. mâţi, mâţişor pl. mâţişori şi motănaş pl. motănaşi, iară în alte părţi mâţişoară pl. mâţişoare, fiindcă are un fel de pufuşor foarte moale, ca şi perii de adevăraţii mâţişori, se duce în ziua de Florii la biserică, unde se sfinţeşte de cătră preoţi şi se împărţeşte apoi tuturor de faţă adunaţi la serviţul dumnezeiesc. Iar sfinţirea şi împărţirea aceasta se face în următoriul chip: în Ajunul Floriilor, pălimariul, dimpreună cu vreo câţiva băietani sau şi alţi oameni, se duce şi, aducând mai multe braţuri de mâţişoare, le pune în biserică, unde le lasă apoi până a doua zi demineaţă. A doua zi demineaţă, preotul ce liturghiseşte, nemijlocit după ce a cetit St. Evanghelie la utrine, sfinţeşte mâţişoarele aduse şi le predă apoi iarăşi pălimariului ca să le împărţească poporului. Pălimariul, luând mâţişoarele sfinţite, pune o parte dintre dânsele lângă tetrapod, ca fiecare creştin care vine la biserică şi sărută icoana intrării lui Isus în Ierusalim să-şi poată lua câte un rămurel de acestea, iar restul le păstrează în altar, până după sfârşitul liturghiei, anume ca să aibă ce împărţi şi celorlalţi credincioşi cari nu şi-au putut lua singuri sau cari au venit ceva mai târziu la biserică. Fiecare creştin, cum intră în biserică şi sărută icoana de pe tetrapod, ia una, cel mult două 10 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş; a celor din Crasna, dict. de Zamfira Tuniac: Cei ce au de dânsele, se duc într-o demineaţă până nu răsare soarele la o salce şi, rumpând nouă rămurele şi aducându-le acasă, fac dintr-însele scăldătoare şi se scaldă. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 63. 12 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 130 Simion Florea Marian sau trei rămurele de acestea şi le ţine cu cea mai mare evlavie în mână, până după liturghie. După liturghie, fiecare se duce cu dânsele drept acasă. Iar după ce au ajuns acasă, cei mai mulţi inşi au datină de a se duce mai întâi la ocolul sau în grajdul vitelor şi a păli cu dânsele pe toate vitele, anume ca să crească13, iar vacile şi juncile să se alunge mai degrabă14, să înflorească aşa cum înfloresc mâţişoarele15. După ce au atins vitele, intră în casă şi ating cu dânsele pe copiii cei mici, anume ca şi aceştia să crească şi să înflorească aşa ca mâţişoarele.16 Iar după ce au atins şi copiii cu dânsele, le pun după icoane sau în alt loc din casă. Cei mai mulţi inşi însă nu le vâră în casă, ci le acaţă deasupra uşii, sub streaşină17, sau în alt loc undeva, ca să nu umble nime cu dânsele18, şi aceasta din cauză că, dacă le-ar vârî în casă, atunci ar trebui să moară cineva din acea casă19, sau pentru că nu le merge bine la vite.20 13 Dat. rom. din Frătăuţul-nou, com. de Iul. Sidor, stud. gimn.: Când se aduc mâţişoarele de la sfânta biserică, se pălesc cu dânsele toate vitele şi din familie pe cei mai mici, ca să crească. 14 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, com. de I. Covaşă, stud. gimn.: în ziua de Florii se aduc de la biserică motănaşi sfinţiţi, cu cari se bat vacile, crezându-se că se vor alunga mai degrabă.; a celor din Crasna, dict. de Zamf. Tuniac: Se zice că cel ce aduce mâţişoare pe la Florii şi păleşte vacile mulgătoare cu dânsele, vacile se alungă.; a celor din Tereblecea, dict. de Maranda Nimigean, com. de Pant. Nimigean, stud. gimn.: în Duminica Floriilor sau Vlăstărilor aduc mâţişorii din biserică şi se duc mai întâi în grajdi la vite, se pălesc vacile cu ei, ca să se alunge mai degrabă, şi abia după aceea se duc în casă. 15 Dat. rom. din Straja, com. de I. Dan: Tot atunci se ating vitele cu o crenguţă de mâţişoare, ca vitele peste an să fie înflorite cum înfloresc mâţişoarele. 16 Dat. rom. din Mitocul-Dragomirnei, com. de Anfil. Burac, stud. gimn.: Tata sau mama, când vin de la biserică în ziua de Florii, aducând totodată şi mâţişoare, pălesc cu dânsele copiii peste cap, rostind la această ocaziune următoarele cuvinte: Nu te pălesc eu, ci mâţişoarele, ca să nu uiţi că de azi într-o săptămână e Paştele.; a celor din Şcheia, com. de C. Lucaciu, stud. gimn.: Când vin oamenii în ziua de Florii de la biserică, lovesc pe toţi băieţii cu mâţişoare. T 17 Dat. rom. din Ilişeşti, com. de V. Botezat: Fiecare creştin ia câte o mâţişoară şi o duce acasă. Acasă duse, nu le vâră în casă, ci le acaţă deasupra uşii, sub streşină.; a celor din Stupea, com. de Onufr. Căilean: întorcându-se de la biserică oamenii cu mâţişoarele, nu le bagă în casă, ci le bagă undeva sub streşină la casă.; a celor din Tereblecea, com. de P. Scripcariu: Mâţişoarele sfinţite se păstrează în casă la grindă, sau după căprior la streşina casei afară. Unii însă zic că nu-i bine de adus mâţişoarele în casă, ci le pun sub streşina casei, sub un căprior.; a celor din Mitocul-Dragomirnei, dict. de Domnica Hostiuc, şi com. de Alex. Romaş: Mâţişoarele nu se bagă în casă.; a celor din Crasna, dict. de Z. Tuniac: Mâţişoarele nu e bine de băgat în casă când se aduc de la biserică pe la Florii. 18 Dat. rom. din Crasna, com. de Em. Iliuţ: Oamenii aduc mâţişoarele acasă, însă nu le bagă în casă, ci le pun într-un loc undeva ca să nu umble nime la ele.; din Horodnicul-de-jos, com. de dl P. Prelipcean: La Florii, când aduci stâlpările (mâţişoarele) cele sfinţite de la biserică, să nu le bagi în casă, ci să le laşi afară sub streşina casei sau în alt loc undeva. 19 Dat. şi cred. rom. din Udeşti, dict. de Zamfira Niculi şi com. de Darie Cosmiuc: Mâţişoarele, cari se sfinţesc în ziua de Florii, cred oamenii că, dacă le aduc şi le pun în casă, atunci moare cineva din casa aceea, de aceea le pun afară, dinaintea casei. 20 Dat. rom. din Buninţi, com. de Vesp. Corvin: Mâţişoarele, cum le aduci, să nu le bagi în casă, pentru că nu le merge bine vitelor, ci să le pui sub streşina casei.; Dim. Dan: Credinţe pop. bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei, an. V, Cernăuţi, 1895, nr. 12: Mâţişoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streşina grajdului, şi numai când tună şi fulgeră, a afuma în casă cu ele, şi apoi fulgerul nu va atinge acea casă. Botanica poporană română 131 Unii iau vreo câteva mâţişoare de pe rămurelele aduse şi le pun pe stupi, în credinţă că, făcând aceasta, stupii se sfinţesc, le merge mai bine şi strâng mai multă miere peste an.21 Iar alţii pun vreo câteva mâţişoare pe straturi, anume ca să nu mănânce viermii legumele.22 Mâţişoarele se păstrează în locul unde s-au pus peste tot anul şi se-ntrebuinţează ca leac contra mai multor boale, precum: contra gâlcilor, frigurilor, durerii de grumaz şi a jigului la oameni, precum şi în contra ariciului la vite. Cei ce capătă boalele susamintite înghit câte una până la trei mâţişoare şi le trece23, iar vitelor le dau în tărâţe şi se afumă cu dânsele.24 Mulţi inşi însă cred că dacă înghit trei mâţişoare sfinţite în ziua de Florii, nu se prinde nici un fel de boală de grumaz, în decursul anului, de dânşii, iar dacă unul sau altul a întârziat de a face aceasta, apoi trebuie să înghită o mâţişoară, însă numai spre trecerea gâlcilor.25 Drept aceea, mai cu samă tinerii şi tinerele cari voiesc să nu-i doară gâtul peste an, cum ies în Duminica Floriilor din biserică, sau nemijlocit după ce au ajuns acasă, înghit câte un mâţişor întreg.26 Tot aşa fac şi cei ce voiesc să n-aibă gâlci27 şi să nu-i taie jigul28. 21 Dat. rom. din Volovăţ, com. de Ilie Buliga: După ce ies oamenii de la biserică, este datină la noi ca oamenii să puie mâţişoare pe stupi, spunând că stupii se sfinţesc, le merge mai bine şi strâng mai multă miere peste an. 22 Dat. rom. din Bosanci, com. de Sim. Şutu: Mâţişorii să fie puşi pe straturi, căci viermii nu mănâncă legumele.; a celor din Securiceni, com. de Gavril Guşet: Alţii le pun pe straturi, cu scopul că atunci nu ar roade viermii legumele, fiindcă ele înfloresc întâi şi nu le mănâncă nemic. 23 Dim. Dan: Credinţe pop. bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei, an. V, nr. 2, p. 2: Se crede că este bine a înghiţi în Duminica floriilor mâţişoare sfinţite, şi apoi acela va fi scutit de gâlci.; dat. rom. din Crasna, com. de Vas. Iliuţ: Se zice că, dacă are cineva durere de gât şi va înghiţi o mâţişoară, se vindecă.; a celor din Pătrăuţi, com. de Vict. Morariu: Cine are friguri, să înghită trei mâţişoare şi-i trece.; a celor din Şcheia, com. de C. Lucaciu: Mâţişoarele le strâng peste an, căci se crede că acei cari pătimesc de friguri se vindecă dacă înghit mâţişoare. 24 Dat. rom. din Crasna, com. de Vas. Iliuţ: Oamenii spun că mâţişoarele sfinţite ce le aduc de la biserică sunt bune de leac, afumă vitele cu dânsele.; tot din Crasna, com. de Em. Iliuţ: Mâţişoarele se întrebuinţează pentru boale de vite, punându-se în tărâţe.; a celor din Bosanci, com. de Sim. Şutu: Mâţişorii trebuie apoi de leac pentru vite.; a celor din Mitocul-Dragomirnei, dict. de Domnica Hostiuc, şi com. de Alex. Romaş: Mâţişoarele se întrebuinţează la vite şi anume la o boală care se numeşte ariciu.; a celor din Tereblecea, dict. de Maranda Nimigean: Vlăstările de salcie sau mâţişorii îs buni de afumat vitele când se bolnăvesc. 25 Dat. şi cred. rom. din Horodnicul-de-jos, com. de G. Teleagă. 26 Dat. rom. din Tereblecea, com. de P. Scripcariu; a celor din Straja, com. de I. Dan: In ziua de Florii se înghit mâţişoare, ca să fie scutiţi de durere de grumaz. 27 Dat. rom. din Pătrăuţ, com. de Vict. Morariu: Cine înghite în ziua de Florii un mâţişor sfinţit, fără să-l atingă, acela va fi ferit de gâlci tot anul.; a celor din Volovăţ, com. de Ioan Buliga: In ziua de Florii cred oamenii că, dacă vor înghiţi un mâţişor de pe beţişorul adus de la biserică, n-ar avea tot anul gâlci.; a celor din Tereblecea, dict. de Maranda Nimigean: Cine voieşte înghite mâţişori, ca să nu facă gâlci, şi anume doi, pentru că gâlcile se fac pe amândouă părţile.; a celor din Horodnicul-de-jos, com. de P. Prelipcean: Pe la Florii e bine să înghiţi trei mâţişoare, însă să le iei cu mâna dreaptă după cap şi aşa să le îmbuci, căci atunci eşti scutit peste tot anul de gâlci. 28 Dat. rom. din Stroieşti, com. de D. Gemeniuc: La Florii au oamenii datină că, venind de la biserică, iau mâţişoare sfinţite, pe cari le înghit pe inima goală, zicând că nu-i taie jigul toată vara şi-s mai uşori.; a celor din Crasna, dict. de Z. Tuniac: Mâţişoarele de salce îs bune de jig. Cine are jig, se zice că dacă va mânca trei fire de mâţişoare de acestea, nu-l taie (arde) mai mult jigul. 132 Simion Florea Marian Mulţi inşi îndătinează a înghiţi câte o mâţişoară în ziua de Florii, nu numai ca să fie scutiţi contra boalelor susamintite, ci totodată ca să fie uşori şi sănătoşi ca florile peste an.29 Mâţişoarele sfinţite se consideră de cătră popor ca un mijloc de apărare în contra grindinii, precum şi în contra furtunilor. Drept aceea, unii, vara, la vreme de zloată, tunete, fulgere, trăsnete şi grindină, pun mâţişoare pe foc, crezând că fumul ieşit dintr-însele împrăştie zloata, fulgerul, tunetul şi grindina.30 Alţii, când este vreo cumpănă foarte mare, iau mâţişoarele de sub streaşină, le afumă cu tămâie sfinţită în ziua de Paşti şi apoi încunjură de mai multe ori casa cu dânsele.31 Şi iarăşi alţii, când văd că se apropie vreo grindină mare de sat, oraş sau ce este, spun că e bine să iei mâţişoare sfinţite, să ieşi cu dânsele înaintea grindinii, până ce nu apucă aceasta a trece pe hotarul satului sau al oraşului, şi să rosteşti cuvintele întrebuinţate la ajunuri, când postesc, ca să se poată opri grindina şi, cum ai făcut aceasta, grindina apucă îndată în alte părţi.32 Dacă nu e cu putinţă de-a ieşi înaintea grindinii afară de sat, atunci se zice că e de ajuns şi numai atâta dacă o femeie castă se dezbracă şi dă în dosul casei mâna cu mâţişoarele, atunci norii şi piatra (grindina), imediat după aceasta, se duc peste hotare.33 Românii din unele părţi ale Moldovei şi Transilvaniei cred asemenea şi spun că mâţişorii cei aduşi de la biserică în Duminica Floriilor sunt buni să-i aprinzi şi să afumi casa cu ei când e tempestate34, vreme rea.35 Unii români, tot din Moldova şi Transilvania, îndătinează de-a împodobi cu mâţişoarele sfinţite în ziua de Florii, şi anume nemijlocit după ce ies din biserică, crucile de la morminte, casele pe dinafară şi icoanele cele sfinte de prin case, precum şi stâlpii porţilor şi gardurile de pe lângă acestea. Iar dacă salcia, adusă de la biserică în ziua de Florii, se presădeşte undeva, fie în orişice loc, se crede că se prinde.36 29 Dat. şi cred. rom din Stroieşti, com. de D. Gemeniuc; a celor din Crasna, com. de Em. Iliuţ: Oamenii în ziua de Florii se duc la biserică şi-şi iau mâţişoare şi, înghiţind o mâţişoară, zic că peste an vor fi sănătoşi ca florile. 30 Dat. rom. din Straja, com. de I. Dan; a celor din Ilişeşti, com. de V. Botezat: Mâţişoarele se întrebuinţează în contra furtunilor de piatră. Când vine vreo furtună, când fulgeră şi trăsneşte, le aprind în casă şi afumă cu ele.-, a celor din Liuzii-Homorului, com. de Emil. Teutul: în ziua de Florii se aduc mâţişoare la biserică şi se sfinţesc, iar după ce s-au sfinţit, se aduc acasă şi se păstrează peste toată vara, iar în timp de pericol, d. e. când este ploaie cu gheaţă, se pun în foc şi se ard ca jertfă lui Dumnezeu şi se roagă ca să înceteze ploaia.-, a celor din Şiret, dict. de Ioana Lipaş: Mâţişoarele sunt bune de afumat când fulgeră şi trăsneşte tare, căci apoi îngăduie tunetul, fiindcă mâţişoarele sunt sfinţite şi de-aceea tunetul îngăduieşte.; şi a celor din Gura-Homorului, com. de Emilian Netea: Mâţişoarele de la Florii sunt bune de aprins pentru grindini mari. 31 Dat. şi cred. rom. din Mihoveni, dict. de Paraschiva Cojoc, com. de Vesp. Corvin. 32 Dat. şi cred. rom. din distr. Rădăuţului, com. de dl P. Prelipcean. 33 Din Şiret, com. de dl Or. Dlujanschi. 34 Dat. şi cred. rom. din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei: Românii din jud. Suceava, când vin de la biserică în ziua de Florii cu salcia, nu intră cu ea în casă, că nu-i bine, ci o pun sub streşina casei şi vara, la timp de furtună, când se rădică nouri mari, se face cu salcia de trei ori cruce asupra nourului, şi grindina apoi nu trece hotarul.; a celor din Transilvania, com. de dl B. Iosof. 35 Com. de dl I. Pop Reteganul: La Florii aduc oamenii de la biserică mâţişoare slujite, cari se păstrează pe la icoane peste tot anul şi se aprind când e vreme grea. 36 Com. de dl Tudor Pamfile şi B. B. Iosof. Botanica poporană română 133 în Banat, sâmbăta înainte de Florii, preotul cu copiii şi cu poporul scot la vecernie litia şi aduc ramuri de salcă, sfinţite în ziua de Florii, cari se împart tuturora la biserică. Din aceste sălcuţe dau frunze tuturor vitelor, iar unele le păstrează în casă pentru sănătate, şi când se întâmplă de ar bate piatra, aruncate afară, se opreşte grindina.37 Tot în Banat există şi credinţa că ramul de salcă, adus din biserică în ziua de Florii, este bun de dragoste, şi cei bătrâni ating cu el pruncii şi pruncele spre a creşte.38 în unele părţi din Ţara-românească, precum bunăoară în Bucureşti, atât copiii, cât şi unii dintre cei mai înaintaţi în vârstă, umblă în Sâmbăta Floriilor pe la casele oamenilor cu ramuri înflorite de salcie şi cântă tropariul: arătatu-s-au ale adâncului izvoare, iară în ziua de Florii merg cu toţii, atât cei tineri cât şi cei bătrâni, la biserică, cu scop ca să ieie câte o nuia de salcie, zicând că au noroc să crească cânepa. Iar după ce o aduc acasă, o pun colac la icoane în casă şi, în timpul grindinii (pietrei) o aprind şi afumă cu dânsa, sau o pun pe acoperişul casei, ca să înceteze grindina.39 în alte părţi, tot din Ţara-românească, după ce s-au întors de la biserică, iau richiţi de salcie din cele slujite la biserică de preot şi - cine are - încinge fiecare stup cu câte o nuieluşă de-acestea, făcută în formă de cerc, care trebuie să stea pe stup până la anul, la Florii, când le preschimbă. Acest cerc are darul de a apăra stupul de toate relele peste tot anul.40 Mai departe, mâţişoarele sunt bune de pus în lăutoare. Şi dacă este uns în casă, se aduc în casă, iar de nu, se lasă afară, fiindcă, dacă le-ar aduce în casă neîngrijită, casa aceea ar rămânea neîngrijită peste tot anul.41 Iar dacă în ziua de Florii umbli încins cu salcie dusă la biserică, atunci se crede că nu te mai doare mijlocul.42 în fine, mâţişoarele se mai întrebuinţează încă şi la negoţ. Aşa bunăoară, dacă duce cineva la târg un porc, un cal, o vacă, o păreche de boi sau vreo câteva oi de vândut şi atinge cu mâţişoarele vitele ce voiesc să le vândă, atunci neguţitorii se îngrămădesc la dânsele, tocmai după cum se îngrămădesc oamenii în ziua de Florii ca să ieie mâţişoare.43 Pretutindene în Bucovina e datină ca în sara spre Sân-Georgiu să se puie pe vârvul stâlpilor de la porţi şi portiţe, precum şi pe hornurile streşinilor de la case, înaintea uşilor de la acestea, lângă uşorii uşilor şi prin tinzi, câte o glie sau brazdă verde, în forma unui pătrat, în care 37 Com. de dl Aurel Iana, preot în Maidan. 38 Sim. Mangiuca: Calendar pe an 1882, luna Mărţişor, şi 1883, luna Prier. 39 Din Răsp. la cest. dlui Nic. Densuşian, com. Andreeşti, pl. Gilort, jud. Gorj; I. N. Constantinescu: Superstiţii din Ciulniţa (Ialomiţa), publ. în Şezătoarea, an. III, Fălticeni, 1895, p. 122: Salcie de la Florii făcută cercuri şi pusă la icoane e bună să se aprindă când fulgeră şi trăsneşte şi este cineva singur în casă. Asemenea se fac cercuri şi se pun pe pomi, ca să dea roade mai multe. 40 Sim. FI. Marian: Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, p. 160. 41 Dat. şi cred. rom. din Securiceni, com. de Gavr. Guşet, stud. gimn. 42 C. Gheorghinescu: Superstiţii, publ. în Şezătoarea, an. III, Fălticeni, p. 120. 43 Dat. rom. din Securiceni, com. de Gavr. Guşet: Despre mâţişoare se mai crede că, dacă are cineva o vită de vânzare şi o bate cu mâţişoare, atunci se strâng şi se bat atâţia neguţitori după dânsa, cum se bat oamenii după mâţişori.; vezi despre toate acestea şi Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 260-266. 134 Simion Florea Marian se află de regulă împlântată câte o ramură verde de răchită-albă, lat. Salix alba L., sau de rug.44 Atât glia aceasta, cât şi ramura dintr-însa însemnează, după unii, că în ziua de Sân-George descuie Dumnezeu pământul, care rămâne apoi descuiat până la Sâ-Medru45, după alţii însă, ca semn că a sorit şi a început mult dorita şi aşteptata primăvară46, şi iarăşi, după alţii, că în demineaţa acestei zile porneşte Sfântul George călare de încheie toţi codrii, toate fânaţele şi toată verdeaţa câmpului, iar de cătră sară să ştie unde are să tragă de mas.47 Tot aşa şi spre acelaşi scop, ca semn de primăvară, fac şi românii din Moldova.48 In Macedonia, pintre diferite alte obiceiuri cari se practică în ziua de St. George, se caută, cu mare scrupulozitate, a se împodobi casele cu verdeaţă. Astfel, la uşi şi la fereşti se atârnă ramuri verzi de pomi şi de salcie, ierburi şi ferigă, iar la poarta casei se pune svolie (brazdă verde).49 In Transilvania, şi cu deosebire în unele comune din Ţara-Oltului şi din ţinutul Târnavelor, în presără de Sân-George se pun ramuri de salce, de leuştean, de rug-verde şi de brad la poartă, la uşi şi la fereşti, precum şi la uşile şi obloanele (fereştile) grajdurilor, nu numai ca semn că a sosit primăvara, ci totodată ca să nu se apropie strigoaiele, cari se pornesc în noaptea aceasta, şi să ieie laptele de la vaci.50 Tot spre acest scop se aduc şi se pun ramuri de salcă, de rug sau frunze de fag ori de gorun şi de cătră românii din Banat51, precum şi de cătră cei din Ungaria.52 44 Dat. rom. din Ilişeşti: Băieţii sapă glii verzi pătrate, împlântă într-însele ramuri înflorite de răchită şi astfel le aşază pe vârvul stâlpilor de la porţi şi portiţe, precum şi pe cornul streşinilor de la casă.; a celor din Horodnicul-de-jos, com. de dl P. Prelipcean: Sara înainte de St. George, se pun brăzdiţe de pământ cu iarbă înaintea uşii casei şi în tindă ca să calce, când vor ieşi din casă, pe iarbă, în care brăzdiţă se află înfipte rămurele de răchită sau şi de alt arbore; de asemenea, se pun şi pe dinaintea pragului tinzii tot brăzdiţe cu iarbă şi cu crenguţe verzi; de asemenea, pe stâlpii porţilor, dacă se află zăplaz, sau pe parii gardului, care închide ograda din partea grădinii sau a drumului. 45 Dat. şi cred. rom. din Mihoveni şi Buninţi, dict. de Pavel Cioful, şi com. de Vesp. Corvin: Sara, spre ziua de Sfântul-George, se pune o brazdă verde pe vârvul stâlpilor de la porţi, şi în brazdă câte o mladă de răchită împlântată, pentru că acuma în ziua aceasta descuie Dumnezeu pământul, care rămâne descuiat până la Sâ-Medru. 46 Dat. şi cred. rom. din Ilişeşti: In sar a spre Sân-George pun glii înverzite şi împodobite cu ramuri de răchită pe stâlpii porţilor şi ai portiţelor. Aceasta înseamnă sosirea primăverii.; a celor din Volovăţ, com. de Ilie Buliga: în ajunul Sfântului George se pun la noi brazde cu ramuri de răchită pe stâlpii porţilor şi pe la uşorii uşilor, ca semn de primăvară.; vezi mai departe Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. III, p. 200. 47 Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. III, p. 200. 48 C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 89; com. de dl Art. Gorovei: în ziua de Sân-George, înainte de a răsări soarele, sau în ajunul lui, se pun la porţi brazde, în cari se înfig rămurele de răchită.; Şezătoarea, voi. VI, Fălticeni, p. 53: în proorul (ajunul) St. Gheorghe se pun ramuri de răchită pe fereastră şi la poartă, pentru ca să se împrourească (anunţe) sosirea primăverii. 49 P. Papahagi, op. cit., p. 739; Neniţescu, op. cit., p. 526. 50 Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. III, p. 201. 51 Com. de Ios. Olariu; Sim. Mangiuca: Calendar pe an 1882, aprilie 23, şi pe an 1883, aceeaşi zi: Punerea de iarbă verde, de rug, ori ramuri verzi de fag, ori de salcă în poartă, în fereşti şi în uşa caselor şi staulelor cu vite, spre a fi ferite toate acestea de intrarea spiritelor necurate. 52 Com. de dl Vas. Sala: La toată casa şi la grajduri se pune, în presără de Sân-Georgiu, rug şi frunze de fag ori de goron. Botanica poporană română 135 O samă de românce, tot cu aceste plante, ung toate vitele ce le au pe lângă casă, îndeosebi însă vacile mulgătoare, iar pe viţeii cei mici îi lasă să sugă peste noapte la mamele lor, asemenea ca să nu se poată apropia strigoaiele de vaci spre a le lua laptele.53 Dacă cineva a uitat a pune rămurele de salcie, rug verde şi leuştean la porţi, uşi şi fereşti, se crede că vin strigoaiele, se pun călare pe vaci cu faţa cătră coadă şi le iau laptele. în fine, mai e de amintit şi aceea că o samă de românce din Bucovina, atât gliile, cât şi rămurelele cele verzi dintr-însele le strâng şi le păstrează peste an. Rămurelele le întrebuinţează ca leac contra frigurilor şi a spăriatului54 sau, tăindu-le mărunţel, le pun în hâlbe şi le dau vacilor mulgătoare ca să le mănânce, parte ca să deie lapte şi parte ca să nu se apropie strigoaiele de dânsele. Gliile însă sunt bune de giunghiuri. Spre scopul acesta se frământă în apă caldă, se pune şi oleacă de oţet şi apoi se leagă cu dânsele pe locul unde te giunghie. Unele românce însă le pun în cuiberele cloştilor, spre apărarea puilor, ca aceştia să nu piară în găoace când tună.55 Românii din unele părţi ale Bucovinei, pe lângă cele arătate până aicea, mai spun încă şi aceea că oamenii ce se ocupă cu depărtarea grindinii, pe lângă vărguţa de alun păstrată din Ajunul Naşterii sau al Botezului Domnului nostru Isus Christos, pot depărta grindina şi cu un cuţit, pe care îl înfig în pământ pe hotar sau în marginea satului, precum şi c-o vărguţă de răchită sau loză, cu care au apărat o broască de la pieire din gura unui şerpe.56 Româncele din unele părţi ale Transilvaniei întrebuinţează rămurelele de salce şi la farmecele de dragoste. Iată ce ne spune în privinţa aceasta dl Nic. Densuşian: Farmecele de amor sunt puterea cea ascunsă, ce străbat prin tot organismul poporului, îi aripează fantazia şi-l răpesc în regiunile unei lumi pline de spirite. Spre a putea cunoaşte ideile fundamentale ale acestui misticism, trebuie să ne lăsăm în mijlocul poporului, să fim un fiu al lui şi să privim altarele Amorului şi Hecatei ce se rădică pe căminul unei Amarile. Aici e o cameră întunecoasă, aşezată lângă undele şovăinde ale unui râu de munte. Ceriul e limpezit şi luna îşi lasă tăcută, pe mica ferestuică, razele sale fantastice, ce se luptă cu întunericul misterios din camera solitară. înlăuntru, pe un scaun cu trei picioare, se vede un hârb de pământ, un urcior, trei vărguţe de salce şi lângă ele o piatră bălţată. Pe cămin pâlpâie încetişor un foc şi razele lui cele verzi se mestică cu zarea palidă a lunii, iar întunericul se pare că se luptă cu ele să le despărţească. O tăcere ca în morminte domneşte în toată căsuţa şi numai undele râului lovindu-se de sălcile-plecate înalţă un murmur misterios prin râpele deşerte. Uşa se deschide şi se vede intrând o jună în toată frumuseţea naturii, cu părul despletit şi cu o privire tainică. 53 Com. de dl I. Pop Reteganul. 54 Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. III, p. 201-202; dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamf. Ignătoaei: Rămurelele de răchită, cari se pun spre Sân-Georgiu la porţi, sunt bune de spăriat. După ce se uscă, cel spăriat se afumă cu dânsele. 55 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamf. Ignătoaei; vezi şi Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. III, p. 202. 56 După spusa rom. din Horodnicul-de-jos, com. de dl P. Prelipcean. 136 Simion Florea Marian Tânăra vrăjitoare se preumblă înfuriată şi trei fire de lână, peste cari a trecut vreodată amantul ei, le deznoadă şi le împleteşte din nou. Se întoarce cătră unghiurile camerei, bosconeşte la fiecare de câte trei ori şi le stropeşte cu apă din ulcior. în ungbieţul de lângă uşă descântă mai pe urmă, ia mătura în mână, o stropeşte cu apă şi o aşează lângă deschizătoarea uşii, cu mănunchiul în jos. Se întoarce apoi prin casă, se învârte în giurul scaunului de trei ori. Stă apoi uimită şi tăcută, ea se pare că aşteaptă ivirea vreunei fantome. Dar în deşert, focul de pe vatră s-a stins şi prin cameră se vede numai o lumină albastră feerică - poate sunt razele lunii ce acum e la mijlocul ceriului. Focul începe iară a pâlpâi, căci cu trei fire de lână s-au aprins din nou tăciunii de pe morminte. Vrăjitoarea e palidă şi mută şi din ochi îi izvorăşte o lumină a unui spirit atăcat. Acum ia hârbul de pământ, îl aşează pe foc şi începe a mesteca într-însul. El sfârâie şi ea descântă, stropeşte din el pe foc de trei ori, îl arde întru atâta, până tot ce a fost în el se face scrum. Dar cu toate acestea, nu se aude nici un sunet, nici un pas de om ce s-ar apropia de colibă. Atunci, ia ulciorul, îl aşează pe foc, iar piatra bălţată o acoperă în cenuşă. Când începe ulciorul a sfârâi, ia cele trei vărguţe de salce, începe a bate ulciorul şi piatra cu ele, spunând că aşa să sfârâie şi să arză şi în el inima, ca ulciorul şi piatra aceasta. Şi când s-au rupt de tot vărguţele, ea sare înfuriată cătră fereastră; el trebuie să vină, căci farmecele şi le-a gătat. Dar ah! nu vede nimic! Ba, se aud nişte paşi apropiindu-se pe malul apei. Ea tresare, el vine din şezătoare, căci nu o găsise acolo. Ulciorul, care se foloseşte în farmecul descris, e un vas nou cu care se duce primăvara, la sâmbăta morţilor, apă la morminte, iar vărguţele de salce sau de alun sunt luate de la izvoarele şoimanelor.57 Româncele din unele părţi ale Ţării-româneşti, precum bunăoară celea din corn. Stroieşti, jud. Vâlcea, întrebuinţează rămurelele de salcie şi la descântecul de diochi. Descântătoarea, care voieşte să vindece pe cel diochiat, ia o ramură de salcie şi, descântând cu dânsa în apă, zice: ' De-o fi diochiat de om, crape-i boaşele, cură-i pişatul; de-o fi de muiere, crape-i ţâţele, cure-i laptele; de-o fi diochiat de fată, să-i pice cosiţele; de-o fi diochiat de soare, dogoarea să i se potoale; de-o fi diochiat de vânt, bătaia să i se potoale. De ce te vaiţi N. şi te olicăieşti? De vaietele tale nu pot să mă hodinesc în jeţurile mele. Taci, nu te văieta, nu te olicăi, nu plânge! Se duse tare, în fuga mare, pân’ la o salcie. - Bună ziua, salcie! - Mai şezi, Maica Domnului, jos! - N-am venit să şez, am venit să te întreb: De deochitori Şi de deochietoare; De mirători Şi de mirătoare; De râmnitori Şi de râmnitoare; 57 Scrutări mitologice la români, publ. în Familia, an. IV, Pesta, 1868, p. 150-151. Botanica poporană română 137 De smei, De smeoaice; De lei, De leoaice; De diavoli Şi de diavoloaice; De mamulani Şi de mamuloaice! - N-am văzut, n-am auzit! - Da-re-ar Dumnezeu să-nfrunzeşti, să nu rodeşti, poame din tine nimeni să nu mănânce, salcie! Se duse tare, în fuga mare, pânda un pom dulce: - Bună ziua, pom dulce. - Mai şezi, Maica Domnului, jos. - N-am venit să şez, am venit să te-ntreb: De diocbitori Şi de deochietoare; De mirători Şi de mirătoare; De râmnitori Şi de râmnitoare; De smei, De smeoaice; De lei De leoaice; De diavoli Şi de diavoloaice, De mamulani Şi de mamuloaice! - Am văzut, Am auzit, Maica Domnului sfânt. Du-te tare în fuga mare Până la Câmpu-Mare! - Dare-ar Dumnezeu, pom dulce, toată lumea din tine roade să mănânce. Acolo lua şi mânca şi voie bună se făcea, în inima cutăruia ... Şi dacă aşa auzea, îndărăt la cutare se-ntorcea şi punea: păr la păr, spate la spate, inimă la inimă, ficaţi la ficaţi, sânge la sânge şi os la os: l-a făcut mai sănătos de cum a fost. Maica Domnului de mână l-a luat şi l-a aruncat în sorbu mărilor, în bătaia vânturilor, în apa lui Irod l-a aruncat şi l-a spălat pă trupu tot. Durerile de vârf l-a aplecat, de rădăcină le-a săcat, cuibu le-a fărâmat şi câinii le-au mâncat. 138 Simion Florea Marian După ce-a rostit cuvintele acestea ale descântecului, dă apa astfel descântată celui deochiat ca s-o beie, zicându-i-se: - Cum a spălat apa asta toate pietricelele, aşa să fie şi N. spălat de toate durerile!58 Tot cu un beţişor de salcie descântă de diochi şi româncele din unele părţi ale Moldovei, făcând celui deochiat cruce în frunte şi zicând: Plecat-a N. pe cale, Pe cărare. La mijloc de cale, De cărare S-a-ntâlnit c-o fată mare Cu un ochi de foc Şi cu unul de apă, Dădu cel de foc în cel de apă. Nu s-a stâns ochiul, Ci s-a stâns deochiul între ochii tăi!59 Românii din unele părţi ale Banatului, precum bunăoară cei din corn. Doman, întrebuinţează frunza şi mâţele de salce, dimpreună cu alte plante, spre compunerea unei unsori, cu care se ung oile când se pun pe brânză, anume ca acestea să conceapă uşor şi să aibă mulţi mnei.60 Putregaiul de salcă se-ntrebuinţează tot de cătră românii din Banat spre vindecarea păduceilor. Se face adică scaldă din acest putregai şi-n scalda aceasta se spală apoi păduceii, sara şi demineaţa.61 In Ţara-românească, jud. Dâmboviţa, putregaiul de salcie, amestecat cu tărâţe de grâu, fierte împreună, se pune la gât pentru gâlci.62 O samă de românce din Bucovina, când înţarcă copiii, se afumă cu putregai de răchită, anume ca să stârpească laptele şi să nu le ardă pieptul.63 Coaja sau scoarţa de răchită, care, după cum cred că-i e fiecăruia foarte bine cunoscut, e amară, se-ntrebuinţează ca leac contra frigurilor. Pentru aceasta, se ia coajă sau şi frunze de răchită, se fierb bine cu apă ne-ncepută până se lasă tot mustul şi, înainte de a-1 apuca frigurile, bea din acest ceai câte un păhăruţ, pe inima goală.64 Mai demult, când codrii nu erau aşa de despoiaţi şi împoporaţi ca în ziua de astăzi, când petreceau pintr-înşii voinicii codrilor, coaja cea tânără de răchită, nu o dată era întrebuinţată ca şi curea la flintă. 58 Şezătoarea, voi. VI, Fălticeni, p. 95-96. 59 Com. de dl Tudor Pamfile. 60 Dr. At. M. Marienescu: De însemnătatea (latinelor poporale pentru literatura dramatică, publ. în Familia, an. IX, p. 238. 61 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 6. 62 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 63. 63 Sim. FI. Marian: Naşterea la români, p. 427. 64 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 63; com. de Tudor Pamfile: Frunza de salcie pisată e bună de friguri. Botanica poporană română 139 Drept dovadă despre această datină, mai mult de nevoie decât de bunăvoie, ne poate servi şi următoarea doină haiducească din Transilvania, ţinutul Bârgăului: Arză-te focul răchită, Ce eşti neagră şi pârlită Şi nu eşti încă înfrunzită, Să-mi mai fac curea la flintă Din coaja ta nedubită, Să mi-o arunc în spinare Şi s-apuc în codru mare Pe când mugurul răsare!65 In Bucovina, pe lângă cele arătate până aicea, mai există şi credinţa că nu e bine a coase afară, până ce n-a înfrunzit răchita.66 Răchita-albă, deşi uneori, când e lăsată în pace, creşte înaltă, totuşi nu are o formă frumoasă ca alţi copaci. De aice vine apoi că nu o dată femeile cele înalte şi disproporţionate se asemenează cu răchita sau salca. Iată şi o strigătură din Transilvania, care ne-o adevereşte aceasta: Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, rădică; Lelea naltă ca şi-o salcă Dac-o pui la sac, o calcă,67 adică, după înţelesul românilor transilvăneni: o ia dracul. Altă strigătură, tot din Transilvania: Mândra-naltă cât o salcă, Badiu şuştărel68 de-o vacă; Şuştărel de două vaci, Mă mir, mândră, cum îl placi? 69 Din lemnul cel sănătos de răchită-albă se fac mai multe obiecte trebuincioase pe lângă casa omului, precum: coveţi, chiersine, scafe, linguri, fuse, precum şi piuliţe de pisat sare. Alte obiecte, mai însemnate însă decât acestea, nu pot nicicând face dintr-însa: De aice apoi şi proverbul: Nici salcia lemn de bute, Nici mojicul om de frunte; sau: Nici salcia cerc de bute, Nici nerodul om de frunte; 651. Dologa: Doine şi hore din Ardeal, publ. în Familia, an. XX, p. 627. 66 Dim. Dan: Credinţe pop. bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei. 67 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 435. 68 Şuştariul este un vas de lemn în care se mulg vacile. 69 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 459. 140 Simion Florea Marian sau: Nici din salce lemn de bute Nici din ciocoi om de frunte, care se zice despre cei de neam prost, vrând a se arăta că spiţa din care se trage un om se cunoaşte întotdeauna după oarecari semne.70 Unii români au cercat în decursul timpului să altoiască răchita, cugetând că vor face şi dintr-însa atare pom de Doamne ajută. In zadar le-a fost însă toată munca, căci, după cum spune un proverb: Salcia, cât să te căzneşti Pom nu poţi s-o altoieşti71, niciodată nu se poate produce dintr-însa un pom în adevăratul înţeles al cuvântului, care să producă poame ca alţi pomi, şi mai ales cei altoiţi. Şi dacă una sau alta dintre răchiţi s-au şi prins, nu trăiesc mult, iar poamele ce le produc sunt foarte puhave şi au un gust sălciu sau sălcior, adică mai mult amărui şi negustos, decât gustos. De-aice se vede că vine apoi şi proverbul: Nici din salce pere, Nici din răchită vişinele, adică: dintr-un om prost nu poate ieşi nicicând ceva bun.72 Şi deoarece răchita, chiar şi-n cazul când e altoită, nu produce nicicând mere-dulci, ci numai sălcii, de-aceea când ştie sau prevede cineva că dorinţele altuia nu se vor putea niciodată împlini, zice că ele se vor împlini atunci când va face răchita mere-dulci sau vişinele, adică la Sfântul aşteaptă sau, cu alte cuvinte, nicicând. Şi cum că întru adevăr zicala aceasta e foarte răspândită în sânul poporului român de pretutindene, ne putem convinge şi din următoarea doină poporală din Transilvania: Spune, mândră, maică-tă, Că pe tine te-oi lua Atunci când s-a măcina Fără moară făina. Atuncea şi nici atunci, Când va face plopul nuci Şi răchita mere-dulci; Atuncea şi nici atunci, Când va face plopul pere Şi răchita vişinele Să mâncăm noi doi din ele!73 O altă doină, din Moldova, corn. Dăngeni, jud. Botoşani, în care întâlnim asemenea această zicală foarte răspândită, sună precum urmează: 70 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 277. 71 Idem de eadem, p. 277. 72 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 277. 73 B. S. Podoabă: Doine pop. din giurul Clujului, publ. în Familia, an. IX, p. 279. Botanica poporană română 141 Frunzuleană de lăptuce, Taci drăguţă nu mai plânge, Că la maica te-oi duce Când a face plopul pere Şi răchita vişinele, Cuptioraşul pepeni-verzi Atunci pe mă-ta s-o vezi ... Ea din inimă ofta Şi din gură cuvânta: - Când eram la mama fată Mâneam turtă coaptă-n vatră Şi rasă pe râzătoare Şi-mi era faţa ca o floare. Dar de când m-am măritat Şi-s nevastă la bărbat Mănânc pâne şi beu vin La inimă pun venin.7A Salcia-pletoasă, numită şi jalnică, lat. Salix babylonica L., adică salcia care creşte cu ramurile plecate în jos, serveşte pe alocurea spre împodobirea mormintelor, după cum se vede aceasta şi din următoarea poezie poporană din Ţara-românească: Te lasă, te lasă, Salcie-pletoasă, Să te-apuc cu mâna, Să-mpletesc cununa S-o port totdeauna. Te lasă, te lasă, Salcie-pletoasă, Să te bată vântul, Să săruţi pământul, Să-mi umbreşti mormântul.74 75 Rămurelele cele tinere de răchiţică sau răchită-roşie, lat. Salix purpurea L, se-ntrebuinţează foarte adeseori la producerea coloarei galbene.76 Toţi, din rămurelele acestei răchiţi, precum şi din celea ale mlajei sau ale răchiţicei-albe, lat. Salix viminalis L., împletesc diferite coşuri, coşărci şi coşărcuţe, nu numai pentru că-s supţirele, ci totodată pentru că-s şi foarte mlădioase. Răchita sau salcea, ca una ce-nmugureşte şi-nfloreşte foarte de timpuriu, figurează adeseori şi-n fruntea cântecelor populare. Iată şi-un cântec sau o doină de acestea, şi anume din Caraş-Severin: 74 Gr. Gheorghiu: Cântece populare, publ. în Lumina pentru toţi, an. IV, p. 665. 75 G. Dem. Teodorescu: Poesii pop. române, p. 354. 76 Sim. FI. Marian: Cromatica, p. 19-20. 142 Simion Florea Marian Frunză verde de sălcuţă, Eu iubesc o româncuţă, Toţi ar vre-o de drăguţă; Ochii ei sunt ca de flori, Când o vezi, te iau fiori.77 78 Un alt cântec, din Banat, com. Caransebeş: Frunză verde de sălcuţă, A mea mândră Măriuţă Unde-o fi, unde-o ’nsărai La ce masă o mânca ? Pe-a cui mână s-o culca? Cine-afar’ o v-aştepta? Aştepta-o vreun voinic, Care-nvaţă la iubit! De-ar fi lumea tot aşa Mi s-ar frânge inima™ Al treilea, tot din Banat, com. Bogăltin: Frunză verde, salcă-albă, Să ştii mândruliţă dragă, Când m-aş da a povesti, Toată lumea te-ar urî: Te-aş urî, mândro, şi eu, Te-ar bate şi Dumnezeu!79 Al patrulea, din jurul Blajului, în Transilvania: Frunză verde de răchită> Drăguţa mea se mărită. Mărite-se cu dracu, Că nu i-am ştiut leacu!80 * Răchita e copacul femeii. A fost o femeie şi a rămas văduvă şi aşa de tare plângea după bărbat, ziua şi noaptea, că nime nu o putea mângâia. Dumnezău, de jalea ei, a dat de a crescut răchita. Răchita a înflorit şi a înfrunzit, iar ea, uitându-se la florile şi la frunzele răchitei, a încetat de-a plânge, l-a uitat pe bărbat. Cu răchita aceea a vrut Dumnezău că s-a mângâiat. De-aceea se zice că femeia e răchită şi răchita e femeie.81 77 Const. Vodă: Doine pop. din Caraş-Severin, publ. în Familia, an. XXVII, p. 42. 78 En. Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 103. 79 Idem de eadem, p. 112. 80 Com. de dl Ion Şerban. 81 Dict. de Const. Oloinic din Mihalcea, şi com. de dna El. Nic. Voronca. Botanica poporană română 143 îi- Care copil are trei suflete, adică cel care se răsuflă prin trei locuri: pe sub piept şi pe din părţi, acela nu poate să trăiască. Dar să meargă o babă, care trăieşte cu bărbatul nepriminită, şi cu un moşneag nepriminit (altul, nu al ei), amândoi să fie de peste 50 de ani, să meargă la o răchită bătrână; să facă moşneagul cu sfredelul trei borţi şi baba să ţie copilul să curgă pe el din sfredel, apoi două borte să le astupe, iar cea din mijloc s-o lese, iar surcelele să i le dea cu apă să bea şi se însănătoşează. Oamenii de-aceea se caută să fie bătrâni, ca să nu cadă răul pe dânşii.82 jţ. Când te doare capul sau trupul, să torni lăutoarea cu care te-ai lăut, ori scăldătoarea în care te-ai scăldat, în bortă de răchită, şi mai mult nu te doare.83 Cine are buboaie, să se şteargă cu o cămeşă veche, să stoarcă bine rădăcina şi să o bage în răchită, unde e o bortă, zicând: - Cum răchita asta nu rodeşte, aşa buboaiele să nu se mai facă pe trup şi să se usuce!84 La răchită se poate face de dragoste şi de ură. Mergi la răchită şi tai în chip de gură, zicând: - Eu nu tai răchita, Dar tai gura Ilenei, Buzele ei, Limba ei, Hazul ei, Chezul ei, Dinţii ei. Şi ungi cu miere cu degetul cel mare: - Eu nu ung cu miere borta asta, Dar ung gura Ilenei etc. Cum e de dulce mierea asta, Aşa să fie vorbele ei Gândurile ei Zâmbetul ei. Când la N. a vorbi Să i se pară că cu miere l-a îndulci Să nu poată fără ea Bea, mânca şi trăi etc. Dacă vrea să facă alteia de rău, taie altă bortă mai dedesupt şi-o unge cu gunoi etc. şi spune: cum sunt urâte acelea, aşa să fie cutare. Iar de merge la judecată cu acela, nu face nici trei părale înaintea nimărui.85 82 Dict. de dna Maria Reus din Mihalcea, şi com. de dna El. Nic. Voronca. 83 Dict. de Maranda Andronic din Roşa, şi com. de dna El. Nic. Voronca. 84 Dict. de Maranda Andronic din Roşa, şi com. de dna El. Nic. Voronca. 85 Dict. de Maranda Andronic din Roşa, şi com. de dna El. Nic. Voronca. 144 Simion Florea Marian După ce-au prins jidovii pe Domnul nostru Isus Christos şi l-au judecat la moarte, nu numai că şi-au bătut joc de dânsul, ci l-au şi chinuit în tot chipul. între multe alte chinuri a fost şi acela că au făcut din tot soiul de lemne câte un cui ascuţit şi s-au apucat apoi să i le bată sub unghii. însă nici un cui de nici un singur lemn n-a voit să intre lui Isus Christos sub unghii, orişicât au încercat jidovii a i-1 bate. Numai salcea o greşit Şi sub unghii s-o vârât Şi sângele-o slobozit. Şi-atunci Isus o oftat Şi din ochi o lăcrimat Şi din gur’ o cuvântat: - Fire-ai salce-afurisită Şi de oameni urgisită, Să nu creşti mai mult înaltă, Netedă şi rămurată, Iar cum îi îmbătrâni Să şi-ncepi a putrezi Să nu fii nici de-un folos ... Dintru început, salcea creştea înaltă, dreaptă şi rămurată, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dânsa. Din minutul însă când Domnul nostru Isus Christos a blăstămat-o, nicicând nu creşte înaltă şi dreaptă, ci cel mult de 3-4 metri, şi totdeauna: Strâmbă şi cotită Cum e mai urâtă. Iar după ce creşte Şi îmbătrâneşte , Pe loc se borteşte Şi-apoi putrezeşte. Coaja-i răpănoasă Şi germănoasă. De-aceea salcea nu e mai de nici un folos. Din ea se fac numai pari pentru garduri, cari ţin un timp mai îndelungat, iar din dărâmăturile sale, adică din crengile ei, nuiele de îngrădit. Salcea nu e totuna cu loza, nici cu răchita. Numai din loză se duc mâţişoare la biserică.86 * Frunză verde de sălcuţâ Am avut şi eu drăguţă, Pentru că o-am sărutat, Ard-o focul, m-a lăsat.87 86 Dict. de Niculai Şpac, din Româneşti. 87 Mihail Candrea: Strigături poporale, comuna Neagra, comitatul Turda-Arieş, publ. Sibiu, 1893, p. 341. în Foaia poporului, an. I, Botanica poporană română 145 * Salcea nu creşte mare, are mâţişori mai mari decât loza şi mai gălbii la capăt decât aceasta. Loza creşte mai mare şi are mâţişori mai mici şi ceva mai verzii. Loza creşte cu mult mai mare. Salcea-i mai albineaţă la coajă decât loza. Răchiţica creşte în formă de tufă prin lunci. Este una roşie şi una galbănă. Din răchiţica roşie se face coloare galbănă. * Salca-de-pădure e bună de reumatism, sgârcit să fie, că iesă.88 * Salcia89, salca90, răchita91, răchiţica92. 88 Com. de dna El. Nic. Voronca. 89 Bălăşel, nr. 131 şi 174; Papahagi, p. 268 şi 289; Tocilescu, I, p. 544, 552, 568 şi 707; Şezătoarea, VIII, p. 151. 90 Familia, XXVIII, p. 6. 91 Buletinul, p. 194, 211 şi 216. 92 Buletinul, p. 248. 146 Simion Florea Marian 384. Răcoina (Stellaria media Vili.) fi ,- fcurtce^v, d±> *W **«**> <£. c.£wS «JtybHls «taa âoc^o^ccc^u mtâ-# rastMArt-tut,' a^ e^Sa ^ +Lct£t? &u *• e^^ca « Lr^ăo » ^c*4Js .00 ze/,4u6:.ic*U, U^ou^ău &Us^£AuC&lr *’ ~ ■f-u>-^ «46*, att, «4U4 ^.ă ~-na- , ţ^tZJlS , &ua+*ţ***, fr&fUf-fi-tz a° ^ ’ ! £f t/fa£af/%*ts» > « 'iVT. —. J* ., /!? ”* . / '&t£4V : Wg < 0-z'rza & <: ^wAW^g .. 4e,~-~f&ny ^Xv< '^ tdr-&&$L> ^jZ> €^-C4C£t -«/ ^ ^ :Ţ77r^r€ ^k c£&> €c£Se> * . 4! ^ Mts&sHstf COAT <^ AX.^2-^J /C'T^LAtyC6&L-> rîvUCdKS 06&sUj> WAjJj£ ' ff Cel ce a trecut sau s-a preumblat mai adeseori în decursul primăverii prin atare ţarină şi va fi căutat cu luare de samă la ierburile şi buruienile cari cresc pe arături, privirile aceluia de bună samă că vor fi căzut mai întâi şi-ntâi asupra unei buruienuţe mititele şi rămuroase, care creşte de regulă la umbra altor ierburi şi buruieni şi căreia îi place a se-ntinde şi a se răsfăţa pe pământul cel răcoros. Această buruienuţă, care creşte şi-nfloreşte toată vara, de cum se ia omătul şi până iarăşi cade, şi a cărei floricică, de coloare albă, are forma unei steluţe, se numeşte în Bucovina: răcogină, răcoină, răcorină, recoină, recorină, rocogină şi rocoină; în Moldova: răcoină şi rocoină1; în Transilvania: coadă-de-găină, răcoină, rocoină, rocotel, rocoţel şi rocovină2; în Maramureş: racuină3, iară în Banat: răcuină4, lat. Stellaria media Vili. sau Alsine media L. 1 Şezătoarea, voi. III, Fălticeni, p. 87; com. de dl Art. Gorovei: Răcoina sau rocoină creşte pe locuri grase; se târâie pe pământ şi are floricele albe. Vitele o mănâncă cu plăcere, iar vacile hrănite cu dânsa dau lapte mult. 2 Porcius: Flora, p. 180; şi dat. rom. din Munţii-apuseni, com. Bistra, com. de Aureliu Gligor, stud. gimn. în Blaj. 3 Dat. rom. din com. Moisei, com. de dl Vasile Dragoş: Racuina se-ntinde pe pământ, are frunze foarte mici şi floricele aşişderea foarte mici şi albastre (mierie). 4 Gazeta poporului, an. III, Timişoara, 1887, nr. 6, p. 6-7; En. Hodoş: Poezii pop., p. 107; Idem: Cântece bănăţene, p. 82. Botanica poporană română 147 Deşi buruienuţa aceasta e aşa de mică şi ne-nsemnată, totuşi românii o întrebuinţează nu numai ca nutreţ pentru vite, cari o mănâncă cu mare plăcere, mai ales când e tânără, ci şi ca leac contra mai multor boale, precum: contra vătămăturii, a pântecăriei, a tăieturilor, a sclintiturilor şi a umflăturilor. Dacă un bărbat a rădicat ceva foarte greu şi din cauza aceasta s-a vătămat, adică dacă i s-a lăsat vătămătura în jos, atunci se vindecă cu răcorină sau recorină în următoriul mod: strânge tot feliul de ierburi, cari sunt bune de scăldătoare, de pe fânaţe şi de pe ţelină, şi le pune într-o oală cu apă ne-ncepută la foc ca să fiarbă. în acelaşi timp, pune o cărămidă arsă la foc ca să se înfierbânte. Pune apoi răcorină într-o tigaie la un loc cu unt dulce de vacă, adică cu unt făcut din smântână dulce, ca să se prăjească. După ce toate acestea sunt gata, pune cărămida pe ceva, toarnă apa din scăldătoare pe dânsa şi se abureşte atâta cât poate răbda. După ce s-a aburit de ajuns, pune răcorină prăjită pe o petică, se unge cu unt proaspăt de vacă sau cu untură de gâscă la locul vătămat, trage apoi vătămătura în sus şi, după ce a tras-o, se leagă cu petica pe care se află recorină la buric. Toată procedura aceasta se numeşte legătoare de recorină.5 Pentru pântecare, mai ales la copiii cei mici, se adună recoină sau recorină, se pune la prăjit cu vin, cu holercă sau cu rum şi, după ce s-a prăjit de ajuns, se întinde pe o petică, cu care se leagă apoi copiii ce treapădă, la pântece.6 Pentru tăieturi, precum şi pentru alte rane, se fierbe în lapte dulce7 sau se pisază şi se amestecă cu grăsime şi apoi, făcându-se dintr-însa alifie, se leagă la tăieturi şi răni.8 Pentru sclintituri, stâlcituri şi umflături se pisază, se amestecă cu lut sărat şi cu lutul acesta, făcându-se dintr-însul legături, se leagă apoi la locul sclintit, stâlcit, ucis şi umflat9, ori se prăjeşte cu unsoare sau untură ori cu unt, adică cu ce-i suferă omului şi apoi, făcându-se legătoare dintr-însa, se leagă la locul unde e stâlcit sau ucis. Făcându-se aceasta, durerea începe a se micşora, căci răcoina are putere de a o trage afară, şi rana sau stâlcitura ori ucizătura ce este în scurt timp după aceasta se forostoieşte şi se vindecă.10 Dacă o muiere, după naşterea unui copil, se umflă la pântece şi din cauza aceasta poate cine ştie ce rău să i se-ntâmple, voind ca să-i treacă, ia răcuină şi-o fierbe, zama ce iesă dintr-însa o bea, iar cu răcuina se leagă la umflătură, atunci nu peste mult timp se dezumflă.11 Răcoina sau răcuina, după cum o numesc românii din Banat, se-ntrebuinţează nu numai ca leac contra mai multor boale, după cum am arătat până aice, ci ea figurează câteodată şi-n 5 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamf. Ignătoaei; a celor din Zahareşti, dict. de Paraschiva Oltean şi com. de Ioan Grămadă, stud. gimn.: Rocoină e bună, când e pisată, pentru vătămătură. 6 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 7 Dat. rom. din Munţii-apuseni ai Transilvaniei, com. de Aureliu Gligor: Răcoina, care creşte prin cucuruz, fiartă în lapte dulce, se foloseşte la tăieturi, rane. 8 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61: Planta proaspătă, pisată şi amestecată cu grăsime, se face alifie la răni. 9 Dat. rom. din Poiana-Stampii, com. de P. Spânul; a celor din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei: Cu răcoină pisată se fac legături celor stâlciţi şi şe vindecă sclintiturile de la mâni şi picioare. 10 Dat. rom. din Gălăneşti, dict. de Ioan Bodnariu. 11 Dat. rom. din Maramureş sau Marmaţia, com. Moisei, com. de dl Vasile Dragoş. 148 Simion Florea Marian fruntea unor cântece poporane. Iată şi-un astfel de cântec din Banat, com. Feneş: Frunză verde răcuină Şi-n gură n-are măsele; Urâtă-i fata bătrână. Pe mânecă pui mănunţi C-ar purta şi ea cercei Şi pe cap îs peri cărunţi; Şi-n gură-s numai gingei; Pe la poale scriitură, Şi-ar purta nişte mărgele, La obraz cu sbârcitură.12 Un alt cântec, tot din Banat, com. Domaşnea, în fruntea căruia figurează răcuină, sună precum urmează: Frunză verde răcuină De roauă am împupit; Am crescut floare străină Când soarele-a răsărit, Intr-un mijloc de grădină, Io frumos am înflorit; Buruiana m-a umplut, Când soarele a sfinţit Găinile m-au păscut, Şi mai bine mi-a priit, La duşmani bin’ le-a părut. Că răcoare mi-a venit. Dumnezău aşa n-a vrut Când se prinse-a se vedera, Şi cu ploaia m-a plouat Venea neică, mă lua, Şi cu rouă m-a rouat. Mă punea în pălărie, De ploaie am răsărit, C-aşa drag mi-a fost şi mie.13 Iar un bocet, aşişderea din Banat, care ne arată cât de dragi îi sunt românului florile, şi- ndeosebi cele de grădină, între cari numără el şi răcuină, şi cât de greu îi vine lui a se despărţi de dânsele, mai ales când e constrâns să părăsească lumea aceasta, sună precum urmează: Floricică de pe rât, De pe lumea ceealaltă Frate, frăţior iubit! Fă-te, frate, frunză dragă, Fă-te struţ de răcuină Nu-mbla cu cămeşa neagră, Şi te du şi iară vină; , Ci tu ne-o trimite nouă, Fă-te struţ de primăvară Că noi mândru ţi-om spăla-o Şi te du şi vină iară. Tot cu plâns şi lacrimele Pe-nfloritul florilor Şi-om usca-o-n dor şi jele; De dorul părinţilor, Om spăla-o cu amar Pe-nflorit de vâzdoguţe Cu de-a sufletului jar. Pentru dor de la măicuţă, Intr-o zi de primăvară Pe-nflorit de viorele Ţi-om trimite-o ţie iară Pentru dor de surorele! Pe flori dalbe căzătoare Şi de nu-i veni să şăzi Şi pe dulci raze de soare, Vină barem să ne vezi; Pe şuierul vântului Şi de nu vii să rămâi Din fundul pământului!... Vină ca să ne mângâi; Lasă-ţi dorul prin grădină Şi de nu-i veni vreodată Ca să crească răcuină. 12 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 82. 13 En. Hodoş: Poezii pop., p. 107. Botanica poporană română 149 Răcuina strânge-vom, Dorul stâmpăra-ni-l-vom, Că pe calea ce-ai pornit Nu-i nădejde de venit, Şi pe calea ce-ai plecat Nu-i nădejde de-nturnat. Dar ia-ţi, frate, ziua bună De la fir de mătrăgună, De la sora ta cea bună; De la fir de iarbă-mare De la fraţi cu supărare; De la fir de vâzdoguţă De la dulcea ta măicuţă; De la fir de iarbă-lată De la al tău dulce tată! Că tu frate-acum te duci Unde-or merge crai, vlădici, Şi noi, frate, toţi de-aici!14 în fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de familia răcoinei se mai ţin încă trei plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Rocoţeaua, rocovină, steluţă, lat. Stellaria graminea L. Răcoina, iarbă-creaţă, iarbă-moale, lat. Stellaria Holostea L., şi Steaua-fetei, steluţă, lat. Stellaria nemorum L.15 Răcorina, buruiană albă păserească, de pisat şi pus cu slănină la umflătură. 16 Râgna, această numire de plantă mi-a dictat-o maica mea. * Râbnă, Stellaria graminea L.17; râbnă - răul copiilor18. 14 Gazeta poporului, an. III, Timişoara, 1887, nr. 6, p. 6-7. 15 Porcius: Flora, p. 180; Panţn: Vocab., p. 45; şi com. de dl T. Oltean. 16 Com. de dna El. Nic. Voronca. 17 în Cacica. 18 Şezătoarea, V, p. 120. 150 Simion Florea Marian m fjlcu aJâruJL 385. Răcuşorul (Polygonum Bistorta L.) , pi. $ x tUAswuJ^ } fa fytw- J n ÎMI* & Uf<4t , frtiHfrMAJJu: jUi&r j tjpr aJL/ fl&Ait ; ~ f^4f (5 L&+4J <&> Jjj ^(LiÂAA^Cb i &*/<. jliţlW df* fi (JVKj tMsPfiO /isfptv /k£/uHikj te&S uMldlS dar fU> *uJ> p^&Miu luu^ufr&'p &' o(& /bti*o fi 4Urt ^Cu-tlkJO & ţfott ^€J t M&n ffl&efi-âu^ Ho ăuA£& iui titouMj ^ ^H^Ajr4 fa $aA&>, ^ o 4WU itmd rcM^vtAIo f dz - (XAAÂJKJ ^uULd&J *< iteAs{Ji dju dfaJa+jlf-UAj & l'cc*r jCcUui't4t *ÎKj&* fc 4U &L /?< PcuaMi: f£a^uk/t> fi* ZŞfj^ tc MJ, Mhh, Ho iU cttusuct&l 40 t&t&r Jt&n) dăi,oUs ffipZOU @UO* ick^ di4i.&p£vi. fro^uiaa# i*t) : 0 (/fjZAsui) 4*&t 0 Sm^ch^Ok^ uo ih&-4<Â> teJffir Ho & / &t£- dxb 8fruH*xzj ;' $a.AjjJ *&> ajflaf MO* «iMi(U p ju tefifcr fifa 6HUueo~ hr hS^J^yu aufi&aM* adl4?a vUî.â-cU&> * Răcuşorul, pl. răcuşori, numit în Bucovina şi rac; în Ţara-românească însă: răculeţ; în Transilvania: cârligat, pl. cârligaţi şi rădăcina-şerpilor; iar în alte părţi: iarbă-roşie şi nodurariu, este o plantă nodoroasă, care se ţine de familia ierbii-roşii, lat. Polygonum Hydropiper L., şi care creşte prin păşunile cele umede de pe sub poalele munţilor şi de prin munţi. El are frunze ovale şi flori albe roşietice, cari înfloresc începând din luna lui mai şi până în iulie.1 Fiind rămurelele acestei plante noduroase şi roşietice, de-aceea se numeşte ea în unele părţi locuite de români nodurariu şi iarbă-roşie, iar fiindcă atât floarea cât şi rădăcina ei sunt 1 Panţu: Plantele, p. 231; şi dat. rom. din Bucovina, îndeosebi a celor din Suceviţa, dict. de Prea Cuv. Sa sincelul Silvestru Tonigariu: Racul este o buruiană cu floare roşie.; a celor din Puma, dict. de Domnica Schipor: Racul se află mai mult la munte.; şi a celor din Crasna-Putnei, dict. de Rachila Bruja, şi com. de Victor Percec, stud. gimn.: Răcuşorii au floare albăstrioară. Botanica poporană română 151 răsucite şi încârligate în chipul unui rac, de-aceea se numeşte ea în alte părţi cârligat, rac, răculeţ şi răcuşor.2 In fine, fiindcă rădăcina ei are proprietăţi astringente şi vulnerare, de-aceea cele mai multe femei ştiutoare din Bucovina o întrebuinţează ca leac contra vătămăturii şi a durerii de inimă. Atât pentru cei ce au vătămătură, cât şi pentru cei ce sufăr de durere de inimă, se pune în holercă sau şi numai în apă ca să mocnească şi, după ce a mocnit de ajuns, se dă celor bolnavi de băut pe inima goală, când au zăhăială la inimă.3 In alte părţi însă răcuşorul se-ntrebuinţează, ca şi iarba-roşie, lat. Polygonum Hydropiper L., spre vindecarea ranelor viermănoase. Spre scopul acesta se uscă, se pisază şi se presură pe rănile cu viermi, iar cu zama lui se spală.4 2 După spusa rom. din Crasna-Putnei, dict. de Rachila Bruja şi corn. de Victor Percec: Răcuşorii au floare albăstrioară încârligată ca racii, de aceea se numeşte buruiana aceasta râcuşori.; a celor din Suceviţa, dict. de Prea Cuv. Sa păr. Silv. Tonigariu: Racul este o buruiană cu floare roşie şi rădăcină roşietică în forma unui rac. 3 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor; a celor din Crasna-Putnei, dict. de Rachila Bruja şi com. de Vict. Percec: Răcuşorii sunt buni mai ales pentru vătămătură.; a celor din Suceviţa, dict. de Prea Cuv. Sa Silv. Tonigariu: Racul se-ntrebuinţează pentru stomac, de băut.; şi a celor din Costâna, com. de I. Butnariu, stud. gimn.: Răcuşorul este foarte bun de vătămătură. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 43. 152 Simion Florea Marian ii 3 386. Rădichea (Raphanus sativus L.) , rkcd*<&' tâod'/c/Ces- tCe-er**- ^.emah. g^ud p&diMi'? <^f>u£U /Ldrg; tuMord* /?,(U touc&&r *jvn ejtâd.’ W ^ ^ «d/tu jnevnfa faio *** d(L^L(X- CtZ4i#C <£& T'<%j/dC£^(J gi c/)r& ft’fa-ţt'a?! *4 tuwrvegtâ- $-eoedtgpr'td3, ' "■ ' ^ /tC&fiAtJ Jl eo tcoh&c lml}-#? e ?-&tcof de teto^ Mt&ţde dl&t&i/U- M-dd / 7 ---—----~*1-- 1 o O fâatdAcd&zo. toA€> e&> nzAfood&fdej &' ot-eA&j '*uj ^t€-coute ăucutit^f $&l&{c'xjCes- oU- (uus&f ^A^^^uiAf <&Â'iUU tui*, MaAkeJL&OLf tcvt&> te> ux &' & cteuoHUt£ (uumx, eo cuu^A^ d cCdAA^L) otes Ccu^r-o, ţd*AKACOt4A>y (MaAs <4? exxJzd* (Z^eH -f). tfmj/Uj \lhdeJ^/A. yo jgw'&ev CM* Rădichea, numită încă şi rădiche-de-grădină, rădichie, răgită şi ridiche pi. rădichi, răgite şi ridichi1, a dat naştere în decursul timpului prin cultură mai multor varietăţi, cari se disting una de alta, parte prin coloare şi parte după timpul când se răsădesc şi cresc. Aşa rădichea a cărei coajă e de coloare neagră se numeşte rădiche-neagră, lat. Raphanus sativus, var. niger DC; Rădichea, a cărei coajă e albă, se numeşte: rădiche-albă; Rădichea, a cărei coajă e roşie, se numeşte rădiche-roşie; Rădichea, care se răsădeşte şi creşte în fiecare lună, se numeşte rădiche-de-lună, lat. Raphanus sativus, var. Radiola DC. Rădichea, care se răsădeşte şi creşte în decursul verii, se numeşte rădiche-de-vară; Iar rădichea, care se răsădeşte de cătră toamnă şi care se păstrează apoi şi peste iarnă, se numeşte rădiche-de-toamnă, şi-n unele părţi din Banat: rotche.2 1 Panţu: Vocab., p. 40; Familia, an. XXXIX, p. 175. 2 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 15. Botanica poporană română 153 Rădichea e bună nu numai de mâncat, ci şi de unele leacuri. Aşa pentru vindecarea brâncei se amestecă la un loc inimă (mijlocul) de rădiche-neagră cu sopon şi cu aceasta se freacă la partea bolnavă, în mai multe rânduri. Rădichea-neagră se mai scobeşte la mijloc, se umple cu zahar de gheaţă, se lasă se steie două ceasuri până ce se topeşte zaharul şi apoi, scurgându-se zama, se bea demineaţa pe nemâncate, pentru durere de piept şi pentru tuşă.3 Cailor, cari tuşesc, li se dă asemenea rădichi tăiate mărunţel şi amestecate cu orz sau cu ovăs.4 Zamă de rădiche-roşie se bea când omul se bolnăveşte, fiindcă s-a adunat prea mult venin în el.5 Pentru umflătură de foaie să se mănânce rădiche-de-toamnă rasă pe râzătoare, pe inima goală, o săptămână. Iar peste zi, când flămânzeşte, în locul altor bucate, să mănânce tot ridiche.6 Rădiche crudă, rasă pe răzălău şi mestecată cu oţet şi sămânţă de rachie - zdrobită - e bună la umflăturile interne ale grumazului. Cu această fluiditate se stropeşte internul grumazului. Tot cu acest leac se vindecă prin frecare şi broasca de sub limbă. Zamă de rădiche mestecată cu olei de mandulă şi cu tămâie e bună spre delăturarea zurnăirii (sunatul) urechilor, dacă se picură vreo câţiva picuri de această zamă în urechi. Zamă goală de rădichi băută e bună contra gălbănării. Rădichea mâncată pe nemâncate face să nu te îmbeţi oricât vei bea.7 Rădichea, în sfârşit, e bună de mâncat pe inima goală pentru toţi cei ce n-au poftă de mâncare.8 Se crede însă că, dacă răsădeşti rădichile cu degetul, se fac supţiri ca degetul. De aceea trebuie să le înfingi în pământ cu trei degete.9 Despre modul cum se mănâncă rădichea, o zicală din Ţara-românească ne spune că: Dintr-o ridiche patru feliuri de mâncări se fac: rasă şi nerasă, cute şi fălii.10 Rădichea, ca şi ceapa, serveşte adeseori oamenilor celor sărmani ca unica mâncare mai aleasă, atât în zile de sec, cât şi în zile de dulce sau de frupt. De aice vine apoi că o samă de feciori din Transilvania, precum bunăoară cei din comuna Viţel, comitatul Hunedoara, iau în batjocură pe fetele cele sărmane, cari voiesc numaidecât să se mărite, strigându-le în joc şi la alte ocaziuni: Fetele din satul nost Se mărită şi pe post Cu pită şi cu răgită11 12 Numa să fie învălită}2 3 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 60; V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 91: Rădiche zdrobită şi mestecată cu zahar e bună luată pe nemâncate contra tusei.-, şi dat. rom. din Bucovina. 4 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 110. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 60; com. de dl Art. Gorovei: Zama de ridichie e bună de durere de pântece. 6 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 15. 7 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 91. 8 Com. de dl Art. Gorovei. 9 Sevastos: Călătorii, p. 68. 10 Anton Pann: Povestea vorbii, partea I, Bucureşti, 1852, p. 129. 11 Răgită = ridiche. 12 Familia, an. XXXIX, p. 175. 154 Simion Florea Marian Rădichea a dat naştere în decursul timpului şi la vreo câteva zicale, precum şi la vreo câteva cimilituri. Iată şi zicalele, cari îmi sunt cunoscute: Ii freacă ridichea la nas, adică: îl înfruntă. A freca ridichea cuiva, adică: a lovi peste obraz, a bate pe cineva.13 A tunde ridiche, adică: a tunde la piele, a tunde chilug.14 Iar cimiliturile sunt acestea: Strigă doamna de sus La doamna de jos: Să-i dea peşte fără oase. Fălioară de caş Cu sare presărată, Miercurea mâncată. Doamna în cămară, Cosiţele-afară.15 în fine, mai e de amintit şi aceea că de rădichea despre care ni-a fost până aice vorba se mai ţine încă şi rădichea-sălbatică sau rachiţa-de-ogoare, lat. Raphanus Raphanistrum L. sau Raphanistrum Lampsana Gaertn.16 Rădichea.17 13 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 273. 14 Zanne: Proverbele românilor, voi. III, p. 416. 15 Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 915. 16 Panţu: Vocab., p. 39-40. 17Familia, XXVIII, p. 15; Şezătoarea, VIII, p. 11, 137; Bălăşel, nr. 127 şi 212. jotanica poporană română ^oftdr<&4j ^uavccoj '#£ Jaco i/{jLf~£o£g,ot, acarul î*ccnicf<, % mî^f^o, ţî tuto -ofca-UjO alo muMk, &t-l ft ano 6c, Q iUo££t-1M.-ij t-KOv &OPLO do IOV HoC^ThCO' & tfifX3f*0j^ fV- £t£ţlHl ţ & iW tUtJf ţ£ CMts UCt'î^Hf^ţ'OCâOu^ (k*t ^Hcujcct Su jf&t^u£L> do âoL&ytaf ţ do co(ka\d> (jLii'di- pud/itOd*, ; (^Âj^iuzisci o £t<^u do £t redj^ţ ifa 3 fS j $%n£o,* V-c - ted’.ft, //■* - ]fezd^-av-C£V ctu 1: fiâ*£6'ov*u /.< /ZI- ZJ, âd, 6hm.’. fata- ioytu.-a iL 3wnt Ot CMA-Pj a , ; 'i * uJ&H fi fidWLfaoOAO oUj /Ott+fi*tAo£s f cdo€4$ t{Ma oCo itcc^tdafi^ &u tuonîfifib ut fizvcO- iL /„ i' tdcct'Cdk; d&> Am ktiJLtXSOd A$cL ţ k ZO+-& ¥*40 A&t l^iA fi fie ctiOMs/ tPdt cguauazj &otn4oe~ Z#jc as m * d-adfit fi (kfiUtdtfJ r€fi&oâafi*; dCcddraj rd’^fus'dctZ £teL/'£UA a fificaf; /;, ft&fi « 64. tcfmz^tacea^mau €&j {fU%£eJ * 2)* ÂA (Aem. M A)u44Aăci mm, do di 388. Răsura (Roşa pumila Jacq.) Atât pe marginea pădurilor şi a câmpurilor, cât şi prin unele mărăcinişuri şi poieni de prin păduri, creşte un fel de trandafir mic, care înfloreşte în luna lui mai şi iunie şi care are flori mari şi frumoase de coloare purpurie. Acest soi de trandafir se numeşte în Ţara-românească răsură şi răsurică pl. răsure şi răsuri1; în Moldova: rosure2; iară în celelalte părţi locuite de români: trandafir-de-câmp, trandafir-pitic, trandafiraş şi trandafirul-câmpului.3 O legendă din Ţara-românească ne spune că trandafirul acesta n-a fost din capul locului trandafir, ci el dintru început a fost o fată foarte frumoasă de crai, de care s-a îndrăgostit soarele şi pe care, din cauza aceasta, Dumnezău a prefăcut-o în răsură. Iată şi legenda respectivă: Mândra răsurică Soarele-ntr-o zi Fost-au o fetică; Trecând o-ntâlni 1 Panţu: Plantele, p. 234; vezi şi poeziile pop. ce urmează mai la vale. 2 Dat. rom. din jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile: Rosurele samănă cu trandafirul. Face fructe rotunde. 3 Panţu: Plantele, p. 234; vezi şi poesiile pop. ce urmează mai la vale. 158 Simion Florea Marian Pe un verde plai. Şi de fericire. Fata cea de crai Ceriul supărat El că mi-o văzu P-acest împărat Şi aci stătu, Că a-ntârziat Aci se opri Schimbă pe fetică Cât nu trebui, Intr-o răsurică. A mi-o căuta, De-atunci, surăţică, A mi-o săruta Mândra răsurică Pe a ei guriţă, Când se-nalţă soare Pe a ei cosiţă, Plânge-n frunzişoare. Răpit de iubire Fiindcă răsura e pe de-o parte un trandafiraş frumuşel, iar pe de altă parte fiindcă e făcută, după cum ne spune legenda, dintr-o fată mare, de-aceea unii români din Transilvania îndătinează de-a o planta la capul fetelor celor mari, cari repausază de dorul feciorilor ce-i iubesc. Drept dovadă despre această datină avem şi următoarea doină din giurul Mediaşului: De-ai fi bade, cum să fii, La capul mormântului, Tu la moartea mea să vii, Trandafirul-câmpului, Şi să stai lângă mormânt Ca să ştie lumea mare, Până m-or băga-n pământ; C-am murit de suspinare, La mormânt lângă picioare, De oftatul dorului, Pune-o floare de cicoare, De dorul bădiţului.4 5 Tot din cauză că răsura e un trandafiraş frumuşel figurează ea adeseori şi în fruntea a o samă de doine poporale ca un semn de întristare. Iată şi o astfel de doină din Ţara-românească, jud. Muscel, corn. Negreşti: Frunză verde trei răsure, Că te scald în lapte dulce! Pe sub deal, pe sub pădure, - Poţi să mă scalzi şi-n zahar, Pornesc feteli la mure, De mine e tot amar! Şi-o femeie părăsită, Frunză verde trei răsure, Părăsită, oropsită, Bată-te crucea pădure, Părăsită de bărbat, Că creşti naltă şi subţire Cu pruncu nebotezat... Şi nu creşti mai rădioasă Pruncu plânge, mă-sa-i zice: Să ne faci umbră la masă - Taci, pruncule, nu mai plânge, Să ne faci umbră frumoasă!6 Fructele răsurei sau rosurelui, unii români, precum bunăoară cei din Moldova, jud. Tecuci, le întrebuinţează luate cu rachiu ca leac contra reumatismului.7 4 Dim. Bolintineanu: Poesii, voi. I, Bucureşti, 1877, p. 468. 5 Valeria Bian: Doine şi hore pop. din giurul Mediaşului în Transilvania, publ. în Familia, an. VIII, p. 485. 6 Rădulescu-Codin, op. cit., p. 96. 7 Com. de dl Tud. Pamfile. Botanica poporană română 159 3 ^ (jl^tmHcl (flcjjtw-d<~ 4> T&oţ Şt (%/hl&0-~de- #U} ; £ t&ASţ t ^ $&j Ceuf* 4^&k*m*oS cCe&e&t* ^ &\ o4ţ£U^^eu^f £cvr-&4^ £(****-$. ţoU4^-u*£ f f&tet ^ e^^a A^L< jele f tec ^c£oei-z^ ‘0Cft^c£&£# 4< teu Us^etrţ* * 4< efj£s (^^(X.e4 ^7 ţt' 4**M*4*l£ 4kj£*^#&4k\r t),J?OAsc€c* iQh€&xe&£&5^^Z d ¥ f~ ^A^LOAeMJ ; £) n Jh^hst 4fPa. 4^l $Letu< $toc J&4s€f4&l t&u*, &(j£> fa-Ct-Ji *-4nJ. jicneau f f (RâţAA-tusJ! a^te fl-eCh&r-oe -fau!fiu^e*u/k? ?' l*e**ur

-4?od2$aou itr'>t<&fii( < t.s/p A*__* ✓ f s>A O Xî 4(£& * *jg y~~ tA^^r ţ C&u*. *C* ^t'ttc*,', 0 $ Z4-Â14A fireşti yrtfu^tt^t» 'tt^tSLcf *u 6i H&fndU fihUo , &o faju/k* r*z ^d^cc^cu &L, cocfttâ!- ifu^J {%4ţCCA~ţMt**t4Lf 440& <4jCGrrtsC4t&jl; &C&S ; t4t*r Jfiv fyau^*£0-&4iJ^ o0e> fâ-4Ls&tt*^£C' 0&J (%£&€4*o6u4*o <***s^a~ iÂf-ouţ ndt aids fa&Atdt oU> , fou^ uu- i 4*-Zcz> dUs Udă/ri-d* aCt ~ Stor,* Ms * <6tr&6£ i A0ujfa£ ti td* &4c> fâiuidedo (lit, -(Kji-<£i&enJt*, *t -Â/iu teorie *tdui c&ţftJ c(jL> ei <£&> Aduokik» /ut> iMi/rţt'HA. ta*, eCeuei «*o lei SmO tatiwu, (Jind l # nuu' cdUef tânoi îi cufc ttfOţ uu.~£ uc&.'nJL«*tei> u*j afa euoued-icu tocouf-di et^'c, oUt/uî*t,je*> *&> ee-edA ii 4a> ideii, ei iMA'Kde.ccÂc.c£ mAi u*j*£/ tuunni tău w:'fto Şftll ’ '? &u V<Ă&> C0U ^LJ^O &&ŞUdri 40UO tfVtâ IsAjCu dJL&0L> ţO^Ao^ j^eAMAUJ ţC CU ctsOfar uceu iUdtc du CCULţcC* t0C4ud?f otu tcLfi tAJL> ^ €tmu td? e 0 HA*tot&u44#- 6% ce ^uuft*L> d*~cu*-ej Ce jtc-adi {A&cCeco Cc <6fXj tc-Cs+A^K) d&fWÂ? CUddCL^ Su fixACU*. HHaA ilâ/t4jXJf t$4U* tfie-StHjCcsij; f&a* vmoU. itiAvr «j/uĂ-Cit iO 391. Rogozul (Carex acuta L.) Rogozul sau răgozul e un fel de iarbă care creşte numai prin bălţi, prin mlaştini şi pe fânaţele cele apătoase şi ale cărei frunze sunt aşa de aspre şi de ascuţite pe margini că, dacă nu iei bine sama când umbli cu dânsele, şi mai ales când îs uscate, te taie ca briciul. Fiind frunzele sale aspre şi ascuţite şi mai având pe lângă aceasta încă şi un gust neplăcut, vitele cornute nu-1 mănâncă mai niciodată, ci numai caii. Iar când e uscat, nici aceştia nu-1 mănâncă cu plăcere. Din această cauză apoi, după ce se coseşte şi se uscă, se-ntrebuinţează mai mult numai ca aşternut la vite şi ca podine pentru stoguri sau spre acoperirea streşinilor de la garduri, precum şi a altor acareturi mai mici de pe lângă casă, decât ca nutreţ. Şi cum că rogozul e o plantă ne-nsemnată şi puţin folositoare se poate vedea şi din următoarea doină poporană din Ţara-românească, jud. Vâlcea, corn. Slobozia: Foaie verde măr-mustos, Sălcile mi-s de umbrit, De la Slobozia-n jos Rogozul de tăvălit, Numai sălcii şi rogoz. Că sunt cu mândra-nvrăjbit.1 1 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 752. 164 Simion Florea Marian Cum pui mâna pică jos; Să nu vii pe la pârleaz, C-are tata un câne breaz Şi te mu§câ de obraz.2 Apoi şi din următoarea doină din Banat, com. Ilova: Măi bădiţă, bădişor, Ce-mi trimiţi atâta dor? Vină, bădiţă, prin dos, Că-i portiţa de rogoz, Sau din următoarea variantă a acestei doine, din Transilvania: Măi bădiţă, buze moi, Cum pui mâna pică jos. Ia seama când vii la noi, Dă, bade, tot prin grădină, Şi nu da pe lângă şură, Că nu-i găsi neam de tină, Că avem o căţea sură, Ci tot iarbă înverzită Ci vino pe mai în jos, Pentru tine încolţită!2 3 Că e uşa de rogoz, Precum şi din următoarea variantă a acestei doine, tot din Transilvania: Mă, bădiţă, de la noi, Când mai vii tu pe la noi? - Eu, mândro, macar şi joi. - Aide, bădiţă, deseară, Apoi şi din următoarea variantă, din Moldova: Frunză verde baraboi, Ce nu vii, bade, la noi? Vino, bade, rareori, Peste zi de nouă ori; Vino, bade, de-i veni, De nu, nu mă amăgi. D’ aseară ce n-ai venit? - Puicuţo, eram trudit, Că-i neicuţa dus în ţară. Aide, bădiţă prin dos Că am uşa de rogoz, Când pui mâna, pică jos.4 Mâne seară oi veni, Spune-mi, unde te-oi găsi? - Vino, bade, pe din dos, Că am uşă de râgoz Cum pui mâna pică jos. Mi-i găsi culcată-n tindă Cu capul pe cărămidă, Cu trupul pe lut uscat De jale că m-ai lăsat.5 C-am fost ziua la cosit; In fine, o altă doină, din Transilvania, care nu numai că e o variantă mai lungă a celei premergătoare, ci care ni-arată totodată şi ceea ce se mai poate face din rogoz, afară de celea ce s-au înşirat mai sus: Frunzuliţă trei agude, Arde focu-n paie ude, Strig la mândra nu m-aude. - Ba te-aud, bădiţă, bine, Dar nu pot ieşi la tine, Că-s duşmanii lângă mine. Vin’, bădiţă, mâne sară, Că-s duşmanii duşi în ţară; Vino pe la miez de noapte Când duşmanii dorm pe moarte. Vin’ bădiţă pe din dos, Că e poarta de rogoz, Când pui mâna pică jos. Vin’, bădiţă, prin grădină, 2 En. Hodoş: Poesii pop., p. 43. 3 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 406. 4 Bibicescu, op. cit., p. 37; cf. şi p. 42. 5 El. Sevastos: Cântece moldoveneşti, p. 139. Botanica poporană română 165 Că ţi-am pus o rogojină. Tot frunză de nuc; Şi-aşternut ţi-am pus Coperiş ţi-am dat Tot frunză de sus; Tot frunză de fag.6 Căpătâi ţi-am pus Fiind rogozul, după cum am arătat mai sus, o plantă aspră şi acrie, figurează el câteodată şi-n fruntea a o samă de doine poporale, ca un semn de înstrăinare şi întristare. Iată şi o astfel de doină: Frunzuliţă de rogoz, Vărsând lăcrămiţele. Ca catana n-a mai fost. De unde cătana pleacă Lasă fraţi, lasă surori, Rămâne curtea săracă Lasă măiculiţele Şi casa plină de dor, Pe toate uliţele Şi locul rămâne-ogor.7 Rogozul figurează încă şi-n următoriul proverb, care se aplică celor ce prin apucăturile şi faptele sau cuvintele lor arată că a mai rămas ceva într-înşii din originea lor cea proastă, sau din relele obiceiuri cu cari au fost deprinşi: Viţa de vie Tot învie, Iară viţa de boz Tot răgoz.8 Sau: Viţa de vie Tot învie Iar cea de rogoz Cade jos.9 Sau: Ţine numa-un an, Iar cea de rogoz Cade jos.10 Viţa de vie Tot învie Cea de bostan In fine, mai e de amintit şi aceea că de familia rogozului se mai ţin încă trei feliuri de ierburi, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Pirul-roşu, rogojul pl. rogoji şi rogoz, lat. Carex hirta L. Răgozul, rogoj şi rogoz, lat. Carex riparia Curtis şi Carex vulpina L.11 * Rogojina.12 6 Bibicescu, op. cit., p. 67. 7 Bibicescu, op. cit., p. 137. 81. Creangă: Opuri complete, p. [...]. 9 S. FI. Marian: Nunta la români, p. 33. 10 Din colecţia mea inedită. 11 Panţu: Vocab., p. 9. 12 Sala, coala I, p. 4. 166 Simion Florea Marian 392. Roiba (Rubia tinctorum L.) (tfliiÂuu £) (InM. din /re, /l £a. rz ca**, co-fy/i'rtjj A*. wVz^ ■fi tna./ ale/ **v rada3U rat. o fn-etrde, ît'U.Ueriat.oU* e(t. t^d/e-rde, fdfik +/ ea^e, duo ctxuun, ou.£.a_s-/a, .«fc, vi d/^â-î. d/io JilKparrU* Clfa „iad <^uli Pyid+zd* ^ d*s nxu&£ «*, hj.£ jfaeirde. Ar $£r**t**tdei-d3, eS& (£dddtt±-i cua-md-id3 eudfe£ & H€ elf* it j fit (îi tLtfr Ut ti O. Pil &0i*; ^J±f?ze 4> - 0 4^ >£&/* :%H1I < ifttl fri/ti.atf 0UH/1 t - t&Y&xj tPl&r un O- tPizp) < , * ”}* t4P&*uc ih liu : §J?& vayldo (/& cudMit^j //Sa^L e^Pct 0rttuuP *A,tf£V' *v?"' fiv- /4#- /nd(- tu tiV-/< 28/< 7 , '-----: 3\ tM/fihi V*m£l ; £ti-L4ct ftoff. /faÂ/, •& ifufUteadardd tSLu. JC. ?t>m'r*-a#-a /i£a, g), Pa^t/d t 1t4d*4' * - %/< Una dintre plantele, care conţine în sine şi mai ales în rădăcina sa o câtime foarte însemnată de materie roşie şi care din cauza aceasta a şi jucat ea apoi din timpurile cele mai vechi şi până nu demult un rol foarte însemnat în cromatică, este roiba, numită astfel în Ţara-românească; în Bucovina însă: rumenea şi rumeneală pl. rumenele1; în Transilvania: robghea, rodea, roghea, rude şi rumenea pl. rumenele2; în Banat: roibă şi roibiţă3; iară în unele părţi, pe lângă unele din aceste numiri, încă şi brociu sau paţachină.4 Româncele de la ţară au întrebuinţat planta aceasta totdeauna şi unele dintre dânsele o mai întrebuinţează chiar şi-n timpul de faţă la roşirea feliuritelor torturi şi lâneţe, precum şi a altor lucruri.5 1 Dat. rom. din Putna, dict. de Anisia Vişan şi Măriuca Zabuş. 2 Alesiu Viciu: Glosariu de cuvinte dialectale din graiul viu al pop. rom., Blaj, 1899, p. 47; dr. Brândză: Limba bot., publ. în op. cit., p. 387. 3 Aureliu Iana: Doine pop., publ. în Luminătoriul, an. X, Timişoara, 1889, nr. 59. 4 Panţu: Vocab., p. 41. 5 Dat. rom. din Bucovina; a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei: Din rădăcina roibei se face în unele locuri boiaua roşie.-, cf. şi Al. Viciu, op. cit., p. 47: Din rădăcinile ei (robgbelei) se face coloare roşie. Botanica poporană română 167 Fetele n-au întrebuinţat însă rădăcina acestei plante numai la colorarea feliuritelor obiecte, ci şi spre producerea rumenelei, cu care s-au rumenit şi se mai rumenesc unele încă şi acuma. Drept dovadă despre această datină foarte răspândită, ne poate servi şi următoarea doină din Banat, corn. Maidan de lângă Oraviţa: - Bufăniţă, bufăniţă, Mână-ţi fata la roibiţă! - Las-o-n ciuda şi-aia roiba, Că-mi făcuşi fata de vorbă!6 Fetele, cari au datină de-a se rumeni, pun rădăcina rumenelei sau a roibei într-o oală cu apă, unde o lasă apoi mai mult timp ca să putrezească. Iar după ce a putrezit, mai amestecând-o încă şi cu alte ingrediente, se rumenesc cu dânsa.7 Faţa fetelor cari se rumenesc, fie aceea orişicât de urâtă, îmbujorându-se şi căpătând o coloare rumenă, se face întrucâtva atrăgătoare. Când se duce însă rumeneala de pe dânsa sau când se spală, nu numai că se vede cum arată în realitate, ci devine încă şi mai urâtă. Din cauza aceasta apoi partea cea mai mare de feciori, neputând suferi pe asemenea fete cari vor cu ajutoriul rumenelei să se facă frumoase şi plăcute, le iau la feliurite ocaziuni şi mai ales pe la petreceri în râs şi batjocură, prin o mulţime de strigături sau chiuituri, unele mai muşcătoare şi mai împungătoare decât altele. Iată una dintre aceste chiuituri, şi anume din Transilvania: Mândra mea, frumoasă eşti, Coalea când te rumeneşti, Iar când nu eşti rumenită Eşti ca dracul de urâtă. Alta, tot din Transilvania: Mândra, când e rumenită, Cu cinci sute nu-i plătită; Dar când se desrumeneşte Nici doi bani nu mai plăteşte!8 9 Şi apoi, văzând că: Fata ce se rumeneşte, Nici o ceapă nu plăteşte, Da ea tot s-a rumeni Batră-un foi de le-a plăti? încheie, strigând: Ala raita după ea Cu oala cu rumenea. 6 Aur. Iana: Doine pop., publ. în Luminătoriul, an. X, nr. 59. 7 Dat. rom. din Putna, dict. de Măriuca Zabuş; cf. şi Al. Viciu, op. cit., p. 47: Fetele îşi fac rumenele (din robghea). 8 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 440. 9 S. Mihăilescu: Strigăte în joc, publ. în Şezătoarea, voi. III, Fălticeni, p. 124-125. 168 Simion Florea Marian Rumeneala şi-o vărsa Fetele se supăra, Babele se bucura}0 Sau: Hăisa, ţala la cămară, La hârbu cu rumineală. 'nvârte, mamă, hârbu bine Să mă joace şi pe mine. 'nvârte, mamă, hârbu roată Să fiu de flăcăi jucată!10 11 Multe fete însă nu destul că nu iau în considerare că rumeneala, fiind stricăcioasă, în loc să le ajute ceva mai tare, le strică, dar nici nu ştiu măcar cum să se rumenească, ci mai mult numai se ponosesc. Căci iată ce zice un fecior din Transilvania în privinţa aceasta: Te cunosc, lele, pe frunte, C-ai pus ruminele multe. Nu ştiu cum dracu le-ai pus, Că pe nas nu ţi-o ajuns!12 13 Şi apoi, dacă s-ar rumeni încalţe numai cu rumenele produse din rădăcină de roibă, tot ar mai fi cum ar mai fi. Dar, cele mai multe fete din ziua de azi, fie că nu mai cunosc roiba, fie din lene ca s-o caute, destul atâta că-şi cumpără rumenele de prin dughene şi apoi cu de-acestea îşi muruiesc faţa, crezându-se că aşa ar fi mai frumoase şi mai atrăgătoare. Feciorii însă nici pe acestea nu le lasă în pace. Iată ce zice unul din Transilvania: Mândra mea de mândră mare Nici un dinte-n gură n-are. Şi cum îi de păcătoasă , Tot se ţine că-i frumoasă; Dar frumseţea nu-i la ea, Că-i în târg la rumenea Şi la ta-său în curea!12 Altul, din Banat, corn. Maciova: Câte fete la Bărbosu Toate stau după frumosu. Şi frumosu nu-i de ele, Că dau grâul pe albele, Ovăsul pe rumenele, Se albesc, se rumenesc, Că gândesc că-ntineresc; 10 Com. în an. 1871 de fostul meu coleg de la liceul din Blaj: Ioan Şerban. 11 S. Mihăilescu: Strigăte în joc, publ. în Şezătoarea, voi. III, p. 124. 12 Mândrescu: Literatura, p. 133. 13 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 440. Botanica poporană română 169 Şi sunt cârne de bătrâne, Picioare nu le mai ţine!14 în fine, mai e de amintit încă şi aceea că vacile cari mănâncă roibă dau laptele roşietic. Poporul însă, văzând aceasta, crede că pe sub o astfel de vacă a trecut vreo rândunică şi de-aceea dă ea lapte roşietic.15 îl- Faptul: în unele părţi din Ţara-românească se numeşte fapt cea mare cu tubercule albăstrii a fluturelui capul-morţilor, care o face să samene cu tipul plantei roibie, pe care poporul (de la Curtea de Argeş) o mai numeşte şi buruiana-faptului. Această omidă am văzut-o prin mai pe pomi; este omida fluturelui cu capul de moarte (Sphinx atropus). Şi în plus, Ioana Mirei din Curtea de Argeş susţine că fapţii sunt de două feliuri, căci afară de omida cap de moarte, ea mai ştie şi altă omidă, tot aşa de mare, care descântă pentru a duce argintul viu. însă, în loc de omidă, se mai sorocesc şi alte gângănii şi chiar broaşte mici, aşa că de multe ori boala faptul se descântă şi se înlătură de la omidă şi se zice la multe lucruri fantastice, ceea ce a făcut pe Canian să creadă că faptul este egal cu adjectivul făcut (vezi Revista Tocilescu VII, psiholog d. Canian). Cred că nu este exactă această comparaţie, deoarece avem o buruiană (roibia) căreia i se zice buruiana-faptului şi care samănă cu omida căreia îi zice fapt, este mai logic a rămânea aici şi a susţine că faptul este omidă. Poporul, mai ales în descântece, dă un sens foarte larg cuvintelor; aceasta este nesiguranţa creierului lui, în materie fantastică. în fapt, obiectul (omida) este ceva real şi numai credinţa despre trimiterea şi răul ce el poate aduce este fantastică. Oricum ar fi, lucrul sigur este că avem o boală numită fapt, determinată de un agent numit fapt. Poporul, deşi atribuie faptului (omidei) facultatea de a duce argintul viu, el însă face deosebire între boala argint viu şi boala fapt, căci cea dintâi constă în argintul viu ce îmblă în vinele şi oasele bolnavului, iară faptul sunt acele omide care cresc în ficaţi. Roibia (rubia arenaria) creşte în pâlcuri, pe marginea drumurilor (Sinaia) şi în genere se găseşte pe terenuri aride. Rădăcina acestei plante este groscioară şi dacă se unge cu o grăsime oarecare, dă o coloare roşie. Poporul o întrebuinţează la văpsit. Pe scoarţa acestei plante se văd nişte puncte mici albăstrui, cari, împreună cu perii ce sunt pe dânsa, a făcut ca poporul să asemene coaja ei cu pielea larvei fluturelui cap de moarte. în adevăr, această larvă, de mărime colosală şi care este cea mai mare larvă din câte cunoaştem în ţara noastră, are pe suprafaţa corpului ei şase rânduri de butoni albaştri, de la cari pleacă nişte peri. Şi de-aceea babele ştiutoare de la Curtea de Argeş numesc roibia şi buruiana-faptului şi ele susţin că acea omidă, când este descântată, ia în acei tuberculi argintul viu şi-l duce la acel om în corpul căruia este sorocit ca să intre. Iară cu buruiana faptului se poate vindeca acela care are faptul şi pe care buruiană, babele ştiutoare de la Curtea de Argeş o fierb cu apă şi o dau de băut celui despre care se presupune că are fapt. în privinţa omidei fapt, iată ce-mi scrie dl Toma Dimitrescu, subchirurg la Spitalul Curtea de Argeş: Relativ la fapţi, după informaţiunile ce luai de la femeia Ioana Mirei din Olari (Curtea 14 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 81. 15 Cred. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 170 Simion Florea Marian de Argeş) şi o altă femeie din Băiculeşti, în adevăr sunt două varietăţi de omizi mari, păroase, pe cari le numesc fapţi. Se zice că aceşti fapţi, în urma unui descântec, au misiunea de a duce argintul viu la persoana destinată, pe care argint îl varsă în vadra cu apă (cofă) sau în fântâna de unde se ia apă şi persoana pe al cărei nume este descântat şi bând din această apă face fapţi. Atât aceste două femei cât şi altele pe cari le-am întrebat, n-au ştiut a-mi spune descântecul faptului. Le-am zis să-mi aducă de aceşti fapţi, ele însă mi-au răspuns că se găsesc foarte rar, cu anevoie, numai întâmplarea face a întâlni un fapt, atunci când este trimis. Ca să pot da o idee mai exactă, vă pot nota că această omidă, numită fapt, în stare normală, are suprafaţa corpului de o coloare gălbuie şi punctele de pe inele sunt de un albastru frumos, şi că în aceste puncte (zic babele) faptul duce argintul viu la persoanele destinate prin descântec. Aşadar, rămâne bine stabilit că există omidă numită fapt, care duce argintul la cineva, îl pune în vasul cu apă, şi acest cineva, fără să ştie, bând acel argint viu, face într-însul fapţi, adică face acel soi de omidă care îi roade măruntaiele, şi nu poate scăpa de această boală decât prin buruiana-faptului, numită la Bucureşti roibie. Şi de aceea cred că n-au dreptate unii psihologi populari cari, generalizând prea mult faptul, aduc o curată confuziune. Există şi descântec de vindecat faptul, în care intră în activitate şi buruiana-faptului, numită faptnic (vezi captalan). O samă cred că boala numită fapt ar fi numai o boală internă provenită din argintul viu adus de omida fapt. Alţii, din contră, susţin că fapt se numesc şi un fel de bube sau beşicuţe pe pielea omului. Să se cerceteze mai pe larg aceste două păreri.16 * Robia = stevia (Rubia tinctorum)17. 16 Vezi S. FI. Marian: Insectele, p. 272. 17 Buletinul cit., p. 195, 205, 212, 219, 234, 247, 259, 260, 271, 272, 278, 282; Brociu, 283. Botanica poporană română 171 itf 6&jlc£eo tf'fi £ o fifcVHr&l! caut, xkl'fftar^ &* fi&tore f Safrton&z cu ^rrzJŞndda f1*- <*uute 4t «4447tst^k *fU $t {UatfHWU' pi Cbvţdf d**u_ OÂUj 06C4L3 €&s(S^L/oct4j; MWtcurtiti- C&4tâAU f $&^04U f $>T m/HW'Cx ~ j fk/r *&*- cit t/a Tatfi /acu rjcVf Za A cAa/ri'eaorv/O £??&&£era. fi,Z ctzr& fit fiZ. âea fifit/fith /??cu, ftvCULtfiZc tn $tC c 0~&~l?ut%Sf fits £O/coţct C'jsfrftza fic/cC*f fifi/n. & tl i]f^~ fifijt^a^afifiZ fi iflo-tT'cfiri/fifi- &*UPtjC*ţ ftitct ~ trtdcfifi fi cfirtfifiafi- tcfi fifififi K fi- a — / & dZ&^tfCâ-xf-dO: $0-?r£ a.rctfiz>i fi&rxfi-ZU^Afi f. . i/i&fTZ orififizc ţ Zfi&crtmi'cfiz?— fi t-U PUZ ni /(.Vet— f^Ş-fr? £ ^a. • iCtJ-J-t C&C f filetfififit£iţ fi & /rm~ /ZZtt&ttffikj \ c/Z/L4t~i c€cc } cfififittfiZ f fZ(}-ntant- SîSEKW^- :&* în forma penei, verzi ca iarba, cu vârvuri foarte înguste. Creşte în locuri grase. O folosesc la prinderea roilor. Se numeşte şi poala-Sântei-Mării (Nadiş, Sălagiu).; vezi şi poeziile pop. reproduse mai la vale. 174 Simion Florea Marian romăniţă, romăniţă-neadevărată şi romăniţă-rea, se mai numeşte în Bucovina încă şi roman, romăniţă-nemirositoare şi romăniţă-proastă; iară în Ţara-românească: moşiţel-prost, muşăţăl-prost şi muşeţel-nemirositor5. Atât despre romăniţa-adevărată cât şi despre cea neadevărată, dar mai cu samă despre cea dintâi, există la românii din Ţara-românească, următoarea legendă: După ce Dumnezău a isprăvit de făcut toate câte se văd şi câte nu se văd, s-a îngrijit de rânduiala lor. Cea mai mare grijă a purtat-o pentru flori; cică pe ele le-a creat mai fragede şi mai plăpânde decât toată zidirea. Lor a căutat Dumnezău să le aleagă locuri potrivite, ca să fie cele mai fericite. Şi rândui, pe unele, ca maghiranul, să crească în casă în oalele de flori de la ferestre. Pe altele, ca bănuţeii, roseta, crinul, să crească prin grădini; pe altele, pe malurile râuleţelor; şi iarăşi, pe altele, prin păduri, la umbra copacilor. Şi toate florile s-au mulţămit cu locuinţa ce le-a hotărât Creatorul, numai muşeţelul nu. Lui nu-i plăcu nici în casă, nici afară, nici pe câmp, nici în pădure. - Să creşti prin păduri! grăi Creatorul. - Nu-mi place să cresc prin păduri! răspunse muşeţelul, căci sunt prea singuratic pe-acolo şi nimeni din lume n-o să mai dea ochii cu mine. - Să creşti în ghivece (oale de flori) prin casele oamenilor şi prin grădini! grăi Dumnezău. - Nu-mi place nici prin ghivece şi prin grădini! mai răspunse muşeţelul, căci or veni stăpânii şi mi-or rupe florile, tocmai când mi-o fi lumea mai dragă! - Atunci să creşti răspândit pe tot pământul! porunci Dumnezău. Şi peste tot pământul creşte muşeţelul de-atunci.6 Muşeţelul-prost sau romăniţa-neadevărată, fiindcă nu are nici un miros, nu e bună de nemică. Romăniţa-adevărată însă, care creşte mai cu samă pe locurile cele grase şi are un miros plăcut, e bună de mai multe leacuri, şi anume: de tuşă şi de durere de piept, de năduşală, de răutatea copiilor, de vătămătură, de friguri, de răceală, de uime şi scurte, de treapăd, de dureri lăuntrice, de durere de măsele, de durere de gât, precum şi de alte boale. Femeile ştiutoare din cele mai multe părţi locuite de români, cari se ocupă cu vindecarea celor bolnavi, adună romăniţă aceasta orişicând în decursul verii şi apoi, uscând-o, o păstrează peste tot anul, adică până ce creşte şi înfloreşte alta nouă. O samă de românce din Banat însă o adună mai cu samă în ziua de Rusalii sau Duminica mare, când o duc apoi şi la biserică s-o sfinţească preotul7, sau în ziua de Marina, 17 iulie8, în credinţă că e cu mult mai folositoare cea adunată în aceste două zile. Pentru tuşă şi durere de piept se face din floarea romăniţei ceai, care se bea mai cu samă demineaţa pe inima goală.9 5 Panţu: Vocab., p. 27. 61. Morar: Alte legende, p. 18-20. 7 Sim. Mangiuca: Calendar pe an 1882 şi 1883, la Rusalii: Chite culese de romoniţă şi duse la biserică să cetească popa liturgie peste ele. 8 Idem de eadem, luna iulie: La Marina se culeg măturile, pelinul, romoniţă şi iarba-creaţă, lat. Mentha crispa. 9 Dat. rom. din Botuşana, dict. de Paraschiva Boca, şi com. de Ştefan Boca, stud. gimn.: Romăniţă se află pe locuri cam îndesate şi se-ntrebuinţează ca leac pentru tuşă şi durere de piept, făcăndu-se ceai dintr-însa.; a Botanica poporană română 175 Pentru năduşală şi durere de piept, unele femei din Bucovina, precum bunăoară cele din Pilugani sau Poiana-Stampii, distr. Dornei, o fierb înăduşit dimpreună cu lemnul-Domnului şi, făcând ceai dintr-însa, îl beu sara, după ce se aşază oamenii la culcare.* 10 Alte românce însă, tot din Bucovina şi tot pentru năduşală, iau floare de romăniţă, o amestecă cu floare de soc, cu floare de trandafir-de-grădină şi apoi, puind-o într-o ulcică, în care se află must de mere sau şi numai apă curată, ne-ncepută, o pun la foc să fiarbă înăduşit, adică acoperind cu o fălie de mălai sau de pâne ulcica. Iar după ce a fiert de ajuns, se dă must sau zamă de aceasta, în care se pune şi puţin zahar, celor ce au năduşală de băut, cărora se zice că, bând-o, în scurt timp le trece.11 Pentru răutatea sau răul-copiilor se face herbată şi li se dă copiilor, celor ce sufăr de această boală, de băut12. Dar nu numai copiilor ce au această boală, ci şi altora, cari sufăr şi de altă oareşicare durere şi mai ales înuntru, li se dă asemenea foarte adeseori ceai de romăniţă de băut.13 Pentru vătămătură se bea ceai de romăniţă, întocmai ca şi pentru alte boale.14 Când are cineva friguri şi acestea încep a-1 înfiora, femeile ştiutoare din Transilvania îl aşează în aşternut cald şi-i dau apoi de băut ceai cald din flori de romăniţă, de soc şi de tei. Când bolnavul de friguri simţeşte căldură, îl acopăr pe cap şi-i pun cataplasme reci, iar contra setei îi dau suc de citronă, în formă de limonă sau limonadă.15 In multe părţi însă ceaiul de romăniţă sau muşăţăl se-ntrebuinţează nu numai contra frigurilor, ci şi contra răcelei şi a boalelor de stomac.16 Floarea de romăniţă sau muşeţel fiartă, şi anume când e caldă, se pune adeseori şi pe bube şi uimi (scurte) anume ca să coacă şi să spargă mai curând17. Şi tot cu ceai de romăniţă se spală şi ranele.18 Floare de romăniţă, fiartă cu vin, se bea pentru treapăd.19 Foarte adeseori însă se dă nu numai oamenilor cari au treapăd, ci chiar şi animalelor cornute, cari pătimesc de cufureală.20 Dacă cineva e umflat într-o măsură oareşicare înuntru, româncele din Transilvania îl vindecă astfel: fierb în rachiu de drojdii următoarele materii: romoniţă-bună, oleu de piatră, oleu de chimin, picuri albi, picuri de rânză, oleu de trandafir, oleu de rosmarin-roşu şi de rosmarin-alb (Rosmarinus officinalis), şi din compoziţiunea aceasta, după ce-a fiert de-ajuns, îi dau apoi celor din Cacica, dict. de Măriuca Hopulele; a celor din Şiret, dict. de Ioana Lipaş; şi a celor din Moldova, j. Tecuci, com. de Tud. Pamfile. 10 Com. de P. Spânul. 11 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa. 12 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 13 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei, îndeosebi însă ale celor din Sadova, dict. de Tudosia Ierhan. 14 Dat. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea. 15 Vas. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 418. 16 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile: Romăniţă fiartă în zama ei e bună de friguri, de răceală şi boală de stomac.-, a celor din Munţii apuseni ai Transilvaniei, com. de Aur. Gligor: Romoniţă are flori albe şi foloseşte la dureri interne. 17 Dat. rom. din Transilvania. 18 Dr. N. Leon: Botanica med., publ. în Arhiva cit., p. 74. 19 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61; Idem: Botanica med., publ. în Arhiva cit., p. 74. 20 Dat. rom. din Transilvania. 176 Simion Florea Marian celui bolnav câte o lingură pe nemâncate de băut. în caz însă când medicina aceasta rămâne fără rezultat, atunci ung foalele celui bolnav cu oleu bun, le presură cu făină din ou de camfor alb, şi apoi pun pe dânsele floare şi frunză de bostan, peste cari se leagă cu o cârpă umedă.21 Romăniţa amestecată cu sare şi pusă în săculeţe serveşte de cataplasmă caldă şi uscată pentru durere de măsele, nevralgii şi durere de urechi.22 Româncele din Banat, din contră, vindecă durerea de urechi dacă toarnă în urechile dureroase oţăt de vin călduţ, sau le spală mai adeseori cu ceai (tei) de romoniţă, ori picură în urechi must de ginţură.23 Ceai de floare de romăniţă se dă şi femeilor lehuze să beie trei zile după naştere, în credinţă că se curăţă pe dinăuntru. De asemenea, se dă şi noilor născuţi.24 Pentru durere de gât, se-ntrebuinţează ceaiul de muşeţel ca gargară.25 în timp de holeră se fierbe floare de romăniţă în vinars sau rachiu, şi rachiul acesta apoi se bea.26 în fine, o samă de românce din Bucovina pun în scăldătoarea copiilor nounăscuţi, pe lângă multe alte flori, şi romăniţă, anume ca aceştia să crească uşor şi să fie sănătoşi27; iar o samă de fete din Moldova, jud. Tecuci, strâng romăniţa şi-o pun în scăldătorile în cari se scaldă, anume spre albeala trupului.28 Pe lângă cele ce s-au înşirat până aice, mai e de-nsemnat şi aceea că romăniţa figurează foarte adeseori şi-ntr-o samă de cântece sau doine poporale, şi cu deosebire în cele de dragoste. Iată şi un astfel de cântec din Transilvania, ţinutul Săliştii: Mă dusei în dumbrăviţă, Puişorule! Dup-un fir de romăniţă, Puişorule! Romăniţă nu aflai, Ci de-o copiliţă dai. Copiliţă adormită Sub o tufă înfrunzită. Săruta-o-aş adormită Ea se ţine-nceluită, Săruta-o-aş deşteptată Ea se ţine-ncredinţată. Tinsei arcul s-o săget In inimă după piept. Ea atunci se deştepta Şi din gură-mi cuvânta: - Voinicele, dumneata, Fii bun, nu mă săgeta, Că eu nu-s de vina ta, Ci-i de vină mama mea Că m-a făcut frumuşea, Să fiu dragă junilor Ca laptele pruncilor, Ca cafeaua grecilor, Ca ciubucu turcilor Şi ca ţuica ruşilor! 29 O variantă a acestui cântec, tot din Transilvania, comuna Clopotiva, sună astfel: 21 Vas. Rebrean: Medicini pop., publ. în Ungaria, an. I, p. 380. 22 Dr. N. Leon: Ist. nat. med, p. 61. 23 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XVIII, p. 42. 24 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61; Idem: Botanica med., publ. în Arhiva cit., p. 74. 25 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61. 26 Cred. şi dat. rom. din Munţii apuseni ai Transilvaniei, corn. Bistra, corn. de Aureliu Gligor. 27 Sim. FI. Marian: Naşterea la români, p. 257. 28 Dat. rom. din Moldova, corn. de dl Tud. Pamfile. 29 Com. de dl B. B. Iosof. Botanica poporană română 177 Mă dusei în poieniţă Să văd nevastă-i ori fată? Ca să-mi adun romoniţă. - Nici îs fată, Romoniţă nu aflai, Nici nevastă, Ci de-o copiliţă dai. Ci-s o floare Copiliţa-i adormită De cicoare, Sub o tufă de răchită. Cin’ mă vede capu-l doare; Săruta-o-aş adormită Şi mi-s floare de pe mare Se ţinea înceluită, Cine mă sărută moare; Săruta-o-aş deşteptată Sărută-mă dumneata Se ţinea încredinţată. Să văd, muri-vei, ori ba?!30 Baretni de s-ar scula odată A doua variantă a acestui cântec, din Nojorâd de lângă Oradea-mare, în Biharia, în care, pe lângă romăniţă, mai figurează încă şi alte două plante, sună precum urmează: Mă dusei pe dumbrăviţă Numai mândra nu venea. Dup-un fir de romoniţă; Mă suii-ntr-un păltinaş Romoniţă nu aflai, Şi tăiei un titiligaş; Ci aflai o fecioriţă începui a titiliga, Şi-mi păru că-i prea micuţă. Toată lumea se strângea Lăsai mica să mai crească, Şi şi mândra mea venea. Pe părinţi să slugărească. Luai arcul şi-o săgeată ... Când mersei a doua oară Ea din graiu-i îmi grăia: Găsii mica mărişoară. - Bade, nu mă săgeta, Când mersei a treia oară Că eu nu ţi-s vinovată, Găsii mica măritată Ci ţi-i vinovată maica, C-un fiuţ micuţ în braţe. Că m-a făcut în haină verde Mă suii-ntr-o păltiniţă Să fiu dragă cui mă vede, Şi tăiei o fluieriţă; Nu m-a făcut în haină neagră începui a fluiera, Să-ţi fiu numai ţie dragă!31 Toată lumea se strângea, A treia variantă a acestui cântec, şi anume din Banat, corn. Căvăran, sună aşa: Mă dusei la dumbrăviţă în inimă după piept; Dup’un fir de romoniţă, Atunci ea se deştepta, Romoniţă nu aflai, Din gură aşa-mi grăia: Ci o coconiţ-aflai, - Nu mă, neică, săgeta, Adormită, ne-adormită, Că nu este vina mea, Se ţinea înceluită. Ci-i de vină maică mea, Trăsei arcul s-o săget Că m-a făcut frumuşea, 301. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 162. 31 Miron Pompiliu: Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharia, publ. în Şezătoarea, voi. VII, p. 163; cf. şi cântecul pop. publ. în Familia, an. XXV, p. 91. 178 Simion Florea Marian De mi-s dragă junilor Ca florile fetelor, Ca laptele pruncilor, Ca vinu chinezilor,32 A patra şi ultima variantă a acestui cântec, tot din Banat, corn. Ilova, care se deosebeşte în mai multe privinţe de cele premergătoare şi-n care asemenea figurează şi alte plante, sună astfel: în mijloc de păduriţă Este-o mică poieniţă, în cea mică poieniţă Este-un roşu trandafir. La umbră de trandafir Este-o pruncă adormită Şi de flori e ocolită, La picioare Bumbac moale, Şi la ţâţe Românite, Iar la cap Sunt flori de mac, La mijloc Busuioc... Frunză verde de sălcuţă, Frumos doarme-a mea mândruţă, Doarme cu mânele-n piept Cum să fac să n-o deştept? Frunză verde floricea, N-avea murgul ce lucra, Cu picioru-n pământ da Pe mândra o pomenea. Mândra din gură grăia: - Bată-te ceriul de om, Că mă pomenişi din somn, C-aşa vis frumos visam, Visam că mă-ncredinţam De la vale peste plai Dup-un feciorel de crai ...33 Iată şi o doină din Ţara-românească, în care pe lângă romaniţă provin încă şi alte plante: Pusei lacăt la grădină, - De ce? m-am copt prea devreme! Plecai în ţară străină. Mă dusei la busuioc, Cătai plasa până-n zi îl găsii plângând cu foc, Şi milă nu mai găsii , Că n-a mai avut noroc; Şi-ndărăt la loc venii. Mă dusei la romaniţă, Mă dusei la leuştean: Şi-o găsii călugăriţă.34 * - Ce-ai negrit tu, leuştene? Iară o doină din Banat, corn. Surducu-mare, în care un fecior se laudă că iubita lui, anume Aniţa, miroasă a mai multe flori, pintre cari se află şi romaniţa, sună aşa: Aniţă, chică d-un fir, Ce miroas-a romoniţă; Ce miroas-a trandafir; Aniţo, cu cârpa neagră, Aniţă, chică de aţă, Ce-ai făcut, de mult mi-eşti dragă? Ce miroas-a iarbă-creaţă; - Nimic, bade, n-am făcut, Aniţo, chică de-o viţă, Numai cu drag ţi-am căzut?5 In fine, romăniţa figurează şi-n fruntea unor doine, şi anume, parte ca un semn de despărţire şi-ntristare, şi parte ca un semn de necredinţă. 32 En. Hodoş: Poesii pop., p. 195. 33 En. Hodoş: Poesii pop., p. 75. 34 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 758. 33 En. Hodoş: Poesii pop., p. 62. Botanica poporană română 179 Iată una şi dintre aceste doine, şi anume din Moldova: Romaniţă, romaniţă, Prăpădi-te-aş mândruliţă Pintre flori prin grădiniţă, De ce nu mi-ai dat guriţă La vreme de trebuinţă. Alta, din Transilvania, şi anume din Ocna Sibiilor: Frunză verde muşăţel, Mi-a trimis badea inel, Să-mi astâmpăr dorul cu el. Da să-mi trimeată şi zece, De dorul lui tot nu-mi trece. Eu ’n pădure duce-m-aş, Frunză verde rupe-mi-aş, Slove negre scriere-aş, A treia şi ultima, din Banat, corn. Pătaş: Frunză verde romoniţă Omori-mă, neiculiţă, Dac-am fost fără credinţă. Omori-mă cu mâna ta, Să nu mai ai grija mea.36 37 38 Frunză verde păltinel, Fă-mă, Doamne, un hulubel Să mă-nalţ până la cer, Să-mi fac ochişorii roată, Să văd mândra cum se poartă.36 La badea trimite-o-aş, Ca să vadă Şi să creadă, Că slova cum îi de neagră, Aşa mi-i inima-ntreagă; Şi slova cum îi de scrisă, Aşa mi-e inima scrisă.37 Muşeţelul (romăniţa) - această numire e uzitată numai în Ţara-românească. Deci legenda despre dânsul de la Morariu, încă trebuie să fie din Ţara-românească.39 * Româniţa e bună pentru durere de stomac dacă se fierbe o herbată de această buruiană.40 Legenda muşeţelului41, româniţa.42 36 El. Sevastos: Cântece moldoveneşti, p. 170. 37 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 757. 38 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 60. 39 Dict. de S. Sa păr. Nic. Filip. 40 Din Botuşana, com. de Ştefan Chiraş, stud. gimn. 41 Publ. în Revista Orăqtiei, an. IV, nr. 52, p. 208, adică tocmai pe pagina ultimă (la Academia română). 42 Bartolomeu, p. 38; Papahagi, p. 277; Familia, XXVIII, p. 42. 180 Simion Florea Marian 395. Rosmarinul (Rosmarinus officinalis L.) (/lo-Mdft fiul. (HtdfnWKuMi â^ielnccici dl) lina cUwtee jOforilo celo mal ad&de, fr mal fruut+ilb ^ (t&niârfu-for t ta#4> aamjil exuidceuudl ţfaluutej dej ^farz ai meu a/ed pHzo iux/^j «u ecut-o dîs^-MMJHveocC, uumJ/-fii dUlcLo*&>''. $4 ţt & tfl(suajri\> &lajra m (faJrcu - u^^au^uz^frUz: >,j? & dl Mf£ tea IjddinXUH-euil et/rtL> hju ezotr-e-d Maii dU. ^auccteu ■&£ Iu daufcmele? ~ dUuM dtfuÂMAjt&r da- fU^uÂ'KctMJa unj> nu/ ÎcuuumJkJ-' tlwu illelu tt/&> ftudon ( iJuioL ae> duo dau ^su Mx^ ? (d e ddjU. ţ)4jk-ldeAdJl tuo o-hUl *u da-lu-cauzd3 di -au # uo $0^UiOGjc «*&. V- $e. (frotu/Lafi- S'f,^ ^]- (tetei [H4jH'8l /e&f. rep-te-faufai tueu &t> aule. Una dintre florile cele mai alese şi mai favorite ale românilor, care creşte numai cultivată prin grădinile de flori şi mai ales prin oale şi care are un miros foarte plăcut, este rosmarinul, numit în Moldova: rosmarin şi rozmarin1, în Ţara-românească: rosmarin2; în Transilvania: rojmalin, rosmalin, rosmarin, roşmarin, rosmolin, rujmalin, rusmalin, ruşmalin şi ruşmarin3; în Banat: rozmarin4; iară în Ţara-ungurească: rosmalin5. Şi deoarece rosmarinul are un miros foarte plăcut, de-aceea joacă el în datinele şi credinţele românilor de pretutindene un rol foarte însemnat. Aşa fetele cele mari, când se duc la joc sau la o altă petrecere, nu o dată îndătinează de-a 1 Sevastos: Cântece, p. 110. 2 Dr. Grecescu: Conspect, p. 458. 3 Panţu: Vocab., p. 41; Şezătoarea, an. VIII, Oradea-mare, p. 138; vezi şi poeziile pop. reproduse mai la vale. 4 En. Hodoş: Poezii pop., p. 59, 74 şi 192. 5 Vezi poezia pop. reprodusă mai la vale. Botanica poporană română 181 se împodobi cu rosmarin, întocmai după cum fac ele în cazurile acestea şi cu busuiocul sau cu maghiranul, în credinţă că, mirosind a rosmarin, vor fi cu mult mai bine văzute, mai iubite şi mai jucate de feciori. Drept dovadă despre această datină şi credinţă ne poate servi întrucâtva şi următoarea doină din Banat, corn. Dalei, prin care se adresează un bărbat cătră iubita lui de pe timpul când era holtei: Poartă, mândro, floricele, Fă-i ciudă muierii mele; Poartă, mândro, rozmarin, Să-i faci ciudă şi venin, Că la tine iară vin.6 Iar un fecior de pe Valea Someşului din Transilvania zice mândrei sale, pe care maică-sa nu voieşte a o lăsa să se iubească cu dânsul: Spune, mândră, mumă-ta Noi să nu ne mai tâlnim, Sâ-ngrădească uliţa Numai sâmbăta o dată, Tot cu lin şi cu pelin Duminica ziua toată.7 Şi cu crengi de rosmarin, Mai tot cu aceste cuvinte se adresează mândrei sale şi un alt fecior din Banat, corn. Bogoltin.8 Pe când un al treilea fecior, tot din Banat, corn. Dalei, dorind a se-ntâlni cu mândra sa, îi zice: larna-i grea, şi neaua-i mare, Nici cu piatră, nici cu prunt, Dorn mândrei mă doboare! Numai cu nisip mărunt, Să ştiu, mândră, că-i veni, Şi cu lin, şi cu pelin Drumu ţi l-aş pardosi, Şi cu fir de rozmarin.9 10 Şi oare de ce voiesc feciorii aceştia să-ngrădească uliţa şi să pardosească drumul mândrelor sale tocmai cu pelin şi cu rosmarin, şi nu cu alte plante sau flori? De bună samă numai de-aceea, fiindcă pelinul, după credinţa generală a românilor, e un apărător foarte puternic şi sigur contra tuturor spiritelor celor rele, iar rosmarinul e o floare mirositoare şi ca atare atrăgător, deci cu atâta mai lesnicioasă şi mai plăcută. Şi cum că feciorilor, întru adevăr, le plac foarte mult fetele cari poartă la sine rosmarin, se poate deduce şi din următoarea doină din Ţara-românească: Cât e ţara ungurească Iară fata unguroaie Nu-i ca fata românească, E ca carnea cea de oaie Că ţâţele ei din sân De o puni la foc, se moaie}0 Amiroas’ a rosmalin. Precum şi din următoarea chiuitură din Transilvania: Hop! mândruţă, păr galbin, Gura ta miroas-a vin Şi braţele-a roşmarin; 6 En. Hodoş: Poezii pop., p. 192. 71. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 172. 8 En. Hodoş: Poezii pop., p. 74. 9 Idem de eadem, p. 59. 10 Din colecţia mea inedită. 182 Simion Florea Marian Dinţii ţi-s margaritar, Gura pahar de clistar!11 După credinţa poporului însă, cu mult mai bine dezvoltate, mai frumoase, mai atrăgătoare, mai fărmecătoare şi prin urmare mai iubite de toată lumea sunt fetele atunci când, ca şi copile mici, maicele lor le-au scăldat în scăldători de-acelea în cari s-a aflat rosmarin. Căci iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină din Transilvania, corn. Giurgeşti: Frunză verde lemn de brad, Că pe mine m-a scăldat Tot în rosmarin şi flori Să fiu dragă la feciori; In rosmarin de cel verde Să fiu dragă cui mă vede.11 13 Foarte interesantă şi totodată minunat de frumoasă e şi următoarea doină de dragoste din Ţara-românească, ce ne arată dorinţa unui fecior din corn. Cireş, jud. Vâlcea, cum ar trebui să fie carul dragostei la care voieşte el să tragă dimpreună cu aleasa inimii sale. Frunză verde iarbă moale, Pe la noi pe drum, pe vale, Trec pe vale, pe cărare Şapte care cu chirie Ale lui neică Ilie. Să-l rog să-mi facă şi mie Cu roate de rosmarin Cu spiţe de marbotin, Cu obezi de calomfir, Cu jugul de trandafir, Cu proţap de busuioc Şi cu leuci de siminoc; Să trag cu mândra de el Pe cel deal, pe colnicel; Eu la hăis, puica la cea, Ca să-mpărţim dragostea, Ca să nu zică poimâne Că e mai multă la mine.15 Fiind rosmarinul o floare mirositoare, nu o dată îndătinează o samă de români, şi mai ales din Transilvania, a-1 pune şi-n vin ca să-i deie acestuia un miros mai plăcut şi un gust mai bun. Drept dovadă despre această datină avem şi următoarea doină din Transilvania: Bere-aş vin cu mintă creaţă Şi-aş durmi la mândra-n braţe. Şi-aş be vin cu rujmalin Şi-aş durmi la mândra-n sân.14 Precum şi următoarea variantă a acestei doine, tot din Transilvania: Beau-aş vin cu rujmalin Şi-aş dormi la badea-n sân. Beau-aş vin cu iarbă creaţă Şi-aş dormi la badea-n braţe.15 11 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 20. 121. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 89. 13 Şezătoarea, voi. IV, Fălticeni, p. 140. 14 Iuliu Bugnariu: Doine şi hore pop. din giurul Năsâudului, publ. în Familia, an. XXII, p. 115. 15 Mândrescu, op. cit., p. 64. Botanica poporană română 183 Iar un cântec de veselie, asemenea din Transilvania, în fruntea căruia figurează rujmalinul şi care ne-arată cum stau şi beu domnii la vin aromat cu iarbă creaţă, sună precum urmează: Frunză verde rujmalin, îmi dau vin că io-s frumoasă, Mă cheamă domnii la vin îmi dau vin cu iarbă creaţă Să mă puie după masă: Şi mă ţin domnii pe braţe}6 Alt cântec, tot de veselie şi tot din Transilvania, în fruntea căruia figurează roşmarinul, sună astfel: Sub tufă de roşmarin Trag năframa pe obraz Şede badea şi bea vin Şi-i închin cu mult năcaz: Şi mă face să-i închin ... Să umbli, bade, cu bine Focu-i poate de suspin! Şi vezi să nu-ţi uiţi de mine!16 17 Nu o fată însă şi nu o dată, când feciorul pe care şi-a pus ea ochiul îi place, zice: Hai, bade, să ne iubim, Şi-apoi să ne poreclim: Rojmalin de p-arătură, Dulce-ai fost, bade, la gură; Rojmalin de pe arat Dulce-ai fost la sărutat.18 Iar când alte fete caută ca să i-1 ieie şi să-l sărute ele, atunci ea se face foc şi pară pe dânsele şi zice: Rosmarin de pe fântână, Dumnezău să nu li-l deie; Am drăguţ ca şi-o lumină; De Toi fi sărutat eu Umblă multe să-l sărute, Să mă usc ca frunza-n tău, Dumnezău să nu le-ajute; De Toi săruta vreodată Umblă multe să mi-l ieie Să mă usc ca frunza-n baltă.19 Dacă iubitul ei e tomnatic, nu se poate răbda de-a nu-i spune adevărul în faţă: Frunză verde ruşmărin, Rău îţi stă june bătrân. Maioran crescut în iarbă Rău îţi stă june cu barbă.20 Iar dacă unul sau altul dintre feciori e sumeţ, dacă se ţine mai pe sus şi mai acătări decât alţii, deşi în realitate nu e cea viţă şi poamă aleasă, atunci fetele, cari nu-1 pot suferi pe un asemenea fecior, îl înfruntă, zicându-i: Rusmalin de pe cărare, Nu te ţine, bade, tare, Că nu eşti rupt de la soare, 16 Mândrescu, op. cit., p. 72. 17 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 141. 18 Poezii pop. din Ardeal, de pe la Ascileul-mare, publ. în Familia, an. XXII, p. 503. 191. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 171. 20 Tomul liric, p. 30. 184 Simion Florea Marian Ci eşti din pământ smolit, La toată lumea urât: Dintr-o floare scuturată Şi din viţă blăstămată.21 Dar rosmarinul îl întâlnim foarte adeseori nu numai în doinele şi cântecele cari s-au reprodus în şirele de până aice, ci şi în fruntea a o mulţime de alte doine şi cântece de feliurite cuprinsuri, şi dintre cari mai reproducem numai doina ce urmează: Frunză verde rosmalin, Vai de voinicul străin, Numai luna îl iubeşte, Soarele mi-l încălzeşte. Trece-n jos, se duce-n sus, Nime nu-i dă vreun răspuns Nici îi zice bun ajuns. Suie-n deal, coboară-n vale, Nici o mândră nu-i stâ-n cale. Trece satu-n curmeziş Şi dumbrava în lungiş. Vede-o mândră feţişoară Ca un pui de căprioară, El îi zice: dragă, stăi! Ea în lăture se dă. El îi zice: vină-ncoace! Arde lumina pe masă, Cine mi-i drag nu-i acasă. Arde luminiţa bine Cine mi-i drag nu mai vine. Scumpă, dragă sorioară, Drăguţa mea verişoară, Faţa ta cea albioară Mult mă cheamă de la şcoală: Vin-acasă de la şcoală, Vin-acasă de te-nsoară. Lasă-te de-nvăţătură, Vin-acasă să-ţi dau gură. De-ai făcut cuiva vreun bine, Fă acuma şi cu mine. Tinerel fără musteaţă Mă-nvaţ-a strânge-n braţe.22 Ea-i răspunde: n-am ce face! Destul că rosmarinul e aşa de iubit de tineretul tromân, încât că un fecior, după cum rezultă dintr-o doină din Transilvania, corn. Bonţariu, doreşte ca iubita lui, după moarte, să se prefacă într-un fir de rosmarin, iar el într-un fir de trandafir şi astfel să se cuprindă apoi. Iată şi doina respectivă: Roagă-te lui Dumnezău Să murim noi Amândoi, Puică, puiculeana mea, Să ne fac-un copârşău, Unul mie, unul ţie, Să ne-ngroape pe vecie; Şi pe tine să te-ngroape La uşa altariului La mormântul Domnului; Şi pe mine să mă-ngroape La uşa bisericii La mormântul Precistei; Şi din tine să răsară Num-un fir De rosmarin, Şi din mine să răsară Num-un fir 21 Laura Veturia Mureşan: Doine din Ardeal, publ. în Familia, an. XX, p. 240; cf. şi Şezătoarea, an. VIII, Oradea-mare, p. 138. 22 Din Transilvania, ţinutul Săliştii, com. de dl B. B. Iosof; cf. şi Familia, an. XX, p. 563. Botanica poporană română 185 De trandafir. Trandafirul să se-ntindă Pe rosmarin să-l cuprindă Să se ieie de mirare D-un june şi-o fată mare Şi să vază lumea toată C-o fost dragoste curată!22, în fine, trebuie să mai amintim şi aceea că o samă de femei întrebuinţează rosmarinul şi ca leac. Aşa, când unele dintre dânsele capătă după naştere boala numită rosuri, fac herbată dintr-însul şi o beu.24 Când cineva se umflă foarte tare înuntru, se vindecă astfel: bea, înainte de toate, compozit din oleu de trandafir, de rosmarin alb şi untdelemn. După aceasta, îşi unge foalele cu untdelemn şi apoi le leagă cu tărâţe de grâu muiete în apă rece.25 Crenguţele de rosmarin se pun în scăldătoarea oamenilor bolnavi. Şi tot cu rosmarin se-mpodobesc şi cofiţele ce se dau de pomană la Moşi.26 Rosmalinul27, rosmarinul28. 231. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 170. 24 Dat. rom. din Bucovina. 25 Vas. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 380. 26 Dat. rom. din Moldova, corn. de dl Art. Gorovei. 27 Şezătoarea, VIII, p. 136. 28 Bălăşel, nr. 175; Papahagi, p. 268, 306: arâzmârin. 186 Simion Florea Marian iSl 396. Rostogolul (Echinops sphaerocephalus L.) >l7 . ' yt â 1 ^ /• Z7 âi ^ . /»1 $ csfoţ iUio ^ m ($aM4cUi vfirzjua ţjLcuHÎ* & &? iAAtj ^ef c^j walc£& /U^tcJ /l&t'teU , jbkAAs&Je ţ fWHÂt. ^CCfCc^U^tf ytvSOo &CU.4C tMJXA^^ MJUPC^ p~0VchiAfr\£&ir 4* tXXff^O -fX&ZS iu 44AO^tAu£ bufa AaPLM^44. il44J ifaL> fUA&j€4AsC£C€S &(4L> c>Ux teu ffA*euu ţ ca^U, cCixmst f-aJ tfrtufa&f xu t4a mA&e- i €£&> ta/^ce£. $4MWs&'lXte£z fau j/asxo - ?-&UsC4Z M^X3L4~'0f ^3. {fct&£4LS 44~*x3aJf &Z4/Lgj 4* —ol 4tA*44x3^UJ&!> eCc&XJ tu^LctAA&teU <£2u CX4%J ţi," 6?y]L^iU^ t/L U4CS &4^4Uci nuu4, ut €ea4. c*vjfa&_> r oA'ia'3**. &- /t4l4hu i4494<4sC& ete? ^MXiAxfecc. , 1% £fau * <& f&u /x&i', y^ {$afet&e£\ *1- *kxj. 6Uuc. ihu °âfW«£i( u^&i. Se nee+S* Oriţuc g ^ ^ i>e.oui4.u: 4* wtiuiujxjfa^kci &9Sr&ui. /toAe. £ fd&tt&a. 441, J(, j(, j- FomŞu. : (ţ&oi6. /j, /F;~ fofeat •.fâ'tmJbjc a . ^ ry/, Rostogolul, numit astfel în Ţara-românească, jud. Vâlcea1, în Bucovina însă arici şi scăiuş2; în Banat: arici; iară în celelalte părţi locuite de români: căpăţinoasă, măciuca-ciobanului, scai, scai-rotunjor şi scăiete3, este un fel de scai până la 1 '/2 m de înalt, care creşte prin poieni, pe fânaţe, prin tufişuri, prin lunci şi pe marginea pădurilor şi care are în vârvul bulihăului un fel de măciulie de flori rotundă ca un ghem, care, dacă i-ai rupt coada, nu ştii unde-i este capul. Româncele din Ţara-românească, jud. Vâlcea, întrebuinţează rădăcina acestui scai, care şi-a căpătat numirile de la măciulia sa cea rotundă şi ţapoşă ca un arici înghemuit, ca leac contra stricăciunei, adică a durerii cronice de pântece. Iau adică rădăcină de rostogol-sterp, o pisază, o plămădesc în rachiu şi rachiul acesta îl beu apoi când au stricăciune.4 Un alt scai, care se ţine de familia rostogolului şi care e românilor asemenea cunoscut după nume, e: măciuca-ciobanului, numit altmintrelea şi rostogol, scăiete şi tătarnică, lat. Echinops commutatus Juratzka.5 1 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 2 Dat. rom. din Stăneşti pe Şiret, unde se numeşte arici, şi a celor din Pârteştii-de-sus, unde se cheamă scăiuş. 3 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 586; Panţu: Vocab., p. 15; Idem: Plantele, p. 240. 4 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 5 Panţu: Vocab., p. 15; Idem: Plantele, p. 296. Botanica poporană română 187 in 9LdtirUu*n. rnajcU^) ^£^&fLO^CCU 1 fuwut* m $44>UHH*i^u fţ f GU^iA-(Z fi fZ-Z^t th <$fr$dfr(WO : &hAt.e <% - tfoin'*^ ^tA^' ţi t?u~aj ffpouf t/f* (fyfQAZj/Ccctf te fumud^e m SuloUâci j -1&* $*> $&+**£&joCu.-. j& uimo nu-cu fijO &v UtuM^o fra^es, & c&4u>C ii *“fi Juf4jLâ4U4j> dct A /7*^« ZdZ *23$ {L $kta6>~*+e *WTk A /Z/j — ft C&i4x. cCe> oU-oOUJ^ ~ UXMM^O fC eticei ^ tHH'^'Ki^ 1 ţtdAlJ^ £AX ^tiA^HiC, gJtgj d*0cJ!j&s t4*4lstrC m j^jhMAÂjiX? 3)4 $%a^0$mumj : jtn $& j fi $4Pl/k $&iu* &7C ţ&J} \ {£âLC04U*0tO tf' &K> frSuP' 3\ *ff ^H^cea* p^dtâ-tu^coi ţjz£$*&tciâ* e â &<~ HtZflAUto tu, ^&i£cs UAJ #(.a* 4Lc*xu tAh€j^&Lj$^ ţt pĂl-ilMUe? / 397. Rostopasca (Chelidonium majus L.) Rostopasca, numită altmintrelea în Bucovina şi rostopasnă, rostopatică şi pleoscăniţă1; în Moldova: crucea-voinicului şi rostopască2; în Muntenia: crucea-voinicului, iarbă-de-negi, negelăriţă şi rostopască3; în Transilvania: calce-mare, iarba-rândunelei, rostopaciu, rostopastă şi rostopaste4; în Banat: crucea-voinicului şi rostopastă5; iară în Biharia: rătăpască şi 1 Rostopasca, după cum mi-a spus M. Popescu, se numeşte în Ciudei: rostopasnă; iar în Dorna, după cum mi-a spus Gavril Boancăş, se numeşte rostopatică; vezi şi Panţu: Plantele, p. 240. 2 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 71: Rostopasca e o buruiană ce creşte pe la locurile grase, şi când îi rupi tujleanu, dă un must roşu-cărămiziu.; Şezătoarea, voi. IV, p. 232 şi 235; Şezătoarea, voi. V, p. 121; şi com. de S. Sa păr. Nic. Filip, paroh şi iconom în Dumbrăveni, jud. Botoşani: Rostopasca de-aceea se numeşte şi crucea-voinicului, fiindcă frunzele sale cresc în formă de cruce. 3 Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 50; şi dat. rom. din jud. Vâlcea, com. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Crucea-voinicului-galbână e o buruiană cu foile ca fraga, dar mai crestate, verzi şi păroase. 4 Com. de dl P. Oltean: în Haţeg, rostopasca se numeşte rostopaciu şi rostopaste.; şi de dl Aur. Gligor; vezi şi Panţu: Plantele, p. 240. 5 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 512 şi 561. 188 Simion Florea Marian rotopască6, este bună, după spusa româncelor, de mai multe leacuri, precum: de pecingene, de mătreaţă, de negei, de friguri, de rast, de sugel, de tăieturi, de vătămătură, de tuşă, de gălbănare, de dat la vaci ca să aibă lapte mult şi bun, precum şi pentru ca spiritele cele necurate să nu se poată apropia de dânsele ca să le ieie mana, şi-n sfârşit, pentru toate vitele cari sângeră. Cei ce au pecingene o spală mai întâi pe aceasta cu zamă călduţă de rostopască, iară după aceea iau o bucăţică de rostopască şi, pisând-o bine, o pun pe pecingene. Pecingenea, în scurt timp după aceasta, se vindecă. Alte femei însă nu fac alta nemică, ci numai ung pecingenea cu lapte de această plantă. Cei ce au mătreaţă fac lăutoare din rostopască şi lăându-se pe cap cu această lăutoare, mătreaţa în curând se curăţeşte şi se pierde.7 Cei ce au negei, se duc unde ştiu că se află rostopască, rup o frunză sau şi un tuleu de al acesteia, şi cu laptele ce iesă din acesta freacă negeii cari apoi din ce în ce se fac tot mai mici, până ce în urmă pier şi se pierd cu totul.8 De-aice vine apoi că rostopască se numeşte şi iarbă-de-negi şi negelăriţă, fiindcă ea este foarte bună pentru vindecarea negeilor. Frunzele sau tuleul cu care au frecat negeii îl aruncă iară înapoi de unde l-au luat.9 Cei ce au friguri iau floare şi frunză de rostopască şi le pun în rachiu ca să se moaie până ce tot sucul iesă dintr-însele. După ce a ieşit sucul dintr-însele, bolnavul de friguri bea ca la un singeap din acest rachiu atunci când frigurile îl înfioră şi scutură mai tare. Cine bea din rachiu de acesta, se zice că se curăţeşte la inimă şi se însănătoşează. Alte femei, din contră, când voiesc a vindeca pe cineva de friguri, nu moaie rostopască în rachiu, ci o fierb în apă, însă nu tare multă, căci fiind rostopască veninoasă, ar putea cel ce o bea foarte lesne să se învenineze. Zama aceasta apoi o beu cei bolnavi de friguri pe inima goală. Dar ei nu beu numai cât zamă de aceasta, ci se freacă totodată şi pe la toate încheieturile cu rostopască. Şi se zice că nu mult după ce fac aceasta, frigurile înceată de-a mai înfiora şi scutura.10 Omul care are friguri, dacă nu caută din cu bună vreme ca să se mântuiască de dânsele şi dacă, în timpul cât îl scutură, bea prea multă apă, capătă rast. Iar sub cuvântul rast înţeleg românii din Bucovina o umflătură mare a pântecului, care-o capătă numai cei ce bolesc mult de friguri. Dacă aşadară omul ce a avut mai multe friguri a căpătat rast, nu numai că e bine să beie zamă de rostopască, ci să se şi scalde în scăldătoare făcută din această plantă. Iară scăldătoarea se face în următoriul mod: se iau mai multe viţe de rostopască cu rădăcină cu tot şi se pun la foc ca să fiarbă. După ce au fiert de ajuns, se toarnă apa aceasta într-un ciubăr sau alt vas mare. Se pune apoi cel bolnav, când scăldătoarea e numai de-abia călduţă, cu picioarele până la glezne în ciubăr, sub tălpi pune tuleiele şi frunzele cele fierte de rostopască, iară la pântece se leagă cu un ştergar pe care asemenea este rostopască. In scăldătoare stă ca un pătrar 6 Com. de dl Vas. Sala. 7 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac şi a celor din Şiret, dict. de Ioana Lupaşcu. 8 Dict. de mai multe românce din Bucovina; vezi şi Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 50. 9 Dat. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61: Rostopască e reputată pentru negei, din care cauză se şi numeşte negelăriţă. Se striveşte planta de verde şi cu sucul lăptos portocaliu se ung negeii de 5-6 ori pe zi. 10 Dat. rom. din Şiret, dict. de C. Ţurcan, şi a celor din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei şi II. Buzilă. Botanica poporană română 189 de oară, apoi iesă afară, se învăleşte bine şi aşa învălit stă până ce asudă cumsecade. Scăldându-se astfel, poate celui bolnav şi-o singură scăldătoare să-i fie de leac. Dar dacă nu se lecuieşte dintr-o singură scăldătoare, apoi se scaldă mai de multe ori. De băut însă totdeauna bea mai de multe ori.11 Dacă se leagă cu frunze de rostopască la tăieturi şi vătămături, la muşcături de şerpe şi de insecte, precum şi la alte răni sângerânde, acestea încă în scurt timp se vindecă.12 Rădăcina de rostopască, dar nu multă, căci e veninoasă, e bună pentru tuşă grea. Aceasta se fierbe ca un decoct în rachiu curat, împreună cu rădăcină de tainic sau iarba-lui-Tatin, lat. Symphytum officinale L., cu rădăcină de ropanior sau potbal, lat. Tussilago farfara L., cu rădăcină de plotagmă sau pătlagină, lat. Plantago lanceolata L., şi cu rădăcină de coada-şoarecelui, lat. Achillea millefolium L., punându-se cucuruz-de-brad, cucuruz-galbăn, roşcove, posteici sau coarne-de-mare (germ. Bockshorndel, Ichannisbrod), zahăr galbăn şi negru, şi aşa fierte la un loc se beu pentru tusa-grea demineaţa, la amiaz şi sara, câte un pahar. Şi peste ziuă, în loc de apă, se bea cât se poate de mult lapte rece, însă nu crud, ci fiert.13 Pentru sugel şi beşică se-ntrebuinţează rostopască astfel: iau adică o frunză de-a ei şi-o lipesc la beşică sau la sugel. Rostopască are putere de-a muia şi-a trage toată durerea, tot focul afară. Cel ce are beşică sau sugel se poate chiar şi spăla cu rostopască, însă numai atunci când locul unde se află beşică nu e rănit.14 Pentru gălbănare, şi mai ales pentru gălbănările din afară, cari ies în faţă, se fierbe cu rădăcină cu tot, şi-o parte mică din zama ce iesă dintr-însa se bea, iar din rămăşiţă se face scăldătoare şi-n scăldătoarea aceasta se scaldă.15 Femeile ce au vaci mulgătoare şi doresc ca vacile lor să deie lapte mult şi bun, acelea strâng rostopască, când aceasta e verde şi lăptoasă, o dumică mărunţel şi după aceea, punând-o în lături sau hâlbe, o dau vacilor de băut. Altele, dumicând-o, o amestecă cu tărâţe şi cu sare şi aşa o dau apoi vacilor de mâncare. Iar altele mai pun în tărâţe, pe lângă rostopască, încă şi leuştean, lat. Levisticum officinale Koch., şi iarbă-mare, lat. Inula Helenium L. Vacile, cari mănâncă rostopască amestecată cu tărâţe sau pusă în lături, nu numai că dau lapte mult şi bun, ci şi untul care se face din acest lapte e galbăn ca ceara şi foarte gustos. Rostopască se dă vacilor de mâncat în orişicare zi şi pe orice timp.16 Tot ca să fie laptele şi untul bun, îndătinează o samă de românce a opări şi a spăla cu 11 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei. 12 Dat. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61: Se mai întrebuinţează rostopască la vindecarea rănilor sângerânde, a muşcăturii de şerpe şi de insecte.-, dr. G. Crăinicean: De ale bigienei pop., publ. în Familia, an. XXIX, p. 258: Crucea-voinicului, unsă cu unt sau cu untură şi pusă pe rană, vindecă. 13 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, cit. p. 561. 14 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei. 15 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana a lui Epifan Boicu; a celor din Fundul-Moldovei, dict. de Anisia Gliga. 16 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei; a celor din Transilvania, com. de dl Aur. Gligor: Rostopasta are flori galbene, se dă la vite în sare ca să deie lapte mult.; şi a celor din Biharia, com. de dl Vas. Sala: Rătăpasca = rotopasca are flori galbine; se foloseşte la vaci, să deie lapte mult. 190 Simion Florea Marian rostopască şi oalele în cari pun laptele după ce-1 mulg.17 Afară de aceasta, se crede şi se zice că de vacile cari mănâncă rostopască dumicată şi pusă în tărâţe spiritele cele necurate, şi cu deosebire strigoii şi strigoaicele, nicicând nu se pot apropia ca să le ieie mana. Din contră, cum simţesc acestea că vacile au mâncat rostopască, fug de dânsele, blăstămând şi zicând: De n-ar fi aiuş şi rătăpască Toată man’ar fi a noastră! Sau: De n-ar fi să se găsească Hodolean şi rotopască Toată man’ar fi a noastră! Iar o doină zice: Sărută-mă, măi muiere, Câ-s drumar şi iar oi mere, Rotopasca se-nmulţească, Strigoii să prăpădească!18 Dacă o vacă se sângeră şi nu este nime dindămână care să-i sloboadă sânge, sau dacă, deşi-i sloboade sânge, tot nu-i trece, atunci se pisază rostopască, ghehil sau ghihil19 şi hrenoasă, lat. Sinapis arvensis L., şi amestecându-se apoi acestea cu borş, se dau vacii respective cu de-a sila ca să le beie şi, cum le bea, vaca îndată se însănătoşează.20 O samă de români, precum bunăoară cei din Muntenia, jud. Vâlcea, cred şi spun că rostopască sau crucea-voinicului-galbănă, cum o numesc ei, e bună şi pentru oamenii luaţi din sfinte. Spre scopul acesta se fierbe cu apă şi o parte mică o beu, iar cu rămăşiţa se scaldă.21 In fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că de seminţia rostopaştei se mai ţine încă o plantă care e românilor asemenea cunoscută după nume, însă care nu se-ntrebuinţează, după cât ştiu eu până acuma, la nemică. Aceea e: Macul-cioarei, numit astfel în Bucovina, în alte părţi însă mac-cornut, paparoane şi paparună, lat. Chelidonium corniculatum L. sau Glaucium corniculatum Curt. şi G. phoeniceum Gaertn.22 17 Dat. rom. din Şiret, dict. de I. Lupaşcu. 18 Cred. rom. din Biharia, com. de dl Vas. Sala. 19 Numele latin al acestei plante până acuma nu l-am putut afla. Afară de numirea ghehil sau ghihil, uzitate în com. Ciudei, distr. Storojineţului, am mai dat, tot în Bucovina, şi anume în Crasna, peste numirea dihil, iar în Cupca, peste numirea dihir şi dihire. Deoarece însă tustrele comunele acestea se află foarte aproape una de alta, de aceea cred eu că dihir sau dihire, care, după cum mi s-a spus, e una cu dihil şi ghehil sau ghihil, însemnează una şi aceeaşi plantă. Despre dihir sau dihire spun o samă de românce din Cupca că samănă la frunze cu spânzul, iar Anisia Isupel şi Rachila Bruja, din Crasna, zic că dihilul are floare rotundă, albă şi frumoasă ca socul şi că e foarte bun la sângeratul vitelor. Se află însă foarte rar. 20 Dat. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu. 21 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 22 Panţu: Plantele, p. 156; Grecescu: Conspect, p. 46. ----------------J^gtanica poporană română Olulnu£. fiiu.cijcL j.ra/etUitf lHo€h cf.) /juinui, rtusniJin 9f. U atu la crUtud/udului, Cw u/uj/rMt m mai nud/ cr/tuţfod, a :HU.fi u eCăv uuti nutlfan Jfarfatd Jo cjim~ Nt cCf/f tf( -4 ~ ciH U tfUcc tc tt-Cl tCt^OLi TUY C ucid. •u cd c &- dare u.£Âu . ' i '; ;-v : /UtuoLuii Juo i/h-iJcnrifi/u ti eM' J/ /folcfakHiV uu/îu ca /aMutx/e/vf /4--e cad tY~-e//e> /uiud, uuc/ u(fui /ier. 4c' r-dk/ ictr Ju-ccu£r dt -, /lariia. Jt-r'mct pfacfiut3 /lu^adu. , 191 398. Ruinul (Succisa pratensis Moench.) Ruinul, numit în Transilvania şi Banat: ruen, lat. Succisa pratensis Moench. sau Scabiosa Succisa L.1, e o plantă care creşte de regulă pe fânaţele cele umede de pe sub poalele munţilor şi de prin munţi şi care înfloreşte de la începutul lunii lui iulie şi până în septemvre. El are la vârvul tuleului, care se-mpărţeşte în mai mulţi crăcuşori, câte o bubuşluie compusă din mai multe floricele de coloare deschis-albastră şi numai rar când şi de coloare albă. Românii din Bucovina şi cei din Moldova susţin că fânaţele pe cari creşte ruinul sunt sălbatice şi rele, iar fânul în care se află ruin e foarte rău şi de-aceea vitele nu-1 mănâncă, fiindcă ruinul e amar. Iar vitele, cari îl mănâncă, fac păduchi şi capătă râie.2 1 Porcius: Flora, p. 133; Panţu: Vocab., p. 46; Sim. Mangiuca: Calendar pe an. 1882 şi 1883, marţea primă după Rusalii. 2 După spusa rom. din Cacica, dict. de Dochiţa Vasiliniuc: Ruinul e un fel de buruiană crăcănată (rămuroasă), care creşte mai mult unde e locul rău.; a celor din Suceviţa, dict. de S. Sa sincelul Silvestru Tonigariu: Ruinul are floare albastră şi pe unde creşte el e rău fânaţ.\ a celor din Gălăneşti, dict. de Carp Mitenco: Ruinul creşte 192 Simion Florea Marian Deci, ca să scape vitele de această podoabă uricioasă, cei mai mulţi români din Bucovina fac scăldătoare de ruin în care le scaldă.* 3 Româncele din Ţara-românească însă, şi anume cele de la Curtea de Argeş, fierb ruinul cu vin alb şi-l beu, câte două păhare pe zi, contra poalei albe.4 Iar românii din Banat întrebuinţează ruenul, cum îl numesc ei, nu numai spre diferite vindecări, ci şi la o samă de fărmecătorii. Spre scopul acesta îl culeg ei de regulă în marţea întâia după Rusalii.5 mai mult la muntea celor din Ilişeşti, dict. de cumnatul meu Ermolai Ghiuţă: Pe unde creşte ruinul, fânul este foarte rău, nu-l mănâncă vitele, pentru că e amar. Ruinul e cea mai rea iarbă.; Şezătoarea, voi. V, Fălticeni, p. 122: Ruin - o buruiană ce creşte pe locurile ce încep a se sălbătici şi de care fac vitele păduchi când e multă în fân. 3 Dict. de S. Sa Silvestru Tonigariu. 4 Corn. de mult regretatul dr. Brândză. 5 Sim. Mangiuca: Calendar pe an. 1882 şi 1883: Marţi, după Rusale, se culege ruenul, lat. Scabiosa Succisa, şi breiul, lat. Tamus communis, cari flori se folosesc pentru fărmecătorii şi vindecări. Botanica poporană română 193 /£> . ^ L fae.0-n.cii <^0Lczn a/î r~~ *~77s—y ,, y ^-£.^£5 *a*<3 { M.4u £^£ t*. afi^£ & but**; f * • fa^/Uiţug; * ggg^, &f*\n S» <€**&/£*# ^ tşrţ*^, tp:f§^ ^7' ffT ^ f^ZjZ a imm0mm:mmwm:m ■. m: mm /• v**,J* s£tu<£«yi /. #^.-# i^Mini. 77—_/*«*. *“• tţo. wiT. /W .* -„ y*WA/. &&£'/' !°*i- ^f/^saMk m. *. «««^ -**utt* $)< ifîHî« fAodcş^ooctfj; 4u*f efâuva^L^aj &âSi 399. Ruja (Paeonia officinalis Retz.) Ruja e o plantă care creşte numai cultivată prin grădini şi a cărei floare nu numai că samănă cu cea de trandafir, ci e totodată şi bătută sau invoaltă ca şi floarea acestuia, din care cauză se mai numeşte ea apoi în Bucovina încă şi rujă-bătută, rujă-invoaltă şi rujă-plină; în Moldova: ruj pl. ruji1; în unele părţi din Transilvania: rujă, rujă-creaţă, rujă-invoaltă, rujă-plină, rujă-umplută, dem. rugiuliţă, rujioară şi rujuliţă, iară în alte părţi: rujă-de-Rusalii, ruşioară, bujor şi boşior2; şi în fine în Banat: rujă şi rujalină3. Numirea de rujă a acestei plante, care e mai pretutindene uzitată, îi vine de acolo că floarea ei, după cum am spus deja, aduce foarte mult cu floarea trandafirului, adică a rosei, lat. Roşa centifolia L. 1 Şezătoarea, voi. II, Fălticeni, p. 46: Rujul pl. ruji e o floare roşie frumoasă, fără miros. 2 Porcius: Flora, p. 156; G. Crăiniceanu: Nomenclatura, publ. în op. cit, p. 506 şi 974; Panţu: Vocab., p. 33; vezi şi poeziile pop. ce urmează mai la vale. 3 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 573. 194 Simion Florea Marian Iar rujă-de-Rusalii se numeşte din cauză că înfloreşte ca şi roşele, cam pe timpul Rusaliilor, de cumva numirea aceasta nu e tradusă din germ. Pfingstrose. Cum devine însă că unii botanişti români au numit-o şi bujor sau buşior, nu pot înţelege. Poporul e mai mult decât sigur că n-a numit-o niciodată şi nici în timpul de faţă n-o numeşte astfel. Şi cum că aserţiunea aceasta e întemeiată pe adevăr, ne putem încredinţa şi dintr-o doină din Transilvania, ţinutul Săliştii, în care figurează atât numirea rujă, cât şi numirea bujor. O dovadă că aceste două numiri nu înseamnă una şi aceeaşi plantă, ci două plante deosebite una de alta. Iată şi doina respectivă: Floare mică, floare mare, îs cu casa-n drumul mare, Cu uşa la asfinţit, Cu fereşti la răsărit. La fereşti îs flori-domneşti Să te miri şi te uimeşti, La oglindă Floare mândră, Pe cuptiori îs câte flori, După uşă Pup de rujă, Şi prin casă Floare-aleasă, Prin obor La prilaz E tot năcaz, Prin grădină Tot cetină. Pică frunza, pic şi eu, Băluţă, de dorul tău. Potu-ţi zice, bălă, zău, Că nu te-am sărutat eu. Toată lumea-mi zice mie, Că eu sunt ibovnic ţie. Lasă lumea să vorbească Şi băluţa să-mi trăiască. Frunza-n prun, frunza sub prun, Om ca neică nu-i de bun Nici la stat, nici la purtat, Ca neică de sărutat.4 E tot bujor, * O altă doină, tot din Transilvania, din care rezultă că bujorul nu e sinonim cu ruja, sună precum urmează: Vai, mândră, cată să mor, Că-i păcat de Dumnezău Ia-mă-n poale şi-mi dă flori Să pice voinic ca eu, Rujuliţe şi bujori Voinicel fără musteaţă, După dalbi-ţi obrăjori, Cum se-nvaţ-a strânge-n braţe!5 Şi nu mă lăsa să mor, Ruja, a cărei floare e de mai multe colori, precum: întunecat-roşă, roşă, purpurie, deschis-roşie, pestriţă şi albă, serveşte mai mult spre înfrumuseţarea grădinilor de flori, decât spre alte scopuri. De-aceea se şi întrebuinţează ea mai mult ca podoabă şi spre asemănarea fetelor celor mari cu dânsa, decât spre alte trebuinţe. Aşa o doină ostăşească din Transilvania, prin care un fecior, având să pornească la oaste, îşi ia rămas bun nu numai de la părinţii, fraţii şi surorile sale, ci şi de la grădina cu flori, pintre cari figurează şi ruja, sună precum urmează: 4 Com. de dl B. B. Iosof; cf. şi Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 820. 5 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 103. Botanica poporană română 195 Frunză verde dintr-un nuc, Vint’o vremea să mă duc Să mă duc din satul meu Şi ziua bună să-mi ieu: De la frunza de pe munţi, De la dulcii mei părinţi; De la frunza de pe fagi Şi de la dulcii mei fraţi; De la grădina cu flori, De la dulcile surori; De la fir de busuioc, De la ficiorii din joc; De la fetele fecioare Din voioasa şezătoare; De la mândră rujă-plină, De la puica ce suspină Şi durerea nu-şi alină; De la mândră rujă-creaţă, De la puica-mi albineaţă Ca şi dalba demineaţă. Rămâneţi cu toţii-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face, Că-i poruncă-mpărătească Trebuie să se-mplinească!6 De la frunză de cicoare, Cum că ruja figurează pintre cele dintâi flori cari înfrumuseţează grădinile poporului de la ţară, ne putem încredinţa încă şi din spusele unei fete mari din Transilvania, care ar voi să se facă o rujă în poarta alesului inimii sale, numai ca să se poată iubi cu dânsul. Iată şi doina prin care îşi exprimă ea această dorinţă: Fă-mă, Doamne, ce me-i face, Cu maica sa să vorbesc Fă-mă rugiuliţâ-nvoaltă Şi cu el să mă iubesc.7 La bădiţul meu în poartă, Iar alesul inimii sale, la rândul său, zice: Fă-mă, Doamne, rujă-plină La leliţa în grădină Să mă cate cu lumină.8 Deşi ruja nu are nici un miros, totuşi, din cauza frumuseţii florii sale, atât fetele cât şi feciorii nu o dată se împodobesc cu dânsa, şi mai ales când se duc la joc. Dovadă despre această datină avem şi următoarea doină din Ungaria, şi anume de pe malul Timişului: Mândra mea o cheamă ruja, Fainaruja-i de purtat Gura ei ca fainaruja. Gura ei de sărutat.9 Iară o chiuitură sau strigătură din Transilvania, comitatul Mureş-Turda, comuna Râpa-de-jos, sună precum urmează: Rumpe ruja, pânâ-i verde, Pune-o-n clop, că ţi se şede; Rumpe ruja, până-i plină, Pune-o-n clop, că îţi stă bine.10 6 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 321-322. 7 Anastasia Leonescu: Doine pop. dinpregiurul Săliştii lângă Sibii, publ. în Familia, an. VI, p. 222. 8 Corn. de dl B. B. Iosof. 9 Cântece din popor de pe malul Timişului, publ. în Tara nouă, an. II, Bucureşti, 1886, p. 628. 10 Mândrescu: Literatura, p. 124. 196 Simion Florea Marian Iar când moare o copilă sau o fată mare, cunoscutele şi amicele sale o împodobesc, pe lângă multe alte flori, şi cu ruji, după cum se poate vedea dintr-un bocet din Moldova, jud. Suceava, satul Crucea, în care provin şi următoarele versuri: Veniţi fraţi, veniţi surori, Veniţi fraţi, veniţi mătuşi Şi mă-mpodobiţi cu flori; Şi mă-mpodobiţi cu ruji.n Fiindcă cele mai multe ruje au floare de coloare roşie, de-aceea nu o dată auzim asemănându-se copilele şi mai ales fetele cele mari, a căror faţă e rumănă, cu ruja. Drept dovadă despre această asemănare ne poate servi şi următoarea doină din Ungaria: Mândru-i ceriul înstelat La Dumnezău mă rugam Şi de stele încărcat. Şi-n grădină alergam Poate fi ceriul cu stele Şi-o aflam plină cu roauă Nu §ti lacrimile mele Şi-mi rumpea inima-n doauă. Cum de curg şi tot se varsă, Venit-o-un şerpe urât C-a mea inimă e arsă. Şi-o ros ruja din pământ Nime-n lume nu m-ar crede Şi ros-o cu rădăcină, Sub pieptu-mi ce şerpe şede, O dus-o-n altă grădină C-am avut odată-n lume Ca acolo să-nflorească De ce n-o mai spun cu nume Şi acolo să rodească. O rujă mândră-nflorită Ţucu-te rujă-nflorită In grădină răstăvită11 12, în grădină răstăvită, Demineaţa mă sculam Tare tu te-ai supărat Şi pe obraz mă spălam, De pe mine m-ai lăsat.13 Câteodată figurează ruja şi-n fruntea a o samă de doine poporane, ca un semn de dragoste. Iată şi o astfel de doină din Ţara-românească, jud. Muscel: Şi-o foiţă rujă-nvoaltă * Şi să pui capu-n pământ, Neică, Să zică că ne-am urât, Când îi trece pe la poartă Să-ţi arunci ochii pân sat Să nu-ţi arunci ochii-ndată, Să zică că ne-am certat, Să te vadă lumea toată ... Să zică că ne-am lăsat.14 Neică, Alta, din Transilvania: Rujă-creaţă, rujuliţă, Fluieră din fluieriţă Măi bădiţă Niculiţă, Să ies şi eu la portiţă, Când ieşi sara pe uliţă, Să-ţi mai dau a mea guriţă!15 Românii din Bucovina întrebuinţează ruja nu numai spre înfrumuseţarea grădinilor, ci de multe ori şi ca leac contra durerii la vintricel. 11 Şezătoarea, voi. II, Fălticeni, p. 46. 12 Răstăvită - sămănată. 13 Din colecţiunea mea inedită. 14 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 832. 15 Iarnik-Bârsan, p. 49. Botanica poporană română 197 Aşa bărbaţii, cari sufăr de boala aceasta, iau ruja, o pun într-o ulcică curată pe horn ca să mocnească până a doua zi. A doua zi demineaţă, bând din apa aceasta, durerea le-ncetează.16 In fine, trebuie să amintim şi aceea că românii din Banat înţeleg sub numirea rujalină nu numai planta sau floarea despre care ni-a fost până aice vorba, ci totodată şi una dintre cele nouă zâne, numite de dânşii miluite.17 Bujorul e bun contra spăriatului. Se înşiră rădăcina lui pe aţă şi se pune copiilor la gât.18 Este şi bujor-alb.19 Bujorul aduce întrucâtva cu ruja, e însă la floare mai delicat decât aceasta şi nu creşte aşa de nalt. Ruja are mai multe flori, aşezate în patru părţi. Bujorul are însă mai puţine. Samănă că e Paeonia Moldavica?20 Bujorul e bun de dor de şale; îl fierbe cu apă şi-l bea. Femeile, cari nu fac copii ori cari fac numai fete, fură floarea bujorului în ziua de Ispas, o fierbe, bea şi se scaldă cu zama, căci va face copii, sau va face şi băieţi, dacă face numai fete. Iarna se întrebuinţează rădăcina. Ca un bujor, zicală = frumos, plăcut, voinic, chipeş; a se îmbujora, zicală = a se înroşi, a se rumeni; se îmbujora de ruşine.11 Ruja22, babarujele23 (Paeonia off.). 16 Dat. rom. din Putna, dict. de Anisia Yişan. 17 Sim. Mangiuca: De însemnătatea botanicei, publ. în Familia, an. X, p. 573; S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XX, p. 623. 18 Din Moldova, corn. de dna El. Nic. Voronca. 19 Dict. de M. Popescu, din Ciudei; vezi şi Familia, 1868, p. 164. 20 Dict. de S. Sa Nic. Filip, paroh în Dumbrăveni. 21 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 22 Bălăşel, nr. 122. 23 Gligor, nr. 71. 198 Simion Florea Marian 400. Ruşinea-fetelor (Daucus Carota L.) Oi \U4lft£€Cj (■flaatuu t dar med cca fia €&cfa puurţiruM, d*u*rz.*ur££<>T fia /La/un'&j' ^ d&efiard wfo mvk£ de, tua #da&e od - &^dd^<^4L> £l4t4L&fi 0CCC4 &&€&> d&j iUv ttUL&OJ ţ £&*T€?jflfrrilk* &**£&>, C4t/fi d*L* ¥€> ^t^ fif tteutOad . dfttjc/ fU*€fL40u£oj €c e#ed iMtfti CiV% do f^rxţ ta# eesdr^cf U>4fca*<,du dtlfiJ? €04tu #tâ(te*o m^jredfK^j^ ¥*t^ţeu# ţ iPuv &r*& fade - M*o j£i&n €£d£J ţ cart Ccu> e&Ccf a+o c-ăddo -nidZut^Ajotdeo fâttd 6e/g£kj£de> do* fuo de €exd**î omj o e&dda^-es ajt£& * ^ S?&l4 €4X44€4d&tfdk> d&> Uiufi^t ^ ud Ad> $a {dotdiaaJadfd?f $£Ctf4*€ce4i*~~ * *.—■ jy.;.-- f < ^J. -" —— • lf—~ jte&i-, -CCLtug* ele CCU&a C&£ dfH> dddkrtLOiS * d (diXdfiMJCK^ de Mufad* efi xhe dtaajfaaUX): f ţt dCâr<&o- dedfad&s J? de eadut? oei *fe Jr4**o^ dlMudv ; /Wfi&c Wşdra î} Jîa t $.4H/i*u(ud fi .£$$ /- 42 OP^Td^TW'$xT/UW* s) ifi d£âUe£, ' &)9 au' /fff*/t* y)< Jr $ raaJhtd*; $it6et £&d* , /Sfy @tâ4r&Hu 2$S, Pe fânaţe §i priloage, dar mai cu samă pe lângă marginile drumurilor şi pe haturile ce despart ogoarele unul de altul, nu o dată ni se întâmplă să vedem o plantă a cărei înălţime ajunge uneori mai bine de un metru, iară florile sale, cari de regulă se află în vârvul rămurelelor, sunt înşirate şi crescute în forma unui cuib de flori, iar centrul coroanei florilor, după cum m-am încredinţat singur, constă din vreo câteva floricele cari au coloare roşie-întunecată, pe când celelalte flori de pe de laturi au coloare albă. Planta aceasta se numeşte de cătră românii din Bucovina: ruşine, ruşinoasă, ruşinea-fetei, ruşinea-fetelor şi morcov-de-câmp; de cătră cei din Moldova: ruşinea-fetei şi ruşinea-fetelor1; de cătră cei din Muntenia: ruşinea-fetei, ruşinea-fetelor şi morcov-sălbatic2; de cătră cei din Transilvania: ruşinea-fetelor3 şi barba-popii4; iară de cătră cei din Banat: ruşine5, lat. Daucus 11. Creangă: Amintiri din copilărie şi anecdote, Iaşi, 1892, p. 136; şi com. de dl Art. Gorovei. 2 Dr. D. Brândză: Limba bot., publ. în Columna lui Traian, cit. p. 157; Idem: Prodrom, p. 235; şi com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 3 G. Bariţ: Vocabular de numele plantelor pe an 1859, p. 26. 4 Dr. D. Brândză: Limba bot., p. 157, şi Prodrom, p. 235. 5 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 587. Botanica poporană română 199 Carota sau Daucus sylvestris Cz. Despre planta aceasta există la românii din Bucovina următoarea legendă: Zice că întâlnindu-se odată un moşneag bătrân cu ruşinea şi văzând-o că e cam supărată şi dusă pe gânduri, a întrebat-o de ce e aşa de supărată. - D-apoi cum, păcatele mele, să nu fiu supărată, răspunse ruşinea, dacă lumea din ziua de astăzi, şi mai ales tineretul, e aşa de rea şi de stricată, că nu vrea să mai audă de numele meu, nici nu se mai ruşinează cum se ruşina mai nainte! Iar după ce-i dete ea răspunsul acesta, rupse o buruiană a cărei floare era toată roşă ca ruja şi, arătându-i-o, îi zise: - Vezi, moşule, buruiana aceasta!... Ea se numeşte ruşine, ca şi mine, fiindcă toată floarea ei e roşă ca ruja. Va veni însă odată un timp, şi acela nu e tocmai tare departe, când toată floarea ei se va albi. Atunci să ştii că şi eu mă voi sfârşi! Şi cum rosti ea cuvintele acestea, îşi luă rămas bun de la moşneag şi plecă mai departe, oftând. Iar floarea ce-a arătat-o ea moşneagului din minutul acela a şi căpătat un cerc alb pe margine. Şi tot aşa s-a înalbit ea din an în an, astfel că, în timpul de faţă, numai la mijloc se mai află vreo câteva floricele roşii, pe când toate celelalte s-au înalbit cu totul. Şi cu cât se înalbeşte floarea acestei buruiene mai tare, cu atâta şi ruşinea se ofileşte şi se trece mai repede. Iar când se vor înalbi şi floricelele de la mijloc, când toată floarea acestei buruiene, care se numeşte floarea ruşinii, va fi albă, atunci şi ruşinea are să piară cu totul de pe faţa pământului.6 O altă legendă despre ruşine sau ruşinea-fetelor, tot din Bucovina, sună precum urmează: Mai demult, pe când fetele erau foarte ruşinoase şi sfiicioase, floarea acestei plante era toată roşă ca ruja. Iară de când a început tineretul, şi mai cu samă fetele cele mari, a-şi pierde ruşinea, de când nu se sfiesc şi ruşinează de nime, fie acela tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, de când unele dintre dânsele au început a fi mai obraznice, chiar şi decât cei mai mari praşcâi şi puşcă-n lună, de-atunci a-nceput, pe-ncetul, şi floarea acestei plante a se înalbi, până ce în urma urmelor s-a înalbit mai toată. Rar unde se mai află acuma câte o ruşine sau ruşinoasă în coroana căreia să se afle mai multe floricele roşii. în coroana celor mai multe ruşinoase a rămas numai o mică floricică roşă, dar şi aceea e numai ca un cap de boldişor de mică, adică numai pe-atâta, pe câtă ruşine a mai rămas la cea mai mare parte din fete. Ceealaltă floare însă toată s-a înalbit, pentru că şi faţa fetelor s-a îngroşat, pentru că rar care fată se mai roşeşte acum la faţă, când se-ntâlneşte cu vreun fecior sau când face vreo necuviinţă, ci o fată cinstită şi de omenie n-ar face-o niciodată, căci n-ar pute-o cuprinde pământul de ruşine.7 6 După spusa rom. din Bosanci, dict. de Catrina Ierimie; şi a celor din Costişa, distr. Rădăuţului, com. de Niculai Lavric, stud. gimn. 7 Din Crasna, dict. de Z. Tuniac, precum şi de alte românce din Bucovina; apoi din Gălăneşti, dict. de Ileana Cârstean: Ruşinea-fetelor se numeşte şi morcov-de-câmp. Mai demult, floarea acestei plante era toată roşie, acuma însă e numai la mijloc roşie, iară pe de laturi, albă. Tineretul era atunci mai cu ruşine, iar acuma, de-aceea e aşa de albă, pentru că tineretul şi-a pierdut ruşinea.-, a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Dochiţa Solcan: Mai demult toată ruşinea era roşie. Acuma însă de-aceea are ruşinea numai foarte puţină floare roşie la mijloc, pentru că piere ruşinea la oameni, mai ales la tineret şi cu deosebire la fete.-, a celor din Bălăceana, com. 200 Simion Florea Marian Acestea sunt legendele românilor din Bucovina despre ruşine sau ruşinea-fetelor! Şi tot cam aşa cred despre această plantă şi românii din Moldova, jud. Suceava* 8, precum şi cei din Muntenia, jud. Vâlcea.9 Ruşinea se-ntrebuinţează de cătră femeile cele ştiutoare din Bucovina ca medicament pentru bărbaţii ce sunt vătămaţi.10 Se ia adică planta aceasta cu rădăcină cu tot, se spală bine, se pune într-o ulcică cu lapte dulce de vacă, în care se lasă apoi până ce se moaie şi iesă tot sucul dintr-însa. După aceasta, se unge cel vătămat cu unsoare de gâscă sau şi de porc şi se trage vătămatul sau vătămătura în sus. Iară după ce într-acest mod se trage, i se dă celui vătămat din laptele în care a mocnit ruşinea, de două sau şi de trei ori pe zi de băut, până atunci, până ce se vindecă cumsecade.11 de Teofil Teodoraş, stud. gimn.: Ruşinea. Floarea acestei plante era mai demult toată roşă. Iar de când au început fetele a nu mai avea ruşine, a început şi ea a-şi pierde coloarea cea roşie de pe margini, şi a rămas numai la mijloc foarte puţină roşă, ca semn că numai puţină ruşine le-a rămas şi fetelor. 8 Com. de dl Art. Gorovei: Punctul cel roşu din mijloc de la ruşinea-fetei reprezintă ruşinea fetelor. Mai înainte vreme, floarea toată era roşie, dar cu cât lumea s-a înmulţit, cu atâta şi ruşinea fetelor a scăzut, încât azi n-a rămas decât foarte puţină, şi încă şi asta numai la copii. De aceea şi punctul cel roşu e aşa de micI. Creangă: Amintiri, p. 136: Odată era o floare numită ruşinea-fetelor', foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat mârşavele de modă locul gospodinelor române, această floare a început a dispărea din grădinile şi ţarinele noastre. 9 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Ruşinea-fetei sau morcovul-sâlbatic este o buruiană cu floarea albă şi compusă, care are un mănunchi de floricele violete la mijloc. Acest mănunchi violet se zice ruşinea-fetei, şi înainte vreme era mare cât un ban, azi abia e ca o gămălie de ac, fiindcă nici fetele nu mai sunt ruşinoase cum au fost în vechime. La vremea de-apoi va dispărea cu totul ruşinea-fetei, 10 Sub cuvântul vătămat se-nţelege aice ceea ce germanii înţeleg sub cuvântul bruch. 11 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac. Botanica poporană română 201 . C #Iu/ol şrct IfU fr/ui J oâ) y f tUri^n i rfz m .* & -frz‘Z'ftd-fJ ^ 0 filc&n/a d& £-ocâ~&ta , co^ho t4*-e-*M-â,-tsU± fâtcjutTh'hjoo f^u. c&uSLife- 4j>0 ZOre, c£a, *• ^ CU-Cglccct- 6x ţ t%iv uf-a-uz*: - (jIco&l1 *&' &co4a? ct#- '-fr'tuh n- ' ze."'X-Tr€4*<**tc£e.aA'£i> za-, Setz-c c&*jfa?u *** «AMlUr 4m£u 6 ^vcc^VU , CfijOrtv a£-tCtÂ-tfa*' -&U maX^e-Ci uf 4 sir *0*J u ’ ^.y s - * fUif; (OvUt#-cc 4*' . fan/rtl) 4LÂuMuiuf£//H' getf tuâOe&s <(<*>.#**■ f4-4. /. W. £), ld~ y* ctf cf : 4% do cdJ/ fti, Cout-ţa. dutCdOe. t-eXis ut-oalu-ji-o tu diddxto tdf io t-U^Od. t UU jL&d /lsH~TLJ £cet> 'PUmJ- 'UtXeduUs. ţdlX dd do ^/nh.dd3 &o £cccmu, iiMAjl UiMd , t-CCA-O <&-CiOd&. Jrio idjdau &M*~ faCtrr dOilt, dltMUrditcC iuua^d aCt> (Xiddcb o> ZdfUAdf it^9-40C di U^AXţMM^'uJtcc- , " " Jkd &4tdtuuiA<£. oCo Âcot-xu, 1tiaJU^td. ti £i$v~ ' <7 t m'kcL no ieudmdcdc & oc£o edMt^-uAÂdc di j&et'ctOrl -ui ff-iLdUCaXda. iui. hii- dada atv alo &ut> iato &+o uocaf, tet+d it ud+~td> UdToCtdCiCjZ dfwdL dizi d-OdUA~ t^x &+d titdde-c 402. Rutişorul (Thalictrum flexuosum Bernh.) Nu o dată, atât oamenii cât şi animalele, din nebăgare de samă sau din multe alte cauze, se taie, se stâlcesc şi se ciungăresc într-un mod aşa de spăimântător că, pe lângă durerile cele crâncene ce trebuie să le sufere, nu pot prin un timp mai îndelungat să se prindă la lucru. Omul însă, care trăieşte din tăria braţelor sale, devenind neapt de câştig, e expus lipsei şi neajunsului. Iar animalul de lucru, slăbind şi hitionind, ne cauzează regres în ale economiei şi pierdere în vânzarea lui. Deci, dacă vreun om sau vreun animal suferă de vreo stâlcitură, zdrobitură sau tăietură şi nu voieşte ca el sau animalul său să pătimească prea mult sau chiar să se primejduiască din cauza ei, caută toate chipurile şi mijloacele ca să se vindece cât mai degrabă. între multe alte mijloace însă, cari se-ntrebuinţează spre vindecarea orişicărei stâlcituri, zdruncinături şi tăieturi, fie aceea orişicât de mare şi de periculoasă, e şi rutişorul. 204 Simion Florea Marian Nu e însă numai un singur rutişor, ci sunt mai multe plante cari se ţin de una şi aceeaşi familie şi cari mai toate se cheamă astfel, şi anume: Rutişorul, lat. Thalictrum angustifolium Jacq. Clocoţelul, pi. clocoţeii, mărgeaua, rutişorul, lat. Thalictrum aquilegifolium L. Rutişorul, lat. Thalictrum elatum Murr. Rutişorul sau rutişorul-puturos, lat. Thalictrum foetidum L. Rutişorul-galbăn, lat. Thalictrum flavum L. Ruta, rutişorul, lat. Thalictrum flexuosum Bernh. Ruta-de-livezi, lat. Thalictrum majus Jacq. Rutişorul, lat. Thalictrum nigricans Jacq. Rutişorul, lat. Thalictrum saxatile Schleich.1 Dintre toate speciile acestea de rutişor însă numai ruta sau rutişorul, lat. Thalictrum flexuosum Bernh., se-ntrebuinţează mai cu samă la vindecarea tăieturilor. Deci dacă tăietura e umflată, se fierbe rută sau rutişor de acesta şi cu zama ce iesă dintr-însul se opăreşte făină de mălai sau cucuruz şi cu făina aceasta, răcită bine, se leagă apoi tăietura.2 1 Dr. Grecescu: Conspect, p. 22-25; Panţu: Vocab., p. 47; Idem: Plantele, p. 246-247. 2 Vas. Rebrean: Medicini poporale româneşti, publ. în Ungaria, an. I, Cluj, 1892, p. 380. Botanica poporană română 205 ţCS ( £{2rofLa£i c^ej&s (£& r&ţ'odd?yfe m&Mfn <*.££> f~ed£urc\ C&r c£ 7H £i <£ /&r f &£ &£&> ea^-Cc ¥c 0C0 tfr£&'CU/t~UL> CU&fotCJ %0 meutiv, âif£&r&ţ£ks faj &OCUXJ- &*l e£fcu^> %t J'tOîVă ţ Ctc£j> (tCCj C&££-iZ „ Jf/ *> *2. A •* s CUt^f£jU ^cAAL^e^ &CC C&Uli'U^i ttotf CCllo. : & (£0 £0- ăi' 0l£lO~ i^ l^co i£uo //£tAsC&i*'7 £eo ttuu<^f if oU UtAc£cptaL> kfr ot& 0e£L. m,* m&cilc <47 @al£c*Leoif 403. Salba-moale (Evonymus europaeus L.) Salba-moale, numită altmintrelea şi copacul-popii, lemnul-cânelui, lemn-cânesc şi voniceriu, lat. Evonymus europaeus L. sau Evonymus vulgaris Scop.1, este un fel de tufar sau arboraş, de la 1-3 m de înalt, care creşte de regulă pe marginile pădurilor, ale rediurilor şi ale ciritişilor, şi ale cărui rămurele netede şi de coloare verde sunt în patru muchii. Ea înfloreşte în luna lui mai şi iunie, are floare mărunţică de coloare verzie galbănă şi produce nişte fructe roşii în patru cornuri îngemănate, cari conţin câte patru sâmburaşi şi cari se numesc în Ţara-românească, jud. Vâlcea, căline2. Din lemnul acestui arboraş, care e de coloare gălbie, ciobotarii din Bucovina fac cuie, cari le-ntrebuinţează la cusutul tălpilor şi al călcâielor de la papuci şi ciobote. 1 Dat. rom. din Bucovina, com. de dna El. Nic. Voronca, şi de Achelina Ursachi din Putna: Lemnul-cânelui creşte prin lunci şi pe prunduri pe lângă apă. Atât lemnul cât şi sămânţa lui put foarte tare.-, Panţu: Vocab., p. 16. 2 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Fructele de salba-moale se numesc căline. 206 Simion Florea Marian 1 C O legendă din Ţara-românească zice că arboraşul acesta este făcut din salba Zânei-codrilor. Şi iată cum! Prefăcând o vrăjitoare pe Voinicul-pădurilor, iubitul Zânei-codrilor, într-o buruiană, numită floarea-voinicului, zâna începu să plângă şi se rugă vrăjitoarei ca să nu o lese singură pe lume, dându-i, în acelaşi timp, salba ei, ca să-i asculte şi să-i împlinească ruga. Vrăjitoarea însă, care avea mare ciudă pe Voinicul-pădurilor, fiindcă acesta, înainte de a-l preface în buruiană, îi tăiase o mână cu paloşul, aruncă salba, sfărmând-o de trunchiurile copacilor. De atunci Zâna-codrilor rătăceşte singură şi îndurerată, vărsând lacrimi de sânge. Iar pe unde au căzut sfărmăturile din salba ei, creşte un arboraş cu frunze moi, având în vârf lacrimile zânei, prefăcute în chip de bobiţe roşii. Şi acest arboraş se cheamă salbă-moale.3 Rămurelele sale cele tinere însă, după cum afirmă femeile ştiutoare din Bucovina, sunt bune de durere de cap şi de spăriat, iar fructele sale sunt bune de vărsături şi curăţire înuntru, de durere de inimă şi de roşaţă. Cel ce are durere de cap ia într-o zi de sec, desdemineaţă, până a nu răsări soarele, pâne şi sare, se duce cu acestea unde ştie că se află un arboraş de salbă-moale şi, ajungând la starea locului, pune lângă dânsa pânea şi sarea şi, sorocind-o, zice: Bună demineaţa, salbă-moale! Eu te sorocesc cu pâne şi cu sare Iar dumneata să mă soroceşti Şi să mă învredniceşti Cu sănătate şi cu uşurare Din cap şi până-n picioare! Iar după ce rosteşte cuvintele acestea, ia nouă rămurele de salbă-moale şi, întorcându-se cu dânsele acasă, face scăldătoare, în care se scaldă.4 Tot aşa fac şi se scaldă şi cei ce sunt spăriaţi.5 , Pentru vărsături şi curăţire înuntru, se fierb bobiţe de salbă-moale şi zama ce iesă dintr-însele se bea.6 Pentru durere de inimă se mănâncă boabe de lemn-cânesc. In fine, pentru cei ce au roşaţă, se fierb bobiţe de salbă-moale şi cu zama ce iesă dintr-însele se spală în gură. Spre scopul acesta însă cele mai multe românce, şi cu deosebire cele din Ţara-românească, jud. Vâlcea, adună toamna o cantitate anumită de bobiţe sau căline de acestea, le uscă şi apoi, ducându-le în ziua de Bobotează la biserică să le boteze preotul, le păstrează peste tot anul.7 Feciorii din unele părţi ale Bihariei din Ungaria însă, cărora le soseşte timpul ca să meargă la asentare, au datină de a jupi peliţa cea galbănă de sub scoarţa salbei-moale sau lemnul-cânelui, cum numesc ei arboraşul acesta, şi a o pune apoi în apă sau rachie, unde o lasă până ce iesă toată puterea dintr-însa. 3 Viaţa literară, an. I, nr. 19, p. 8. 4 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 5 Com. de dna El. Nic. Voronca: Copacul-popii, care are fructe roşii, e bun de durere de cap şi de spăriat. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 62. 7 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. Botanica poporană română 207 Rachia, sau rachiul acesta, care se face galbănă ca ceara, o beu ei cu vreo câteva zile înainte de a se duce la asentare. Făcând-o aceasta, îngălbinesc şi ei ca ceara şi, prin urmare, medicii ce-i cercetează, necunoscând ce boală au, nu-i iau la oaste. S-a întâmplat însă foarte adeseori că nu unul dintre feciorii cari au băut prea multă zamă de aceasta s-au înveninat şi au murit.8 Salba-moale figurează foarte adeseori şi-n fruntea a o samă de doine poporale, şi cu deosebire în fruntea celor ostăşeşti. Iată una şi dintre aceste doine, şi anume din Ţara-românească, jud. Muscel: Frunză verde salbă-moale, Tot de la părinţi de-acas Ce fluieri, bădif a jale, C-au rămas boii ’njugaţi Ori ţi-i grea arma-n spinare? Şi părinţii mâniaţi; - Nu mi-i grea arma-n spinare, Am lăsat boii trăgând, Ci mi-e inima rea tare Oile-n târlă zbierând Şi plină de supărare, Şi pe mândruţa oftând... Supărare §i cu jale ... Şi-am plecat în miliţie, E cuprinsă de năcaz l-am lăsat în sărăcie ...9 In fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că de familia salbei-moale se mai ţin încă doi tufari sau arboraşi, cari li-s românilor asemenea cunoscuţi după nume. Iară aceia sunt: Salba-moale, lat. Evonymus latifolius Scop., şi Cerceii-babei, numiţi astfel în Moldova, jud. Tecuci, sau lemn-râios, lat. Evonymus verrucosus Scop.10 8 Com. de dl Vas. Sala. 9 Rădulescu-Codin, op. cit., p. 19; comp. şi p. 22, 24, 35, 38, 42, 45, 104 şi 149. 10 Panţu: Vocab., p. 16; Idem: Plantele, p. 144 şi 249. 208 Simion Florea Marian 404. Salcâmul (Robinia Pseudacacia L.) ifaAccLsntcC . / abottu ofi^fi (m-ţuUa. . £i S* u^tUcS j*: Sas ficUOi- £usro-^aj ît&iitL' jUL> 4tiL ep afifieK $u ^3tist aste^fiasrkl&i^es ţ tdi/MJ ee> /t*r'^te6zjf f ^ iyr-( fit ccl> -£^tzX fiX^otAjCte> ^ CC> UMJVLtÂCis j JZd'£{!h~i*^C> fit t/CuiAjficscfits fH-Jix? ^âULtâ4Mj f 2oc2cjx 1*4^ - <&J> fifatoAjfitX tfifitzzfi firna e -M^fieXao £cc-t y Uks ik odtfiâc/r f cm tare tctsoesfirt xfi ţ>£ t&- tjiftsttt X *2 4fi fihc {fdrJtt^XACd? t (&* 'trtsjjL&L fictXfi* ii* ^fi* *$■&$ş — fifit: (UfitaX fii* kâ /- fi* fietu* t^Jtrt^eYtsou : fi^p* fi* £/£* $rs 4 $ti!U<(fitţfi ap * fi efo~c. tfifi* • fifia^Xttc * fifiptta ^a.v. >.>./ 0 yuul& *> 4w4y-*4, umU /t&pjSV' ifa&es Jomj (fa**£>, 4l/. GlaJk'ft ^(VN^WuiJMaz;' ^-â'~i -6i'tLe> tMAA^ jĂto<^6^0LA~&f /Z4£Lâ6!s«suZj£<^ at&> 414^0 Jbi(j ^out&L : zA^. dŞri§?, ^ i&f a fit tmitufe' fu-cU&iÂu, ÂtM0U/~0v dm d(âdc($~a~4kj: da-wui/v *c &an£(£zJ 0 to dtujv o0t> jUi^tr icaj (fâ^vuto'44ced(hŢ ţ' t&j&> ti^fCv nULi uo Mim-a f Hvu p^J^c^tXo (dofuo ffrtit&dfj (tUAsit$ £&r , tetj MsteftUid dtoj duutjo itu &' fOtut* iu âu*ţ 4Uo~. hu'(x rfrWuA touv ■/anjJU' cLa/ld* (tUC Jru (HUAuft^ ^ud^(l£u t^CAÂAJOt-O-^O t&tcfijM-O, tajr-c me^u^z^ka) C&p-tţ fit ţ ((€^-( ^£c(A^tOO 4UtAL- ■t fi* teHofo\ U&UŞlA. X’ /$ ţ- &Ce4*o ; ^(ete /wJwri*j~ ^eţtfftetA-eaj (fot. X/#, /g2, tyi fzqjttfvreaJ Samca sau sămeuţa, numită altmintrelea în Bucovina şi cucută-de-pădure1, iară în munţii judeţului Suceava din Moldova: samcă şi sancă2, este o plantă care se ţine de familia sânzienelor şi care creşte mai cu samă prin pădurile de pe sub poalele munţilor. Ea înfloreşte începând din luna lui iunie şi până în august şi produce floare albă. Samca sau sămeuţa e bună de boala numită samcă sau sancă, după cum mai numesc românii din munţii judeţului Suceava din Moldova boala aceasta3, adică răul sau răutatea copiilor. Femeile ştiutoare, cari voiesc să vindece pe copiii cei ce au samcă, adică răul sau răutatea copiilor, fierb planta aceasta în apă curată, ne-ncepută, şi fac scăldătoare dintr-însa pe la sfârşitul 1 Panţu: Vocab., p. 18; Idem: Plantele, p. 79 şi 253. 2 Com. de dl Art. Gorovei: Samca creşte pe sub păduri.-, Şezătoarea, voi. V, p. 122. 3 Şezătoarea, voi. V, p. 122. Botanica poporană română 215 lunii, când se găteşte luna, când e lună veche, pentru că mai cu samă pe timpul acesta cearcă samca să strice pe copiii cei mici. După ce a fiert de ajuns, i se dă celui bolnav puţină zamă de aceasta de băut, iar cu rămăşiţa se scaldă orişicând, adică în orişicare zi şi oară de la sfârşitul lunii.4 Tot cam aşa vindecă pe copiii cei ce au sancă sau răul copiilor şi româncele din munţii judeţului Suceava din Moldova.5 O samă de românce din Bucovina însă, precum bunăoară celea din Straja, distr. Rădăuţului, când voiesc să vindece pe copiii cei ce au răutatea copiilor, pun sămeuţa în apă curată ca să mocnească6, şi-n apa aceasta apoi, după ce a mocnit de ajuns, îi scaldă. In fine, o samă de românce din Moldova, jud. Suceava, întrebuinţează planta samcă încă şi contra tusei. Spre scopul acesta, o fierb şi zama ei o beu cu zahar.7 * Samca e de bună samă spinul cel albastru. E bună de scăldat copiii, când au răul copiilor. Se pune în apă ne-ncepută, oricând, şi se face scăldătoare dintr-însa.8 4 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic. 5 Corn. de dl Art. Gorovei: Samca e un medicament sigur pentru a vindeca boala cea grea de copii, numită samcă sau răul-copiilor. Se administrează intern, ca băutură, şi extern, în scăldători.; Şezătoarea, voi. V, p. 122: Sancî = 1. o boală; 2. o buruiană de tămăduit boala numită sancă. 6 A mocni înseamnă a lăsa un lucru să steie mai mult timp în apă caldă sau fierbinte, fără să fiarbă anume, ca să nu-şi piardă puterea. 7 Com. de dl Art. Gorovei. 8 Com. de Dochiţa Solcan, din Pârteştii-de-sus. 216 Simion Florea Marian 407. Sac ara (Secale cereale L.) curaj, 1&0 (if&ccc£& ce^r Ofvrzs aJîy^i fi O * ccc rz/f'Cc*' g«j ■ta. £a. oLe^v CC GL Y^C CU ■; £ ccc Jî C^ectJF; e/tV~ . g A* - ------— ™ ^jLtfrA ct/âs£ vJt^arfU oa.*fi£ ^ v 7* dfifiJL ccif-e^cccc^ z>t~ a. t~ ţvx^xJfi/xLs /lo ca&tc£L> j&c *#t aCu£t£j fi*-• fi duv ^wS&/( tţlrLtC m.aU ryi^^ Y~*x^asr uto *fi fi'fi uXd n^J3 Vr usn+vuS*' *Ol dxfi- v*&u£^ / 11 jfv fihcen rvt, cLt u?f m c C4 a^ dJU £tt& ccx£?ef^j J *> $> *o, . 0 2* o • ?v *%~2tecfixLcL c&'V'ey*ueu ^ 0 ţ^i caj -ft-is eC lX*C<2L> oţCr tutu . // fit ote - aXu vutc cxsm c(Jt~cc£s ^Xt^otZcs 4LsC£*f~&4& (Uo tUOtuuSL< L&jCeS U.HS 0 cciCa i&^^etcotd oC^j/yi/y^j finSt/t* efi t£c fi^ra-tc>^ ^C (t*k fi+a*Cji£y. a^tZco, UotuC /O-e ou*kj *), .fi(fi. cIjl> &or o /i£a*a*s c ^ ^ ftA> fa^ca. tU£ez 'ţt ^£ă-u*U£z> Cn/rct câj£ /u/ cele-ou deJjo wmmAz, Îco *t>- *W & cktv- ......... "* ‘ ■ 4^ *J . .............' ■ 1&OZVCÎ CSHH'UJXS nu4k 4t VCUMJf&U d O >1 X^bTA itfj) &.£/&> flft/tlft £&CoU&s c(£s $0~144Al4(J* ţ rfrtt 1umvvZ*~£ pulAjk? 4i S^i^ce^cs f c£u^j> ~ jL^ankju , 6&4Ms£&tt>~ ţ @£uujesu 44 , fj fti Pid du^uC €/L*o4*%s $/>ppl£ 'ct-tdâr <&io fyiAMnJUwftJt U4UU tfhtidids ytJ& iK„/eJks OCÂs 'UCOl dcM/^^4dUds, cU. ^. axAjtJU ^ eefiufats* &cU-nj£e Ctdd dfure UuxJ MCuJsfe f 4c €UtfO#t&; 44, fhoUJtS fa tftAf4*df $k (JW*U V fr&Ms f' & nt^ ehilc f L0U &ddsf&4ZS vd* CjXfi 4S&S UoCii €cuks% iPe SaM^d^ €& aUC6CC *k/l&€~ 4Mdj^UKMdf‘ €JL4AA.!a'^d^ ct4s Şhtd'jfc 1 ^ t< J (ÂO 'CgâIJ- C04U^4C> duSrest^co oC4S 4$Us<4A*& CiPCcc^z UU^jC(^SMş£^<^6C^^ ţ 4t tâdi xxd 44HSAS 4K> tUM^A^ht>Cc ^ 4c tiCour&dt oles jU'4db£ 4c des ), Jy (flr&tLdkuz: @tpSrin*o /. 2Z21~ &ut *"' A »f>’ fir ¥6 *£ 28^f- &£ Şr&t&fuo; 2 2f f- &4 I (Po-ceci , fi, /0. Săcărica e o plantă care creşte pretutindene, atât pe fânaţele şi păşunile de la ţară, cât şi pe celea de la munte. Ea se mai numeşte în Bucovina încă şi săcărea şi săcăriţă, iară în alte părţi locuite de români, pe lângă aceste trei numiri, încă şi chimen, chimion-de-câmp, chimion-negru, chimion-sălbatic, chimen şi chinişor.1 Fiind săcărica, după spusa româncelor din Bucovina, una dintre plantele cele mai sănătoase, de-aceea sămânţa ei se-ntrebuinţează spre mai multe scopuri, şi anume se pune în pepeni, în verze, în pâne şi în rachiu, ca toate acestea să capete un gust mai bun. Pe lângă aceasta, se mai întrebuinţează sămânţa de săcărică încă şi ca leac contra durerii de inimă sau a vătămăturei, a colicei sau a mătricei, precum şi contra durerii de piept şi de cap. Pentru durere de inimă sau vătămătură se pune în holercă sau rachiu, şi rachiu de acesta beu apoi cei ce au dureri înuntru.2 1 Dr. Brândză: Prodrom, p. 223; Idem: Limba bot., publ. în op. cit., p. 46 şi 389; dr. Grecescu: Conspect, p. 239; Panţu: Vocab., p. 10. 2 Dat. rom. din Poiana-Ştampii, corn. de P. Spânul: Săcăreaua se pune în pâne, în mâncări şi în holercă. Ea e bună de vătămătură, tocmai ca şi rădăcina de turturea. Botanica poporană română 223 Pentru colică sau mătrice, adică pentru tăieturi prin pântece la copiii cei mici, se face din sămânţa ei herbată, care li se dă apoi copiilor de băut, sau un fel de supă, care li se dă de sorbit.3 Pentru durere de piept împreunată cu tuşă, se face asemenea herbată, care li se dă apoi celor ce pătimesc de această boală, ca s-o beie mai cu samă pe inima goală.4 Pentru durere de cap se ia sămânţă de chimen şi, pisându-se bine, se presură pe o fălie de pâne, iar fălia aceasta de pâne, stropindu-se cu oţet, se pune apoi la cap.5 O samă de românce din Moldova, precum bunăoară cele din corn. Drăceni, jud. Suceava, fierb sămânţă de săcărică şi zama ei o dau, drept ceai, de băut femeilor lehuze.6 Cum că gustul săminţei de săcărică le place foarte mult românilor, şi mai ales când se pune în rachiu sau pălincă, după cum se numeşte această băutură spirtoasă în unele părţi din Transilvania şi Ungaria, se poate vedea şi din următoriul cântec de veselie din Transilvania: Pălincă cu săcărea Beui trei zile deplin; M-am jurat că nu te-oi bea Beui azi şi beui mâni Până când io te-oi avea. Beui patruzeci de zile, Am văzut pe alţii bân’ Beui murgu di su mine.7 Şi m-am dat şi eu la vin, Câteodată săcărica sau săcăreaua figurează şi-n fruntea unor cântece poporane, ca semn de veselie sau ca semn de iubire. Iată şi un astfel de cântec din Transilvania, şi anume de veselie: Frunză verde săcărea, S-o-mbătat năframa mea. Da nici capu nu-i de piatră Să nu se-mbete vreodată.8 Altul, de iubire, din Ţara-românească, corn. Alexandria, jud. Teleorman: Frunză verde săcărea, Poruncit-a mândra mea Pe trei pui de turturea Să mă duc sara la ea. înapoi i-am poruncit Pe trei puişori de cuc, Că n-am vreme să mă duc. Să iubească ce găseşte, La mine n-aibă nădejde.9 3 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 31: Secăriţa - se-ntrebuinţează decoctul şi ceaiul de seminţe la copiii mici de lapte, cari suferă de mătrice. 4 Dat. rom. din Gălăneşti, dict. de Ana Iliuţ. 5 Gh. Rudeanu: Leacuri băbeşti, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, Fălticeni, p. 135. 6 Com. de dl Art. Gorovei. 7 Mândrescu, op. cit., p. 154. 8 Com. de dl T. Oltean. 9 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 755. 224 Simion Florea Marian sî* Săcărica se fierbe cu rachiu. Făcută ca ceai, se dă copiilor pentru limbrici. în acelaşi timp însă trebuie să fie unşi la gât cu păcură sau gaz, ca să nu iasă limbricii pe gură.10 * Sămânţa secărelei se pune sau în apă sau în holercă şi se bea pentru vătămătură, adică durere de stomac. Sămânţa ei se pune şi în pâne.11 Chiminul: pentru vătămătură, punem la foc o ulcea cu apă, în care, când fierbe, turnăm puţin chimin, ca să fiarbă bine. Când chiminul e fiert, punem şi frunză de mintă-creaţă (Mentha crispata), apoi zăhar alb. Fiertura de sus se foloseşte în formă de ceai, adică morbosul o bea când se culcă, cât de călduţă.12 * Săcărica: cu această plantă se vindecă durerea de pântece, dacă se mănâncă sămânţa ei goală.13 * Săcărica14, chimenul15. 10 Dat. rom. din Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip. 11 Dat. rom. din Gura-Sadovei, dict. de Tudosia a lui Cosma Ierhan. 12 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 419. 13 Din Botuşana, corn. de Ştefan Chiraş, stud. gimn. 14 Şezătoarea, VIII, p. 39; Bartolomeu, p. 21. 15 Papahagi, p. 271; Gligor, nr. 68. Botanica poporană română 225 Mi ifufle. a/gj (icujtficuhuo dţaJ fLA cLfvMs ’Ua£afavt4> ui£ fi fijL> tAU&mj %Uo uov-fa-dfclMS f p/WMfK> fi fi* tH4KA-ţ< *i/UCO f&At+*£&f ţ Mu le£ djb jfiAMAd&Jţ ta*€> $te &JU ^ fi fiu. — fibfi fi 4Jk C&frCu fitfrti ftufi fie? &fer fa dctsrl *aci&O f UMMj &U vdfi&t fUufiHMKC * tÂt£cM-£fi fitosPLÂvf cL&> tyt^i ut*&i ţt€4MÂce>f ’te/ fiA fi 4*fi£< f ~ ţ *<** tfiltoCW* I C& f^u&ytu $u fiAffi dat dWlZoMjst : fifiuţ -> & - 1^/$jCL*H<.'€ a£l&L W ^CUL&VU - fiUfMÂtd , &l 1)< ScMjfii fi* £*/£* ZJ< J-oIoamaJhxj \ fificţ&eur uuZscfio- hhuoal> fi* /Ss} — f? fîxfiuiiafi : fih? fi-jfi' & fi* %$$ l n ?fiCs *** fwa* muuM^1^ej> ** ~ gowfit-z&d 4#4t ~ f fi ^ e^dej au eafo *W C&fiJL&dt ttUACt dLej&fi oCa t&fif 4< fa firY' ciArca,iH.£iei ^q^o^icmÂal), faiie mic te *fi+&> fiafn&tfi fi te. wca-Câ^etc lgl> u*o 4fi*fi&. £t& &%fţ)U£ fi fifidriu4i^ ^C)L^ * fii p eU&tg. •%. tdcfiOAr tetfitL* 409. Săgeata (Sagittaria sagittaefolia L.) Atât pe apele stătătoare cât şi pe celea lin curgătoare, precum şi pe marginea râurilor, creşte un fel de plantă, care înfloreşte în luna lui iunie şi august şi ale cărei flori sunt pe de laturi albe, iară la mijloc purpurii. Această plantă de apă, ale cărei frunze ce plutesc pe deasupra apei au forma unei săgeţi, iar celelalte ce rămân în apă, forma unei lance, se numeşte în Banat: săgeată; în alte părţi din Dacia-traiană însă: săgeata-apei şi săgeata-apelor1; iară la românii din Macedonia: iarbă-di-nipârtică, pânea-nipârticâliei şi pânea-şarpelui.2 1 Panţu: Plantele, p. 248. 2 Dalametra: Dicţionar macedo-român, p. 168; P. Papahagi: Din literatura pop. a aromânilor, p. 283: Iarba-di-nipârtică se mai numeşte şi pânea-şarpelui sau pânea-nipârticăliei, şi se crede că este mică, cu rădăcina cât capătul unui deget de copil şi în forma curcăriliei (arpagicului). Foile sale se îndoaie spre pământ şi se încolăcesc ca un şarpe. Este de culoare gălbuie şi spirlungoasă (lungăreaţă). Nipârtică = năpârcă = şerpe. 226 Simion Florea Marian Românii din unele părţi ale Macedoniei cred că mâncarea favorită a şerpelui este iarba aceasta.3 Iar oamenii cari vor căuta şi vor găsi iarbă-di-nipârtică şi dacă vor mânca-o, ori de câte ori vor întâlni vreun şerpe, nu numai că nu-i vor muşca, ci se va lăsa a fi chiar şi prins de dânşii şi a face apoi orişice le va plăcea cu el.4 In acelaşi timp însă, omul ce va vedea şerpele să spuie de trei ori: Nipârtică, nipârticuş, Fă-te culicuş! adică: Şarpe, şerpuleţ, Fă-te colăcel! Şi atunci şerpele pe loc se va încolăci şi-l va lăsa în pace.5 Alţi aromâni, şi anume din Epir, corn. Avela, zic asemenea că pentru ca să poţi prinde şerpi fără ca aceştia să-ţi poată face vreun rău, e bine să mănânci iarbă-di-nipârtică. Se crede însă că cine mănâncă din această iarbă, face o nelegiuire mare prin faptul că, mâncând, se asociază oarecum cu cel mai mare inamic al omului, prin înşălăciunea căruia omul a pierdut paradisul pentru totdeauna.6 3 Papahagi, op. cit., p. 282-283. 4 Papahagi, op. cit., p. 283; Dalametra: Dicţionar macedo-român, p. 168: Pânea-nipârticliei = săgeata-apei, despre care poporul crede că mâncând cineva, veninul şarpelui nu-i face rău. 5 Papahagi, op. cit., p. 283. 6 Papahagi, op. cit., p. 284. Botanica poporană română 227 /£ Xs ifcugea/a - &d- JbcwneZauj. t&faa - £ux- SvC+H-HjlZ&iC , ftccm-4j&£> (C*lhşfrr ti itMsţu f y'V gstvt l (/a/u ^ e^lo 0 ^uweu ttoUo job p^icCtA^lfm& lotuşi Io plkdpul ^Vrlus €t rluPtutl^llo duţo^lele-r eţpttll. do SuJ&vwu * #n t&l ţalhaAAj ~ ^ $MMs&'4UUtl& lllo $'U/'l'&'V7MJO Ut-&C& df~fLJUX^A~ di-CU talele pMovufeu t elitei e deliciu iMlP^llcula f le- CU o i#U44AlU?L> (Uaaoc/toC'tulu - c uts *Ce -CU £> let> 'tecul ^ Ier Io fttliviAjtl 4**^uUL) teu coedZ/* dil fWull Cc &CC4U% / #- Itfj/< n hu ţ Ic ul- le. *** ) ^ : ffcuu44 >« 31L0; ~ fc1 Jt£ efo ffauf tle&loiMJ'iU ţ 410. Săgeata-lui-Dumnezeu (Orobanche caryophyllacea Smith.) Săgeata-lui-Dumnezău, numită în Bucovina untişor şi untul-vacii; în Transilvania: crailiciu, crăeliciu, crăliciu, săgeata-lui-Dumnezău şi săgetătură; iară în alte părţi: floarea-untului, iarba-untului, verigei şi veriţel, lat. Orobanche caryophyllacea Smith. sau Orobanche Galii Duby1, este o plantă parazită, de coloare albă-cafenie, care creşte pe lângă păduri, rărişuri de păduri şi prin livezi, pe rădăcinile diferitelor specii de galium. Ea n-are frunze ca alte plante, ci-n locul acestora are numai nişte solzişori, iar florile ei sunt mari şi de coloare galbăn-roşietică. Româncele din Bucovina îndătinează de-a culege planta aceasta când e deplin dezvoltată, de-a o dumica mărunţel şi-apoi, amestecând-o cu tărâţe, de-a o da vacilor mulgătoare de mâncat, anume ca acestea să deie lapte mult şi bun. Româncele din unele părţi ale Transilvaniei însă, precum bunăoară celea din ţinutul Făgăraşului, corn. Steza-Cârtişoara, întrebuinţează săgeata-lui-Dumnezău sau săgetătură, cum o 1 Dat. rom. din Bucovina, dict. de Horodnic; Panţu: Plantele, p. 326; şi din ms. supus Academiei române spre premiere. 228 Simion Florea Marian mai numesc ele, ca leac pentru cei ce sufăr de plecate. Spre scopul acesta iau ele frunză de săgeata-lui-Dumnezău, o sorocesc, o amestecă cu unsoare şi-apoi, ungând şi trăgând pe cei ce sufăr de plecate cu această amestecătură, zic: Voi plecatelor Să ieşiţi Din măţişoare Şi din rânză, Din mâni Şi din spinare Şi din picioare, Din toate oasele Şi din toate încheieturile. Că de nu veţi asculta Şi de nu veţi depărta Cu foc voi arde Şi-n apă voi arunca Peştii vor mânca. Să rămâie N. curat Şi luminat Ca argintul străcurat Cum Maica Domnului l-a lăsat. Leacul să-i fie Şi să-i rămâie Din limba mea Şi din gura mea!2 t Tot româncele din Transilvania, ţinutul Făgăraş, fierb buruiana aceasta şi zama ei o dau apoi de băut celor ce pătimesc de giunghi. Iar dacă cineva are vreo rană, fierb săgeata-lui-Dumnezău în lapte dulce şi cu laptele acesta spală apoi rana, şi după ce-o spală, pun peste dânsa frunză de săgetătură.3 Românii din Ţara-românească însă pisază săgeata-lui-Dumnezău, o topesc dimpreună cu grăsime de vaci şi cu alifia aceasta se ung apoi pe spinare, când au durere.4 Afară de planta despre care ni-a fost până aice vorba, şi de Orobanche cruenta Bertol. sau Orobanche gracilis Smith., care, în cele mai multe părţi, poartă aceleaşi numiri, se mai află încă două, cari se ţin asemenea de familia ei. Iară acelea sunt: Untişorul, numit de unii şi iarba-untului, săgeata-lui-Dumnezău şi verigei, lat. Orobanche minor Sutton, care trăieşte ca parazită pe rădăcinile de tutun, cânepă şi trifoi, pe cari le nimiceşte 2 Dict. de Const. Folea. 3 Din ms. supus Academiei române spre premiere. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 43. Botanica poporană română 229 aproape cum face torţelul, Cuscuta europaea L., cu trifoiul şi cu luţerna, lat. Medicago sativa L.5 Lupoaia, numită şi busuioc-sălbatic, lat. Orobanche ramosa L. sau Phelipea ramosa C. A. Mey., care creşte şi trăieşte ca parazită pe rădăcinile de tutun, de cânepă, de zârnă şi, mai rar, pe rădăcinile de porumb sau păpuşoi.6 Intr-un bocet din Banat, corn. Picinişca, cu care se boceşte un fecior tânăr, se află următoarele versuri: Din a lui guriţă Va creşte-o vioriţă, Din doi ochişori De tot mândre flori, Şi din perişor Mândru pomuşor, Din doi umerei Doi luceferei, Din a lui trupiţă Floare de lupiţă, Şi din picioruţe Două lăstăruţe, Din a lui mânuţe Două peliniţe.7 Oare lupiţa din acest bocet să nu fie încă un fel de Orobanche? 5 Gazeta săteanului, an. VII, p. 150-151. 6 Panţu: Plantele, p. 155; cf. §i Gazeta săteanului, an. VII, p. 151. 7 T. T. Burada: înmormântările, p. 151. 230 Simion Florea Marian 411. Săgetătura (Geranium palustre L.) CU , iu- ^a^eJci/tc^ă {§amlu-'tv tu, twwidtk Îhj fâuAjnQstocu & Ş^cua^uu (i WHid^uvOu - /r'£u4hcu/„ !ţ3 CCk f rf ttfMHl îu f £t/is - r-frfrL,& tâf jwid. ItMxMbi JfwjQţz) £» fiu ^cWm/& CirnUcOu 4o f ftA-€4 -u.^pu fi& ţfif ţr&ţM&o $ ^urmÂj oOu fiuu €ud> tuMfidc- f$y 4t dt> fi/M4o MWrfOjU ţ &c ttfjţ-O £cu 4 f&tfîlt- 4t4Ms cOu $6" ShV * Î.CL> dOO j^tj/nJOO €<£&~cc*i*4L jSo & (t J-tt/pist fMf-^^cusfiOf 0,(h^uu^&.° & 4t4cudkj UKJ $> '-^^iuââu *t' yţvUMjy ^C^uÂAd^T djt jd^ţua^a fi^CJ &UO #i $f]/llA.d liAfy pWC&Cfi o(jA.sfi~CX ţ oCtfbcd? €IAXJ> 44L) :U> ţwdtâţ dc4Â>cuu ^a d&ur ’ da^d* yMjfc* ?efiA d& &us ^ctuf dbo * fiş^cufioj oOmi ( 14X4K (Jt&cdo €&l fie? U4u> 4k^^*lMJi4j &pus ucc^cdccd dp Q' $#**< ĂA ^cuJuajf oi&tJ, o(jqj hăs;~4u ader thd f dA/.do <&oA 44tA<-Si~GJ tCttfypiţisCc* J ~ tJ t^tcc, c/e ifiuxu ajxs - «^V Săgetătura, numită în Bucovina şi buruiană-de-săgetătură, buruiana-săgetăturei, drăcoaică şi împuşcătură1, iară în Ţara-românească, jud. Vâlcea, împuşcătoare2, e o plantă care creşte pe fânaţe umede şi umbroase, precum şi pe lângă gropile şi păreiele de pe sub poalele munţilor şi de prin munţi, şi care ajunge la o înălţime de 30-80 cm. Ea are frunze lăbănate şi adânc încrestate, floricică roşietică şi nişte păstăuţe ca rapiţa. Moartea, după credinţa şi spusa românilor din Bucovina, adeseori îl săgeată pe om şi omul nu mult după aceasta, dacă nu se caută degrabă, trebuie să moară. Dar dacă se spală repede cu zamă de săgetătură sau împuşcătură, atunci foarte lesne poate scăpa. 1 Dat. rom. din Cacica, dict. de Gafiţa Hopulele; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic; şi com. de dna El. Nic. Voronca. 2 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. Botanica poporană română 231 Femeile ştiutoare deci, cari voiesc să scape pe un asemenea om săgetat de moarte, pun planta săgetătură în apă ne-ncepută şi rostesc următoriul descântec asupra ei: Amin, amin, Strigoaie cu strigoi, Cosma Damin! Săgetătoare cu săgetătoi, A plecat N. pe cale, Pocitoare cu pocitoi, Pe cărare Giunghioaie cu giunghioi, Şi-a călătorit Sburătoare cu sburători, Până-n dealul Garareului Făcătoaie cu făcătoi, Şi-acolo s-a suit Trimăstoaie cu trimăstoi, La strachina de aur, Aruncătoaie cu aruncătoi? La lingura de aur, - Noi la N. că ne ducem La scaunul de aur, Inima să i-o mâncăm, La toate vesminturile de aur. Sângele ca să i-l bem, Da-n casă Amar să-l rahnim, La masă Amar să-l pocim, Cine era? De pe lume sâ-l gătim! Domnul nostru Isus Christos - Nu mă duceţi voi la N. Şi cu Maica Precista. Ci vă duceţi peste Marea albă S-o uitat la răsărit La şerpele verde Şi nemică n-o văzut. Şi-aceluia S-o uitat cătră asfinţit Inima-i mâncaţi, Şi-o văzut Sângele i-l beţi, Moroi cu moroaie, Amar îl rahniţi, Strigoi cu strigoaie, Amar îl pociţi, Săgetoi cu săgetoaie, Amar îl săgetaţi, Pocitoi cu pocitoaie, Amar îl giunghiaţi, Giunghioi cu giunghioaie, Amar îl sburătuiţi, Sburători cu sburătoare, De pe lume îl gătiţi. Făcători cu făcătoare, Iar pe N. îl lăsaţi Trimăstoi cu trimăstoaie, Curat Aruncătoi cu aruncătoaie. Şi luminat Domnul nostru Isus Christos Cum e de Dumnezău dat Şi cu Maica Precista Şi de Maica Precistă lăsat. I-o-ntrebat pe toţi aşa: Descântecul de la mine - Unde mergeţi voi Leacul de la Dumnezău Moroaie cu moroi, Şi de la Maica Precista! După ce au rostit cuvintele acestea de nouă ori dupăolaltă, tot de-atâtea ori îi dau celui bolnav de săgetătură din apa în care s-a pus şi s-a descântat planta săgetătură de băut şi se spală peste tot trupul.3 3 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic. 232 Simion Florea Marian O samă de românce din Bucovina însă întrebuinţează săgetătura sau drăcoaica, cum o numesc ele, contra negeilor.4 Iar o samă de românce din Ţara-românească, jud. Vâlcea, o întrebuinţează dimpreună cu guşa-găinii, lat. Viola tricolor L., şi cu apărătoare, lat. Mentha Pulegium L. sau Pulegium vulgare Mill., ca scăldătoare pentru cei ce au primeală.5 Drăcoaica, lat. Geranium palustre L., e bună de negei.6 4 Com. de dna El. Nic. Voronca. 5 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 6 Numirea şi planta, com. de El. Nic. Voronca. Definiţiunea am făcut-o eu. Botanica poporană română 233 fa, * jaltL g-aroj ■'[@icuacLŞn.UjJ: cuzţccS&frfi'fa $ f ftum i/& a£&n infr etkas fi fi ioturi f ^olJ^tit - uio ■ ■mX^~ZTT^~tTy ■■■ : •'~—— Si r (ţdl cU- CLfSc-^O fpvct f icwe fu+iw od'tA 4^i a^i- cc-ej -P2 iw- Cisi4?ur cLLaj (Iua,0-/upu fiz&Cckf&ţ -&> ca0t*L&j& ' ^iHiAvt^-4 f m? €a&uau iwt tilcUAl 44 4i '&,£&> tuftci ^£Ori, tU4 T&f? 4^CC4^€J 'MmJ- ţU âtilc &J^W*4K JW Ji'yPO ^^^CAUiJUO ţxui(}€4lo] aur jfatMJc&fej ce£&r ot& j&z/ttfj 44Ut> WL°(& <& e#lces 060 &f0U&£ tuAsiLGu 4* oli-io &jx£o &c /$ \^£cC4k4\ Âsîdâ4iZ$£1 -» (fâ£uo-a*# <4* 14$U4&* 4t 0 \/a£ _ „. —, /e4c, K04* e^/tetfcotl & 4d&tidkuf fr*n da^Lzuxdcott f< ^ £&AcţA Atoftcast ţ îcu foilcefi&tc& ihu $um4l> fiul dfaltfj d p-âstuz*cdccţ^c//^ 4Vr&> <^TtCe^> fUCLt ţaJifH'UAJ ti ţfaobfe k jfotltca cC& ffrmstu/t& e fjUuuz oCu tfanua teteo o&l> iwm£~ ttfjLg’&r &UMaÂ> tain' &-6444J /UhZ; t&fUu OU da flXGÂZjdţd $&&£*£ f^€40f jf&^O efa*4w¥m^cu} w uu~e ti euzM* tike+M^ *t tfiiL&c€âJt ieup otttyud* te *^&uk~. d&Jlţ Hf^vtMA^d o(As ittdr* 14U OHUdkă M r4** ^ &U4> LL+e jtfrrJ ou^'tc ^aJt4 Z)' /* #¥/- fcudi 2^,ţf 2S'b'x-a«.l. fâu&arotf /f&$. <&Z/0, /},J, Sămcuţa, numită astfel în Bucovina1, în Ţara-românească însă brâncuţă, crucea-voinicului, floarea-voinicului §i frunza-voinicului2, este o buruiană uscăcioasă, care creşte pe câmpuri şi coline sterile, prin dărâmături şi pe lângă drumuri. Ea înfloreşte începând din luna lui mai şi până în august, are floricele mici galbine şi fructe în formă de păstăuţe. După o poveste din Ţara-românească, sămcuţa sau floarea-voinicului este făcută din Voinicul-pădurilor, care a fost prefăcut în floarea aceasta de cătră o vrăjitoare. Odată, Zâna-codrilor, zice povestea respectivă, căutând în geanta de vânătoare a feciorului de împărat, adică Voinicul-pădurilor, şi găsind fusul pe care acesta îl luase de la vrăjitoare, îl aruncă, gândind că nu-i de nici un folos. 1 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor; a celor din Crasna-Putnei, dict. de Rachila Bruja, şi com. de Victor Percec, stud. gimn.: Sămcuţa e o buruiană uscăcioasă, care creşte pe lângă cărări şi care are flori mici galbene şi păstăuţe. 1 J’anţn: Vocab., p. 44; Idem: Plantele, p. 24 şi 253; Viaţa literară, an. I, Bucureşti, 1906, nr. 19, p. 8. Botanica poporană română 237 în sara următoare, pe când se primblau Zâna-codrilor şi Voinicul-pădurilor prin pădure, deodată le ieşi în cale baba cea slută şi ciungă care, intimând fusul, fiindcă îl găsise deasupra voinicului, îl prefăcu într-o buruiană, ce de atunci creşte în umbra pădurilor şi căreia până azi i se zice floarea-voinicului. Şi când Zâna-codrilor deschide mugurii de pe crengi şi dezmorţeşte ierburile, atunci floarea-voinicului îşi desface bobocul ei galbăn ori stânjeniu şi îi şopteşte pe adierea vântului din viaţa lor de altădată.3 Sămcuţa e bună de samcă sau de răul-copiilor. Femeile ştiutoare, cari voiesc să vindece pe copiii ce pătimesc de această boală rea, fac scăldătoare dintr-însa, în care îi scaldă miercurea şi vinerea. Iar scăldătoarea, după ce i-au scăldat, o aruncă de regulă într-un loc îndosit, pe unde nu umblă nime, anume ca nimene să nu calce într-însa, ca nu cumva, călcând, să capete şi respectivii samcă sau răul copiilor.4 O samă de femei ştiutoare, cari s-apucă să vindece pe copiii ce au samcă sau răul copiilor, rostesc în decursul scăldării acestora încă şi următor iul descântec de samcă sau răul copiilor: N. s-o sculat Ieşi spaimă-nspăimată, Pe obraz că s-o spălat, Ieşi frică-nfricată, La icoane s-o-nchinat, Ieşi răul copiilor Şi-apoi la drum o plecat, Din vederea ochilor, Şi s-o dus pe cale Din creştetul capului, Pe cărare. Din sfârcul nasului, Dar când o fost Din umerile-obrazului, La mijloc de cale Din toate vinele, Şi de cărare Din toate-nchieturile înainte i-o ieşit Şi din toate ciolanele! Şi-n cale l-o-ntâlnit Nu-l durea, Spaima înspăimată, Nu-l junghia! Frica înfricată. Că tu de nu-i ieşi Cu nouă capete-nzăstrată, Şi de nu-i fugi, Cu dinţii rânjiţi, Cu mătura te-oi mătura, Cu ochii boldiţi, Cu secerea te-oi secera, Cu mânele sucite, Cu grebla te-oi grebla, Cu picioarele ... în Marea-neagră te-oi arunca, Cu răul copiilor. Acolo peştii te-or mânca! Şi cum l-o-ntâlnit N. să rămâie curat La pământ l-o izbit. Şi luminat El o-nceput a răcni Ca de Dumnezău dat! Maica Domnului îl auzi Şi s-o luat Şi din gură că-i grăi: N. pe cale, - Taci N. nu răcni, Pe cărare Că eu te-oi lecui! Şi s-o dus 3 Viaţa literară, an. I, nr. 19, p. 8. 4 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor. 238 Simion Florea Marian Şi-o ajuns La podu de-aramă. La podu de-aramă S-o culcat. Cel-necurat înainte i-o stat Cu samca Şi cu râul copiilor. Şi cum o stat în braţe l-o luat Giunghiuri de moarte i-o dat. N. o-nceput a răcni. Sântă-Măria-l auzi Şi din gură că-i grăi-. - Taci N. nu răcni, Că eu te-oi lecui! Eu slujba mi-oi face, Făcliile le-oi stânge, Uşile le-oi încuia, Pe scară de-aur m-oi coborî, în veşmânt alb te-oi învăli, De mâna dreaptă te-oi lua, Spre răsărit te-oi înturna, Pe necuratul l-oi sufla: Ieşi samcă, Ieşi răul copiilor Din vederea ochilor, Din creştetul capului, Din sfârcul nasului, Din umerile obrazului, Din toate vinele, Din toate închieturile Şi din toate ciolanele! Nu-l durea, Nu-l giunghia. Că tu de nu-i ieşi Şi de nu-i fugi Cu secerea Te-oi secera, Cu grebla Te-oi grebla, Cu mătura Te-oi mătura, în munţii negri Te-oi arunca, Acolo urşii Te-or mânca. N. să rămâie curat Şi luminat Ca aurul străcurat, Ca argintul de curat, Ca soarele-n sănin, Ca pânea cea de grâu. Descântecul de la mine Leacul de la Dumnezâu!5 care ni-a fost până şi aceea e: în fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de familia sămcuţei, despre aice vorba, se mai ţine încă o plantă, care li-i românilor cunoscută după nume, Voinicica, lat. Sisymbrium Loeselii L.5 6 5 Dict. de Nastasia Hriţuc, din oraşul Suceava. 6 Panţu: Vocab., p. 44; Idem: Plantele, p. 333. Botanica poporană română 239 m '{ă/iJfuâOj (iajam-aAMu 00c*4'uaA4 ^‘1 T_7 iâniccv, fiurtvUa nu ţ*' % ftwa- v*™.a«A.ajtt%, ?«■<£• ^>raA^ajl cern-dl>~puu târî; 0eL&qcuttMJ t ^OUfuytuni , (f^kAA-târî tâj , t/ o jfjtcctufccî*t cco -£&> &u- cto «ia£~ tâf Cxuz> u& yt«, HAj0jMji mî£& t-â uc**' f ^Uno âutO. , /Lt-t'hJ t -ţtu+JU+u ft' falULţ-d? ih-iMAAMn u* t&4-£s 'Ul^Jt&T 41/ ^lt4UCU du tfa/iA. 4 uhuijuotâ, fa &t~€> j^#yÎ 6^otu&Kjtâ~u;f ra# i#mA. aMl41u , ţ* ^hUM/co du44j4u~-e^e^i cc^uutâ^ dv 6&j£> & %'kAj ^^yKşi^c f trfu4,ii £& MJCc /U4J&UJ * %- p~tx£(UAl j d^CHJ H4J &(j£j> <^U Ua^ tJU &ut te^uu£, tfe£ ~ **^**4» o r ţ /£*£ << j&Zra ţ ^6 oOZjS^ f tXc e^/ fa4~ir ct~<*~*-^‘ i£e> fL^^4y£j£&&Jc&> cOu /t* fUMT~*&£aj CZOJ *» f**** 0&KS 4*^0L+~£ e*vef- dt pÂL i4A~X ţgX /£+-GsCot*i ~tsu^t i^â^cC t »W e&tyt~cAj£ vSa^£> ta-m~a^XXcc^. ; ^ 4A*uCcC+~Ci XeUF-ZJ 4/ Vf * X4* cOt^^a^es ct& fc&j W $/ ^Ut^rtLJ /jXks^otcctSf £&j <> ev- ^a^eXj f&Xt-^<~4kj£a? 4t 4&4LS ^6^vo<4^4(40&? tC<^t^L> -€4AM^Ce^ ’*t ^ffrThtuXi? cC& 6~MJ r *^&Xus*ts&4^ cX&XX*<^£/ (Xj4-JL(X.acX&~cc4. f^cu^ţ , e& - 415. Sângele-de-nouă-fraţi (Calamus Draco Willd.) Sub sânge-de-nouă-fraţi se-nţelege o substanţă răşinoasă, vârtoasă, uscată, sfărmăcioasă, întunecată sau puţin străvezie, de coloare roşie, fără miros şi fără gust, care se desface în alcool şi în oleurile grase şi care, aprinzându-se şi arzând, răspândeşte un miros balsamic plăcut. Acest product răşinos se recoltează de pe partea cea cărnoasă din afară a fructelor unei plante acăţărătoare, numită lat. Calamus Draco Willd., care creşte pe insula Borneo şi Sumatra, precum şi pe insulele Sonde. Iar chipul recoltării sale este următoriul: Fructele ce scutură tare într-un sac de pânză groasă, răşina se desface de pe suprafaţa fructului şi trece prin pânză, apoi se topeşte la o temperatură puţin rădicată şi se formează nişte mase mici în formă de ou, rotunde sau cilindrice. Această răşină, numită de poporul român sânge-de-nouă-fraţi, a fost odinioară întrebuinţată în medicină ca astringent.1 1 Panţu: Plantele, p. 253. 242 Simion Florea Marian Tot ca astringent şi anume contra treapădului sau a pântecăriei şi a vintrei, precum şi contra vătămăturei, s-â întrebuinţat şi se mai întrebuinţează răşina aceasta chiar şi în timpul de faţă şi de cătră poporul român. Aşa dacă cineva a avut pântecărie şi aceasta, nevindecându-se la timp, a trecut în vintre, adică în treapăd cu sânge, atunci femeile ştiutoare din Ţara-românească, jud. Vâlcea, cumpără de la spiţerie sânge-de-nouă-fraţi şi nucşoară, lat. Myristica fragrans Houtt. sau Myristica moschata Thunb., şi fierbându-le pe acestea împreună cu floare de lumânărică, lat. Verbascum phlomoides L., zama ce iesă dintr-însele o dau celui bolnav ca s-o beie.2 Tot pentru acest scop, unele femei mai recomandă şi aguridă fiartă.3 Iar pentru vătămătură se plămădeşte sânge-de-nouă-fraţi în rachiu şi rachiul acesta apoi se bea.4 2 T. Bălăşel: Leacuri de diaree, publ. în Şezătoarea, voi. IV, p. 24; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 65. 3 T. Bălăşel, op. şi loc. cit. 4 Panţu: Plantele, p. 254. Botanica poporană română 243 coj. (yţcfiyaH/A'CLJ %?curco - v~&m a ^^ cCc-cc^u oCj^ţeJ' £?(& CV~€J^j fricii CMj cCLiVucl ^c^c^^£jQj t&LtoCfrCUr-'t&j ftdljff^CLjCO n C- dfl/9 <3l«f& ctgj ^UHpO fnJU4U& eu*u> f* /lt<*sK oU^tecd^J ^cc< ri£&r £ &Jkj &tC4u^ &£*r cOl> ft£> *uJ> r*ixJl£ti> m^tuC£&r' &’ ^ ^Mficiud) dilQ &c*uxj &ju! t/Coii) *u'/}Ji«Jj nu£fj-oi_tfuJ! £u2 1 otv-â,n°l fa-a*-Ct> faşaC- f* _ JnauAjcC cuo ^-&oc£ &4i.*juu-> cC-cu o (Leuf^eu fio frtuuao ffi^O eu €o tu.<~f i&d ţuf^LiS (C^ctJ&eusLd tfiifu ji'hti- ted&rlZs ^ 416. Sângerica (Scleranthus perennis L.) Sângerica, numită în Ţara-românească şi sângeroi şi sincerică1, iară în Transilvania: iarba-şerpelui, îngerel pl. îngerei şi sângeriţă2, e o buruienuţă numai ca de-un deget de lungă, care creşte mai cu samă pe locurile stâncoase, pietroase şi năsipoase de prin munţi, precum şi pe prundişurile râurilor şi ale torentelor de pe sub poalele munţilor şi care înfloreşte începând din luna lui mai şi până la începutul lui septemvrie. Având sângerica frunzişoare foarte înguste şi ascuţite la vârv, cari, după ce mai îmbătrânesc, înghimpă mai ca şi adevăraţii ghimpi, băieţii din unele părţi ale Ţării-româneşti au răul obicei de-a o băga pe nas anume spre a le curge sânge. Iar când o fac aceasta rostesc în cadenţă şi în 14 grupe silabice următoarele versuri: 1 Dr. Grecescu: Conspect, p. 130. 2 Din ms. supus Academiei române spre premiere. 244 Simion Florea Marian Sângerică Bdcă, Zamă de pisică! Sângeroi Roi O altă u • - Zamă de cotoi!3 cunoscută după nume“ S“e ^ famil'a sân8«'“i §i care li-i românilor asemenea Boşoroaga, burmana-surpăturei, numită şi sincerică, lat. Scleranthus annuus L.< ! G. Dem. Teodorescu: Poesii p r. Grecescu: Conspect, p. 13 191. Botanica poporană română 245 kvţ (OwiluJ dan^uln-ea.llj cLafu? u^c 2/^_ £ tft&m &4*ic ctiti Iraadţlv-trafarb A lCtv cmH- , cart> te> <{Ut£. fa fjtmlJiÂj ţâ^~n.t u*lcOu ta'l W-Kej 6' 0uMifa>, A 0 ttyuida dfao Jfalot&vru mSc? ^«4/ 4/ ctui^tfa toflaxjtt ld*-î tfae* de-azthfa f CCrhftZfa^ fa eLr CrClCol IfdcLt-tt -a£ daL~ /u fatal um-oOl Os mufa/ atuil dfa.fa(a tel mal Or (fac. dî p^al ■tuM.fa (myrj &. crailauzau ^0a hi/r'â sslA-m*& i*4> fatfatl far rama t tifla fa£t>, da fi a carto ffiaaao 0 atfax ■lerflM.dti dur dJtoCenrmAka, dc.'-a.r-oeaj dutfa u>t> "dfavt-ţtfaj f jtâ/ftet (fa* ltctrM.1 , dai rtd dfa fa&ffa de. ofatffacl ce -£ jfafJe> el fau f* ’uto flatat fa do Cârtii, to d’art fbefa Raderi fiio jUtf-cefafa. , fa taurii <1 jfa^dtr-odtr{_jf />. fau/ot : jAaattle.. . j(< f£, f?*_ UltcluaJ-fa ; âfi&ro camp-falfa . fdffalo ,ue-J. /o ' ~~~ ' 417. Sângerai (Cornus sanguinea L.) Sângerul sau sângerelul, după cum îl numesc românii din Transilvania1, e un copăcel care se ţine de familia cornului şi care are rămurele roşii ca sângele, de unde se vede că-i vine şi numele. După o legendă din Moldova însă, numirea de sânger a acestui copăcel să-i vie de-acolo, fiindcă el a răsărit şi a crescut întâiaşi dată pe locul unde a murit unul dintre cei mai cruzi şi mai mari vărsători de sânge nevinovat, anume Grue Sânger, care în cruzimea lui a omorât într-o noapte până şi pe tatăl său.2 Iar rămurelele sale, după cum ne spune o altă legendă din Bucovina, de-aceea sunt roşii ca sângele, fiindcă dracul, voind să scape de lupul ce-1 făcuse el dintr-un plop, precum şi de cânii ce s-au fost făcut din surcelele plopului şi cari îl fugăreau, s-a suit de frică într-un sânger, pe care, muşcându-1 lupul de-un călcâi, l-a umplut de sânge. 1 Panţu: Vocab., p. 12. 2 V. Alecsandri: Opere complete. Poesii, voi. II, p. 297-308. 246 Simion Florea Marian Iată şi legenda respectivă: Zice că diavolul s-a apucat odată să facă dihănii de plop ca să-l mănânce pe Dumnezău, şi a făcut pe lup. Iată că nu mult după aceasta vine şi Dumnezău şi-l întreabă: - Ce faci aici? - Ia fac şi eu ceva, numai nu poate umbla! - Mai ciopleşte-l puţin! zice Dumnezău mai departe. Diavolul l-a cioplit - Dă-mi-l acuma mie, zice Dumnezău, c-a umbla! - Iacă ţi-l dau! zice diavolul, şi i-l dă. Dumnezău l-a luat şi, binecuvântându-l, s-a făcut lup. Iar din surcelele cioplite s-au făcut căţei şi i-a amuţat asupra dracului. Dracul, cum aude aceasta, la fugă. Lupul şi cânii însă după drac. Dracul atunci, de frică, se suie repede într-un sânger. Da lupul a sărit şi l-a muşcat de-un călcâi, astfel că, prinzând a-i curge sângele, a umplut tot sângerul. Şi de-atunci e sângerul roşu ca sângele. Şi tot de-atunci e dracul cu călcâiul rupt.3 în fine, după o a treia legendă, din Ţara-românească, rămurelele sângerului de-aceea sunt roşii ca sângele, fiindcă e blăstămat de Maica Domnului. Şi iată cum: Mergând Maica Fecioară ca să-l caute pe fiul său Isus Christos, pe care îl prinseseră jidovii şi voiau să-l răstignească, dete de un izvor limpede ca lacrima, ce curgea pintre iarbă verde, iar la marginea lui un sânger stufos îl umbrea pe jumătate. Şi Maica, voind să treacă râul, a zis: - Apleacă-ţi o creangă, sânger, deasupra izvorului„ ca să pot trece pe ea dincolo, căci mă aşteaptă Isus, fiul meu, ce-l chinuiesc jidovii rătăciţi! Iar sângerul i-a răspuns: - Ba creanga nu-mi aplec, căci călcând tu pe ea, îi rupe-o şi oi rămânea ciumpav şi urât pe lângă pomii ceialalţi! Şi Maica Domnului l-a blăstămat, zicând: - O, sânger, sânger, tu nu ştii durerea unei maici şi de aceea nu te pleci! Dar tu nu ştii ce poate o maică în durere! Deci te blăstăm ca oricine ţi-o rupe o mlădiţă, să curgă sânge din tine ca din om şi tu să simţi oricât de mică ar fi durerea! Iar din ramurile tale să nu se facă frigare! Şi Fecioara Maria cu Magdalena cea cu părul de aur, purceseră înainte şi trecură izvorul prin dumnezeiasca putere a îngerului păzitor.4 Şi deoarece sângerul a răsărit şi a crescut întâia oară pe locul unde a murit cel mai mare vărsător de sânge nevinovat, adică Grue Sânger, iar mai pe urmă a fost umplut de sângele care a curs din călcâiul dracului muşcat de lup şi pe deasupra blăstămat încă şi de Maica Domnului, de- 3 După spusa lui Ioan Pisarciuc din Roşa, com. de dna El. Nic. Voronca; cf. de aceeaşi: Datinele şi credinţele pop. rom., voi. I, partea I, p. 7. 4 S. FI. Marian: Legendele Maicii Domnului, p. 234. Botanica poporană română 247 aceea nicicând nu e bine de-a bate vreo vită cu dânsul, căci îndată se sângeră. Ba nici măcar a umbla cu dânsul pintre vite, mai ales pintre cele cornute, nu e bine, căci cum le loveşti sau numai le atingi cu dânsul, îndată capătă sânge. Tot din cauza aceasta nu e bine de-a se face nici resteie sau alte obiecte la cară, cu cari ar putea să vie mai ales boii în atingere.5 Unicele lucruri bune ce se pot face dintr-însul şi cari se şi fac în cele mai multe părţi locuite de români sunt hulubeţele6, adică beţişoarele cari se bagă în suveici când ţes femeile pânzele, apoi fluiere şi ciubuce scurte.7 Mai demult se făceau din rămurelele sale şi beţe de primblat. Acuma însă nici de acestea nu se mai fac, pentru că nici oamenii nu e bine să aibă şi să umble cu băţ de sânger.8 Afară de aceasta se mai zice că nu e bine de adus şi de ţinut sângerul în casă, fiindcă umblă tunetul după dânsul şi lesne ar putea să se-ntâmple vreo nenorocire.9 Iar când voieşte cineva să facă vreunul dintre obiectele sus amintite, niciodată nu e bine să rumpă rămurelele de care are trebuinţă, ci să le taie cu cuţitul, căci dacă le rupe, atunci îi mor părinţii sau altcineva dintre neamurile cele mai de aproape.10 Intâmplându-se însă ca vreo vită să fie lovită cu vreo nuia de sânger şi din cauza aceasta să prindă a cruşi, adică a se uda sânge, sau dacă şi din altă cauză oareşicare vitele cruşesc, atunci, voind ca să se vindece, se adună rămurele de sânger, se fierb mocnit şi zama ce iesă dintr-însele se dă apoi vitelor de băut. Şi vitele, după ce o beu, se vindecă.11 Afară de aceasta, sângerul e foarte bun şi la vărsături de sânge, la cursori sau scursori şi când le vin femeilor prea adeseori rândurile.12 Aşa femeile din Banat, com. Reşiţa română, când are cineva cursoare, mai ales băieţii cei mici, îi pun jos pe vatră, îi ocolesc cu un cerc făcut din câlţi, pe cari îi aprind, şi când e flacăra mai mare, atunci o ocolesc cu jorzi13 de sânger, zicând: Fugi moaşă ruginoasă, Că te ard cu câlţi 5 Cred. şi dat. tuturor românilor din Bucovina; a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei: Să nu dai în boi cu nuia de sânger, căci se îmbolnăvesc, şi nici să pui la juguri resteie de sânger.-, tot din Moldova, com. de dl Tud. Pamfile: Sângerul e un copăcel de pădure şi de vii; creşte subţire ca alunul; coaja e roşie, pătată ca sângele. Să nu dai cu o vargă de sânger în boi ori într-un om, că se-mbolnăveşte şi varsă sânge. 6 Hulubăţul pl. hulubeţe sau hulubgeţul se mai numeşte în Bucovina şi huludeţ pl. huludeţe şi suludeţ pl. suludeţe. 7 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 8 După spusa rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă. 9 Cred. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor. 10 Cred. rom. din Stroieşti, com. de Nic. Rusu, stud. gimn. 11 Dat. tuturor românilor din Bucovina. 12 G. Coşbuc: Analogia în medicină, publ. în Albina, an. VIII, Bucureşti, 1904, p. 232: Sângerul, fiindcă numele lui îţi aminteşte de sânge, e leac fără greş la vărsături de sânge, la scursori de sânge şi la menstruaţia femeilor.-, dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 65: Sânger. Infuziunea de frunze contra hemoragiei. 13 In unele părţi din Bucovina cuvântul acesta, care însemnează atât cât vargă sau nuieluşă, se rosteşte jordie pl. jordii. 248 Simion Florea Marian Şi te bat cu jorzi Până sângerezi, Lasă pe N. curat, Că destul l-ai necurat. Şi după ce-au rostit cuvintele acestea, deodată îl răpesc din cercul de foc, fug cu el la leagăn unde-1 acopăr bine ca să nu se vadă, ocolindu-1 din nou ca şi în cercul de câlţi şi repetând vorbele de mai sus.14 Poama de sânger e bună de tuşă. Se usucă la umbră, se face herbată dintr-însa şi se bea.15 în fine, mai e de amintit şi aceea că o samă de femei din Ţara-românească, jud. Prahova, întrebuinţează sângerul şi la un fel de farmece de dragoste, la care ocaziune zic: Frunză verde lemn de sânger Să vie N. ca un înger}6 Sângerul.17 14 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 27. 15 Dat. rom. din Fundul Moldovei. 16 Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an. II, voi. III, p. 386. 17 Şezătoarea, IX, p. 30; Bălăşel, nr. 128 şi 162. Botanica poporană română 249 oaz 11 an „ { V (t£tLU* n~ iM'Y- IAA f' C- <£*) fie.-Ltyft) QArt o£frV-&Jc& jd*- tMU jftÂcCS CMS M iAjSM. f (€? fihOt/tdk î£ ' 4ou i4A PUjL? UA^J G. 4u4a0V ci ^ţi^/ts c&dks Msput iu? fas£ VtidiAAU&C^ SKjfdiL <£* &4A €4^/&S£rfL Ut USt*&tdUs£.< jj^ <^t VUt~0L4s iJb 0-~. ^vc^^sr-zau CMMSttMdc eţjLS ţţSLţ>. jkz*Jţ.A $4 UAMMdt,£aJ^cic£ iM^^L i $ec? jg $ ; \Ji4sptA>&-- *M/^4Jţ â^Mtd' €/ia-£s dcicfo o(jL> tfăktct i eMLi, €mm~> df cLsf xst dd&AQ ddâ-dzza - ^^du£f btJks MAMstd t&fcs ^ţ:cyUy^JH^lS <€s dvuts /Us ^addiui^ţ ^£mX 6J. §Cl££cumo (MjA-U^PC? <5t .-. ■ 418. Sânziana (Galium verum L.) Fiecare om doreşte să-şi cunoască viitoriul, fiecare ar voi să ştie ce se va întâmpla cu dânsul, ce soartă îl aşteaptă. Insă nime nu e aşa de doritor a-şi cunoaşte viitoriul ca fetele cele mari, cari mai în tot minutul aşteaptă să le sosească ursitul. Şi tocmai pentru că soarta omului e ascunsă în întunericul viitoriului, fetele caută diferite mijloace prin cari sperează ele că vor depărta acest întuneric şi apoi vor vedea ce e scris în cartea sorţii despre dânsele. Unul dintre multele mijloace spre scopul acesta este şi punerea cununii de Sânziene. Iar această punere se face în următoriul mod: în 23 iunie sara, adică spre ziua de Sânziene sau Naşterea St. Ioan Botezătoriul, fetele cele mari din Bucovina se duc pe fânaţe, strâng sânziana-galbănă, lat. Galium verum L., şi împletind dintr-însa fiecare pentru sine câte o cunună, o sorocesc, zicând: Sânziană, floare-aleasă, Fă-mă în curând mireasă 250 Simion Florea Marian Şi-arată-mi norocul meu, Ce mi-i de la Dumnezeu, Cum îi, ca să-l ştiu şi eu. S-aflu păr mâni demineaţă Pe această cununiţă De-acel fel de dobitoc De care-oi avea noroc, S-aflu păr lung de bărbat, însurat ori ne-nsurat, Ca din faţa părului Să cunosc şi faţa lui. După ce rostesc aceste cuvinte, fiecare fată se duce cu cununa sa acasă şi o pune pe un gard, într-un ţăruş, într-un sărcier1, pe văcărie2 sau şi în alt loc, undeva numai să fie în calea vitelor. Şi dacă, când vin vitele acasă de la păscătoare şi se bagă în ocol, se apropie de cununa de sânziene şi o miroasă o juncă sau o vacă tânără şi frumoasă, crede că mirele ei va fi tânăr şi frumos; dacă o miroasă o vacă bătrână şi hitioană, crede că partea ei va fi un bărbat bătrân, un văduvoi. Iar dacă nici o vacă nu se apropie de cunună ca s-o miroasă, se supără foarte rău, crezând că în anul acela nu-i va veni nici un peţitor s-o ceară, că în anul acela nu se va putea mărita. Pe locul acela, unde au pus cununa de cu sară, o lasă ele apoi să steie până a doua zi demineaţă. A doua zi demineaţă, până ce nu răsare soarele, se scoală, se duc la ocolul vitelor şi, dacă află cununa încărcată de peri de vită, se bucură, căci atunci cred ele că vor avea noroc. Şi de acel soi de vite vor avea mai mare noroc, de la care vor fi mai mulţi peri prinşi de cunună. Dacă d. e. sunt mai mulţi peri de vacă, va avea noroc la vaci, dacă sunt mai mulţi peri de bou, de cal, de oi, de capre etc., atunci va avea noroc la acest fel de vite. Dacă însă nu află nici un păr de vită pe cunună, atunci fata care a pus cununa, după ce se va mărita, are să fie săracă, căci n-are să aibă defel noroc la vite. Fata, care prin mijlocul cununei acesteia voieşte să-şi afle norocul, trebuie, cum am zis, să se scoale desdemineaţă, până a nu răsări soarele, şi să se ducă să vadă cununa. Dacă voieşte să-şi cerce norocul după răsăritul soarelui, atunci nu află nemică pe cunună, căci părul, deşi se va fi aflat pe dânsa, se ascunde.3 O samă de fete, pe lângă sânziana-galbănă, mai culeg încă şi următoarele plante, precum: trifoi-roş şi trifoi-alb, tătăijă4, busuiocul-feţelor, leuşteanul-broaştei, precum şi multe altele, cari 1 Sărcieriu se numeşte un par cu cepuri la capătul de sus, o furcă sau chiar şi un târş, dacă din întâmplare se află crescut în ocolul vitelor. Pe coarnele acestuia se anină doniţele cu lapte, după ce au gătit de muls vacile, şi anume când voiesc să aleagă viţeii, ca aceştia să nu beie sau să verse din doniţe. 1 Văcărie = coliba unde stau sau mân vitele cornute. 3 Dat. şi cred. rom. din ţinutul Dornei, corn. de P. Spânul şi P. Ursul; a celor din Frătăuţul-vechi, dict. de Pachiţa Buzilă: Spre Sânziene adună pe la noi, mai ales fetele, sânziana-galbănă şi fac cununiţă dintr-însa. Gununiţele acestea le aruncă pe casă şi acolo le lasă până a doua zi. A doua zi, după ce răsare soarele, se duc şi, scoborându-le, le caută şi, dacă află peri de vită pe dânsele, se zice că vor avea noroc la vite, dacă află o albină, vor avea noroc la albine; de oaie, vor avea noroc la oi etc. etc. 4 Tătăijă sau tătăişă e o plantă cu floare albă. Botanica poporană română 251 se află pe câmp şi cari pe timpul acela sunt în floare, şi din toate plantele acestea împletesc câte o cunună, pe cari le pun apoi într-un loc anumit în ocolul vitelor, ca şi pe cununa cea împletită numai din sânziana-galbănă5. Dacă voiesc să ştie cât de degrabă au să se mărite sau cât au să mai trăiască, se scoală în ziua de Sânziene desdemineaţă, până a nu răsări soarele, se duc în câmp, adună sânziene, le aduc acasă, fac dintr-însele mai multe cununiţe şi apoi le aruncă pe acoperământul casei. A cărei cununiţă sare mai sus, aceea are să se mărite mai degrabă; a cărei cununiţă se opreşte pe acoperământul casei, aceea are să trăiască mult; iară a căreia pică jos, aceea nu peste mult are să moară.6 Datinile şi credinţele însă, despre cari ni-a fost până aice vorba, se află nu numai la românii din Bucovina, ci şi la românii din celelalte ţări. Iată ce aflăm în privinţa aceasta la românii din Transilvania: Se ştie că fetiţele şi fetele mari merg în sara spre Sânziene pe câmp, adună florile numite sânziene, le aduc acasă, le împletesc în cununi, dar fac atâtea numai câţi căseni se află şi apoi le aruncă pe casă. A cărei cunună nu se opreşte pe casă la prima aruncare, despre acela apoi se crede că va muri, căci i-a picat cununa. Dar fetele mari se servesc de astă ocaziune spre a-şi căuta şi pe ursită. Fata adică crede că dacă are ursită, atunci demineaţa va afla în acea cunună un fir sau mai multe de păr şi încă negru, galbăn, va să zică după cum e părul aceluia ce o să-i fie bărbat. Şi cine crede ea că-i aduce acest păr? Ursitorile! Ea crede că ursitorile se duc noaptea la patul acelui june desemnat ei, îi rup un fir sau mai multe din părul lui, vin apoi şi-l pun în cununa ei de pe casă, iar ea, demineaţa, îl află acolo. Care fată nu află fir de păr în cunună, se simţeşte rău şi cugetă că ea întru adevăr n-o să se mărite.7 8 Tot la românii din Transilvania, şi anume la moţii din Munţii Abrudului, aflăm următoarele: In ajunul Sânzienelor, sătenii se duc la câmp şi adună de prin livezi nişte flori mirositoare, numite asemenea sânzâiene, le aduc acasă şi împletesc cununi din ele. Cununile se pun la uşile caselor, pe cruci, între hotare şi holde, în straturi şi la coşniţele stupilor. Când soarele se apropie de deal ca să apună, căsenii se înşiră cu toţii înaintea casei şi aruncă cununi pe coperişul ei. Fiecare cunună e menită cu numele unuia din membrii familiei în viaţă, prezent sau absent, şi pentru bărbaţi sunt împletite în formă de cruce, iar pentru femei sunt rotunde. Aruncarea se face de acela pe al cărui nume e, sau în lipsa lui, de un înlocuitor, şi dacă cununa se opreşte pe coperiş, atunci în cursul anului îi va merge bine, iar de cade, e un semn rău, că poate să moară până la anul} 5 Dat. şi cred. rom. din ţinutul Dornei, com. de P. Spânul şi P. Ursul. 6 Dat. şi cred. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei. 7 S. P. Simon: Soartea, fătul si ursita la poporul român, publ. în Familia, an. XIX, p. 302. 8 T. Frâncu şi Candrea, op. cit. (Moţii), p. 135-136; cf. şi G. Bodnariu: Legenda sânzienei, publ. în Tribuna poporului, an. II, Arad, 1898, nr. 125: Sânzienele îşi au şi ele preţul lor, o dată într-un an: în presără Naşterii St. Ioan Botezâtoriul, 24 iunie. Din ele fac junii cununi, aruncându-le pe case, de unde, după cum se aşază mai sus ori mai jos, deduc la lungimea ori scurtimea vieţii.; Panţu: Vocab., p. 18: Din florile acestei plante, adică a 252 Simion Florea Marian Cu privire la românii din Banat ni se spune: larba-i mare, florile se pierd prin ea. Numai miile de romoniţe îşi rădică mândre capetele înstelate. Pe la margini şi mai ales pe rozoare, frumoasele lunci sunt încinse de brâne galbine: sunt scumpele sânziene din cari se ţes aceste brâne. Şi mâni îi sărbătoarea sânzienelor. Droaie de copii şi zăblăicuţe sunt pe câmpuri şi de pe toate rozoarele strâng sânzienele. Pup fără milă frumuseţile galbine ale câmpului şi le cară în berdă mare în sat. Pintre ele mai iau şi din iarba tremurice, din iarba cea mai sfioasă dintre toate ierburile. Şi se zice că-i demult de când în ziua aceasta românul culege sânziene de pe câmp, chiar de pe când trăia frumoasa zână a câmpului: Leana Cosânziana Floarea din cosiţâ-i cântă Nouă’mpărăţii ascultă... Iar aducând acasă florile sânziene, fetele cu dragostea-n sân şi bătrânele cu frica de moarte-n sân, se pun şi leagă cununiţe. Iar colea, sara, când sfinţeşte mândrul soare, le aruncă pe coperişul şurii sau a casei, cununiţe pentru toţi: pentru tată, pentru mamă, pentru Mărioara şi pentru Toader cel din cătane. Hei! Hei! mândru se mai rostogolesc cununile pe coperiş în jos, şi dacă de trei ori dupăolaltă cad, e plâns în curte, căci ăsta-i semn de moarte. Sau dacă cununa Mărioarei se opreşte dintr-odată, e chiot şi veselie, iar ea râde, hicleana, râde; căci doară aceasta înseamnă că-i vine peţitorul aşteptat.* 9 Tot despre datina şi credinţa românilor din Banat scrie şi G. Trăilă următoarele: în 24 iunie, în ziua de Sânziene, toate fetele din Vâlceaua până în zori erau pe câmp şi culegeau cu diliginţă sânziene, flori galbine mirositoare, şi unind horele lor cu cântul filomelei şi al ciocârliei, împleteau cununioare, cari de cari mai frumuşele, cununioare pentru tată, mamă, fraţi, surori, şi o cununică mai frumoasă oare pentru cine?... Nu se spune în proză, numai în versuri. Şi ele împleteau cununică mititea şi frumoasă şi din grai aşa grăiau: Şi-o cunună, cununiţă, Pentru-al meu bade, bădiţă. în răsărit de soare, când razele lui cu blândeaţă privesc pe coperişurile caselor, atunci toate cununioarele trebuie să fie sus pe coperiş, şi care cunună mai întâi veştejeşte, acela cui s-a numit mai întâi moare.10 Fetele din Maramureş sau Marmaţia fac cununi de sânziana sau sânzienică sara spre ziua de Sânziene şi, aruncându-le pe casă, cred că a căreia va sări mai sus, aceea se va mărita mai degrabă. Aşişderea fac şi muierile cele bătrâne, acestea încă aruncă cununi de sânziene pe casă, în sânzienei galbene, se fac buchete şi cununi în ziua de 24 iunie, Naşterea Sfântului Ioan (Drăgaica, Sânziene), cari se pun la fereastră. 9 Tribuna poporului, an. II, Arad, 1898, nr. 120. 10 G. Trăilă: Răzbunarea, naraţiune din viaţa poporului, publ. în Familia, an. IV, Pesta, 1868, p. 318; cf. şi Alexandru Onaciu: Cununa, novelă poporală, publ. în Familia, an. XI, p. 86 şi 87. Botanica poporană română 253 credinţă că a căreia va sări mai sus, aceea va trăi mai mult, iară a căreia va cădea jos, aceea în scurt timp va muri.11 Cu privire la românii din Biharia, Miron Pompiliu scrie următoarele: Sânzienele cad la 24 a lunii lui Cuptor. în ziua aceasta e obicei că fetele culeg nişte flori de câmp, galbene, numite sânziene, le împletesc în cununi mici şi, menind pe fiecare cu numele celor din familie, le aruncă pe coperişul casei, pe unele locuri le atârnă în cuiele de la streşini. A cui cunună se risipeşte şi cade mai degrabă de pe casă, acela va muri mai întâi.11 13 In fine, fetele din Moldova, jud. Suceava, se duc în sara spre Sânziene în câmp, strâng sânziene şi, aducându-le acasă, fac dintr-însele cununi pe cari le pun apoi în colţul casei, spre răsărit, ca să răsară soarele pe ele. Dacă a doua zi demineaţă află pe dânsele peri mulţi, e semn de belşug, dacă află peri de vacă, vor avea noroc la vaci etc. După aceasta, luând cununa de pe locul unde au pus-o de cu sară, se duc cu dânsa în ocolul vitelor, cu ochii închişi, înainte de a le da păşune, şi dacă o vită bătrână va lua cununa ca s-o mănânce, ursitul va fi flăcău bătrân; de va fi o vită tânără, şi soţul ei va fi: Tinerel, făr’ de musteaţă, Ce se-nvaţ’ a strânge-n braţeP Cununile, despre care ni-a fost până aice vorba, se fac nu numai spre căutarea norocului şi cunoaşterea ursitului şi a viitoriului, ci şi spre alte scopuri. Aşa, o samă de românce din Bucovina adună în ziua de Sânziene, până a nu răsări soarele, sânziană-galbănă şi, după ce o aduc acasă, fac o cunună dintr-însa, cât sunt dizdelele unei fântâni de largi, încunjură cu dânsa dizdelele sau ştiubeiul fântânii şi acolo o lasă apoi până ce cade de sine jos. Şi aceasta se face anume ca să nu se spurce fântânile, adică să nu cadă nemică necurat într-însele, şi, făcându-se, se crede că nu cade nemică spurcat în fântâni.14 Alte românce, tot din Bucovina, culeg în ziua de Sânziene desdemineaţă, până a nu răsări soarele, sânziene-galbene şi, aducându-le acasă, fac dintr-însele cununi pe cari le duc mai după aceea la biserică să le sfinţească preotul. Cu aceste cununi sfinţite, după ce se întorc de la biserică, se sânzienează, adică, atât femeile, cât şi bărbaţii, le poartă în brâu sau pălărie, anume ca să nu se apropie nici un fel de răutate de dânşii.15 în Banat se poartă sânziene în sân ori la brâu ca remediu pentru alungarea demonilor (duhurilor) necuraţi.16 11 Com. de dl Vasile Dragoş din comuna Moisei, în Marmaţia. 12 Şezătoarea, voi. VII, Fălticeni, p. 183. 13 Com. de dl Art. Gorovei; Şezătoarea, voi. VI, Fălticeni, p. 28: In ziua de Sânziene se face de oameni câte un colac de sânziană şi-l azvârl pe casă. Dacă rămâne acolo colacul, e semn că ai să trăieşti mult; dacă el cade jos, ai să mori. 14 Dat. şi cred. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Pachiţa Buzilă. 15 Dat. şi cred. din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu. 16 Sim. Mangiuca: Calindar pe an. 1882 şi 1883, luna iunie 24. 254 Simion Florea Marian Tot în ziua de Sânziene se sânzieneşte şi cânepa, în următoriul chip: se culege un smoc de sânziene, se leagă cu un fir de mătasă şi apoi struţul se zvârle în cânepă, cu menirea ca şi cânepa să fie moale ca mătasa şi mare ca sânzienele.17 Pe lângă cele înşirate până aicea, se mai întrebuinţează sânziana18 încă şi ca leac contra mai multor boale, şi anume: contra durerii de cap, a durerii de mijloc, a bubelor dulci, a sohotelor, precum şi contra altor boale. Cele mai multe românce strâng în ziua de Sânziene, 24 iunie, sânziană-galbănă, numită altmintrelea în Bucovina şi sâmziană, sâmziană-galbănă şi sânziană-de-câmp; în Moldova: sânzâiană pl. sânzâiene, sânziană pi. sânziene, sânzâiană-galbănă19 şi sânzănioară20; în Ţara-românească: drăgaică; în Transilvania: sânzuiană pl. sânzuiene; în Banat: sâmziană pl. sâmziene, sâmziană-galbănă şi sânziană pl. sânziene21; în Maramureş: sânziană dem. sânzienică22; iară în alte părţi locuite de români: floarea-lui-St. Ioan, sânjuoane, sânzene şi sânzenie, lat. Galium verum L.23, iar după ce au strâns-o, o păstrează peste tot anul dimpreună cu sânziana-albă pl. sânziene-albe, numită altmintrelea şi drăgaică, sâmziană şi sânzănie, lat. Galium Mollugo L., fiindcă florile acestea, strânse în ziua de Sânziene, au o putere vindecătoare cu mult mai mare şi mai folositoare decât când s-ar strânge de altă dată în decursul anului.24 Căpătând cineva durere de cap sau fiind atare copil bolnav de sohote, descântătoarea, sau cine este, care are aceste două plante adunate, face scăldătoare din sânziană-galbănă şi, scăldându-i pe cei bolnavi, durerea de cap le-ncetează, iară sohotele se pierd.25 Tot sânziana-galbănă, în rachiu, se bea şi pentru vătămătură.26 Dacă are cineva durere de mijloc, cum se încinge cu sânziene-galbine, strânse în ziua de Sânziene, îndată îi încetează durerea.27 Sânziana-galbănă e bună şi de răutate înuntru. Se face herbată dintr-însa şi, bându-se, toată răutatea iesă din om afară.28 Dacă atare copil are bube dulci, se uscă frunze şi flori de sânziană, se pulberizează bine şi apoi se presură bubele cu pulbere de-aceasta.29 ’ 17 Dim. Dan: Datine şi credinţe bucovinene, publ. în Gazeta Bucovinei, an. 1894 şi 1895. 18 Sânziana, a cărei floare, de coloare galbănă, umple câmpul de frumuseţe şi miros, după spusa unor români din Bucovina, se numeşte astfel fiindcă înfloreşte pe la Sânziene. 19 Com. de dl Art. Gorovei; Panţu: Vocab., p. 18. 20 Com. de dl Art. Gorovei: Sânzănioara are floare mărunţică, deasă şi galbănă. Cică înfloreşte în ziua de Sânzănii, 24 iunie. 21 Panţu: Vocab., p. 18; Sim. Mangiuca: Calindar cit., luna iunie 24. 22 Com. de dl Vasile Dragoş. 23 Dr. Brândză: Prodrom, p. 249; G. Crăiniceanu: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 976; Panţu: Vocab., p. 18. 24 După spusa rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu; a celor din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa şi M. Molociu: Sânziana-galbănă, dacă e culeasă în ziua de Sânziene, e bună de orişice leac. 25 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de C. Racolţa; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 65: Sânzienele se mai pun în băile copiilor slăbiţi şi se fac vrăji de dragoste. 26 Dr. N. Leon, op. cit., p. 65. 27 Dat. rom. din Crasna, dict. de Zamf. Tuniac. 28 Dat. rom. din Cacica, dict. de Dochiţa Vasiliniuc. 29 Dat. rom. din Maramureş, com. de dl V. Dragoş. Botanica poporană română 255 Floarea şi rădăcina de sânziană-albă sunt bune de piept şi când are cineva durere înuntru. Se fierb înăduşit şi zama ce iesă dintr-însele se bea pe inima goală.30 Sânziana-albă şi sulcina-albă sunt bune şi de poală albă la femei.31 Din floare de sânziană-galbănă se fac şi perinuţe, cari se pun în haine, anume ca să le parfumeze şi să le prezerve de molii.32 Deşi sânzienele, despre cari ni-a fost până aice vorba, sunt flori ca toate florile, deşi au şi ele coloarea şi mirosul lor plăcut, pistile şi stamine, şi deşi conţin şi ele suc dulce şi păstură pentru miere şi ceară, cu toate acestea se zice că albina le încunjură şi nu se aşează pe ele. Şi iată de ce! Zice că pe vremea Domnului Christos, bâzâind o albină, se aşeză pe mâna Maicii Domnului. Maica Sfântă, văzându-i picioruşele încărcate cu ceară şi pastură şi văzându-i guşa plină cu miere, deşi ştia că acestea sunt adunate de pe sânziene, căci avea mirosul acestora, o întrebă: - Care floare conţine mai multă ceară şi miere etc. ? Albina înşiră vreo câteva. Maica Sfântă o întrebă iară: - Care floare conţine mai puţină ceară şi miere? Albina înşiră iarăşi vreo câteva. In urmă, o întrebă: - Care nu conţine deloc ceară şi miere? Albina, privind lung la Maica Sfântă şi mirându-se de întrebările ei, într-un târziu, voind să tăinuiască, zise: - Dintre toate florile, sânzienele nu au miere şi ceară defel! Văzând Maica Sfântă că albina a minţit, ştiind că şi sânzienele conţin, dacă nu mai mult, dar atâta ceară şi miere ca multe alte flori, îi zise: - Dacă aşa stă lucrul, tu de azi înainte pe sânziene să nu te aşezi, pierzând vremea, ci le încunjură şi blăstămată să fie din neamul tău în veci aceea care vreodată se va pune pe sânziană, ci eu azi din sânziene fac cununi să le pun pe mormântul St. Ioan Botezătorul, în semn de aducere aminte ... Albina, mergând întristată, a spus toate ce şi cum a vorbit cu Maica Sfântă şi cum Maica Sfântă le-a blăstămat dacă se vor pune cândva pe sânziene, şi de atunci până azi nu vei vedea albină puindu-se pe sânziene; iar junii până în ziua de azi, în semn de aducere aminte de St. Ioan Botezătorul, la ziua naşterii acelui sfânt, fac din sânziene cununi, aruncându-le pe case, având acoperământul caselor forma mormântului, ori le aşază în zapii leşilor (portiţă din nuiele).33 In fine, mai e de amintit şi aceea că de sânzienile, despre cari am vorbit în şirele de până aice, se mai ţin încă şi alte plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Şi acelea sunt: Asprişoara, numită şi cornăţel, lipiciu, lipicioasă, scai-mărunt şi turtiţă, lat. Galium Aparine L.; 30 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 31 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Sav. Fierariu; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 32 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 65; com. de dl Tudor Pamfile: Sânzănioara e bună de pus pintre zestre (perine, covoare, lăicere) contra moliilor. 33 Legenda sânzienei, publ. de G. Bodnariu, în Tribuna poporului, an. II, Arad, 1898, nr. 125. 256 Simion Florea Marian Smântânica, numită astfel în Transilvania, com. Braşov, lat. Galium cruciata Scop. sau Galium cruciatum Smith; Cucuta-de-pădure, lat. Galium Schultesii Vent., numită astfel în Bucovina.34 Spre Sânziene să faci o cunună de flori de sânziană şi s-o pui sub streşină şi în ce ai noroc, ţi se arată. De ai noroc la vite, la oi, a doua zi găseşti un fir de păr de acela, de ai de albine, găseşti o albină etc.35 Spre Sânziene se fac cununiţe de sânziană şi se aruncă pe casă, şi a cui cade, acela moare. Sânziana e bună de pus în grădină, între pepeni şi curechi, ca să crească.36 La Sânziene se fac cununi de sânziene, săceruice (săceruica îi cu floare roşie) şi se pun noaptea afară, şi dacă găseşti pe cunună peri albi, ai noroc la oi, iar dacă-s perii negri, ai noroc la cai.37 38 34 Panţu: Vocab., p. 18. 35 Dat. rom. din Ionăşeni, districtul Botoşani, com. de dna El. Nic. Voronca. 36 Dat. rom. din Şcheia, com. de dna El. Nic. Voronca. 37 Com. de dl S. T. Chirilean. 38 Şezătoarea, I, p. 147, V, p. 82; Tocilescu, I, p. 699. Botanica poporană română 257 PfUCCii (hţ<(£ 6tetC&tU&U (k^f) UMm£(U>uU4. bti di4Aj(&jU4 twt%& ct4h MU& i&Jtr *>'**> fas WtAp&î^&U oUa^ijsiio 4-tMMJf jtrftu. GuaCcC f'At* jbXclusx&j uit> rari fi tu tu uv tatuĂ tn&j3 ^e> *, f *> ****“' ■uc^ut^ dz> far? 6a-4o&a Ctiuţ^ ^e. ctitu da^A^ rfifat' <& -faA^X*> ** <£&> t&£&GA& iutfaAtrkj f ejj£l> jfifij£jyf^A'^u£ ftf, fffL&A UES^,(jÎu■£. ţ IImu.' lt*H (faţ&tşfy) tfrHA, ctfL> îţAAAi St '/f veuyn'C f fp^ujt, iBibu»; ,f ifâJur~tc4*&Ai% e %i U4ĂAA& {AU &haX^4jGl olAJ M^f-r'-u^â-tA-A, V ™ 4*Z &c**s &U Ofa£ f* ^■> €u Uttkuu} pAţ Ct-Lct+jee. C4&S «J haoJ, a&iu £AL> €*xJb (Uajmau% * &9.S: « A €ţu^ eyM 0&L &&yh*&3-^€i J^JQ, o(A €L£s&4^~ eihrr Al * 9..^ *v wwr r*%4 -■___ iQ^udZf ţ t&UU- t&j tfi%H&jf *t (to~*ArG{j *£uS, fiauAO;,. ff&oUhtt^p-tJZ #+e> e tou****? c*e&-^ 419. Sbârciogul (Morchella esculenta Pers.) Unul dintre cei dintâi bureţi de primăvară, care se face de cum începe a se lua omătul şi până la începutul lunii lui mai prin livezi, prin lunci şi prin pădurile cele rari, şi mai cu samă pe sub plopi, şi a cărui cuşmă sau căciulă, la început de coloare alburie, mai pe urmă însă gălbie sau roşcat-cafenie, este creaţă sau, mai bine zis, sbârcită, şi ţuguietă sau în forma unui clopoţel, iar coada lungă, pe dinlăuntru deşartă şi de coloare alburie este sbârciogul pl. sbârciogi sau sbârciogul-galbăn, numit în Bucovina şi pup pl. pupi şi pupchi; în Moldova: sbârciog şi sbârciog-galbăn; iară în Ţara-românească şi-n Transilvania: ciuciulete pl. ciuciuleţi.1 1 Dat. rom. din Udeşti, com. de Emanuil Cimpoeş şi Gavril Rotariu, stud. gimn.: Sbârciogul e unul dintre cei dintâi bureţi de primăvară, care prinde a creşte începând din luna lui mart şi până la începutul lui mai, pe locurile cele băbnoase şi mai ales pe sub plopi. El are cuşmă creaţă şi ţuguietă sau în forma unui păhărel, care e pe deasupra de coloare gălbie închisă, iară pe dedesupt albă-închisă, şi coadă lungă pe dinlăuntru bortită.; a celor din Ilişeşti, com. de Filaret Doboş şi Vasile Botezat, stud. gimn.: Sbârciogul are o cuşmă foarte creaţă şi 258 Simion Florea Marian O altă specie de sbârciog, care creşte asemenea primăvara şi pe aceleaşi locuri ca şi cel de mai nainte, însă a cărui cuşmă sau căciulă, de coloare cafenie-deschisă sau negricioasă, e lungăreaţă şi cu marginile prinse de coadă, iar coada alburie, scurtă şi pe dinuntru deşartă, este sbârciogul, numit în Bucovina şi sbârciog-înfundat, sbârciog-lungăreţ şi pup; iară în Moldova: sbârciog şi sbârciog-negru, lat. Morchella conica Pers.2 A treia şi ultima specie de sbârciog cunoscută românilor după nume, care creşte aşişderea primăvara în grupe pe pământ, mai ales prin pădurile de brad, şi a cărui căciulă e deschis-cafenie sau negricioasă şi foarte sbârcită, iar coada alburie sau roşietică, scurtă, groasă şi goală pe dinuntru, este sbârciogul-mohorât, numit în Moldova: Sbârciog-gras pl. sbârciogi-graşi; iară în Transilvania: ciuciuleţ şi sbârciog, lat. Gyromtyra esculenta Fr. sau Helvella esculenta Pers.3 Tustrele speciile acestea de sbârciog, având carnea lor un miros foarte plăcut şi fiind foarte gustoasă, sunt foarte bune de mâncat, mai ales când sunt tinere.4 de coloare galbănâ ca ceara. El creşte primăvara pe locuri umede.% a celor din Pătrăuţ pe Şiret, com. de George Piţul, stud. gimn.: Sbârciogii cresc primăvara şi se trec acuma la începutul lui mai.-, a celor din Tişăuţ, com. de Alexandru Ieşan, stud. gimn.: Sbârciogul are cuşmă încreţită, creşte prin lunci şi mai ales pe locurile cele năsipoase, şi este bun de mâncat.; a celor din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei: Sbârciogii cresc prin plopişuri sau mestecănişuri şi pe picior au o căciulă cu foarte multe şi adânci sbârcituri, de unde se vede că le vin bureţilor acestora şi numirea de sbârciog pL sbârciogi.; tot din Moldova, com. de Episcop. Melchisedec: Buretele care în Moldova se numeşte sbârciog în Muntenia se numeşte ciuciulete.; vezi şi Panţu: Plantele, p. 63, 228 şi 256; a celor din Crasna-Ilschi, com. de Vasile Iliuţ, stud. gimn.: Sbârciogul creşte pe imaşe, forma lui este ca bradul, iar coada care se bagă înuntru pălăriei este bortită la mijloc. 2 Dat. rom. din Suceviţa, dict. de Cuv. Sa păr. Silvestru Tonigariu, sincel la mănăstirea din Suceviţa: Pupul, pl. pupchii, e un fel de sbârciog cu coadă lungă. Sbârciogul însă are coadă scurtă.; a celor din Valea-Putnei, com. de Aurelian Antonovici, stud. gimn.: Sbârciogul creşte prin păduri nu prea dese, pe unde se află iarbă; are forma unui brădânaş foarte încreţit şi coloare cafenie-închisă.; a celor din Todireşti, com. de Nic. Rădăşan, stud. gimn.: Sbârciogul, pl. sbârciogi, creşte mai ales prin tufişuri şi prin păduri de plopi. Acoperişul lui are forma unei cuşme de coloare cam negrie şi-i bun de mâncat.; vezi şi Panţu: Plantele, p. 256. 3 Panţu: Plantele, p. 256. 4 După spusa rom. din Măzănăeşti, com. de Victor Moldo van, stud. gimn.: Sbârciogul creşte mai ales în păduri, are cuşmă încreţită, cu care e acoperit, şi este un burete bun de mâncat.; a celor din Reuseni, com. de Vasile Pop, stud. gimn.: Sbârciogii cresc în număr mare prin pădure şi sunt buni de mâncat.; tot de acolo şi com. de acelaşi: Pupul creşte prin păduri şi e bun de mâncat.; a celor din Suceava, com. de P. Subcinschi, stud. gimn.: Sbârciogul creşte pe lângă plopi, mai ales pe la sfârşitul lunii lui martie, are căciulă în forma cuşmei cu creţi şi este bun de mâncat.; a celor din Volovăţ, com. de Ilie Buliga, stud. gimn.: Sbârciogul creşte de regulă pe câmpii şi prin tufişuri; are cuşmă lungăreaţă, deasupra de coloare cenuşie, iar dedesupt albă, şi coadă bortită; şi e bun de mâncat.; a celor din Bălăceana, com. de Ioan Balintescul, stud. gimn.: Pupchii cresc prin păduri, au cuşmă de coloare albie-neagră sau sură şi sunt buni de mâncat.; a celor din Buninţi, com. de Vas. Strachină, stud. gimn.: Sbârciogul e întâiul burete de primăvară, are căciulă de coloare negrie cu nişte adâncituri pe dânsa, şi creşte mai ales pe la plopi. El se mânâncă proaspăt şi pregătit ca şi ciupărca.; a celor din Cireş, com. de Const. Dugan, stud. gimn.: Sbârciogul este un burete care creşte mai ales pe unde este o pădure tăiată. Are cuşmă crestată de coloare neagră-deschisă şi coadă mai mult albă şi deşartă înuntru. Dacă se prepărează este foarte bun de mâncat. Botanica poporană română 259 în zile de post se fac dintr-înşii borş, iar în cele de frupt se mănâncă prăjiţi cu smântână sau ca tocană. Unele românce, atât din Bucovina, cât şi din Moldova, îi strâng, îi uscă şi-i păstrează peste iarnă, când îi mănâncă apoi fierţi cu mujdei.5 Sbârciogul.6 5 M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 5: Sbârciogii se fac borş şi cu smântână.-, com. de dl Art. Gorovei; a celor din jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile: Sbârciogii cresc la plocbiş şi sunt sbârciţi. Ei sunt buni cu borş şi pilaf. 6 Şezătoarea, III, p. 15. 260 Simion Florea Marian 420. Sburătoarea (Veronica longifolia L.) (cir a/o-oa~ €,cu. «. &o-na o &..hu*h4j fa&njqj // / ;2 c( jfcufd* frt ar es sz upnSfâ-rzct ^ &c /k dat/ ţpţ pwj foHsit'L'tJU fans* Jgdd* M’fet* ut &t £r *6 Kcf oCu^t^f e^e €c m4tJ ;kh£/ pnjfcre-utui* &o &*£&£& £as fa#; to c^t^â txufe ~v*zj fuJks m4~a#€?% ! **4S diHlţ f <£f 'fat.1cJtH.eC * C4J £ *& 4u^L4k f~&L^-ţ & m4A/teo£ ti ft£#A4~ţ* tet otzj && C€4^ewis£*^&i u/-$UÂLAA%J JLO t@%cAxJ, J0 J Jf& fpe tttM&tJi m&tf €^u S*4*£)\ Uu~ i ii&itZ&O &L? CA~*0t4U €4$? &£ 4% frt4&h'£gt J40 ^ uJ? tA-CdkĂjgj €$j fiid£t4Ao£ &* nuft zzxt aC ik dr* 0 €4Z4C£d^u£ tetcJ utk/4ts dAb juptJks t*u£a e^t/eJJcA &c ^e $&*Q cc£e£ f c£l €c<£ cg (£âL%u>o f * ctg? 'AAMo sf^WtOL f f^cot-e ff za^d* fa ndUt> '*£+4? f* fD.. i o ., «/. v'rA s ^ o f ns ^ c^- $44u.X«JS; ?aJf&Qj ^fcMU^juâ^— <&&-**-> f ^ y; c * p6uUa Vc Mjy A $4** fi &* &***£ JCtL^ ^OaAs t4MteJ?t fiuf* 4i v „ ^ *ţj& tJuxfi f p4Av(gf> 0-4XuZ{&> tM+S* txx/tâfa’ ^-Ă-ă5u2ă3 ^xxtcuLă( 'pfiztjLit^aU&riu( ^"W ~Iu/t (&**<<£&. ik "vCdij ^ &j toâujUirt*. 2ŢC£*z1tl**> *wl%Xe*Xl •<■' «* ădtfr&ţ $), tfbuu&J î O^yt^Â, ^« '^iâff<^Jfc/; $&*<£? &+4*X*+m>\ 1 v 7 ■ 421. Sburătoarea-de-pădure (Epilobium angustifolium L.) Sburătoarea-de-pădure, numită în Bucovina şi simplu sburătoare, apoi sburătoare-bună1, basacă, basacăn2, întorcătoare3 şi răchiţică4, iară în alte părţi locuite de români: iarba-Sfântului-Ioan, râscoage şi sburătoare5, e o plantă care creşte pretutindene prin păduri şi cu deosebire pe la pârlituri şi care înfloreşte în luna lui iulie şi august. Nu face craci, ci numai un singur tuleu, care ajunge înălţimea unui stat de om şi la vârvul căruia se face o floare de coloare roşie. După ce-i 1 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic; a celor din Cacica, dict. de Dochiţa Vasiliniuc şi Măriuca Hopulele. 2 Dat. rom. din Dorna, dict. de Gavril Boancăş; dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de S. Sa Silvestru Tonigariu, sincel la Mănăstirea Suceviţa: Sburătoarea, pe la Fundul-Moldovei, se numeşte basacăn. 3 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Cas. Andronic. 4 Panţu: Vocab., p. 15. 5 Porcius: Flora, p. 190; Brândză: Prodrom, p. 216; Panţu: Vocab., p. 15; Grecescu: Conspect, p. 223. 268 Simion Florea Marian cade floarea, face nişte păstăuţe, în care se formează un fel de puf, care îndată ce se desfac păstăuţele, zboară în aer. Sburătoarea aceasta e bună, ca şi sburătoarea-de-câmp, pentru vacile cari capătă boala numită sburătoriu. Sunt adică o samă de vaci cari se tot gonesc şi tot nu se mai ţin, ci iarăşi se-ntorc. Cele mai multe dintre vacile acestea capătă apoi sburătoriu, cari le sburătuceşte, le sfarmă prin nuntru şi din cauza căruia încep apoi a cruşi, adică a se uda sânge. Ba de multe ori, sburătoriul, chiar şi atunci când vacile sunt a făta, atâta ce le munceşte într-însele, până ce omoară chiar şi viţelul şi le sfarmă înuntru. Deci româncele, cărora li-i aminte de asemenea vaci şi voiesc să le vindece, caută sburătoare-de-pădure şi o aduc cu cea mai mare curăţenie, într-o zi de sec de la sfârşitul lunii, înainte de răsăritul soarelui, fără a se uita înapoi sau a vorbi cu cineva pe drum. După ce au adus-o acasă, se duc, dacă nu e prea târziu, tot atunci, adică înainte de răsăritul soarelui, iar dacă a răsărit soarele, apoi înainte de apusul acestuia, şi aduc apă ne-ncepută, asemenea neuitându-se înapoi şi nevorbind cu nime, şi-n apa aceasta pun apoi sburătoarea la foc ca să fiarbă şi, învârtind-o în acelaşi timp cu o seceră, rostesc următoriul descântec: Sburătoriu prin strigare, Sburătoriu prin căscare, Sburătoriu bărbătesc, Sburătoriu femeiesc, Sburătoriu de la prânzi Sburătoriu de la amiazi Sburătoriu de la-nserat Sburătoriu de la-noptat * Sburătoriu de la miezul nopţii Sburătoriu De la căutători, Sburătoriu din zori de ziuă Nu te-apropia De Marţolea mea N-o căreia, N-o giunghia; N-o răci, N-o slăbi; Sângele nu i-l tulbura, Că tu de nu me-i asculta , Eu te-oi alunga, Cu chiper te-oi chipera Cu usturoi te-oi ustura Cu tămâie te-oi afuma Cu secerea te-oi secera Botanica poporană română 269 De la Marţolea6 te-oi alunga Ca sburătoarea te-oi sburătui Din sânge te-oi fugări Peste 99 de hotară Ca urma ta în veci să piară Să nu te mai apropii De trupul ei, De sângele ei. De la mine descântecul, De la Dumnezeu Sfântul leacul! Când rostesc cuvintele: Cu cbiper te-oi chipera, Cu usturoi te-oi ustura Cu tămâie te-oi afuma, atunci pun în apa care se descântă şi-n care se află sburătoarea şi câte trei fire de chiper, trei de usturoi şi trei de tămâie. După ce-a fiert sburătoarea cât a trebuit să fiarbă, scot cele trei fire de chiper şi le dau în tărâţe vacii bolnave ca să le mănânce, cu cele trei fire de usturoi i se face cruce pe spate, iară cu cele trei fire de tămâie se afumă. După ce i s-au dat tărâţele dimpreună cu firele cele de chiper de mâncat şi puţină zamă de băut, după ce s-a făcut cruce cu usturoiul şi s-a afumat cu tămâia, ia un bărbat rămăşiţa în care s-a fiert sburătoarea şi vaca bolnavă şi se duce cu dânsa la o vale, adică la o apă curgătoare şi acolo, băgând-o în apă, o spală cu apa adusă astfel, ca ceea ce va picura sau se va scurge de pe dânsa, să se scurgă şi să se ducă cu apa cea curgătoare, şi dimpreună cu dânsa, să se ducă şi tot răul. Toate acestea se fac cu scop ca sburătoriul să nu se apropie mai mult de vaca respectivă. Şi dacă vaca nu e tocmai tare sburată, nu mult după aceasta îi trece.7 Tot cu sburătoare de-aceasta, descântată în apă ne-ncepută, se fac scăldători şi pentru femeile cari sunt atăcate de sburător. Unica deosebire constă numai întru aceea că în timpul rostirii descântecului se aminteşte numele femeii bolnave, iar rămăşiţa scăldătoarei, dimpreună cu cele trei fire de chiper, se duc şi se aruncă pe-o apă curgătoare sau pe parii unui gard, pe când cu cele trei fire de usturoi li se face cruce şi cu celea trei de tămâie se afumă, întocmai ca şi vacile sburătucite.8 Afară de sburătoarea despre care ni-a fost până aice vorba, mai este încă o plantă care se ţine de familia ei şi care asemenea e cunoscută românilor după nume. Aceea e: 6 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic; a celor din Gălăneşti, dict. de Ileana Cârstean: Dacă unele vaci se alungă mai adeseori şi nu se ţin, ci se strică, adică dacă ele capătă boala numită sburător, atunci se strânge sburătoare, se pune în apă ne-ncepută, curată, şi după ce a fiert de ajuns, se spală cu zama ei orişicând şi-n orişice loc, dar mai ales atunci când se arată sburătoriul, adică atunci când e bolnavă. Făcându-se aceasta, dacă vaca nu e tare sburată, în scurt timp îi trece. 7 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Casandra Andronic. 8 Grecescu: Conspect, p. 224; Panţu: Vocab., p. 15. 270 Simion Florea Marian Pufuliţa sau sburătoarea, lat. Epilobium hirsutum L. Babele ştiutoare de la Curtea de Argeş fierb sburătoarea, Epilobium spicatum L., împreună cu odoleanul, boeşniţa şi alte buruieni, cari sunt pentru lungoare, şi fac spălături pe corpul celui bolnav de lungoare sau răceală, iar’ cu pulberea ei afumă prin casa celui bolnav.9 * Sburătoarea e de două feliuri: una cu floare albastră şi una cu floare roşie. E bună pentru vitele cari cruşesc, adică peste care a dat sburătoriul.10 Sburătoarea, lat. Epilobium angustifolium: când dă peste vite vreun vânt rău, adică sburătoriul, şi din cauza aceasta cruşesc, atunci li se dă cu rădăcină cu tot în tărâţe de mâncat. Se strânge pe la Ziua Crucii şi se păstrează peste tot anul, şi se dă când trebuieşte.11 9 Dat. rom. din Curtea de Argeş, com. de [...]. 10 Dat. şi cred. rom. din Straja, dict. de Maria Păsăilă. 11 Dict. de Achilina Ursachi, din Putna. Botanica poporană română 271 ţccuut. m (@cortLustid n u/cc*uf j $je^fvr& ^tcocct t «uteJjej ^ 'ă-t ffccLe- z£r j*& t ^ rf? &jc£cn *} -£*U arz *4- d 11? ^buTcL - iMyr7~z- Jz if ctt* tc/r-tr?. esu 4j 4_____—__________________ te^ae^oLcc: . " ''' J-' " ' ■ f- - ^ > ✓* H-eaU ca tra^e fiw-Se. /£tyt-t £z feecScCe. dCLi, / cc oCc c C fr fK&t uo c£ara i^va*^corz f* M ajfCfo K4o jgfl #C?j 440uuu &uo tvm p^4C4i j&f teu t0uge> eoutu CHKu£ C4XJ frecetAcOJ *ft &£i4MjteU3ut4Zs « tdOUY 4&CCO d& 44MMO iUffiStY f ttMjPr! MAAjdt-t(KJ C ct£> ^L4.4&> Y * ţ* Uâ4& &+& t&O iPCU-if-uY L&Y&TVtYuJ, $4*0 4£4UXs WCMS *4 iU4Cc tWxJYgJ j . /} %IX14am.J1u ofes ^C&tM w/nstfjuzj- ', <€j io $hukWKjCu ; t/tcU^/es- tovuetot 27 4u £ra*u/i£&4i'U^ fWL*-&ţ faS - fişux&,£. 3f;~- fio(etu : fi, zsf, $<*-*^eic: Sjf,fî, /20&, #h ftwjfu :fouU-/j, 3f j- ficOuu; ; fiVtuokfe/, 2fjK Pe locurile cele necultivate §i uscăcioase, dar mai cu samă pe dărâmături şi pe lângă drumuri, se află un fel de scai sau spin foarte bolocănos şi ghimpos, al cărui cotor gros şi vârtos e provăzut de sus până jos cu câte trei sau patru coame supţiri ca frunza şi ghimpoase. Acest soi de scai urât, care ajunge uneori până la o înălţime de peste lm şi care are la vârvul cotorului său una sau şi mai multe măciulii de flori întunecat-roşii, se numeşte în Bucovina şi Moldova: scai-măgăresc1; în Ţara-românească, jud. Ilfov, Mănăstirea Paserea: scăiete-muced2; în Transilvania: anghinară-sălbatică3; în Banat: sita-zânelor; iară în alte părţi, tot din aceste ţări: ciulin, ghimpe-mare, pălămidă, scai şi scăiete.4 Româncele din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară celea din jud. Suceava, întrebuinţează scaiul acesta ca leac contra durerii de picioare. 1 Com. de dl Art. Gorovei. 2 Panţu: Vocab., p. 31; Idem: Plantele, p. 257. 3 Hasdeu: Etym. Magn., t. II, p. 1200. 4 Panţu: Vocab., p. 31; Idem: Plantele, p. 257. Botanica poporană română 277 Spre scopul acesta iau mai multe măciulii de scai-măgăresc şi sare de bucate arsă în foc şi le pun într-un ceaun în care toarnă untdelemn, anume ca să se stângă sarea, care mai nainte de aceasta trebuie să fie fierbinte. Cu compoziţia aceasta, care se face din măciuliile de scai-măgăresc, din sare şi din untdelemn şi care trebuie să steie vreo câteva zile la căldură, ung apoi partea bolnavă a celui ce suferă de durere de picioare.5 O samă de românce din Ţara-românească se spală cu roaua ce cade pe acest scai de jupoială.6 5 Com. de dl Art. Gorovei. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 64. 278 jimion Florea Marian 424. Scaiul-voinicesc (Dipsacus Fullonum L.) (fc fl- o-fri (Stfc'i/CZ&l £ n&c£C&tl4As?îlS <%f*J ^OClXc£ tOL'CtdCr c< (L? ^4- L oC& iLttL Pl-tXL%£Lj> tc f^^ptCC- f4^TW7-Cue*> '* - —........... ° \/l€> tC-rt 4-t ■&CUjOCf /t/ţs , *3> r /? /y L ţajnkiM ett'JA. n/c<^cs,l ţcej. aUs /vr^ta juXxX&H t ^u.fUur^, (i+eu+uu & fcz> uiauZuyri&s mJoţ'u^€»r *i ate /tâjr&i/â-r, ££> UiAX £ UU'PViM faj /dtXCâ-Of PCtlJ 04XxZ tU £°ŢCL^uX &{<--Z'L£k- f j/-C4ţfac£ UAx£ VL-â-i, tlOt^L £U C £t {fftjsey 1W?^loe/ţ^ ţ fa^ c£(&£(£o :U3l> <£ fît tZ&i^iXXctoLX, fa f£{XA^ţ^O ^^ UO /dâ- î^ţtxu: fa tS3£^f f* , €lu££to fa €£t~ dtxMj ixznfa {tu (f d 3Lsc cx% *£; ^^f££^££££?~f £^/rc^j **7 £^cc£uoţ £j. fbratidx:d£; (fîro U4Xy cfafaz acM*^ .t&fU-rcc£a. ţ cc fae ^/^tt « [/(xk Ll^ hC'i C £%_) ; do- £{Xo<.yce fa xxJ/* u< tT^T^dzK Scaiul-voinicesc e un fel de scai mare şi rămuros. El creşte pe câmpuri şi prin lunci, pe lângă garduri şi şanţuri, pe fânaţele de prin păduri şi tufişuri, precum şi pe malurile mlaştinelor şi ale păreielor, şi se mai numeşte în Bucovina încă şi prăpădină, scaiul-voinicului, spinul-voinicului şi spin-voinicesc; în Moldova şi Ţara-românească: scai-voinesc, varga-ciobanului şi varga-păstoriului1; în Dobrogea: iarbă-voinicească2; în Transilvania: scai, scai-pădureţ3, scăiete, ciulin şi ciulină4; iară în Banat: lugaciu, cârd5, scai, scăiete, scăiete-mare şi turcos6, lat. Dipsacus Fullonum L. sau D. sylvestris Mill. 1 Brândză: Prodrom, p. 254; Grecescu: Conspect, p. 279; Panţu: Vocab., p. 15; N. Leon: Ist. nat. med., p. 64. 2 Brândză: Botanica pop. rom., publ. în Columna lui Traian, an. IX, t. III, p. 395. 3 Numirea aceasta nu samănă să fie curat poporală, ci de proveninţă cărturărească, căci poporul înţelege sub adj. pădureţ, un pom şi cu deosebire un măr-sălbatic. 4 Porcius: Flora, p. 133; G. Crăinicean: Nomenclatura română-latină, publ. în op. cit., p. 977. 5 Sim. Mangiuca: De însemnătatea botanicei, publ. în Familia, an. X, p. 526. 6 At. M. Marienescu: De însemnătatea datinelor pop. pentru literatura dramatică, publ. în Familia, an. IX, Pesta, 1873, p. 238. Botanica poporană română 279 Frunzele scaiului acestuia sunt lungi, la vârf ascuţite şi la rădăcină late. Ele n-au coadă, ci sunt crescute câte două faţă-n faţă una de alta, astfel că formează împrejurul tuleului un fel de potir în care se strânge roauă şi apă de ploaie.7 Atât roaua, cât şi apa de ploaie care se strânge şi stă mai multe zile dupăolaltă la încheietura frunzelor acestui scai, românii din Bucovina o întrebuinţează ca leac contra durerii de ochi şi a pistruilor, adică a petelor ce se fac pe obraz. Aşa cel ce are durere de ochi se scoală desdemineaţă, până a nu răsări soarele, într-o zi de post, adică luni, miercuri ori vineri, se duce la un scai-voinicesc şi, luând roaua sau apa ce se află la rădăcina frunzelor sale, se spală cu dânsa pe ochi. Făcând-o aceasta de trei ori sau de nouă ori, în nouă zile de post, cari urmează una după alta, se zice că durerea de ochi încetează şi nici capul nu te doare mai mult.8 Tot aşa fac cu roaua sau apa aceasta şi fetele, precum şi nevestele cari au pistrui sau pete pe obraz. Spălându-se cu dânsa pe faţă, nu numai că, după cum afirmă ele, pierd pistruii de pe obraz, ci capătă totodată pe faţă o piele cu mult mai fină şi mai frumoasă.9 Fetele şi nevestele din unele părţi ale Moldovei, cari întrebuinţează roaua de pe scaiul-voinicesc asemenea în contra pistruilor de pe obraz, îndătinează a se spăla cu dânsa la câteva sfârşituri de lună.10 In alte părţi, tot din Moldova, spală cu roauă de-aceasta negeii. In Ţara-românească însă, din scai-voinicesc fiert cu cimbru, cu busuioc-de-grădină şi cu sovârf, se fac oblojeli pentru dureri de ochi.11 Dacă are cineva venin la inimă, durere şi arsură foarte mare înuntru, dacă nu-i vine a mânca şi a bea, atunci, voind ca să-i treacă, ia trei capuri de prăpădină, două din ele le fierbe şi 7 Cf. At. M. Marienescu, loc. cit.: Scaiul, numit şi turcos, e încins cu brâu de apă, adică la noduri, la încheieturile frunzelor conţine picături de roauă şi de ploaie, şi creşte în orice pământ slab.; după spusa rom. din mai multe părţi ale Bucovinei, îndeosebi a celor din Oprişeni, distr. Şiretului, dict. de Natalia Bileţchi, şi corn. de Ioan Bileţchi, stud. gimn.: Spinul-voinicesc creşte prin locuri aşezate până la 2 m de înalt. Frunzele lui sunt crescute întreolaltă în jurul trupinei şi formează astfel o scafă.; a celor din Braşca, dict. de Gerasim Roşea: Spinul-voinicesc creşte prin băhnuri şi face trei crenguţe alăturea, iară la rădăcina acestora cresc două frunze ce samănă la un loc cu o trocuţă.; a celor din Bosanci, dict. de Catrina Cepoi, şi corn. de Octavian Bârgăuan, stud. gimn.: Spinul-voinicului se împarte în ramuri, şi fiecare ram are la capăt câte o măciulie în forma oului, provăzut cu spini ca la arici. Iar la rădăcina ramurilor se află câte două frunze nu prea late, crescute faţă în faţă una de alta, cari formează un fel de trocuţă, în care se strânge roauă. 8 Dat. rom. din Zahareşti, corn. de Ioan Grămadă, stud. gimn.; a celor din Liteni, corn. de [...] Marmeliuc; a celor din Oprişeni, dict. de Natalia Bileţchi, şi corn. de Ioan Bileţchi: Roaua ce se strânge în această scafă -adică de la spinul-voinicesc - în noaptea spre ziua de Sânziene, e bună pentru ochi.; a celor din Braşca, dict. de Gherasim Roşea: într-aceasta, adică în trocuţă de la spinul-voinicesc, se strânge demineaţa roaua cu care e bine de spălat pe ochi.; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Apa de ploaie şi de roauă, care se strânge la rădăcina frunzelor de la scaiul-voinicesc, e bună de durere de ochi; se spală cu dânsa demineaţa, până a nu răsări soarele, şi mai ales acolo unde se află scaiul acesta. Se poate însă apa aceasta şi strânge, aduce acasă, a se păstra peste an şi a se spăla apoi cu dânsa în orişicare zi. 9 Dat. rom. din Bosanci, corn. de G. Bujorean; a celor din Zahareşti, corn. de Ioan Grămadă; a celor din Liteni, corn. de [...] Marmeliuc. 10 Corn. de dl Art. Gorovei. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 64. 280 Simion Florea Marian zama, în care se pune şi puţin zahar, o bea, iar cu un cap se afumă. Toate acestea se fac luni spre marţi, înainte de culcat.12 Din prăpădină sau scai-voinicesc, precum şi din alte plante, o samă de românce din Bucovina mai fac încă şi scăldătoare pentru copiii cari sunt slabi în trup şi cari se scaldă într-însa apoi, în orişice zi. Se pot însă scălda în scăldătoarea aceasta nu numai copiii, ci şi cei înaintaţi în vârstă, cari sunt slabi în trup.13 Sucul de spinul-voinicului, unele fete din Bucovina îl întrebuinţează la farmecele de dragoste.14 In Transilvania există credinţa că cel ce va bea roauă sau apă din scaiul acesta, acela uită orice grijă şi supărare. Drept dovadă despre aceasta ne poate servi şi următoarea doină: Măi bădiţă ţi-ai gândit, Da io-oi bea apă din scai Că oi bea apă din tău Şi de dorn tău n-am bai!15 Şi-oi muri de dorn tău; Tot aşa cred, după cum se vede din doina următoare, şi o samă de români din Ungaria: Tu mândruc’aşa-i gândit Şi uitai gura cea dulce, Că voi bea apă din tău Că nici drumul nu Toi trece Şi-oi pieri de dorul tău. Cinci şi şese-mi voi alege Apă din tău n-am băut, Nici pragul nu l-oi păşi De dorul tău n-am pierit. Trei şi patru mi-or veni Băui apă din un scai Mai de viţă, mai de domn, Şi la dracul te lăsai, Nu ca tu, plină de somn!16 Mâneai mure de la cruce în Banat este datină ca scaiul-voinicesc sau lugaciul să se petreacă de trei ori prin morţii lunatici, adică oamenii ce s-au născut în una şi aceeaşi lună cu vreunul dintre fraţii lor. Se trage adică de trei ori prin sânul cămeşii mortului lunatic, şi prin aceasta se crede că cel lunatic se dezleagă de fratele său născut în aceeaşi lună, ca să nu moară şi el după cel mort. Lugaciul, care în chipul acesta s-a petrecut prin sânul cămeşii mortului lunatic şi care se face apoi frate cu dânsul, se pune în secriul fratelui său mort, adică în secriul lunaticului. Ajuns în ceealaltă lume, lugaciul îndată se leapădă de fratele său pe care l-a câştigat în chipul acesta.17 Mai departe, tot în Banat, este datină de a se face din scaiul-voinicesc sau scăietele-mare şi din ai, arieu, boz, leoştean, pelin şi frunze de salce-cu-mâţe, un fel de unsoare cu care se ung oile când se pun pe brânză, parte ca să nu se apropie nici o răutate de dânsele, şi cu deosebire ca fărmecătoarele şi halele să nu le ieie laptele, şi parte ca oile să capete mană îmbelşugată, adică să li se strângă cât se poate de mult lapte în ugere din orişice păşune, tocmai după cum se strânge şi apa de ploaie şi roaua la încheietura frunzelor de la scăietele-mare. 12 Dat. rom. din Cacica, dict. de Dochiţa Vasiliniuc. 13 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga şi Catrina Solcan. 14 Dat. rom. din Bosanci, dict. de Catrina Cepoi şi com. de Oct. Bârgăoan. 15 V. Alesiu: Poezii populare, publ. în Convorbiri literare, an. XXIV, Bucureşti, 1890, p. 278. 16 Din colecţiunea mea inedită. 17 Sim. Mangiuca: De însemnătatea botanicei, publ. în Familia, an. X, p. 526. Botanica poporană română 281 Şi ca plantele acestea să aibă efectul dorit, se strâng de regulă sara, înainte de Todorusale, adică a 25-a zi între Paşti şi Rusalii, se uscă, se sfarmă mărunţel şi după aceasta, amestecându-se cu tămâie şi cu untură de porc negru, se face unsoarea cu care se ung apoi oile.18 Pe lângă cele arătate până aici, mai există în Banat încă şi vreo câteva doine ostăşeşti, în care provine scăietele şi prin cari se iau peste picior cei cărora nu le prea convine a servi la oaste sau cari sunt necontenit cu gândul acasă. Iată una şi dintre doinele respective: De-ar fi puşca de scăiete Şi compania de fete, De-ar fi puşca crăstăvete Plumbişorii de burete, Atunci, zău, cu drag m-aş duce Măcar să mă şi împuşteZ19 în fine, mai e de amintit încă şi aceea că de familia scaiului-voinicesc se mai ţin încă şi alţi doi scai, cari asemenea se numesc câte cu una dintre numirile scaiului-voinicesc. Iară aceia sunt: Scăiuşul20 sau varga-păstoriului, lat. Dipsacus pilosus L., şi Scaiul sau scăietele, lat. Dipsacus laciniatus L.21 Schinul-voinicului: apa ce se strânge între frunzele acestui schin, când se aduce demineaţa, până a nu răsări soarele, mai ales în ziua de Sânziene, e foarte bună de durere de ochi. Se spală cu dânsa.22 * Spinul-voinicesc e bun de durere de ochi, de cap. Apa se strânge într-un şipuşor şi cu dânsa se spală pe ochi şi pe cap, orişicând.23 Când te dor ochii demineaţa - mai de-a rândul - să te duci şi să cauţi demineaţa spini cu frunzele mari şi la rădăcina frunzelor ai să găseşti apă; cu apa aceea să te speli, că-ţi trece.24 Spinul-voinic e bun de scăldat şi apa din frunzele sale, de ochi.25 * Scaiul-voinicesc.26 18 At. M. Marienescu: De însemnătatea datinelor pop., publ. în Familia cit., p. 238. 19 En. Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 228; cf. I. Pop Reteganul, Trandafiri şi viorele, ed. I, p. 93. 20 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus; Panţu: Vocab., p. 15. 21 Porcius: Flora, p. 133. 22 Dict. de Mărioara Bolocan, din Cupca. 23 Dict. de S. Sa păr. Nic. Filip, din Dumbrăveni. 24 Dict. de [...] Bogza, jud. R. Sărat; corn. de dl S. T. Chirileanu. 25 Corn. de dna El. N. Voronca. 26 Bălăşel, nr. 176; Gligor, nr. 25; Tocilescu, II, p. 1537. 282 -jjmion Florea Mari1n 425. Scânteuţa (Anagallis arvensis L.) j * . '*'** .___- ^^31 £ y. y? ✓ O ' ^5 o '^^ZsăTZCr ' *n^Ce* ^ ^x' ■ . -f^-oLe^ej, -#u£âj£- *t*sî«_. ^W*Z «■ t^zftzzîzz ^ ,0 , ^ &^cu£a &4L4^C>. €cc 6 *-£> e-o-aM fju, 1, * s A * 7 A > C**-*^~ (AtALAf-ts aJSL&s et&AAALj €A*At> & pA}UţY-6C-> J'4t_jg£> ^OaZsc’ A**iaXa OCgs oZ&Ia, -&_S_A yt£ta_AiA^tZ* <<41tAsCA£AAtAX>i -e*, ^ k.4ZX **s €h, -££> -pu^pt^c *Ct£4s& ^ /W^* ~*- ^^'A0 , Mt<^r f j&_ ţ&tsţsC& , ţf~t4%~4Aa&£^l*1, -tpf^o f c^A-^OA^U ££AţXr- 00 ~ ^€dd ^lA/k/ . . *i'~'—--r-^-i-‘-^” A ----------------------- ţ ^ â fi£oL4i£a, -0U t.^p€0 & ^Zc6#0£&c#L ;OJTct fidtt^iJUZ. th. j^M^PVLĂfo &t*i €-t fiVczd£tXs 6^0 ^rC^S£z£fijls^ (£s &L» £*-£&&> C€t^ t (£& fâc£'*etAs-& 1 , —^— /1 -————- - HĂţAÂj£ tC<, , ^cwofat oaA€> & f ic&ad. ip*■*?&&: dh^cj &t£e SziAidZ ott #< cts!f ” * ceje *t&u& ~at&ţ4i£& , tfc&cfie, uuU'4zul£^fi~s%jfais 0 fm& i (fao%J* ă tffi'ţ - Jt? $^ed£dca : £âd. ¥), fimtu: A} #/^mc ^ âJttdr-TZ~î tâ*uy o^udrâku $€l'04tz tJ ¥a/r&c~ tor* Ct fie £a46ţ& <9ra**U(A~i y^atitâ 426. Sclintitoarea (Potentilla recta L.) Sclintitoarea, numită în Bucovina şi cinci-degete, iarba-sclintiturei şi palma-voinicului1; în Moldova, jud. Tecuci: cinci-degete2; în Ţara-românească: găinuşă, găinuţă şi scrântitoare3; iară în Transilvania: buruiană-de-cinci-degete, scrintitoare şi iarba-scrintitului4; este o plantă mică, a cărei floare e galbănă iară frunza în forma unei palme cu degetele răzlăţite, de unde se vede că-i vine şi numirea de cinci-degete şi palma-voinicului. Planta aceasta, care creşte mai pretutindene şi al cărei cotor supţirel se târâie pe pământ, se-ntrebuinţează de românii de pretutindene în prima linie contra sclintiturilor atât la oameni, cât şi la vite, de la care împrejurare se vede că-i vine apoi şi numirea de iarba-sclintiturei, iarba- 1 Dat. rom. din Crasna, dict. de Rachila Bruja, şi com. de Victor Percec, stud. gimn.: Cinci-degete este bună de orişice. 2 Com. de dl Tud. Pamfile: Cele cinci-degete şi cele nouă-degete, fierte, sunt bune pentru tuşă. 3 Panţu: Vocab., p. 37; dr. Grecescu: Conspect, p. 205. 4 Panţu: Vocab., p. 37; şi dat. rom. din Munţii Apuseni, com. Bistra, com. de Aureliu Gligor: Iarba-scrintitului se face pe lângă drumuri şi are frunze crestalate. 286 Simion Florea Marian scrintitului, sclintitoare şi scrintitoare, apoi contra hemoragiei, a dizenteriei, a tusei cu sânge, a herniei, a durerii de picioare şi a vătămăturei. Dacă cineva s-a sclintit la vreo mână ori picior, i se oblojeşte mai întâi sclintitura, adică i se spală cu apă călduţă, şi apoi, pisându-se sclintitoarea, se leagă cu dânsa la locul sclintit.5 Unii români din Bucovina însă fierb mai întâi sclintitoarea în apă ne-ncepută şi abia după ce se spală cu zama ei se leagă cu dânsa la locul sclintit.6 Românii din Munţii apuseni ai Transilvaniei o pisază şi apoi, amestecând-o cu unsoare, se leagă la mâna sau piciorul scrintit.7 Pentru dizenterie şi tuşă cu sânge se fierbe întreaga plantă în apă curată ne-ncepută, în care se pune zahar de gheaţă sau zahar negru, şi apa aceasta se bea apoi când îi e cuiva rău înuntru sau când tuşeşte şi stupeşte cu sânge.8 Tot cam aşa se-ntrebuinţează ea şi contra vătămăturei.9 Pentru hemoragie, hernie şi durere de picioare se pune în rachiu de drojdii şi se fac oblojele cu dânsa.10 Cu zama de cinci-degete fiartă în apă ne-ncepută se spală şi fetele urâte spre a se face frumoase.11 In fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de familia sclintitoarei, afară de plantele despre cari ni-a fost vorba în articulele premergătoare, se mai ţin încă şi altele cari li-s românilor cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Piediceaua sau piedicucea, numită astfel în Bucovina, iară în alte părţi rumeneală, lat. Potentilla procumbens Sibth.12 Cinci-degete, iarba-degetelor şi ochiul-boului, lat. Potentilla reptans L., în Transilvania. Sclipăţul sau scripăţul, numit astfel în Moldova, în Bucovina şi Transilvania însă: sclipeţ, iară în alte părţi scrântitoare, lat. Potentilla silvestris Neck., Potentilla Tormentilla Schrank. sau Tormentilla erecta L., ale cărei frunze sunt de întrebuinţat contra tăieturilor pe cari le vindecă aplicând frunza pe ele13. Şi Gălbănuşa sau scrântitoarea, lat. Potentilla supina L.14 * t Cârtiţa sau buruiana-de-cârtiţe, lat. Potentilla, este o buruiană care creşte prin locuri pietroase. Pisată şi amestecată cu untură, se aplică pe cârtiţe (nişte bube de pe fluierele picioarelor) sau se frige-n unt şi cu untul străcurat se ung bubele, sau se pisază numai rădăcina şi se amestecă cu smântână.15 5 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 6 Dat. rom. din Botuşana, dict. de Magdalena Boca, şi corn. de Simeon Boca, stud. gimn.: Sclintitoarea e o buruiană cu frunzişoara creaţă, care se face pe haturile de prin ţarini. Ea se strânge §i se fierbe cu apă ne-ncepută. După ce-a fiert, se spală cu apa aceasta unde-i cineva sclintit. 7 Corn. de Aur. Gligor. 8 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 64; şi com. de dl Art. Gorovei. 9 Ar. Densuşian, în Revista poporului, an. V, 1896, p. 59. 10 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 64. 11 Dat. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 12 Panţu: Vocab., p. 37. 13 Panţu: Vocab., p. 37; Şezătoarea, voi. V, Fălticeni, p. 129; şi com. de dl Art. Gorovei. 14 Panţu: Vocab., p. 37. 15 Din Transilvania. Botanica poporană română 287 iit&t-h •f&cL>r(V, (BîntUKjtn&tK um £a*vLe4A4H) ijiv t@£b taJdfj t*~£Ă~4b UMj efaj i . j. T - / { ^rlţinojr fi*, 6uj$tno ft t£Ub& o d&GLiAAL&J 0AJTdAJ 4c ^*€4/KJU nU^mAjUVU fâş£a^dr>sUC64 MAj&Jj îc*7 tA^JU $^LaaZ tA^ULJ efjQj 441 ^a+/ h&pftm. oitJ , *4XJ ţ A ~-..3~~——'—■“ ‘r lUJ&X- &^dd JU4jh(k, 1&6 1 UO îMdUj ţfâ * 1AJt/?V^d4?~i c^> %U0O &l UX+-4J e> 4?L>t&€AA^t<^tfl> U4K4- duO &Lf^4kJ f €ouf, (3c^4iAs1sU^fr-^ WiMsMU @0U£4*C&LJ> fâĂ*tsCVU4L> V^OCcO & U^~0Lst4^fr£**^’M lAT€&*f* i/tjA^r^j ţ icounof^a j*r*4J tLsU> pc£ <6^ IA44j {ZAj&1AAr€j>f C(%T€ fz /Lt €*o(? fL4-0t£e£o *k’ tAZ'LZ, m jfifet'eStAis m (boM(J &VC vff<%A,<4J Bf ţ/£ PPl£lst *V$**rzejJcj£S M $ dAAA}-iPtAyu(?(j &£ c$£A^t ţ £&t6U4y£ c6&> AfcPK : â^e^tcA, - J0 f \&â~ &4L % zJtî^k} 'Coitf* #M^AflcOV~C0U c£, *a$c*bf* . *J ^ " .. ff -- _ ~ yp 4 0 €4L4M41 otfL> (Z&a4AMA(A 4^U WtAA^i^r >^ţj fj0L*C faAMMÂ^Ct- ^*JH^4a£&o£oU ^^ALAf-^&A^liCU /f , ---------—--7 HâMa f t r■ <#tsccs CHjU 4€ ts£uJ^OL&~* .. a- * ------—- ^ f&6tAX4i&> mj&zo* ^^cjkac^¥~am*€~ *^e£t£& «Mufe ca/m, ds'w-£/re. tJfk*C' e*€*^ _ _____ ■' ^ --------—f——"* t% faMjhc ; {fabt&Â, Jt~ 331 . ^ Hi ţ/?>itl e$otfruftuA4kJ : $£co$tt &<*aÂa 4-s^c^cjl, f9AC*€, 4u> *-jjA4s<£3& aa *Tffr.jţm $3$ ofo ^a^±£- r'rxAXL^g^Uk} OA^eJw CUAJ-Îa/ (aJhuf &*j §&fU4U *4%U. $gnt>&n) H*V ^Jt IMMA^AAÂj/Ld* 4U 4}r<30tZt£, f C0(J flALJ .. t£j-s&£K ^ uaaaIaaaJCC /QAHAA-d^A^t (fioc^AX^» ' * iHXxdkJk tuX !r & 428. Scoruşul (Sorbus aucuparia L.) Scoruşul e un arbure, care creşte mai mult la munte şi pe sub poalele munţilor şi care înfloreşte în luna lui mai şi iunie. El se mai numeşte în Bucovina şi merişor, iară în celelalte ţări locuite de români: lemn-pucios, scoruş, scoruş-de-munte, scoruş-păseresc, scoruş-sălbatic şi sorb, lat. Sorbus aucuparia L. sau Pirus aucuparia Gaertn.1 Fructele scoruşului, cari cresc mai multe la un loc în formă de struguraş şi cari au coloare roşie, se numesc scoruşe sing. scoruşă sau soarbe sing. soarbă.2 O samă de români din Bucovina fac din ramurile scoruşului acestuia bote ciobăneşti, fluiere, fluieraşe, trişce sau trişcuţe şi ciubuce. Femeile însă întrebuinţează atât rămurelele sale cele tinere, cât şi scoruşele crescute pe dânsele la scăldători pentru copiii cei mici, anume ca să iasă cel perit dintr-înşii. Scăldându-se 1 Panţu: Vocab., p. 35. 2 Sim. Mangiuca: Studii limbistice, publ. în Familia, an. XIX, p. 435: Semnificaţiunea de Sorbus aucuparia la acest cuvânt (adică la gorun sau goron) nu este cunoscută în graiul bănăţenesc, pentru că pe acesta îl numesc românii din Banat sorb şi fructele lui soarbe. 290 Simion Florea Marian copiii în aceste scăldători, cari se fac mai adeseori, cel perit iesă afară şi se uscă, iar mai pe urmă, după ce cresc copiii mai mari, nu capătă mai mult cel perit. Pot să mănânce orişicând chiperiu, chipăruşe, brânză iute, precum şi alte mâncări iuţi sau chipărate, căci cel perit nu-i mai zăhăieşte.3 Scoruşele fără de ramuri, adică numai singure, sunt bune şi de pântece, adică pentru cei ce zac de pântecare, precum şi de tuşă. Pentru amândouă boalele acestea se face ceai dintr-însele şi se bea, şi anume pentru cea dintâi, când au durere înuntru, iar pentru cea din urmă, când tuşesc.4 Unii români însă nici nu mai fac ceai dintr-însele, ci le mănâncă aşa goale.5 Tot din scoruşe o samă de români din Bucovina şi din Moldova fac şi un fel de must, de care, bându-1, se răcoresc înuntru.6 A In cântecele poporane, scoruşul însemnează luptă şi vărsare de sânge. Iată şi un astfel de cântec, din Ţara-Oaşului în Satmar: Frunză verde de scoruş, Vine Iancul de la Cluş Şi Dâmbul de la Lăpuş. Unguri-au prins a fugi Şi sub Dej a se opri... Urban vine, le stă-n cale Cu grăniţerii călare. Frunză verde de scoruş, Vine Iancul de la Cluş Şi Dâmbul de la Lăpuş. Dar pe unde Iancul vine Nici un ungur nu rămâne, Şi pe unde Dâmbul trece Ungurimea stă sloi rece. Unde Urban se iveşte Ungurimea se topeşte. Intre-acelea delurele Erau trei poduţuri grele; Pe poduţul dinainte Trece Iancul cel cuminte; Pe poduţul din mijloc Vine Dâmbul tot prin foc; Dar pe podul dinapoi Fuge Kosuth cu vreo doi 3 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga. 4 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga. 5 Dat. rom. din Putna, dict. de David Ursachi. 6 Dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de Irina Ungurean; a celor din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 291 Cu săbii neascuţite Şi-n grumazi gube cârpite.7 In fine, mai e de însemnat şi aceea că de familia scoruşului se mai ţin încă şi alţi arburi, cari li-s românilor asemenea cunoscuţi după nume. Iară aceia sunt: Scoruş, scoruş-de-pădure, sorb şi sorb-adevărat, fructele scoruşe şi soarbe, lat. Sorbus torminalis Crantz. sau Pirus torminalis Ehrh. Scoruş şi scoruş-de-grădină, fructele scoruşe, lat. Sorbus domestica L. sau Pirus Sorbus Gaertn.8 * Când se fac scoruşe multe, are să fie straşnică iarnă.9 Scoruşul10, sorbul11. 7 I. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, ed. I, p. 42. 8 Panţu: Vocab., p. 35. 9 Com. de dl S. T. Chirilean. 10 Bălăşel, nr. 133; Buletinul, p. 250. 11 Papahagi, p. 259; Familia, an. XIX, p. 423. 292 Simion Florea Marian }Ct 429. Scumpia (Rhus Cotinus L.) Una. cUtOt* a£ c£v