© Editura Academiei Române. Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul prealabil scris al autorului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996 (cu modificările ulterioare). EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5 050711, Bucureşti, România Tel.: 4021-3188146; 4021-3188106 Tel./Fax.: 4021-3188-2444 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: http://www.ear.ro CASA MEMORIALĂ SIMION FLOREA MARIAN Aleea S. FL Marian, nr. 4, 720193, Suceava Tel. 0040 741 624040; 0755 134356; 0230 215710 E-mail: memoriale@muzeulbucovinei.ro Muzeul Bucovinei Suceava, str. Ştefan cel Mare nr. 33 720003, Suceava, România Tel. 0040 230 216439; Fax 0040 230 522979 www.muzeulbucovinei.ro; e-mail: contact@muzeulbucovinei.ro Referenţi: Acad. Răzvan Theodorescu Acad. Dimitrie Vatamaniuc Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARIAN, SIMION FLOREA Botanica poporană română / Simion Florea Marian; ed. critică, introd., repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori, bibliografie: Aura Brădăţan. - Suceava: Muşatinii, 2009 -voi. T ISBN 978-973-1974-07-1 Voi. 2.: (G-P). - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010. -ISBN 978-973-27-1889-6 I. Brădăţan, Aura (ed. şt.) 58 Lucrare finanţată de MUZEUL BUCOVINEI Suceava Consultant ştiinţific: dr. Ion Mareş Tehnoredactare: Ancuţa Maleş; Culegere computerizată: Mihaela Andrieş Prelucrare imagini: Codrin Maleş Fotografii: Adrian Ştefan Clopotari, Ion Mareş, WIKIPEDI - The Free Encyclopedia Bun de tipar: decembrie 2010. Apărut: 2010 Format: 1/8 din 70/100; Coli de tipar: 44,5 CZ pentru biblioteci mari: 581.9<<398.3>> (498) CZ pentru biblioteci mici: 58<<39>> SIMION FLOREA MARIAN BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ VOLUMUL II (G - P) Ediţie critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/postum, text stabilit, indice informatori şi bibliografie de AURA BRĂDĂŢAN Cuvânt înainte de prof. univ. dr. IOAN OPRIŞ EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE SUCEAVA, 2010 Operele lui Simion Florea Marian 1869 Poesii poporale din Bucovina. Balade române culese şi corese de ..., Imprimeria Botoşani; 1873 Poesii poporale române, adunate şi întocmite de ..., tom I, Tip. lui G. Piotrovschi, Cernăuţi; 1875 Poesii poporale române, adunate şi întocmite de tom II, Tip. lui G. Piotrovschi, Cernăuţi; 1878 Tradiţiuni poporale române, adunate de ..., Editura şi tiparul Eredei de Closius, Sibiu; 1882 Cromatica poporului român, Tipografia Academiei Române, Bucureşti; 1883 Ornitologia poporană română, tom I şi II, Tipografia lui R. Eckhardt, Cernăuţi; 1885 Câteva inscripţiuni şi documente din Bucovina, Tipografia Academiei Române, Bucureşti; 1886 Descântece poporane române, Tipografia lui R. Eckhardt în Cernăuţi, Suceava; 1887 Biserica din Părhăuţi în Bucovina, Tipografia Academiei Române, Bucureşti; 1890 Nunta la români, studiu istorico-etnografic comparativ, Ediţiunea Academiei Române, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; 1892 înmormântarea la români. Studiu etnografic, Ediţiunea Academiei Române, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; Naşterea la români. Studiu etnografic, Ediţiunea Academiei Române, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; 1893 Vrăji, farmece şi desfaceri, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; 1893 Satire poporane române, adunate de Editura Librăriei Socec et Comp., Bucureşti; 1895 Sântul Ioan cel Nou de la Suceava. Schiţă istorică, Lito-Tipografia Carol Gobl, Bucureşti; Tradiţii poporane române din Bucovina, Imprimeria statului, Bucureşti; 1897 Răsplata. Poveşti din Bucovina, Redacţiunea şi editura societăţii Şcoala Română, Suceava; 1898 Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. I - Cârnilegile, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1899 Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. II - Păresimile, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1900 Poesii poporale despre Avram Iancu, Ed. autorului, Soc. tipografică bucovineană în Cernăuţi, Suceava; Inscripţiuni de pe manuscripte şi cărţi vechi din Bucovina, Editura autorului, Soc. tipografică bucovineană în Cernăuţi, Suceava; Portretul lui Miron Costin, mare logofăt şi cronicar al Moldovei, Inst. de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; Vartolomei Măzăreanu, Condica Mănăstirii Voroneţul, Tipografia societăţii bucovinene în Cernăuţi, Suceava; 1901 Sărbătorile la români. Studiu etnografic, voi. III - Cincizecimea, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1902 Vartolomei Măzăreanu, Condica Mănăstirii Solea, Soc. tip. bucovineană în Cernăuţi, Suceava; 1903 Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; 1904 Legendele Maicii Domnului. Studiu folcloristic, Ediţiunea Academiei Române, Institutul de arte grafice Carol Gobl, Bucureşti; Vartolomei Măzăreanu, Domnia lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Ştefan Tomşa, Societatea tipografică bucovineană în Cernăuţi, Suceava; 1910 Hore şi chiuituri din Bucovina, ed. postumă, îngr. de Liviu Marian, Socec et co., Bucureşti; 2008 Botanica poporană română, voi. I (A - F), ediţie princeps, îngrijită de Aura Brădăţan, Editura Muşatinii, Suceava. Cuvânt înainte Botanica poporană română este o lucrare magistrală ce priveşte neamul românesc, unitatea acestuia întrevăzută prin felul în care sunt numite, folosite şi interpretate plantele de toţi aceia care îşi ziceau români. O asemenea încercare, la vremea documentării şi pregătirii pentru tipar, nu mai făcuse nimeni nici în vecinătatea românilor, nici mai îndepărtat de ei. Simion Florea Marian deţine deci primatul acestui subiect: lucrarea sa Cromatica poporului român (1882) angajează un interes public faţă de acest domeniu, pe care în mod cert l-a stimulat. Dovada este instituirea, în 1892, a concursului cu tema Botanica populară română din punctul de vedere al credinţelor, datinilor şi literaturii populare. Cele 145 de articole presărate de el în periodicele vremii pledează pentru a i se recunoaşte acest primat. O şi fac de altfel autorităţi ştiinţifice ca 1.1. Russu (Religia traco-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, 1947), Alexandru Borza (Dicţionar etnobotanic, 1968), Valeriu Butură (Enciclopedie de etnobotanică românească, 1979). Autorului, învăţatul Simion Florea Marian (1847-1907), nu i-a fost dat să o vadă tipărită şi nici urmaşilor săi, manuscrisul voluminos speriindu-i pe cei care s-ar fi încumetat la o astfel de încercare. Dar cum dreptatea se face chiar dacă întârzie din cauza unor neglijenţe, subiectivităţi şi neputinţe ale celor ajunşi să conducă - şi-şi spun elite -, magistrala lucrare şi-a găsit recent editorul în persoana doctorandei Aura Brădăţan. Imediat după apariţie un prim volum (din cele trei proiectate) a dobândit cea mai înaltă recunoaştere ştiinţifică: Premiul Academiei Române! Prin apariţia sa postumă, prestigiosului autor i-au fost recunoscute marile merite iar cartea sa, acum completă prin celelalte volume, ocupă loc de cinste în biblioteci, servindu-i pe toţi cei ce doresc să cunoască filozofia românilor în materie de flori, ierburi, buruieni, plante de tot felul. Operă literară, monument de limbă o vor numi pe bună dreptate filologii, tezaur de cunoştinţe biologice o vor desemna naturaliştii, agronomii şi terapeuţii, carte de folclor îi pot spune etnografii şi folcloriştii. Toate aceste caracterizări - şi altele posibile - arată că Botanica lui Simion Florea Marian este o capodoperă, care a reunit mii şi mii de podoabe ale pământului, prezentate cu denumirea, însuşirile, foloasele, rosturile şi felul de a le privi de către savanţi şi oamenii de rând. Botanica mai este şi rodul devoţiunii fără de margini a unui romantic, dominat de un spirit răscolitor şi profund vizionar. Nu unul oarecare, ci un enciclopedist romantic, capabil să adune, să sistematizeze, să explice fiecare floare, iarbă, plantă, fără serviciul calculatorului şi într-o vreme când viteza de deplasare în teren era cea a trăsurii cu cai iar legăturile cu mulţii săi corespondenţi - învăţători, preoţi, dascăli, modeşti intelectuali sau savanţi - se făceau prin poştă. învăţatul bucovinean este desigur un om al vremii sale, dar care şi-a întrecut contemporanii, cultivând relaţii cu numeroşi intelectuali români din întreg spaţiul locuit de aceştia, asemănătoare Simion Florea Marian acelora pe care basarabeanul Bogdan Petriceicu Hasdeu sau maramureşeanul Ioan Mihâlyi de Apşa le-au stabilit cu elita vremii lor. Primul dintre aceştia îmi pare a fi cel mai apropiat de preocupările sale, cum n-aş putea să-i uit pe istoricii Nicolae Iorga şi Alexandru Lapedatu, care i-au dovedit mult respect. Asemănarea sau apropierea de modelul hasdeian decurge şi din amploarea preocupărilor ştiinţifice menite să lumineze acele trăsături care-i definesc categoric pe români şi-i disting totodată între celelalte neamuri. Dacă asemenea stăruinţe le-au reuşit şi altora, lui Simion Florea Marian îi este dat cu deosebire studiul românilor în raportarea lor la viaţă şi la natură, cadrul acesteia. El este, putem spune, omul predestinat acestei lucrări anevoioase prin chiar rostul său de dascăl şi slujitor al lui Dumnezeu, de preot luminat care a oficiat de nenumărate ori în numele credinţei străbune la naştere şi botez, la cununie şi nuntă, la moarte şi înmormântare, la sărbătorile de peste an. Sacerdoţia lui Simion Florea Marian s-a împlinit atât prin rugăciunile rânduite la slujbele care-i uneau pe ai săi în chiar ciclul vieţii, cât şi prin devoţiunea sa pentru a le reţine şi restitui urmaşilor obiceiurile, tradiţiile şi crezurile lor. Savantul, academicianul, preotul şi învăţătorul Simion Florea Marian a trudit la opera sa peste patru decenii; şi-a dorit-o desăvârşită, completă, de neîntrecut. Dacă judecăm întregul, partea ei scrisă, vom putea conchide că aceasta are o formă închegată, abordând toate manifestările etno-folclorice cunoscute. Acolo unde, ca la Botanică, sunt şi posibilităţi de completare, să reţinem că doar lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită. Oricum, pe urmele autorului, din lucrările sale şi raportat la acestea s-au hrănit multe alte abordări, unele chiar savante, ceea ce întăreşte rostul extraordinar al scrierilor sale. Acest învăţat bucovinean, originar din Ilişeşti, şi-a privit semenii cu o înţelegere deosebită, i-a ascultat şi i-a slujit cu nespusă credinţă. A ştiut să vadă, profund şi până la izvor, felul de a fi al poporului său, definit în principal de perceperea lumii şi a naturii înconjurătoare. Intuiţiile sale geniale fac din Simion Florea Marian cel dintâi învăţat român modern, care explică modul cum înţeleg ai săi -cei mulţi - viaţa: cea trecută, cea trăită şi cum o imaginează pe cea viitoare. Ca fiu de ţărani liberi, ales, destinat să-i lumineze pe cei din neamul său, a consemnat cu acribie savantă orice definea filozofia populară; a întrezărit premonitor destinul culturii şi civilizaţiei ţărăneşti în confruntarea lor cu modernitatea. El, învăţatul şi duhovnicul, confirmă cu asupra de măsură rolul curentului recuperator al poporanismului şi sămănătorismului în a-i ridica pe români la înălţimea aspiraţiilor seculare, în a le justifica lor, încă o dată, apartenenţa şi originea, drepturile la unitate. Apropierea sa de ai săi i-a deschis drumul, înţelegându-i cel mai bine în simplitatea cu care au definit, din ancestrale vremuri, caracteristicile universului ce-i înconjura: pământul cu plante, flori şi ierburi, păsări, animale de tot felul, lucrurile şi profunzimea cerului. Enciclopedismul său apare aşadar ca un răspuns la enciclopedismul popular. Iar energia sa dăruită la timp unui asemenea scop a permis celor de după el - şi celor ce vor veni - să aducă noi argumente pentru definirea profilului cultural românesc. Editarea Botanicii nu este doar un act de cultură referenţial, ci şi unul care slujeşte românismului şi românităţii în a-şi pleda, cu argumente de netăgăduit, dreptul de a sta în acelaşi rând cu marile culturi ale umanităţii. Toate cele care vor rezulta din publicarea Botanicii vor hrăni, desigur, multe avânturi şi iniţiative ştiinţifice, arătând gama largă a foloaselor pentru acei care se arată interesaţi de farmacopeea populară, de agronomie şi silvicultură, de horticultura sau de conservarea şi protecţia naturii. Tezaurul cuprins în terminologiile din lucrare îi va influenţa, neîndoielnic, pe etnografi şi folclorişti, pe istorici, pe Botanica poporană română 9 filologi, dar mai ales pe cei care nu au înţeles încă bine ce imensă bogăţie cuprinde cunoaşterea neamului căruia îi aparţinem. O capodoperă de asemenea dimensiune s-a desăvârşit numai prin acea energie nevăzută de mulţi, neapreciată de unii sau chiar desconsiderată de alţii, pe care editoarea, dna Aura Brădăţan, o arată acum, ca probă a altruismului ştiinţific. Tezaurul manuscriselor şi al obiectelor personale aparţinând lui Simion Florea Marian a cunoscut, aşadar, un destin fast. Fiul său, Liviu Marian, Mihai Cărăuşu, ginerele, fiica sa, Maria, au îndreptat acest inestimabil patrimoniu spre a fi folosit ca bun public, fondând în 1957 Casa memorială Simion Florea Marian. Aici, acelaşi destin a aşezat-o, ca muzeograf, pe dna Aura Brădăţan, împlinind parcă un testament nescris al savantului. înţelegând rostul său de cercetător, animată de o cutezanţă rar întâlnită, editoarea a preluat restituirea Botanicii cu o competenţă desăvârşită şi a dus-o la bun sfârşit. Celelalte aspecte de ordin memorial - rezultate din contactul strâns cu izvoarele istorice - le împlineşte harnica şi devotata editoare într-o teză de doctorat ce va aduce, neîndoielnic, însemnate şi noi aspecte ce privesc viaţa şi opera lui Simion Florea Marian. Acum, prin aceste volume, cultura română primeşte în dar nu doar o lucrare genială, ci şi un model de a face cercetare şi de a prezenta rezultatele, în vremuri de mare confruntare şi incertitudine. Prof. univ. dr. Ioan Opriş Notă asupra ediţiei Botanica poporană română, o veritabilă enciclopedie de cultură populară, de interes major pentru studiul evoluţiei spiritualităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor poporului român, un tezaur lingvistic pentru cercetarea filologică, etimologică, istorică, semantică şi dialectală, este, fără îndoială, cea mai importantă lucrare a preotului cărturar, academicianul Simion Florea Marian, la care a trudit întreaga viaţă. La această monumentală operă, prin conţinut şi dimensiuni, scria când, în 1907, moartea l-a surprins neaşteptat şi prematur, la nici 60 de ani împliniţi, astfel că Botanica a rămas nefinalizată. Dacă această carte ar fi văzut lumina tiparului încă de atunci, ar fi completat fără îndoială seria operelor de sinteză scrise de Marian, rămase până astăzi puncte de referinţă în cultura română: Ornitologia poporană română (1883), Descântece poporane române (1886), Nunta la români (1890), Naşterea la români (1892), înmormântarea la români (1892), Sărbătorile la români (1898-1901), Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor (1903), Legendele Maicii Domnului (1904) etc. Masivul manuscris, devenit celebru încă de la cele câteva capitole publicate de autor în periodice începând cu 1879, aşteptat cu entuziasm de academicieni, cercetători şi prieteni, a avut după moartea lui Marian un destin nefast, rămânând necunoscut încă o sută de ani. Nimeni nu s-a încumetat să-l pregătească pentru tipar, fiind compus din mii de pagini, fişe, note, trimiteri ş.a., pe care autorul nu a apucat să le ordoneze în formă definitivă. Tot necunoscut a rămas, între numeroasele manuscrise nefinalizate, şi un altul din seria monografiilor închinate naturii, despre animale în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Botanica poporană română este cu adevărat un tezaur de cultură naţională, în deplinul înţeles al cuvântului, aşa cum nu s-a mai scris şi nici nu se va mai scrie poate niciodată. Conţine: denumiri în limba latină, uneori şi-n germană, denumiri populare din toate zonele etnofolclorice româneşti, descrierea plantei, locul unde creşte, datini, credinţe, obiceiuri, legende, doine, proverbe, zicători, descântece, vrăji, farmece, întrebuinţări casnice, reţete de medicină umană şi veterinară, reţete cosmetice şi culinare, descrieri de jocuri şi jucării etc. Tipărirea lucrării, după mai bine de o sută de ani, este un firesc act de recunoaştere a meritelor ştiinţifice ale lui Marian, a cărui faimă a trecut graniţele ţării, fiind preţuit în mediile academice din Europa încă din timpul vieţii. Adresez mulţumirile mele tuturor instituţiilor şi persoanelor care m-au sprijinit în dificilul demers de publicare a acestei ediţii - princeps - cel mai spectaculos prin conţinut şi dimensiuni manuscris al preotului academician Simion Florea Marian (faţă de care posteritatea mai are încă de împlinit unele datorii): 12 Simion Florea Marian Ministerului Culturii şi Cultelor, care a finanţat în anul 2008 primul volum al Botanicii; Academiei Române, care m-a distins cu premiul Simion Florea Marian la Secţiunea Simion Florea Marian în domeniul etnografiei şi folclorului pe anul 2010; Academicienilor Răzvan Theodorescu, Sabina Ispas şi Dimitrie Vatamaniuc, referenţi ştiinţifici, precum şi cercetătorilor dr. Marian Lupaşcu, secretar ştiinţific la Secţia de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei, şi dr. Vasile I. Schipor, secretar ştiinţific la Institutul „Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi; Muzeului Bucovinei, care a finanţat volumele II şi III ale lucrării, publicate acum; Editurii Academiei Române, dr. Valeria Voiculescu şi dr. Mihai Popa; Eminentului prof. univ. dr. Ioan Opriş, pentru susţinerea şi încurajarea muncii mele; Distinşilor recenzenţi ai lucrării, cu o importantă contribuţie în semnalarea prin presă a apariţiei Botanicii lui Marian, Doina Cernica şi Gheorghe Giurcă. Mulţumiri speciale adresez celor care m-au ajutat pe parcursul cercetării manuscriselor şi întocmirii volumelor: dr. Ion Mareş şi Ancuţa Maleş, pentru sprijinul constant dat în elaborarea lucrării, la munca titanică de ordonare, descifrare, stabilire, transcriere, verificare, corectură, tehnoredactare text şi selecţie imagini, Mihaelei Andrieş, pentru culegerea computerizată a textelor, precum şi celor care au realizat şi prelucrat o mare parte din imagini - facsimile, fotografii, ierbar: Adrian Ştefan Clopotari şi Codrin Maleş. Un sincer gând de recunoştinţă se cuvine şi celor care au lucrat la Casa memorială Simion Florea Marian, de la deschiderea către public din anul 1974: urmaşilor cărturarului, Maria şi Mihai Cărăuşu, donatori şi organizatori ai fondului, avocatului Mihai Burlacu, prieten devotat al familiei şi executor testamentar, muzeografilor Ovidia Pentelescu, Eugen Dimitriu, Lucia Scutaru şi Elena Brânduşa Steiciuc, precum şi directorului Octav Monoranu, căruia i se datorează înfiinţarea tuturor caselor memoriale ale Muzeului Bucovinei din Suceava. întreaga mea muncă, desfăşurată pe parcursul maj multor ani, este un modest omagiu adus ilustrului om de cultură, academicianul Simion Florea Marian, în casa căruia lucrez din 1990. Cele trei volume ale Botanicii lui Marian ar fi trebuit să apară împreună, însă, din cauza costurilor tipografice foarte mari, doar pentru volumul I (A - F, 172 capitole) s-a găsit finanţare în anul 2008, oferită de Ministerul Culturii şi Cultelor. întrucât volumele II (G-P, 177 capitole) şi III (P-Z, 171 capitole şi Ierbar, 63 plante) se tipăresc acum, după doi ani, cu sprijin financiar acordat de Muzeul Bucovinei din Suceava, reluăm câteva note asupra ediţiei şi Indicele plantelor apărute în primul volum, pentru o mai bună înţelegere a lucrării. Această ediţie valorifică în întregime monumentalul manuscris inedit al lui Simion Florea Marian: 12 volume, cu 121 caiete, fişe şi un ierbar (5942 file, aprox. 12000 pagini), distribuite în 520 de capitole, din perioada 1867-1907, aranjate acum în trei volume, format mare, alfabetic, după denumirea plantelor, aşa cum intenţiona autorul, nu după cum se află în manuscris (adunate-şi legate în caiete de Mihai Cărăuşu, fără o ordine sau temă anume). în Indice, care precede textul Botanica poporană română 13 propriu-zis, am precizat volumul, fascicula şi paginile la care se regăsesc în colecţia de manuscrise, aflate în Fondul memorial-documentar Simion Florea Marian din Suceava. Fiecare volum în parte conţine lista informatorilor şi bibliografia, întocmite de mine după notele autorului din bogatul aparat critic al lucrării. Nu au fost operate modificări în text; am respectat întru totul manuscrisul original, neintervenind deloc asupra notelor de la subsol; nu am actualizat denumirile ştiinţifice ale plantelor, nici nu am considerat necesară explicarea cuvintelor vechi, arhaisme sau regionalisme ş.a., întrucât opera lui Marian trebuie redată culturii române intactă. Fără îndoială că specialiştii şi cercetătorii interesaţi vor şti să valorifice în alte lucrări preţiosul şi ineditul material din această enciclopedie, unicat în cultura română până astăzi, cu atât mai mult cu cât lumea satului românesc nu mai este şi nici nu va mai fi vreodată aşa cum a văzut-o, cu ochii minţii şi ai sufletului, preotul cărturar Simion Florea Marian. Nu am omis nimic, nici chiar denumirile licenţioase ale plantelor, numirea cea vulgară, prea puţin estetică, după cum spunea academicianul. Am inserat în text toate adăugirile, notele, trimiterile autorului, orientându-mă după semnele făcute pe marginea filelor sau pe fişe, de regulă cu creion colorat. Am confruntat capitolele publicate de Marian în periodicele vremii cu textele din manuscris, care, de cele mai multe ori, sunt mai ample, transcriind întregul conţinut. Pentru o plantă, Agrişul, nu s-a păstrat manuscrisul, de aceea l-am transcris din revista în care a fost tipărit; la planta Palma-voinicului s-au păstrat două manuscrise identice, în volume diferite; am transcris unul, însă la Indice le-am trecut pe amândouă, la nr. crt. 322, dându-le acelaşi număr de ordine. Am întocmit şi o listă a capitolelor publicate, după Indice, pentru edificare. Am inserat toate corecturile făcute de autor, pe care le-am găsit consemnate pe revistele în care i-au apărut capitole din Botanică, aflate în biblioteca lui din casa memorială. Titlul fiecărui capitol l-am stabilit şi l-am transcris de pe prima filă de manuscris, pe care autorul nota doar un nume sau două al plantei, precum şi denumirea latină, textul urmând întotdeauna de la fila 2, după numerotarea lui Marian. Am redat, unde a fost cazul, şi textul de pe fişe, la sfârşitul capitolelor, după * (steluţă), cu excepţia celor anulate de autor printr-un semn care precizează că acele informaţii au fost valorificate în textul de bază. Numerotarea filelor din Indice include fişele şi filele albe, păstrate de Marian pentru eventuale completări, fiind redată după Cărăuşu, care a numerotat filele pentru fiecare volum în parte, în continuare, începând de la primul până la ultimul caiet, spre deosebire de autor, care a numerotat filele pe capitole. De aceea pe facsimil se observă două numerotări. Pe lângă capitolele finalizate, de mai mări sau mai mici dimensiuni, am ales să le transcriu şi pe cele la care Marian nu a găsit aproape deloc informaţii, ca de exemplu Buezi, Făraşul, Leul, Plugul, Sohotna, astfel că prezenta ediţie conţine toate cele 520 de titluri existente în manuscris. Pentru verificarea numeroaselor denumiri de plante (Mihai Cărăuşu nota undeva că sunt 4000!), în afară de dicţionarele vechi sau de lucrările existente în biblioteca autorului, de un real folos mi-a fost Dicţionarul etnobotanic al lui Alexandru Borza; şi acestuia i-ar fi fost de mult folos Botanica lui Marian, dacă ar fi avut la dispoziţie manuscrisul. Am ales să ilustrez ediţia cu fotografii, selectate după denumirea latină stabilită de Marian şi verificată acum după Panţu, Borza ş.a., întrucât şi autorul îşi dorea Botanica ilustrată, precum şi cu 14 Simion Florea Marian facsimile, pentru edificarea cititorului, de specialitate sau nu, care ar dori să facă eventuale comparaţii între textul original şi cel tipărit acum. In transcrierea textului am păstrat particularităţile lingvistice (fonetice şi morfologice) ale manuscrisului, aducând la zi doar grafia cuvintelor, pentru a conserva astfel specificul epocii, cu formele dialectale şi graiul original. Am păstrat şi toate sublinierile sau prescurtările autorului, exceptând nume ca D-zeu (Dumnezeu), Is. Chr. (Isus Christos, scris peste tot cu un singur 1) ş.a., dar ghilimelele le-am înlocuit cu literă în italic. Am renunţat la scrierea cu majusculă a substantivelor din interiorul propoziţiilor, păstrând-o doar în cazul în care cuvântul are în text valoare alegorică. Am operat îndreptările ortografice şi ortoepice necesare, după normele academice în vigoare: eliminarea apostrofului, cu excepţia eliziunilor, a lui u final şi a accentelor de pe unele silabe, scrierea unor cuvinte legat (de o dată - deodată, în nuntru - înuntru, fiind că - fiindcă, ori şi unde - orişiunde etc.), însă am ales să păstrez scrierea cu un singur n Iţnegrit, înodat ş.a.), dar şi s (în loc de z), de la numele unor plante (sburătoarea, sgrăbunţica) sau nume de fiinţe mitologice (smeu - smău, pronunţat şi astăzi de bătrânii din Bucovina astfel), precum şi numeroasele dublete (acuma - acum, cari - care, dară -dar, Dumnezău - Dumnezeu, fărină - făină, iară - iar, pintre - printre, rumpe - rupe, vârv - vârf etc.). Alte modificări sunt cele uzitate: ch în h (choleră, stomach), nu însă şi la cuvântul Christos, dz iniţial în z (ădureţul Vlalus silvestris Mill. XI 7(108) 380-386 330. 5ăiuşul Aira caespitosa L. X 3(94) 139-140 331. ?ălămida Cirsium arvense Scop. IV 10(41) 412-420 332. 3ăltinelul Ribes rubrum L. III 5(25) 207-211 333. 3ăpădia Leontodon Taraxacum L. VII 6(68) 263-275 334. ’ăpurica Butomus umbellatus L. IX 7(90) 373-375 335. r’ăpuşoiul Zea Mays L. XI 8(109) 429-482 336. Părangina Anthoxanthum odoratum L. VII 5(67) 193-196 337. Părul Pirus communis L. III 4(24) 167-177 338. Părul-ciutei Rhamnus cathartica L. II 4(14) 178-187 339. Părul-fetei Adianthum capillus-veneris L. XI 3(104) 115-122 340. Părul-zânelor - Năgara Stipa pennata L. VIII 3(76) 137-151 341. Păstârnacul Pastinaca sativa L. III 8(28) 352-354 342. Păstrăvul Pleurotus ostreatus Jacq. X 9(100) 413-418 343. Pătlăgica Solanum Lycopersicum L. V 11(52) 446-448 344. Pânişoara Russula integra Fr. X 5(96) 212-214 345. Peliniţa Artemisia pontica L. VIII 9(82) 387-395 346. Pelinul Artemisia absinthium L. VIII 9(82) 397-433 347. Peniţa Myriophyllum spicatum L. III 5(25) 202-205 348. Pepănaşul - Pepenia Trifolium arvense L. II 5(15) 252-260 349. Pepenele Cucumis sativus L. V 3(44) 100-116 350. Perişorul Pyrola secunda L. V 5(46) 206-214 351. Perjul Prunus domestica L. II 9(19) 449-461 352. Petrânjica Aethusa Cynapium L. III 7(27) 289-291 353. Petrinjelaşul Pimpinella Saxifraga L. III 6(26) 277-281 354. Petrinjelul Petroselinum sativum Hoffm. III 6(26) 244-255 355. Pidosnica Cerinthe minor L. V 8(49) 346-348 356. Piersicul Persica vulgaris Mill. II 8(18) 400-404 357. Pinul Pinus silvestris L. IX 6(89) 345-349 358 Piperiul Piper nigrum L. XI 5(106) 266-273 359 Pipigioiul Orobus vernus L. XI 5(106) 250-264 360 Pipirigul Scirpus lacustris L. VIII 1(74) 30-39 361 Pirul Agropyrum repens P. Beauv. VIII 4(77) 191-197 362 Pitarca Boletus scaber Fr. X 7(98) 329-336 363 Plămâna Nymphaea alba L. I 4 151-161 24 Simion Florea Marian 364 Plescaiţa Malachium aquaticum Fries. I 9 443-450 365 Pliscariţa Geranium phaeum L. I 10 493-495 366 Plopencuţa m XI 10(111) 590-592 367 Plopul Populus alba L. XI 9(110) 484-498 368 Plugul m X 4(95) 196-197 369 Poala-Sântă-Măriei Nepeta nuda L. VI 7(59) 356-362 370 Pojarniţa Hypericum perforatum L. I 10 479-486 371 Popenchiul Coprinus atramentarius Fr. X 6(97) 265-270 372. Popivnicul Asarum europaeum L. VIII 10(83) 476-491 373. Poriul Allium Porrum L. X 2(93) 86-93 374. Portocalul Citrus Aurantium L. XI 1(102) 21-25 375. Porumbrelul Prunus spinosa L. II 8(18) 413-438 376. Potbalul Tussilago Farfara L. IV 3(34) 124-133 377. Potroaca Erythraea Centaurium Pers. V 8(49) 336-344 378. Pristolnicul Abutilon Avicennae Gaertn. I 10 569-571 379. Prunul Prunus Juliana L. II 9(19) 463-477 380. Punga-babei - Tătăiş Inula dysenterica L. X 4(95) 156-160 381. Punga-ciobanului - Prilogieriul Capsella Bursa pastoris Moench. I 6 251-259 382. Rapiţa-sălbatică Brassica Rapa L. I 6 282-285 383. Răchita - Salcea Salix alba L. IX 5(88) 220-288 384. Răcoina Stellaria media Vili. I 9 452-467 385. Răcuşorul Polygonum Bistorta L. VII 3(65) 118-120 386. Ridichea Raphanus sativus L. I 7 332-341 387. Răsfugul - Răsfulgul Chondrilla juncea L. V 1(42) 24-27 388. Răsura Roşa pumila Jacq. t III 3(23) 123-128 389. Râşcovul Lactarius deliciosus Fr. X 7(98) 312-320 390. Revinta Rheum officinale H.Baill. XI 3(104) 132-135 391. Rogozul Carex acuta L. VIII 1(74) 41-49 392. Roiba Rubia tinctorum L. IV 1(32) 1-12 393. Romanul Anthemis Cotula L. IV 6(37) 269-272 394. Romăniţa Matricaria chamomilla L. IV 7(38) 274-299 395. Rosmarinul Rosmarinus officinalis L. VI 5(57) 251-267 396. Rostogolul Echinops sphaerocephalus L. IV 8(39) 350-353 397. Rostopasca Chelidonium majus L. VII 7(69) 331-341 398. Ruinul Succisa pratensis Moench. IV 2(33) 88-91 399. Ruja Paeonia officinalis L. I 3 111-129 400. Ruşinea-fetelor Daucus Carota L. VII 10(72) 462-469 401.] Iuta Ruta graveolens L. II 2(12) 80-86 402.] Rutişorul rhalictrum flexuosum Bernh. I 1 19-22 403. Salba-moale ivonymus europaeus L. II 3(13) 167-172 404. Salcâmul Robinia Pseudacacia L. II 6(16) 295-305 405. î Salcea - Sarcea Smilax officinalis Kunth. XI 1(102) 43-53 Botanica poporană română 25 406. Samca Galium Schultesii Vest. III 11(31) 519-525 407. Săcara Secale cereale L. VIII 4(77) 199-209 408. Săcărica Carum Carvi L. III 6(26) 257-270 409. Săgeata Sagittaria sagittaefolia L. VII 5(67) 237-240 410. Săgeata-lui-Dumnezeu Orobanche caryophyllacea Smith. VI 4(56) 161-166 411. Săgetătura Geranium palustre L. I 10 505-511 412. Sălcioara ilaeagnus angustifolia L. XI 1(102) 55-60 413. Sămcuţa Sisymbrium officinale Scop. I 5 211-217 414. Săponica Saponaria officinalis L. I 8 416-418 415. Sângele-de-nouă-fraţi Calamus Draco Willd. X 10(101) 449-451 416. Sângerica Scleranthus perennis L. I 9 475-477 417. Sângerul Cornus sanguinea L. III 10(30) 426-436 418. Sânziana Galium verum L. III 11(31) 493-517 419. Sbârciogul Morchella esculenta Pers. X 5(96) 237-243 420. Sburătoarea Veronica latifolia L. XI 7(108) 388-397 421. Sburătoarea-de-pădure Epilobium angustifolium L. III 5(25) 190-200 422. Scaiul Carduus nutans L. IV 10(41) 396-405 423. Scaiul-măgăresc Onopordon Acanthium L. IV 10(41) 422-424 424. Scaiul-voinicesc Dipsacus fullonum L. IV 2(33) 71-86 425. Scânteuţa Anagallis arvensis L. VI 9(61) 447-455 426. Sclintitoarea Potentilla recta L. III 1(21) 30-35 427. Scorţişoara Cinnamomum zeylanicum Nees. X 10(101) 453-456 428. Scoruşul Sorbus aucuparia L. III 4(24) 179-188 429. Scumpia Rhus Cotinus L. VII 8(70) 360-370 430. Seceruica Gladiolus imbricatus L. IX 8(91) 420-423 431. Sfecla Beta vulgaris L. VII 2(64) 63-73 432. Sgrăbunţica Lapsana communis L. X 3(94) 135-137 433. Silimina Solidago virga aurea L. X 4(95) 177-179 434. Siminicul - Semenicul Gnaphalium arenarium L. IV 4(35) 178-189 435. Sipica Scabiosa ochroleuca L. IV 2(33) 93-97 436. Sita-ielelor Carlina acaulis L. XI 7(108) 357-366 437. Slăbănogul Impatiens Noii tangere L. VII 9(71) 434-445 438. Smeoaica Laserpitium latifolium L. III 8(28) 362-375 439. Smeurariul Rubus Idaeus L. III 3(23) 94-96 440. Smeurica Reseda odorata L. I 8 392-396 441. Smochinul Ficus Carica L. IX 2(85) 64-73 442. Socul Sambucus nigra L. VIII 10(83) 435-450 443. Sohotna m X 3(94) 152-154 444. Somnoroasa Verbascum nigrum L. VI 2(54) 58-62 445. Sovârvariţa Inula britannica L. VII 5(67) 198-200 446. Sovârvul Origanum vulgare L. VI 6(58) 272-291 447. Spanacul Spinacia oleracea L. VII 2(64) 75-79 26 Simion Florea Marian 448. Spânzul Helleborus niger L. VII 8(70) 392-403 449. Spinul-albastru Eryngium planum L. III 5(25) 213-218 450. Spinul-dracului Eryngium campestre L. III 5(25) 220-229 451. Splinăriţa Alisma Plantago L. IX 7(90) 367-371 452. Sporiciul Verbena officinalis L. VI 4(56) 175-180 453. Spulburătura Potentilla collina Wib. III 2(22) 52-55 454. Spumariul Cardamine pratensis L. I 5 203-209 455. Stânjinelul Iris germanica L. XI 10(111) 556-565 456. Steagul-sfintelor - Torţelul Cuscuta europaea L. V 10(51) 399-407 457. Stejarul Quercus sessiliflora Smith. IX 4(87) 165-201 458. Stevea Rumex acutus L. VII 3(65) 93-101 459. Stratura Cyclamen europaeum L. X 3(94) 142-149 460. Strigoaia Veratrum album L. VIII 1(74) 15-24 461. Studeniţa Centunculus minimus L. VI 10(62) 457-462 462. Sudoarea-calului Ononis spinosa L. II 5(15) 227-230 463. Sulcina Melilotus officinalis Desr. II 5(15) 240-250 464. Sulimanul Ajuga genevensis L. VI 9(61) 436-438 465. Sunătoarea Crepis foetida L. V 2(43) 46-49 466. Susaiul Sonchus oleraceus L. V 1(42) 35-44 467. Şalvia - Salvia Salvia officinalis L. VI 5(57) 229-236 468. Şărpânţa Sedum acre L. VII 6(68) 242-250 469. Şofranul Carthamus tinctorius L. V 1(42) 15-22 470. Şopârlaiţa Parnassia palustris L. I 5 196-201 471. Ştirul Amaranthus sanguineus L. VII 1(63) 1-11 472. Şuvarul Poa trivialis L. VIII 4(77) 167-172 473. Tarahonul Artemisia Dracunculus L. VIII 9(82) 372-375 474. Taula Spiraea crenata L. II 10(20) 518-521 475. Tăciunele Ustilago segetum Ditm. X 9(100) 420-426 476. T ăciunele-de-păpuşoi Ustilago Maydis Corda. X 8(99) 375-378 477. Tămâia Boswellia Carteri Birdw. X 10(101) 462-472 478. Tămâioara Viola Jooi Janka I 8 368-371 479. Tămâiţa Chenopodium Botrys L. VII 2(64) 43-61 480. Tătăişa Chrysanthemum Leucanthemum L. IV 7(38) 301-309 481. Tătărcuţa Coccinia indica Wigt. et Arn. VII 5(67) 219-225 482. Teiul Tilia europaea L. XI 9(110) 541-554 483. Tilichinul - Lemnul-cânesc Daphne Mezereum L. VII 3(65) 127-136 484. Tisa Taxus baccata L. IX 6(89) 320-330 485. Titva Cucurbita Lagenaria L. V 3(44) 92-98 486. Toporaşul Viola tricolor L. I 8 372-389 487. Trandafirul-de-câmp Roşa canina L. X 3(94) 106-133 488. Trestia Arundo Phragmites L. VIII 3(76) 100-123 489. Trifoiul Trifolium pratense L. II 5(15) 369-381 Botanica poporană română 27 490. Troscotul ?olygonum aviculare L. VII 3(65) 112-116 491. Tufănica Chrysanthemum indicum L. IV 7(38) 311-312 492. Tulipanul Tulipa gesneriana L. IX 8(91) 472-477 493. Turiţa lidens tripartita L. IV 5(36) 191-197 494. Turta-lupului Strychnos nux vomica L. XI 3(104) 107-113 495. Tutunul Nficotiana Tabacum L. VII 8(70) 372-389 496. Ţapa-sfinteior Geranium pratense L. I 10 501-503 497. Ulmul Ulmus campestris L. VII 11(73) 517-524 498. Umbra-iepurelui Asparagus officinalis L. IX 8(91) 445-448 499. Unghia-căii [găii] Astragalus glycyphyllos L. II 6(16) 307-313 500. Ungureanca Marrubium vulgare L. XII 6(117) 66 501. Untişorul Ficaria ranunculoides Roth. I 2 59-72 502. Untul-vacii Orchis Morio L. IX 7(90) 377-384 503. Urechea-babei Peziza aurantia Pers. X 5(96) 216-219 504. Urzica Urtica dioica L. IX 1(84) 1-34 505. Urzica-moartă Lamium album L. VI 8(60) 385-388 506. Usturoaia Alliaria officinalis Andrz. I 5 219-222 507. Usturoiul Allium sativum L. XI 9(110) 500-539 508. Vâscul Viscum album L. VII 11(73) 526-533 509. Vâscul-de-apă Callitriche verna L. IX 2(85) 103-109 510. Vâscul-de-stejar Loranthus europaeus Jacq. VIII 10(83) 464-466 511. Vinecioara Russula delica Fr. X 8(99) 364-373 512. Viorica Viola odorata L. XI 7(108) 368-370 513. Vişinul Prunus Cerasus L. II 10(20) 493-497 514. Vitrinicul Doronicum austriacum jacq. IV 8(39) 322-325 515. Viţa-de-vie Vitis vinifera L. II 1(11) 1-79 516. Volovaticul Centaurea austriaca Willd. V 1(42) 1-7 517. Zambila Hyacinthus orientalis L. VIII 1(74) 1-4 518. Zarzărul Prunus amarella Rchb. II 8(18) 406-411 519. Zerna Solanum nigrum L. V 11(52) 437-444 520. Zoreaua Ipomoea variabilis Chois. V 10(51) 396-397 2i ^"V s * ^**r***«', **-**&+ y^a ^4y-iz^-- .w ~d**~r^J^, ^ *s%fi£y&/— Z-r^-ÎZc^/ , , ’ >y ■ s ■«/, ■ s S24C.^ ( ‘^^^~&fL-/- y# - C4*-^fC^-ecy/ £&ZtZ^tZ*r ----^4^^^ INDICE Capitole din BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ I. Publicate de Simion Florea Marian 1. Agrişul, în Junimea Literară, an. II, nr. 2, Suceava, 1905, pp. 23-24. 2. Alunul (.însemnătatea alunului la poporul român), în Aurora română, an. II, nr. 1, Cernăuţi, 1882, pp. 2-9. 3. Arinul, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 21, Sibiu, 1879, pp. 325-326. 4. Barabula, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 21, Sibiu, 1879, pp. 327-328. 5. Bradul (Bradul la poporul român), în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 6, Sibiu, 1879, pp. 88-89. 6. Brebenelul, în Junimea Literară, an. II, nr. 1, Suceava, 1905, pp. 6-8. 7. Busuiocul, în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 4, Sibiu, 1879, pp. 55-57. 8. Carpănul, în Familia, an. XIX, nr. 4, Oradea-mare, 1883, pp. 42-43. 9. Cânepa, în Familia, an. XXI, nr. 27-31, Oradea-mare, 1885, pp. 316-318; 328-330; 340-342; 352-355; 364-366. 10. Cicoarea, în Familia, an. XVII, nr. 83, Oradea-mare, 1881, pp. 584-586. 11. Ciumoaica, în Amicul familiei, an. V, nr. 17-18, Gherla, 1881, pp. 160-161. 12. Coada-şoarecului, în Familia, an. XXI, nr. 20, Oradea-mare, 1885, p. 233-134. 13. Crăpusnicul, în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 16, Sibiu, 1880, pp. 252-255. 14. Floarea-Paştilor, în Viaţa literară, an. I, nr. 14, Bucureşti, 1906, p.8. 15. Floarea-soarelui (Soarea-soarelui), în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 3, Sibiu, 1879, p. 43. 16. Ferica, în Familia, an. XXI, nr. 22, Oradea-mare, 1885, pp. 256-258. 17. Fierea-pământului, în Familia, an. XXI, nr. 41, Oradea-mare, 1885, pp. 484-486. 18. Ghiocelul, în Patria. Supliment literar, an. IV, nr. 365, 1900, Cernăuţi, p. 3. 19. Holera, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 21, 15 august, Sibiu, 1879, p. 326. 20. Iarba-fiarelor, în Şezătoarea, voi. X, nr. 1-2, Fălticeni, 1907, pp. 8-10. 21. Iarba-lui-Tatin, în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 13, Sibiu, 1880, pp. 207-208. 22. Iarba-mare, în Amicul familiei, an. V, nr. 13, Gherla, 1881, pp. 121-122. 23. Lăcrimioara, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an. IV, voi. VIII, Bucureşti, 1902, pp. 141-146. 24. Lemnul-Domnului, în Familia, an. XX, nr. 52, Oradea-mare, 1884, pp. 622-623. 25. Losnicioara, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 21, Sibiu, 1879, pp. 326-327. 26. Macul, în Familia, an. XIX, nr. 7, Oradea-mare, 1883, pp. 75-78. 27. Mărul, în Amicul familiei, an. V, Gherla, 1881, nr. 8, pp. 80-82; nr. 9, p. 89. 28. Măsălariul, în Familia, an. XXI, nr. 18, Oradea-mare, 1885, p. 211. 30 Simion Florea Marian 29. Mătrăguna (Mătrăguna şi dragostea la români), în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 8, Sibiu, 1880, pp. 119-121. 30. Palma-voinicului, în Junimea Literară, an. III, nr. 8-9, Suceava, 1906, pp. 139-140. 31. Păducelul, în Viaţa românească, an. I, nr. 4, voi. II, Iaşi, 1906, pp. 259-262. 32. Păpădia, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 14, Sibiu, 1879, p. 219. 33. Pelinul, în Amicul familiei, an. V, Gherla, 1881, nr. 3, pp. 28-300 şi nr. 4, pp. 41-43. 34. Piperiul, în Familia an. XIX. nr. 9, Oradea-mare, 1883, pp. 100-103. 35. Pipigioiul, în Noua revistă română, voi. III, nr. 31, 1901, pp. 323-324. 36. Plopul, în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 3, Sibiu, 1879, pp. 42-43. 37. Rostopasca, în Familia, an. XX, nr. 48, Oradea-mare, 1884, pp. 572-574. 38. Ruşinea-fetelor, în Familia, an. XXI, nr. 24, Oradea-mare, 1885, p. 280. 39. Sburătoarea, în Amicul familiei, an. V, nr. 15-16, 1881, Gherla, pp. 139-141. 40. Scumpia, în Aurora română, an. I, nr. 2, Cernăuţi, 1881, pp. 21-25. 41. Sita-ielelor, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an. IV, voi. VIII, Bucureşti, 1902, pp. 310-316. 42. Slăbănogul, în Familia, an. XX, nr. 47, Oradea-mare, 1884, pp. 560-562. 43. Socul, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 23, Sibiu, 1879, pp. 363-365. 44. Spânzul, în Familia, an. XXI, nr. 6, Oradea-mare, 1885, pp. 63-66. 45. Stânjenelul, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, an. IV, voi. VIII, Bucureşti, 1902, pp. 137-140. 46. Şerpânţa, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 14, Sibiu, 1879, pp. 218-219. 47. Tătărcuţa, în Amicul familiei, an. V, nr. 14, Gherla, 1881, pp. 132-133. 48. Teiul, în Amicul familiei, an. V, nr. 5 şi 6, Gherla, 1881, pp. 53-54; 62-64. 49. Trandafirul-de-câmp, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 18, Sibiu, 1879, pp. 282-283. 50. Tutunul, în Albina Carpaţilor, an. III, nr. 20, Sibiu, 1879, pp. 311-312; Familia, an. XLI, 1905, nr. 5, pp. 52-54, şi nr. 6, pp. 63-64. 51. Untişorul, în Junimea Literară, an. II, nr. 4, Suceava, 1905, pp. 58-60. 52. Usturoiul (Usturoiul la poporul român), în Albina Carpaţilor, an. IV, nr. 15, Sibiu, 1880, pp. 235-238. 53. Viorica, în Junimea Literară, an. I, Suceava, 1904, nr. 4, pp. 59-60; nr. 5, pp. 74-76. 54. Zerna, în Amicul familiei, an. V, nr. 15-16, Gherla, 1881, pp. 159-160. II. Publicate postum 1. Bujorul, în Scriptum, an. XIV, nr. 1-2, ianuarie-iunie, Suceava, 2008, pp. 13-18; {Bujorul, un capitol inedit din Botanica poporană română a lui S. Fi. Marian, de Aura Brădăţan). 2. Cucuta, în Suceava. Anuarul muzeului judeţean, XIII-XIV, 1986-1987, pp. 267-271; (Botanica poporană română, un manuscris pe nedrept dat uitării, de Brânduşa Steiciuc). 3. Dosnica, în Ţara Fagilor, an. XI, nr. 2(43), aprilie-iunie, 2003, Suceava, p. 24; (Dosnica, un capitol inedit din Botanica poporană română, de S. FI. Marian, de Aura Brădăţan). Botanica poporană română 31 4. Laptele-cânelui, în Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, XXXVII, Suceava, 2010, pp. 311-318; {Laptele-cânelui, un capitol inedit din Botanica lui Marian, de Aura Brădăţan). 5. Luminosul, în Ţara,Fagilor, an. XI, nr. 3(44), iulie-septembrie 2003, Suceava, p. 18; {S.Fl. Marian inedit - Luminosul, de Aura Brădăţan). 6. Neghina, în Bucovina Literară, an. VIII, nr. 8(78), august, Suceava, 1997, p. 23; (Simion Florea Marian inedit: Neghina, de Aura Brădăţan). 7. Negruşca, în Suceava. Anuarul Complexului Muzeal Bucovina, XXXIV- XXXV - XXXVI /2007-2008-2009, Suceava, 2009, pp. 77-78, de Aura Brădăţan. 8. Scânteuţa, în Junimea Literară, an. IV, nr. 6-7, Suceava, 1907, pp. 124-126 (de Liviu Marian). 9. Toporaşul, în Ţara Fagilor, an. VIII, nr. 1(30), ianuarie-martie, Suceava, 2000, p. 5; {Toporaşul: un capitol inedit din Botanica poporană, de S. FI. Marian, de Aura Brădăţan). 10. Trestia, în Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei, XVII-XVIII-XIX/1990-1997 Suceava pp. 341-350; (Uncapdol tnedit din Botanica poporană română - Trestia, de Lion Florea Marian, de Aura Bradaţan). fn 0&rL&Y£. ^ ----- Ji*ptrru£ -u ywm ei-e& 7M4WI u/'fjn pi * YcLpL et. l fz d* i{&. f fOTVTU C 'xŢy'pd ,,, ------- V t. 'Y'P/m a 1 a y_ . /\ SF tfLf . In'lFf P l*n* * fa Z Jeifcvrflj a 'svpi ^ ***■ 1 -------- .. * fi- if, f 4*1/ BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ VOLUMUL II (G-P) 34 /UnletJa, , , pe^t **1 - ?****; <**_ ^ ,^A ^ -Pua^t 1f* '*7~? ** &4$ 4**^ X- ^ L'^-'+m'*., ^R,,' -&£ - „A /V7 ^ s 4, X7'- jh, , Jfftt*/^. X^7'T7^a /'J~' / 7/-~. X / «='• e/ ^a ey / v ^*™y*-^* e* ' X VJ. ,. * _ . * X* VI ' ^ _„ 'N. a_c ,', •f*****^, " T1" ■ — ~ \ / X "^5**^ * *^*7 , •/ ^ -*e46-€t^e&€i> Jk?« , \. / 7 / --- xt*^ r 'M.c^y “X , A . '/ y\T^k, I -»-. ^-XsX. , XX/^^A. / 2^X%X 7 4, / * % / \ / \ / \ \/ \ - -/ "V , ‘ X^f. Xrv / J nr , t #~C 7 ' ■ XiX;^ yC ’ (/ *f&<^/<2,- y^4rp--* /w?^ ^ ^^—■'"—-----------------------—x ' // ' ' / yy- Gc^^>-7^c£ 173. Garofa (Dianthus Caryophyllus L.) Garofele se-mpărţesc în două părţi şi anume: în garofe-de-câmp sau sălbatice şi în garofe-de-grădină sau cultivate. La cele de câmp se numără: Cuişoara pl. cuişoare, cuişoare-de-câmp, cuişoarele-pământului, garoafă-de-câmp, garoafă-sălbatică, garofă-de-câmp, garofă-sălbatică şi garofiţă, lat. Dianthus Carthusianorum L. Garoafă, pl. garoafe şi garofiţă-de-munte, lat. Dianthus compactus Kit. Barba-ungurului, lat. Dianthus spiculifolius Schur. sau D. plumarius L. Floarea-domnească pl. flori-domneşti, foaie-domnească pl. foi-domneşti, garoafă, garoafă-de-munte, garoafă-sălbatică, garofil şi roata-carului, lat. Dianthus superbus L. Iară la cele de grădină se numără: Garoafa sau garofiţa-de-grădină, lat. Dianthus barbatus L. Cuişoara sau garofiţa, lat. Dianthus chinensis L., şi 36 Simion Florea Marian Caranfina, cuişoara, cuişorul, floare-domnească, garofă, dem. garofiţă, garofă-de-grădină, garofă-mirositoare, garoafă, garoafă-de-grădină, garofil, garofină, negină, neginea, sacfiu, simperel, sânfireag, vâzdoancă dem. vâzdoncuţă şi vâzdoagă, lat. Dianthus Caryophyllus L.1 Floarea garofelor celor de câmp e simplă. A celor de grădină însă, şi mai ales a celei din urmă, e parte simplă, deşartă sau rară, şi parte bătută, plină sau invoaltă. Bătute, invoalte sau pline se numesc acelea a căror floare e deasă ca la trandafiri, iară simple sunt acelea a căror coroană constă numai dintr-un cerc de flori. După coloarea floarei se-mpart acestea din urmă iarăşi în: garofe-albe, galbene, giurgiulii, întunecate, narangii, pestriţe, roşii, deschis-roşii şi întunecat-roşii. Fiind floarea garofelor-de-grădină frumoasă şi mirositoare şi având ea pe lângă aceasta încă şi feliurite colori, de-aceea nu e mai nici o casă de român, şi mai ales unde se află fete mari, pe lângă cari să nu se samene şi cultive. O samă de fete însă nu se mulţămesc numai cu sămănatul garofelor prin grădinile de flori, ci ele adeseori le cultivă chiar şi prin oale, pe cari le pun apoi prin fereşti, după cum ni-arată şi următoarea doină din Transilvania, comitatul Mureş-Turda, corn. Râpa-de-jos: Câtu-i oraşu de mare Nu-i curte c-a dumitale: Pe din sus cu târnăţuc, La fereşti Cu flori-domneşti, Pe la uşi Cu flori de ruji, Pe cuiere rujmalin, Pe mas-o cupă de vin, Dumitale să ţi-o-nchin} Se cere însă ca fata care îşi înfrumuseţează fereştile cu flori-domneşti, adică cu garofe, să n-o facă aceasta numai de ochii lumii, ci să fie harnică şi să ţie întreaga casă curată. Căci la din contră, feciorii o iau peste picior, cântându-i: » Frunză verde spic de orz, Casa bălii mele-n colţ, La fereşti îs flori-domneşti, Pe cuptior îs flori-câneşti. De trei zile trag să mor Tot pe un drum călător. Tu, băluţă, poartă flori, Că gândesc ca să nu mori, Să şedem o zi ori două Să ne fie drag şi nouă? Din cauza frumuseţei şi a mirosului garofelor, atât fetele, cât şi feciorii de pretutindene îndătinează nu numai de-a le cultiva prin grădini, ci a se şi împodobi cu dânsele, mai ales când se duc duminica şi în zi de sărbătoare la biserică, la joc sau la o altă petrecere. 1 2 3 1 Dat. rom. din Bucovina, Moldova şi Transilvania; cf. Porcius: Flora, p. 175; dr. Brândză: Prodrom, p. 193, 194 şi 195; Grecescu: Conspect, p. 93-97; Panţu: Vocab., p. 14; En. Hodoş: Poesii pop., p. 185; Idem: Cântece bănăţene, p. 56; Onişor: op. cit., p. 14 şi 15; Rădulescu-Codin, op. cit., p. 31; Const. Pepa: Poesii pop., publ. în Tribuna, an. IX, Sibiu, 1892, nr. 9. 2 Mândrescu, op. cit., p. 67. 3 Corn. de dl B. B. Iosof. Botanica poporană română 37 Drept dovadă despre această datină foarte răspândită pretutindene printre români ne poate servi şi următoarea doină din Transilvania, ţinutul Năsăudului, unde garofa se numeşte vâzdoancă dem. vâzdonciţţă şi vâzdoagă: Frunză lată di pă baltă, Plânge-i tu, bădiţ-odatâ După drăguţa lăsată. Şi-i plânge după drăguţă Ca ciu4 după măicuţă. Da-o-ar, mândră, Dumnezău Să se usce frunzuţa Să n-ai vara ce purta, Când îi pune-o la urece Să cie, mândruţă, rece. Struţişor mândru de roauă, Io-i purta vâzdoancă noauâ, Ţi-oi rumpe inima-n doauă; Io-i purta vâzdoancă verde Ţi-oi rumpe inima-n şapte ...5 6 O altă doină, tot din Transilvania, care ne-arată că, mai ales fetele, nu-ndătinează numai de a se împodobi, ci totodată de-a şi purta una sau şi mai multe garofe în mână, sună precum urmează: Foicică aluniţă, Mă suiam pe alomiţă, Mă-ntâlneam c-o copiliţâ în fuştă şi în rochiţă, în mână c-o garofiţă. Eu îi ceream garofiţa, Dânsa-mi arăta guriţa: - Sărută-mâ, neică-n dinţi, Dar de buze să n-atingi, Că buzele-s cântărite Cu cântar De măcelar Pe sama a doi jendari; Că buzele-s cântărite, Cântar de la doi haiduci Pe sama la doi voinicii Fiindcă garofa e una dintre florile cele mai favorite ale românilor, de-aceea feciorii nu o dată asamănă cu dânsa dragostea de fată mare. Iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină din Transilvania: Dragostea de fată mare Ca garofa din răvane: Când bate vântul subţire Atunci mă scoate din fire. 4 Ciu = fiu. 5 Onişor, op. cit., p. 13-14. 6 Bibicescu, op. cit., p. 77. 38 Simion Florea Marian Dragostea de nevăstuţă Ca floarea din grădinuţă: Când bate vântul din jos Umple casa de miros.7 8 Nu o dată însă se asamănă cu garofa şi ochii, căci iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină din Bucovina, com. Mănăstirea Homorului: Dulci îs ochii de nevastă Ca garofa din fereastă, Dulci îs ochii de copilă Ca garofa din grădină, Dulci îs ochii de fecior Ca garofa din ogor. Colo-n vale la izvor Se-ntâlneşte dor cu dor, Se sărută pân’ce mor. Dar şi eu simt un dor dorit Tot de dor n-am mai murit. Când un fecior e constrâns să se despărţească pe-un timp oareşicare de iubita sa, atunci dorinţa lui cea mai mare şi mai fierbinte e ca aceasta să fie sănătoasă ca garofa şi tot ca aceasta să şi înflorească, adică tot aşa de frumoasă să se facă şi s-o afle ca şi garofa, când se va întoarce înapoi. Căci iată ce-i spune el iubitei sale: Mergând, dragă, de la tine Plânge inima în mine. Eu mă duc cu mare dor, Ca şi luna pintre nori; Eu mă duc cu mare jele Ca şi luna pintre stele ... Rămâi, dragă, sănătoasă Ca garofa cea frumoasă, Să trăieşti, să-nveseleşti, Ca garofa să-nfloreşti.9 Garofa, fiind una dintre florile cele mai favorite ale românilor, figurează foarte adeseori şi-n fruntea cântecelor poporane şi cu deosebire a celor de dragoste. Iată unul şi dintre aceste cântece, şi anume din Transilvania: Frunză verde garofiţă, Mergeam sara pe costiţă Şi ne-ntâlneam la portiţă Şi-mi dedeai câte-o guriţă. Treceam valea arofiţă, Mergeam noaptea-n grădiniţă Şi furam vreo garofiţă ...10 Altul, tot din Transilvania: Frunză verde simperel, 7 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 17. 8 Com. de George Croitoriu, stud. gimn. 9 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 108. 10 Bibicescu, op. cit., p. 41. Botanica poporană română 39 Am un neică tinerel, S-o pus fete după el. Da punâ-se câte toate De la mine nu-l pot scoate Fân’ la jalnica de moarte.n Al treilea, din Banat, com. Gârboveţ: Frunză verde sânfireag Nu-i pe-aici cine mi-i drag, Ci e dus în altă parte, Sâ-i dea sfântul sănătate!11 12 Al patrulea, tot din Banat, com. Varadia: Foaie verde caranfină, S-a dus mândra la grădină; Foaie verde d-a de linte, I-a ieşit badea-nainte; Frunzişoară de căpşună, Vreo două vorbe să-i spună; Frunză verde d-a de prună, Ce s-aude nu-i minciună; Frunză verde d-a de prun, Că badea umblă nebun.13 în fine, al cincilea şi ultimul, din Ţara-românească: Foicele, foi domneşti, Măriţico din Ploieşti, Albă eşti, frumoasă eşti, Cu bărbatul cum trăieşti, Că eu văd că-ntinereşti! - Foicică măr domnesc, Zice lumea că iubesc! Că iubesc şi că trăiesc Nici eu nu tăgăduiesc: Nu voi să mă prăpădesc!14 Garofa se-ntrebuinţează câteodată şi ca leac contra unor boale, precum: contra bubei vinete şi a celei negre, contra gălbănării şi a viermilor de prin răni. Aşa pentru vindecarea bubei vinete se ia smântână proaspătă, care se fierbe lin, fără a se afuma; în smântână aceasta se pune puţin untdelemn, un fir de busuioc, lat. Ocymum Basilicum, şi floare de vâzdoage-pestriţe, lat. Dianthus Caryophyllus L., şi din toate acestea se face un fel de alifie, care se pune pe o pânzătură albă şi curată. După aceasta, spălându-se buba cu apă călduţă, se pune pe dânsa floare de bostan, lat. Cucurbita Pepo, iar peste dânsa se leagă apoi cu alifia făcută din obiectele mai sus înşirate. Pentru buba neagră se face o legătoare sau alifie din miere, în care, când fierbe, se pun flori de viorele-albe, lat. Viola odorata, flori de trandafir, lat. Roşa alba, şi vâzdoage-albe, lat. Dianthus Caryophyllus L., şi cu legătoarea aceasta se leagă apoi buba.15 11 Const. Pepa: Poesii pop., publ. în Tribuna, an. IX, Sibiu, 1892, nr. 9. 12 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 56. 13 En. Hodoş: Poesii pop., p. 185. 14 G. Dem. Teodorescu: Poesii pop., p. 316. 40 Simion Florea Marian Pentru gălbănare se plămădeşte rădăcină de garofă cu ţuică şi plămădeala aceasta apoi se bea. Cu zamă de garofă-de-câmp se spală rănile cu viermi.16 Dacă unii copii de ţâţă sunt foarte răi şi neastâmpăraţi, dacă plâng necontenit şi mamele lor nu ştiu ce să mai facă să se astâmpere şi să înceteze odată de plâns, voind să-i facă să doarmă, strâng garofe-de-câmp şi, puindu-le acestea sub perina de sub cap, copiii, oricât de răi ar fi, trebuie să aţipească şi să doarmă şi aşa maicele lor se iau de-o grijă, măcar pe vreo câteva oare.17 Garoafă sau scânteuţă sau florile-domneşti. Florile-domneşti se cultivă prin grădini. Fierte sunt bune spre vindecarea piciorului umflat.18 Rosura de stomac sau jigăraie provine mai mult din mâncare neregulată; apoi din răceală, oboseală, iritare de limbrici şi spasmi. Morbul, nefiind periculos, se curează uşor prin aplicare de legători calde pe foaie şi apoi bând ceai de cuişoare sau ceapă roşă zdrobită bine.19 15 Vas. Rebrean: Medicini pop. româneşti, publ. în Ungaria, an. I, Cluj, 1892, p. 332. 16 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 40; Idem: Botanica med., publ. în Arhiva, cit. p. 64. 17 Dat. rom. din Bucovina. 18 Dat. rom. din Şaldorf, corn. de Nicolau Baltă, stud. gimn. în Blaj. 19 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 416. 20 Şezătoarea, I, p. 173. 21 Bălăşel, nr. 82. Botanica poporană română 41 TY/ ______axtfj* itflA. tAtAS cA^ct/rrr m-vi/a^rtau off) frx'ti & tM. ru'-l-o U>f JuftU4,rt *C fL^l. cUlr-L J fi W4.UsHL> ti' l(/AS ^t.41° tu> ^^ icoo O /Uovt'L./.ol f *.£ tcLyei t/1 <-a-rm. â w/&^4vt~OLt c&j t< t-e/ oC&> {/3aĂ^&M.&a/[ jutoi^b ccu> auAyru.t « t£t&(0L.t/tU ^-/tL-Lc/^ U4C4tC£Ă^kj uo '&vo (îhsL'tsv-l'uJ)^ fa£4aJiu?} 4ut^ u£,Ou/ia* fru4rm.4^° f*' tZ&pu^vutijyr' ot-u\j £>L/^ot,y/ctJ ~a h^ / ă-c-Ou t^-o â u <~d* ^ ; ţaMţ^a £ <&, />^7 * :-/' dtn.y ffk<^££-yLfT4_jt> £At> tcco*^<.4L//^ tfa'eastu/i/? &*£4£ fi* #' Jt?2&>f k , &Utc<*uMca , i™ ' ** fţ^^stUL&b -oCt; fa . : Jreatc&Z., ? /<'a**?’,fa *cî/vl0l/- ; *fc*Q( -pc/t d ~~~^ ; $< &$***■' ^ 4£ t/t/l Ş&t0-ll4.4, : t jfitCUL-i MAcfaaj 4MJAJ f^U -ilŞlW^ f'c, ■■~<* <«v -o » -4' --as<4i f €4b-*iLL*~C4L4L> et-4. ~ a *-6C^9 sf~t?0 CU&f' <î6^ oC4L> *L ^tc6âfa^>L/. • » .y &4.£&4ks*i - y /yifa^ fa fr*ae<- **■ fax*x^i4^au l CCi'^ifafast-A9Jtfa, #c lu'J&iuU; ],?--------------J~“ ~ .* * Od£c_ -u TjU^ L° tto fa-Ca. 6 t4f-CC^tk • — 45? C*z/fa fa( f t<«« . <*&.f ■£-*ŞUJ>^ fltftu+j' Ă $Cţl&4't>^U *€t*A-£ "<0 jfac*-4LJ& *4A^.'~tsCLJ& r^7T7 ^ C^C^C-^ «’ -OiO ^yfcfa*- 175. Gălbiorul (Cantharellus cibarius Fr.) Prin pădurile cele umbroase de fag, de brad şi de mesteacăn creşte atât vara, cât şi toamna, în grupe mici, un fel de burete galbăn, a cărui pălărie, îmboţică şi turtită la mijloc, e cărnoasă, iar coada vârtoasă şi-n partea deasupra cu mult mai groasă decât în cea dedesupt. Acest burete se numeşte în Bucovina: burete-galbăn, ciga-mică, gălbinel pl. gălbinei, gălbinică pl. gălbinele, gălbior pl. gălbiori, gălbănuţ pl. gălbănuţi, smântânel pl. smântânei şi smântânioară pl. smântânioare; în Moldova: burete-galbăn şi unghia-caprei; iară în Transilvania: urechiuşă pl. urechiuşe şi urechiuşi.1 1 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei; îndeosebi a celor din Udeşti, corn. de Emanuil Cimpoieş, stud. gimn.: Gălbiorul samănă cu creasta-cucoşului, dar are numai o pălărie pe coadă.; a celor din Buninţi, corn. de Popenciuc, stud. gimn.: Gălbiorii sunt un fel de bureţi micuţi şi galbeni. Ei sunt foarte vârtoşi şi au o pălărie mică, întoarsă cu marginile în jos.; a celor din Ilişeşti, corn. de Filaret Doboş, stud. gimn.: Gălbiorul samănă întrucâtva cu râşcovul, e însă galbăn şi pălăria lui e boţită. El creşte pe locuri umbrite şi când se taie sau se rupe la soare are o coloare galbănă-deschisă.; a celor din Todireşti, corn. de Nic. Rădăşan, stud. gimn.: Gălbiorii cresc câte mai mulţi laolaltă şi-s galbeni.; Panţu: Plantele, p. 33, 36, 59, 106, 313 şi 317. 44 Simion Florea Marian Gălbiorul e unul dintre bureţii cei mai gustoşi şi mai buni de mâncat.2 Din gălbiori se face tocană, adică se prăjesc cu unt ori cu slănină şi cu ceapă3, sau se prăjesc cu unt şi se pune într-înşii smântână, din care cauză se numesc ei apoi şi smântânei sau smântânioare4. T 2 După spusa rom. din Şcheia, com. de Ioan Berariu şi Ioan Balintescul, stud. gimn.: Gălbinelul e un burete galbăn şi de-aceea se numeşte gălbinel pl. gălbinei. El creşte prin păduri şi e foarte bun de mâncat.; a celor din Cireş, com. de Const. Popescu, stud. gimn.: Buretele-galbăn are coloare galbănă, creşte prin păduri şi e foarte bun de mâncat.; a celor din Valea-Putnei, com. de Aurelian Antonovici, stud. gimn.: Gălbinica pl. gălbinele e aurie, are pălăriuţă mică, pe dedesubt cu nişte păturele. Gălbinelele cresc câte cinci şi mai multe dintr-o rădăcină, prin păduri dese şi prin locuri unde se află multă cetină pe pământ, şi sunt nu numai foarte bune de mâncat, ci şi foarte gustoase. 3 După spusa celor mai mulţi rom. din Bucovina, îndeosebi însă a celor din Udeşti, com. de Gavril Rotariu, stud. gimn.: Gălbiorii îs mici, au coloare galbănă-deschisă, cresc mai mulţi laolaltă şi-s foarte buni de mâncat în tocană. 4 După spusa rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor: Smântânei pl. smântânei e foarte bun de mâncat cu smântână. El se dumică mărunţel, se prăjeşte cu unt ori cu slănină şi se pune sare şi smântână într-însul. Botanica poporană română 45 0. >"■ ^ (fat££.J €0UO 4teC*to*M(cL '* $ U44w£tccţj- (hctt^ , \ , - .'f ^f t' {&*«**/**' A dfa>@0- ' \h iloi£/&0L> OmX£, *tCCAo 4U£?~- (kujkf jfaux, <26& (t&* ($4X4^/^* €£C*4l> &*&s~ & ^y%je -,hlA^faa^cxtz^tj *xx-£<3~+- ^ntcfhţ£ tcUccC *k<4ft~es 4L> CcLclAau &*«jas6i£, tfugeit. MAh) &CC e f &0cj 'faoexifl-xcjf c(JL> CAy€e»^T~^L> ut^U ^cMrtUxa ^a&*uu-' 6#-jfeU>C£, *e' Cc*x9f*-ej-(*&£* ALCCJ *cx^J&X <4-€kx %Cftx ^ ft€\A~Qpt< 4j<' CL^6x£/tCx£ ■tXksr ^ CL^A<ă A ţOUAXA^— 'fa’O^C^O/f~+x>xjt-* Maj*-> (fa'x&tu/ k «■ vffxxofttx f ţie^ev^sr^ ee&aj(4L> yr*cj?+4xxjej * -r~aj ~cjifa9-r ACf ?<*ifa-cuo/^fie ^tcAXLAXxtxtof tXUct. c(S-> (fanc * ]^fht4t-j ' ŞfrtKÂfa****£ ec'-oxx.&.z & Jt-cPcfazstAJ Ţ — a ce/rr ((<& ofeuJCU, ~~U&LCt f CAUA. > ?« ■/ €XL/fac^ dC oO?> jţt d4, â^-Ost^f --ţi'.'.---.#:.. (Xt^ccc p^CcJZx^■€ oUL&j* ! t & &**> Uje^e' oUt^ UxmJc Jle UAt-ccfaj? fautdf CuJ Sa%& t&r-î dU ţuaxAAji^cL -£-& W; /vu* €uC^iisr-t^-j Zusc <£ C&je. 6«l£>€^^ gC$ ~ ţ 1-0** c£jl> cte, CM^p^ -Hld&a, 4f*t g 1 o .^u^£^Um£ c&Xl? *stscxde. ^t€ t***j£> /P-&&7** * — -a lgJI&y' &m faMfa*., '1*0*, *4z^ ¥#xc&y—di u=2*n~' jheL&ct*ii&*y 177. Gheaba-de-brad (Lepiota clypeolaria Bull.) Gheaba-de-brad, numită atât în Bucovina, cât şi-n Moldova încă şi simplu gheabă sau geabă şi opintic, lat. Lepiota clypeolaria Bull. sau Agaricus clypeolarius Fr.1, este un burete care creşte vara şi toamna pe pământ, prin pădurile umede şi umbroase de fag şi de brad, şi a cărui pălărie e albă, supţire, cărnoasă şi la început netedă, mai pe urmă însă acoperită cu nişte solzişori de regulă roşietici, iar coada alburie, lungă şi supţire.2 Gheaba aceasta este bună de mâncat.3 1 Panţu: Plantele, p. 108; Şezătoarea, voi. III, p. 83: Opintici = bureţi albi, mititei. 2 Dat. rom. din Udeşti, com. de Em. Cimpoieş, stud. gimn.: Opinticul are pălărie de mijloc, supţirică şi de coloare albă deasupra, iar dedesupt albă şi c-o mulţime de crestături. El creşte mai ales pe sub plopi.', a celor din Costâna, com. de Vasile Huţan, stud. gimn.: Opinticii cresc mai ales prin tufişe, au o pălărie cu o scamă albă pe dânsa şi coadă lungă şi supţire. 3 Dat. rom. din Stupea, com. de Ioan Luţa: Geaba pl. gebe creşte în păduri, are pălărie lătăreaţă în forma talgerului şi de coloare albă-galbănă, coadă supţire, lungă şi albă şi este bună de mâncat.', a celor din Şcheia, com. de Ioan Berariu: Opinticul creşte pe lângă marginile pădurilor, are pălărie lătăreaţă de coloare albă-gălbie şi este bun de mâncat. 48 Simion Florea Marian Un alt burete care se ţine de familia ghebei, despre care ni-a fost până aice vorba şi care e asemenea bun de mâncat, este buretele-şerpesc sau pălăria-şerpelui, lat. Lepiota procera Scop. sau Agaricus procerus Scop.4 4 Panţu: Plantele, p. 34. Botanica poporană română 49 /Se /TrfAjL>t $€(yr^ t-rz/zc*' k^TŞÂÎZhB f* &ierf£Tu£_ , eaS< Şe&ry i^pcco tMiWta— &Juf 0t&d, ^ M-r ălwvuzsuttc aCot* Tt-ouc^kTt £ţ^-tz&^c f c0*t*scZ&u&c£ GUţ Clsrauf , 60-uc . (f-t-ţ^CU ~ pyijZefâ'&tzr/Z^j ior-?72uz>&-aL -H£L && PsfrL0(;£l ; # &te. c-cl* ^cm^&o^u., cU^/aa* az aya&cu£ && fWfalA* fr C6^9^LaîZfc , >c*£es te' /psT-tfcurcTc^ ^OrpjLumj 4c ^~0uTe^> ŢT&tUjl cete -fuui^-^r&^xsfie *t TL. ff tfasrTrtaL, yi€ otz*z.ot Tu £â-i?c&y oc/7 eT -4"0jeZz&t* Hc££LJ-&c / -e «.a^uCeuoe oUkj&'1'uu> fe-c &' (cojea* -dxt^â /^i^McezuXc ,■ ■&? ăcux/ e> duu'ua.ToT oCeJ £#s-€c& t-frSo£ '&. jfcuLtc/ 0 ^&-âjr& occ jtâpri -facuriZOL <6&â'Hj&eu£ t%'7u&£ic~<4U. & uuca^^c 'Ti? 1J, (P&fi-CtuĂ'. ^[n ffivtu&i : Ct-#-wĂta t&M? fM> ţiUatjfa tiJwdoLv &uvU *& - rcut&> *t (MO £o âuctij &u , fyb 0*0 ^u^Bub M2<*v Cbu {U«Jb cAtjMML? &V 4ţ)tit&s rtk^'ţC&€M/*SOL^Jf dl> tA&s , t Ucutj^ iflicao ţ C ei& maS^-Zco^-#* , oicti $4Ât> «jot~i Mk&s A wumi^Aj c(aj tycus&oL- ^4x/a ua& - S&C t&> /fa)oUu(AMJ ot£L> (M)ufâ*AAÂjCu+4Sij 4? M&*> 1*0 ?MAjuO dUb $+4jdu> 4l iCuAuti^ AâjU&U 4X^4k' W &&t>, & ~~jT$daM_(a : ^tuLCuhj f, f/0, 2)* (f* ^m7r~^p/t U4/J, M$. fi , ’ _ &* jS4hf, ;4^ (âujuM - OAuMui afH-c^au- C&tJ, ţ4tM*Di teo ff ffaj-tfUşu -&&* Ax , &L 4U4)f4?tX4< Ai*xaAvt4ti jU€4.'C0UO 4C HjA&MOQ/ Ghimpariţa, numită altmintrelea iarbă-ghimpoasă şi iarba-vătămăturei1, este o plantă mică ierboasă, care creşte pe fânaţe umede şi pe locuri sărate şi care înfloreşte în luna lui august şi septemvrie. Ea are tuleu rămuros, frunze foarte ascuţite şi flori verzii cu două stamine, dispuse în spice semiglobuloase, încunjurate de cele două frunze superioare. Ghimpariţa, după cum spun femeile ştiutoare, e bună de vătămătură, de unde se vede că-i vine şi numirea de iarba-vătămăturei. Cei ce pătimesc de vătămătură o pun în rachiu de drojdii şi rachiul acesta apoi îl beu.2 1 Panţu: Plantele, p. 110. 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 44; şi dat. rom. din Munţii apuseni ai Transilvaniei, com. de Aureliu Gligor, stud. gimn. în Blaj: Iarba-vătămăturei creşte prin fânaţe şi se foloseşte, băută, la morburi lăuntrice, precum şi externe. Botanica poporană română 53 JCUl> (ftiiStuJ aMtUajfaJ i£) §&inzţuJJul, tuonv}^ t fvca° & §jUtrvfUj __________ tcnj fel oU fl+i&Jl 4' ÎMVM> , icu-b /W^t, fotfoUurL f' fc\ tiUH, €e CAMs e ^t^c£tcl~ i(&e*&Cuf & l&j uaj ţel cUb â&4L&0t, uuto eCo uuM~i*ujtUJ nu**. elr^fOf let/his Ub jA"\t> ¥l fLUjfe uumuzjJI (flctWsqAtLjJiLS ihu tfk/MU - f ţeoJ, $&£~ t&Qjţ ta/M. 4UA> 0UAA-e*& e4-04OUeL> d& ! ţt 4Ah& oCe - teu (tUO t&MJ cu/ u 4 p(ftio ces leutu Sm4*^^ $ 4&USlH)Uhy IVU tAAM£<*jU0L> 441; * ' cP ■ tfcUMX) - Y-JMuMsIAsQU**** f 1), tfuAUJ ----- .-^.- pj, OÂÂmj f tHu. oU 'Âu flU*, jZf'fâw' 6u: tflcwuQifa.. £, ///< ^ Zţ ttoi*cU \f* &-> ţiu*' f* $£l£pBl< 180. Ghimpuşul (Ruscus aculeatus L.) Ghimpuşul, numit încă şi ghimpe sau ghimpe-pădtfl-eţ, este un fel de ciritel ghimpos şi spre vârv rămuros, care creşte prin păduri şi tufişuri şi care e totdeauna verde, atât vara, cât şi iarna. El înfloreşte în luna lui martie şi april, are floricele mici şi verzii, frunze asemenea mici, cari samănă întrucâtva cu frunza merişorului-boieresc, şi ca fruct, un fel de boabă roşie cam de mărimea unei cireşe, care se ţine şi peste iarnă.1 Româncele din Ţara-românească, jud. Vâlcea, cari au stricăciune, adică durere cronică de pântece, fierb ghimpuş de-acesta cu vin sau cu oţet şi o parte din zama ce iesă dintr-însul o beu, iar cu ceealaltă parte se spală.2 1 După spusa rom. din Ţara-românească, jud. Vâlcea, corn. de S. Sa păr. T. Bălăşel; cf. şi Panţu: Plantele, p. 111. 2 Corn. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 54 Simion Florea Marian 181. Ghiocelul (Galanthus nivalis L.) (k* 4L£L£t ^ 0 cLi^c ^ \£ O ţ^£, *, -. if-L (C*?LtsC^T'-fr~*-~C fc.CCjh/-Ctj ■&. CC-eJ&t* *f-[_ Ă ' ^ ** ' » * /ia^o $ cl.4,£Zl J W «. fi ci. f-r-t' C'f^' ' * tf*) i oC £c&t-, " . . ' , 7*-^* — ~ ^ Ctx Cec. ten, /AP „ : 7 ., ■ *«■■■■ f '/** '■' € -tf-M, v g-p~~e}j x,4>i>£ O. , ," ' " -*-■ •'*■•*£•££ «tf-r.* y «' & £^- H'VL » *s ° . «>-’ r-TlJL, ■*-£ eLt-U^Ât-X'*-* n-'ldr -yr^ct^â *.* s ■■ * .. -i ■ft'VL o£*t Tl-^cc£ -*c*ccc£: *2 cc£.£cjC aUC f-c-t , O legendă din Banat ne spune că ghiocelul a avut opt copii şi copile. Băieţii s-au numit: ’ 5 Brebenel, Corydalis bulbosa, Cocoşel, Erythronium dens caniş, Frag, Fragaria vesca, şi Pipigioi, Orobus vernus. Iară copilele s-au chemat: Micşunea, Hepatica triloba, Viorea, Viola silvestris, Aglicea, Primula acaulis, şi Rujiţă, Roşa canina. anume patru băieţi şi patru Botanica poporană română 55 Murind mama acestor opt fraţi şi însurându-se tatăl lor de-a doua oară, vitriga nu-i putu defel suferi, ci necontenit îi batjocurea şi-i chinuia, până ce într-o bună demineaţă îi alungă pe toţi de acasă. Copiii, văzând că nu e chip să trăiască la un loc cu mama lor vitrigă, părăsiră casa părinţească şi, apucând care încotro îl duseră ochii şi picioarele, se pierdură prin lume şi de-atunci nu mai ştiu nemică unul de altul, nici nu se mai pot întâlni. Tatăl lor, adică ghiocelul, cum a văzut că copiii săi nu se mai întorc înapoi, a plecat şi el în urma lor ca să-i caute şi să-i strângă iarăşi pe toţi la un loc. Dar zădarnică i-a fost toată alergătura şi căutarea, că nici până astăzi nu i-a putut afla şi aduna la un loc. Drept aceea, cine adună în luna lui Mărţişor brebenei, cocoşei, fragi, pipigioi (pupeze), micşunele, viorele, aglicele, rujiţe şi ghiocei, şi apoi, legând pe toate floricelele acestea împreună într-un struţ (chită, buchet), le aruncă aşa legate cum sunt pe o apă curgătoare, anume ca aceasta să le poată duce în sânul său, acela câştigă iertarea tuturor păcatelor, pentru că a adunat pe cei opt fraţi dimpreună cu tatăl lor la un loc.1 Pe lângă legenda aceasta mai există în Banat încă şi următoarea datină: Când înfloresc primăvara ghioceii, cocoşeii, micşunelele şi aglicelele, numite acestea din urmă încă şi agricele, oglicele şi iglicele, şi se pot căpăta, atunci se sacrifică mai întâi morţilor, adică se dau de pomană, şi abia după aceea se întrebuinţează spre alte scopuri. Această sacrificare sau pomană se numeşte moşii de flori de Mărţişor. Aceste flori, precum şi celelalte ce înfloresc întâia oară primăvara, sunt primiţele (pârgile) şi totodată vestitoarele primăverii, deci trebuie să se pomenească morţii familiei cu dânsele.2 în unele părţi din Muntenia, din contră, îndătinează românii şi mai cu samă româncele de-a duce în Vinerea Paştilor la biserică tot felul de flori primăvăratice, însă mai ales ghiocei, cu cari împodobesc apoi epitaful. După ce au trecut pe sub Domnul Christos sau aer, cum se spune în Bucovina, fiecare româncă ia din aceşti ghiocei, cari s-au sfinţit prin şederea lor în biserică, şi, ducându-i acasă, îi pun de se usucă, iară la vreme de trebuinţă afumă cu dânşii pe copiii cari se bolnăvesc.3 Hlujul de ghiocel fiert dă o coloare galbănă frumoasă. Din zama aceasta îndătinează româncele din Moldova a face gălbinele, în cari boiesc apoi scule de buci şi ouă de Paşti.4 în fine trebuie să mai amintesc încă şi aceea că ghiocelul se mai numeşte în Muntenia încă şi coconel pl. coconei5; în Banat: ghiocel-mic6; iară în Transilvania: gheocel, ghiucel, gheocel-mic, gheocei-de-ghioc, clopoţel7, aişor, primăvăriţă, giorea pl. giorele8 şi ghilicel. O doină poporală din Ţara Oltului în Transilvania, în care întâlnim numirea din urmă şi care ne-arată totodată şi anotimpul când, precum şi locul unde creşte această floricică frumoasă, sună precum urmează: 1 Sim. Mangiuca: Calend. pe an 1882 şi 1883, luna Mărţişor; Aurel Iana: Din credinţele poporului român din Maidan de lângă Oraviţa, publ. în Familia, an. XXVI, p. 7. 2 Sim. Mangiuca: Calend. pe an. 1882, p. 140. 3 Com. de mult regretatul coleg academician dr. Brândză. 4 Com. de dl Art. Gorovei. 5 Dr. Brândză: Limba bot., publ. în op. cit., p. 47. 6 Sim. Mangiuca: Calend. cit. 7 Porcius: Flora, p. 53; vezi şi Brândză: Prodrom, p. 452. 8 Panţu: Vocab., p. 17. 56 Simion Florea Marian Mă uitai pe Olt la vale Văzui mândra pe carare Frumuşică ca o floare. Eu am prins a o-ntreba: Datu-şi-a gura cuiva? Ea a prins a se jura: De-oi fi dat gura cuiva Usce-mi-se cununa Iar o altă doină, tot din Transilvania, în care - D-auzi, mândră, ori n-auzi? Ori n-ai gură să răspunzi? Mi te cere-un ciobănel: Mere-i, mândră, după elf - După ciobănel m-oi duce, Că guriţa lui e dulce!... El întreaga ziuliţă Nu se lasă de doiniţă, în Bucovina, a albi, a face mai ales însemnează atâta cât albicel. Ca câmpu primăvara, Când oile sunt cu miei Şi vacile cu viţei, Pe sub tufe ghilicei; Când îs oile cu miele Şi vacile cu viţele Pe sub tufe brânduşele.9 întâlnim numirea aceasta, sună aşa: Mânând pintre floricele Albişoare miorele, Mânând pintre ghilicei Mieluşei tot frumuşei, Iară noaptea lui e lină, Că-i cu-a stelelor lumină Şi cu dalbă lună plină!10 pânzele ca ghiocul, se zice şi a ghili. Deci ghilicei Ghiucel sau ghiocel, aişor, primăvăriţă, lat. Galanthus nivalis11 12; ghiocelul-alb. 12 9 Iarnik-Bârsan: op. cit., p. 242-243. 10 Idem de eadem, p. 75-76. 11 Uzitat în Transilvania. 12 Bălăşel, nr. 89. Botanica poporană română 57 Vdf CL-ctlCiAţf HttH 'tio 4wr*t <&/&> eco fy*4KlAt£/ fac/, nifWÂiii "~1 - ''A tuimAx, ui tiiiai jtâi-ti+e&j iai & jfotcrvjct&zj -tnH, •mmJ te~\f-0L> (*uxa iMMjiia-it, oCt, cai' &dt> . $m UUOUO tiUUUZ. litiu €Qj Ic tUAmAjitij ii ii&<24AJ.S> iui 4Uh£> f*v&4gs ti(jţ*l'MÂş(Â'iAAOT-i' C114MJ d&p-&idj oC(L~ cC4AcAAL> 4Aj nUiii ii t ^uxx aia fou (ftuAUHiwjkj t tutu?*f* jUi fU, @Up-friu P &ts f&Luiii oOU $MKÂki fiola iotei&C /^< ^ io u$^eJ- f l^ouCta /ii icţtiiikj f dfoAi- , $fui£ivLi& €i&f) 4$itiÂt£ Cl- Kh PmMo : (l*tou$, /j.JLS. £)< &&J, le&r -thii fh^LiiLCU- F«j6ixu', itH t Mj UcuÂ^itiU (ftfctjou i (MU,. oUj (Lt/li&r PeA-UCU j daSx -#44*40« hajx4u£o. Si * Cea auu Uaittif Ji'nj^fda oLtJld^kj (ÂA-â wtţl£rd>Nk_ uc^dţfaacti Jitii ăuujO Ctd cÂacco d- t ji&tuL Ikt &^/uco{}~r£ di -a tlx4dâr e ţa/- 4âUUd/% ţ-e/es Ti9-dufw %< : '§/cdoU£ /ti, $&<*£*£ ti/ ~ ^ţ//£ ti/p/odJ^ ■jî^rxi'J fa a&Z/oiJJd p/lr/i Z&tcu~ /i du $jyiPL6t-t<-£ : /Ai /tiezec , ^ - mau. 4AdbA 'jctetcc f f - Câ/l/uAriTu/as ^ ti l^cdtiejcc, îati. /frtitd c^^daxXcu/ccd 4/ ^ ~ 1 . /)* Âbf\ /Atu., J%} Şa/cULstd/t' r duti* tid âzrfi d/i ---------— rt W si 6 (^r£ br&ţdâ pl 1AUWp{la£Aj J(^M4>tcrt'/p^/ /uZj A A di £ .//jfsJ +f S 4 j , /7 fsl /P^ _f s- _ //f *. « . » ftifrtl f Mdia-iLi enn a/Âl ftiucti ti C/Zfd OtiL //t O' +> O / * / , ‘l c> * t ţCCAJPeM'Ufc JMjt'4LCa. etc T-frdfd. p JdUC/ct-Ou/t j jtJdUXCUtJ ţ uac al/jM da /rtjdulc, /&/âc(£4a^, teurd tuaJ /$/p-e. duce/ta. 4 |?. PoaajIu ' (to-c*dl>'4* Zf-Z/, & tteu. eU oâC (/* (ţl/dCUu t 183. Ghisdeiul (Lotus corniculatus L.) Sub cuvântul ghisdel sau ghisdei se-nţeleg două feliuri de plante, cari samănă cu trifoiul şi cari cresc mai pe toate fânaţele şi imaşurile sau tolocile cele uscate, atât de la ţară, cât şi de la munte. Cea mai mică dintre aceste două plante, care înfloreşte începând din luna lui mai şi până în septemvrie şi a cărei floare e galbănă, pătată cu pete roşii, iară frunza asemenea celei de luţernă, lat. Medicago sativa L., se numeşte în Bucovina: drob, ghisdel pl. ghisdei1 şi motocel pl. motocei; în Moldova: drob şi laba-mâţei, fiindcă floarea ei e distribuită ca o labă de mâţă2; iară în celelalte părţi locuite de români: ghijdău, ghisdei, ghisdei-mărunt, trifoişte, trifoişte-colţurată şi visdei, lat. Lotus corniculatus L.3 1 Dat. rom. din Gălăneşti, dict. de Carp Mitencu: Sub cuv. ghisdel se-nţelege în Golăneşti trifoiaşul-cel-galbăn, care creşte pe marginea drumurilor, pe toloci, precum şi-n alte locuri, şi care are floare galbănă pătată cu roşu şi păstâuţe; precum şi un alt fel de trifoi, tot galbân, care creşte mai tot pe acelea locuri. 2 Com. de dl Art. Gorovei: Drobul sau laba-mâţei creşte prin fânaţe şi se întinde pe pământ. Are floare galbănă în buchet, distribuită ca o labă de mâţă. Aduce la frunze cu luţerna. 3 Panţu: Vocab., p. 25-26; şi com. de dl P. Oltean. 60 Simion Florea Marian Cea mai mare, care înfloreşte în luna lui iulie şi august şi a cărei floare e asemenea galbănă, se numeşte: ghijdău, ghisdei, ghisdei-mare, trifoişte şi visdei sau vizdei, lat. Lotus uliginosus Schkuhr.4 Ghisdeiul nu lipseşte mai niciodată din feredeiele fetelor şi ale flăcăilor din Moldova. Cică el înmoaie pielea.5 Tot în Moldova este datină de-a se face scăldători dintr-însul şi contra dropicei.6 Pisat şi băut în rachiu se-ntrebuinţează contra hemoragiei. Iar zama se bea de trei ori pe zi câte un pahar pentru friguri, că varsă tot veninul, de rămâne omul cum l-a făcut mă-sa.7 In fine, tot cu drob sau ghisdei de-acesta se vindecă şi cârlanii care au galgară, precum şi oile care au gălbază, adică îndată ce se va pricepe că cârlanii sunt loviţi de galgară şi se va vedea că trece printr-înşii, sau se vor cunoaşte oile că sunt gălbăjite, e bine să se deie mai întâi şi-ntâi să pască drob şi-ndată le trece, respectiv se curăţesc de gălbază.8 Afară de-aceasta, ghisdeiul figurează adeseori şi-n fruntea a o samă de poezii poporale. Aşa o horă din Ţara-românească, jud. Muscel, prin care se ia o nevastă leneşă în batjocură, sună precum urmează: Frunză verde de ghisdei, Când eram la mama trei Aveam şeapte bobocei; Bine mai era de ei! Iar de când m-am măritat Şi am casă, am bărbat, Nu ştiu apă de le-am dat... Când la mama ne aflam De muncit ne văietam Pe mămuca tot lăsam. Alta, tot din Ţara-românească, jud. Gorj, corn. Săcelu, sună astfel: Frunză verde şi-un vizdei, Cine-aude glasul mândrei, Lasă oile pe munte, Trece-o vale şi o punte Şi vine ca s-o asculte.10 Doamne, harnice eram! Acum nu mă mai ajung, Nici deretec, nici împung... Leneş e bărbatu meu, Bate-mi-l-ar Dumnezău, Cică eu tot şed mereu ... Aolică, de ai minte, Desmărită-mă, părinte, Să mă văd ca mai nainte La mama, fată cu minte ...9 4 Panţu: Vocab., p. 26. 5 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 6 Com. de dl Art. Gorovei: Drobul fiert, în scăldători, e bun pentru dropică, o boală foarte primejdioasă §i care constă în umflarea mânelor şi a picioarelor, de la degete spre corp. Faci de vreo câteva ori scăldători dintr-însul şi scapi de dropică. 1 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 40. 8 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 100 şi 101. 9 Rădulescu-Codin, op. cit., p. 148. 10 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 775. Botanica poporană română 61 Şi-n fine o doină, aşişderea din Ţara-românească, jud. Vâlcea, prin care o copilă se deplânge că e străină, sună aşa: Foaie verde de vizdei, Sus pe malul Bistriţei, Este-o copilă străină, Care plânge şi suspină. - Fugi, copiliţă, mai tare, Că vine Bistriţa marel - Las’ să vie, să mă mâie, Că n-am tată să mă ţie Nici maică sa mă mângâie. Am un frate şi-i departe, Şi-o soră, de ea n-am parte, Peste-un deal şi-o apă mare, Şi-o dumbravă deasă tare. Codrule, răreşte-te, Mai iute desfrunzeşte-te, Ca să-mi văd surorile, Surorile, drăguţele, Că de mult nu le-am văzut, Carnea pe mine-a scăzuţi11 Drobul e ca un fel de trifoi cu floare galbănă ca a trifoiului-sălbatic. Drobul nu-1 mănâncă vitele. Creşte pe imaşe, dar nu peste tot locul. Se-ntrebuinţează pentru feredeu la orişice boală.12 11 Gr. G. Tocilescu, op. cit., p. 111. 12 Dict. de Casandra a lui Ioniţă Andronic, din Dumbrăveni. 62 Simion Florea Marian 184. Gladeşul (Acer tataricum L.) 4k* (cÂ&T duda/hAZlAto tjf.) 4aut f, tuonu^ajdj&f & ţt dff/cd - t ta/rti & 9rac4/i^i/i^(iiA.Z(lL>: OÂ^l tofu Cbfâ&hl? -faUcL, tA/h&> t*h#*tfk* p^Mot-iJk* 4c (^juţi4(4/n^ ftd&O da*UL>f 4/ taj4s ■&+£> ţtuuJco tu> Şa2/c\ Hm£( -i#/< i/tffl ftCtAVWju &u. MsWu e 4kJ{J&& u^(j &U fW4ufif*> fh^-â*4^64*44V MUll yteca dU*4L6ţ4^e4l&l> de> 44*hJ ft dttv 04C'6O^tU-4H/1 60*Tj (SUC* c£cw4*e/ dt ifitl, eodtţ jt&&s*~4/ &' i/faofiJkjÂ? oCe-at* ty&t&dudu $n âft 4c ce> X?, & ^mau Xo* j/te*d- mo 42/îai tcof-odu* & fUtoUpMjfe?\ 4*uL**JL ,X£uu*ov te* teM* cbudrăut/ţ- fUjfr'o & CU* XCCsTU-lO gCi-41U&UX-&l* *% ■ '-a^u da* <ţdU£J fj, fctu/ft* î F£&jt/eÂ/ /, ffju - _ fâaXkd?tutf tt£ /« 20 4i Z¥6' '?n a 2.].^efobl, MptU* dtfO 4ffA €4U cCl/w, ifty'4*dut/u£ dud c. /* „ /). , . -- ' 1 Gladeşul sau gladişul, numit astfel în Moldova şi Ţara-românească, iară în Transilvania: verigar1, este un arbore mic, care creşte prin pădurile şi tufişurile de la ţară şi care are frunze ca paltinul, lat. Acer Pseudoplatanus L. Floarea lui însă e albă şi crescută la un loc ca strugurii la vie. Iar poama lui e ca a mălinului, lat. Prunus Padus L., atâta numai că e roşietică. Floarea şi frunza acestui arboraş e bună de durere de ochi, iar coaja sau scoarţa lui pentru producerea unei specii de negreală de scris şi de colorat. Româncele din Bucovina, cari au durere de ochi, culeg floare şi frunză de-a gladeşului în orişice zi, le pun la fiert în apă curată şi ne-ncepută, toarnă zama ce iesă dintr-însele într-o strachină şi cu zamă de-aceasta se spală apoi la ochi.2 Româncele din Ţara-românească, jud. Putna, plasa Răcăciuni, cari se ocupă cu coloratul, iau coajă de gladiş şi o pun într-un ceaun cu apă curată la foc ca să fiarbă ca o oară, adică până ce se roşeşte apa. După aceasta scurg zama şi-l lasă apoi puţin ca să se dizoalve. 1 Panţu: Plantele, p. 114; Buletinul cit., p. 266 şi 276. 2 Dat. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea. Botanica poporană română 63 în urma acestei proceduri, zama e acuma ca negreala (cerneala) de neagră, şi se întrebuinţează chiar ca negreală de şcolari. Tot în această negreală pun şi materiile ce vor să le coloreze negru, cari se fierb puţin şi cari se scot de vreo câteva ori la aer. La urmă pun şi piatră acră, după care se mai lasă ca jumătate de oară. Apoi materiile sunt gata colorate. Se spală cu apă limpede şi se pun la uscat.3 Tot cam în chipul acesta produc negreala, respectiv coloarea neagră, şi româncele din jud. Covurlui, plasa Şiret.4 3 Buletinul cit., p. 266. 4 Buletinul cit., p. 276: Se fierbe coaja de gladeş, se scoate, se pune calaican, apoi firele şi piatră acră pisată şi se boieşte negru, după acelaşi procedeu ca şi în coajă de lemn-câinesc, scumpie şi slodun. Din coaja de gladeş, fierbându-se, se făcea şi cerneala neagră. 64 Simion Florea Marian 185. Golomăţul (Dactylis glomerata L.) ■ ţ tVcC-trt / (fâUsC&vxtwl* uc&t* fri44*-t eM£> tu dP&Cfeit-HiO fa / tu tPu’ust'Ls “*/ vV2-snfcfa'C&J*d7 fu tWa* k aM f JWt Jf fi-dw a~£Uf£j$} *ML» ţe£ cU Ca*& CtuML>ălt ţi /Wh jfwJu te ţ*1 &+e* jfattU(£j *uU *i tc*4uXj2t/eJ n <1 & duuxj &u Jtccu^e, #4" 4Zt£oe> f ţt ţforZdk ea+i~ f»**u>«AcJ? c£> «£*t*e , », de câ-€m-^e>2 %3Z%Z£^k2?’ *)- ($wu $ui /cuC 2euuttu, etpo*., cte> d£- 9* &* d/ f? j&ă#**, $), &i4AJlhj * •fc>£4V&,u^£hjj^ , //£\ __ df& ***■ { d4^< X.'4& de j? tf? &0*tsţ eedfas f * n d. u r'tde ţ yte.to6ite> c&f ^*2*') • u^y ¥tH^tCcUAe2 gftJ Z t ' Golomăţul, numit astfel în Moldova1, în Bucovina însă tremurici; în Transilvania: păun şi tremurice2 în Banat: golomoţ; iară în alte părţi noduroasă3, este un fel de iarbă, care creşte pe fânaţe şi prin păduri şi ale cărei frunze liniare sunt lungi şi ascuţite la vârv. înfloreşte în luna lui iunie şi iulie şi florile sale, cari formează la vârvul paiului mai multe spicuţe, sunt de coloare palidă-verde, adeseori însă şi roşietice sau viorii. * Golomăţul.4 1 Dat. rom. din jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 2 Com. de dl P. Oltean. 3 Panţu: Plantele, p. 115. în: Ist. nat. med., de dr. N. Leon, cetim la pag. 76: Nodurele, pentru cel-perit (Iaşi). Oare planta aceasta să nu fie sinonimă cu golomăţul? 4 Tud. Pamfile, IV, p. 7. Botanica poporană română 65 (fâyr-btict 6 /i&iHc/tt, iţe* jft& £frtu4st-i -rc^L,6-ift^y CC^/^>f cCo&A'^oco^ ţi +-*ccC cdtA^ţjOcf^, cdr-Qj tts-4&r i^a^u<~ lhf^, UKJ^j Mjţi^yveOb yLfc. p-O^rt-tL*-^&f şfatA*kAO£j ţ' £oc<2 ’C&-4L+-&> ţi jfârri ţţMj£$-/-fo£J, SuţLitK ţi -fţtec^&j 6oO&v aCclc fiaotrfu^ &to4U£o> /L&ajifi/occs »-~AL4iot^ot2i eet C4U-H (Pr&UJ *10cy <4ş vtoţ*-COţJL> , Ct^eiUo^ p-oon^ -H* &wţtA^-t ei tvcixi te< S^rrf^,o£ ci+> ţel - f*4>. *7 i ^ ^ ^ ^ l/4€£i VCO't^o-tt^voi f io-ţ /t<^iihu nta*t^on^cet v~tâ^CastiLCes gj c*Ă£> fţioe/e^j ocu * J?' c^>. ^ tff’» ’/ t&y? tuzj7, HcM^cO. e, iţH, 186. Graşiţa (Portulaca oier acea L.) Graşiţa, numită astfel în Ţara-românească şi anume în jud. Dolj şi Vâlcea, iară în alte părţi, şi mai ales în Moldova şi Transilvania: iarbă-grasă şi porcină1, este o plantă care creşte pe locuri năsipoase, cultivate şi ruderale, prin curţi şi grădini, pe drumuri şi pe lângă ziduri, şi care înfloreşte începând din luna lui iunie şi până în august. Are cotor rămuros care se-ntinde pe pământ, frunze grase şi lucitoare şi flori galbine. După credinţa şi spusa românilor din Ţara-românească, jud. Prahova, graşiţa sau iarba-grasă este bună pentru oamenii cei slabi, cari vreu să se îngraşe. Spre scopul acesta se pune în fierturi şi mai ales în borşul cu fasole.2 Alţi români, tot din Ţara-românească, având graşiţa proprietăţi antiscorbutice, mănâncă vlăstările ei cele tinere ca salată.3 Românii din jud. Vâlcea însă zic că graşiţa e bună de izână, şi spre scopul acesta fac dintr-însa, în amestec cu dârmotin, lat. Ononis hircina Jacq. şi Ononis spinosa L., şi cu slăbănog, lat. Impatiens Nolitangere L., scăldătoare în care scaldă apoi pe cel izânit.4 1 Panţu: Plantele, p. 127; şi com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42. 3 Panţu: Plantele, p. 128. 66 Simion Florea Marian în fine românii din Moldova, jud. Dorohoi, com. Petriceni, întrebuinţează zama de iarbă-grasă la spălarea rănilor cu viermi, în orice părţi ale corpului.4 5 Graşiţa, respectiv iarba-grasă, figurează foarte adeseori şi-n poezia poporană. Aşa o doină din Transilvania, ţinutul Bârgăului, în care se face amintire despre această plantă, sună precum urmează: La Ileana după casă Cine firu-a răteza Creşte-un fir de iarbâ-grasă, Pe Ileana o-a lua.6 în fruntea cântecelor sau strigăturilor însă, iarba-grasă se pune mai ales atunci când cântăreţul sau jucăuşul are de scop a lua pe cineva peste picior sau în batjocură. Iată unul şi din aceste cântece, şi anume din Moldova: Foaie verde iarba-grasă', Nevestei, care-i frumoasă, Nu-i trebuie-oglindă-n casă; Şade numai la oglindă Altul, tot din Moldova: Foiliţă iarbâ-grasă, M-a trimis mama de-acasă Să joc fata cea frumoasă. Oi juca şi cea mai hâdă, A In fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că de familia plantei, despre care ni-a fost până aice vorba, se mai ţine încă şi o altă plantă, şi anume: Agurijoara, numită şi portulace, lat. Portulaca grandiflora Lindl., care creşte prin părţile noastre numai cultivată.9 Şi gunoiu bate-n grindă, Şade numai la fereastră Şi gunoiu bate-n casă.7 Că-i cu cămeşuica mândră: Mama-mpunge, fata trage Mândră cămeşuică-şi face.8 4 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42. 6 Com. de fostul meu coleg la gimnaziul din Năsăud, dl Pavel Beşa, de loc din Bârgău. 7 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 103. 8 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 106. 9 Panţu: Plantele, p. 3. ifraufa, &c-U4tt ihxl/^sxrej med ^ ^yux eAUrt j(Ţj m.Ost fL4^rv£S&; ^CdLdcJ^fafaffaZ ' S*ş Zt. figrf, // , 6*-&L-ţg*n£tc.. y~~ ’ g -_jţţ^££j, ^ §r£^_ ggTgg7. fafafafai cot/. frfafatcjcsrL cxjofafal . sfa, flfafafalfafa^ ! $r&oc ~cUs~ frfaitc-MAt- & { fart'faUtcwj aţtu/£e&jn> <7 fy/Lc V'CJZ , @r44<- - facOr ^ r frâteC - fafaytcaf tz " fatC^tO-Tfafafa f fatofa* farc'jfafatCA'taJ cCcc7 ctttij fata^fa Jrfa-de-iaj^Lcr, frate - fae~ farcuna^efa te* $*azc f &0J. fafa'-fal COCSnS /l^ ^ ^ ^ ^ fr&cc -afafa r £fafa. far? fa'tc/stPtj fugfy^ctfaa-c^ztd faf Jr^ -, tem. ^J^uţe/,^. **#. (AtCn*~r $fai ■ffaţfhfa r ^T**y ~/{*^~ y' frate - şJctoA'efaf fal-fafaCgfa ţ l&fa* farr fac ecte’/^t faor^itfauAPO l&tOMkj djO 4*2 6 mfâ+AS&J fa (wouxo âu dfAl&JU, ÎS ^cJ- MLL O pA^Cll^iX ftHOUJCa f 4X^a UU&fţL4K>bvJ jiMwUs, OJC^i Cp fauj ct&ţojccl&Aj il pi' CVU^l -Ce ~ C (RAtOCOiAljtt^ir CHAA^CtUlMJ UC4Cfi(C UA-&& oLlfUk*'UM4MAj « oCtAÂCOU 'UaâkjC' ; duiiA/wJ $cc- Grâul-cucului, numit în Bucovina şi ceapa-cioarei, iară în alte părţi locuite de români ceapa-cioarei şi scânteiuţă, lat. Gagea pratensis Schult. sau Gagea stenopetata Fries.1, este o plantă mică, care creşte pe câmp, prin sămănături şi prin rărişuri de pădure şi care înfloreşte în luna lui aprilie. El are numai o singură frunză radicală, lineară, rar când două, şi floare galbănă în forma unei steluţe. Afară de planta aceasta se mai află încă patru plante, cari se ţin de familia ei şi cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Acelea sunt: Scânteuţa, lat. Gagea arvensis Schult. Scânteioara, lat. Gagea saxatilis Koch. Viorele-galbene, lat. Gagea minima Raem, şi 1 Panţu: Vocab., p. 17; Idem: Plantele, p. 52. Botanica poporană română 93 Ceapa-cioarei, numit în Bucovina şi grâul-cucului şi grâuşor-de-câmp2, iară în Ţara-românească, com. Piteşti: laptele-paserii, lat. Gagea Iuţea Ker. sau Ornithogalum luteum L.3 O samă de românce din Bucovina îndătinează de-a face din plantele acestea, dar mai cu samă din cea dintâi şi cea de pe urmă, cari se numesc în Bucovina ceapa-cioarei şi grâul-cucului, un fel de coloare galbănă cu care îngălbinesc oauăle la Paşti. Alte românce însă, tot din Bucovina şi tot cu aceste două plante îndătinează de-a vrăji în ziua de St. George.4 2 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Pachiţa Buzilă: Grâuşprul-de-câtnp creşte ca de-o palmă de-nalt, are frunză ca laptele-cânelui şi floricică galbănă. 3 Dr. Grecescu: Conspect, p. 563-565; Panţu: Vocab., p. 17; Idem: Plantele, p. 259. 4 Dat. rom. din St. Onufrei sau Mănăstioara, şi a celor din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 94 Simion Florea Marian 189. Grâuşorul (Scilla bifolia L.) ^raMĂvrtci. •33 . (Uvtij (âXi> do f Mk/tQj %CCU tiO IjXACCCL 4i UdtwnM? tuj^UMjfrr 4i 4t6 /40f 9* tut£j 4L4-U aM>4S€+Ă tCMuJ, T-cur COJtd 44UV - &&£td>l ţt (UUUJU ifatULs faeAMJOL* U4ţ'U^/£> *t &-£&■ ^fCLCU/&TuJ^ f nMjid* w UA0-4 mtxz 4c n (jrciuJ&r •> des» /tocJkor& 4c ŞytLuJ?, tuMxJh/. j tu căâ/$6~. P^tT^U^Y^M^ea. ^aucro/p, $jfc&recv /b/• tf&tyreCe &' ikiyt&Ou «Uk> ifafrH&i aJ, (k'Moco : §î&reco $4, f^e/e>, ^ ^ uccmUj&o J^ânA>t4tâi /tuuuuLu^ta0, *£ ea+€c ‘*tiam*Âaa uobjfcasnx^^ulîCei&AO «? uu> VoC oCqj 6you44suutcc ii Uk\4 jiucitui y^iZsv iMoocdt Vi^a^Aej •'vucci ^u^cc/Zci? U. la/ /â- /£ @M , 44 t+Oiio> 4c 44 9416. $t A O HĂLmuO, tot> ţ+ba~/ttA f ct&4fvfe ca*4L> uc~a . >\ TUU. %j 'pca, uX^'tţ, tf&r 1), fcvUJţL . (fo«x~0‘ fi, ¥3/- h. (fâvutc/S'd3' 9^0-Jnntv ‘ 990, - /ct&Ju ; ttâm/sMj &<*/. fiţcj/, iu jdc'O*' ti/, ^4, 3^4 ^ KAJ ^Cf-Ccu/J /tu iflv/tL0Or Una dintre cele dintâi floricele de primăvară, care creşte mai cu samă prin rărişurile şi luminişurile tufişelor şi ale pădurilor şi care are floare albastră ca ceriul, rar când albă sau roşietică, şi numai două frunze înguste şi lungi, este grâuşorul, numit în Bucovina încă şi grâuşor-de-pădure şi grâul-cucului; în Moldova însă găurea pl. găurele, ghiorea pi. ghiorele şi viorea sau viorică pl. viorele; în Ţara-românească: viorică; în jud. Prahova şi cu deosebire în Oltenia însă: zambilă şi zambilă-de-câmp; iară în Transilvania, şi anume pe la Rodna: giorea pl. giorele.1 Despre această floricică frumuşică, al cărei trunchi subpământean e un fel de cepuşoară şi care numai rar când creşte mai înaltă decât 10-15 cm, se crede şi se zice că o mănâncă cu mare plăcere viţeii.2 3 O altă plantă care se ţine de familia grâuşorului, despre care ni-a fost până aice vorba şi care creşte numai ici colea pe ţărmurile Europei sudice, e ceapa-de-mare, lat. Scilla maritima L. sau Urginea maritima Bak.3 1 Panţu: Vocab., p. 43; dr. Brândză: Prodrom, p. 440; Idem: Limba bot., publ. în ziar cit., p. 396. 2 Dict. de Achelina Ursachi din Putna. 3 Panţu: Vocab., p. 49. Botanica poporană română 95 e * ** a uzaj. ■ {uilou f wum&k m ($tcutu-i stAju u /tZ.%L~ !ZL i Z}UfU-Âg/jl-' tzZâu &ţjg tZ &(uca4H @Cfr- j UldZi-o-iAA{j ; %uXlAj oCc> ; ffa^Z' od'VUi- ^9-UA-tZ *Z &> ZU/t^r clJZxZmj aja^uauc ta eZ p^ur cumZ , ' 4 Oj'OUAZj.d iXs ZU L&-<£LUJl>J i~VL/f 4f~VCjâ~*ZZtA 'U^tOL^ dc 43tAZj HA^k ZuJ>exuxX^ CUU &Ztt4j 6UÂl UHJ oUjLZZZmJ), tc CvZ/U^Zj/jO Zc uua^Z Zzj /? fi * A Za£n> Zcao jfuJu, , f ^o-nij te-fZ&U uur^^aj te iisiA^cZ/dU&J Uj^axu^oj faZ&AttcaZ coj Zc ($&tZ>-a^eZZ^ 4< tOUK UfiL UAJ ■ţr'tCULZP cZuZtCXJ^! __ M tac nucuxxl tucj icccfiZvAufi /l* w& txuiZK^uJdZe, f c6H4^ls foe* £â>ooc*ti£k, ■■iMis P<2LA-TQuCe^t fl£j £^L4A^ţ-a° 4* /L&J lC&'t~m^oc£ *na*rîc-, €*' C01a~ 4c*~ej ţ£p-r-î ^oor-tî, & ctCZ' âa/t-n^h co lung, do f LMxj&) &' dfj &r-&'Kst4£ «lmj &L oU<^& CovtMj UAAWL4stt> Uttst JLs-4?U&£*~> ^LAAJLff^ . oCo (U€cC-t> t&^-î fH'XJ W , ^ 4< mMĂfe tbv-t faGu<4^eMS <^cc£<£ eCt4M^^e^t/^\ €4AAc£ a4^-<^i^/c, fi' ^ ^ 'ţ-*x~J£i -O-iujQj 41 *£c^tf, idlfi UxjîsHAhc'- ^eţ^4ptpL> , Mi'ok 4/W-4Î &JL> cAÎUzm #U44^4JtyC**-i. , J)' &COK&U \ Xf>î#snĂe£&> yG Jt9' j ~~ $¥ py* duL&ftsi fof. /, Z&' _ ^ ^ / >-» 191. Guşterariţa (Salicornia herbacea L.) Guşterariţa, numită astfel în Ţara-românească; în Moldova însă: brâncă şi iarba-porcului; iară în Transilvania: iarbă-sărată1, este o plantă care creşte pe locurile cele sărate, pe lângă saline şi pe ţărmul mării, şi care are flori verzii sau alburii în formă de spice cărnoase. Guşterariţa, care înfloreşte începând din luna lui iulie şi până în septembrie, este bună de guşter (crup) şi de brâncă sau orbalţ, după cum numesc unii boala aceasta, de unde se vede că-i vin şi numirile. De multe ori oamenii şi mai ales copiii, când se scoală demineaţa, sunt amorţiţi şi se ştiresc în gât, adică le vine a tuşi, năcăjindu-se a scoate flegma. Această indispoziţie se cheamă căderea guşterului. 1 Panţu: Plantele, p. 24; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 26; şi com. de dl Tud. Pamfile. 98 Simion Florea Marian Guşterul se rădică la locul său legând pe cel cu guşterul căzut de gât cu un ştergar şi rădicându-1 în sus, ori împrejurându-1 cu poala cămeşii şi strângându-1 de gât cât va putea de tare o femeie. Aşa făcând, bolnavul scapă teafăr.2 Guşter se zice însă mai cu samă atunci când anghina se întinde din fundul gurii, până la laringe sau parotidită.3 In cazul acesta se întrebuinţează spre vindecarea lui, între multe altele, guşterariţă şi scumpie, lat. Rhus Cotinus L. Se fierbe adică una sau alta din aceste două plante şi zama ce iesă dintr-însele li se dă apoi celor bolnavi ca să facă gargară.4 Pentru brâncă se pisază şi se pune guşterariţă sau brâncă pe locurile unde te doare, sau se fierbe, se fac scăldători dintr-însa, în care se scaldă cei bolnavi, iar rămăşiţa se toarnă în teică (troacă) la porci.5 2 M. Lupescu: Medicina populară, publ. în Şezătoarea, voi. II, p. 20. 3 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 134. 4 Com. de dl [...]; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 134. 5 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile; şi a celor din Ţara-românească, jud. Prahova şi pe la T. Severin, apud dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 26. jgtanica_poporanâ română 99 4% (fi^ti&n^îa. intiţatid fi ce ca dtn&-*CfAACZ* i^cuetial îvutetţ ea*& crcSieou 00 &u ţ Sa C(J 6titiz, CLA.jAl.AXj 'pULOZA' {- Oiti etic OAAt. (?e£a ST oC Oc^atifoj ^AA^q~AAAjj Y^OCj tiXs ) caf teu. sucti stiodu SutţAZjr-- te; sa* ti sti3 ido (fu. lAAtuzf* îuastf iLzkJcciuJ’C coti3 UtL~i tkjuÂcC SUUfpticOLţ ti tilus ytSCrtic^iA-tij ACtsti îi ticnea . tist cUlV -&<-> fkcwtAA^ctcaucA ti S?-au /fLa-ţ^sd ea~i o(ee ti Cuc te-teftj ecou *tii sc*aj feti * Mc titi ■c«« $tcm.4v£ ZzXAt J tuj> (LccAi-ytiiiatitZXj €cc^C CCOU 'K-4J-. fxuz/h^x^yiA^ia j ti-âLj zx^sscciiticti OAAti..^c şti.' 2-0U> cOfi-ti /HiL^,iUucf€> c/CoAL^Jaa£qcC , iatitCAccAe-/ iXyOe^zftU^OCu tUCSTAAkti ^i&rttitc , lfî tije- CiAtiocuti -Cca~€j ^^tAuiojCUci saxaa. &AAJf(caC£tif ■(uu^aX tccsn si secati oacau-CSZ azzcca, f fX-a-sPoticc < O 1), t$Ct/< tis- fh^ajttiu iPzkj, (fsf-SZ^cecco , 192. Gutâiul (Cydonia vulgaris Pers.) Zice că dintru început gutâiul, după cum ne spune o legendă din Transilvania, com. [...], nu făcea nici flori, nici poame. Măceşul însă, care creştea în vecinătatea lui, era totdeauna încărcat de amândouă. Văzând aceasta, gutâiul s-a supărat aşa de tare, că nu mai ştia singur ce să-nceapă şi să facă de amărât ce era. In urmă însă, văzând că supărarea nu-i ajută nemică, ci dimpotrivă, mai mult îi strică, s-a dus la Dumnezău şi l-a rugat să-i deie şi lui ceva ca să nu fie de tot nefolositor. Dumnezău, cu bunătatea lui cea nemărginită, i-a ascultat rugămintea şi i-a dat poamele măceşului, lăsându-i acestuia numai florile. Şi de-atunci are gutâiul sau gutuiul, după cum îl mai numesc unii, poame.1 Şi pe cât a fost el mai nainte, până a nu căpăta poamele cele frumoase şi galbene ca ceara ce le face de-atunci încoace, de ne-nsemnat şi nebăgat în samă, pe atâta a fost el mai pe urmă de căutat şi de cinstit de cătră toţi ceialalţi pomi, că, după cum ne spune o altă legendă foarte 1 Dict. de Paraschiva Stanciu. 100 Simion Florea Marian răspândită, mai ales în Ţara-românească, în Transilvania, Banat şi Ungaria, l-au ales chiar şi împărat peste dânşii, precum şi peste celelalte plante. Şi ca împărat, între multe alte judecăţi şi dreptăţi ce-a făcut, a făcut şi pe aceea că a condamnat strugurul pentru mândria şi purtarea lui cea necuviincioasă faţă de sfetnicii săi, precum şi faţă de neamurile, vecinii, prietenii şi cunoscuţii cei mai de aproape, ca să fie de cuţit cârn tăiat, trupul său de voinici tineri în picioare călcat, iar sângele lui pintr-un sac strecurat şi-ntr-un vas cu cercuri de fier băgat şi acolo lăsat.2 Deoarece însă poamele gutâiului, numite gutâi şi gutâie sing. gutâiă sau gutui şi gutuie sing. gutuiă3, dem. gutăiţă şi gutuiţă4, iar la românii din Banat gutâne sing. gutânea5, pentru că pomul ce le produce se numeşte la românii din această ţară gutân6, are o coloare galbănă ca alămâia, de-aceea se numeşte el în unele părţi nu numai gutâi sau gutui, ci şi alămâioară pl. alămâioare7; şi deoarece, în fine, poamele sale sunt hăt mari şi au forma unor mere, de-aceea se mai numeşte el în unele locuri încă şi măr-gutâi sau măr-gutui, iar poamele sale mere-gutâi sau mere-gutui.8 Cu toate însă că merele-gutâi sau gutâiele sunt aşa de mari şi de frumoase, totuşi ele nu sunt bune de mâncat, pentru că, fiind pietroase şi având un gust acru, ţi se face gura pungă de dânsele când numai le guşti. Dar dacă nu-s bune de mâncat, sunt pentru aceea bune de mai multe leacuri. Aşa gutuia coaptă, mâncând-o, vindecă gălbănarea.9 Gutâne putrede, uscate, rase pe răzală (râzătoare), pisate bine şi fierte în vin roş cu scorţişoară şi cu cunişoare (cuişoare), se-ntrebuinţează contra cursoarei.10 Cu sâmburi de gutuie se face ceai, în care se pune şi puţin zahăr, mai ales de cel galbăn, şi care se bea apoi pentru tuşă şi răguşală.11 Din seminţe de gutâi se prepară şi o apă care e foarte bună de durere de ochi. Se iau adică 40 de sâmburi de gutâi, se pun într-o sută de dramuri de âpă limpede, rece, se agită puţin şi, după aceea, înmuindu-se în apa aceasta cârpe curate, se pun pe ochi.12 Zama de frunze de gutui, curpen de castravete şi viermar (o buruiană), pisate toate la un loc, se stoarce în ranele cu viermi.13 2 Vezi mai de-aproape articolul despre viţa-de-vie. 3 Cf. Panţu: Vocab., p. 13; Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 43. 4 Rădulescu-Codin: Cântece, p. 6; cf. şi poezia pop. com. de dl B. B. Iosof şi reprodusă mai la vale. 5 S. Liuba şi A. Iana : Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 27. 6 En. Hodoş: Poesii pop., p. 3. 7 Panţu: Vocab., p. 13. 81. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 17; Mândrescu: Literatură, p. 54. 9 Dat. rom. din Transilvania, dict. de Paraschiva Stanciu. 10 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 27. 11 Dat. rom. din Transilvania, dict. de Paraschiva Stanciu; a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei: Din sâmburii de gutâi cu zahăr de gheaţă (candel) şi cu tărâţe de grâu se face un ceai bun de tuşă.-, cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 40; Panţu: Vocab., p. 13. 12 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 40. 13 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 40. Botanica poporană română 101 în fine, gutuile, când sunt coapte, se pun şi-n lăzile cu haine, parte pentru mirosul lor cel plăcut şi parte spre a alunga moliile.14 Producând gutâiul, din ziua în care l-a binecuvântat Dumnezău, nu numai poame plăcute şi binemirositoare, ci crescând el de-atunci încoace cu mult mai mare şi mai rămuros ca la început şi având totodată şi floare foarte frumoasă, nu unul îndătinează, când e-nflorit şi-nfrunzit, de-a se adăposti la umbra lui, de-a se odihni şi adeseori de-a visa chiar şi visuri plăcute, după cum rezultă aceasta din următoarea doină din Transilvania, ţinutul Săliştii: Sub frunza de gutuiţă Frumos doarme-o copiliţă Cu mânuţele pe piept, Nu mă-ndur ca s-o deştept. Murgul meu e cal nebun Bate cu picioru-n drum, Scoate brazda cu piciorul, Strică mândrii somnişorul. Mândra din somn se trezeşte Şi din guf aşa vorbeşte: - Bade, bădişorul meu! Mânce-ţi lupii calul tău, Că mi-a stricat somnul meu Când mai frumos visam eu. Să rămâi cu şaua-n drum Ca mine cu vorbe-acum, Să rămâi cu şaua-n pat Ca mine cu vorbe-n sat!15 Ba chiar şi însuşi Dumnezău, plăcându-i modestia umbla pe pământ, de-a prânzi cu sfinţii săi sub umbra lui. Şi cum că aceasta întru adevăr a fost aşa, ni-o Transilvania, com. Ciunguzel: Sus la viţa vinului, La umbra gutuiului Dumnezău sfântu-mi prânzeşte Cu trei sfinţi ai lui din cer. Pică Petru Sânt, Sân-Petru, Nu ştiu, albu-i de sudori, Ori e-mpodobit cu flori? ... - Hai, Petre, cu noi la prânz! - Numai, Doamne,-ţi mulţămesc, Că n-am vinit să prânzesc, C-am vint să mă jeluiesc: gutâiului, nu o dată îndătina, pe când dovedeşte şi următoarea colindă din Iuda-n rai că mi-o întrat, Ce-o fost bun tot mi-o luat, Ce-o fost rău tot o lăsat! - Nu te teme, Petre, nu, Pân voi trăi io şi tu, C-oi lua biciu într-o mână Şi tunetu-n altă mână Şi-oi trăsni şi-oi fulgera, Iuda-n rai s-o-nspăimânta Ce-o fi bun tot o lăsa, Ce-o fi rău tot o lua! ...16 în fine merită a fi amintit şi aceea că gutâiul figurează câteodată şi-n fruntea unor doine poporane, şi anume ca un semn de necredincioşie între doi iubiţi. Iată şi o astfel de doină, din Transilvania: 14 Dat. rom. din Transilvania, dict. de Paraschiva Stanciu. 15 Com. de dl B. B. Iosof. 16 Dict. de A. Man, şi com. de Silviu Man, stud. gimn. în Blaj. Simion Florea Marian Foaie verde trei gutui, Domnule! de unde vii? - De la târg, de la Sibii! - Dar de mândra mea ce ştii? - Foaie verde, foaie arsă! Mândra ta e sănătoasă, Şede la masă şi coasă, Nu ştiu coasă, ori descoasă, Dar la lacrimi ştiu că varsă De trecea lacrimi prin casă.17 Alta şi ultima, tot din Transilvania: Foicică trei gutui, De când s-a dus dumnialui N-am dat gura nimărui. Dar acum, într-o părere, Eu dau gura cui mi-o cere.18 Gutâiul.19 îs ^ ^ Bibicescu, op. cit., p. 30; cf. şi G. Dem. Teodorescu: Poesii pop., p. 291. Bibicescu, op. cit., p. 388. 19 Bartolomeu, p. 27; Bălăşel, nr. 84; Şezătoarea, VIII, p. 135, 137. Botanica poporană română 103 ^ ca£c^ccu^to e^) A ^4^~l fz' nu^^: dţUM^, $H ^W* < ■ $L CUfrftr.â?: &J? fât/vJ-tis a Ai ^ C* d . J ,/^ p —— .......- “ *-w . U ‘rrox*. f/~c. fd. , (kr OMMtUdd VOAiAta. 14ULS (feefo f MicC~ i /ţfoeftjft, AC Ui lOA-^iyt^JLCc-â^r . ; ^ (?aM,cC £ iPH i dudr7o fo ^ ^ţALc/adt eir-t iudr'1 umj> ddxjdi? foi ue> fo* tc. . 0- ; (fofoS ^•t— y'recfoecAs; @4iac>- /-spa, ^ ' — 193. Hagima (Allium ascalonicum L.) Hagima, numită în Bucovina şi Moldova încă şi agimă, în Transilvania: hajma pi. hajme şi hasmă pi. hasme, iară în Ţara-românească: şalotă şi pur1, e un fel de ceapă mică şi-ndesată, care se cultivă prin grădini ca şi ceapa adevărată şi care, ca şi aceasta, se mănâncă atât când e tânără, cât şi după ce se coace. Pe lângă aceasta însă se mai întrebuinţează hagima foarte adeseori şi ca leac contra boalei numite samcă sau ceas rău, răul copiilor şi răutatea copiilor, apoi contra durerii de piept şi a surdomaşilor. Când e vreun copil bolnav de samcă sau răul copiilor, atunci femeia chemată ca să-l vindece de această boală rea ia unt curat de vacă sau untură de gâscă şi nouă fire de hagimă şi, curăţând firele, spălându-le şi pisându-le bine, le pune într-o tigăiţă, ori într-un hârb la foc ca să se prăjească la un loc cu untul sau untura. Ia apoi un rămuşor de mătură cu care s-a măturat casa după un mort şi care se strânge şi se păstrează anume pentru asemenea cazuri şi, descântând cu dânsul untul şi hagima din tigăiţă, pronunţă încet versurile ce urmează: A sinecat N. de-acasă Şi-a mânecat De la masă 1 Panţu: Vocab., p. 2; Grecescu: Conspect, p. 570. 104 Simion Florea Marian Sănătoasă Şi voioasă, Mândră şi frumoasă, (Sănătos Şi voios, Mândru şi frumos), Pe cale, Pe cărare. Când a fost La miez de cale, De cărare, L-au tâlnit: Ursu cu ursoaica, Leu cu leoaica, Samca cu sămcoaica. Samca a prins-o, Jos a izbit-o. Nouăzeci şi nouă de ciolane I-a zdrobit, Nouăzeci şi nouă de ciolane I-a măcilărit. N. a prins a se văieta Şi-a se căina Cu glas mare până-n ceriu, Cu lacrimi până-n pământ. Nime n-a văzut-o, Nime n-a auzit-o, Numai Maica Domnului, Sus din naltul ceriului. Şi Maica Domnului, Din naltul ceriului, Cum a auzit-o Şi-a văzut-o In poart-a ieşit, La ea a privit Şi-apoi a-ntrebat Şi i-a cuvântat: - Ce te vaieţi N. Cu glas mare până-n cer, 1 1 Lepcuţă = juncuţă. Cu lacrimi până-n pământ? - Da cum nu m-oi văieta Şi cum nu m-oi căina Cu glas mare până-n cer, Cu lacrimi până-n pământ, Dac-am sinecat Şi-am mânecat, De-acasă De la masă, Sănătoasă Şi voioasă, Mândră şi frumoasă, Pe cale, Pe cărare. Şi când am fost La miez de cale De cărare M-au tâlnit: Ursu cu ursoaica, Leu cu leoaica, Samca cu sămcoaica. Samca calea mi-o cuprins Pe mine m-o prins Jos că m-o izbit, Nouăzeci şi nouă de ciolane Mi-o zdrobit, Nouăzeci şi nouă de ciolane Mi-o sărit. - Taci N., nu te văiera, Nu te căina Cu glas mare până-n cer, Cu lacrimi până-n pământ, Că eu unt de lepcuţ’2 oi lua Şi-n el hagim’ oi descânta Şi din ele vei gusta Şi te-i însănâtoşa, Şi cu ele te voi unge Şi boala-ndată-ţi va trece. Descântecul ţi-a fi de la mine, Botanica poporană română 105 Leacul de la Dumnezău! Da tu, samca îndrăcită, Şi afurisită! Ieşi din cleştele capului Din faţa obrazului, Din barbă, De sub barbă, Din grumaz De sub grumaz, Din piept, De sub piept, Din toate-ncheieturelele, Din toate ciolănelele, Şi mergi prin păduri pustii Unde-s ciute a făta, Pe gură te-oi băga, La inimă te-oi aşeza. Acolo să locuieşti, Acolo să vecuieşti! N. să rămâie curată Şi luminată Precum Dumnezău a făcut-o Şi maică-sa a născut-o! Dacă-i băiat: N. să rămâie curat Şi luminat Precum Dumnezău l-a dat Şi maica sa l-a fapt! De nu se află mătură cu care s-a măturat casa după un mort, ia un rămuşor din oricare altă mătură de măturat casele şi cu acela descântă. După ce a prăjit de ajuns firele de hagimă şi untul şi le-a descântat, dă copilului bolnav să guste de trei ori din această amestecătură, iară cu rămăşiţa îi unge tot corpul, începând de la grumaz şi până la vârful degetelor de la picioare. Iară după ce-a uns copilul sau şi înainte de aceasta, ia rămuşorul cel de mătură şi, ştergând cu dânsul grumazul bolnavului, zice: - Cum s-a dus mortul, aşa să se ducă şi râul, şi când s-a întoarce mortul, atunci să se întoarcă şi răul, atunci şi nici atunci. Şi după ce rosteşte aceste cuvinte, aruncă rămuşorul orişiunde afară.3 Dacă e cineva bolnav de piept, adică dacă i se umflă pieptul, care de multe ori i se-ntâmplă asemenea din cauza samcei, femeia care e chemată să-l vindece ia nouă fire de hagimă, le spală bine şi apoi, puindu-le într-o tigaie la un loc cu unt curat de vacă sau şi cu untură la foc ca să se prăjească, rosteşte asupra lor următoriul descântec: Un cal murg şi păntănog Pe cale că s-a pornit, Din gură rânchezând, Din picioare scăpărând, Din nări pară de foc dând, Munţii împănând, Ape tulburând, Samca căutând. Nime nu l-a auzit, Nime nu l-a văzut. Numai Maica Domnului Sus din poarta ceriului. Şi ea cum l-a auzit Şi cum l-a văzut Pe scară de aur s-a scoborât, Poale albe a întins, Calea i-a cuprins, Şi l-a întrebat Şi i-a cuvântat: - Cal murg, păntănog! 3 Dat. rom. din Straja, corn. de Aristide Tomiac, stud. gimn.; cf. şi S. FI. Marian: Descântece, p. 197-198. 106 Simion Florea Marian Unde te-ai pornit? Unde te duci tu, sahane, Unde te duci tu, corbane, Din gură rânchezând, Din picioare scăpărând, Din nări pară de foc dând, Munţii împănând, Ape tulburând? - Eu mă duc ca undeva, Doară de samcă voi da! - Tu, sahane, Tu, corbane! In munţi nu te duce, C-acolo n-ai ce câta, Ci te du la N. C-acolo samcâ-i afla. Şi i-o ia Din sgârcu nasului Din faţa obrazului, Din toate încheieturile Şi din toate ciolanele. Şi-o du apoi în pustie Ca’napoi să nu mai vie. N. să rămâie Curat Şi luminat Precum Dumnezău l-a dat Şi maica sa l-a fapt! După ce-a rostit cuvintele acestea şi după ce s-a prăjit hagima, o pune pe păciuşele de in şi, aşa călduţă cum este, o leagă apoi la piept. Făcând-o aceasta şi bând bolnavul, după aceasta, lapte dulce un timp mai îndelungat, durerea îi încetează.4 Pentru surdomaşi, românii din Ţara-românească, şi anume cei din jud. Mehedinţi, corn. Valea-bisericească şi Piatra-albă, pisază hagimă în oţet şi o pun apoi în creştetul capului la copiii cei bolnavi de surdomaşi.5 In fine mai e de amintit şi aceea că o samă de românce din Bucovina întrebuinţează spre acelaşi scop şi arpacica sau harpacica, numită în Transilvania: arbagic, arbăgică, harpacic şi pur, iară în alte părţi locuite de români: chişărău, lat. Allium Choenoprasum L.6, care se ţine de-aceeaşi familie şi care câteodată chiar se şi confundă cu hagima, cu toate că rădăcina ei e numai ca nişte fire de orz de mare şi creşte în formă de tufă, din care cauză unii botanişti au şi numit-o ai-întufeşat.7 4 Dat. rom. din Suceveni, dict. de Catrina Scrobaneţ, şi com. de George Sucevean; şi a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 21. 6 Crăinicean: Nomenclatura, publ. în Convorbiri lit., cit. p. 502; dr. Brândză: Prodrom, p. 442; Panţu: Vocab., 7 P* 3- 7 Crăinicean: Nomenclatura, publ. în Convorbiri lit., p. 501. Botanica poporană română 107 pfajHouJtcd?' ( £c^rct£^tc4 tLiso£şr(Z4cî*t&&^ £ m.a^t r£-C£, «> j & ol& cL CAu.âtţ' «' <&- âsC/UA^Cl^ j ftc $ OAAAu/ r â&t&e4cc£t tuc^a^ . 1 /? fr4ure*£ #4>4s ttez^ 4 f % % I -«i*; ititejk •'.%.’« . ------------------------— —»~f*" - Ka?C tMcusoooej -UU {ffîr'TZtbrctV 0 &e£ jŞm<.tu e. „te, m^U' L fJff.yC. f# j-,Ut. $hu~ pt&u. : fvaM#./mM ifr âym>, »fK 0hf^e<-ĂUi^C&r tiMswuD, g şm.eJccc7, &c /&e*tu&ccc Jka - -^CAf^A f /£&ALC4L4ACscC? 0L&V4/AC- %c6l ct&C&J -C4Z. * e*f flS^>*UZACA*As^&;ifa*< ;&A/WL&A*a£ f C&a£ cu {jLtAAfAXA^/izAA' f CC^fa ^ (7~ CU tâU&iZâtA-A* At^^4AuL&> , ^^CAALaC^C° 7 »--y~--- : ’\ / A r ^ /3-A4H/IL-&L 4(jdf^t4)AAAÎ%Â&(Z^AC> &0L*¥7f, 7)< dtib/7$Qca.. (fa @rojUccL>, fa fcZ«cTe. ifaAt /d^aAicOj ^6uq/) (ftfrcLfrle.cu'l uX, fut^iscL^ aJ^ftt^'t-OC4a, OZ4-& Ci ţc&> t&XiActZo teJUs uJc^ifi 4 $OHA>0U cfyt-LltU ti l#CLOU> . ^€&-€UMMj &<*- U ■nu/UZ-td ţi ct£4ui ia* taXo luucof icuHoţ OH/O d "■ti** l*u£tus agJajCu -oMj €wv^4*u^cc A « ■ ------------- p11t? icHM'-tţfe’ CUL*>fie*-i'ib Cos MAptfl; /U&H CtVftOL. â COf^U oOu $frPPL4l aaX^O} fi CUdi ca -io tunet c^hcCoam^o^ U&t& (^CbiAA^eOtO PtUC-fCkif ifut (/fe{cto~&&J, faOt'OOUU (Uctca &40t*~£t c&£(L4)U -fiile feud ci CrU-^Gf^-CO^ 1hifoUL>f
  • ita^-ccr-ocu, Cfieccidxj^ci' $HjqiHxJaau} mfa^ai^oa toaf fâgiJbikd,,euc£ -a/^^ Jau tiAMLii) uup^S'Ud iaJiat-ccO tacd ci d-f tfeu itiapt^MAUb teu &jZ^afia jUg^ asuu Ud lj< (Patyfloi f€vut/oio /zi, %■}* JT, ifa&tu ; fe*f, /Micei^idbfy fi f 196. Hodoleanul (Crambe tatarica Jacq.) Hodoleanul, numit altmintrelea şi hodolan, tartan şi târtan-alb1, este o plantă înaltă şi foarte rămuroasă, care creşte pe fânaţele şi pe colinele cele năsipoase şi care înfloreşte în luna lui aprilie şi mai. Floarea lui e mărunţică şi albă, iar frunzele sale sunt late, creţe şi-ncrestate ca celea ale curechiului şi-n tinereţe acoperite cu nişte peri aspri. O samă de românce, şi mai ales din Moldova, fac din hodolean un fel de ceai pe care-1 beu cu scop ca să le vină rândurile. Alte românce însă, tot din Moldova, precum bunăoară celea din Iaşi şi împrejurime, se afumă cu hodolean pentru spăriat.2 Româncele din Munţii apuseni ai Transilvaniei, precum şi celea din Ungaria, comitatul Bihorului, întrebuinţează hodoleanul atât la unele morburi interne, cât şi spre a-1 da dimpreună cu rătăpască sau rotopască, lat. Chelidonium majus L., vacilor mulgătoare în tărâţe de mâncat, 1 Panţu: Plantele, p. 121. 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 69. 116 Simion Florea Marian anume ca strigile să nu se poată apropia de dânsele şi a le lua mana, precum şi spre a da lapte mult şi bun.3 De-aice vine apoi că strigile, după credinţa şi spusa românilor din aceste părţi, neputând suferi hodoleanul şi rotopasca, se plâng şi zic: De n-ar fi în lumea asta Hodolean şi rotopasca Toată man’ ar fi a noastră.4 Alte românce însă, tot din Transilvania, cred şi spun că ielele, respectiv măiestrele sau şoimanele, au datină foarte adeseori de a juca şi, pe unde joacă, toată iarba o bătucesc. Deci dacă se-ntâmplă să calce cineva în urma lor, pe acela îndată îl pocesc şi-l schilodesc. Iar dacă l-au pocit, adică dacă l-au strâmbat sau i-au săcat o mână ori vreun picior, cu nemică alta nu se poate vindeca, fără numai cu scăldători făcute din hodolean, leuştean, avrămească, frunze de prun şi pleavă din şură, în care se află fel de fel de flori. Iar scăldătorile, ca să aibă efectul dorit, trebuie să se facă numai de cătră o babă iertată şi fără de bărbat. De-aice vine apoi că măiestrele sunt foc şi pară de mânioase pe plantele acestea şi nu o dată, când trec, mai ales noaptea, pe sus, strigând şi zicând în mânia lor: De nu ar fi leuştean, Leuştean şi hodolean Şi curva de avrămească Toată lumea ar fi a noastră!5 3 Dat. rom. din Munţii apuseni, com. Bistra, com. de Aureliu Gligor; şi a celor din Biharia, com. de dl Vas. Sala. 4 Com. de dl Vas. Sala. 5 G. I. Pitiş: îngropăciuni, publ. în Convorbiri literare, an. XXVII, p. 343-344. Botanica poporană română 117 %n ______iLorcb. (ian v-o-&ma£uJ ajrts&ttĂ'tĂ fuJi/^â-a^kf pJ!*L4ţ/ejt cco?ît jtO iâzc.ţdf’ der (£.& $r£cjif^oL£ot x rmHf^£4^(cz oLeluu zaira^duucc cou (Zf-CV^i OiClVădCMjţ-CO &Lfco40~jr (R.thfŢL&.'t'OC-fol'f AU<- 4H4Z C&~ P^LZclI fpt ct&tu^ifccJ? &-m.jb ujditi trucai 4c at&s ccooryvovt vu/ci/ c(j£> 4tA*('t 4t o6l> ^usna^ZAfes, ilctfii? ihtt HAaxI/c-e^L40j> JtKJLCfrr jf}Ypc4ufjţy> & 4c ^wrcz } mmjwJ^cl <* Su/rd* ~ m^cuc>^ cora>• jeZAa/t'Ctz>, &ta{dtfJtâayrd*^ UâA/^c~ Y(Z /" ia ft^lYâL - (UZ - /horK'ttJL Z&tu , ia’fyUYO- - c/OtCţic fonUitcXtU , ffrY'fex.a/fiu , ficuf-Zcv-rancS^tL&Z&c. f Fo-ccitZ ~ cYCgYfYt - /Urwz-H-ztYtsUc ^ " Ya 4*a&c4CgC &£-, (/lo-t,fvi /(Z. ~ clfrw^ni, f~tf~ajr&L Htf-zJLi &£>_ - f'^e^-cY/tc -ptzcei. 4t 6Zo-*“' *-^v**> $$6 'ti 3?Co ; - ?«mj6c ■ (A&4*4< A< /Zj- &■*£' etfarta** inwzncd^d'COi-uzr:â-ct -ho (%6m.â-uY /i* Zf/fZ j- (■’ %f^H.oCu.~^i— d£a r \fu cor-ccUU ^Yct^tcZvuc-, JT&o-dJuL 4c' f/fa • fi miri clrcc't'iizcZuY. #£ faat^cuz ^/&rc oCgj ((jYtZZZSZ, „____vUctu ze oCt c#ldzur<€, COOY' fut> (Z&>âre^> a6i> ;ÎCi(u6z- r$*i.o(U4ti,/**&■' &loY*da#Zf ^ SiUtU raamd.; ^ ^ ^ /fSr'.. cYt^uJaZ f &o/acab A Cud i$-vu£^a. (A&Afr^dÂXa, 197. Holbura (Convolvulus arvensis L.) Sunt foarte multe plante cari, pe lângă numirea lor cea originală, moştenită de la străbuni şi ca atare cunoscută tuturor românilor, au mai căpătat în decursul timpului încă şi alte numiri tot atât de semnificative şi de frumoase. Una din mulţimea acelor plante e şi holbura, numită altmintrelea şi holbură-mică, holbură-sălbatică, holboră, volbură, volvură, cămeşa-lui-Dumnezău, cămeşa-Maicii Domnului, forfecar, fusta-rândunelei, poala-Maicii Domnului, poala-rândunicei, rochiţa-domnişoarei, rochiţa-rândunicei şi rochiţa-rândunelei.1 1 Dr. Brândză: Limba bot., publ. în ziar. cit., p. 386 şi 396; Panţu: Vocab., p. 12; S. FI. Marian: înmormântarea la români, p. 247; C. Sandu-Aldea: In urma plugului. Novele şi schiţe, p. 57: Pe marginile drumului se înălţau flori de cicoare, întristate, închise de căldură, iar pe vetrele de rochiţa-rândunicii, floricelele albe şi roşietice păreau nişte punguliţe de mătasă răsucite.; din ms. supus Academiei române spre premiere; com. de Otto Petrino; dat. rom. din Moldova, jud. Botoşani, com. Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Niculai Filip şi Casandra a lui Ioniţă Andronic. 118 Simion Florea Marian De când şi de unde anume i se trag numirile din urmă ale acestei plante ni-o spune următoarea legendă din Ţara-românească (vezi-o la I. Morar). După o altă legendă, probabil că din Moldova, intitulată Legenda rândunicâi şi scrisă de V. Alecsandri în versuri, rochiţa-rândunelei e făcută din rochia unei fete foarte frumoase de împărat, care, de frica sburătoriului ce-a voit s-o răpească pe când ieşea ea dintr-un râu, unde puţin mai nainte de aceasta se scăldase, s-a prefăcut într-o rândunică. Iată şi versurile cu cari încheie V. Alecsandri Legenda rândunicâi şi cari ne spun de ce şi cum s-a prefăcut fata cea de împărat în rândunică, iar rochiţa ei într-o floare, care de atunci încoace se numeşte rochiţa-rândunelei: Cocoşu-n depărtare întoană o fanfară! Copila cu grăbire din valuri ies’ afară. Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?... Ea vede sburătorul cu ochii mari de foc Ce vine şi-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă; Dar grabnic se aude un freamăt de aripă Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând! Atunci şi-a ei rochiţă nălţându-se în vânt Topitu-s-au în ploaie de raze pre pământ Şi până-n faptul zilei crescut-au flori din ele Odoare-a primăverii: rochiţi-de-rândunele!... 2 Fiindcă floarea de holbură e mare şi are forma unei cămeşuici sau rochiţe încreţite, care împrejurare a dat apoi naştere şi legendelor reproduse în şirele de mai sus, de-aceea româncele din unele părţi ale Bucovinei îndătinează de-a împodobi cu dânsa copilele moarte, cari se consideră ca nişte îngeraşi şi ca şi rândunica de nevinovate» şi sfinte, punând-o împrejurul corpului lor.3 Româncele din Moldova însă o întrebuinţează atât ca leac contra răului trăganat, a negeilor, a bătăturilor şi tăieturilor, cât şi la farmecele de dragoste. Aşa, pentru cei ce au rău trăgănat, care se tot trage dintr-o zi în alta ca şi holbura pe pământ, strâng mai multe viţe de holbură cu frunze şi cu floare cu tot şi, punându-le într-un ceaun cu apă ne-ncepută la foc ca să fiarbă, fac scăldătoare dintr-însele, în care se scaldă apoi cei bolnavi.4 Pentru negei şi bătături se fac oblojele dintr-însa.5 Iar la bătături se pun frunze de-ale sale, fiindcă acestea scot durerea şi vindecă.6 Pentru toate leacurile acestea holbura se culege orişicând şi fără nici o ceremonie deosebită, fiindcă pentru acestea ea n-are ales. Fetele cele mari însă, cari voiesc să-şi facă pe dragoste, se scoală desdemineaţă, până a nu răsări soarele, iau o bucăţică de pâne şi una de sare şi apoi, ducându-se cu acestea şi cu cea mai 2 Opere complete. Poesii, voi. II, p. 278-279. 3 S. FI. Marian: înmormântarea la români, p. 247. 4 Dat. rom. din Dumbrăveni, dict. de Casandra a lui Ioniţă Andronic. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42. 6 Corn. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 119 mare curăţenie, nevorbind cu nime pe drum, până unde ştiu că se află holbura, cum ajung la dânsa, o sorocesc, zicând: Eu te sorocesc Cu pâne şi cu sare Iar tu să mă soroceşti Cu dragostea cea mare. Cum te lipeşti tu de pământ, Aşa şi feciorii Să se lipească de mine! După rostirea cuvintelor acestora, lăsând pânea şi sarea în locul ei, se-ntorc cu dânsa acasă şi o pun într-o ulcică cu rachiu la foc ca să fiarbă. Iar după ce a fiert, când au trebuinţă de dânsa, o dau feciorilor de băut, rostind în taină următoarele cuvinte: Cum se întinde şi se lipeşte Holbura de pământ, Aşa să vă întindeţi şi să vă lipiţi Şi voi cu toţii de mine! 7 Cum că holbura se-ntrebuinţează la farmecele de dragoste se poate întrucâtva vedea şi din următoarea doină din Transilvania, comitatul Mureş-Turda, corn. Râpa-de-jos: Poruncit-a poruncit Bădiţa de la clădit Să-l las dracului iubit. Io3 napoi i-am poruncit Pe-o frunză de holbură, Să-mi trimeat-o ţir de gură. Poruncit-a poruncit, Bădiţa din haia ţară Să mă duc, că el se-nsoară. Io5 napoi i-am poruncit Pe trei fire de odos Să se-nsoare sănătos, C-al meu neam e tot voios. El aşa mi-a poruncit Pe trei frunze de alun Să mă duc ca să-l cunun. Mă dusei şi-l cununai, Cu păharu-i închinai: Să trăieşti, finuţule, N-ai ajunge sâmbăta Şi fina dumineca!8 7 Dat. rom. din Moldova, corn. Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip. 8 Mândrescu: op. cit., p. 80. 120 Simion Florea Marian Foarte frumos e şi următorul cântec poporan din Moldova, în care se face amintire despre rochiţa-rândunelei şi care ne dă totodată de cunoscut cari dintre vitele de casă o mănâncă cu mai mare plăcere: Rândunică, rândunea, Ce baţi la fereastra mea? Du-te-ţi pune rochiţa Că te arde arşiţa, Te suflă vântoaiele Şi te udă ploaiele. Mergi în câmpul înverzit Că rochiţa a-nflorit Şi o calcă turmele Şi o pasc oiţele!9 In fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de familia holburei se mai ţin încă şi alte două plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Cupa-vacii, holbură, holbură-grasă, holbură-mare, volbură, volbură-mare, volbură-de-garduri şi volvură, lat. Convolvulus sepium L. sau Calystegia sepium R.Br., şi: Zoreaua, numită în Ţara-românească, jud. Mehedinţi, corn. Cloşani: răcorea, lat. Convolvulus tricolor L.10 9 V. Alecsandri: Opere complete. Poesii, voi. II, p. 273. 10 Dr. Brândză: Limba bot., publ. în ziar cit., p. 396; Panţu: Vocab., p. 9 şi 12; şi dat. rom. din Moldova, corn. Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip. Botanica poporană română 121 €1 ţrtâtwcb (f/t inâdtoav tf-) A \ ' %fn(X i'HjCt cLb 0Uut£ 'fS£/f1 dufatUUn^, td€4O U-L fn.(U fndfa (brtnâtil oU^o fâuA&iHMJU, ^ CiaJV& fa? uu> te, faOv faM*d( c^o ^ (/CUâj âAo tw*' * iwfuh/ OlAiAjCl {8 TU fpUd, dcClt? dt £&j t£Aj diHj{ctUo - ff ( di U4iiÂJ^ GLl&if-€ ^Oid&Y CtcUcft dfaj ^aJcxjrotAcOj *c câiO dfa/dcnJLCU, a' oUj ^dcctoti 8uj uocuv mjdXJ ctc/ ?gvH!j d1 tu ■cfc'iiMx.'ddt jd %o ($ cvtdiM't'Uxj), iidsţad' {g* j ’t. aoti dâ teV+cg, dfe (MJ UUcua, fiA> tud ţa* cUlah. ¥t'tuOA^<*ci£^ f-âjci/fir ţi aXv 44siufad£&r t totcdo t*> a*HM.d-4> fadud' oC& ţOMAOJJ y tuÂduAHz dtitd *c a//v iviA^ot-a-^Uido f co aflU’ CdAIUAS 0 tOUld^.iuJO d-O ■OsLstfac' *ţfa*ct, Ui£u icu-x?- *c it^a+dAve^t, ea de ~c~otck./d? uo e^ou ulqcj vfiA?Qu,a/ fitd vJ'UAOiHAuOJ *au> t'vu?> tao cfaaJ vdl HtlU wHtfjij yMWt* a/v dC^âeaSAui Ivucdţ jum ~ tfa fad#, teu? ax &iv faT * ef-cuedutou *< ?eca*luJl^iJ M MAaj Sau hSS tu au4U-£a, faci da-cSoM uo i(aăd(V tetţ? uuihj . fa* jU(ţ**\j ecou aveuo s dU*0? ^ 44Q ^AOdS&r ^LutiCOAiA f fot Jj dâ-t? *u cmucJl ^ 1? < t$. 7?xfm~UO ; dfafic tidUV pwM, % i/£M4? - 198. Holera (Xanthium spinosum L.) înainte de anul 1821, după cum istorisesc cei mai mulţi români din Bucovina, nicăiri în această ţară nu se afla spinul, care se numeşte holeră sau choleră. După anul 1821 însă, adică de la cea dintâi holeră, a venit acest spin în cozile boilor aduşi din Basarabia şi din Moldova, şi de atunci încoace aşa de tare s-a înmulţit în Bucovina, încât nu e nici un sat în care să nu dai peste dânsul. Mai cu samă pe sub garduri şi pe marginile râpelor şi ale şanţurilor, unde se aruncă tot feliul de gunoaie, măturături şi alte necurăţenii, se află acuma o mulţime de aceşti spini. Alţii iarăşi istorisesc că deodată cu holera cea dintâi din Bucovina s-a ivit ca din sănin şi spinul acesta, pe care mai nainte nimene nu l-a văzut, nimene nu l-a cunoscut. Românii din unele părţi ale Moldovei însă, precum bunăoară cei din jud. Suceava şi Tecuci, spun că holera s-a ivit în această ţară deodată cu holera cea mare. Iar holera cea mare, după spusa acestor români, ar fi fost în anul 1848.1 1 M. Lupescu: Medicina populară, publ. în Şezătoarea, voi. II, p. 189; şi com. de dl Tud. Pamfile. 122 Simion Florea Marian De aceea unii români din Bucovina şi Moldova numesc spinul acesta holeră sau choleră, spin-de-holeră şi spinul-holerei, iar alţii scai-rusesc, scăiete-muscălesc şi spin-muscălesc, pe când românii de prin celelalte ţări îl numesc cătină, cornuţă, dracilă, ghimpe, lipici şi pălămidă.2 Holera se-ntrebuinţează de cătră românii din Bucovina şi cei din Moldova ca medicament în contra boalei cu acest nume. Femeile, în timp de holeră, o smulg cu rădăcină cu tot şi, fierbând-o într-o oală cu apă, beu zama ce iesă dintr-însa şi afirmă că mulţi se însănătoşează. Altele iarăşi, fierbând mai multe rădăcini de holeră deodată şi turnând apoi zama aceasta într-o putină, scaldă într-însa pe cei bolnavi de holeră, care îndată se şi vindecă.3 Mulţi români afirmă că în anul 1848, când holera a bântuit foarte tare Bucovina, numai cu zamă din spinul acesta au scăpat de moarte. Afară de aceasta se mai crede şi se zice că în timp de holeră e bine şi să afumi casele cu acest spin, căci, făcând-o aceasta, tot răul se depărtează de dânsele şi holera încă nu se poate apropia.4 Holera însă e bună nu numai de boala numită holeră, spre care scop o întrebuinţează şi românii din Muntenia, jud. Buzău5, ci şi de alte boale, precum: de pântecare sau de inimă şi de friguri. Aşa, dacă e cineva bolnav de pântecare, se face ceai din rădăcină sau din scăiuţi de holeră şi se bea.6 Iar dacă, având cineva friguri, pisază rădăcină şi spini verzi de holeră şi zama ce iesă dintr-înşii o bea, frigurile îi încetează.7 In fine, se crede şi se zice că răutatea în cei bolnavi de holeră e aşa de uricioasă şi împungătoare, ca şi ghimpii acestui spin.8 Când creşte bine holera şi se face buiacă e semn de sărăcie.9 Iar un proverb din Moldova, jud. Tecuci, sună: Se ţine ca holera de coada cânelui, adică: gânj, nedezlipit.10 2 Panţu: Plantele, p. 121. 3 Dat. şi cred. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei şi Moldovei; vezi şi M. Lupescu: Medicina populară, publ. în Şezătoarea, voi. II, p. 190: Zama de holeră, o buruiană ce creşte pe lângă drumuri, încă e bună de holeră.; corn. de dl Art. Gorovei: Holera e o plantă pe care n-o mănâncă nici o vietate şi e bună numai pentru a se vindeca oamenii de straşnica boală numită holeră. Pentru aceasta se fierbe holera cu sare şi chiper şi i se bea zama.; şi de dl Tud. Pamfile: Rădăcina de holeră plămădită în rachiu e bună de holeră. 4 Dat. şi cred. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei, îndeosebi însă a celor din Ilişeşti, dict. de Vasile Ungurean; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu şi a celor din Şiret, dict. de Ruxanda Ienachievici. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 41: Zama de rădăcină de holeră pisată se bea pentru holeră. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 41: Decoctul de scăiuţi - de holeră - se bea ca diuretic (Botoşani); Cronica, an. VI, nr. 1454, Bucureşti, 1906, p. 2: La diaree, zic că-i bolnav de inimă; li se dă bolnavilor balsim, oţet cu cafea, se face ceai cu rădăcină de scai (holeră), cărămidă rasă bine, pusă în rachiu şi în cheag de miel cu lapte dulce.; dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, corn. de dl Tud. Pamfile: Rădăcina de holeră, fiartă, ne dă o zamă bună de băut şi pentru inimă (colici). 7 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, corn. de dl Tud. Pamfile. 8 Cred. rom. din Bucovina. 9 Cred. rom. din Moldova, jud. Tecuci, corn. de dl Tud. Pamfile. 10 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, corn. de dl Tud. Pamfile. Botanica poporană română 123 fireturi ui U4 f Co c/l fi # rtcc dY-frZ. fi-fCU £ f<-f i') >ât> fi & o fi fu rt /<£*n eJ-tc^^Yai#6l> fUyfn.afi^i cCi teuoufat, ^ria- r^-cfi&ote z% vaJf, -r-uf tux.'n-tf t rtt- 4? ttt,r-7-T,iA^fftr-L fnccf cct vauf'^t d' jtfYAs " o . . < > ^ ' ^Tt^L ct C 7-i-z j (f£, tirz oCiJ -clcUrti Cco i'n.0C*~£> ^r-C^cJ ^ jQ-fc^ufe- /cffc^fsi f fd-iiufc T&CA* tct*-U- tPt.i fi /i f curci* ^f%cd ■la clffautcof, fa/Y* {Lc~ct,fe ff^t f di&> t-t- f— v ct^ouis /ufivi^eu JUd-octiuZ; tecit a^uctiu *ct' crt'-^cfjL t^Z'iriUky Cât'h-^r-c^ d fa f Hrttn i i<% 4^ y(i^ff fe^uaauid de; /îihzCtt--L-t t i£t -MsCsOLf ezjfid ftc ir f1 cfl CLl'CJti, yJL-d> jffeCCUiJ V^LCU M'tj>t *ti ciff-reclaj f iii r-fotfu t \fr teuttj, ffi'a*uf icui-t?t a'~K.-4k - eeji^Cjfc^i 4c fceij^-crtCc-C; f^lr H i/L-iU- ftttaf f-f.'Aj iiiourf c^j \ cff&t C'ClJij ^f f), fârt-tA, -otd : jloT-tZo ^ r if1 f _ fct^dcc ; ildcccf-yt , f2. • -fcUura ’ J^C-u£r-fifi fââ-ivt.Jt,*xjddr' ifiaf* jTytt , ifrt>. f £}' *i' ^iufkfcccl ^Tdcocf yt^CiJLf' -fu ici, ui 199. Hreanul (Cochlearia Armoracia L.) Deşi hreanul e o plantă nesuferită de români din cauza prea repedei sale răspândiri şi înmulţiri, mai cu samă prin grădini, de unde numai cu mare greutate se poate apoi stârpi, totuşi rar care altă plantă se mai întrebuinţează aşa de des şi spre vindecarea atâtor boale ca dânsul. Iar boalele, câte ni-s nouă până acuma cunoscute şi spre vindecarea cărora se-ntrebuinţează această plantă, numită în unele părţi locuite de români, şi mai ales în Transilvania şi Banat, pe lângă hrean sau chrean, încă şi hirean, hirian, irean, irian, rădăcină-sălbatică şi usturoi1, iar la românii din Biharia: herean2, sunt acestea: boala mare sau boala cea rea, brânca, durerea de cap, durerea de gât, durerea de pântece şi durerea de piept, frigurile, gâlcile, gutunariul sau guturaiul, junghiurile sau stricnitura, pântecarea, piatra din beşică, răguşala, studeniţa, sughiţul, trânjii, tusa măgărească, tusa seacă, umflătura picioarelor şi vătămătura. 1 Porcius: Flora, p. 169; Panţu: Vocab., p. 12; Zanne: Proverbele românilor, voi. II, p. 780. 2 M. Pompiliu: Graiul, publ. în Convorbiri Ut., cit. p. 1011. 124 Simion Florea Marian Când are cineva boala mare sau boala cea rea (epilepsia), atunci femeile ştiutoare din Banat, pe lângă multe alte mijloace şi descântece, îi recomandă să mânce şi hirian ras pe răzală de el însuşi, şi anume în ziua primă o lingură, a doua zi două, a treia zi trei, şi tot aşa până la 29 de linguri. Iar de la 29 se-ncepe cu numărul îndărăpt, 28, 27, până la una. Bolnavul poate împărţi numărul lingurilor de hirian cum îi place lui peste zi, dar pe inima goală şi înainte de culcare trebuie să ia cel puţin o lingură. Prin această mâncare de hirean se crede că se curăţă creierii şi apa ce-1 turbură, de capătă boala cea rea.3 Pentru brâncă, se pune hrean ras pe râzătoare şi frământat cu lapte acru, la gâtul porcilor ce sufăr de această boală.4 Pentru durere de cap, femeile ştiutoare din Bucovina rad rădăcină de hrean cu răzătoarea pe un sahan sau pe un talger, unde-1 lasă puţin ca să se răcorească, puind deasupra lui un păhar şi apoi dându-1, după ce se răcoreşte, celui bolnav ca să-l amiroasă, durerea de cap îi trece.5 Românii din Moldova, din contra, când au durere de cap se leagă la moalele capului cu hrean pisat şi amestecat cu oţăt.6 Iar cei din Banat fac din hrean ras pe râzătoare şi amestecat cu făină de grâu şi cu oţet un fel de turtă, şi turta aceasta o pun apoi la cap.7 Pentru durere de piept, precum şi pentru oftică, se rade hrean, se fierbe cu miere şi din fiertura aceasta se bea apoi demineaţa şi sara câte o lingură.8 Pentru durere de gât se ia o bucată de hrean, se rade pe râzătoare şi apoi, puindu-se pe un şervăt curat, se leagă cu acesta la gât.9 Pentru durere de pântece se leagă la foaie cu hrean ras şi muiat în oţăt.10 Pentru gâlci româncele din Ţara-românească, jud. Dâmboviţa, fac turtă de hrean ras pe râzătoare, de mălai, mei, miere de faguri şi sare, toate puse pe piele de cal, şi turta aceasta astfel făcută o pun apoi la gât.11 Pentru gutunari sau guturai nu se face alta nemică, ci se miroasă numai hrean proaspăt ras pe râzătoare.12 Pentru giunghiuri sau junghiuri unele românce din Bucovina pisază rădăcină de hrean, o amestecă după aceasta cu miere şi apoi o pun la locul unde le giunghie. Făcând-o aceasta, hreanul scoate tot focul afară.13 3 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVII, p. 546. 4 Dat. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 5 Dat. rom. din Crasna, dict. de Zamfira Tuniac. 6 Com. de dl Art. Gorovei. 7 Dr. G. Crăinicean: De ale medicinei pop., publ. în Familia, an. XXIX, p. 199: La durere de cap îi bun hrean ras pe râzătoare, mestecat cu făină de grâu şi cu oţăt, pus turtă (Banat).-, cf. dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 41. 8 Dat. rom. din Bucovina; cf. şi Gh. Rudean: Leacuri băbeşti, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, Fălticeni, p. 154. 9 Dat. rom. din Straja, com. de Aristide Tomiac, stud. gimn. 10 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 41. 12 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 41. 13 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa. Botanica poporană română 125 Alte românce, tot din Bucovina, rad rădăcină de hrean pe râzătoare şi după aceea, puind-o unde le giunghie, spun că giunghiurile se mută şi - cui îi e de leac - aceluia i se iau ca şi cu ^ 14 mana. Româncele din Banat, din contră, când voiesc să vindece junghiul sau stricnitura, rad hirian pe răzeală, îl amestecă cu miere şi cu făină de grâu, de se face aluat din ele, şi aluatul acesta se pune apoi pe junghi.14 15 In genere însă se pune la junghi numai rădăcină simplă de hrean rasă pe râzătoare şi învălită într-o pânzătură curată şi subţire.16 Sucul de hrean, mestecat cu bere şi cu supă de orz, vindecă în mod însemnat pântecarea (diareea).17 Pentru pântecare la viţei se amestecă rădăcină de hrean cu rădăcină de ciucoare şi de brustur, se pisază mânânţel, se face un fel de târbă dintr-însele şi se dă apoi la viţei de băut.18 Hreanul, sau mai bine zis rădăcina de hrean dumicată şi amestecată cu vin în timp de 12 oare, e în stare a zdrobi piatra din beşică. De altcum, el întăreşte rânza şi promovează apetitul.19 Pentru răguşală se rade hrean, se amestecă într-o cantitate egală cu făină de secară, se stropeşte cu oţet şi apoi, învălit într-o cârpă, se pune pe gâtlej. Iar când respectivul, care are răguşală, simţeşte fierbinţeli mari, îl delăturează ca să încunjure aprinderea.20 Pentru studeniţă se rade o lingură de hrean, se pune într-o litră de rachiu tare, se lasă să steie o zi şi-o noapte, se strecoară şi cu acest rachiu se clăteşte bolnavul în gură de 3-4 ori pe zi, timp de 20 de zile.21 Când cineva sughiţă ne-ncetat şi voieşte ca să-i înceteze, ia rădăcină de hrean, o rade pe râzătoare şi-o stropeşte cu oţet. După aceasta aşază hreanul într-o cârpă îndoită şi o pune apoi pe foaie în partea stomacului. Ţinând legătoarea pe foaie până la înroşirea pielii, sughiţul încetează.22 Pentru trânji se ia frunză şi rădăcină de hrean, precum şi usturoi, sare şi cărămidă nouă, se pun toate într-o oală, se toarnă peste ele apă clocotită şi cu aburul ce iesă din apa aceasta se abureşte apoi posteriorul celor bolnavi de trânji.23 Pentru tuşă măgărească se ia demineaţa şi sara câte o linguriţă de dulceaţă de hrean.24 14 Dat. rom. din Şiret, dict. de C. Ţurcan. 15 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 16. 16 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova; cf. dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42; Idem: Botanica med., publ. în Arhiva, cit. p. 65. 17 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 90. 18 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Pachiţa Buzilă. 19 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 90. 20 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 416. 21 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42. 22 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 382. 23 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42. 24 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42. 126 Simion Florea Marian Pentru tuşă seacă se rade hirian şi se amestecă cu două părţi de miere. Din această amestecătură mănâncă apoi cel bolnav în toată ziua pe nemâncate, demineaţa, şi sara, înainte de culcare, câte o lingură. Nu e bine însă a se face mult deodată, căci se trezeşte. Tusa seacă, ce, după credinţa şi spusa poporului, provine din răceală şi are urmări rele, conturbă liniştea celor sănătoşi. Din cauza aceasta şi-a format apoi poporul proverbul: Tuşă seacă Să nu-i treacă, Alta bună I se pună.25 Dacă cineva e umflat la picioare, se ia rădăcină de hrean, se dă pe râzătoare, se pune în oţet şi, după aceasta, legându-se cu dânsul la tălpi, se dezumflă.26 Dacă cuiva i-a picat vătămătura în jos, atunci se rade hrean, i se leagă la buric şi-apoi vătămătura se urcă iarăşi în sus.27 Dacă cuiva îi dă vreo gâză mică, vreun goz sau alt obiect în ochi şi nu-1 poate degrabă scoate afară, rade hrean şi, stând apoi cu ochii deasupra lui, aceştia, fiind hreanul foarte iute, îndată lăcrimează şi, dimpreună cu lacrimile, îi iesă şi obiectul din ochi. Şi-n chipul acesta ochii se curăţesc.28 In cele mai multe părţi din Bucovina este datină ca dimpreună cu pasca ce se sfinţeşte în ziua de Paşti, să se sfinţească, între multe altele, şi vreo două sau şi mai multe bucăţele de rădăcină de hrean. Aceasta se face în credinţă că cel ce mănâncă hrean de acesta, când vine de la biserică acasă, acela este iute şi sănătos peste tot anul ca hreanul. Iar dacă se pune în cofele cu apă, precum şi în fântâni, apa se curăţeşte de toate aruncăturile ce se dau prin fântâni de cătră muierile cele pizmuitoare, iar cea mâloasă capătă un gust mai curat şi mai plăcut. Mai departe, tăindu-se, se dă în tărâţe la vite, tot , cOâiC aaşntU ca l se> mas: ax^mcfic jţuiasUz assa-^L tzassfxi ^rxicsii fuszoC cu fu? eCt-o yzaÂ^£ ?t*£ uAj> Ca, oU ^freczsţ, f iara fu, aU ai/a*fz ax^iH fsittxi ca ca ficahai -ax' şiaxf7x/ncicau'. &) Hi'iitaaJa. sx11 xficSui nix-aCcst1 tyCs i^x^zxxxz-i Ca £cclc c axvinz- ?rzaJ m,td/ahr cxa-Ha. dacfcx'Cl dx cxyj "' «*> ai axixc&oe: rai f ?z tAgdaii fruz itx -ea f cl afxtz tzxx iui ia i rvi'tzcoi*^ <£ aindifi^ f). @axata* z CisxLai, g , yx£^ &). /ficcftaii 4fr-to£OL $Xh*C - o&4ts $itfaCcicc f pCot^-dea H Pfrfl-tfCu, si a, ceiâr && ^iejitu dfo/tds Jzufia. tfiaA'CJaAJ Hrenoasa e o plantă, care se ţine de familia muştariului şi care şi samănă cu acesta, atâta numai că are floare galbănă, pe când muştariul are floare albă. Din cauza aceasta se şi numeşte ea apoi în unele părţi şi muştar-de-câmp, rapiţă-de-câmp şi rapiţă-sălbatică, lat. Sinapis arvensis L. sau Brassica Sinapis Vis.1 în Bucovina însă, pe lângă hrenoasă, se mai numeşte planta aceasta încă şi urzicătoare, fiindcă pe de-o parte are un miros ca de hrean, iară pe de altă parte fiindcă sucul ei e foarte iute, ca şi cel de hrean, şi ca atare, când îl pui pe piele, te ustură şi te beşică, ca şi când ai fi fost urzicat.2 Hrenoasa se-ntrebuinţează de români ca leac contra mai multor boale şi anume: contra durerii de cap, a holerei, a vătămăturei, a veninului la inimă, a vintrei, a umflăturilor, precum şi pentru alte scopuri. 1 Panţu: Vocab., p. 44. 2 După spusa rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu, şi a celor din Şiret, dict. de Maria Mureşan. Botanica poporană română 131 Când are cineva durere de cap, adună hrenoasă, o pisază mărunţel, face un fel de alifie dintr-însa şi cu alifia aceasta se leagă apoi după cap, adică la ceafă.3 Pentru holeră se adună orişicând se întâmplă, se sapă cu rădăcină cu tot şi, aducându-se acasă, se pune într-o ulcică nouă, neagră şi nejumulţuită, şi cu ulcica aceasta apoi, care se acoperă bine, se îngroapă lângă pragul uşii în casă, adică lângă pragul cel din casă dar dinuntru. Acolo se lasă apoi trei zile ca să calce orişicine va intra şi va ieşi din casă peste dânsa. In ulcică se pune mai întâi holercă şi, dacă până a treia zi a secat holerca, se toarnă altă holercă înuntru. Holercă de aceasta se dă apoi tuturor celor din casă de băut, câte de trei pe zi, anume ca să nu-i apuce holera.4 Pentru vătămătură se ia rădăcină de hrenoasă, care e foarte amară, se pisază bine, se pune în rachiu şi rachiu de-acesta se bea apoi mai cu samă pe inima goală, câte un păhăruţ.5 Când are cineva venin la inimă, ia rădăcină de hrenoasă, o pune în borş verde de putină ca să mocnească bine şi, după aceea, bând zamă de aceasta pe inima goală, se curăţeşte la inimă, adică în urma aceasta varsă şi aşa se curăţeşte de toată răutatea ce-o are la inimă. Nu e însă bine să beie prea multă, că apoi poate să-i fie rău, deoarece rădăcina de hrenoasă e rea.6 Pentru vintre se face herbată din rădăcina ei şi se bea orişicând şi apoi îi trece.7 Pentru umflături se fac oblojeli.8 Afară de-aceasta, după cum am amintit şi mai sus, se mai întrebuinţează hrenoasa încă şi spre alte scopuri. Aşa când unii oameni nu au gust de mâncare, iau rădăcină de hrenoasă şi o pun dimpreună cu borş proaspăt de putină într-un şip ca să mocnească. Beu apoi din borş de acesta câte un păhăruţ pe inima goală. Făcând-o aceasta, li se deschide gustul la mâncare.9 Tot pentru acest scop, ca să capete poftă de mâncare, o samă de români din Moldova pun rădăcină pisată de hrenoasă în rachiu şi beu apoi câte un păhăruţ de rachiu de acesta înainte de masă.10 Când vitele nu prea mănâncă bine, unii români din Moldova amestecă rădăcină de hrenoasă cu borş proaspăt şi le toarnă pe gură. Făcând-o aceasta, se zice că vitele mai pe urmă capătă un gust aşa de mare, că ar mânca şi foc.11 Alţi români însă, tot din Moldova şi anume din jud. Tecuci, se feresc să deie vitele la păscut pe locurile unde creşte mult muştar-de-câmp, cum numesc ei hrenoasa, căci, păscându-1, li se umflă pântecele şi până într-o jumătate de zi toate plesnesc.12 3 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 4 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Pachiţa Buzilă. 5 Dat. rom. din Şiret, dict. de Maria Mureşan. 6 Dat. rom. din Putna, dict. de Maria Zubaş. 7 Dat. rom. din Straja, dict. de Maria Păsăilă. 8 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, corn. de dl Tud. Pamfile. 9 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor şi Achelina Ursachi. 10 Corn. de dl Art. Gorovei. 11 Corn. de dl Art. Gorovei. 12 Corn. de dl Tud. Pamfile. 132 Simion Florea Marian Pe lângă cele arătate până aice, o samă de românce din Bucovina mai îndătinează încă de-a lega câte-o bucăţică de trunchi şi de rădăcină de hrenoasă cu o aţă de toarta cofelor şi a o lăsa apoi în apa de băut, anume ca să nu se apropie răutatea de casă. Alte românce din Bucovina însă, spre acelaşi scop, slobod hrenoasa, legată de un bolohănel, şi prin fântâni.13 Se zice că atât spre scopul acesta, cât şi spre cele de mai sus înşirate, cea mai bună hrenoasă e aceea care se culege în Ziua Crucii.14 * Hrenoasa care creşte la bahne e bună de scăldat la boale grele.15 13 Dat. rom. din Straja, dict. de Maria Păsăilă. 14 Cred. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, corn. de dl Art. Gorovei. 15 Dat. rom. din Ropcea, corn. de dna El. Nic. Voronca. Botanica poporană română 133 3HC U-HA-l/ oU-tofe (ft&ZTfHAl+t. f fXHZA CftT^n & cCes OZo-nxAXi^cZ. f &**-£ , fijţ. ¥6+1 ZtH ¥6f-tl6 J U «*’ fâv-t f f 4CCU*4s<%'s-m *—~r' „ '—rr- s?-------*— ^ ‘—r....zZTT' ac.M'rvW.; 6t< - t^-ZeMo 'HO i?4 'ti^CC-Xf-JS1A~; fft i^* 4_ & ££r*fţi>&s f&rr-i> j fu jc<-fH0O-~ -voiĂL txsZ ■ a jft-C, St dZfUf-ZSiS t^U ^f-6. fZCC'iij/cL'»-** j & T?r OHA^At £cA--Ctfui( ; &&*, tZZt't^a^7-f. cZ(tfais¥~tX£> ~ ^f-1 ■e46'{f--£Z-; &M.fl~C*^tl t49xZ<^jJ^6f^&Z Za%4*X* tf'ff** t t£a$. ft'uoK: /, otz, d&-u£’ <^t fLO 201. Hribul (Boletus edulis Bull.) Unul dintre cei mai aleşi, mai mari, mai cărnoşi, mai buni şi mai căutaţi dintre toţi bureţii câţi cresc în ţările locuite de români, este hribul, pl. hribi, hribghi şi hrighi, numit ici-colea în Bucovina şi hirib pl. hiribi; în Moldova: hirib şi hrib; în Ţara românească: mănătărcă pl. mănătarci şi minotarcă pl. minotărci, în Transilvania: hiribă, hribă, minătarcă pl. minătărci, mitarca-pietroasă, nitarcă, nitarcă-roşie, pitarcă şi pitoancă; iară în Macedonia: bureate.1 Hribul creşte atât vara, cât şi toamna prin păduri umbroase şi poieni, dar mai ales prin dumbrăvi, adică prin păduri de stejar.2 1 Panţu: Plantele, p. 162; Aurel Scurtu: Ciuperci comestibile, publ. în Universul literar, an. XXI, nr. 18, p. 3; şi dict. de episcop. Melchisedec. 2 După spusa rom. din Pătrăuţi pe Şiret, com. de George Piţul, stud. gimn.: Hribul creşte de două ori pe an: o dată peste vară şi a doua oară toamna, şi se află în mulţime mare mai ales după ploaie.', a celor din Reuseni, com. de Vasile Pop, stud. gimn.: Hribul creşte mai ales după ploaie, pe lângă tufişurile şi prin poienile de prin păduri. Pălăria lui este mare, groasă, galbănă-vânătă şi se întrebuinţează spre mâncare.', a celor din Todireşti, com. de Niculai Rădăşan: Hribul creşte pe dâmburi, unde bate soarele şi printre tufe, mai ales însă prin dumbrăvi, adică prin păduri de stejar. Acoperământul lui samănâ cu o pălărie, iar coada lui e groasă.', El. Sevastos: Călătorii, p. 88: Hribii cresc prin pădure de stejar, la stejari mari, la marginea poienii pe sub tufişuri.-, M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 6: Hribii cresc pe la stejăriş. 134 Simion Florea Marian Pălăria lui dintru început e mică, bulbucată şi cu marginile lipite de coadă. Mai pe urmă însă se face mare, groasă şi lătăreaţă, pe deasupra de coloare ruginie sau tulburiu-galbănă, iar dedesubt albă, şi mai târziu, verziu-galbănă.3 Se-ntâmplă însă foarte adeseori că pălăria lui rămâne închiercită, adică mică, chiar şi după ce îmbătrâneşte, pe când coada sa, care de regulă este groasă şi butucănoasă, mai ales în partea dedesubt, o întrece pe de două şi de trei ori în mărime şi grosime.4 Fiind hribii bureţii cei mai aleşi, românii de la ţară îi mănâncă de regulă mai mult pe la zilele cele mari ori la întâmplări mai însemnate.5 Ei se mănâncă atât proaspeţi, adică cruzi, cum se culeg din pădure, cât şi uscaţi.6 Cei proaspeţi sau cruzi se mănâncă în zile de sec fripţi, cu mujdei, sau se face dintr-înşii tocană, iară în zile de frupt se mănâncă cu smântână.7 Hribii se frig pe jăratic, după ce mai întâi s-au ales şi spălat. Când îs bine fierţi, se pun în strachină, se sară şi se toarnă peste ei puţină apă, ca să se facă salamură. Când vor să-i mănânce cu mujdei, îi aleg şi-i spală şi după aceea îi pun la foc ca să fiarbă. După ce au fiert de ajuns, îi scurg de apă, îi toarnă într-o strachină, îi presură cu sare, îi lasă de se răcesc şi apoi îi mănâncă cu mujdei şi cu mămăligă caldă. Tocana de hribi, numită şi mâncărică, se face din hribi proaspeţi sau cruzi astfel: se hăcuie ţnărunt, se spală în apă rece şi se pun la fiert cu apă puţină. Se fierbe tocana bine cu ceapă şi verdeţuri, se pune în ea sare şi puţin chiper şi se dă la masă călduţă. Cine are, pune în tocană şi oloi prăjit cu ceapă. Hribii uscaţi şi tăiaţi ca togmagii nu numai că se pun în zamă, ci se face dintr- 3 După spusa rom. din Costâna, com. de Vasile Huţan: Hribul, când e tânăr, are pălărie mică de coloare întunecată şi coadă scurtă şi groasă. El creşte mai ales pe coastea celor din Stupea, com. de Ioan Luţa: Hribul creşte prin păduri; are pălărie mare în forma talgerului, de coloare întunecată; coada scurtă şi groasă de coloare albă, şi este bun de mâncat.; a celor din Cireş-Opaiţ, com. de Valerian Dugan: Hribul are pălărie mare şi cam vârtoasă, de coloare gălbie; coadă groasă şi scurtă; creşte prin păduri, pe sub copăceii cei tineri şi-i bun de mâncat. 4 După spusa rom. din Măzănăeşti, com. de Victor Moldovan, stud. gimn.: Hribul este un burete bun de mâncat, care creşte prin păduri şi are pălărie mare şi coadă groasă.; a celor din Ilişeşti, com. de Vasile Botezat, stud. gimn.: Hribul are coloare galbănă ca ceara, pălărie lătăreaţă, care dedesubt are coloare albă, fără creţe. Coada lui este scurtă şi butucănoasă. Creşte prin păduri pe dâmburi. 5 M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 6: Hribii, hrighii ori bribghii sunt bureţii cei mai aleşi; din ei se fac mâncări în casa ţăranului pentru anumite feţe şi numai pe la zile mari ori întâmplări însemnate. 6 După spusa rom. din Şcheia, com. de Ioan Balintescu: Hribul este un burete bun de mâncat. El se uscă toamna şi se mănâncă iarna.; a celor din Buninţi, com. de Vas. Strachină: Hribul creşte prin păduri, rar când însă pe locuri mai înalte. El are coadă scurtă şi groasă. Deasupra cozii are o pălărie mare şi lătăreaţă, care e pe deasupra tulburiu-galbănă, iar pe dedesubt cu nişte borticele, pare că ar fi împuns cu acul. Hrighii se mănâncă mai ales uscaţi. 1 După spusa rom. din Liuzii-Homorului, com. de Emilian Teutul: Hribul este un burete mare, are coadă scurtă, groasă şi tare. Uscaţi îs buni şi peste iarnă.; a celor din Mihoveni, com. de N. Popenciuc: Hribul este un burete mare, miezos şi foarte preţios; are pălărie în forma unui talger, deasupra de coloare galbănă cam întunecată, iar pe dedesubt albie; coadă scurtă, groasă şi tare. El creşte mai ales prin poieni cu iarbă, prin apropierea pădurilor şi prin păduri. Femeile pregătesc hribii spre mâncare atât proaspeţi, cât şi uscaţi. In cazul din urmă se taie mărunţel şi se pun în zamă. Unele femei, culegându-i, îi duc de vândut şi capătă un preţ foarte bun pe dânşii.; a celor din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile: Hrighii cresc prin pădure. Ei sunt mai cămoşi decât ciupercile şi au coloare galbănă-închisă, dar n-au cărţi. Sunt buni fierţi şi se mănâncă cu usturoi ori oţăt. Botanica poporană română 135 înşii şi plachie şi borş. Plachia de hribi se face astfel: se hăcuie hribii mărunt şi se pun în oală de fierb bine, cu ceapă şi cu verdeţuri. Când sunt fierţi bine, se pune peste ei orez şi ceapă prăjită cu oloi. Se lasă de fierbe bine şi apoi se mănâncă. Soiul acesta de bucate se face însă mai mult prin posturi.8 In fine, borşul de hribi se face astfel: Dacă hribii sunt cruzi, se dumică, se spală şi se pun într-o oală. Oala se umple cu apă şi în ea se pune ceapă, mărar şi pătrunjel şi se lasă până ce fierbe bine. Când totul e fiert, se toarnă în apă borş, se potriveşte de acru, se lasă de mai fierbe şi apoi, când sunt gata, se pune într-o strachină şi se dă la masă. Dacă gospodina vrea să facă borş din hribi uscaţi, pune de cu sară hribii la muiat în apuşoară caldă şi apoi prepară bucatele ca mai sus. Alte românce însă fac borşul cu hribi aşa: pun borşul cu legume la foc, îl lasă de fierbe bine şi apoi, când cred că a fiert de ajuns, pun hribii dumicaţi bine, îi lasă să fiarbă şi apoi îi dau la masă. In borşul cu hribi se pune nu o dată şi câte-o mână, două de orez ori de togmagi, ca să-i deie un gust mai bun; chiper şi sare se pune numaidecât. La praznice, borşul cu hribi ocupă un loc foarte însemnat şi cine poate să deie asemenea bucate se socoate ca un om cu dare de mână.9 Hribul pl. hribi sunt bureţi cari se află prin păduri, au coloare vânătă şi adeseori ajung mărimea unei pălării. Au coadă groasă şi sunt buni de mâncat.10 Hrib-albastru nu se mânâncă. Hrighi-albi-curaţi se mânâncă, se uscă pe iarnă.11 Hribul-alb creşte în pădure, coloarea lui este albă. Hribul-negru creşte pe sub buhaşi şi în pădure. Hribul-roşiu creşte prin tufişe şi coloarea lui este roşă.12 8 M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 6. 9 M. Lupescu: Bucătăria ţăranului, publ. în Şezătoarea, voi. VI, p. 70 şi 71. 10 Com. de Const. Popescu, stud. gimn., din Cireş. 11 Dict. de David Ursachi, din Putna. 12 Din Crasna Uschi, com. de Vasile Iliuţ, stud. gimn. 136 Simion Florea Marian 202. Hribul-ţigănesc (Boletus lupinus Fr.) tcu-voui-^ ($iCi ** '— 1 “"■ 4 i '&'* 1 ■ — ' “ " 'l (?t(e - a/A^at-fou, (fd cm^g - a£Â ^XÂiOH . ^ Scc/^^ctM^et^ -tte/h - %Rft- tUtULc J94s c " x 'H&Ş4L *&t4J rczr t*-4L4$-€L> *&-J ^714SL^a^€( ţ c&Ca^*-* /- t«° ^ ____- - *7 » lfî-U4**U $*HH , t^rv ; 6($ fâccCl , ___ . ...__________________________ rf __________ *4HAM4k/lL&. tcw ^lx%'u£ OCe@G4X&sr-dL^. fâc£us#-c{~6L> &Ot 4Uj<4X & oLe~ CL4*t*f±+ASc> 'UyQM.^f^-C-c' <*-<*-¥<%'’ -z'-txsy-. otţj, otQJt**-/bf r&~ *- xxs dk (%*vtUTKj6:t c&t** . aCzj *7 f sţ / ■ <-CccS, &vu*j; (f fâfcflo-iAj? - aZctje*-<_j t*4j> 0~i '4*ic£ ~aCe— 'T^-gt,vc£ tz&Hj 'Uaaaa^Ou. f<5t VG. — U L^ 'tcxjt-GT^k f *,' sCL*-e vCc~ c £a-£e-<0is*<& cuxxj ^c4mj0£ ilÂ^L^GK^ct - 4LJUlZ--cţ^C-j£*Klc4~ i c^et^vcj? -€&£ <£c 6fr&0c+>G -uaJola. 'U*-cc£<£ -

    tfc t&tu. . i tuctitc Ca cLzj oon,ii fi oc 4fl'tc*t€j dr cucKCid^id OJ f l tUALOdOauCdc 4c uJ/ui.j£(lJ&£ d& tâfrwJlJct, &ÂiCb dz> fu> cftiup-al^ caynd dw Soo&ptiC co am! oto /lh*o fuioCcfo P lUÂ'V-CLsCf fn> dad-Co oC& U&4L>^ , /y *j ,< 7 7 ci Va'Casca . uu-to o cLotcuftod) uv tin-O ti da'na cavo 1 ---------- ' * « WuUdlb C*?V 4c CvtupuuC IMj £LfUH tt’ t£> tua^i wu.nl^V^j lu tuuido fiu7*Ci cJLcar 1uy d'fpvftud do dajdaccc# f fgj dCcţ fifHj oaj 64n lcCok fCu-Mxj cdC&oa^tÂj, 4&nuMo Cf, *----------------------------— ' f indii Cod-Tv tdhff <&’ do tHMjSCo &f~i dhcdLr 4t a^CUndc huo muM du udMj do do U*V ltl&(f j Pn-ţfrx^ir faco^Scup^hvo ţtauMM &&&&->, ou< uoro noj/k>_ fa UmJ& do 4%£jfac>, j^UAnUM^iZ «t^uo $tifutM do toLoctâ -jisfnj /udfa£o fafajfaf ţjAAA UMJ> CZyO^-CcOZ f tZKJ fa U do . facd$ O do d&i'tAUXj dfio $r4* ~ faXi/dufatvc ' ţ&ifa-fao do fa-twfao, ___________ $UMA*wLaJU &X> ^MUAACţ *)' fî&UJCu, î Hurmuzul, numit în ţinutul Năsăudului din Transilvania: corale-albe, iară în alte părţi, tot din Transilvania: ormuz şi urmuz, lat. Symphoricarpus racemosus Michaux. sau Symphoria racemosa Purh.1, este un arbust frumos, originar din America de nord, şi anume din Canada, care se cultivă adeseori şi prin părţile noastre ca plantă ornamentală. El înfloreşte în luna lui iulie şi august, are flori trandafirii şi frunze ovale, cari cresc faţă în faţă una de alta. Hurmuzul sau ormuzul, deşi nu samănă a fi tare demult introdus prin părţile noastre, totuşi, fiind un arbust frumos, au şi început românii a-1 pune în fruntea unor doine şi anume de dragoste. Iată o astfel de doină poporană din Transilvania: Foicica de ormuz, Duminică pân’ la prânz, Zboară doi porumbi pe sus Şi tot strigă din guriţă: - Ieşi afară, mândruliţă, 1 Panţu: Plantele, p. 123. Botanica poporană română De-mi dă apă şi guriţă! - Eu guriţă că ţi-aş da, Mi-e frică că me-i muşca Şi nu m-oi mai vindeca, Cât o fi, neică, lumea!2 141 2 Bibicescu, op. cit., p. 71. 205. Iarba-cânelui (Cynodon Dactylon Pers.) gr rto-cLon. . 6r&ei CA -f-z o-cCaAu ^ „ fi UuU U*t4r f p. „ fOstn-O. cL tu-o fflMAUL fiOM^a6>-evHUU €cţe*t.0t* dU> ctf^oCWUlJ: ^ w fA.C^ CA ?Vtl ţuxcJtZ- ottsC^l-&. cJ? Zts ^Ac^zcZ Alt4t**l&>-Z&u etutoULAs £' 0Uy-£*ccLW *«&fO & C&fX-CAe. Nţ (facr&YC g(&s CAfis 4C4-0L> c£âU CoUcj, CCL £usfk. C&u(/vl^Q ix. ^ cA-£2-AA'6C/ţ~( A&S oC/V {pCcx^r-C^reJ, ^ CiCMts (OmA(&j tl , &&L> & tuş Ca-A-cCttu 4& pjijrtlţ teu Afxc d£> cAaal4'C<£^ tas &aou> c£u , yf sţ ~~(/ /fie. tc C4si/Ji£c( fjftutdc-., tzZt^r-ţ aucC c(xlA.Z<£*- eu caMsop- ii 2 — , „ f), HcvujZo : &dutAjf . fi % /$ ;_ & c&ux • oOt- as-f&ij c*L-cC &4v<^£, ce 9 °^°' oOoo '6/âct.ptrf dw^Y <£ 2* ^ e*^ c£> cCuii C-dtM, tj0O* 'UMJ- ţ euA./^t -t-ud-d £*- cu âOffLtC ?Lu£<-4Z+-t S-^ezcjdiceY ^ce F^e-izuMr t£r-c dY’zzr-fi-^c Au s\ * £aji<6zl ec./u SmYcl^ <^0 <& -a^aM3 t4KJ -U/fYtU -t'ZiA^^a, '&t/Tt ^aCoc^Mct^^ ^L$~> £u. ttA^t4jcAL. ac. ^c*~(Z-â~*< MouuYujlJO ; de. Fu ZeM^-cţa YoYeJU <&/'? 2< ijţMM/(Y> cu*. vX. Sy<£; — dhr jfTsd&o-fr'. ^yyf tcas/, acef-d, Ms*£&sŞ*& - 7 "/• vî7n, cz(c£â^4uA&J; xst IU ^AMZOUJlĂYYcYj '£#-1. /9-vY/. ^ d&ZiAuYoeU tXC{, , JF~_ Iarba-datului e o plantă care creşte pe câmpuri năsipoase şi sterile, pe coline aride şi pietroase. Ea se mai numeşte încă şi iarba-faptului, iarba-fecioarei, iarba-fecioarelor, iarba-surpăturei, iarbă-de-vătămătura şi feciorică1 şi e bună de dat, de fapt şi de surpătură. Datul, după credinţa şi spusa românilor din Banat, este acea boală când omul ce o are seacă din puteri, când capătă în tot trupul dureri şi tuşeşte, şi se crede că a căpătat-o din cauză că vreun om răutăcios i-a dat nescari băuturi de ierburi stricăcioase sănătăţii. Faptul este acea boală care se arată ca nişte îmflături (duluri) pe sub piele (un fel de blânde) şi în faţă la ochi, făcându-se în urmă sgăibos.2 3 Iar sub surpătură se-nţelege un fel de durere de pântece, din cauză că maţele şi-au făcut loc şi-au intrat în boaşe la oamenii cari rădică din greu, cari se lovesc sau cad rău.3 Pentru dat şi fapt mai nainte de toate se descântă în următoriul mod: 1 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 549; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 43; Panţu: Vocab., p. 20; Grecescu: Conspect, p. 130; Brândză: Prodrom, p. 204; com. de dl T. Oltean. 2 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 549. 3 Dr. N. Leon: Ist.nat.med., p. 149. Botanica poporană română 145 Amin, amin, Cosmandin! Descântecul Sântei Mărie Leacul din mâna mea să fie. Cu mâna voi descânta, Cu mâna voi lua Toate daturile, Toate făpturile, Toate strecnitele, Toate neputerile ... Datul Mână faptul, Faptul Mână datul: Să scoată din trupul omului acestuia Toate durerile, Neputerile, Tusele, Strecnitele, Fulgerele... Din inima lui, Din plămânele lui, Din oasele lui Din grumazii lui... Şi aşa se descântă de trei ori dupăolaltă şi după aceasta i se dă de băut apă din iarba-datului sau a faptului, şi anume prima oară miercurea, în pragul uşii de la casă, a doua oară vineri, la un râu şi a treia oară duminica, iarăşi în pragul casei. Iarba se pune în apă ne-ncepută şi nefiartă i se dă să beie.4 Pentru surpătură se face ceai, care i se dă celui bolnav de băut, şi oblojeli cu cari se oblojeşte.5 „ Feciorica = Herniaria glabra.6 4 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 549. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 43. 6 Bartolomeu, p. 26. 146 Simion Florea Marian IHX. Jctf&a.-dulou 207. Iarba-dulce (Glycyrrhiza echinata L.) djZţfia -ct '’dfiturffari ftlfaU&>s c#ALt tfjteetX.- f?fi&sudAdf &uaami£ ; {Uuxjţ caeo u-^dde, ^uhj tcmAote> **>' UXUUfi4^£t> fitxyrd HOctc &'£cauAco ÎGAs âiKjC&uo, LCU^O ăUst'lXO ticuASU U. u*amaaX&j but, §6*ui+ir&Z4U eedJ*tu9utc& £tax &> $iMÂiu>i COAXs %AjăwXJjfa %u ictAAjaj tud (faXcz* *t otiU}u4^-, UMJM-4J-&J -buf, $ ttfi-f/u X.J&J tf&tXraj vz u ' d Q tf f . . . ^ . * *> /? ^ duoA^oSiUCU pX&IAjfefej 0oi~JLCdk4\J CXAU o tildei Cfiuk jteeude> ctcc£oO: duo ccuMj ukAj^dt 4uuXj^c 'iade. (dai X ■O ÎU&sHXbUAsdO tcU MjlASOA4J U ^-ccu+di o 64ouoa dL&? dbpuALeu, Xuu t^ecte ^ f), fcauUo; fitiUcdefe. fi. £/. M/. fâpuu. Mo du-U*h*UHjf tMu, tyc£jU>fau, dCtf. de @oa> . da jfifixfjetdtttj $d(u4}4i*lu> «*» (daddtXnJo dej VtXJh^di-dxJiJliJL & dkAJLt du&Uj €î u&usuk Ued'tuuzA-oJ* -G/eef^ Sd tdUdJ&tf-au, ui£, duoucoajf detcl l/eKdL tiuuxM md'jM.< ^ sg, ^ Sub iarbă-dulce, numită altmintrelea şi lemn-dulce sau rădăcină-dulce, înţeleg românii două feliuri de plante, cari se ţin de una şi aceeaşi familie, şi anume: una, care creşte pe locuri umede şi năsipoase şi care are flori mici liliachii şi fructe (legume) spinos-păroase, iară alta, care creşte pe şesuri precum şi prin livezi, cultivată pentru trebuinţi medicale, şi care are flori albăstrii sau albe şi fructe nepăroase. Cea dintâi, care înfloreşte în luna iunie, se numeşte lat. Glycyrrhiza echinata L., iar a doua, care înfloreşte în luna lui iulie şi august, se numeşte lat. Glycyrrhiza glabra L.1 Amândouă plantele acestea au o rădăcină foarte dulce, din care cauză mulţi inşi, mai ales însă copiii, o mănâncă cu mare plăcere2, iară o samă de români din Bucovina o pun în rachiu, anume ca acesta să se facă galbăn, pentru că, având în cazul acesta coloare mai frumoasă, se bea mai cu drag.3 1 Panţu: Plantele, p. 144. 2 Dat. rom. din Bucovina, com. Suceviţa, dict. de Cuv. Sa Silvestru Tonigariu: Rădăcina de iarbă-dulce e tare dulce şi bună de mâncare.; a celor din Moldova, jud. Suceava, vezi Şezătoarea, voi. VIII, p. 39. 3 Dat. rom. din Putna, dict. de Achelina Ursachi. Botanica poporană română 147 Românii din alte părţi însă o fierb şi zama ce iesă dintr-însa o beu contra tusei şi a durerii de piept.4 Afară de aceasta, iarba-dulce figurează foarte adeseori şi-n fruntea a o samă de cântece poporane. Aşa un cântec din Bucovina, în fruntea căruia figurează iarba aceasta, sună precum urmează: Frunză verde iarbă-dulce, Lelea-i mândră ca şi-o cruce Şi moşul de-abia se duce. Lelea-i mândră ca şi-o floare Moşul de-abia stă-n picioare.5 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 60. 5 S. FI. Marian: Ornitologia, t. I, p. 54. 148 Simion Florea Marian 208. Iarba-fiarelor (Drosera rotundifolia L.) 1^0 Jcyr&TZ- #acelor, t fa ?ra^i ^ far fa (fotuxa- c&rui&U & ?iar ir-Ct/ej wucu tUs tbtlsiea. ^A'Î'Hj &04JC't£&> c£&j tttfâd£loc> fpucufis Jc tari fa flfa~esfc> fa sCe>„ t(iA~ftc£ iuALtl &ri fajkds ri c^CUţ aeiHri-4-T% t-4-ri f&aucri*, {ftriPiacvtt (&CU-> $ ciaof t#-H eC ri t^coAj tri?fl-C&sKjf&L/ ^-riLăuf-^a. tsC-fgf ~£*Os t~apfa$r'€4'~H~a j r-* iHriacux cL&SCâJ*/' ?~&riks ri tri’ cvr feaH$L> ri%4* fuofuaxJ £cl> tariff ri cri* £&* 4^ fa^t&fi PUuuac fau âsnAClMcej , lânuri, oUjLflri? t*ri^ pCfTLjfa Cm* f e uririta£ (ri^u, oUur ^ tiricari acutuac, fte &K> uri€JiCu£ ri ivU4UAKl^Ut> (Pr'o ccu& uUv triKM^Ls, fa e£ari 4* ăe*LUu*4u?, ta, Urivu cU> ritari/, ririri fo-earirij cri farie+u, - t)< PaiAjfao ; Wtuuriri. y, 2ty/* ' $• 'J^'*nri c^a^jf'uri*kJ ; ţfa fajriHepca'feufe.gj P&ttc, *l«M< m PatuUui, 'au? fatifou 1fax la# OAÂM f A4mJ oUb LA &0L> «ÂX£ytiCAU Mj£ itiMAl/oitiUMlA) e^fiyUli4yAu6^ i$â-e*L-tXj * (£U4j04 ffi4t^4/â tU/tUMJ a ' tA: fa* swti *uo*u f-âruj^ UMfb âud? f f] t %?ts 6-âf&-HA.fYi' fin (ilO, luo CfUtAC^ UO . te^Aj&c) 4/0U tiAOVUMJU CA fi4te4/&f, dtteA^teteto +4&C6&* di o fetk*! €pdAMjttO/ (tul 0C0 iAOuf e fî-lvwufaj ax>tw-fiurcu&u , ■ttelXtJ&k?, $£ tow/ la. mdf-to ctofteA-Ast-' fizteÂ-Ao ^ tu/f'Citfţ 'UU&f CO Lf4LoO 4t $0^ 11* Jfa**' ^dt~ â«^AfteXto tekAAj (/(ĂuAu/ftA&AiV: -4UL*JU*rcA4M> MaMAXLtXi^^ £ fa^£&te4tv~e4?€j *>/&*- f ft+*L+£t pe, At tuzJce îetrd>/cer ttcuufau * fa $ tt< âvfa tu>o -&U- ?&&<'*> ,4*** 4X0 ~ ~ VJ fa*~{p,i3is - {Oct, - factd(*LO> r faxSa— f*CQ~ y f 4< /tZdfatXO j fa eXp£f%yzl£)L> ; fatSxo- dcţ- Xadihv /2 facVa*fetele Xl ^ dfpcxdetttXD: •40X4fâ.~ dxt — Xctfosfţj ^ A ’ * a /7< ^7!—tX&il 'itCCfrv uta jb*ud£e> ţ&to&a--’l, d& , de de* fixjUcJa/a, di *ffc**ţ de, QLa / aju wtit/ ^ ca^£ t ed de/ Uucdju&> t4SL> •dSP C+*Atindea yHIMtcC* n fîm/ko yr€&j tcc reeda*.de, jks-de?-y fkuie? % (XfidP aPdf U( cas-e, de, dhte, eyjLe-P \fi tc ţt "0 tcG-eytde. , PkyidP cOte^cddd> des vetd-e -rlu&tcd^ :%As & ţi de HZ, cdfs Uu Cuc eAOi^ceexff i4faU 4* i4s ftoviididade, oOl, fi-c-u de, tcuseres e< *e /Uee.es r tf A A / iWr^ &jjcues &o jfco ceo <**' jfctr4e4-&c tcu'&v-e^L, *e *pto*ue*Je.£ U£*tyH? c*u Uf* fee &4 de /teede, de, uteeU*. e£ud iude^u AgH ;udu d* yud^e itcJ+A tmej cA/es uus cPrcuus de, / Mdi*' alt, ţ to*JLgi+ iqţytuc' s&yi'deS' f-' ce£ d& tâktfumd? de tyudprd'’ cu^eHd/i ce e-dcdZt 'PeUs cocedde^L, UCiu de. c<-tdUddSd’rSi.jQ,,-*,,* n..' , a ^ ^x?s*,hu£K &£Zfi&kJSf* U-ts 'J-' A' 211. Iarba-mare (Inula Helenium L.) Iarba-mare, numită în unele părţi din Muntenia, precum bunăoară în jud. Dolj, Mehedinţi şi Gorj, şi homan, iară în Banat: oman1, este bună, după cum spun femeile ştiutoare, de tusa grea, de sochote, de năduşală, de oftică, de durere de dinţi, de vătămătură, de boala mare, de dat vacilor în tărâţe ca să deie lapte mult şi bun, de afumat în casă şi de lăut pe cap ca să crească părul. Pentru tusa grea se ia rădăcină de iarbă-mare şi se pune în apă proaspătă, în care se ţine apoi o zi şi-o noapte. După aceasta se rade rădăcina ei şi se ia dintr-însa ca la un sânceap bun. Apoi se ia jumătate de ocă de miere şi se pune într-o tigaie la foc ca să fiarbă. In răstimpul fierberii, mierea se spumează ne-ntrerupt, ca să fie cât se poate de curată. Când mierea fierbe mai tare, se pune într-însa câte un dram de zahar galbăn, zahar alb, zahar negru, stafide, tiscovine, precum şi sângeapul cel de rădăcină de iarbă-mare. După ce obiectele acestea fierb la un loc cumsecade, făcându-se dintr-însele ca un fel de dulceţ, se pun într-un vas, gavanos, spre păstrare. 1 Panţu: Plantele, p. 128; S. Fl. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 66-67. 164 Simion Florea Marian Din această mixtură ia apoi bolnavul de tuşă grea în fiecare demineaţă pe inima goală câte o lingură de celea de mâncare plină şi, cum va lua-o aceasta în mai multe demineţi dupăolaltă, se zice că trebuie să piardă tusa, trebuie să se vindece. Aceasta însă trebuie s-o facă cel bolnav de tuşă grea mai nainte de-a pica în sochote (Auszehrung), căci, după ce apucă odată a pica în sochote, nu-i mai ajută apoi mixtura aceasta nemică, ci trebuie să caute alte mijloace şi leacuri.2 Româncele din Muntenia, jud. Teleorman, cari voiesc să vindece pe cei ce sufăr de tusa cea rea, iau rădăcină de iarbă-mare, o taie în bucăţele subţiri şi bucăţelele acestea le pun apoi într-o ocă de rachiu de drojdii, unde lasă de se plămădesc trei zile. După trecerea acestor trei zile, bea cel bolnav câte 2-4 ceşti pe fiecare zi, până ce se isprăveşte rachiul în care se plămădise (şezuse) iarba-mare.3 In alte părţi, tot din Muntenia şi tot pentru tusa cea rea, se rade o lingură de rădăcină de iarbă-mare cu răzuitoarea; se fierbe bine jumătate de ocă de miere, care se curăţă de spumă, şi apoi, amestecându-se şi fierbându-se iarba-mare cu mierea cea fiartă la un loc până ce se îngroaşă, se pune într-un vas, şi din amestecătura aceasta mănâncă cel bolnav în toate demineţile câte o lingură pe zi, până ce-i trece.4 Pentru năduşală sau înăduşală se fierbe rădăcină de iarbă-mare în apă curată ne-ncepută şi zama ce iesă dintr-însa se bea pe inima deşartă.5 Pentru cei ce au oftigă (Lungensucht), se strânge rădăcină de iarbă-mare, se pune la uscat, iară după ce s-a uscat bine, se pune într-o ulcică cu apă curată la foc ca să fiarbă, zama aceasta se mestecă cu miere şi se dă apoi celui oftigos să beie în răstimpuri, până atunci până ce începe a i se face mai bine.6 In Moldova, jud. Bacău, se bea pentru oftică rădăcină de iarbă-mare fiartă cu vin alb, câte un păhar demineaţa şi altul sara, la trei şferturi de lună, după ce se pişcă luna. Tot în jud. Bacău din Moldova şi tot pentru oftică, se ia rădăcină de iarbă-mare şi iarba-lui-Tatin, lat. Symphytum officinale L., se rad pe răzătoafe de verzi, se amestecă cu miere şi se ia apoi câte o linguriţă în fiecare demineaţă.7 Românii din Muntenia, jud. Vâlcea, cari sufăr de durere de dinţi, fierb iarbă-mare în apă curată, în amestec cu foi de plop şi muşuroi de furnici, şi zama ce iesă din această amestecătură o ţin apoi în gură.8 Cei ce au vătămătură pun rădăcină de iarbă-mare în holercă şi holerca aceasta o beu apoi şi le trece.9 2 Dat. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu. 3 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea I, p. 700. 4 Gh. Rudeanu: Leacuri băbeşti, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, p. 152; şi dat. rom. din jud. Vâlcea, corn. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Iarbă-mare fiartă, bei zama ei de tuşă. 5 Dat. rom. din Şiret, dict. de Maria Mureşan; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42: Ceaiul de rădăcină uscată de iarba-mare se bea pentru înăduşeală (Mihăileni). 6 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş. 7 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 42-43. 8 Corn. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 9 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Botuşana, corn. de Ştefan Chiraş, stud. gimn.: Iarba-mare e bună de vătămătură dacă se fierbe rădăcina ei şi zama ce iesă dintr-însa se bea. Botanica poporană română 165 Sau: fierb rădăcină de iarbă-mare; după ce-a fiert de-ajuns, o sfarmă, o pisază bine, o prăjesc cu unsoare, o pun între două cârţe curate şi apoi se leagă cu dânsa la buric.10 Românii din Muntenia, jud. Gorj, vindecă cu iarbă-mare sau homan, cum numesc ei planta aceasta, febra tifoidă, zisă boala mare.11 Pentru alte boale lăuntrice, pun rădăcină de iarbă-mare în apă rece, în care o lasă un timp anumit ca să mocnească, după aceasta, bând zama ei, zice că se însănătoşează.12 Iarba-mare e bună şi pentru vite şi mai ales pentru vacile cele cu lapte. Româncele din Bucovina, cari au vaci mulgătoare, se scoală în ziua de Sân-Georgiu desdemineaţă, până nu răsare soarele, şi se duc de culeg iarbă-mare cu rădăcină cu tot. După ce o aduc acasă, o spală bine, o taie mărunţel, o mestecă cu tărâţe şi cu sare şi apoi o dau vacilor mulgătoare ca s-o mănânce. Vacilor, cari mănâncă planta aceasta, zice că nu li se poate nemică rău întâmpla, nici o fărmecătoare sau vreun spirit necurat nu se poate apropia de dânsele ca să le ieie mana, să le strice sau să le facă altă răutate. Afară de aceasta, vacile cari o mănâncă se-ngraşă, dau mult lapte, iară untul din laptele lor se face galbăn ca ceara şi e foarte spornic. Planta aceasta, culeasă în ziua de Sân-Georgiu, e foarte bună de dat vitelor pentru orişice întâmplare, însă mai ales ca spiritele cele necurate, precum sunt bunăoară moroii şi moroaicele, strigoii şi strigoaicele şi multe alte spirite rele, apoi toate fărmecătoarele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vite. Insă româncele nu numai în ziua de Sân-Georgiu îndătinează a da iarba-mare vacilor mulgătoare de mâncare, ci şi-n alte zile de peste an, pentru că, cum s-a zis, vacile cari mănâncă planta aceasta, mestecată cu tărâţe şi cu sare, dau foarte mult lapte şi arată foarte bine. In cazul acesta, stăpânele vacilor nu se duc desdemineaţă ca s-o sape şi s-o aducă acasă, ci când le pică dindemână.13 Cu rădăcină de iarbă-mare, culeasă în ziua de Patruzeci de Sfinţi, 9 mart, şi sfinţită în ziua de Paşti dimpreună cu pasca, îndătinează româncele de-a afuma sar a casele, anume: ca să se depărteze toate boalele cele rele, precum şi toate nenorocirile de vitele acestora, fiindcă, după cum se zice, prin fumul ei aerul se curăţeşte. Iarba-mare, culeasă în ziua de Patruzeci de Sfinţi şi sfinţită la un loc cu pasca în ziua de Paşti, se păstrează peste tot anul, fiind de multe leacuri bună. Când e grindină mare, când fulgeră, tună şi trăsneşte, când ucigă-l-crucea îl zidăreşte şi-şi bate joc de dânsul şi apoi acesta, ca să nu i se întâmple nemică, să nu-1 ajungă trăsnetul Sântului-Ilie, s-ascunde unde apucă şi unde poate. 10 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 43. 12 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac. 13 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Ciudei, dict. de M. Popescu; a celor din Crasna, dict. de Z. Tuniac; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu: Rădăcina de iarbă-mare, strângându-se şi dumicându-se mărunţel, se dă vacilor în tărâţe, anume ca acestea să deie lapte mai mult, şi laptele e mai bun.; precum şi din alte părţi ale Bucovinei, corn. de dna El. Nic. Voronca: Iarba-mare e bună de afumat şi de dat la vite pentru lapte. 166 Simion Florea Marian Iarba-mare are aşadar putere nu numai de a vindeca diferite boale, nu numai de-a îngrăşa vitele, ci încă şi de-a alunga şi depărta toate spiritele cele necurate de casele oamenilor şi de vitele acestora, precum şi toate boalele cele epidemice, anume: holera, ciuma, lungoarea şi altele asemenea acestora.14 Tot în timpul epidemiilor îndătinează românii de a aduna şi a curăţa rădăcini de iarba-mare şi a le pune apoi prin cofe sau a le arunca prin fântânile din cari beu apă, căci prin aceasta se zice că apa se face cu mult mai bună, mai gustoasă şi mai sănătoasă.15 Românii din Moldova, jud. Suceava, cred şi spun asemenea că iarba-mare, săpată în ziua de Sfinţi, 9 mart, e bună de afumat în casă când tună. Spre scopul acesta fetele, mai ales fetele cele mari, pleacă în demineaţa Sfinţilor, înainte de-a răsări soarele, după iarbă-mare. Nu miroasă însă frumos dacă o sapă cu sapa sau cu hârleţul, ci ea trebuie săpată cu un crâmpei de tufă, cu un băţ rupt sau cu o lopăţică. Unii spun că trebuie trasă cu dinţii, de unde apoi şi zicala prin Moldova: trage iarba-mare cu dinţii în ziua de Sfinţi. După ce s-a săpat în ziua de Sfinţi şi s-a adus acasă, rădăcina ei se ţine peste an şi la zile mari se afumă apoi cu ea prin casă.16 Românii din celelalte părţi ale Moldovei, şi mai ales cei din jud. Tecuci, culeg iarba-mare în ziua de Joi-mari, înainte de răsăritul soarelui şi-apoi, păstrând-o peste an, afumă cu dânsa prin casă, în credinţă că prin afumarea aceasta se delatură şi depărtează toate duhurile cele rele, precum şi toate farmecele.17 In unele locuri însă este credinţa că, afumându-se cu iarbă-mare prin casă, fug ţânţarii.18 Românii din Muntenia, jud. Vâlcea, taie rădăcină de iarbă-mare în bucăţele, o înşiră pe aţă, o duc la biserică, unde o lasă să steie 40 de zile, şi după aceea, aducând-o din biserică şi păstrând-o peste an, afumă cu dânsa casa, când se iveşte în aceasta vreo boală molipsitoare, cum e bunăoară lungoarea, precum şi pe cei bolnavi.19 In fine, iarba-mare, după cum am amintit chiar la început, se-ntrebuinţează în multe părţi, mai ales de cătră fetele cele mari din Banat şi Muntenia, spre a face dintr-însa lăutoare de lăut pe cap, anume ca să se cureţe mătreaţa şi să le crească părul. 14 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Rădăcina de iarbă-mare e bună de afumat orişicând se simţeşte omul că nu-i e îndămână sau când sunt boli în sat, precum şi de dat la vite ca să capete lapte.; precum şi a altor români din Bucovina. 15 Dat. rom. din Şiret; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu: Cu rădăcină de iarba-mare se afumă prin casă pentru că amninoasă frumos. Tot cu rădăcină de iarbă-mare se afumă şi cei ce au durere de cap. O samă de românce însă o sapă în Ziua Crucii, fac cruciţă dintr-însa şi o pun în cofa de băut apă, unde o lasă un timp mai îndelungat, şi din cofa aceea beu apoi apă.-, a celor din Zahareşti, dict. de Paraschiva Oltean şi corn. de Ion Grămadă, stud. gimn.: Rădăcina de la iarba-mare se leagă de toarta cofei, când e boală umplătoare (troahnă), ca să se beie apă peste dânsa.-, cf. şi Dim. Dan: Superstiţii, publ. în Gazeta Bucovinei, 1894-95: Se crede că pentru a fi scutit de molipsire de lungoare este bine a se pune hrenoasa şi iarbă-mare în cofa cu apă. 16 Com. de dl Art. Gorovei; cf. şi M. Lupescu: Iarba-mare, publ. în Şcoala popor., an. I, nr. 3 şi 4; M. Lupescu: Sfinţii, publ. în Şezătoarea, voi. VI, p. 160: în ziua de Sfinţi se trage iarba cu dinţii şi se strânge rădăcină de iarba-mare, că miroasă frumos şi-i bună de leac. 17 Com. de dl Tud. Pamfile. 18 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 83. 19 Com. de S. Sa păr. T. Bălăşel; vezi şi Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 30. Botanica poporană română 167 Aşa fetele cele mari din Banat se duc în noaptea de Sân-Toader, care cade, după spusa românilor de pretutindene, totdeauna în sâmbăta cea dintâi a Paresimilor sau a Postului mare, la miezul nopţii în pădure, la locurile cunoscute unde creşte omanul, ducând cu sine pâne şi sare. Apropiindu-se de locul cu oman, îi dăruiesc acestuia pânea şi sarea, punându-le la rădăcina lui şi descântând astfel: Oman mare, Domn mare! Eu îţi dau ţie pâne şi sare, Iar tu dă-mi o coadă de pâr mare! După aceasta, săpând şi luând rădăcini de oman, le aduc acasă, le fierb şi în crăpat de ziuă îşi spală capul cu omanul fiert; apoi, cu ochii închişi, într-aceea căutând scurt la pământ (spre a nu vedea vreun animal cu coada de păr scurt, mâţă), astfel îşi şterg capul şi, despletite, se duc în grajd, unde trag calul (boul, vaca) de coadă, poftindu-şi să le crească şi lor asemenea de lungi coade.20 In alte părţi, tot din Banat, se culeg în zilele cât ţin Caii lui Sân-Toader, şi mai cu samă în celea ce premerg Sân-Toaderului celui mare, oman, creangă de măr-dulce, rug întâmpinat, adică cel care e prins cu ambele capete în pământ, floare de fân, şi cu toate acestea fierte la un loc şi făcută leşie dintr-însele, fetele mari se spală pe cap. In troaca corită, unde demineaţa au de gând să se spele, pun sapa, furca de tors, acul de cusut, cu un cuvânt, toate lucrurile lor cu care lucră peste an, în credinţă că toate acestea, în decursul anului să se învârtă uşor în mânele lor, adică să fie bărbate. După ce s-au spălat, se duc cu ochii închişi în grajd şi, prinzând pe un cal sau şi pe un bou de coadă, zic: Toadere, Sân-Toadereî Dă-mi chica capului Cât coada calului! Se feresc însă foarte de-a se uita la coada unui mâţ, câne ori a unei găini, în credinţă că nu numai că le pică părul, dar capătă şi beteşug la cap.21 In jud. Gorj din Muntenia, încă de vineri demineaţa, foarte de noapte (pe nemâncate), mai din fiecare casă se duc prin lunci şi prin câmpii oameni, băieţi şi fete, să sape homan (zis şi iarbă-mare). A doua zi, sâmbătă, adică în ziua de Sân-Toader, foarte de noapte (pe negură), toată lumea, dar mai cu samă fetele mari, se scoală, fac leşie în care fierb homan, cu care se Iau apoi pe cap, şi, după ce se împletesc, pun la cozi viţe de fuior de cânepă şi rădăcină de homan, pe care le poartă toată ziua. După ce se împletesc, ies afară, tot pe negură, şi zic din gură: Toadere, Sân-Toadere! Dă-mi cosiţe capului Ca pe coada calului! 20 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 562; vezi de acelaşi şi: Calendariu pe an. 1882, luna Faur, şi pe an. 1883, luna Mărţişor: Spălarea capului cu leşie de oman (iarbă-mare, lat. Inula Helenium) la Sân-Toaderul cel mare pentru ca să se conserveze şi să crească părul. 21 S. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 64. 168 Simion Florea Marian Cânepa ce o pun la coadă însemnează, după ele, să le crească părul ca fuiorul de lung. Iar homanul sau iarba-mare ce se fierbe în leşie, zic că aşa este obiceiul, fiindcă ajută să le crească părul frumos. Poate că homanul să aibă vreo putere de a face să crească părul sau pentru că este o plantă mirositoare s-a întrebuinţat din vechime la spălat pe cap, dar numai în această zi; ori că, fiind o plantă care creşte înaltă până la 2 m, s-a întrebuinţat tot pentru naivitatea de-a creşte părul lung şi repede, tot ca şi acea plantă. Dar rădăcina acestei plante nu se-ntrebuinţează numai la spălatul pe cap în această zi, ci şi la vite şi orătănii. La vitele mari se dă cu porumb şi la orătănii în făină muiată sau în tărâţe. Apoi parte din rădăcini se păstrează în casă peste tot anul şi se aprinde din când în când, ca să miroasă frumos şi să prigonească pe Necurata din casă, care nu rezistă la mirosul de homan.22 In unele locuri din Muntenia, precum în jud. Romanaţi, ţăranii în ziua de Sân-Toader se Iau cu apă în care s-a fiert iarbă-mare; unii o pun în căciulă; femeile o leagă în tulpane ori marame şi o ţin până în ziua de Paşti, când o aruncă în biserică. Toate acestea spre a fi sănătoşi peste vară.23 In alte părţi, asemenea din Muntenia, tot poporul, mic şi mare, se spală în ziua de Sân-Toader pe cap şi pe trup cu apă în care se toacă rădăcină de iarbă-mare sau homan, care se scoate atunci din pământ, în credinţa că, făcând aceasta, le creşte părul capului ca şi coada cailor lui Sân-Toader şi că vor fi sănătoşi în decursul anului, iar în caz contrar, adică dacă nu se vor spăla astfel, că se încurcă în părul lor caii lui Sân-Toader şi pe unii chiar îi şi omoară.24 Acestea sunt toate datinile şi credinţele românilor despre iarba-mare, homan sau oman, câte le-am putut aduna până acuma! 22 Românul literar, Bucureşti, 1891, nr. 12; S. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 66-67; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 43: In Gorj cu rădăcină de homan fiartă în apă se spală fetele, mai cu samă în ajunul Sf. Teodor, care cade sâmbătă, în cea dintâi săptămână a postului Paştelui; cine se spală cu iarbă-mare la această zi va fi cu capul curat tot anul, fără mătreaţă, şi nu va cădea nici un fir de păr, ci din contră, va creşte, devenind moale şi frumos. 23 M. Lupescu: Iarba-mare, publ. în Şcoala pop., an. I, nr. 3 şi 4. 24 S. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. II, p. 67; în com. Ilovăţul, pl. Cerna, jud. Mehedinţi: Femeile au obiceiul în ziua de Sân-Toader a culege un fel de rădăcini mirositoare, homan ...se spală pe cap în acea zi şi au credinţă că creşte părul capului ca coada cailor lui Sân-Toader.; com. Secu şi Ruptura, jud. Mehedinţi: Sâmbăta de la începutul Postului Paştelui se ţine, că cred că-i omoară caii lui Sân-Toader, dacă ies afară noaptea şi nu se spală pe cap cu homan.; com. Lăunele-de-jos, jud. Argeş: La Sân-Toader, care se serbează în sâmbăta întâia din Postul mare, tot poporul se spală cu iarbă-mare, căci, în caz contrar, se încurcă caii lui Sân-Toader în părul lor.; Ionean, op. cit., p. 54: In ziua de Sf. Teodor (2 martie) fetele mari se spăl la cap cu iarba-mare, zicând: Sfinte Teodore! fă ca coadele noastre să crească ca coamele cailor.; Adevărul, an. XV, martie, 1902, nr. 4538: In ziua de Sf. Toader toate fetele aleargă pe câmp după iarbă-mare ... Din această buruiană fac un ceai cu care se spală pe cap, crezând că prin această spălare o să le crească părul. Dacă fetele sau nevestele în această zi nu s-ar spăla cu ceai de iarbă-mare pe cap, sunt de credinţă că precum aleargă caii pe câmp, aşa vor alerga în cursul anului părăsitele prin părul lor. Iarbă-mare mai pun sub căpătâiul copiilor mici şi în coşarul cailor. Poporul crede că aceştia, prin intervenirea Sf. Teodor, sunt scutiţi de moarte.; dat. rom. din jud. Vâlcea, com. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Iarbă-mare sapi în ajunul Sf. Toaderului şi o pui în căldarea cu lăutură şi te lai cu ea în ziua de Sf. Toader. Botanica poporană română 169 Jccy-4-0,3 tsn&Yfriu/t Owt. o-ta£o HA fatrr efa$L> -phj £coua& v^6ttMt,, \fti£ao €i CUjJf'ta&J'. ’s^> k' JL p^uul <&■ yasr&<&~ o~i£hl -^gWra^o f fapraat-^ruJK&UL , fîtyeye/- *aţ ^ o ctfrta. ta 4* tti Oc MAAPvi^^dfaiJ ţf§ -c-c4^nPi*viĂkJ> tfa. i id-TA* ut Sr cund i (Uhaoat4U ; fayk i fisscO-j^gAO , fafa /o-asre. , i/a,r4a- &^ol£qol ţ fi «jtZ - ^-â-ajr£Â<2 % 17 fauwii't £&-> ycuHhxt' - o6(&? fâj> P^CumJjl pi îM'U.ga oCt> 4kaLt>~&?, fa^ua/a ca* eJkaf dufttl tOUtjr 0 €g4/'4st4-o(a3C ctitO 0tPC4JPl£flCptJ> £0ptO, ^cfaid-v e^tiL, oCot^r- âiyritMu. t Jtvr p- afaaJ' w^aU'ctJc dtSk./gZ* ţtji m4Y iUjUi ^tc£ tAMOta cfa^HMOc> t fa put cu reVclr~⣠cÂteor- cU-cl£ t^iUÂU 4LtM- &(a-dL> , -CL£jLe. idaveâu ^tatpr fa ftCtd&dti, €wy f t&AoC. o'r'fcoa, t%4 $-ifa j ~ fa fa ri? $ y'OAA.oC^O': fa /£$ j - fâuifaJ; (facxd? , fa • 2â^ Zfa $Mt* dJt> tft Wfxftii, 212. Iarba-moroiului (Helianthemum vulgare Gaertn.) Iarba-moroiului e o plantă mică şi frumuşică, cu floare galbănă, care creşte pe locurile cele pietroase atât de la ţară, cât şi de la munte, şi mai cu samă pe păşunile şi pe coastele situate în faţa soarelui, şi care înfloreşte în luna iuniu, iuliu şi august. Ea se mai numeşte în Bucovina încă şi iarba-osului, iară în Transilvania: ferestrău, forastău, forestău, forostău, furustău, herestăietoare, iarba-osului, mălăoi, rujă şi ruja-soarelui.1 Numirea de iarba-moroiului a acestei plante îi vine de acolo, fiindcă ea, după cum spune o legendă din Bucovina, com. Căndreni, distr. Dornei, s-ar fi aflat întâiaşi dată pe mormântul unui moroi. Şi fiindcă ea a răsărit chiar dintr-un os de-al moroiului aceluia, de-aceea s-a numit apoi şi iarba-osului.2 1 Porcius: Flora, p. 172; com. de Aureliu Gligor şi Teodosie Curşeu, stud. la gimn. din Blaj; cf. şi dr. Brândză: Prodrom, p. 155; Panţu: Vocab., p. 20. 2 Com. de P. Ursul. 170 Simion Florea Marian Numirile de ferestrău, forastău, forestău, forostău, furustău şi herestăietoare şi le-a căpătat de la frunzele sale, cari au forma dinţilor de feresteu sau ferestrău, şi cari sunt înşirate de-a lungul cotorului, întocmai ca şi dinţii unui feresteu rostit.3 Numirea de mălăoi probabil că-i vine de la forma şi coloarea floarei sale. Iar ce se atinge de numirile rujă şi ruja-soarelui, nu mi se par a fi poporale, ci traduse din germ. Sonnenroschen. Iarba-moroiului e bună în prima linie pentru botezarea moroilor şi pentru oprirea acestora de-a mai ieşi din morminte şi a face oamenilor vreo neplăcere sau vreun rău oareşicare. Apoi de vătămătură şi de tuşă. Cei ce nu voiesc să fie supăraţi de moroi iau iarba-moroiului, o fierb în agheasmă, adică în apă sfinţită din Ziua Iordanului sau a Bobotezei şi, ducând apă de-aceasta şapte ani de-a rândul în ziua de Bobotează în locul unde ştiu că e moroiul ce nu le dă pace înmormântat, o toarnă în cruciş pe mormântul lui şi zic: Botează-se robul lui Dumnezău Ion, dacă e băiat, Maria, dacă este fată, în numele Tatălui, al Fiului şi al St. Duh, amin! După acest act, moroiul nu mai învie şi nu mai iesă din mormânt ca să facă oamenilor şi vitelor neplăceri.4 Pentru vătămătură se fierbe cu rachiu bun înăduşit. După ce-a fiert de ajuns, se lasă puţin ca să se stâmpere şi apoi i se dă din rachiu de-acesta bolnavului, în vreo câteva zile de-a rândul, câte două pahare sara şi câte unul demineaţa. Se caută însă în acelaşi timp ca bolnavul să se ferească de prea mare osteneală, cel puţin o săptămână, şi apoi se vindecă.5 Tot aşa se-ntrebuinţează planta aceasta pentru cei ce pătimesc de vătămătură şi de cătră românii din Transilvania, cu acea deosebire numai că aceştia o fierb atât în rachiu, cât şi în vin.6 O samă de români, tot din Transilvania şi tot pentru morburi interne, se leagă cu dânsa pe dinafară.7 » Pentru tuşă se face din frunza şi floarea ei, care se fierb în apă curată, un fel de ceai, pe care-1 beu apoi cei ce tuşesc, sara şi demineaţa.8 In fine mai e de amintit şi aceea că, afară de planta despre care ni-a fost până aice vorba, mai e încă una care se ţine de familia ei şi care asemenea li-i cunoscută românilor după nume. 3 Sub rostirea feresteului se-nţelege ascuţirea dinţilor acestuia şi schimbişa lor îndoire într-o parte şi alta, anume ca să poată cu atâta mai bine prinde şi tăia în lemn. Rostirea aceasta se exprimă prin vrb: a rosti = a ascuţi, a face rost. De aice apoi şi: feresteul e rostit, adică e ascuţit. 4 Dat. şi cred. rom. din Căndreni, corn. de P. Ursul. 5 Dat. rom. din Căndreni, corn de P. Ursul. 6 Dat. rom. din Munţii apuseni, comuna Bistra, corn. de Aureliu Gligor: Forostăul se produce în locuri pietroase. El are flori galbene şi se foloseşte, împreună cu vin ars, la dureri interne. Bându-l, omul scapă de dureri.; a celor din Haţeg, corn. de dl P. Oltean. 7 Dat. rom. din Bistra, corn. de Aur. Gligor: Mălăoiul pl. mălăoi creşte pe locuri pietroase, are flori galbene şi se foloseşte la oameni hepticoşi, cari îl beu. Asemenea îl pun dinafară pentru morburi interne. 8 Dat. rom. din Ocolişul-mare, corn. de Teodosie Curşeu: Furustăul se foloseşte la tuşă. Se fierbe în apă şi apa aceea se bea sara şi demineaţa. Botanica poporană română 171 Aceea e iarba-osului sau mălăoaia, lat. Helianthemum alpestre Jacq. Tot aşa se numeşte româneşte şi planta: Helianthemum rupifragum A. Kern.9 Forostoiul creşte la pădure (la Feteşti), face o floricicuţă galbănă şi păstăruţe; face putinţică floricică şi foarte mânânţicuţă. Se-ntrebuinţează pentru întărirea dinţilor. Se fierbe cu rădăcină şi cu beldii cu tot şi zama aceasta, strecurând-o, se ţine în gură. Dinţii se curăţesc şi se întăresc. Boala aceasta de dinţi se numeşte studeniţă.10 Furuslăul.11 9 Dr. Grecescu: Conspect, p. 47-48; Panţu: Vocab., p. 19-20. 10 Com. de Casandra a lui Ioniţă Andronic din Dumbrăveni, jud. Botoşani. 11 Sala, coala IV, p. 1. 172 Simion Florea Marian 213. Iarba-neagră (Calluna vulgaris Salisb.) - rv-ecuft-d •*-— ------.-Ş.___ (&a££oM41 OuTţOAUif - n^x^'rg,, fa/ @aJ/u*uu (Pa/ţoA// ■/&U> (Ut&fanU £ coc, ^e£^ &-f h/lJ*¥t ^ «$? cUs ţ/UlTO fl/tdusc-tJkj cuum/C/pt &' Ca+& ut^Ufay^c^ iA- et t/u *fasUMj dux $c*-/l4!s ** -ut tfa-^/esu - ^ . vf ✓ y / » < frfz£>", £&s &/*-€> ţ£&r-! U^cfaj tltACsO tACt£*z jăeY UccuC &1CAzU/trCJ, c/tA4-/ t&Lu oC& - WetLţTMCt tAU */ 'Cc/^/^'Tt/ta tfi ) duLflA? LCt/ */u- tas JMULtiL -eotU-KASZs, £&L *c£*ua'Z4/>, ?lţU&C0UICct ^&VL4-// O/feu^&iT fa j/^Aa/ixU p/UzuL/ks, €tux (X^aiMl&as tes UMJMJlte Şa+fa&- ~H&tZ-ŞV-tZ ^ fol/P tc'-e t/pfaivas /t-OA^C^CU ă-u C&&&/it-4S' jps/, ^MjbOAtstis, C0AU. , € ^OJA./a rtlfn. UA^&Cdezs e< nâ-d&Tff- clj-ol , cct*-e. âUKJLs, 4i U4& 4ţiXsi-/ lotle^ UU Z^U> J&fe&cloo, (J^-t &C&X p-feue/du^ i£txJL tu fil&t e/T^ nv-d/Q^^oO Mj itu4L> âu ff-u£uL> 4l fWL4<_A0l 4(0 ţ/e/l^SUuAH^(2'f dJ iW+j/jes fu \ /$■tA4-o&U%AijCL>Şfa/Unt Hlxtul- ^t£!^± ( $llf4ULWL - ţ eiPO-Ot/reJ^r ¥(*d4-a?~ i~^4<4L ^ ei (/lejh'iA^'Y^c^ -4C4jceu; rt fyaah-^co - ^0-dJu *t€-> i-'-c- -tu. n4Xe ut $hf'(X> ■W - „ — ___________-,—-________• ^ CtaA&r &U/.0.f4C^/-tc£~ 4/dHUdJ^L, cUArlL*£i dU £a/r,eaj . : H4L> ~fu8*-tuc£uM f /u tt cC ta ua*4x*az2 /f-uv- -e** o , ;dr CduoL o Uca , *L*t4u &> ot&> tUo&j'? z/.kut, an* ,%u dZ &J- JdU& uhMoal de . OLde/U-aj fatuAa ^ «Lte d ad&? ^ a-A UM- ^ 14wn'< â-\ tugj/, tttA.cC* /(.**/€< 214. Iarba-roşă (Polygonum hydropiper L.) Pe locurile cele umede, prin bălţi şi mlaştini, prin şanţuri şi păreie, precum şi pe marginea păreielor, creşte un fel de plantă rămuroasă şi nodoroasă, care are la vârvul rămurelelor sale floricele albe, roşii-purpurii sau verzii, în forma unor spicuţe, frunze lungăreţe, în formă de lance, şi un gust iute ca de piper. Această plantă, care înfloreşte începând din luna lui iulie şi până în septemvrie, se numeşte în Bucovina: buruiana-porcului, chipăruşul-broaştei, chipăruşul-porcului şi iarbă-roşă1; în Moldova: iarba-izvoarelor2, iarbă-roşie3 şi viermar4; în Ţara-românească: iarbă-iute; iarbă-roşie, 1 Com. de dna El. Niculiţă Voronca: Iarba-roşă se numeşte în Roşa chipăruşul-porcului, în Ceahor şi Horecea, chipăruşul-broaştei, iară în Mihalcea, buruiana-porcului, fiindcă numai porcii o mănâncă, iar când o mănâncă, ţipă, aşa e de iute. 2 Dat. rom. din Tecuci, com. de dl Tudor Pamfile: Iarba-izvoarelor creşte numai deasupra locului pe unde se află vreo vână de izvor. Oamenii n-o cunosc totdeauna, căci dacă ar cunoaşte-o, n-ar mai încerca să sape fântâni oriunde. 3 Com. de dl Artur Gorovei. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 40. 176 Simion Florea Marian piperul-broaştei şi piperul-bălţii5; în Transilvania: dintele-dracului, iarbă-roşie, iarbă-usturătoare şi iarba-Arhanghelului Mihail6; iară în Biharia şi Marmaţia: iarbă-roşie.7 De multe ori însă iarba-roşă creşte nu numai în locurile amintite mai sus, ci şi-n locuri de-acelea, cari la prima vedere samănă a nu fi umede, în realitate însă totuşi sunt apătoase. De la această împrejurare se vede că vine apoi credinţa românilor din Bucovina şi Moldova, cari spun că unde creşte iarba aceasta mai adeseori şi mai multă, acolo se bună samă se află sub pământ un izvor de apă şi, dacă sapi o fântână în acel loc, îndată dai de izvor. Ce se atinge de numirile acestei plante şi cu deosebire a celei de iarbă-usturătoare şi iarba-Arhanghelului Mihail, o legendă din Transilvania, comitatul Făgăraş, unde sunt uzitate aceste numiri, ne spune următoarele: 7Ace că dintru început fiecare înger avea floarea sa. Vrând însă odată Arhanghelul Mihail să ducă o vrâstă din floarea lui la biserică', a chemat-o să meargă cu dânsul, dar ea n-a ascultat de porunca lui. Arhanghelul, supărat, a luat-o atunci şi a aruncat-o de pământ, blăstămând-o să se facă usturătoare, ca nimene să nu se atingă de ea. De atunci are iarba aceasta un suc usturător, din a cărui pricină, dacă umbli cu dânsa şi atingi apoi faţa cu mâna, te ustură, ba îţi pot ieşi chiar şi beşici.8 Şi fiindcă iarba aceasta are un suc iute şi usturător, de-aceea o samă de femei din Transilvania, când n-au cenuşă destulă pentru leşie, bagă iarbă-roşie într-însa şi leşia se face apoi tare.9 Tot din cauza sucului său celui acru şi iute se întrebuinţează iarba aceasta şi pentru vindecarea ranelor viermănoase, atât la oameni, cât şi la vite, de unde-i vine apoi în Moldova şi numirea de viermar. Dacă vreun om sau vreo vită are o rană pe trup, care s-a căţelit şi a făcut viermi, se pisază iarbă de aceasta şi sucul ei se scurge în rană. înainte de aceasta însă se topeşte untură de porc şi aşa fierbinte cum este se toarnă, mai ales la vite, în rană, şi abia după aceea se toarnă sucul de iarbă-roşie şi se leagă rana.10 5 Dr. Grecescu: Conspect, p. 510; şi com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 6 Dict. de Paraschiva Danciu din Viştea-inferioară, comitatul Făgăraş; Porcius, Flora, p. 66. 7 M. Pompiliu: Graiul, publ. în Convorbiri literare, an. [...], p. 1012: Ijob = un fel de mătură cu coadă lungă, făcută dintr-o buruiană cu numele iarbă-roşie; cu dânsa se mătură cuptorul, când se coace.; Gutinul, an. I, Baia-mare, 1889, nr. 29, p. 4. 8 Dict. de Paraschiva Stanciu din Viştea-inferioară; româncele din unele părţi ale Bucovinei, precum bunăoară celea din Roşa, cred nu numai că te ustură şi faci beşici când atingi faţa cu sucul acestei ierbi, ci şi, dacă te atingi cu dânsul la ochi, poţi să şi orbeşti. 9 Dict. de Paraschiva Stanciu din Viştea-inferioară. 10 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Gălăneşti, dict. de Ileana Cârstean: larba-roşie e bună de germi. Se fierbe cu totul şi zama ei se toarnă în rană.; a celor din Ilişeşti şi Crasna: Această plantă se întrebuinţează de cătră popor şi ca medicament la ranele vitelor, anume: se pisază şi, storcându-se mustul din ea, se toarnă apoi mustul acesta, care este iute şi tare acru, în rane, şi prin urmare, ieşind viermii dintr-însele, ranele se vindecă.; a celor din Transilvania, com. Viştea-inferioară, dict. de P. Danciu: Iarba-usturătoare, pisată, sărată şi pusă la rana plină de viermi, îi alungă şi vindecă rana.’, a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei: Stor când zama de iarbă-roşie peste viermii din ranele vitelor, viermii mor şi cad.’, şi a celor din Ţara-românească, jud. Vâlcea, com. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Iarbă-roşie pisată se pune în rănile cari au făcut viermi, căci mor viermii şi se vindecă. Botanica poporană română 177 în multe locuri zama de iarbă-roşie se amestecă cu zamă de frunză de pepeni, lat. Cucumis sativus L., şi se pune pe rană măcar de două ori pe zi, până ce se vindecă.11 Unii români însă storc sucul din iarba-roşie pe ranele vitelor înainte de ce au apucat a face acestea viermi, anume ca să nu se puie muştele pe dânsele.12 Pentru friguri se pisază iarba-roşă sau chipăruşul-broaştei, se pune în rachiu ca să mocnească şi rachiul acesta apoi se bea.13 O samă de femei descântătoare şi vrăjitoare din Bucovina, precum bunăoară cele din Stăneşti pe Molniţă însă, întrebuinţează iarba-roşă sau chipăruşul-porcului, cum o numesc ele, nu numai spre vindecarea frigurilor şi a ranelor viermănoase, ci şi la facerea de ură. Aşa, când voiesc ele să despărţească pe doi inşi cari trăiesc bine, iau chipăruşul-porcului şi, punând-1 sub troaca porcilor, zic: Cum nu se-mpacă porcii, Şi să se sfădească Ci se sfădesc la mâncare, Şi N. N cu N. N! Aşa să se urască După aceasta pun o parte din buruiana astfel vrăjită în straiul unuia dintre cei ce vreu ele ca să-i despărţească, iar partea ce rămâne o usucă, o sfarmă până ce se face praf şi praful acesta îl presură apoi pe celălalt sau îi aruncă în cale şi, după aceasta ..., nu le trebuie mai mult !14 în fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de planta despre care ni-a fost vorba până aice se mai ţin încă şi alte trei plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: Iarba-roşă, lat. Polygonum nodosum Pers. Iarba-purecelui, iarba-purecelor şi iarbă-roşie, lat. Polygonum persicaria L. Moţu-curcanului, numit astfel în Ţara-românească, iară în Bucovina şi Moldova: nasu-curcanului, lat. Polygonum orientale L.15 11 Dim. P. Lupaşcu: Medicina babelor, p. 97: Dacă va avea vita rană, precum muşcătură de lup sau altceva, pentru ca să nu facă viermi sau să se cureţe de viermi, să se amestice var nestins şi piatră vânătă şi să se puie la rană, că se lecuieşte, sau să se caute iarbă-roşie, care se găseşte la bahnă, şi frunză de pepeni şi să se stoarcă zama aceea pe rană, măcar câte de două ori pe zi, până se va vindeca. 12 Gutinul, an. I, Baia-mare, nr. 29, p. 4. 13 Dat. rom. din Ceahor şi Horecea, com. de dna El. Niculiţă Voronca. 14 Dict. de Maria Gaboră şi com. de dna El. Niculiţă Voronca. 15 Porcius, Flora, p. 66; dr. Brândză: Prodrom, p. 427; dr. Grecescu: Conspect, p. 510; Panţu: Vocab., p. 36; Idem: Plantele, p. 130 şi 178. 178 Jlfflion Florea lU^rj an 215. Iarba-tunului (Sempervivum tectorum L.) i'tosf&pL Âi. nu^aX e n J? „ ;Ş_Ş>- ■-*/&'***«'* «< ' «reAc* -ou r*-r*ac?Ma»~.. ii^eAu^'C^e^z cete caLAf^.£yy „ „ ' y^^ »~î fL& ^%- Ctyp^C^> . fâyhwciiASU^dyit $ayr* - y~4^tc«■'tise*/£<&* -e^tyn^ja^f^ /*fa«-*"*t’ OCy&Afd$t < 3(sl/t^(LGL CAsC-C-^Z*^^ $fast*-&OL ~-^‘T'Cţjy^x^- ^ îl^L^Li -U^CcKa_ , ^co^ăa7Z /a-cU- y^â^rca0 0 e/r1 ^ ^a^râP, f) * Cb£ diva prac ~ iioţ/utXuA/ ţ 0! , 0ay4ukj- 'wr&tAsu f î(/yCAĂ^y^-<} o p£a*i~ ^ pC£> Ctc ^&4lreq_j p l&Ttu^ ctis <$u/tvb€> t!' CCUWs *4~€^6b #U4,4X.J-/i)0 tea {UomxTUt C&j 4CUs6ml*P jteJtfao tuÂ, eS ţcc uk> £olc> , (pA- o0d( @e&f cCiU^r^ /if UCuMaI j o jkmu îic p jLa-€&+-'t*xj t^t (AUUA oUa ţOcCfiasU-^f c (Uto Ct 4UU JtAAJ 6Uf-4^ teu 0C& tccZ^j, &LţVL&e.âO CUAAsCâhLZJf CAl^£j tCâ-Ad-^O pxd^cZe^tCJ ■ ^ u£. 0C0 fazjZaZ «k.A.*d^ Lfa^dj-OO ZetAjZcZccLP t^XAC ZdJZkJ> Aj' QQ^CC C , -ţ&jd't &CuroC(A 0k oVLjt&>ţ fj& iM/cCLA^J j/l (AJO cO*UAUm£ <•£,£ 1MJ&/LV f fa at£ak> te** farcuALsOf fau 4LpAJ> CcCO y'&r&ZA>1 <£€_y %LU f&Ljf MJUWJ, Iarba-vântului e o plantă care se-ntrebuinţează de cătră româncele din Transilvania ca remediu în contra faptului, sub care se-nţeleg un fel de beşici albe-roşietice, de mărimea unui ban (heler) şi cari sunt foarte nesuferite, fiindcă îi cauzează celui ce le are mâncărime ca de râie. Femeia ştiutoare, care voieşte să vindece pe cel bolnav de faptul acesta, ia un vas cu apă ne-ncepută, în care s-a pus mai întâi puţină pâne cu sare şi, atingând mereu apa dintr-însul cu iarba-vântului sau cu laba-gâştei, lat. Leonurus Cardiaca L., rosteşte următoriul descântec: Demineaţă se scula, Demineaţă se lua Pe cale, pe cărare Şi pe drumul cel mare: Pe calea lui Trăiau, La apa lui Iordan, Cântându-se, Plângând, văietându-se, Cu glas mare, De tot tare, Care-n lume samăn n-are, Botanica poporană română 183 Cu glas mare pe pământ Cu lacrimi spre ceriul sfânt. Nime-n lume nu-l aude Fără Maica Domnului Din portiţa ceriului. - N. ce te cânţi şi te dăuleşti, Ce te căieşti Şi te jeluieşti? - Cum nu m-oi cânta, Cum nu m-oi dăola, C-am dat în fapt înfocat, în fapt înfierbântat! - Nu te cânta, Nu te dăulal Că eu ţie că ţi-oi da: Nouă feliuri de frunzări Să-ţi treacă de supărări: Feri de mâţă, Broască de pe uliţă, Peri de rac Piele de gândac.1 Cu ele te vei spăla De borâţii (vărsarea) lor, De scuipaţii lor. Frumos te-oi limpezi, Mândru te-oi curăţi, Ca pe un păun înrotat, Ca pe-un argint curat Ca Dumnezeu când te-o dat. De la mine descântecul, De la Dumnezeu să-ţi fie leacul! După ce a sfârşit de descântat apa, care se ia de regulă de la moară ori din vârtej, adică din râu, unde se învârte apa, spală cu ierburile amintite mai sus pe cel morbos peste tot corpul, descântând de trei ori şi asupra lui.2 în compuzaţiune cu mai multe alte plante, se-ntrebuinţează iarba-vântului tot de cătră româncele din Transilvania încă şi în contra sgaibei.3 Româncele din Ţara-Haţegului zic că iarba-vântului e bună şi de afumat pentru tuşă.4 1 Sub gândac se-nţelege aice şerpe. 2 Vasiliu Rebrean: Medicini poporale româneşti, publ. în Ungaria, an. I, Cluj, 1892, p. 334. 3 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în ziar. cit., p. 377. 4 Com. de dl P. Oltean. 184 Simion Florea Marian în fine trebuie să mai amintim încă şi aceea că de familia ierbii-vântului se mai ţin încă şi alte trei plante cari sunt cunoscute românilor, şi-ndeosebi celor din Transilvania şi Ţara-românească, după nume. Acelea sunt: Iarba-câmpului, iarba-vântului şi păiuş, lat. Agrostis alba L. sau Agrostis stolonifera L. Bucăţelul, lat. Agrostis canina L., şi Iarba-vântului, lat. Agrostis Spica venti L. sau Apera Spica-venti P. Beauv.5 Descântec de vânturi: afumându-te cu iarba-vântului, zici: Ieşi N. N. în cale Şi-n cărare Se-ntâlni cu vânturile-n cale. Vânturile-l snopiră Şi-l zdrobiră. Maica Precistă dacă auzea în calea vânturilor ieşea Şi din gură grăia: - Voi, vânturi turbate Şi de slavă lăsate Şi de Dumnezeu mânate Voi sunteţi multe Câte flori pe munte Câte budene-mpupite t Câte flori învălite. Domnul să vă ştie câte sunteţi, Că voi îţi fi venite Di peste toate hotarele, Di peste toate drumurile, Di peste toate cărările. Şi îţi fi venite Di peste lemne Di pi su lemne, Di peste pomi Di pi su pomi, Di peste ape Di pi su ape, Di peste sâlaşie, 5 Porcius: Flora, p. 33-34; Panţu: Vocabular, p. 2; Grecescu: Conspect, p. 604 şi 606; Brândză: Prodrom, p. 485; G. Crăiniceanu: Nomenclatura românâ-latină, publ. în Columna lui Traian, p. 565. Botanica poporană română 185 Di pi su sălaşie Din grădini Di pi su grădini, Din streşini Di pi su streşini, Din cuptori Di pi su cuptori, Din spini Di pi su spini, Stâmpăraţi-vă Alinaţi-vă, Topiţi-vă, Cum se topeşte ceara de foc Şi sarea de apă.6 De sgaibă: în timpul cât se frige o ceapă în foc, în oală se pune să fiarbă smântână proaspătă în amestec cu bosioc (Ocymum Basilicum), măgeran (Origanum Majorana), bofte (Tagetes erecta), săscuţă (nu le ştiu lătineşte), mintă-neagră (Mentha sativa), mintă-creaţă (Mentha dentata), rujuici (nu le ştiu), cicoare (nu le ştiu) şi iarba-vântului (Agrostis vulgaris). Amestecând la acestea şi puţină făină de grâu, se pun pe o cârpă şi se leagă buba.7 Legendă: Despre iarba-vântului se crede că ar fi fost soră cu vântoasele8, dar fiind ea mai rea şi mai neascultătoare decât surorile ei, mamă-sa o blâstăma să se facă în stană de piatră. Dumnezeu, văzând-o frumoasă şi isteaţă, i se făcu milă de ea şi nu o făcu stană de piatră, pentru a fi prietina satanei, ci o făcu o floricică mititea, pentru a rămânea prietină păstorilor şi păcurarilor. Credinţe: când eşti lovită de vântoase, dacă iai un fir de iarba-vântului şi o pui în o ulcică cu apă sfinţită şi descânţi, îţi trece morbul. Celui lovit de vântoase, luând nouă fire de iarba-vântului strânse (adunate) pe lună plină din nouă hotare în nouă rânduri, le pui în o ulcică nouă, care, cumpărând-o, numeri banii dinapoi înainte, apoi torni apă neîncepută şi zici: Voi vântoase, De patru feluri, De un fel, De cinci feluri, De două feluri, De şase feluri, De trei feluri, De şepte feluri, 6 Din ms. lui I. Pop Reteganul, de la Acad. Rom. 7 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 377. 8 Despre vântoase se crede că ar fi fete frumoase, născute de femei păcătoase, cari au murit înainte de a se boteza. Ele însă trăiesc cu sufletul pe pământ, până ce se ispăşeşte păcatul mamei lor. 186 Simion Florea Marian De opt feluri, De nouă feluri, Multă lume aţi umblat, Până pe N. l-aţi aflat. De-aţi venit cu gând rău, Fugiţi pe pârău, De aţi venit Cu gând De betejit, Să nu v-ajute Domnul sfânt. Eu vă fac cu ulcica, Să n-aveţi spor la nimica. Şi eu vă fac cu sora voastră, Să nu mai staţi în casa noastră, Că sunteţi păcătoase, Că băgăţi boala-n oase. Cu iarba vântului vă descânt Să n-aveţi noroc nici în pământ, De pe N. nu li-ţi lăsa, Sănătos Şi voios Şi sculat Pe cum l-aţi aflat9. * Iarba-vântului10. 9 Se zice de nouă ori şi pe cel morbos îl stropeşte de nouă ori, suflând peste el; com. de Theodor A. Bogdan, învăţător în Bistriţa. 10 Şezătoarea, IV, p. 29; Bălăşel, nr. 161. Botanica poporană română 187 ţjj ffaSrrzUtcorz jf} e cc*o cCo&s t&Cr’n cC-tOO/ & ex^Ut f ^EPEpTEfE1 f W **o tccooăo /lJu>&' ef^uj ?T eCes y&nu &co £tx.*/â- tUPE^. ftot^L tMA-es 'tooHA^a^C <4£CfosKj£'4_s f ^ fa^cr- ţti/i-Cb -■ ooE^oxăcoCt_ f faj/, jfaj-fitJstoouMj j^tooA'ozott^f %) ¥u 440&/&J PiHi^yt4^ţ^Ct ^l£0 tfaUcţ-tţC* ffy-co^ jfitlo ■■.^ţţocâ^i^iAj %<-' outKOKoe^ $co ceJkj cCcAfyopo fâo*„4*itrtttjUtGO tfs ddop K~f cJUtaC C ^Ci^U o£(j toctootoi j^CutAO&S ffti>lJ jfcfatfS&j fl-fyoiAjfej , Îvu6Aj UOMJ ^Cţ4Oh-0^tACta ţt' J^HyuoUV, ■hxjăâp uouas vo'ioOlfUj U4U e-Â.'to&is aCo foto*i^4XeCcuJ GctrL^&s ' ţ C0L4-&J CCS C&A^jfau ezocteC, £c c£j fnooots oxu^ou 0L& ttCXj!) ^ OOLAOXO & SocvtUcu'^ tAj douxJ vi^xkjC&j CL^coUt&s ctej ceo ^âno l (t49~04ufy, /i . <7£ , 218. Iasomia (Jasminum officinale L.) Iasomia e un tufari originar din Ostindia, care se cultivă prin grădini pentru mirosul său cel plăcut. Ea se mai numeşte altmintrelea în Bucovina şi asmonie1, iară în unele părţi din Transilvania: asonie2. Un alt tufari, care se ţine de familia iasomiei, însă care creşte numai sălbatic, e iasomia-sălbatică, lat. Jasminum fruticans L.3 In satele româneşti de pe lângă Prut din Bucovina, şi anume în cele despre Basarabia, e datină de-a se împodobi miresele, când au să plece la cununie, c-un fel de cununi făcute de feliurite plante, între cari figurează şi iasomia. Iată cum se-ncepe un cântec de nuntă din aceste părţi, care se cântă mireselor când li se pune cununa pe cap, sâmbătă sara şi duminică demineaţa, înainte de ce se pornesc la cununie, şi care ne arată această datină: Pe din jos de Ostriţa Mirele întinereşte, Paşte boii bădiţa. El cu mâna flori adună Boii pasc, iar iarba creşte, Mărioarei de cunună, 1 Aurora română, an. II, Cernăuţi, 1882, p. 53. 2 Hasdeu: Etym. Magn., t. II, p. 1869. 3 Panţu: Vocab., p. 22. 188 Simion Florea Marian De cunună de-asmonie Cunună de bărbănoc S-o pornească-n cununie In două cu busuioc Cunună de mirtă-creaţă Să i-o punem de noroc ...4 Să i-o slobozim pe faţă. Iasomia, având un miros plăcut, figurează foarte adeseori şi în fruntea a o mulţime de doine poporale, ca un semn de dragoste. Iată una şi dintre aceste doine, şi anume din Transilvania, comitat. Solnoc-Dobâca: Frunză verde iasomie, Că voiescu-l ca să vie? Badea din cancelarie Eu i-am scris lui îndărăpt Mi-a scris pe-un pic de hârtie Ca să vie, că-l aştept...5 Alta, tot din Transilvania, corn. Oltu: Frunză verde iasomie, Tânărul, ce-mi place mie, N-are casă, nici moşie Numai peană şi hârtie.6 A treia doină, din Ţara-românească, jud. Romanaţi, corn. Caracal: Frunză verde iasomie, Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moşie Numai trudă şi urgie; Bine-a zis frunza de-alun, Că nici dorul nu e bun. Dorul unde se pune Nu face lucruri bune.7 8 căreia se miliţie, sună precum urmează: Frunză verde iasomie, Bate-l, Doamne, cu mânie P-ăl de-a pus pana-n hârtie De m-a luat în miliţie. Când mă plânge tată-meu Eu sunt tocmai prin Buzău; Când mă plânge mama mea Eu sunt tocma-n Dobrogea; Când mă plânge sora mare fruntea luat la Stă soarele de mirare; Când mă plânge sora mică Frunza-n codru se despică. Şi-altâ frunză de oglici, Fă, Doamne, zilele mici Şi nopţile licurici Să mă văd scăpat de-aici De mişei şi de calici!B A patra şi ultima doină, tot din Ţara-românească, jud. Vâlcea, corn. Măciuca, în află iasomia şi care ni-arată cum blastămă un ostaş pe cel ce-a făcut ca să fie 4 Aurora română, an. II, p. 53. 5 Laura V. Mureşan: Doine din Ardeal (Solnoc-Dobâca), publ. în Familia, an. XXI, p. 416. 61. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 148. 7 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 764. 8 Şezătoarea, voi. IV, p. 139. Botanica poporană română 189 JfecCeyYOj . A Ld.£T£0 e tî*. sf.) — \\y^a / fl ^L€ £<-di’ii t e? T^a^aYoyv dx f oll epYk £&„ C-C ttei , f. t*iO.* *vt11n.eef-r €> Vr* ti&cf-i-i.ot&'Y f easra în a/A> fc Utini/e, oC& i/lâ Wm., *k' CWC le degete pieeM(-/-eetd d ne r-de, uu t4yU4-n otx teooraOj cî <{î eour-n.dJ, d^r i t rudioid u t e fcţ f y^frdi'Vt i d iz w < â-f-ei f el ee^ /ter^de^ f ceu e~t (l-oL/t^l^ e^PV-ud l2 dd-d^e- ^e i tt^to(£> 1AXAyi/lxVOLi- /T-d-'tfvde' ţ A>idr xs îutepee/, e da d dau?pole ud pldO/elee $m £umisţ dectiToo df^° ? Ci' €41, ’ °^ltf^> e^ono^ id lpot4t£ â drouteeft do-OL4L oCes tA~€â--£>cA^ CM_J tOA^a* fl^yCK^fXHJ duXO^ ţiyc^Lin ^ 'uPtţM^^tz ţjxj, y <^4>o ct& /fa/tJ&J*-- , 'ta/H> wtAjgy, ^ :/4SL OA^' dCxfi. M/t-& f jfi't'L 4y p &t fftocfizŞ i ^ jir-So-ax aaxajo; (^aJ^a^UoWV fi ift^- ^tinjfuL ff i^-cd iu &> pJwfU' J^LAXxU^X o6ls $Aka£aU ; ^AXAXcfM^uS (Ââ, - ilij ţ fy'UAAkJ -• 4aAK. fe^ f , zi : ~ ,~~~7T~' txs . « <3> o HiAAviAA^-€ Oj oCjl> Ş{jj.jţf—c~tt jCtsCA-tz, <£c if-tcA-oo- wxkjfei Xxtx^i<âx^~4x. 'ii 0 f&nfA ■ zx- *~e -C ytffi ■ ^cxax aiţx /;. e*u<., <& di fi a^Loxt h fiaMja .* a&txci, #, ^ac-tofc. • (fş-c-ccd Z-S^y — (£a axAAsâ-'C.A-txAcs ' iM'e-. /^WSuT~^ r//, fjco y /âsydT mxx> L£#L ixc*rţu£al 220. Inărica sau Inişorul (Linaria vulgaris Mill.) Prin livezi şi vii, pe arăturile cele năsipoase şi pe priloage, pe lângă ziduri şi drumuri, precum şi pe lângă păduri şi pe malurile apelor, adeseori se poate observa un fel de plantă, a cărei floare e de coloare galbănă şi puţin pătată cu roşu, iară frunza lungăreaţă şi îngustă ca şi cea de laptele-cânelui. Această plantă, care înfloreşte începând din luna lui mai şi până în septemvrie şi care ajunge la o înălţime de 30-60 cm, se numeşte în Bucovina: desfăcătoare, inărică, inişor şi iniţă; în Transilvania: căscătură şi in-sălbatic1; iară în celelalte părţi locuite de români: buruiană-de-in, gura-mâţei, linăriţă şi trăpănag.2 Numirea de căscătură şi gura-mâţei a acestei plante şi-a căpătat-o de la forma cea buzată a floarei sale; cea de buruiană-de-in, inărică, inişor, iniţă, in-sălbatic şi linăriţă, din cauză că adeseori creşte şi prin sămănăturile de in3; iar cea de desfăcătoare, fiindcă femeile ştiutoare din 1 Com. de dl P. Oltean; Panţu: Vocab., p. 25. 2 Panţu: Vocab., p. 25; Crăinicean: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 566, 570 şi 1057. 3 După spusa rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei: Iniţa creşte prin in, dar nu samănă cu inul. Fiind inului stricăcioasă ca şi turtelul, femeile o plivesc şi o aruncă din in. 194 Simion Florea Marian Bucovina, după cum ne vom încredinţa mai la vale, o întrebuinţează foarte adeseori la desfacerea faptului şi a făcăturei. Inărica sau iniţa, după cum se numeşte planta aceasta în cele mai multe părţi ale Bucovinei, e bună de coşuri, precum şi de alte bube cari ies pe obraz; apoi de desfacerea faptului şi a făcăturei şi spre a face cu dânsa de dragoste. Şi deoarece planta aceasta creşte de regulă la locuri curate, de-aceea se şi aduce ea totdeauna cu cea mai mare curăţenie în orişice zi, afară de vineri şi duminică.4 Pentru coşuri, precum şi pentru alte bube care se fac pe obraz, se fierbe într-o oală nouă cu apă ne-ncepută şi cu zama ei se spală apoi pe obraz.5 Pentru fapt se face scăldătoare dintr-însa şi cel ce are fapt se scaldă de trei ori pe zi în trei zile dupăolaltă, în aceeaşi săptămână în care a căpătat faptul, anume ca acesta să nu se învechească.6 Unele femei, tot pentru fapt, pun inărică în apă curată la foc ca să mocnească şi apoi, scăldându-se cel bolnav în mocnitura aceasta precum şi în stropi aduşi de la moară, se curăţeşte de toată răutatea de care e cuprins.7 Femeile ştiutoare, care fac scăldătoarea în care voiesc să scalde şi să vindece pe cei ce au călcat în atare făcătură sau aruncătură, rostesc următoriul descântec asupra inărichei sau desfăcătoarei, pe care o pun în apă ca să fiarbă: Vacă neagră Poneagrâ! Cu părul negru Ponegru, Cu coarnele negre Ponegre, Cu ochii negri Ponegri, Cu limba neagră Poneagrâ, Cu dinţii negri Ponegri, Cu măselele negre Ponegre, Cu pulpa neagră Poneagrâ, Cu ţâţele negre Ponegre Cu laptele negru Ponegru, Cu coada neagră Poneagrâ, Cu picioarele negre Ponegre, Cu unghiile negre Ponegre! Ce răncăluieşti Ce boncăluieşti? Cine te-o mânat Ca să aduci fapt Aruncătură Şi făcătură ? De te-o mânat bărbat Trânteşte-l în pat, De te-o mânat femeie Trânteşte-o să pieie, 4 Dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de Anisia Gliga; a celor din Putna, dict. de Anisia Vişan. 5 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Marginea, dict. de Ileana Boicu. 6 Dat. rom. din Putna, dict. de Anisia Vişan. 7 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana Boicu. Botanica poporană română 195 De te-o mânat fată în patru despicat Trânteşte-o pe vatră, în pulbere-aruncat! De te-o mânat flăcău N. să rămâie curat Trânteşte-l în pârău! Şi luminat Să nu fie lui N. dat Cum e de Dumnezeu dat Şi fapt, Şi de Maica sfântă lăsat! Aruncătură (N. să rămâie curată Şi făcătură Şi luminată, într-al lui cap Cum e de Dumnezeu dată Cât un fir de mac, Şi de Maica sfântă lăsată) în vârful capului, Cine i-o făcut c-o mână în umerele obrazului, Eu îi desfac cu două, în nărtiţele nasului, Cine i-o făcut cu două Nici în ochi Eu îi desfac cu tri Nici sub ochi, Cine i-o făcut cu tri Nici în limbă Eu îi desfac cu patru Nici sub limbă, Cine i-o făcut cu patru Nici în inimă Eu îi desfac cu cinci Nici sub inimă, Cine i-o făcut cu cinci Nici în rărunchi, Eu îi desfac cu şese Nici sub rărunchi, Cine i-o făcut cu şese Nici în faţă Eu îi desfac cu şepte, Nici în dos, Cine i-o făcut cu şepte Nici în genunchi Eu îi desfac cu opt Nici sub genunchi, Cine i-o făcut cu opt Nici în tălpi Eu îi desfac cu nouă, Nici sub tălpi. Şi cu-a mele, cu-amândouă Să nu fie Şi cu nouăzeci şi nouă!... Nici să rămâie Descântecul de la mine, Cât un fir de mac Leacul de la Dumnezeu! După ce în chipul acesta s-a descântat iniţa sau desfăcătoarea şi s-a făcut scăldătoarea trebuincioasă dintr-însa, cel bolnav de făcătură sau aruncătură se scaldă la lună întoarsă, adică atunci când merge luna spre sfârşit. Iar după ce s-a scăldat, rămăşiţa se duce şi se aruncă de regulă într-un loc pe unde nu umblă oamenii, anume ca făcătura să nu se lege de cei ce prin neştiinţă ar călca într-însa.8 în fine, femeile sau, mai bine zis, vrăjitoarele, cari voiesc să facă pe dragoste cu această plantă, o fierb în apă ne-ncepută şi zama ce iesă dintr-însa o dau apoi fetelor, dimpreună cu un fel de sopon, ca să se spele pe obraz. 8 Dat. rom. din Fundul Moldovei, dict. de Anisia Gliga şi Costan Raţiu. 196 Simion Florea Marian Fetele, spălându-se cu această apă descântată şi cu sopon, se zice că se fac drăgălaşe şi plăcute feciorilor.9 Iniţa, lat. Linaria vulgaris, e bună de durere de mâni şi de picioare. Se fierbe şi se ţin mânele şi picioarele în apa aceasta.10 Pentru aruncături şi pentru cinste e bun inişorul, lat. Linaria vulgaris, cu floarea galbănă ca gura-leului, având lapte. In Roşa îi zic guriţă. Te speli pe faţă şi: Se duc urile Ca răciturile11. Iniţă, Linaria vulgaris12. 9 Dat. şi cred. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 10 Dict. de Casandra a lui Ioniţă Andronic din Dumbrăveni, jud. Botoşani. 11 Uzitat în Broscăuţi şi corn. de dna El. Nic. Voronca. 12 Uzitat în Cupca. Botanica poporană română 197 k - i**f anima.' ftdt&iittţjLeJftcc' -ftetfctmi $â*h'r£a- a ~fi a m a *%&t£ăi Qsfa cuc $caf~eJkj, e oukj meci teu Pfofoca ^-cam'tctxj ^ a^-teri ti fiM~> io0c+-td?_ U 't ■''* ' <£&ti ţi eaA^j /z/£**£» /iajieot^cQjr ttici ca -duHot f e«r— cU t d £ rauieotteC C£Ls CCtO 6*cO CiO^j O kt' fitilcd d&> p-O. -tasa. «j£ '.umj ^ej? ot£j rit o&tf'tiîK^ci şUta* & UoitA*» £ct k£ fcccii UCtnctţ-iij fit {/$tCC*>0-t~ttCXJ ficta* kti $ Cep $ &£Jvcau ' f ~ &&££* ţ ^tcjiic^/^ ţi (ZZiiL^^fXi?_ fhf? t' *'CkX fl.4j , ifyxd uxv £-aj j/jcu/, Ci monuaZ §d/dţj/făâfwd> au AAif//r//o ^iz $&a£? /ctj/o. 1 *(l /x/tc’ UUA-flu/> aAAtJiu.'fi&i'isO /r.A/a/o i 'r n UaaAO aJ/so* iuc uaxxâ puA#/aAc> dt> ~co Saj^um^ h (dedj&ud âcuieae-ăUaJ cCo /co tuo />u./j /£> ■id (S-clmA^pU , ca de~cu jf&uju/e£t &Ls CAAL.+i'dd oaamk//co/ d it-PMytoC €cJ Apu/o Jh<^ tfA. , au âtAaJ'0 JU& totugj eec 6a/ (Pa/e/tAO ccu f tLCa/L t^X/G , uzam/ÂA£> CAJaUU^S/cl #C> AAtAj//eA ctcA fj cu/ e J^eu/ 11 d) Lasţid ! a tcad/ju *u> fto a4ni.4A.ded , •■/ t). Ai/-da f it-&j /a.-ttd)H*.j f O legendă din Transilvania, comuna Viştea-inferioară, comitatul Făgăraş, ne spune cu privire la originea inului următoarele: Când a făcut Dumnezeu florile, ierburile, buruienile, precum şi toţi pomii şi copacii câţi se află pe faţa pământului, inul nu l-a făcut, ci numai cânepa pe care a împărţit-o în două table. Şi dintru început amândouă tablele acestea de cânepă trăiau în cea mai bună înţelegere întreolaltâ, ca două surori adevărate. Mai pe urmă însă, uitând că sunt surori, au început a se certa pentru întâietate. Şi cât era ziulica de mare, nu mai încetau de-a batjocuri una pe alta. Văzând Dumnezeu de la un timp că tablele de cânepă ce le-a făcut el se ceartă necontenit şi voind să curme odată gâlceava dintre dânsele, a lăsat-o pe una să fie tot cânepă ca şi mai nainte, iară pe ceealaltă a prefăcut-o în in. Şi de-atunci se zice că e inul.1 Când şi în ce chip însă a început omenirea a-l cultiva şi a-l lucra, despre aceasta legenda nu ne aminteşte nemică. 1 Dict. de Eva Şandru. Botanica poporană română 201 E însă mai mult decât sigur că românii l-au cultivat şi lucrat chiar de la începutul existenţei lor ca români, căci nu numai tradiţiunea, ci chiar şi unele dintre poeziile poporale ne spun că cele mai alese şi mai fine cămeşi, cu cari îndătinau ei şi mai îndătinează încă chiar şi-n ziua de astăzi a se schimba în zile de sărbătoare, erau făcute numai din in. Ba schimburile, uzitate la nunţi, ne spun răsvădit că mai demult, când era mai mare belşug în ţările locuite de români şi când se sămăna mai mult in ca în ziua de astăzi, cămeşile cu cari se schimbau mirii când aveau să meargă la cununie, precum şi brâiele cu cari se încingeau miresele nu erau făcute din altă materie, ci numai din in. Drept dovadă despre aceasta ne pot servi şi următoarele versuri ce le reproducem dintr-o oraţiune la nunţi, prin care se închină schimburile mirelui ce i le trimite mireasa în ajunul cununiei: Şi negoaţele mai mice Le-am pus toate prin caice Şi le-am adus toate-aice: Nucuşoare şi alune, Merişoare şi smochine, Şi-o cămeşuică de in, Să-ţi fie voia deplin, Cu cheutori de bumbac, Cum dumitale îţi plac ...2 Iar în privinţa brâului de in, o doină din Banat, corn. Herendeşti, ne spune următoarele: Bate vântul sălcile, Să pornească luntrile, Să pornesc şi io cu ele, Să mă duc la Seghedin Să-mi cumpăr un brâu de in, Să-l trimit la mândr-acasă, Ca să vadă şi să creadă Cum mi-i inima de neagră.3 Ce se atinge de lucrarea inului în special, amintim numai atâta că acesta se lucră întocmai ca şi cânepa, întrebuinţându-se aceeaşi procedură la topirea lui, precum şi aceleaşi unelte la meliţarea şi ţesutul pânzei dintr-însul. Şi precum nevestele şi fetele, cari nu se pricep sau din cauza lenei nu vor să se ocupe de cultivarea şi lucrarea cânepei, sunt luate în râs şi batjocură, tot aşa sunt luate în râs şi batjocură şi acelea cari nu se pricep sau li-i greu a lucra inul. Iată ce ne spune o poezie poporală din Transilvania despre o asemenea nevastă: Scoală, mândră, hai la sapă! - Nu pot, badeo, că-s beteagă! Scoală, mândră, hai la târg! 2 Sim. FI. Marian: Nunta la români, p. 832. 3 En. Hodoş: Poezii pop., p. 81. 202 Simion Florea Marian - Stai, bădiţo, că mă schimb! - Să-ţi cumpăr claie de in! - Mai bine-o vadră de vin! Inul trebuie lucrat, Vinul numai piperat; Inul trebuie muncit, Vinul numai îndulcit! 4 O altă poezie poporală, şi anume din Ţara-românească, prin care se ia în batjocură o femeie căreia îi place a petrece mai mult prin crâşme şi a bea, decât a lucra inul, sună precum urmează: Batâ-l vântul şi săninul Păi de tot samănă inul Şi nu sădeşte la viţă, Domnul milă să-i trimiţă. Nu i-ar mai ajuta dracul Alui de face daracul: Când va lua şi-l va-ncepe Să cază-n el, să se-nţepe. Găsi-l-ar sughiţ şi tuse Păi de face furci şi fuse, Şi nu ia pruni să sădească, Ţuica să se înmulţească. Dumnezeu sfântul s-ajute Ăluia de face bute, Şi să ferească de boale f Pe ăl de face la oale!5 Inul însă se-ntrebuinţează nu numai spre a produce pânză dintr-însul, ci totodată şi ca leac contra mai multor umflături şi abcese. Aşa sămânţa de in e bună pentru uimă, tătarcă, scurtă, rujă, buboaie, vătămătură, precum şi pentru multe alte bolfe şi bube rele, căci ea are putere de-a muia abcesele acestea, a le deschide sau a le sparge şi a trage toată răutatea dintr-însele afară. Femeile ştiutoare, cari voiesc să vindece uima sau tătarca, iau sămânţă de in, o fierb în lapte dulce şi fac dintr-însa un fel de alifie sau legătoare. După ce-au făcut alifia, o pun călduţă la uimă sau tătarcă. Uima şi tătarca, în urma aceasta, se moaie şi apoi, deschizându-se şi ieşind toată răutatea dintr-însa afară, în scurt timp rana se trage şi se vindecă.6 4 Com. de dl B. B. Iosof. 5 G. Dem. Teodorescu : Poezii pop., p. 332. 6 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu: Sămânţa de in, fiartă cu lapte dulce şi pusă la uimă, sparge uima, dacă aceasta e coaptă, şi toată răutatea o trage ca şi cu mâna dintr-însa. Botanica poporană română 203 Alte femei, din contră, iau sămânţă de in, o pun într-o tigaie cu groscior dulce şi fac dintr-însa un fel de bălmuşel. Bălmuşelul acesta îl întind apoi pe o frunză ca să se stâmpere puţin şi după aceea îl pun pe uimă. In urma aceasta, uima, care se face la şold, subsuoară sau în spate şi care uneori e mai mare chiar şi decât un ou de gâscă, fie proaspătă sau învechită, se sparge, iesă toată răutatea dintr-însa şi se vindecă, căci mai bun leac contra ei decât bălmuşelul acesta nu mai este altul.7 Tot cam aşa se vindecă uima şi de cătră o samă de românce din Transilvania. Uima - spun acestea - se iveşte în forma unui buboi de coloare roşie, dar morbosul are a se lupta cu mai mari dureri. Uima e o bubă nepericuloasă şi se poate cura atât la început, cât şi la fine. Când e deja coaptă, se leagă cu pap de sămânţă de in fiert în lapte dulce şi aplicat pe dânsa în stare călduţă. 8 Pentru vătămătură se pune alifie făcută din sămânţă de in la pântece, anume ca să strângă toată durerea la un loc, pentru că vătămătură, după credinţa şi spusa poporului, e împrăştiată prin tot corpul.9 Tot cu sămânţă de in, prăjită în untură proaspătă şi curată de porc sau în unt, se leagă şi umflăturile, cari în urma aceasta se dezumflă.10 Sămânţa de in, fiartă mult până ce se formează dintr-însa un mucilagiu, se întrebuinţează sub formă de cataplasm emolient, mai cu samă la femeile care au născut de curând şi care au dureri prea mari.11 Zama cu ceaiul de sămânţă de in e bun de tuşă, de durere de piept şi de gâlci.12 Mămăliga de sămânţă de in e asemenea bună de pus pe orişice fel de răni.13 Când au caii un fel de boală de urechi, numită şorecei, e bine să se stricnească după ureche cu lanţeta şi cu un ac să i se scoată, iar nările să se strângă cu mâna tare, ca să strănute. In caz dacă se umflă după tăiere, se ia oloi de in şi, amestecându-se cu sare, se unge; ori se ia sămânţă de in, se fierbe cu oţet sau cu vin şi cu ceapă şi, puindu-se la ureche, îi trece.14 Oloiul de in pus pe o cârpă se-ntrebuinţează şi la arsuri. Din făină de in şi cartofi fierţi şi pisaţi se fac plasturi, care se pun la umflături şi abcese, ca să coacă.15 Cu păciuşele de in se arde ruja. Se fac adică nouă gogoleţe de păciuşele de mărimea unei nuci, se pune pe rând câte un gogoleţ de acestea pe rujă şi apoi i se dă foc cu lumina. Cum a prins a arde, îndată se potoleşte pe rujă cu un petec roşu. Şi tot aşa se face cu fiecare gogoleţ, până ce ard şi se potolesc toate. După aceasta, lăsându-se pe rujă atât gogoleţele, cât şi petecul cu care s-au potolit, se leagă ruja cu un tulpan şi astfel se lasă apoi până a doua zi.16 O samă de femei, când ard gogoleţele acestea, rostesc şi un descântec de rujă. 7 Dat. rom. din Poiana-Stampii, com. de P. Spânul. 8 Vasiliu Rebrean: Medicini pop. româneşti, publ. în Ungaria, an. I, 1892, p. 377. 9 Dat. şi cred. rom. din Şiret, dict. de I. Lipaş. 10 Dat. rom. din Crasna, dict. de Zamf. Tuniac. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 44. 12 Com. de dl Art. Gorovei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 44. 13 Com. de dl Art. Gorovei. 14Lupaşcu: Medicina babelor, p. 111. 15 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 44. 16 Dat. rom. din Crasna, dict. de Zamf. Tuniac; a celor din Şiret, com. de soţia mea, Leontina. 204 Simion Florea Marian Cu păciuşele de in, precum şi cu alte obiecte se afumă şi beşica cea rea, precum şi oamenii cei ce au hidropică. Păciuşele, scamă şi pânză de in nu numai la anumite, ci la feliurite răni se pun, atât ca învălitori sau legători, cât şi ca şarpii.17 Inul e cu mult mai subţirel şi mai moale decât cânepa. De-aice apoi şi asemănarea părului celui moale al unei fete cu inul, după cum rezultă aceasta din următoarea doină din Ţara-românească, jud. Muscel: Frunză verde mandalace, Fă-mă, Doamne, ce me-i face: Fâ-mâ raza stelelor 'n calea craiovencelor Şi a lipovencelor, Să-mi aleg d-o craioveancă, Craioveancă, lipoveancă, Cu faţa ca trandafiru, Cu perişoru ca inu, Cu ochii ca de şerpoaică, Ce-o vrea Dumnezeu să-mi facă!18 Iar o altă doină, din Transilvania, din care rezultă tot această asemănare, sună precum urmează: Ieşii sara pe uliţă Şi-mi văzui mândra-n portiţă Gata ca o păuniţă: Mândra mea, pe lume una, Cum îi între stele lunaU... Părul ei mâtasă moale Ca şi inul când înfloare; împănată cu scumpie, Tuturor dragă ... şi mie!19 Iar când o fată se topeşte de dorul iubitului ei, nu se poate răbda de-a nu exclama şi a zice: Bade, pentru dumneata, Mă topesc ca cânepa; Şi bade, de dorul tău, Mă topesc ca inu-n tău.20 In fine mai e de amintit încă şi aceea că de inul, despre care ni-a fost până aice vorba, se mai ţin încă şi alte plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iară acelea sunt: 17 Dat. rom. din Şiret, dict. de Ioana Lipaş; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; şi a celor din Crasna, dict. de Zamf. Tuniac. 18 Rădulescu-Codin, op. cit., p. 7. 19 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 35. 20 En. Hodoş: Poezii pop., p. 33 Botanica poporană română 205 Inul-de-câmp, ineaţă, inişor21 §i inuşor, lat. Linum austriacum L. §i Linum perenne L. Inul-galbăn, lat. Linum flavum L. Inul-mare şi in-păros, lat. Linum hirsutum L.22 în cazul cel mai rău - când are cineva răguşală - recurgem la aburire cu fiertură de sămânţă de in (Linum usitatissimum). Această aburire se-ntâmplă aşa: când fierbe oala, o luăm la o parte şi, astupând-o cu un talger, coada aceluia se vârăşte în gura celui morbos, timp ca de un pătrar de oară.23 Dacă sameni inul în zi de frupt (dulce), atunci se face frumos, iar de-1 sameni în zi de post (săc), nu se face cumsecade.24 Ruja se tămăduieşte dacă pui pe dânsa orice fel de materie roşie, iar peste aceasta pui păciuşele de in şi le aprinzi câte de trei ori, însă aşa, ca cel ce are rujă să nu se frigă. în timpul acesta, cel cu ruja stă culcat cu ruja în sus.25 Inul.26 21 Panţu: Vocab., p. 25. 22 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei: Inişorul e totuna la frunză şi la floare ca şi inul adevărat, atâta numai că creşte nesămănat pe fânaţe. El se pune în scăldători, la feliurite beteşuguri. 23 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 416. 24 Corn. de dl S. T. Chirilean. 25 Dict. de R. Ienachievici, din Şiret. 26 Bartolomeu, p. 31; Papahagi, p. 264, 271, 293. 206 Simion Florea Marian A 223. Inchiegătoarea (Geranium Robertianum L.) ţfl-L £ A , C'J UjCfr-aS)' £- (XJ [tfLrc-.nfu-w ttf) A 3e*%. te- fi£ &4AMht&s «4#J«ho^£4j oC ţ$ z^ZsMij ^ C\ÂJ ţ.y/t*ZO - ifjfc t&OKj &ă^t£~â&r \.-ll . ta acCax^&Zc ^ccPLo^LM^e^ ţ^' ăA£^iJic^coeJ-1 f &c^ifLa ^ %6*i,o£'ivăC(Hf' , a $AA.t<4Z? pCgj -gt' fXLA cC& ţ flxuu&ko t&u -4c+e> ţuute*& ■-€ ~Qj ^A^icţţstiu -ţc -^u <& -*'<^&6eo f i^.c^eo . J-dAspCCc -££p <€j£(st4 ^ftu (ftjdspt^i&Lj£ ^ cSătCol- CtCCO HA m?£kO ic i^i^o ce ce#g Z’i'iC & a(_4ZACs 0-ţ$-^£ Ce -*>c*ao 1)' ; li&Ca^ţyf , fg. închiegătoarea, numită în Banat încă §i priboi-căpresc, iară în alte părţi locuite de români năprasnică1, e o plantă care creşte pe locurile umbroase de prin păduri, precum şi pe lângă stânci şi ruine şi care se ţine asemenea de ţapa-sfintelor sau ciocul-berzei. Ea are flori cu mult mai mici decât ţapa-sfintelor, frunze trandafirii întunecate şi un miros neplăcut. Inchiegătoarea, după credinţa şi spusa românilor din Banat, e bună de orişice scursoare de sânge, pentru că are putere de-a închega şi a opri sângele, de unde se vede că-i vine apoi şi numirea de închiegătoare. Femeile ştiutoare din Banat, când au trebuinţă de dânsa, o fierb şi zama ce iesă din ea o dau apoi celor ce au scursoare de băut.1 2 Româncele din Ţara-românească însă, şi anume celea din jud. Buzău, iau rădăcină de închiegătoare, o pisază, o pun într-o litră de rachiu de prune şi din litra aceasta dau apoi celor ce au treapăd de băut în trei zile dupăolaltă, însă numai demineaţa, pe inima goală.3 1 Panţu: Vocab., p. 18. 2 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an. X, p. 561: Inchiegătoarea, Geranium Robertianum. Această iarbă fiartă şi băută încheagă, opreşte orişice scursoare; de aici şi numele ei. 3 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 76. Botanica poporană română 207 4 ffs~ iffi e/il (o4£cÂAfttiăas Iftciţ&r&f } îţft^izţa&CUtfPU z o taA-O e^eV^Lf pHw ts J //? /. .-■> vi *-PS // y# / ^7 • *f,* SJ/7. sj^ w vi ^vî //I . V/?. vi /?! V./ / /, ^ ✓f ^ ^ ' 'l 4 ' ' cU-k/ -CuIU*. £cU (XCcUMJ k' p-OAcxf &XJ U4 tAp-OU&<-£ €ux, (2u- ţ - fţ ap&j., p C4J3U ££? pCt^Cfot ţp ^CuaaCL&j ? d4x4a ~ t îtf/c t£J0L> €/Lf €4AApâ*L> & 'UAOPK&k&J - f f4 f&JUfAA*. Z? \fil'C4n &-■${LJ&LCUiAQA € &&AAAK oL&s jjALA>{j44LAMsHLSf oCcj M-UÂ-cU 4t 4*LUA~k&ri 4ou $A&(r-Aţ&j4l 4A pe^ţAsZA f COUoO 4c (fej, 4#ALAA>nt^QÂ-> A ----—------— ’ _ ’ <6s- ^ciscej uauAu 0* M* M&IUJ, tht\ §OA*Jt^CiJt & AlXJf t&Ui^C&S 77T ^ ^f^Afr oU^.ctu pUo , * ' £) f ^CLAC^cO ,' 0Aycau&i p, % f A 224. Inchiegăţeaua (Alchemilla vulgaris L.) închiegăţeaua e o plantă care creşte prin livezile, pe păşunile şi pe fânaţele de pe sub poalele munţilor şi de prin munţi şi care înfloreşte din luna lui mai şi până la începutul lui august. Ea are floare mănunţică de coloare gălbie şi frunză creaţă, în forma unei labe de gâscă. Din cauza aceasta se mai numeşte ea în Bucovina încă şi laba-gâştii, şi anume cea ce creşte pe păşuni şi fânaţe: laba-gâştii-sălbatică, iar cea ce creşte prin livezi: laba-gâştii-de-grădină.1 în alte părţi însă, se vede că tot din această cauză, se numeşte crăţişoară pl. crăţişoare, creţişoară pl. creţişoare, plască şi plească.2 închiegăţeaua e bună de pântecare, de venin şi scursori la bărbaţi şi femei, precum şi de leucoree. Pentru toate acestea se face ceai dintr-însa şi se bea.3 Bându-se ceaiul, pântecarea şi scursorile încetează. 1 Dat. rom. din Căndreni şi din Dorna, com. de Petru Ursul şi dict. de Gavril Boancăş, defin. de Otto Petrino. 2 Panţu: Vocab., p. 2. 3 Dat. rom. din Bucovina, ţinutul Dornei, com. de P. Ursul, precum şi a celor din Ţara-românească, jud. Prahova, apud dr. N. Leon: Ist. nat. med, p. 35. 208 Simion Florea Marian De la această împrejurare se vede că-i vine apoi şi numirea de închiegăţea, uzitată la românii din Bucovina. O samă de românce din Bucovina o întrebuinţează încă şi spre opărirea oalelor şi a budeielor în care pun laptele la prins, pentru că, după cum spun ele, se prinde mai multă smântână pe dânsele, iar untul se face galbăn şi frumos.4 4 Dat. rom. din ţinutul Dornei, com. de P. Ursul şi dict. de Gavril Boancăş. Botanica poporană română 209 C 1 îfL£.ruJ tcH*ifrtccfctuV. Ui>iMlke6o f-Z ». 4*. S,*#. eaK,-*’ rM' "ti «**0^1- caM ntctiu. fru mAtsvfo' ccujCes f&Tfr^^d''■*_.oUVe-ări <ţr&tO cOi> , ^ ^ «**««' * tu^n^hUj ImA £ jkrtK/iS*, # fa/mt-g/. * M ^t* f 9*i fro.viJt 'Cu oc'VLtfL*: f&rctcLt i&r f §^<±f t*A«,ţ ^W’, - +~* ' ti .^nL^1JddlL f & tâiuuoy: £ ti: m* 0. $■/'<< &cuv^-> : Q-&O01-4. jt '22-2S>^ * Z)t ’i/exe UttYtiu (MŢgBL. $<% u<^e*u /(. ffî, Jt+Ak, */:„ ■ut ml otc'ce. ^te.cK,jj^ic> Ctiu tu<> £&p-d£-ce£ Mede fy' /£ cre^^f, de* €*£TlZra.oUd^ . f-e^rn, ZJL4+-^ d<£ OjCc*~> Cuc d&f tăofa. ti e£ti&u?o ■£&-? u?t&v umjC* ■**£*. ** /\ zţ '■ ' : tii #)* ^âr^C4iAtiâ ; fâ±y'0u yf< j — Sr'cLvbtu^ _ @a.4t cOr-e^J ^ ^ u¥. ft, Si?. - &ca* o6l oCi $■£/<>gcuj t ' Vh tfosudo '. (U^a , 92-23* (' c^-r cCt 4+1*0 (/Smţ, fJ (kw u.'tct /X -C-^ ^^cC t ZK^fi-'byt'-Z f j£elc-t*- ^tz-zeo* *-zsi^ if ^Ul C^â-^c^â &-Cu ţu £Vqt-£t_^U £i/-ZX- 'txaUzj -o ^^yu^uxl ML^tzo jUuţ -vi^i jUMjtr* £s^'2q •h &re.âl£. *Zg i-c qCot£- ^tccz-tSo^ caz* *?cax> /t/r€- 3 ţz 77 hi het'tp'nac v4rezc ce aux&te. Tu cot-ah «%’ (Fz/e^ n/a *j _ (letc C h^0~dia^fa £c h-C/i.-inyhc*:x ppzocc €au u ; !f Sc-Ou hafi /gJu taatjÂi*,i £c %Fc h. /3 (& jfcL^CK^U €olUj . * ; (Âaftyfâ? / f M * -({JUHdt j *k ~ jţuf. c&ţff. AuU ’ im r aA^xfj lif-tx i^c£0 (/cuttHjlţL &■' ; - ■ -I? ^ --------^~A -tti y-f, & f$j£xj£t, ^ # ţUa*uhz t (&■ itMf^'cCest-Jt* do W o wsedljMsaJfa 40 (f^Xjfcofet' . -4o< yffiofcitou Â4>t^â^(0 ţţ' c$ul& #€> uo&fru-a tufaceett pHM. ţt^admZ ukj jt^Au^x Cct/td*.^tytAOustux uu CclCo (ous4*uo : ^sxd^u^u t£*uo jţţ* ~ CtuUb :':: lf dSt'*’. 4*V. tiu/uAjxj 6aSi\ixi> 4f, u-ax. ck- pSbu* #C. tcLOb ^AXOGJ UX^4kJ^t4M, , ţ< ff&jţjc&jeo trtM/d3, 4l/. i^ui/uAAj *4>utc&4kj <$, ducr* MA'tytjU ^ 4utl> t&AO, ^M4 da^a 4^avtta^t^. 1? msaA, *t fâc/i~ 7 * ' i ■ t 0 O . ' ^ “/ - da - ^ttvva tfaMzsla- de. ~ imAxJt uo # ~ oCe- lw/_ tm, uo ţvoHusx nu tucuA^ect dcu /« V ^a/a> fer-e^ou^u f' ftxriuj cePtx UkuvMţ&UeuriLs^ « afla (Uc-fel efo **- ma-uiĂ vCvL&r fi)t^ ^ PPiz^z^ /ndUa-Jd* a^des, c4c (UldP'iZ frlCUoPa, M tytyUHfditxlLS / J(a Pa Ml -jfriuaylPc , 0{(gjPr-6. adori t dlodr *c ofa*UL- ŞţiHVpfţ j -m cPpâ^ci&xtMj : &JUtfe4dLJ^ dr-a-4feaU f dlăPdţA^u - S^-ttfdu , (dla^r-eadd*, Jddjlreood^oCe^a^^Zf Plaiul' S-t^rit-du fi ldU'idt>~- ;.^„„ o £, ..---------— A 'i » ---------— ----1------— j CatViZ **o Trtfyvuf<-6ml tiâftj; dapzt- Sn-s-rfdtflCltddf) tt(KMÂ)L- , cCii/rijc’tsredlriffu tU tffa>o6ou M&wtPfir dpn c&ă. mjU «ixtX/e fe&£-ţ \ Jkutadri afe -jf/TX / dusn fî UA^ţ^-la riuAn f cOl tudPdcorl fi ,£t cCPcM-J&Pk , $&£ aP da. ferfed frri /a âfeonf Zidi ~ (A-t& Ido? O fna^ m eaM. Cx iuc> fH Zc&r ' wufe iuoil Podlctl mu fauc -eU /f-tizfe/ ccu o /niouffd el etfe&lf da-ee £& rayptat cec ofanux ~ PU-e-aflPl, ce i^adUsJuf ' &-£o 400&AXl~ldc tâLfria fi-adlfOL dd> <£L> flxxfe:.^ d&dfâ~ ritl el P&'Qupix cCcct-e.'fr-e^fj mfotr-ad, d) < ^tu.' d£ ll clr~d ;- &tajPa^&swaks-t&^Ţpf, . -/^ry PpC JC, (jfs-nx ." ded. uamd fiAA.otl 4* ~/ &ăulti a4< « 7} XK c P£ A tft. cCe^ct-ccoVa3 o(£^u tntcsUţţ t c^uelco oU> d+ccoo? tt^u fi+L trutx^£ccy~o£o> v-Ojtf- cOHj <^>£ 0C& £i-tjfdi+-oiv f Ce- tMOj -mcoc. £ucutA- 060 ca^/ aAm.aCcuuahj «sttsOA- â^r\Af t&Ahe, c^ru^Aa’ AAj rruou^ treciM^ iKL^usrJ ris± <**c&r n^tJccJes cU, +^MJA£* A cou^ cecUutAJ &*J fn>C*LJUj fte€VM&L> ^oc£A COU ¥-CUC~ f £& j£. tAvAc^AO^~X/rUiOUP ¥A. o4 /(/bttAweA~ABs do {/$ J^OUc££ QzA'iMO (^Afcvuâj - dt-'t -tuA ţS GolA/apA*- iod^f £ejt &uf, Actnux'VtVC 7frruOt*AAA.A^iu ^(Xxo t£6^nt£*4LO<4Kj ţejACCAX'U'lAAkj) T7/^u • cU A£ U+A Ş^m>-vjU ; ff ^onitfdo fjc> fviALytA^uo-i j <1*4, wuCaoiotA AtobAisc-t. ofra-tJccf md AA&i V* &**ddt-4dj$Cl %}< PfCfiAu ; JP/cuu/oAlj ^ 231. Lemnia sau Sdrăvăţul (Tamarix germanica L.) Cel ce-a petrecut în decursul verii un timp mai îndelungat pe sub poalele munţilor şi se va fi scăldat mai adeseori în vreunul din râurile cele mai mari ce se revarsă din munţi spre şes, acela de bună samă că va fi observat pe matca şi pe malurile râului respectiv un fel de tufari, ceva mai înalt decât stătura unui om, care constă din mai multe ramuri lemnoase şi roşietice, asemenea unor nuieluşe de răchită, şi care aduce la frunze foarte mult cu lemnul-Domnului, lat. Artemisia Abrotanum L. Acest tufari lemnos, care înfloreşte în luna lui iulie şi august şi a cărui floare mărunţică e deschis-roşie sau deschis-trandafirie, se numeşte în Bucovina şi Moldova, jud. Suceava: lemnie1; în Transilvania: tamariscă; iară în alte părţi: cătină, cătină-mică şi cătină-roşie, lat. Tamarix germanica L. sau Myricaria germanica Desv.2 O altă plantă, care nu numai că se ţine de familia lemniei şi creşte pe aceleaşi locuri, ci şi samănă foarte mult cu aceasta, atâta numai că e la frunze ceva mai măşcată decât lemnia, este 1 Com. de dl Art. Gorovei: Lemnia creşte pe prunduri, are ramuri supţiri, frunză îngustă şi lungăreaţă. 2 Panţu: Plantele, p. 51. 234 Simion Florea Marian sdrăvăţul sau sdrăvăţul3, numit în Moldova, jud. Suceava: sdreviţ4, iară în alte părţi: cătină-roşie şi tamariscă, lat. Tamarix gallica L.5 In fine, a treia plantă, care se ţine aşişderea de familia lemniei şi care creşte prin năsipurile şi pietrişurile de pe marginile râurilor, este cătina-roşie sau tamarisca, lat. Tamarix Palasii Desv.6 O samă de românce ştiutoare din Bucovina întrebuinţează lemnia spre vindecarea celui perit. Aşa, dacă are cineva cel-perit în grumaz sau înuntru, fierbe lemnie şi cu zama ce iesă dintr-însa, amestecând-o cu miere, o dau celor bolnavi de cel-perit ca să-şi clătească gura cu dânsa.7 Alte românce însă, atât din Bucovina, cât şi din Moldova, jud. Suceava, fac din lemnie scăldători, în care scaldă pe copiii cei de curând născuţi, anume ca să umble cât mai degrabă în picioare, apoi din sdrăvăţ, popchişor8 şi cătuşnică, aşa ca să fie vârtoşei, şi din cânepă, ca să crească aşa cât cânepa de înalţi.9 Iar numai din lemnie, strânsă în Ziua Crucii, fac româncele din Moldova, jud. Suceava, scăldători în care scaldă pe copiii cei bolnăvicioşi şi slabi.10 Sdrăvăţul se-ntrebuinţează asemenea spre mai multe scopuri. Aşa dacă are cineva amuş fierbinţeală, amuş răceală, se face din floarea şi frunza lui herbată, care se bea şi-n urma căreia bolnavul se-nsănătoşează.11 Din rămurelele sale se fac ciubuce, cari, după ce se afumă bine, se fac roşii pe locurile acelea unde au fost mugurii şi din cauza aceasta sunt foarte frumoase.12 Româncele din Moldova, jud. Suceava, însă întrebuinţează rămurelele cele strânse şi uscate, ca şi răchiţica, la obţinerea coloarei galbene.13 Iar o samă de români, tot din Moldova, fac dintr-însul şi grădinuţe.14 3 Dat. rom. din Suceviţa, dict. de Prea Cuv. Sa Silvestru Tonigariu: Sdrăvăţul creşte pe prunduri şi are frunze ca pelinul.; a celor din Marginea, dict. de Ileana a lui Epifan Bşicu: Sdrăvăţul samănă cu lemnia, nu e însă totuna cu dânsa. El are spre rădăcină frunză ceva mai măşcată, iară la vârf ca lemnia.; a celor din Putna, dict. de Achelina Ursachi: Sdrăvăţul creşte mai tot atât de înalt ca şi lemnia şi e la floare mai tot aşa ca şi aceasta, la frunză însă e cu mult mai măşcat şi mai rămuros. Lemnia e la frunze ca lemnul-Domnului, pe când sdrăvăţul samănă mai mult cu a petrinjelului. Tuleul însă e la amândouă asemenea.; cf. şi S. FI. Marian: Insectele, p. 98: Sdrăvăţul e un fel de răchită mică, tufoasă, cu frunza lungăreaţă şi mai mică decât la celelalte răchiţi. Din nuielele sale, care sunt foarte mlădioase, se fac coşuri şi coşărcuţe.; o samă de români din Bucovina însă susţin că sdrăvăţul şi lemnia sunt una şi aceeaşi plantă. 4 Corn. de dl Art. Gorovei: Sdreviţul este o tufă lemnoasă, care creşte pe prunduri, are hluj lemnos gălbui, cu frunzele ca la lemnul-Domnului.; Casandra a lui Ioniţă Andronic, din Dumbrăveni, jud. Botoşani, mi-a spus că-n Moldova s-ar afla o plantă care se numeşte sdravăn. Probabil că planta aceasta e sinonimă cu sdrăvăţul. 5 Panţu: Plantele, p. 51. 6 Panţu: Plantele, p. 51. 7 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana a lui Epifan Boicu. 8 Popchişorul e o buruiană mică, cu floare galbănă. 9 Sim. FI. Marian: Naşterea la români, p. 84. 10 Corn. de dl Art. Gorovei. 11 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana a lui Epifan Boicu. 12 Dat. rom. din Suceviţa, dict. de Prea cuv. Sa păr. Silvestru Tonigariu. 13 Buletinul cit, p. 249; şi corn. de dl Art. Gorovei: Din sdreviţ scot femeile gălbinele de boit bucii. 14 S. FI. Marian: Naşterea la români, p. 84. Botanica poporană română 235 Sdravănul probabil că e aceeaşi plantă care se numeşte în Bucovina sdrăvăţ.15 Lemnişorul e un fel de plantă care e la frunză ca lemnul-Domnului, la bulihău e roşu şi pe dinuntru gol. In alte locuri, pare-mi-se că planta aceasta se cheamă lemnie.16 * Lemnuşul17, Tamarix germanica L., die deutsche Tamariske. 15 Numirea e din Dumbrăveni, dict. de Casandra a lui Ioniţă Andronic. 16 Dict. de M. Molociu, din Calafindeşti. 17 Iarnik-Bârsan, p. 305. Acesta creşte pe prunduri; sdreviţă - creşte pe prunduri, seamănă foarte tare cu lemnul Domnului. 236 Simion Florea Marian 232. Lemnul-Domnului (Artemisia Abrotanum L.) 'âftTn n.lliicL ^ / l dl Oj t&âyLo/a(.-rifU4n jf.) - U.-L1 rvl'Uri l/' &L. fftMâ- tftrzcc iTt- cfy fnyn. tsCd ofCâfLtZfrrA&j: &f>Ayun aZ~ dfl44îAi - cZcftvli/ff'u^' fîraA&i£A-J ţi (M/ctOs ; d^.mn-^-^u M'fn,y£îcK+x> p ia*a *k gj6U>: PU^taf ~ jfiy-w^uJuş- ri sd^ţyiAX^ • ^ j\. a^^-i 'd&tuu#; Î^JlAiA. «- otţrt^KA^Cf , tf~ Ap&-frw^c te ttaoU ccu «z^<£ £< 1&C0U fU&€> &t u<^f&c&uL''f - ifl^ţ touhffj /(*(£>' 2)y ÂlM^^&l^AAs&OO ; @4AAA^O- '*ofe,£fry' Jt fâ rrtM-eC tc2 ; fi* jfa ^ &l ,* -OL^ZoC^-t * 2 * ?**£*.* 1< fi < ffS, Lemnul-Domnului, numit altmintrelea în Bucovina şi lemnuş1; în Moldova: lemnul-Domnului şi lemn-domnesc2; în Muntenia, jud. Prahova şi Vâlcea: buruiana-mortului şi lemnul-lui-Dumnezău3, iar în alte părţi: lemn-domnesc, lemnul-Domnului şi lemnuş4; în Transilvania: lemn-domnesc, lemnul-Domnului, lemnul-lui-Dumnezău şi zăvoi5; iar în Banat: lemn-domnesc şi lemnul-Domnului6, este o plantă pe care româncele o întrebuinţează foarte adeseori atât la leacuri, cât şi la farmece. De-aceea nu e mai nici o casă românească, mai ales unde sunt fete mari, la care să nu se afle această plantă mirositoare. 1 Lemnuş, după cât îmi este mie până acuma cunoscut, se numeşte mai cu samă în satele Gălăneşti, Putna şi Straja din distr. Rădăuţului. 2 Corn. de dna ELNic. Voronca; vezi şi Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 167 şi 239. 3 Corn. de S. Sa păr. T. Bălăşel: Lemnul-lui-Dumnezău se duce la mort, de-aceea se mai zice şi buruiana-mortului.; vezi şi I. Morar: Legendele florilor, p. 6. 4 Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 32; dr. Brândză: Prodrom, p. 278; Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 798. 5 Corn. de dl P. Oltean; cf. şi Iarnik-Bârsan: Doine şi strigături, p. 155 şi 334. 6 En. Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 31 şi 220; Idem: Cântece bănăţene, p. 49. Botanica poporană română 237 Lemnul-Domnului, după spusa românilor din Bucovina, com. Frătăuţul-vechi, e de două feliuri şi anume: lemnul-Domnului-moldovenesc, care e la frunze mărunţel şi creţ şi miroase foarte frumos, şi lemnul-Domnului-nemţesc, care e mai nalt şi mai măşcăţel la frunze, dar care n-are nici o mirosnă şi nici nu se întrebuinţează spre un leac oareşicare. Despre lemnul-Domnului-moldovenesc sau despre lemnul-Domnului-adevărat se află la românii din Muntenia, jud. Prahova, următoarea legendă: Se zice că, după ce Dumnezău făcu toate florile şi ierburile de pe pământ, hotărî să le boteze şi să le dea câte un nume. D-aia cică într-o zi Dumnezău a chemat pe Adam ca să fie faţă la acest botez, iar florilor şi ierburilor le porunci să treacă pe dinaintea lor. Dumnezău împărţi fiecărei flori câte un nume. Aşa uneia îi zise garofă, alteia busuioc, alteia muşeţel, şi aşa le boteză pe toate. Mai în urmă veni şi rândul ierbii ce poartă numele de lemnul-lui-Dumnezău. - Dar p-astă iarbă, Adame, cum s-o botezăm? grăi Dumnezău. - De, Doamne! zise Adam, eu aş zice că bine-ar fi dacă ai boteza-o aşa ca să nu ţi se uite numele. -Adică cum? întrebă Creatorul, care voia să încerce iscusinţa omului. - la s-o numeşti lemnul-lui-Dumnezău! adaose Adam. - Aşa să fie! grăi Dumnezău. Şi d-atunci acelei ierbi i se zice lemnul-lui-Dumnezău, după cum i-a zis Adam.7 Şi deoarece lemnul-Domnului poartă numele lui Dumnezău şi ca atare şi miroase foarte frumos, de-aceea, după cum ne spune o doină din Moldova, jud. Suceava, com. Dolhasca, şede el dimpreună cu floarea-soarelui în poarta raiului Şi judecă florile Ce-au pierdut miroasnele. Iată şi doina respectivă: Foaie verde de-avrămească, La Iaşi, la curtea domnească, Stau florile să-nflorească, Trandafiri să-mbobocească. Staţi flori, nu mai înfloriţi, Că mie nu-mi trebuiţi, Că n-am fraţi să vâ-ngrădească, Nici surori să vă plivească, Nici părinţi să vă privească. Numai lemnu-Domnului Şi cu floarea-soarelui Stau pe poarta raiului Şi judecă florile Ce-au pierdut miroasnele.8 Lemnul-Domnului-moldovenesc sau lemnul-lui-Dumnezău e bun de durere de dinţi sau măsele, de durere de ochi, de cel-perit, de pleasnă, de vătămătură, de durere de gât, de junghiuri, de scăldători pentru copiii cei slabi, precum şi pentru oamenii cei ce zac mult şi nu pot nici muri, nici a se însănătoşa, apoi pentru alungarea ploşniţelor sau a stelniţelor şi a muştelor de prin case, pentru tuşă la cai, precum şi pentru unele farmece de dragoste. 7 I. Morar: Legendele florilor, p. 6. 8 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 239. 238 Simion Florea Marian Dacă cineva are durere de dinţi sau de măsele, ia mai multe rămurele de lemnul-Domnului, le pune într-o ulcică cu apă curată la foc să fiarbă şi, după ce au fiert de ajuns, ia puţină iar de-aceasta şi-o ţine în gură. Se-nţelege de sine că zama, înainte de-a o lua în gură, trebuie mai întâi să se răcorească puţin. Şi, cum face aceasta, se zice că celui bolnav îndată îi trece durerea de dinţi.9 Dacă cineva are durere de ochi, [pe] care o capătă mai cu samă atunci când a avut mai nainte foarte mare durere de cap, se vindecă în următoriul mod: ia mai multe frunzişoare de lemnul-Domnului şi le usucă bine. După aceea le pisază mărunţel ca tabacul. Apoi face două turtiţe de ceară curată de casă, niciodată însă cumpărată din târg de pe la jidovi. Turtiţele acestea, cari au mărimea unui puişor (10 cr. v. a.), le presură cu pulberea cea de lemnul-Domnului şi sara, când se culcă, le pune pe geana ochiului ce-1 doare şi aşa le lasă apoi peste toată noaptea, căci ele au puterea de-a scoate toată durerea din ochi. Iar după ce iesă toată durerea pe geană, unge geana cu o peniţă cu miere stridie. După aceasta prăjeşte fărină de păpuşoi şi, învălind-o într-o peticuţă de in, o pune asemenea la ochi. In chipul acesta apoi se vindecă toată durerea.10 In contra celui-perit întrebuinţează româncele lemnul-Domnului în mai multe feliuri şi anume: unele uscă frunzele sale bine, apoi le freacă în palme, până ce se fac ca fănina, şi fănina aceasta o presură pe cel-perit, sau amestecă fănina aceasta cu groscior, adică cu smântână dulce, şi apoi cu aceasta unge pe cel-perit.11 Altele, după ce-1 usucă bine şi-l freacă mărunţel, până ce se face ca fănina, îl dau celui ce are cel-perit ca să-l tragă pe nas ca tabacul, sau pun mai multe rămurele într-o oală nouă cu apă ne-ncepută la foc ca să fiarbă şi cu cea mai mare parte din zama aceasta se Iau cei ce au cel-perit pe cap, iar o parte mai mică o beu.12 Când fac băieţii cei mici plesne sing. Pleasnă (germ. Mundfăule), femeile ştiutoare iau frunze de lemnul-Domnului şi, după ce o usucă puţin, o freacă în palme, până ce se face fănină. Apoi acestea iau o linguriţă de amestecătură de aceasta, moaie capătul unei cozi într-însa şi cu coada ung apoi limba, buzele şi gingenele băieţilor cari a^i plesne şi, cum fac aceasta, se zice că îndată le trece.13 Când suferă cineva de vătămătură, fierbe rămurele de lemnul-Domnului cu frunze cu tot şi zama ce iesă dintr-însele o bea.14 9 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei; a celor din Moldova, com. de dna El. Nic. Voronca: Lemnul-Domnului e bun de măsele. 10 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 11 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei. 12 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Lemnul-Domnului e bun de cel-perit. Se uscă, se freacă la un loc cu mintă-neagră şi se trage pe nas ca tabacul. Tuleul lui se fierbe şi cel bolnav se oblojeşte cu dânsul, adică stă în aburii lui cu capul acoperit, de se abureşte.; a celor din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei: Smicele de lemnul-Domnului cu sovârf şi cu cimbrişor e bun de cel-perit.-, cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 46: Lemnul-Domnului, fiert cu smicele de măr-dulce, se spală de cel-perit (jud. Suceava). 13 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 46: Lemnul-Domnului, cules în zi de sec, se fierbe şi apoi se mestică zama cu miere şi se ung în gură copiii pentru plesne; sau mestecă în gură o crenguţă. 14 Dat. rom. din Gura-Sadovei, dict. de Tudora Balan. Botanica poporană română 239 Când are cineva durere de gât, pisază lemnul-Domnului şi apoi, amestecându-1 cu piatră acră asemenea pisată şi punându-1 în apă curată ca să fiarbă, gâlgârizază, adică face gargară cu dânsul.15 Când are cineva junghiuri se pune, fiert cu vin, cât se poate suferi de fierbinte, pe o cârpă, la locul unde se simte junghiul.16 Când unii copii nu pot umbla în picioare din cauză că oasele li-s foarte moi, precum şi atunci când în genere îs foarte slabi, li se fac scăldători din vârvurile înflorite de lemnul-Domnului şi, scăldându-se cel puţin o dată pe săptămână, în scurt timp se înfiripează şi se întăresc.17 Dacă unii oameni, zăcând un timp mai îndelungat şi, cu tot ajutoriul ce li s-a dat, nu se pot însănătoşa, dar nici de murit nu pot muri, atunci românii din unele sate din Bucovina, precum bunăoară cei din Crasna, distr. Storojineţului, iau mai multe rămurele de lemnul-Domnului, le pun într-o căldare mare, aduc apă şi, turnând-o într-o oală, o pun la foc ca să mocnească. Dacă apa din oală până a doua zi se face roşie, e un semn că omul bolnav va muri, deci îl scaldă cu dânsa, iar dacă e albă, atunci e semn că va trăi şi prin urmare nu-1 mai scaldă.18 Femeile ce vor să stârpească sau cel puţin să alunge ploşniţele de prin casele în cari s-au încuibat, zdrobesc rămurele de zăvoi sau lemnul-Domnului, îl pun în varul de văruit şi cu varul acesta văruiesc apoi casele.19 Iar femeile ce vor să alunge muştele de prin case fierb frunze de lemnul-Domnului, frunze de chimion şi de cimbru şi cu zama ce iesă din aceste plante stropesc prin casă.20 Când îl găseşte pe un cal tusa, e bine să se ieie lemnul-Domnului, corn de capră frecat, hrean şi plumb de la postav, care este cu pecete; acestea să se taie mărunţel, să se amestece toate la un loc şi apoi să se deie sara şi demineaţa calului ce tuşeşte în grăunţe, numai să se privigheze ca şi orzul şi ovăsul să nu aibă într-însul vreo pană.21 Cu rămurele de lemnul-Domnului îndătinează româncele din Bucovina şi cele din Moldova de-a împăna încă şi ulcelele, steclele şi cofiţele ce le dau ele în Sâmbăta-Moşilor sau în ziua de Moşi de sufletul celor repăusaţi.22 Lemnul-Domnului, după cum am spus din capul locului, se întrebuinţează şi la o samă de farmece. Aşa, fetele părăsite de iubiţii lor pun şi poartă în sân lemnul-Domnului, în credinţa că acesta are darul şi puterea de-a aduce pe iubiţii lor înapoi şi a-i face să le iubească, aşa ca şi mai nainte. Această credinţă şi datină se poate foarte lesne cunoaşte şi din următoarea doină poporană de pe lângă Surul, din Transilvania: 15 Dat. rom. din Munţii apuseni ai Transilvaniei, com. de dl Aur. Gligor. 16 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 46. 17 Dat. rom. din Transilvania; cf. şi Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 32-33. 18 Sim. FI. Marian: înmormântarea la români, p. 41. 19 Dat. rom. din Transilvania. 20 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 83. 21 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 109-110. 22 Dat. rom. din Bucovina; şi a celor din Moldova, jud. Botoşani, com. de dna El. Nic. Voronca: In Moldova este datină de-a pune lemnul-Domnului la ulcelele ce se dau de pomană dimpreună cu trandafiri de jur împrejur în ziua de Moşi.; precum şi de dl Art. Gorovei, din jud. Sucevii: Cu smicele de lemnul-Domnului se împodobesc cofiţele şi ulcelele ce se dau de pomană la Moşi. 240 Simion Florea Marian De dorul badei Ilie Mă usuc ca frunza-n vie; De dorul lui Nicolae Mă usuc ca bozu-n paie; De dorul Ionului Purtai lemnul-Domnului, A II purtai şi se uscă, Şi-l pusei la reveneală Doar se-ntoarce badea iar.23 Apoi şi următoarea doină poporană, tot din Transilvania: De dorul Ionului Şi-l pusei la umezeală, Rupsei lemnul-Domnului Doar Ion se-ntoarnă iar. Şi-l purtai Peană-n cui, peană-n colop, Până-l uscai; De Ion n-avui noroc! 24 Precum şi din următoarea doină, asemenea din Transilvania, corn. Jiu: Io de dragul badiului Nici în faţă, nici în dos, Purtai lemnul-Domnului, Nici în port aşa frumos; Şi-l purtai, şi-l veştezii, Şi-l pusei la reveneală Şi ca badea nu găsii Să-l ieu duminică iar.25 Ce se atinge de numirea lemn-domnesc, care e uzitată mai în toate ţările locuite de români, trebuie să amintesc aice că ea provine mai mult în fruntea doinelor de dragoste, decât în vorba de toate zilele. Iată una şi dintre aceste doine, şi anume din Banat, corn. Terova: Frunză verde lemn-domnesc, După mândra mă topesc, l-aş spune, şi nu-ndrăznesc Aş tăcea, şi mă căiesc.26 Alta, tot din Banat, corn. Drinova: Frunză verde lemn-domnesc, Hai, neico, să te-ntâlnesc, Două boci să-ţi tăinuiesc. Vino, neico, de cu sară, Şi mai umblă pe afară, Că maica o adormi Şi noi bine vom trăi.27 23 Anastasia Leonescu: Doine poporale de lângă Surul în Transilvania, publ. în Familia, an. VIII, Pesta, 1872, p. 139. 24 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 155; cf. şi Mândrescu, op. cit., p. 51. 251. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 157. 26 Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 31. 27 Hodoş: Cântece bănăţene, p. 49. Botanica poporană română 241 A treia, asemenea din Banat, com. Coşava: Frunză verde lemn-domnesc, Am drăguţ, fecior popesc, Când îl văd în sărbători A patra, din Transilvania: Frunză verde lemn-domnesc, Stau în loc şi mă gândesc Din două care să iubesc. Aş iubi pe cea mai mare, Şi-n fine a cincea şi ultima, din Muntenia Frunză verde lemn-domnesc, M-am jurat să nu mai iubesc, Dar nu pot să mă lipsesc. Unde văd multe fete, Trec prin apă, mor de sete; Mă prind lacrimi şi fiori, Când îl văd duminica Frânge-mi-se inima.28 Cea mai mică-mi place tare, Aş iubi pe cea mai mică, Cea mai mare-i mai voinică.29 jud. Gorj, com. Săcelu: Unde văd nevestele Trec apa ca şerpele; Unde văd fete frumoase Trec prin apă până-n coaste.30 28 Hodoş: Poezii pop., p. 67. 29 Grigore Sima: Cântece populare din Ardeal, publ. în Convorbiri lit., an. XV, p. 230. 30 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 798. 242 Simion Florea Marian 233. Leul [?] Os ■ ‘d-D-Owvn.e. . . « « ✓ t/'Tl 0JiS)C—r* st * i(^ V / v* “i.“- V-aJUos Wf ^r ^fW pişi TUL r ^ ^ •*»*/. *&-**fozâ-rr / fesfi4rr ■ţ*Hţ .• vW vl_ '. r c^ir.Js^n^ru4f_ ^ ‘2^Făl; m. n< /;».; ^A- t#sg/. 0. ■ ■ . "* J? *> o SS ' Ti£ţ-Asrrys-k*.J 'IU/?'- 7 jă>Ct!g •%' /&****) aXX<- vi ?7Z'i 2i/y^tyL£fu o^i't^s&si^i f’AMJ sussilnf 4^l*JS> \ţ* (.&»*«# tf*r i^”, *^ tr^eCitc&j ^ ^ iâţi&riAÂcc t-tHittitc cCe /U~ejJu ^ tu& ftActc tc i*u?u tcezu^ A t/Mufră/t'. & ctf-O 6&U 4U*tt W& ~ *■ 'i ; . • , n f* fwMA-*- <£4c*<- cJ?&-XLS^ ^ J 0roţâ^Âh' a? al; &Jiţ aOz/as mmm/& 4 ca^ ^ âtMJuâu $UMtC < ii //i 6ctc> uo/es i/ Ot&lUJL twirto td/'-t£4ts 4tr j/cLjQliu'rtO ^USlACiZi *&& 4u^eauM£da '■■**“*> 235. Leuşteanul-broaştei (Trollius europaeus L.) fiK .__. f Seu tcuccc&j - tUC*lsl-£t-C t/r, *£ tHeuC A*4o6olaj e '«Tajtâiţ *> &c e hjcUk^ UXxcdCU tZA-jl^uCjifZj eZfl&z ^-&lciUuj> (jk/h cttZCtfJ < 'i $&/* iUhu • (fi/ (/io-^th^cL'U.-c ţ el tMu . c/x c(£ c4r/. § <&' fcuz.A.'t2J,£c£z£o o~ r duarux <1 /te CcUvţct ţcirduri << o£jO tdJHAA pcuh U'r €yCejf d?j Cd-£&a,£e €U.4~Usf £.4144fw%-( Jf) omJc a /a-doCA cc^^t^u tao u-ocv outsridks %. %4if< . cdit.4jrt£ V^lu oUs tM. t-£s &a~Cj M~ t# ^ -7 f ^ %J / CâMj*4L , tc IfiJrO UA4J) â~(t ^ ttt^uj Ce-r Jj&t-îAUl ţoutdj f a^vcro^ţx/is wc) (fî) U^&V-l 'lAĂO .' $ : (Icufc/U^/ţ €c €cLj£t'CL4KJ ~ djL - (/ 4jA d^A/Ci.' P %t v^V a v>jji ll^OK 4a£(4J> ; ~~(E(^'44^ţ -ămf, S-4K..P- {djj'HÂou ţţ, eoco dijti-ocmj o-uJj/ajre> S&tO,^ Of J*/< $Mi>f eÂil/-a>-4jx£~ Wr ctf /yn*j -Mpoel f Cfra, dO dl £o4u, J&dfo>>Ua£f/ir& a Ulcoa/oo, 1'o&o4j td ^uuJlej fr«A& Suo ££cuMM2cekj> bu mcMUddkj tu Mz~ d^t^-iiMljţMudv-tuzd 6t itaiVLeJsâ $<â&A) f 2), <£euus(L> : (U^ecS, ^ , %£. * d), &ttc, 'oh d£ dicd, -. fâudh ; dd4cţ£,^, Z(?t d"), PmaJuj : (£$-<'#Jk. Jtf *iJ> f 236. Licia (Lycium vulgare Dun.) Prin cele mai multe sate şi măhălalele oraşelor ni se-ntâmplă foarte adeseori să vedem un fel de tufari, care creşte numai pe lângă garduri şi ale cărui rămurele, de coloare surie, supţirele, lungi şi ghimpoase, spânzură totdeauna cu vârvurile în jos. Acest soi de tufari, care are floare roşietică-viorie şi pomiţe rotunde de coloare roşie, şi care nu o dată serveşte oamenilor sărmani de gard, se numeşte în Bucovina: licie, lician sau liţian1, răchişoară, răchiţică şi zaharică2; în Moldova: cătină şi cătină-de-garduri3; iară în Transilvania: licină, lat. Lycium barbarum L. sau Lycium vulgare Dun.4 1 Dat. rom. din Mitocul-Dragomirnei, com. de dl Sam. Isopescul, prof.: Planta, care în unele părţi din Bucovina se numeşte răchiţică, în Mitocul-Dragomirnei se numeşte lician sau liţian. 2 Panţu: Vocab., p. 26. 3 Com. de dl Tud. Pamfile; Panţu: Vocab., p. 26. 4 Panţu: Vocab., p. 26. 260 Simion Florea Marian Licia sau cătina e bună, după cum spun femeile ştiutoare, nu numai pentru garduri şi pentru scutirea gardurilor, ci şi ca leac de răul-copiilor sau de spasmuri la copii, de durere de piept şi de dat răţuştelor de mâncare. Pentru răul-copiilor sau pentru spasmuri se fac scăldători atât din rămurelele, cât şi din frunzele sale, în cari se scaldă apoi copiii bolnavi de aceste boale.5 Pentru durere de piept se fac dulceţuri din fructele ei.6 Iar frunzele sale strujite, fierte şi amestecate cu năsip, se dau răţuştelor de mâncat.7 5 Dat. rom. din Bucovina, şi a celor din Moldova, com. Mihăileni. Vezi şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 30. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 30. 7 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. Botanica poporană română 261 ftU Hi rz / c zMMlzjr asvi if '/Iz <%■■■£ & '< f r &oftc'irt*ol cccy£> fozffâ*re*fae> Pa^azco &zsc i/fzYf-Cc'c? tfz (/{ousij Vz 6d/Y,e>f cCâo ea-^CAfztU Cixfe/eP fi ct -fti (_£P-cA^y^£dPoo(yP' et£ ■^ţâ-n^eL */<£&>■!. c^<€PP ce£&>- /ncz? jdmZdg* Pi ti f zdi z fi Z() '/o-'Ci.ff * t-P ttti - /riZţf t t'Ul/trl CL/t^ Pz-^/sCJ • (j0.„ P edZn.} prct^ACif /'P*£ /(*f injf*fAP p* /(y^izt/zu V ecCY'1 l dPpC<- dddZ^o> f __ odPtf, wzM'vJk/ At(\ dl HZ4, IA f-Oia , jyVrZJ fislA-tA-d Ol yZŞJ , ■ r ■ 2j i,il/, t/f, (//.H/Tt t-ne-dtAZJ,' P&4*J P&r-g {"PjAPf'^0L’ I , ^/tZrMpa^ZZxMj azz.yp. fudtv- f ZdPzk.’ /fp'/f' /t, //d/ / ~ fppz,, cZPcczc^P*a^>u / Ca-/M A « ^ /#JZ ^ /&$<$; - cfi^u. - tutuluA. / n oLnx. < 4cf tlfci f) itW(f nv $r om-4i /v-ajuufo : vz^/ţo _ âiof IcJ, ţfijuiiiOLoCliil'iâv tfi-no-/lj€Aj dl, oh*, UlMJ (fsHAtJ c(, fy o o \* eteZ&j 20-^4^, dM MA-Ulf, L*4^C& pO fâ-mju/e/o fue, (Âfl&nlo du pJs (aaJ> m,4AAUc.£6r & du puiu fiAMMdC dou duM.lv 0 tfuiCu . aru 0IUt44.-V$-£U4d^ drCiAX. dzQL’jk.thlt J 0 fru *ldd€Mpd2'+-c£o f (um2)4 1-400 <4 , do dcu l'CUx 44s uudu ut°~ l xumj 0 mmj - futr-t do oCV o[{''Uldukj - U^OoCuZ d" UAÂ.MJ - £&ty& (dud , $'fa/lv4x IVtldo ddtv $iML4AtdtVf j ~ & tti&r fau fladfUK.^ dit/, do tddrjAAAMj) dduJuuf j__. 4 cu tik^r duv (dAfptAj, â-ufj, eU c&cuHâ^wv n $mM)~uuu£uU cLpv fwM/jCv âu~âSr£/v *<' ezo da-iuu d&~ ;j/oOtidÂff&d&. t&dvâ yotfcC <4ioo uu0Câ< auzi u^o-iU, l#*> /^d*uiă* 0 fvrru 4u ajtf £&* tac T 1 9.) faJj0 1X /t' /£, $), $4 f((4, ULfboul /tlaJ-aiuldl t$ao ftrmuajho^ Limba-cucului1, numită în Bucovina şi ură2, iară în Transilvania: limba-şerpelui, lat. Gymnadenia conopsea R. Br. sau Orchis conopsea L.3, e o plantă de la 20-45 cm de înaltă, care creşte pe fânaţele şi pe păscătorile de pe sub poalele munţilor şi de prin munţi şi care înfloreşte în luna lui iunie şi iulie. Ea are floare frumoasă, trandafirie şi frunzişoare supţirele, lungăreţe şi numai ca de-un deget de late, de la cari se vede că-i vin şi numirile de limba-cucului şi limba-şerpelui. Româncele din unele părţi ale Bucovinei întrebuinţează planta aceasta la vrăjile de ură. De la această împrejurare se vede că-i vine apoi şi numirea de ură. 1 Dat. rom. din Dorna, dict. de Gavr. Boancăş; a celor din Putna, dict. de Măriuca Zubaş; şi a celor din Cupca, dict. de Mărioara Bolocan: Limba-cucului are frunze lungăreţe şi ca de-un deget de late, pe de laturi verzi şi la mijloc mai negre. Creşte la priloage şi prin dumbrăvi, în alt loc nu. 2 Panţu: Vocab., p. 19. 3 Din ms. supus Academiei rom. spre premiere. Botanica poporană română 2 67 Românii din Transilvania însă întrebuinţează frunzele acestei plante ca leac contra cruşitului la boi. Spre scopul acesta, frunzele se fierb şi zama ce iesă dintr-însele se dă boilor ce cruşesc, adică la cei cari se udă sânge, de băut.4 Limba-şerpelui e un fel de chir cu trei frunze ascuţite. E bun de săgetătură. Se descântă cu dânsa şi de şerpe.5 în Corovia e cunoscută o buruiană limbuţa-cucului. Iasă cum dă în primăvară, ca un vălătuc, şi apoi deodată se desface, întinzând crenguţele pe pământ, dar să n-o vadă nime când se dezvălătuceşte, că nu-i de leac. Frunzuţa e lunguţă, ca limba-cucului de mică. Şi dacă te speli cu ea, te au oamenii drag, cum îl au pe cuc când îl aud întâi cântând.6 Limba-cucului = Gymnadenia conopsea.7 4 Din ms. cit. 5 Com. de dna EL Nic. Voronca. 6 Com. de dna El. Nic. Voronca. 7 Numirea rom. uzitată în Dorna, definită de Otto Petrino. 268 239. Limba-vecină sau Limba-cerbului (Scolopendrium officinarum Swartz.) jimion Florea Marian . Ui a tPc-tu, , ( /c/taxeZi) “ fel cU frU.Ul'* cJ>*e ereJtes^ ‘ftj-iU.a eireftA? / ** taire, «W- ^ fruvugL r ~t4~stX}~^tXLPlXZlJ t A&ft( __ 6l&C>~ C£^AuAcC<. f c^XyldA-40CS- ii-€s6tsV4-ei%r &£. d£f'-1svtj&40C> •OL£^etX4Xt~. &M j & olC^AcCă^UAJO fi. fayy'cu - fxH'C't-vi i c&kA&^j $4s(MA!uks ~ X£4k~xL£~x. &£lte - tf^CcXXAx ■<* (,'Y'cCff- 0lA-uvXxC {*} *z asrao A /oL^^^'Z^txx^xtxAxXi ; C^€XSc- fj ~&o/, iftd-Aâ^Le^AhAisoniJ ^C^A&^e^Jrtc^nu cMzÂţxk/Y-ex ^c4juA^ *■< /tsâAA^ietfofaAoMifO ^ 9- §v-&c44iuo : • A* 6&Z f 6$iP f- ^kxujfaj', {ţfpxf’ j - At S'r&nAAal3 1 oUmAxxj Wh/* <&■ 'ffiffr. . fS'S' fi /S~£ j — $ &T CJLX XsiX C&tt^ce-C .' ţAC't-yrL «jft/^a. p-uA€, &> C4 '/* f, f ff'â, fz' & j — Şojc&AAu fa*Osie . T7, ^ * *T~ Prin pădurile de pe sub poalele munţilor §i de prin munţi se află un fel de plantă, care creşte de regulă pintre crăpăturile stâncilor umbroase şi umede şi care n-are tuleu sau cotor, ci numai frunze ce răsar de-a dreptul din rădăcină şi cresc în forma unui mănunchi stufos. Această plantă, care se ţine de familia fericelor şi ale cărei frunze lungăreţe aduc întrucâtva în privinţa formei, a lăţimii şi a lungimii lor cu limba unui cerb sau a unei vaci, se numeşte în Bucovina: limba-cerbului, limba-vecină şi limba-vecinului; în Moldova şi Ţara-românească: limba-cerbului, limba-vacii, limba-vecinei şi năvalnic1; iară în Transilvania: vecină2 3, lat. Scolopendrium officinarum Swartz., Scolopendrium vulgare Smith şi Asplenium Scolopendrium L. Limba-vecină e foarte bună pentru cei ce pătimesc de piept, şi-ndeosebi pentru cei ce au oftică, năduşală şi tuşă.3 1 Grecescu: Conspect, p. 652 şi 653; Panţu: Vocab., p. 43; dr. Brândză: Limba bot., publ. în op. cit., p. 155 şi 158; G. Crăiniceanu: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 569, 570 şi 890; Gazeta săteanului, an. V, p. 117. 2 [.••]. 3 După spusa rom. din Căndreni şi Vatra-Dornei, com. de P. Ursul; a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Limba-vecină e bună de tuşă şi de năduşală; se face ceai dintr-însa.; a celor din Crasna, com. de Victor Botanica poporană română 269 De aice vine apoi că în unele părţi locuite de români, precum bunăoară în Ţara-românească, planta aceasta, culegându-se cu rădăcină cu tot, se duce cu sacii de se vinde prin comune şi mai ales prin oraşe.* 4 Cei ce pătimesc de oftică, de năduşală sau de tuşă, aceia o fierb în lapte dulce şi, fiindcă zama ei are un gust aromatic nu prea displăcut, o beu cu plăcere mai ales demineaţa pe inima goală.5 Unele românce din Bucovina însă o pun să mocnească în vin şi aşa o dau apoi de băut celor ce sufăr de năduşală.6 In fine, o samă de românce din Moldova spun că limba-cerbului, pusă în apă ne-ncepută joi demineaţa, e bună şi pentru ochi.7 Limba-cerbului: Zice c-a fost odată un împărat, care avea trei băieţi. După ce-au crescut băieţii mari şi s-au făcut feciori voinici, zise într-o zi tatăl lor ca să-şi aleagă fiecare câte ceva din averea sa. Cel mai mare îşi alese un cal foarte frumos. Cel mijlociu îşi alese o sabie de oţel. Cel mezin însă nu ştia ce să-şi aleagă. Tatăl său îi zise să-şi ieie şi el ceva, el însă nu voia, pentru că nu ştia ce să-şi ieie. Intr-o zi, stând feciorul acesta supărat şi dus pe gânduri sub un nuc din grădina împărătească, veni la dânsul o babă bătrână şi-l întrebă, zicând: - Să nu fie cu bănat, nu mi-ai putea spune de ce eşti aşa de supărat şi de îngândurat? - Şi dacă ţi-oi spune, ce mi-i putea ajuta? răspunse feciorul. - Nu te uita la mine că sunt atât de bătrână şi neputincioasă, dar la vreme de nevoie pot şi eu să ajut! El apoi îi zise: - Amândoi fraţii mei au luat câte ceva de la tatăl meu, numai eu nu ştiu ce să iau şi de-aceea-s supărat! - De-aceea eşti supărat? zise baba mai departe. Dacă-i numai atâta, apoi n-avea nici o grijă, vină numai cu mine, căci eu ţi-oi da ceva şi-ndată are să-ţi treacă toată supărarea. Feciorul nu se puse de pricină. Se luă după babă şi merse, şi merse, fără să ştie cum şi pe unde, până ce-a dat de-o pădure. In pădurea aceea era casa babei. Ajungând şi intrând el în casa babei, baba scoase şi-i dete o oglindă, zicându-i: - Cum te vei întoarce acasă şi vei intra la tatăl tău, să te uiţi în oglinda aceasta şi ce vei vedea într-însa, aceea să ceri şi să iei de la dânsul. Feciorul luă oglinda, mulţămi babei din toată inima pentru dânsa şi se-ntoarse apoi acasă. Ajungând acasă şi uitându-se în oglindă, când a intrat la tatăl său, după cum i-a spus baba, a văzut o puşcă ruginită. Văzând el puşca, a întrebat pe tatăl său: - Unde-i puşca cea ruginită? Percec, stud. gimn.: Limba-vecinului e foarte bună pentru piept; ea se află foarte rar şi de-aceea e şi foarte scumpă.', dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 47: Ceaiul de limba-vecinei e bun pentru tuşă cu flegmă (Mehedinţi).', Panţu: Vocab., p. 43. 4 Gazeta săteanului, an. V, p. 117: In unele părţi ale ţării se caută mult limba-cerbului pentru curarisirea ofticei, şi în unele pieţe, precum la Galaţi, muntenii aduc cu sacii asemenea plante, cu rădăcini cu tot, şi pe care totdeauna le vând. 5 Dat. rom. din Straja, com. de Nic. Cotoz, stud. gimn.: Limba-vecină se fierbe în lapte dulce şi se bea de tuşă.-, Gazeta săteanului, an. V, p. 117. 6 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 7 Dr. G. Crăinicean: De ale medicinei poporale, publ. în Familia, an. XXIX, p. 199. 270 Simion Florea Marian - în pod! îi răspunse tatăl său. Dar ce ţi-i bunăf* întrebă el plin de mirare. - Eu puşca aceasta vreu s-o iau şi alta nemică! Şi cum rosti cuvintele acestea, se sui în pod şi, aflând o puşcă ruginită şi aninată cine şti de când de-un cui, o luă şi se coborî cu dânsa jos. Nu mult după aceea, o aruncă pe umăr şi se porni cu dânsa spre pădure. N-a apucat însă bine a intra în pădure şi iată că-i iese un cerb mare înainte. Feciorul atunci, nici una, nici două, pune puşca la ochi şi-l culcă la pământ. îl ia apoi în spate, cum poate, se-ntoarce cu dânsul acasă, îl jupeşte şi dă carnea bucătăriţei ca să facă dintr-însa friptură pe-a doua zi. Bucătăriţa, fiindu-i milă de cerb, sau ce i-a fost, destul atâta că a luat carnea şi a făcut friptură dintr-însa, după cum i s-a spus, limba însă a dus-o şi-a aruncat-o în grădină. Mergând nu mult după aceea feciorul împăratului la primblare în grădină şi trecând din întâmplare tocmai pe-acolo pe unde a aruncat bucătăriţa limba, o vede, o ia de jos, se-ntoarce cu dânsa în bucătărie şi, arătând-o bucătăriţei, îi zise: - Da asta ce-i?! Bucătăriţa, când a văzut limba, s-a băgat în toate răcorile de frică. îşi veni însă îndată în fire şi răspunse: - Se vede c-a fi luat-o vreo mâţă şi eu n-am băgat de samă. Dar nu strică nemică, adu-o numai încoace şi eu ştiu ce voi face cu dânsa! Şi-apoi, luând limba, cum ieşi feciorul împăratului din bucătărie, se duse şi ea în urma lui şi-o îngropă în pământ, ca nime să n-o mai afle. Şi din limba aceea a crescut apoi o buruiană, care s-a numit şi care se numeşte încă şi acum limba-cerbului.8 Limba-cerbului este o plantă joasă, cu frunze late şi lungăreţe (ca la hrean) şi provăzute pe dindărăpt cu nişte vergi castanii. Ea se usucă şi apoi, fiartă, îi bună ca leac pentru cârcei de stomac.9 Limba-vecină10; pulpa-ciutei, plantă11. 8 Din Stăneşti pe Şiret, com. de Ioan Ignătescu, stud. gimn. 9 Dict. de Irina Găitan din Bosanci, com. de Octavian Bârgăoan, stud. gimn. 10 Sala, coala II, p. 1. 11 Numire uzitată în Ciudei. Botanica poporană română 271 Ci f-Lf-dt-tv* 334* ttHkeCQ t f Y- iPtM cili mal ■tmufe , dt tipdXjti Qjt&f'C&tls tOUfd* 0~fux.£ U4~<0-^^0 f *<■ tuAu ct£&d dCu 4t> ^Qs gfc-t; U PL-J tL-fl ( {Lx/Zt , UZu" & tStuSu - ^ 4UsCCtS-fas, fZet4xL> 4ML44MLO, /) $u tfmf ari €& mac ctt> ctzt-idAe, laArf €at l) / * tu ti iLCl’ Ui-Cf i iM.'Ct Ct^A , jjL-Ctr CV> (ir cto t/x* jţperdecu t* && uauuczu luCHvxi 4 jU lo dtz €&o trtzu oteu ijLfdtua^aCet oizufyirO liVcuaiZ tu Pccrrv- r-c uoexz puruOtrt-ict*; IPuo6uV> &4iV> tuu-at-i ia^j?j> 0, ^UL^~ t ‘J{a A , /ju-c< JLV> Z&Ts ’K- /facvCt* V^7 Cauu Jk. CUA£ (Pf'lAÂ> &Lţl4-t caf CeJ UlAZd tODU/j/d TU f'cuL frtufl.&jt' ac? -tUHvLgAA ^ddx/toiAO ^p.ua.u^aJod Ud f/d4GuJz£frrf cuo e&usfuti cCcuf ouaa/o c/hcaj jdeuc/es u -UAL? Uaj Cid/ot tcuMAA.'Hsân - Co CtÂÂ-ju&cA c3ou.d d/j/AUo COM.cC ^IMx/îAUL/M.0 ^lâncAu/' 4l PhUAHH'UMd ottLft-C? cm/j 4Uti dUC H-UMAJo cLACOWlXKj CCoA.&d-cu/’ţ ftsUAPL&dO /tAd-U-UJ &. $Ot'f(h(AMd// 2J U^CAUUC*/ ţ/(KAA£C*d ca/> dăjcrn/u^XAr/caj« fţ ideJţi ^d^audACct i ////o~iu j(t dtyty f - &ca/- UaUMAl ' tJffr-ujJZAicda/uAa u.jx - ăz/tuă/ 0uÂ/. du $ţ>- 'ţi rjţf/JZ. Aa&a-usx&c* au « 7K/< 3//< 2/J, $aJ. fcl&u< . /// //d/eA-ct ţ - ou ce/&r /t'uj (Soa/coj^ du/* da //câd/kJ fokAd & AuiAa * - a? Ctd&r dkd d&-CL j ţCcC'y'l tc ?g_ ecpCcu(-L , Qu 44.* /n act tucm&dot <&,’ dtiftititfJtdJ/ L&ra, 4k oCiu (//ervpc-ttiid • o^ţ^tsrîtd-tk- Xf£ > i ; d&fti tja-OOiCK? t {ftictZ ~ yqxj’KXtJtti' ţc /ujn/^, z7 t/TLLWÂt-t&iS cit> lĂu-fîsTz i^ayhti , O^'^tuu t jă,ţU't/&4Z^ti> t ^/i^ourt ^Ioa^/au (tiu. teUUOS 44UUl£ud t-t/uti ti/î f cA ~d cUc j^r vuAtuti ti, tsti&Tu 4AU. tti -OLj-p/rtC f €< CAC* 1 $/iA-a.>4i'u - a£A •.<^g- tfYO'ÂUtxx*, &/* t//nf/^K â/v/z^a/// of. ^S^O, ctU&oCoU , fa/. OfefL£^1 Mfav/kf-f/bo/tiU c{Jtuj ff(Lâ-o(c(j>-ofa'~ , &k/, t/~ ih/ff/eX Kif-^U îfc /CuJU. t$fLof-Co t £&l/. i/frt^t/cx 6$. &/ * *K?_> vu/ytn^zSk/ 9ia tfMditis fWuSc cU t/(fr£oLfrit-4u ', 4CUO fahfrtxt*j kt dOauk^oioo, ftotd . Ptad&xf-tu: cU- oCa£iu^f taur#? tu aJ&. fl~out~£', SâS(fru itUca/4-coitou: $uA^caJcaj » Sfo e &4MAXI t£o €iP1^fU^ pe^lb4^ <£jb (ca/ota/ e&ţfrut , cdC&(L44L> tCedt& {/-d^zStb 40/ te/- A f jţ fure K&> jfedu&tAj 6j-@tux#-& cOl/ PUKjS&HL> t ţALa./a hmF €o cvâe^coj tkfea itSwtt^uoSa?, zyid* 0 <£lHt-'t~u~4(j Uu^tl *c 0-Cc£âJţ Uc t-Hc^e/ 4€j -CCjţ&fr 4c 6> 6JUi— OyiAM^Uld3 ct&> aţuU p+M/es Sa, 4ţhOt , fi nu -*7 \ a A ...£*SC f<7. r*. rC*. ... 2 h ZT—î~v-f fiâcE? Eft uu /o <{ <6'n£> oU> ţ^uIEExo Xed tXZcc.£uX lU &4j&a, tCL> % ic-^co ăti uuaju *7 dc/ues //^rtcCtCu cjLEict? o/XciE, ta t ,° <£/.< a E c Ea E vaka-akj tauE ^ci Ec*hx\j &E £ct*dE, J-tlăA XAt&ALxXtX-A XM^O*X^AtXC.A-C.A V -QjIUs JLt£* X tfL4ltjgj fiJlCjEttXJs ^AagZEf-ZCA CA-CD £&/ tjLA^Cj AltâiA-U. . \fe.s tdt X-A-~4-,-îsc— ti ,j_ • -- >*t.-' '' ■■■■'-' ' ' ’ . /. - dS . ţ 0 y ^ z-fi 4ccE EUtu, ihu P&Zaka., ib td, Sb/, EjL>‘ Muf-Ecc @ld~4-A.JOO\ „ jEa^VAZAUKJf ^iaxamE€o, ţ&tutcaJ lAt^ ec/ti, EAUVt-&j> XaZEjEEL ţ C-A4J t&rtua ŢV-tMtCâtf ii At/Moct <<' ajlcuE t/LCtA aXa fJctJE ^ -/< atei tf’o câEfrv -Jui X&x^tnAUtsj Ek(jE< ote ¥&4M..#4t> Cu EtCC €fu~ de (/$<$-<;. t^, ^ r 245. Lucioara (Pyrola rotundifolia L.) Lucioara se numeşte în Bucovina şi perişor1, iară în alte părţi locuite de români perişor şi merişor.2 Ea se ţine de familia perişorului şi este ca şi acesta de naltă şi tufoasă. înfloreşte în luna lui iunie şi iulie şi are floricică albă ca şi perişorul. Frunzişoarele sale însă, cari sunt atât vara, cât şi iarna verzi, sunt ceva mai rotungioare decât ale perişorului şi foarte netede şi lucii. De la această împrejurare se vede că-i vine apoi şi numirea de lucioară şi merişor.3 Lucioara e bună de leac pentru femeile cărora le curge mereu sângele. Se poate smulge şi aduce în orişicare zi şi apoi, punându-se în holercă ca să mocnească, se dă femeilor bolnave şi se vindecă.4 O samă de femei însă o întrebuinţează şi contra vătămăturei. O fierb şi zama ei o beu.5 O altă plantă, care se ţine asemenea de familia lucioarei şi a perişorului, e merişorul, lat. Pyrola media Sw. 1 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga; a celor din Marginea, dict. de Ileana a lui Epifan Boicu. 2 Traian, an. I, Bucureşti, 1869, nr. 19, p. 76; Panţu: Vocab., p. 35. 3 Dat. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea: Lucioara, numită astfel pentru că este foarte netedă, are corciu frumos şi tuf os, frunze ca la păr, floare albă şi atât vara, cât şi iarna e tot verde. 4 Dat. rom. din Poieni, dict. de Safta Roşea şi Catrina a lui Iordachi Roşea. 5 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana a lui Epifan Boicu. 288 Simion Florea Marian 246. Luminărica (Verbascum phlomoides L.) / •-(Locm i ncurtc/ao. (t/etSaJ ototrc g-fnjht eteaf df.) i-ţteUCC COL £ o co ceareci- r s^-a. fn uri. , a -rt-occrcctc <*i' atzcc, fz car-e t^ecPc^ c6*~efx •£ z« rCcure aU. fao~are ca o i'tz.^yi-c t*_^z + dba ccocc^^au oc -tjz eabffo~a£-£> ocu t « *_> jf ^ f C £ oly'cz 4c~c& <£c Ctifce < ; a ct ci r-( ^ a ; ^cc cilcc ddOc- Ui tczi reaJf pfuucctc^£i y-f sffcccrt â. ^ ^.^-e.czj^ j^a ~ ta0o~ x^uti ti cc €ccz tfff CC C11 <~<4- eZ-r-c- C£Cj {fA)Ltoj(£ *-c %<■ t ru. ti-< a * f r-££ţd a t-t,oti ^dc* uao>lc ţtJuH-t'G. £#. £C< o6e> ^Z«-cyca-c<< 1), 4-dt/. dcu &a'u cOf£itc, l #iu . dib tOM*c£ ţ - £L> ce£*-r dtu tfă'-C&t-tc1 j *- co czl&r jtu (Sa£a Y-CZA^alaOJc C<' cens ( oCz - cc < £.£Lz*-o 1&£> f^uw.,#v'cjl i^oocA\j_zt-rL-^coi - tac. c&Cfa' J~tu $ct..Ca..4£jLZ * ' ^ e ' sa Jr . - Cc-c f’ _ ckj> t£^&r V"a&*ccxj • - << &ţr UL-(&-f 4tui. & Y'€*£ f' — ^ &(.£.&-«.*-egL> OCU /£, $aJ£& t£Cot /8ffi p fH ' /£ * /f f - fa'ittdc: 0U?-Ctx 6 , /lx If& fo j - S. &4a 'su.icje&^ Ha ; tJTgu/iţ.c.it-^£<%-&ov^t0c 4H} « Luminărica e o plantă al cărei cotor n-are defel ramuri, ci numai frunză şi floare galbănă, şi care creşte drept în sus ca o lumină. Din cauza aceasta apoi, precum şi a rădăcinii sale, care asemenea e dreaptă şi de coloare galbănă ca ceara, şi-a căpătat ea numirea de luminare, lumânare, luminea, luminărică, lumănarică, lumânarică, luminărea, lumănărea, lumânarea, luminarica-Domnului, luminarica-galbănă şi lumniniţă, răspândită mai în toate părţile locuite de români.1 1 Dat. rom. Căndreni, com. de P. Ursul; a celor din Ilişeşti; a celor din Calafindeşti; a celor din Marginea, dict. de Ileana a lui Ifrim Boicu: Luminărica are rădăcină dreaptă şi galbănă ca ceara, de-aceea se numeşte luminărică.-, a celor din Gălăneşti; a celor din Putna; şi a celor din Cireş; Şezătoarea, an. II, Fălticeni, 1893 şi 1894, p. 19; Panţu: Vocab., p. 49 şi 50; G. Crăiniceanu: Nomenclatura română-lat., publ. în op. cit., p. 571; Gazeta săteanului, an. IV, R. Sărat, 1887-1888, p. 341: Numele de lumânarică i s-a dat făcându-se aluziune la forma plantei, care e lungăreaţă.; din ms. supus Academiei române spre premiere. Botanica poporană română 289 Tot din cauza aceasta se vede că se mai numeşte ea în Bucovina şi coada-vacii2 şi codoaie3; în Transilvania: coada-boului şi coada-vacii4; iară în alte părţi locuite de români, coada-mielului şi corovatic5. Afară de luminărica aceasta mai sunt încă trei luminărele cari se ţin de familia ei şi cari asemenea li-s cunoscute românilor după nume. Iară acelea sunt: Luminărica sau lumânarică, numită astfel în Bucovina; în Transilvania: coada-lupului şi coada-vacii; iar pe-aiurea: corovatică, lat. Verbascum Thapsus L.6 Lumânare, lumănărea, luminărea, lumănărea-albastră, luminărea-albastră, lumniniţă şi lumniniţă-albastră, numită astfel în Bucovina7; în Transilvania însă: babiţă, coada-lupului-vânătă şi lumânarea8; iară în Banat: rânzişoară, lat. Verbascum phoeniceum L.9 Luminărică-albă, lat. Verbascum albiflorum. Luminărică, şi cu deosebire luminarica-galbănă, e bună de mai multe leacuri, precum: de năduşală, de durere-de-piept, de gălbănare, de friguri, de lăutoare, de crăpatul călcâielor, de gutunari, de durere de stomac, de trânji, de dat vitelor în tărâţe şi de viermi la vite. Pentru năduşală o samă de românce din Bucovina fac din floarea ei ceai pe care îl beu apoi pe inima goală. Altele însă iau floare de luminărică, de soc şi de tei, le fierb pe toate acestea înăduşit într-o oală cu apă ne-ncepută, şi-apoi zamă de-aceasta, amestecată cu miere curată şi proaspătă, o beu demineţile pe inima goală.10 In Moldova, tot pentru năduşală, se fierbe şi se bea floare de luminărică şi cu lapte.11 Pentru gălbănare şi friguri se plămădeşte floare de luminărică cu rachiu de drojdie mai multe zile şi apoi rachiu de acesta se bea.12 Şi tot din floarea aceasta se face şi scăldătoare, în care se scaldă cei ce au gălbănare.13 2 Dat. rom. din Căndreni, com. de P. Ursul; a celor din Poiana-Stampii, com. de P. Spânul; precum şi-n alte părţi din Bucovina. 3 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Dochiţa Solcan. 4 Din ms. supus Academiei române spre premiere. 5 Brândză: Prodrom, p. 344; Panţu: Vocab., p. 49. 6 Grecescu: Conspect, p. 425; Panţu: Vocab., p. 50. 7 Dat. rom. din Căndreni, com. de P. Ursul: Lumânarea e o buruiană cu floare albastră şi cu rădăcină galbănă.-, a celor din Suceviţa, dict. de S. Sa Silvestru Tonigariu, sincel la mănăstirea Suceviţa: Mai este încă o plantă cu floare albastră, care asemenea se numeşte luminărică. Ea are floare albastră cu clopoţei care cresc mai mult pe de-o parte în şir şi cu care pocnesc băieţii. Ea se numeşte luminărică de-aceea, pentru că are rădăcini drepte, galbine şi netede, pare că ar fi nişte lumini de ceară de câte 4 cr. 8 Din ms. supus Academiei române spre premiere; dr. G. Crăiniceanu: De ale higienei poporale, publ. în Familia, an. XXIX, Oradea-mare, 1893, p. 247. 9 Dr. G. Crăiniceanu, în Familia cit., p. 247. 10 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa şi M. Molociu; a celor din Opaiţ-Cireş, com. de Ilie Dugan, stud. gimn.: Luminărica se-ntrebuinţează în herbată pentru bolnavii cărora li-i stricat sângele. 11 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 47. 12 Idem de eadem, p. 47; Şezătoarea, an. II, p. 19: Rădăcina de lumânărică fiartă cu rachiu şi băut e leacul cel mai bun pentru gălbănare.-, com. de dl Art. Gorovei: Floarea de lumânărică, uscată şi făcută ceai, e bună contra gutunarului, a tusei, precum şi pentru gălbănare. 13 Din ms. supus Academiei române pentru premiere. 290 Simion Florea Marian Pentru gutunari, mai ales când acesta cade pe piept, se bea ceai cald de floare de luminărică.14 Pentru durere de piept se sapă rădăcină de luminărică, i se taie vlăstariul şi apoi, spălându-se bine de pământ şi tăiată mărunt, se pune într-o oală nouă. Oala trebuie să fie pe jumătate de rădăcini, plină de vin şi astupată bine. După aceasta, se pune la foc să fiarbă până ce scade pe jumătate şi, răcindu-se, se strecoară, punându-se într-un şip restul de vin. Bându-se vinul acesta în fiecare demineaţă, toată durerea de piept înceată.15 In Transilvania, tot pentru durere de piept se face şi se bea ceai din flori de luminărică.16 Pentru durere de stomac se face şi se bea ceai de rădăcină de luminărică.17 Foile cele păroase ale luminărichei, fierte în lapte şi făcute cataplasmă, vindecă trânjii.18 Când cineva îi ia altuia din urmă, anume ca să-i strice prin aceasta, atunci aceluia căruia i s-a luat din urmă îi crapă călcâiele şi-i curge sângele. Deci, ca respectivul să se vindece de această boală, se spală cu zamă de luminărică şi-i trece.19 Atât din frunze, cât şi din floare de luminărică, unele femei, dar mai cu samă unele fete din Bucovina, fac lăutoare cu care se Iau, anume ca să le crească coada.20 Pentru vitele cari n-au gust la mâncare, se dumică luminărică şi li se dă în tărâţe de mâncat. In urma aceasta, se zice că vitele nu numai că capătă gust la mâncare, ci totodată vacile mulgătoare dau şi lapte mult.21 Ba, luminărică e bună chiar şi pentru oamenii cari n-au gust la mâncare. Pentru aceştia se fierbe şi li se dă de băut.22 Dacă se-ntâmplă ca o vită sau şi un om să aibă vreo rană şi rana aceea să facă viermi, atunci omul respectiv sau şi altul caută o luminărică, o ia încet de vârv şi o îndoaie până la pământ, astfel ca trupina ei să nu se rumpă. Pune apoi pe vârvul ei o brazdă de pământ, astfel ca luminărică să nu se poată rădica iarăşi în sus, şi-n acelaşi timp rosteşte următoarele cuvinte: La nouă zile ţi-oi da drumul iară, Dacă mi-i da tu viermii din rană afară! Făcând aceasta, se crede că toţi viermii din rană pier.23 In Ţara-românească, cei ce vor ca ranele vitelor să se curăţească de viermi merg luni, înainte de răsăritul soarelui, pe câmp, de caută trei luminărele; aflându-le, le iau de vârv, le îndoaie până la pământ şi, puind pe vârvul lor câte o pietricică, rostesc următoriul descântec: Lumânărică, lumânăricâ, 14 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 47. 15 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 53. 16 Din ms. supus Academiei rom. spre premiere. 17 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 47; corn. de dl Art. Gorovei: Rădăcină de luminărică uscată o pisăzi, o pui în rachiu şi o bei pe inima goală, ca să-ţi treacă durerea de inimă. 18 Corn. de dl Art. Gorovei. 19 Cred. şi dat. rom. din Ilişeşti. 20 Dat. şi cred. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Dochiţa Solcan. 21 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana a lui Ifrim Boicu; a celor din Transilvania, din ms. supus Acad. rom.: Coada-vacii zdrobită şi amestecată cu tărâţe şi sare se dă vacilor de mâncare ca să deie lapte mult. 22 Dat. rom. din Marginea, dict. de Ileana a lui Ifrim Boicu. 23 Dat. rom. din Oprişeni, distr. Şiretului, dict. de Natalia Bileţchi şi corn. de Ioan Bileţchi, stud. gimn. Botanica poporană română 291 Să te duci la vita (cutăruia) La omul (cutare) Şi din locul (cutare) să curăţi viermii, Până în trei zile să nu fie. Că dacă nu te-i duce, Mă jur pe semnul crucii, Că te-oi lua şi te-oi duce, Ca soarele să nu vezi, In mare gros să te aşezi, Să te ţin 40 de zile Fără aer şi lumini. Iară dacă îi curăţa, La trei zile drumu ţi-oi da. După ce-au rostit descântecul acesta câte o dată la fiecare lumânarică, o lasă cu pietricica pe vârvul ei lipită de pământ şi pleacă mai departe. Aceasta se aplică la trei lumânărele, în trei zile de sec: lunea, miercurea şi vinerea, în decursul unei săptămâni, şi lunea, la săptămână, merg să deie drumul lumânărelelor de sub pietricelele ce le-au pus, păzindu-se în acelaşi timp ca să nu puie mâna sau altceva la vită, unde are vierme, căci apoi nu are leac. Făcând astfel, vita se curăţeşte de viermi şi se vindecă.24 In unele sate se ţin bucăţi de luminărică în casă, cu credinţa că fug ploşniţele.25 Rădăcină de luminărică-albastră se dă, ca şi de cea galbănă, amestecată cu tărâţe şi cu sare la vitele cornute şi-ndeosebi la vacile mulgătoare, pentru că acestea, mâncând-o, dau lapte mult şi untul ce se bate din smântână acestui lapte e foarte bun şi galbăn.26 Pentru durere de inimă (stomac) se ia rădăcină uscată de lumănărea, care face floare vânătă, se pisază şi apoi, punându-se în rachiu, se bea pe inima goală. In fine, e bună şi de stomac stricat sau, cum se mai zice în Banat, e bună de rânză, din care cauză se şi numeşte ea apoi de cătră unii rânzişoară. Se bea însă numai rachiul, nu şi boasca de plantă.27 Tatăl meu îmi povestea cum văcarii de pe la cirezile de vite, când au acestea viermi, îndoaie vârvul lumânărichei, punând pe el o piatră, şi descântă ca să cadă viermii. Aceştia în scurt 24 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 37-38; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 47: Când o vită are rană cu viermi, românul merge la câmp unde creşte luminărică, apucă buruiana de vârf, o pleacă la pământ, pune o piatră peste ea şi o soroceşte, zicându-i: Lumânărică, dacă până în trei zile nu mi-i scoate viermii de la cutare vită (pomeneşte numele vitei), nu-ţi voi da drumul de aici. După trei zile viermii din rană dispar, de unde apoi românul rădică piatra, lăsând buruiana liberă să se rădice. 25 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 47. 26 Dat. rom. din Căndreni, com. de P. Ursul. 27 Dr. G. Crăiniceanu: De ale bigienei poporale, publ. în Familia, an. XXIX, Oradea-mare, 1893, p. 247. 292 Simion Florea Marian timp cad, după care lumânărica e liberată. Unii spuneau că au văzut cu ochii lor minunea aceasta.1* Lumănărea cu floarea albastră e bună de gălbănare. Are rădăcină dreaptă ca lumânarea şi galbănă ca gălbănuşul de ou. Se fierbe înăduşit în apă într-o oală şi zama ei se bea. Fiind zama cam aspră, se pune într-însa şi puţin zahar.28 29 Lumânarea cu floare vânătă; lumânarea30; lumânarica31; lumănărica32. 28 Com. de dna El. Nic. Voronca. 29 Dict. de Irina Ungurean, din Fundul-Moldovei. 30 Familia, XXIX, p. 247. 31 Bartolomeu, p. 34; Bălăşel, nr. 103; Tudor Pamfile, I, p. 14; Sala, coala I, p. 1. 32 Dict. de Casandra a lui Ioniţă Andronic din Dumbrăveni. Botanica poporană română 293 / 3/ iium'i tAub. (lAşr'hn ărzla. Ştx/i ojU^I to âfj C^.3Sâ , ftvrtfcZ fc’ fi J ~f*~r. Ca*rz. de tPdc &C :-fv. de> zrzcz^d*^ c^ed- & /!d£/Udz'rr~ ăCu/n f firt-î f£ 9*&0*~Z •f-c y'z.ia: cdiOC/y^z cZ^czd'- d£t> tiCz&tzz* C(Zd *St (dz. m zcszdzi , Ptc d* ~ &** flc£u d? *6cf ■*<-*■S<. zvr-ts /ddrdtdad? «p <^> ZZd~£cC * S.CZ f JZ-dO-f'/t. OL usC flZLc <Â^j£^CCJ^£-j case e~ e.&s<~*£ Oc£ec<£^l «*• ec<*f' tt.Z t{. c c sa. ■ ei.',)', £ Stt/ co-oCa jfâd-asr&aL t £*c €o- oCa ftorze./V^«î0 . fay. /f - : — “"" ■ «“— /i .. ■— ~" /y»———“ col'T-z £tazc ^yr-nst^zi -tcUdl cm~<*scsl. taaxf^ CCtJddlff- f ^c/ Cv-dd&Cdai jffrA XUdtd^? . ifidrrz cz pz. CJL-& c$d $td)L> f &c ^tcezCAzf-d ozjtk, $uc C^td-c-vtcc^L £ ( di'-^dr, a.-ozdc', iu^-e^udH n^^dut^tx. jpdţjttstCJ&z. fţ/&cî'da-~ r&dL cia^dd. £&r a.&a jfaUăt dl40 u etfj aaCS> 4<£ U> tn(UK-&>[ mu^n^al oCol/hF ovte^C ^Ua^f tct#4L> <***>$ H4tKJ oCt> fa'-MHs&'d L&j -&CO, ^ -J\ /' ‘Fhdv'‘< 0 yCi t?C(L> 4$£UM-<^LOt&j &lo<~d ^ 4CU H « c4*-'$-'Co &m%j &t -fet/— ffacutefi-d &V-€Z) <&L 4 , /7 A «---------/----- • ^ ------ ud -* kâtt£n', k f'# 'Z•» ffa u*YisCt ecc't.ev căytlfa^ pU’U t£j t&edŢiAtv fferdl d*L> e^oJL&u, n tftourco, câtu*0 /Ce^euf A'efaf'_/ O umi oCţj. ium. m^cKj <&' c*aj- e*?o &o e£ o? e^u£ăă « fdylzidă iui y eeteau> fa/r”4. e «J tAfcotrt-% V-ociopl UAJX/r-g£ f pL&r cast~€j, <^ &yL4d^lJ d^UAj udd tdai#~<‘'foci ■UMAsl OC^' ^(O /$ UA-â-ltjfyMj ^ diobtAid ihftMA-odU, /tJcJaA^ , Jtcutsd j- * SUxMMJ&i, *' dtaAzd^ru^-e^^du Zi l^M^vUJkJ) ; o^^i/n ^ct£ ~ (JKjv>h€£C f (/CaAsti £t H t , JftL- -iditd , (^OAJM.j^r_ drr t^cL&d t/^tduu^-e-CL> cW £/l{a.t/)'îţi - - /u# oCoor-e^ MCLrtAAldtA -4X,* ^£4X^xjifej ■& iU'~Hj£s oCjO cUA&>^ Afa €MJ & 1AXA & fOt ct^C>&C£} 'fct&d &C& ^AyZtxMj ,6AB <^Ot£ 4m^A3C4-X* fiMJf-dc Jldej ’tTx^T^X.^ iL&mJa^.ZZj- of d ^iAjicLOJ] -fb'xji djt> (d*Ae>~ it'vutkJ - 249. Macrişul-iepuresc (Oxalis Acetosella L.) O plantă mititică, ale cărei frunze samănă cu ale trifoiului, însă cari au un gust acriu ca şi celea ale macrişului-mare, dar care, cu toate acestea, nu se ţine de familia nici uneia dintre aceste două plante, este macrişul-iepuresc, numit în Bucovina încă şi macriş-iepuratic, macriş-de-pădure, macriş-mânânţel, macrişul-oii şi macriş-rusesc1, iară în Transilvania: macrişul-caprei, macrişul-iepurelui, macriş-iepuresc, macriş-păseresc, macriş-trifoios, macrişor-trifoios şi măcrişor.2 Numirea de macriş-de-pădure şi macriş-mânânţel a acestei plante îi vine de acolo că ea e mititică şi creşte mai cu samă pe sub buhaşii de prin pădurile cele umbroase şi umede3, iar cea de macrişul-caprei, macriş-iepuresc şi macrişul-oii, pentru că îl mănâncă cu mare plăcere caprele, 1 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. 2 Panţu: Vocab., p. 32; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 48. 3 După spusa rom. din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 304 Simion Florea Marian oile şi iepurii;4 iar cea de macriş sau macrişor-trifoios, pentru că are frunzişoare constătătoare din câte trei foiţe rotunde, întocmai ca şi celea ale trifoiului. Frunzele macrişului acestuia însă, când sunt tinere, le mănâncă cu mare plăcere nu numai iepurii, oile şi caprele, ci foarte adeseori şi copiii, cari umblă cu vitele la păscut. Ceaiul de frunze proaspete de macriş-iepuresc se-ntrebuinţează şi ca leac contra frigurilor.5 4 După spusa rom. din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 48. Botanica poporană română 305 ţy^liZm c£ fc^z. citi A" CC t (tdd'fL&ruJ'ct & fLer'tc^aL ^ t yyt* cs>r e (/2fi f-rzâ.t'Z't - 4fr dt/t M^tL&L (fdcc^ , ewi 5Xv *4ul *cd tcc/t-^c-^L rai vy £cua^otA%s fii*^'?<-^Ci0c' a&/US ___ cd^yr tJL-auf u rTTyfe/?} f/, marcJU^. /^<^ayt^ - a~*u+< -• ltHUL/fi -&c -puiAZA. Cctj , & C^&3- ’C^qă-cc£u2 . ‘feuti tAAl & ($&t pot ; îu ; dăz^&cv - <¥ct/n-~ ^~. / 3cH~£-CC~ f dfcZjfafc C'CXA*At£/^ $3p-t & ’ âi&i J^e, £u Jajra. - ‘Mh-na ^ca, ■ ^tczt C$£&€aI ţ2? 3u Ât^^^oCa / $3â cffCaL 3iZZ2 UAZ , «£' jţjUA^- ^r- şj A < faS, (&*, $U $ /7 ' a,n pw*rw'*4t Acr«j -puu^TCi £*o W) _ *, a&Jo&' , Ocareău Ş&f er, *£UJÎ*,*«<. & t&a/ “ 1TÎT"6 : c£^'<^ZU' f; : «t f ^ fit & ux^j3 !»* fuf!£ f3cJ~u£ *£('•- /&J gbrty /, gS'l Planta, care după credinţa şi spusa românilor de pretutindene le place albinelor mai mult şi la care trag ele mai tare şi mai cu drag, e matocina, numită în Bucovina încă şi busuiocul-albinilor, iarba-stupului, mataşină şi roiniţă; în Moldova: iarba-stupilor, iarba-stupului, mătăciune, roiniţă şi roişte1; în Ţara-românească: mătăcină şi melisă2; iară în Transilvania: floarea-stupilor, iarba-roilor, iarba-stupului, măcitină, mătăcină, mătăcina-stupilor şi mintă-turcească.3 Din cauza aceasta apoi prisăcarii sau, mai bine zis, toţi românii cari se ocupă cu 1 Dr. Brândză: Limba bot., publ. în Columna lui Traian, p. 76, 156 şi 386; Idem: Prodrom, p. 390; I. Creangă: Opuri complete, Ed. Minerva, p. 317; şi dat. rom. din Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Niculai Filip. 2 S. FI. Marian: Insectele, p. 163. 3 Dat. rom. din Teiuş, dict. de Maria Raţiu: Mătăcina e o plantă stufoasă cu frunze late §i plăcut mirositoare, care se păstrează prin stupini pentru albine la roit.; a celor din Munţii apuseni, corn. Bistra, corn. de Aureliu Gligor, stud. gimn. în Blaj; Frâncu şi Candrea: Românii din Munţii apuseni, p. 231: Mătăcina = un fel de iarbă binemirositoare, se mai zice mătăcina-stupilor, fiindcă se freacă cu dânsa corniţele.; Porcius: Flora, p. 85. Botanica poporană română 309 cultivarea albinelor presădesc planta aceasta prin prisăci sau prin apropierea acestora, anume ca albinele, când roiesc, să nu se depărteze de prisacă sau chiar să fugă.4 Iar când roiesc albinele, atunci luând unul dintre ştiubeiele prepărate de mai nainte pentru aşezarea roilor într-însele, îl ung pe dinuntru cu matocină, anume ca să atragă prin mirosul ei cel plăcut matca şi după dânsa întreg roiul.5 Făcându-se aceasta, albinele, cărora le place mirosul matocinei cu care s-a uns ştiubeiul, se apropie de acesta, încep a juca împrejurul lui din ce în ce tot mai tare şi, dacă le place şi ştiubeiul, atunci se vâră într-însul şi anume mai întâi matca şi după dânsa întreg roiul.6 Afară de aceasta, matocina se mai întrebuinţează încă şi ca leac pentru răul copiilor. Spre scopul acesta se fac dintr-însa, precum şi din alte plante, scăldători în cari se scaldă apoi copiii cari pătimesc de răul copiilor.7 O samă de români din Transilvania o pun şi în vinars, anume ca să-i deie un gust mai plăcut.8 Iar o samă de călugări din România prepară din frunzele ei şi un fel de apă, numită apă-de-melisă.9 4 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Transilvania, corn. Teiuş, dict. de Maria Raţiu: Mătăcina se presădeşte înaintea stupinei, anume ca albinele să nu părăsească locul acela. 5 Dat. rom. din Bucovina, corn. Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Roiniţă e bună de uns ştiubeiele ca să nu fugă gâzele (albinele), pentru că acestora le place foarte tare mirosul ei.\ a celor din Româneşti, dict. de Niculai Şpac: Roiniţă are floare albastră. Se ung ştiubeiele cu dânsa ca să nu fugă albinele. Dacă ştiubeiul e vechi sau dacă umblă vreun şoarece printr-însul, atunci fug albinele. Iar dacă se unge cu roiniţă, nu fug.; cf. şi S. FI. Marian: Insectele, p. 163; I. Creangă: Opere complete, Ed. Minerva, p. 917; dat. rom. din Moldova, corn. Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip: Cu roiniţă se ung ştiubeiele la urdiniş şi pe dinlăuntru, spre a atrage matca la roit.; a celor din Transilvania, corn. Bistra, corn. de Aur. Gligor: Cu măcitină se unge coşniţa, căci stupul trage bucuros în ea. 6 S. Fl. Marian: Insectele, p. 163. 7 Dat. rom. din Bucovina. 8 Dat. rom. din Teiuş, dict. de Maria Raţiu. 9 Panţu: Vocab., p. 28. 310 Simion Florea Marian 252. Matruna (Acanthus longifolius Host.) 4 St Jlgjr con ipp ^ do PtOficu ^y^o, r fa/*. ^ca^Mted €e^o/g.-Cjx^r +> ✓ ftlUXd) z La^u£ teu d^d^ddc-’ {Jid, f* dt> /U.4- <4?U<* 44c£ , fftas 'UumJ* tus <4UUA*' WM-d €0 eCccc (faj daj&LO, UOU? e0u>, oUc/Ufr fiw /du> f tu £a ^p^cec^u e&j C0uU£U p-iAj^^Uut ^ weÂ'lLOHkf' @UAAiM)0 €Jut* caleur /fic^HUU-â-duX ltd4*AUM~£e>, df-i^vc^^ fducaC atOfrrd*^ -nXKJ^rf uoa ^ ^ w ^ UJJksrtJX.'CL^tJl tu_fam-O -&ut> f €J& eCcuu &u L*-£XU Jkcc3, fyfaCKX&cJ' ca &~.au? tuc^c*'9 tu^> J^U &#?- ^ ffiX ^ ^WeV^> +4Mt obo OXXX4U ţ^?.A24UU f *^40 OcuOtU fUAjd&VU^'VLS ţ)< ; {/-â-fy&-^_- i , / ţ — (fdydzd^.'ok./tf’■> , /< 3H-: ‘ “--------- Rădăcina de matrună sau talpa-ursului, lat. Acanthus longifolius Host. sau A. mollis Schott , e bună ca atât bărbaţii, cât şi femeile s-o poarte în şerpare sau sub brâu, dar mai cu samă cătanele (soldaţii) când se duc la bătaie, căci ea, după credinţa şi spusa românilor din Banat, purtată la sine fereşte şi apără pe om de toate relele, şi aceasta în formă de câne puternic şi credincios. Ciuma sau Doamna-cale, Diavolul şi alte spirite necurate, trimise fiind de vrăjitori şi vrăjitoare prin făcături şi mânături ca să pocească, să omoare şi să mănânce pe cutare om, se duc până la dânsul, dar cum ajung, îndată trecnesc fug înapoi din apropierea lui, spunând vrăjitoarelor ce le-au mânat, cum că nu pot să-i facă nici un rău, deoarece matruna, ca un câne puternic şi credincios, veghează ager lângă dînsul. Când vine colera ori ciuma într-un sat şi încep oamenii a muri, atunci pe loc se şi face asupra satului următoriul descântec: 1 Panţu: Vocab., p. 1; Brândză: Prodrom, p. 365. Botanica poporană română 311 Trei muieri bătrâne ştiutoare, cu părul despletit, pleacă la miezul nopţii şi anume: una ducând cu sine un saponiu (hârleţ), a doua o căldare cu apă şi a treia un braţ de matrună, şi astfel înarmate, încunjurând ele satul, tăcând ca nişte surde şi mute la tot drumul şi la toată calea ce iesă din sat, sapă câte o groapă, o udă cu apă din căldare şi îngroapă într-însa câte un fir de matrună. Doi oameni cu un plug, la care sunt prinşi doi boi negri, le urmează, asemenea tăcând, la o îndepărtare de vreo 100 de paşi, trăgând o brazdă împrejurul satului. După încunjurarea aceasta, întorcându-se înapoi, se duc la una din cele trei muieri, unde le aşteaptă deja de la toată casa câte o persoană, care a adus cu sine făină, carne, precum şi alte bucate ce au. Aice apoi cele trei muieri, tot tăcând, frălnâ ă cu rămăşiţa apei din căldare şi coc o turtă (pogace), numită turta ciumei sau a colerei. După ce-au sfârşit de copt turta aceasta precum şi alte bucate, vine popa, iar de nu au, îl aduc din alte sate, şi acela binecuvântează apoi bucatele, cari formează cinstele ciumei ori colerei. Făcându-se şi aceasta, se pun cu toţii la masă şi se ospătează, pe la miazănoapte închinând cinstele ciumei sau colerei. In urmă, plecând acasă, tot natul capătă o bucată de turtă şi, gustând din ea, o duce acasă şi o dă spre mâncare pe la toţi casnicii, împărţind-o în tărâţe şi la vite, cu scop spre a se feri şi scuti toţi de ciumă ori de coleră. Făcându-se toate celea ce s-au înşirat până aicea, se crede că peste matruna descântată şi îngropată la drumurile şi căile satului, nu este iertat ciumei ori colerei să intre în sat. In fine, spune tradiţiunea că asemenea ceremonii se fac mai vârtos trăgând brazda periferică cu plugul, când se întemeiază satul.2 2 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot., publ. în Familia, an X, p. 548. 312 Simion Florea Marian 253. Mazerea (Pisum sativum L.) (LPl f <&*fe !#££*?*£’! tir~ maoaâ?: » fc'c* ^ ftdeiHe, oCccfa C& & i6Cftyfd> d&> (fâ r*t- e{ fa fx^efaej &' fcff-fa, t'au e*< J^uu-aJ- Ccis (fccu£ aCe> f&t et-d&res, t< aUua4^Au f Ctt-? dtUL> /14UZS £ul£ &4UZ jttZ+4^ -UsOtC jMYnd tCOK4jid42(J jt£) J^âujC£(j T 11 %ft ecuu, M4*^ex£> 6/U-. ect -Du*u6 fa dej U4UA4AJ ^ U t£s , t uxJcAud fi duddd-ud' & /vtudajAdj 4UV ejj fu^tdu^d>f ^ Zz^duvdkj ***? *r*/Uâ^rJ^ **-, **&> .f Mo ţva’-d / ? i.£ &' ^ ^ ie J^ri: /zvri-nJ c^sres e^k; ^l:£4r'Z~oC ctri. *2. itCsC 1,/itX^, tsO> iU’ Ol* /£ {/^[^ t^£ frv'i/^ce., Qcl, a~ ^ c?6zj (tt'îuCc Pe tX-C cC-€L> COtb —Z iOTKj ţsfscof'pi.j4*~z. /&> m£] aJa/co ta/ y^e>':. '£&■ vloC fr *+*&**&> JU/j v%*t/ fc a- r-fc-f/e*, -if!ic*Lţtc ■ ££ . s S? 6t?U0G J, /p^ ^ <-i?uCj£-S <40*/. ~{0&U f/L^Ui 'm.-ecr-z- r U'LZZ ^-cc/taJ £ / Oreac f ^tP/unoâa/ f p-/t ax/ Pftres (x/ts ixu:£ : (f-fixea/. /7 < / /■< Mazerea-mâţei, numită altmintrelea şi buruiana-viermelui, iarbă-roşie, punguliţă, tăşculiţă şi tăşcuţa-ciobanului1, e o buruiană, cam de la 15-30 cm de înaltă, care creşte prin grădini şi pe arăturile de prin ţarini şi care înfloreşte începând din luna lui mai şi până în septemvrie. Ea aduce întrucâtva în privinţa făpturii şi mai ales a floarei şi a învălişului seminţelor sale cu punguliţa-păstoriului sau traista-ciobanului, lat. Capsella Bursa pastoris Moench, de unde se vede că-i vin şi numirile din urmă, atâta numai că, pe când frunzele punguliţei-păstoriului sunt puţin mai mici şi mai încrestate şi cresc mai mult spre rădăcină, pe-atunci frunzele sale sunt ceva mai mari, mai puţin încrestate şi cresc, schimbiş, până spre vârvul tuleului. Mazerea-mâţei se-ntrebuinţează ca leac atât contra viermilor, cât şi a cruşitului la vite. Pentru viermi se fierbe şi cu zama ce iesă dintr-însa se spală ranele cu viermi. Iar pentru vitele ce cruşesc, adică cari se udă sânge, se fierbe şi cu zama ei se udă o câtime anumită de tărâţe, şi tărâţele acestea se dau apoi în orişice zi, afară de duminică, vitelor celor ce cruşesc, de mâncare.2 1 Panţu: Vocab., p. 47. 2 Dat. rom. din Sadova, dict. de Tudora a lui Cosma Ierhan. Botanica poporană română 317 Jtăţ-Lkj'OcL ((tlirtcu tCULCftCU d(cuu.&4ulJ rfcnij tic-u fel dt_j Sra.ro- ou/cuf t&d- £U<&C/' / n A /2 ? A J .1?^ t> . A y£xţjâ£L%eM‘t**‘f 00 v$ iiurih vuDu mea fe ccţ .t co d cvrfY Ţrqfa\— dg^t:cU- l&wop f' Şra*t ct&fef- deUajfiŞş; fa UU&o- ijLtfj i în (a. d, î a* a dMrf î&ui cl4 oCt/t t Sui^^ScMlcur MoaZU. , Yf£uuU < «$£%**! Sra^tdojfeY ~. xfll~~ fi&dî'td') fso SfeYCO - Y-CrWi /. /$?(-*' tMiido dl v'W. ţhwupt&b l /t ^Ş(f-Yţ/Ci.MMjt /rW ţracUrJX • $oa£p dfan uo ucu ^hcţccr r a ud d£s *4MA4J> T-&-&IL OfUZ iZM. Z-4S . S&AUUCCMIO «’-»' CO-OtuV CCSJZul lip ntau^c-vMUZ CutAc-fer WHO d&> i<>C( Mjucd CCL> UI nSsldS 7 £), (dcurfolctMAAuf; {hlauUelfrA ^t } - /e~ la cUiAcl*** CMC -1, Scfaţco - ^uuo /$(?$. ^, £/$’ - Scu^ulsjtxa- ffatH'ss ' ¥jo (&0\- fea&Mrea d*#.Jj[,/i, f; 1 /#?&/. zâ%j-&x£ 0 i&cure.a. S&l7£ll.^. /83 .’ tl du.) SâlU&c- IfaUcLccu r-ocţa/r-ct fn^ocmn/Xs Um. fa* p(M Cco , dbca 4& xJcMp Oaj St cutdad*iaJl- cSjdiajltL> v. _ SmUltfu QA>Sm* $b%./gfî,/. $3S) SJiu^r^SM /. /y, ’ 255. Măcieşul sau T randafirul-de-câmp (Roşa canina L.) Măcieşul sau măceşul este un fel de trandafir sălbatic, care creşte mai pretutindene, atât la ţară, cât şi la munte, şi care se mai numeşte în Bucovina încă şi câcădâr, călcădăriu, trandafir-de-câmp şi trandafir-sălbatic; în Moldova: cacadăr, cacadâr, cacasder, curu-boului, măcieş, măciueş, sgorghin şi trandafir-sălbatic1; în Ţara-românească: măceş, roji, roşariu, rug, rugă, ruguleţ şi trandafir-sălbatic2; în Transilvania: măceş, măcieş, rug, rug-sălbatic, rujă, rugiuţă şi ruguş3 * *; în 1 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 121 şi 176; an. II, voi. II, p. 139 şi 223; voi. IV, p. 52; Panţu: Plantele, p. 157; şi com. de dl Tud. Pamfile: Sgorghinul sau trandafirul-sălbatic creşte prin gardurile viilor şi se asamănă cu cel de grădină. Face flori cu un singur rând de petale, roşii sau roşii spălăcite. Toamna şi iarna copiii îi mănâncă fructul acrişor şi moale, dar se feresc să-i înghită şi sâmburii, de teamă că capătă trânji. 2 Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 38; Şezătoarea săteanului, an. I, Târgu-Jiu, 1898, p. 43; Rădulescu-Codin, op. cit., p. 76 şi 163; Şezătoarea, voi. IX, p. 5: Roji - un fel de trandafir sălbatic. 3 Transilvania, an. VI, Braşov, 1873, p. 207; Şezătoarea, voi. VII, p. 183: în Solnoc-Dobâca, rugărie însamnă un loc plin cu rugi. Rug se zice la trandafirul-sălbatic.', Familia, an. VII, Pesta, 1871, p. 535; Panţu: Plantele, p. 157. 318 Simion Florea Marian Banat: rug şi rujiţă4; iară în Macedonia: măceş5. Floarea măcieşului, care e de coloare trandafirie, rar când albă, şi care are un miros plăcut, se numeşte, mai ales în Ţara-românească, răsură pl. răsuri, rosură pi. rosuri şi rujă pl. ruje; iar fructele sale, cari sunt de coloare roşie şi ai căror sâmburi sunt ghimpoşi, se numesc: cacadăre, câcădâre, căcicădere, călcădere, măciaşe, măcieşe, măceşe, poamele-dracului, scoabe-n-cur şi ruge, sing. cacadără, câcădâră, căcicăderă, călcădără, măciaşă, măcieşă, mâciaşă, poama-dracului, scoabă-n-cur şi rujă.6 Dintru început, după cum ne spune o legendă din Transilvania, corn. Reteag, măcieşul n-a fost un tufari mic şi ghimpos ca în ziua de astăzi, ci el a fost un pom frumos, drept şi înalt ca un brad şi cu ruji mari, dar fără ghimpi. Când a alungat Dumnezău pe îngerii cei răi din cer pe pământ, atunci îngerii alungaţi pe acest pom frumos şi înalt au vrut să se urce iarăşi înapoi la cer. Insă Dumnezău, văzându-i ce vor să facă, îndată a prefăcut măceşul în rug, cum se vede astăzi, şi l-a înzăstrat cu ghimpi ca unghiile lui Ucigă-l-toaca, astfel că dracii, cari apucaseră a se acăţăra pe dânsul, nu se mai putură descleşta din ghiarele măceşului, ci rămaseră acolo pentru totdeauna. Iar dracii ce scăpară nu numai că o luară la fugă încotro îi duseră ochii şi picioarele, ci ei până şi-n ziua de astăzi fug de rugi. Ba, ce este încă şi mai mult, nici strigoaiele nu pot trece peste rug. De-aice vine apoi că oamenii pun în fiecare an rugi-sălbatici la porţi, la fereşti şi la uşi spre ziua de St. George, anume ca strigoaiele să nu poată trece şi lua laptele de la vacile mulgătoare.7 Românii din unele părţi ale Bucovinei şi Moldovei însă cred şi spun că pomul cunoştinţei binelui şi a răului, din ale cărui poame a dat Diavolul lui Adam şi Evei în rai ca să mănânce, a fost măcieşul. Atunci Dumnezău, văzând ceea ce s-a întâmplat, nu numai că s-a supărat pe Adam şi Eva şi i-a alungat din rai, ci el s-a supărat şi pe măcieş şi, drept pedeapsă, l-a prefăcut din pom mare şi arătos, cum era dintru început, într-un tufari mic şi spinos, cum îl vedem astăzi, iar poamele lui nu numai că le-a făcut cu mult mai mici de cum erau la început, ci le-a umplut şi sâmburaşii cu o mulţime de ghimpuşori, cu cari, când îi iei în gură, trebuie numaidecât să te înghimpi. Şi fiindcă Necuratul, duce-s-ar pe pustii, a înşălat pe strămoşii noştri Adam şi Eva cu poamele măcieşului de-au călcat porunca lui Dumnezău şi-au păcătuit, de-aceea se numeşte măcieşul nu numai măcieş, ci şi pomul-dracului, fiindcă pe dinafară şi din depărtare arată frumos, iar când te apropii de dânsul vezi că e ghimpos. Iar poamele sale se numesc nu numai măcieşe, ci şi poamele-dracului, fiindcă pe dinafară sunt frumoase, dar pe dinuntru pline de sâmburaşi ghimpoşi pe cari, când vrei să mănânci carnea în care îs învăliţi, trebuie numaidecât să-i arunci, că de nu, lesne te poţi cu dânşii îneca. Poamele măcieşului sunt frumoase la arătare, dulci şi bune la mâncare, dar, fiindcă necuratul şi-a făcut de lucru cu dânsele şi-a înşălat pe protopărinţii noştri cu ele, e păcat să le 4 Sim. Mangiuca: Calendar pe an. 1882 şi 1883, luna aprilie, 23, şi nota de la sfârşitul lunii mart. 5. Dalametra: Dicţionar macedo-român, p. 129. 6 Panţu: Plantele, p. 157; dr. N. Leon: Ist. nat. med, p. 71; Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 38; I. Dalametra: Dicţionar macedo-român, p. 129. 7 Gazeta Transilvaniei, an. LIV, Braşov, 1891, nr. 134. Botanica poporană română 319 mânând. Iar dne le mănâncă, aceluia nu-i este iertat şapte ani de-a rândul a intra în biserică.8 Spun mai departe românii din Bucovina că: La început, când s-au adunat toate lemnele de pe pământ şi au ţinut sesie: care să fie împăratul lor, a luat Dumnezău cuvântul şi a îmbiat pe viţa-de-vie sau via cu această mărire. însă via a răspuns că nu poate primi, deoarece ea face poamă şi din poama ei se face vin, care e pentru toată trebuinţa, şi aşa are ea destulă greutate pe capul său, nu poate să mai ieie şi grijile împărăţiei. Văzând Dumnezău că via nu se prinde a fi împărat, a îmbiat pe măslin. însă nici măslinul n-a primit această cinste, deoarece şi el e la toată trebuinţa, spre exemplu când se face vreun pom sau vreo masă întru pomenirea celor morţi, trebuie să fie şi măsline atât în pom, cât şi la masă. Văzând acestea, a îmbiat Dumnezău pe măcieş sau trandafirul-de-câmp cu titlul de împărat al lemnelor. Măcieşul sau trandafirul-de-câmp a primit bucuros, şi de-atunci a rămas el împărat peste toate lemnele câte se află pe faţa pământului.9 De-aceea atât românii din Bucovina, cât şi cei din Transilvania şi Banat au obicei să pună în sara spre Sân-George rămurele verzi de măcieş sau trandafir-de-câmp la fereştile caselor şi-n glii pe stâlpii porţilor şi ai portiţelor, pe capetele streşinilor de la case, precum şi pe la uşă, pentru că de dânsul, şi prin urmare şi de casa unde se pune el, nu se poate apropia nici un spirit necurat.10 Românii din unele părţi ale Ţării-româneşti însă, precum bunăoară cei din jud. Gorj, corn. Horez, îndătinează a pune ramuri de măcieş sau roşariu, cum mai numesc ei tufariul acesta, precum şi ramuri de pelin, de usturoi şi de leuştean, pe la porţile curţii lor, pe la fereştile caselor, în paturile de dormit şi la chiotorile cămăşilor de pe dânşii, în sara spre Strodoluşe sau Strodul-Rusalelor, cari se serbează totdeauna la 25 zile după Paşti. Aceasta o fac ei cu scop ca spiritele cele rele şi mai ales Rusalele, cari mai cu samă în acest timp bântuie prin lume, să nu poată pătrunde la dânşii.11 In unele părţi din Banat era mai demult datină nu numai de-a se pune măcieş în sara spre Sân-Georgiu pe la porţi, fereşti şi uşi, după cum s-a arătat mai sus, ci totodată, când murea cineva, se chema un ştiutor (cunoscător), de regulă o moaşă, care trebuia să-i pro vadă cadavrul cu 8 După spusa rom. din Bucovina, com. Mihalcea, com. de dna El. Nic. Voronca, şi a celor din Moldova, jud. Botoşani, com. Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip. 9 Dict. de Vasile Ungurean, român din Ilişeşti. 10 Dat. şi cred. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei, îndeosebi însă a celor din Ilişeşti, dict. de Vas. Ungurean; Transilvania, an. VI, p. 207: Cine nu ştie că ţăranii noştri pun la Sf. Georgiu măcieş (rug) în poartă şi pe la fereşti, ca să nu intre strigoii şi ca să nu lovească trăsnetul ...In unele ţinuturi pun leuştean şi ai.-, Gazeta Transilvaniei, an. LIV, nr. 134; Sim. Mangiuca: Călindariu pe an. 1882 şi 1883: Pe ziua aceasta, adică spre Sân-Georgiu, cad următoarele sărbători, datini şi credinţe: a) Moşii de Sân-Georgiu; b) Punerea de iarbă verde, de rug, ori ramuri verzi de fag ori de salcă în poartă, în fereşti şi în uşa caselor şi a staulelor cu vite, spre a fi ferite toate acestea de intrarea spiritelor necurate.-, Alexandru Onaciu: Cununa, novelă pop., publ. în Familia, an. XI, p. 87: Ţăranul superstiţios, în meşteşugurile vrăjitoriei, în căutatul cu bobii, crede cu o temere a neştiinţei că aici se invocă spiritele necurate şi acestea decid peste viitor ... însă în misterele religioase, în datinile vechi, împreunate cu atare act religios, precum e şi rugul de la Sân-Georgiu în contra strigoilor, cred cu o pietate fermă că aici se arată voia Celui de sus ... 11 Şezătoarea săteanului, an. I, p. 43. 320 Simion Florea Marian cele necesare, ca nu cumva să se întoarcă ca strigoi pe pământ. Chematul străpungea mai întâi scăfârlia mortului cu un ac lung, apoi îi ungea corpul în diferite locuri cu unsoare de la un porc care s-a tăiat în ziua de Ignat, cinci zile înainte de Crăciun; şi pe urmă mai punea alăturea cu dânsul încă şi un băţ de un şuc de lung şi ghimpos de măcieş (trandafir-de-câmp), care era menit a-1 opri să iasă din groapă, pentru că încolotocindu-se cu veşmintele în ghimpii acestuia, mortul nu putea ieşi afară.12 Mulţi români îndătinează nu numai de-a se folosi de măcieş în modul cum s-a arătat în şirele de până aice, ci totodată de a-1 şi planta prin livezi, pentru că el, după credinţa lor, e binecuvântat de Dumnezău, şi ca atare are dar de la dânsul să depărteze toate relele.13 Afară de-aceasta măcieşul se-ntrebuinţeaza foarte adeseori şi ca leac contra mai multor boale. Aşa, când un copil mic nu poate umbla, deşi e destul de vârstnic pentru aceasta, românii din Bucovina despică una din ramurile mai groase ale măcieşului sau trandafirului-de-câmp, fără însă a-1 smulge din pământ, şi petrec copilul de trei ori prin această despicătură. Apoi leapădă cămeşa de pe copil şi, aruncând-o pe măcieş, o lasă acolo pentru totdeauna. Făcând astfel, poporul crede că peste câteva zile copilul va umbla cumsecade.14 Fructele măcieşului, adică măcieşele sau câcădârele, se întrebuinţează ca leac contra durerii de pântece şi a colicei la copii. Spre scopul acesta se fierb în apă ne-ncepută şi zama lor se dă apoi de băut copiilor cari, după cum se zice, se vindecă îndată.15 Aceste pomiţe se mai întrebuinţează încă şi contra tusei şi a năduşelei. Oamenii le strâng adică pe iarnă şi le uscă, iar când le trebuie, le fierb şi zama o beu cu sau fără zahăr.16 17 Tot pentru aceasta din urmă boală, adică pentru năduşală, o samă de români din Bucovina amestecă câcădârele cu dumbravnic, lat. Melittis Melissophyium L., cu mintă-neagră sau mintă-pipărată, lat. Mentha piperita L., şi cu floare de păducel, lat. Crataegus Oxyacantha L., le fierb la un loc şi beu zama lor demineaţa pe nemâncate, dacă e vreme bună. Când însă e vreme rea, cred româncele că acea zamă nu e de leac.17 T Ceaiul de câcădâre e bun încă şi de durere de şele şi de rărunchi.18 Fiind carnea măcieşelor, după cum am amintit şi mai sus, dulce şi bună la mâncare, mulţi copii, când sunt coapte, le mănâncă. Cei mai mulţi inşi însă se feresc să le mănânce crude, fiindcă, după spusa poporului, capătă de dânsele trânji, adică le produce un fel de mâncărime în şezut, de unde se vede că li s-a 12 S. FI. Marian: înmormântarea la români, p. 84. 13 Dat. şi cred. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 14 Dat. rom. din Ilişeşti, dict. de Vas. Ungurean. 15 Dat. rom. din Bucovina, corn. Ilişeşti, dict. de V. Ungurean; a celor din Ţara-românească, jud. Prahova, apud dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 71: Ceaiul de măcieşe se dă copiilor să bea de colici.-, Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 38: Măceşele se dau copiilor ce au diaree.; dat. rom. din Munţii apuseni ai Transilvaniei, corn. de dl Aur. Gligor: Fructele măceşului se folosesc la durere de rânză, bându-se cu vinars. 16 Dat. rom. din Bucovina, oraşul Şiret, dict. de Ruxanda Ienachievici; şi a celor din Moldova, jud. Suceava, apud dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 71: Cacadâre fierte se mai bea de tuşă. 17 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 18 Dat. rom. din Moldova, jud. Botoşani, corn. Dumbrăveni, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip. Botanica poporană română 321 dat apoi şi numirea cea vulgară, prea puţin estetică.19 Mulţi inşi nu le mănâncă şi din acea cauză, fiindcă, după credinţa poporului, îngerul păzitor fuge de cel ce le mănâncă, pentru că din crengi de măcieş s-ar fi făcut cununa pe care au pus-o jidovii în capul Mântuitorului când l-au răstignit.20 Copilele însă strâng măcieşele şi, nu numai că se joacă cu dânsele, ci le şi înşiră pe o aţă şi le poartă la grumaz în loc de mărgele.21 Floarea de măcieş se întrebuinţează în contra durerii de ochi. Româncele din Bucovina o culeg, o pun într-o sticlă cu apă proaspătă, neîncepută, şi cu această apă de trandafir îşi spală apoi ochii. Făcând-o aceasta, spun că în scurt timp le trece durerea.22 Oţetul de floare de măcieş sau trandafir-sălbatic este reputat în medicina populară ca sudorific, se freacă bolnavii ca să le scoată răceala. Floarea de trandafir-roşu se fierbe cu oţet, se toarnă fierbinte pe fălii de pâne neagră prăjită şi se pune caldă pe pântecele copiilor, când au colici şi treapădă.23 Iar zama de răsură, adică de floare de măcieş, fiartă, se întrebuinţează la unele dureri de gât, făcându-se gargară cu dânsa.24 Spinii de măcieş se întrebuinţează contra tragănului la vite. Românii din Bucovina bat spini de aceştia în tragăn, care îndată începe a coace şi nu peste mult timp sparge şi se vindecă.25 Lemnul trandafirului-de-câmp e bun pentru păducei la picioare. Pentru a scăpa iute de această boală, românii din Bucovina taie mărunt lemnul de trandafir, îl pun să fiarbă bine în apă şi, după ce a fiert, îl toarnă cu apa într-o covăţică sau în alt vas unde-şi vâră picioarele. Apa trebuie să fie cât se poate de fierbinte, căci păduceii numai aşa se pot vindeca mai degrabă.26 Tot aşa vindecă păduceii şi românii din unele părţi ale Moldovei, sau înfierbântă un băţ de trandafir şi cu acest băţ fierbinte bat apoi peste păducei.27 Cu zamă de crengi de măcieş fierte se clăteşte în gură pentru durere de dinţi.28 Rămurelele tinere sunt bune pentru cei stricaţi de vântoase şi cari din cauza aceasta capătă ameţală de cap. Descântătoarea, care voieşte să vindece pe cei stricaţi de vântoase, se scoală desdemineaţă până nu răsare soarele, într-o zi de sec, când se pişcă luna, adică atunci când luna a trecut de jumătate, ia apoi pâne şi sare şi se duce la trandafir. Ajungând aici, pune pânea şi sarea lângă tulpina trandafirului, apoi, bătând trei mătane, îl soroceşte şi zice: 19 Cred. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile; cf. şi Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 38. 20 Cred. rom. din Moldova şi Ţara-românească, com. de dl Art. Gorovei; cf. şi G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 27; şi S. FI. Marian: Legendele Maicii Domnului, p. 197. 21 Dat. cop [iilor] rom. din Bucovina. 22 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 71: Pentru durere de ochi se pune floare într-o sticlă cu apă proaspătă, ne-ncepută, şi se spală cu această apă la ochi. 23 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 71. 24 Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 38. 25 Dat. şi cred. rom. din Ilişeşti, dict. de Vas. Ungurean. 26 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 27 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 71; M. Lupescu: Medicina populară, publ. în Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 121: De păducei scapi greu. Măcieşul înfierbântat în foc şi pus pe el să-l ardă te scapă. 28 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 71. 322 Simion Florea Marian Eu te sorocesc cu pâne şi cu sare Şi cu sfintele mătane, Iar tu să lecuieşti (pe cutare), Să-i dai leac, Sănătate şi veac! Apoi ia cinci sau şepte sau nouă rămurele de trandafir şi le duce acasă, unde le taie mărunţel şi le pune să fiarbă în apă ne-ncepută. In această apă scaldă apoi pe cel stricat de vântoase de trei ori pe zi şi anume: demineaţa, până nu răsare soarele, la prânz, până nu e soarele drept amiaz, şi sara, până nu sfinţeşte soarele. Nu e bine nici a se adăuga, nici a se arunca ceva din apa în care s-a scăldat o dată cel bolnav, ci ea se toarnă iară în oală. După a treia scaldă, descântătoarea ia această apă, cu oală cu tot şi o duce, fără să vorbească şi fără să se uite înapoi, de o aruncă într-o apă curgătoare. Toată procedura aceasta se numeşte a lua noi de la trandafir.29 După alte femei ştiutoare şi descântătoare, oamenii cei cuprinşi sau stricaţi de vântoase se pot vindeca numai cu noii cei mari, cari se fac în următoriul mod: Femeia, care e chemată şi rugată ca să vindece astfel de oameni, ia într-o duminică, după ce a însărat, cam pe la vreo nouă oare, o cofă, o ulcică nouă, o bucată de pâne şi una de sare, şi cu toate acestea se duce să aducă apă de la nouă izvoare. Ajungând la izvorul cel dintâi, bate nouă mătane asupra lui, rostind în taină următoarele cuvinte: Bună vremea Eu te sorocesc Apă lină şi curată Cu pâne şi cu sare, De Dumnezău sfântul dată Iar tu să lecuieşti pe N. Şi de oameni lăudată! r Cu sănătate şi putere! După ce bate mătanele şi rosteşte cuvintele acestea, aruncă o bucăţică de pâne şi una de sare, cari le-a adus cu sine, în izvor. Ia apoi cu ulcica apă din izvor şi-o toarnă în cofă. De aice se duce apoi cu cofa, cu ulcica şi cu rămăşiţa de pâne şi de sare pe la alte opt izvoare şi, luând din fiecare izvor câte o ulcică plină de apă, ca şi din cel dintâi, şi turnând-o în cofă, se întoarce cu apa aceasta acasă, fără ca să se uite înapoi sau să vorbească cu cineva pe drum. Ajunsă acasă, toarnă apa adusă într-o oală nouă, care trebuie să fie aşa de mare ca să poată încăpea toată apa adusă într-însa; mai bine să nu se umple, decât să nu încapă. După aceasta pune oala la foc ca să se încălzească, însă într-un loc de unde să n-o urnească nime. După ce-a pus oala cu apă la foc, ia o bucată de sare şi una de pâne, precum şi o seceră şi se duce unde ştie că se află un câcădâr, adică un măcieş sau rug, şi, cum ajunge la dânsul, bate nouă mătane, zicând în taină: Eu te sorocesc Cu pâne şi cu sare Tu să soroceşti pe N. Cu sănătate şi cu putere! 29 Dat. rom. din Şiret, dict. de Catrina Ţurcan. Bună vremea Trandafir-de-câmp curat, De Dumnezău sfântul dat Şi de oameni lăudat! Botanica poporană română 323 După ce a bătut cele nouă mătane şi a rostit cuvintele acestea, aruncă pânea şi sarea asupra câcădârului. Taie apoi cu secerea în sus două rămurele de câcădâr dintr-un an crescute şi, luându-le în braţe, se-ntoarce cu dânsele, tăcând şi neuitându-se înapoi, acasă. Ajungând acasă, pune rămurelele aduse în apa din oala de la foc ca să fiarbă. Toate acestea se fac într-o duminică spre luni. Iar luni desdemineaţă, până a nu răsări soarele, scaldă în scăldătoarea astfel preparată pe cel stricat de vântoase o dată, înainte de amiaz, adică până ce nu e soarele cruce-amiaz, a doua oară, şi sara, până ce nu apune soarele, a treia oară. Tot aşa şi tot în această apă îl scaldă cam de trei ori pe zi, miercuri şi vineri. Iar vineri sara, după ce l-a scăldat pe cel bolnav cea de pe urmă oară, duce scăldătoarea ce-a mai rămas şi-o aruncă cu oală cu tot pe-o apă curgătoare, anume ca, precum apa curgătoare nu se-ntoarce înapoi, aşa să nu se-ntoarcă nici răul la cel bolnav. E de-nsemnat şi aceea că oala o aruncă cu fuga şi tot cu fuga se-ntoarce şi-nap oi, neuitându-se defel îndărăpt, nici vorbind cu nime. După ce a gătat de scăldat, îl unge pe cel bolnav cu slănină sfinţită în ziua de Paşti, adică îi face crucea cea mare. Iar crucea aceasta se face în următoriul mod: ia o bucăţică de slănină sfinţită şi-l unge pe cel bolnav, începând din creştetul capului, din partea stângă spre dreapta, peste piept, până în vârvul degetelor de la piciorul drept, apoi din creştetul capului, din partea dreaptă, tot peste piept, până în vârvul degetelor de la piciorul cel stâng. Iar când îl unge zice: - In numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Mai mult nimic. După ce i-a făcut şi crucea aceasta, ia slănina ce-a mai rămas şi o anină într-un pom, unde o lasă ca s-o apuce şi s-o mănânce paserile sau alte vietăţi. Noii cei mari se fac mai cu samă numai pentru cei atacaţi de vântoase.30 Vrăjitoarele întrebuinţează rămurelele cele tinere ale măcieşului şi la o mulţime de vrăji, mai ales când voiesc să desfacă cuiva de ursită. Aşa, se zice că vrăjitoarea, care voieşte să scape de la moarte pe vreo nevastă ursită sau pe vreun bărbat ursit de altă vrăjitoare, taie câteva rămurele tinere din acest trandafir, le aduce acasă şi le pune să fiarbă în apă ne-ncepută, dimpreună cu un pieptene şi cu alte obiecte fărmecătoare. După ce aceste lucruri au fiert bine, mai rosteşte vrăjitoarea nişte cuvinte de vrajă, dă zama de băut celui ursit, care se însănătoşează îndată după ce a băut.31 Trandafirul-de-câmp sau câcădârul se crede a fi bun şi în contra ceasului celui rău, după cum arată un descântec de această boală, în care, pe lângă multe altele, zice descântătoarea şi acestea: Cu nouăzeci şi nouă De mături de câcădâr Te-oi sgăria Şi te-oi spâria Să te duci în marea mare, Şi cum s-aşează piatra-n apă 30 Dat. şi cred. rom. din Şiret, dict. de Maria Mureşan. 31 Dat. şi cred. româncelor din Ciudei. 324 Simion Florea Marian Aşa să se aşeze răul ...32 In fine coaja de măcieş uscată la umbră, fiartă cu sovârv, cu scoarţă de prun şi cu cimbrişor, se întrebuinţează de cătră româncele din Moldova, jud. Suceava, cari se ocupă cu coloratul, la producerea unei specii de coloare roşie-închisă, în care se colorează mai ales sculele de buci. Acestea, adică sculele de buci, după ce au fost mai întâi împietrite în apă călduţă şi uscate, se vâră în zamă de măcieş, unde se lasă mai mult timp. După aceea se scot afară şi se uscă la soare. Operaţiunea aceasta se repeţeşte mai de multe ori.33 Măcieşul sau rugul figurează adeseori şi-n poezia poporană. Aşa o doină din Transilvania, care ne spune că ruguşul şi rugiuţa au ieşit din corpurile a doi iubiţi ce s-au înecat din cauză că părinţii lor n-au voit să-i lese să se ieie, sună precum urmează: Fu un june şi o fată, Ei de tineri s-au iubit, Părinţii nu i-au voit. Când a fost pe la luat Părinţii nu i-au lăsat, Şi ei râu s-au supărat Şi de mână s-au luat Şi s-au dus de s-au necat La măruţ, frunză rătundă, Unde-i apa mai afundă. Şi pe ei că i-au luat Şi i-au dus de i-o-ngropat: Dar pe fecior lângă drum Şi pe fată peste drum. Şi din fecior a ieşit Un ruguş înaurit Şi din fată o rugiuţa; Rugul peste drum s-a-ntins Şi rugiuţa l-a cuprins. Câţi oameni pe drum trecea Toţi din gur3 aşa zicea: C-a fost dragoste curată Şi cu dor amestecată.34 35 O altă doină, din Moldova, jud. Suceava, com. Farcaşa, în fruntea căreia figurează măcieşul, sună astfel: Foaie verde măcieş, Măi bădiţă Gheorghieş Fă-ţi căsuţă de cireş Şi ogradă de nuiele, Vin la maica de mă cere; De m-a da, de nu m-a da, Scrie-n carte că-s a ta, Pe fereastă m-oi fura La lună ne-om cununa.15 Iară o horă, din Banat, din giurul Loguşului, în fruntea căreia figurează măceaşa, sună aşa: Frunză verde de măceaşă, Patru luni la o cămaşă, 32 S. Fl. Marian: Descântece, p. 73. 33 Buletinul cit., p. 249. 34 Ch. Turturean: Cântece poporale, publ. în Familia, an. VII, p. 535. 35 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 176. Botanica poporană română 325 Şi când a fost la croit Trei coţi au mai trebuit?6 în fine, despre măcieş sau câcădâr există şi următoarele cimilituri: Ce are ţâţă Şi nu-i mâţă, Şi-i verde Şi nu-i şopârlâ? Ce e cu pană Şi nu-i cătană, Sgărie Şi mâţă nu e? E verde, şi nu e şopârlă; Dinţi are Şi gură n-are?7 Ce-i lung şi împănat Cu unghii de sgăriat La Sângeorz prea căutatr*38 361. Popovici: Poezii pop. din giurul Loguşului, publ. în Familia, an. XXIV, p. 91. 37 Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 37 şi 219. 38 Th. A. Bogdan: Cimilituri, publ. în Revista ilustrată, an. III, Şoimuş, 1900, p. 142. 326 jŞjgiion Florea Marian 256. Măgheranul (Origanum Major ana L.) era^rtccC, aycyr&c-tt, a- g.j touHw'/i, ^ , !r P ^ e**ra, âU£^^.: # vfccc * .CK-€a > , u_£ J-y 7 A? ~ d-m-eutn /z°.f & c/^a° -4*7. 4L &Y~ CL-C*St*c£. O ifu. zrtfJa mccf «.tc-f <, Ues ■•fri-as-t- , €ou tOA-Z* Art° -t-siscv 4C& ifrtsPT. 5f^ ' ' 2J o Uf,{.u,,-,r(tl> e^,^, f). if(VMU v?~ (/i OA-dOAj ; fţ i/iiwj} îtij&ori0^. &)\-^X . &) cOdHUXs iy/3 HsLXO oGO (/£c&#uJuJ> - C<^Ql£u^- , ^st(j£--£& eCcCpL&j '-i/j^n^f tdcJLz&'UMj : n (Âcdculcl ~cuox£uZ soumJ^itd*tas ^x'pt rtpco (? &*- ^) >f j — p/ţ-CtCOfn ii to aJ&Xânr- $£-wa*tt tC-'Ccf-trt^4XJ, ¥), *4 UAOuoâ^^ tec ($ ^ , lx7 . ■——— 'i -——— / iar a. m rrafLlilcr&msa,; <1 M?' ătrrnţf^isSJ’& din. $tciD-v-iuaZj umnaImctr^ny e*-t_cCtz’i / // c* *?u ** * fi** ^ +**4? fa Ira/^ /t&tules credliauu, Iglaucl iui mv < " & căwu tmui c-cUUrt, £4 dure. as d^uts acun Uiah/L iai tico pe> Ui, f — „ Jfe- l Jkatai f - Kld€> ins umutl mtr^<^c£, tt 4*&eu£ l~ u 2 <( @0*1 <£ &? ^04 4& ^3e?4 eCcutgj â-Hotcl cOj /a i set^rb, d/ur iuo €i> /irualej ra^tr^a^uau^ —« iat a dac-ăd *jfi- i t/9 OncV, ti efaetce , — idee. dizfaoj j — zei <$- £ uucu) £oor f ^ /W*£ & j^lcvid/a ucaJ/a, ia jfY't'OHttaj uij g &o (w tc fui'OOLeXes dtL> i$cl£cuu* ^aaci c/fecct •- <£czt^cvt'€’*/c $-l£ZOC^<%/ o^rx^-a? zl^at/r-ct cCcaJ td^-eaaHLJ ft? t& za, QWL'tl, te ^X-O m cţ/ttfr , oCl> CMl tfZ~ z iH4U -CLflM C(i itlLM4t~&&> oCf> e^ţL^av-tJ*, 0 qjUdi etbrtls t&> ţckJb c£*-> jjtest^&au {etiAtlu-t - /^/^XrjxL/c t>u cjue, cuconet^ t:^/4a - dottL 1 & ^ă\P^££.tt t utA.'hi'i4ak> ae> ^■vccL> ' f / $U fraJi^CcuX'a/itV : @&4^e£., Şfrfi&eMc? a* Şţ(L$&Âu i ztwa* &■ tâcuuu/: €â^nAremÂ^/ £ojf, 7)i ftbvacc oLM.& ’ $4mJLtt . /zmJ££, th @â£titnsctlj' fraJaAo /. fs£ • - fa#v6u ; (U€*&. 2-), AtfU. tfUtaais c/1£L1$0xxjvi g^J), Tbuuik, cl£ PuJ. < ^ Mălaiul-tătărăsc, numit altmintrelea §i mei-tătărăsc, bălur, flocoasă §i mătură pl. măture1, este o plantă înaltă, cu frunza ca a popuşoiului şi cu un spic mare şi roşcat, care aduce cu spicul mălaiului-mărunţel, lat. Panicum miliaceum L., de unde se vede că-i vine şi numele de mălai sau mei-tătăresc.2 Planta aceasta, originară din Africa, se samană mai ales prin bostănării şi mai mult pentru frumuseţe. Din spicul ei însă, după ce se coace, se fac mături, de unde se vede că-i vine apoi şi numirea de mătură. O altă plantă, care se ţine de familia mălaiului-tătărăsc şi care creşte numai sălbatică, e costreia, numită astfel în Bucovina; în Ţara-românească însă: bălur, costreia şi costrei; în Transilvania: costreie, costrei şi croştei; iară în Banat: costrene, lat. Sorghum halepense Pers.3 1 Brândză: Limba bot., publ. în Columna lui Traian, cit. p. 156; Panţu: Vocab., p. 45. 2 După spusa românilor din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 3 Panţu: Vocab., p. 45; Brândză: Prodrom, p. 478; En. Hodoş: Poezii pop., p. 184; com. de dl P. Oltean. Botanica poporană română 343 Planta aceasta nu se-ntrebuinţează spre nemică alta, fără numai ca nutreţ pentru vite. în poezia poporană însă o întâlnim mai adeseori. Aşa o doină din Ţara-românească, jud. Vlaşca, com. Ungureni, în care întâlnim numirea costrei, sună precum urmează: Şi-am zis verde sălcioarâ, Măriţico, Mărioarâ, Căci n-ai tindă şi cămară Să mă găzduieşti desară. - Şi-am zis verde de costrei, Ba am tindă şi bordei Să găzduiesc doi şi trei; Bordeiul cu pari de tei, Mi-e teamă ca să nu piei Cu porumbu nesăpat, Cu orzu netreierat, Cu grâul nesecerat, Cu meiul nevânturatF O altă doină, şi anume haiducească, tot din Ţara-românească, jud. Muscel, în care provine asemenea numirea aceasta, sună astfel: Blăstămu-te cârpeniş, M-a făcut numai pe mine Te perişi, te-ngâlbinişi, Şi stă pădurile pline; Mulţi voinici îmbătrânişi, Dac-ar fi făcut mai mulţi, Şi pe neică mi-l topişi! Ar fi codru plin d’haiduci: Frunză verde de costrei, D’orce tufă câte cinci Că n-a făcut maica trei Şi de făgui câte trei; Sâ-i cheme pe toţi Matei. N-avem nici un loc de ei! ...4 5 A treia doină, aşişderea din Ţara-românească, în care se află numirea costrele pl. de la costrea, se-ncepe aşa: Albo, Albo de la munte, Ce-ai pus fesciorul pe frunte, Că ţi-au ieşit vorbe multe! - Las' să iasă, că nu-mi pasă, Că nu e badea acasă, Ci e dus badea la coasă Să-mi cosască fân cu roauă, Să vie la alta noauă: Să-mi cosască fân, costrele, Facâ-şi coasa-n bucăţele Să vie-n braţele mele; Să-mi cosască fân cu floare Să-mi fie de sărbătoare La cap şi la ţâţişoare ...6 Frânge-i-s-ar coasa-n doauă Iar o variantă a acestei doine, din ţinutul Bârgăului, în Transilvania, sună astfel: 4 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 113. 5 Rădulescu-Codin, op. cit., p. 68. 6 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 321. 344 Simion Florea Marian Nevăstuţă de la munte Te iubeşti tot cu de frunte Şi ţi-au ieşit vorbe multe. - Las’să iasă, că nu-mi pasă, Inima de dor mi-i arsă, Că bădiţa-i dus de-acasă Să cosească fân cu roauă, Rumpe-şi-ar coscioara-n doauă; Să vie la alta noauă; Să cosească fân, costrele,7 Facă-şi coasa bucăţele, Să vie-n braţele mele. Să cosească fân cu flori, Rumpă-şi coasa de trei ori, Să vie la cântători. Să cosească fân cu floare Ca să-mi fie de răcoare Sara l-amurgit de soare.8 9 în fine, a doua variantă a acestei doine, şi anume din Banat, com. Bogăltin, în care provine numirea costrene, sună precum urmează: Frunză verde foaie-ntoarsă, Mi s-a dus badea la coasă Să cosească fân în roauă, Frângă-i-se coasa-n doauă, Să cosească fân costrene Frângă-i-se bucăţele Să vinâ-n braţele mele!9 7 în original, se vede că din greşală, e costreie în loc de costrele. 81. Dologa: Doine şi hore din Ardeal, ţinutul Bârgăului, publ. în Familia, an. XX, p. 563. 9En. Hodoş: Poezii pop., p. 184. Botanica poporană română 345 \ 6 t» (*fcu./ajyi£U {PdXesn t't 4 Frt h fr&aUtfrt\£^_ Ce£tL> &(£j $ inc£ jttrf f *■€ f% -O-K^L-K t\j 4-i K'a £i nKL-> <"0 âlMK tSc* gtaytjf& S f t4Z#-€s *t^L> c-t-tj ff* eClJ Kt' <5T> KCL*^ AAA' ■> %£*~---------------------------^-------- —--------*" ^ ff-tXJ?4lyir-( ti> iKJut- n -<$- t?-L '*-&€* £> oCtLs f-t9 ** *--€.-> * £4Kj{— CL*-t*4L> KgiAX-S £KLjf-& lA-x-C-L -yTrf <5-’ f. f^(P t tZ./’tK -’ Kt Ct Ct,~g &y-< Ctt S r~/7si tZ /L4Zs oCe — C&€k?-K£ A/j ^f{y 1/ -t^J -Ct* 42t < p/f-'K S-6-fCKtţZ 260. Mălăieşul sau Turta-lupuhii (Lactarius volemus Fr.) etts taA~ C&f tzCc^cţo cI'Cj- ^-'K&-tZ-Kifi, J 'ice^KZJ? Z*X, -e a. ~£ /&**-*- Kt tKl?K-cKZJ, ZL--6L-^' /?-*? r-f'f K-tt-C?£l..4~ f yŢ^p. XX. *< 1?*£s y?^ C*z ajr e ct +~ tt4L' tsc^-âLtef f Zr ţ* Kl^ <2<^-e*^ rA-*t -£t hj£j ftSLttsK- XjfaC *ZC/L' Z&-K f t?c£Ă>- Kţ ' Z**- Ă ■£ f Ctz i^cj f *< K ţ_-Zi ttZtf-<££-> f &C-& t cx. tsc^cts K-i'J ^U , Prin pădurile cele umede de fag §i de brad, §i-ndeosebi pe sub arţari §i jugaştri, se află atât vara cât şi toamna un fel de burete lăptos, care samănă cu râşcovul şi cu hulubiţa-roşă şi a cărui pălărie cărnoasă e de coloare roşcat-aurie sau cafeniu-portocalie şi uneori cu crăpături pe deasupra, iar coada, de aceeaşi coloare cu pălăria, numai ceva mai deschisă, este plină, tare, cam de la 5-8 cm de groasă, înaltă şi brumărie. Acest burete, care are un miros particular, foarte plăcut, şi a cărui carne albă, puţin gălbie şi fragedă, conţine foarte mult suc lăptos, alb şi dulce, care, uscându-se, devine cafeniu, se numeşte în Bucovina: mălăieş, pl. mălăieşe, mălăiţă, mălăuţă, pl. mălăuţe, pânicică, pl. pânicele, pâniuţă, pl. pâniuţe, păscuţă, pl. păscuţe şi putregel, pl. putregei; în Moldova: râşcov, pl. râşcovi, râşcovel, pl. râşcovei şi vineţică-cu-lapte; iar în Transilvania: burete-dulce şi burete-roşu, lat. Lactarius volemus Fr. sau Agaricus volemus Fr.1 1 Dat. rom. din Văscăuţ pe Şiret, com. de George Turliuc, stud. gimn.: Mălăieşul, pl mâlăieşii, creşte prin păduri, samănă cu râşcovul şi e bun de mâncat crud.-, a celor din Mitocul Dragomirnei, com. de [...] Grigorovici, stud. gimn: Pânicelele au coloare cărămizie-întunecată şi pe dedesupt au foiţe.-, a celor din Buninţi, com. de N. Popenciuc: Pânicelele sunt nişte bureţi, cari samănă cu hulubiţele, numai sunt ceva mai mici şi au coloare galbănă-întunecată pe deasupra şi, când se strâng în mână, slobod un fel de lapte.; a celor din Bălăceana, com. de M. Buliga, stud. gimn: Pâniuţa, când o rupi, sloboade lapte dintr-însa.; a celor din 346 Simion Florea Marian Mălăieşul, care şi-a căpătat toate numirile sale amintite în şirele de mai sus de la forma şi coloarea pălăriei sale, nu numai că este foarte bun de mâncat, ci el foarte adeseori se mănâncă crud, adică nepreparat, aşa cum se culege din pădure.* 2 Un alt burete, care se ţine de familia mălăieşului şi care e asemenea bun de mâncat, ca şi acesta, e: buretele-vacei, numit astfel în Moldova3, în Bucovina însă turtă-dulce şi turta-lupului, lat. Lactarius subdulcis Fr. Buretele sau turta aceasta creşte vara şi toamna prin aceleaşi locuri ca şi mălăieşul, are pălărie cărnoasă de coloare galbănă-roşietică şi-un suc lăptos, alb, fără nici un miros, la început dulce, iară mai pe urmă acrişor.4 Cireş-Opaiţ, com. de Valerian Dugan: Mălâuţa, pl. mălâuţe, un burete de coloare roşă, care sloboade un lapte alb. Creşte rar în păduri mari.; Panţu: Plantele, p. 329; Cheţianu: Bureţii, p. 57. 2 Dat. rom. din Costâna, com. de Vasile Huţan, stud. gimn.: Pânicica are coloare roşă, dă lapte şi-i bună de mâncat chiar crudă.; a celor din Buninţi, com. de N. Popenciuc: Pânicelelor de-aceea li s-a dat numele pânicele, pentru că oamenii le mănâncă nepregătite, adică crude.; a celor din Liuzii-Homorului, com. de E. Teutul, stud. gimn.: Mălăieşul este un burete de coloare roşie-galbănă, care este bun de mâncat, însă care se mănâncă numai crud.-, a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Păscuţa şi mălăieşul e tot una. Ea se mănâncă cum o culegia celor din Pătrăuţ pe Şiret, com. de George Piţul: Mălăieşul este un burete de coloare gălbie sau roşietică-întunecată. Când se rupe, iesă dintr-însul un fel de lapte alb, care are gust ca laptele de vacă. Oamenii îl mănâncă crud sau îl frig.-, a celor din Crasna, com. de Vasile Mitric, stud. gimn.: Mălăieşul este un burete bun de mâncat, pe care oamenii îl mănâncă crud. El are coloare roşie-întunecată, creşte prin păduri şi, când îl rupi, iesă lapte dintr-însul.-, tot de acolo, com. de Vasile Iliuţ, stud. gimn.: Pânicica este în forma unei pâni, pălăria ei are coloare roşie-închisă şi coadă cam lungă. Dacă o rumpem, sloboade un lapte ca cel de vacă. Ea se mănâncă crudă.-, a celor din Măzănăeşti, com. de Victor Moldovan: Pânicica creşte prin păduri şi este bună de mâncat.; a celor din Cireş, com. de Const. Popescu: Mălăiţa sau mălăuţa este un burete, care creşte prin păduri şi a cărei pălărie e pe deasupra de coloare roşietică, iară, dedesubt crestată. Dacă se rupe, dă un fel de lapte. Ea este bună de mâncat chiar şi nepreparată. 3 Panţu: Plantele, p. 34. 4 Dat. rom. din Măzănăeşti, dict. de Victor Moldovan: Turta-lupului este un burete care creşte prin păduri şi este bun de mâncat.; a celor din Stupea, com. de On. Căilean: Turta-lupului creşte prin păduri şi este de coloare gălbie-roşietică. Rupându-se o bucăţică, iesă lapte alb dintr-însa. Ea este bună de mâncat chiar nepreparată.; a celor din Bălăceana, com. M. Buliga: Turta-dulce samănă cu mălăieşul şi se numeşte astfel, fiindcă e dulce.; a celor din Todireşti, com. de Nic. Rădăşan: Turta-lupului creşte pe aceleaşi locuri, pe unde cresc şi hulubiţele, samănă întrucâtva cu hulubiţa-roşă şi se mânâncă aşa, nepreparată. Botanica poporană română 347 (licjtUir 'ţuJa! lAMij fri 'u icU^Uoti 4t CfAcuCuU. ; ţU^-Kj (lucii dJb t/icijtCteeedd caut demtuti— tHuel&ue CAO 'ele. {udd&hCţ teorî jCtiuL> cte> ţi ‘lio-cotO. %■) (Uexjsu eucuo eeoorduu dt> cÂccdiub^x. ej>/'icde~. iui ledejockdd de uejf*-df cutii ilscudxxui teo jucdt-iefr-hlo ucide, 31 ih fauUu.: (jeKeui. fi » di. - flaledCioad. Q$eiexcedai fi* dtfiuc.de . ty' ijw*, dl dd i/fd. Şfrt&Vdi. if* ir, „di* jfaw du. oad, ICUL *'A< 9$* 261. Măliniţa (Ligustrum vulgara L.) Prin tufişuri şi crânguri, prin lunci şi pe sub poalele pădurilor, precum şi prin seciuri, se află un fel de copăcel de soiul liliacului, care înfloreşte în luna lui mai şi iunie şi a cărui floare de coloare albă samănă cu cea de liliac, lat. Syringa vulgaris L. Acest copăcel, care dimpreună cu alţi copăcei de sama şi de mărimea lui formează tufişuri întregi, se numeşte în Bucovina şi Moldova: măliniţa, lemn-cânesc, lemnul-cânelui şi lemnul-cânilor, în Ţara-românească: lemn-câinesc şi lemnul-câinelui; iară în Transilvania: mălin-negru.1 Românii din unele părţi ale Moldovei fac cu frunze de măliniţă sau lemnul-cânelui oblojele vitelor cari zac de picioare.2 Coaja sau scoarţa de măliniţă se-ntrebuinţează de cătră unii români ca antiscorbitic.3 Alţii însă fac din scoarţa lui coloare albastră sau, după împrejurări, galbănă ori neagră. Coloarea albastră se face astfel: 1 Panţu: Vocab., p. 25; Buletinul societăţii de ştiinţe, p. 189; şi com. de Otto Petrino. 2 Com. de dl Art. Gorovei. 3 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 48. 348 Simion Florea Marian Se pune scoarţă de lemn-cânesc într-o căldare cu apă la foc, unde se lasă să fiarbă până ce iesă tot sucul dintr-însa. După ce a fiert de-ajuns, se scoate scoarţa din căldare afară, iară în locul ei se toarnă piatră albastră, care a fost de mai nainte muiată în rachiu. Deodată cu turnarea acestei pietre, se pune şi părul sau sculul care are să se albăstrească, lăsându-se înuntru să fiarbă ca la jumătate de oară. La jumătate de oară se scoate apoi gata albăstrit. Faţa sculelor sau părurilor albăstrite în aceste albăstrele e mierie sau mieriu-albastră.4 La producerea coloarei galbene se-ntrebuinţează, pe lângă scoarţă de lemnul-cânelui, încă şi coajă de pădureţ şi de mălin, lat. Prunus Padus L., cari se fierb toate la un loc.5 Iar coloarea neagră se produce astfel: Se pune într-o căldare un rând de coajă de lemn-cânesc şi unul de fire, unul de frunze de lemn-cânesc şi altul iarăşi de fire, şi tot aşa până ce se umple mai toată căldarea. Se toarnă apoi apă şi se fierbe bine, întorcându-se mereu firele. După ce a fiert de ajuns, se ia căldarea de pe foc, se scot firele deasupra, se presură cu cailacan pisat, se cufundă din nou în zamă, se acoperă căldarea şi se lasă de se răcesc. Iar după aceasta se scot firele, se spală în apă rece, se usucă şi apoi sunt gata.6 Fructele sau pomiţele lemnului-cânesc, cari au mărimea, coloarea şi forma mălinelor, adică a fructelor de mălin, lat. Prunus Padus L., din care cauză se şi numeşte apoi copăcelul acesta în Bucovina şi Moldova: măliniţă, iară în Transilvania: mălin-negru, se-ntrebuinţează asemenea la producerea coloarei negre, cu care se negresc firele de lână şi vinul.7 Cei ce vor să negrească firele de lână culeg fructe de lemnul-cânelui când sunt coapte, le pun într-un cazan cu apă în care se strivesc şi dimpreună cu aceasta se pun apoi la foc ca să fiarbă. După ce au fiert cam o oră, zama, care are coloare albăstrie, se strecoară, rămăşiţele fructelor, după ce s-au stors bine, se aruncă, iar în zama strecurată pun 300-400 gr de cailacan sau caraboi (sulfat fieros). In zama aceasta apoi, care a căpătat acuma o faţăfneagră-închisă, se pun firele de lână cari au să se negrească. Cei ce vor să negrească vinul, culeg bobiţe de lemn-câinesc şi le pun la plămădit în vin, unde stau o zi şi o noapte sau 24 de ore. După ce s-au plămădit fructele strivite, zama se strecoară, iar rămăşiţele fructelor, storcându-se, se aruncă. Acest vin, astfel colorat în negru, se ia şi se toarnă apoi în butea cu vin. In urma aceasta vinul, care era mai nainte puţin roşcat (profir), după puţin timp devine negru-închis. Această coloare însă nu se-ntrebuinţează decât numai la coloratul vinului, pe care nu-1 poţi niciodată cunoaşte că e falsificat, căci boabele lemnului-cânesc sunt tot fructe.8 In vechime se făcea din fructele lemnului-cânesc şi negreală sau cerneală de scris. 4 S. FI. Marian: Cromatica, p. 26-27. 5 Buletinul societăţii de ştiinţe, p. 250: Lemnul-cânelui creşte pe sub poalele munţilor. Scoarţa lui, cu coajă de pădureţ şi de mălin, se întrebuinţează fierte la obţinerea coloarei galbene. 6 Buletinul societăţii de ştiinţe, p. 276. 7 Buletinul societăţii de ştiinţe, p. 189: Fructul lemnului-câinesc, nişte bobiţe negre de mărimea bobului de piper, puţin mai lunguieţe, se întrebuinţează în boingerie şi la văpsitul vinului. 8 Buletinul societăţii de ştiinţe, p. 189. Botanica poporană română 349 Spre scopul acesta se culegeau fructele lemnului-cânesc când erau coapte şi se puneau în apă la foc să fiarbă. După ce fierbeau de ajuns, se punea în zama lor calaican pisat şi piatră acră, apoi se adăuga puţin clei de cireş, de prun sau zarzăr şi cerneala era gata.9 Crenguţe de mălin-negru dimpreună cu crenguţe de busuioc şi de măr-dulce se-ntrebuinţează, mai ales de cătră româncele din Transilvania, la descântecul de iele. Descântătoarea, care se pricepe şi voieşte să vindece pe cei atăcaţi de iele, se scoală noaptea pe la cântatul cocoşilor şi, luând trei oale noi, se duce cu dânsele la o apă curgătoare, îmbrăcată fiind în haine curate. Ajungând la starea locului, pune oalele jos şi rosteşte o rugăciune prin care cere însănătoşarea morbosului. După aceasta ia apă în fiecare oală câte de nouă ori, umplându-le pe toate de jumătate, şi apoi se-ntoarce cu dânsele, astfel umplute, acasă. E însă de însămnat că descântătoarei, atât mergând, cât şi întorcându-se cu oalele cu apă acasă, nu-i este iertat să caute înapoi, nici să vorbească cu cineva. Sosind acasă, pune toate oalele aduse cu apă pe masă. Ia după aceasta câte trei crenguţe de mălin-negru, de busuioc şi de măr-dulce şi, legându-le pe toate la un loc cu un fir de bumbac roşu, face dintr-însele o legătură în care pune şi un ban de argint. In fine, luând legătura aceasta şi făcând cu dânsa cruce asupra apei din oale, rosteşte următoriul descântec: S-o luat cioasele Cu vântoasele, Savalinele Cu madalinele, Nime’ n lume nu le-a văzut, Nime’ n lume nu le-a auzit, Fără Maica Domnului Din poarta ceriului. Când le-a văzut Şi le-a auzit Scară De ceară Şi-a făcut Şi la ele-a scoborât, Foaie albe le-a întins Şi cu mâna le-a cuprins Şi cătră ele-a zis: - Unde mergeţi, cioase, Cu vântoase Cu madaline, Cu savaline, Feţi cu fetele Nepoţi cu nepoatele? - Ne ducem la N. Sâ-i luăm mintea, Sâ-i luăm vorbirea, Sâ-i luăm puterea Din toate oasele, Din toate mădulările, Din toate închieturile, Din toate vinele, Să-i luăm Şi-n stratu morţii să-l lăsăm! Iar Maica Domnului le-a răspuns Şi astfel le-a zis: - Voi la el nu mergeţi, 9 Buletinul societăţii de ştiinţe, p. 276; cf. idem, p. 272: Lemnul-câinelui. Coaja acestui arbust serveşte la boit negru, iar din fructele lui se extrage o boia neagră, care se întrebuinţează la boitul vinurilor şi la facerea cernelei negre. 350 Simion Florea Marian Ci înapoi vă întoarceţi, Că eu de la el vin Şi l-am făcut om deplin, Minte datu-i-am, Putere datu-i-am, Prin toate oasele, Prin toate mădulările, Prin toate închieturile Şi prin toate vinele. Duceţi-vă în munţii seci, In pietrele reci, Iarba sucind-o, Pădurea rumpând-o, Frunza învârtind-o, Unde cucoş negru nu cântă, Pasere măiestră nu umblă, După ce în chipul acesta a descântat apa din iele.10 In fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea cântec călugăresc din Ţara-românească. Iată şi cântecul respectiv: Foaie verde lemn-câinesc, Am să mă călugăresc, Să mă duc la mănăstire Cu mâinile pe psaltire, Cu ochii după copile; Să mă-nchin pe la icoane, Cu ochii după cucoane. Să-mi fac rasă Fată cosiţă nu împleteşte, Nevastă conci nu învăleşte. Acolo vă duceţi Şi-acolo trăiţi Şi-acolo locuiţi, Că acolo vi locul Şi veacul Şi cina Şi hodina Şi patul cu perina. Iar omul acesta beteag Să rămână curat Şi luminat Ca argintul străcurat Cum Maica Domnului l-o lăsat. cele trei oale, spală cu dânsa pe cel atăcat de că lemnul-câinesc figurează şi-n fruntea unui De mătasă Cu toiag De liliac Şi mătănii de bumbac Să fiu femeilor drag, Şi să trăiesc ca un sfânt Ca un înger pe pământ.11 Strigă badea din melin La lelea din rujmalin: Hai, mândruţo, să bem vin Şi-apoi să ne despărţim. Nu plâng, bade, pentru-acea, Nici urăsc viaţa mea; Ţie, bade, zice-ţi-vor 10 Publ. de A. Horvath, în Ungaria, an. II, p. 382. 11 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop. rom., p. 301. Bujor roşu despicat, Tu eşti, bade, blăstămat, Ni-am fost dragi şi ne-am lăsat; Mie, bade, zice-mi-or, Floricică mierioară, Dulce-ai fost la gurişoară; Floricică de bănat Dulce-ai fost la sărutat.12 13 Bade, de când ne iubim, Galbănă-i frunza-n melm, Galbânâ-i şi s-a usca Şi noi, mândra, ne-om lăsa.1 12 Culeasă de I. Pop Reteganul, şi publ. 13 Culeasă de I. Pop Reteganul şi publ. în Tribuna, Sibiu, an. II, nr. 274 în Tribuna, Sibiu, an. II, nr. 273. 352 Simion Fiorea Marian /t *J , 262. Mălinul (Prunus padus L.) (IPncncuf /cccCud/ij c/adif-z. ed frt'A'tc CU4J < dlofu/rd* t tvn mi /a* mcj $ M lâura ftf : f1d t/u tcgy ~ î ruJ^f1 *** uZacJ4L>£ci ott/ ftore&&> /d/rdAtf f {UA~4toof iod\ ?i'£f* fc4A^ iidfXiuf, f* c##€> vu-ou **** umaaM? fces ŞtcLol/- eaPf-nOMj f wuf, /WfftWMO iUx£(^4l^f (lift. §raMMjfc£o do §xrcuo uajo t^otuf ux*xf%*~ f/ oiej tă£eLvt+€> lcl*kj i^ (jdodbutUj o^d^ut^a /HmCHsH-XMAj OuCfCa? uo xx- ~ fiiA-HLi 4* 4€sCe^M^’, /*(jd^-'Ct Suj (P&-4em-4uf eu t&j i ^ n /€ &cux tocccff ccLu^ d e^-fe>j o&cgteea- IfX tic tUj cC(lg-^€ÂA K4L> /UOJ fi'tU/lU-£ *U fujt'tul, dacici <âs mt $JU>l/effej §raju£ uAueJfjL> -ţreucu. ft Ojl> lUojţuA-a 1 i'U*' %4~0UJmJ- ifrv <4s /oeulstte, ncfr-€A^ll itfyV. J-ftAjOu//; A t) fccvvfuj, ; CPdaAft - f/kd t Sub cuvântul mălură, numită în Bucovina tăciune, iară în Transilvania: tăciune-învălit şi tăciune-plin1, se-nţelege un fel de boală a pânei celei albe, care e cauzată de buretele parazit, numit lat. Tilletia Tritici Wint., şi care trăieşte mai cu samă pe grâul-cârnău, lat. Triticum vulgare Vili. Grăunţele de grâu mălurate sunt umflate, uşoare, de coloare cam surie şi pline înlăuntru cu un praf negru, care miroasă a peşte stricat sau a mlaştină. Mălura atacă pânea albă în anii umezi şi secetoşi. Totuşi s-a observat că ea se dezvoaltă mai mult când este umezeală şi cu deosebire pe timpul înfloritului. Când se îmblăteşte grâul, unele grăunţe cu mălură sau tăciune se sfarmă, iar pravul lor se împrăştie în grâu, prin pleavă şi paie, dar rămân foarte multe grăunţe de tăciune întregi, mestecate pintre celelalte. 1 Panţu: Plantele, p. 160. Botanica poporană română 355 Deci românii de pretutindene, cari voiesc să aibă grâu curat atât de măcinat, cât şi de sămănat, îl spală. Făcând-o aceasta, ţăciunele din el, fiind mai uşor, se rădică deasupra apei, cu care îl varsă apoi şi-l îndepărtează. In modul acesta grâul rămâne curat şi, dacă îl samănă, nu poate face mai mult tăciune, iar dacă îl macină, dă fărină albă şi bună, pe când grâul tăciunos nespălat dă o făină cam neagră şi cu oarecare miros. Iar coloarea şi mirosul vin de la tăciunele împrăştiat prin făină. Pravul negru este cam unsuros şi, dacă făina conţine mult tăciune, se strică, se încinge, capătă gust amar.2 Datina spălării grâului mălurat sau tăciunos a dat în decursul timpului naştere următoriului proverb, uzitat mai ales în Ţara-românească: Mălură din grâu S-alege la râu, care însemnează: cel bun şi cel rău la treabă se cunosc.3 Precum şi următoriului proverb: Mălura-n grădina ta Nicicum să nu sameni, adică: cele proaste şi vătămătoare în casa ta să nu le bagi, şi mai ales intrigi şi zâzanii.4 2 Cf. P. S. Aurelian: Mălura şi tăciunele, publ. în Şezătoarea, an. VIII, Oradea-mare, p. 120; şi Cheţianu: Bureţii, p. 43-44. 3 A. Pann: Povestea vorbii, partea a Il-a, Bucureşti, 1853, p. 28. 4 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 208. 356 Simion Florea Marian 264. Mărariţa (Foeniculum vulgare Mill.) iMcLr CL4H-/co. ($0-£41 i t*ol-£ 1x4^1 u-u/ţ£W-&-> o o ■£-d-fT_X&■ cjc-m. f*— XXl (AX. tAAo z n-ctXXa t oz-vAj cAteoXk, afoaX A eX^L^XtU^t *t tcc£&— V-aJ-a, frr-t-rz. -ţrtXctcn-t ot caz-o O-âU+z.^ ^uor~Xc/ ftMAJiC (Xk> foKfo XoOOGO 0 ţXuzO~ XXi ^-GO XAf'tu^cc^Ac -CGC'fe* tc(j tXCoof aţA -Ou£. ^ Jku aX'UMH GGOZXX,-oX(0U {LÂLoGt> tei[ -cooo & w< ~ tfl-GkArcuX'o 'tdAnXo X~e^X400iCXi’ ^itxoiAX £&v (tf «J> A- . (& -0 uaa,iaa£sCC 6t foit? iZAX’&Xej /gfofrfrfoZ #M> X raM^Xo^zzfoool eXXcur GQH'Xte , Xcu* caX foio tXX(lfrfXz^My^foX o&yco ; eXfcrct^cctj rj ‘$4. &-40ur4s tAs flotez fo(Cte a/oi foHJ cuXoooo 1CGU fi* J-gl/, fou f 4 *% ' ' fz-v^ţU/r oL&> +wuz>, âeo Z&Jc&j wud* ca cHajr*#a**£ fuv ^ t/t4j£/laaa Utax ulc2 (yotouta* a.«i*L4*ce*>, a. el /f^>Cuz,f * jtoctv fu.#.* tu ^ula Au^aec^la elblej /^***** •£**, : & xiukU*' ^ £w, * **f**°t ™ A*A*" ^ r 1)* faul luulu/t'&f' _.- - - -------, , ifc e^cu. eto ace &#€£01*01„ at*l~ <^-> *3 itflOA'aa,v% /&r A j i/n jf9ir Avi £ Cuf < (fh T l £ ftt £ h AJ {jJZ. 'Tm.f' , j/1 . ' . . .. . <1 ' A ^ ’ 0 * j£t ~£l‘Q r ţr * vf ftw Ketb Tfitiv, J^hj C i ou : i (a! < /ihAt ^ ^ < 266. Mărgăritărelul (Briza media L.) Mărgăritărelul, lat. Briza media, germ. Zitter gras. Numirea rom. din Căndreni, cea lat. defin, de Otto Petrino. 1 Mărgăritărelul (Rădulescu-Codin, Cântece pop. p. 7). 362 Simion Florea Marian 267. Mărimii (Centaurea jacea L.) J/Snm,c£ 'm (t£i±/(ZU Y £OL Hdd 4 â£.J tvuAMllcOt cd^tcuAj^ ve, dd faţcp. UŞWLş /V\ialcumo W W* OU, t£u&~* tt&CO Jd 0vV~ foitu *■ oCt'- d/<4 tfc GffUtl lAKjf td '/-dr, d& t'U. &r 0l/i0l / &U- loi+ i%J COji d €&c> uaaamjH> U UL*^- 4)uit~4-* iHA.uiC’ icuainj tttctielidf JCajd/u tsKjt*. £& u.H.i' c&ftdu* t i- vi fa/UMu£ îuitl uinid (M {Lt/fdiâO* fiu. tldi/yHf ii hâMa^ tMjod duA&fi^ ite c&v-e c-Oeec da£ U^jLdu3Jţ Ct lOA*-ţ £ dinii. 4. t. il£U. c(j£ iHu/rx. ttdid ţ /fi £u.iit - Z1 ^ 0* itUi-dlVfHuUiU CC&iu, l/tu tfcuritddu ^ de- dt'edC tiz ilicit dif-tLaH eHOţ d (iH* df £uei £«*£■&.' HC<~>( u9-(xt . de 0I4 Jjhi* &-4T-& (t-dl ,_j . £], @f-4j$~i $Zn\x*>, ihi dl&v&Co/, be*£de. UU- ţu/r i/XXei fnrT. f ^.■>**■&," *” ‘^e£e+< ed ^ZdZ’’ #/r *mS$£S&£' ft- ItUUOSS-t OAjl+4^. **#% vuuf ~a£tefyp%%U f jgf' c^(' cted-'e^d /&.qj 6xor-Ji+^ ykuctccx-^ ţ cefe; &04Ha tu,*n-€J f udcc^*?& 4Loe+4j f ***0 ^ t&aţ& ^*c* £. > ţ fccaj?y^J^ejpc/ejf *t ** fao^UsjuPV, $Or ^mSca(C4j£c f CCC+& ^L %i *Ces &u &x&J? i^A&Jk'oj &aj $ cu4^Kjjff *<' a ^ C&4~c< (Uj£4-^^ &it~e t aipo^^fe fet^ş^vu!* cMrxA4L4d£ olt- prZJţfejf fe JdddcuAvtdl^ ferec hi (IpploUrMO; iio^cloo y (fefecltoou Ccu Ifadu/ -Ccldod p-locoulcii £], @4-W.' olt ot£ c^V* ^if(HPdd- -(n, @0*tXtU ; «g&râ. /< f2$. *f), fizuA ; (kccU. fe #6j - fc 01 rcLKdka: iPr4d)0mţJ.Zj'g< Pe lângă drumuri §i garduri, pe priloage şi haturi, prin lunci şi pe prundişuri, pe malurile râurilor şi a păreielor, mai pe scurt pretutindene pe locurile cele umede şi necultivate, se află un fel de plantă, de la 60-120 cm de înaltă, a cărei floare, de coloare galbănă-întunecată, e mărunţică şi bătută în forma unor bumbişori, iar frunza asemenea celei de ferică. Această plantă se numeşte în Bucovina: măruncă, măruncă-bătută, măruncă-de-câmp, măruncă-de-grădină şi măruncă-neagră;1 în Moldova: vetrice, vetricea şi buruiană-de-ceas-rău;2 în Transilvania: ferecea3; iară în alte părţi locuite de români: iarba-raiului4. Având mărunca floare galbănă şi frunză care aduce întrucâtva cu frunza fericei, de-aceea se vede că se numeşte ea în Transilvania: ferecea. Iar fiindcă are un miros tare şi plăcut, de-aceea 1 O samă de românce din Bucovina, precum bunăoară cele din Crasna, distr. Storojineţului, susţin că mărunca e de două feliuri: una neagră şi una albă. Probabil însă că sub mărunca-albă e de-a se-nţelege o varietate a măruncei în cestiune sau cu totul altă plantă. 2 Corn. de dl Art. Gorovei. 3 Porcius: Flora, p. 124. 4 Panţu: Vocab., p. 46; dr. Brândză: Prodrom, p. 278. Botanica poporană română 379 o samă de românce o presădesc prin grădini, din care cauză se numeşte ea apoi şi măruncă-de-grădină. Unele românce din Bucovina însă cred şi spun că după ce se sfârşesc sărbătorile Paştilor e bine să iei şi să scuturi faţa de masă cu fărmăturile de nafură în grădină, căci din fărmăturile acestea, fiind nafura sfinţită, se face apoi mărunca, ce are un miros foarte plăcut. Femeia, care nu scutură faţa de masă cu fărmăturile de nafură, aceea nu are măruncă în grădina sa.5 Cele mai multe românce însă presădesc şi ţin mărunca prin grădini nu numai pentru mirosul ei cel plăcut, ci totodată şi pentru că e bună, după cum afirmă ele, de ceas-rău, din care cauză se numeşte ea apoi în Moldova, pe lângă vetrice, şi buruiană-de-ceas-rău, precum şi de matrice la femei, de durere de inimă, de durere de cap, de durere de pântece, de friguri şi de lungoare. Ceasul rău, după credinţa românilor din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară a celor din jud. Suceava, corn. Broşteni, e o boală care apucă pe unii oameni aşa din sănin şi le pricinuieşte dureri nemaipomenite de mari. Boala aceasta, care e ca un şorecuţ ce umblă iute prin tot corpul omului cuprins de dânsa, vine în anumite timpuri şi nu toţi oamenii o au. Deci cei ce sunt cuprinşi de această boală rea pot scăpa atât prin descântecele de ceas rău, cât şi cu ajutoriul vetricei sau al buruienei-de-ceas-rău. Când ceasul rău îl apucă pe om, atunci femeile ştiutoare, cari sunt chemate ca să facă ceva doară-i trece, iau un smoc de buruiene de acestea, fără să vorbească cu cineva, şi le descântă în apă rece ne-ncepută. Cu apa astfel descântată spală pe bolnavul de ceas-rău, iar buruiana o pun în altă apă, o fierb, şi cu zama ei, după ce se răceşte, spală iarăşi pe cel bolnav şi ceea ce mai rămâne o aruncă pe un gard, pe pari ori pe o mâţă.6 Româncele ştiutoare din Bucovina, când vor să vindece pe vreun copil care are ceas rău sau răul-băieţilor ori răul-copiilor, după cum mai numesc ele boala aceasta, iau mai multe rămurele de măruncă cu frunză şi cu floare cu tot, le pun într-o oală cu apă curată ca să fiarbă şi apoi, făcând scăldătoare dintr-însa, scaldă pe cei bolnavi după ce s-a pişcat luna în scăldătoarea aceasta, nicicând însă la lună noauă, pentru că, după credinţa lor, când se-noieşte luna, atunci celor bolnavi li-i mai rău, căci atunci se-noieşte şi boala.7 Pentru durere de inimă se iau frunze de măruncă, se pisază bine şi se pun în holercă pentru cei ce le place holerca; iar pentru cei ce nu le place, se pune în agheasmă, şi aşa se dă apoi celor bolnavi de băut, demineaţa pe inima deşartă (goală).8 Pentru friguri se bea cu holercă şi cu sare9, sau se face din floarea ei ceai şi ceaiul acesta se bea.10 5 Dat. şi cred. rom. din Şiret, com. de soţia mea, Leontina. 6 Com. de dl Art. Gorovei. 7 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu; a celor din Crasna, dict. de Zamf. Tuniac: Atât mărunca-neagră cât şi cea albă sunt bune de scăldat copiii, când au răul-copiilor. Se-ntrebuinţează însă spre scopul acesta numai frunzele, rădăcinile însă niciodată, căci acestea nu sunt bune. Adeseori se scaldă în această scăldătoare şi cei bătrâni, când îi doare trupul sau când au vreo durere înuntru. 8 Dat. rom din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamf. Ignătoaei: Mărunca are frunză creaţă şi floare multă şi galbănă la vârf. Ea e bună de durere de inimă. Se pune floarea şi frunza în holercă şi se bea. Se culege orişicând şi se păstrează şi peste iarnă. 9 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 10 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 75. 380 Simion Florea Marian Pentru durere de pântece, precum şi pentru orice altă durere lăuntrică, se pune în holercă şi se bea pe inima deşartă.11 Floarea măruncei sau vetricei uscată, pisată şi amestecată cu miere se ia pentru limbrici, iar decoctul pentru matrice.12 Frunzele de măruncă bine pisate se-ntrebuinţează foarte adeseori şi pentru durere de cap. Se face adică dintr-însele o legătură şi cu legătura aceasta se leagă apoi la cap.13 In fine, din măruncă sau vetrice, împreună cu alte flori şi buruiene, se fac scăldători atât pentru cei bolnavi de lungoare14, cât şi pentru femeile lehuze. Aşa în unele localităţi din Moldova, jud. Suceava, unde este datină de-a se scălda nepoata, adică femeia lehuză, cam de comun a treia, a opta sau a noaua zi, se pune în scăldătoarea aceasta, dacă e iarna: stroh de fân, văzdoage sau bonce, sing. boncă, boz şi busuioc, iară dacă e vara: cătuşnică, româniţă, mătură-de-grădină, boz, ovăz, mălin şi vetrice, precum şi alte flori de câmp, cari, după ce se fierb mai întâi într-un ceaun, se lasă până ce se potolesc, şi apoi nepoata se scaldă cu apă de-aceasta. Scopul punerii acestor plante e, după cum spun femeile ce fac scăldătoarea aceasta, ca nepoata să se întărească şi să se scoale mai degrabă.15 Măruncă e bună de copii.16 Crucea-păştii sau măruncă e o floare ce creşte primăvara pe timpul Paştilor. Crenguţele ce stau pe cotor îs aşezate în formă de cruce, de unde-i vine şi numele. Pe crenguţe se află peniţe mici, orânduite tot în formă de cruce. Aceste peniţe parcă-s un ferăstrău pe margini. La poporul nostru se află următoarea credinţă: cândva în vremile de demult să fi sămănat cineva o cruce de pască în pământ şi pentru că pasca era sfinţită, a răsărit floarea numită: crucea-păştii. Cu dânsa împodobesc oamenii ulcelele de moşi, cari se dau pe la Rusalii de pomană.17 11 Dar. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu; a celor din Crasna, dict. de Z. Tuniac. 12 Dat. rom. din Şiret; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 75. 13 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 14 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 75. 15 Sim. FI. Marian: Naşterea la români, p. 280. 16 Corn. de dna El. Nic. Voronca. 17 Corn. de Ion Grămadă, stud. gimn., din Zahareşti. Botanica poporană română 381 o . W ijioja jgA+il. ($Lj cefo ţfUţjils ţt' casn uvu4cUv dfu ft£, iattţaj (. â.£> Zâ-ttvca -f avr&MM. d druuvLcoYz-, « . , 1, Iov ' ? c? ^ . / jttf-euuiv d $l6 jfzuvvM&s da rx f'i-A fuw omv <(jL> (iwno€sOL4M(& civv de> dr1 o J0-//C (h, dt tuaJUteL'CdU cÂ+e/ J^uvi &utS %_ (YuleUt? 61 fiar fr d-d£ teu «£ dad&aJdţ iar jft&riCev, co-h c^ede djtv Mv£j -nld? £qu aaMvud dioldxdtot ţ ' fiaMe~ fie fk jiHyxK-a. jUufaj’ UU 1UMa<&4L*4v fi< fil£jdd> didfiiv^ citivz-cd d (jut# u^cxvtu^ fLvL/ujhd-a adJ fid ^airVe? steni ^ (&$dLd& 44 iAÂUU4*fV-6v fto $l4Ă4yT/L(>t4SC> 1 cd(&dv!fo-4M£L> 4x - : 'T d(fA/(dZuico '- (ÂaJa£QMto, a#ada/dv cu? jti djiocf a£cor-c\ 6t'0 fu H'r'ttvuf %£\Jd%UsUz> : i$cl4 a£akecto, ^afia£ctvVţv T i(£L4CvtdV-i^J£&> i t/C(l is a.uA.4ZvM ifa? «£’ ifUHCt fy~&-4^€vţf HiO $ euvibi ; d(gjct Car oco fit d((Uf adtlg-i && ZJ fa diar-aj~ i)* JjdaZdareaj aud < ifiof, 7.fi , ŞfZ Jr^dcu /; f/ dfagtu^ e o §wtxie-aaujc a CY-efidkv fi& &t? &rtu*id$j fi-rcixfo de A-foc$ua'uX&J d&. &az€ utv Zetco jlgh/wu da#c-vmw Mei<4/4 (gr* rfa dfct&ify (Zfid. J fi, Xâ j - 7$ y chzdxux i fr a-Zrauj. # , 3/şo, C- d efiiu, cU> /, /a? fiazf. 7, Sfciduf-ed, f ^ 'v* ^ fiieond: ada^ dt> uvoaoeldjd*%uddde?r /ut/g, Plt ?*ţ*y^** MP' fu. f , 'iddZ/j -Zi tfUdreaio', dUJjtfru /^, nMu>. /hoii, fu UUitfaAfcu aa.J.^, y/idtyp. $), Zi*, de WYetuuJidctdiMZj &*/, wal' ftuAt, fa Pa-ekA&kv m, J[. fi, S$ (p. 270. Măsălariul (Hyoscyamus niger L.) Pe locurile cele grase §i cam umede de pe lângă locuinţele omeneşti, pe lângă garduri şi drumuri, precum şi pe feliurite dărâmături şi grămăzi de gunoaie, creşte un fel de buruiană ca de vreo 30-45 cm de înaltă, ale cărei frunze sunt mari, încrestate şi păroase ca şi tuleul, iar florile, cari cresc de regulă la vârvul tuleului, tulburiu-galbene şi provăzute cu vinişoare şi pete viorii. Această buruiană puturoasă şi foarte veninoasă se numeşte în Bucovina, Moldova şi Muntenia: masalariu, măsălariu şi măsălariţă1; în Transilvania: măsălariu, măsălarie, măsălariţă, nebunariţă şi sunătoare2; în Banat: măsălariu şi măsălariţă3; în Maramureş: măsălariu4; iară în Macedonia: măseaua5. 1 Şezătoarea, an. I, voi. I, p. 72, nota 1: Masalariul e o buruiană ce creşte pe la locurile grase şi e întrebuinţată de babe ca leac pentru durerea măselelor; Idem, voi. II, p. 20; Brândză: Prodrom, p. 343; şi com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 2 G. Bariţ: Vocabular de numele plantelor, publ. în Calendar pop. rom. pe an. 1859, p. 19, 20 şi 21; V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 416 şi 417. 3 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 586. 382 Simion Florea Marian Măsălariul sau, mai bine zis, sămânţa lui cea măruntă şi neagră, care se dezvoltă într-o capsulă mică, numită în unele părţi din Moldova, precum bunăoară în jud. Tecuci: potcapul popei6, se-ntrebuinţează în toate ţările locuite de români ca leac de regulă numai pentru durerea de măsele, de unde se vede că-i vin apoi şi cele mai multe numiri. Româncele din Bucovina îndătinează a-1 strânge în Ziua-Crucii, adică în ziua de înălţarea St. Cruci, 14 septembrie, până a nu răsări soarele, şi a-1 păstra apoi peste tot anul. Dar nu numai cel ce se strânge în ziua aceasta e bun de leac, ci şi acela care se culege în orişicare altă zi. Cel ce are durere de măsele ia sămânţă de măsălariu şi o pune într-o ulcică cu apă curată. Face apoi foc de lemn de fag în cuptior sau şi pe vatră. După ce ard lemnele bine, trage cărbunii la un loc şi pune de-o parte lângă dânşii ulcica cea cu apă şi cu sămânţa ca să se încălzească, iară de altă parte presură sămânţă tot de măsălariu pe cărbuni şi deasupra peste dânşii ţine o strachină cu gura în jos, anume ca fumul de sămânţă să se prindă de dânsa. După ce a ars toată sămânţa şi după ce ulcica cu apă şi strachina s-au înfierbântat cumsecade, ia bolnavul de măsele o prostire şi o pune pe cap, întoarce strachina cu gura în sus, toarnă apa cea fierbinte din ulcică într-însa şi se pune apoi cu capul deasupra strachinei, şi aşa stă cu gura căscată, ca aburul şi fumul ce iesă din strachină să-i intre în gură. Şi el de-aceea se acopere cu prostirea pe cap, ca aburul ce iesă din strachină să nu se împrăştie degrabă. Cum face aceasta şi cum intră abur de acesta de ajuns în gură, spun femeile ştiutoare că durerea de măsele îndată încetează. Iară dacă măseaua ce-1 doare e bortită şi se află viermi într-însa, toţi viermii pier şi pică în strachină, gingenile se dezumflă şi măsaua nu-1 doare mai mult. O samă de românce însă nu înfierbântă strachina, după cum s-a spus mai sus, ci înfierbântă o bucată de cărămidă arsă, şi după ce cărămida e de-ajuns înfierbântată o aruncă într-o strachină, care în genere stă sau pe-un scaun aproape de vatra focului sau pe-o laiţă, toarnă după aceasta apa din ulcică şi apoi se abureşte.7 » Tot spre vindecarea durerii de măsele se-ntrebuinţează măsălariul şi de cătră româncele din Moldova, jud. Suceava. Iată ce scrie în privinţa aceasta dl M. Lupescu: Numai câteva ciolane a dat Dumnezău omului în gură, şi acelea îl năcăjesc, auzi plângând şi jăluindu-se mai ales femeile una alteia, când sufăr de durerea dinţilor şi-a măselelor. Descântece pentru durerea acestor sâcrete de ciolane nu-s. în schimb însă câte gâmboase-s pe lume, toate le ţin în gură ca să treacă durerea ... Cel mai bun dintre toate însă e mâsălariţa. Unele femei fierb masalariul şi zama o ţin în gură; altele însă scot viermii din măsele prin ajutoriul seminţei de masalar, procedând aşa: caută sămânţă de masalar, iau o strachină nouă smălţuită, o pun cu gura peste o grămadă de cărbuni aprinşi, peste cari se pune ca o mână de sămânţă de masalar. în timpul când strachina stă pe 4 5 6 7 4 Gutinul, an. I, Baia-mare, 1889, nr. 29. 5 P. Papahagi: Din literatura poporană a aromânilor, p. 268; Dalametra: Dicţionar macedo-român, p. 135. 6 Com. de dl Tud. Pamfile: Mâsălariţa creşte sălbatică prin grădini. Fructul ei copt poartă numele de potcapul popii. Ţăranii o cred ca o plantă otrăvitoare mai ales văzând că şi vitele o încunjurâ. 7 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei. Botanica poporană română 383 cărbuni, la foc trebuie să clocotească o oală cu apă curată. Când oala clocoteşte, când strachina s-a înfierbântat tare, se ia şi se pune strachina în mijlocul casei pe-o lespede, cu gura în sus, se toarnă oala cu uncrop, iar bolnavul se pune cu gura în aburii ce ies din strachină, acoperindu-se pe cap cu un suman sau cu o pocladă; stă cu gura căscată deasupra strachinei ca o jumătate de ceas şi, când se rădică, vede în apă nişte fărâmături mici în formă de viermi, unii câte cu două capete. Aceia sunt viermii din măsele, cari pricinuiau durerea. Unui om i se pot scoate în chipul acesta şi până la 100 viermi în două rânduri. Viermii ies din măsea, însă durerea tot nu încetează, şi atunci se zice că măseaua are viermi la rădăcină şi nu pot ieşiA Tot în privinţa aceasta şi tot cu privire la datina şi credinţa românilor din jud. Sucevii, dl Art. Gorovei ne scrie următoarele: Se pune la foc o oală nouă smălţuită cu apă ne-ncepută. Se ia o strachină nouă şi se pune cu gura în jos peste jăraticul în care s-a pus mai nainte ca o mână de sămânţă de masalar. Când strachina e destul de fierbinte aşa încât sfârâie când stupeşti pe ea şi când apa din oală clocoteşte, bolnavul îşi ia în cap un suman, un ţol, ori altceva gros, şi se aşează în mijlocul casei. Baba ia cu cleştele strachina de pe jăratic, o aşează pe o cărămidă, în mijlocul casei, şi toarnă în ea apă clocotită. Bolnavul, pe când strachina sfârâie şi ies aburi din ea, se aşează cu gura căscată deasupra ei, aşa ca aburii să-i intre în gură, până ce se mai răceşte apa. Cât timp stă cu gura în aburi, scuipă, când îi vine, în strachină, şi nu jos. După ce s-a făcut doftoria aceasta, dacă te uiţi în strachină, poţi număra viermişorii cari, după credinţa poporului, rod măseaua şi produc durerea. Unii viermi de-aceştia sunt cu două capete, de aceea durerea e aşa de cruntă. Leacul acesta se face în acest mod, în jud. Suceava. Buruiana însă, pentru a fi bună de leac, se culege în Ziua-Crucii. Aceeaşi întrebuinţare se face şi-n jud. Bacău, cu deosebire numai că apa clocotită se aruncă în strachină şi nu pe jar. în alte părţi însă se fierbe hlujul şi capsulele cu seminţele măsălariului şi zama se ţine în gură, tot pentru a vindeca durerea de măsele. Iar dl Tud. Pamfile, scriindu-ne despre datina românilor din Moldova, jud. Tecuci, zice: Săminţele de măsălariţă sunt bune pentru durere de măsele. Se fierbe într-o moşoaică (ulcicuţă) părăsită şi se abureşte bolnavul în aburi. Aburul are cică numai puterea de-a omorî viermii cei mici, şi durerea de măsele trece. Când însă durerea-şi are altă pricină, abureala cu mâsălariţa nu-i bună. In Muntenia, jud. Gorj, măsălariţa se-ntrebuinţează tot pentru vindecarea durerii de măsele astfel: Se pune o oală de jumătate oca apă la foc, până fierbe în clocote. Pe când oala fierbe, se trage jar pe vatră şi se presură peste el sămânţă uscată de măsălar, iar deasupra se pune o strachină cu gura în jos, ca să nu iasă fumul. După ce a ars sămânţa, bolnavul, acoperindu-şi capul cu o pătură, rădică strachina de pe jar, se pune cu gura deschisă deasupra lui şi absoarbe aburii până ce Şezătoarea, voi. II, p. 20-21. 384 Simion Florea Marian se isprăvesc. Cu balele ce curg din gură cad şi o mulţime de viermişori, din cari unii au capul roşu, alţii negru şi alţii alb; unii au chiar şi coarne.9 Iar cu privire la datina românilor din jud. Vâlcea, tot din Muntenia, S. Sa părintele T. Bălăşel ne scrie: Când te dor dinţii iei măsălariţă şi o pui într-un vas cu apă fiartă în clocote şi te pui cu gura căscată asupra aburilor, cari ies din vas, şi atunci vor ieşi din dinţi nişte viermişori albi, cari vor cădea în vas, şi ţie îţi va trece durerea. Mai tot în chipul cum s-a arătat până aice se-ntrebuinţează măsălariul şi de cătră românii din Transilvania. Iată ce ne spune în privinţa aceasta dl V. Rebrean: Ca să scăpăm de durerea de dinţi - depărtând viermuleţii - se recomandă următoarea aburire: punem la foc o oală cam de V2 litră cu apă; în foc băgăm nouă bicaşi spre a se înroşi. In timpul acesta punem pe o lespede cu jar pe care turnăm sămânţă de măsălar (Hyosciamus niger) ca să producă fum. Acuma luăm un talger udat cu apă şi-l ţinem deasupra jarului fumegând ca să se prindă fumul de dânsul. După ce s-a afumat bine, punem în el apă din oală şi acoperindu-ne capul cu o haină, aruncăm din bicaşii roşii unul câte unul până ce se gatâ toţi. In timpul acesta gura o ţinem căscată, ca aburii să străbată prin toţi dinţii. Finindu-se aburirea, vom observa că în talger sunt o mulţime de viermuleţi. Dacă durerea n-a încetat total, repetăm aburirea descrisă, până când în talger nu vom mai găsi viermuleţi.10 Tot pentru astâmpărarea şi alinarea durerii măselelor şi tot cam în chipul de până aice arătat se-ntrebuinţează măsălariul şi de cătră românii din Banat11, precum şi de cătră cei din Maramureş.12 In fine, românii din Macedonia zic: Buruiana măseaua e bună, când o fierbi, să stai cu gura pe aburul produs de dânsa, fiindcă face ca viermii toţi să cază din gură şi durerea să înceteze.13 * O samă de femei însă întrebuinţează măsălariul nu numai spre vindecarea durerii de măsele, ci frunzele lui le pun la abcese şi la buboaie ca şi calmante.14 Româncele din Banat, cu zama de măsălariţă fiartă şi amestecată cu untdelemn, spală ranele muşcăturei de şerpe.15 Iar româncele din Muntenia, jud. Tutova, fac din măsălariţă şi mânjală, cu care mânjesc (ung) natra pânzei de cânepă, ca să nu se flocoşeze şi să se rupă firele.16 9 Apărătorul sănătăţii, an. II; cf. şi Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 36. 10 Ungaria, an. I, p. 416 şi 417; şi com. de dl Aur. Gligor: Apa de pe măsălariţă se foloseşte contra durerii de dinţi şi măsele. 11 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 586: Cu această plantă fiartă într-o oală mare, respirându-i aburile cu gura deschisă, se vindecă măselele stricate. 12 Gutinul, an. I, Baia-mare, 1889, nr. 29, p. 4: Măsălariul (Hyosciamus niger) se fierbe cu fructe cu tot şi se foloseşte de leac, căci aburii ce ies din fiertură sunt buni de durere de măsele. 13 P. Papahagi: Din literatura pop. a aromânilor, p. 268; cf. şi Dalametra: Dicţionar macedo-român, p. 135: Măseaua,-ei, subst. fem. măsălariţă, nebunariţă (plantă bună pentru durere de dinţi, măsele). 14 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 49. 15 S. Liuba şi A. Iana: Medicina poporală, publ. în Familia, an. XXVIII, p. 40. Botanica poporană română 385 în fine, se zice că o samă de oameni răutăcioşi la inimă, când au ură şi mânie pe cineva şi voind acestora să le facă rău, pun sămânţă de măsălariu în holercă şi le dau să beie. Iară oamenii cari au nefericirea să beie holercă de-aceasta îndată nebunesc şi apucă câmpii, pentru că este ştiut cum ca sămânţa de măsălariu e veninoasă şi cine o mănâncă, acela trebuie să-şi piardă minţile. De aicea se vede că vine apoi şi zicala: pare că ai băut măsălariţă sau pare că ai mâncat măsălariu, care e foarte uzitată în Bucovina şi Moldova şi care se zice despre un om ce face prea multe nebunii sau prostii.16 17 16 Com. de dl Art. Gorovei. 17 După spusa rom. din Bucovina, şi a celor din Moldova, dict. de S. Sa păr. Nic. Filip, iconom şi paroh în Dumbrăveni, jud. Botoşani: Măsălariţă se fierbe pentru cei ce pătimesc de măsele şi cu zama ei se clăteşte gura. Cei ce-o beu se tulbură la minte. Zicală: pare că a băut măsălariţă sau pare că a mâncat măsălariu. 386 -^nionFloreaMarian 271. Măslinul (Olea europaea L.) dlIu lituid. * ■ &ur el mMj tuLct&vfa'o ^ijHk o(jj (j&htAA.XAcl*ţ (Y ^cOftcJCt*'OCJ vzles taJioUu. @tl? Id&de CUYYZuZ) MOttd ItfO $&UAYUtll dit drOAiJ-—‘HZîdZ ^Yc-f-Yad -6 (do ew^oCdl3) £&*-&> tms r^ccAtYj o(zj (dna << toUcoC oyua^k.£s a d^cltZco JLZclYdltt Mâl/oc <& u**~> jfduuY 'v-iS-Yulatf Icw YIoyZIuaxI ^Uf-CU^eÂ^ YtţJ&>f 4U<*U4dL> (HOU/duu. . *Y*-Y&s ţ Ca cZ c ; ^ ZtCC t&l dd $Y0-4L> cco^eYO 4> ^tcUU-cda — s O * _:--------- f uue> •Zv-oY’y.j jfALcutYd, lc\ce.j (ac> &YLtY>YuZc€ l4A± , oteWr' uncu^e4X^ tfcasdo oOu z#fYc ţ t&ţh/f (MytU-> <£ -lccl oCu^Oi-4AL JLUY-Yol jj£<: i^tOCi Y^ctAr yu^cd fioe_J 6? cd+Y^cd ll-ccs f (jPs4.cc vexYdYf ftYufa-tts <& GLstst*UXU1 dddu&*-> f VC4L> -ttecU *£tleu) 1) * ddadu~> : {tYct%-d /£• $/, Măslinul sau măslinul2 e un pom pe care poporul român nu-l cunoaşte defel din vedere, ci numai din auzite. Şi nici n-are cum să-l cunoască, după ce el nu creşte nici într-o singură ţară locuită de români, ci numai în ţările cele calde. Cu toate acestea însă la românii din Transilvania există o legendă, care ne spune de cine şi când anume a fost salcia blăstămată să nu facă roadă, iar măslinul a fost binecuvântat ca poamele sale, numite măsline sing. măslină şi măslină, să fie nu numai în cea mai mare cinste, ci chiar şi sfinte. Iată şi legenda respectivă: Zice că St. Sisoe avea o soră măritată, care trăia foarte bine cu bărbatul său, dar n-avea parte de copii, căci care copil, cum îl năştea, venea diavolul, ducă-se pe pustii şi nu s-ar mai pomeni pe la noi, şi i-l răpea. Astfel i-a răpit necuratul patru copii şi acuma, biata femeie, nemaiştiind ce să-nceapă şi cum să-şi apere copiii, era cu totul deznădăjduită. 1 Panţu: Vocab., p. 31. Botanica poporană română 387 în deznădăjduit ea ei i se arătă într-o noapte un înger în vis şi-i porunci ca să-şi facă o casă nouă şi, îndată ce se va simţi îngreunată, să-şi ieie cele de trebuinţă pe-un an de zile, să intre într-însa şi să nu iasă, nici să nu lase pe nimene să intre la ea, până ce nu se va împlini anul. în aceeaşi noapte s-a arătat îngerul acela şi St. Sisoe, poruncindu-i ca să se ducă în ajutoriul surorii sale. St. Sisoe nu s-a dat în laturi, ci a făcut aşa după cum i s-a poruncit. Diavolul însă, care prinsese de veste despre celea ce i le spuse îngerul St. Sisoe şi surorii sale, se ascunse sub copita calului pe care îmbla sfântul călare şi, când acesta intră în casa unde se strămutase şi născuse a cincea oară soră-sa, a intrat şi el înuntru şi i-a răpit şi pe acest copil. Sora St. Sisoe, văzând că nici de astă dată nu i-a ajutat nemică, nu ştia ce să mai facă de supărată ce era. Frate-său însă o mângâia, spunându-i să nu se mai căineze, că el îi va aduce copilul înapoi de-ar fi chiar şi-n fundul pământului dus şi ascuns. Şi cum rosti cuvintele acestea, se aruncă pe calul său şi se porni în urma diavolului. Mergând el, cât va fi mers, ajunse într-un târziu la o salcie. Şi, cum ajunse el la salcia aceea, o şi întrebă de n-a văzut pe cineva trecând pe-acolo c-un copil. Salcia îi răspunse, minţind, că n-a văzut pe nime şi nici nu ştie nemic. St. Sisoe, auzind răspunsul acesta, s-a supărat pe dânsa şi a blăstămat-o zicând: - Să fii, sale’afurisită, în veci roadă să nu faci, Nici de folos să nu fii, Numai de joc la copii! Şi-apoi, rostind cuvintele acestea, se porni mai departe şi se duse, se tot duse, până ce-a dat de-un măslin. Şi cum a dat el de măslinul acela, îndată l-a şi întrebat: de n-a văzut pe cineva trecând pe-acolo c-un copil mic. Măslinul nu numai câ-i spuse c-a văzut pe diavolul, ci-i arătă totodată şi calea încotro a apucat acesta cu copilul. St. Sisoe, văzând bunătatea şi sinceritatea măslinului, l-a binecuvântat ca pururi să rodească şi poamele sale să fie nu numai în cea mai mare cinste, ci chiar sfinte. Şi de-atunci poamele sale, adică măslinele, sunt în cea mai mare cinste, căci nu e mai nici o singură masă mai însemnată la care să nu se afle şi măsline. Şi după ce St. Sisoe a binecuvântat măslinul, s-a luat pe calea care i-a arătat-o acesta şi, mergând cât va fi mers, ajunse pe diavolul şi, cum îl ajunse, nu numai că-i luă copilul ce-l avea la dânsul, ci-l sili totodată ca să-i întoarcă şi pe ceialalţi copii ce-i răpise şi-i înghiţise mai nainte. Şi aşa a scăpat St. Sisoe copiii din ghiarele diavolului şi-i aduse spre cea mai mare bucurie surorii sale înapoi} Poamele măslinului, adică măslinele, nu numai că sunt în cea mai mare cinste, nu numai că se mănâncă, ci ele, pisate cu sâmburi cu tot şi amestecate cu mămăliguţă caldă, se- 2 2 Din ms. supus Academiei rom. spre premiere. 388 Simion Florea Marian ntrebuinţează de cătră poporul român din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară în Botoşani, la gâlci.3 Sâmburii uscaţi şi pisaţi se pun într-o lulea veche (întrebuinţată), căreia i se pune o trestie nouă în loc de ciubuc, se pune apoi un cărbune, se fumează şi fumul se ţine în gură contra durerii de măsele.4 In alte părţi însă, tot din Moldova şi tot pentru acest scop, se iau frunze şi sâmburi de măslin, se ard în foc, se pisază bine şi apoi, amestecându-se cu rachiu, se ţin în gură pe măsaua care doare.5 Pentru cur de găină, se pune o măslină în spuză, se desface, i se scoate sâmburele şi se pune la locul bolnav.6 Măslină figurează foarte adeseori, ca şi aluna, în fruntea unor poezii poporale, şi anume mai totdeauna ca un semn de nemulţămire, ne-ndestulare şi părere de rău. Iată o doină din Transilvania, care ni-o întăreşte aceasta: Frunză verde şi-o măslină, De-ar fi pânea cât de albă, Trecui Nistrul, apă lină, Tot este în altă ţară! 7 Trecui în ţară străină. Altă doină, tot din Transilvania, care ni-o spune aceasta, sună precum urmează: Foaie verde de măsline, Numai amar şi venin, Sunt singur în ţări străine, Unde nu-i pită, nici vin, Şi nici iarbă, şi nici flori, Numai lacrimi şi fiorii 8 9 Măslinul.5 3Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50; com. de dl Art. Gorovei: Măslinele, zdrobite §i întinse pe mămăligă caldă, se pun la gâtul copiilor cari au gâlci. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50. 5 Com. de dl Art. Gorovei. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50. 7 Bibicescu: Poezii pop. din Transilvania, p. 115. 8 Bibicescu, op. cit., p. 110. 9 Papahagi, p. 239; Şezătoarea, VIII, p. 8, 136, 151, 155; Tud. Pamfile, I, p. 14; Familia, XXIX, p. 247. Botanica poporană română 389 -ISf ’-jraţcon (vfificâţui &C£ a. oLârt *4) ÂcUra. Q con cu /&ncL cLLntvt/ fiÂ<% nufa£&~ f ca#4> j&ccta* ite&ci. IZ£ froau. m ccţ-t, m£^l fasef/l // &/ fa j/'atftj t £ (iieJ St itrajct^ Oh-trca^ 'ti (far (I-£L>^r/> tifcd f-o &> f 4yv^> ct/a/sa^cc-n fu, h' ffi fnas-er f ptfâtZr-faiţ cj-tcJu - oas-&Jo 4ţ0pi^ tV C^ f se nfn4’ra*£' nitfr’C Zc sttj S€*c! /ige tscfus ; farf? "a £usol f soocu , tg £sd ^ Ce£a 04. as tc&cc&> St' mat euZdu&j e&s 4k> CC&C ear*^«'\ 0 scoco **' â *Ju ^ l*&+*a , hau-*' o ^ţuuSJ, S.c r£%o4o€e6^ t£ axe duf# d-66>o &'<&«.*(; f t$eufr-toşusL4Xj ţ jfho-cuc*^ Sa. *uxj ! -—. cd^f-t ta fiu.x f PO £u*^co f l'j /. /0} - st' c% fa $Ceu\ 272. Mătrăguna (Atropa belladonna L.) Una dintre plantele care joacă rolul cel mai mare şi mai însemnat în farmecele şi vrăjile românilor de pretutindene este mătrăguna, numită altmintrelea, şi mai ales în Transilvania, încă şi cireaşa-lupului, doamna-codrului, doamna-bună, doamnă-mare, floarea-codrului, iarba-codrului, împărăteasă, împărăteasa-buruienelor, mătrăgiune, mătrăgună-doamnă-bună, mătrăgună-doamnă-mare, mătrăgună-iarbă-bună şi nădrăgulă.1 Fata, care voieşte să fie îndrăgită de feciori şi să se mărite mai degrabă, se-mbracă într-o zi de sec, precum: într-o luni, miercuri sau vineri, în hainele cele mai noi şi mai curate ce le are, ia o faţă de masă curată, o jumătate sau şi o ocă de holercă, un păhărel şi o pâne. Cu toate obiectele acestea se duce de dimineaţă până nu răsare soarele la mătrăgună, pe care o încunjură de nouă ori una după alta, zicând: Mătrăgună, poamă bună! Măritâ-mă-n astă lună, 1 Panţu: Plantele, p. 166; şi com. de Niculai Baltă, stud. gimn. în Blaj. 390 Simion Florea Marian De nu-n asta, -n ceealaltă, Să mă ştiu câ-s măritatâl2 Sau: Mătrăgună, doamnă bună! Mărită-mă-n astă lună, De nu-n asta, -n ceealaltă, Câ-i destul de când sunt fată\3 4 Sau: Mătrăgună rătezatâ, Mârită-mă, Doamne, odată, Că de când îs fată mare Patruzeci de ani îmi pare. Mă dusei în cea grădină, Mă uitai într-o fântână, Mă văzui fată bătrână. Dar după ce m-am uitat Mi-am pus hohotul în cap Ca să-mi meargă vestea-n sat, Că şi eu m-am măritată Apoi fata aşterne faţa de masă lângă trupina mătrăgunei, pune sticla cu holercă şi pânea pe dânsa, umple păhărelul cu rachiu şi, cinstind la plantă, zice: Mătrăgună, Poamă bună! Eu te cinstesc cu cinste) Cu dragoste şi cu pâne Să vie norocul la mine ... Norocul când s-a-mpărţit Eram cu plugul în câmp Puţintel mi s-a venit, Eu mătrăgunam sorocit! După aceste cuvinte bea holerca din păhar şi, împlându-1 din nou, stropeşte cu dânsul mătrăguna. Tot aşa împrăştie şi o fălie de pâne. Apoi ia pânea rămasă pe faţa de masă, pune sticla cu holercă pe cap, iară păharul plin ţinându-1 în mână, se întoarce spre casă, tot cântând şi chiuind cuvintele pe cari le-a pronunţat când a încunjurat mătrăguna. Acestea le repeţeşte miercuri şi vineri, însă totdeauna se-ntoarce pe alt drum decât pe-acela pe care s-a dus, şi-şi dă toată silinţa ca să n-o întâlnească nime pe cale, căci în cazul acesta tot farmecul e în zadar. 2 Dat. rom. din Poieni, dict. de S. P. Roşea. 3 Dat. rom. din Crasna, dict. de Mărioara Bărbuţă. 4 Dat. rom. din Dorna, din colecţia mea inedită. Botanica poporană română 391 Vinerea, după ce face tot ce s-a arătat mai sus, rupe mătrăguna sorocită, o pune pe faţa de masă şi o duce acasă. Aice o pune sub căpătâi şi o ţine până ce însărează, când face baie dintr-însa şi se scaldă. Sâmbătă de dimineaţă duce mătrăguna întrebuinţată iarăşi înapoi şi o lasă acolo de unde a săpat-o. E de-nsemnat că de astă dată, când se-ntoarce spre casă, nu numai că nu merge pe calea pe unde s-a dus, dar nici nu se uită înapoi. După acestea, crede fata că partea ei, ursitul ei în scurt timp are s-o ieie de nevastă.5 Alt mijloc prin care se-ntrebuinţează mătrăguna la farmecele de iubire e următoriul: Fata care voieşte să-şi facă pe dragoste ia puţină făină de grâu, o amestecă cu zahar şi cu miere şi, frământându-le pe tustrele la un loc, face dintr-însele o pânişoară mică, un fel de turtiţă şi, puind-o ca să se coacă la piept, între ţâţe, zice: Cum se ţin ţâţele laolaltă, Aşa să se ţie de mine şi ursitul meu, Care mi-i dat de la Duumnezâu! După ce coace pânişoara, o ia dimpreună c-o bucăţică de sare şi c-o jumătate de ocă de holercă şi-ntr-o joi sau sâmbătă de dimineaţă, până nu răsare soarele, sau şi mai de noapte, se duce cu două sau trei alte fete sau neveste, unde ştiu că se află vreun corci de mătrăgună. Soaţele sale trebuie să fie din amicele ei cele mai bune, cu cari nu s-a certat niciodată, nici nu se va certa sau se va pizmui vreodată. Ajungând la destinaţiune pun pânişoara, sarea şi sticla cu holercă (rachiu) lângă rădăcina mătrăgunei şi încunjură planta tustrele de trei ori, tot jucând şi chiuind: Mătrăgună, Doamnă bună! Eu te sorocesc cu pâne şi cu sare, Tu să-mi dai cinste şi dragoste mare Şi noroc Ca să joc, Şi-n norod când mă voi duce Toţi feciorii să m-apuce La-ntrebat Şi la jucat. Să fiu jucată Şi-ntrebată, Caut a ta Şi sărutată, Ca mine să nu mai fie altă fată! După acestea, fata ia sticla cu rachiu şi-nchină cu dânsa la altă fată, numind-o de fiecare dată cu numele feciorului pe care şi-a pus ea ochiul. Apoi, după ce închină şi bea fiecare câte o gură bună de rachiu, încep a se pişcă şi a se drăgosti, a se veseli, a cânta şi a chiui. 5 Dat. rom. din Poieni, dict. de S. P. Roşea. 392 Simion Florea Marian Când însă fata care-şi face pe dragoste pişcă pe vreuna din amicele sale, acesteia nu-i este iertat să zică: şezi sau dă-mi pace sau du-te-ncolo, căci în cazul acesta farmecul n-are nici un efect. Când se cinstesc una pe alta, fetele stropesc şi mătrăguna cu câte puţin rachiu. Apoi sapă planta şi o iau cu dânsele, lăsând în locu-i pânea şi sarea. Sticla cu holercă încă o duc cu sine şi, pe când se-ntorc acasă, tot cinstesc, joacă şi chiuie pe lângă versurile arătate mai sus o mulţime de chiuituri, îndătinate mai ales la nunţi. De cumva le surprinde cineva când încunjură mătrăguna sau numai le pândeşte şi, după depărtarea lor, ia pânea şi sarea din urma mătrăgunei săpate, atunci se zice că fetele cu farmecul ori nebunesc, ori, în cazul cel mai bun, n-au nici un folos din osteneala lor. Multe fete, surprinse la săparea mătrăgunei, după cum afirmă cele mai multe românce ştiutoare, au nebunit şi numai după un timp foarte îndelungat şi-au venit iarăşi în fire. Păstrarea secretului este deci dară de cea mai mare însemnătate la sorocirea şi săparea acestei plante. Făcând astfel, fata crede că are să fie îndrăgită de toţi şi feciorul pe care şi-a pus ea ochiul trebuie s-o ieie de nevastă.6 O samă de românce din Bucovina spun că mătrăguna ar fi de două feliuri şi anume: una, numită mătrăguna-neagră, care creşte mai ales prin pădurile umbroase de la munte, şi alta, numită mătrăguna-albă, care se face unde e locul cel mai curat şi unde arde soarele mai tare, precum sunt bunăoară opcinile, unde e ars locul atât de foc, cât şi de soare şi prin aceasta s-a curăţit de toate spurcăciunile. Deci feciorul sau bărbatul ce voieşte să fie mai ales şi mai distins între oameni, să ajungă la o stare mai înaltă şi mai însemnată, să fie iubit şi cinstit de toţi, ia vin, dulceţ sau zahar, pâne şi sare, şi-ntr-o zi de frupt, niciodată în una de sec, până a nu răsări soarele, se duce unde ştie că se află mătrăgună-albă şi, cum ajunge la dânsa, o unge cu dulceţ, o stropeşte cu vin, o îmbracă cu cămeşa sa şi apoi, luând o crenguţă rămuroasă de fag cu frunză cu tot şi dând rămurelelor dintr-însa numele acelora înaintea cărora voieşte să fie mai preferat, sau înaintea cărora voieşte să fie iubit, o încunjură cu crenguţa aceasta de trei ori, după aceea prinde a o săpa, zicând: Mătrăgună, Doamnă bună! Eu te sorocesc Cu pâne şi cu sare, Cu dulceţ şi vin, Şi cu ce-i mai bun în lume; Iar tu să mă faci Mai puternic Şi mai vrednic, Mai frumos Şi mai voios De cum sunt acuma A înaintea tuturora! 6 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac. Botanica poporană română 393 După ce a săpat-o şi a pus în locul ei pânea şi sarea, o ia cum a săpat-o, cu pământ şi cu cămeşă cu tot, şi aşa, punând-o pe cap, se întoarce cu dânsa acasă. Pe drum însă, când se-ntoarce spre casă, trebuie să se ferească ca să nu-1 vadă nime. După ce a adus-o acasă o pune într-o oală nouă în apă ne-ncepută şi apoi, după ce o scaldă pe dânsa, se scaldă şi cel ce-a adus-o. Iar după ce se scaldă, o pune undeva sus, deasupra icoanelor sau pe drăgariu.7 Dacă însă cel ce voieşte să fie mai ales dintre alţi oameni nu se poate duce singur ca s-o aducă, se poate duce şi altul în locul lui. Acela însă trebuie să ieie cămeşa aceluia pentru care voieşte s-o aducă şi cu aceasta să îmbrace mătrăguna. Mătrăguna aceasta se poate soroci şi mai pe lung timp, adică după cum voieşte omul, dară mai bine e să se sorocească pe cât trăieşte omul.8 Multe fete, ba, după cum mi s-a spus şi după cum am văzut şi eu singur în vreo câteva locuri, chiar unele neveste aduc câte un corci de mătrăgună şi-l răsădesc în grădină, ca la caz de trebuinţă să le fie la-ndămână. în cazul acesta se sapă mătrăguna în ziua de Ispas (înălţarea Domnului) de demineaţă până a nu răsări soarele şi tot în această demineaţă se răsădeşte în faţa casei despre miazăzi şi mai ales în dreptul fereştilor, menindu-se pentru norocul unui om anumit, care are a locui în aceeaşi casă, sau pentru care s-a săpat şi s-a adus din pădure. De casa la care se află buruiana aceasta se zice că totdeauna se ţine norocul, deci e bine să fie la toate.9 Fiecare fată care doreşte şi voieşte să fie norocită trebuie să aibă în grădina părinţilor săi măcar un corci de mătrăgună. Nu fiecine însă poate să sape şi să aducă planta aceasta acasă, fără numai o femeie iertată, o femeie părăsită, căci altmintrelea tot lucrul şi toată osteneala e în zadar. Bătrâna, adică femeia iertată, care se prinde că va aduce mătrăguna pentru cutare fată, se scoală desdemineaţă până a nu răsări soarele, se duce în pădure, unde ştie că se află mătrăguna şi, dacă voieşte s-o ieie pe joc, atunci se duce cu un şip de rachiu sau cu un singeap de zahar, iar dacă voieşte s-o ieie pe cinste şi noroc, atunci se duce cu un şip de vin, cu un colac şi cu miere. Dacă voieşte, poate şi fata să meargă cu dânsa. Ajungând la starea locului, zice atât baba cât şi fata: - Bună demineaţa, cucoană mătrăgună! Apoi, începând a juca împrejurul ei, continuă mai departe zicând: Să mă cinsteşti Cu joc Şi cu noroc, Că şi eu te voi cinsti Cu miere şi cu joc, Cu vin vechi şi noroc, Cu sare şi cu pâne 1 Grinda care stă de-a curmezişul, dedesubtul celorlaltor grinzi. 8 Dat. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu. 9 Cred. rom. din Căndreni, corn. de dl P. Ursul. 394 Simion Florea Marian Şi cu cuvinte bune! După rostirea acestor cuvinte, baba unge mătrăguna cu miere şi apoi, stropind-o cu vin, prinde a o săpa, iară fata joacă mai departe împrejurul ei. Sfârşind-o de săpat şi punând în locul ei pânea şi sarea, se întorc cu dânsa acasă şi o răsădesc în grădina fetei. Şi acuma, după ce au răsădit-o, când merge fata la joc sau şi în alt loc, ia lapte dulce şi zahar, iar dacă nu-i lapte, atunci ia apă curată, ne-ncepută, cu zahar şi udă bobiţele şi frunzele mătrăgunei, ţinând în acelaşi timp mâna dedesubt ca să nu curgă jos. După aceea se spală cu laptele sau cu apa aceasta pe obraz şi se duce mai departe, în credinţă că, făcând-o aceasta, oriunde va merge, va fi iubită de toţi. E totodată de-nsemnat că mătrăguna care are a se presădi se sapă şi se aduce acasă începând de la Paşti şi până la St. George sau până la Duminica mare, mai târziu nu!10 Cum se soroceşte şi se sapă mătrăguna când îşi face vreo fată pe dragoste, tot aşa trebuie să se sorocească şi când are să fie răsădită în grădină. Iar aice trebuie ţinută în cea mai mare curăţenie, la din contră, îndată se usucă şi piere.11 Cum că multe fete o samănă prin grădinile lor cu scop ca să fie iubite şi mai alese decât altele, ba cum că unele o păstrează în oale chiar şi peste iarnă, se poate vedea şi din următoarele versuri: Mătrăgună de sub pat Toată iarna te-am udat Şi tu nu m-ai măritat. Fire-ai foaie blâstămată Să nu-nverzeşti niciodată, Că nu m-ai făcut nevastă!12 Românii sau mai bine zis româncele din Moldova, jud. Suceava, cred şi zic că, dacă vrei să ai belşug şi peţitori buni şi cuprinşi să tragă la casa ta, să te duci, într-o zi de sărbătoare mare, în pădure, pe când încă nu s-a scuturat rouă, şi dacă găseşti mătrăgună, s-o aduci acasă, s-o pui în pod sau în streşina căsii, şi-ţi va merge bine.13 In corn. Tancu din jud. Vaslui fetele mari şi nevestele tinere întrebuinţează mătrăguna spre a face cu dânsa de dragoste ca şi cele din Bucovina. Şi ori de câte ori se apropie de această buruiană, umblă totdeauna curat îmbrăcate, vorbesc cu respect de dânsa şi se feresc de a rosti cuvinte necuviincioase la adresa ei, considerând-o ca o iarbă sfântă. Pentru acest scop mătrăguna se procură în următoriul mod: In luna april şi mai, înainte de Rusalii, căci după această dată, pierzând tot ce are bun în sine, ea rămâne fără putere de leac, se culege de cătră o femeie schimbată în cămeşă curată, şi aşa, 10 Dat. şi cred. din Costâna, com. de I. Butnariu, stud. gimn. 11 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac. 12 Petru Mureşan: Doine şi hore pop. din Solnocul inferior în Transilvania, publ. în Familia, an. IX, Pesta, 1873, p. 255. 13 Com. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 395 ca să n-o vadă nime, această femeie, fără a vorbi, sapă buruiana, iară în locul ei pune pâne sau mămăligă, miere ori zahar, şi săltând zice: Eu îţi dau miere, pâne şi sare, Tu să-mi dai leacul sfinţiei tale! Dacă culegătoarea trece peste un părău, aruncă în apă mămăligă ori pâne, pentru ca apa să ducă pânea ori mămăliga, iar nu leacul. Culegătoarea e foarte mulţămită când reuşeşte a nu fi văzută de nimene, crezând că astfel a scăpat de a fi rostit cuvinte urâte, cari ar putea nemici puterea lecuitoare a ierbei. Pe lângă acestea se potriveşte ca luna să fie plină, în care timp planta se soroceşte (se aşează) în gherbe14 de 5, 7 şi 9, numindu-se persoana căreia serveşte. Se alege o zi de dulce, se iau mai întâi cele 5 gherbe, se pun într-o oală nouă, se adaugă miere, zahar, pâne şi vin şi se zice: Eu îţi dau aceste bunătăţi Tu să dai leac şi frumuseţă lui N.l Peste toate acestea se toarnă apă ne-ncepută adusă de la trei izvoare, rostind cuvintele: Cum izvorăşte apa Eimpede şi curată, Aşa şi N. spălându-se Să fie luminată Şi de toată lumea întrebată! Oala se astupă la gură cu un capac de aluat sau azimă şi, punându-se la foc, fierbe înăduşită până sara, când persoana pentru care s-a sorocit face atâtea închinăciuni câte gherbe au fost în oală, bea din conţinut tot atâtea înghiţituri şi se spală pe la încheieturi, iar restul îl toarnă din cap aşa că, scena aceasta petrecându-se pe malul unui părău, apa să curgă în el. Plecând de la părău, trebuie să nu se uite îndărăpt, pentru că ceasul cel rău ce se află totdeauna în apropiere de mătrăgună, încercând a-i nimici puterea lecuitoare, să nu se lipească de acea persoană. Tot aşa se face cu 7 şi cu 9 gherbe. Alteori se caută un pom înflorit şi operaţia aceasta se face lângă el, iar buruienile din oală se anină prin crengi, unde rămân până se nimicesc de vreme. Unele persoane pun din rădăcina mătrăgunei în căciulă, sau o poartă cusută în vreo tivitură a hainei, şi aceasta pentru a fi cu vază în lume. Cârşmarii fac asemenea mult uz de mătrăgună. Ei o descântă, o sorocesc şi o aşează pe butoiul de vin ori de rachiu. Butoiul astfel descântat se duce în două-trei zile, căci lumea bea din el de se înebuneşte. Cu mătrăguna se face şi de urât contra duşmanilor. In cazul acesta nu i se mai zice doamnă, ci curat mătrăgună, şi cine o culege nu mai păzeşte regulile de mai sus amintite, ci din contră, caută a fi cât se poate de murdar şi rufos, pronunţând cuvinte urâte, făcând mişcări neregulate cu capul, cu mânele, cu ochii, invocând puterea fărmecătoare a plantei. Mătrăguna astfel pregătită se pune în mâncare şi băutură şi cine gustă, acela înebuneşte.15 14 O gherbă se alcătuieşte din trei fire, iarbă, hluj sau rădăcină. 396 Simion Florea Marian Românii din jud. Tecuci, tot din Moldova, cred şi spun că mătrăguna e aducătoare de avuţii. Bogaţii, cari te miri când au făcut o avere aşa de mare cum o au, o ţin în casă ca pe nişte moaşte sfinte, făcându-i la anumite sărbători petreceri mari. Dacă dau cuiva pe neştiute o rădăcină mititică de mătrăgună, s-o poarte la dânsul, acela moare de dragoste după cel ce a menit-o, ori fuge de-şi pierde picioarele când vreu ca doi să se despărţească în folosul uneia sau unuia. Când vreu să facă de dragoste cu mătrăgună, o culeg totdeauna cu mare bucurie şi tot în zorii zilelor mari; iar dacă vreu să facă cuiva de urât, atunci o culeg în zile de sec, de post, o sapă iarna ori pe vreme de ploaie. Când poartă cineva altuia năcaz, atunci îi dă mătrăgună de aceasta şi îl nebuneşte, că din nebuneala aceasta om ca toţi oamenii nu-1 mai vezi.15 16 De aice se vede că vine apoi şi zicala: Pare că ai mâncat mătrăgună. Sau: Pare că ai luat mătrăgună, adică: pare că nu eşti cu toate minţile, pare că ai nebunit. Vrăjitoarele din Muntenia, jud. Gorj, corn. Dobriţa, dau mătrăgună în mâncare şi băutură acelora pentru cari sunt plătite a-i pedepsi, înebunindu-i. Ele cred că, culegând mătrăguna în condiţiuni anumite, dau aceste buruiene puterea de-a înebuni pe oameni. Condiţiunile sunt: după ce babele au ajuns acolo unde creşte mătrăguna, se dezbracă, îşi despletesc părul şi descântă, făcând fel de fel de mişcări din cap, mâni şi picioare şi fugind într-o parte ca nişte nebune. Când se strâmbă astfel, sapă rădăcina pe care o prepară apoi acasă, pentru a o pune în mâncare sau băutură aceluia căruia voiesc să-i producă turburări în sănătate, care samănă cu nebunia. Cel ce-a înghiţit mătrăguna înebuneşte.17 Românii din unele părţi ale Transilvaniei cred şi spun că mătrăguna se poate lua pe făgădău (crâşmă), pe joc, pe măritat şi pe însurat, fiindcăTea este bună pentru toate celea. Fata ce doreşte şi voieşte să se mărite cât mai degrabă, se scoală desdemineaţă până a nu răsări soarele, se-mbracă în hainele cele mai bune şi mai frumoase ce le are, ia o piţulă de argint, pâne, sare şi miere de stupi şi cu acestea se duce apoi unde ştie că se află un fir de mătrăgună. Ajungând la starea locului, începe a săpa mătrăguna şi a zice: Mătrăgună, doamnă bună, Mărită-mâ-n astă lună, De nu-n asta, -n ceealaltă, Mâritâ-mă dup-olaltâ! 15 Apărătoriul sănătăţii, an. II, p. 202-203; dat. şi cred. rom. din Parpaniţa, jud. Vaslui, com. de dl S. T. Chirilean: Dacă ai pus mătrăgună în ladă şi ai menit-o pentru bogăţie sau cinste, te faci bogat ori cinstit, după cum ai menit-o. 16 Com. de dl Tud. Pamfile; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50: Cu mătrăgună se face de dragoste şi de urât. Când e pentru dragoste, se duce în pădure, o rupe cântând şi o poartă cu sine; când e de urât, o rupe plângând şi huind şi o dă flăcăului sau fetei căreia îi face de urât ca să o poarte fără să ştie (Mihăileni). O mai dau în băutură când au năcaz pe cineva de-l înebunesc.-, vezi şi Elena Voronca: Mătrăguna, publ. în Familia, an. XXVI, p. 114 şi 126, din care însă n-am reprodus aice nemică. 17 Apărătoriul sănătăţii, an. II, p. 201. Botanica poporană română 397 După ce-a rostit cuvintele acestea şi după ce-a săpat-o frumos, pune în locul ei piţulă, pânea, sarea şi mierea ce le-a adus cu sine şi apoi, luând-o şi întorcându-se cu dânsa acasă, o presădeşte într-un vas în pivniţă, punând lângă dânsa iarăşi puţină pâne, sare, miere şi o piţulă de argint, şi-n urmă, ori de câte ori trece pe lângă dânsa, zice: Mătrăgună, Doamnă bună! Te cinstesc cu pită bună, Şi cu sare Şi cu miere Şi c-o piţulă de-argint! Dar §i tu să mă cinsteşti Cu frumseţâ, Cu noroc Şi cu joc Să mă mărit cât degrabă! După aceasta, când voieşte fata să joace mult, pune vreo câteva fire de mătrăgună într-o oală nouă, aşează apoi lângă oală o turtă de târg, mărgele şi şepte ţevi de cucută, lat. Conium maculatum L., umplute cu vin. Toate acestea le pune într-un loc ascuns. Duminică, când e popa în biserică, le scoate din locul cel ascuns şi joacă în jurul lor, în credinţă că va juca apoi foarte mult.18 O samă de fete mari însă, tot din Transilvania, precum bunăoară celea din ţinutul Turdei, când vor să fie mult jucate de feciori, pun mătrăguna în Joia-mare la trastie, sub pragul uşei de la biserică, crezând că, făcând-o aceasta, feciorii tot anul le vor juca mai mult decât pe altele.19 Alte fete mari, asemenea din Transilvania, cari vor numaidecât să se mărite, se scoală până a nu răsări soarele, iau pâne de grâu şi sare şi apoi, ducându-se cu acestea unde ştiu că se află vreun fir de mătrăgună şi săpând mătrăguna, pun în locul ei pânea şi sarea ce-au adus-o cu sine. După aceasta, întorcând cămeşa pe dos şi spunând rugăciunile, iau mătrăguna şi, învârtind-o mereu în mână, zic: Mătrăgună, doamnă bună, Mărită-mă-n astă lună De nu-n asta,- n ceealaltă Mărită-mă dup3 olaltă; Mărită-mâ goagă nene, Mărită-mă, că mi vreme, Că de nu mi mărita Mare goagă te-a mânca, Că de cap te-oi apuca, De pământ cu tine-oi da 18 Com. de dl Adrian Oţoiu, teolog în Blaj. 19 Com. de dl I. Rus, stud. gimn. în Blaj. 398 Simion Florea Marian Ca să ştii că io-s mai tare, Nu mă tem de-a ta mustrare. Dar mătrăguna încă zice: - Lasă buruiana să-nspice, Că dacă a înspica Apoi te vei mărita După cine tu vei vrea Numai să ai voie După un fecior de stat, Care-i mai frumos în sat, Frumos şi gazdă mare Să nu-ţi facă supărare, Fără să fii fericită Ca o muiere cinstită! 20 In unele părţi din Selagiu, în Ungaria, este datină că atât o samă de fete mari, cât şi o samă de văduve tinere să se adune la un loc în Joia-mare, adică în Joia-Patimilor Domnului Isus Christos desdemineaţă, până a nu răsări soarele, şi apoi să se sfătuiască împreună cu o babă vrăjitoare: unde ar putea merge ca să afle şi să aducă mătrăgună acasă. In alte părţi însă, tot din Selagiu şi tot spre scopul acesta, se adună mai multe fete şi văduve tinere la un loc în ziua de Paşti, după ce a ieşit preotul de la biserică. Adunându-se câte au avut să se adune şi punându-se în cale ce şi cum să facă, iau cu sine o glajă cu vin, un păhar şi pască sfinţită, şi cu toate acestea se duc apoi în pădurile unde ştiu de mai nainte că se află multă mătrăgună. Ajungând la starea locului şi dând peste vreun fir de mătrăgună, o încunjură din toate părţile, ca şi când mătrăguna ar vrea să fugă de dânsele şi de n-ar voi s-o lase, şi apoi, cinstind-o cu vin, zic: Mătrăgună, Doamnă bună! Cinsteşte-mă tu pe mine Cum te cinstesc eu pe tine Cu vin slujit şi cu pască, Dumnezău să te trăiască, Să ne fii spre folosire La a noastră trebuire! Rostind cuvintele acestea, baba, căci ea începe totdeauna mai întâi, bea un păhar de vin, al doilea păhar îl toarnă pe mătrăgună, iar după aceasta cinstesc pe rând câte un păhar fetele şi văduvele ce se află de faţă. După ce fiecare a cinstit câte un păhar de vin, baba, începând a săpa mătrăguna cu un cuţit, zice: 201. Pop Reteganul: Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni, Gherla, 1891, p. 7; cf. şi Gutinul, an. I, Baia-mare, 1889, nr. 1. Botanica poporană română 399 Scumpa noastră mătrăgună Te săpăm cu voie bună Din acest loc părăsit, Unde-ntâi ai răsărit Şi te-om duce apoi în sat, Unde-i locul mai curat, Loc curat şi nespurcat Pe a ta samă gătatl După ce-au gătat-o de săpat, o trag afară cu cea mai mare chibzuială, ca nu cumva să se rumpă vreo rădăcină, că apoi nu e bună de leac. Iar după ce-au scos-o, ţinând-o baba cu mâna, fetele o cinstesc pe rând câte c-un păhar de vin, zicând: Să trăieşti tu mătrăgună, Că-ţi închin cu voie bună, Cu vin de la Paşti slujit, Ce pe-a ta samă-i gătit, Dăruieşte-mi mult noroc, Oricucine-oi vrea, să joc! Sfârşind cuvintele acestea de rostit, o rădică în sus şi iară o lasă-n jos, şi tot aşa o poartă una la alta, sărutându-se, jucând, împingându-se şi făcând fel de fel de nebunii, cugetând în mintea lor că tocmai aşa vor face mai pe urmă şi feciorii cu dânsele. Iară dacă, afară de mătrăguna aceasta, care s-a săpat şi s-a scos pe noroc, mai găsesc încă şi altă mătrăgună, atunci o sapă şi o scot şi pe aceea, însă cu totul altmintrelea decât pe cea dintâi. Când o sapă pe cea din urmă, care se scoate pe ceartă şi bătaie, se ceartă grozav, se smulg de părul capului, se trag pe jos, se pălmuiesc, se scuipesc în faţă, se suduie, dar nicidecum într-adins, ci numai glumind şi râzând cu hohot de se răsună pădurea. Sfârşind de săpat şi de scos acuma şi pe aceasta, pun pe cea dintâi pe vârful capului, iar pe a doua o bagă în sân şi aşa se-ntorc apoi cu dânsele spre casă. Intorcându-se spre casă şi întâlnindu-se pe drum cu vreun fecior, bucuria lor e nespus de mare, crezând că mătrăguna le va fi de mare folos, că de-acuma înainte feciorii au să le bage totdeauna în samă. Din contră însă, dacă întâlnesc vreo muiere sau fată, sunt foarte scârbite, crezând că mătrăguna nu le va fi de nici un folos. Sosind acasă, merg de-a dreptul în grădină la locul pregătit de mai nainte pentru mătrăgună şi acolo, săpând o gropiţă frumoasă, aşezând-o într-însa şi tocmindu-i rădăcinile cu mâna ca nu cumva să se boţească sau să se rupă vreuna, rostesc următoarele cuvinte: Noi pe tine, mătrăgună, Te sădim cu voie bună. Dar şi tu să ne ajuţi Şi orice să ne asculţi. Noi cu tămâie sfinţită Şi pască de cea slujită Din ziua de Joia-mare 400 Simion Florea Marian De la sfintele altare Şi cu vin de cel slujit De la preot remâdit (?) Şi-n toată duminica Nafurâ vei căpăta. Toate-acestea ţi le dăm Şi frumos că te rugăm Toate noroc să avem Şi-n tot danţul să jucăm, Să jucăm cu cine-om vrea Tot naintea altora! După ce gătesc de răsădit şi de rostit cuvintele acestea, netezesc locul pe lângă dânsa şi apoi pun lângă ea o măsuţă micuţă, iară pe aceasta o pască, tămâie şi un păhar cu vin, toate slujite sau mai bine zis sfinţite, însă toate le aşează şi le tocmesc astfel ca nime să nu deie peste dânsele, căci dacă ar şti feciorii din sat sau alte fete, cari nu au o asemenea buruiană pe lângă casele lor, atunci ar fi vai şi amar de frunzele ei. Iar fetele ce-au adus-o, după ce au presădit-o, o cearcă mai în toate zilele şi, de cumva nu plouă afară, o udă anume ca să crească. Duminică demineaţa, după ce a ieşit preotul de la biserică, merge fiecare fată la dânsa şi, rumpând vreo câteva frunze, zice: Eu pe tine, mătrăgună, Te-am sădit cu voie bună. Da şi tu să mă ajuţi, Orişice să mă asculţi. Eu cu tămâie sfinţită » Şi pască de cea slujită Din ziua de Joia-mare De la sfintele altare Şi cu vin de cel slujit De la preot remâdit Şi-n toată duminica Nafură vei căpăta. Toate-acestea ţi le dau Şi frumos că mi te rog Să-mi dai şi tu mult noroc în tot danţul ca să joc, Să joc cu cine voi vrea înaintea altora! Rostind cuvintele acestea, bagă frunzele rupte în sân şi aşa se porneşte şi se duce apoi la joc sau la altă petrecere. Ajungând la joc, caută vasul din care beu feciorii de regulă apă, strecură într-însul pe furiş vreo câteva frunzişoare de mătrăgună de cea sorocită pe noroc şi pe joc şi apoi, făcând-o aceasta, Botanica poporană română 401 crede ea că feciorii pe nici una dintre celelalte fete din sat nu le vor juca aşa cum vor juca-o pe dânsa, fie ea avută sau săracă, frumoasă sau urâtă. Iar dacă va arunca în vas mătrăgună de cea sorocită pe ceartă şi bătaie, atunci e mânia lui Dumnezău ce fac feciorii: se ceartă, se-mping, se trag de cap şi se bat ca nişte ieşiţi din minte.21 In Crişana domneşte superstiţiunea că, dacă voieşti să iei de la cineva gândurile cele bune, atunci trebuie să recurgi la ajutoriul unor femei bătrâne, numite hoarce. Acestea îţi fac apoi voia, aşa că au nişte fire de mătrăgună descântată de ele în nouă ani pe un loc unde au văzut ele odată vântoasele întorcându-se. Dar ca mătrăguna aceasta să aibă efectul dorit, trebuie să fie descântată ne-ntrerupt peste nouă ani şi totdeauna la finea fiecărei luni, la miezul nopţii, când toată lumea doarme.22 Românii din Marmaţia sau Maramureş cred şi spun că mătrăguna e de trei feliuri şi anume: una, care se numeşte mătrăguna-dragostei şi care are floare galbănă şi e subţire la rădăcină. Cuvintele cari se recitează când se sapă şi se ia mătrăguna aceasta din pădure sunt mai aceleaşi cari se recitează şi de cătră româncele de prin celelalte ţări. A doua mătrăgună e mătrăguna-de-nebuneală. Floarea acesteia e de coloare cafenie-închisă, iar rădăcinile sale sunt groase. Şi se zice că dacă se pun din rădăcina acesteia vreo câteva bucăţele în rachiu, oamenii cari beu din acest rachiu nebunesc pe un timp. Această mătrăgună o iau aşa că merg două sau trei muieri ori fete acolo unde creşte această mătrăgună, prind a bea rachiu şi a închina şi plantei. După aceasta se dezbracă de tot, nelăsând pe sine nemic. Iar după ce-au băut rachiul, prind a se trage de cap una pe alta şi a se bate, făcând întocmai după cum fac şi nebunii. Al treilea fel de mătrăgună e acela care se ţine şi-n grădină şi care se numeşte mătrăguna-vacilor, fiindcă e bună pentru vaci, deoarece, dându-se vacilor în nutreţ, laptele acestora e mai gros şi au smântână şi unt mai mult. Despre acest fel de mătrăgună se crede că dacă se fură dintr-însa numai o frunză, atunci piere cu totul din grădina în care a fost presădită. Rădăcina acestei mătrăguni e cu mult mai subţire decât cea a mătrăgunei-de-dragoste, mai ales când prinde a creşte şi n-are numai două frunze, şi când înfloreşte. Iar floarea ei e roşie şi în mijloc galbănă.23 Acestea sunt toate datinele şi credinţele românilor despre săparea, aducerea, presădirea prin grădini şi întrebuinţarea mătrăgunei la farmecele de dragoste şi vrăjile de ură. Pe lângă cele înşirate până aice însă mai sunt încă şi-o mulţime de doine şi hore, cari asemenea arată cum se-ngrijesc, mai ales fetele, de mătrăguna ce-o aduc şi-o presădesc prin grădinile lor şi cum se folosesc mai pe urmă de dânsa. Aşa o doină din Transilvania, care ne arată cum o fată s-a îngrijit toată iarna de mătrăguna ce-a ţinut-o sub pat şi tot nu i-a ajutat nemică ca să se poată mărita, după cum i-a fost dorinţa, sună precum urmează: 21 Com. de dl Mihai Bene. 22 Albina Carpaţilor, an. IV, Sibiu, 1879-1880, p. 243, nota 1. 23 După spusa românilor din Moisei, com. de dl Vasile Dragoş. 402 Simion Florea Marian Mătrăgună dintre şetre, Bine joacă două fete, Dar nu joacă ca una, Care-a rupt mătrăguna. Mătrăgună de sub pat Toată iarna te-am udat Şi tu nu m-ai măritat; Şi te-am udat cu vin dulce, Tot am gândit că m-oi duce. Mătrăgună, doamnă bună, Mărită-mă-ntr-astă lună, Că de nu me-i mărita, Eu tare m-oi supăra Şi în foc te-oi arunca, Pe măicuţa oi lăsa Şi de moarte m-oi găta!24 Iar o variantă a acestei doine, tot din Transilvania, şi anume din Solnocul inferior, sună astfel: Magerană, doamnă bună, Mărită-mă-n astă lună, De nu-n asta,-n ceelaltă, Că de mult sunt şi eu fată! Mătrăgună de sub pat, Toată iarna te-am udat Şi tu nu m-ai măritat. Fire-ai foaie blăstămată, Să nu-nverzeşti înc3 o dată Că nu m-ai făcut nevastă!25 Am amintit mai sus că fetele, după ce-aduc şi presădesc mătrăguna prin grădinile lor, ori de câte ori se duc la joc sau la atare petrecere, iau şi câte una sau mai multe frunze de mătrăgună în sân, cu scop ca să fie jucate sau spre a vârî zizanie şi ură între doi inşi cari se iubesc. Această datină şi credinţă rezultă şi din următoarea chiuitură din Sabolciu în Bihor sau Biharia: Mătrăgună dintre cepe, Bine joacă două fete, Dar nu joacă ca una La care-i mătrăguna! 26 Tot această datină şi credinţă se poate vedea încă şi din următoarea chiuitură din Selagiu în Ungaria: Mătrăgună frumuşea, Bine joacă mândra mea; Dar nime nu şti de ea Că are-n sân mătrăgună, Bate-o, Doamne, şi o tună!27 Iar cum că fetele ce poartă mătrăgună la sine ar fi mai căutate şi mai jucate tocmai din cauza acestei plante, se vede din următoarea chiuitură, tot din Selagiu: Cine joacă mai nainte E nebun şi fără minte, Joacă cu fata nebună Inşălat cu mătrăgună! 28 24 Iuliu Moldovan: Cântece pop., publ. în Gazeta Transilvaniei, an. LI, Braşov, 1888, nr. 121. 25 Petru Mureşan: Doine şi hore pop. din Solnocul interior în Transilvania, publ. în Familia, an. IX, p. 255. 26 Avram Igna: Chiuituri din com. Sabolciu în Bihor, publ. în Familia, an. XXXII, Oradea-mare, 1896, p. 416. 27 Com. de dl Mihai Bene. Botanica poporană română 403 Scopul principal al celor mai multe fete cari poartă mătrăgună la sine e de-a fărmeca pe feciori cu dânsa, anume ca aceştia să le iubească, să le joace şi la urma urmelor ca să le ieie de neveste. De multe ori însă, pe lângă mătrăgună, după cum ne arată o doină din Bucovina, mai întrebuinţează ele încă şi alte obiecte. Iată şi doina respectivă: De la deal de scurătură Şuieră badea din gură. Eu-l cunosc pe şuierat, Că el este fărmecat. Da cine l-o fărmecat? O nevastă cu bărbat, Şepte fete din Bârlad! Nu toate fetele însă poartă mătrăgună la sine numai cu scopul de-a fărmeca, ci şi de-a face cu de-a sila pe feciori ca să le iubească şi să le ieie de soţie. Iar în caz că aceştia, precauţi fiind, se feresc, atunci ele caută, tot cu ajutoriul mătrăgunei, de-a le curma firul vieţii. Iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină din Bucovina, com. Mitocul Dragomirnei: Ce-am auzit, dragă, eu? Am auzit şi te ştiu, Că porţi mătrăgună-n brâu Şi omori omul de viul28 29 30 Iar o altă doină, din Transilvania, în care o fată se plânge că nu l-a făcut pe iubitul ei s-o ieie de frică de nevastă, sună precum urmează: Bare-mi rău, bădiţă, pare, Pare-mi rău că nu ţi-am dat Mătrăgună cu urzică, Să mă iei, bade, de frică. Nici acuma nu-i târziu Şi ţi-oi pune-o la colop 31 Ca un fir de busuioc, Şi ţi-oi pune-o la bertiţă Ca un fir de tămâiţă, Şi ţi-oi pune-o-n pălărie Ca pe-o floare de scumpie. 32 Datina şi credinţa aceasta e atât de răspândită pintre românii de pretutindene, încât nu o fată, care se ocupă cu asemenea bosgoane, face luător de samă pe alesul inimii sale, zicându-i: Măi bădiţă, bâdişor, Da cu ce l-au fărmecat f Cu-apă lină Din fântână, Mătrăgună De cea bună, Şepte paie de la pat, Cu trei peri de lup turbatl 29 28 Com. de dl Mihai Bene. 29 Din Ciahor, distr. Cernăuţului, com. de dl At. Pridie, pe când era încă studinte. 30 Din colecţiunea mea inedită. 31 Colop = pălărie. 32 Măriţi Neagoe: Doine pop. din Ardeal, publ. în Familia, an. XXVI, p. 527. 404 Simion Florea Marian Când îi mere într-alt sat, Nu-ţi lega murgu de gard, Nu-ntra-n casă nechemat, Nu bea păhar ne-nchinat, Că deasupra-i băutură, Dedesuptu-i mătrăgună, Mătrăgună cu otravă Ca să-ţi fie hâda dragâl33 Fetele, cari nu sunt în stare sau cărora nu le dă mâna a aduce şi a planta mătrăgună prin grădinile lor de frica părinţilor, o cumpără de pe la o samă de vrăjitoare, mai ales de pe la ţigance, şi apoi o întrebuinţează ca şi pe cea adusă. Iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină din Bihor: Mătrăgună, mătrăgună, Da oare de ce eşti bună? De te cumpără fetele Pe fărină, pe paprică, Pe sama ta, măi Miculă, Pe fărină de mălai Pe sama ta, măi Mihai.34 Multe fete, după cum am văzut, caută să facă pe feciorii pe cari şi-au pus ele ochii ca să le ieie de neveste. Şi feciorii, în prima lor înbuimăcire de cap şi nebuneală, neştiind ce e cu dânşii şi ce fac, le iau. Dar mai pe urmă, după ce se debuimăcesc de cap, după ce-şi vin în fire şi văd ce prostie mare au făcut, e vai şi amar de soţiile lor, cari s-au încumetat ca prin farmece şi vrăji să-i facă a le lua. Iată ce ne spune în privinţa aceasta o fată din Munţii apuseni ai Transilvaniei şi anume din comuna Buciumi-Poieni: ţ Tuturor lumea li-i dragă, Mie mi-i cerneală neagră; Tuturor lumea li-i bună, Dar mie mi-i mătrăgună; Tuturor le pare bine C-a picat râul pe mine. Dar nu-i pară nimărui C-a pica pe pruncii lui Şi n-are de ce-i părea Că şi pe el a pica.35 In fine, merită a fi amintit şi aceea că mătrăguna, după cum ne spune o doină tot din Munţii apuseni ai Transilvaniei, se pune de cătră unele neveste şi-n scăldătorile copiilor celor mici, anume ca aceştia să fie mai aleşi şi mai distinşi decât sama lor. 33 Mândrescu: Literatura pop., p. 69. 34 Avram Igna: Chiuituri din corn. Sabolciu în Bihor, publ. în Familia, an. XXXII, p. 428. 35 Gr. Sima al lui Ion: Cântece pop. (din Bucium Poieni), publ. în Familia, an. XIX, p. 32. Botanica poporană română 405 Dacă nu m-am legănat Maica rău m-a blăstămat Să n-am Paşti, să n-am Rusale, Să le-ajung mergând pe cale; Să n-am Paşti, să n-am Crăciun, Să le-ajung mergând pe drum?6 Iată şi doina respectivă: Frunză verde lemn crescut, Măicuţa, când m-a făcut, Doamne bine i-a părut. Maica, de părere bună, M-a scăldat în mătrăgună. Leagănul de măgheran Să mă leagăn de mâgan. Afară de celea ce s-au înşirat până aice, mătrăguna serveşte românilor încă şi ca medicament contra frigurilor, a durerii de măsele, a sugelului, a beşicei, a lungoarei, a pelagrei, a junghiurilor, precum şi a altor boale. In cazul acesta se soroceşte cu pâne, cu sare şi cu rachiu şi se aduce acasă cu cea mai mare curăţenie, întocmai ca şi pentru farmece. Românii din Bucovina, cari au friguri, după ce o sapă sau o rup, se leagă cu dânsa la cap, şi astfel de multe ori se vindecă; atâta e rău numai că acest medicament cam nebuneşte pe cei ce-1 întrebuinţează, dar nu după mult timp această neplăcere dispare.36 37 Românii din Banat, precum şi cei din Biharia, întrebuinţează mătrăguna asemenea, între multe altele, şi pentru vindecarea frigurilor. Iată ce ne spune în privinţa aceasta Sim. Mangiuca: Mătrăguna, care după credinţa poporului, este doamnă şi mamă bună: a) se vrăjeşte pe parte, cum că cutare fată să ia de bărbat pe cutare fecior, cum că cutare muiere măritată să moară şi bărbatul acesteia să ia pe aceea de soţie, căreia i s-a făcut pe parte; cum că cutare om să aibă noroc în întreprinderile lui; neguţitorii noroc la târg, speculanţii în speculaţiunile lor, fetele la joc şi amor; b) se descântă pentru sănătatea celor bolnavi, cari prin alte leacuri cercate nu s-au mai putut însânătoşa de beteşugul lor (friguri). Cu un cuvânt, la mătrăgună, doamna bună, se poate vrăji şi descânta pentru câte toate cugetavere şi de poftit lucruri, căci dânsa este tămăduirea şi mântuirea universală. La dânsa în pădure trebuie să te duci cântând, mâncând şi bând, adică bucurându-te, şi, ajuns acolo, te aşezi lângă ea tot petrecându-te cu bucurie şi nevorbind nemic cu ea, până socoţi că şi ea va fi cu voie bună. Apoi, după un timp de petrecere lângă dânsa, salutând-o (dând bună ziua, demineaţa ori sara), începi a vorbi cu ea, preamărind-o şi împărtăşindu-i dorul pentru care ai venit. Spălarea cu mătrăgună pentru friguri se face aşa: cel bolnav ia cu sine o cămeşă de ale sale curată, spălată, ia miere (de stup) într-un păhar de troacă (curcubetă) neînceput (din care nu s-a mai băut nemic), apă într-o găleată ori într-alt păhar asemenea, aţă roşie (arnigiu), un ban de argint şi un colac curat (nu mestecat cu secară). Luând aceste toate cu sine cel bolnav, descântătoarea pleacă cu dânsul (dar este iertat numai atunci a merge la mătrăgună, când dânsa a făcut boabă, adică între Sântă-Mării, şi atunci numai în duminica nouă, tânără, adică în duminica cea dintâi după lună nouă), în pădure, de cu 36 Gr. Sima al lui Ion: Cântece pop. din Bucium Poieni, publ. în Familia, an. XIX, p. 293. 37 Dat. rom. din Poieni, dict. de I. P. Roşea. 406 Simion Florea Marian sară, ca să ajungă acolo la mătrăgună în amurg, când se desparte ziua de noapte; acolo la mătrăgună se aşterne cămeşa bolnavului sub dânsa şi celelalte lucruri aduse, împreună cu cămeşa, se pun deasupra de cămeşă. După acestea, descântătoarea, făcând cruce şi închinându-se dinaintea mătrâgunei până la pământ, începe a descânta astfel: Bună sara, mătrăgună, Doamnă şi mamă bună! Ori: Mătrăgună mare, Doamnă mare! Care umbli cu capetele pe ceriuri, Cu rădăcinile pe sub pământuri, Iară cu poalele (frunzele) Pe vânătări şi vânturi. Tu, care eşti doamna ceriurilor Şi a viforurilor, Tu, care eşti doamna florilor, căci înaintea ta se-nchină şi pe tine te preamăresc toate florile, la tine mă rog şi ţie mă închin eu cu coatele goale şi genunchii goi şi cu fruntea plecată până la pământ. Aice descântătoarea face mătănii, sărutând pământul, şi apoi prourmează: Ca tu bine să voieşti, să aduci putere, snagă şi sănătate, adică să aduci leac pentru bolnavul acesta N. N., tu să te duci peste noapte, să umbli pe dealul Sterideal, şi pe munţii Semenicului, şi de nu vei afla leacul acolo, să-l cauţi prin caraule, cârşii şi stânci, să te duci să umbli peste toată faţa pământului, prin munţi şi păduri, prin văi şi livezi, prin flori înflorite şi lemne înverzite, prin poiene de iederă, de semenic, de foiofiu şi de priboi, prin tisă, prin mărăcini şi matacini38, să-l cauţi la izvoare, la râuri şi sub pietrile pământului, să cauţi în adâncul mărilor, să cauţi în vânturi şi pe aripile vânturilor, în vânătările ceriului şi la marginile pământului, şi, de vei afla leacul, să-l aduci şi să-l pui aci în acest păhar de apă (ori în găleată), ca să-l vadă demineaţa bolnavul bine şi mai bine, şi prin acel leac să aduci lui N. N. puterea lui, snaga lui, vârtutea lui şi îndemnul lui, capul lui, inima lui, rânza lui, picioarele lui, mânele lui etc., cu un cuvânt, să-i aduci iară sănătatea lui, căci eu cu bun dar te dăruiesc.39 Iară tu să-i pui lui N. N. cap la cap, ochi la ochi, mâni la mâni, piept la piept, inimă la inimă, rânză la rânză, şele la şele, picioare la picioare, os la os, putere la putere, virtute la virtute, îndemn la îndemn şi sănătate la sănătate, şi aşa te las, mamă mătrăgună, peste noapte curată, luminată, ca argintul spălată şi ca aurul strecurată! După acestea descântătoarea îşi face cruce închinându-se până la pământ dinaintea mătrâgunei, poftindu-i sănătate şi luându-şi noapte bună de la ea, se retrage dinaintea ei la un loc de vreo cinci stânjeni, face foc şi se culcă acolo şi doarme cu bolnavul peste noapte. 38 Ierburi cari cresc prin ape şi la marginile lor, cari se întind şi înoată pe apă. 39 Aice se-nţeleg darurile aduse şi puse pe cămeşă sub mătrăgună. Botanica poporană română 407 Demineaţa iară în revărsatul zorilor, când se desparte noaptea de ziuă, se scoală descântătoarea împreună cu bolnavul şi, ducându-se iară la mătrăgună şi după ce i-a dat bineţe, zice: Bună demineaţa Mătrăgună, Doamnă bună! iară începe a descânta tocmai ca sara, numai strămutând celea de strămutat, căci în loc de: Du-te, umblă, caută şi adă leacul şi-l pune aci în acest păhar, se zice: Dusu-te-ai, umblat-ai, căutat-ai şi adus-ai leacul şi pusu-l-ai aci în pahar, spre lecuirea acestui bolnav. După ce a gătat cu descântatul, luând de la mătrăgună cu mulţămire paharul ori găleata cu apă, dă bolnavului să guste, în urmă îi toarnă toată apa în cap, apoi asemenea luând şi pâharul cu miere, unge cu acesta pe bolnav şi, arnigiul cu banul de argint legându-i-l la gât, îl îmbracă în cămeşa cea nouă, şi aşa grijit şi descântat pleacă descântătoarea cu el acasă, dând mamei mătrăgune mulţămite desclinite, luându-şi sănătate de la ea şi preamărind virtuţile ei. Mătrăguna, la care se descântă ori se vrăjeşte, se uscă, adică după expresiunea poporului se face mormânt, dacă omul pentru care se vrăjeşte ori vraja nu succede, căci după descântare ori vrăjire leagă descântătoarea peste trupina mătrăgunei statul (lungimea şi lăţimea trupului, măsurată cu aţă de trei colori) omului cui se descântă. în poienile de mătrăguni din păduri, toate mătrăgunile, câte sunt vestejite, se numesc mormânturi de mătrăguni moarte, pe cari le-au tras sub moarte oamenii morţi cărora li s-au descântat ori s-au vrăjit la ele. Este o impozantă scenă în poienile pădurilor atari mormânturi de mătrăguni40 Dacă cineva are durere de măsele şi prin urmare se umflă foarte tare la fălci, să ia o frunză de mătrăgună, să o ungă cu unsoare de gâscă şi să o lipească la umflătură, atunci, cui îi este de leac, îndată se vindecă. Tot cam în chipul acesta se vindecă şi cei ce au sugel şi beşică.41 Dacă cineva are lungoare, leagă frunze de mătrăgună la cap şi durerea îi încetează.42 Româncele din Moldova, jud. Covurlui, întrebuinţează rădăcina de mătrăgună la vindecarea pelagrei, precum şi a altor maladii incurabile. 40 De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 539-541; şi com. de dl Vasile Sala, învăţător în Vaşcău: Mătrăguna o beu oamenii cu rachie şi scapă de friguri şi alte morburi; li se strâmte grumazul de ea, de abia înghit şi văd tot pete negre dacă o beu. Cu ea mai fac băboane de urât şi de dragoste. 41 Dat. rom. din Crasna, dict. de Z. Tuniac; tot de acolo, dict. de Anisia Isupel, com. de Victor Percec, stud. gimn.: Mătrăguna cu floare frumoasă, de coloare roşă-întunecată, ca cerceii, se-ntrebuinţează la orişice, mai ales însă la tras din beşică. 42 Dat. rom. din Munţii apuseni ai Transilvaniei, com. de dl Aur. Gligor; a celor din Târgu-mare (Şaldorf), com. de Niculai Baltă, stud. gimn. în Blaj: Floarea-codrului creşte prin păduri cu muşchi, la o înălţime de 1 m şi e stufoasă. Floarea ei e vânătă iar fructul negru şi mare ca porumbrelele. Despre această plantă se crede că e o floare sfântă. Scoţând-o şi aducând-o acasă, o sădesc într-un loc curat, unde creşte şi se înmulţeşte, iar dacă o pun într-un loc necurat, se mută într-un loc curat. Dacă e cineva bolnav, scoţându-i rădăcina şi fierbându-i-o, se însănătoşeazâ. 408 Simion Florea Marian Spre scopul acesta se fierbe o bucăţică de rădăcină de mătrăgună ca un fir de bob, 250 gr de vin alb, duminică sara. Luni demineaţa bolnavul o bea toată, nu bea însă în ziua aceea apă, ci numai vin cald.43 Pentru cei ce sufăr de junghiuri, mătrăguna cu care se vindecă acestea se descântă astfel: Bună demineaţa, împărăteasă, Pe cale, Doamnă mare! Pe cărare Eu îţi dau pâne, vin şi sare, A apucat, Tu să-mi dai măriele, Cu o mulţime de şerpi în cale împărăţiile S-a întâlnit Şi leacurile tale. Cu gurile căscate, Eu îţi dau ţie miere şi unt, Cu limbile ţapoiete, Tu să-mi dai leacurile Cu gura îl muşca, Şi bunurile Cu limba îl înţepa, De pe pământ. Toţi şerpii Cum te-am luat eu Pe trupul lui se-ncolăcea. Din pământul tău, El s-a spăriat, Din tulpina ta, S-a înfiorat, Din rădăcina ta, De carne, de şale, de spinare Aşa să iei (cutăruia) boala, S-a-ncleştat, Lipitura, Puterea i-a luat. Spărietura, El s-a văitat, Bântuiala, S-a tânguit, Ameţala, Maica Precistă l-a auzit, Că N. nu te poate purta, La el s-a coborât, Nu te poate ţinea, T De mâna dreaptă l-a luat, Că este în apă botezat în râu la Iordan l-a botezat, Şi cu mir amestecat. L-a curăţit N. demineaţă s-a sculat Şi cu leac mare l-a dăruit! 44 Când zace cineva de boală grea, i se dă ceai de mătrăgună, care ori îl omoară, ori îl însănătoşează întocmai ca şi maslul.45 Se fierbe adică o bucăţică mică de rădăcină de mătrăgună, se face dintr-însa ceai şi se dă de băut bolnavului care înebuneşte. După trei zile trebuie să-şi vie în fire; atunci, de nu va fi vindecat de boala ce o are, e o dovadă că nu se mai vindecă pe veci.46 In Doftana de lângă Târgul Ocna, mătrăguna se întrebuinţează contra durerii de picioare, de mâni şi de şele, apoi contra frigurilor, precum şi a altor boale. Cel ce are a săpa mătrăguna spre scopul acesta se duce la dânsa cu o bucăţică de pâne şi cu una de sare şi, înainte de-a o săpa, zice: Mătrăgună, doamnă mare! 43 Cronica, an. VI, nr. 1454, p. 2. 44 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. 586. 45 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 46 Dat. rom. din Moldova, jud. Neamţ, com. Gârcina, com. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 409 Eu te dăruiesc cu pâne şi cu sare, - - Iar tu lui N. leac să-i dăruieşti De durere de dânsele să-l mântuieşti! După rostirea acestor cuvinte, sapă mătrăguna şi în locul ei lasă pânea şi sarea. Aducând-o acasă, o fierbe cu apă ne-ncepută într-o oală nouă. înainte însă de-a se da omului să beie din apa cu mătrăgună, îl leagă, pentru că înebuneşte. Bolnavul e spălat pe trup cu zama aceasta şi i se dă de băut din trei linguriţe, repeţindu-se aceasta câte de trei ori pe,zi, în trei zile dupăolaltă. Bolnavul nu are voie să mănânce în trei zile ceapă crudă; şi nu are voie să beie rachiu în timp de şase săptămâni, iar lapte şi alte mâncări dulci să nu mănânce măcar patru săptămâni. Dacă după acest termen bolnavul scapă, e semn că a avut leac.47 Când se-ntâmplă ciuma de,vite, e timpul cel mai blăstămat pentru ţărani, căci, contra acestei boale urâte şi primejdioase pentru vite, leacurile băbeşti n-au nici o putere. Totuşi ţăranii le dau de băut rachiu, păcură cu lapte şi zamă de mătrăgună.48 Tot cu mătrăgună se afumă pentru vânturile rele, iar frunzele sale se întrebuinţează sub formă de cataplasme la abcese şi contra idrofobiei la om şi la vite.49 In fine se zice că această plantă e bună şi de nutriment pentru vite şi mai ales pentru vacile mulgătoare, căci, pe vacile cari o mănâncă, vrăjitoarele nu le pot strica, nici laptele nu le pot lua.50 47 Com. de dl Art. Gorovei. 48 M. Lupescu: Medicina veterinară pop., publ. în Şezătoarea, voi. IV, p. 124. 49 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50. 50 Dat. şi cred. rom. din ţinutul Dornei, com. de dl P. Ursul. 410 Simion Florea Marian 273. Mătriciul (Pyrethrum Parthenium Schmith.) r e/Arusit Fasr /A^niccm, Zc4u v* Sufita*!#. oU JU «a fto- aSZau e oOl- oăCciSrScZcc, " Z/y^ e^0t cUxS uc/Zi4sfi/a*' jueJ-£o <6*o needeo, <-Kcu(usr M *cdf eStOi-code tOiCtA *Lc(C ftJL> fvco fViXJ^COC dULCC^-Z-CO ^ci/att’ fer uo cetrt 6€> mut*dotând3 c&de/& do a*cÂ~> U 0~£oU- U\f~L O-f'-tc-to 6c *L6Uni't^tJUt tc dM&J&d&c* *tt tyr6 (M *ecCoc6Ur-e6L> CCii^y (Co-co€ej i , o *£ ttO-U^ £^6 VC> (4ij f €c 60*1 -OC4CCCJ MtcesA addffeA Otz 6u UAOs tdn^fef cet *«,ud âttdd^' de tr^oie HedtAi* t6L ctu coCdad* coco <3 fkti£ *ui ze tgyf-ZUs ccv iX£qjUtr6L> *2? Mst?ti des «xo> e &h fe^ t^€U4? ude? oOu ed2d>XctA~e£i d-ţJ> j) cd CC iPaMJ&t T: (0iM.4X^£f Â* 9 3 , £)* Xk dy +oydcs tdtuJ^uciel -fiMu* fyres /ere4euci?re?. Mătura, mătura-de-grădină sau mătura-de-ţară1, numită în Transilvania şi usturiciu2, e o plantă care creşte de regulă prin grădinile de verdeţuri şi care ajunge uneori la o înălţime de peste un metru. Mătura se-ntrebuinţează de cătră româncele de pretutindene nu numai pentru facerea măturilor cu cari se mătură casele, de unde se vede că-i vine şi numirea, ci totodată şi spre vindecarea unor boale. Aşa cu mătură părăsită, adică aruncată în gunoi, se bat copiii ce se udă sau se scapă noaptea în pat, şi anume încet, astfel ca să nu simtă că sunt bătuţi. Se crede însă că de altă dată nu e bine să se bată copiii cu mătura şi mai cu samă nu e bine să se lovească cu dânsa în cap, că apoi nu mai cresc. 1 Cf. şi Panţu: Vocab., p. 23. 2 Din ms. supus Academiei rom. spre premiere. Botanica poporană română 413 Cu mătură părăsită sau şi numai cu vreo câteva crenguţe de mătură părăsită se descântă de spăriat3, de soboritură (hernie), care se crede a fi ereditară, de diochi, de bubă, de muşcătură de şerpe şi de friguri de lapte. Descântătoarea, care e chemată ca să descânte celor ce sunt spăriaţi, şi mai ales copiilor, ia sara, după ce au adormit aceştia, o mătură părăsită, o aprinde şi apoi, dând cu dânsa, aşa aprinsă cum este, pe deasupra celui spăriat ca şi când ar voi să alunge spăriatul de la dânsul, rosteşte următoarele cuvinte: Hura, Că eu am venit Bura Să-l descânt Cauca mare De spăriet, Vine tare Sa-l sat, Din pădurea mare Să-l spai Din picioare stropşind, Din faţa obrazului, Din mâni strângând Din dosul capului Şi din ochi sgâind. Din mijlocul crierilor La N. să-l saie Din închieturile picioarelor. Şi să-l spaie.4 Să pieie Hura, Să răspieie5 Bura Ca spuma de mare, Cauca mare! Ca roaua de soare. Nu veni tare N. să rămâie curat Din pădurea mare Şi luminat Din picioare stropşind, Ca Dumnezău cum l-o dat. Din mâni strângând Descântecul de la mine Şi din ochi sgâind Leacul de la Dumnezău, Ca pe N. să-l sai Că aşa voiesc şi eu!6 Şi să-l spai, Rostind descântecul acesta asupra celui spăriat de trei ori dupăolaltă, se crede că în curând îi trece spăriatul. Un alt descântec, tot de spăriat, care se descântă asemenea cu mătură părăsită, sună precum urmează: Câsnicu7 mi te-a făcut, Câsnicu te-a botezat Paloş în mână ţi-a dat Să te aperi 3 Dat. rom. din Bucovina; a celor din Moldova, corn. de dl Art. Gorovei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50: Cu crengi de mătură părăsită se descântă de speriat.; orişice mătură, cu care se mătură casa, dar mai ales mătura care ca plantă poartă numele acesta, se-ntrebuinţează de descântătoare la descântecul de spăriat. 4 Să-l saie şi să-l spaie = să sară peste el şi să-l sparie. 5 Să pieie, să răspieie = să piară, să răspiară. 6 Dat. rom. din Părhăuţ, corn. de George Gafencu, stud. gimn. 7 Câsnicu = Dumnezău, după explicarea descântătoarei. 414 Simion Florea Marian De spăriet mare, De spăriet de mijloc, De spăriet mic. De 99 de boldiţi, De 99 de buzaţi, De 99 de jimbaţi, De 99 de colţaţi... lesă moşul din rogos Hâd şi flotocos. El din cot Barba de ’n cot, Picioarele Ca fusele Şi mânele Ca acele, Cu ochii ca stecla Şi dinţii ca grebla. Ho, copilule, Nu te spărie, Că Maica Precista Cu crucea te-a apăra! De soboritură se ia un fir de mătură şi o pană de umflătură, se descântă astfel: Umflătură lată De la cine eşti mânată f Ce ai venit Ce ai bobocit8 9, Ce ai roşit, Ce ai vânăţit? Că eu cu gura te-oi descânta, Cu mătura te-oi mătura, Cu peana-n vânt te-oi lepăda. Cum se duce pravul în vânt, Aşa tu să te duci de la N. curând, Că N. nu te poate ţinea, Nu te poate purta. Să te duci pe ţermurele, Unde sfântul soare găină şi, trăgând cu dânsele peste Nu răsare, * Să te puni pe lespegioare. Când sfântul soare va răsări Acolo ti-i (te vei) încălzi. Iar N. să rămână curat, Cum maica sa l-a lăsat Cum moaşa sa l-o scăldat Când în scaldă l-o scăldat, Ca roaua în câmp, Ca steaua în ceriu. Eu descântătoare De Maica Maria rugătoare Să fie lecuitoare, Mai vârtos Domnul Christos. Amin!10 8 Din com. Stulpicani. 9 Bobocit = bobotit = umflat. 10 S. Liuba şi A. Iana: Medicina poporală, publ. în Familia, an. XXVIII, p. 138. Botanica poporană română 415 De diochi se descântă cu trei fire de paie de mătură. Iar de bubă, de muşcătură de şerpe şi de brâncă se descântă cu un fir de mătură în apă ne-ncepută. Iar după ce s-a descântat, bolnavul se udă pe locul umflat şi i se dă să guste puţin din apă.11 O samă de români din Bucovina însă întrebuinţează mătura-de-grădină şi, contra muşcăturei de câni turbaţi, mai ales la vite. Spre scopul acesta prind gândaci de turbă, îi pun într-un şip în care se află borş de tărâţe, după aceea dumică mături-de-grădină şi fierbându-le ca borşul de gândaci, dau borş de acesta vitelor muşcate ca să-l beie. Făcând-o aceasta, se zice că vitele nu turbă.12 Se-ntâmplă foarte adeseori că la unele femei, după naşterea unui copil, le vine cu mult mai degrabă laptele decât la altele. In cazul acesta, neputând copilul suge tot laptele cât se strânge, fiind prea slab spre aceasta, nu numai că li se bolohănesc ţâţele, ci de multe ori capătă şi friguri de lapte. Deci moaşa, ştiind prea bine că frigurile de lapte sunt foarte periculoase, nu aşteaptă până ce vor învechi, ci caută din bună vreme ca să le depărteze. între multe alte mijloace ce le întrebuinţează moaşa spre depărtarea frigurilor acestora, e şi următoriul descântec: ia un ou, îl sparge la capătul mai gros, în care scuipă bolnava, şi tăind din fiecare unghie atât de la mâni cât şi de la degetele picioarelor, pune câte un dărăbel în el. Ia apoi un iţ părăsit, după mărimea bolnavei, îl face motchiţă şi-l pune peste spărtura de ou. Apoi, luând un fir de mătură, cu care, mestecând în ou, zice: - Cum se mătură gunoiul din casă, aşa să se măture florile, tremurile, frigurile de la N. După toate acestea, luând oul, îl duce la o proaptă de gard şi, îngropându-1, zice: Când din ăst ou pui va mai învia, După cloţă o pleca, Şi cloţa or pleca, Şi de mâncare le-o da Şi puii or mânca, Cu picioare or umbla, Cu ochii or vedea, Cu aripi or zbura, Atunci să mai vină frigurile, Fiorile, Tremurile De la (cutare). Iţul îl duce şi-l pune unde se despart drumurile, şi zice: Cum se despart drumurile, Aşa să se despartă de N. fiorile Tremurile Şi toate frigurile!13 11 Dr. Buzău: Medicina populară, p. 419. 12 S. FI. Marian: Insectele, p. 76. 13 S. FI. Marian: Naşterea la români, p. 144-145. 416 Simion Florea Marian Mătura, luată în ziua de St. Marina, în pielea goală şi cu mânele la spate, e bună, după cum spun românii din Ţara-românească, jud. Vâlcea, de dor de dinţi, şi anume dacă te afumi cu dânsa.14 Românii din Bucovina, precum şi cei din Moldova, fac din scuturătură de mătură ceai pe care-1 beu apoi contra tusei. Se crede însă că spre toate scopurile sus înşirate sunt bune mai cu samă măturile cari se culeg în Ziua Crucii şi se păstrează apoi peste tot anul.15 In fine, atât despre mătura făcută din planta numită mătură, despre care ni-a fost până aicea vorba, cât şi din ramurile altor plante, există şi unele cimilituri precum: Şi sucită Şi-nvârtită Şi ţăpoasă Nodoroasă.16 Am o găină pestriţă Şi la coadă ferfeniţă. Hârşco, hârşco prin cenuşă Până la mama Nastasia Zi-i s-o puie acia. Cat aua, cat aclo Fă-te ca ma-nclo. Ţit aua, ţit aclo După uşi şadu * Curenduş Intre uşi. Curcuduş Intre uşi. Coţobuşă După uşă. în pădure născui, A In pădure crescui, Acasă de m-au adus, 14 Com. de S. Sa păr. Th. Bălăşel. 15 Dat. şi cred. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 16 Com. de dl Tud. Pamfile. Botanica poporană română 417 Ştergura casei m-au pus. Opincă rasă Toată ziua umblă-n casă.17 Când scutură frigurile pe un copil, mă-sa să ia paie de la o mătură şi o biciuşcă găsită şi se duce cu ele la o babă care ştie a descânta de friguri. După ce-a descântat, ia paiele, le aprinde şi afumă pe băiat peste tot trupul şi mai face cruce la cap, la şele, la picioare, şi pe urmă se azvârle băţul biciuştii pe apă. Toate acestea se fac fără ştirea celui bolnav, în vreme când doarme.18 Când îi bolnav cineva de friguri, când se duce la biserică, să fure câteva paie de la mătura din biserică şi să se afume bolnavul, că-i trece.19 17 Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 222-223. 18 Com. Lipova, jud. Vaslui, com. de S. T. Chirilean. 19 Com. Lipova, jud. Vaslui, com. de S. T. Chirilean. 418 Simion Florea Marian 275. Măturiţa (Artemisia annua L.) c^LtZjrft ^ ^ <----------—4----- ' (tfa-'C&m* ZLK flyLt^ ă/f) 1$CtfasH &U> £ fi t t& 'Nb <&tcZ, oţ/Z ^t£o6Z> iftpJk'CiMÂu - tz£6 teXJZj -6uoKj; €cu/. yHu c&f- îcotet eud* (KĂLa. WAteZ AA ■tXstL.dir--£^A -te Z . ta?c & iaZ-Vla. UAA-Ur^^f-fej Uo fâ'OC't^UL-^-iAJ *t MUOt-C 4ud/&> JtoU Ut Ay*H^te£t^ tĂatet*-4L> cdZkJtuJ Ş^tteui^ci'C f edfctZjAefUAtţz f c&i&îtete. /Afinz-ftcc' t cÂa /u -ih. £ă- 0a t-e^d-cez f e^a^Ur-t'd^o /dă-Zt 44^'ttete. t e/^tâjţ: IToeM^ udL ; ttf&lux-C'Co f) it ţ^g^u^LtuL3Zj. ^ fdt-tu-re-uÂmaAUul: y?. dct/ha* 4o ; $ UA^<4Us(jZl’-. d_£~ da*#'3£) ^ ^r-u^i/teL AttSddyeJk M. ţWiMJkute &■' OMSr&f ^f~cooic&y< £io2, de ctf cMtteuo (h&dt, ^ Măturiţa e o plantă, care se ţine de familia pelinului-alb sau pelinul-bun, lat. Artemisia Absinthium L. Are însă floare galbănă şi mai mânânţică decât acesta. Ea se mai numeşte în Bucovina încă şi lacrimile-Maicii Domnului, mătura-Maicii Domnului, măturică, măturica-Maicii Domnului, măturiţa-bisericei, măturiţa-doamnei, mătura-Domnului, măturiţa-Domnului, măturiţa-Maicii Domnului, măturiţa-Maicii Preciste, năforiţă, năfurică, năfurica-Maicii Domnului, năfuriţă, năfuriţa-Maicii Domnului şi uşa-altariului; în Moldova: măturice1 şi năfurică2; în Ţara-românească: măturică3 şi peliniţă4; iară în Transilvania: buruiană-de-ţară5 şi mătura-Maicii Preciste6. 1 Com. de dl Tud. Pamfile: Măturicea samănă cu pelinul, dară are frunze foarte subţirele şi floare galbănă. 2 Com. de dl Art. Gorovei: Năfurică creşte pe prunduri şi are miros frumos. 3 Gh. Popescu-Ghica: Culegeri de cântece pop., publ. în Gazeta săteanului, an. X, Râmnicu-Sărat, 1893, p. 405. 4 Grecescu: Conspect, p. 305. 5 Panţu: Vocab., p. 5; Idem: Plantele, p. 182. 6 Com. de dl Adrian Oţoiu, teolog în Blaj. Botanica poporană română 419 Cauza de ce se numeşte planta aceasta lacrimile-Maicii Domnului, năfurică şi năfuriţa-Maicii Domnului e, după credinţa poporului român din Bucovina, fiindcă pe de-o parte amiroasă foarte frumos, iară pe de altă parte fiindcă floarea ei, când e bine dezvoltată, nu e mai mare decât un strop de lacrimă.7 Mătură, mătura-bisericei, mătura-Domnului, măturică, măturice, măturiţă şi măturiţa-Maicii Domnului se numeşte de aceea, după cum cred şi spun o samă de români din Transilvania, fiindcă ea a fost aceea cu care s-a măturat întâiaşi dată raiul8; iară după credinţa şi spusa românilor din unele părţi ale Bucovinei, pentru că Maica Domnului, când era mică, îndătina de-a face din buruiana aceasta mături şi a mătura cu dânsa biserica.9 Mai departe spun românii din Moldova că o samă de femei mârşave au urâtul obicei de-a arunca gunoiul ce-1 scot de prin case spre Sfântul Soare, ceea ce este o nelegiuire şi-un păcat foarte mare. Maica Domnului însă, neputând suferi nelegiuirea aceasta, mătură gunoiul aruncat de femei despre St. Soare cu mătură făcută din buruiana aceasta, şi de-aceea se numeşte ea măturiţa-Maicii Domnului.10 Şi fiindcă făptura măturiţei e cu mult mai frumoasă decât cea a pelinului, iar mirosul ei foarte plăcut, de-aceea cele mai multe românce din Bucovina îndătinează nu numai de-a o presădi şi a o cultiva prin grădinile lor, ci de-a o şi duce în Ziua Crucii la biserică, dimpreună cu alte flori ca să o sfinţească, şi apoi de-a înfrumuseţa casele cu dânsa.11 12 O samă de românce din Bucovina însă samănă măturiţa-Maicii Domnului prin grădini nu numai din cauza mirosului celui plăcut al ei, ci şi din cauză că nu o dată au şi altă trebuinţă de dânsa. Aşa, când o femeie după naşterea unui copil nu poate să nască şi locul acestuia, atunci i se dă ca la un felegenuţ de zamă de măturiţa-Maicii Domnului de băut, şi după ce bea zamă de-aceasta, îndată naşte locul.n Româncele din unele părţi ale Moldovei, precum bunăoară celea din jud. Tecuci, fac mături din măturice de-aceasta şi, măturând cu dânsa casele, se zice că nu calcă mai mult într-însele purecii, greierii precum şi alte insecte.13 7 Cred. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de Const. Raţiu: Lacrimile-Maicii Domnului, năfurică, năfuriţă, năfuriţa-Maicii Domnului şi măturiţa-Maicii Domnului are floare galbănă, care, când e-nflorită, e aşa de mare ca şi lacrima. Şi de-aceea se numeşte ea astfel.-, a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu: Năfurică sau măturiţa-Maicii Domnului se numeşte de-aceea astfel, fiindcă amiroasă foarte frumos. 8 Com. de dl Adrian Oţoiu. 9 Cred. rom. din Bălăceana. 10 Dict. de Ileana Zătăuz. 11 Dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de Const. Raţiu: Năfurică sau năfuriţa-Maicii Domnului are tuleu rotund şi cam roşietic, floare galbănă şi frunză mai asemenea cu a pelinului. Ea se samănă prin grădini mai mult pentru mirosul ei.-, a celor din Gura-Sadovei: Măturiţa-Maicii Domnului amiroasă foarte frumos. De-aceea se pune pintre straturi, pentru că amninoasă.-, a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Saveta Fierariu: Fiindcă măturiţa-Maicii Domnului amiroasă foarte frumos, de-aceea o samănă femeile prin grădini. Tot pentru mirosul ei cel frumos o pun în struţ şi o duc în Ziua Crucii la biserică să o sfinţească. Iar după ce o sfinţesc, înfrumuseţează casa cu dânsa.-, a celor din Putna, dict. de Achelina Ursachi: Mătura-Maicii Domnului creşte peste 1 metru de înaltă. Şi fiindcă amiroasă foarte frumos, de aceea se samănă prin grădini. 12 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor. 13 Com. de dl Tud. Pamfile. 420 Simion Florea Marian Româncele din Moldova, jud. Botoşani, însă cred şi spun că măturiţa-Maicii Domnului e bună de ţinut în casă, fiindcă ea depărtează tot răul din casă, apoi şi de-aceea pentru că e bună de orişice boală dacă te scalzi şi te speli cu dânsa.14 In fine, mai e de amintit şi aceea că măturică figurează şi-n fruntea unei poezii poporale din Muntenia, ca un semn al morţii. Iată şi poezia respectivă: Foaie verde măturică, M-apucai pă drum dă frică, Mâ-ntâlnii c-o nevestică. Nevestica mergea-n fugă, Se certa cu moartea furcă: - Moarte, moarte, moartea mea! Na calul cu armele Şi mai lasă-mi zilele! - Nu-mi trebuie calul tău, Căci m-a trimis Dumnezău Să-ţi iau sufleţelul tău\ 15 Măturiţă-de-grădină16; măturică17. 14 Dict. de Ileana Zătăuz. 15 Gh. Popescu-Ghica, op. cit., p. 405. 16 Specie de Artemisia; nu se poate cunoaşte cu siguranţă specia, neavând flori (Pârteştii-de-sus). 17 O specie de Artemisia; nu se poate determina specia, fiindcă exemplarul nu are flori; probabil Artemisia annua (Putna). Botanica poporana română 421 ilari vi arz col, L yuf O- id cur culci d d .) ullâxevt, a./? al e u ftdccrx /, ^ de O-dc £ * 2- Z • CX-d■ Idei} Cec/Uu Cittrz. e rz.aU leCJ «'W cooUxU fricii ctudăulc fu. leu flnuco UucccleuldZ ocd yd Cţdj (JvixJyi, ict> ^ilfU'do t fi c{£j ctJi£oo d*Kj> fJcdAdh ufidl fod/u dd-uUd3 J r , vUe\j> deovt&O- dud «* du u alţiţ t^ tdlU' e£ <4%o tiuU-nu l£j .ouk.1 uci m id iu, fi ij fdtujfd i/fiT'ke r racii ^hccU ţi t^oCtiţ*<__ ft/. Uţid+tVel A) Ulxra f ţfUo â) ri 1^Vz olv-C %fctll> ¥} * "L___i==rr------------ i ,. c\ -» m */ a r cc - u -ac^ cc Uz a >a If^-c/c \ iluffr t f&t jra u y-eU u-d-zf iunnU<.<. $), *t{ ff „ I), (ffhu. oU dJL tdr/. y&TMttUi. (' - /, ^ di u rct-dao ; • Of . IlX. > ttiMO'&t-clll tC. U(i v~e f , /££ , ^Zf Wlll^dia ; Uf*<- câoLgk • *< 1. A■/?$¥< $), (hui , dl dl Uri, od e , V), dl ruitdta?: i/^/ă.acica /uf' rime* /H UZ£ii^4Uh>. (tfooc<,<* al-iăU ţioff^o^r a^aA a^az-uaA^ , ca-o iol+Aa pjtOUAjUx^ -4tA^ oCcHJ CJLAUUV taJLu^ţAA*-^ «6c‘ & <£"hj €ccj t A* ~ flAAXC^O, c^> tAXjţj, cAO^tA^C’ (AC e. ^ . O / ' ^ 'ţ, c*-4X,AzZ tIAL> o(_^Q_s£a&a~~o(âLs 6> ^L4AAAJL> tZ*ls oCeA e^Xj *£AZ4Aez &<*-> , PA*C3&LA^A&LS AAlA-le^ &OcIj0U&L eZJZ-> O oCt-Z ZCJUef' ?) /) r /&y: i/j ^m/ d&cU jţdîuvK, d& tufa, f tăun ti ttMstH'Ut (Mţv juxf 4U 4j*MAK£j: ~~ (/aJ*cutei - tco-CL/f-At f /(â/ţe/tcjâi c/CaJia/ut - ctcccur-et, /(cur-ţ e/uuuf f dkuu ~ p-4L4 &\Hg/g Alie 4LAe.4-^&v Ja-uju Casi 42 iiAU d& CUACU 4* JUjtCOr-tî /uuti£t€> tAuri A , *0n , 1 L , A ^ 1UAKA UA? CCOUAAL AXA-Ai AUAMLlS l£££s V-Ast-&&LsC&>f ie. if~ «A? & ^af HutUa*et col+zs € Utc*udsC«* ^ ^_e d^aUce £c CL4A^*U-£i£?l 1/Cectu-^u/- 0* A9ui /[/, Itcpuuj i^Ac$Jdisls 't~&puic* ' f±^ /f/~ fc&uc; gta*. -'*'<£ fi* f6df tv*f *1 /&cf* 278. Meiul-păsăresc (Lithospermum officinale L.) Sunt două feliuri de plante cari se numesc mei-păseresc, şi anume: Mălaiul-cioarei, mărgeluşă şi mei-păseresc, lat. Lithospermum officinale L., şi Mărgeluşă şi mei-păseresc, lat. Lithospermum arvense L.1 Numirile de mălaiul-cioarei, mărgeluşă şi mei-păseresc ale acestor două plante, cari se ţin de una şi aceeaşi familie şi cari cresc mai cu samă pe arăturile cele văroase, le vine de-acolo, fiindcă sămânţa lor samănă cu o mărgeluşă sau cu păsatul, adică cu sămânţa meiului sau a mălaiului-mărunţel, lat. Panicum miliaceum L. Meiul-păseresc, şi mai ales cel dintâi, e bun de leac pentru copiii ce se udă în pat. Când vreun copil se udă în pat, femeia ştiutoare, care e chemată ca să-l vindece de această slăbăciune, fierbe mei-păsăresc cu împuşcătoare şi cu cuib părăsit în apă curată, şi îl scaldă apoi pe cel ce se udă în pat cu această apă lunea, în stratul porcilor, iar după ce l-a scăldat, dându-i nouă boabe de mei-păseresc de băut, nu se udă mai mult.2 1 Din ras. supus Academiei române spre premiere şi Panţu: Vocab., p. 25; Idem: Plantele, p. 163, 164 şi 169. 2 Dat. rom. din Ţara-românească, jud. Vâlcea, com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 426 Simion Florea Marian 279. Merişorul (Vaccinium vitis idaea L.) Jl^ ( itcct ci tzi i-ctrz ‘Ih'Sixf ieCftjLJXj c> c ifufacJ&*t/rfa’t ctn/ye* s-es faii-Cj fac, fa, )f i€CcL* fa caM-e_s £*f~£xf't£j) CaC* fa ccx.c~ cu.' €a* ttisctKAjfa fa -*x t-c. , €£ (l> fa fa*c*c> y'v' <{jpeMec <-cx,fa^> ■iti/Kţewc^4^ t £oct (Mstfa ■K&st'pi.su-^Czj fa ^io-cAAh'Cc^jfac> iC^r-cCC, £^faf&ip£ 4-t-e,> zL fa- CCi/lfauM. (k/,Jt-CLC &UA, $UAist&S f'^’ «jLfa-Hs ^fafL4C2A -fa*, âofao.*cafa . tÂ.-ejp< 4&r t ofae^t^e^^fa- m^o*cfafa '——-—;— r «-----------~+— ’ fa...—~fa~-------------- r cCct/f fa f/ynA^c cCctfa %-J i cuA*c om^c **c ^ fa fa /*& dhujut, tctLct&s e*€.^. teuAj&fc? f CQs IVUWULMc ifas ţdiCeJK 1 d{1&m aifac3 Seu (dŞpc ţjyiii Hi^sL? a fa fayy/i'K^c fa - d* Isî&htfauS :  * 0 Z-)< {$zt* .fa, f ~ e££*/ttc>:(-&* fa^./ . < ţye fit#jtuj : Jţ±£#j! fa , f//. '•r'_ •frtpţ ijd^ ■ -tk\ Merişorul e o tufuşoară care se ţine de familia afinului şi care creşte, ca şi acesta, numai pe locurile cele stâncoase şi umede de prin pădurile de la munte şi prin păşunile cele pietroase de la poalele acestora. El e cu mult mai mic decât afinul, iar frunzişoarele sale cele lungăreţe, la vârf rotunde şi puţin încârligate, sunt totdeauna verzi. înfloreşte în decursul lunii lui iunie şi are floare albă sau roşie, în forma unui clopoţel. în unele părţi din Transilvania, tufuşoara aceasta, pe lângă merişor, se mai numeşte încă şi coacăză1, iară în Ţara-românească: coacăz, coacăz-de-munte, cocăzar, merişor, merişor-de-munte, smirdar şi smârdar2. Locul unde cresc mulţi merişori de-aceştia, se numeşte pagişte, iar fructele lor, cari cresc în formă de struguşor ca şi păltinelele şi cari au coloare roşie-deschisă şi un gust acriu, se numesc pretutindene merişoare. 1 Porcius: Flora, p. 97. 2 Brândză: Prodrom, p. 337; Grecescu: Conspect, p. 890; Panţu: Vocab., p. 49. Botanica poporană română 427 Românii din Bucovina au datină de-a culege merişoarele acestea când sunt bine coapte, a le mura în budăieşe şi apoi, atât pe dânsele cât şi zama lor, care e acră, a le mânca în zile de post.3 Românii din unele părţi ale Moldovei şi Transilvaniei însă întrebuinţează zama de frunze de afine pomuşoare sau de merişor-de-munte, precum şi cea de afine-de- mlaştină, lat. Vaccinium uliginosum L., ca leac contra pântecării şi a vintrei, întocmai ca şi zama cea de afine.4 Merişorul figurează foarte adeseori şi-n fruntea a o samă de cântece poporale şi anume: ori ca un semn de înstrăinare, întristare şi dor sau jele mare, ori ca un semn de batjocură sau luare în râs. Iată unul dintre cântecele celea dintâi, şi anume din Ţara-românească, jud. Muscel: Frunză verde merişor, Tot pe deal pe delişor Trece-o fată şi-un fecior; Fecioru şuier-a jale Şi fata oftează tare: - Ce şuieri, voinice-a jale? Ori ţi-i grea arma-n spinare? - Nu-mi este armioara grea, Ci mi-i inimioara rea De la căscioriţa mea: C-am lăsat boii înjugaţi Şi părinţii mâniaţi, Şi-am lăsat boii trăgând Şi părinţii mei plângând Şi-am plecat după iubit! Pusei picioru pe pod Mă arse un dor în piept Auzii că-i taica mort. Trecui podul jumătate M-ajunse un dor în spate De la sor3 şi de la frate. Trecui podul pe la leasă, M-ajunse un dor de-acasă De copii şi de nevastă ...5 Altul, tot din Ţara-românească şi tot din jud. Muscel, sună precum urmează: Frunză verde merişor, Vai de mama cu fecior N-are nici un ajutor ... Ce păţeşte Până-l creşte Se trudeşte, Se snopeşte Să-şi vadă copilu-n faţă, Să-şi trăiască lungă viaţă ... Vai de mama cu fecior! Ce păţeşte Până-l creşte, Se trudeşte, Se snopeşte Al treilea, din Moldova, jud. Suceava: Şi... când mare mi-l mai creşte, A Impăratu-l stăpâneşte, împăratu-l foloseşte ... Că mi-l prinde pe văi, Mi-l prinde cu mulţi flăcăi Şi mi-l duce la ciocoi Şi mi-l dă pe la odăi Şi slujeşte ca la oi, Tot ce-a luat de la bătrâni El mi-şi pierde prin străini; Cămăşuţa albă floare Cusută de sorioare I-o iau cânii de ciocoi, Şi-o aruncă la gunoi ...6 3 Porcius: Flora, p. 97. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 21; Porcius: Flora, p. 97. 5 Rădulescu-Codin: Din Muscel. Cântece poporane, voi. I, Bucureşti, 1896, p. 16. 6 Rădulescu-Codin, op. cit., p. 21. 428 Simion Florea Marian Şi huiesc poienili Şt tremură frunzâli Şt se strâng paserili Şî-ascultă cântărili.7 Când dormea noaptea prin somn; Dar5 ai umblat sdropiat, Ţara, lumea te-a aflat, Că ai mândruliţă-n sat.8 Foai verdi merişor, Colu-n vali la izvor Se-ntâlneşti dor cu dor. Şi-aşa cântă di frumos, Tătî iarba culcî gios, Iată acuma şi unul prin care se ia un fecior peste picior, pentru că a umblat prea adeseori la mândruţa sa din sat: Frunză verde merişor, Măi bădiţă puişor, De-ai fi umblat frumuşel, Precum eşti de voinicel, Nu te afla pui de om Altul, din Moldova, jud. Suceava: Foaie verde merişor, Pe părăul repegior Suie-o ţarcă-ntr-un picior. Săriţi, fete, s-o prindem Să-i luăm unturele Să ne ungem buzele!9 Am spus mai sus că fructele merişorului au o coloare roşietică sau mai bine zis rozie. Deci românii din unele părţi ale Transilvaniei nu o dată asemenează faţa cea plină de viaţă a fetelor celor frumoase cu fructele sale, adică cu merişoarele. Iată ce ne spune în privinţa aceasta o doină, asemenea din Transilvania: Câte fete ardelene T Făcută spre lăcomie; Toate-s negre la sprâncene, Şi la faţă-s albişoare Numai două din Hârţeu, Albişoare, roşioare, Săruta-le-aş numai eu, Ca şi nişte merişoare ...10 Au sprânceana cam gălbie In fine, trebuie să mai amintim încă şi aceea că de familia merişorului se mai ţine încă o tufuşoară, care atât în munţii Bucovinei, cât şi-n părţile Transilvaniei, cari se mărginesc cu Bucovina, se numeşte răchiţea pl. răchiţele, lat. Vaccinium Oxycoccus L. sau Oxyc. palustris Pers. E un merişor-blând şi unul sălbatic. Merişorul-blând are merişoare-blânde, care nu au sâmburi înuntru. Acestea se murează şi sunt bune de mâncat. Merişoarele-sălbatice au pe dinafară 7 Şezătoarea, an. voi. III, Fălticeni, p. 21. 8 Anastasia Leonescu: Doine poporale dimprejurul Săliştii, lângă Sibiu, publ. în Familia, an. VI, Pesta, 1870, p. 19. 9 Şezătoarea, an. II, Fălticeni, p. 216. 10 Dat. rom. din ţinutul Dornei; Vict. Onişor: Doine şi strigături din Ardeal, p. 69. Botanica poporană română 429 carne, iară înuntru mulţi sâmburi, de-aceea nu se pot mânca şi nici nu se culeg. Amândoi merişorii aceştia au acelaşi gust. Frunza şi poama sunt la amândoi totuna. La cel sălbatic e poama pietroasă şi de-aceea nu se poate mânca. De nu e unul dintre aceştia răchiţeaua?11 Pomuţele sale se fierb şi se beu cu apă, când are o slăbăciune înuntru, când are aprindere şi-i vine necontenit a bea apă. Zama aceasta îi taie setea şi nu-i vine a bea atâta apă.12 13 Frunză verde merişor, Fetele de la Criştior Au mănuşi şi parizor Şi mănâncă mălai gol.u Merişoarele acestea se află prin grădini şi din o rădăcină ies mai multe tulpini. Se află cu privire la coloare două feliuri de flori: flori albe, cari se află pe de laturi şi sunt bătute, şi flori galbene, cari se află la mijloc, în forma unui cerc. Aceste flori se întrebuinţează atât la prepărarea ceaiului, cât şi ca medicaminte, la apotecă.14 Merişoarele se pun într-o berbincioară cu apă curată şi se murează. Murate sunt foarte bune pentru orice durere înuntru, mai ales însă pentru fierbinţeală, căci, fiind zama lor acrie, omul se răcoreşte. Sunt bune de mâncat în zi de post.15 11 Com. de Toader Leuştean, primar. 12 Dict. de Domnica Schipor din Putna. 13 Din Criştior, în Transilvania, publ. în Tribuna poporului, an. VI, Arad, 1902, nr. 142 (32), p. 4. 14 Din Crasna-Ilschi, dict. de Anisia Isupel, com. de Victor Percec. 15 Din Gura-Sadovei, dict. de Ioana Burduhos. 430 Simion Florea Marian 280. Mesteacănul ( txXd-ca, or./ ţMctw c£ — ^FZ& £A+Ă< */7 0 - ^ ^ ti-e^Meocrf ctPL'f^ 4i./i<-e> fv^ac * ^ ^e/eg^d) tfdJdde^ c asf-jdvLlt- ecu iW&eC; vV e. e et e^c^cc 13^7rddf:' C? 't py ^ Ih^idi ^ ^uJUxj> p-u (eed ei . d^tldde ^ *K*d *u* Sub cuvântul mesteacăn înţeleg românii de pretutindene trei feliuri de arbori, cari se ţin de una şi aceeaşi familie, şi anume: Măstacănul pl. măstacăni1, mestecul pl. mesteci2, mestacănul pl. mestacăni, mesteacănul pi. mesteacăni sau mestecini3 şi mesteacăn-alb, pentru că are coajă albă, lat. Betula alba L. sau Betula verrucosa Ehrh.4 Mesteacănul-negru, care are coajă groasă, negricioasă şi crăpată, lat. Betula carpatica Willd; şi Mesteacănul sau mestecănaşul, lat. Betula pubescens Ehrh.5 Dintre toţi mestecinii aceştia, cel alb e cel mai bine cunoscut şi totodată şi cel mai întrebuinţat de poporul român. Din lemnul acestui mesteacăn, care e foarte vânjos, fac românii o mulţime de lucruri, 1 Din ms. supus Academiei române spre premiere. Numirea aceasta e uzitată în Transilvania. 2 Şezătoarea, an. [...], Fălticeni, p. [...]. 3 Şezătoarea, an. VII, Fălticeni, p. 181: Lăduni, fagi, mesteacăni, în Broşteni, mestecini, răchiţi etc., groşi de la un decimetru până ce-s buni de bârne (Valea Tazlăului-Neamţ). In Bucovina se aude numai mestecini. 4 Cf. şi Panţu: Vocab., p. 7. 5 Numirile din urmă sunt uzitate mai mult în Transilvania. Vezi Panţu: Vocab., p. 7. Botanica poporană română 431 precum: hlobe şi oişti la căruţe, rude sau proţapuri la cară, cărâmbi6 sau draghine şi inimi, atât la cară, cât şi la căruţe, schilete de la covâltirul carălor şi al căruţelor, butuci de roată, coarne de plug, cozi sau cosii la coase, coveţi, căuşe şi cupe, şi regie sau sirecle, şi cercuri la cofe şi cofiţe.7 Pentru construcţii de case însă, precum şi pentru alte acareturi, lemnul său nu e prea bun pentru că putrezeşte foarte degrabă. Din cauza aceasta se şi aude apoi foarte adeseori, mai ales în Moldova, jud. Suceava, următoarea zicală: Mesteacănul, dacă nu i-ar fi ruşine de ceialalţi copaci, ar putrezi în car până acasă. Din rămurelele cele supţirele şi verzi de mesteacăn se fac corfe sau coşărci, mături de măturat grajdiurile şi ogrăzile, felezoaie sau felezuiele8 de felezuit, adică de ales pânele cele albe, şi-ndeosebi grâul, de neghină, precum şi de alte seminţe rele, iară din cele mai grosuţe se fac gânjuri. Rămurelele de mesteacăn însă se-ntrebuinţează nu numai spre facerea obiectelor sus amintite, ci şi spre vindecarea pecingenii. Spre scopul acesta se ia un rămurel sau vărguţă de mesteacăn şi se pune cu un capăt în foc ca să se aprindă. După ce s-a aprins şi a început a arde, se pune cu capătul aprins pe muchea unui topor şi se ţine acolo până ce curge dintr-însul un fel de suc sau must. Cu sucul sau mustul acesta ungându-se apoi, pecingenea se trece.9 O samă de românce, pe lângă aceasta, mai iau încă şi spuză sau cenuşă din rămurelul cel ars de mesteacăn şi, stupind-o, ung cu dânsa demineaţa pecingenea, rostind următoarele cuvinte: Bună sara, pecingene! Cum nu-i acuma sară, Aşa să n-ajungi pân desară! Iară sara zic: Bună demineaţa, pecingeneî Cum nu-i acum demineaţă, Aşa să n-ajungi până demineaţă!10 Cu coaja cea albă şi subţire de mesteacăn se învălesc trimbiţele şi bucinele, cari se află pe la stâne şi cu cari cheamă baciul pe ciobani ca să vie cu oile de la păşune.11 6 Cărâmb pl. cărâmbi = draghină pl. draghine sau loitră pl. loitre. 7 Dat. rom. de pretutindene. 8 Sub cuvântul felezoaie sau felezuială, după cum spun românii din Moldova, jud. Suceava, se-nţelege un fel de mătură, care e la vârv cam de-o palmă şi jumătate de lată şi numai cam de vreo două degete de groasă. 9 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei; a celor din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă: Mesteacănul e bun şi de pecingene. Se ia un rămurel verde, se pisază, se pune pe foc şi cu smoala lui se unge pecingenea orişicând şi se trece.; a celor din Ilişeşti: Femeile, când are cineva pecingene pe obraz, iau o vărguţă tânără de mesteacăn, o aprind şi când începe a arde mai bine, o pun pe o muche de secure şi, cu sucul cel ce curge din acea ramură pe muchea securei, ung pecingenea, care apoi în scurt timp se vindecă.; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu: Mesteacănul e bun şi de pecingenea care se face pe faţă.-, dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50: Pentru pecingenă se face următoriul leac: pe un topor înfierbântat se pune o nuieluşă de mesteacăn, nuieluşa lasă să curgă din ea o zamă neagră, cu această zamă se unge locul unde se află pecingenă. 10 Dat. rom. din Ilişeşti. 11 Dat. rom. din Bucovina; cf. şi T. T. Burada: Datinele pop. rom. la înmormântări, p. 9: Trâmbiţa este un soi de bucin lung şi drept făcut din doage de brad şi legat cu coajă de mesteacăn. 432 Simion Florea Marian Din scoarţa de mesteacăn se face cruşala de craşit opincile, dubală de dubit pieile, coşuri de cules poame, solniţe de ţinut sare, făchii cu ajutoriul cărora se prind păstrăvii12, şi dohotul, care samănă cu păcura şi cu care, fiind unsuros, cei mai mulţi români ung nu numai carăle, ci chiar şi ciobotele.13 Ba, unii români întrebuinţează dohotul acesta nu numai pentru ungerea carălor, ci şi ca cea mai bună doftorie contra robilor şi a râiei.14 In Basarabia tot cu dohot de mesteacăn se vindecă şi chielbea.15 Scoarţa de mesteacăn se-ntrebuinţează mai departe şi spre vindecarea durerii de măsele. Spre scopul acesta se jupeşte mai întâi cojiţa cea albă de pe deasupra de pe-o rămurică de mesteacăn şi se aruncă. După aceasta se jupeşte scoarţa cea verde, se pune într-o ulcicuţă nouă cu apă curată la foc să fiarbă înăduşit şi zama ce iesă dintr-însa se ţine apoi un timp mai îndelungat în gură. Se leapădă un rând şi se ia altă zamă în gură şi tot aşa, până ce încetează toată durerea.16 In fine scoarţa de mesteacăn e bună şi de colorat. Spre scopul acesta se umple o oală cu scoarţă de mesteacăn şi cu borş acru amestecat cu apă şi se pune la foc ca să fiarbă. După ce a fiert de ajuns, scurg gălbinelele într-un vas şi, împetrindu-le, adică punând într-însele piatră acră când sunt numai de-abia călduţe, pun într-însele sculele de lână şi de buci şi le lasă ca să steie un timp anumit înuntru. Coloarea ce-o capătă aceste scule e galbănă întunecată.17 Frunza de mesteacăn e bună parte pentru caii cărora li se opreşte udul şi parte la colorat. Dacă un cal nu se poate uda, se bagă în grajduri, se aşterne frunză de mesteacăn sub dânsul, i se scoate un păr din coadă şi i se bagă înlăuntru, iar de băut i se dă inibahar şi rădăcină de piper amestecată cu vin.18 Pentru colorat se fierbe frunză de mesteacăn, mestecată cu drob, şi-n zama ce iesă dintr-însele, puindu-se şi puţină piatră acră, se vopseşte mai ales lâna în galbăn.19 12 Dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de dl M. Ciupercoviei: La noi numai din mesteacăn fac fachii de prins pe§te, fiindcă fachiile acestea nu plesnesc defel, ci ard frumos.-, Sim. FI. Marian: Insectele, p. 57, nota 3: Facbia sau facbiul este un fel de făclie, care se face din nişte despicături lungi, supţirele şi răşinoase de draniţă, sau din scoarţă de mesteacăn, în formă unui bucium, care se unge apoi cu răşină şi care, aprinzându-se, arde şi luminează aşa de tare, că nici vântul cel mai mare n-o stânge. 13 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, jud. Suceava. 141. Creangă: Amintiri din copilărie, Iaşi, 1892, p. 32: Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica, după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat de mâncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet până în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Şi tot aşa ne-a uns câte de două, trei ori pe zi cu noapte, până ce, în Vinerea Seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. 15 Dr. G. Crăinicean: De ale medicinei poporale, publ. în Familia, an. XXIX, p. 199. 16 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă. 17 S. FI. Marian: Cromatica, p. 23; dat. rom. din Crasna, dict. de Zamfira Tuniac: Scoarţa de mesteacăn e bună şi de boit. O jupesc, o pun în apă, mai pun şi oleacă de borş, şi după aceea fac o coloare galbănă întunecată, şi colea, când e călduţă, boiesc cu dânsa sculuri de lână şi torturi de buci. Totodată pun în apa aceasta şi piatră acră (adică o împietresc), ca să se prindă mai bine coloarea. 18 D. P. Lupaşcu: Medicina babelor, p. 110. 19 Dat. rom. din Transilvania; cf. şi S. FI. Marian: Cromatica, p. 23. Botanica poporană română 433 Mursa sau mustereaţă20 de mesteacăn e bună de băut ca un fel de băutură dulcie şi răcoritoare21, apoi la compunerea irurilor, cari se-ntrebuinţează spre vindecarea diferitelor rane22, precum şi pentru spălarea feţei ca să fie moale, netedă şi să se piardă zbârciurile de pe dânsa.23 Primăvara, când dă mugurul şi când are mesteacănul mai multă mursă, se duc la dânsul mai ales fetele şi nevestele doritoare de-a avea o faţă albă, curată, netedă şi moale şi fac în trunchiul lui o bortă cu sflederul. Din borta aceasta, în care se pune o ţeve, iese în curând o fluiditate gălbie şi dulcie. Fluiditatea aceasta, numită mursă sau mustereaţă, o parte o beu, iară cu o parte se spală pe faţă.24 O samă de români fac din mursa aceasta şi oţet, iar alţii o beu contra ofticei.25 Mesteacănul însă, din care s-a scurs în chipul acesta mursa, se usucă chiar în acelaşi an. Cu rămurele de mătură de mesteacăn se descântă de bubele dulci. Românca, ce voieşte a vindeca bubele dulci prin descântare, toarnă vinars într-un pahar şi, mestecându-1 cu trei rămurele de mătură de mesteacăn, rosteşte următoarele versuri: Alesu-s-au nouă fraţi Din nouă taţi Cu nouă fărtaţi Şi plecară Din pădurea mare Pe cale, Pe vale, Cu nouă sape săpând, Cu nouă cuţite tăind, Cu nouă greble adunând, Cu nouă vorbe şoptind: - Unde porniţi, Unde grăbiţi, Voi nouă fraţi Din nouă taţi Cu nouă fărtaţi, Cu nouă săpi săpând, Cu nouă cuţite tăind, Cu nouă greble adunând, Cu nouă vorbe şoptind? - Am plecat la vale La mărul din cale Rădăcina să i-o săpăm Scoarţa toată să i-o râdem, Cloambele să le adunăm Şi nouă vorbe să spunem Ca să putrezească, Să nu mai înflorească. - Nu mergeţi la vale, Nu la mărul din cale Că el e umbra voinicilor Şi zăcătoarea vitelor! Voi nouă fraţi Din nouă taţi Cu nouă fărtaţi înturnaţi! Grăbiţi la N. La bube dulci a lui N. Şi le luaţi Din crierii capului Din faţa obrazului, Din 99 mădulări 20 Mustereaţă = mursă, suc, e un cuvânt uzitat mai ales la românii din Transilvania, ţinutul Năsăudului. 21 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 50. 22 Dat. rom. din mai multe comune din Bucovina. 23 Dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de dl Miron Ciupercovici. 24 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Transilvania. 25 Dat. rom. din Moldova, corn. de dl Art. Gorovei. 434 Simion Florea Marian Şi din 99 încheieturi! N. să rămâie curat, Luminat, Cum e de Dumnezeu lăsat Şi de popa botezat! După rostirea acestor cuvinte, cel bolnav de bubele dulci se-mbie să guste ai (usturoi) şi să beie din vinarsul descântat. După aceasta, bubele dulci se ung cu o alifie făcută din untură de la trei porci şi cu oţet din trei dughene.26 In fine, mai e de amintit şi aceea că locul unde cresc mulţi mestecini se numeşte în Bucovina mestecăniş, iară în Transilvania: măstăcăniş şi mestăcăniş. In Bucovina, şi anume între comunele Valea-Putnei şi Puciosul, se află şi un munte care asemenea se numeşte Mestecăniş, peste care duce drumul împărătesc spre Transilvania şi-n care se află totodată şi unicul tunel din Bucovina al căii ferate locale, ce duce de la Hatna la Vatra-Dornei. Mesteacănul nu-i lemn curat, că de el Iuda s-a spânzurat. Pân’ a nu se spânzura, zama lui era dulce ca mierea şi beau oamenii, dar amu-i amară ca fierea.27 28 Mesteacănul.28 26 Robert Prexl-Miihlach: Besprechungsfobnteln der Romănen in Siebenbiirgen, publ. în Zeitschrift fiir Volkskunde, II, Bd. I, Heft, Leipzig, 1889, p. 36; S. FI. Marian: Naşterea, p. 390-391. 27 Dict. de Pintea Maieran din Şcheia, com. de dna El. Nic. Voronca. 28 Buletinul, p. 191, 204, 250; Şezătoarea, IV, p. 125, VIII, p. 151. Botanica poporană română idli-eoU^rolCia, tesT [$i*tf&&U,ftT^d-jşl/gctZ CCrft, , SpJŞA<4ă£&.., Ar*>-Uc*Oa:f4> Şl- Jgleş/unitg, Y . fit t id ca are au ^., ^ c(^ c&fj-ac+Cs cl£&£ 4r~ atee a c± cvuzt e-au uc //^uYz tUY> (ti $ udm.'t'il# > f «=&. Cta iu esY(L> €af^£ kfc tfy-zta car a m t//nr (YzY^ci^- CcrrL ft&<- f di'uf, Yu $iiirr-î ri!_j (7ds-a tt ea if, ^ Z), $£-ta. ct£> da Ou rid< ^V'/'c . fYţr o-ntLao- ,'1( \*/% edfyAxzl ~ Ml cu tucutt’fdd,> ta-SAJ yYJ- du /rrifYtu, 0t&f cco HUt-C t-xc£t& fHCOY'C- <£t ftlxr L^$~if!s tri al fuu- fâ n a/a 6U , dau truxA uij i/at-tcJc fl/HtV joujî fu,y-î- ffr frti fi. fLa (A.U'At Ut CCC Ui; ftu di UlA-dui looH.4 t ivtl oftcLV-tCn,t ţuud-d &A_> mtAjfra - c£tl £ccl L eU «//l’ tVL> - u Y'J ilLti C 4(X<<> Whf aÂu,. Piuiitino vi ut& i?--IujW> M4âf l((Â4jf4Mj~ Uf-rfjjJix C 40 ac^dfed ţjda tu ^ it- îl iku£j du uuxfr) f ^ iu f cxhao ir tis td-fjr jţ. txT<îii frfrd, adi uf aJS--u vV^mT, f-fruio /<’ H-iftU, tâuifuu în 4%iuiJ unu jad oCij ; (MSa ft* i — îl'u i UltMOţuAs-tXO', $4 fli iAut S-ti-f* mM.k ?a*ulâu au* '3.^ , ■ AcC, faUAX^iil; If UCl Vf €cp - U^AuJunc OUCc> O fljL&nitCil &LCbHM 4MJo ( $vU&x «UscuA&> W> tc*uJks Jva &a«j^ 4i iihc&t'vufo ,■ iJla^L dccZe> dicţ. ^ /> ticmJuul Jbo y^lsv: dUsLoCaJa ^Z&^*<.ci^c • : llUJai ClfjL’ 4i Ms^, (dO.q’oCcX/jjL f jdOCfdej &AACtts £40 - u $~*avx>k , f& iA-dj cd* e/gj ££, copiat* fn^u pu> ^te-cca&J ?£u&t--u& pt& 0-&n/C4Lt-L>, t/lîţ aCadj-^L kta <{&> fu. a 'cc4H^-cd> cuc^îajxâ, ec-edej t-l'ii^tA^At'tA>CcaACa> jfd&'M?CA ttpCej&tyt-c 4c tas £eAZ*o, aUdls, t04*td t< i/ /Lijto me/Â't t oleica 0 UCc^douCz £ds 4t d^L&t i Wuka. -^4Asui-u - o %hj ^>utyl4clC>! 0 (JL^Y^d* %ij> n htkUzJof ol - € cltui^eo. 1vâuf&fajtoL**. a %Lc&&a ..t£.9J. _ T (}, &. $^'lL4oOJto l (dudi-ti'ioi ^SaO. fkhcu^ /laJU' W? UMĂ0M-4b CLUJ. fi . dltU0rc4c/Aj: ytâ'xjjfa.* d y&6~tou $) * $#U. fl&M>, dkto fâ-c<4jytfÂ. t>ij0iS, Migdalul, lat. Amygdalus communis L. sau Prunus Amygdalus Stockes, nu e cunoscut poporului român din vedere, ci numai din auzite, fiindcă nu creşte prin părţile noastre, ci numai prin ţările cele calde. Fructele sale însă, numite în unele părţi din Transilvania: mandule sing. mandulă1, la românii din Istria: mendule sing. mendulă2; iară în celelalte părţi locuite de români: migdale sing. migdală, sunt foarte bine cunoscute, fiindcă ele se află mai în fiecare băcănie de vânzare. Migdalele nu se mănâncă numai, ci ele se-ntrebuinţează foarte adeseori şi ca leac. Aşa, când pe cineva îl săgeată prin urechi, dacă frige o migdală la lumină şi apoi, învălind-o în bumbac, o vâră în urechea ce-1 doare, săgetătura îi încetează.3 Când dor urechile şi curg, atât la cei mari cât şi la cei mici, dacă se picură numai o singură dată unt de migdale în urechea ce doare, durerea îndată se potoleşte şi încetează. Când a asurzit cineva de-o ureche, dacă amestecă unt de nucă cu unt de migdale şi căldişor pică în ureche două-trei picături, asurzenia îi încetează.4 1 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. [...], p. [...]. 21. Maiorescu: Itinerar în Istria. 3 Dat. rom. din Bucovina. 4 Gh. Rudeanu: Leacuri băbeşti, publ. în Şezătoarea, voi. VIII, Fălticeni, p. 137. Botanica poporană română 441 Dacă are cineva durere de piept, e bine să ieie 32 dr de unt de migdale, câte 24 dr de unt de familă şi de fial, 48 dr de unt proaspăt de vacă, câte 4 dr de fasole şi rădăcină de şofran, să facă din toate obiectele acestea o unsoare sau alifie şi să se ungă apoi cu dânsa pe piept. Făcând-o aceasta, unsoarea cu care se unge vindecă toate durerile şi scoate toate flegmele.5 Dacă are cineva arsură mare înuntru, face şi bea lapte de migdale.6 Migdalele figurează câteodată şi-n fruntea doinelor de dragoste. Iată şi-o doină de-acestea şi anume din Moldova, jud. Suceava, corn. Broşteni: Foiliţâ trei migdale, Liţă, sprâncenele tale Tare-s făcute cu cale; Tot le sui şi le rădici Parcă vrei să mă mănânci; Tot le sui şi le cobori Parcă vrei să mă omori.7 In fine, trebuie să mai amintim şi aceea că, afară de migdalul despre care ni-a fost până aice vorba, mai este încă unul şi anume: migdalul-păsăresc, numit şi migdal-pitic, lat. Amygdalus nana L. sau Prunus nana Stockes, care e cu mult mai mic şi care creşte sălbatic prin unele părţi din Ţara-românească.8 5 6 7 8 9 10 Măndulă = migdală la moţi9; migdalul10. 5 Idem de eadem, publ. în Şezătoarea, p. 154. 6 Dat. rom. din Bucovina. 7 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 72. 8 Dr. Grecescu: Conspect, p. 194; Panţu: Vocab., p. 3, 37 şi 38. 9 Frâncu: Moţii, p. 102. 10 Papahagi, p. 295. 442 Simion Florea Marian 284. Mintă (Mentha piperita L.) m tfuJo tui} < c&nZcc* , xvn /?/? • „ s sj J£. »J i^ZiTţ^L zt/ KV fecrov- t^n-iS^.J-^a:’. h',~m_}' jq. ( ClMjyîW4t^ v*^« -^lZ, 4) CaS cZesuUoj 'Wl’iti-tfOrr'*/, S. '?,^aj $ r Â^‘e&z*a; p-r-O-âW<*^. 1'y; ' ~/1fT •'. w-j^n^zoicr' *). .** .cu, dl a*/. &r*~s7 * f ş. $YOC(Uw. 4'tz . Oo- ţ^ouuca/r / * Z g, * Pa^-t-^coS : <^CtMrco /c. gz j - $ ra^LcCzd^} 9m — /• y - (f t-iutsooo; # /' * * /- £ ^TW^ynr 'O-tt-HCA OOQL - ffOCtjlZ. 2u &S*t- -ă'f* au< , MMT/Ţ "* Sub cuvântul mintă, rostit şi mnintă şi niintă, înţeleg românii din Bucovina şi cei din Moldova mai multe specii de plante, cari se ţin de una şi aceeaşi familie şi anume: Mintă, minta-broaştelor, minta-calului, mintă-cânească, mintă-de-câmpuri, mintă-sălbatică1 şi mintă-rea2; în Ţara-românească: izmă, izmă-proastă şi izmă-sălbatică3; în Transilvania: minta-cailor, voieştiniţă sau voieşniţă4 5 6 7 8, lat. Mentha silvestris L. Minta-broaştei, minta-broaştelor5; în Ţara-românească: izma-bălţilor, izma-broaştei, izma-broaştelor6 şi izma-broştească7; în Transilvania: izma-apei8, lat. Mentha aquatica L. 1 In Bucovina, şi la Brândză: Prodrom, p. 380; Idem: Botanica pop. rom., publ. în Columna lui Traian, an. IX, t. III, p. 157 şi 396. 2 Com. de dl Art. Gorovei. 3 Grecescu: Conspect, p. 452; Panţu: Vocabular, p. 28. 4 Porcius: Flora, p. 82; Brândză: Prodrom, p. 380; Grecescu: Conspect, p. 452; Panţu: Vocabular, p. 28; G. Crăiniceanu: Nomenclatura româno-latinâ, publ. în Convorbiri lit., an. XXIII, p. 888. 5 In Bucovina şi la Brândză: Prodrom, p. 380; Grecescu: Conspect, p. 454 ; Panţu: Vocabular, p. 28. 6 Grecescu: Conspect, p. 454; Panţu: Vocabular, p. 28. 7 Dr. N. Leon: Istoria naturală medicală, p. 51. 8 Panţu: Vocabular, p. 28. Botanica poporană română 443 Mintă-crăiască9, lat. Mentha viridis L. Mintă, mintă-bună, mintă-de-grădină, mintă-neagră, mintă-pipărată10; mintă-pipirigă11; în Ţara-românească: izmă, izmă-bună, izmă-de-leac12; în Transilvania: izmă şi izmă-neagră13; în Banat: iarbă-neagră14, lat. Mentha piperita L. Mintă-creaţă15; în Ţara-românească şi Dobrogea: izmă-creaţă16; în Transilvania: mintă-creaţă17 şi izmă-creaţă18; în Banat: iarbă-creaţă19, lat. Mentha crispa L. Mintă-creaţă, lat. Mentha parviflora Schultz şi Menta dentata Roth.20 Mintă-neagră, lat. Mentha sativa.21 Mintă-de-câmp sau niintă-de-câmp şi mnintă-albă, lat. Mentha arvensis.22 Dintre toate speciile acestea de mintă, câte s-au înşirat până aice, minta-bună sau minta-pipărată şi minta-creaţă, lat. Mentha crispa, sunt cele mai întrebuinţate de români atât ca leac contra mai multor boale, cât şi în poezia poporană. Şi deoarece amândouă speciile acestea de mintă au şi un miros plăcut, de-aceea nu o dată se şi cultivă ele de cătră cei mai mulţi români prin grădini, anume pentru scopuri medicinale de casă.23 Deci şi noi vom vorbi mai întâi despre aceste două specii şi apoi despre celelalte. Minta-neagră sau pipărată e bună de tuşă şi năduşală, de slăbăciune la inimă şi de durere la pântece, de durere de dinţi, de ciumurluială, de cel perit, de orbalţ, de abubă, de răceală, de crăparea mânilor şi de spuzirea ţâţelor la vacile mulgătoare. Pentru tuşă şi năduşală se iau frunzele de mintă-neagră şi se face dintr-însele un fel de băutură îndulcită cu zăhar, adică un fel de ceai, care se dă apoi de băut celor ce tuşesc sau se năduşesc. Sau se fierb înăduşit în vin, se pune zahar galbăn şi alb în zama lor, şi zama aceasta se dă apoi de băut, cât se poate de fierbinte, celor ce tuşesc sau se năduşesc. 9 în Bucovina. 10 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa: Este mintă-neagră sau nintă-pipărată şi nintă-creaţâ.; apoi şi a altor români din Bucovina; cf. şi Panţu: Vocabular, p. 28; Grecescu: Conspect, p. 454. 11 Corn. de dl Art. Gorovei: Minta-pipirigâ are un miros foarte plăcut şi un gust arzător.; dr. N. Leon: Istoria nat. medicală, p. 51: Minta-pipirigâ, lat. Mentha piperita L., e mai bună de leac, că e iute ca spirtul. 12 Grecescu: Conspect, p. 454; Panţu : Vocabular, p. 28. 13 Iarnik-Bârsan: Doine, p. 77 şi 107; Bibicescu: Poezii pop., p. 371. 14 En. Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 188. 15 în Bucovina şi la Brândză: Prodrom, p. 382; Panţu: Vocabular, p. 28. 16 Panţu: Vocabular, p. 28; T. T. Burada: O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880, p. 126. 17 Iarnik-Bârsan: Doine, p. 324. 18 Bibicescu: Poezii pop., p. 77. 19 Sim. Mangiuca: Calendar pe an. 1882 şi pe an. 1883: în ziua de Marina se culeg măturile, pelinul, românită şi iarba-creaţă, lat. Mentha crispa. 20 Porcius: Flora, p. 83; Vasile Rebrean: Medicini poporale româneşti, publ. în Ungaria, an. I, p. 377 şi 380. 21 Rebrean: Medicini, publ. în ziar cit., p. 380. 22 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Ilinca Buzilă şi Alexandra Ivănuţă: Ninta-de-câmp sau mninta-albă e totuna ca şi cea neagră, atâta numai că bulihăul ei e albineţ, iar a celei negre e roşior. Amândouă aninoasă (amiroasă).; Porcius: Flora, p. 83. 23 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă: Niinta-creaţă aninoasă mai frumos decât orişicare altă niintă şi ea iasă cea dintâi primăvara.-, Panţu: Vocabular, p. 28; Porcius: Flora, p. 83. 444 Simion Florea Marian Făcându-se aceasta, se zice că tusa şi năduşala în scurt timp încetează.24 Mintă însă, ale cărei frunze se-ntrebuinţează spre acest scop, se culege mai ales în Ziua Crucii şi se păstrează apoi peste tot anul.25 Pentru slăbăciune la inimă, durerea la pântece sau treapăd şi vintre se face ceai sau herbată din frunze de mintă pipărată şi din floare de româniţă, în care se pune zahar, şi care se dă apoi de băut celor ce sufăr de aceste slăbăciuni.26 Tot cam aşa fac în privinţa aceasta şi româncele din Moldova, precum şi celea din Transilvania, cu acea deosebire numai că cele mai multe dintre acestea o pun întreagă în rachiu, şi rachiul acesta îl beu apoi în contra slăbăciunei la inimă sau şi a inimei rele (dezinteriei).27 Româncele din Ţara-românească din contră, când are cineva pântecare, şi mai ales pe timpul fructelor, iau trei cepe, trei usturoaie, trei cărbuni, trei ouă cu coaja deosebit pisată, un pumn de izmă pisată şi oţet, şi din toate acestea fac un blastur, pe care îl pun apoi la stomac şi la moalele capului, unde-1 lasă să steie 24 de oare. In timp de coleră însă iau o litră de făină, o lingură de oţet, alta de untdelemn, de piper, de izmă, foi de trandafir, şi fac din ele o turtă şi o pun pe farfurie, dau cu degetul în ea şi toarnă spirt, apoi presură praf de tămâie şi dau foc spirtului. Această turtă se pune apoi la stomac.28 Poporul din judeţele de câmp ale Ţării-româneşti crede că e bună de leac contra pântecăriei o turtă făcută din făină luată din trei case, pe care o fierb în oţet, având grijă de a pune în ea izmă, precum şi puţină scorţişoară şi cuişoare pisate. Turta aceasta se pune apoi la buricul copilului ce are pântecare, fără a o descânta, şi îi trece numaidecât.29 Pentru durere de dinţi se ţin în gură rădăcini de mintă pisată şi cu rachiu.30 Pentru durere de măsele precum şi contra mirosului greu din gură se scoate o apă mirositoare - apă de mintă - şi apa aceasta se ţine apoi în gură.31 32 Tot cu apă de-aceasta, unele neveste din Moldova, cari voiesc a avea o faţă curată, se spală pe dânsa vinerea, înainte de-a răsări soarele.32 T Româncele din unele părţi ale Ţării-româneşti, precum bunăoară cele din jud. Dolj, care au ciumurluială, ca să le piară sila (greaţa), se freacă pe corp cu izmă pisată şi cu oţet şi se pune la inimă.33 Pentru cel perit se ia rădăcină de nintă-neagră sau nintă-chipărată, se pisază, se amestică cu groscior şi, ungându-se cel perit, acesta îndată se trece.34 24 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Ilinca Buzilă; a celor din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 25 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 26 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei şi Ilinca Buzilă. 27 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 51: Ceaiul de mintă-pipirigâ se bea pentru durere de pântece, stomac, treapăd şi treapăd cu sânge.-, corn. de dl Art. Gorovei: Mintă bună, cea neagră şi cea pipirigă se pune în rachiu şi dă o coloare verzie şi gust bun.-, corn. de dl P. Oltean. 28 Dr. G. Crăinicean: De ale higienei poporale, publ. în Familia, an. XXIX, p. 247. 29 Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, III (1), 1893. 30 Dr. N. Leon: Istoria nat. med., p. 51. 31 Corn. de dl P. Oltean. 32 Corn. de dl Art. Gorovei. 33 Dr. N. Leon: Istoria nat. medicală, p. 51. 34 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa. Botanica poporană română 445 Pentru orbalţ, se unge cu miere şi se presară cu praf de frunză de mintă uscată.35 Descântătoarele din Ţara-românească, jud. Ialomiţa, tot cu mintă sau izmă descântă de abubă. Şi ca izmă, care se-ntrebuinţează spre acest scop, să fie de mai bun leac, se culege în ziua de Drăgaica.36 In contra răcelei se bea în formă de ceai, ca şi pentru dureri de pântece, sau se face dintr-însa scaldă şi oblojele, ori foile ei bine zdrobite se pun la giunghiuri.37 Unele românce din Bucovina fac dintr-însa şi lăutoare cu care se Iau pe cap, anume ca să le crească părul.38 In fine, pentru vacile cărora le spuzesc ţâţele şi pentru oamenii cărora le crapă mânele, se pisază mărunţel, se amestecă cu groscior şi cu amestecătura aceasta se ung apoi ţâţele şi mânele.39 Minta-neagră însă figurează foarte adeseori şi-n poezia poporană şi mai cu samă la începutul cântecelor de dragoste. Iată şi un cântec de-acestea, şi anume din Transilvania: Frunză verde izmă-neagră, Spăriat badea mă-ntreabă, Mă întreabă de cercei: Cine-a dat banii pe ei f - Cui i drag de ochii mei!... Şi mă-ntreabă de mărgele Cine-a dat banii pe ele f - Cui i plac buzele mele!... Ce, bade, te-ai năcăjit, Şi eu numai am glumit! 40 Altul, tot din Transilvania: Foaie verde izmă-neagră, Aleargă, măicuţ’ aleargă, Aleargă din jos de moară Şi-mi adă năsip în poală, Să dau la badea să moară, Ori să moară, ori să pieie, Ori să vie să mă ieiel41 Mintă sau izma-creaţă, lat. Mentha crispa L., se foloseşte mai tot pentru aceleaşi boale ca şi cea pipărată. Aşa pentru vindecarea tusei se ia sara, înainte de culcare, mintă-creaţă, chimen, romoniţă şi motocină, şi anume din fiecare câte-o parte egală şi apoi, punându-se în apă, se face ceai sau herbată dintr-însele, iar când se strecură zama, se pune şi zahar alb într-însa. Ceaiul acesta se bea apoi cât se poate de fierbinte şi apoi bolnavul să se culce în pat ca să asude, iar pieptul i se poate unge cu său, acoperindu-se cu hârtie albastră.42 35 Dr. N. Leon: Istoria nat. medicală, p. 51; cf. şi S. FI. Marian: Descântece, p. 162. 36 Corn. de dl Art. Gorovei. 37 Dat. rom. din Transilvania. 38 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa. 39 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă. 40 Iarnik-Bârsan: Doine, p. 77; cf. En. Hodoş: Poezii pop. din Banat, p. 188. 41 Iarnik-Bârsan: Doine, p. 107. 42 Vasile Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 382. 446 Simion Florea Marian Tot pentru tuşă, precum şi pentru alte boale lăuntrice, se pune în rachiu şi vin ca să mocnească şi apoi rachiul sau vinul acesta se bea. Dovadă despre această datină ne poate servi şi următoarea doină din Ardeal: Bere-aş vin cu mintă-creaţă, M-aş culca la mândra-n braţe; Bere-aş vin cu rosmarin, M-aş culca la mândra-n sân.43 44 Din mintă-creaţă, mintă-neagră şi româniţă se face şi scăldătoare pentru copiii de ţâţă, w a w w 44 anume ca sa se intareasca. Minta-creaţă provine foarte adeseori şi-n poezia poporană şi cu deosebire în fruntea cântecelor al căror cuprins arată oareşicare nestatornicie sau necredinţă. Iată unul dintre aceste cântece, şi anume din Moldova, jud. Suceava, corn. Broşteni: Şi-apoi foaie mintă-creaţă, Puica badii cea isteaţă îndată ce însărează Ies3 afară şi oftează, în casă nu mai cutează45 Altul, tot din Moldova: Şi-apoi foaie mintă-creaţă, Tot o bate şi-o mustrează Şi-o-ntreabă unde-nserează, Că-nsereazâ la viţei, Rămâne fără cercei; înserează la viţele, Rămâne fără mărgele 46 T Al treilea, din Transilvania: Frunză verde izmă-creaţă, Nevasta, care-i nevastă, Se scoală de demineaţă Şi iesă pe prisp-afară Cu trei, patru boabe-n poală, Şi strigă în gura mare: O variantă a acestui cântec, din Ţara-românească, jud. Argeş: Foaie verde izmă-creaţă, Nevasta, care-i iubeaţă, - Giri, giri, gâsculiţe, Prăpădi-te-ai, neică Ghiţă! - La ce să mă prăpădesc, C-am pus gând dumnezeiesc Cu tine să mă iubesc! 47 43 Ioan Mureşan: Doine şi hore pop. din jurul Sesarmului în Ardeal, publ. în Familia, an. VI, Pesta, 1870, p. 307. 44 S. FI. Marian: Naşterea la români, p. 110. 45 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 167. 46 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 211. 471. G. Bibicescu: Poezii pop. din Transilvania, p. 77. Botanica poporană română 447 Se scoală de dimineaţă, Şi-mi iesă pe prisp-afară Cu două, trei boabe-n poală; Strigă: piri, na, na, na, De-ţi mânca, de n-aţi mânca, Eu să-mi fac dătoria, Să m-audă neicuţa. Gâri, gări, gâsculiţă, Prâpâdi-te-ai neiculiţă. Gâri, gâri, şi gâscanii, Mânca-ţi-ar carnea duşmanii^ Al patrulea, din Ţara-românească, jud. Prahova, com. Moreni: Foaie verde izmă-creaţă, Dar eşti poamă d-ale dulci, De-ai fi poamă pădureaţă Numai săruţi şi te duci. Ai veni la mine-n braţe Duce-te-ai şi te-ai tot duce Să te sărut cu dulceaţă... Dragostea să-ţi puie crucel48 49 In fine, al cincilea, aşişderea din Ţara-românească, jud. Muscel: Frunză verde izmă-creaţă, Şi-ţi mai dă nişte fiori Vezi amorul ce lucrează? Din tălpi până-n subţiori, Te bucură, te-ntristează, De-ţi cade leşin să mori!50 Te-nverzeşte, te-ofticează, Cu crenguţe de mintă-broştească o samă de români din Moldova se scarpină în urechi, când îi mănâncă. Minta-calului se culege de cătră o samă de românce din Bucovina spre Sân-Georgiu şi spre Duminica mare, se mătură frumos prin casă şi apoi se presură pe jos, ca să calce pe dânsa cei de casă, anume ca să nu se apropie răutăţile de casă, ci să fie totdeauna curate şi scutite de orişice răutate şi boală.51 Alte românce, tot din Bucovina, spun că e bună şi de durere de cap, şi de-aceea fac lăutoare dintr-însa şi se Iau pe cap.52 In unele părţi din Moldova însă nu numai că fac dintr-însa oblojele la cap, când îl doare pe cineva capul, ci totodată se pune şi-n scăldători oamenilor celor bolnavi.53 Mintă sau ninta-de-câmp e asemenea bună de durere de cap. Se fierbe în apă şi se oblojesc (se Iau) pe cap cu dânsa.54 Minta-neagră, lat. Mentha sativa, e bună de umflături. De multe ori se umflă capul aşa, încât că cel atăcat în scurt timp nu vede, nici nu aude. Dacă într-o parte a capului se iveşte roşaţa, atunci vindecăm această boală. Insă dacă umflătura e fără semne, atunci avem de lucru cu un 48 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, part. II, p. 1107. 49 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 174. 50 Rădulescu-Codin: Cântece poporane din Muscel, voi. I, Bucureşti, 1896, p. 169. 51 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei. 52 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 53 Com. de dl Art. Gorovei. 54 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Alexandra Ivănuţă. 448 Simion Florea Marian morb uşor, care se poate trata aşa: acomodăm pe umflătură floare de bostan şi frunză de bob. După aceea, punem în dosul capului legătoare caldă pregătită din î4 smântână, lA miere amestecată cu flori de cupe-albe, lat. Gentiana excisa, flori de ciuma-fetei, frunze de mintă-neagră, lat. Mentha sativa, şi de mintă-creaţă, lat. Mentha dentata. Umflarea altor membre se tratează tot aşa, aplecând legătoarea pe umflătura respectivă.55 Mintă fiartă în amestec cu petrângei şi pusă pe foaie delatură orice dureri provenite din răceală. Iar fiartă în amestec cu orz şi aplicată pe umflături, moaie. Mintă fiartă cu oţet şi băută în stare călduţă încetează scuiparea de sânge şi delatură limbricii.56 Când cineva s-a răcit la stomac, va folosi cu succes admirator următoarea medicină: se pune la foc o ulcea cam de 14 litră cu apă. Când fierbe apa, va turna în oală o anumită cantitate de chimin ca să fiarbă bine (până când apa e galbănă bine). Acuma va lua, cu trei degete, frunză uscată de mintă-creaţă (Mentha crispata), care încă fierbe ca o minută. După fierberea acestora, punem în o tingea zăhar alb, pe care-1 turnăm prin strecurătoarea din ulceaua numită. Tea câştigată se bea cât numai se poate de fierbinte. Pe foaie aplicăm un fideu încălzit şi aşa durerile înceată momentan.57 Curarea tusei se întâmplă aşa: sara, înaintea culcării, se face tea din mintă-creaţă, chimin, romoniţă şi motocină, toate în părţi egale cu apă. Cu ocaziunea străcurării, se pune în cupă şi zahar alb. Tea aceasta se dă morbosului să o bea cât de fierbinte şi apoi să se culce în aşternut ca să asude. Pieptul se poate unge cu său, acoperindu-se cu hârtie albastră.58 Vara, când este multă mintă-neagră şi mare (tare), înflorită, să strângem multă cu tot cu rădăcină, să o punem la soare să se usuce bine şi apoi o învălim în pânză şi o punem undeva într-o cămară, ca să nu o strice nimene, până când e de trebuinţă, adică: atunci când cineva are gâlci înlăuntru în gât, nu dinafară, atunci să o luăm de unde am pus-o cu rădăcină cu tot, s-o punem la foc ca să fiarbă năduşit, că apoi se face apa din ulcică galbănă-negrie şi amară. Cel ce-1 doare gâtul să o beie aşa cam atât de fierbinte, cât o poate suferi, să beie, dară foarte puţin, şi apoi să ieie în gură foarte puţin zahar ca să-şi mai îndulcească gura puţin. După aceea, să o ia şi să se spele cu apă de-aceea şi apoi va scăpa de gâlci, de bună samă.59 55 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 380. 56 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 92; N. B. Toate datinile adunate de V. Rebrean seamănă că sunt din ţinutul Năsăudului. 57 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 417. 58 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, p. 382. 59 Din Botuşana, dict. de Paraschiva Boca, şi com. de fiul său Ştefan Boca, stud. gimn. Botanica poporană română 449 Minta-neagră e bună de durere de stomac, dacă se fierbe o herbată de această buruiană.60 Niinta-creaţă se amestecă cu floare de soc şi cu floare de tei şi se face herbată dintr-însa, care se bea pentru tuşă.61 Minta-rece. Din aceasta se face ceai, care se bea pentru vărsături şi chiar pentru vintre. Se numeşte mintă sau ninta-rece pentru că, luând frunza ei şi frecând-o puţin şi puind-o pe limbă, pare că trage un fel de vânt, un fel de răceală. Ea amiroasă frumos. Minta-broaştei, pe unde se află aceasta, e un semn că izvorul nu e adânc şi de-aceea se numeşte minta-broaştei.62 Lungorica se numeşte ceea ce în alte părţi se numeşte minta-calului, mnintă şi nintă. E bună de lungoare. Se pisază şi se pune pe un ştergar şi se leagă la cap cu dânsa.63 Ismă = mintă64; isma65; mintă-chipărată (de grădină), mintă-creaţă, minta-calului66. 60 Din Botuşana, com. de Ştefan Chiraş, stud. gimn. 61 Dict. de Achelina Ursachi, din Putna. 62 Dict. de S. Sa păr. Nic. Filip din Dumbrăveni. 63 Dict. de Achelina Ursachi, din Putna. 64 Şezătoarea, VIII, p. 135, 151, 155; Gligor, nr. 15. 65 Bălăşel, nr. 91; Tud. Pamfile, I, p. 13, 51; Bartolomeu, p. 31; Ungaria, I, p. 382. 66 Dict. de Anisia Vişan şi Măriuca Zubaş, din Putna. 450 Simion Florea Marian 285. Mixandra (Cheiranthus Cheiri L.) Teodorescu, 669. Sevastos, Cânt., 146 Ionean, 74. Al /Z.-/ r . ( â/lt / r ctf â/tcirl <£) At'jLOAiJftV C!U£ « /yh ^O-tuL&rfU. * Botanica poporană română 451 cffoX&Yul- ^ ^ lfbfcLyic(j ţermGtu'Uv d $e.£Lu4}.) KMy*rKf~i£^j clCtJi&r “în fa £aq dgj ^ &£, jfieUuJ&v oLg-A-^Xâ^ Xqs uaa dUb i^X/oj, A dlO €tb-oX& IVf-tUM X^AXA-dA UauCcX K-&Î V-&HO tt4CS_ 0C&4^Lt-£> CUL^CdOO ^ CCc.J'i i^_> jţt*L> oCQj j^AAAAAA CC&j ic^cttd^X tmjf, ^tj(!aj-uxj>, *W IjQ£4iuJĂI> COAA&if^AJufa otcAJjLa’ Uu<- fUÂJ, UkaX tA& dlu otl> OAJUtLd-Xh J^dAAAA dc-Ai> £eccu/; lÂţX&lHt£, UXUuXf *î doAZOAC^j «Jt’ ■fâcfrtOCj^ f(Xaîi dL> ^ Caha,a£K -oot ^ekJ d fâeatcv-, $ tuh^fi14H.Â4X UAAAAaXXau ca/jXuaJ @0-4-X*-£ 64^ ; ţ&*f- f dCeuc , Uuîkj «T cCt&iCj&r f &k/, {/e, 4&H4ZJ ^CoCM^VOj d $*0^611, &kxv dtAAA* zaaauj -ţXa*4Uvjtf', Xuy^^jcQJ foUAiA* ¥ît£* Za (XQaXaay f t$&X&r — utJSi.-r-^A *4 l*fadX*A2U d. ^ZOaAa}-, tC4ZA*J dOAU-toMco (XdtXi&J.SAA) $) UaM-UaAAau XtX £t l/CojAt -^KKjCQA' X* ~ ţ &xs/, Fz&uXo) (M/rdt za &Uk -&u d îfyeaMA}-, **'; $kjuf*A9ufi!_^ tXXX t XfcsdCfrY' W* ^&&/t ddXcLAAfZ.) fllYl'tdi-J , Xi $ Q.O-AO0- , O fji dCUAj/hj ’. (X$ZXL$ , . /y /y • _ XcCamj ; d^OAU^Xţy y$, j?/ ,4' /fi?f Âl/'ld&u, Xia $*<&0AiLAkj &' praAAjdl&f^iACCCO' ~ (Mimw *<'/&>-e 'dtfe cal KA-îAA^jyutcd*,. 1 7 286. Mohorul (Setaria germanica P. Beauv.) Sub numirea mohor înţeleg românii de pretutindene mai multe feliuri de ierburi, cari nu se ţin de una şi aceeaşi familie, ci de două familii deosebite una de alta. In şirele următoare însă noi vom vorbi numai despre acelea cari se ţin de familia numită lat. Setaria. Iar ierburile cunoscute românilor după nume, cari se ţin de această familie, sunt: Mohorul, numit şi mohor-mare, parânc şi parinc, lat. Setaria germanica P. Beauv. Bursoaca, numită altmintrelea costreie, costrei, mei, mei-păsăresc şi mohor, lat. Setaria glauca P. Beauv. sau Panicum glaucum L. Dughia, numită şi mohor, mohor-mare şi parânc, lat. Setaria italica P. Beauv. sau Panicum italicum L. Bursoaca, numită şi mei-păsăresc şi mohor, lat. Setaria verticillata P. Beauv., şi: Bursoacă, cortreie, mei-nebun, mei-păseresc, mohor şi paring, lat. Setaria viridis P. Beauv.1 1 Panţu: Vocab., p. 44; Idem: Plantele, p. 91 şi 175; dat. rom. din Bucovina şi Transilvania; vezi şi poeziile pop. ce urmează. 452 Simion Florea Marian Toate speciile acestea de mohor, mei sau parinc nu se-ntrebuinţează la nemică alta, fără numai ca nutreţ pentru vite. A In poezia poporană de pretutindene însă provine mai cu samă mohorul foarte adeseori. Aşa o doină din Banat, com. Pătaş, în care întâlnim numirea aceasta, sună precum urmează: Mândruliţă, ducu-ţi dorn, Prin grădina cu mohoru, Acolo măcar să morul Mândruliţă, ducu-ţi dragu, Prin grădina cea cu macu, Acolo măcar să zăcu! Să mor astăzi, să mor mâne, Şi să mă scol la trei zile Să văd lumea cum se ţine, Mândruţa mea cui rămâne. Şi s-o văd cum se mai poartă: Ori mai bine, ori mai rău, Ori cum am lăsat-o eu\1 O altă doină, din Transilvania, în care se află tufa mohorului, sună astfel: Sub tufa mohorului Că tot a ta e vina. Arde para focului. La toţi le-ai făcut pe voie, Para arde, nu se stânge, Ţie ţi-ai făcut nevoie; Mândra suspină şi plânge. La toţi le-ai făcut pe plac Taci, mândră, nu suspina Ţie ţi-ai făcut de capi2 3 Iar o horă din Maramureş, prin care se îndeamnă feciorii la joc că doară ar putea mai degrabă răsări mohorul ca să aibă ce da birăului şi birăiţei de mâncare, sună aşa: Dă-n pământ cu piciorul Sănătatea să-i mănânce, Să răsară mohorul, Sănătatea fetelor, Să mănânce birăul, Dragostea nevestelorl 4 Birăul cu birâiţa, Mohorul însă figurează nu numai în corpul poeziilor poporane, după cum am văzut din celea citate până aice, ci mai cu samă în fruntea acestora. Aşa o doină din Transilvania, în fruntea căreia figurează mohorul ca un semn de părere de rău şi de dor, sună precum urmează: Frunză verde de mohor, De când el s-a dus în lume Am avut un bădişor Dorul meu nu are nume. Şi s-a dus în ţâri străine Geme inima din mine Şi tot plânge-ntre suspine. Tot cu lacrimi şi suspine.5 2 En. Hodoş: Cântece bănăţene, p. 35. 3 Com. de dl P. Oltean; cf. şi Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 123. 4 Teodor Michnea: Doine şi hore pop. din Maramureş, publ. în Familia, an. VII, p. 259. 5 L.V. Mureşan: Doine din Ardeal, publ. în Familia, an. XX, p. 240. Botanica poporană română 453 O altă doină, din Moldova, jud. Neamţ, com. Piatra, în fruntea căreia se află mohorul, suna: Cum arde inima în mine. Părul tău cel răsucit Mă face (de m-am) smintit; Părul tău cel în inele Ruperea inimii mele.6 Frunză verde de mohor, Ardâ-ţi cizma pe picior, Cum ard şi eu de-al tău dor; Ardâ-ţi pălăria-n cap, Cum ard eu de al tău drag; Ardă cămaşa pe tine, A treia doină, din Ţara-românească, jud. Muscel, în fruntea căreia provine mohorul, sună: Foaie verde de mohor, Mi-a dat un ghimpe-n picior. De trei ori am vrut să mor Nu e ghimpe-nţâpător, La ţaţa după obor: Ci e şerpe muşcător.7 In fine, zice că ochii mohorâţi, după cum ne spune o doină din Biharia, să fie cei mai periculoşi. Iată şi doina respectivă: Fata cu ochi mohorâţi Tot în gură s-o săruţi Şi la ochi să nu te uiţi, Că la ochi de te-i uita Şepte boale te-or lua, Şepte boale şi-o lungoare, O păreche de friguri Mestecate cu junghiuri.8 Mohorul/ 6 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 792. 7 Idem de eadem, p. 830. 8 Petru Herţe: Doine şi hore pop. din Biharia, publ. în Familia, an. XXVII, p. 378. 9 Şezătoarea, IX, p. 129; Tud. Pamfile, I, p. 44. 454 Simion Florea Marian 287. Mojdreanul (Ornus europaea Pers.) f-2 4&UaA/H O&ley t-dA i^g-cx ^ (Pas-d-CUC? (£&* yt/vto /?~0Lifati--&>- tfctttup*u' t-ccrgs ■£&> ¥rhej d& fa-ttvt iub XTO- /m /nun# nufy, &^zjtywt£.*ce^; pUwms tufo ^ y^>. f cU>f* f^cer€^ (k.rtitur4>/ £&(j z^4~cxkj t&Jj&ooc&Z ha^'WLj i^v &ceţlo(J- ^ace^-/oe> (/baJat^^edej ^ tlcJ-, C^awu-cu/- i/a/raj per/ ^ de Onxrvcâ*. /pyia tz-cupt'ev-X oC pase taXrlaje^j zy ^ Îi 9>?tjp*£'S' #h %^uul ^pJzf, ' ^ ZLf fl^' “ " * «dZ> ?£Jf;****«»&&** *n &**, A eu Mefo^ţu fumjnu aj uf&nz> wefru> iSuTUSTpas^p Mojdreanul sau mosdreanul, numit altmintrelea frasin-de-munte şi urm, lat. Fraxinus Ornus L. sau Ornus europaea Pers.1, este un arburel, care creşte pe coline şi pe locurile cele stâncoase şi văroase de prin pădurile munţilor şi care se ţine de familia frasinului, lat. Fraxinus excelsior L. Româncele din unele părţi ale Ţării-româneşti, precum bunăoară cele din jud. Râmnicu-Sărat şi Dolj, plasa Jiului de jos, întrebuinţează atât coaja, cât şi rămurelele cele tinere ale acestui arburel la producerea coloarei negre. Spre scopul acesta, româncele din jud. Râmnicu-Sărat fierb coaja de mojdrean într-o căldare de aramă. După ce-a fiert de ajuns, scurg zama ce-a ieşit dintr-însa în vasul de colorat, care poate fi ori o oală mare de pământ, anume pentru acest lucru, ori o putină. Iar după ce s-a răcorit zama, pun într-însa lut roşu2 şi lapte de piatră3 şi le amestecă bine. In lichidul astfel format 1 Panţu: Vocab. p. 17; Buletinul cit., p. 229. 2 Sub lut roşu se-nţelege un fel de pământ-nisip ruginiu-roşu, ce se găseşte în unele izvoare de prin munţi. El se-ntrebuinţează ori cu lapte-de-piatră şi cu mojdrean pentru a colora negru, ori cu piatră acră, calaican, sovârf, nuc, mojdrean şi corn, pentru aceeaşi coloare. 3 Sub lapte de piatră se-nţelege un fel de nisip vânăt-gălbui, ce se găseşte pe la stâncile din munţi. El se-ntrebuinţează, împreună cu mojdreanul şi cu lutul roşu, la a colora negru. Botanica poporană română 455 vâră apoi firele ce au să le negrească şi le lasă să steie într-însul 24 de oare. Iar după aceea le scot afară şi le pun de se usucă. In timpul cât se usucă firele, zama o scurg în căldare, se fierbe şi o pun iară în vas, unde se bagă firele din nou. Aceasta se repeţeşte de mai multe ori, până când firele au prins bine. Atunci se scot, se spală bine cu apă rece şi se usucă. O altfel de coloare neagră cu coajă de mojdrean, cu coajă de nuci verzi, cu sovârf, cu zamă de coarne, cu piatră acră, cu lut roşu şi cu calaican se face în următoriul chip: Se amestecă zama de coarne cu piatră acră şi, după ce s-a încălzit, se pun firele. Această procedură se cheamă a împietri. Se fierbe apoi coaja de mojdrean şi de nuci verzi, fiecare aparte, se scurge zama şi se amestecă. In acest amestec, după ce se mai pune sovârf, lut roşu şi calaican, se vâră firele, se lasă până prind bine şi apoi se scot, se spală cu apă şi se usucă la umbră. Un al treilea fel de coloare neagră cu coajă de mojdrean, cu piatră acră şi cu lut de tocilă4 se face astfel: se fierbe coaja de mojdrean cât se poate de multă, se pune piatră acră şi lut de tocilă. In lichidul astfel format se pun apoi firele, unde se lasă până prind bine şi după aceea, scoţându-se afară, se spală cu apă rece şi se usucă. Firele de cânepă şi de in se negresc cu coajă de mojdrean, coajă de gârniţă-albă şi cu coajă de arţar astfel: se fierbe coaja de mojdrean, de gârniţă-albă şi de arţar, fiecare aparte, se amestecă şi se fierbe iarăşi. Se lasă apoi să se răcorească şi se pune calaican şi piatră acră. In acest amestec se vâră firele de in ori de cânepă şi se lasă să fiarbă, se mai scot din când în când de se înfloresc - usucă puţin - se pun iarăşi şi, când se vede c-au prins bine, se scot, se spală cu apă rece şi se usucă.5 In fine, din rămurele tinere de moşdrean, cu frunze cu tot, fierbându-se şi amestecându-se cu cailacan, se obţine iarăşi negru, care mai târziu pierde puţin din culoare, devenind funingeniu.6 4 Sub lut de tocilă se-nţelege nămolul ce se depune pe fundul cutiei cu apă, prin care trece tocila în timpul învârtirii. Se întrebuinţează spre a colora în negru, împreună cu mojdrean. 5 Buletinul cit., p. 210, 213, 215 şi 216. 6 Buletinul cit., p. 229. 456 -^SlPlL^prea.Marian 288. Molidul (Abies excelsa Poir.) h Ci (t4Scc - (Efr-tf-tio /ff). tW^. fi« /■££ t)' Uux < aU> o(£ te? cr-eaâu tit\j t4L> oCltO itfâ- T CtettO. -T ~ ectua jCârtfatttf < <&' (^t^7n.£ tltto ft-u 1 ttU - J^^et , tiz./* t&Zl-'CA.^CS 6aA- *H-0U tvurcCiCo fe£<4AA*~c ; fk' ap(^4f j tUi-f'/ te âaaţ , y l {I fi-i OL (f. /t' /¥' %)* €cmu, este? /tevr, u&cr, {/cuolxu , $*< tăcU*&&14J, -7 \} e 0), f, Yr^'tUL? e /. ty. ' Morcovul pl. morcovi şi morcogi dem. morcovaş, numit în unele părţi şi mai ales în Transilvania: morcoiu, murcoiu şi mure1, iară în Banat: murcoane2, e o legumă, care se cultivă din timpurile cele mai vechi şi despre care se crede că se trage din morcovul-sălbatic sau morcovul-porcesc3, numit altmintrelea şi ruşine sau ruşinea-fetei, lat. Daucus Carota L. El e de mai multe feliuri: văratic şi tomnatic, scurt şi lung, galbăn şi roşu, şi toate feliurile acestea sunt bune, după cum spun femeile ştiutoare, nu numai de mâncat, ci şi de unele leacuri. Aşa: morcovul copt şi sfărmat se pune la copii pentru bube dulci. Crud şi ras pe râzătoare se pune la ranele cu viermi. Dulceaţa de morcov ras pe râzătoare se dă pentru tuşă măgărească.4 Morcovii fierţi sunt foarte potriviţi pentru delăturarea gălbănării, fiindcă moaie rânza. Iar morcovii fripţi şi presuraţi cu zahăr măresc cantitatea laptelui la femei.5 1 Panţu: Vocab., p. 14. 2 Com. de S. Sa păr. Aur. Iana, paroh în Maidan. 31. Haşeganu: Grădina de legume, Bucureşti, 1902, p. 34. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 229. 5 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 90. Botanica .poporană română 459 în fine, mai e de amintit şi aceea că despre morcov există şi vreo câteva cimilituri, cari sunt uzitate atât în Bucovina, cât şi-n Moldova. Iată şi cimiliturile respective, cari mi-s mie până acuma cunoscute: Popa în cămară Şi pletele-afară. Şede moşul în cămară Cu pletele scoase-afară. Şede moşul în cămară Şi pletele-i stau afară. Şede moşul în cămară Cu musteţele afară. Şede moşul în cămară Şi lasă desagii-afară.6 Morcovul-galbăn: se face bortă înlăuntru, se pune zahăr de gheaţă, se învăleşte în şperlă, se fierbe astfel, şi apoi zaharul acesta se bea la un loc cu zamă de morcov.7 Morcovul.8 6 Din colecţia mea inedită; cf. şi Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 229-230. 7 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, corn. de Bădăluţă, stud. gimn. 8 Bartolomeu, p. 36; Tud. Pamfile, I, p. 67. 460 Simion Florea Marian 290. Moşmonul (Mespilus germanica L.) f- f hum4Z a/£tuZ4cZ(ht£c cu f m&u, cL£&*f 2*0 cA&lcOrmof ţjlfcfnvsX dfojs6^t4si*is, toira* 2*c jc6Ces /&*&'. ftynoio ţ (/Coju^J f c/fa^t^âj f ifteTuĂ p eo&> umj- oOb jzjMo tFcţ/Z-tf fa jkwvuo jjjjuăuZsCou, f t{X*& /UM*L> /Ult&tAt 4< f uxjhI UMA&r-i (AZcur «5c’ (to-itu ţ^*~ cC&UjCf 4i COUHO O/U&J Zt( J0U4CCO Cu2 t/fUxJtxJ, $4juQi/MM> âtc £ HLdOt (t* (C 1 — (aCcsttc * ■ j ~~ '/('hi* dloM^j'Uooeu ; ţfjc , ({Mjyijb $<, t-£<.-#4ts4L+ex ^oaj £ai4cl Oi* ţft&btc6 €X-&x C«J_ &4HT0 f ZjCLxZ 0G-> -^7*0 f4Cf\ 4^-0, 0440 (UoZt*4X> CxX-xxXXXj txxxKJ/^£4(J^t0 C&b£_ CĂL u< £o^$xx^Sx^-e/0£ 44Xlxnx'TL£LCK ^4SO 4* /wufav f&r~&. *€X tUC4i4^£j/£ j(r-cxo£o^ Moşmonul, numit altmintrelea, şi mai ales în Moldova, moşmol şi mostochin, iară în alte părţi: gorun, măcieş, născală, scoruş şi scoruş-nemţesc1, este un fel de arburaş tufos în forma gutâiului, care creşte prin păduri şi tufişuri, iară uneori chiar şi cultivat prin grădini, şi care înfloreşte în luna lui mai. Floarea lui e mare şi albă, iar poamele sale, numite moşmoane, moşmoale, mostochine şi scoruşe sing. scoruşă2, sunt cafeniu-roşietice, şi la început, când nu-s încă coapte, tari şi amare, iar 1 Panţu: Vocab., p. 28; Idem: Plantele, p. 177; Sim. Mangiuca: Studii limbistice, publ. în Familia, an. XIX, p. 435: In graiul bănăţănesc înseamnă scoruş numai Mespilus germanica L., germ. deutscber Mispel oder Sperberbaum fr. neflier. Unele dicţionare spun cum că scoruş ar însemna şi Sorbus aucuparia, dar aceasta poate să se rostească numai în acelea părţi, unde nu este cunoscut cuv. sorb, căci la din contră, nu putem pricepe cauza şi procedura pentru care se întrebuinţează numirea de scoruş şi pentru sorb. Scoruşă pl. scoruşe se numesc fructele scoruşului. 2 Panţu: Plantele, p. 177; şi Sim. Mangiuca, loc. cit. Botanica poporană română 461 după căderea brumei şi după ce au suferit un început de dospire, devin moi, zămoase şi dulci acrişoare. O samă de românce din Bucovina şi Moldova fac din poamele moşmonului, adică din moşmoane, mostochine sau scoruşe, un fel de compot, iar altele le întrebuinţează tăiate, uscate şi fierte ca prunele.3 3 Com. de dl M. Ciupercovici, din Fundul Moldovei. 462 Simion Florea Marian 291. Murul (Rubus caesius L.) dt ($u4vU CCUdFdU Jcc ft£ dât-Llj oflr cJ(uf ; U rc U £ oCu Cctf/vltS d- ?l£j£tc£ o(jLj ftccdu/rej, * te £ de ca hi fu CU tt ce? r c ifdl, ; cffoOe f£ o£ff cfăţ - *CL#UX, £..*-£$< Mdd$l . dzza.d d£ Cli . !?/ ts a. - / s . s:7 r> " «' f£±ţ.d-£, €«^. (duSccJ ££/£££' de Cit. (/{t^ţ VL/-0H cce-ed LtltS ct. I cur fzctzdczf- £al : id'cc/yf- dl- câ._CtrtfA _ c£f-OCZ-U t'(C cU /<«,/ , gţcf ; iUl-^zeeu Ia/. IUcc,/s .. .. JCar/’, arM^r-fuzo.. jra ' £audd fu - fzJt odtzeu ţd tftujs-u- ta^cz&rdt’jl ' ’ ' ^ , , ~ ~~ ~tT—— diUlfval triţj CIZL ou Cde-ti-i ci-c^ds o££pU fircccu^ d£p-acu£^j>, c&m. @Ou4o-*nj fcd. ccz-^otFFdd- •*c.cz iec/nut da ; i^y ti iz d. et oza^ o£u> dc-t-u ££ (A- cedez* td fduS cotu fidc&r u-a fcAL-/d\ ?c dlr dt fi a r c' daiu uz-ădd */* fla^tpcdoc- fi^cuau vuj-Ld?-. a) . douf. dotvz . cltuj âo (ZA-md'vtiXj ■ _ azj i&£&r aCUu £*<**<->-. ■'rhH/riOJ, fl'ooudtzd dZcofua*zJdcu j . cCi> d£ ££. d^deazU ; ■ doţC/'a/Y'Ul£, <& \U' rea raefflr f*âdu*x> irLA.UT^ !'_ (dcciAjifu : (foiaj? /ţ. #/, Sunt două feliuri de mur: unul de câmp §i altul de pădure. Cel de câmp se numeşte: mur pl. muri, murariu, rug, pl. rugi, rug-de-câmp, rug-de-mure, dem. ruguşor şi ruguţ, lat. Rubus caesius L., iar fructul lui: mură, mure şi mure-de-câmp. Cel de pădure se numeşte: mur, mur negru, murariu, rug, rug-de-mure şi rug-de-pădure, lat. Rubus fruticosus L., iar fructul lui: mură, mură-albastră, mură-neagră, mura-ursului, mure-albastră, mure-de-pădure şi mure-neagră.1 Despre originea amânduror acestor specii de mur sau rug există la românii din Transilvania, corn. Ghirbom (A. Iulia), următoarea legendă: Frunză verde din livadă, A fost un fecior şi-o fată. Ei de tineri s-au iubit Şi părinţii n-au voit. 1 Dat. rom. din Bucovina; a celor din Transilvania, ţinutul Haţegului, com. de dl P. Oltean: Murariul, aşa se numeşte în Haţeg tufariul ce produce mure.-, Panţu: Vocab., p. 41. Botanica poporană română 463 Ei tare s-au supărat, S-au dus şi s-au înecat Sub un măr, frunză rătundă, Unde-i apa mai afundă. Părinţii de veste-au prins Şi-acolo ei că s-au dus Şi de-acolo că i-au scos Şi i-au dus şi i-o-ngropat Pe fecior lângă un gard Şi-a răsărit rug înalt. Iar pe fată o a-ngropat O-ngropat-o-n grădinuţă Şi-o răsărit râşnicuţă.2 Rugul peste gard s-a-ntins Râşnicuţă l-a cuprins. Toată lume-aşa zicea, Că e dragoste curată De la Dumnezău lăsată.3 O variantă a acestei legende, tot din Transilvania, şi anume din comitatul Mureş-Turda, corn. Râpa-de-jos, sună precum urmează: Şezut-o, Doamne, şezut Un fecior c-o fată mare, Da şezare de mirare. Când o fost la cununie Măicuţa feciorului Nicidecum nu i-o lăsat. Şi ei râu s-o supărat Şi de mână s-o luat Şi-amândoi s-o şi-necat. Măicuţa feciorului Nici aşa nu i-o voit Şi-acolo i-o despărţit. De-acolo dacă i-o scos Pe fecior l-o îngropat L-o-ngropat în ţintirim, Pe fată din jos de drum. Din fată o ieşit rug, 2 Sub râşnicuţă, după descrierea trimiţătorului acestei legende, se-nţelege o plantă, care se suie pe garduri şi ale cărei frunze sunt cordiforme şi ascuţite, florile roşii, iar fructele negre şi cât porumbele de mari. Viţa subţire samănă cu viţa-de-vie sălbatică, cu mici perişori pe cotor. 3 Dict. de Ana Frăţilă şi corn. de Niculai Cosma, stud. gimn. în Blaj. 464 Simion Florea Marian Din fecior un trandafir. Rugu pe pământ s-o-ntins Trandafiru l-o cuprins. Măicuţa feciorului Nici aşa nu i-o voit De-acolo i-o despărţit; O luat secera-n mână Şi-o tăiat rugu din tină, Macar n-o fost nici o tină, Făr o fost rea la inimă. Trandafiru -aş3o grăit: - Decât maică m-ai făcut Mai bine m-ai fi pierdut Lâng-o margine de baltă, Miluca să mă milească, Apa să mă limpezească Lâng-o margine de rât, Să nu-ţi fiu aşa urât.4 O altă variantă a acestei legende, şi anume din Bucovina, com. Voloca, sună astfel Mi-a avut Dedel o mămuţă, Sâmbătă demineaţâ s-a sculat Şi-a luat două-trei păscuţe Şi vreo două-trei ouţe Şi la temnifa alergat. - Dedel, Dedel, dragul mamii, Se mărită mândra ta, Mândra ta şi nora mea Mâne nunta i-om vedea. - Na-ţi, mamă, inelul meu Când îi trece pe-acole, Nuntaşii mi te-or vede Ei în casă te-or pofti, La mireasă mi-i cinsti, Inelu-n pahar i-i da Şi mireasa l-a vedea... Ea pe-acolo mi-a trecut Nuntaşii o au văzut Şi în casă o au poftit Şi cu vin o au cinstit. Ea la mireas’a-nchinat, Mândrescu, op. cit., p. 103-104. Botanica'poporană română 465 Inelu-n pahar i-a dat. Mireasa când a cinstit Din ochi negri-a lăcrămat Din gurifa cuvântat: - Beţi, noroade, §i mâncaţi De-amu eu nu mă mărit, Că’ncă Dedel n-a murit. - N-a murit, dar năcăjeşte Că-i bat barba genunchele Şi musteaţa brâiele Da chica călcâiele. Tatăl lui a auzit Şi pe cal a-ncălicat La temnifa alergat, Pe Dedel l-a spânzurat. Mireasa, când a aflat De jele s-a junghiat. Tatăl său a cuvântat Şi din ochi a lăcrămat: - Of, Doamne,-am făcut păcat, Că dragii i-am depărtat! Şepte oameni a năimit Zid de piatră mi-a-ngrădit Şi le-a săpat două gropi Colo-n vale-n pomeţel Sub cel mândru cireşel. Şi pe dânşii i-a-ngropat, l-a îngropat cap la cap, Că tare-au trăit cu drag, î-a-ngropat într-un mormânt, Că n-au trăit cu urât. Dintr-însul mi-a crescut rug Da dintr-însa lozioară. Ruguşorul s-a întins Lozioara mi-a cuprins. Tatăl său i-a îngrădit, Nici paserea n-a trecut. - Of şi vai, soţia mea, Cine strică dragostea Ardă-i focul căsuţa! 466 Simion Florea Marian Şi de-atunci se trage rugul-de-mure şi losia pe lume, încheie povestitoarea legendei acesteia.5 Rugul-de-mure nu creşte ca alte plante în sus, ci el, fiind subţire şi foarte mlădios, se-ntinde ca şi viţa de holbură pe pământ sau se acaţără de copacii ce-i stau în cale. De-aicea apoi şi dorinţa românului din Transilvania de-a se face-o viţă-de-rug ca să poată cuprinde şi stăpâni toţi munţii din patria sa. Căci iată cum se roagă el lui Dumnezău: Fă-mă, Doamne, ce me-i face, Fă-mă viţa rugului Pe malul părăului, C-oi creşte şi m-oi întinde Şi toţi munţii i-oi cuprinde, Văile cu oile Şi dealu cu caprele.6 Româncele din unele părţi ale Bucovinei, precum bunăoară celea din ţinutul Dornei, au datină de-a se duce în Ziua Crucii, adică în ziua de înălţarea Sf. Cruci, 14 septembrie, apoi a doua zi de Ziua Crucii, precum şi în ziua de Vinerea mare, adică în ziua de Preacuvioasa Paraschivă, 14 octombrie, şi a aduce în fiecare din aceste trei zile câte trei vârvuri de rug sau viţă-de-mură, cu mură şi cu flori în vârv. Aceste nouă viţe le pun de se usucă şi astfel uscate le păstrează apoi peste tot anul, ca la caz de trebuinţă să le aibă dindămână, căci ele sunt bune de leac pentru orişice durere aşa: dacă vreun om sau vreo vită se bolnăveşte, atunci cu viţa se afumă, iară murea se moaie în apă şi se lipeşte unde e durerea şi pe dânsa se pune frunză de mure.7 Rug-de-mure, tăiat dintr-o singură dată, smorodin, mladă de tufă (= alun) dintr-un an şi mladă de câcădâr iarăşi dintr-un an sunt bune de săgetături, adică pentru aceia ce sunt atinşi de vreun vânt-rău şi capătă de dânsele la picioare, cari îi săgeată şi-i doare foarte tare. Descântătoarea, care e chemată şi voieşte să vindece pe omul ce are astfel de săgetături, ia o cofă într-o luni demineaţă până nu răsare soarele, se duce cu dânsa unde şti că se află plantele mai sus înşirate, taie dintr-o singură dată din fiecare plantă atâtea rămurele câte îi sunt de lipsă, le strânge pe toate şi apoi, ducându-se cu dânsele pe la o fântână din care ia apă ne-ncepută în cofă, se-ntoarce cu toate obiectele acestea acasă. Ajunsă acasă, pune rămurelele pe pragul uşii dinafară, le taie mărunţel c-o bardă, astfel că părţile tăiate să sară în tindă, şi apoi le strânge. După aceasta, rămăşiţa rămurelelor o taie pe pragul casei, astfel ca să sară în casă. Pe urmă, le strânge şi pe acestea la un loc cu celea de mai nainte. După această procedură, pune toate rămurelele tăiate într-o oală cu apă de cea ne-ncepută ca să fiarbă. Oala aceasta însă o lasă la foc să fiarbă şi n-o urneşte nicidecum din loc, până ce nu face cu apa dintr-însa scăldătoare şi până ce nu scaldă pe cel bolnav de trei ori, şi anume: a) Demineaţa, până nu răsare soarele, lângă pragul căsii; b) Până nu e încă soarele amiazi îl scaldă în mijlocul căsii, şi c) Sara, până nu apune soarele, îl scaldă înaintea icoanelor. 5 El. N. Voronca: Datinele şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903, partea IV şi V, p. 901-902. 6 Mândrescu, op. cit., p. 50. 7 Com. de Petrea Ursul, cant. bis. Botanica poporană română 467 Când prepară scăldătoarea primă, ia cu o ulcică de nouă ori dupăolaltă apă din oala de la foc şi fiecare ulcică, străcurând-o printr-un crac de izmană părăsită, o toarnă într-un ciubăr, iară după ce-1 scaldă pe cel bolnav, aruncă scăldătoarea aceasta unde se-mpreună gardurile. La a doua scăldătoare, face asemenea ca şi la cea dintâi. La a treia scăldătoare, nu ia cu ulcica apa, ci cu oală cu tot, şi, străcurând-o în ciubăr, îl scaldă pe cel bolnav şi apoi şi pe această scăldătoare o aruncă unde se împreună gardurile. Când îl scaldă, nu spune nemică, ci-1 moaie numai şi-l spală peste tot trupul. De scăldat îl scaldă de nouă ori în nouă zile de sec, şi anume: luni de trei ori, miercuri de trei ori şi vineri de trei ori. Şi-n toate zilele acestea aduce plantele susnumite şi apă ne-ncepută şi face cu dânsele precum s-a arătat de la început, tăindu-le dintr-o singură tăietură. Când se duce de le taie, precum şi când se-ntoarce cu dânsele acasă, nu vorbeşte cu nime nemică. Asemenea caută ca să le ieie cu cea mai mare curăţenie, adică să nu se spurce pe drum, nici când se duce să le aducă, nici când se-ntoarce cu dânsele acasă. Făcându-se toate acestea, se crede că cel bolnav de săgetături în curând se vindecă.8 Ceaiul de rug-de-mure se bea pentru poală albă.9 Viţă-de-mure, de bostan, de castraveţi şi de holeră (Xantium) se fierb toate la un loc şi să fac scăldători dintr-însele pentru bolnavii de holeră.10 Mura sau murea, adică fructul rugului-de-mure, are coloare întunecat-albastră sau neagră. Fiind ochii cei întunecaţi-albaştri şi cu deosebire cei negri strălucitori, şi ca atari, după părerea românilor de pretutindene, cu mult mai frumoşi, mai atrăgători şi mai fărmecători decât ochii cei deschişi, de-aceea nu o dată şi nu la o ocaziune îndătinează ei, mai ales în poezia poporană, nu numai de-a asemăna ochii celor ce-i iubesc cu murea, ci a se şi bate foarte tare după dânşii. Drept dovadă despre aceasta avem o mulţime de doine poporane din toate părţile locuite de români. Aşa un fecior din Transilvania, corn. Coşna, nu departe spre apus de Vatra-Dornei din Bucovina, cântă: Pentru ochi ca muriie Apucai pădurile. Pentru ochi ca murea-neagră Apucai pădurea-ntreagă. Pentru ochi şi pentru gură Mi-am lăsat marha11 singură, Singură şi nice prea, Că mai sunt ciobani la ea!12 O variantă scurtă a acestei doine, tot din Transilvania, ţinutul Săliştii, sună precum urmează: Pentru ochi ca muriie 8 Dat. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea. 9 Dat. rom. din Ţara-românească, jud. Tutova. 10 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 51. 11 Marhă = vită. 12 Din colecţia mea inedită. 468 Simion Florea Marian M-au luat gândurile Şi-ncunjur pădurile. Pentru ochi ca murea coaptă Incunjur pădurea toată.13 Altă variantă, asemenea din Transilvania, sună astfel: Ochii şi sprâncenele Alea fac greşelele. De n-ar fi ochi şi sprâncene In lume n-ar fi greşele. Pentru ochi ca murea coaptă Incungiur pădurea toată. Pentru ochi c-a mândrei mele Incungiura-o-aş pădurele,14 A treia variantă, tot din Transilvania: Pentru ochi ca murile Ocolesc pădurile. Pentru sprâncene îmbinate Umblu ţara jumătate Şi Moldov’a treia parte. Pentru ochi ca sfântul soare Umblu noaptea pe răzoare.15 A patra variantă, din părţile Aradului, în Banat: Pentru ochii tăi, mândruţă, Şezui doi ani în temniţă; Pentru ochi ca murile t Cungiurai pădurile; Pentru ochi ca mura-neagră Incungiurai lumea-ntreagă.16 A cincea variantă, din Ungaria, comitatul Bihorului: Pentru ochi ca murile Cungiurai pădurile. Pentru ochi ca mura coaptă Cungiurai pădurea toată, Pentru ochi cam meriori Cungiurai de nouă ori.17 în fine, a şasea variantă, tot din Ungaria şi tot din comitatul Bihorului, sună astfel: 13 Com. de dl B. B. Iosof; cf. şi Mândrescu, op. cit., p. 88. 14 Măriţi L. Puşcariu: Doine din Ardeal, publ. în Familia, an. XXIV, p. 391. 15 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 18; cf. şi I. Pop Reteganul: Trandafiri şi viorele, p. 168. 16 Mărioara Cornea: Doine pop. din părţile Aradului, publ. în Familia, an. XX, p. 335. 17 P. P. Herţie: Doine şi hore pop. din Bihor, publ. în Familia, an. XXVIII, p. 378. Botanica poporană română 469 Pentru ochi ca murile Umblai şi pădurile. Pentru ochi ca mura coaptă Incungiurai lumea toată. Pentru sprâncene încordate Umblai ţara jumătate}* Fetele de român din ţinutul Săliştii din Transilvania să fie, după cum spun toţi cei ce-au călătorit prin părţile acestea, de-o frumuseţe rară, atât în privinţa făpturii corpului, cât şi a ochilor. Şi cum că aceasta întru adevăr trebuie să fie aşa, se poate cunoaşte şi din doina următoare din acele părţi, prin care un fecior descrie pe iubita sa: Naltă-i mândra şi frumoasă Şi în trup e sănătoasă. Albi i-s dinţii ca şi neaua, Primăvara ca şi roaua. Mică-i buza, supţirea, Făcută-i pe sama mea Să o sărut când voi vrea. Văzui buzele înflorite Ca şi macul prin mirişte. Lungu-i părul, negru tare, Şi se-ntinde pe spinare, Şi ca ea nu-i pe sub soare, încinsă cu cingătoare Ca şi când ar vrea să zboare. Ochii ei ca murele, Gura ca fagurele; Ochii ei plătesc opt sate Dar sprâncenele o bate. Ochii ei plătesc o ţară Sprâncenele-o primăvară. Copiliţă, draga mea! Răcoreşte-mi inima. Dacă eşti copilă blândă Nu mă lăsa la osândă. Dacă eşti copilă dragă Nu mă lăsa la pedeapsă}9 Un alt fecior, tot din ţinutul Săliştii, îşi descrie iubita sa astfel: De când maica m-a făcut Nici o mândră n-am avut 18 19 18 Din colecţia mea inedită. 19 Corn. de dl B. B. Iosof. 470 Simion Florea Marian Fără numai două-trii Şi le-am trimis la Sibii. . Numai una mi-am lăsat Şi-acea cu semn de vărsat, Mai dulce la sărutat, în jos ca şi o cătană Şi la faţă ca o doamnă, Trupul ca şi florile, Faţa ca şi rujele Şi la ochi ca murele, Şi la gură cirăşea, Şi la buze supţirea. Sprâncenele, buzele Făcute-s pe sama mea Să le sărut când oi vrea.20 In fine, un studinte, asemenea din ţinutul Săliştii, îşi descrie iubita aşa: Mândră, mândră soţioară, Toate le-am trimis la Beci. Sufletu-mi e-o verişoară, Numai una mi-am lăsat Faţa ta cea albioară Şi-i cu semne de vărsat, Mult mă cheamă de la şcoală, Mai dulce la sărutat Lasă-te de-nvăţătură întocmită şi la stat. Vin ’ acasă să-ţi dau gură. Ochii ei ca murele De când maica m-a făcut Sprâncene şi buzele Ibovnică n-am avut Făcute pe sama mea Făr’ o sută şi cincizeci T Să le sărut când oi vrea.21 22 Pe cât de dragi li-s feciorilor fetele cari au ochi ca murile, tot aşa de dragi li-s şi fetelor feciorii ce au asemenea ochi. Căci iată ce ne spune în privinţa aceasta o fată din Transilvania, comitatul Mureş-Turda, corn. Râpa de jos: Frunză verde doi bănuţi, Am avut, maic, un drăguţ. L-am avut şi-acuma este, Dar s-o dat după neveste. Nevestele-s cam bătrâne, S-ar putea lăsa-n ruşine; Ruşinea să le mănânce Dragostea să nu ni-o strice. Uite, maică-n faţa lui, Că-i ca spuma laptelui. Uite, maică-n ochii lui, Câ-s ca două mure negre Rupte dintr-un ruguţ verde, Rău mă tem că mi l-oi pierde, Că l-am mai pierdut odată Şi l-am cătat lumea toată. Da io pe el l-am găsit în funduţu Clujului Cu şepte mândre de-a lui.11 20 Com. de dl B. B. Iosof. 21 Com. de dl B. B. Iosof. 22 Mândrescu, op. cit., p. 79. Botanica poporană română 471 Măruţ-roşu-pădureţ, Sărac fecior şi făleţl O fată, tot din Transilvania, se roagă maicii sale ca s-o lese-n şezătoare, zicând: Maică, inima mă doare, Să mă laşi în şezătoare! Maica sa însă, auzind că iubeşte un fecior sărac şi făleţ, nu vrea s-o lese, ci-i răspunde zicând: Draga maicii, te-aş lăsa, Dar am auzit ceva, Auzit-am că iubeşti: Fata, indignată de celea ce i le spuse maica sa, nu se poate răbda de-a nu-i replica şi-a zice: Eu, măicuţă, că iubesc Şi iubesc, măicuţă dragă, Măruţ-roşu de hârtie, Două mere din pădure Pe badea-n cănţelârie; Şi doi ochi ca două mureP Un fecior, după cum ne spune o doină din Caraş-Severin, fiind sau făcându-se bolnav, se roagă mândrei sale să-i deie: Mură-neagră-n miez de iarnă, Sloi de gheaţă-n miez de vară, că apoi îi va trece. Mândra lui însă, nemaiauzind de-aşa ceva, îl întreabă de unde să i le deie ea acestea. Feciorul atunci îi descoperă tot secretul. Iată şi doina, care ni le spune toate acestea mai cu de-amănuntul: Frunză verde de cicoare, Dar te rog, spune-mi, de unde? Inimioara rău mă doare, - Frunză verde şi-o lilea, Şi atunci mie-mi va trece Nu te pricepi, mândra mea? Când tu, băla-mi vei aduce: Sloi de gheaţă-i pieptul tău Mură-neagră-n miez de iarnă, Când îl puni pe lâng’al meu, Sloi de gheaţă-n miez de vară. Mură-neagră-s ochii tăi, - Măi bădiţă, bade dulce, Când îi puni pe lângai mei.14 Eu toate le voi aduce, Un fecior din Ţara-românească, fiind fărmecat de ochii mândrei sale, nu şti ce să se mai facă de nebun ce-i după dânşii, decât să se răzbune asupra pădurii şi s-o blastăme de ce face atâta mure ca ochii mândrei sale. El zice: Arză-te focul, pădure, Să nu creasc-atâta mure; Că toate murele tele Parcă-s ochii mândrei mele. Arză-te şi te pârlească, Murea să se prăpădească, 23 24 25 larba-n locul ei să crească; Să se facă drum prin tine, Să mă duc cu puica-n lume. Io-i duc dorul, ea mi-l duce, Când e toamna vremea dulce.15 23 Gr. Sima al lui Ion, publ. în Foişoara, an. I, p. 43. 24 Familia, an. XXVII, p. 42. 25 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop. rom., p. 352. 472 Simion Florea Marian în fine, murea a dat naştere încă şi următoarelor zicale şi proverbe, cari sunt răspândite în toate părţile locuite de români: Murătură Din mură Nu se face, adică cu un lucru de nemic, nemică nu putem face.26 Aşteaptă să-i pice mură în gură. Nu aştepta să-ţi pice mură în gură. Mult a aştepta până i-a veni mură în gură. Acest proverb se zice despre cei ce şi-au pierdut averea sau o slujbă sau o afacere de la care trăgeau mare folos. l-a dat mură în gură, se zice când dăm cuiva pe negândite şi de-a gata oarece bun ce nu i se cuvenea. l-a căzut mură în gură, sau simplu: A-i cădea murâ-n gură, se zice despre cei leneşi, cari aşteaptă orişice de-a gata şi fără muncă. Are ochi de mură Cari inima-ţi fură. » A fost la mure-odată Şi-a venit cu rochia spartă. Se zice despre fetele cari şi-au dat cinstea pe ruşine. A aştepta să-i pice mură în gură. Aşteaptă îmbucătură Să i-o dea mură-n gură. Aşteaptă să-i dea mură în gură. îi vine mură în gură. 26 A. Pann: Povestea vorbii, partea I, Bucureşti, 1852, p. 134. Botanica poporană română 473 Aşteptaţi să vă dea toate Mură In gură. Se zice despre cei leneşi, cari aşteaptă să dobândească orişice de-a gata şi fără muncă. A lua cuiva mura din gură. A-i lua un lucru de a cărui stăpânire se credea asigurat.27 Rugul-de-mure e bun de scăldat băieţii, cari au beteşuguri.28 Rugii de mure sunt buni de dânsele.29 Rugul30; mure31. 27 28 29 30 31 Dat. rom. din Bucovina; cf. şi Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 222-223; Idem de eadem, voi. II, p. 197 şi 301. Dict. de Măriuca Hopulele, din Cacica. Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga. Familia, XXII, p. 7; Bălăşel, nr. 177. Papahagi, p. 259. 474 Simion Florea Marian 292. Muşcata (Pelargonium odoratissimum Ait.) m ((Hhr'aJt'frttrvcot*v ttocru'nAă* a+ut€o/julr^t' fa fiwv-nt- tn& HA-A i//zc(jy t-işfiZ Cfvij f ift.jf'g’ ţH rtut4< £o-4■U-<4Zj; 14aWL> 3i\j/f~â j£&h~i fjL> &&£■& e pŞ(k if-&i~-r-&-Jţ ittsCX.* ixzJt-cjAks <&' PU&-< c(£j i, /i u $zt U-ueCo £ tLj4&u, O&tuf e>(& eaf^ $V-âUre ¥i' ih4r^4? ul-W.jd- , /), f#tvU>i (fctaJb A, 33; - t&t tA&ctv& £*-£$ € cAjL> oi i4 P[ A^Mţ€ p-CosU^Ceo 'tUCtuJdd* g(Aj I^Gyţ-ot&tf pCUU/Cl iA~CL f &&£■ fJiUi Vfh4-4t n Jtc^aujfiZ ofxi.6*- m tune. ccus rr-cx ^cc^-^> tiotis, C£Ure.t jturtL& tcrfu - te ^ *tu fcu^cu. c hS^i, <*> tf, (ticctic ; /tiftttie . 4^ t •— dfccutit-e-ct- (ti-Af-c firku ZlUcCtux.f ■$< -f-tir «■ ^^r-ZT-^V ! ti tiutieU CfT^C? tifiece *~Mll uux£/- oU StxŢjIv£ âAAZVu’fi.jUi-teuti<=(e C/ZJ? tiztiS-AVtcd*, 293. Muştariul (Sinapis alba L.) Muştariul, numit altmintrelea şi muştariu-alb, muştariu-bun, rapiţă-albă, rapiţă-de-muştariu şi vizicătoare, lat. Sinapis alba L. sau Brassica alba Boiss1, e o plantă ale cărei frunze şi sămânţă conţin în sine un suc foarte iute, care, punându-se pe corpul omenesc, nu numai că ustură foarte tare, ci produce totodată şi beşici. Din cauza acestei însuşietăţi apoi muştariul e foarte căutat şi întrebuinţat de poporul român atât ca leac contra mai multor boale, îndeosebi însă contra junghiurilor, a durerii de cap, a brâncei, a treapădului, a cârceilor şi a opririi rândurilor, cât şi spre mâncare, precum şi spre prepărarea vinului dulce, numit şi vin tăiat. Aşa pentru junghiuri se ia făină de muştariu, se amestecă cu puţină făină de grâu şi cu apă călduţă şi apoi, întinzându-se pe o petică, se pune la junghi.2 1 Panţu: Vocab., p. 44; Numirea vizicătoare am auzit-o numai de la M. Popescu din Ciudei, distr. Storojineţului, şi de la vreo două românce din oraşul Şiret. Mi se pare deci că e mai mult de origine orăşenească, decât sătească. 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 61. 478 Simion Florea Marian Sau: se ia făină de muştariu, se amestecă cu oţet, se face dintr-însa o turtiţă şi cu turtiţa aceasta apoi, punându-se pe-o cârpă curată, se leagă pe partea unde se simţeşte junghiul. Sau: se ia o parte de făină de muştariu şi două părţi de făină de grâu şi se amestecă cu oţet până ce se face dintr-însele un fel de aluaţel. Aluăţelul acesta apoi se aplică la junghi şi se ţine acolo cât poţi suferi. Tot pentru acest scop, în loc de făină de grâu, se pot pune şi tărâţe de grâu.3 Pentru durere de cap şi ameţeli, românii din Bucovina, precum şi cei din Moldova fac turtiţe din făină de muştariu şi le pun sau la pulsul mânelor sau pe tălpile picioarelor, unde le lasă să steie ca la un pătrar de oară sau, după împrejurări, şi mai mult.4 Românii din Ţara-românească, corn. Viforâta, însă, tot pentru durere de cap, pun la încheietura capului aluat de la brutărie presurat de muştariu.5 Pentru vindecarea brâncei se spală cu muştariu-alb pisat mărunt şi amestecat cu lapte dulce. Pentru treapăd se bea demineaţa şi sara rădăcină de muştariu fiartă în vin (jud. Dâmboviţa). Pentru cârcei se freacă cu muştariu la părţile unde simţesc că-i cârcie, ca să se poarte sângele. Totodată se ia de mai multe ori demineaţa pe nemâncate câte o linguriţă de muştariu-galbăn nepisat, după care se bea apoi puţină apă. In fine, când se opresc rândurile, se face feredeu de picioare, fierbinte, cu făină de muştariu.6 Pentru mâncare, în unele părţi din România se prepară muştariul astfel: într-o ocă de must de struguri, culeşi şi storşi chiar în acea zi, fiert bine până ce nu rămâne numai o litră, se presură cu o mână făină de muştariu, iar cu ceealaltă se mestecă întruna, ca să nu rămâie cocoloşi. Se pune atâta muştariu până se îngroaşă cât voim şi apoi se-ntrebuinţează spre mâncare. Tot cu muştariu se prepară şi vinul dulce numit încă şi vin tăiat. Acesta se face aşa: La 10 vedre de must făcut în aceeaşi zi, se adaugă o ocă de muştariu, pisat şi cernut bine, şi cu o lopată curată se amestecă bine. Făcându-se aceasta, după trei zile mustul nu mai fierbe, ci e limpezit şi bun de băut.7 » In fine, mai e de amintit încă şi aceea că de familia muştariului, despre care ni-a fost până aice vorba, se mai ţin încă două feliuri de plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Şi acelea sunt: Muştariul-negru sau rapiţa-de-muştariu, lat. Sinapis nigra L. sau Brassica nigra Koch., şi Hrenoasa, muştariu-de-câmp, muştariu-sălbatic, rapiţă-de-câmp, rapiţă-sălbatică şi urzicătoare, lat. Sinapis arvensis sau Brassica Sinapis Vis.8 Insă despre aceasta din urmă, mai pe larg, în articolul ce urmează. Muştariul.9 3 Dat. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 4 După spusa mai multor rom. din Bucovina şi com. de dl Art. Gorovei. 5 Dr. Crăinicean: De ale medicinei pop., publ. în Familia, an. XXIX, p. 199. 6 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 57. 7 Com. de dl Art. Gorovei. 8 Panţu: Vocab., p. 44. 9 Familia, XXVII, p. 532, XXIX, p. 199; Bartolomeu, p. 35. Botanica poporană română 479 m iMn/a/ a a r e _ (fâf-yâ-niâL. <£■)■ dlu/ctio- a yŞ K’ £> a f ec&t^j. t-v-c-f-ie* mal £at<~ţdrţard*xYruLj & nu» xZ-lcrr *r <*■& v**- Î&Y j/£Y<-l %U*~L. A« <£CCYl^, r «*■*•£, /i(Azn r/tJ tl£^r€J> icn-a* a//a ; cart> ctr** fi-c-ml &s wl^c-, tea.* cu> fi*wf-/i ictâre H-* uutnhf-t ^ ocdct-P 'îco //3 n (o c/Azt-Ou căi' •f j y 4^* k; (d& r c d'c cda /o~tţ v eo €i t-iy u /a0ia- a «'t} - liAjr-jitf- ol nif~ uÂ^rgdl fit dr a ct filâ^nOSa*’ i {)* ifrf > ZÎgw * oitu., PU r ir f'A> AtX l*4yţpdftgj ţiXJ- dutt ( arQc (/'"’Pii. d p- Pcuf-at.* iod ’ - ou- cc/ay- thă Pou-Ca^i tA ăitd t dil/< di cd« edfedd-eJcu ; ^ JPacvAduu pv$U (AU CUrc-C£_ <(j - OLT Cedr* p-m pQ-£ a < f Pi’j-d\ d£J tfajidAL> (Uri -c taxe ţ — au e&£fir c fcj V-zikJj f-^Â-d« i ACAOCaa?f c& uo, oCu d£. iccp< dcAMfpAj>j Jr1 :d ^ i-l ft dM. O. i ddo-d'C'Uxj. fi«/Sg j Z), dau$<'r <^ jq ^€ah a uVP de cu âţfd-* fAuMi m paatu&a cuc* 3? * /i. '£$/ (~ Pr 5?J i<.4\. £-*«..> i t? v &i-ux -tiAijd&tra. ţi-icâJ* 'uc gy&, e^V> f-gj ţ Jfj? ^ţjSAM44AJ ft 40UU04O di mi4M-< ri £e> c^m^L t iy€i fjO W uzdg, ct^ e-t/j; dfoM4&ţ fa* <6 i '^d/^ cc^-'d), idr t^i^e^uCt£> , ** f *U Ufa£~ ct^ iLdkj \ JTotldud* v&4l£2 /?£e> jfatMţU- iKAsiifjd'&'t&J td c&a*-C> dc~ t *c~fsvi de tcZ 'l . MaAJJo f UMÂiAit&t UO (fs! (JfajtdptfL* f , %)< foAjfaj ; (dă-JJZÂ, ^, 2^* 295. Nalba (Malva silvestris L.) Una dintre plantele care creşte şi-nfloreşte în decursul întregii veri şi pe care o întâlnim mai pretutindene pe unde ne întoarcem, cu deosebire însă prin grădini şi pe lângă gardurile acestora, precum şi pe lângă drumurile comunale şi cele de ţară, este nalba, numită în Bucovina şi nalbă-creaţă, nălbucă, nălbucă-creaţă, nălbuţă şi nălbuţă-creaţă; în Moldova: nalbă şi nalbă-tărcată1; iară în Transilvania: nalbă şi colăceii-babii, lat. Malva silvestris L.2 O altă plantă, care se ţine de familia acesteia şi care li-i românilor asemenea cunoscută după nume, e nalba-mică, numită în Bucovina şi nalbă-mânânţică, nalbă-mărunţică şi nălbuşoară; în Moldova: nalbă, nalbă-mărunţică, nalbă-proastă şi nalbă-rea3; iară în Transilvania: caş, caşul-popii, căşuţ, drob, nalbă-măruntă, nalbă-mică, nălbuşoară şi pânea- 1 Dat. rom. din jud. Tecuci, com. de dl Tudor Pamfile. 2 Panţu: Vocab., p. 27. 3 Dat. rom. din jud. Sucevei, com. de dl Art. Gorovei, şi a celor din Tecuci, com. de dl T. Pamfile. 484 Simion Florea Marian popii, lat. Malva rotundifolia L.4 Despre nalba din urmă, sau mai bine zis despre caşul sau pânea-popii, există la românii din Transilvania, comitatul Alba-inferioară, comuna Şpring, următoarea legendă: Zice că în vremurile de demult era în Şpring un popă, care în tinereţile sale a făcut o mulţime de păcate. Mai pe urmă însă, după ce şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, voind popa acesta să se pocăiască, s-a retras în pădurea Limpeş şi-n pădurea aceea a petrecut el apoi, departe de ochii lumii, până la sfârşitul vieţii sale, nemâncând nemică alta, fără numai rodul de la nalba-mică. Şi de-atunci se numeşte nalba aceasta caşul sau pânea-popii, fiindcă rodul ei, când e copt, pare că e un căşuţ sau pânişoarâ.5 Amândouă nalbele acestea, dar mai cu samă cea dintâi, le întrebuinţează românii ca leac contra mai multor boale, precum: contra durerii de grumaz, contra tusei şi a răguşelei, contra poalei albe şi contra buboaielor, precum şi a altor bube. Pentru durere de grumaz, şi mai ales la copiii cari fac un fel de pânzişoară (difterică) în grumaz, se fierbe floare, frunză şi rădăcină de nalbă sau nălbuşoară-creaţă, şi o parte ce iasă din această fiertură o beu şi cu o parte fac gargară, iar cu frunzele şi rădăcina fiartă se leagă la grumaz. Făcându-se aceasta, pânzişoara din gât îndată se mănâncă, grumazul se dezumflă şi bolnavul se vindecă.6 Pentru tuşă, sau când e omul aprins, se fierbe tuleu, frunză, floare şi rădăcină de nalbă-creaţă şi, făcându-se din fiertura aceasta un fel de ceai îndulcit cu zahar galbăn, se bea, iar pentru răguşală se face gargară.7 Pentru poală albă se fierbe înăduşit floare de nalbă-creaţă şi motocină cu floare albă cu vin alb vechi, şi din vinul acesta se bea apoi câte un păhăruţ sara şi demineaţa.8 Pentru buba neagră şi beşică, precum şi pentru alte bube şi buboaie, cari, cocându-se şi neputându-se degrabă sparge, se lipeşte frunză proaspătă de nalbă-creaţă, care are putere de-a muia buba pe care s-a pus, de-a o face să spargă şi de a trage apoi toată răutatea dintr-însa afară.9 Frunzele de nalbă-mică, unse cu stupit, se pun pe părul ce se face la degete.10 Scurt zis, amândouă nalbele acestea, dar mai cu samă cea dintâi, se-ntrebuinţează mai pretutindene spre vindecarea aceloraşi boale şi bube, pentru cari se-ntrebuinţează şi nalba-mare sau nalba-albă, şi viceversa. Nalba-creaţă, şi mai ales ceea ce nu aude cântarea cucoşului, se foloseşte foarte adeseori de cătră femeile ştiutoare şi la împreunarea sau despărţirea tinerilor.11 4 Porcius: Flora, p. 158; G. Crăiniceanu: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 511 şi 890; Panţu: Vocab., p. 27; şi com. de E. Colbazi, stud. la gimn. din Blaj. 5 Dict. de Anica Rotar, în etate de 98 de ani, şi com. de E. Colbazi. 6 Dat. rom. din Fundul-Moldovei, dict. de Costan Raţiu; a celor din Ciudei, dict. de M. Popescu; precum şi a altor români din Bucovina. 7 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor. 8 Dat. rom. din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei. 9 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Dochiţa Solcan, şi a celor din Putna, dict. de Domnica Schipor. 10 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 52. 11 Dat. rom. din Transilvania, comuna Ocolişul-mare, com. de Teodosie Curşeu. Botanica poporană română 485 Şi cum că întru adevăr cu nalba aceasta se poate face şi desface, rezultă întrucâtva şi din următoarea doină din Moldova, în fruntea căreia figurează ea: Frunză verde fir de nalbă, Răsai, lună, mai degrabă Să se vadă prin livadă, Să cosesc pelin şi iarbă Să dau puicii să-mi desfacă}1 * Nalba-creaţă ce creşte în munte, femeile din Văculeşti o cultivă în grădini, se vede că pentru dragoste.13 12 Com. de dl Art. Gorovei. 13 Com. de dna El. Nic. Voronca. 14 Papahagi, p. 260, 278. 15 Bălăşel, nr. 165; Sala, coala III, p. 4; Bartolomeu, p. 41. 16 Bartolomeu, p. 42. 486 Simion Florea Marian 296. Nalba-mare (Althaea officinalis L.) ftt j ifaibeu - (tfe&JUZS (P0L tiU'&.£l'4 o((j , awjpdo faei tfuejji ctfoMd*- WU&V-& ft ■: f aX'fâ* ’C&to (/C(djc$k iţfcţM&J - W#<£Şf utft/Âtfud. iĂaJ’Â-a3, f/U<_ mJu t£iZ> f c&ihk-jf t^czfJsGLs - £> L(/-1 i^Z-Ci Zii* cOl> [/Zfr^i-&'to-'t~ £$_/ uc&t MAiXZde^ £4A,'U€4li, n f W4.4MM4S Idiş uZU^vaZt Z&s <4LMJ £au /ClZti t tw UMV^J^jA^tZ fi ^tZe^oorZ f £oc> aCcoiuzsrZj Z& €* uAt^Âj. f &%j- ^/ &ts. I fltH'HJtf tjU l, 'f&yfauj uZltfAs 6Qs fc s/t^p eto ■cV'auâUZ* ^ ce-a ^'eA^/ de -0 ^t-CAAthi& , ţfi de a~€cce ce. iJftfjiuJ? e& &ti&> da> jfiţsuddideu â&f4j£ 'jtut£(U' f dt\s CH+C’ C43ueA-a €4s iccie^ceddkj &£ fd cda.fi - tecreeZeJc , *Z dttziu/da/ 4 fnâit^-ctd, de - cu^teu f cCufiu? cA-eJitodoo *fi' (fl&mÂsadder ^^cc^ c^ppl^ f d.&j/ejaJcd* «^/ c^d~ $ ceoui^JO £ud OCC^C d&d d&> fi-&~ czdooeoâj COUcd dU^deUCKJcd3 •& cdJ%> &J> Qt* eJtddcc&cZ <7 »——-----------__ * $ tutu tdc* ex-^ jz^dcu £t*dccs ccde4t--cc-r g^dd> ţ^ac> ie ttecM fi $* u-ftuJfygLeiiea. fiJteâc&ddHd duo 1)< Ifi/stMjăc.; , fi , ^Zţ - ,d-4jd, $0&x. M%>dZret4e^ ^âfitz-cotOL , „ fid/i $âţu. Jfa ţkra-r+Mâ'fc£&dca>f ficftt tJ-klcMji t*#c. dţ s( t/k'/târ, f// SdJdjkşt, Napul, numit altmintrelea şi nap-curechesc pl. napi-curecheşti, broaşbă sau brozbă şi guliman1, e o plantă care se ţine de familia curechiului şi din al cărui trunchi scurt, rotund, cărnos şi de coloare galbănă ies numai vreo câteva frunze. Şi deoarece napul se ţine de familia curechiului, din care cauză se numeşte el şi nap-curechesc, şi trunchiul lui e bun de mâncat, de-aceea, după credinţa şi spusa românilor din Bucovina, dătează şi cultivarea lui cam tot de pe-atunci de când dătează şi cea a curechiului. Şi cum că aceasta întru adevăr este aşa se vede şi din următoarea pâcâlitură din Bucovina, corn. Stupea: Zice că într-o zi, pe când nu erau încă oameni pe pământ, ci numai Dumnezău şi Dracul, ce-i plesneşte Sâtanei prin minte? să pâcăleascnfir-un chip oare şicare pe Dumnezău. Dumnezău însă, ştiind planul lui, îl ia cu vorba pe dinainte şi-i zice: - Hai, Sătană, şi vom sămăna napi! 1 Panţu: Vocab., p. 7; dat. rom. din Transilvania; dat. rom. din Ţara-românească, jud. Vâlcea, corn. de S. Sa păr. Th. Bălăşel. Botanica poporană română 491 Sătana, cu gândul tot la păcăleală, se-nvoieşte şi, pe la miezul verii, vine la Dumnezău şi-l întreabă: - Cum vom împărţi napii, Doamne? - Cum vei voi, aşa-i vom împărţi! răspunde Dumnezău. Dracul îi zise atunci că el va lua partea cea deasupra, iară Dumnezău să ieie partea cea dedesubt. Dumnezău se-nvoi şi, când sosi toamna, merse de-şi luă partea cea dedesubt, adică napii, iară diavolul frunzele deasupra. Diavolul, vâzându-se păcălit, tăcu ca piticul. In anul următor însă zise lui Dumnezău: - Doamne! anul acesta vom sămăna curechi, şi eu mi-oi lua partea cea dedesubt, iar tu partea cea deasupra! - Bine! zise Dumnezău, fie! şi se-nvoi. Toamna vine diavolul plin de bucurie că de astă dată l-a înşălat pe Dumnezău, dar ... când la o adică: Tace şi-şi ie rădăcina, Iar Dumnezău căpăţâna. Şi aşa a fost diavolul păcălit de Dumnezău, fiindcă a voit să-l înşele.2 Napul e bun nu numai de mâncat, ci şi ca leac contra încuierii udului. Aşa dacă cuiva i s-a încuiat, adică i s-a oprit udul, se fierb napi-galbeni, lat. Brassica Napus L., orz, lat. Hordeum vulgare L., şi nalba-mare, lat. Althaea roşea Cav., şi zama ce iesă din această fiertură se dă demineaţa şi sara în porţiuni mărişoare celui bolnav de băut, după ce bolnavul mai nainte de aceasta s-a scăldat într-o scăldătoare caldă şi i s-au aplicat pe uretră şi pe foaie cataplasme calde.3 Trunchiul napului, după cum cred că-i e fiecăruia cunoscut, e cu totul gol. De aice vine apoi că românii de pretutindene, când voiesc să arate golătatea unui om, zic: E gol ca napul, sau: E gol nap, adică: foarte rău îmbrăcat, sărman lipit pământului. E îmbrăcat ca un nap Din călcâie pân’ la cap4, adică: e atât de sărac, că n-are nici macar cu ce să se îmbrace. Iară o horă din Crişana, cercul Beiuşului, care ne arată cum sunt copiii unui om foarte sărman, sună precum urmează: Am o vacă şi doi junei Şi casa plină de prunci, Pruncii-s goi precum sunt napii, Sar prin casă ca şi ţapii, Ca şi ţapii-mpiedicaţi 2 Com. de Toader Brătean, stud. gimn. 3 V. Rebrean: Med. pop. rom., publ. în Ungaria, an. I, p. 417. 4 A. Pann: Povestea vorbii, partea I, Bucureşti, 1852, p. 133. 492 Simion Florea Marian De mălai nesăturaţi.5 A fi brozbă e o zicală, care se zice mai mult fetelor şi nevestelor şi care însemnează ceva urât, fără fason, de ordinar cărnos şi prostănatec. Iar: brozbar însemnează: prostănatec, cam necioplit, corpulent şi diform.6 Afară de aceasta, despre nap mai există încă şi următoarea cimilitură: A intrat popa-n cămară Şi ţi-a uitat barb’ afară.7 In fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de familia napului, despre care ni-a fost până aice vorba, adică a celui ce se numeşte lat. Brassica Napus L., var. esculenta DC., se mai ţin încă şi alte două varietăţi, şi anume: Napul-sălbatic, rapiţă-de-câmp şi rapiţă-sălbatică, lat. Brassica Napus L., şi Rapiţa, lat. Brassica Napus L., var. oleifera DC.8 Napul.9 5 Vasile Sala: Doine şi hore de la Drăgăneşti, în cercul Beiuşului, publ. în Familia, an. XXVII, p. 78. 6 Dat. rom. din Ţara-românească, jud. Vâlcea, com. de S. Sa păr. Th. Bălăşel. 7 Alexa Lateş: Ciumelituri de la Lăpuş, în Ardeal, publ. în Şezătoarea, an. II, p. 58. 8 Panţu: Vocab., p. 7-8. 9 Familia, XXIX, p. 199; Şezătoarea, VIII, p. 39; Bartolomeu, p. 41. Botanica poporană română 493 i^ir-a/f^csoct, $fy-: lfP^&¥<4 ctfiCAH, id f-tau frin ptoriCv ^ *UM€$ra,;} ce& twff-î*e- 0ieiA> fnM-n&j if£, jcfilfi -U/I-U ' " i-L, fiiuo oC& jC&omaa£c'it? £k.vite^&nr^ tctwj i'f-OL cuf^a.° aJcl-H&t <££, A iA^MPty Ci. & oUT*tya.~-V‘Cut&t- /* . a /%. «*-—j*-—— fijdb. \&c V^r>SL- Jsc’W' fifiZ) c?le {/i£j 'tAj JfitfLi c£Ia. teuX/rz Cfir-e. acp fi&-c£j cu*, o(-£rt^Stc£ fiC> c^&'ac-/ c fi Fa*pt _ tdxk/* &l&iu< t t&m->, cfau Li t?u.oL&* Z'Xu^.fifie~. « 2), &i'tUL4uAJ>: noi^6a^fLt£. $6~ .0/7 fi-., JV . T'X ' _. -Wr TSZ'TTZ Ti'7’1 v ^--------~~~ A . i£tU fm/H.* »«’ j0CL *uc-< ^UX tUt- IV* ?U40j> //fi'gf fi, tâ?, fi, Sihf, $Jb-tu • §Ct£iZAt&ĂiU, r tyCdzfi, dej y&CtsKj •' iTcxM~0jA\.4^t4C£. €&*: „ «atu XiwtiAU O-tiutel e. (Wi4 ^ ^ £&raţiS- uz tc^^ccZa* - ^&-#r~ & ad^ is&zŢiri & ajexc uoL> £^otevui4t4t> e&y cuu ctdz ti£j£fe3&i^\ 'C^e, f jftajr£<+JU, m^OfraîtcouteJ, /W'cd* a££(J, cj ^\^ oL&e u^&- c££7L> c£Cb£cCt)r-th4kJ>, &, ^ j£e C^j Ca/tr tXMXcZ ţ-&>~ ct&r d4\s exx^cc^-^a. /cc-^a31 jtf'&xuyfKJ ^zrv 1J. fttaJUj : (Uuzajb - /z . //,' - @C~t*c • <& c/r^£ §o~ t ^ ---------- / / / - &<3.%Cc t*2d0 299. Năutul (Cicer arietinum L.) Năutul e un fel de mazere care se numeşte în Moldova: năut, nohod, nohot şi nohut; în Ţara Românească şi Transilvania: năut1; iară în Dobrogea: nouţ2. Poporul român, după cât îmi este mie cunoscut, nu cultivă mult năut. Iar pe cel ce îl cultivă nu-1 întrebuinţează spre alt scop, ci numai ca aliment, fiindcă boabele sale sunt foarte nutritoare ca şi toate celelalte păstăioase. In poezia poporană însă îl întâlnim foarte adeseori şi anume mai totdeauna ca un semn de nestatornicie, nemulţămire, despărţire, înstrăinare, frică şi părere de rău. Aşa o doină din Moldova, în fruntea căreia figurează bobul năut şi care ne arată nestatornicia în iubire a unui fecior din această ţară, sună precum urmează: Frunzuleanâ bob năut, De când maica m-au făcut, Ibovnică n-am avut. Dar acum în astă vară A îmi prinsei trei într-o sară: 1 Panţu: Vocab., p. 11; com. de dl Art. Gorovei; vezi şi poeziile pop. ce urmează. 2 T. T. Burada: O călătorie în Dobrogea, p. 230 şi 254. 498 Simion Florea Marian Cea din deal Ca un pahar, Cea din vale Ca o floare. Una-mi bate la fereastră Şi-mi zice s-o ieu nevastă. Eu nevastă n-oi lua, Numai cât pot înşăla.3 O variantă a acestei doine, şi anume din Dobrogea, sună aşa: Foaie verde şi-un nouţ, De când mama m-a făcut Ibovnică n-am avut. Dar asară într-o ciudă Fetele să mă audă, Numai trei am căpătat, Numai trei am sărutat, Una-n deal mă aştepta, Una-n vale mă chema, Alta dragă mă striga.4 O altă doină, din Transilvania, şi anume de pe lângă Surul, care ne-arată cum un fecior a avut mai multe mândruţe şi toate l-au părăsit, sună astfel: Foaie verde de nâut, Trei mândruţe am avut: Una-n deal şi una-n vale, Una-n uliţa cea mare. * Cea din deal s-a măritat, Cea din vale m-a lăsat, Cea din uliţa cea mare Nici grija mea nu mi-o are.5 A treia doină, din Ţara-românească, prin care i se spune unei neveste tinere ce să facă ca să scape de bărbatul ei pe care nu-1 poate suferi de urât ce-i e, sună: Foicică de năut, Să se scoale surd şi mut. Lele, lele, Pune-i la cap un dovleac De-ţi e bărbatul urât Să nu-şi mai găsească leac; Lele, lele, La picioare iţele Ie pământ de la mormânt Să-i ie dracul minţile! 6 Şi-i presură-n aşternut, A patra doină, tot din Ţara-românească, jud. Muscel, în care se plânge un fecior cum a fost blăstămat de maica sa ca să fie luat la oaste, sună precum urmează: 3 Sevastos: Cântece, p. 198. 4 Burada: O călătorie în Dobrogea, p. 254. 5 Anastasia Leonescu: Doine pop. de lângă Surul în Transilvania, publ. în Familia, an. VII, p. 403. 6 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 273. Botanica poporană română 499 Frunză verde de năut, Maică, inimă de lut, Sâmbătă că m-ai făcut, Duminică botezat, Luni şi marţi m-ai legănat. Din picior m-ai legănat, Din gură m-ai blăstămat: Şi de suliţă-nţăpat Şi de sabie tăiat... Miercuri m-a şi rubricat, Joi la lagăr mi-am plecat Să mor de puşcă-mpuşcat Şi de suliţă-nţăpat Şi de sabie tăiat ...7 8 Să mor de puşcă-mpuşcat, A cincea doină, aşişderea din Ţara-românească, şi tot din jud. Muscel, în care un haiduc se plânge de teamă că va fi prins de prigonitorii săi, sună astfel: Frunzuliţă de năut, Mă ţiu voinicel pierit Unde-aud cucu cântând, Nici nu mă ştiu unde sunt. Vântu la muche bătând, Când se mişcă câte-o frunză, Sturzu-n făget ciripind, Mi-e frică c-o să mă prinză, Ploaia-n codru răpăind, Când se mişcă câte-o foaie Apa-n vale giuruind, Mi-e frică c-o să mă taie.2. Mă fac broască pe pământ, Iar a şasea şi ultima doină, din Transilvania, în fruntea căreia figurează năutul, sună precum urmează: Foaie verde bob năut, Haide, pui de turturea, Lungu-i drumul şi bătut, De-mi arată cărarea, Nu-i bătut de car de boi, Să mă duc în ţara mea. Nici de turmele de oi, Ţara mea e lapte dulce Ci de ochişorii mei. Şi din ea nu m-aş mai duce! 9 10 Năutul. io 7 Rădulescu-Codin: Cântece pop., p. 30; cf. şi varianta de la p. 28. 8 Rădulescu-Codin: Cântece pop., p. 67; cf. şi doinele haiduceşti de la p. 47 şi 48. 9 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 200; cf. şi doina de la p. 206-207. 10 Papahagi, p. 302, 307; Şezătoarea, VIII, p. 136. 500 jiision Florea Marian 300. Neghina (Agrostemma Githago L.) ijjj ' îtZ-CO (tJţflH&rt-ntCu f/gjfy ftt'ft/lâsrSă, teâ, aCd*, di, §jzut * eeÂj d?j tfuj&Ţţb /UKtdks j/dzr- ^ tete, fel de. /zd# *edd*de dv âcaddâf'J/canU- ^ jf€4-ee> ecout-i. £u C^defcjcddi yeJ&d'fi; te %, $ tcayzj'r 'ZLZL ; cdfilfdttzd ctU4d de fî-tF*Pzâ.*c-c teidcZ^f d& €fizx^dd de Jad" i/eea, / d<>v a , cAdz od 'd. r /i< rfd d (*Aeerf ed fd, Oszc&Y-ed , €c£ 1 ţCt *iCa-/Ui ^cice( ci frc, tfrJlco , m- CA^La.4n.c?t cCe£&> ifeur fa'AaJ7 Acotc^î &d cAtadua ţc fuLtux* {a. tfiCA/i-dAud &ci /ytVe iix^ci-niej f ou*- &es acoC£> cu — *- tPt'zc^J A 'tccctrd i<4£ţ r-c4u*fc a. tfousO tA/a.*rai d& ţida^ada <9l^jcXLaA&U, m^zî. %tuzuA ţ1 ^ţfrcai ; cajri &L> f/ĂJ> c/j& ^U^AuZj &c f ~ &^#4M£u6 , vuLfoddti* 1Î Ca.-{tytidoaz£ccc , Ulud"^cc'o~au/a t c.ft\ ($ dâctu.JLd<.<£ZL40 tid Şe.'ffUyiAc^O f &6**pc£4s~ uat^^tcj f (?4tltvcAeic>- ^?W/ 9>~&^om£c> x (M~tct4>. d. ’dâ • - AAxj/. $âui i <%* ^)' adV. $âuu Am $ţxAo^nukf - ^ucAo: It&cacJp, ^ şâ* 301. Negruşca (Nigella arvensis L.) Negruşca, numită altmintrelea şi cernuşcă, chimion-de-câmpuri, negruţă şi piperuţă1, e o plantă care creşte mai pretutindene pe câmpiile şi arăturile cele năsipoase şi văroase, şi mai cu samă pintre sămănăturile cele de grâu. Ea înfloreşte începând de la sfârşitul lunii lui mai şi până la începutul lui septemvrie, are floare alb-albăstrie, frunză mărunţică şi sămânţă neagră, de unde se vede că-i vine şi numirea negruşcă sau negruţă. Afară de planta aceasta, mai sunt încă şi altele două, cari se ţin de familia ei şi cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume, însă cari nu cresc sălbatice, ci cultivate prin grădini. Acelea sunt: Barba-boieriului, numită şi boarză, chica-voinicului, mustecioasă, nigeluţă şi vergură-învălită, lat. Nigella damascena L.2 1 Panţu: Vocab., p. 30; dat. rom. din Bucovina. 2 Dat. rom. din Bucovina; Panţu: Vocab., p. 30. 506 Simion Florea Marian Cernuşcă, chimen-negru, chimion-negru, negrilică, negroaică şi negruşcă, lat. Nigella sativa L.3 Sămânţa tuturor plantelor acestora, dar mai ales a celei din urmă, se-ntrebuinţează ca leac contra tusei cu năduf, a limbricilor, şi când sunt vacile cele a făta în primejdie ca să lepede. Pentru tusa cu năduf se pisază sămânţa de negruşcă, se fierbe şi zama ce iesă dintr-însa se bea.4 Pentru limbrici se ia sămânţă de negruşcă şi apoi, amestecându-se cu moare de curechi, se dă celui bolnav de băut.5 Alte femei însă, şi anume din Bucovina, când vor să vindece pe copiii cei ce au limbrici, fierb sămânţa de negruşcă cu lapte dulce şi laptele acesta îl dau apoi copiilor de băut, cari, bându-1, în scurt timp se curăţă înuntru.6 Când vreo vacă a făta e în primejdie ca să lepede, i se dă sămânţă de cernuşcă în tărâţe ca să o mănânce7; sau: se fierbe sămânţă de negruşcă singură şi zama ce iesă dintr-însa i se dă cu de-a sila de băut. Mâncând sămânţa sau bând zama ei, vaca ce era în primejdie ca să lepede nu leapădă.8 In fine, o samă de femei, când e negruşcă bine coaptă, îndătinează de-a pune sămânţă de-a ei pe covrigi şi chiar pe colaci şi pe pâne, pentru că amiroasă frumos şi le dă totodată acestora şi un gust mai plăcut.9 3 Panţu: Vocab., p. 31; com. de dl Art. Gorovei. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 31. 5 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 55; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 31. 6 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 7 Dat. rom. din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 8 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 9 Dat. rom. din Putna, dict. de Achelina Ursachi; a celor din Moldova, jud. Suceava, com. de dl Art. Gorovei: Sămânţa de cernuşcă se pune pe covrigi şi chiar pe pâne, spre a-i da un gust mai deosebit. Botanica poporană română 507 f?ţ ' (/t£frĂi *1 tune ifrtUfifidM iuj? munlreaj c£e-m M' dm/e^ec 4{wh cc hmj ctîtv ee£ 4tK> °£o tcmAJ ţt cucotcc /t jfmatdîj f.. &H.VMtL> : J t fiu ml/af/uuu/r44£JV ci Zldrl * t *d’i4rţ ^5^555 f/ /c^ichca^j £c-£. ^Uf/4 n î unu ef^au/ ^ c/een/Cc^rz^C 4om. <.f£ im/tc&r ui - d&~ €^£u/tf fui'~ ;ir/ clUhcî idr-i/cci f< t^em/â-dlca . eCo- cam.#, tâu-' uynX ţ f%4?uf crcc f Şâ£~ ie.cti.c4Kj f (/(jxrcurdu/^ ) &i'/i.-/4euLcf f /a- f /a/tcuf f t Ş'cr^rr-t ^ n' 1/* li lltuto duCO f/', 4x t/C44rt'1 fa/, 1^e£^KhtXnPto h£cl/ccho ^ f) tih/re focc/o cţueA 11 &u ola& s/*4\j cte> Iiauicu - djc-c^i^ j ectrJs frc//k> do ■ ^ _ . _■ ^ -----"r^' “*ţT _- ■'■' !■ !" ... " . ■ ■ • . ■ ^ h* <&ct/. Mthu* Stu lo ttto-v- At iv j _ cu ue.£er Si tdciH-/flMdeuJ, Ct f/rOJi^t PuL44^C l&cio : k/< iii/* iacei , fi . UL ff/f. 302. Nemţişorul (Delphinium Consolida L.) Sub numirea nemţişor pi. nemţişori înţeleg românii din cele mai multe părţi trei specii de plante, cari se ţin de una şi aceeaşi familie şi anume: Nemţişorul-de-grădină, numit altmintrelea şi flori-domneşti, surguci şi toporaş, lat. Delphinium Ajacis L. Nemţişorul sau nemţişorul-de-câmp, numit altmintrelea şi nemţoaică-de-câmp, buruiană-de-făcut-copii, clonţul-paserei, gâlceavă, mărariul-câmpului, pintenaş, taponiş, tatniş, toporaş, toporiş şi totnici, lat. Delphinium Consolida L., şi Nemţişor, lat. Delphinium elatum L.1 Dintre toate speciile acestea de nemţişori, numai nemţişorul-de-câmp, care creşte de regulă prin sămănăturile de grâu şi a cărui floare e albastră, rar când roşietică sau albie, se-ntrebuinţează spre unele leacuri. 1 Dat. rom. din Bucovina; a celor din Munţii apuseni ai Transilvaniei, com. de Aureliu Gligor, stud. gimn. în Blaj: Clonţul-paserei se face prin holde, are flori vinete.-, Panţu: Vocab., p. 14; dr. Brândză: Prodrom, p. 519; dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 52 şi 76. 508 Simion Florea Marian Aşa zama din floarea şi frunzele acestui nemţişor se-ntrebuinţează la spălarea muşcăturei de şerpe şi se bea în contra durerii de pântece.2 Româncele din Munţii apuseni ai Transilvaniei, com. Bistra, folosesc clonţul-paserii uscat, pisat şi fiert împreună cu vinars, contra ameţelei.3 Româncele cele sterpe din unele părţi ale Moldovei însă, precum bunăoară celea din jud. Tecuci, beu zama din planta aceasta, pusă în rachiu, nu numai contra durerii de pântece, ci şi ca să facă copii.4 2 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 53. 3 Com. de Aur. Gligor. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 53 şi 76: Nemţoaica-de-câmp, pusă în rachiu, se bea pentru a face copii. Botanica poporană română 509 (JCmuJiiaJ $ f* «wmiuaj (/Pe^JiLâxC Jnu^pU%tdu. *’ n^Ufo /rfx hluUţ fto+uÂvX Aio ^hUe<^~ tbCU %ULc jţ&OxtiW c4ti? ^C&~h: f LCUT* MAiJZJzti1 tiz tul&'WZo fit/Xz -ţiSkJîu21 i'tir a//e-(gj f^eJtz fHtiZi t&tc 44 oitb vbttfU ti' &A4&{?L -€< ^d^ec^€o4Jf ti' fCpXAis^^h&J « (ŞP44ZU tizetij tJP' ţ ftu£X f $u Srcou^t-io-oc.x^, ''j / A 303. Nevăstuica sau Narcisa (Narcissus poeticus L.) Sub numirea nevăstuică pl. nevăstuici şi nevestea pl. nevestele înţeleg românii din Bucovina mai multe feliuri de flori, dintre cari unele se cultivă prin grădini, iar altele cresc sălbatice, însă cari se ţin de una şi aceeaşi familie, şi anume: Nevăstuica sau nevesteaua, numită în Bucovina încă şi zărnăcodea; în Moldova: zarnacadea pl. zarnacadele şi zarnacodea pl. zarnacodele; în Ţara-românească: căprină pl. căprine, coprină pl. coprine şi fulie pl. fulii; în Transilvania: coprină, cuprină, ghiocei şi ghiocei-de-grădină, lat. Narcissus poeticus L. Nevăstuică, căprină, coprină, cuprină, ghiocei, ghiocei-de-grădină şi zarnacadea, lat. Narcissus biflorus Curt. şi Narcissus Tazetta L., şi Căprină, coprină, ghiocei-de-munte şi zarnacadea, lat. Narcissus radiiflorus Salisb.1 Numirea de nevestea sau nevăstuică a florilor acestora şi mai ales a celei dintâi, după spusa românilor din unele părţi ale Bucovinei, să le vie de-acolo, fiindcă floricelele cele de pe de laturi 1 Panţu: Vocab., p. 30; Iarnik-Bârsan: Doine, p. 77 şi 250; şi com. de dr. Brândză. 510 Simion Florea Marian ale coroanei acestor flori sunt albe ca ştergarele nevestelor, iară cele de la mijloc, roşii ca fesul acestora.2 Românii cred şi spun că fiinţele mitologice, numite de dânşii zâne şi zerne, sunt de regulă nişte fete sau nişte neveste tinere şi foarte frumoase. Deci e foarte probabil că numirile de nevestea, nevăstuică şi zărnacadea sau zărnăcodea ale acestei flori să steie în oareşicare legătură cu aceste fiinţe mitologice. Unele dintre numirile acestor flori, precum bunăoară coprină şi cuprină, le întâlnim şi într-o samă de doine poporale. Aşa o doină poporană din Transilvania, în care se află numirea coprină, sună precum urmează: Dragi îmi sunt fetele dragi Toamna când culeg la fragi; Dar mai dragi copilele Când culeg coprinele; Când sunt multe şi mărunte Şi nu-ncap să mă sărute; Când se suie pe curele Şi-mi dau buze supţirele.3 Altă doină, tot din Transilvania, în care se află numirea cuprină, se-ncepe astfel: Trei cuprine şi-un bujor D’ oi bădiţă, bădişor, M-ai învăţat a iubi Şi-acum mă laşi a dori!...4 2 Com. de sora mea Sofronia, măritată Florea. 3 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 77. 4 Idem de eadem, p. 250. Botanica poporană română 511 fnr 'ţfz$t& ^ $ta 64U s/Ti^&r^y^y#^« C^T''T^yt-e^t f <^tu^ ate. stu*4Xsu*^out-, g 644AC ■'' jj£ejăj&+t (A't/ <5^) f *«*<*-e£ & o ţ^V<&hr^4j&£ c+^tc *€***&& €cu &*** e*c_y5e ts^c^v- • (A't'cjyy^v^u are> pfa+tu4X~> &*<£* ftfj&A&nu , t-ji$£j . £/ ^L4t-'t£4$g> t-â-&>~£c4^-> &J$-£L *f fl^ct^c^!> «s»£g^ /?-&.X^C'Tt , ^ 4^ (fast£t& - iftc#£lA.C f C«h^> , Of'O i '&■ (<- J I^Kj£ iPrU <£#. , ;>i«i 'x/e- /_ <> * v ( *-“-> t-asr*, w. --*** 3^ & _. y^V tStOCC, ./. ? ,y ■' '■*'■*>■,. ' //z ^ A-t^t, fisre*-Mts &tczc v> ,_» > « . ,. / ^ e^xztr 0 /-lo. ct-ccr -c-ues c£c> td'^cc. A u io-/- ACcOl> ocofu^nuodu icxVa? etc*S *i-c<-■ 1*- ■ ty"v~i£%- % s * .- /% v. , . ./ / /? 1 f-t-l-c-acs ce -Le.' fCc-LU /i-^^r-cLdL di i<- , ta ce" giiafcfrr uc£ tccccS^ cCz, robeai, c^c > tu 'nvâu, 'ii^ccdfi , ej e£ ^ cor 'rau n ^CYrd.dâ-r ^ feu- £ -U drî-ucxUc?, cu *uo Scor ^-e. d-c( t-ac Sct ciu ytLg$-gcdr ccLSu Cgl'*-&-> Su-enoccJ> 0~CLsc L~ Cc cocM-U*. ■1 Nucul e foarte bine cunoscut tuturor românilor, căci rar unde vei da peste vreun sat, mai ales la ţară, în care să nu se afle nuci. Ba, în unele părţi, precum bunăoară în Oltenia, se află chiar şi nuci sălbatici, cari formează câte un nucet întreg, adică câte o pădurice de nuci. Nu tot aşa de cunoscute însă le sunt tuturora şi celea ce le face poporul cu dânsul şi dintr-însul. Şi nici nu e de mirare, căci poporul multe le ştie şi multe le face, despre cari multora, şi mai ales dintre cei culţi, nici prin minte nu le trece. Şi-apoi nucul nu e un pom de rând, ca cei mai mulţi pomi, ci el e mai arătos, mai ales şi mai însemnat decât ceialalţi. De-aceea, începând de la rădăcinile şi până la vârvurile ramurilor sale, nu e nemică într-însul ce nu s-ar întrebuinţa de popor câte spre un lucru oareşicare. Şi fiindcă românului îi plac mai mult nucii cei înalţi, rămuraţi şi rotunzi, de aceea, când voieşte el să aibă în livada sa un astfel de nuc, ia o nucă, despre al cărei miez este încredinţat că-i foarte bun, o pune într-un hârb umplut cu ţernă şi apoi cu hârbul în care a pus-o cu tot o Botanica poporană română 513 îngroapă unde-i convine, anume ca, după ce va încolţi şi va slobozi rădăcini, să n-apuce a creşte mai tare în jos, în pământ, ci mai mult în sus, în aer, şi totodată ca nucile ce le va produce la timpul său să fie subţiri în găoace.1 Se crede însă că cel ce răsădeşte nuci, acela trebuie numaidecât să moară când ajunge nucul sădit de dânsul grosimea corpului său.2 Dar până atunci îi mai rămâne încă destul timp ca să se umbrească sub dânsul, dacă-1 îngrijeşte cum se cuvine, şi să-i mănânce din nuci, dacă îl bate la timp şi cumsecade. Căci nucile nu se culeg cu mâna, ca merele sau perele, nici nu se scutură ca perjele sau prunele, ci ele se bat cu prăjina. Şi numai acei nuci produc mai multe şi mai bune nuci, cari sunt bine bătuţi, pe când toţi ceialalţi produc mai puţine şi mai prizărâte. Iar timpul pentru baterea nucilor e Sântă-Măria mică, 8 septemvre.3 Şi dacă, cu toate acestea, unul sau altul dintre nuci nu voieşte să rodească cumsecade, sau nu face defel nuci, atunci e bine să te duci în ziua de Bobotează la dânsul cu un topor şi, dând în el de trei ori, să zici: - Nucule! faci nuci, ori te tai! Şi făcând aceasta, cică în anul acela are să se rupă de nuci, aşa de multe are să facă!4 Dar dacă proprietariul său nu e destul de precaut, dacă aruncă coji de nucă pe foc, atunci nucul respectiv face în anul viitor nuci mici şi bortonoase, cu viermi5, sau nucile se fulgeră, adică nu leagă, ci fac numai muci într-însele.6 Se-ntâmplă însă adeseori că nucile ies fulgerate, cu muci, şi din altă cauză şi anume când tună în ziua de Sân-Petru. Şi aceste nuci se numesc: nuci-mucoase sau nuci-fulgerate.7 Cât timp e un nuc tânăr şi mic se numeşte nucuţ, nucşor şi nucuşor. După ce creşte ceva mai mare, nuculean şi nuculeţ. Iar când s-a îngroşat şi i s-a întărit trupina cumsecade, atunci se numeşte nuc. Nu fiecare nuc însă produce unul şi acelaşi fel de nuci, ci unii fac nuci-văratice, cari se coc devreme şi a căror găoace e foarte subţire, iar alţii nuci-chietroase, cari se coc mai târziu şi a căror găoace e tare, pietroasă, şi iarăşi alţii, nuci-domneşti, cari sunt mari. O nucă tânără sau una mică, dar frumos dezvoltată, se numeşte nucuţă, nucşoară şi nucuşoară, iar după ce a crescut acuma mare se numeşte nucă pl. nuci. Când începe a da o nucă în copt, atunci se zice că rugineşte. Iar când a început acuma a rugini, atunci încep şi copiii a le dezghioca sau dijghioca, adică a le desface cu cuţitaşul în două părţi şi a le mânca sâmburele sau miezul. 1 Dat. rom. din Bucovina. 2 Cred. rom. din Transilvania. 3 Dat şi cred. rom. din Moldova, corn. de dl Tud. Pamfile. 4 Dat şi cred. rom. din Moldova, jud. Tecuci, corn. de dl Tud. Pamfile. 5 E. Patriciu: Superstiţii din com. Bursucam, jud. Covurlui, publ. în Şezătoarea, voi. III, p. 149: Coajele de nucă nu se aruncă în foc, că la anul se fulgeră nucile. 6 Cred. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile: Dacă tună în ziua de Sân-Petru, atunci nucile din anul acela au să iasă fulgerate, adică nelegate, cu muci. 1 Cf. şi Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 182; Bibicescu, op. cit., p. 217; Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 1081. 514 Simion Florea Marian O nucă dezghiocată sau dijghiocată şi răţită sau răţuită dă două raţe, şi fiecare raţă câte două miezuri. Căci fiecare nucă constă din trei părţi şi anume: din coajă pl. coji, care formează învălişul, din găoace pl. găoci, ghioacă sau ghioace pl. ghioci, pe care se află coaja, şi din sâmbure sau miez, care se află la mijloc şi care e împărţit în patru părţi, numite fraţi sau frăţiori, şi despărţite una de alta prin o pielicioară lemnoasă, numită crucea nucii. O nucă, care dă în uscat, se zice că începe a gogi. Dacă s-a cojit, adică dacă i-a căzut coaja, se numeşte gogă sau nucă-cristată. O nucă al cărei miez e numai în două părţi împărţit se numeşte nucă-îngemănată; una foarte mică: nucă-fulgerată, nucă-închiercită, nucă-părăsită şi nucă-vintită; una al cărei miez, partea cea mai mare, e uscat şi amar: nucă-întelcită; una, al cărei sâmbure nu e deplin dezvoltat, sau în care un sâmbure e dezvoltat, iar altul nu, şi nu toată coaja e dusă de pe dânsa, se numeşte: nucă-zburlită; iar dacă n-a avut miez, ci numai muci într-însa, atunci se numeşte: nucă-sacă. Nucile-seci nu-s bune de nemică. Gogite sau nucile-cristate se coc în spuză şi se mănâncă. Miezul întreg, care s-a scos dintr-o nucă fără a se strica, se numeşte cucoş sau cucurig.8 Sâmburele sau miezul-de-nucă se mănâncă cu mare plăcere nu numai de copii, ci şi de cătră cei înaintaţi în vârstă. Căci cel ce mănâncă miez de nucă cu pâne, acela, după credinţa poporului, se îngraşă.9 Aşa îngrăşau şi căpcânii cu miez de nucă pe oamenii cari cădeau în mânele lor şi, după ce-i îngrăşau bine, îi mâncau apoi fripţi.10 Tot cu miez de nucă şi cu jimblă se hrăneşte şi spiriduşul de cătră vrăjitoare.11 Iar o samă de români din Bucovina, cari voiesc să se facă tineri şi tari, precum au fost în tinereţe, mănâncă miez-de-nucă şi beu vin vechi.12 Cu miez de nucă se fac şi pelincile Domnului, adică un fel de aluat foarte subţirel, care se mănâncă mai cu samă în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei.13 Cu miez de nucă se înfrumuseţează în formă de cruce grâul fiert şi îndulcit cu miere, care se pune pe masă în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, când îmblă preotul cu icoana şi cu crucea pe la casele oamenilor ca să le vestească Naşterea şi Botezul Domnului.14 Tot cu miez de nucă se-nfrumuseţează în cele mai multe părţi şi coliva.15 Miezul de nucă însă nu se-ntrebuinţează numai spre mâncare, ci foarte adeseori şi ca leac. Aşa unele românce din Bucovina fac din miez de nucă un fel de cafea pe care o beu apoi contra vătămăturei. Cafeaua aceasta, care se numeşte cafea uşoară, se face astfel: ard miezul de nucă şi apoi îl râşnesc mărunţel ca şi cafeaua. După aceasta îl pun într-un şip cu holercă 8 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 9 Dat. şi cred. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 10 Cf. şi dr. I. Sbiera: Poveşti pop. române, Cernăuţi, 1886, p. 200: între alţii au robit tătarii şi pe ţăranul nostru şi l-au dus în Bugeac. Aice l-au închis într-o cămară şi-l hrăneau numai cu sâmburi de nucă şi cu coarne-de-mare, ca doară s-ar îngrăşa mai degrabă şi apoi să-l mănânce, că aşa făceau tătarii cu toţi robii lor. 11 Cred. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 12 Sim. FI. Marian: Ornitologia, 1.1, p. 53. 13 Dat. rom. din Bucovina şi Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 14 Sim. FI. Marian: Sărbătorile la români, voi. I, p. 163. 15 Sim. FI. Marian: înmormântarea la români, p. 161. Botanica poporană română 515 amestecată cu zahar şi apoi, lăsând-o să mocnească trei zile, o beu.16 Dacă vreunei neveste îngreunate sau vreunei vite i se face a făta din te miri ce rău şi din cauza aceasta e în pericol să piardă, respectiv să lepede, i se dă miez de nucă amestecat cu miere, atunci, dacă e nevastă, nu pierde, dacă e vită, nu leapădă, ci îndată i se face mai bine.17 Româncele din Moldova, când văd că unele femei îngreunate sunt în primejdie de-a pierde, caută cruce de nucă, adică miez de nucă, şi sămânţă de crastaveţi, le pisază mărunţel şi apoi, amestecându-le cu rachiu, cu vin sau chiar şi cu apă, le dau ca să le beie. Şi femeile îngreunate, făcând aceasta, îndată îşi vin în fire şi nu li se-ntâmplă apoi nici un rău.18 Şi precum crucea sau miezul de nucă se-ntrebuinţează ca leac, tot aşa se-ntrebuinţează şi pielicioara ce se află pe dânsul. Aceasta se ia pe când miezul nu e încă uscat şi apoi, uscându-se şi fierbându-se, se dă de băut celor ce au pântecare sau vintre, cu deosebire însă copiilor celor mici.19 Cel ce voieşte ca să nu pătimească atunci când intră într-o casă nouă fierbe unt de nucă, unge de trei ori păreţii cu dânsul şi după aceasta nu numai că se poate muta în casă, dar e sigur că niciodată nu se vor prăsi juvini într-însa, cari pot să-i aducă vreo supărare.20 E adevărat că miezul de nucă e foarte bun, dar nu fiecăruia îi sufere. De-aceea oamenii ce nu le sufere nu-1 mănâncă, căci cum îl mănâncă, îndată capătă cel-perit. Asemenea capătă cel-perit şi aceia cari mănâncă prea multe nuci deodată.21 Şi deoarece miezul fiecărei nuci e cu cruce, de aceea românii, şi mai ales cei din Bucovina şi Moldova, nicicând nu-1 mănâncă în Ziua Crucii, 14 septemvrie, zicând că e păcat a-1 mânca, pentru că Domnul nostru Isus Christos, când a răscumpărat neamul omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc, a fost răstignit pe cruce.22 Pe când miezul de nucă mai mult se mănâncă decât se întrebuinţează ca leac, pe atunci coaja de nucă se-ntrebuinţează nu numai ca leac, ci şi spre producerea coloarei negre dintr-însa. Aşa, dacă are cineva durere de măsele, româncele din Bucovina fierb coajă de nucă şi zama ei o ţin în gură.23 Dacă are cineva pecingene, care strică unghiile, pisază coajă de nucă şi, legând cu dânsa degetul atăcat, îl lasă astfel de cu sară şi până demineaţă. A doua zi demineaţă repeţeşte iarăşi legătura aceasta şi tot aşa până ce se vindecă pecingenea.24 Tot cam aşa fac şi românii din Banat. Aceştia ung pecingenea cu must de ghijă de nucă verde.25 Pentru întărirea pieptului fac unii români bănăţeni, precum cei din Caransebeş, un rachiu 16 Dat. rom. din Şiret, dict. de I. Lipaş. 17 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Transilvania, com. de dl P. Oltean: Sâmburii de nucă amestecaţi în ovâs, se dau iepelor când sunt în primejdie să lepede. 18 S. FI. Marian: Naşterea la români, p. 14. 19 Dat. rom. din Bucovina. 20 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 82. 21 După cred. şi spusa rom. din Bucovina. 22 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei: Nucile, fiindcă au cruce, nu se mănâncă în Ziua Crucii, 14 septemvrie. 23 Dat. rom. din Ilişeşti, dict. de maica mea, Ruxanda. 24 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 25 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 15: Pecingenea se pierde dacă o ungi cu must de ghijă (coajă) de nucă verde. 516 Simion Florea Marian în care pun coajă de nucă verde, gutâi-de-granat (Iaponeserapfel), cuicele, coajă de lămâie, cireşe-amare. Iară alţii mai pun şi alte rădăcini.26 Unele românce din Moldova păstrează la friguri de trei zile într-un şip de rachiu coajă verde de nucă, şi câte un păhar de rachiu de acesta îi dau apoi pătimaşului de băut, cu o sară înainte de ziua în care are să-l apuce frigurile.27 Alte românce, tot din Moldova, sapă pentru friguri vână de nuc, i se răzuieşte coaja cea gălbuie şi se face dintr-însa o legătură cu care se leagă apoi la o mână ori la amândouă, împrejurul brăţerelor. Zama de coajă de nucă, îndulcită cu miere sau cu zăhar, se bea şi pentru tuşă.28 Cu zamă de coajă de nucă se vindecă şi râia.29 In fine, cu coajă de nucă româncele din Bucovina fac şi coloare neagră. Când începe coaja a putrezi, atunci o pun într-o căldare ca să fiarbă. După ce a fiert de ajuns, punând într-însa şi puţin calacan, ca să ţie, bagă într-însa sculele de lână, cari, stând înuntru un timp anumit, se fac negre.30 Nuca întreagă joacă asemenea un rol foarte însemnat în datinele şi credinţele românilor de pretutindene. Aşa româncele din Banat, când scaldă copiii, pun în scăldătoarea acestora, pe lângă multe altele, încă şi una sau două nuci, anume ca aceştia să nu se vatăme.31 Româncele din Macedonia, când îşi înţarcă copiii, iau o nucă, o dezghioacă, scot miezul dintr-însa, pun într-o găoace trei cărbuni aprinşi, pe cari îi stâng cu lapte din sânul lor, lipesc găocile iarăşi la un loc dimpreună cu cărbunii, de formează nuca aşa cum a fost din capul locului, şi aşa o păstrează până ce nasc un alt copil, apoi a treia zi de la naştere pun nuca pe foc, pentru ca să le vie lapte în abundenţă.32 Miresele din Bucovina, cari voiesc ca să nu aibă curând copii, îşi ajung acest scop, după credinţa lor, dacă iau la cununie în sân atâtea nuci fripte, pe cari le îngroapă apoi în pământ, câţi ani voiesc să fie fără copii.33 Floarea de nuc se-ntrebuinţează atât pentru vătămătură, cât şi pentru alunele. Pentru vătămătură se pune în rachiu, în care stă mai multe zile, şi apoi rachiul acesta se bea, când are cineva vătămătură.34 Pentru alunele se pune în apă fierbinte ca să mocnească, şi apoi cu apă de aceasta se spală faţa plină de alunele.35 Frunza de nuc, când e mare, se pune peste burcă, care se coace în vatră, anume ca să nu ardă sub spuză. Frunza de nuc pisată cu brăileancă şi pusă peste orişice rană, o vindecă.36 26 Dr. G. Crăiniceanu: De ale medicinei pop., publ. în Familia, an. XXIX, Oradea-mare, 1893, p. 247. 27 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 53. 28 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 29 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 53. 30 Dat. rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei; cf. şi Sim. FI. Marian: Cromatica, p. 46. 31 S. FI. Marian: Naşterea la români, p. 84. 32 Idem de eadem, p. 426. 33 Dim. Dan: Credinţe, publ. în Gazeta Bucovinei, 1895. 34 Dat. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei. 35 Dat. rom. din Cireş, com. de Dugan, stud. gimn. 36 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. Botanica poporană română 517 Frunza de nuc e bună şi pentru gance, adică pentru un fel de rane învechite şi necurabile interne şi externe. Gancea externă, numită şi zgaibă, se vindecă astfel: se fierbe frunză de nuc pisată cu coajă de gorun; cu zama călduţă ce iesă dintr-însa se spală mai adeseori ranele respective, până ce se pierd de tot. Dacă sunt rane la mâni ori la picioare, se fierbe coajă de gorun cu frunză de pier sec, şi cel bolnav ţine mânele ori picioarele în zama ce iesă dintr-însele.37 Frunze de nuc fierte dau şi o scăldătoare bună de vindecat arşiţele trupului. Frunze de nuc, dârmozie şi năjiţă, puse la un loc şi fierte, dau o scăldătoare care te scapă de fierbinţeli.38 Din frunze şi smicele de nuc se fac scăldători pentru copiii ce zac de scrofule.39 Alte românce, tot din frunze de nuc şi din coji verzi de nucă, fac scăldători atât pentru copiii scrofuloşi, cât şi pentru cei slăbiţi. Tot acestora li se dă de băut şi ceai din frunze şi coji de nucă. Iar cu frunzele calde din scăldătoare se înfăşoară pântecele femeilor cari nu pot naşte, în timpul facerii.40 Scăldători din frunză de nuc, culeasă mai cu samă în Ziua Crucii, precum şi mai pe urmă, după ce începe a pica, se fac nu numai pentru cei ce pătimesc de oareşicare boală, ci şi pentru toţi copiii cei mici, anume ca aceştia să fie sănătoşi şi voinici.41 Iar scăldătoarea în care s-au scăldat copiii, şi cu deosebire copilele, atât româncele din Bucovina, cât şi celea din Transilvania au datină de-a o arunca de regulă la trupina unui nuc.42 Ca dovadă despre această datină foarte lăţită ne poate servi şi următoarea doină din Transilvania: Frunză verde de dudău, Merge lelea p3 îngă tău Cu cunună de sasău. Drăguţu-său o vedea Şi din gur’ aşa-i grăia: - Trage-ţi, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprâncene Că mă bagi în multe rele; Cam pe coada ochiului, Izvorul păcatului. Eu, lele, de dorul tău Nu poci sluji domnu-meu, Nici s-ascult pe tată-meu! - Bade, nu te supăra, 37 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVII, p. 610. 38 Dat. rom. din Moldova, jud. Tecuci, com. de dl Tud. Pamfile. 39 Dat. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 40 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 53. 41 Dat. rom. din Bucovina. 42 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 332: Româncele au obicei a vărsa apa (ciupa) în care şi-au scăldat copiii, şi cu deosebire copilele, la tulpina unui nuc. 518 Simion Florea Marian Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuţă-mea, Ea frumoasă m-a făcut Şi eu ţie ţi-am plăcut Ca piperiul grecilor, Ca tămâia popilor. Când măicuţa m-a scăldat Ea ciupa că mi-a ţipat Tot în umbra nucilor Spre chinul voinicilor.43 Din frunza de nuc îşi fac şi fetele lăutoare cu care se Iau pe cap, anume ca părul să li se întărească şi să nu-şi piardă coloarea. Lăutoarea aceasta o aruncă apoi şi ele, ca şi mamele scăldătoarea copiilor, la trupina unui nuc. Iar părul rămas în dinţii pieptenului, după ce s-au pieptănat, îl vâră într-o scorbură de nuc, crezând că, făcând-o aceasta, vor căpăta păr lung şi frumos prin care vor atrage pe feciori.44 Smicelele sau rămurelele de nuc le întrebuinţează o samă la durerea de măsele. Spre scopul acesta iau smicele de nuc, curăţesc coaja cea neagră de pe deasupra şi-o aruncă, iau coaja cea verde dinlăuntru, o pun într-o ulcică noauă, toarnă într-însa oţet de vin până ce covârşeşte coaja, pun în ea şi o bucăţică de piatră acră şi o bucăţică de ciocălău de păpuşoi; apoi, astupând cu aluăţel ulcica, o pun să fiarbă până ce scade două părţi, şi după aceea, răcorindu-se şi rămâind numai călduţă, ţin oţetul acesta în gură, în partea măselei care-i doare. Făcând aceasta, le trece durerea.45 Românii din Banat, tot pentru durere de măsele, fierb coajă de rădăcină de nuc şi zama ce iesă dintr-însa o ţin apoi în gură.46 Când umbla Preacurata Fecioară Maria, căutâtţdu-l pe fiul său, Domnul nostru Isus Christos, care fusese prins de jidovi şi dus ca să-l răstignească, a ajuns la un izvor peste care se întindea cu umbră mare şi adâncă un nuc. Maica Domnului, voind să treacă izvorul, i-a zis: - O, nuc! apleacă-ţi o ramură peste apă să trec dincolo, căci mă aşteaptă fiul meu chinuit de jidovi! Şi nucul şi-a aplecat o ramură şi a trecut Maria şi, trecând, l-a binecuvântat, zicându-i: - Fii binecuvântat, nucule! din lemnul tău să se facă icoane! Şi rostind cuvintele acestea, a plecat mai departe.47 43 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 17-18. 44 Dat. rom. din Bucovina; cf. şi Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 332: Asemenea fac şi fetele cu apa în care s-au spălat. Totodată părul ce le rămâne la pieptănat îl vâră fetele într-o scorbură de nuc, căci astfel, cred ele că vor avea totdeauna cozi lungi şi frumoase. 45 Lupaşcu: Medicina babelor, p. 60. 46 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 6. 47 Sim. FI. Marian: Legendele Maicii Domnului, p. 235. Botanica poporană română 519 Dar cum l-a binecuvântat Maica Domnului, aşa s-a şi întâmplat, căci de-atunci şi până în ziua de astăzi se fac din lemn de nuc cele mai frumoase icoane săpate. Şi pe lângă icoane se mai fac din lemnul său şi alte obiecte trebuincioase la casa omului, precum: mese, dulapuri, scaune şi altele de-asemenea. Cu toate că nucul e aşa de iubit şi spre feliurite lucruri întrebuinţat de români, totuşi sunt unii cari cred şi zic că nu e bine a se culca şi a dormi la umbra lui, căci, trecând foarte adeseori şi jucând ielele pe sub dânsul şi aflându-te dormind sub umbra lui, îţi iau o mână, un picior, ori chiar şi amândouă.48 Şi deoarece ielele sunt sinonime cu miluitele, de-aceea româncele ştiutoare din Banat, unde e întrebuinţată numirea din urmă a fiinţelor acestora, când descântă celor ce au boala cea rea sau boala mare, care de multe ori se capătă din cauză că cei ce pătimesc de dânsa au trecut când au jucat miluitele prin jocul lor şi prin aceasta le-au conturbat, întrebuinţează o ţeavă de nuc, care s-a îngăurit cu burghiul sau sfredelul (spiţelnic), iar nu cu foc, şi-n care cel bolnav stupeşte de trei ori înainte de descântare, şi apoi, astupându-se la capete câte cu un dop făcut din cămeşa bolnavului, încep a descânta şi a zice, între multe altele, şi următoarele cuvinte: - Când a mai răsări, lăstări, înflori şi face nuci ţeava aceasta, atunci să mai capete N. boala mare!...49 Nucul şi mai ales fructul lui, adică nuca, figurează foarte adeseori şi-n fruntea unor doine poporale. Iată şi una dintre doinele acestea, şi anume din Ţara-românească: Frunză verde nucuşoară, Drăguţa de astă vară Se roagă s-o iubesc iară; Dar eu, zău, n-am nebunit Să iubesc ce-am părăsitI 50 Alta, tot din Ţara-românească, jud. Teleorman: Frunză verde nucă-sacă, Nu caut că eşti săracă, Că nu-mi trebe boi nici vacă, Numai ochii tăi să-mi placă. Ochii şi sprâncenele, Gâtul şi mărgelele, C-alea fac dragostele. De n-ar fi ochi şi sprâncene N-ar mai fi păcate grele! 51 A treia, din Transilvania: Frunză verde nud amară, 48 Cred. rom. din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 49 S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVII, p. 543. 50 Gr. G. Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. II, p. 741. 51 Idem de eadem, p. 754. 520 Simion Florea Marian Badea-i mânios de-asară, Că n-am şest cu el afară ... Foaie verde flori de fragă, Iartă, badeo, iartă dragă, Că nu m-a lăsat maica Să vin lângă dumneata, Şi mi-a dat o sită deasă Să nu ies sara din casă. Când a fost de sărutat, Ea m-a pus la frământat. Când a fost să-mi stâmpăr dorul, Ea m-a pus să arz cuptorul!52 In fine, mai e de amintit încă şi aceea că atât nucul cât şi nuca au dat naştere în decursul timpului la mai multe proverbe şi cimilituri, cari sunt mai pretutindene răspândite şi cunoscute. Iată şi proverbele respective: Care va miezu, să spargă nuca. Cine vrea miezul, să spargă nuca. Cine va să mănânce miezul, sparge nuca. Ca să mănânci miezul, trebuie să spargi nuca. Adică lucrul bun cu anevoie se dobândeşte. Orice nucă în găoacea sa. Adică fieşcare sub acoperământul său. Tac, fac Ca nucile-n sac. Se zice despre cei nevoiaşi. O singură nucă nu sună-ntr-un sac. T Adică: un ban într-o pungă, sau: un om singur nu poate nemică face fără ajutorul altora. Nu toată nuca are miez bun şi sănătos. Să nu judecăm după faţă, căci vom fi adeseori înşălaţi. Bate nucile până nu pică frunza. Să facem orice lucru la vreme; dacă batem nucile după ce pică frunza, găsim miezul supt şi uscat. Omul se cunoaşte din vorba sa, cum şi nuca cea sacă din uşurinţa sa. Omul prost din vorbuliţă Şi nuca din uşurinţă. Cică spun nucile că din soiul lor sunt migdalele. Zicală aristocratică din Moldova, care biciuieşte pe oamenii de rând, cari vor să se asemene cu boierii. Ş’ nuca ş’ chiatra tu mână lui este.53 52 Iarnik-Bârsan, op. cit., p. 105. 53 Şi nuca şi piatra în mâna lui este. Botanica poporană română 521 La nas îi nuca, la nas îi cbiatra.54 Adică totul stă în mâna noastră; de la noi atârnă numai ca să facem un lucru. Se lipi ca nuca în părete. Se lovi ca nuca în părete. Ca nuca-n părete se lipeşte. Se prinde ca nuca în părete. Se potriveşte ca nuca-n părete. Se nimereşte ca nuca-n părete. S-au prins ca nuca-n părete. O lovi ca nuca în părete. A nimeri ca nuca-n părete. Se lovi ca nuca în gard. Se zice pentru vorbele cele nepotrivite. A face treabă cât o nucă. Adică treabă de nemic. Ca o nucă costelivă. Se zice despre omul fără miez; câteodată şi de cel uscat, slab la trup.55 Vorbele celor mari sunt ca smochinele de dulci, Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci. Arată trecerea pe care o are omul bogat la orice.56 Slujba sacă, ca o nucă costelivă. Când slujeşti fără a te folosi cu nemica.57 Judecătorii mănâncă miezul şi împricinaţii coaja nucii. Arată venalitatea judecătoriului şi paguba sigură a celor cari aleargă la judecată.58 Iată acuma şi cimiliturile, şi anume: mai întâi despre nuc: Am un păun Cu penele-n drum. Ce e nalt ca casa, Verde ca mătasa Şi amar ca fierea Şi dulce ca mierea î Nalt cât casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, 54 La dânsul e nuca, la dânsul e piatra. 55 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 226-229. 56 Idem. de eadem, voi. II, p. 815. 57 Idem de eadem, voi. IV, p. 605. 58 Idem de eadem, voi. V, p. 368. 522 Simion Florea Marian Amar ca fierea. * înalt ca casa, Rotund ca masa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea. Amar ca hierea Şi dulţe ca mierea. Jos prescure, Sus pădure, Dulce ca mierea, Amar ca fierea.59 Despre nucă: Am patru fraţi voinici, îmbrăcaţi toţi într-un cojoc. Am patru voinici, Câteşipatru mici, Toţi grămadă la un loc Invăliţi într-un cojoc. Patru fraţi într-un cojoc. ? Patru fraţi, într-un cojoc învăliţi. Am un cojoc şi ţine patru fraţi în el. Am un cojoc Şi ţine patru fraţi la un loc. Am patru fraţi Ce sunt îmbrăcaţi La un loc C-un cojoc. Patru fraţi la un loc Puşi cu toţi într-un cojoc. 59 Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 243-244. Botanica poporană română 523 Patru fraţi Gemeni născuţi Toţi îmbrăţişaţi Crescuţi Oricând îi vezi la un loc învăliţi într-un cojoc. Am patru fraţi Intr-o cămaşă îmbrăcaţi. Am un om cu patru fraţi Intr-o cămaşă îmbrăcaţi. Patru fraţi Intr-o cămaşă-mbrăcaţi. Sunt de-a gemenea patru fraţi Toţi într-o cămaşă îmbrăcaţi. Patru fraţi giameni crescuţi Ş’ntr-ună cămeaşe’ncrescuţi. Patru fraţi tu nă câmeaşî. Am patru fraţi gemeni îmbrăcaţi într-o coajă. Patru fraţi într-o haină îmbrăcaţi. Sunt patru fraţi într-o casă Şi când deschideţi uşa, toţi ies afară. Am patru surori gemene, îmbrăcate toate într-un cojoc. Am patru surori gemene La un loc într-un cojoc. Am un cojoc Şi ţine patru surori 524 Simion Florea Marian Gemene în el. Am patru surori gemene îmbrăcate într-o coajă.60 Frunza de nuc e bună pentru vindecatul orbalţului.61 Nucul.62 60Art. Gorovei: Cimiliturile românilor, p. 239-241. 61 Com. de dl Adrian Oţoiu, teolog în Blaj. 62 Bălăşel, nr. 111, 173; Tud. Pamfile, I, p. 26; Papahagi, p. 239, 289, 291, 303; Sala, coala I, p. 2, coala III, 4; coala IV, p. 1, 2; Buletinul, p. 190, 210, 220, 229, 251, 272, 275, 277; Şezătoarea, II, p. 220. Botanica poporană română 525 'tHH t/fo-aur cu COL ^Ta-ţ-TCC^J ta*îXu &HhfU'CU frtZ/kt-a* lAstC frrtcj i H-OA' bUf-uJZe JjU IOC- /&/, eCe, e/^ccccZ- dCt ~ma — JZ, t iM't.cc t4A^-^ifCA^ fLfrru/ aA^c/rtc ta Zajla c^o/mOj (i/c/ar^rtc/- Z(4AAo €4 -ou CAUsT-f^*(KA^A ,A (cfittoC cc4~c cc'vul - cueu O-a /# -r^ci ^ ^ / ** ' Zdtet cCa*AAc£ dA #Zcia/ $ T-L-oi. C..tPL-*'t^CtJ^ 'pd-/ (fâ-vc^h asrT-a. jd. -fi j/Z - -fL lf 4^-n. JL *f) NrNţ.Nw4s< *0% i/T-o^yp-^-i--tC-t. clj d.4. (Fc -(fi-T%dt* S't/f-i-'tffiLcXJ iX. cO-L4.fif~dd<- -^cda-^rt-de. 4t2* 'Voi-m^€, ei*. et^t-tdCfip^ ^i-l'L- Ca £ &---£ dcC 'j£i-($^y—-C U-eLd-ict1 2 3 d -rx i f-c-t ^ r^- 44 cX-'fU cjdtasr d'*o ’hf & d -#■ L a -tf~-'t~d. 4, iC-ird - *» -•*-*? ^r-L^fiyO~^St^7 -1*&T . . ,;;;®'-' fi: fi ^ :;/ & .j ;i y ?;- fi\fi-~ ■.■■'■'■■■. "' • ■■ tf-.-' ' ■■:, f I C4C4-4, i?-zăsfnL(Z ■fv-Y—C-'C Us->~-r'l- -£ y Ccct~L> ă-f-Cj y&yv-t. -Cc£„a* a £& oc CÂL-ff-tU lfca<, ffc a^t' c&u tcLA- t4_zt> eC&r $Cltact£ - /u£ul, CcU, yWWVfvV (^â^ZTJ J^^-fvre. yjfa £uAaft t&A4L> %t jădfrr-e^f^ks o6l> CUtfO cUt^xir taVt.J? ^ ttiAuZtAj tutx+ot ec^Uatf €ao tAfa % uj-rn-a<&~auhuz> -OW-bc^at/t: // €iZf t~ct £i? yd’tu^- &fai*c4ccgfau> tst-au^es jf $U/rUA£Cedt., Ciy&ic3 rnj &cctcxsf t-zo o(&j£C fte-tCurt-tO) &' câ^€s toto taCOfaUs tz^j> m&k, tua (/h. elicea fa^azl d-au clzjl uau> cuxmc4>. ft i/( IccaJ & -OU4J €h. dcor^oc c-avua y^cud f}< $0u/. 6l&-(u - ât&. ^outvcdUţ otoc-l. eC*s cdthtlt'vuxj ftjT-. £& ţxS iA^AZ-d%lj ţS< ^C4Z> drzCjteccfi ti C&Hz iU^/frr Ol/dz dz\j &JL*uzv deci $uaaa£j ec ^-Jt -ucCK* uo , otie^ ^6&- <*U ti ţ) o ' 1 ' ~~ e* {4AAXA. -TK^CCU otes fli£,_ f£/ CCL> ti (LuÂ'dtitcd < A âcJLudP- toULtiti, dcutti tuMA r^astij dti Jttidtivdu r ^ccB-, i/tAA ^ duaj> f e i/tictv des ^tiduti auz $duufat£ tiţti&fedgs ced&r c-e> & ^CAffLedCA f*ti* ~ fteÂj «uu fh^\y £,6 f' / > tt'/zms tindo fxa lUAAuditie-ltij 'AAAjdeXLr tid**# (Ssutif 1L0cC€b '/fndfdtiocAd*f em*^eed~C & tOm~£.oUj> <4*rU&Y0~cx^*f£s ngj t -tt , fuy^CUsPXs &t fljei ftuz/ctVtTkj nMMS^ -iaM> yuu>' /ha-jUxl* ^LWc£ f7 ya£/l4i. jCtL*-tcco- fiOfcN&ţ CCUt~& tu &tcxzpv ^tcx (&40ctl(t fttouUL> ţk ifix£ct , xti tXKst < î ^)UUO -UAJK^ <~{X^4?C* e £0 — ^sax*-4L &l£$UX 4Ct (f&CCsCG-. iM^-sOls &-ttuju(j£,^ ££je^je£tcc tc $yccu.j£ cu^tcc/ocZ /} 10W4? & tfaa^as4i',&ux4LAazj>: (JU/uctt£~ ’tes/uetful &dta i} . ,« •——-----——4—f~-------— - u(j ZA-custu. -ct lOMXÂjta. - %4sl* t*jej£ioc zy ~------— -» —---------------;-4----------------- * •&. om£&i> -4tu£cu£> Am t&iC* L&tU&bt^e d&t-t ■&-4M4a'^Cs cCe_s fâo^LAMXOjUil. ' ' 0 0^ ,y* KOOLC - gg -CtcxXÂ. 'LLMMA.sZ't-^ (? y jUwJât 4L^-4~t6< ~y, 3¥£. Pe fânaţele cele umede §i umbroase, pe lângă belţi §i mlaştini, precum şi pe malurile râurilor şi ale păreielor, orişicine poate foarte lesne să observe o plantă nu prea mare, care înfloreşte în luna lui mai, iunie şi iulie, şi a cărei floare măşcată e de coloare deschis-albastră şi la mijloc cu un punct auriu, iară frunzele înguste, lungăreţe şi goale, asemenea unei urechi de şoarec. Această plantă se numeşte în Bucovina ochiul-şerpelui şi grâul-cucului1; iară în Transilvania: ochiul-şerpelui, ochii-păseruicii şi urechea-şoarecelui2. în unele părţi, atât din Bucovina, cât şi din celelalte ţări locuite de români, şi mai ales pe la oraşe, se mai numeşte planta aceasta şi nu-mă-uita.3 Deşi numirea nu-mă-uita a plantei acesteia, după părerea mea, seamănă a fi tradusă din germ. Vergissmeinnicht şi-ntrodusă abia în timpul mai nou pe ici-colea în sânul poporului de la 1 Panţu: Vocab., p. 29. 2 Porcius: Flora, p. 91; Brândză: Limba bot., publ. în op. cit., p. TU', Panţu: Vocab., p. 29. 3 Panţu: Vocab., p. 29; Grecescu: Conspect, p. 408; Porcius: Flora, p. 91; Brândză: Prodrom, p. 377. Botanica poporană română 539 ţară, cu toate acestea, la românii din Bucovina se află o legendă, care ne spune apriat de la cine şi de când anume i se trage numirea aceasta. Iată şi legenda respectivă: Xice că Dumnezeu, după ce-a făcut toate florile câte-s pe lume, le puse şi câte un nume, numai uneia nu-i puse. Florile, văzându-se cu nume, care de care se bucura mai tare, numai cea fără de nume sta supărată şi dusă pe gânduri într-o vale, lângă un pârău, şi nu o dată plângea de-i curgeau lacrimile şiroi. Ieşind la un timp oareşicare după aceasta Maica Domnului la primblare pintr-o câmpie înverzită şi împănată cu fel de fel de flori şi văzând că toate florile se bucură şi se veselesc, se bucură şi ea de bucuria lor. Mergând însă ceva mai departe şi dând de cea de lângă pârău că stă locului şi plânge, o întrebă plină de mirare, zicând: - Da tu ce stai aici şi plângif ... De ce nu te veseleşti şi tu ca surorile tale? - D-apoi cum n-oi plânge şi nu m-oi tângui, după ce Dumnezeu tuturor florilor, câte le-a făcut şi pe câte le-ai văzut Dumneata că se veselesc, le-a pus câte un nume, numai pe mine m-a uitat! răspunse floarea oftând. Maica Domnului, auzind acest răspuns şi fiind din firea ei foarte miloasă, începu a o mângâia şi a-i zice cu blândeţe: - încetează, draga mea, nu mai plânge degeaba, că în scurt timp vei căpăta şi tu un nume! Şi cum rosti ea cuvintele acestea, se-ntoarse înapoi, se duse de-a dreptul la Dumnezeu şi-i povesti din fir în păr toate celea ce s-au întâmplat. Şi-apoi, după ce i-a povestit toate, îl rugă să nu uite a-i pune şi floricelei aceleia un nume, ca să nu mai plângă. Dumnezeu, ca unul ce este prea îndurat, ascultă rugămintea Maicii Domnului, chemă îndată după aceasta floricica plângătoare la sine şi-i zise: - Nu m-ai uitat că nu ţi-am pus şi ţie un nume ca şi celorlalte surori ale tale şi de-aceea te-ai plâns de mine Maicii Preacurate că ţi-aş fi făcut prin aceasta nedreptate. Deci ca să nu mai ai de-acuma înainte dreptul de-a te mai plânge, nu-mă-uita să-ţi fie numele! Şi de-atunci nu-mă-uita se numeşte floricica aceasta în unele părţi şi astăzi.4 O altă legendă, din Ţara-românească, care asemenea ne spune de când a început planta aceasta a se numi nu-mă-uita, sună precum urmează (vezi-o la Morar: Legende, p. 33). In fine mai e de amintit şi aceea că de familia plantei despre care ni-a fost până aice vorba, se mai ţin încă şi alte două, cari asemenea li-s cunoscute românilor sub numele ochiul-şerpelui. Iară acelea sunt: Ochiul-şerpelui sau ochiul-şearpelui, lat. Myosotis intermedia L., şi Ochiul-şerpelui şi nu-mă-uita, lat. Myosotis silvatica Hoffm.5 Ochiul-şerpelui se-ntrebuinţează când l-a muşcat pe cineva vreun şerpe. Mai întâi îi descântă de şerpe. După aceea ia frunză uscată de ochiul-şerpelui şi, frecând-o bine, presură câte o ţiră pe rană. In urma aceasta iesă din rană un fel de apă, iar umflătura se dezumflă şi se trece. Cu frunză verde de ochiul-şerpelui se leagă bine deasupra muşcăturii.6 4 Din Rus-Mănăstioara, dict. de Manoli Roşu, agricultor, şi com. de Emanuil Verenca, stud. gimn. 5 Grecescu: Conspect, p. 410 şi 411; Panţu: Vocab., p. 29. 6 Dat. rom. din Româneşti, dict. de Vasile Şpac, moşneag de 80 de ani. 540 Simion Florea Marian Ochiul-şerpelui se pisază, se freacă cu dânsul muşcătura de şerpe şi se spală cu zama ce iesă dintr-însul şi-n acelaşi timp se şi descântă astfel: Pieliţă pestriţă Pieliţa se ţine de carne, Carnea de os Osul să rămână sănătos Gândacul Să-l ia dracul.7 * Tradiţiune despre nu-mă-uita\ Se zice că a fost odată o femeie săracă de tot, încât abia avea ce mânca; ea avea şi o fată, cam de vreo 16 ani, şi era foarte frumoasă. Macar c-a fost săracă, dar au venit mulţi peţitori ca să o ceară. Mumâ-sa bucuros ar fi dat-o după oricare, dar ea nu a vrut să meargă după nime, şi a întrebat-o mamă-sa că după cine vrea să meargă. Fata a răspuns că numa’ după feciorul împăratului Verde vrea să meargă. Mamă-sa, când a auzit că ea, o fată săracă, vrea să se mărite după un fecior de împărat, nu ştia ce să facă, să râdă sau să o bată. Când a auzit şi satul despre vestea aceasta, fetele nici nu mai vorbeau cu fata, şi toate o batjocoreau, că cu o „împărăteasă" nu poate vorbi nici una din ele. Aşa şi-a amărât zilele fata, pe de o parte, certată în fiecare zi de mamă-sa, că ea e săracă şi nu mai poate s-o ţină şi să se ducă să se mărite după unul din feciorii care au venit s-o peţească, iar pe de o parte dispreţuită din partea fetelor. Au trecut mai mulţi ani până când, într-o zi de mai, fiind învăţată de-o fermecătoare ca să ia flori multe, să le fiarbă şi băutura s-o dea la acela cafe voia ea ca să-i fie bărbat, fata a adunat flori; după ce le-a dat să le vrăjească vrăjitoarea, le-a luat şi le-a fiert şi sucul l-a pus într-o sticlă, l-a păstrat tot în sân, de frică să nu dea mamă-sa peste el. A mai trecut multă vreme şi, într-o zi, a căzut bolnav feciorul împăratului Verde. A chemat foarte mulţi medici, dar nu l-au putut vindeca. A chemat şi vrăjitoare multe, dar tot degeaba; feciorul din ce în ce se bolnăvea mai tare. Vrăjitoarea care i-a dat fetei sfatul acela cu florile i-a spus că feciorul împăratului e bolnav rău şi a învăţat-o cum să-l poată vindeca. Fata a ascultat tot ce i-a spus bătrâna: a adunat flori, le-a fiert şi a făcut mai multe leacuri din ele. împăratul Verde a dat de veste că acela care îi va putea vindeca feciorul, de e bărbat, îi dă de soţie o fată de-a lui şi jumătate de împărăţie, iar de e femeie, îl capătă de soţ şi jumătate din împărăţie. Fata, cum a auzit, a luat leacurile şi s-a dus la palat. Acolo l-a găsit pe feciorul de împărat palid şi fără putere. Fata a început să-l îngrijească şi să-i dea leacuri. Feciorul se făcea din ce în ce tot mai bine şi îi plăcea foarte mult de fată. Feciorul s-a însănătoşat şi fata i-a băgat într-o lingură, când a fost mai bine, câteva picături din băutura aceea de flori, şi feciorul tot mai mult o iubea. 7 Din Bucovina. Botanica poporană română 541 El a luat-o de soţie şi a ţinut o nuntă foarte frumoasă, iar împăratul bătrân nu ştia ce să mai facă de bucurie şi le-a dat jumătate din împărăţie. Nu mult după aceea, împăratul a murit şi toată ţara a rămas a tinerilor. împăratul tot mai mult o iubea pe fată, pentru că fata îi băga în apă băutură de flori, după cum a învăţat-o bătrâna. Aşa au trăit ei mai multă vreme, când deodată s-a pornit un război între împăratul Verde şi împăratul Roşu. împăratului nu-i venea la socoteală să se dezlipească de lângă soţia sa, dar îl chema patria şi nu avea ce să facă. El cu lacrimi în ochi plecă, fiind condus o bucată de vreme de soţia sa; iar când fu să se urce pe cal şi să plece la oaste, el rupse o floare şi o dete nevestei sale, ca să nu-l uite; şi de-atunci floarea aceea se numeşte: nu-ma-uita.8 Ochiul-şerpelui: numirea română, în Căndreni9 şi în Dorna10; lat. Myosotis palustris11. Nu-mă-uita: aşa se numeşte în Muntenia planta Myosotis.12 Ochiul-broaştei sau ochiul-şerpelui, lat. Myosotis palustris.13 Nu-mă-uita, Myosotis, numire poporană în Putna.14 8 Auzită din Turdaeul român, de la Gregoriu Germân. 9 Corn. de P. Ursul. 10 Corn. de Gavr. Boancăş. 11 Defin. lat. de Otto Petrino. 12 Legenda ei se află în Revista română. 13 Uzitat în Transilvania. 14 Dict. de Achelina Ursachi. 542 Simion FJorea Marian 311. Odoleanul (VaJeriana officinalis L.) 0oCofc C*c£ CMertast cl ^ r l t / ^ _ , / . , . t, stAfiirf jp iz’ * cz-e-'te. tf-ţ ??^cC6 (t&eji cCtf-z. 3 T fC1*~ n_obc*L i c&7pl6o3 4.^b.i^^-cct -C2Cr ^k/rcţ^i4sCc£4L-\* ftuXg^ ^ ^<&Z~coti. 7X lÂ^^r texi*. * - ^ '2ct¥* j, ' j 3) $&ctl, Âu wfedcff A '&£< iW^/^ ÂxS- c6t ifct^ci ¥)< \/ifH-t cdta4Mjucc&. ? fa faiÂ/uiitX./cKj&a •/r-frtur« /m^ i fruntea ocu . X<^i7^ Odoleanul, numit în unele părţi şi mai ales din Transilvania, încă şi odoleană, odolan, guşa-porumbului şi strigoi1, iară în Ţara-românească: năvalnic2, este o plantă care creşte mai cu samă pe fânaţele umede şi prin pădurile umbroase şi care, după credinţa românilor din unele părţi ale Bucovinei, înfloreşte numai în Sâmbăta Duminicii mari sau a Rusaliilor, fiindcă aşa a dat Dumnezeu ca numai în această zi să înflorească, deoarece el este păcătos.3 Tot din cauza aceasta, pentru că el este păcătos, românii din unele părţi ale Banatului îl numesc: Odolean Câne viclean.4 Sub cuvântul odolean însă se-nţelege nu numai planta despre care ni-i vorba, ci şi-o fiinţă mitologică, un fel de zeu sau erou de soare, care împreună cu Leuşteanul şi Vitrinicul, consideraţi 1 Iarnik-Bârsan: Doine şi strigături, p. 423; Porcius: Flora, p. 134; com. de dl P. Oltean. 2 Brândză: Limba botanică a ţăranului român, publ. în Columna lui Troian, an. IX, noua serie, t. III, p. 158 şi 227. 3 Cred. rom. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea. 4 Sim. Mangiuca: De însemnătatea botanicei rom., publ. în Familia, an. X, p. 526. Botanica poporană română 543 asemenea ca un fel de zei sau eroi de soare, au contribuit la răpirea împărăţiei zânelor miluite sau milostive din lumea aceasta. De-aceea zânele milostive sau miluite, ori de câte ori zboară prin aer, se plâng asupra lor, zicând: De n-ar fi odolean, Leuştean Şi vitrinic N-ar fi în lume cruce de voinic!5 Şi deoarece odoleanul e un mare contrar al zânelor miluite, de-aceea e bine de cules în ziua de Sânziene şi de ţinut totdeauna în casă, pentru că de căsenii în casa cărora se află el nu se apropie apoi nici un fel de rău, nici nu se bolnăvesc de dânsele sau de iele, adică de boala care se capătă din cauza zânelor numite în Bucovina iele, iară în Banat, miluite. Iar dacă, cu toate acestea, se-ntâmplă ca unul sau altul dintre căseni să capete de dânsele, atunci se face scăldătoare din odolean şi, scăldându-se cel bolnav în această scăldătoare, se vindecă. înainte însă de-a se face scăldătoare dintr-însul, trebuie să se ieie cu mare curăţenie din locul unde se află şi tot aşa să se aducă şi acasă. O babă iertată sau o nevastă curată, ori un bărbat, ia într-o sară sau într-o demineaţă, până a nu răsări soarele, o bucăţică de pâne şi una de sare şi-apoi, pe tăcute, adică fără a se uita înapoi sau a vorbi cu cineva pe drum, se duce la locul unde ştie că se află odoleanul şi, cum ajunge la starea locului, zice: - Bună vremea, odolean! - Mulţămesc dumitale, bade Ioan! - Eu te sorocesc cu pâne şi cu sare, iar dumneata să fii lecuitor de boala lui N. celui suferitor! După ce-a rostit cuvintele acestea, ia odoleanul, iar sarea şi pânea le pune în locul lui. Făcând-o aceasta, se-ntoarce acasă, asemenea pe tăcute, căutând adică să n-o vadă, nici să nu vorbească cu nime. Iar dacă vede pe cineva, să-l încunjure. Mai bine e însă de luat demineaţa, până a nu răsări soarele. Şi femeia sau bărbatul care merge după dânsul trebuie să meargă curat îmbrăcat, ca şi când s-ar duce la biserică. Sosită cu dânsul acasă, se duce şi aduce, tot pe tăcute, apă ne-ncepută, toarnă apa adusă într-un vas cu care se pune apoi la foc şi care nu se clinteşte defel din loc, până ce nu se încălzeşte cumsecade apa dintr-însul. în acelaşi timp însă, când se toarnă apa în vas şi se pune într-însul odoleanul sau mai bine zis crengi şi frunze de odolean, se pune-n vas dimpreună cu el şi antonică şi mutătoare (care se acaţă pe garduri), cu cari îmblă el la un loc. Antonica şi mutătoarea însă nu se culeg cu curăţenie ca odoleanul, ci simplu, ca şi oricare altă buruiană de leac. După ce s-a încălzit apa dimpreună cu plantele ce se află într-însa, se lasă să mocnească de cu sară şi până a doua zi demineaţă sau de demineaţă şi până ce înserează. înserând, se scaldă apoi în scăldătoarea aceasta cei ce sunt slabi de mânuri şi picioare, adică cei ce au de dânsele, din cap şi până în picioare. 5 Sim. Mangiuca: De însemnătatea botanicei rom., publ. în Familia cit., p. 524-526. 544 Simion Florea Marian După ce s-au scăldat şi s-au culcat, li se pun la picioare cărămizi încălzite şi se acopăr bine ca să asude. Scăldătoarea aceasta se repeţeşte mai de multe ori, însă numai câte o dată pe zi. Făcându-se aceasta, cei bolnavi de dânsele în curând se vindecă.6 Insă odoleanul e bun nu numai de dânsele, ci şi pentru alte boale, şi anume: de sburător, de ceas rău, de spăriat, de răul copiilor sau samca, de friguri, precum şi pentru cei smintiţi de cap. Contra sburătoriului sau mai bine zis a lipiturei, care se capătă din cauza sburătoriului, se face dintr-însul împreună cu mai multe alte plante, precum: avrămeasă, cristineasă, drăgan, leuştean, mătrăgună, sânge-de-nouă-fraţi, iarba-ciutei şi mama-pădurii.7 Pentru ceas rău şi spăriat se fierbe şi o parte mică din zama ce iesă dintr-însul se bea, iar cu restul se scaldă.8 Pentru răul copiilor sau samcă se iau fire şi frunze de odolean şi, făcându-se ceai dintr-însele, se dă celui bolnav de această boală ca să beie. Mai departe se pisază odolean şi cu toaie, se amestecă la un loc, se pun amândouă pe o peticuţă şi cu peticuţa sau peticuţul acesta se leagă apoi la piept.9 Dacă pe cineva îl cearcă frigurile şi dacă pisază un tuleu de odolean, unul de leuştean şi unul de pelin bun şi apoi se amestecă cu oţet şi se leagă la cap, îndată îi încetează frigurile.10 Când cineva e smintit de cap, adică nebun, se fierbe odolean, se oblojeşte la cap şi i se dă de băut, şi după ce se face aceasta, cel smintit sau nebun îşi mai vine în fire. Tot cu odolean se scaldă şi copiii cei mici, anume ca să doarmă bine şi să crească mai uşor.11 Iar cei mai mari şi-ndeosebi fetele se Iau cu dânsul pe cap, anume ca să le crească părul.12 O samă de moaşe mai iscusite din Ţara-românească fac cu rădăcină de odolean un fel de descântec numit lamoste, un fel de ieşire afară cu sânge la copii. Rădăcina se pune într-o ulcică nouă de pământ, se toarnă deasupra apă şi se fierbe, acoperită la foc pe vatră. In timpul cât oala fierbe, baba o atinge cu o lingură de lemn cu coada scurtă şi rosteşte descântecul mormăind, căci dacă cineva înţelege cuvintele ce le zice dânsa, atunci nu &re leac. După ce oala a fiert destul, îi pune o strachină deasupra, cu gura în jos, şi răstoarnă oala cu fundul în sus şi numai din lichidul ce s-a prelins pe buza oalei în strachină dă copilului să bea cu linguriţa, iar din rest, cu buruiană cu tot, face un fel de cataplasmă şi o pune pe pântecele copilului.13 Odoleanul cu rădăcină cu tot, plămădit în rachiu de drojdii, este reputat în popor în contra boalelor nervoase. In jud. Prahova se mai întrebuinţează încă şi în contra lingoarei sau lungoarei.14 6 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Z. Ignătoaei şi Alexandra Ivănuţă. 7 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop. rom., p. 379. 8 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Catrina Racolţa. 9 Dat. rom. din Suceava, dict. de Nastasia Hriţuc. 10 Dat. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu. 11 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de Maria Molociu. 12 Dat. rom. din Moldova, corn. de dl Art. Gorovei. 13 Dr. N. Leon: Istoria naturală medicală, p. 53. 14 Idem de eadem, p. 53. Botanica poporană română 545 în fine, românii de pretutindene cred că se află o mulţime de spirite necurate, cu deosebire însă strigoii şi strigoaicele, moroii şi moroaicele, cari iau mana de la vacile mulgătoare. Deci româncele din Bucovina, cărora li-i aminte ca vacile lor să-şi capete iarăşi mana înapoi, iau o covăţică cu tărâţe şi, puind într-însa sare de ajuns, precum şi odolean, leuştean şi păpădie şi apoi, dumicându-le bine, încep a le descânta. Iar după ce le-au descântat, le dau vacilor despre cari se crede că li s-a luat laptele, în trei zile de frupt, şi anume: luni, marţi şi sâmbătă, câte de trei ori pe zi şi mai cu samă când e lună nouă. Făcându-se aceasta, se crede că vacile îşi capătă iarăşi mana înapoi.15 Am amintit la început că odoleanul înfloreşte numai în Sâmbăta Duminicii mari, din cauză e păcătos. Iar el e păcătos din cauză că nevasta ce bea zamă de-a lui nu naşte copii.16 După spusa românilor din Banat însă, toată muierea care îl poartă la brâu e iubită, căci odoleanul, după credinţa lor, e cu noroc de amor pentru muieri.17 Tot aşa de iubite sunt şi fetele cele mari, cari se spală cu odolean. Drept dovadă despre această datină avem următoarea doină de pe Valea Mureşului: Mândra mea de-acum un an Se spăla cu odolean; Mândra mea de astă vară Se spăla cu limpajoară; Mândra mea, care-azi o am Se spală cu apă rece Şi nici una n-o întrece.18 Iar despre feciorii cari sunt aşa de amorizaţi, că nu mai ştiu singuri cum îmblă şi ce fac, se zice că îmblă: Intr-un car de odolean încărcat cu mageran, ca şi când ar fi fermecaţi de zânele iele sau miluite. Iată şi o doină poporană din Transilvania, ţinutul Năsăudului, care ni-o spune aceasta: Pân pădurea rară-n gios Mere badea cel frumos Cu caru de odolean, Cu pana de mageran, Cu spciţe De smneuriţă, Cu obede De măr-verde, Rău mă tem că mni l-oi pierde, Că l-am mai pierdut odată, 15 S. FI. Marian: Descântece, p. 143. 16 Cred. rom. din Poieni, dict. de Safta Roşea. 17 Sim. Mangiuca: De însemnătatea botanicei rom., publ. în Familia, an. X, p. 526. 18 A. Pitucean: Doine poporale de lângă Mureş, publ. în Şezătoarea, an. IV, Budapesta, 1878, p. 117. 546 Simion Florea Marian L-am aflat la o ciocârlată, Ciocârlată şi băloasă, Nu-i ca mine de frumoasă.19 O variantă a acestei doine, tot din ţinutul Năsăudului, sună aşa: Pe pădurea rară-n jos, Merge badea cel frumos C-un căruţ de odolean încărcat cu maghiran, Măghiran de cel albuţ C-am avut şi eu drăguţ, Drăguţul mi-o fost cătană Şi nu vrea să poarte pană. Lasă, lasă, bade, lasă, Că pan’ oi purta-o eu Numai să nu-ţi pară rău! 20 21 Iară a doua variantă a doinei acesteia, aşişderea din Transilvania, ţinutul Săliştii: Prin pădurea rară-n jos Vine badea cel frumos Cu carul de odolean, Cu ruda de tulipan, Cu butuci De mere-dulci. Când cu biciul el pocnea Mageranul răsărea, Cu gândul la min gândea. Unde pica câte-un fir Răsărea tot trandafir; Unde pica câte-un smoc Răsărea tot busuioc.11 Altă variantă sună precum urmează: Prin pădurea rară-n jos Văzui pe badea frumos Cu cam de odolean, Cu pană de magieran, Cu obede De măr-verde, Doamne, bine-i se mai şede. C-o mână boii mâna, 19 Victor Onişor: Doine şi strigături din Ardeal, partea I, Iaşi, 1896, p. 26. 20 Com. de conşcolariul meu, de-a Vil-a, de la gimnaziul din Năsăud, dl Paul Beşa. 21 Z. Chiherean: Doine pop. de pe lângă Târgul Mureşului, publ. în Familia, an. IX, Pesta, 1873, p. 211. Botanica poporană română 547 Cu una boii ceia, Cu una flori culegea Şi-mpăna cununa mea.11 In fine, merită a fi amintit şi aceea că odoleanul se află foarte adeseori şi-n fruntea mai multor poezii poporane. Iată una şi dintre acestea, şi anume din Transilvania: Foaie verde odoleană, Asta-i mândra, mândruleanâ, Ţesâtoarea pânzelor, Bărbata bărbatelor. Până ţes’ un cot de pânză, Codrul nu mai are frunză. Ţes’ un cot Şi fuga-n pod; Ţes’ o natră, Rupe-o spată. Printre iţe §i fuscei Paşte-o scroafă cu purcei; Printre iţe, printre spată Paşte-o iapă-mpedicată.13 Alta, din Moldova, jud. Suceava: Şi-apoi frunză de-odolean Decât slugă la jidan Mai bine la oi cioban; Decât slugă la ciocoi Mai bine cioban la oi, Că te culci pe pat de flori Cu capu pe muşunoi Cu ochii ţintă la oi.14 Afară de odoleanul despre care ni-a fost până aice vorba, mai sunt încă şi alte plante, cari se ţin de familia lui şi cari asemenea se numesc odolean. Acelea sunt: Odolean-de-munte, lat. Vaieriana montana L. Odolean-lungit, lat. Valeriana elongata L. Odolean-în-trei-foi, lat. Valeriana tripteris L. Odolean-de-piatră, lat. Valeriana saxatilis L. Odolean, lat. Valeriana dioica L.25 22Com. de dl B. B. Iosof. 23 Iarnik-Bârsan: Doine şi strigături, p. 423. 24 Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 71. 25 G. Crăiniceanu: Nomenclatura română latină, publ. în Convorbiri Ut., an. XXIII, p. 892; Panţu: Vocabular, p. 49; Porcius: Flora, p. 135. 548 Simion Florea Marian Luni, după Duminica mare, joacă frumoasele şi cântă. Odată o femeie din Straja ţesea pânză, luni, după Duminica mare. Trecând frumoasele pe-acolo, au început a cânta şi a zice: De n-ar fi tălhariul de odolean Şi curva de rostopască Toată lumea ar fi a noastră. Femeia, auzindu-le cântând, le-a întrebat: - Care e puterea voastră? Ele atunci, mâniindu-se pe dânsa, au rădicat-o în sus cu pânze cu tot, i-au sgârcit o mână şi-un picior şi-apoi, după ce-au purtat-o o bucată de vreme prin aer, au lăsat-o gios. Femeia a zăcut multă vreme şi abia după aceea s-a sculat şi-a mai trăit încă nouă ani. Frumoasele încep a juca şi a cânta din ziua de Duminica mare până luni, la o săptămână după Duminica mare. Atunci trec şi se duc de la noi. In răstimpul acela, cât petrec ele pe la noi, nu e bine de-a petrece oamenii şi mai ales copiii cei mici pe lângă ape, căci atunci frumoasele îi strică. Insă mai cu samă luni, când se duc de la noi, trebuie să se ferească de dânsele. Ele-s din faţă Mare mândreaţă Iară din dos îs ca scoarţa de molid. Luni, la o săptămână după Duminica mare până la prânz se lucră, iară de-acolo, până la miezul nopţii, se serbează. Ele îmblă cu scripcari şi cântă şi joacă.26 * T Oamenii ieşiţi din minte, nebuni, dacă se spală şi se Iau cu odolean, le-ncetează nebuneala, vorbesc bine şi dorm. Se răcoresc.27 în sara spre St. Andrei şi spre St. George se ia odolean, tămâie, unsoare de porc şi dohot. Toate acestea se prăjesc la un loc, se face o unsoare dintr-însele şi cu unsoarea aceasta se ung vitele, ca strigoaicele să nu le ieie mana. Eu le apăr şi le curăţesc După voia lui Dumnezău Şi strigoaicele le depart. Odoleanul şi cu iarbă-mare, care merg la un loc, e bun de afumat vitele. Odoleanul se dă vitelor şi în tărâţe şi hâlbe.28 26 Com. de Maria Păsăilă, din Straja. 27 Dict. de M. Molociu. 28 Dict. de Dochiţa Vasiliniuc, din Cacica. Botanica poporană română 549 Odoleanul-de-câmp seamănă întrucâtva cu odoleanul adevărat. E bun de durere de cap. Se Iau pe cap cu dânsul femeile.29 Odoleanul are o floare rotată albă, la mijloc roşă, se face prin luncă rar şi tare greu se cunoaşte. E bun de ceas rău, căci te scalzi cu el şi apoi ţi-i îndămână.30 Dacă i se-ncuibă cuiva la inimă răul din zi în zi şi-i e tot mai rău, atunci se ia odolean şi se fierbe, se bea zama lui şi atunci se curăţă aleanul de la inimă şi-i trece.31 Vacile, când se strică la ţâţe, se mulg pintr-o telincă de odolean şi li se dă să mănânce. Odoleanul e bun de scăldat şi copiii cei de tot mici.32 29 Dict. de Tudora Balan, din Sadova. Planta ce mi s-a arătat samănă că e un fel de Scabiosa. 30 Din Costâna, corn. de I. Butnariu, stud. gimn. 31 Dict. de Ileana a lui Epifan Boicu, din Marginea. 32 Din Bucovina. 550 ■^2H2îlZlorea Marian 312. Odosul (Avena fatua L.) 0dorici ' Us ' (dv-mAV- jfeduiu Jd) ffj f caicO^jU ucMt^ J?JTr*- v*** > *- —' •«-*< fi,7u^ M uuz iiAZ&orlde, 0(£ f liM4f^d& £d®± f :^S±d^â^, A< Oa*Z>. «£l -■As ct< tn^ te£ tHj&i-aXPtd <4s (?t£aX dfrCLJ ..-v- — ^ i $ , J-tifacA 4 MM ^ 4C& ^g i^0tl*Myt- -&J ■ 4&M& •' • M4CC ■■$£> 'zCtfc .C&tLcC. : d^î^’ £m€ tea, f jriaM,€,a.M.d. Odxnf a^cxMdz. f 4i 0oC&-X< 1 f^W^de ţ&iMls tAAMC^MMj’ faj&Mt&r ^uAţUă^ ■ţi jţfc.X ■fM^e. . t j> .XX. &V"c (&. :A.4 ~i\-Xc4- ta fjL&'tALcy&ij fui. 4 -t> 3&2,-fiL4& V^PMSGtfA L-{/SX. t-L~C4%J tâ#w-< ’Cci djdc . ’5 sy - - ^ ‘ ' ----- -■ “* ' ^ vC-i/f'dî t &&4C4 * Jt{^t4Z?~£rC&S ~JÎXhf f ftc C0L4XL*- %utdt£ AşM iUtmxJks -£Ot&cd&i s &>tMXe£fUt f Azdrd'tpu+dx-'c oA'c-ăJ-zt d-idl<<. . * *%■■■■■ _ ' ■ iCCA 604*e» 0* ?şsts de ft~ , eiWASţ0, * • - O/ , t> > ‘ r n fhuta4 , iUHta uu a.tea> Hca*^e> d ' * , f n c4<-ts£ p^a.,n.d jtC&năs €#Jz> C&J-& fr*t*tL*cc44., <£&■ ilhjC ^n Xs <&' tU $(£, dYX ’^ i Pftitr ai. Zile i^lfritLa tL.td&r of.jp €au> (fia* d' ut uşurat' C ffAi.cC i-d UAt. cCjL j £-{f PlClC fiict PCX iA. -^€t Cff C QV-tJ fL^ta iUK-i/(£L ţbAXMfd ff< Ca -ccdtLt-O, iu fLtlC.Jd£AkJ UtAxt° Otdci/ fixruiduoc&fzj 6unt( cad d t£dea. d^Jfco r t/ * «> 7 -1 ■ -a-4 'ud^ttXJCtZ (tt tt ax-cou ccot&c ffjxajfie., (4ml *€ tU'tAL c a fca ptmz pOl frcuact tkgAZc de. (HiiUv jklţ fh'tAOL &L f ^ x3L^Ot cÂjt'Li.C-ft. Ox tfCt vt-ut/ux - ţ ş t< jC&-ttc - &.£$ ^f^cc.u&cs 0< ZattCa ; fitxictS, y?, 90, 2), 6&ut\ oU di Sit.cC, dki-u.fetei - c.jd< &' £rJf, sS&u: &/• fLflj/' ttxeoC f yy ; !f da-(ttcL oCs. frconJce. t*~c*Au' $£ fi -■i£oott-cCirti, tndeXe-ţ H CL tOt fri cii fniA.ld& V^tA-cac* /iJ-CZ£ld£^ fff'OJfdt u_^? _ ftX & t ta^i d€ 6'rx, oizs tof^co fz oc-d^ e a. -vz'^- friXti£ t fi cL-n. : o (fatCLj-uS faa dea eqţ f ruo+nida*aXi^ed rn CCif-t izux f fa cJ^ffdiX(htf-co nuda* • oda /a*f) $ ffiftţ 7 f C-IZ-X £fi d Y'cifCfifi Xi/~ fc*ct4j i jdfri. a,f_j jh?i4Lci^ fy (dfniixf ,*f) data £t $ aficad fi tâidafieij; 41 0^4- f iaod, id<-0 f z l ^iom~ dd. Lhrici ul£i &fn-£Lţţ foteaţ , âfrcjax , m^C. m p&frU ic a. cta , XXJA • /i . / m - &&> îkt£ fi cdn e.fjqla>i ttid31 â~-£ ed. Z) trf\i41U*&tfJ dU ftip tCj^Ct f &' '-------- ----y- -*--- ' /y ---------- r , oCmfii*t cnr-e tu ~£ ti^diAJ( decret czacu> Cr&d fi ff2&CCO tC^Ccc d&-t#Li?Lud ifliu. ($ iOC&ZJL^ JcuXJ f &ce dd~ 6t t&-(d f 0i,f2j)C cd c^didu C fi, ffadtjt/fu, •, z £$, fâc ; feţj'aÂ’ J. ' Una dintre ierburile căreia îi place a creşte mai cu samă prin pânea cea albă, însă a cărei sămânţă e veninoasă şi foarte primejdioasă, este opsiga, numită în Bucovina încă şi ameţală, nebuneală, obsâgă, osigă, ovesigă, rătăcită şi sigă sau sâgă; iară în celelalte părţi locuite de români: obsigă, sălbăţie şi zizanie.1 O altă plantă, care nu numai că se ţine de familia obsigei, ci şi samănă foarte bine cu aceasta şi care e asemenea cunoscută românilor după nume, e: iarba-inglizească, obsigă, odos, sălbată, sălbăţie, usigă şi zizanie, lat. Lolium perenne L.2 Numirea de obsigă, opsigă şi ovesigă a plantei despre care ni-e vorba, după cum cred şi spun unii români din Bucovina, să-i vie de-acolo, fiindcă codiţa ei e ca la ovăs3; cea de ameţală şi nebuneală, fiindcă sămânţa ei e veninoasă şi cel ce o mănâncă nu numai că ameţeşte de cap, ci 1 Panţu: Vocab., p. 25. 2 Panţu: Vocab., p. 25. 3 După spusa românilor din Braşca, dict. de Gerasim Roşea: Obsâga se face prin pânea cea albă şi are codiţă ca ovăsul. Cea ce creşte prin grâul de toamnă însă n-are codiţă. Botanica poporană română 559 poate chiar să şi nebunească şi să moară, ceea ce nu o dată s-a şi întâmplat4; iar cea de rătăcită, după cum spun o samă de români din Moldova, fiindcă nu-i trebuieşte nimărui şi pentru că creşte prin pânea cea albă ca o buruiană rătăcită şi netrebnică.5 Mai periculoasă e însă opsiga atunci când se face pâne din făină de grâu sau şi din secară nouă, în care s-a aflat multă sămânţă de-a ei, şi când pânea respectivă se mănâncă apoi caldă. Pânea şi plăcintele din făină de grâu, precum şi pânea din făină de secară, în care se află multă opsigă, are de regulă un miros neplăcut. Din cauza aceasta apoi, fiecare român precaut, atât când samănă grâul şi secara, cât şi înainte de a le duce la măcinat, le ciuruieşte mai întâi printr-un ciur des, anume ca, fiind sămânţa de opsigă mai mică decât grăunţele de grâu şi de secară, să cadă jos şi astfel să se aleagă de pânea cea adevărată. Iară după ce le-au ciuruit, le şi spală în mai multe ape şi abia după ce în chipul acesta le-au curăţit de opsigă, uscându-le, le samănă sau le macină. Şi dacă, cu toate acestea, tot mai răsare şi mai creşte opsigă prin pânea cea albă, atunci cei mai mulţi inşi plivesc pânea de dânsa înainte de ce apucă a se coace. Iar când se-ntâmplă ca unii şi alţii, din nepăsare sau nebăgare de samă, să facă pâne sau plăcinte în care se află multă opsigă şi, mâncându-le calde, să li se facă rău, atunci caută sfebe degrabă lapte dulce, după care îndată prind a vărsa şi a se răcori. Cu toate acestea însă rămân mai multe zile dupăolaltă tehui de cap.6 4 După spusa românilor din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 5 După spusa românilor din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 6 După spusa românilor din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 560 316. Orbălţica (Actaea spicata L.) Simion Florea Marian (Mft&tccC. (MoiAtVL ■ de /u YkJ /rJ-€^& ^ ,, ^ r / ^ *> /> jff O . ^ s-———a .C.^L / tPt-iaJ:- ?tltO/ jst r *> ' . j^r tc^z /a£zr z^Z , — —-7- -;-—-—----, ţ v I ir-?'rcjsi . Ş^JSLv f?*0,**, Pra^ut-lfccuxZeo : , £*.*^Xj tk^fy^±., ^ ■c^O <£ inAA.4w-iL^ ^^& t4L*x^fMJiC(k? otcor&iH? e/raA^ce^aL^>t fa/t-iA-l ti -cuul. fn° a^u ate dkrnf t$J SUM-J fL^fjL’ 'iLZscCucr (Jf_) {SUt£J<^ i/t &&0 ivtAa^JLiktlMst-c? \ ls/ 4» Mumm1 &ii’?i-‘6 /•. /ff •_ , tf(K4JaJfa.A./._. a "••-———• y 7 'a?- 'nt-t'^/% _ Orbălţica este o plantă care creşte prin pădurile de pe sub poalele munţilor şi cele de la munte. Ea se mai numeşte în Bucovina încă şi orbălţoaică, orbalţ, iarba-orbalţului şi frunza-orbalţului; în Ţara-românească: orbanţ, christoforă, christoforiţă, iarba-St. Christofor şi iarba-tălhariului1; iară în Transilvania: cristoforea, iarba-cristoforului, iarbă-de-orbanţ, buruiană-de-foc-viu, buruiană-de-orbalţ, orbalţ şi orbanţ.2 Orbălţica e bună de orbalţ. Orbalţul e un fel de reumatism, care se face numai la cap şi cauzează dureri crâncene. Capul orbălcit se umflă uneori aşa de tare, că bolnavul nu poate vedea cu ochii. Această umflătură e îndecomun roşie, şi când orbalţul ajunge în stadiul de pe urmă, atunci se răsuflă sau prin urechi sau prin nişte bolfe, cari se fac ici colea pe creştet, însă mai ales la urechi, din cari, 1 Brândză: Limba bot.y publ. în Columna lui Traian, din 1882, p. 46 şi 76; Idem: Prodrom, p. 36 şi 528; Grecescu: Conspect, p. 44; Panţu: Vocabular, p. 1. 2 Porcius: Flora, p. 156; Panţu: Vocabular, p. 1; ms. Botanica poporană română 561 după ce se coc, spărgându-se, curge un fel de materie apătoasă şi puturoasă. Când se fac bolfe şi se sparg sau se răsuflă orbalţul prin urechi, e foarte bine, căci atunci pătimaşul se vindecă mai degrabă. Când nu se fac aceste bolfe, bolnavul de multe ori pătimeşte chiar şi luni întregi. După credinţa poporului, fiecare om are orbalţ, însă numai aceia îl capătă, cari îl stârnesc prin răceală sau prin căldură, adică atunci când ies de la răceală şi dau în prea mare căldură, şi din contră, când ies de la căldură şi dau în prea mare răceală, apoi prin spaimă şi scârbă mare, şi în fine, când îşi scutură prea tare capul.3 Femeile ştiutoare, cari voiesc să vindece pe cei ce au orbalţ, adună planta cu acest nume pe la Sânziene şi la Ziua Crucii, căci cea culeasă în aceste două zile e cea mai bună de leac, şi apoi toate buruienele bune de leac se strâng mai ales la zile însemnate. Când cere acuma trebuinţa ca să vindece orbalţul, atunci româncele de la munte şi cu deosebire celea din ţinutul Dornei fac mai întâi o legătoare, care se numeşte papă în apă. Iar legătoarea aceasta o fac astfel: strâng tot feliul de buruiene, precum: iarba-orbalţului, iarba-plescaiţei, care se face pe marginile locurilor grase, apoi busuiocul-feţelor, busuioc-de-grădină, mageran, văzdoage, boance, gălbinele, albăstrele, mintă-neagră, lemnul-Domnului, trifoi-alb, trifoi-roş, trifoi-galbăn, scânteuţe, tămâiţă, odolean, sburătoare, fierea-pământului, brustur-alb, leuşteanul-broaştei, precum şi multe altele, iau din fiecare câte câteva floricele şi le pun într-o tigaie cu apă curată la foc, în care mai sparg şi un ou, unde le lasă să fiarbă bine, bine, până ce scade mai toată apa. După ce au fiert de ajuns, scot amestecătura aceasta cu o lingură din tigaie şi o pun pe o frunză mare de curechi, de brustur sau de steje; frunza o pun pe o cârţă (petic) şi o lasă să se stâmpere bine. După ce s-a stâmpărat, se ia legătoarea aceasta sau, mai bine zis, papa în apă, şi o pun celui bolnav de orbalţ în dosul capului, cam în creştet, unde o lasă de cu sară şi până demineaţă. Şi dacă nu-i trece, apoi o mai încălzeşte în zamă şi o pune încă şi a doua zi la cap. Această papă în apă este bună nu numai de orbalţ, ci şi de durere de cap, precum şi de orice altă umflătură, bolfă sau uimă.4 Româncele de la ţară vindecă orbalţul astfel: iau orbălţică sau iarba-orbalţului şi o pun într-o ulcică curată cu apă să fiarbă, iară după ce a fiert de ajuns aburesc capul orbălcit cu apă de aceasta. După ce au aburit bine capul cu apă din orbălţoaică, leagă pe bolnavul de orbalţ în molile capului cu făină de păpuşoi uscat, prăjită şi călduţă. In timpul acela când se prăjeşte fănina, despre care ni-i vorba şi care trage durerea din faţa obrazului în sus, femeia lecuitoare rosteşte următoarele cuvinte: Nouă neveste Cu nouă hârleţe Cu nouă cuţite, Cu nouă mături părăsite; Daţi-mi toporul cel tăios Să tai mărul cel frumos. 3 S. FI. Marian: Descântece, p. 158; dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu; a celor din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei. 4 Corn. de regretatul meu amic P. Spânul, fost stud. gimn. şi teolog, de loc din Poiana Stampii. 562 Simion Florea Marian Nu tai mărul Da tai răul. Cu mânicile Suflicate, Cu poalele Rădicate Am secerat orz în lapte. Orzul l-am secerat Şi răul l-am depărtat!5 Alte românce de la ţară, pe lângă orbălţoaică sau orbalţ, mai iau încă şi văzdoage, lat. Tagetes patula L., şi ochişele, lat. Tagetes erecta L., şi punându-le pe toate acestea dimpreună cu puţin stroh într-o oală cu apă la foc, le lasă să fiarbă până ce iesă tot sucul dintr-însele. După ce au fiert de-ajuns, le toarnă cu apă cu tot într-un ciubăr sau într-o vană, în care îl pune apoi pe cel bolnav de se scaldă. Bolnavul, când se scaldă, trebuie să apese pe locul unde-1 doare, cu frunze şi cotoare de la aceste plante. A. înainte de prepararea acestei scăldători, femeia, sau mai bine zis baba care o prepară, rosteşte următoriul descântec asupra bolnavului de orbalţ: Ieşi orbalţ Din crâşcare, Nu orbălţi, Din răceală, Ieşi orbalţ Din fierbinţală, Nu căţeii, Ieşi orbalţ Ieşi orbalţ Din creştetul capului, Nu te roşi, Ieşi orbalţ Ieşi orbalţ * Din sfârcul nasului, Nu te umfla, Ieşi orbalţ Ieşi orbalţ Din umerile obrazului, Nu te-mpojora, Ieşi orbalţ Ieşi orbalţ Din toate închieturile, Nu giunghie, Ieşi orbalţ Ieşi orbalţ Din toate vinele, Nu dure. Ieşi orbalţ De-i luat Din toate ciolănelele! N. din oftat, Că tu, orbalţ, de nu-i ieşi, Din strigat, Şi pe N. de nu l-ai părăsi Din râs, Cu secera te-oi secera, Din plâns, Cu cuţitu te-oi tăia, Din scârbă, Cu mătura te-oi mătura, Din rahnă, In Marea neagră te-oi arunca, Din strigare, Acolo peştii te-or mânca, 5 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. Botanica poporană română 563 Acolo te-i topi, Acolo te-i izâri, Ca spuma de mare, Ca roaua de soare ... A venit Un bou negru la fereastră Şi-o cerut Pâne şi sare. Eu pâne şi sare Nu i-am dat, Da i-am dat Orbalţul lui N. Toate giunghiurile Şi toate durerile. Boul cu gura L-o muşcat, Cu limba L-o îmbăiat, Cu picioarele L-o fărmat, Cu coarnele în vânt l-o dat în munţi întunecoşi, în butuci borţoşi, Unde cocoşii Nu cântă Şi oamenii Nu îmblă. Acolo să piară, Acolo să răspiară! N. să rămâie curat Şi luminat Cum Dumnezeu l-o dat. Descântecul de la mine Leacul de la Dumnezeu! Şi iarăşi alte femei iau orbălţică şi o pun la fiert. Iară după ce a fiert, o lasă macar o zi ca să mocnească şi de-abia după aceea spală cu zama ei capul unde e orbălcit.6 7 Orbălţică, după cum spun românii din ţinutul Dornei, e bună şi la tăieturi şi pălituri. Când se taie sau se păleşte cineva la o mână şi apoi se obrinteşte de vânt, de apă rece, de foc ori de căldură, atunci e bine să ieie frunză de orbalţ şi, muind-o mai întâi în apă caldă, să o lipească pe locul unde s-a tăiat sau pălit, şi dacă e de folos, rana se albeşte şi se vindecă; iară dacă nu e de folos, rana se roşeşte şi se boboteşte mai rău. In cazul din urmă, se-nţelege de la sine că trebuie s-o arunce, cum vede că nu-i prieşte.8 In fine, românii din unele părţi ale Transilvaniei fierb frunzele acestei buruieni în apă şi cu zama lor se spală pe locul unde pătimesc de foc viu. Pe alocurea deodată cu spălatul se şi descântă, ca şi în Bucovina.9 Orbălţoaica e bună de orbalţ, care se capătă din vânt sau din căldură prea mare. Se ia rădăcina ei, se uscă bine şi apoi, punându-se pe cărbuni, se afumă cu dânsa. Cu bulihăile se oblojeşte, însă numai sara, înainte de culcare. Cum s-a oblojit, să se lege cu un ştergariu şi apoi să se culce, ca să se usce bine, căci dacă nu ia sama şi nu se uscă, atunci lesne se obrinteşte, şi atunci e mai rău. 6 Dat. rom. din Suceava, dict. de Nastasia Hriţuc. 7 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei. 8 Corn. de P. Spânul. 9 Din ms. supus spre premiere. 564 Simion Florea Marian Orbălţoaica samănă bine cu sânziana-albă, e însă ceva mai lungăreaţă la floare, are frunze tocmai ca smeura, e peste un metru de-naltă. Se află şi prin grădinile de flori.10 Buruiana-orbalţului e bună de orbalţ. Se fierbe în apă curată, cu zama ei se spală obrazul; se opăreşte făină de păpuşoi şi cu făina aceasta se leagă apoi orbalţul.11 Buruiana-orbalţului creşte pe lângă garduri, prin locuri gunoioase, are frunze mari, trunchiul gros şi înalt. Se foloseşte la orbalţ: se pipă frunzele cele mari.12 Iarba-orbalţului.13 10 Dict. de Achelina Ursachi, din Putna. 11 Dat. rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Dochiţa Solcan. 12 Dict. de Teodosie Curşeu, din Ocolişul Mare. 13 Gligor, nr. 12. Botanica poporană română 565 $re#u£, '&.4L> df) fa f hm/l ***<>ahjhU 4r P-MuCb jf J'tLîJk 1 * CUTA fH qUzhAJ&J \ (Of (& ^ iiVb ici/untr K,'rtfrV «omo-V tu/ ^ dji> âA- \lO ti ţ A fk)Lt-g dt $Aal.-4K/- , /t CiucA-d fOti/U (£q/H&> ti/tf tAiioCO , l/o/g*t< t/ M /&.£'tisi'Uo> OA*j> â/kz/iL ^ . o ^ t % ftlA4ufatij $u 0 cUs (UjtA'O Ut tuo mouu do G defru/ duv dfo^djnMKJţ du frtCA/eeo tA-NS-CiU 44 Ajfttk HM'4tt0t€AXj A.44d/e/ /Î~€a f ct'TUL&Atd*: Sk vahM uJk clu-A eLt> â-rtS^, folio jftA.dk> de> med Aekk P*£plct° J%.< fu/G~a t-tfej / /■■&-/& t (I &£/&* t 4d/ d jyuÂ/, A VeiL^O^A^eg (fe/, j/T. yf. fo. 317. Orezul (Oryza sativa L.) Deşi orezul sau urezul, numit în Transilvania şi oriz, iară în Macedonia: uriz1, nu este tuturor românilor cunoscut din vedere, deoarece el, afară de Banat, creşte numai prin ţările cele calde, totuşi îl întâlnim nu o dată în fruntea a o samă de doine poporane, ca un semn de dor şi aşteptare. Aşa o doină din Moldova, în fruntea căreia se află numirea acestei plante, sună precum urmează: Frunzuleană de orez, Vino frate de mă vezi Până sunt grâiele verzi, Că dacă s-or săcera Tu pe mine me-i uita. Când se văd soră cu frate Inimioara li se bate.2 O altă doină, tot din Moldova, corn. Hârlău, sună astfel: 1 Panţu: Plantele, p. 196. 2 Sevastos: Cântece, p. 10; cf. şi o variantă a acestei doine, publ. în Şezătoarea, voi. VII, p. 83. 566 Simion Florea Marian Frundzî verdi di orez Vedz nemilostivo vedz Cum mă ardz şi mă săgeţi Cu săgeţi ninumărati Şi-ni dai giunghiuri pân la moarti? In fine, a treia şi ultima, din Transilvania: Foicică de orez, Vezi tu, milostivo, vezi, Vezi cu ochii şi nu crezi, Tot mă-ntrebi: de ce oftez? Şi toată lumea mă-ntreabă: De ce stau tristă şi slabă? Foicică solz de peşte, Vai de cel care iubeşte: Ce mănâncă, nu-i ticneşte, Nici ce bea nu-i foloseşte! 3 4 Şi dacă orezul, ca plantă, nu e cunoscut, pentru aceea fructul său, numit asemenea orez, nu numai că este tuturor românilor foarte bine cunoscut, ci totodată şi foarte întrebuinţat spre pregătirea mai multor feliuri de bucate dintr-însul, cât şi spre alte scopuri. Aşa din orez se fac*, în cele mai multe părţi, plachii, adică pilafuri, pe la hramuri, precum şi pe la zilele cele mari, sau se pune în găluşte amestecat cu carne de porc ori de vacă. Cu orez şi cu lapte dulce se face de cătră unele femei pască la Paşti. Şi tot cu orez se face şi colivă la morţi, în acelea locuri unde nu se află destul grâu. Cu orez samănă o samă de sămănători, în ziua de St. Vasile. Iar când se-ntâmplă să nu fie grâu, în orez se pun §4 inelele celor ce se logodesc.5 Pe lângă toate acestea, românii din Macedonia întrebuinţează orezul sau urizul, cum îl numesc ei, şi ca leac contra surdisirii, adică a ieşirii prea adeseori afară, precum şi contra durerii de urechi. Pentru surdisire se mănâncă uriz necurăţit şi nespălat, fiert fără sare.6 Iar pentru durerea de urechi, fierb jumătate de ocă de orez în olei. Pe gura oalei în care se fierbe orezul pun o pânză. După ce scot orezul, punând şi ţinând urechea ce-i doare deasupra pânzei, ca să intre abur într-însa, durerea le trece. Acest tratament se aplică şi când se astupă urechile omului, de nu poate nici chiar să auză bine.7 * Orezul.8 3 Canianu: Poezii pop., p. 67. 4 Bibicescu, op. cit., p. 22. 5 Dat. rom. din Bucovina şi a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 6 Per. Papahagi: Din literatura pop. a aromânilor, p. 259. 7 P. Papahagi, op. cit., p. 267. 8 Şezătoarea, VI, p. 67, VII, p. 75, VIII, p. 152. Botanica poporană română 567 ($orcU,u-m 0**^1 de, de, (fl&mewd, o <£& li Tt j (Z4tsUWJ& : <1 • dA> TOM-ej) fuwnitf VY* (br U. - Ua-/!U ~ ^ &t^ , $r ZşirjoC&cu otuao , ,aj, ¥CprdUaMUs oU&Udf, af o£aHo>£ 4/3^0 € fiu {iuti ac daiijL, rcuHcdarx ti ta*-& // ')a/ro> l£ • % £$-£ ţiiiojfe jiu C&J ^€-£4a J&, driant d&~coto, îl fat-j ^u& tţfcAUUka (Hr-C'iAj, duo di aaUyxJU^xdu f - tL> toipr ’;•' d-8-Cd.QUAKJ. J4i}> db , . Voo jiAkiyUm. (/'i(j tCzi <& dip I 'toc auauAj j - oC&u-O jUiiu *U ; {Prz~ tn&ddt) tiUauzafo; too tpoco . 4 r*j t&HL> CLMsp~n%jtrt(j TcU ~p'r^uccîĂj^Oj (JO, tiJpr6caXf ^ fidtO-CLltdl HM-UOâU (Mj (fa oCO TOMctCl/fi dtj ^rOMACptf 4i ^ răf dtAi, idfara di cuot/a. dax/jL itPiutl hrued-lk flctif +rjel oU jh%c 7da,t "4mH toat, uo ude riucdauri d& ^ra-aa-jfaj{. zJ *c&. f), lara^M aLk>fLÂUl Ucul/e> cOb tfhrri&t-d ; tJraf^Zt Ifa'eL t , &*n4 cav fii c icecu euj> saucvl fie, ^ nasa caretul! / cUiomAx^ fi uumls iufiUrasH do^a, £u£ ^OCalcc f<' AdlcA?, £C&CL*CC,4Z_J (cti 4S iUAZ V~ic fiii sd fi' c£(), l/ydt> €Z*-& 7*0* , , ^ n '-V^.O^hjIj j fitmMAXj fircuut, £u^ţtx fi ft^u -aUrv «Vf«; fi&Z ţ'UCKX SCiAiAMAtfiij 4CC-Sl£HJ£ $U*£r ^UAi? fic£ cClLS (Iv£ul &U p£efit0- flU-A S/fixI (XC* Sfib&ĂCUv J -ţ-e HOfUtjZj£&> fa (Săct-tdjtlub ffi, 6enu < cOu ct£ ijU~£% Ş’&r?r&-4A ; t/ es~c^-£Z> fibej ■$m4MMAbt j ftixmt £ (SC fju< fi fic££> fil&v-l IM (A Ccfi, ■’ * iZlMx St \feM*x^ „ c&rJUnl, c ^ /M tâpfa fircAua^t ■*> _ £aCelt> /■ //£ ^)i h tvaj ; ţj£ă4Mj(a^£<<.£ict-iCL>^t-o<-(££, tu Hcour tit' fi , fvz <£ £6fi j - (ftvajfiu i (U-taJ> fi, W / -r-%is^ d&Vl ţfifiJU* , S.J?« fi, Zâ Zâpo , _ ofa l^L Ua£? tZ. ~ (AZAlÂl^ucC CC, ■CCS.4lZ-^2< £LiCt-t-ca. S,4UZj SCLstixiuisSi? &£cj S fi&p.&rc ^ ^ 4m-s U McJcrnCf fc av -Sectu c#kaO^d vuod fy-4L £>< oUcl A 4? J < '(&> ţw^Lj 't Cf^HtC CAU(4. CC jtA44\j pj£ W 4* Jwufc? cu ~. ■GL't4ACpMjgj 44K< Ut-îljtâ ci& €âaU^£ '■&■■ .Stâfoue* ci£ mufe / farade jkerr&s idr roxr -Coca Cl Mu-v c&£j!*ţ ^ ■ oei ca>. . C'fccmJ f ve> ^XA.'Lgj- 'SiP-^Qf'ea^ KAttar -VLUCU-^Ju e^'cuJU^i^ car t8-&i f #/lt.t fiM.â,-ţ<t4& fa C%tUfrtto%£i, . Ue> Ovăsul, ovăscul sau ovăzul, după cum se mai numeşte pânea aceasta în unele părţi din Moldova şi Ţara-Românească, precum bunăoară în jud. Tecuci, Muscel şi Vâlcea1, se-ntrebuinţează de popor nu numai ca nutreţ pentru vite, ci totodată şi ca leac contra mai multor boale. Aşa grăunţe de ovăs prăjite şi băgate într-un săculeţ se pun pe fălcile umflate, anume ca să tragă umflătura.2 Cu ovăs, sămânţă de cânepă şi trifoi de cel mare, toate fierte la un loc şi turnate într-un ciubăr, se aburesc cei ce au umflături şi vătămătură.3 Pentru arsură de foc se ia o bucată de slănină, se vâră într-însa ovăs, se pune dimpreună cu acesta într-o strachină cu apă şi apoi, aprinzându-se şi arzând ovăsul, untura se pune la arsură.4 Podagra, provenită din răceală (reumatism), se trece, dacă se pun picioarele ori mânele în ovăs încălzit într-o căldare mare, aşa, ca să fie acoperite bine peste tot unde se ţin, până ce se răceşte ovăsul. 1 Rădulescu-Codin: Cântece pop., p. 32; com. de dl Tud. Pamfile şi S. Sa păr. T. Bălăşel. 2 Dat. rom. din Transilvania. 3 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 4 Dim. Dan: Credinţe, publ. în Gazeta Bucovinei. Botanica poporană română 575 Această procedură însă trebuie să se repeţească în fiecare sară şi demineaţă, până ce trece toată durerea.5 Fărina de ovăs, fiartă cu lapte de capră, ne dă un flastăr foarte bun contra durerii de splină. Tot această fărină, amestecată cu lapte şi cu pulbere de obraz, ne dă un mijloc cosmetic pentru faţa pistruie. Sucul de paie verzi de ovăs, amestecat cu lapte dulce, e bun pentru durerea trupului. Dacă spălăm cu dânsul partea dureroasă a trupului, se vindecă numaidecât.6 O samă de românce, atât din Bucovina, cât şi din Moldova, îndătinează de-a da găinilor cari n-au început încă a se oua, ovăs, anume ca să înceapă cât mai degrabă.7 Dintre toate paiele, cele mai căutate de români sunt cele de orz, deoarece acestea, fiind de regulă amestecate c-o mulţime de ierburi, vitele le mănâncă de multe ori ca şi fânul. După paiele de orz vin cele de ovăs, şi tocmai la urmă cele de secară şi de grâu. De-aice apoi şi următoarea aluziune a unui fecior din Transilvania: Mândra mea de astă vară Mă roagă s-o iubesc iară. Dar} eu nu-s fir de secară Să mă-ntorc a doua oară, Şi nici nu-s fir de ovăs Să iubesc ce-o dată lăs!8 Şi mai tot cu aceste cuvinte se exprimă şi o fată din Banat, corn. Drăgoeşti: Badea meu cel d-astă vară Mă roagă să-l iubesc iară; Dar nu-s fire de secară Să iubesc a doua oară Nici nu-s fire de ovăs Ce-am lăsat, să mai iubesc!9 Cu toate însă că firele de ovăs nu-s până întru atâta de alese şi de căutate, totuşi un fecior din Banat, corn. Vărădia, trimite printr-însele veste iubitei sale că, dacă nu voieşte să-l iubească, să vie şi să-l otrăvească. Iată ce zice iubita acestui fecior: Bate vântul de la moară, Că bădiţa mi se-nsoară. Să se-nsoare, nici nu-mi pasă, Că de mine nu se lasă, Că el veste mi-a trimăs Pe trei fire de ovăs Să mă duc să-l otrăvesc, 5 S. Liuba şi A. Iana: Medicina populară, publ. în Familia, an. XXVIII, p. 15. 6 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 90. 7 Com. de dl Tud. Pamfile. 8 Com. de dl B. B. Iosof. 9 En. Hodoş: Poezii pop., p. 164. 576 Simion Florea Marian Unde nu vreu să-l iubesc; Şi-apoi iară mi-a trimăs Pe trei frunze de alun Să mă duc să mi-l cunun Şi să-i fiu nânaşul bun.10 Afară de aceasta, ovăsul figurează adeseori şi-n fruntea a o samă de doine poporale. Iată una şi dintre aceste doine, şi anume din Transilvania, corn. Ocna-Sibiilor: Frunză verde de ovăss De s-ar face dealul §es Şi valea bună de mers Cu lelea să mă-ntâlnesc, Două vorbe să-i vorbesc: Două vorbe tăinuite Să le ţie puica minte!11 In fine, merită a fi amintit şi aceea că ovăsul, după credinţa şi spusa românilor din Bucovina, e bine de sămănat abia după ce vine pupăza primăvara de prin ţările cele calde.12 Iar colacul făcut din făină de ovăz este primit la Dumnezău numai pe jumătate.13 Ovăsul.14 10 Idem de eadem, p. 125. 11 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 920. 12 S. FI. Marian: Ornitologia, t. II, p. 174. 13 Cred. rom. din Ţara-românească, jud. Vâlcea, com. de S. Sa păr. T. Bălăşel. 14 Familia, XXVIII, p. 4; Şezătoarea, IV, p. 121; Bartolomeu, p. 42. Botanica poporană română 577 (ia&i-truJ ojmJJaJvJ fcwu). i 4.a.4~i/lJ ic\J $vm/, &U4J $tiiLi.'ruJ CUO^rOJttJ $0L&t^fLi <6*0 UTt^sf‘QSfmj. Afcfr 6WM/ 0 t44AUO<^J . A ki(M dt%> Jla tJt&o -vuMj t oto * *t x£' (6j ^ **° ^ oMK6-Căo &H6&J &kaaJ dţ, {£o ptsM^C %i t&M^ţQu/H to ut Jk masmiŢi ~ 6b idU) m£&$0L<4KJ& *< £0€JLt4l£ U tiM-f COMj M) &JUO0U â-ti &c*c*€st 41 tduAţuA~6, ţi c4l+~$j *6+~es luZcJf cCo &r- $HâL+€> ţ{d&GL4AAl ~ ii-4/CXXjO, ^-^AjUAAaJ ţi 4tAţ&S ţiu tyyţi €CLou tţks'fco iuMJţi^ €k^t /t+oc,> ./târfei aju ma*„ ţ^H^Aj^aotcvr^^r cd*-&> /njf’Yd-red'Zj &- a^Ad'ZcO^ /t Za -ftdtL , cc£ (fa ¥~€'L- Că-lZ-â-y m ft dZaJ tb /urtuu f*t**U&i ^a.*.-,cuv jfcntoev /tdUmd r^MdUt-Zk), ejtdtZg (fu tâomct tuco fi*%0 $U. jfa* ^ , i v-61 n-t&, /ia4i «< dtfj^Lr /tu Actu., cAdu COJ dj^tdu/. H &fi4f *â %i ntda*, tact irfao eu'ttv fif*a r1au fh/îrn.fe.-ia-/-f drdZYf t h ^cuf-c ift^to 0cxx j ci_4i în cIm, Z um--**1 (ZA de t d^CZ 4j f {f~A ^C(4<,cCCC ~Zj fi£> 0M.(Xjf^^4a. ~ /t> tn4fY fuv rZtdUu c£> i(4 4^0.fidt <4 *df'oOu Mfiam , fi Zftad ’cuu, cYZ / îto tjdktv ■%(£& '&o£. f). 4a. j/, (Yt&nu. cCfK» (dudddo, odcZ, of o d(, d’âf&dao; - iHfio- daZaZ Oj nucmAd^o a^Â^uduZrAYejv ¥c (tffULÎ- ţ — Cu CdZ&Y dd(J tZft&QUL&ZâU , €â*U , efo cCtcOu iftt, tt&rmAOJl lf " W4(*JxUx/cuL b Uk> <* @<4U€o~ct6ţ&-, fucrrtcu ct-v-aj u-ted */( e4&&&j huo,î h&,<*$> , -# ff Palma-voinicului, numită §i cinci-degete1, este o plantă mititică, care creşte mai cu samă pe fânaţele de prin păduri şi de pe marginea pădurilor şi care înfloreşte toată vara. Despre această plantă, al cărei cotor supţirel şi slab se târâie pe pământ, iară frunzişoarele au forma unei pălmi răslăţite, există la românii din Bucovina, comuna Ciudei, următoarea legendă: Zice c-a fost odată un fecior foarte frufnos, isteţ şi voinic, că puţini alţi feciori se puteau asemăna cu dânsul. Intr-o zi insă, nu ştiu cum şi-n ce fel s-a întâmplat, destul atâta că se bolnăveşte şi nu peste mult timp moare. 1 Dat. rom. din Ciudei, dict. de M. Popescu: Palma-voinicului se numeşte altmintrelea şi cinci-degete.; a celor din Mihalcea, com. de dna El. Nic. Voronca: Palma-voinicului e ca şi cinci-degete, numai ceva mai mare şi creşte mai nantă. Botanica poporană română 579 Părinţii lui, avându-l numai pe dânsul şi fiindu-le foarte drag, vâzându-l pe neaşteptate mort, nu ştiau ce să-nceapă şi să facă de supărare. Plâns-au cât au plâns, în celea trei zile cât a stătut fiul lor în casă întins pe laiţă, dar şi după ce l-au înmormântat încă nu încetară de-a se tângui, ci mai toată ziua mergeau la mormântul lui şi plângeau, de se cutremura cămeşa pe dânşii. Intr-o zi însă, mergând iarăşi mă-sa la ţinterim, găseşte, spre cea mai mare mirare a ei, o mână de-a fiului său, şi anume de la cot spre degete, ieşită din groapă afară, deasupra mormântului. Cum a văzut ea mâna, îndată a şi luat-o de-acolo, a băgat-o în sân şi s-a întors cu dânsa acasă. Ajungând acasă şi vrând s-o scoată din sân ca s-o arate bărbatului său, în loc de mână, scoate o buruiană, ale cărei frunze aveau chipul şi asemănarea unei pălmi sau ale unei mâni cu cinci degete şi cu floricică albă ca la frag. Cum a văzut ea această minune, uită de bărbatul său, alergă degrabă prin vecini şi, arătând fiecăruia cu care se-ntâlnea o buruiană, începe a-i spune şi istoria ei de la început şi până la sfârşit. Auzind mai pe urmă despre cele întâmplate şi preotul de sat, a mers la mormântul feciorului de-a făcut rugăciuni pe dânsul şi, după aceea, luând buruiana, a răsădit-o pe locul de unde a fost luată mâna. Iar pe părinţi i-a mustrat de ce plâng atâta, de ce nu-l lasă pe fiul lor să odihnească în pace, că Dumnezău îl dă pe om şi tot Dumnezău îl ia. Deci, fiind viaţa omului în mâna Domnului, nu trebuie să ne supărăm până întru atâta. Şi de-atunci încoace buruiana aceasta se numeşte palma-voinicului sau cinci-degete, fiindcă dintr-o mână de voinic este făcută.2 După o variantă a acestei legende, tot din Bucovina, corn. Mihalcea, palma-voinicului să fie făcută dintr-o mână a unei fete curate, care a murit ca fecioară şi după care părinţii săi plânseră întocmai ca şi părinţii feciorului celui voinic. De-aceea se numeşte buruiana aceasta de-atunci încoace cinci-degete. Fiind buruiana aceasta făcută din mâna unui voinic, respectiv din mâna unei fete fecioare, de-aceea, după credinţa românilor din Bucovina, este ea foarte bună de făcut pe dragoste cu dânsa, şi mai cu samă fetelor celor mari, pentru curăţirea şi depărtarea urei de la dânsele. Deoarece însă ea este curată, de-aceea şi fata ce merge după dânsa trebuie asemenea să fie curată, îmbrăcată în cămeşă aşişderea curată, şi aşa, în toată privinţa curată, să meargă apoi într-o sâmbătă, după amiaz, când toacă la biserică de vecernie, cu pâne şi cu sare, după dânsa.3 Iar când ajunge la dânsa şi dă s-o ieie de unde se află, o soroceşte astfel: Cum nu poate voinicul Fără mână, Aşa să nu poată N. feciorul Fără mine Nici mânca, Nici câta, 2 Dict. de M. Popescu. 3 Dat. rom. din Mihalcea, dict. de Catrina Daniliuc şi corn. de dna El. Nic. Voronca. 580 Simion Florea Marian Nici grăi, Nici dormi, Fân’ la mine N-a veni Şi cu mine N-a grăi, Fân’ la mine n-a câta Şi pân’ nu m-a săruta! 4 Rostind cuvintele acestea, ia palma-voinicului, pune în locul ei pânea şi sarea aduse cu sine şi apoi, întorcându-se cu dânsa acasă, o pune într-o oală cu apă curată şi ne-ncepută ca să mocnească până a doua zi, adică până duminică demineaţă. A doua zi demineaţă se spală cu zama ei din cap în jos spre picioare, iar rămăşiţa o aruncă pe un loc curat. Făcând-o aceasta, se crede că fata care mai nainte era plină de ură şi făcătură nu numai că se curăţeşte de ură, ci totodată se face şi foarte plăcută, astfel că toţi feciorii se bat după dânsa.5 Tot pentru dragoste şi tot cam în chipul acesta se-ntrebuinţează palma-voinicului sau cinci-degete şi de cătră româncele din Moldova.6 4 Dat. rom. din Mahala, dict. de Catrina Dumitraş, şi com. de dna El. Nic. Voronca. 5 Dat. rom. din Mahala, dict. de Catrina Dumitraş, şi a celor din Mihalcea, dict. de C. Daniliuc şi com. de dna El. Nic. Voronca. 6 Com. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 581 * 4 te tfaJuknAih {(Âm P ts^/' auo mai Altte, vq 0,uM4//€> % (fiM£oiHKjoo ŞdJi4o ~(Ar_&£, Uu ee> tiM'*uAAdjD £kf~ ,.,- a p a .. —~ ■ £h/^*u ^x t (& uiţ, ăÂuţuAAiuj, eu/bj/r jUAOti dj/j f HkltJf< 4(, dCu^Mj. Al au& & fraţed cta* ă/ib,/£t fi jCrn^b facu ' VUt>, <0 ftlAj MlA4AjlGuj6gf dj) ţet d£ $Aaaa£aj t /VM4CUCU : , muaalaa, d«~ ( , tefedţ, tâ-iK^MjţJ', td-jdi f t dudtca? cjUj iA2iz£gj! fnjjna^ 1), &m . cOb fp* (leAMf! coalÂt. Sid. m ?Stdr *} -c&va £?* fir 4L*l*fi fiîkfitOt ffi tâZabyrrvlc fit UAiAA L pLO.pxA.jC. f eljis f*j6tcle~£ u~t'7t£j 4p oOD fiyLfiHjţjL e^Stct fia/lAC4Ac£ oCtr ectn t4£4' f CAftfiiZ £a> ăt&ttCCH.A^'U. filu 6% U-AAy(A-f ttAL> u+tAt-fi’fi#4i reAj £&44jU. cCcl * ' ■““ " V' tCct£ ca p£s fit'htfi tir* €Cj cZ&eĂStfjf ctLtcfi tA^tOAk^ U/WU {*£Zt*** tccU^Te^ri K*ULfi*4Ls $&***£ ^ Xtf&T ţCt /£ Câ-/ CA oCcA-CAL CCCA. cA%_J- KA ^^kj> :ut£ ta fiara fifirf ^ u4juZl tMgj €& m4Zj 'ttUc o i) ta. fir1 î44M/r~y.'t,'T\jz> oCjCj Cxxfi -*? C4g ~ •fit ffi tArt*s&~<)L *4r3t, ( #i( C€t/t£ fi&tCUASU 4? , p, €raM.d^a I fi»/ *uJUt %t €d£tU>iL4t4U £tfi rcLicfo ##<2*. ^^Ţyrf£%3~r~*'^ 2}. (fhcutfiz/ »p. 22<$f — ficudp>: (tectfJj, /fim Papucul-doamnei, numit astfel în Bucovina §i Moldova1, iară în Transilvania simplu papuc şi blăbornic2, e o plantă care creşte numai prin pădurile cele umbroase şi care înfloreşte în luna lui mai şi iunie. Despre planta aceasta, a cărei floare de coloare galbănă şi cu pete roşietice pe dânsa are forma unui papuc, de unde-i vine şi numirea de papuc sau papucul-doamnei, există la românii din Bucovina următoarea legendă: Zice că pe timpurile acelea, când năvăleau turcii foarte adeseori asupra românilor şi le făceau nu numai o mulţime de daune, neajunsuri şi neplăceri, ci de multe ori îi şi omorau sau, prinzându-i şi legându-i cot la cot, îi duceau ca pe nişte vite în ţara lor, de unde nu se mai întorceau apoi, era într-o margine de sat o casă frumoasă, în care locuia o doamnă. Murind bărbatul doamnei aceleia în bătaie cu turcii şi rămâind ea văduvă, numai cu un băieţel mic, toată mângâierea şi fericirea ei era băieţelul, care semăna ruptă bucăţică tătâne-său. 1 Brândză: Limba bot., publ. în Columna lui Traian, an. IX, t. III, p. 228. 2 Brândză, op. cit., p. 228; Panţu: Vocab., p. 14. Botanica poporană română 589 Iată însă că într-o zi, pe când băieţelul doamnei aceleia se juca pe-afară cu nişte floricele şi pe când ea grijea de celea ce avea pe lângă casă, vede deodată ivindu-se de după vârvul unui deal o mulţime de turci şi îndrepţându-se spre sat. Văzând ea aceasta, se repede degrabă la băieţel, îl ia în braţe şi fuga cu dânsul spre mijlocul satului ca să deie de ştire sătenilor că vin turcii. Fiind însă că mai nainte cu vreo câteva zile de aceasta plouase foarte tare şi era mare glod prin sat, de-aceea, cum fugea ea în ruptul capului cu băieţelul său în braţe, îi sări un papuc dintr-un picior şi-i rămase în glod. Doamna însă nu s-a uitat după dânsul, ci fugi mai departe tot strigând şi dând de ştire sătenilor că vin turcii asupra lor. Sătenii, cum auziră ştirea aceasta, cât ai clipi din ochi se-narmară cu topoare, cu coase, cu lănci, mai pe scurt, cu ce le-a picat mai degrabă în mână, se adunară cu mic cu mare la un loc şi apoi, pornindu-se împotriva turcilor, îi fugăriră înapoi de unde au venit. După ce-au fost acuma turcii fugăriţi şi nu era mai mult teamă că se vor întoarce înapoi, doamna şi cu câţiva săteni se duseră să caute papucul pierdut. Dar degeaba le-a fost toată munca şi căutarea, căci pare c-ar fi intrat în pământ, nicăiri nu-l putură afla. Dimpotrivă, tocmai pe locul acela unde zicea doamna că i-ar fi sărit papucul din picior, aflară o buruiană, a cărei floare semăna întocmai c-un papuc. Şi de-atunci buruiana aceea s-a numit papucul-doamnei. Şi tot aşa se numeşte ea şi astăzi.3 Şi se zice că dacă vreun om sau vreo vită îşi sclintesc vreun picior şi, luându-se floare de papucul-doamnei, se va fierbe şi cu zama ce iesă dintr-însa se va obloji piciorul sclintit de trei ori pe în trei zile de sec, atunci se vindecă.4 3 Din Stupea, dict. de Ana Baciu şi com. de fiul său, Mihai Baciu, stud. gimn. 4 Dat. rom. din Stupea, dict. de Ana Baciu şi com. de fiul său, Mihai Baciu. 590 _SimionFIoreaMariE 3ci 325. Papura (Typha latifolia L.) % tcu^Udri' $hj ^ ^ ^ T-otrtad*i+-4i- #J!a. ^ , dtf" rine, u *u^U **vu/£ fr^Uo £#, OsC*6tcs OQ. cyL^do driv co t**u (XAKQJXJ tiV&A ^ItcJ^fL?^ ii (ffaHd ^C4~€CL?~& o£t* ctkddi^ 4j {HAJesh^c atu a-'tt dâ-t &as *&.d cU-^dmdd* â***cu * *> -a y A t-3 A a fp it£4J t-d-tu 4-**-■&. -a da frz ^GL4CC4t^zoA tÂd it^ejfieitc, Cco 0€ÂJl < 11 $■ aiHfdu^t ccuao esf~tx.> (ctt4uy*ted dej pot-e/ţ tts &dJtt€di- tuU £utd> €c mauaJ t*u &£* vuJd*-e€ uad ftoaJ^ vu ta* t£ix£oţe> tHiu^ubdAţAc£t t Â444JL4ALttU vtAdCi* U4A> itdtOMJ -U^ccttdfddd^tAdj €t<~. &faÂ- yj «S«îs^W.-tUC&Uf câctd. ti -OiMa cco itftct-O-a &<■£ edo c£a~cc£s -& T-t~ Oţ <$' ^OstM^tdcă ; $fcucoc£ ita tvL £ cc^oMJ J^raj $f~ i&k-CAXJ ^AiÂi- & 0MML&nîiiH fZ'&?iZAr4J a^o *J[K, 0-^oOe-/8 8p'* fi i /(?/$ / ff *j - cf *tc Pauuhts : (ÂiMAXjp ^n Despre papură, numită în unele părţi, precum bunăoară în Biharia, şovar1, există la românii din Transilvania, corn. Mădăraş, următoarea legendă: Când ut ut Dintinczuu cut şi Diuvolul ctuu oumcni tineri şi sprinteni, se tufnăşivu odută că cine vu uveu mut mult ^yuu Iu cusu, ucelu su cupete jumutute din u uceluiu ce vu uveu mai puţin. Voind fiecare să câştige rămăşagul, se puseră umundoi cu tot deudinsul pe lucru şi au sămănat atâta pământ cât vedeai cu ochii. Diavolul, care era hamneş de fire, a sămănat ziua şi noaptea, numai ca să aibă el mai mult şi să câştige rămăşagul. Dumnezău însă nu ştia nemică despre lucrul Diavolului până în vremea săcerişului, când văzu că Diavolul are de două ori pe-atâta holdă câtă are el. Diavolul, voios că are să câştige rămăşagul, se duse într-o zi la Dumnezău şi-l chemă ca să-i vadă holdele. 1 M. Pompiliu: Graiul românesc din Biharia, publ. în Convorbiri literare, an. XX, Bucureşti, 1887, p. 1018: şovar = papură; cf. şi Panţu: Vocab., p. 48. Botanica poporană română 591 Dumnezău, care băgase de samă hămnişagul Diavolului, î§i trimise înainte îngerii ca, până ce vor ajunge ei, să facă ce vor face şi să-i schimbe holda. îngerii, mergând, schimbară holda cea mare şi spicoasă a Diavolului într-un tău plin cu papură. Ajungând mai pe urmă Dumnezău şi cu Diavolul unde le erau sămănăturile, văd, spre cea mai mare mirare a Diavolului, că pe locul unde era sămănătura lui, în loc să găsească o holdă spicoasă şi plină de roadă, găsesc un tău (lac) şi o moraştină plină cu papură. Diavolul, văzându-se învins, de ruşine şi descurajare s-a băgat în păpuraniştea2 tăului şi n-a ieşit de-acolo până în ziua de azi. De-aceea, spicului (botei) de papură îi mai zic şi bota-dracului.3 Şi deoarece papura constă numai din două frunze lungi şi late, cari cresc împrejurul cotorului până la o înălţime de peste un metru şi cari sunt moi, de-aceea o samă de români fac dintr-însa rogojini, paneraşe, coşercuţe, precum şi alte lucruri mai mărunte, iar butnarii o întrebuinţează la înfundarea şi astuparea butoaielor şi a buţilor celor vechi şi defectuoase, ca să nu curgă. Femeile ştiutoare însă întrebuinţează mai cu samă rădăcina ei la feliurite leacuri. Aşa femeile ştiutoare din Moldova, jud. Suceava, dau rădăcină de papură fiartă în vin alb femeilor lehuze, când au dureri mari prin pântece, la o săptămână după facerea unui copil sau când li se lasă matca în jos.4 Celea din Ţara-românească, jud. Vâlcea, fierb rădăcina de papură şi zama ce iesă dintr-însa o dau de băut celor ce au pântecare. Crâşmarii din Moldova, jud. Iaşi, fierb rădăcină de papură cu zahar şi o toarnă în vinul cel roşu, anume ca să-i deie tărie. Cu bota sau ştiuletele papurei, adică cu spicul ei cel roşietic şi plin de puf, fierbându-se, se aburesc ranele de viermi şi cu zama ce iesă dintr-însul se spală.5 In fine, merită a fi amintit şi aceea că papura nu are nici un nod. De la aceasta împrejurare vine apoi şi zicala cea foarte răspândită: A căuta nod în papură, sau: A căuta noduri în papură, adică: a căuta cuiva un clenci, un cusur sau o greutate acolo unde nu se poate afla, ori a bârfi împotriva celor bune. Şi: A avea dinţi de papură, adică: a ameninţa pe cineva, însă fără a fi în stare de a trece şi la fapte.6 Papura.7 2 în Ţara-românească, locul unde creşte papura se numeşte păpuranişte. 3 Corn. de dl Th. A. Bogdan, învăţător în Bistriţa. 4 Corn. de dl Art. Gorovei. 5 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 56. 6 în Bucovina şi la Zanne: Proverbele românilor, voi. II, p. 118. 7 Bălăşel, nr. 158. 592 jjmion Florea Man>n 326. Patlagina (Plantago major L.) 9a, $ a HSS ______ £ / Z.CL-, (fi iec/Zt! may'vn' lC.) A 6*2 °(& /&_ _Îş«, eMhgţnv 4 v V4~ ta, o ; dkUcta fkMv/. Peajkut ,W' rrfrMlfaj.osoa? • 9&€a$ ^ faj $lCţ<&{£flA ţa/hrlŢ ■> 9), /Ui/. Mmu - iUt &£ta.dretu* c&va . z&j * 9), /(k/, Mma* 9m , di'x/, cU> Şotccdilu/ '■&->! ^docu~J^> £a//7/x' axJ, , C£t,d ^£f ŢktUMtAACjU, 9a. *C4H.4AAJI &L&, jk/i^c^J a-deite-'i' (Lufad//#// ij. €&u* * de. di. /oacl (O^S u €au ţ? guau ău> gffvrt&e U tdxuu ■ acT^ fagure t/£d^ jdytdm/dkA Yâ-fit c zt t£tc acda-jr ed& t pptdcd cxaj evc^Xd puma. pvtdxd-e *&> tA -UMAV'fZ^ks; dccdcc<£^ / Zu & , cJ?$râUt tv - g#4> ,d^^FdicAkje)^ St' PcLdtUJsCZIîu ^ - - - - - - -- - "V * U.M , v r~ zuecdcl fx*gA>c^ O < o ă £4 UA& “ cr~ fa â^M-s-zucă. • pdf %/fa^cduuVJ. w {■(/Puţ'CLA t H* J? fL (fir (UtdM.a’; 6-aS. ţf.uJJ>, £ #fg. <4^* ft*Z2-$ f* - &&MV■ ; fi., d3f. _ tfktxdaj' &*£$.• fi*. f&l - S. /hcfâlgp.u/^CisA zh G&te&jlMi'&dUu % â^ud^O^/ie,^ ^, fi# } -?J$ţfj &Sdu ; dUÂtea&un fe/K€oW&&& â&e VMJh.A du d& Xjd'* * 327. Păducelul (Crataegus Oxyacantha L.) Păducelul e un ciritel tufos şi foarte spinos, care creşte pe marginile pădurilor, prin tufişuri şi crânguri, atât la ţară cât şi la munte. El înfloreşte în luna lui aprilie şi mai; are floare albă, care miroasă a migdale amare, şi pomiţe roşii ca câcădârele, însă cu mult mai mici decât acestea şi mai turtite la coadă. In Moldova se numeşte acest ciritel ca şi-n Bucovina: păducel; în Ţara-românească: gherghin, gheorghin, mărăcin-alb, mărăcine, mărăcine-alb1 şi păducel2; în Transilvania: mărăcin, mărăcină, mărăcină-albă, mărăciune şi păducel3; în Crişana: mărăcin4; în Ungaria: păducel5; iară 1 Dr. D. Brândza: Limba bot., publ. în op. cit., p. 228; Idem: Prodrom, p. 539; Panţu: Vocab., p. 13; G. Crăinicean: Nomenclatura, publ. în op. cit., p. 885 şi 894. 2 Rădulescu-Codin: Cântece pop., p. 65; Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, partea a Il-a, p. 736. 3 Victor Onişor: Doine, p. 26; Porcius: Flora, p. 195; Panţu: Vocab., p. 13. 4 Familia, an. XXVII, p. 7. 5 Corn. de Vasile Sala; vezi şi doina pop. reprodusă mai la vale în text. 598 Simion Florea Marian în Banat: goglin, gogline, păducel6 şi spin-alb7. Despre ciritelul acesta există atât la românii din Bucovina, cât şi la cei din Moldova, următoarea legendă: Zice că Dracul, duce-s-ar pe pustii şi-ar mânca acolo unde a însărat, văzând că Dumnezău a făcut fel de fel de pomi, unul mai arătos şi mai frumos decât altul, cari produc tot feliul de poame, l-a rugat să-i deie şi lui unul, ca să aibă şi el pomul său. Dumnezău însă, nu ştiu cum şi din ce pricină, destul atâta că l-a tot amânat cu vorba de pe-o zi pe alta şi nu i-a dat nemică. Dracul, văzând că Dumnezău îl tot poartă cu vorba şi nu voieşte să-i dăruiască nici un pom, l-a rugat să-i dea măcar un copac. - Şi cam ce fel de copac ai voi tu să-ţi dau? îl întrebă Dumnezău, văzând că nu poate cu una cu două să scape de dânsul. - Ce fel de copac?... fie oricare va fi!... bunăoară carpănul, că şi aşa e afurisit! răspunse Dracul oţărât. - Ba eu nici carpănul nu ţi l-oi da, că nu face poame, da ţi-oi da păducelul, că el face! zice Dumnezău. Şi cum a zis, aşa a şi făcut. I-a dat păducelul, care face nişte pomiţe roşii şi foarte făinoase, pe cari de multe ori nici Dracul nu le mănâncă, da încă oamenii. Iar cel ce le mănâncă, n-are voie şapte ani de-a rândul să intre în biserică, fiindcă păducelul e pomul-dracului.8 Păducelul e bun de boala numită păducel, care se face de regulă la tălpile picioarelor şi care produce o mâncărime aşa de mare, încât că cel ce îl are îi vine să puie piciorul în foc.9 Cel ce voieşte să piardă păducelul acesta, acela ia mai multe rămurele de păducel şi le pune într-o oală cu apă la foc să fiarbă. După ce au fiert de ajuns, lasă zama ce-a ieşit dintr-însul să mocnească puţin şi apoi oblojeşte păducelul, adică se spală cu dânsa.10 O samă însă ard rămurelele de păducel, fac cenuşă dintr-însele, din cenuşa ieşită fac leşie şi 6 En. Hodoş: Poezii pop., p. 172 şi 188. 7 Sim. Mangiuca: Cincizeci de etimologii, publ. în Familia, an. XX, p. 66: Cuvântul goglin, gogline, însamnă în graiul bănăţănesc spin-alb, spina alba (oxyacantha), germ. Weissdorn. Pe alocurea se numeşte spin-alb, pe alocurea goglin-negru, care este o specie de spin-alb, acesta face boabe (boambe) roşii, cela boabe negre. Goglinul-negru nu trebuie confundat cu porumbele, germ. Schlehe, fr. prunelle. 8 După spusa românilor din Bucovina, com. Broscăuţ, şi a celor din Moldova, dict. de Niculai Chirion Bagiurea şi com. de dna El. Nic. Voronca: Cu păducel e bine să se spele cel ce are păducel la degete. 9 După spusa românilor din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei: Păducelul e bun de păducelul care se face la picioare. Păducelul acesta zice că se capătă atunci când cineva aruncă cenuşa din solniţă pe locul unde îmblă oamenii şi anume dacă calcă cenuşa aceea. Păducelul nu doare, ci numai mănâncă foarte tare şi trebuie ne-ncetat să-l scarpini. îl capătă oamenii şi vitele şi se lecuiesc într-un feliu.; M. Lupescu: Medicina populară, publ. în Şezătoarea, an. I, Fălticeni, p. 121: Păducelul se face în talpa piciorului la cei ce îmblă desculţi. El aduce o mâncărime atât de grozavă, încât cel ce îl are îi vine să puie piciorul pe foc. De păducel scapi greu. Măcieşul înfierbântat în foc şi pus pe el să-l ardă, te scapă. Pădureţele, coapte şi puse pe el fierbinţi, încă-s bune.-, S. Liuba şi A. Iana: Medicina pop., publ. în Familia, an. XXVIII, p. 6: Mâncărimea degetelor de la picioare şi tălpi se numeşte păducei. Ea se capătă atunci când piciorul umblă mult prin umezeli şi nu se desculţă mai multe zile, d. e. păcurarii. 10 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei; a celor din Şiret, dict. de I. Lipaş: Cine are păducel la vreun picior fierbe lemn de păducel şi cu apa aceasta spală apoi piciorul, ca să piardă păducelul. Botanica poporană română 599 cu leşia aceasta spală apoi păducelul.11 Unii oameni, dar mai cu samă unii boi cari umblă foarte mult îngiugaţi, şi mai ales pe umezală, capătă păducei nu numai la tălpile picioarelor, ci şi după cap. Deci cei ce voiesc să vindece pe boii ce au astfel de păducei rad scoarţă de pe rădăcina unui păducel şi o pun, aşa proaspăt rasă cum este, pe păducei12, sau iau lemn de păducel, îl ard în foc şi din cenuşa lui, amestecată cu smântână, precum şi din cenuşa ce iesă dintr-un guler de cămeşă bărbătească, care asemenea se arde, fac o amestecătură - un fel de alifie - şi cu alifia aceasta ungând apoi grumazii oamenilor sau ai boilor, pe loc se vindecă.13 Fiindcă lemnul de păducel e foarte vânjos şi tare, de-aceea unii români îndătinează a face din rămurelele sale resteie şi cuie prin jug.14 Alţi români însă, se vede că tot din cauza tărimei sale, spun că dacă vei bate un par de păducel în mormintele strigoilor, aceştia nu învie mai mult.15 Păducelul nu creşte nicicând înalt, ci mai totdeauna pitulat, tufos şi spinos. Din cauza aceasta apoi mulţi români îl întrebuinţează şi la facerea de gard viu.16 Dovadă despre această datină a românilor avem şi următoriul proverb: Cu un mărăcine numai nu poţi îngrădi, adică: cu nemică, nu mai faci ceva.17 Alte proverbe, în cari provine asemenea numele păducelului, sunt cele următoare: Nici mărăcinele struguri scoate, nici scâietele smochine, adică: cei răi şi cumpliţi bunătăţi nu fac.18 Focul, când s-aprinde prin mărăcini uscaţi, arde şi pe cei verzi, adică: răul, pe lângă cei răi, cade şi pe cei buni, precum la războaie.19 Cei mai frumoşi ghiocei prin mărăcini se găsesc, adică: cele mai frumoase, pintre cele proaste, şi cei mai buni, pintre cei mai mici.20 Păducelul provine adeseori şi-n poezia poporală, rar când însă în sens bun, ci mai totdeauna ca scut pentru unele animale stricăcioase sau amfibii veninoase, precum şi pentru unii oameni răutăcioşi sau geloşi. Aşa, într-o baladă din Crişana, dăm peste următoarele şire, cari ne spun cum un şerpe veninos stă ascuns lângă un mărăcin, adică păducel: In grădină La stupină Ascuns lâng’un mărăcin Este-un şerpe cu verin, Din gură verin îi cură, Din coadă sânge-i picură.21 11 Dat. rom. din Frătăuţul-vechi, dict. de Zamfira Ignătoaei. 12 Dat. rom. din Braşca, dict. de Gherasim Roşea. 13 Dat. rom. din Ungaria, comit. Bihorului, com. de dl Vasile Sala. 14 Dat. rom. din Bucovina şi din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 15 Cred. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 16 Porcius: Flora, p. 195. 17 Zanne: Proverbele românilor, voi. I, p. 209. 18 Idem de eadem, p. 208. 19 Idem de eadem, p. 176. 20 Idem de eadem, p. 188. 21 Familia, an. XXVII, Oradea-mare, 1891, p. 7. 600 Simion Florea Marian Iară o chiuitură din Ungaria sună precum urmează: Hop leliuca scurtă-n conci, Sâruta-te-aş, nu te poci, Săruta-te-ar pupăza, C-aceea-i de gura ta. Hop leliucă cu mărgele, In gură fără măsele. Hop leliucă cu cercei, Merg la mă-ta să te cei, Mă-ta fuge-n păducei Ca şi-o scroafă cu purcei!22 In fine, o doină din Banat, în care păducelul figurează chiar în şirul prim, sună aşa: Sub tufă de păducei Şede-un tânăr voinicel, Şi merge mândra la el Cu turtiţă caldă-n sân Cu cupa plină de vin. Mândra zice: Na de bea! El din gurâ-i zice-aşa: Sau o altă doină, tot din Banat: Auzi, mândră, dau24 n-auzi, Cum te strigă badea-n frunză? - Io n-oi bea, nici n-oi mânca, Ci pe tin te-oi întreba: - De când am plecat din sat Câţi voinici te-or sărutat? - Câţi voinici, bade, ca tine, Toţi m-or sărutat pe mine! 23 La gură de ogăşel, Să te-nduri, mândră, de el!25 în frunză de păducei In fine, mai e de-nsemnat încă şi aceea că de familia păducelului, despre care ni-a fost până aice vorba, se mai ţin încă doi ciritei, cari asemenea li-s românilor cunoscuţi după nume. Iară aceia sunt: Păducelul sau mărăcinele, lat. Crataegus monogyna Jacq., care creşte pe lângă păduri, prin rărişuri de păduri şi prin mărăcinişuri şi care înfloreşte în mai şi iunie.26 Păducelul sau goglinul-negru, lat. Crataegus nigra W. et Kit., care înfloreşte asemenea în luna lui mai şi iunie şi ale cărui fructe sunt negre.27 Zama din pomiţele acestui păducei se-ntrebuinţează ca leac contra pântecăriei, vintrei şi trânjilor.28 22 Din colecţia mea inedită. 23 En. Hodoş: Poezii pop., p. 188; comp. Victor Onişor: Doine, p. 26. 24 Dau = sau - au. 25 En. Hodoş: Poezii pop., p. 172. 26 Dr. Grecescu: Conspect, p. 220; Porcius: Flora, p. 195. 27 Sim. Mangiuca: Cincizeci de etimologii, publ. în Familia, an. XX, p. 66; şi dat. rom. din Bucovina, corn. Fundul-Moldovei. 28 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 57. Botanica poporană română 601 Păducelul §i iedera: Zice că era odată un fecior şi-o fată. Feciorul era frumos şi voinic, iară fata mai mândră decât cea mai frumoasă floare. Ei se iubeau cu iubire curată şi aşteptau cu mult neastâmpăr vremea ca să se poată cununa. Soarele de multe ori sta în loc de se uita la ea, căci frumuseţea ei îi oprea mersul, iar luna, când o vedea cu alesul ei ţinându-se de subsuori, de mânioasă ce era pe ea, se ascundea după vreun nor, să nu o vadă, căci era mânioasă pe ea, de ce era atât de frumoasă. Stelele încă erau cu părere de rău, căci şi decât ele era mai frumoasă. Fiul Ciumei din capătul lumei o văzu odată şi era p’aci să-şi piardă mintea pentru ea. De cum o văzu, nu mai avu nici ziuă, nici noapte, întruna şuşcăia şi suspina. - Ce e cu tine, fiul meuf îl întreba mă-sa, că pieri văzându-te cu ochii. - M-am îndrăgostit de mândra lumei, zise el, şi fiindcă ea are drăguţ mai frumos de cum sunt eu, nu o voi căpăta de soţie. - N-avea frică, fiul meu, până mă vezi şi mă ştii în viaţă, ci te gată şi mergem să peţim. Se duseră. Fata spăla haine în valea care curgea prin mijlocul satului. Ciuma stătu cu ea de vorbă şi-i spuse să se grăbească acasă, că ea a venit să o peţească pentru fiul ei. - Mătuşă, zise fata, eu mi-am ales pe cel mai voinic tânăr din lume, cu care în scurtă vreme mă voi cununa. - Ţi-am spus, mamă, că nu va fi a mea, zise feciorul Ciumei, care de supărare căzu la picioarele fetei şi muri. Colera, sora Ciumei, auzind că soru-sa s-a dus cu fiul în peţite, s-a luat de urma ei şi chiar atunci o ajunse când fiul ei muri. Ciuma plângea şi blăstăma, dar de supărată ce era după fiul ei, atât de tare slăbise, încât nici un rău nu-i putu face fetei. într-aceste, alesul fetei veni la ea, având să-i spună ceva. Colera, cum îl văzu, suflă şi la el în ochi şi la fată, şi îndată muriră amândoi. încă în acea zi îi îngropară pe amândoi într-o groapă. în cealaltă zi, din mormântul lor a răsărit un păducei şi o iederă. Iedera se încolăcea pe lângă păducei, iar el cu crengile lui o strângea cătră sine, să nu o poată desprinde nime. De atunci sunt în lume păducei şi iedere.29 >1* Păducelul.30 29 Antoniu Popp: Păducelul şi iedera, publ. în Gazeta Transilvaniei, an. LXVI, nr. 20, Braşov, 1903. 30 Bălăşel, nr. 160. 602 Simion Florea Marian 4U 328. Păducherniţa (Lepidium ruderale L.) Cc$i/tîdUct*L, ra-cC&raJkj a. dccrftt*- nd/cu, i>t4c+rid^a* tidr£~&lczj & «,—r———__4—f 'f J?â-d4~?^ăj - *fc?&£p (L4~&j fid.4. 4c?m- 44?/ dA e&€o-cu& ţ adAd?4i4^- ^ p-CUA-CL3 tdU*-ţ Y&4tA£> tULffACctJ ***** tu?*peace*-& 0 cC&s (dâ. <-u< C4h4^ds €43? fid** «dea 6ea,jd fU^tudt? 4< 4*0*- p4 (u ete44+-eÂ/i/0*4tj €MJ&Z0i3 *4L> 4* ^t^c?4L4€> fii**KS 6- UiA. (AJL4-di f VtCcud fasCstU*?^'~ tectv d^e£*cddk/k3t ote, lLU,c(4L> €■6 &ed£s tct 4L4*A4kJ o -facc^atH oOi? ^o**i^aUci U4oot44 ţ&toi&j 4?LCAL4X*d&j t *> ^^oACcg? -fa zan* 4c * €> fi+4t44t* *x,^ tccţxJ t), fdcupu * ^&L4*d!k£n> fi» %Jbc>, ty, ^ cAf< 0L& +' ^jt*-***^# rj ~ /. Zs£*i-t'4*otd s/r /*-jS e t&xj ? f itc&U c* T^c ■*<*<> cyâf aCe — 0t*<^e.^e-€ts %^L^r €*£**. eC &< C£*J- *p?^&**J £4? ^ «'Ascete*9 4*-* )/Zg/e_ f C4L4~* t^o £4l^CL-^ite -**-*1 .G^£-4&-* ££ «o *-p / c*-4.Mes £&*ţ£t&*£ ,. ^-7 330. Păiuşul (Aira caespitosa L.) 4/1 ,« 1 « ^-<<-<<4 $£&-CC£. , C^sja>~r^ £ttfU&e« . <3fe &££ Păiuşul, numit altmintrelea §i păiş, iarba-bălţii, pipiriguţă §i târsoacă1, e un fel de iarbă, care creşte mai cu samă pe fânaţele cele umede şi pe malurile păreielor şi care înfloreşte în luna lui iunie şi iulie. El are frunze înguste, foarte lungi şi pe deasupra foarte aspre, iar spre vârful tuleului, un spic cam în feliul celui de pipirig, de unde se vede că-i vin apoi şi numirile. Neavând păiuşul nici un fel de gust, de aceea numai rar când şi numai foarte cu greu îl mânâncă vitele. Iar despre vitele cari cu toate acestea îl mănâncă, se crede că fac păduchi.2 1 Panţu: Vocab., p. 2. 2 După spusa românilor din Bucovina şi a celor din Moldova, com. de dl Art. Gorovei. 606 Simion Florea Marian 331. Pălămida (Cirsium arvense Scop.) tFj&tcţm cjpu^ *- o „,a; ^ fan aJUU +,-*&, d«W ^ M' -ruLd-OL, X txxf-xx t 4U** P4Z-CU-L. <4X4X?'lsC4£s£€L> 4%J> *4 t VT^i. (dxC fb'MX^iH^aXkj Puse#? ftz£tzri iloCgP, fidixcxfaxfic p Odu/pt ^ Pfic.firvx~ gj x? • -CIX'a ^ajfixxtudcx txuu> fiKMj ţHAXtmj UJU 4/Ă4)tt 4d tA/ML> Xt£&>fidkf Jl > OXCXXexftU Pa£a 444X<£cC ",~ff 0U t-g/â-r dbk {& - / dxa/fiai € uxv jteioCu fiffiru cu &x£dt£> /Ohx&ju fi^mdau uacu aciSxkf, uxcxviaP 'O i'K&Jdtc 4«j L&Kjfiaxi iau (pAtdfiZ fixp (fi-iffi$ cxcxuixt'Ucu/fi t xxx ikx&AtAxfic fifyjJjdjfnÂoLab P 9)% {fartiuJ; ¥&+*. ; fi-HuxŞ' /. fif. Pălămida e o plantă care creşte mai cu samă prin pânea cea albă şi ale cărei frunze au pe margini nişte ghimpi foarte supţirei şi ascuţiţi, cari, când sunt deplin dezvoltaţi şi mai ales când se uscă, înghimpă foarte rău. Ea înfloreşte începând din luna lui iunie şi până în august şi se mai numeşte în Bucovina încă şi palamidă, pălămnidă, pălăfiidă, bucsai1, oset2 şi spinoasă, iară în Transilvania: polomidă3. Despre această plantă, care cauzează foarte multă neplăcere şi supărare secerătorilor pe timpul seceratului şi al legatului pânei celei albe din cauza ghimpilor săi, există la românii din Bucovina următoarea legendă: 1 Dat. rom. din Putna, dict. de Achilina Ursachi; a celor din Gălăneşti, dict. de Ileana Cârstean: Bucsai se numeşte în Gălăneşti spinul care creşte prin pânea cea albă şi care în alte părţi se numeşte pălămidă.\ a celor din Frătăuţul-vechi, dict. de [...]: Sub bucsai se-nţelege un fel de spin care creşte prin pânele cele albe şi din pricina căruia nu se poate pânea lega.; şi a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Bucsai şi palamidă e totuna. 2 El. N. Voronca, op. cit., voi. I, partea I, p. 176: Osetul e un fel de spin ce creşte printre pânea cea albă, numit şi de cătră românii ce trăiesc în contact cu ruşii tot oset. Româneşte însă, după cât îmi este cunoscut, se cheamă pălămidă. 3 Porcius: Flora, p. 114; Panţu: Vocab., p. 11. Botanica poporană română 607 Zice că Dracul toate le-a făcut, şi grâul şi popuşoiul, dar Dumnezeu le-a luat de la el. -Apoi mie nu-mi laşi nemică, Doamne? întrebă dracul, după ce i le-a luat. - Lasă să fie ovăsul al tău! a zis Dumnezeu. Dracul se duce şi tot zice din gură: ovăs, ovăs, ca să nu uite. - La ce i-ai dat, Doamne, ovăsul? zice St. Petru, că şi de-acela-i păcat! - Lasă că i-l iau eu înapoi! răspunde Dumnezeu şi fuge iute înaintea dracului, de se ascunde sub un pod şi-l sparie. Dracul, de frică, a uitat. - Unde mergi? îl întreabă St. Petru. - Mă duc să spun stăpânului meu ce ni-a dat Dumnezeu. - Da ce ţi-a dat? - Dacă am uitat! - Poate grâu? -Nu! - Poate săcară? -Nu! - Poate oset? - Da, da, acela-i! Şi a alergat la stăpânul său, de i-a spus ce dar a căpătat. De-atunci a rămas osetul al lui.4 Fiind pălămida, după cum ne spune legenda aceasta, buruiana dracului şi având ea ca atare nişte ghimpi cari înghimpă foarte urât, românii nu pot defel s-o sufere şi de aceea îndătinează ei, pe timpul când pânele cele albe sunt numai ca de-o palmă de mari, să facă clacă şi să le plivească, adică să smulgă toată pălămida dintr-însa şi să o nimicească cu desăvârşire până ce nu apucă a creşte mare, a se coace şi a produce sămânţă. Dar nu numai în pânele cele albe, ci crească pălămida orişiunde ar creşte, românul totuşi n-o poate nicidecum suferi. Lui i de-ajuns numai s-o vadă şi i se face rău de dânsa. Drept dovadă despre displăcerea ce o are românul faţă de această plantă avem şi următoarea doină din Ţara-românească, jud. Muscel: Frunză verde de silitră, De rugi şi de pălămida Unde văz muchea cotită, Şi ştiu pe puica mâhnită Dumbrăvioara părăsită Mult mi-e inimioara friptă!5 Şi potica năpădită Fiind pălămida în ochii românilor o plantă nesuferită, de-aceea însemnează ea în doinele poporale, în fruntea cărora se pune câteodată, asemenea ceva nesuferit, care, ca şi dânsa, ar trebui numaidecât să fie stârpit de pe faţa pământului, dacă acel cineva nu voim să ne facă rău. Iată şi o astfel de doină: Frunză verde palamidă, De omidă ungurească Plină-i ţara de omidă, Şi de gârgără săsească! Măi copii, copii români, Scoată-mi-l la foc de soare; 4 El. N. Voronca, op. cit., voi. I, partea I, p. 176. 5 Rădulescu-Codin: Din Muscel, cântece poporane, voi. I, p. 33. 608 Simion Florea Marian De-aveţi suflet, de-aveţi mâni Hai cu lelea la plivit, La plivit, la curăţit; Cine are flintă grea Puie şepte glonţi în ea; Cine are topor mare Cine are bardă mică Facă-i buza supţirică, Când s-a repezi prin gloate Să deie sărut de moarte. Eu n-am flintă, n-am secure, Nici am ghioagă din pădure, Dar câţi dinţi eu am în gură îs făcuţi pe muşcătură; Câte degete-am la mâni îs tot leacuri de păgâni!6 Cu toate însă că pălămida e o plantă atât de neplăcută şi nesuferită, totuşi unele românce din Bucovina o întrebuinţează ca leac contra sohotelor. Femeia, care voieşte să vindece pe copiii cei mici cari pătimesc de sohote, pun pălămida într-o oală cu apă curată ca să mocnească de cu sară până demineaţă şi apoi în apa aceasta îi scaldă.7 In fine, mai e de amintit încă şi aceea că de familia pălămidei se mai ţin încă vreo câteva plante, cari li-s românilor asemenea cunoscute după nume. Iar acelea sunt: Limba-oii, pălămidă, lat. Cirsium canum M. Bieb. Ghimpele, scaiul, scăiete, lat. Cirsium lanceolatum Scop. Căpuşnicul, crăpusnicul, crăpuşnicul, crăstăvalul, lat. Cirsium oleraceum Scop.8 Mleace, lat. Cirsium panciflorum Spreng. Scăiete9, pălămida10. 6 V. Alecsandri: Poezii populare ale românilor, p. 319. 7 Dr. Brândză: Prodrom, p. 293 şi 295; Grecescu: Conspect, p. 333, 334 şi 336; Panţu: Vocab., p. 11. 8 Porcius: Flora, p. 113. 9 Şezătoarea, VIII, p. 135 10 Bălăşel, nr. 114. Botanica poporană română 609 (4lî Y-{aA)~Y-U4W $) fPcc(M ui^i-ai Z> O iu.j^oc^-^'dcic- ar?! e Otiis f a/^<44' f-CC mo- ckmz . li itaxJ tU6*HjL*f<&s iŞ-tc-tâ- V-ilt/kJ ţk d dcci& : i%d.4t> (fjxi, /%ot£-£* ’uo &f), oui, £ ,J£dl' 9* %jf% (Jq~' 1 ~y n-t^v. fez^c n - o-a in i firr j & d&C cCâif~fo : &u no - tfa* roee-, dCo-ctM-e,^ ~ f ^n^e-î, (Ud?-ţtt-ineL tdf < ^ex f’L.d. dc <£, kt tif. so v' iZArct. X o--CU (rpv i^jdp' d-m6L&j UH^ţ A ^fot+i d o jfldtt 'rz &i dzf - dwond? 1 • ^ o flAtlffxc' V-cctA-, fi’ f-r-cad tto ol- fi eci Ants tOf-e£e.a-> t dAjfftA-2 t-CLf-c *£&> f'hedCf €*% c*-j6chh. dr «T/* do-OL-r-€^> <&tcc> •ffiir-ijdt HAIa. oL+- ♦£* ddâr-Q-oc i-tfdo t &-&+-■ £u,zzd &ygfe.£&*, ftoQt £tj, f c^x + o^t-oij Cc da OtXAzd âciff-^ed^^ ?-.n âi^tfwcd' de *f' d*. it,d<*-dd> d cofv%. e-co dfFJdif, ţ£dLj*~^>> dAAfioi e-r~£ cd&afdv ^tofmrr d~f mdaddof î)< kptn. ot& dfdo d&dd'KO) / <$u de d€ td+d, $&t\* er F ^ &+*> : #*ş. *UI/, hed'/t < W. ' s)' *k*u< fe-o-d/yrtLf^us; f^dd^/pef. f , /tff 3)% fctAU^tO ,* yf-iaAudedZs Z/3 Z 6). Pcutdjco : ^a-aftd€> ^, Jt-ff-â .• 333. Păpădia (Leontodon Taraxacum L.) Păpădia, numită în Bucovina şi curu-găinii, floarea-găinii, floarea-găinilor, papa-găinii, papa-găinilor, părăsita-găinii, părăsita-găinilor şi pasca-găinilor; în Moldova: curu-găinii, floarea-găinii, oul-găinii, păpădie, păpădică şi părăsita-găinilor1; în Muntenia: păpădie2; în Transilvania: papadea şi papalungă3; în Banat: găinuşă, păpădie şi puichiţă4; iară în Macedonia: lilicea-niparticlii, lat. Leontodon Taraxacum L. sau Taraxacum officinale Wigg.5, fiind o plantă lăptoasă, o întrebuinţează româncele ca hrană pentru vaci, şi mai cu samă pentru acelea despre cari se crede că atari vrăjitoare sau spirite necurate, precum sunt strigoaicele şi moroaicele, le-ar fi luat laptele. 1 Com. de Otto Petrino; şi de dl Art. Gorovei; cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 54. 2 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 191. 3 Panţu: Plantele, p. 203. 4 Sim. Mangiuca: De însemnătatea bot. rom., publ. în Familia, an. X, p. 512 şi 587. 5 Panţu: Plantele, p. 203. 612 Simion Florea Marian Vacile cărora li s-a luat laptele, mâncând păpădie descântată şi amestecată cu tărâţe şi cu sare, după credinţa poporului, îndată-şi recapătă laptele. Intr-un descântec din Bucovina, corn. Stupea, pentru reînturnarea laptelui la vaci, aflăm următoarele versuri: Iară tu die, Die, păpădie, Zi untului să vie. In loc ca să steie, Zi lapte să deie. Şi să vie untu Cum i l-o dat sfântu. Mana să-i vie De pe câmpie, Din toate răzoarele, De la toate izvoarele, De la toate fântânile, De la toate smântânite, De la toate prunturile, De la toate unturile; Din codrii cu brazi, Din câmpii cei laţi, Limpede, curat, Cum i l-o lăsat Şi cum i l-o dat Dumnezău cel nalt, t Nu amestecat Cu altu din sat! ...6 Alt descântec pentru reînturnarea laptelui la vaci, tot din Bucovina, şi anume din corn. Şcheia, în care provine păpădia, sună precum urmează: Marţi demineaţă s-o sculat Şi s-o luat Florica7 pe cale, Pe cărare Să meargă la păscătoare, Pe cărare necălcată, Pe roauă nescuturată. Şi când o fost: La jumătate de cale, De cărare 6 Sim. FI. Marian: Descântece, p. 140. 7 Numele vacii căreia i s-a luat laptele. Botanica poporană română 613 înainte i-o ieşit, Calea i-o oprit Nouă pocitori Cu nouă pocitoare Şi nouă diochitori Cu nouă diochitoare Şi pe de-nainte-au diochiet-o, Pe de-napoi mana i-au luat-o. Florica o prins a muge Şi-a rage Şi nime-n lume n-o vedea, Nime-n lume n-o auzea. Numai Maica Domnului Din poarta ceriului O auzit-o Şi-o văzut-o. Pe scară De ceară S-o scoborât, înainte i-o ieşit Şi din gură i-o vorbit: - Ce mugi, ce răgi, Florică, Spune-mi ce-ţi este, frumuşică f - Mulţămesc că mă întrebi! Cum n-oi muge, Cum n-oi rage, Că marţi demineaţă m-am sculat Şim-am luat Pe cale Pe cărare Să mă duc la păscătoare Pe cărare necălcată, Pe rouă nescuturată. Şi când am fost La jumătate de cale De cărare înainte mi-o ieşit, Calea mi-o oprit Nouă pocitori Cu nouă pocitoare Şi nouă diochitori Cu nouă diochitoare 614 Simion Florea Marian Şi pe de-nainte m-o diochiat, Pe de-napoi mana mi-o luat! - Taci, Florică, Frumuşică, Nu muge, Nu rage, Că Maica Domnului Din bucium a buciuma Laptele iar ţi s-a-nturna, In tărâţe cu cuţitu oi despărţi Şi laptele ţie iarăşi ţi-a veni, Cu rug peste ţâţe te-oi plesni Şi laptele-n ţâţa ta a veni. Nici cu-atâta nu te-oi lăsa, Ci ’ncă te-oi mai descânta: ... Dgie, Dgie, Păpădgie! Strigă laptele să vie: Din iarbă, Din apă, Din tot feliul de sămânţă Să vie-aici în tărâţe, Din tărâţe La Florica-n ţâţe, Din ţâţe In doniţă. Să curgă laptele Cum curg izvoarele. Iar Florica să rămâie în fine, al treilea descântec păpădia, sună astfel: Curată Şi luminată Ca de la Maica Domnului dată Şi de Dumnezău lăsată! 8 pentru reînturnarea laptelui la vaci, în care provine asemenea Amin! amin! De la mine cuvântul Plinul de la Dumnezău sfântul! Luatu-s-a a mea vacă La câmpul cu rouă, Com. de Gheorghe Berariu, stud. gimn. Botanica poporană română 615 La iarba cu mană. Ţâţele şi-a umplut, Coarnele şi-a bourit, Lapte şi unt i-a venit. Da’napoi când s-a-nturnat Fărmăcătoarea o-a văzut Şi din coarne i-a ciuntat, Laptele i-a-mpuţinat... Da nici sama nu băga, Eu singur te-oi descânta, Căci eu cu ochii te-oi împlini, Lapte şi unt ţi-a veni... Păpădie, die! Dreptatea ta să vie. De-a fi-n codru rătăcit Sau în putină bătut, Să vie-n astă clipală In tărâţe şi în sare, Să aibă viţelul ce suge Şi gospodina ce mulge. Dar tu, diochitoare, Tu, vrăjitoarei Du-te de-aici, Du-te la fetele-mpăratului, Du-te, c-acolo te-aşteaptă, Cu mese-ntinse, Cu făclii aprinse, Acolo vei lua Lapte cât vei vra ... Sovârf, sovârf, Doniţa cu vârf!9 Descântătoarea care descântă vacile ca să-şi recapete laptele ia mai întâi o covăţică cu tărâţe, dumică după aceea păpădie, precum şi leuştean, lat. Levisticum officinale L., şi odolean, lat. Valeriana officinalis L., apoi mestecând aceste plante dumicate cu tărâţele laolaltă, precum şi cu sare, le descântă pe toate la un loc, rostind de trei ori descântecul de mai sus, şi apoi le dă vacii pentru care s-au descântat ca să le mănânce.10 Făcând aceasta, cred româncele că vacile cele stricate numaidecât trebuie să deie lapte. Din cele două versuri de la sfârşit ale descântecului de pe urmă: 9 Acest descântec mi l-a comunicat conşcolariul meu, dl Onufrei Mironovici, preot. 10 Cf. şi S. FI. Marian: Descântece, p. 143. 616 Simion Florea Marian Sovârf, sovârf, Doniţa cu vârf, se vede că o samă de românce mai pun în tărâţe, pe lângă plantele mai sus arătate, încă şi sovârf, lat. Origanum vulgare L. Afară de punerea în tărâţe şi darea acestora vacilor de mâncare, anume ca să recapete laptele ce se presupune că li s-a luat de atari vrăjitoare sau spirite necurate, păpădia se mai întrebuinţează încă şi ca leac pentru beşica cea vânătă şi beşica cea rea, apoi pentru buba neagră, pentru curăţirea şi înoirea sângelui, pentru friguri, reumatism şi hemoragie. Omul ce are beşica cea vânătă, dacă o leagă cu frunze de păpădie, se zice că în scurt timp se vindecă. Descântătoarea, după ce-a descântat de beşica cea rea cu o peticuţă aprinsă în care s-au şters oauăle roşii pe la Paşti şi în care se află puse tămâie şi busuioc, pisază bine păpădie şi-o pune pe o petică, iar peste păpădie, o fălioară de smochină, şi leagă apoi beşica aşa ca smochina să vină peste beşică, iar păpădia peste smochină. Prin această procedură, după cum spun femeile ştiutoare, beşica cea rea se vindecă.11 Dacă se bolnăveşte vreo oaie, după ce-i slobod sânge, adică după ce o sângeră, românii din ţinutul Dornei din Bucovina îi dau cam de regulă păpădie, ca să capete gust de mâncare.12 Pentru preînoirea sângelui, românii din Muntenia, jud. Vlaşca, fierb păpădie în o jumătate de ocă de apă până rămâne pe sfert, şi apoi apa aceasta o beu. Tot pentru curăţirea sângelui e bună salata şi fiertura de păpădie (borş, mâncărică). Românii din Moldova, jud. Suceava, corn. Broşteni, cari au bubă neagră, pun pe aceasta zamă de frunze verzi de păpădie pisate. Pentru friguri, românii din Muntenia, oraşul Giurgiu, fac şi beu ceai de frunze de păpădie. Rădăcina de păpădie, prăjită în smântână proaspătă, se întinde pe frunză de brusture şi se pune la locurile unde se simte reumatismul, se ţine 24 Tde oare, repetându-se de mai multe ori. Făcându-se aceasta, reumatismul, după spusa românilor din Moldova, jud. Botoşani, încetează.13 Dacă sufere cineva de jig, e bine ca primăvara, când vede întâiaşi dată floarea-găinilor, să ieie trei flori de-acestea cu buricul degetului, să le frece puţin în palmă, să le bage în gură şi să le înghiţească, însă fără a le mesteca. Făcând-o aceasta, se crede că jigul nu-1 va arde tot anul, ba chiar niciodată.14 Pentru hemoragie se-ntrebuinţează ceai de rădăcină de păpădie.15 O samă de români din Moldova, jud. Suceava, mai cred şi mai spun încă şi aceea că dacă te ungi cu floare de păpădie pe obraz, capeţi nişte pete solzoase numite cur-de-găină.16 11 Dat. rom. din Calafindeşti, dict. de M. Molociu. 12 Com. de dl P. Ursul. 13 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 54. 14 Dat. şi cred. rom. din Botuşana, com. de Simeon şi Ştefan Boca, stud. gimn.; a celor din Pârteştii de sus, com. de Bădăluţă, stud. gimn.: Papa-găinei, când vei vede-o întâiaşi dată primăvara, să o fărmi în palme şi s-o înghiţi, că apoi nu te mâncă jigul tot anul. 15 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 54 16 Com. de dl Art. Gorovei. Botanica poporană română 617 Acest cur-de-găină, românii din Macedonia îl vindecă ungându-1 cu gălăţidă, adică cu un fel de buruiană care dă lapte când o rupi, asemenea lăptucei, şi care samănă că e sinonimă cu păpădia.17 Păpădia figurează nu numai în unele descântece despre întoarcerea laptelui la vaci, ci ea are chiar şi cântecul ei. Iată-l-ai şi-acela: Păpădie, die, Zi mă-ti să vie Până-n deal la vie, C-a murit Ilie P-o scândură lată Cu gura căscată.1* In fine, merită a fi amintit şi aceea că inflorescenţa păpădiei în stadiul de fructificaţie se numeşte în Muntenia felinarul furnicii19 şi că de seminţia ei se mai ţin încă două plante cari li-s românilor cunoscute după nume, şi adică: Capul-călugărului, lat. Leontodon autumnalis L.20, şi Potcapu-călugărului, lat. Leontodon hispidus L.21 17 P. Papahagi: Din literatura pop. a aromânilor, p. 266. 18 G. Dem. Teodorescu: Poezii pop., p. 191. 19 Panţu: Plantele, p. 46. 20 Idem de eadem, p. 46. 21 Idem de eadem, p. 226. 618 Simion Florea Marian 334. Păpurica (Butomus umbellatus L.) ($4o£&yrvtUf lonlj? e£ltsu6<4 $ Şa fi t*ij f rtlcswd/â? *£< ’PŞ&ix-'fL'Ci, fi&j'Qd , ,^Wn~ote~ â&jŞa*, ŞgAAA^Â- t^nuiXex f r//Js HAXKxLGu-VLŞti f dh'tJuMAjCU ~d*~ $d>(/Şcţ_ eu' JZfijtJ {tiucjUlU, £fUs-cu+^£6La^- *A,-(P*X Şt S* ** Gx uecfŞŞ t&tuj at J^&T tUXZj ^r- f de CCK^> oGl* fUşa^*~ec~- <%L> £d*d fiLe^i^tO e^^tL J %sT d£- C^44A>* ^ £€-» CS^uŞj/^U /JuOOVi-^4 ţJlLr-i4X, . <^Ge>u otocx^t* -a^-€> cftLj£ - ■vmKJ , £Or£M&4~4- , f ecXUcJ frV#U 4CC&Î,CC4J-Ş& flLA-f$^--f-tsc£ $L4SL4*~&GO /* H { \ >1 ' %Jt C*U( v^fo > — f tfi ^CVUjfaxj / Ş£a?L. ; &CiCOl Păpurica, numită altmintrelea şi papură-roşie, crin-de-baltă, fânul-cămilei, micşuneaua-apei, micşunea-de-baltă şi roşăţea1, este o plantă care creşte prin heleşteie şi ape limpezi, stătătoare sau lin-curgătoare, prin smârcuri şi stufuri băltoase şi care înfloreşte începând din luna iunie şi până în august. Ea are flori frumoase, trandafirii şi frunze în trei muchii, lungi, înguste şi ascuţite la vârf, cam în forma frunzelor de papură, de unde se vede că-i vine şi numirea de păpurică, papură-roşie şi roşăţea. Din păpurică cu flori şi cu foi adunate în luna iulie se fac băi pentru copiii ce sufăr de convulsiuni2, iar rădăcina ei se întrebuinţează contra pântecăriei. Aşa dacă are cineva pântecare, urdinare, ieşire afară sau parţuică, cum mai numeşte poporul boala aceasta, femeile ştiutoare din Ţara-românească, jud. Vâlcea, zic că e bine să beie zamă din rădăcină de păpurică sau papură-roşie fiartă; din lemnie fiartă şi din coarne, adică din fructe de corn, lat. Cornus mas L., fierte; din izmă tocată şi cu rachiu; din muşăţăl, lat. 1 Panţu: Plantele, p. 239. 2 D. şi St. Bartolomeu: Cunoaşterea plantelor, p. 19. Botanica poporană română 619 Matricaria Chamomilla L., şi din tăfălog3 sau tăfălug4 fiert; din rădăcină de crin-galbăn pl. crini-galbeni, numit şi crinul-fânului şi stânjini, lat. Hemerocallis flava L. şi Hemerocallis fulva L.5, fiartă în rachiu; precum şi miere arsă băută cu rachiu.6 3 Cf. şi dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 77: Tăfălog fiert se bea pentru treapăd. 4 Tocilescu: Materialuri folkloristice, voi. I, p. I, p. 700: Se ia tăfălug, o buruiană care se găseşte pe câmp, se fierbe ceai şi se dă de băut bolnavului dimineaţa şi seara. Doftoria asta omoară şi tusa măgăreascâ şi o parte din oftică (de la Leanca Ghenovici, din Vălenii-de-munte, jud. Prahova). 5 Panţu: Plantele, p. 77. 6 T. Bălăşel: Leacuri de diaree, publ. în Şezătoarea, voi. IV, p. 24. 620 SimionFlorea Marian 335. Păpuşoiul (Zea mays L.) . n Hîo {Pafuc 3âlc<.£, c$f-J ^ ° f ic 4a: ez&?■*£4&r?\ *.'c, ?SLiţ“lf2iit^ f *(*<*.'*&. STMjU , &>tzăiAjfâ-Z&lf ^ £j A -e?*-tLa_ j &< &, icfvt, f rtw^S; f i&HJ - U-Î^U^Ot^tf <**, Zj „ „ ^âu. ^6-a/£ jwttZ* £ & m 0/^j££^ea£/ ** jf*:, <■<■*£& t_ fl-aotsu Ci, /a,0_£^ /utr^'6es cC(L> e+t-c^ccs cc s- U £ &**c*'^* ota,. c^* £ a^, *4s c*£&a- tu £r V ^ 4^-44^ ji * s **** _____^ c&C-cyCcfj tZ e (t4n/AdXandifuiS*L, tufthHldtcuv {?t ce£e> fyvaJ fuAxjUej jţ&Mjăjjkj f? juL/uul /tJLfct?-. &fi fccUUMs *t Otlo 4*UU 4vtMd/k> fLovâu*/ oUdaj d&Jt-d? A+iZO te&s des &$luw *e adfct /t ^ f «h..—— ^ f [Uo ^e£ ciis UGUh&Gi &MXShes] t&Sh&i otajiM, < & C&uiu/est d# ţa iAMjLd «Ms îu/hH ^uddes /klasuo^^ cdotetd/d^ btwdke*, f ta*&> yUo t/^uft-CcO de teJc&cue obwde - ţtfg&te €c tcurt? *hj Ââi4MHm£ fZwu/âr iAmmc i KaJue^s #tu utAccotue. wu tz^g-j-dksxj ee un ne/ - hâd Zh-âi-i? dct&dt (jt£dj ee> &l> 4/ 4âMuÂKJ ucs d^âtu^a^i^ar' Au fr^uesu/1 J. ; £Ur^ ^ ^ . _. d&âflj/d * ■■£*££*** f/'/otAsur^dt’ dha * , uZl*jdLod.0^&UAi fafa? cn/kt firea* yt#?ru«jges f*' f-C. ţ eCu^La. &nx*i *u£*t*C4l? /t^a-cCu^' ^ ?*&*% - eCţ- &r-&a<£s *t' **c> t ?e**'z **Ax*s ::Z& r Ai^£^z ^ frj-s „ : ^ ^ f fc' eOAj&k, > ^ cu^ram^ «2. Părul-sălbatic, numit simplu §i păr, a dat naştere în decursul timpului prin străplântare şi ultoire la o mulţime de varietăţi şi subvarietăţi de peri, cari se cultivă în timpul de faţă prin cele mai multe pomete şi cari se-mpart, după trăinicia fructelor, adică a perelor ce le produc, în peri-de-vară, peri-văratici sau peri-devreme şi în peri-de-toamnă, peri-tomnatici, peri-târzii sau peri-iernatici, iară fructele lor în pere-de-vară, pere-văratice sau pere-devreme, cari se coc devreme, şi în pere-de-toamnă, pere-târzii, pere-tomnatice şi pere-iernatice, cari se coc târziu toamna şi cari se pot păstra peste iarnă. Varietăţile şi sub varietăţile de peri, cari se cultivă de români şi cari au ajuns până acuma la cunoştinţa mea, sunt următoarele: Păr-alămâi; fructele: pere-alămâi, cari sunt galbene, făinoase şi dulci. Păr-arăpesc; fructele: pere-arăpeşti sing. pară-arăpească, a căror coajă e negrie. Păr-ascuţit; fr. pere-ascuţite, sing. pară-ascuţită. Păr-bergamut; fr. pere-bergamute, sing. pară-bergamută. Păr-boieresc; fr. pere-boiereşti, sing. pară-boierească. Botanica poporană română 639 Păr-bubos; fr. pere-buboase, sing. pară-buboasă, pere mari de toamnă şi dulci. Păr-busuioc; fr. pere-busuioace, sing. pară-busuioacă, cari au faţă gălbie şi gust dulce. Păr-cărpănos; fr. eărpănuşe. Păr-ciuciuvan; fr. pere-ciuciuvene sau simplu, ciuciuvene sing. ciuciuvană, cu faţa galbănă, gust dulce-înecăcios. Păr-ciuciuvel; fr. pere-ciuciuvele sau simplu, ciuciuvele, ca şi cele premergătoare. Păr-cotnărel; fr. pere-cotnărele, rotunde, faţa galbănă şi gust dulciu. Păr-crăiesc; fr. pere-crăieşti, sing. pară-crăiască. Păr-cucon; fr. pere-cuconiţe sau simplu, cuconiţe. Păr-cucurbeţesc; fr. pere-curcubete sau pere-cucurbeţeşti, cari samănă cu cucurbetele sau bostanii şi cari sunt mari, lungăreţe, faţa gălbie, gust dulce. Păr-de-luncă, fr. pere-de-luncă, de diferite mărimi şi gusturi. De obicei acestea-s acre şi oţătite, atât crude, cât şi coapte; ele se-ndulcesc şi se moaie numai după ce le culegi şi le pui în pod vreo câteva zile. Păr-de-Sânt-Ilie; fr. pere-de-Sânt-Ilie, sunt mici şi moi. Păr-de-Sânt-Petru; fr. pere-de-Sânt-Petru. Păr-de-Sânziene; fr. pere-de-Sânziene, cari sunt de coloare galbănă-verzie şi de mărimea unui ou de porumb. Păr-dulce; fr. pere-dulci, pe jumătate roşii şi pe jumătate galbene şi de mărimea unei nuci. Păr-făinos; fr. pere-făinoase, sing. pară-făinoasă, cari sunt întru adevăr făinoase şi dulci. Păr-faraon; fr. pere-faraoane. Păr-galbăn; fr. pere-galbene, cu coada lungă. Păr-gălbior; fr. pere-gălbioare. Păr-giudăoan; fr. pere-giudăoane, cari sunt lungăreţe, faţa gălbie şi gust dulce aspru. Păr-garof; fr. pere-garoafe, cu faţa roşie-dungată, gust dulce. Păr-guşat; fr. pere-guşate, pere de toamnă, cari sunt mai mari decât cele buboase şi cari au formă de pipetă (tragulă). Păr-harbuzesc; fr. pere-harbuzeşti, cari sunt fragede, au faţă gălbie şi gust dulce. Păr-imanel; fr. pere-imanele, lungăreţe, faţa roşie, gust dulce sălciu. Păr-împărătesc; fr. pere-împărăteşti, cari au diferite colori şi cari se coc pe la sfârşitul verii. Păr-înecăcios; fr. pere-înecăcioase, faţa vânătă, gust dulce sălciu. Păr-lucior; fr. pere-lucioare, faţa gălbie, gust sălciu. Păr-mălăietic; fr. pere-mălăietice, cari, îndată cum se coc, se mălăieţează, adică se fac foarte moi, şi cari au gust dulce. Păr-mălăieţ; fr. pere-mălăieţe, ca ale celui premergător. Păr-mărunţel; fr. pere-mărunţele. Păr-mititel; fr. pere-mititele, lungăreţe şi cari se coc degrabă. Păr-mniericesc sau niericesc; fr. pere-mniericeşti sau niericeşti, faţa vânătă roşie, gust foarte dulce, ca mierea. Păr-murg; fr. pere-murgi, cari sunt făinoase, au faţă vânătă şi gust mistreţ (nistreţ). 640 Simion Florea Marian Păr-muşcăţel; fr. pere-muşcăţele sau simplu, muşcăţele. Păr-negru; fr. pere-negre, sing. pară-neagră. Păr-păseţel; fr. pere-păsăţele, lungăreţe, faţa gălbie, gust dulce, aspru. Păr-pătat; fr. pere-pătate. Păr-pergamut; fr. pere-pergamute sau pere-pergamente, faţa galbănă roşie, gust dulce. Păr-pietros; fr. pere-pietroase, coaja groasă, tomnatice. Păr-pogănesc; fr. pere-pogăneşti. Păr-popesc; fr. pere-popeşti, faţa galbănă, gust dulce. Păr-prăsad; fr. pere-prăsade, mari, şi unele se coc vara, iar altele spre toamnă. Păr-roşu; fr. pere-roşii. Păr-rotan; fr. pere-rotane, faţa galbănă, gust dulce. Păr-rotiu; fr. pere-rotii sau simplu, rotii, probabil că de la roată, fiindcă asemenea pere sunt lătăreţe, atât la coadă, cât şi la ceealaltă parte, înfăţoşând o formă de rotiţă groasă. Păr-sântilian; fr. pere-sântiliene sau simplu, sântiliene şi pere-sântilieşti, cari se coc pe la Sânt-Ilie şi cari au faţă gălbie şi gust dulce. Păr-scorfişor; fr. pere-scorţişoare, rotunde, faţa vânătă, gust dulce. Păr-sfeclos; fr. pere-sfecloase, al căror miez e roşu ca sfecla. Păr-spinos. Păr-tămâios; fr. pere-tămâioase. Păr-tătărcuţ; fr. pere-tătărcuţe, rotunde, galbene, dulci. Păr-titişesc; fr. pere-titişeşti, faţa galbănă, gust acru. Păr-trăsnitor; fr. pere-trăsnitoare, faţa gălbie pestriţă, gust acru. Păr-ţigănesc; fr. pere-ţigăneşti. Păr-ulcioraş; fr. pere-ulcioraşe. Păr-unguresc; fr. pere-ungureşti, mari, faţa vânătă, gust dulce sălciu. Păr-verde; fr. pere-verzi, faţa verzie. Păr-vârtos; fr. pere-vârtoase. Păr-viesc; fr. pere-vieşti. Păr-zăhăratic; fr. pere-zăhăratice. Păr-zămos; fr. pere-zămoase.1 Unii dintre perii amintiţi în şirele de până aice, precum şi unele dintre perele acestor peri le-ntâlnim chiar şi-n unele cântece poporane. Aşa o doină din Banat, corn. Logoj, în care se face amintire despre un păr cu pere-moi şi despre un altul cu pere-dulci, sună precum urmează: Bade, când te duci cu boi, Te abate pe la noi, Câ-i iarba bună de boi, Umbra de şezut, la noi, Sub un păr cu pere-moi, 1 Dat. rom. din mai multe părţi ale Bucovinei; a celor din Moldova, corn. de dl Tud. Pamfile; vezi şi Art. Gorovei: Din botanica populară, publ. în Şezătoarea, voi. V, p. 68; a celor din Banat, corn. de dl En. Hodoş; şi a celor din Biharia; vezi M. Pompiliu: Graiul, publ. în Convorbiri lit., p. 1009 şi 1016. Botanica poporană română 641 Să le mâncăm amândoi, Sub un păr cu pere-dulci Ca să nu mi te mai duci.2 Iar o satiră din Transilvania, comitatul Mureş-Turda, com. Râpa-de-jos, în care se aminteşte despre pere-moi şi pere săoase, sună astfel: Nevastă, bărbatu-ţi vinei - Las’ să vie, dracu-l ştie, Tâlharii calea i-o ţie, Hoherii fie-i soţie, Că de mânat i-am gătat: Pere-moi, pere-săoase, Dacă-i inimă rânzoasă, Bagă vina, că-s greţoase. - Nevastă, drăguţu-ţi vine! - Las’ să vie, doru-l ştie, Măgheran calea i-o ţie, Bosâioc fie-i soţie, Că de mâncat i-am gătat Căpăţină din grădină C-o dărabă de slănină, Şi c-o oală de smântână, Dacă-i inimă creştină, Nu mai bagă nici o vină.3 Româncele din Ţara-românească, jud. Prahova, fac din frunze de păr şi frunze de salce, cari cad singure de pe pomi, scăldători pentru copiii slăbiţi. Româncele din Moldova, jud. Tecuci, fierb o baniţă de pere-sălbatice şi zama ce iesă dintr-însele se bea pentru schiros, în fiecare zi câte un păhăruţ, înainte de masă, pe inima goală.4 5 Părul-pădureţ. 2 En. Hodoş: Poezii pop., p. 44. 3 Mândrescu: op. cit., p. 107. 4 Dr. N. Leon: Ist. nat. med., p. 56. 5 Bălăşel, nr. 117. 642 Simion Florea 338. Părul-ciutei (Rhamnus cathartica L.) (pljicuhvvvuĂ ta6if-/&ioaj o^) {Pe/rctC- ttud&c t uxi*hatu €tt-&4tsoi%j (U4& ^ vfiU^-w4*L&u? - vttjxzdkş «&* ^ '} £ i&tfcuu4c 4*u? *ott> fârţ cti+e> /i*nt ţ ^ 4ciuţ& f c^âufccrf t' **** &f^ed6£ tu £cuul> ău ofoout ^ % toAţşiJtot. &£us ca/~ujc> ^ akuaj&s %c 4Uu tduoutLs fuittej uijF- fc LCLf/ie/a/ & u/muv^aio o6l> &+Jtdt?6i. fl&tdrtc hl^L^U^.'uZ^ C&4* t/jXZil-v*€t JHZ*dk <ţd *£> frlA.tM4U> €c '4L&ifcCj/jyr' 4ts&£*tA^U& d&&Ls (Wul/jt <4t40f ota/lL-dt* &Cdk, a'icg • tt-CO iu&<^,*Z6L,-6iA~e^f ixjK&y '&&&&€& &z~LZ-v‘-/~x^de£g_ dd- Zk CdZ*e. cezx&c^f <^Că^Z4Zs^ ■ *U..&A0 dc âCZ- c£&i/0C&x< Vâj-fârtaxJ; /^ Z/Z. Părul-ciutei, numit în Transilvania încă şi spinul-cerbului, salbă-moale şi verigariu1, e un tufar sau un târş ghimpos care creşte prin tufişuri, pe lângă păduri şi prin crânguri şi care înfloreşte în luna lui mai şi iunie. El samănă întrucâtva la frunze şi scoarţă cu părul-comun. Din cauza aceasta se vede că şi-a căpătat apoi şi numirea de părul-ciutei, adică a cerboaicei, căci românii din Bucovina şi cei din Transilvania numesc cerboaica şi ciută. Românii, respectiv româncele din Bucovina întrebuinţează rămurelele acestui tufar parte spre facerea de scăldători pentru oamenii cei slabi şi parte pentru depărtarea strigoilor şi a strigoaicelor, precum şi a altor spirite necurate de la vacile mulgătoare. Aşa, dacă este cineva foarte slab, femeia ştiutoare, care voieşte să-l vindece de slăbăciunea în care a căzut, se scoală într-o zi de sec desdemineaţă până a nu răsări soarele, şi se duce cu cea mai mare curăţenie până la locul unde ştie că se află părul-ciutei, fără ca să vorbească cu cineva pe drum. Ajungând la starea locului nu ia, fără fură mai multe rămurele dintr-însul, adică le taie 1 Panţu: Vocab., p. 40; Porcius: Flora, p. 212. Botanica poporană română 643 sau le rupe pe furiş, ca să n-o vadă nimene. Iar după ce le-a furat, se-ntoarce cu dânsele acasă, căutând, ca şi mai nainte, să nu se-ntâlnească, nici să nu vorbească cu nime nemică pe drum. Ajunsă acasă, pune toate rămurelele aduse într-o oală curată, umplută cu apă asemenea curată şi ne-ncepută, la foc ca să fiarbă. Şi astfel face apoi scăldătoare dintr-însele, în care scaldă pe cel slab. Dacă scăldătoarea aceasta e roşie, atunci e de leac, căci omul scăldat într-însa în scurt timp se scoală, iar dacă e gălbie, atunci nu-i prea bine, căci omul ce se scladă într-însa nu se mai scoală, ci în scurt timp moare, fiindcă părul-ciutei din care s-a făcut scăldătoarea hotărăşte boala.2 Cei ce voiesc ca fărmecătorii şi fărmecătoarele, strigoii şi strigoaicele, precum şi alte spirite necurate şi rele să nu se apropie de vacile mulgătoare spre a le lua mana şi astfel a le strica, fac în coarnele acestora o borticică şi pun într-însa o bucăţică mică dintr-un rămurel de părul-ciutei. Făcând aceasta se crede şi se zice că nici un fărmecător sau fărmecătoare, nici un strigoi sau strigoaică ori alt spirit necurat nu se poate apropia şi-a lua mana de la vaca mulgătoare care poartă în coarnele sale părul-ciutei, nici un alt rău oareşicare nu poate să-i facă.3 Dar nu numai rămurelele de părul-ciutei, ci şi ghimpii acestuia încă sunt de folos, şi anume în contra johnei la vitele cornute. Dacă vreo vită are johnă, numită altmintrelea şi jolnă, adică un fel de bolfă la grumaz, atunci cel ce voieşte s-o vindece ia un ghimpe de părul-ciutei şi-l bagă în johnă, în care îl lasă apoi până ce putrezeşte. După ce a putrezit, îl scoate afară şi cu dânsul iesă apoi şi răutatea din johnă, căci el are puterea de-a trage toată răutatea care se află într-însa.4 In fine, trebuie să mai amintim şi aceea că de părul-ciutei se mai ţine încă şi o altă plantă care asemenea e cunoscută românilor, şi anume: cruşinul, numit altmintrelea şi crasei, crăşei, crasici, crăsici, cruşei, lemn-cânesc, pasachină şi paţachină, lat. Rhamnus Frangula L., Frangula alnus Mill.5 Lemnul-ciutei = salcâmul. In zamă din scoarţa şi din crenguţele lui se scaldă bolnavii slabi de tot, ca să li s-aleagă, căci după scaldă, cică dacă are de trăit se întramă (se face bine), dacă are de murit, moare îndată.6 * Lup-de-buhaş e un fel de tufar care creşte numai la locuri curate pe munţi. Nu creşte tare înalt, ci numai ca un buhaş. Crengile sale cresc unele prin altele, se crucişază astfel că formează un buhaş. Frunza lui vine ca cetina, nu face floare, creşte bătut stuh. E bun de scăldat oamenii ce au stat mult la zăcare şi cei ce au sohote. Se amestecă cu părul-ciutei şi se face scăldătoare dintr-însul; şi dacă se scaldă omul în scăldătoare de aceasta, ori se scoală degrabă, ori moare, pentru că lemnul lui e grosnie şi pentru că nu se găseşte orişiunde. Creşte ca un fel de târş. 2 Dat. şi cred. din Poieni, distr. Şiretului, dict. de Safta Roşea; şi a celor din Frătăuţul-vechi, distr. Rădăuţului, dict. de Zamfira Ignătoaei. 3 Dat. şi cred. rom. din Poieni, dict. de Safta Roşea. 4 Dat. rom. din Storojineţ, dict. de dl Daniil Grigorovici, proprietar mare. 5 Panţu: Vocab., p. 40; Porcius: Flora, p. 212; Grecescu: Conspect, p. 151; Brândză: Prodrom, p. 208. 6 Din Straja. 644 Simion Florea Marian Creşte şi pe copaci şi se face ca un hârzob bătut.7 Lupul e un fel de căpicioară, care creşte din acelaşi pom. Se face mai mult pe buhaşi.8 Lupul sau lupul-de-buhaş e un fel de târş, care creşte pe crengile diferiţilor arbori, însă din crengile arborilor respectivi.9 >s* Corleşul-cioarei, corlenghenul-cioarei, corlegenul-cioarei, lat. Rhamnus chatarticus, e aproape ca macrişul, numai cât lugerul lui conţine în locul mustului acriu o zamă cleioasă. Sămânţa lui se mestică în făină şi se dă raţelor ca să se oauă.10 Părul-ciutei, Rhamnus frangula L., de bună samă această plantă. E bun de gălbinele. Gălbinelele sunt de două feluri: în faţă şi înuntru. Acesta e bun numai de gălbinelele dinuntru. Se pune cu frunze şi cu pomiţe cu tot în apă curată, într-o oală curată, se fierbe şi se bea şi mai mult nu le va avea; se bea de trei ori pe zi, în trei zile dupăolaltă. Se ia orişicând. Amândouă gălbinelele se capătă din scârbă, şi mai ales atunci când nu poate plânge să se răcorească.11 Iarba-ciutei.12 7 Dict. de Ilinca Buzilă, din Frătăuţul-vechi. 8 Dat. rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor. 9 Din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 10 Din Transilvania. 11 Dict. de Domnica Schipor, din Putna. 12 Familia, XXIX, p. 247. Botanica poporană română 645 n„ , 4 ti irakul faMi Stfj/M, ^ojka£^ ^vUa. f tiMMU’ţ a/StuoAc^t qŞa&j fC ~ dUsuta «. Şo-iMyjcu£ccc *} i4< 4^4l £cu 0l&4uÂ*%-oCC -ddo $4AJĂ^,4 foţ&J, oS nu nea* U4U -gdbtuJt tet> J&suUuj£i * n ifî WAjUMaJu£ octt^u ums owajpv &4X&SC t c2 'utMuJu i jojfaS <^GA~jjb jhiuunsufr.4^f tOA(M>0 i t€> dt*Ju/4Â-tr UM&Aj IU4ĂH iobUÂs Xd^C tC pl&ol£s uaJc*S iO ^f-UA^LVOCX-dt -tVj tA-CL> , n UOXtVJ dcAXC& oCO 1/lC&*H ScxS' ^ $Ch> d&^PLntjL* P^PCaSCS/U itÂL> — HUXu p-e&tferi pc.A< fl fat- SdU f*CA€t 44? Gt£Aţdk2L> 4tZtsC /L$-> U4tM/,t t4 ia*4J pjţJiS&Tt* UotMA flA4AUAkJ> eţAt4XJ iUs iX. f!L44€cSs , A // ftc/d 0 XC .o*U*Â-*~6c iccau rocccS/c jumScSerC oCe^Sa-Ca t pCvj&d (f*jfâ' ar-e SeS&C &C te /& uau Svza, - --------3' 4> , A ■ ■ /% IJ* V, i^NX^pU c& eoicuv * u^l£o-Su^ - 'tewAt^uj * 3^jpux ■ăc @64nhe>nr6 fit £ n cţ jfeu } £etrej (*&■**' ft& C+&-VUL, - nra-m £ «. < «. ^ ^ /V Fâ-Ce (i'c Zu sf-o- &-v^o- 0 Z^J . /«,. V7,W <*- fi ot y^ «*7 /7 V v t oi<.^pL t3. cc> cZfc/u^/Z „ 0- fâr£*t.okc, / . 9#/j - £f. /e*~cL^ w. f«U( rc-6 ; ^/b~dL<.-<,<£ A<9-t^^G -XAA^jL^Six tf-ni/k , 6) fâtjfact-SCc-c ; ^ ^Mx^ot•k /, £// • __ y, *?&-*> te f aAAi.csf: t^Teca^âp^r-t3' - /fi2. , ____ !id&/ui. ', '~%F&-ăAcâ'jf4-&ţ9. /ru/(gx m (%*■(**>, €tfi( &*<. *Sf^fi AJ , ipOMjU*. ; 0-tik.aÂ, A, la u'iuC & CaA~tu& a.x3/ £tfa**t c3 ;'AAs <ţj c^r^CCrVCu/clc . ^a%^JirM^cucoc/ cc/6e/3c uu t° ..-? * +y Xk (teMAX^CC, fij/cCtX, tX.fax cu/j/i 1K4K>/• tOXfX>f CtX^h€J € fat - %0Ldjt jCj£ tfl&uA *U OXOOCsUC£- ; /aje/a^*uccc &i /ox/d^tCCCC -COU*~/1 ^îcu testMUxJi CCC &? iuJtsiA^u^'tAz* ttu &' / ci Ce’ ~ /iÂMCa fa-^euCa di teu fa^c, ^ ^ ■■ i/- 'i*fU /' JZ- l ~ /oC^'Ux • /*1iA.^LCLj £&■/ 33 3y/ec4u — ■cq. fax /raJag. cc-jţ « g ^ % « %-S~fy ţ _ t£tu^ *aC& &C£ C, t*nf-{z ri rtu *9- '/*&«■ ^tUZţOMjsC, cfa/ 341. Păstârnacul (Pastinaca sativa L.) Păstârnacul, numit altmintrelea şi păstănac, păstrănac, păstrănog, postârnac, păstârnachi, postârnachi, pastranap şi păstârnap sau postârnap1, creşte atât sălbatic, cât şi cultivat. Cel sălbatic, lat. Pastinaca silvestris DC., are rădăcină dreaptă şi supţire, iar cel cultivat, lat. Pastinaca edulis DC., are rădăcină groasă şi cărnoasă, întocmai ca şi cea a morcovului. Păstârnacul-sălbatic nu se-ntrebuinţează la nemică. Rădăcina celui cultivat însă, care e iarăşi de două feliuri şi anume: păstârnac-lung şi păstârnac-scurt2, nu numai că se mănâncă ca şi morcovul, ci se-ntrebuinţează totodată şi ca leac. Aşa rădăcina de păstrănac, mâncată în stare crudă, e bună la pornirea udului, în cazuri de încuiere. Iar rădăcina de păstrănac, rasă pe râzătoare şi amestecată cu vin, se dă de băut femeilor celor ce doresc să aibă copii, în credinţă că, bând-o, de bună samă vor avea copii.3 1 Panţu: Vocab., p. 33; dr. Brândză: Prodrom, p. 233; Idem: Limba bot., publ. în Columna lui Traian, cit. p. 229; dr. Grecescu: Conspect, p. 254; com. de dl P. Oltean. 2 Ioan Haşeganu, op. cit., p. 39. 3 V. Rebrean: Medicini pop. rom., publ. în Ungaria, an. II, p. 90. 656 Simion Florea Marian 342. Păstrăvul (Pleurotus ostreatus Jacq.) UL> //' *oot-u*i/ ho (ftioto-v+ndu rtcca p d^-Jccg f ftiMre/b > /uţfev 0 4 JfafdjtMU: ! ‘Ştur t/e> - /va. ^/f'^u- /tf. f P 3<<-C, (fl&m • i&tt# ite/tOu, aCc't/, o(j&> /rea. âu>. /o \3 ta-tt/r-tv Pân/ţ'OsMto ; t $otMa/a/ţ,- oubţ'mxj ttzus f//prioto: t (fiur-e/ejCg - ua^puj t^*L4p4j ^Cptt^cJfdUrr^ M> pxp p ayt^j HAsţi/& p ÎJ, /tft&to 0*6MLptjUij : (p>'ir/p €â-tHfoZej pot/f, Cu /eoO- Oa*^ v*C. gr. /. /?# : , CLM-< f it/LffvtJj — /, M. £ zop femutp i Zâx - - c/ €t &U/t‘a~ ^ p , şg. . * ' Păstrăvul pl. păstrăvi, numit în Bucovina încă şi burete-de-fag şi burete-negru1; în Moldova: burete-negru, burete-păstrăv pl. bureţi-păsttăvi şi păstrăv2; iară în Transilvania: burete-de-fag şi păstrăg, lat. Pleurotus ostreatus Jacq. sau Agaricus ostreatus Jacq.3, este un burete care creşte toamna în pâlcuri îngrămădite pe trunchiul arborilor, cu deosebire însă pe trunchiurile de fag.4 Pălăria păstrăvului este netedă, brun-negricioasă, apoi cenuşie-roşcată sau palid-roşietică, cărnoasă, moale, înjumătăţită şi în formă de scoică, cu marginile răsucite; iar piciorul său alburiu, scurt, îngroşat în partea superioară, la bază însă supţire şi acoperit cu peri ţăpoşi. Păstrăvul, când e tânăr şi crud, este bun de mâncat.5 Drept aceea româncele din cele mai multe părţi ale 1 Dat. rom. din Suceviţa, dict. de prea cuv. sa Silvestru Tonigariu: Buretele-negru sau păstrăvul se face pe fagi căzuţi şi pe jumătate putreziţi, şi când este crud este bun de mâncat.; a celor din Ilişeşti, com. de Filaret Doboş, stud. gimn.: Buretele-negru creşte pe trunchiurile de fagi şi are coloare negrie. 2 Miron Pompiliu: Vorbe locale, publ. în Şezătoarea, voi. VII, p. 178: Bureţii-păstrăvi, albi la coloare, mari şi cu pete negre.-, Panţu: Plantele, p. 33 şi 207. 3 Panţu: Plantele, p. 207; cf. şi Cheţianu: Bureţii, p. 59. 4 După spusa rom. din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Păstrăvul se face mai ales pe fagi.-, a celor din Pătrăuţ pe Suceava, com. de Dumitru Isepciuc, stud. gimn.: Păstrăvul este lătăreţ şi creşte pe arbori putrezi şi mai ales pe fagi. 5 După spusa celor mai mulţi români din Bucovina, îndeosebi însă a celor din Pârteştii-de-sus, dict. de Domnica Iuga: Păstrăvul e bun de mâncat.-, a celor din Putna, dict. de David Ursachi: Păstrăvul se face numai pe lemn Botanica poporană română 657 Bucovinei îl spală cumsecade, îl taie fălioare, îl fierb bine şi apoi, diregându-1 cu smântână, îl mănâncă, susţinând că e ca şi zama cea de pui de bun.6 Româncele din unele părţi ale Moldovei însă, precum bunăoară celea din jud. Suceava, îl taie în fălii, îl fierb bine şi apoi îl mănâncă cu usturoi. După ce îmbătrâneşte, nu se poate mai mult mânca, pentru că e foarte tare, devine chiar lemnos, se face ca văcălia.7 Asemenea nu e bun de mâncat, după cum cred şi spun românii din Moldova, jud. Tecuci, şi atunci când nu se taie cu cuţitul, ci se rupe cu mâna, căci în cazul acesta este foarte tare la fiert.8 Dacă omul e tare flămând şi mănâncă prea lacom, atunci capătă rast, adică i se strică stomacul, n-are scaun regulat şi din cauza aceasta i se umflă pântecele şi râgâieşte necontenit. Rastul îl capătă mai cu samă oamenii cei gingaşi la mâncare. Deci femeile ştiutoare, cari voiesc să vindece pe cei ce au rast, iau mai mulţi păstrăvi de aceştia, îi fierb bine, iar după ce i-au fiert de ajuns, o parte mică din zama ce-a ieşit dintr-înşii o dau pătimaşilor de băut, iar cu rămăşiţa moaie un ştergar şi cu ştergariul astfel muiat îi învălesc pântecele. O samă de femei însă nu numai că învălesc pântecele celor bolnavi de rast c-un ştergar muiat în zamă de păstrăvi, ci şi păstrăvul sau păstrăvii fierţi încă îi pun şi-i leagă la pântece. Făcând-o aceasta, se crede şi se zice că rastul în scurt timp se trece.9 In fine, trebuie să mai amintesc încă şi aceea că de familia păstrăvului, despre care ne-a fost vorba până aice, se ţine şi un alt burete care se numeşte în Moldova, jud. Iaşi şi Vaslui, asemenea păstrăv, lat. Pleurotus scrotinus Schrad. sau Agaricus scrotinus Schrad.10 de fag şi e bun de mâncata celor din Pătrăuţ pe Suceava, com. de Simeon Holca: Păstrăvul este lătăreţ, creşte numai pe copaci putrezi şi-ndeosebi pe fagi, şi e bun de mâncat. 6 După spusa rom. din Ilişeşti, dict. de Dumitru Doboş; a celor din Putna, dict. de Achelina Ursachi. 7 Com. de dl Art. Gorovei: Păstrăvul, lat. Agaricus ostreatus, e un burete gros, mare şi cu fibre ca muşchiul ce creşte pe nuci, fagi şi alţi copaci. El se face în felii, se fierbe şi se mănâncă cu usturoi, când e tânăr. In privinţa îmbătrânirii, com. şi de prea cuv. sa Silvestru Tonigariu. 8 Com. de dl Tud. Pamfile. 9 După spusa rom. din Putna, dict. de Domnica Schipor şi Achelina Ursachi. 10 Panţu: Plantele, p. 207. 658 Simion Florea Marian 343. Pătlăgica (Solanum Lycopersicum L.) ţ of) __J Humi*£4j &&> *