Coperta^de Cr. Miiller ADRIAN MANIU SCRIERI 2 VERSURI Editura pentru Literatură — 1968 Ediţie definitivă, îngrijită de autor SCRISORI DRAGOSTE, ŞI AICI.. Dragoste, şi aici toamna a bătut la sînge pomii, din care a lăsat numai bice. Vîntul a ajutat frunzelor să pice... Pe urmă îi pare rău, şi plînge. Am pornit singur de-a lungul caselor, subt cetate, pînă la catedrala înfrigurată. Duminica jelea din clopotele toate, singură, ca un suflet într-o gloată. Dorul mă îndemna să văd iarba vestejită, apa curgînd grăbită şi pustie, norii pietroşi, ca o turmă văpsită cu amurg pe frunte, pentru măcelărie. 7 Fără de margini, cîmpul îmi strîngea mai tare pieptul, cîmpul nu mai avea nici o floare. Mă întrebam: «Unde e dreptul meu la viaţă, într-o lume care moare? » Stăruitoare, ispita unui grabnic sfîrşit bate sub tîmple, asemeni pasării ce, în noapte, fîlfîie deasupra cuibului prăbuşit. Dragoste, nu auzi şi tu aceleaşi şoapte, cînd toamna biciuie pînă la sînge pomii goi, înclinaţi să fugă, de-a lungul drumului blestemat Noi, care rămînem, sîntem drumeţii, noi, dacă rămînem, cînd timpul a plecat... i DORUL MEU Dorul meu zboară către tine, iubită, porumbiel călător spre ţările primăverii, în cetatea asta neagră, prăfuită, abia înfloriţi, s-au scuturat merii. Trec zilele... ca oamenii rătăciţi pe stradă, în umbra caselor de mult întunecate. Aici numai la înmormîntări e paradă, iar fetele sînt urîte toate, toate... Nici nu mai cred gîndul de acum să-ţi mai ajungă subt albastrele priviri: aici chiar albastrul cerului e înecat de fum, şi bîntuie moartea printre trandafiri. 9 IARNA CU ZĂPEZI DE ARGINT. Iarna cu zăpezi de argint are să vie... Mă simt atît de obosit, atît de obosit... în spitalul ăsta cearşafurile par de hîrtie. Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit. Ieri îţi făcusem încă poezii, cu versuri dulci şi triste, cum îţi plac ţie, şi cum ar multe, dacă le mai ţii... Vai, ce amară doctorie... Pe fereastră nu'se mai vede nimic. De gemete, vîntul nu se mai aude. Patului de lîngă mine i se pregăteşte dric. Buzele sînt arse, sfaturile doctorului crude. 10 Ştiu.,, obrazul tău, atît de luminos* ca iarna de argint, iubită ţie... N-am să mái calc niciodată pe jos? Ar trebui cineva să mă ţie. Ziceau: să mă hrănesc mai bine... Şi igura ta e sînge foarte sănătos... Tu însă n-ai de ce să vii la mine; să-mi scrii o vorbă, ar fi prea frumos. Vai, cîteva minute să stai! De gîtul tău să-mi încălzesc mîinile de gheaţă, şi puţine flori ieftine să-mi dai, să se usuce pînă-n dimineaţă... Eu aş cînta cele mai frumoase cuvinte, încet, că abia pot vorbi... Le-ai crede aceleaşi jucării... Ar fi atîtea adevăruri sfinte... Lumea ar zice: «E tot nebun...», neştiind ce aproape sînt de tăcere. Cînd aş fi vrut să fiu atît, atît de bun... (Şi nimeni bunătatea nu mi-o cere.) 11 Sigur, nici n-ai să mă citeşti, nici n-ai să vii. Să fi ştiut că scrisoarea subt ochi o să-ţi cadă, aş fi încercat mai bine, si n-as fi putut seri. în iarna cu argint de zăpadă... Odată, însă, are să mă înţeleagă... Puternic am să-i cad în genunchi pentru iertare. Eu fiind în agonie, să-mi zică: « Sînt a ta viaţa-ntreagă Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare. Fiindcă altfel nu poate să fie, fiindcă de ce m-ar iubi vre odată? Destul cînd pentru ea e bună şi curată... Cum sînt fulgii, albi în vijelie... CU FRUNTEA ÎN MÎNĂ Cu fruntea în mînă, dorind de tine, ascult povestea trecutului, în toamna asta, în care au murit gherghine, si a rămas mireasma lutului. 9 Văd şi acum vorbele zburate, ca un roi de fluturi. (în surîsuri curate, le mai fluturi?) Afară e noptare neliniştită, ca o dragoste în care înţelegi sfîrşitul. Poarta pustie se bate de vînt trîntită. Palidă luna îşi încovoaie cuţitul. 13 Oare numai suferinţă e fiecare clipă? Răspunde, floare ruptă din tulpină, pasăre lovită în aripă, şi iubire chinuită fără vină. Singură teama ştie să-nfrunte visul născut să se sfarme? Împiedicînd mîna, în frunte să dea liniştea de plumb, a unei arme. CÎNTECE DE DRAGOSTE ŞI MOARTE CÎNTEC DE DRAGOSTE MOARTĂ Credeam că sîntem înţeleşi în veşnicie, înlăturînd cuvintele de alţi minţite, schimbînd în sărutare sufletele alipite, chiar suferinţa întregind o sfîntă bucurie. Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi, ne-apropiase peste lume o simţire mai firească, în mine zîmbetul tău trebuia să înflorească, amurg îngenunchiasem albei dimineţi. Mîinile pînă-n inimă au mîngîiat. Privirea în privirea ta oglindea dorul, îmi erai liniştea şi îţi trăiam fiorul, miruind fruntea într-un gînd curat. De mult în tine dragostea s-a stins... pe cînd în mine creşte... Mormînt îi sapă depărtarea şi tăcerea. Dar tot mai binecuvîntez neagră durerea. Cînd nu-ţi mai sînt, în sufletu-mi făptura ta trăieşte. PLOAIA A STINS. Ploaia a stins în cer stelele toate, şi-acuma cîntă, din vîrful degetelor atingînd bemolii negri, peste case; în co pleşiri se înteţeşte, burlane sfîşie mătase. Oglinzi subt crep de doliu, străzile sclipesc, din beznă, ude. Acum, cuminte şi senine, dorm în paturi albe, calde, domnişoarele frumoase... Afară, cine cîntă e nebun, de vreme ce nici dracu’ nu-1 aude. Mecanic, pasul calcă pe secunde: tac, tac, tac, 19 în patrulare fără ţel. Aceeaşi umbră rătăceşte, urmărind cu ochi de oţel pretexte noi. La o răspîntie,-n fundul lăzii de gunoi, un cîine de noroi, sonor sfărîmă oase puturoase. Barieră. Omul nopţii bate-a deznădejde-n poarta ferecată, la bordel, ca-ntotdeauna îmboldit de dorul potolirii ticăloase. Pustiu, răsunetul se vălureşte, bubuie şi cade, istovind lăuntricul tumult. Nu merită să mai iubeşti nici una... Moartea singur ţel. E prea tîrziu, sau prea devreme... Pretutindenea închis. Nimic mai mult. SEARĂ DE AUR Mînă-n mină. Alături. îndreptare peste viaţă. După sfîrşitul sărac al oraşului... Fabrici fumegau plînsul sirenelor. Cazărmi sfîşiaseră ceasul stingerii. în maidane, magherniţe cu muşcate răriseră, lipsa se lărgea în necuprins dîrje. Copii zdrenţuroşi se-njurau fără vină, cerşetori cu glas de tîlhari, binecuvîntau. Corbi au zburat răscrucile crescute-n gunoaie, unde moşnegi scormonesc comori putrezite. Cîntece frînte ameţeau hanul aplecat, iar căruţaşi biciuiau strîmb, gloaba poticnită. 21 Rîul purta crengi frînte pe curcubeu de păcură, peste rîpa scobită de tîrnăcopul groparilor, o bocitoare tîrîndu-se pe mormînt chema întoarceri, îmbiind pomenile cîte nu adusese, miresei. înserarea poleia cu jale pustietatea, toată priveliştea îşi trăgea sufletul în murdărie, numai tu, îngere, pluteai fără atingere, deasupra păcătoaselor traiuri, lipsite de vis. Tăcerea a-ntrecut dulce cuvintele, taina înflorind fără apropiere; desprindea mîinile împărtăşitul gînd, înălţîndu-se deasupra patimilor, fiecare inimă arzînd singură, asemeni stelelor în cer. CÎNTEC DE NOAPTE LA MARE Bat toate clopotele, îngînate din adînc de mare; vechi înecate focuri clipitoare înnoptează-n depărtare; întunecimea aripează alb valuri amare. Desprins de lume, simt singurătăţile aproape. Gînd înflorit alunecă înlăcrimat subt pleoape, cîntînd, deasupra vieţii, pe nemărginiri de ape. Cînd, mincinoasă, dragostea dezamăgeşte din tîrziu, înalt nemărginirea înstelează timpul argintiu. Clipa fugind, rămîne visul viu. 23 îndemn făpturii ce de ţărmurit în nefiinţă se desparte, frîngînd întoarcerea, pe mai departe. Nemărginire mincinoasă... Vîntul frunzăreşte foi de carte. CEL DIN URMĂ DAR îţi dau o ramură cu frunze înroşite, cu frunze inimioare ascuţit crestate. Tu scutur-o pe drumuri părăsite în amintirea clipelor plecate. Apoi, cu ochii mari deschişi, visează, în toamna asta cu miros de ceară, la gîndu-n care dragostea-nviază, pe cînd îndrăgostiţii se omoară. Din ramura cu inimi înroşite, s-a risipit în toamnă desfrunzirea, în ceasul cîntecelor amuţite, cînd dorul frînt, îşi vrea în zbor nemărginirea. 25 De-acuma ploile au să îngîne jalea, şi stolurile săgetează zarea, străbătînd ceruri negre pentru calea în care au-să îşi ajungă doar pierzarea. Dar cît se prevesteşte frigul cel tîrziu, pe biciul ramurei o inimă pîlpîitoare bate... Azvîrle-o de pe punte rîului pustiu, că zborurile sînt de mult în cer plecate. SEMNE ÎN NOAPTE îmi e dor de cei ce nu mai sînt... Chipul lor dinainte, îl chem din minte şi din pămînt. Cu morţii trăim ce-am pierdut, dezgropînd amintirile. Adevărate, iubirile răsar din trecut. Cale în care fără întoarcere pornim, dreptate neînţeleasă, în păcate să fim cînd simţirea ne lasă? 27 A fost prea tîrziu, atît de curînd... Binele unde-a rămas? Cînd adevărul e gînd, durerea e glas. Chemarea lor îndemnînd, sună, să-i ajung, fără să mă fi împlinit. Şoptea cunoaşterea din pomul înflorit, alb, subt galbena lună. PÎNGĂRIRE Am venit să ne sărutăm în astă biserică părăginită, şi dăm de credinţa odinioară trăită. între icoanele din neagra zugrăveală, eşti albă auriu, cînd în sfială înfloresc un cîntec, pe care nu-1 scriu. Nici mîinile nu ţi le sărut. Asfinţitul de az te-a mîngîiat pe obraz, şi lîngă altar, în genunchi, a căzut. 29 Aici au fost odată cîntece de slavă, veneau domnitorii, cum îi vezi pe zid pomeniţi, şi îngenunchiau, cerînd ispăşire, după ce dăruiseră otravă. Cînd bateau mătănii călugării cerniţi, pentru veşnica Dumnezeire. Am căutat un adăpost, dar tot nu ne putem destăinui subt bolţile de răsunet mute, unde păgînii J|u\ spart ochii sfinţilor, spre a orbi cele nevăzute. * * Y Clopot dogit, ropot de plîns, cine v-a strîns, unde-aţi pierit ? Biserică pustie, crăpată de trăznet şi vremi, pentru ce urgie gemi ? 30 Oare nu s-au şters urmele amăgirilor deşarte, cînd amintirile au luat prin veacuri zborul, legînd trecutul cu viitorul? Prin clipă trecînd mai departe. ÎN SEARA ASTA în seara asta biîndă, cu frunzele în rază, să mergem în tăcere, gîndindu-ne-n trecut, pe ţărmul gol şi negru, cînd zarea-nmormîntează, un soare care moare, în roşii bălţi căzut. Privind în ape cerul ce auru-nverzeşte, să mai şoptim tristeţea cuvîntului dintîi, cînd din întunecime blestemul rău pîndeşte, tu, aşteptînd sfîrşitul, de braţul meu rămîi. Văzduhul îşi deschide durerea negrei rane, putere strivitoare ameninţă omorul, zvîcnesc pe fruntea nopţii cîntările din strane, şi pasări fără nume de fruntea-mi îşi frîng zborul. 32 Vreau, luna cînd o trece pe cer ca totdeauna, să strîngi mîna mea rece, deodată încleştată, apoi să rîzi în ţipăt înţelegînd minciuna, din veşnica iubire, de viaţă dezlegată. MÎNGÎIERE O, suflete, înalţă din nou aripa frîntă, să te ridici în cerul de toamnă îmblînzit, în cerul de icoană, cu aur înnegrit, cînd lancea îndoielii, în turburi nori se-mplîntă, iar steaua îşi mijeşte întîiul pîlpîit. Trudită a fost calea, şi ostenit de rană, atît e de amarnic să vrei un nou avînt. Pentru deşertăciune visarea este vană, iar pentru vis mormîntul se sapă în cuvînt. Dar ţie ce îţi pasă, că totul ştii zadarnic, din ce nu se întoarce, din chinul nesfîrşit, 34 strîmbînd durere-n zîmbet, recheamă pe paharnic... Din cupa lunei pline să bei reînnoit vedenia pierdută a celei ce-a i ubit. VIAŢA ASTA TRECE Viaţa asta trece, ca o zi, peste cireşi în rod sîngeraţi, peste cîmpuri cu miei aurii, peste munţii albi şi curaţi. Viaţa asta cade, ca un zbor, deasupra crîngurilor zburlite, deasupra apelor, cîte mor, deasupra holdelor, ruginite. Viaţa asta piere, ca un foc, într-un vechi opaiţ de bordei, într-o stea ce s-a urnit din loc, într-o cremene ce-a înflorit scîntei. 36 BLESTEM Să nu pricepi niciodată frumuseţea, nici adevărul, nici jertfirea pentru gînd, să-ţi fie tinereţea cumpănită şi nebună bătrîneţea, să dispreţuieşti dragostea, să nu ai prilej să fii blînd. îndestuleze-te de viaţă linguşirile, cu îmbuibare fără foame, desfrînare fără plăcere, nici măcar ura să nu-ţi încordeze simţirile, să nu poţi rîde, nesimţind nici o durere. De toate credinţele necrezător, să ţi 9S urască, să nu-ţi placă arşiţa' ploaia, gerul, 37 înainte de dorinţă, fără trudă, toate să ţi se împlinească şi să nu iubeşti floarea şi cerul. Nerodind în traiul tău cîntec, nici plîngînd, să nu fii în stare pedeapsa să ţi-o cucereşti, într-o altă lume sau într-un sfîrşit nădejde neavînd, să mori cînd e prea tîrziu, şi să nu mai putrezeşti. CÎNTEC DE JALE Biet suflet, unde mai rătăceşti? E altă lume în flori şi stele? Sau în vecii fără gînd te topeşti? E altă viaţă, fără de moarte? Sau şi a noastră e vis smintit, şi nu e nimic mai departe?... Cînd frumuseţea se face pămînt, tu mai rămîi doar, amintire? Dar amintirea se pierde-n cuvînt... 39 Cîntecul tău am vrut să-l cînt, din tot ce este sfînt în mine, însă în mine de mult nu mai sînt... PENTRU SUFLET într-un lăcaş de părăsită rugăciune, cu bolţile încovoiate coaste, o candelă în chip de inimă săpată... Şi din altar, cuvîntul se-nălţa: «Mărire ţie, blîndă şi-nţeleaptă, cu părul rîu de soare mătăsos, cu ochii de senină străvezire, cum numai cerul primăverii poate fi; şi mîini în care alintată sărutarea caută cuib al mîngîierii reci... Icoană îmbrăcată în argintul suferinţei, tu, veghe dorului şi floare a dorinţei, 41 fii veşnic preamărită întrutoate; că lacrima din raza genelor aprinde întreg negrul lăcaş de rugăciune, în care inima tăcut se stinge.» DEPARTE, TÎRZIU Oraşul e străin. Norii apasă greu pe turnul prăbuşit, seara se lasă neagră, ca într^un tablou învechit în care te cauţi, doar te vei găsi şi pe tine... Sc face tot mai întuneric; e poate mai bine. Lung o goarnă sună: părăsit, părăsit... Tristeţea primăverii, dulce ucigaşă, stă la pîndă pentru fiecare gînd... înverzirea a fost rece. Rîul trece, atît de frămîntat, parcă ar sta. încotro să pornesc? Obloanele se închid, uşile se trîntesc, un ceas bate, bate nu ştiu cît... 43 E noapte deasă. Un cîntec aş vrea să fiu, cîntec sau gînd. Dar ce? Nu ştiu, că am uitat tot, şi toate luminile s-au stins. Oraşul învins m-a învins... Pustiu şi departe... Tîrziu. VEDENIE Din gîhdurile care se zbuciumau odată n-a mai rămas nici unul întreg, nevătămat; trăieşte doar pierzarea, cum stăruie să se zbată, în brazda ruginie de pluguri răsturnată, frînturile de şarpe în zori de zi tăiat; amurgul îşi aruncă pustia peste mine, durerea însăşi fuge. E linişte adîncă, şi nici măcar speranţa de-acuma nu îşi ţine credinţă pentru suflet. Şi inima e stîncă. Dar iată că tăcerea de-un sunet e tăiată, cu salturi se ridică chemarea sfîşiată şi ţipătul se urcă sălbatic, mînios... 45 într-o penumbră verde, o hîrcă rău ştirbită în tremur scîrţîieşte cîntarea repezită, pe o vioară neagră, cu un arcuş de os. SEARĂ DE ÎNGHEŢ Cloncanul, fîlfîindu-şi reverenda de abate, prin goalele văzduhuri vîslitor se-abate, chemînd surate din vîntoasele turbate. Sonor, cu răguşeală, prin învineţit decor de nor, răspunde, cîrîind, un stol, suind pe hora orizontului pustiitor, în vreme ce Tăria scutură o fulguire din cereşti cristale sfărîmate. A scăpătat la timp, intrînd în depărtare, bolnavul soare, mazilit Ban mare, 47 cu pătură de umbră trasă peste cap, abia se mai arată. Mofluz, a părăsit tarlaua nearată. Din perna norului, acolo unde vechiul asfinţit mai adineaurea s-a odihnit (prea stăruise urma încăpăţînată), a început să curgă fundul unui sac, prost peticit, ca puful alb de lebezi jumulite, ninsoare îngroşată. Pe urmă, cineva în nevăzut, aruncă, destrămîndu-le, romantice garoafe albe, în neştire, pe aşternute măguri brumării, în amintire închinată unei fete mari, poveste depărtată în trecut, pînă la margine de cimitire. Trist, bolta cerului se-ntunecă, sfinţind mai jos; se-ntorc de la pădure, negre fulguiri, stăncuţele de chinoros, cu larmă frîntă, pentru noaptea care se împlîntă. 48 Răsună pîrîit de vreascuri, cînd părechile în cuiburi se aşează. Bine-albăstrită, vitregia înnoptează. Acum, prin pîcla ce, oricum, închide îmbîcsiri de fum pe orice drum, o tobă-n nevăzut dărăbăneşte: drum, drum, drum, în vreme ce, de tot mai zgribulit, biet sufletul înfrîngerea îşi plînge. Bezmetic, vîntul plimbă,-n urmă, mătura prin şanţ, cu deşănţare-naintînd şovăitorul contradanţ. Grotesc, « pentru vedere », simulează hărnicie, făcînd risipă de silinţă: în neştire strînge gunoiul putrezit al frunzei fără sînge. PRIMĂVARĂ FISTICHIE Roşie, înverzirea, dovedind pripirea, întîrzie; zarzări, timpurii, îţi sorcovesc flori de hîrtie; arătura nezvîntată lipiceşte, tencuind noroaie; peste cîmpuri fumegă înecăciune acră de gunoaie; sîcîie un anost cîntec, aciuind descîntec monoton, din ceşti albe, de cafea, pe crăcănaţii stîlpi de telefon. V remii, findcă a trecut năuc, fără ceas, îi dă-n sincope glas, la timp pierdut, un cuc. Pe întinderea dreptunghiular arată, tremurată, ploaia se arată. Timp urît înseamnă un belşug frumos. 50 Văicărind placida behăială, oile merg, merg, cu botu-n jos. Gheaţa lasă balta prinsă-n copcă, ciob de-oglindă, care, fără de cobire, pîrîieşte. Gălbenire pe nuiele: în omizi de ciucuri, tot alunul maioneza de paradă înfloreşte. Pasul fleşcăie, intrînd pătrunzător în primăvara-jucărie; parodie scutură ninsoarea mieilor, risipă luată-n rîs: confeti de hîrtie. Prea fireşte numai dorul cel statornic trecătorul gînd apasă. La canton, bariera, cumpănă de puţ, contrast, pe gol se lasă. Trenul negru hornăreşte, gîfîieşte, mic în larma monstruos enormă, jubilează expansiv, emiţînd un lamentabil fluierat ce, imediat şi sacadat, dispare-micşorat, cu pufăit expeditiv. Apoi, rar, nu-i fie de deochi! 51 a renceput, mai anostă, cu persistenţă, plictisita ploaie. Şi a tot ţinut, pînă cînd, leoarcă subt cămaşa ruptă norului, pe infinitul liliachiu, s-a lăbărţat luna, greoaie. Chiar atunci, grăbind în rotituri ciomagul, la mai mare dragul, s-a ivit obişnuit om pămîntean. Multştiuta scîrbă de porcar, înţolit în treanţă de mintean, îşi convinge, prin izbelişti, scroafele grohăitoare să cîrmească spre cătun, din devreme înjurînd cu Paşte, în răstimpul cît tuşeşte tot ca la Crăciun. Bineînţeles că, semănătoreşte, bea-n lulea tutun, dacă nu-i şi nu-i altminteri rost să se îmbete tun» AMURG DE TOAMNĂ Din pomi au curs ruginiţii bani foşnitori, subt fiece trunchi o comoară. Crengile au rădăcinat şerpi în nori. Frunza lîncezeşte mireasmă amară. Şoapte seci trec poteci, zboară-alene coţofene. A îngheţat pustiul în giulgiu de brumă, pîlpîitoare candela brînduşelor stingînd. încercarea de cîntec sugrumă zbor desprins de pe ramuri de gînd. 53 S-a închis orice vis. Pe subt cer greu, de fier. Peste tot necuprinsul fără de drum, soarele-a crescut trecut de aur învechit, sfărmînd rugul unor înnorări de fum. Clopotele din cimitirul văilor au ostenit. Dăngănind, prohodind, un sfîrşit... neîmplinit. Duhul negurii acum cutează, priveghează, jeluirea greierilor, de oriunde, mai departe, cînd albastra noapte sîngerează, ridicînd lumina deasupra-mpărăţiei moarte. Ş-un lăstun, ca nebun, dă tîrcoale lunii goale. GÎNDURI ÎMPOTRIVITE Nu plînge, ca să nu ucizi florile, închide ochii viorii. Aşteaptă zorile. Florile, şi fără tine, vor pieri. Roua ochilor tăi vestejeşte, lacrima cerului înviază cîmpia. Visul în care viaţa trăieşte duce spre moarte Tăria, Iubindu-le, fără de milă smulgem florile, împodobind ţarina ce pierzanie cheamă. Toamna a oprit viorile, zorile cîntă aramă. NOAPTEA NEBUNĂ în odaie s-a lăsat tăcere... şi e noapte... Mlădios trup gol, mireasmă de porumb şi mere coapte. A îndurerat descîntec legănat, încît simt că gîndul o să se desprindă. Vis urît... în oglindă... Şi atît. înainte de a fi a mea otravă, mă dureai în inima bolnavă, cum pe cer îl doare, în pătrunderi, prima stea, cum pămîntul suferă la-ntîia floare răsărită de subt nea. 56 Astăzi, însă, suferinţa e ştiinţa nebuniei care vine, şi în ţeasta asta bate: « Mai iubeşti ? » Atît mai bine! Vise sfărîmate... (Ştiu, şi basta!) Sărutarea-ngheaţă rea, dăruind vis ce durea. Fără suflet, chip frumos, tăinuind veciei os, cui sortiseşi dragostea? Dorul nu ţinea să stea... A căzut în gol o stea... înţelegi ce prevestea? Degete trosnind a descleştare seacă... Semne în dulapuri bat a piază... Moartea pretutindeni înviază... Revărsările în ceruri se îneacă. Prin grădină cad mereu, cu şoapte, de pe ramuri, mere putrede, bufnind în noapte... 57 Luna plină, din pervazul de fereastră, a vărsat ceaşca de lapte în sticluţele cu doctorii bandajate în hîrtii. Pin' la zi, galbena lumină, mai tînjind tămăduiri, suspină. în odaie e tăcere. Luna cere... Luna moare... ...Imediat, cel mai stricat scaun bătrîn, părăsind pe aşezaţii care-napoiaţi rămîn, bocăne galop în şchiop hop-hop, pe trei picioare, şi din goană, se opreşte numai pentru-o altă toană: apucînd a face curte înfocată-n dosul casei părinteşti, repezit şi insistent, dormeuzei, subt fereşti... Uite ce se-ntîmplă, dacă te pripeşti! Şi de scaune stricate trebuie să te fereşti!... SUFLETUL AMANTULUI SINUCIS Sufletul amantului sinucis bătu la porţile raiului, •, Şi vămile cerului s-au deschis. Sufletul era trist, inima lui, tot rănită. Dumnezeu, cu dulceaţa graiului, i-a zis: «Multe ţi se vor ierta, pentru o iubită. Vino în grădina crinilor, uită-i glasul, ascultînd cîntecele îngereşti, focul stinge-ţi în măreţia luminilor. » Sufletul amantului a răspuns: « Să-mi uit dragostea? — Glumeşti. Raiul pentru asta nu e de-ajuns. » Sufletul amantului sinucis avea o rană, purpurie floare care se scutura, sînge, în abis. Necuratul ridică uşa iadului: focul torturei ardea ca un soare în cazane cu smoală, şi din torţele bradului. «Vino, suferinţa te răsfaţă», răcni Satana, arătîndu-i chinuiţi cu mîini arse şi priviri de gheaţă. Sufletul amantului a zîmbit: « Prea mici suferinţe promiţi celui de ea neiubit. » Frumoasei care nu mă cunoştea i-am scris povestea plină de nevinovăţie, aşa cum a fost — şi cum e şi o să mai fie sufletul amantului sinucis. SCRIPTURI «Întrecînd viteza luminei ajungem în trecut.» Reîncepînd socoteli, pe care nu le mai înţelegea, departe, la douăzeci de veacuri-lumină, cetitorul cerului a desluşit o stea, aur vechi, în albastra pustietate cristalină. Prea mult veghease deasupra naltului ocean, ■se împlinise miez de noapte îngheţînd suflarea, aşternînd flori de argint pe ochean, cînd, o lacrimă împietrind pe cleştar, a limpezit arătarea. Străvezie, cum nici nu poate fi o altă nestemată, picătura ochiului ostenit de lungă viaţă, 61 făcu de două mii de ori depărtarea apropiată, deschizînd drum, printr-a nemărginirii ceaţă; astfel, readucînd de mult trecuţii ani, în vreme ce salbe de luceferi începură să cînte, se îngînau doruri, doinite de ciobani, împletind în nimburi raze răsfrînte. Vite blajine rumegau în gol, aburea un june. Ieslea lucea ca luna plină, în staulul negru, unde slab plăpînd înflorise un prunc, ocrotit de meseriaşul bătrîn, rămas fără lucru. Magul şi-a-nvinuit de amăgire truda ochilor. Aceleaşi noiane zvîcneau în veşnicie nemişcate. Ca un fum de smirnă suia Calea Robilor, în vreme ce socotelile vechi au rămas nendreptate. BAL MASCAT Gătit în frac roşu, se uită la ceas şi rîde scheletul cu sfredel la nas. Viorile cîntă şi cheamă la joc. Castelul deschide ferestre de foc. Orchestra valsează, lumina vibrează. Frumoasa,-n oglindă, pe piept se pudrează, cît El clănţăneşte, glumeţ şi uşor, cuvinte ce-s roşii şi negre-n amor. 63' Apoi El surîde, şi Ea se albeşte, în torţe, răşina de sînge zvîcneşte. Perechile-n goană se fac, se desfac. Pe lac ţipă lebezi speriate de foc. Fecioara leşină. Cîntările tac. Luminile suie pe scări, ca o gamă. Ecoul, — un strigăt, — în strigăt recheamă. Afară, în şuier, zbucneşte furtuna. Luminile-n torţe se sting cîte una. Din aripa harfei plesneşte o strună, un ropot, în ceruri, dogeşte şi tună... Blegiţi, invitaţii din negrul salon privesc, plini de groază, prin măşti de carton. Mari fulgere repezi apar şi dispar. Un doctor ia sînge din piept în pahar, îi smulge colanul, îi taie corsetul. Dar morţii ciudate nu-i află secretul. 64 întinsă pe targa, cu faţa de ceară, Frumoasa-i purtată-n cavou... dar pe scară, scheletul, bătînd din călcîie pripit, trosnindu-şi spinarea, rîdea mulţumit. Şi, roşie, umbra acum rîde iară. ŞAH între castele vechi, se aşterne cuprins pustiit. Lumina nopţii albastre prăfuieşte Calea Robilor, şi deodată un îndemn din nevăzuturi cheamă vraja tristă, în descîntec legănat. Frumoasa mîndră, ca o sfîntă pogorînd din icoană, sau ca o iubită-n giulgiu, suită din mormînt, se iveşte-n semeţie de crin sub clarul lunii, cu sîni mărunţi şi zîmbet crud tăiat. Paşii se socot pe pătrate negre şi galbene. Jocul măsurat îl porneşte Doamna de ivoriu, lunecînd în cutia strategică drumuri îndrăzneţe, apărată de Nebunul care zbugheşte pieziş. 66 Se scriu zadarnic mişcările ocolite, pîndeşte pierzania, din mîna cumpănită, urmărind fuga prin toate putinţele de rătăcire, pe alte dreptunghiuri galbene şi negre. Curtenii au căzut; caii s-au pierdut în luptă, toate turnurile zac, de mult răsturnate, Riga se fereşte greoi, bătrîn singuratic, iar duşmanul de abanos, cu un roib sărind strîmb, încolţeşte scăpările, închizînd orice cale. Peste meterezele Curţilor se întinde întunericul de codri galbeni, negre ogoare de toamnă, fulgere de vară pîlpîiesc mute, din tabere neliniştea vrăjii îndeamnă, alt drum, socotit de scăpare. Pumnul sorţii însă răstoarnă trupul măscăric'uiui, pe lespezi galbene şi negre, grăbind pustiir < . Stăpîna aleargă, ameninţînd şi întorcînd capcanele, spintecînd drum, pînă-n redutele vrăjmaşe nimeni nu îi prinde arătarea tot mai albă, avîntul mai aprig, încumetarea mai deznădăjduită; semnul pierzaniei îi bate grăbită zvîcnire. Tropotul calului sare unghi, din zi în noapte, şchiopătînd, 67 şi răsună cobitoare ameninţarea, cu pază, fiecare pas îşi are ieşiri spre osîndă, fiece capcană pregăteşte neînlăturată robire, prevederea şovăind, înseamnă sorţii înfrîngerii. Pustiit cîmpul creşte lovind în muchile zărilor din cuprinsul cutiei de joc nimicitor. Dar mîinile grele împing spre sfîrşit prinsoarea, dăruind o figură de lemn, căzută pradă sfîrşitului învingător. ÎNCHEIERE Se stinge gîndul, putrezeşte mîna. Sîngele inimei îngraşe ţărîna. Cine rămîne, vadă întreaga zădărnicie. Nici măcar suflet să nu fie? De ce am cîntat, la ce am suferit, am păcătuit, am iubit, m-am trudit şi m-am zbuciumat? Cît am înţeles n-am aflat. Uitare, amintire, — totuna, învierea e fără îndreptăţire, şi e nătîng că pierim pe totdeauna. Amar dorul binelui, nu vrea răsplătire. 69 Dragostea de ce m-a amăgit? Cugetul la ce n-a fost crin? în nemărginire, veşnic sfîrşit, întru pierzanie închin. SALOMEEA sau Urmările unei proaste educaţiuni ION ÎN PUSTIE Suit-am coama munţilor ca să ajung lumina. E zăpadă. în urma mea şoptiră frunzele căzute, vremii pradă. Calc, astăzi, muchii albe, de fulgere plesnite şi de mînia-ţi scrise. Din ele se tîrăsc năpîrci şi miasme otrăvite. Zadarnic am chemat raze de sus, e iar furtună! Căldarea văilor răsună, în abise. între pietrişuri spintecate de torente spumoase, cum sînt fulgii îngereşti, făcutu-mi-am o vatră ce se stinge cînd te întreb: « O, Doamne, unde eşti ? » ş-aud cum plînge stînca asudată. 73 Ieri am văzut trecînd un stol de rîndunele, ciripire lină. Sînt pasări ce la noi nu se opresc, în niciodată. Doar cîte una pică, moartă, mică, aşa cum ai văpsit-o: negru, alb şi sînge. Am auzit că tu le-ai învăţat să-şi facă lîngă ceruri cuib din tină. Acuma, vîntul m-a-mbrăcat în valuri moi de ploaie, şi mă frînge. în reazem, pe prăpăstii m-a lăsat. De-aicea văd oraşul tău dumnezeiesc şi rîu-n care eu am botezat. De aici e-aşa de mică apa lui, — nu face să vorbesc. Iar noaptea în cetate văd zvîcnind lumini, ca-n ochii stelelor de sus, — mai multe poate, — şi strălucesc, ca ochii fiarelor în vizuini. Mă uit apoi cum steaua-ntîi străbate, încet cum celelalte-şi merg rotunda cale, văd Carul, Cloşca, Scorpionul — toate, în aur, alb şi roz, tu le preschimbi ţărîna; Prea Curate, inelul lui Saturn ar fi prea mic, la degetul din mîna cu care-ai scris în cartea vieţii răsturnate. Dacă mă uit mai mult spre şoldul mării, în care dorm mărgeane şi peşti mari cît o cetate, eu ştiu că tot albastrul ei e doar un punct în ochiu-ţi, în care vremea rotunjeşte înalta ei singurătate. Mai ştiu că braţele-mi spre cer deschise nimic din Tine n-ar putea cuprinde, atît de mult înalt eşti pentru vise. Se pleacă să prindă o gînganie, o ronţăie şi adaugă, mai abstract: în teascul lespezilor am văzut zdrobite tiparele de zămisliri nevrute, dar gîndite, de vorba ta, ce frămînta făptura în şapte zile, cum le numără Scriptura. 75 Acum, ajuns la cumpănă, mă-ntreb: Brazii pe coastă, cu cît se-apropie de mai înalt, de ce-s şi mai strîmbaţi? Asemeni poate baţi şi înălţarea noastră. COR DE TUNETE SUBPĂMÎNTENE Să lătrăm bucuria; sfîntul voieşte păcatul, pentru smerenia de a fi om. SATAN Deschideţi porţile! Cu înţelepciune, soartei să ne rugăm. LEPROSUL DIN PEŞTERĂ Eu bat toaca de lemn, pentru ca să chem îndepărtarea. Umbrind cu palma privirile, se fereşte de amăgirea nevăzutelor; irisul are culoare de mi-mă-uita. ASCENSIONISTUL Pasări de mare ciugulesc, nesfîrşitul ochiului ceresc. 76 IROD CHEAMĂ DANSUL în lămpi greoaie, înfloreşte focul, ca aurul din mima de muşeţel... Pe cer, peste terase, ramuri cer, temut, lunara lampă — clopoţel atît de mut. Şi noaptea creşte: la nesfîrşit, în curtea cu păuni, în ţarcul cu gazele, în chioşcul viermilor de duzi, şi pe răzoarele cu viorele, şi în tot locul. Din cuşca cu zăbrele de oţel, răcnit-au leii de trei ori, şi au tăcut, şi-au adormit. Veghează două fluiere în gura sclavului împreunate. Şi-auzi ţimbalele de-aramă. Auzi cum bat prelung, cînd cîntecul sfîrşit recheamă 77 în ceruri aruncate, iar sunetul. Şi-n urmă, iar tăcerea. între toţi idolii, eşti întîia păpuşă bolnavă. Precocitatea ta ştie să-şi preţuiască vestejirea, mai bine decît orice floare. Să vină Salomeea, ca un şarpe tîrîndu-se spre strachina cu lapte. Cu ochi de aur, în aurii inele, cu pleoape de cerneală, cu tîmplele înrămurite de vine verzi ca fierea, cu unghiile văpsite-n fapte. Vreau să-şi dezvăluiască cele şapte învăluiri, subt care-şi poartă reînvierea şolduri stearpe, din zările nerăsărite în trena de beteală cometară. Evocînd dorinţa, mai calm: Surîs de Mare moartă... 78 Un văl sînt norii sfîşiaţi pe cer, lăsînd ca să se vadă, în paradă, bolnava erupţiune de stele, exaltate în eter. Pot spune că mai mult de una vrea să cadă. O, eîntec nesfîrşit, lin legănat de picioruşe albe, zăvorite cu inele şi cu brăţări ce te sărută, cu o răcoare prefăcută în şerpuiri atît de scumpe, şi de grele. Acum e tot oraşul adormit. S-au stins luminile pătrate, în radă corăbiile s-au despînzit ca o pădure-n iarnă. Smucind în lanţuri, încovoaie danturi ancorate... Şi-ntunecimile, atîta de curate! Funinginea nocturnei să se cearnă. Acuma doarme tot oraşul. Cei mulţi, în somn, cu frămîntare de dorinţi te caută-n a visului singurătate. E încreţit talazul, ca subt rindea talaşul, în ochii tăi. De mult ce sînt cuminţi, trec peste-nchipuiri neruşinate. 79 Luna, fruct al nopţii, străvezie în simţiri, a fost muşcată pe jumătate. Acultă, cîntecul morţii de trandafiri... Mi-e foame de poftele tale întunecate. Frumuseţea ta îmi era durere în nepăsarea jocului tău. Fluturi înconjură lampa fumegată cu său, frumuseţea ta o va încolăci suferinţa mea din tăcere. Un melc şi-a plimbat trena de argintie beteală, sau luna scrie. De cedru sînt spînzuraţi duşmani, pentru bucuria noastră, din graţia zeilor. în moleşirea prăfuită cetatea doarme, violetă adormită. Noi mîine vom avea furtună. Zeii au hotărît să înceteze seceta Iudeii, de vreme ce vorbesc toţi porumbieii pe fruntea unui templu, împreună. Marea linge gropile cu ierburi pletoase, ţîşnind în sîni de golf bale sărate, 80 tunînd un cîntec nou, urlînd dezlănţuirea fără ţel. E atît de monoton prea tîrziu: broaştele albe cu ochelarii de bronz privesc cadranul lunei, din care, sfărîmate, au căzut orele. Se stinge dintrodată felinarul roşu, la bordel. Doar străjile, cu lancea zăngănită pentru ecou, mai bat în uşa templelor, să vadă dacă-i zăvorită, şi spărgătorii bîjbîie, vrînd să despoaie şi cîte un cavou. Din haine desfăcute, te arată în mantia de purpură şi de dorinţe sfîşiată. Mîna lui mîngîie sceptrul, cu o formă atît de istorică, pe c%re se preling opale. Conciliant în persistenţă, monarhul propune alt preţ pen-tvu dorinţa vitregă, soli citind vizual ritmul minor al dansului, privit din înălţimea tronului, fără alte pretenţii To-ţi dau comoara-n care ard atîtea nestemate, a ta-i lucirea lor, $1 primeşte mărgăritare care mor, şi farfurii cu diamante reci, ca grindina în ploaie* Excesiv: Ia şi catîrii cu hamuri cu tot, ia şi maimuţele mele favorite, şi un rubin, ca un cărbune jeruit. Că tot ca flacăra din lămpi greoaie, ferecate, în cupa sufletului meu domnesc, roşesc în rană, atîtea limbi de foc, ca-n şirele de paie. O, desfăşoară dansul pămîntesc. Salomeea începe primii doi paşi — e mai ales admirat întîiul. Se aud apoi carele cu roţi de fier şi cu gunoaie. Ochii cuptoarelor în care creşte azima nouă, însîngerează violent zidul grădinilor. Se schimbă garda. Cineva ascute un cuţit, sau cîntă o pasare. Bucătarul spintecă peşti graşi de metal. Urcioa-rele care au mers prea des la apă se sparg* Cerul e cernit, cu premeditare, din voinţa întreprinderilor de pompe iremediabile şi anonime* 82 NEÎNTÎLNIREA Trebuie înlăturată ftizia cîtorva frunze, cu sînge de toamnă, necesare începutului obişnuitelor elegii. Şi să-ţi spun o mulţime de lucruri ştiute. Te-am văzut împărţind lumina, în soarele care murea. Te-am văzut împărţind lumina pentru ei, şi numai tu erai lumina mea. Pe dealuri de var dormeau şopîrle între înfloriţi ghiocei. Eu nu sînt rea: te-aş fi lăsat să mă săruţi, lîngă cercei. Lung buzele să-ţi tremure pe gura mea, pe ochii mei, cînd îi găseşti pierduţi. Se-ntunecă din ce în ce mai tare. Danţul meu şi ura mamei ar fi frînt tăria lanţurilor tale. 83 Vezi lanţul ce picioarele îmi leagă atît de scurt că n-aş putea nici să alerg? Te-nvăţ să-l rupi şi să mă ai întreagă. Şi sîngele cu o batistă am să şterg. Nu vrei? Povestea e prea veche — asta nu ar împiedica paşii imposibilului în scoborîre. \j Iese luna argintie ca un fulg de păpădie. Scutură-te, luno,-n nori, şi însămînţează stele. Cînd o fi la cîntători vine dragul vieţii mele, cu dinţi strînşi, cu ochi plînşi, şi cu mărgele. Pe garduri pomii se clăteau în seară... Lunea, că ai fi zis ninsoare, şi-atîtea ori te aşteptam întîia oară... Cătam să văz — veni-va oare ? — cu unghii de argint, smulgînd argintul dintr-o floare, de muşeţel. Nalt cerul era numai pulberi de oţel şi stele tunătoare. 84 Acum, în pat, am răsfirat toţi trandafirii, şi-n păr mulţi trandafiri am agăţat, unu’ în dinţi, un trandafir de stofă. Mă doare capu’, de atîtea flori. Credeam că Dumnezeul tău e al iubirii... pe urmă, am aflat că vrei să mori si minţi, în fiecare strofă. în cireşul din grădină greierul cînta. Venea mierla, şi, blajină, îl mînca, şi fluiera. Amuletele de pază, pentru înlăturarea sorţii, le-ai zvîrlit, ca să le porţi singură. Harapilor, fiindcă-ntîrziau să puie masa, le-ai legat de grumaji o lingură. Pletele ţi s-au stins în vînt, ca flăcările torţiL De fard şi de durere, sînt ochii mei ca două viorele. Iar ochii tăi plecaţi, aveau lumina ce joacă noaptea pe comori fugare. 8S De-atuncea sui pe rîpele de piatră din care vulturii-şi rup zborul. Atît de singur şi de sus, încît, să vrei, n-auzi a mea chemare. Pe lespezile-nguste eşti Ion Botezătorul: vrei să-ţi îngraşi credinţa cu lăcuste! Recent s-a constatat că alimentul are gust identic cu al icrelor negre, în special cele gravide au savoarea tescuitelor. Acuma e tîrziu. Toşi cîinii latră. Lătrau toţi cîinii cînd te-am aşteptat, privind cum luna se tîrăşte, pe case de pămînt, şi străzi de piatră. Da’ cînd s-a şters tot banul cerului, m-am eclipsat. A cest din urmă ban e cerut de un vînzător din Ţara Norilor De Munte, pe vînzarea aripilor tăiate unui înger prefăcut în pasăre; — plată la vedere. Ea vrea să vadă cum i-ar sta găteala. Din mîna sclavei oglinda se sparge : semn al nenorocirii, sau al unei mici neîndemînări. Acestea fiind uneori ireparabile, Salomeea îşi aşează cele două bucle implacabile, veşnic răzvrătite să ascundă urechile. Apoi, ascunsă într-un tron, fumînd muguri de cînepă, priveşte execuţiunea. Dimineaţa se ridică repede din Huri care curg încet. 86 Adierea sună argintăria frunzelor. Marele îngrijitor umflă bucălat obrajii, sună din corn, şi scoate din cuşti cîinii obişnuiţi să lingă săgeţile vînatului şi buturuga condamnărilor. Tăcere: în zori ziua creşte! Tăcere: securea izbeşte! Sar raze, din gîtul tăiat de secure. Dar Irod cu ochii-n uitare, ducînd în braţe un copil vinovat, mai alb decît orişice crin de pădure alunecă-n sînge şi-n soare, şi gemete-nchide-n palat. Refren: în cazanul lunii a-nceput venin să fiarbă; — ţi-aş fi dat cercei de flori, şi inele înnodate dintr-un fir de iarbă. HOHOTUL FURTUNII Tot nu crezi că mori? Ha, ha, ha, ha, ha! Replica rămîne fără de rimă, cum, era de aşteptat. 87 CAPUL LUI ION VORBEŞTE DE UNUL SINGUR şi alte persoane la fel ION Un colan de piatră de fîntînă, pentru ornamentarea grumazului şi a modestiilor adinei. — Sîngele curs pe obraz îmi încălzeşte frigul soarelui. SALOMEEA încătuşaţi gîtul şoimului — ca să ciocnească în frunte porumbieii sălbatici. VRĂJITORUL Tăiaţi limba papagalului — ca să vorbească. MARELE ÎNGRIJITOR Am pus botniţe sclavilor — ca să culeagă piersici. ION post-mortem. Creierul mi-e legănat de cadenţe nenţelese. O procesiune de prinţese au dus pe Irod împărat la pat, dar nu şi la culcat. SALOMEEA Din sînuri înflorite mustesc spre mine voluptăţi, tu, surîzînd, dinţii-i arăţi. Ziceai că Dumnezeu promite răsplată clipei netrăite. CĂLĂUL Călăul, cu securea lui, ştiau că rîndul o să-i vie, pe tava de cofetărie, pentru iubirea nimănui. BUCĂTARUL Plină de nevinovăţie spuneai: «Nu tai gîtul la pui». Refren Decapitat, trupul sărea şi-n jurul puţului juca. ION în sînge cald iubirea-ţi scald, cu « nu mai sînt » ţe-am umilit? O, gîtul gol, ce rotogol, rotund. Tu m-ai minţit, eu îţi răspund. Refren : Decapitat, trupul sărea şi-n jurul puţului juca. ION primul adaos îngroapă faţa mea în pieptul tău şi gustă farmecul părerilor de rău. A trebuit să îţi ascund, din adîncimea închisorii, •că te-am iubit mult mai profund timid, ca toţi nemuritorii în ocaziuni funebre. Indicaţie de regie : Şi ochii lui clipeau mereu, şi limba tremura mai greu. ION al doilea adaos Azi mă deschid în vid, să înfloresc vertebre, — copiii caută arşjci curate. La ce să-ţi fi mărturisit că te iubesc, — în dans m-ai frînt, — cînd în ştiinţă toate se-ndoiesc. CORUL laudativ, cu gradaţii, în unison superlativ, eunucii Sfînt!... SfîntL. Sfînt!... Sfînt!... 90 ION al treilea adaos Vreau, cum mănîncă pasările cîntătoare mei, să guşti din murele şi greierii ochilor mei. Şi-ngroapă faţa mea în bucle mici, sărate. Refren : Decapitat trupul sărea. Dar fatalitatea, în continuare, îşi începe moralitatea. SALOMEEA Aureolă ciudată, palidă ca fosforescenţa lemnelor putrezite, îţi înmoaie fruntea sfîntă, şi cîte muşte verzi s-au adunat!... ROABA Ce goală e luna plină! nu e aşa, domniţă? CĂLĂUL Am auzit că Irod a chemat un copil-de-casă cu un lighean de fier (gol) şi cu o pană de porumbiel alb. ROABA Irod vrea să omoare şi el. CĂLĂUL E indigestia, indigestia! 91 SALOMEEA Cine nu şi-a desfăcut jucăria, ca să găsească tărîţe scumpe ? ROABA ţipînd Herodiada a cerut niţică grăsime, pentru lustruirea desăvîrşitelor sale unghii. Cîntecul: Iară Irod împărat, Cana Galileii, auzind s-a mîniat, Cana Galileii. VRĂJITORUL Cuvintele noastre sînt copaci pe drum; opreşte-te în răcoarea înţelesului umbrit. UCENICUL .Vîntul a luat toată recolta frunzelor, şi Irod şi-a gonit copila. Foşnetul continuă absent. VRĂJITORUL explicînd misterios Era prea dulce vinul la masă. 92 CÎNTECUL DE PE DRUM SALOMEEA Din mei roşcat, zbor vrăbiile-n stol cu pieptul de cenuşe şi grăsime. Păianjeni dorm, în puful alb de mărăcine. Şi-i cerul fără frunze... Ştiu, e prea mult gol. Pasc caprele, pe umeri de colnice. Au ochii mei, sînt însă mai sperioase. începe haina nopţii tot mai mult, în copci de vînt, să se ridice. încep să pice stele lunecoase. Şi-atît de rece-i viaţa, în singurătate. Găsisem peste zi, un flutur rătăcit. L-am pus la sîn, ca-n floarea caldă, poate că-mi era drag, şi de-aia a murit. E violetă noaptea ca liliacul, în sălcii groase, plîng subţire bufniţele moi. Liliacul frînge zborul înspre noi. 93 Sprinceana lunii s-a-ncruntat în noapte şi frunze care au murit mai plîng în foc, şi plîngem în noroi. Iar Dumnezeu împunge foc, pe bolţi, cu acul. Şi stele curg, cum dintr-o frunză de cucută lapte. De-acum, copiilor-de-casă le lasă toate jocurile mele. Păpuşile cu ochii de mărgele, cum le-am croit în trenţe de mătase, ai să le vezi în cîte-un colţ zvîrlite. Acum mai des, cu timpul tot mai rar, întîi mai noi, şi dintrodată învechite, între gunoaiele de la bazar. Atunci, la mine te-i gîndi din nou, căci cîteodată n-ai la ce gîndi, mai bine, şi ai să căşti, strivind o muscă dintre cele ce-s albine, pe geamuri blonde, din băşici de bou. în seri însîngerate, ca-n atîtea ori, cînd subt fereastră-ţi cîntă muzicanţii cerşetori. PROCESIUNEA DE PRINŢESE Ducînd în pumni un strop de apă cuTsoare care se răsfrînge, ne-am îndreptat înspre morminte. Groparii pentru mîine sapă. Să-i lăudăm cum ştiu să cînte: 94 de fata cea mai subţirică, o fată mică, fără minte, în ochi cu flori de livenţică (o floare-n care ţii veşminte). MĂSCĂRICIUL în pădurea de bronz şi praf, în fundul smarag-dului, trăieşte un rac albastru. Şi îi cresc lui la loc foarfecele, de cîte ori i le rupe octopodul. POETUL Şuviţele părului vostru, braţele sepiei; trupul vostru e alb şi brun, ca osul de sepie. MĂSCĂRICIUL Vorbeşti de osul ce se aşează între gratii, pentru ca pasările să îşi ascută pliscul! Sufletul e îndărătnic... (împotrivindu-se unuia nevăzut.)'Ho, nu pune laba! Ce, vrei să crească racul la loc? (Replica trebuie exprimată fără gest manual.) HERODIADA E TRISTĂ Ca mamă, planu-mi chibzuit a reuşit. Măriţi să fie zeii, 95 căci pasul capital, al Salomeii, în templul familiar va fi compătimit. Prin staulul unde-s paie rumegate şi bălegarul cald mirositor, mă plimb între cirezile bălţate s-aleg o răsplătire zeilor. Aparte : Ah, iată-1: atît de mîndru, că ar putea fi Dumnezeu. Atît de puternic, încît ar urni singur Carul Mare. Trebuie consultat Astrologul. Mugeşte albul taur — nu-i prea mult ? Un taur pentru răzbunările femeii? Vezi, are nările mai roze ca mărgeanul, şi ochii de aur, cum sînt toamna teii. -Bălăbăneşte şi coada lui atîta de stufoasă, atîta de regală! în sfîrşit, vicleanul preot astă jertfă cere. Şi cum dorinţele, şi fără el, s-au împlinit, sînt necesare sacrificiile. în casă şi plăcere. Un muget, aburi, junghiul săgetează. 96 Cirezarul plînge. Din rană se ridică arc de sînge. Herodiada într-o sticlă îl culege şi-l păstrează. Flăcările ling poalele cerului. Augur şi bucătar îşi împărtăşesc mărunte măruntaie. 'Herodiada înfige cuţitul ucigător într-o perdea tremurată, crezînd dedesubt un om. Dar nu răneşte decît fuga guzganului, de la seminţele de bostan. SALOMEEA în culisele depărtării Aştept să vină vînt de seară să ia din frunzele căzute, ca altele s-aducă-n loc. v"' Răsare luna, strop de ceară pe ceruri cu argint cusute, şi zarea se destramă-n foc... Fără-ndoială, e un rug pe care se jertfeşte un taur, alb în ce priveşte culoarea. Undeva departe, peisajul se face la loc, rotind decorul. Stejarii cîte-o ghindă zvîrlă, şi crapi negri sar pe gîrlă. 97 MOARTEA SALOMEEI Tată, cîinii tăi m-au gonit din curte şi slugile tale m-au scuipat. O singură roabă a fugit cu mine. Tată, nu-nţeleg de ce te~ai răzbunat şi nici pe cine. Oare n-am dansat destul de bine pentru ca să-mi dai mai mult de ce-ai jurat? Tată, cîinii tăi m-au gonit din curte şi slugile tale m-au scuipat. Şi numai roaba cu care n-am glumit niciodată te-a fugit şi nu m-a lăsat în urgie. Le va fi dat ca de obicei mîncare la pasări, cînd au avut grijă să moară în colivie? Vreau urechea ta, atît de milostivă şi de mare, să se plece, să m-asculte, cu plictiseală şi-ndurare. Aş cere pîine şi două pastile de parfum. Rătăcesc, de atîtea zile... Lupii urlă, şi nu vor să mă sfîşie. Şi clăcaşii pe moşie mă privesc, şi nu-mi fac rău; vezi, asta nu e bine. Am ajuns hotarul ţărilor străine. Tată, aici migdalii nu mai înfloresc ca un obraz de fată. Lung, Drumul Robilor îmi duce paşii nestatornici azi. Şi paşii mei se despártese mai greu. Cîteodată, buciumă păstorii în zare, amuletele de noroc clănţănesc în vînt. Pădurile îşi fumegă tămîia. Amare sînt izvoarele de sare. Tu m-ai pedepsit pentru omul din pămînt care vorbea prea mult de zenit... Am slăbit îneît ochii mi-au cotropit faţa cum oastea ta înnegreşte Iudeea. Acum, chiar de m-aş întoarce, n-ai mai cunoaşte pe Salomeea. Mereu mă tot gîndesc la gura lui fără noroc, cu ce blesteme binecuvînta stropind cu busuioc uscat. Era un melancolic încăpăţînat, fatal... Şi părul lui, atît de natural buclat... De ce s-a răzbunat aşa de crud, ca orice imbecil sentimental? 99 Vai, tată, ochii lui îmi ard veşnicul foc, şi lacrimile lui le-aud... Departe cîinii tăi m-au gonit. Aici pustiu-ncepe alb, cu fluiere de oase. Cămile se adapă şi pleacă, toţi negustorii rîd de mine, sărutînd limba altor fete, mai frumoase. Ţi-ar place şi ţie... Slugile tale m-au scuipat, tu m-ai gonit de lîngă tine. Cînd puteam să mai am a împrejurărilor gingăşie. Mi-e dor de şarpele meu de aur, de maimuţele tale şi de tine, poate. Mi-e dor mai ales de gîtul lui din care picurau rubine închegate. Roaba care m-a călăuzit, să-ţi vestească, să-ţi spună, fiindcă eu n-am învăţat să scriu, ce supusă am rămas neînţelegerii. Ca bunătatea ta să fie mulţumită, aflînd că n-am să mai fiu. Salomeea moare, distrată de nemurire. O buclă din părul ei, o aşează un înger în cuiul 100 unei stele, în vederea recreaţiunei cometare şi întru spaima Astrologului de la Curte. Apoi, o spumă palidă întrece buzele ei, pahar în care s-a tulburat mustul, strivit din strugurii dorinţei, de piciorul întîmplărilor dezlănţuite cînd trec în alegorie. Seara devine, dintrodată, inevitabilă prin obişnuinţă, în revărsări de culoare din triluri de garantă. Roaba îşi înţeapă pieptul cu un ac de siguranţă, desăvîrşind ceremonialul. Pe mormînt au să înflorească crini negri, şi au să treacă pasări cu picioare de aur, pe cerul care a fost verde. Dar nu e chiar fastuoasa înmormîntare cu torţe! ROABA PLÎNGE RĂSPUNSUL în apoteoza dezgusturilor semimorale, în care mor şi personaje fără importanţă Pentru costumul acestei persoane se vor procura nişte ochi albaştri, ca penele de gaiţă, singura pasăre supranatural albastră. O, de ce îţi sînt braţele-ngheţate, ca zăpada din unele ierni? O, de ce, cînd îţi ridic mîna, nu mai poţi să vrei s-o aşterni? 101 ' - Buzele tale sînt violete, văpseaua greşită, din sîngele lui* O, de ce nu-mi mai vorbeşti ceea ce ştii că n-am să le spui? Credinţa lor promitea iertarea celor ce iubesc toată viaţa. Dar mai mult decît viaţa lui l-ai iubit ca să-l ucizi dimineaţa. Şi fiindcă n-aşteptai nimic, te-au răsplătit. Un vultur s-a desfăcut, pe colţul de stîncă, şi se umflă la mirosul stîrvului. Şi gîtul îi e sîngerat, în loc de pene, ca al sfîntului. Dar n-o să te mănînce, încă nici zeii, cei cu cap de bufniţă şi trup de om. Ca să nu te roadă şacalii, cu muierile hiene, ci numai viermi, ca miezul unui măr cules din pom, muşcat pentru cunoaşterea de bine şi de rău, am să prăbuşesc pietre pe obrazul tău. Şi fiindcă nu mai poţi înţelege de moarte, am să-ţi arăt mai departe că te-am iubit şi eu, cu tot lanţul robiei. 102 Ş-am să te pot săruta, mai multe ceasuri, în gheaţă, pe sîni, pe multe locuri şi pe faţă. Aici, la marginea pustiei cu ciori, îngrămădind pe sufletul tău bolovani, în loc de flori. Apoi am să desfac inelul cu otravă şi am să sug reîntîlnirea ta. Cînd noaptea creşte, jocul, pe care n-ai să-l mai auzi, în infinit, în curtea cu păuni, evantaiuri de apus, în mlaştina cu bivoli şi elefanţi profetici, în frunzele de duzi, ronţăite de omizi pentru mătasea de amurg, şi-n cerul cu minuni, inutile în complicaţii, şi în tot locul. Aici încetează cîntecele Salomeei. FLORI DE HÎRTIE POEMELE TRUPEŞTI Părul tău s-a vălurit, încît, — şerpuind şi ostenit, — se lasă, peste umeri, pe obraz — apoi pe piept, pe gît. Mult mai blond ca floarea blondă de pucioasă, peste umeri, pe grumaz apasă. Ochii tăi safire sînt, montate în a genelor umbrire ascuţită. Apa lor, de negru sfredelită, dintre gene cizelate şi bronzate vrea să mire, cu privire ce irită — genele să se răsfire, — să respire, ochii tăi — safire. Ochii tăi de înger şi de vită. 107 E un trandafir roşcat şi decoltat în foi gura ta, cu buze moi, între care se afundă sărutarea ca o gheată în noroi. Gura ta — pe buze cu chemarea (nevenită), gura ta, de sînge unsă şi de sarea umezelilor din noi. Sînurile tele, sînurile tele zgîrie; te poţi zgîria şi cu inele. II Vreau pe fonduri vechi de aur, ca-n icoane bizantine, să pictez în alb şi roşu trupul tău. Părul să-l aşez şuviţe şi să-l colorez ca toamna-n frunze. Ochii am să-i fac triunghiulari, tot aşa ca fluturii de seară în obrazul transparent. Gura ta va fi o fragă care rîde cu părerile de rău. . Gîtul tău, cu tremurarea ce în neastîmpăr bate, va fi brun ca o havană, sînii, jucării nebune, numai cu un punct am să-i însemn, ca s-arăt în talia subţire ciudăţeniile bolnave. 108 Iar picioarelor descrucişate le voi da culorile dintr-un buchet de trandafiri. N-am să uit că-s trandafiri de-aramă, de argint, de pluş, şi de jăratec. N-am să uit că-s trandafiri ce-s negri - - galbeni - piersicii, şi de zăpadă, şi că-s alţii mici ca unghiile tale. III Eşti tu — ştiam că ai să vii cum ştiu că, după noaptea de veşnică iubire, vei părăsi în zi tot ce-ai iubit ca să te mire. Şi findcă tac, ai să-mi răspunzi, ca să te-ascunzi, cu întrebări, sau cu un gest, şi au să-ţi fie ochii mari... ca două ore de arest pentru şcolari. Am să-ţi şoptesc atunci minciuni, ca să-ţi provoc neînţelesul. Şi-n loc de zîmbet roşu şi amar, din gura labă mică de homar, îmi vei şopti: « Eşti tu alesul », rostogolind sideful alb în ochii de păpuşe si cheia-n use. > y 109 IV Femeie cu pantofii roşii, femeie cu pantofii roşi, ce bună eşti, fiindcă vrei cu milă să mă chinuieşti. Ochii-ţi sînt tăciuni, buzele minciuni, gura muşcată, nemuşcată. Palidă lumină, trupul tău suspină, trupul tău, lumină din lumini de ceară. — Cine cere n-o să piară, dacă are nume bun. — Şi spun: De ce, de ce nu vrei să taci? Eu sufletu-mi deschid, tu haina să-ţi desfaci, fiindcă negreşit mi-ar fi trebuit un infinit foarte mic, sau nimic; sau atîtea cîte tu nu eşti. Da! de ce, de ce nu mă iubeşti? Vrînd să te ascunză, gura ta surîde ca o frunză ce se-ndoaie în grădină, în rugină, şi în ploaie. 110 V O dragoste de sînge palid ne-nşerpuise sugrumînd dorinţele oricărui gînd. Şi desprinzînd profile negre pe paravanul conştiinţei. Frumoasă ca o stea de mare cu gestul tău de delăsare. în stropi lumina picura. Lungi genele ţi-erau închise. Ca să revadă ce simţise întregu-ţi corp de catifea, ce-n broderiile de vise clipirile îşi îngîna. O dragoste de sînge palid cu gînduri care cresc în umbră ca florile pe întuneric, o dragoste de sînge palid. 1913 SINGURĂTATE Ce violet e cerul! Furtună, a-nserat. în valuri cade ploaia şi pomii copleşeşte. E coperită zarea, în negura ce creşte. Un fulger se sfărîmă pe ceruri aruncat. Coboară noaptea neagră şi ploaia plînge-ntruna. Ecoul înmulţeşte răsunetele lungi. La pian cînţi o sonată, vrei gîndul să-l alungi, şi gîndul iar revine, mai greu ca-ntotdeauna. 1913 PEISAGIU Cerul alb: e fără margini, fără zgomot, fără nori. Numai valuri de lumină, trec în unde şi dispar. Apa-i tulbure şi rece, malul înnegrit de ciori, din răsura gălbenită frunzele cad — tot mai rar. Nici un sunet, nici o şoaptă, apa nu se mai loveşte, trestiile sînt nemişcate şi rugina le roşeşte puful. Suliţele frînte s-au întors din nou în ape. Şi deodată fără veste simţi cum soarele-i apus. V Cum, venită-n tremur, noaptea se înalţă pînă sus şi cum luna de aramă, strînsă-n nori, ar vrea să scape. 1913 8 — c. 1286 113 TISANA SUFLETEASCĂ O vioară înfioară negurile care mi-au împăturit inima cu care te-am iubit. Nici un drum nu este sfîrşit. Sfîrşit e cîntecul-po veste, căci povestea e o clipă care ţipă, care ţipă-n pripă: tu ai fost cea cu părul flori de tei. Eu te-am întrebat: « Mă vrei ? » 0, ce prost! Şi ce uşoară vorba zboară... La vioară: «De-acuma nu te-oi mai vedea» — la vioară nota simt că o să doară. 114 Moartea vine. E curios cum seamănă cu tine; a ei coasă mi-a spart ochii — ţie-ţi plac bijuterii, jucării şi rochii. Azi plăcerile sînt macerate. Precaut, m-am aranjat să mor în rate. în ventricol — gol ridicol — te-am păzit. Te-ai răcit, scumpă taină, te-ai răcit neavînd haină. Eu atunci te-am întrebat din nou: « Mă vrei ? », că bolnavilor le place ceai de tei. 1913 CÎNTECUL SEREI (variantă) Din două lespezi apa lăcrămează, apoi într-un fior de-argint se scurge, pe pajişte înaintează şi printre florile albastre curge. Pădurea fumegă în seară cînd miriştile ard departe *şi luna roşie o să apară. Un fluier cîntă-n apă dorurile moarte, iun înger cîntă-n ceruri pe vioară, 116 un altul cîntă fără carte, în plopii drumului orga respiră, şi sufletul meu tace şi delira. 1914 PORTUL SEARA Baloturi de bumbac ce se desfac — un cer cu nori, un deal cu mori in care vîntul osteneşte dîndu-se de-a tumba; jos, apa spuma îmbrînceşte, ornamentînd cu bale în ghirlande cheiul. Nedibaci negrite cu condeiul, •din roata soarelui în asfinţire se desprind răzleţe spiţe — raze. în roşu subliniat e scris decorul zării. Pe fonduri de extaze, catargele — bice cu sfori — au spălăcite pavoazări în trei culori. Pe borduri latră cîte un cîine — cîteodată... alene trece un matroz cu o găleată, începe curăţenia de mîine; 118 hamac şi cărţi plictisitoare, miros de peşte, de petrol şi soare. O vălurire grasă împleteşte nesfîrşit reflexul, lustru şerpuit — sirena sună ora de plecare. Întîrziate, şlepurile par coşciuge, sirenele expiră fumuri albe, valul muge, reglementară liniştea s-aprinde roşie şi verde, vegheată-n pas bătuţi de sentinele. Îndepărtîndu-se, imaginea se pierde. Luminile îşi picură mărgele, cînd sus pe deal, în întuneric, se dau de-a tumba toate morile isteric. Plîng jos în apă ochii verzi şi roşii pe şlepurile aliniate ca galoşii. 1914 PRIMĂVARĂ FUTURISTĂ (variantă) Uite, primăvara reînvie, şi toţi pomii au flori de hîrtie. Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sînt pline de noroi. Vino, vreau să ne plimbăm şi noi. Poate crezi în declaraţii de amor. Cîntecul atît de monoton zîrîit în sîrme de telefon. Salcia imobilă cu ciucuri înfloreşte. Oile de bucurie stau cu capu-n jos. Trenul trece, fumul cade gros cînd pe ape frigul se cojeşte. Frigul pentru fiecare an, alb ca dinţii tăi — clape de pian. 120 Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rîndunele trec pe cărţi poştale, cucul din ceasornic sună-n vale, cîmpul putrezit miroase. Vino, paradox sentimental, tuse înflorită în spital. — Uite, primăvara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita. Vino, să priveşti uitarea ta şi să calci flori de hîrtie- 1914 ! JELUIREA DURERII MELE Durere — o, durerea mea, neînţeleasă ai să fii. Cum vrei să te-nţeleagă cineva cînd nu te-nveţi cum trebuie să scrii? Eşti dulce ca pastilele de ciocolată, cu ochii mari ca stridiile cînd mor, şi gene fluturi care zbor, — dacă vreodată o floare ar zbura înfluturată. Ţi-e părul fum albastru din cădelniţi de tămîie, ochii scrum. Albi sînii, îngheţată de lămîie în două cupe de cristal. 122 O, suflete, fii mai sentimental de vrei să te-nţeleagă vreodată... în lumea ta, durerea mea, eşti izolată. 1 914 LA DAME AUX CAMÉLIAS Obosită — culcată pe canapeaua cu trandafiri negri brodată — clipind privirea cernită, acum căutînd spre sticluţele cu parfum — fiecare cristal poartă, ca într-o urnă, închis, cadavrul miresmelor de floare — vis; fruntea te doare, reamintind îmbobocirea inodoră ce între sînii tăi se ofileşte, şi teama creşte scăpînd siropul linguriţelor la oră, păstrate-n eticheta flacoanelor de farmacie — în care speri să fie închisă noua-ţi viaţă... Şi iară gama tusei — friguri, greaţă. Monotonie — veşnic ton în viaţă, — soluţiunL 124 La uşe portărelul — oxigenul — somaţiuni, reclame şi prospect: cum se atenuează tenul. Pe geamuri soarele aruncă-n ceaţă eterna agonie — un greoi buchet. Te oboseşte rochia cu trenă, dozează patimile asfixiate de higiena cînd fardul buzele-ţi roşeşte — şi sîngele fardează pe parchet. în tuşea care creşte, creşte, şi te alipeşte de tăcere,, speranţa, ca o voluptate, te mai amăgeşte în plictiseala vieţii de plăcere. Jurnalele aduc actualităţi de primăvară « S-au scuturat castanii înfloriţi prea timpuriu, şi la Şosea ai fost văzută în landou aseară » — eşti mîndră de banalităţile ce ţi se scriu. Cu ochii palizi cum e flacăra de groguri, silabisind familiile în necrologuri. Batista ta, de sînge ruginită, s-aseamănă cu o camelie veştejită, uitată, pe canapeaua migălos brodată, unde au îngenunchiat atîţi şi-atîtea-n altădată, ca tu să plîngi şi să arăţi regrete între tincturi, între scrisori, între reţete. 125 O, dă-mi dantela din batistele scuipate. Mă crede, n-am să-ţi scriu povestea demodată, vreau doar s-admir fire de sînge închegate fix de astă dată, flori roşii, flori de argint. (Doctorii şi amanţii mint. Flori de rugină, flori de ceară, flori de-ntuneric şi flori pale, pe gura ta odinioară flămîndă, în scuipături de opale. 1914 ROMANŢĂ Cel care căuta «semne îngheţate pe lacul Cişmigiului», s-a spînzurat în grădină. A. M. I Cu siguranţă, nu sînt decît un clovn farsor, iubind — fiindcă aşa e moda — în sinucideri de amor. Şi îmi cînt oda: un vals major de nesperanţă, într-un picior, grav şi bizar, încet şi rar, subt felinar. E-aşa frumos să rîdă galeria — durerea mea a amuzat întotdeauna. Rîde şi luna şi frînghia. 127 Clipeşte felinarul bucuria. Eu — firmă care-n vînt se balansează — îmi leagăn dansul scîrţîit, îndrăgostit de infinit. Tu, fată de pension, visează că te-am iubit. II E vînt şi ploaie, atîtea frunze ruginite mor, acum eşti poate singură-n odaie, privind spre parcul roşu ca un abator. Şi-n plictiseală reciteşti scrisorile în care-am plîns, ca să zâmbeşti. Ce haz! se stinge spiritul din mine, şi felinaru-i fără gaz. *0! mult frumoasă. E frig şi seară, •grădina e pustie-ntîia oară, toţi spînzuraţii — caraghioşi cu ochii scoşi, cu limba scoasă, spre muşte şi spre stele. Eşti singură în casă — reciteşti scrisori în care-am plîns, 128 scrisori în care-am strîns versuri de foc, să te-ncălzeşti cu ele. Acelaşi joc, încet şi rar, subt felinar. III Paiaţă cu clopoţei, cîntam prin viaţă. Minţind, îi spuneam ei: « Cum ştii, ai putea face din inima-mi perniţă pentru ace ». Azi, tot ce n-ai vrut, vrei. Cînd ca sfîrşit — au scîrţîit — o discordanţă să rîdă galeria şi mormîntul, drept care vîntul — foarte cumsecade, cu siguranţă — îţi cîntă consolări şi serenade şi funiei îi dă avîntul — 129 încet şi rar, grav şi bizar, subt felinar. E frig în moarte, . cînd e lună, tu însă dormi, dormi. Noapte bună! 1914 NOAPTE PRELUNGITĂ încercarea de crimă din spitalul de nebuni (Ziarele). Nu-nţeleg de ce ai plînge tocmai cînd ai un motiv, plîngi cînd n-ai ce simula — deci strînge, sentimentul emotiv pentru cele ce au fost. A! uşor aleargă gîndul cînd nu are adăpost şi trecut. Şi în seară sînt cuminte pentru lumea care minte —- prefăcut. îţi mai aminteşti de zilele în care ne plimbam, jurîndu-ne iubire trecătoare? Ai venit să mă revezi, şi-ai adus, ca pentru morţi, florile pe care-n mîini le porţi, 131 neştiind în gura cărui vas să le aşezi, să ofilească. Valsul n-o să poată să sfîrşească. Ai venit să-nveţi să nu mai crezi! Sîntem singuri! Aş putea acum să îngenunchiez tăcut... să-ţi cer mîna înc-o dată s-o sărut... pretextînd că eşti grăbită inspiraţie — minciună învechită — ţi-aş şopti: «Mă lasă, să-ţi dau fericirea...», şi batista de mătase înfigîndu-ţi-o în gură, să-ţi strîng gîtul alb în care bate nemurirea, aşteptînd îngălbenirea — fără ură-n clipe reci. Bun nu sînt — iertare e-un cuvînt pe care nu-1 cunosc. Dacă te las să pleci e că vreau, în înserare, după ce te-ai depărtat, să am regretul sîngelui ce n-am vărsat şi parfumul ascuţit de mosc, din altădată, ascultînd aceeaşi arie treierată. LITANII Păstra într-o cutie de sticlă colecţia ştiinţelor naturale. I O, fluturul pe care l-ai înţepat în ac din toamna-n care merii înfloreau întîrziat! îţi fluturai batista spre aripele porţii cu broasca-n care cîntă resortul sfărîmat. îngenunchind atuncea, am înnodat cu-ncetu* pantoful, de la care se dezlega şiretu’, şi cînd sfîrşisem funda am vrut să o refac. Un flutur ca o fundă, o carte, şi o poartă îşi zbate agonia în pete de rugină din trista asfinţire, prin palida grădină. 133 II Se-nmormîntează seara. Din flori înlăcrămate miresme luminate se-nalţă-n legănări. Şi degetele-ţi calde, subţiri, plăpînde, mate, — lăsînd într-o cutie inele nestemate cu muguri de smaralde,— ca un păianjen care se urcă pe o floare, le-ai petrecut pe pieptu-mi în game şi vibrare. Plîngea privighetoarea în zăpeziţii meri: argint cîntat cu pila — şi ochii tăi cu pleoape de violet, nebune,) păreau că-nchid de-a pururi subt două frunze brune înfrigurări de aur; tu-mi sărutaseşi gîtul cu vorbele deşarte, şi desfăcîndu-ţi vălul, îngenunchiaseşi albă, iar braţele întinse, dintîi ca pentru rugă, mă-nfăşurară-n urmă, deschise ca o salbă. III în seara-n care astăzi trăise niciodată visam că sînt o floare de vară, ofilită, desămînţînd în seară şi-n vînt ce nu adie, din taina înfloririi, stelară păpădie. Şi degetele tale subţiri şi preacurate zvîrleau mătănii albe din mine sfîşiate, m IV Pe piept m-apasă moartea unui întreg răzor, căci flori care sînt roşii, şi flori ce-s ruginii, cu nume inutile şi cu prelungi pistile, au adormit în somnul surîsurilor vii. 1914 ICOANĂ în biserică — tăcere, candelele strălucesc, din ferestrele înguste razele se risipesc. Paşii care peste lespezi s-ar tîrî la rugăciune ar redeştepta ecoul. în altar o să răsune rugile la Preacurata. Ce frumos i-a zugrăvit faţa-i palidă de aur, Pruncu-n braţe adormit. Ea ascultă chinul lumii şi cu drag îşi ocroteşte, blînda şi duioasa Mamă, Fiul ce prin somn zîmbeşte. A uitat de lumea noastră, plină de dureri şi rea, şi cu ochi adînci ca noaptea care vine stea cu stea, zugrăvită de credinţa plină de nedibăcie, se încearcă să cunoască viitorul, şi nu-l ştie. 1974 136 POVESTE PRESCURTATĂ Era demult o fată frumoasă şi bălaie, ca luna luminată, ca luna în văpaie, copilă-mpărătească cu părul spic de aur într-un castel închisă, furată de-un balaur! Şi seara, cînd tăcerea-aprinde-ntîia stea, Domniţa, sus pe turnuri, din tors oprind, plîngea. Şi el răcnea în neguri, cu flăcări mari de jale, încît plîngeau toţi codrii cu apele din vale, iar corbii de pe turle speriaţi se avîntau spre lună, în cunună roteau şi croncăneau. Domniţa într-o noapte cu Făt-Frumos fugi. De doru-i şi de-o rană balaurul muri. 1914 137 CÎNTEC LA ŢARĂ Bate vîntul, tremur plopii, seara-n vale s-a lăsat. Ce pustie-i casa popii, nici nu-ţi vine să te-apropii de cînd fata i-a plecat. A fugit de patru zile şi-o tot caută mereu, i-a vorbit ca la copile, dar la dor degeaba zi-le, cum ai zice tot e rău. 138 Mai frumoasă ca nici una, de o dragoste pagină învrăjită fu nebuna. Mă ciobane de la stînă, fata-i moartă în fîntînă. 1914 PĂDUREA (studiu) Crengi, şerpuiri de fontă, în ploaie mucezite, şi frunzele lumina topazului purtînd ca fluturi morţi — în ceruri, roteau înspre pămînt în fonduri translucide, albastre şi coclite şi-n nostalgii de vînt. Crengi, suliţele strîmbe şi cuiburi părăsite, spre mlaştina ca plumbul adîncă cenuşie, se-ntind braţe de ramuri şi oglindiri de nori şi croncănit de ciori. 140 Se înroşeşte seara în raze îngheţate înşiruind rubine pe ierburi înrouate, şi umbrele minciunii se-ntorc pe nesimţite. Crengi — mături învechite. 1914 RUGĂCIUNEA DE SEARĂ Vin să mă culc la picioarele tale, cum un şarpe înconjură cu nemişcare un cireş înflorit pentru toată noaptea. Vin să-mi aştern picioarelor tale durerea mea, după cum odinioară se jertfeau trofee pomilor de primăvară. Vreau să fiu pentru tine un pahar de cleştar — arun- că-mă; soarele apune; vreau să fiu pentru tine cîntec;o, notele de vioară false... trebuiau game. într-un palat pustiu, a intrat o pasăre pe un geam spart şi şi-a spart capul în celelalte ferestre, în ochi mi-ai trecut spre suflet ca un fluture; — albăstreşte-ţi cu aripi de fluture ochii, în toate vinele mele curge otravă. Şi cum mănîncă trandafiri caprele, am căutat să te mănînc. 142 Şi ca rîma am sărutat gunoiul. Tu eşti nefericirea cea de toate zilele — fii a mea şi astăzi. Tu care m-ai făcut să plîng, dă-mi şi puterea să mă omor. Umileşte-mă şi cu nepasărea. Fii pentru mine închegarea gîndirilor, ca să te pot uita. Dă-mi iubirea pe care ţi-o dau. Cheamă împărăţia ciorilor. închide-mi ochii, în care te-am închis *— şi zi servitorilor să dea afară trupul meu mort. Amin 19 DE ALTĂDATĂ Ţii minte drumul lung de ţară trecînd prin negre arături? Pe brazde ciorile de zgură, pe ceruri norii grei şi suri? într-o vîlcea o turmă tristă mergea rozînd pămînt pustiu, ar cîinele, ca un drac negru, lătra atîta de pustiu! O teamă te apropiase de mine, dar avea să fie un început din despărţirea ce de atuncea ne sfîşie. Că drumul nostru nu găsise pe cîmpuri semn de primăvară, peste întinderile moarte se pierdea drumul larg de ţară. 1928 144 LA TEATRU Pălărie neagră, cu egretă, şi voaletă, peste ochii violeţi — cum sînt violetele (floarea discretă — material pentru poeţi). Acuma cînt, şi sigur se repetă acelaşi cîntec, descîntat. în inimă, desigur, e ceva stricat în inima (flaşnetă). Doar suferinţele însemn. Păr roz — culoarea buclelor de lemn, ce zboară răsucite de rindea. Gura zîmbeşte în vopsea. Respiră la urechi mărgăritarul, iar sînii întăresc pieptarul, copilăresc. 145 O pălărie (neagră, cu egretă), să înţelegi că moda se repetă, n-ar mai fi nou, de nu s-ar repeta! Poate regreţi... dar cine nu regretă? în lojă tu asişti la operetă, în suflet te distrează drama mea. Pălărie neagră, cu egretă, şi cu ochi miopi pentru lorgnetă. 1928 PESTE VREMURI Uriaşi bătîndu-se în creştete, încremeniră poartă, învierşunarea lor neîmpăcată, păzind strîmtoarea despicată, însîngerează un izvor de apă moartă. Nămolul cerului din potopuri străbune, scrumul focului pămîntesc, — întărit în năvala de gresie şi stei, — s-au plămădit, Strivind codri de cărbune. Flori asemănătoare stelelor din cer mai pîlpîie deasupra lespezilor, în care vecia a păstrat clipele ce pier, înecate-n piatră: stele de mare. 1936 147 FATA DIN ST ÎNCĂ Poarta din piatră nu se mai osebeşte, muşchiul verde a îmblănit ferecătura adîncă. Zadarnic ar mai bate Făt-Frumos, cu pumnul îmbrăcat în fier, în stîncă, descîntecul uitat nu mai urneşte. Doar un mănunchi de clopoţei albaştri, strivit, şi veveriţa pîndind din vîrful moliftului veste, arată lămurit cît de aproape e fata din poveste. 1936 148 POMENIRE în faţa bisericii cu zugrăveală cojită, arătînd Judecata de Apoi, s-a oprit racla pentru rugăciunea cernită, pe care am plîns-o noi. Chin descătuşat, înălţare porumbielului, zbor peste podgorii de rugină, istovise fuior de ploaie din zăbranic călător, milă vestejirei fără vină. Cîntece vechi petreceau întru slavă, biruinţa întrecînd rău şi bine. Datina dăruise făclie â* lacrimi bolnavă, drumul ce veşnic ţine. Blîndeţea se va fi topit în albul norilor, gîndul — în lumina serii, din care umbre se întorc, asemeni cocorilor, la primăverile durerii. 149 îngheţa pe buze huma desufleţită, pentru trecerea fără de urmă. Chip de aur, în deschiderea nemărginită, înflorise zîmbetul din urmă. 1936 PRIMĂVARA DIN MARE Smarald limpede-adînc, în nemişcare viu. Subt safirul Tăriei — înalt străveziu, tremură freamăt cu beteală de scîntei, legănînd plutind pescuitorii pescărei. Ziua creşte aur — noaptea diamante avea. în nisip licuresc fierbinţi urme de stea. Jocul valurilor ca o aducere de vînt a risipit flori de scoici... din pomul adîncului troienit. Vălul undei sub trandafiri fugari luneca. Adieri verzi veneau din larg cîntătoare, răscolind fîlfîiri roşcate, plete de soare, întruparea visului în culoarea griului copt, lumina. Mîini întredeschise păzeau merele sînilor, pe ţărmul vechi — unde-a fost altarul paginilor. 1936 DEASUPRA NORILOR Colţi de piatră arsă străpung întinsul de ceaţă^ marea norilor de argint plutitor. Ivind privelişte, din facerea lumilor, creşte dimineaţă fără viaţă. Liniştea s-a vărsat în genuni de abur înecate. Nici talanga turmei, nici clopotul schitului,, nici sfioasă chemarea ciripitului, nu străbat măreaţa singurătate. Plaiul a rămas prag deschis spre cer. Negura plămădeşte şi destramă visele peste adîncul în care vremile pier. Şi în tăcerea de jos podidesc ploile. 1936 153 FOCURI ÎN MUNTE Din munte-n munte îşi răspund pietrele asemeni stelelor, licurind vetrele, tăinuind ciobăneşte limba focului, subt semnele cerului, scriptura nenorocului. Noaptea întreagă vorbele ard în neştire... vestind dorurilor rătăcire — prigonire. Scăpătînd, cîte-un semn se şterge lunecînd, cu înţeles în pierzania veciei intrînd. 1936 154 LOC SFÎNT Marginea prăpastiei în muntele albastru se agaţă, printre mesteceni pîlpîitori. Cărarea, şerpuind, duce spre nori, unde-a trăit, de mult, un sihastru. Numele cine i l-o fi ştiut l-a uitat... Doar noaptea-1 pomenesc mereu izvoarele pe cel ce în mătănii de stele s-a rugat. Şi la culcuşul lui îngenunchiază căprioarele. 1936 155 PAS ÎN MUNTE S-a risipit în nori uriaşa cetate... Omul doarme somn bătrîn în cremene, bocit de Babele gîrboave cocoşate, cu veşnicia gemene. Vraja şi-a închis înţelesul în chei de piatră* jos, prin puhoaie, a trecut Sfarmă-Lemne. Toţi dulăii stînelor latră, izgonind în murgire semne. Uneori urgia veche mai biciuie fulgerînd, vulturi se reped spre rărunchii viteazului. Stînca lănţuită păstrează avîntul talazului,, faţă în faţă cu stelele urcînd. 1936 156 IALOMICIOARA Subt munte, în baierul de văgăună, a fost o scorpie cu solzi de lună. Gîtlejul căscat a-nţepenit în muşcat, colţii fiarei în ţurţuri de piatră s-au schimbat, subt cerul gurii a înflorit un schit. 1937 157 ALTARUL DIN PEŞTERĂ Ca un vînat încolţit în vizuina lui, regele, — cu barba vîlvoi şi ochi verzui,— a intrat în munte, sunînd cornul de zimbru, şi din adînc a vuit cîntec negru. Cei din urmă credincioşi, istoviţi, sîngerînzi, s-au împărtăşit — nici în moarte blînzi, bînd setoşi mătrăgună şi laur, din odoarele cu pui de aur. în vrere dîrje, deasupra sorţii, străbătută, să rămîie neînvinşi subt pămînt înfrînt, paznici pentru ţara pierdută. 1937 158 TOAMNA ÎNALTĂ Pe drum s-au deşirat boabe de mărgean, de la grumazul zînei fugare... Marama a zvîrlit-o peste depărtare. Codrul roşcovan, jucînd flăcări de aramă, moare. Un copac dăruieşte galbeni, altul stele... Noaptea suie vînătă subt ele, trecînd printre brazi în treanţă verzuie cîţi în ceaţă spre cetăţuie suie, 159 aşteptînd tăierea să-i prăvale-n vale «ca atunci cînd zdrobeau călăreţi în zale, cîţi trufaşi credeau că înving o ţară. Sîngele vechi, a rănit codrii iară. JS3V BALCIC în cimitirul cu pietre ridicate, subt pomi piperniciţi năpădiţi de vie, peste ziduri rupte de cetate, cu olane roşii brumate, înalţă turnul alb o geamie. Pasc puii de măgar în vale, pe lîngă valul arat de uriaş în pămînt, pe lîngă schitul clădit de un sfînt din vremea cînd pustiul era oraş, şi prăpastia o cale. Uite, au înflorit coloane romane, în surpătură, uite, trec vînători pe ogoare, 161 şi muşcate luminează, dogoritoare, din grădini în care măsoară berzele o arătură. Cel care se legăna pe un catîr jigărit, cu turban pe cap şi cu papuci în picioare, era poate însuşi profetul slăvit. Trăgea din lulea... şi s-a oprit la fîntînă, vorbea cu o cadînă zîmbitoare, care ţinea obrazul ascuns în mînă. ALTĂ PRIVELIŞTE Din vălmăşag de flori galbene, albastre şi roşii, unde au îngrămădit odihna moşii şi strămoşii, cimitirul satului păcătos dospeşte părăginire, izbucnind viaţă din veşnica nimicire. Sobolul răscoleşte tresăltări din morminte, amiaza de vară trîndavă, fierbinte, suie prin albastrul sfînt al cerului jucător, din care eretele roteşte pînda zilnicului crncr, şi pretutindeni se revarsă aur de soare. Stropită cu var şi sînge, de viermi căutătoare, bate ghionoaia suind vrej putredul trunchi. 163 Cireada cafenie, lăsată-n genunchi, în tihnă, ca şi cînd ar adînci un vechi gînd, îşi prelungeşte păscutul rumegînd; cît de subt maldărul de cruci dărîmate cosaşul verde zbîrnîie singurătate, iar în baligi care au pecetluit locul cu ruptă împrejmuire, cărăbuşii îşi făuresc rotunda nemurire. CUPRINS f 0 î ? SCRISORI Dragoste, şi aici.../ 7 Dorul meu/9 Iarna cu zăpezi de argint.../ 10 Cu fruntea în mînă/ 13 CÎNTECE DE DRAGOSTE ŞI MOARTE Cîntec de dragoste moartă/ 17 Ploaia a stins.../ 19 Seară de aur/ 21 Cîntec de noapte la Mare/ 23 Cel din urmă dar/ 25 Semne în noapte/ 27 Pîngărire/ 29 în seara asta/ 32 167 Mîngîiere/ 34 Viaţa asta trece/ 36 Blestem / 37 Cîntec de jale/ 39 Pentru suflet/ 41 Departe, tîrziu/ 43 Vedenie/ 45 Seară de îngheţ/ 47 Primăvară fistichie/ 50 Amurg de toamnă/ 53 Gînduri împotrivite/ 55 Noaptea nebună/ 56 Sufletul amantului sinucis/ 59 Scripturi/ 61 Bal mascat/ 63 Şah/ 66 încheiere/ 69 SALOMEEA sau Urmările unei proaste educaţiuni Ion în pustie/ 73 Irod cheamă dansul/ 77 Neîntîlnirea/ 83 Capul lui Ion vorbeşte de unul singur şi alte persoane la fel / 88 Cîntecul de pe drum/ 93 Herodiada e tristă/ 95 168 Moartea Salomeei / 98 Roaba plînge răspunsul în apoteoza dezgusturilor semimorale, în care mor şi personaje fără importanţă/ 101 FLORI DE HÎRTIE Poemele trupeşti/ 107 Singurătate/ 112 Peisagiu/ 113 Tisană sufletească/ 114 Cîntecul serei (variantă) / 116 Portul seara/ 118 Primăvară futuristă (variantă) / 120 Jeluirea durerii mele/ 122 La dame aux camelias/ 124 Romanţă/ 127 Noapte prelungită/ 131 Litanii/ 133 Icoană/ 136 Poveste prescurtată/ 137 Cîntec la ţară/ 138 Pădurea (studiu) I 140 Rugăciunea de seară/ 142 De altădată/ 144 La teatru/ 145 Peste vremuri/ 147 Fata din stîncă/ 148 169 Pomenire/ 149 Primăvara din Mare/ 151 Deasupra norilor/ 153 Focuri în munte/ 154 Loc sfînt/ 155 Pas în munte/ 156 Ialomicioara/ 157 Altarul clin peşteră/ 158 Toamna înaltă/ 159 Balcic/ 161 Altă privelişte/ 163 ERRA TA In volumul I al acestei ediţii, la, p. 26, rîndul 2 de jos, in loc de: a să învie se va cif-i: o să învie; la p. 85, rîndul 7 de jos, în loc de: pavăza se Va citi : pavăză; la p. 95, rîndul 5 de sus, în loc de: răsărit se va citi: răsădit; la p. 194, rîndul 12 de sus, în loc de: ncît se va citi: încît. Redactor : GHEORGHE PIENESCU Tehnoredactor : AUREL BUCUR Dat la cules 10.01.1968. Bun de tipar 23.07.1968. Apărut 1968. Tiraj 7180 ex. legate Vi-Htrtie offset A de 80 g/m2. Format 500 X 800/16. Coli ed. 3,30. Coli tipar 10,75. A. nr. 14730/1967. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0. întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“, Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti, Republica Socialistă România Comanda nr. 1286