Coperta de O. Muller ADRIAN MANIU SCRIERI 1 .■'^adkm/^s, mi’uoTa .-' *.v , ..'v / VERSURI Editura pentru Literatură — 1968 Ediţie definitivă, îngrijită de autor LÎNGĂ PĂMÎNT LÎNGĂ PĂMÎNT O'- ’JV ]5j-l ' '■ ix •; y • '/f'V Ja'iiliîVi ' Deschide sperietoarea, spre cer, braţe greoaie; de dangăte de clopot, lung bălţile vuiesc, se ghemuie subt glugă încinse şiri de paie, a scăpărat, albastru, luceafăr ciobănesc. Bat drum, prea încărcate, vechi care cu trifoi, umbroşi oameni de munte, dormind, trec spre cetate, din zeghii lung miţoase, prin somn boldind în boi. Subt punţi de lemn curg rîuri, reci zale nencetate. Au tras cu puşca-n stele, sus, de la vii, pîndarii; morţi, paznicii şi cîinii au amuţit în arii; trişti greieri la întreceri sfîrşesc ţîrîitori, cînd diavolii scot limbă de flăcări pe comori. 7 CRUCILE FÎNTÎNILOR Pe Dealul Negru Sătulă stă cireada sură, îngenunchiată la fîntînă; boi mari, în freamătul de iarbă, închid grei ochii fumurii, izbind cu cozile în muşte; tălăncile domol se-ngînă, stol, graurii, scîntei de soare, s-au fugărit pe bălării. Vechi aur picură-n găleată; încovoiată, ziua moare... Un taur se ridică negru în seara galbenă, mugind, frecîndu-şi rapănul de crucea tremurător scîrţîitoare, cu un Hristos ce-n zugrăveală se strîmbă schilav, suferind. 8 MĂGURA CEA MARE Pelin amar, argintiu în bătaia vîntului... Stîlpi de praf se rotesc în văzduh fără soare. Dealul se face ţărm la capătul pămîntului, şi mai departe numai cer şi mare... Peste pustietăţi rămase fără nume, fără flori, talanga unei turme sună din trecut, domol. Numai cînd şi cînd se-aruncă, ţipînd în nori, şoimul, rotind cerc în cerul gol... Aici, în cocoaşa de pietre care frînge plugul, in măgura-naltă, lîngă cetăţi de altădată, doarme regele pribeag, pe care l-a mistuit rugul, îngropat cu odoarele de aramă curată, caii cu hamuri în mărgele, femeile cu ochi de noapte* blidele cu grăunţe, burdufele negrului vin, 9 şi săgeţi de cremene, şi cupe de miere şi lapte: folositoare în lumea de subt rădăcini de pelin. Pe culcuş de tăciuni, vrăjitorii au vărsat sînge-n descîntec. Apoi neamul rătăcitor a biciuit, peste zări, carele de lemn, lăsînd măgura, la-ntinsul fără drum, semn, purtînd durerea, spre uitare, în cîntec. 26 AUGUST Plutesc sîngerate... frunze, ca inimi, mîini şi săgeţi... Adîncurile bolborosesc tulburate, luntrea-şi vîră botul, sprijinit pe lopeţi. Trestiile molatice fluieră... De la o vreme, soarele, în răsărit, se teme... 11 Deodată, stolul gîştelor sălbatice, unghi greu, lîlfîire pribeagă, înnegrind, peste toamnă, molatica brumă... Sfîşie aerul zbor, măcăitul sugrumă. Fulgerul puştii coboară fulgi suri-albaştri pe grind. închisă, firea se face tăcută, apa mai tristă, cerul mai luminat; despletite-n avînt tremurat, două sălcii se sărută. SCĂLDĂTOAREA Hăţiş de mure-albastre, plopi negri care-n şoaptă albă se-nchină, răchite coclite, ulmi cu frunza neliniştită păzesc ochiul verde din scăldătoarea tăinuită, peste care soarele leagă funii de lumină. Răspicat, bate toaca viermilor o gheonoaie, fluieră mierla, turtureaua rîde fîlfîind uşor. Un lăstun bea stropul din zbor. Pocită, buturuga-babă, în oglindă, pentru pieptănat, se îndoaie. Ca un stol de lebede, fetele au lăsat, albe, cămăşile-n trestii şi, aurii, întîrzie, 13 lovind cu piciorul valul, beteală vie, alegînd vad prin nămol tulburat. Mirată, una îşi priveşte nufărul sinului crud, alta se sperie de mreana zvîcnită pe undă, două-ncearcă subt pologul sălciei să se-ascundă, storcînd, în pumni trandafirii, părul ud. în chiote argintii scînteiau văzduhul, spoindu-şi trupurile cu humă albăstrie, încît fiecare era o statuie vie. Apele sîngerau asfinţitul, suliţi clătina stuful. Apoi deodată toate-au zbughit, grămadă, risipind o fugă prin prundiş, înspăimîntate de un ţap bărbos, ivit din tufăriş, al naibii! zornăind pe prund un lanţ despriponit. încinseră frumoasele o horă, pe nisipul încropit, în juru-ncornoratului rumegător viclean. Tîrzie, umbra mirosea a fîn, cerul se făcuse mărgean^ Lacrimă de argint, luceafărul a mijit. Dar cum au plîns nebunele, pe urmă, jeluindu-se amar,, zadarnic răscolind iarba călcată, în noaptea care pogora nenduplecată, răscumpărînd, pe rînd, cămăşile furate de căprar. NOPTARE Fiecare floare, clopot care moare, de-nviere cîntă. Seara se avîntă. Norii se destramă din apus de-aramă. Soarele revarsă rană roşie stoarsă, ţîşnind pe munţi goi, sîngele în ploi. Norii umflă poale. Stelele, domoale, lacrima înţeapă, nălţînd cer în apă. 15 Cîmpuri de urzici, zare vineţie, drumul o fîşie. Munţii se fac mici. Satul, ghemuit, •clipeşte sfîrşit. Liniştea-1 apasă... Fiecare casă fumează din pipă. «CraL.» tăcerea ţipă. Dracii razna zboară din luna de ceară. MĂGARUL Pe cîmpul mărăcinilor, unde se-năbuşe firul de grîu, paşte măgarul floarea albastră, dulce albinelor, şi mestecă funia de la frîu. Cuminte, clatină urechi învechite, ca două limbi de ceas, potrivite să foarfece timpul zbieratului. Şi seara cade... înainte... Pe marginea satului, casele se fac, o clipă, roşii, pentru că soarele s-a jupuit în spini. Pe urmă, scîrtîie osii, trec oameni străini. 17 Ciulindu-se, dobitocul smereşte doruri nătînge. Crucea vîrstată, pe spinare, tremură răni negre cu muşte scînteietoare. El aceiaşi ghimpi pe limbă strînge. Ştie că băieţilor leneşi li se zice măgari, dar el n-o să se ducă niciodată la şcoală... Crede în ceruri pline cu ghimpii stelelor mari, şi-n găleata cu ovăz de aur din luna goală. Ciurul de argint, după gardul de pari, s-a ridicat în frunzele prea sus pentru mîncat... Aprinsă rece, sfîntă luna i-a fost întotdeauna dragă, drept care,-n catifeaua frunţii măgăreşti, a năzărit îndemnul descîntat... Şi dobitocul, din tot sufletul, pomi cu deznădejde să ragă. ÎNSEMNĂRI Pe Braţul Sfîntul Gheorghe Mari sălcii străvezii îşi despleteau închipuirea unor harfe aripate, în ceaţa înserării vechi, de înverzire nouă, răsfrîntă pe oglinzi de ape liniştite. De lingă drumul cenuşiu, cu şerpuită umbră, legănau crinii stele de ivoriu, ca mîini ce urcă dintr-o altă lume, tinzînd să ne oprească mersul îndrăznit, prin vreme ce în basm sădise amintire. Cînd însuşi gîndul flutura spre înnoptare, alb porumbiel a spintecat văzduhul: ll fugărea un şoim, ţipînd, cu zbor din nor. 19 în negura ţesută repede la loc, se-nvăluia răcoare. Prin giulgiul primăverii, dînd sfîrşire, un strop de asfinţire înecase lacul. Subt sălcii s-a înăbuşit sfielnic început de cîntec. Atuncea crinii, mîini şi stele vestejite, s-au frînt, lăsîndu-se cu aplecare spre pămînturi. încremeneau doar marile singurătăţi prin luminatul aer, în timp ce noaptea înălţa cădere de tăceri. POVESTE TĂINUITĂ In ochiul de apă, dintre gene de trestii plînge boul-bălţii, îngînîndu-se... Prin dimineaţa brumată de-argint, lunecă luntrea, vîslită de-o călugăriţă, la chemare de clopot pierdut peste zări. Crapii negri spintecă adîncul verde, raţele măcăie, undeva în ceruri, nevăzute... Din vîsle se ridică şi recade opintire, parc-ar înainta făcînd mătănii plutirea; undele redeschid străbătutele cercuri închise. Balta se leagănă-n vînt, răsucind frunze şi valuri albe. Acuma luntrea s-a pitit, coşciug subt coroane de salcie. Clopotul, stins de pretutindeni, liniştea încremeneşte. Lumina bate din ce în ce mai străvezie, cînd, semn de-nţelegere, bubuie puşca haiducului. 31 ŢARĂ Colinele înalţă-n seară, spinările albastre-sure. Merg drumuri lungi, călăuzite cu procesiunile de plopi. O mlaştină închide ochiul subt o sprinceană de pădure, împleticitele izlazuri sfîrşesc la rîpile din gropi. Fîntîna spînzură în slavă burdufu-n pîrghia furcată. Cu şarpe-n plisc, se lasă barza pe cerul de apus strivit. Agale, vacile domoale urnesc cireada lor bălţată, lung rumegînd în tihnă, botul le picură argint topit. 22 Moţaţii ciocîrlani din şanţuri sar, bulgări de pămînt, zvîcniti. I În mărăcini, pitiţi ghem, iepuri, lungesc urechile, luînd seamă: pe luncă salvele de puşcă; răspund ogari chelălăiţi. Sfinţirea intră-n coborîre; torc funigeii fir de soare... Păduri, pămînturi şi prundişuri coclesc subt cerul de aramă. Salcîmii fură pumni de paie din carele tînguitoare. INTRAREA LA SCHIT Arini bătrîni şi negri, noptarea clătina. Din fîn băteau spre ceruri cădelniţi de sulfină, plîngea-n sughiţ fîntina pe jgheaburi de rugină cînd secera din slavă tăia o logostea. Prin cuiburi nevăzute ţipau pui goi de corb; bătrîne frunze moarte şopteau rostogolite, lungi procesiuni spre trunchiul cu braţe răstignite, în scorbură păzindu-şi icoana cu sfînt orb. Stins, luciul întregise răsfrîngeri păcătoase, lovind oglinda,-n lintiţi, cu bulgări înviaţi; zvîcnind din arc de maluri pe cearcăne sticloase, se bulbucau, în mîluri, obscen răscrăcăraţi, 24 broscoi buboşi, cu ochi de bronz, încercănaţi, pîndind verzi efemere, sau stele drăgăstoase. Cînd de răstoacă,-n toacă, sec gîlgîie oracul, şi-n zmîrc, prin păpurişte, goneşte stîrcii dracuL UN ÎNGER A SUNAT în drum spre Sarmisegetuza TJn înger a sunat din trîmbiţi: Primăvara. Şi uite cum întreg pămîntul a-nverzit, rşi flori mai albe sau mai galbene ca ceara, atît de simplu pretutindeni s-au ivit. Aicea sînt şi pasările călătoare... Tot drumul înspre primăvară mînă. în cel mai fraged, sfînt şi dulce soare, un cuc pestriţ în mărul alb se-ngînă. Departe-n munţi, e încă iamă-adîncă, •dar munţii sînt atîta de departe... Ş-acolo îngerul a să învie pom şi stîncă, şi numai sufletul o să rămîie-n moarte. 26 SEARĂ VECHE Sfărîmă soarele scîntei. O şoaptă galbenă, din tei, a curs pomană sub tulpini. Prin auritele alei, pe lingă laţul uns cu clei, sticleţi pestriţi nuntesc în spini... Răsună surlele oştirii... De toamnă, cerul s-a mărit, cu zarea ce s-a desfrunzit. Pe cîmpuri sîngerează ştirii, şi moare griul încolţit. Aştept să vie vîntul iară, să culce frunzele în seară... Aprind măgarii ochi de foc. Dulăii dau străini să latre, la jarul tremurat de şatre, 27 şi la al lunii palid joc. Trec vînătorii după haită, în iarba neagră să se-ascunză. Departe apele se vaită... Trecu o zi, cum cade-o frunză. GLAS DE TOAMNĂ Toamna a făcut inimi de aur din foi... Nici o vorbă, nici un glas. Linişte tîrzie. O pasăre se face mică în cerul ce o să fie alb de ploi. Inimă, potoleşte-ţi zbuciumarea. Pămîntul are odihnă pentru toate. Cerul, din slăvi înnorate, împarte uitarea. Linişte în ogorul unde sămînţa veghează, linişte în sufletul învins, linişte în foile ce s-au desprins, şi în steaua care stă să cază. 29 LUPOAICA Soarele scrie lumini pe frunze ce-n vînt au să plece... în pădurea înaltă, înaltă, neagră şi rece, ierburi rouate şi flori cresc printre tulpine. Trece, aur şi fum, un roi de albine. Pelinul alb, cu verde mireasmă amară, coperă-n zmîrc palme de stîrc şi gheare de fiară. Cerul, tîrziu, rupe-n sfinţiri pieptul cămăşii de nor. Apele zac. Frunzele tac. Razele mor... Lupoaica, cenuşe de umbră, licărind ochii cărbuni,. gîfîie nemişcată subt aluni, ascultă temătoare şi porneşte rar spre vad. 30 Gata să sară.prin foile ce cad, gheare ascuţite sprijină-n pămînt cînd îşi linge chipul din luciul răsfrînt« AMURG Toamnă. Cerul alb ca plinea. Soarele coboară-ntr-una, să-i acopere mormîntul, norii-n zare s-au lungit. Peste ramurile nalte, de odată a-nflorit ca o lampă de hîrtie, încă neaprinsă, luna. în inel de piatră sură, apa cercuieşte unde. Peşti, ca fuse rătăcite, săgetează sticla ei, valul serii îşi îndrumă înnegrirea pe alei. O stea mică se arată, tremurată-n zvîcniri scunde. Zîna de aramă verde, tainic străjuind fîntîna, între sălcii plîngătoare, ce se tot cufundă-n noapte, de subt frunzele prin care vîntul poartă apei şoapte, gata să dispară-n neguri, face înc-un semn cu mîna. 32 FURTUNĂ DE TOAMNĂ Copacii roşcaţi cu freamăte s-au despuiat. Pe drumuri nămolite gemeau care de pădure aplecate. Pămîntul revenea în arături adînc tăiat, înalt treceau cocorii, tînguind pustietate. Argaţi încovoiaţi grăbiră, ca groparii, cît rece se înmormînta un leş de soare. Din vie smulşi, erau strînşi corturi, ca în taberi, parii. Site de ploaie cerneau strîmb din zare. întunecimea a învineţit tăria fierului. Miros de humă şi de cremeni desfunda uitatele vechimi. Opaiţe s-au stins în cimitirul cerului, deschis cu prăbuşiri pe goale înălţimi. 3S Nori mocirloşi au gîlgîit, arzînd pucioasă. Fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor. Peste cocoaşa lumii se tîra o scorpie verzuie, năclăioasă, pe cînd, ca din ţîţîni, ţipa prelung stolul cocorilor. NATURĂ MOARTĂ Din trandafiri sălbatici şi flori culese-n lan, mănunchiul îşi răsfiră lumina în pahar. Sînt picături de sînge şi ramuri de mărgean, trezind apa-n bobiţe, pe verdele cleştar. Buchetul se înclină spre albul şters al zilei ; cad ofiliri ca stoluri, ninşi porumbiei în seară cînd lîngă mingea, tocul şi cărţile copilei, pocneşte struna-n racla cutiei de vioară. RUGĂCIUNE POMILOR Frunzele voastre încă nu umbresc, dar cît frumuseţea voastră tămîiază cerul, ascultaţi cele ce vă vorbesc, vouă, care aţi înfruntat zăpezile şi gerul. Azi un soare plăpînd dogoare fior. Vrăbiile ciripesc dezmăţate, şi albina din argintul ramurilor umple pungi cu aur la şoldTagăţate. Fericiţi: Cînd va trece surioara cu părul pe ochi, şi cu ochii lăsaţi, întindeţi-vă cît ţine ulicioara, 36 lăsînd albele voastre confeti pe plînşi nemîngîiaţi obrajii fetii, făcînd-o ca să uite că a căpătat la aritmetică o notă proastă. VEDENIE DE TOAMNĂ Urmăresc linia pomilor pe cer, îmi leagăn privirea pe frunze plouate... Asta e toamna, din de totdeauna cu apusuri cercănate aprinse-n zarea noptatelor păduri de cer. Ascult: Toate zgomotele, rărite ca şi verdeaţa pe tulpini... Dar au venit ciori răguşite în zbor închipuind o coroană de spini. Pe albastrul mai blînd ca oricînd, stolul negru leagă cercuri şi răsună, 38 în nesfîrşită mlădiere urcînd, spre răsărirea sfîrşitului de lună. Albă strălucire a zăpezilor viitoare, vis aburind deasupra humei, înalt — şi tristă — Luna care moare, veghează la capătul lumei. FLORILE UCISE DE GER Peste toţi zarzării şi piersicii din ţară (se luminaseră ca străveziul feţei tale) s-a revărsat necruţătoare iama-n primăvară, aştemînd doliu alba jale. Rod îngheţat pe totdeauna, unde să-şi mai cumpere acuma mierea lor albinele, dnd pînă ieri, în florile mai de argint ca luna, cîntau încet, în liturghia lor, fericite grădinile?... 40 Din apa cerului desprinse, scoici mărunte troieniră drumul, pretutindeni scuturate... Trecută-i rămăşiţa frumuseţilor ucise-n timpurie primăvară de nemilostivul ger; flori care-n vitregia soartei pier, nevinovate, copilaşi morţi, ce în pămînt se duc la cer. ÎNTÎIELE STELE Cerul s-a-mbujorat ca o fată, umbra s-a întins peste pămînt. Norii sparg amurgul, şi, iată, un snop bălai pe zări s-a frînt. Curge toată lumina din soare, numai neguri rămîn. De vreme ce a fost cosit bietul fîn, moartea îmbie inimilor tristete îmbătătoare. 9 Neîndurată,-ncovoierea zilei, dînd gîndului nevinovatul chin, alunecă lumini pe obrazul copilei. Întîielor stele mă închin. 42 RĂTĂCIRE Aleea cu pomi negri, spre casa strîmb plecată, pe care cade seara, cu croncănit din crîng... Aici copilăria am petrecut odată... Azi m-am întors... De vînturi, copacii grei se frîng... E frig, pustietate. Rea, noaptea-naintează; scobor în amintire ca-n nengrijit mormînt. Vremelnicia-n toate pieire întrupează, nu-mi mai găsesc nici viaţa, nici morţii nu-mi mai sînt. Unde-i fi tu acuma, copilă de-altădată? Ai fost un basm, sau viaţă? în cîmpul cimitir, subt crucea sfărîmată, stă racla măcinată... Cu lemn de ghimpi, măceşul a dat din trandafir. 43 Mai trebuie un clopot jeluitor să geamă cînd s-a făcut străină şi vreme, şi poveste? Fără durere, norii în lacrimi se destramă, iar ochii seci stau ţintă spre tot ce nu mai este~ PENTRU O PASĂRE MOARTĂ Plîngeai ţinînd în palme zburătoarea moartă, numai moartea a deschis colivia închisoare, •cîntecul strălucise ca o rază de soare, şi acum pasărea galbenă arată întocmai ca o frunză moartă. Ca o frunză de aur. Moartea e o bogăţie pe care Dumnezeu tuturor o să o dăruiască. Mărgeaua ochilor ei nu o să te mai urmărească. Ce îţi vorbesc cu jale, ea îţi ciripea cu veselie. Dragoste, în gratiile coastelor noastre nu crezi că o sărmană pasăre e robită? Inima, spre zborul înalt pornită, nu e închisă, departe de gîndurile noastre? 45 îşi alesese, în pierzare, singura scăpare cînd nici o altă nădejde nu avea să rămînă. Odată cu cîntecul ce pentru totdeauna moare* ia-mi inima nensufleţită şi plînge-o în mînă. ELEGIE în drum spre Istria' Lacul lui Ovidiu. Cele dintîi stele-nmuguriseră. Era tîrziu. Talaze după talaze se întorceau din zare, toamna o răscolea vîntul plin de sare, frunze sîngerau în gol tăcutul bocet viu... Atunci mi-a apărut, deasupra scrisorilor, din vitregia. surghiunirii, umbra ta dragă, poete, care cîntaseşi învăţăturile iubirii,. rătăcitor pe limanul amăgirii, gonit de cei care ux*au să te înţeleagă. La fumul unui foc de butuci de vie, unde aburesc sumane iernatul bîrsanelor oi, povesteai barbarilor de zei frumoşi, aproape goi, dintr-o cetate albă-aurie... 47 Vorbele tale sunau ca măzărichea de gheaţă de pe copacii în care viforul zgîlţîie ciorile, repovestind cum au lămîii florile, şi cum nebunii cred că-nţelepciunea se învaţă... Jertfeai dorului sărutarea unor băciţe neîndemînatice, mirosind a lapte crud şi izmă-neagră, privirea deschideai ca braţele, în deznădejde către marea neagră, pe care se scufundau corăbii, şi treceau, nesfîrşit zbor, lebezi sălbatice. Aspră, tot mai mult barba ţi s-a încîlţit, şi înnopta privirea, plimbată veşted peste fire, cînd din sticloase sloiuri Neptun trîmbiţa, şi cînd, subţire, biciul lui Joe şuierînd sfîşia nemărginirea. La urmă, ochii stinşi închideau, fără tremur, pleoape de sicriu, paşii rătăcitori naintau, fără să mai aştepţi altă dorinţă, înţelepciunea, artă a iubirii, îşi aflase înţeles în suferinţă... Cele dintîi stele înfloriseră — prea tîrziu. 43 GLUMĂ DE TOAMNĂ Era un pom cu frunzele de aur, ca inimi vechi de aur, cum n-a mai fost şi n-o mai fi decît în fiecare zi în toamnele tîrzii... Şi-un împărat cu barba de argint, ca urma stelelor de-argint, ciulea urechile surzite, înspre neliniştea din frunzele zbîrcite... Şoptiri de inimi fără leac îmbolnăvite. în pom, sta, pricăjit, un greier negru, ca fierul negru. 49 Şi greierul pentru-mpărat îşi scîrţîia, neîncetat, puţinul învăţat. Iar peste pomul plin cu inimile pîlpîind, de în asfinţirile de aur, bătrînul căuta pe cîntăreţ; vechi frunze se surpau din mărul pădureţ; cădeau inimi de aur fără preţ, pe drumuri şi prin iarbă... Dar una s-a oprit în a Sa barbă. CULORI Verde, vechea statuie păgînă, de veghe subt salcia plîngătoare, săgetată de raze de soare, la inimă a dus înmlădiat o mină. Galben-putred, se-aprind, pe marginea aleelor, frunzare o adiere-ntîrziată dezvăleşte, tămîiată, moarte dulce, prin cositul fîn. Negrul greier se trezeşte; cu o poftă de bătrîn, zvîcnind mustăţile, tresare. Hop! ţop! neruşinat, s-a cuibărit, cîntînd, zeiţei verzi, în sîn. 51 PRIVELIŞTE BLESTEMATĂ Cerul îngroapă stele ce scapă. Clopotul bate ruga de seară iară şi iară... Luna — o gheară. Noaptea se zbate şi ne-mpresoară. Pomii nebuni cresc în furtuni... Cerul s-a-nchis... 52 Ultimul vis calea coboară dreaptă, uşoară, pînă-n abis. CÎNTEC LA NEGURI Peste zidurile albe trec lăstunii, zbor frîngînd peste zidurile albe, între florile de nalbe, gînd tăcerii îngînînd. Stele suie-n depărtare, turma s-a lăsat spre sat; vechi, luceafărul tresare, în cereasca nepăsare, din amnare scăpărat. Luna-i albă, trecătoare. Cîntece de dor se-aprind în cereasca depărtare. O talangă-n cîmpuri moare, căzătoare se desprind. 54 Iarba-n valuri se desparte la bătaia vîntului. Peste cîmpurile sparte din departe urlă-a moarte cîinele pămîntuluL ALT CÎNTEC Sufletul meu — nufăr pe ape, gîndul de-acum — val moleşit, viaţa-n zadarnic vrea să mă-ngroape. Totu-i sfîrşit. Dragostea mea *— apă înceată şi verde, între nămoalele moi, sufletul meu, albele foi îşi pierde, albele foi... Cad înserări triste,-n tîrziu lîncezite; palide zări. Soare lănit trimite noapte, pe nesimţite. Semn vestejit. 56 Stelele, vechi luminiţe de ceară, dorul pierdut, din trecut renoiesc, moarte destine din tine să ceară jocul firesc. Sufletu-nfrînt intră ca nufăru-n ape, tot mai adine, în el adîncit ; totu-i departe, totu-i aproape, tot, în sfîrşit. FĂT-FRUMOS Balaurul răcneşte subt pod. Harşti! Făt-Frumos retează trei grumazuri din cîte-o rotitură cînd paloşu-1 avîntă prin sînge lipicios... Pe urmă, munţi, prăpăstii şi apele tăcură. Otrava curge-n fire prin crăpături de stîncă. Voinicul ia inelul domniţei leşinate, apoi îşi cheamă roibul, ce jar de foc mănîncă, şi pleacă pe-a lui aripi spre-a norilor cetate. îndoaie-un bucium noaptea, şi-o spintecă la zori... Zîmbind, copila doarme pe pajiştea de flori, cît ghearele mai mişcă răpusul blestemat. 58 Doar ochii verzi, prea lîncezi, în frunţile solzate, clipesc, cînd bucătarul ia capetele toate şi, cu satîru-n mînă, dă buzna la palat. DIN BASM în bolţi întunecate stejarul se răsfrînge. Sînt codrii de aramă... Arar o rază plînge stropi galbeni de lumină, sau vioriu de lună. Şopîrle verzi, ca bronzul străvechi, prin frunze sună, ţîşnind nehotărîte, în teamă şi mirare, zvîcnindu-şi guşa albă subt brunele lăstare. Alţi codri... Albi mesteceni, în zale de argint, de-a pururi se frămîntă; în legănat de-alint lucirile de trupuri lung tremur scînteiază, parcă ar curge-n ramuri o apă... Ren viază, blînd murmurînd, ca-n şipot, al undei cîntec van. Ferige desfăşoară minuni în filigran, cînd se tîrăsc jivine tăcute subt verdeaţă, cu ochii roşi de sînge, cu sîngele de gheaţă. Mult mai adînc în toamnă, apar păduri de aur... Pe fiecare creangă atîrnă un tezaur. 6© Sînt tei cu fruntea lată, încoronaţi de soare * > cu toată-mpodobirea de poleieli fugare, bir morţii, izbind veacuri, pe muchea de topor... Dar cîntece se-ngînă... Alunecînd uşor, cu galbeni ce desprinşi sînt şi flutură, un graur a cuibărit, obraznic.. în coarne de balaur. ŞERPOAICA Fiară cu trup inelat şi stemă în frunte... Din adînc de codru, strecurată la fîntînă, te-au văzut păstorii care mînă, în primăvară, oile spre munte. Peste pietre-ncremenind unduiri îngheţate, jucător izvor, coborît din văgăună, din cap mic, fecioresc, pironeşte priviri încruntate. Numai pe grumaz tremură, un strop de lună. Lunecînd din mii de ani de poveste, carne de vis, podobită cu solzi de aur, jumătate femeie, jumătate balaur, din tot ce-a fost, şi niciodată este. Paznică zidurilor de stînci detunate, fără de ură, fără de milă, punînd piezişe întrebări răsturnate, din care ţestele să crească-n prăpastie movilă..* Ochii plîng muiereşte, dar lucesc a fiară. Umbra creşte de moarte, în trăire nouă. Ispitind pe drumeţ vicleneşte să piară, roşie înfloreşte limba crestată-n două. CÎNTEC SAU RUGĂCIUNE între coasta dealului şi braţul rîului, o inimă moartă, bisericuţa... Peste fruntea salcîmilor, crucea înclinată, vestejind în cerul împăcat. Frunte, braţ şi coastă, pentru biata inimă, liniştite, veşnice, zac în noapte. E tîrziu. Tîrziu şi întuneric... Nu mai văd: ca într-o amintire, totul se îneacă, şi moare încă o dată. E cîntec sau rugăciune ce simt acum? E cîntec sau rugăciune faptul că trec pe lîngă zidurile dărîmate, 64 peste apa de oţel cernit, şi ştiu că glonţul meu poate ucide fiare, ştiu că focurile malului vestesc comori, ştiu că fereastra iubitei plînge aşteptare... Dar fioruri de dragoste, vitejie sau noroc, nu grăbesc bătaia inimii în coaste, nu-ncordează braţul de oţel, nu întunecă fruntea înaltă. E cîntec sau rugăciune faptul că sînt singur, în singurătate? VREME STRICATĂ Au dat tîrcol pe cîmpuri hămesite haite, subt luna, argint-viu, ce stă să moară. Scîncind, începe nevăzutul să se vaite, cîinii-pădurii latră a pustiu la moară. Acuma, cei năuci, rupînd pîrleazul de uluci, în pilcuri deşănţate se pornesc, prin fum, călări pe cruci. Oase ciocănite, straie putrezite, matracuci. Pasărea din altă lume cîrîieşte: «Ce-mi aduci?». 66 Acuma, ho, în lături! A gemut buhaiul... Strîmbe,-nfipte-n mături, babe duc alaiul... Pentru domniţe fără cunună, nagode cu ochi de jăratic, chemînd neisprăviţi, din cobze fără strună ţin haiul. Zdup! în mijlocul horei a picat mîrtanul zurlubatic, îmbăţoşînd fuiorul cozii berce mătăhuz, scuipînd atuncea cînd guzganul vizitiu trage la scară o călească boierească, de harbuz, din care nimeni nu se-arată viu... Chicotitoare, ştirbele cărturărese au tocmit zăludelor ispravă: îmbie robi pe papură să le aducă miri strigoi, şi, de pomană, dămicesc fiertura cu otravă. Din toată treaba a rămas mofluz, pe ţigla de olane, Ăl Urît. Pe cornul dinspre miazănoapte, rît de prea spurcat vier îşi scormoneşte afumat temei. Pe urmă, se ivesc ajutători şi nişte domnişori purtînd inel la gît... La poarta dosnică, pe unde fac toţi răposaţii coadă, bălăngănind pînă-n genunchi podoabe de cimpoi. 6/ Pe ceafă poartă fesuri fără ciucuri, şi-n călcîie au papucei cu pingeluţe noi şi guleraţi îmbăţoşînd grumazele-n jujaie: aşteaptă, împieliţaţii, Judecata de Apoi.. Atunci, în beciul cerului (închis subt văi) se hohotesc, stricîndu-se de rîs, surate cucuvăi, drept care, cornul lunii, împungînd în beznă, a apus Tartorul, de-a tumba dîndu-se, s-a tot fost dus, cu dragostea, în jos şi-n sus... Apoi au început în ţîrîiala toamnei nesfîrşite ploi. TAINĂ DE PRIMĂVARĂ în alb întregul pomişor e îmbrăcat ca o fetiţă care mîndră s-a gătit să meargă la biserica din sat. (în săptămîna-mare toţi copiii au postit.) Altarul cerului de stele mici luceşte, potir de-argint acuma luna se apleacă şi buzele-i ating o tremurată cracă, în şoaptă, pomişorul alb se spovedeşte. 69 CIOBANUL BĂTRÎN Devale, între cimitir şi marginea de sat, stă, vechi bordeiul, pe-o rînă îndesat, cu stuf la gurile deschise-n derdeluşul coperişului de-un cotf altminteri înflorit cu răpită galbenă tot. Luînd noaptea-n cap, fără să ia nimic în gură, gata de drum cu-o sfîntă-njurătură, moşul, alb, mînă oile satului la păscut, nu pe drumul prăfos, către tîrgul pierdut, ci pe mirişti ţepoase, din care sfîrîie prepeliţe grase, şi prin tarlale, unde cioturi de coceni împung, din anţărţ ţepoase... 70 Floarea tutunului, roză, rămîne în urmă; fluierul tremură, doina se curmă; din mersul mereu oprit, la iarba de hotare, satul a scăpătat în depărtare; printre salcîmii cenuşii, doar păcătoasă bisericuţa mică căciula ţuguiată ridică... Praf curge turma... Oi cu capul rezemat în alte oi... Pe cer se-mpung şi se-ncalecă, cirezi, norii greoi... Furtuna s-a zburlit prin frunze de stejar. Un fulger sare ca din amnar. Scurt, vîntul cade, pînă să-l ajungă tuciul de furtună. Grăbit, turma în mers se adună, prin pămîntia întunecime, către casă. Ploaia ţese ţeapăn, în argint, mătasă. Ploaia rîpăie pe greabăne murdare, pătrunde prin sac, se scurge pe spinare. Opincile rupte clefăie împotmolite, cîinele muşcă-ndrumînd, oile se opresc năucite. Curg behăind ţigăile la ţarc, dînd buzna după miei. Bătrînul, tuşind spart, coboară-n bordei, desprinzînd de pe opinci, în prag, două felii de tină, şi, de cîte ori mai tună, se-nchină. înseninat, amurgul lucea în băltoace; noaptea rece se întorsese în pace. 71 Sursur de muls picura prin Tăria văzduhului; peste nemărginire scînteia Calea Laptelui. Moşul ar fi rîvnit să dezlege taina slovelor de aur pe rotunda carte a cerurilor, sau Domnul, căzînd la tocmeală, să-l întrebe: «Ce-mi cei, să ciobăneşti pînă la toamnă stelele, ca pe o turmă de miei?». Una scînteia chiar prin bordei, mică, abia cît un bob de mei. Aşa, pierdut, s-a tot uitat în slăvi pînă hăt-tîrziu... cînd şi-a adus aminte că a avut şi el, cîndva, ca Ăl-de-Sus, un fiu, pe care l-a fost luat înalta stăpînire la oştire. De-atunci au trecut ani şi ani fără să mai primească ştire. Lung căuta la steaua clipitoare, zglobie, jucăuşă, singură prin veşnicii, subt Carul-Mare. în frig, începu să-i amorţească dreapta, din tinereţe frîntă. I se păru că cea mai mică dintre stele cîntă... 72 Domol aşternu ţol, se descopcie de chimir, în înfundat bordeiul de lîngă cimitir. Duhnea miros sleit, a seu şi lînă udă. Somn greu, să nu mai vadă, nici să mai audă... Peste bordei, vedeniile ceţoase rumegau tot mai tihnit, smulgînd din stuful de înnegurare peticit. Pe cîmp, rapiţa scutura, ca busuiocul bobotezelor, roua-n mărgele; deasupra, peste cimitir, se despicau căderi de stele. Apoi, tîrziu, bătînd din aripi, un cocoş a trîmbiţat; i-au răspuns alţii după alţii, tot de undeva din sat... de somn, de bună seamă, tare răguşiţi, şi numai unul chirăind piţigăiat. Pe ăla, jupîneasa vulpe, către ziuă, l-a păpat. 7$ TURMA ,..După ce ciubărele adunaseră laptele spumat, mieii, cu picioarele răşchirate, se-mbulzeau, lovind ugerul uscat. Cîte unul, mai nemernic, mereu plîngea: ti era sete-nfometată; oile îl îndemnau: «Bea, bea». Mai răsăriţii rumegau să-şi amintească florile din care încă n-au păscut... Seara, fiecare cu copita negrişoară, cuminte a făcut de trei ori, în ţărînă, semnul crucii, pregătirea somnului uşor, pe urmă au îngenunchiat alăturea de mama lor, cînd izvora, rece, pîlpîirea luceafărului ciobănesc, în al căruia semn toate turmele se odihnesc. 74 Tîrziu, la marginea zidului văruit de lună, turma, pentru care o tilincă fără odihnă sună, trece abătută, în chemările celor ce presimt că or să moară, cu paşi mărunţi înaintînd spre zahana, în prima primăvară. Mieii sînt fără mamă; cîinele-i latră; covorul florilor sfîrşeşte-n drum de piatră. Dar fără oprire turma trebuie să-nainteze; nu-i nicicînd popas; merg, merg, că doar aşa le e mereu rămas. Bîta, din zbor, ajunge în nevinovaţi, şi credinciosul cîine şchiopătează pe întîrziaţi. Numai un asin, răpănos, de bice jupuit, lasă în jos urechile să-i pice, îndrumînd alaiul ţăcănit. Urechile-i sînt aplecate atît, atît de tare, încît pare bun cu nepăsare. DOINĂ DOBROGEANĂ Pescăruş, alb pescăruş, zburînd seara lunecuş către malul ţărmului unde-i cuibul tău cu pui, pescăruş, alb pescăruş, nu cumva în larg văzuşi, peste verde val amar, o luntriţă de pescar, tîrîtă de vînt fugar, către-al zărilor hotar? Pescăruş, alb pescăruş, cînd prin nalt de cer trecuşi, nourii cînd străbăteai, spumele cînd despicai 76 şi peste adînc pluteai... Cînd stă cerul în sfinţit, n-ai văzut, şi n-ai zărit, pierzînd urma malurilor, peste lanul valurilor, n-ai văzut, întrezărit, pe vîslaşul ostenit, care-n întristare cîntă şi prin rătăciri se-avîntă tăind drum fără cărare, peste necuprinsa mare, înfruntînd dîrza furtună, căutînd soartă mai bună, tot cu gîndu’ la ai lui cum şi tu-ngrijeşti de pui?... Pescăruş, alb pescăruş, nu te-ntoarce la culcuş, iîlfîind din aripioară, prin întinderea amară, ci grăbeşte de-1 găseşte, şi luntriţa-i ocoleşte. Tu în graiul lui vorbeşte-i, şi nădejdea întăreşte-i, să zorească înspre casă, unde dorul greu apasă, şi-ndrumează-1 cum să vie, printr-a apelor pustie... 77 Pescăruş, alb pescăruş, cînd zbori seara la culcuş, înspre malul prăvălit, unde-ai cuib adăpostit; după ce-ngrijeşti de pui, vino la mine să-mi spui, de nădejdea dorului, de jalea pribeagului... PASĂREA ŞI FLOAREA La mijlocul codrului, roşie floarea dorului pîlpîieşte, aromeşte, tot cuprinsu-mpodobeşte„ şi de vraje străjuieşte. Luminează, ’mbălsămează, da' nu-i nimenea s-o vază.. Doar o pasăre pribeagă a cîntat o noapte-ntreagă..~ A cîntat, a descîntat, floarea de s-a învoltat. 79 A cîntat şi-a jeluit pîn' i-a fost îngăduit, din cuprinsul tăinuit, să bea rouă rourată în potiru-i adunată, ca-ntr-o inimă de stea, alinîndu-i dragostea. Frunză de stejar uscată, de ce freamăţi zbuciumată, ce şopteşti, ce dai să spui vitregiei vîntului? în adîncul codrului s-a stins glasul dorului. Biată pasăre pribeagă, nimeni nu-i să te-nţeleagă. Ţi-a fost floarea vraje dragă. Soarta-i însă statorită, viaţa rînduind sfîrşită cînd, iubind, n-ai fost iubită. Ca ţărînă putrezeşti, cîntecul să ispăşeşti, florilor cînd dăruieşti, din adînc de rădăcini, dor cu zbor către lumini. Dar tu, floare de păcat, dorului dacă te-ai dat, mai mult nu te deschideai, şi cu dorul te pierdeai, de pămînt te desprindeai, drumul pribegiei luai; moartea te înaripa, vîntul slăvilor te da... Sorţile au răsturnat greu păcat neîmpăcat: pasăre-n pămînt schimbată, floare moartă-n cer zburată, la osînda focului, în adîncul codrului. SENIN DE IARNĂ La Predeal Vulpea de rugină, prin alb aşternut în dîmb de lumină de vînturi cernut, paşi uşori a scris, ca flori de cais. Stoluri de mierliţe, prin ninsoarea nouă, săreau cruciuliţe, cîte două-două, în ciuda dovezii din poala livezii... 82 Nici că mai sursură izvoru-mpietrit, cu ţurţuri pe gură, de sloi zăvorit, să nu poată plînge o mărgea de sînge. Cu stele-ncărcaţi, licărind lumina, brazii împăraţi ascund vizuina subt punţi de cleştar şi mărgăritar. BALADA I-a Pe stînci, deasupra rîpelor adînci, calul negru bate din copite: stele rătăcite. Oşteanul, cu suliţa de lemn şi fier, merge spintecîndu-şi umbra pe cer. Norii sîngerează ca pieptul lui, da’ nimeni nu-i, aşa cum au legat norii asfinţitul, să-i închidă cu năframă rănile, pe care le-a deschis cuţitul. 84 Vulturi, din cîrligul pliscului, rup ţipete şi vîntură linii întoarse, răcorind, cu zborul lor, buzele lui arse. Iar calul negru, bătînd din copite, înfloreşte stele rătăcite. Din vinele de piatră, scînteiate cu mică, vîntul, pe giulgiul cerului, scăpărările ridică. Norii se sting. Drumul răsună. Apare, de aur, vechea lună. Ca pe lespezi de morminte sună tropotitul înainte. Şi iar, luna... Dalbă floare-a-soarelui, străluceşte pavăza lui. Plîng izvoarele. Unde-o fi soarele? Pe care drum, pe subt miez de pămînt?... Sau, şters de vînt, culcat pe brînci, în mări adînci? 85 De pe muchea-naltă, capra-neagră sperioasă saltă, galbeni ochi de drac clipind, cînd atîtea stele, în clipite, din copite, se aprind... Pe cînd calul poartă, în suit trudit, trup înţepenit, clătinat în scări şi din oblînci, peste rîpele adînci. BALADA Il-a în haină de in, cu paftale de argint, domniţa se plimbă prin chilii. Subt ziduri de var cad trandafiri ruginii. «Gînd deşert, în zadar te alint...» Domniţa porneşte spre rugăciune, între răzoarele de busuioc şi maghiran, şi gura-leului, roşie ca un tăciune. «Gînd pustiu, a trecut un an...» 8f Aleele sînt albe de scîntei: poate pe cărarea asta a pierdut inelul, cînd dezmierda,-n trecuta primăvară, pui de porumbiei. «Dor fugar, ăsta ţi-a fost felul...» Cusături alese-n boabe mici de mărgărint, ochii se umpleau de mărgăritărele. ...Au căzut în noaptea ceea multe stele. «Stinse, vorbele, pînă la urmă, mint...» Alerga cu fiare-n mîini norodul, înecînd în noapte sîngele făcliilor aprinse. Doar în schit, pe zarzări, floarea ninse. «Rupt-am floarea ca să piară rodul...» Zburlind inima ca vrabia pîndită, a împins din cui a tainiţelor poartă: ţeasta lui rînjea în umbra răspîndită. «Toată viaţa-i în deplin deşartă...» BISERICA NEAGRĂ Lăcaş de rugăciune, corabie în ceaţă, subt luna-nchisă-n cearcăn bătut pe infinit» Alături de ruină, un măr bătrîn cîrcit, întinde vine negre, lipsite de verdeaţă. O pasăre din neguri cînta, părea că spune, prin întuneric jalea, scînteie de cleştar. Deodată căzu rouă de stele în altar, şi a fost ruptă umbra subt bolta de cărbune. Alb, pogora pe umeri, în fund la tainiţi reci, coşciugul celei care e-n beznă îngropată. Se risipesc, sting torţe, aruncă o lopată, călugării şi cioclii, subt stoluri de lilieci. 89 Dar sus de tot, în turlă, un clopot de aramă, smucit de-un preot negru, se văietă într-una; în ceruri mohorîte s-a îngropat greu luna, iar giulgiul ei din urmă pe cruce se destramă. Zbură privighetoarea. Tăcerea ţese şoapte, pe gurile de clopot deschise în corolă... din turla cărei luna i-a fost aureolă, de-a colo negrul preot s-a azvîrlit în noapte. VÎNĂTOAREA Cronică feudală în procesiuni, copile, subt arini, trec veşmîntate-n văluri lungi şi albe, în mîini cu crini. Prin iarba ca-n renaşteri veneţiene, zmălţată-n părăluţe, bănuţei, bujori şi rouă, surorile trec două cîte două. Călcîie goale, şi priviri viclene, albastre, cum sînt ochii scrişi pe aripe de fluturi. Luceşte soarele strivit pe scuturi... Plecînd la vînătoare, voievodul a luat copoi, fălcoi, şi mult trudiţi scutelnici, 91 iar ca hăitaşi, ăi trenţuroşi-voioşi, care alcătuiesc, la greu, norodul. Din arc, săgeţile înveninate zvîcnesc nenumărate ţintind fazani, peste copaci, bătaie de buchete roşii,, ochind în ciutele cu ochi frumoşi pentru cînd mor, sau şuierînd spre cîntecul de lebede ningînd rupturi de nor, spre ţepile de brad muntean, din care-au îngînat îndrăgostiri cocoşii* Şi iară cornul vînătorilor răsună. în noapte, din mai nalt, pe cer, un corn de lună* «Prin frunze argintii, de ce nu vrei, de ce nu poţi să vii?» răsună dorul..* ...Plînge lung o goarnă: «Să vie voievodul, să se-ntoarnă»* 92 Smerite, slugile s-au strîns în ceată. A jale armăsarul domnitorului nechează. Se-ngînă sunetele, din chemare-nceată, reînviază. Şi valea sună, codrii sună, seara sună... Sus, peste piscuri, stă acelaşi corn de lună. Stelele au plîns. E prea tîrziu... întregul cer e vioriu. Stăpînul a murit, l-a rupt vrăjmaşul, sau, mai sălbatic, lupul cenuşiu... Copilele cu galbene făclii bocesc pe voievodul adormit, şi-n drumul unde robii-1 duc pe suliţi, nesfîrşit, bruni muguri, rănile mai lăcrimează, iar cîinii, mîrîind, noroiu-1 ling... cînd măscăriciul Curţii joacă-nnebunit, în bezna-n care numai huhurezii ştiu să vază. 99 ÎNTR-0 GRĂDINĂ VECHE Seară la Brâncoveni într-o grădină veche, cu trandafiri de sînge, cu drumuri tremurate prin iarba năpîrlită, stejari plecînd coroana pe vremi adinei, coclită, acoperă izvorul, să nu mai poată plînge. Nunteşte stol de vrăbii, prin vişinii uscaţi; pe cioturi cleiul galben băşici bătu topazul, o ţarcă ţopăieşte mărunt, în paşi săltaţi, spre clopotul de broaşte ce clocoteşte iazul. Pe cerul roz, în lacrimi, nori galbeni topesc ceara; în evantai păunii deschid verzi curcubeie, subt ziduri dărîmate, în funduri de alee; plutind, grădina veche ridică-n ceaţă seara. 94 Flori clatină grei fluturi, cenuşe de amurg, răzorul ploi de stele din desfrunzire strînge, potcoava lunii bate în trandafiri de sînge, cînd Făt-Frumos prin neguri îşi paşte calul murg* Ţăranii, varză roşie, subt roze-au răsărit... Rea piază izgonit-a plugarii din grădină; pestriţă, mătrăguna de sine s-a prăsit; din scorburi iasca cerne o putredă lumină. Lăsară lăncii frînte subt oasele de var boieri nătîngi, norocul încumetînd prosteşte; de veci nevestejită, o volbură vrăjeşte frumoasei adormite, în racla de stejar. Stinşi, trandafirii rana şi-o scutură într-una... Ceţos nechează murgul, bătînd foc din copită; pîndaru-şi strînge zeghea—o aripă cernită, cînd ţipă lung păunii că se revarsă luna. FATA-MORGANA Departe... e cetatea apusurilor moarte, în care ceru-i roşu ca un pahar de vin, şi clopote,-n ecouri deşarte, se-ngînă pe căi pietruite, cu bucium de triburi ce-n cîntec revin, cu glorii de steag trenţuite. Prin ogoare ruginesc armuri de-altădată... Ciobanii cumpără plugarilor idolii găsiţi în ogoare... Berze heraldice trec, pe cîmpia cerurilor, în săgeată, şi înoată pierzîndu-se în apa nehotărîrilor din zare. 96 Clătinată, la poarta cetăţii pustii, o lampă de fier îşi curge uleiul şi ţine-în grătii o stea ca o floare de cer. Ochelarii portarului afumă lumina, mîinile-i mîngîie tremurat păinjenişul lăcatelor; e chel, dar are barbă neagră, neapărat. Lacăt şi barbă le-a pătat rugina (sau sîngele cîtor n-au avut vina ispravei spre care au încumetat). Un lac de păcură cu solzi de nufăr cercuieşte, în sforăiala bivolilor smoliţi, şi-n papura lăncilor legănătoare, crenelarea zidurilor dinţate... Artere, crăpăturile zigzagatoare, pe care hîrci de cîine pîndesc din pari ascuţiţi şi arcaşi ţintind veninuri şuierătoare. Deasupra cetăţii cu turnuri ciudate, holbează la lună o sută de guşteri şi scorpii în piatră umflate, cîntînd şi cerşind prevestiri de furtună. împăratul cetăţii se plimbă uneori subt bagdadiile străzilor înguste, 97 pe care atîmă rufe curate şi prapure cernite. El are ochii verzi ca aripile de lăcuste, dar roşii cu lacrimile... Doi feciori duc poalele măntii îngreuiate de ciucuri, şi stau la picioarele stranei dăltuite, cît el închină mătănii în vechea mînăstire, unde călugării posaci se luminează în extaze, şi luminările groase se sting în fum subţire. Tămîia leagănă-n inele evlavia ei... împăratul se roagă în sunet de clopot... în geamuri colorate se sparge strigătul pîngăritelor femei, în comanda calărilor gonind cu ropot. Clopotniţa tremură binecuvîntări. Ciori fîlfîind încoronează căciula de olane, în urlet bate năvala oştilor duşmane. La porţi ferecate călugării veghează... Bîrna, bufnind în uşă, scînteiază. Icoanele ţin binecuvîntare nemişcată: încruntînd priviri împietrite, de limpede gemă... în cositor ferestrele vîpîie mînie închegată. Deodată, flăcările pun oraşului stemă încrustată cu zbor de rubine şi zmei... 98 Pornesc surpături din arcade descleştate iuminate-n vijelia care a început să murmăre. Pîlpîie zugrăviţii în umbră, ard cuiburi de ciori şi de porumbiei... Dumnezeu trînteşte fulgere peste cetate... în altar, cavalerii au început să fure. Acum suie scările guzganii suri, să fete în mantia împodobită cu hermină... Zăvorîndu-şi chilia, alchimistul dozează mixturi, din alambice de gresie neagră şi coarne de sticlă violetă. Soarele a scăpătat în ruină... Norii s-au vestejit: flori de răsuri... Luna moartă se înalţă de cretă... Vestesc zodiile mulţime de lucruri, ca să rămîie neînţelese... Coasele ţăranilor zîngăne ascuţite... Un străin ţine aţîţătoare cuvîntări frăţeşti, ştergînd cărămiziul mîinilor pe ziduri văruite... Scutierii au spart ochii micilor principese... Harapi buzaţi aduc în halebarde pîntece virgine ciopîrţite... Catranul zvîrlit pe răniţi încă arde... 99 Solii păstrează multă ceremonie... Şi împăratul păstrează două portocale... Lanţurile îl strîng, durerea-1 sfîşie... O stea picură lung din a Robilor Cale... Pînă ce în sfîrşit un alt steag îşi joacă, plescăind în vînt, schimbarea prefacerilor fără folos de-acum... Sînt tot mai mici buchetele de fum... învingătorul varsă, icnind, toată mîncarea. în cimitir, braţul spînzurătorii se clatină parc-ar purta clopoţei... Drept care, împăratul bătrîn rîde, plîngîndu-şi feciorii... şi dă cu biberonul lapte dulce orbilor căţei. TÎLHARUL Trec ereţi tărcaţi în ceruri lovite, de munţi despicaţi, cu ape-ncreţite. Ş-un rumân, lungit la foc de frunzare, din gînd rătăcit, înghioldit tresare: Paşi, cînd tropotind, cînd foşnind încet... L-or fi urmărind prin negrul brădet? Pietre-n rostogol pe poteca ruptă... 101 în podmol, piept gol s-a gătit de luptă. Ţîşnesc cerbi în fugă; orb şi zurlubatic, chemare îndrugă cocoşul sălbatic. Scapără amnare. Fraţii l-au vîndut? Nu-i nici o scăpare? Văile-au tăcut. De argint un plumb... descîntat doboară. în cer, un porumb zboară pînă-n seară, cînd, ereţi tărcaţi, ţipînd ascuţit, în soare sfinţit, l-au descoperit. CRĂCIUN Fulguia mană, parcă s-ar fi scuturat stele... Măgarul apleca urechi împovărate. Boi, lîngă care dejugate, rumegau, din umbră, cu ochi verzi de stele. Drumeţul bătrîn tremura în mantaua ruptă. Baci, a căror turme se risipiseră, cu toiagele o comoară de jeratic risipiseră, de fum negru, abureala albă era ruptă. Zîmbea dulce trenţelor murdărite mama, mîngîind obrajii fiului cu sînii ei de lumină în paiele aurite, alergau lacrimi mici, lumină, pe urmă Ea a legănat albia cu piciorul iară, şi îşi rezemă capul de grinzile sparte, în timp ce pe alai de frunze moarte vîntul purta un cîntec de fanfară. 103 S-ar fi zis: sunete cereşti trîmbiţele care suiau purtînd veşti, trîmbiţele care vesteau omorul, cînd se născuse în zadar Mîntuitorul. DULGHERUL în pimniţă soarele aruncă beteală pe albul lemnului de rindea răzuit. Soarele risipeşte bani vechi de aur pe podeală, şi din argint nou e părul bătrînului încreţit. Flămînd fierăstrăul dinţii îşi împlîntă şi scuipă pulberea tărîţelor moi. Pruncul umblă de-a buşe în gunoi. Bătrînul dulgher ciopleşte şi cîntă. Dulgherul încleieşte blăni şi le aşează să se usuce. El face ferestre luminii, şi întunericului coşciuge, iar pruncul care e mic încît mai suge, jucîndu-se a dibăcit din două surcele să lege o cruce. 105 Privirea lui e adîncă în nevinovăţie, cînd înalţă semnul trudei victorios, abia poate crucea în mîini să o ţie aşteptînd să fie om, Cristos. ISPITA Un beci întunecos, ursuz şi tăinuit, cu bolţi adînci pe subt pămînt uitate, pe-o ferestruie într-o doar* a rătăcit un fir de raze plin de musculiţe beate. Aicea dorm adînc butoaiele tihnite, la nas cu strachine în care picurează. Paingeni împînzesc garăfile înnămolite, răsună paşi, e stareţul de pază. Purtînd lumînărica, pe trepte ce suspină coboară, se opreşte, tresare-n şovăiri, cu mîna bate toaca pe butia cea plină, în buze ia canaua şi trage-n gîlgîiri. 107 Dar cînd ridică ochii spre bîrnele cernite, privirea îi îngheaţă, căci a văzut, sărac’, perechea de pulpi roşii ce tremură copite, şi, beat, nu-şi mai dă seama: sînt şunci, sau craci de drac? DRUM DE SÎNGE Ca un vînător aprig, răscolind adîncul de codru, pe urma drumului trădat de rană, căutînd căprioara urmărită, oprind în răstimpuri, să desluşească suspin din urmă, în suspinul frunzelor... Dornic de pradă, asemeni pătimaşului vînător, sînt, dar vînatul prigonit de mine cu-ndîrjire, fiara sperioasă, mîndră în nevinovăţie sălbatică, e însuşi rănitul meu suflet ascuns. Iscodind de aproape, prin taina suferinţelor, nelăsînd nici răgaz, nici odihnă, peste prăpăstii, şi prin hăţişuri, 109 în dorul glorioasei biruinţe, privind pămîntul, uitînd cerul... Departe gloata cu haită iscusită, chiuind zgomotos, îşi urmează menirea. Iar vînătorul care şi-a văzut izbînda, şi nu s-a lăsat pînă n-a ajuns, croind drumuri noi, sfîşiindu-se de spini, la căprioara îngenunchiată, plîngînd, murind... Cu mîinile goale, şi povara unei zîmbiri, vînătorul, trăgănind pe drumul cunoscut, se-ntoarce într-un sfîrşit, la tovarăşii veseli, şi-n dispreţul tuturor, zice: nu am găsit nimic. CÎNTEC DE LUNĂ VECHE Frunză neagră: mătrăgună... A rămas un ciob de lună, lumină dulce de miere, lună veche în scădere, scăpătînd fără zăbavă în sfinţirea mai bolnavă... > Din paragini de otavă. Pe-nalt arcul cerului, nici o stea, nici una nu-i... m Nori adînci se dărăcesc, destrămaţi se vîrcolesc, cearcăn vînăt ruginesc. Lună veche, stînd să moară, aur bătrîn, de comoară, peste zări vrea să se-ascundă, şi în negură se-afundă, într-a nefiinţei ape, singură să se îngroape. POVESTEA DIN SAT SALTIMBANCII Pe strada adormită-n soare... Soarele era sus pe cer... A căzut o floare dintr-o fereastră închisă cu fier, cînd a trecut o casă de lemn, cu un coş, cot scrîntit, care fumega. După casă, veneau trei urşi de cafea, pe blăni cu semn de bici şi cu cercei la nas. Unul era mare, doi erau mici. Pe urmă a rămas doar floarea căzută în strada frîntă, carne crudă smulsă din răzor, şi subt streaşină o colivie care cîntă, şi pe ceruri sfîşieri de aur, dintr-un nor. 115 Circul s-a oprit în piaţa principală, lingă han. Vătaful a intrat, pe mîini se spală, bea lung, plătind grăbit un ban sau un ducat. Era ţigan, părea-mpărat. Nervoase, muştele mergeau pe un şervet vărgat, şi muştele mergeau tot mai încet... La apus cerul se făcuse violet. Copii se-ntorceau de la şcoală. Fugeau cu zmeie-n mînă, făcute dintr-o coală. Din poartă se-arătau codanele cu donicioara goală goleau poveştile şi răcoreau picioarele-n fîntînă. Dulăi lătrau, cît ursul mare şi urşii mici îşi lingeau labele albe de drum, căutînd purici, sau închizînd apa ochilor de fum. Calul ostenit, scutura coada posac, mîncînd, pînă la urechi afundat în sac. 116 Copii şi alde gură-cască s-au oprit; era sîmbătă sau joi; la han, în borcan, se-nvecheau bomboanele noi... Dar toţi au privit «casa pe roate», şi, poate, au stat pînă-n noapte, de nu s-au plictisit. Din nimic, circul a crescut: pînză umflată pe sfori... Gîştele, cînd defilînd au trecut, au putut să vadă tricolori, lingă un steag mare, la intrare, pe care sta scris: «2 bani». Întîmplările astea nu vin în orice ani. Se-nţelege, nu oricine putea să plătească, să vadă «minunile extraordinare»: foca, zisă «femeia ţinuturilor boreale», numai fiindcă nu vrea, nu catadicsea să vorbească... Dar ochii ei luminau întreaga faţă, cînd plutea în baia de fier plină cu gheaţă. Maimuţe de-a capra săreau, strîmbîndu-se ca bolnavii adevăraţi, şi pişcau solzii crocodililor împăiaţi; 117 apoi în spatele vagonului fugeau şi ruşinoasele chelii anapoda îşi arătau. Şi se mai spune de o cămilă, cocoşată, cu gît zbîrcit, de centenară broască-ţestoasă.. îti făcea milă » această lighioană cu înfăţişarea neomenoasă, precum am spus... Deşi la fel cu animalul pe care Craii de la Răsărit au călărit, în căutarea lui Isus... AMURG Departe, peste han, s-a rostogolit soarele. Pădurile o clipă s-au aprins. Apoi porţile şi-au închis zăvoarele, liniştea s-a întins. Se-auzeau numai cîinii, pe urmă numai izvoarele... Luna a nins... Pe piaţa şi pe strada unde căzuse floarea, ca un cireş înflorit, scuturat, a fost luna. Dimineaţa, clopotele sună, toaca toacă, lumea se adună, iar biserica intrată-n vreme, adîncită în pămîntul din mormintele ce cresc, geme, cîntec îngeresc. 119 Un măr sălbatic, înfurcit, plin de omizi, aruncă găuri de umbră pe cărămizi, aşteptînd ciori care azi n-au venit, într-o latură, jos, peste zid, ogoarele întind pămînt gras. Ochii, în soare, se închid, dascălul cîntă pe nas, şi lumea iese de la liturghie, cu busuioc, prescuri şi azimă. Bătrînii merg singuri, îndrăgostiţii se razimă. Cobze, ca un stup, zumzăie la o prăvălie. Ceasornicul sforăie şi bate... Vornicul unei nunţi dă bucate milogilor cărunţi. O pisică a miorlăit subt mărul părăginit? în fundul cimitirului, lîngă o cruce aplecată, au găsit un copil în scutece, o fată, şi o floare roşie uscată... Berze pe acolo n-au venit... Comedia saltimbancilor era plecată. BOTEZUL Popa (avea o barbă cît un smoc de cînepă ciufulit»..) Somnoros, din cartea sfîntă, cu mormăieli a silabisit* întrebînd de trei ori: «Te lepezi de Satana şi de toate duhurile lui?»... răspunzîndu-şi aparte: «Ptui, ptui, ptui!», şi afundînd în cazanul cu apă copila cu păr de aur şi ochii verzui. Pe urmă a fost sfat: Cine s-o crească? Toţi au ţipat, asta fiind o pornire firească. Dar cum ţînca era lihnită, şi sfatul ceartă aţîţă, o femeie, căreia îi murise pruncul, i-a dat ţîţă. 121 Aş mai putea pomeni cîte s-au spus despre circul care plecase, în primăvară, spre apus, cînd dimineaţa şugubeaţă juca peste case; ba chiar cum unii au învinuit că de saltimbanci s-ar lega povestea copilului găsit. ■(O legătură numai ca un fir de aţă...) MAI DEPARTE Trecură multe împrejurări de tot felul... Din jurnale, citite la primărie, afla lumea cum stă rezbelul, care mergea cum se ştie... Inul albăstrea senin cîmpia, ca alt cer subt cerul înflorit. Ciocîrlia, în caierul norului sucit, din care avea să fie toarsă seara, vorbea cu pitpalacul. Şuiera maşina de treierat, lătrau toţi cîinii pricepuţi la lătrat, şi, cît era lună, se plimba dracul... 123 Frunze aurii, scuturate, urmau căderilor argintii de stele... Venea apoi Brumarul plumburiu în ploi. Telegraful aduna rîndunele, sărac, pămîntul tezauriza foi... Mai tîrziu, foile, moarte, jucau... într-o dimineaţă se deşteptă alb pămîntul, ca alt cer, subt nevinovăţia cernută de ger; puful norilor îl jumulise vîntul, care şuiera, că-i răguşise glasul, ţinînd ison lupilor în prundişuri. Ţurţurii luceau la coperişuri ca la un copil care nu-şi suflă nasul. Cioara pucioasă trăncănea în nuci, suna toporul crăpînd buturugi. Erau mari oamenii făcuţi de copii... (Din zăpadă se fac oamenii cel mai bine...^ şi... cît pe cîmp dănţuiau albele albine, în casă greierul tuciuriu murise; furnicile îl tîrîseră să-l gătească... Şoarecele-de-cîmp, refugiat, binecuvîntînd urgia războiului, găsise în cămară merinde să tot trăiască, de grija cîmpului scăpat. Ronţăia cît piepturile suflau liniştite, sau cînd basmul cerea, lîngă foc, ascultare. 124 Din ăl loc, mişcînd mustăţile, privea cîteodat-obrazul copilei adormite, care era acum tot mai frumoasă arătare, la fel cu zîna codrului cu tei.,. Pe vatră lemnele ţiuiau, strănutînd scîntei. TREISPREZECE ANI Am să pomenesc ultima primăvară... Treisprezece ani au trecut... Ar fi prea mare povară să scriu chiar toate, cum s-au petrecut. în sat erau reforme electorale. Cucul număra, în livezi, pentru copiii claselor primare. Pe drum porneau la păşune cirezi, minate de un băietan fluierînd călare, subt frasini cu miros de şoarece, mîncaţi de foi, pe drumul care duce la zăvoi. Apoi, ca în toţi anii, toamna venea de la munte pe oi... 126 Pe dealuri se tîrau pluguri, mirişti ardeau, ca o jertfă de ruguri. Copila cu păr de aur se plimbă-n pădure, culegînd brînduşe, care n-au decît floare, şi nu mai fac frunze, iar dacă le rupi, ţi se pare că n-au avut rădăcină... îi venea să fure toate stelele astea rătăcitoare... Şi gîndea: «Ce vină ai, floricică portocalie? Tu răsai numai ca să fii floare. Oare un cîntec poate fi mai mult decît cîntec? Şi orice viaţă mai mult decît trecătoare viaţă?» Broaşte, albe pe pîntec, săreau prin verdeaţă. Rupse, rînd, cîteva foi, să afle ce-o să vină... Din mîini, floarea, ca o mînă, căzu vestejită..., în codru se întindea rugină... în sufletul ei ispită. AMĂGIREA Fata cu păr de aur stetea pe gînduri. Aici îi dăduse întîlnire, în răvaş de dragoste, băiatul arendaşului. în vis o peţise un fecior de Domn, în multe rînduri; atunci se spovedise popii, adică naşului... Acum rămăsese tăcută, ochii — pierduţi peste ogoare, în moşia bogată, în care, un ţăran smucind braţul, cădelniţa griul. Pe urmă, fata privi rîul, pe care trecea o plută, cu oameni mici, care n-au să se apropie niciodată! 128 «Te iubesc, dar ce-o să zică satul?» Se legăna molatic un tei. Din şanţ, prin mărăcini, tuli spre cîmpuri un pui de vulpe, stacojiu ca un ovrei. Fata, de frică, închise ochii, şi cînd rîse, simţi sărutările pe gît, pe mîini şi pe rochii... Astfel au început pierzările... CE A ZIS SATUL Unii spun că fata ar fi plecat spre oraşul de fabrici înconjurat, oraş fără flori, oraş fără cer. Acolo, copila cu păr de aur are un palat, şi toate fericirile o cer... Sau, la o perdea, aşteaptă, văpsită, necunoscutul de care să fie plătită... Satul, îngrozit, a blestemat. 130 ADEVĂRATUL SFÎRŞIT Sus în slăvi se vede tron de argint, cu o pernă cernită... Iar deasupra cine şade? însăşi Maica Domnului... De acolo, păzeşte turma lesne căzătoare a stelelor, goana soarelui şi toate rătăcirile lunii. De acolo, priveşte prin ochean codrii verzi, galbeni, sau negri de timp... munţii şi apele, urşii şi oamenii... Vede şi pe fata cu părul de aur, din povestea satului uitat... 131 Din povestea ce de-atîtea ori cu adevărat s-a întîmplat... O vede-necată într-o vină albastră de rîu care tîrăşte-n drum, legătură umflată cu merinde, pîntecul mic, în care a murit alt copil... Maica Domnului ar putea s-o schimbe în Dar o lasă să fie piatră şi iarbă... Să fie piatră... şi iarbă... Lîngă sat... DRUMUL SPRE STELE RUGĂCIUNE înfloreşte, Doamne, sufletul meu, cum înfloresc salcîmii şi mălinii, înapoiază-mi credinţa în dar, cum întorci zborul pasărilor călătoare. Munceşte-ntreagă suferinţa mea, cum în trupul morţilor rodeşte plugul, apoi înalţă gîndul pierdut, fluture în floarea cerului de in, şi pregăteşte-mi sfîrşit înseninat, ca asfinţitul blajin de azi. m STEA DE IARNĂ Cea mai frumoasă stea e de hîrtie. în stea e toată povestea lumii zugrăvită, aşa cum a fost şi o să mai fie, poveste în veci neîncepută şi nesfîrşită. Uite Precista cu sînul mic alăptînd puiul dumnezeesc; vitele spre iesle aburesc şi regii Răsăritului nu mai zic nimic. Aduc aur celui ce nu vrea bogăţie, aduc tămîie celui ce e floare. Cine primeşte steaua strălucitoare, steaua sfîntă — steaua de hîrtie? Toată ninsoarea e acum stele, toate stelele merg colindînd. Cîntece vechi, — fragede pentru gînd, — se opresc, pentru ca sufletul să pornească prin ele. 136 Cea mai frumoasă stea a pornit la drum cine primeşte steaua frumoasă? Frig şi durere în suflet se lasă. Moare un prunc în cîntec ş-acum. LÎNGĂ MOARTE Un student în medicină, rămas singur în sala de autopsie, oprit la o masă lungă unde trebuia să lucreze lecţia, înseamnă în caiet cele ce urmează: De-acuma cerul dă grăbit în noapte, aceeaşi veşnic nouă întristare. Iar soarele căzu, să lumineze altă faţă, a fructului otrăvitor, copt în nemărginire... Un măr de humă, peste care gîndul, e pedepsit să nu înalţe înţelesul. Ieri mai credeau în mine profesorii, voiau să-mi desluşească lecţii învăţate, cu legi şi adevăruri răsuflate. 138 Am rîs. Pămînt, în tine-i toată legea... şi adevărul nu-i nici în minciună. I-am luat prietenii de mînă, şi i-am dus, în sala cea dintîi, la patul cel dintîi. Cădea atîta soare în spital... şi mă rugam: Daţi viaţă copilitei! Nu ştiu de unde a venit, nici cine este. Am învăţat cu voi şi am vegheat-o, am îngrijit-o! însă tot a fost zadarnic, vedeţi cum doarme! Deşteptaţi-o iar! Ei au zîmbit. Eu am tăcut, pe urmă, au încercat să-mi dovedească în blîndeţe, că e firească toată întîmplarea... Firesc să străduim fără-nţelegeri, să nu ştim dincotro venim, unde ne ducem, şi de ce oameni mor sau se omoară... de ce se scutură pe ramuri floarea... de ce urmează vara primăverii... Ştim doar să prelungim o suferinţă! Apoi îşi luară capul fetei spre ştiinţă. Unul a despicat un ochi, altul obrazul, un ochi de cer, şi un obraz de floare... 159 Un altul şi-a înfipt întreaga mînă, în creierul ce semăna cu norii... Iar eu am încercat să smulg un cîntec. Dar aici şirul însemnărilor a contenit. Studentul scoate dintr-un jurnal o bucată de pline, şi, ieşind pe coridor, priveşte, în noapte, o lună portocalie ca-n poveşti. IARNĂ De sticlă — cîmpia îngheţată. Departe un şir de pomi despuiaţi scutură chiciură luminată. Au trecut sănii trase de boi albi ca zăpada, şi aburind ca zarea, să încarce lemne din zăvoi. Am rămas singur, şi e atît de frig încît aş putea să-mi văd cuvintele îngheţînd în aer, cînd te strig. Caut prin grădină paşii tăi, ieri le-am zărit în prima ninsoare urmele, umbre albastre, ca nişte porumbei. 141 ÎN ADÎNCURI Noi sîntem părinţii acestui copil mort, cu bărbia în mînă, şi în ochi cu lacrimi ce nu sînt, aşteptăm dimineaţa, cîntecul cocoşilor rîcîind pămînt, în camionul alb, pentru ultimul lui transport. Luminări crucişe fumegă lumina de veci. Florile durerii noastre au năpădit pe cele culese de boală. Foşneşte un zbor în întuneric — nu cumva copilul se scoală? Tîmplele bat mai fierbinţi în gîndurile reci. Am rămas stăpînii jucăriilor părăsite. Ne vor fi mai scumpe cele mai stricate. 142 Toate florile se fac frunze uscate, spinii speranţelor înconjură jertfele nevoite. Sîntem părinţii acestei din urmă morţi, cu gîtul sugrumat de răpirea pe care n-o înţelegem, aşteptăm dimineaţa şi nu putem s-o alegem, milostivi cerşetorilor ce bat cu noi în porţi. VRAJĂ Curge-n val comoara pe înec de lună. Clipoceşte moara. Un pistol detună. Vîntul din aseară tont se năpusti. Popa Morcov zbiară la răscruci pustii. Scîrţîie cocorii, vremea rea îi prinse. Zboară vrăjitorii pe tîrnuri aprinse. Cînd frunzare,-n zare, moarte-ntorc în vînt, pierzare năzare cerul de pămînt. 144 LUMINĂ VIE Au fost aruncate coji de ou în rîu să vestească blajinilor, subt pămînt, învierea. A început să dnte ciocîrlia-n grîu, s-a risipit în lumină tăcerea. Numai un cîrd de copii, bocind, duc spre fîntîni păpuşa de lut, plîngînd pe împăratul, zeu necunoscut, în descîntece sfîrşite, chiuind. Pe arături proaspete picături de cer: pîlcurile nesfîrşite de albăstrele. Sus, departe, au venit rîndunele, jos, păianjeni mari, se tîrăsc grape de fier. 145 Iar soarele, din ce în ce mai dogoritor, dezmiardă pămîntul greu, care trudnic naşte din frunze putrede şi glodul iernilor, în sunetul clopotului de Paşte. Şi numai împăratul îngropat de copii se odihneşte lîngă blajini pentru veşnicii. NOAPTE Dorul închise cartea, şi stinse lumina. Afară salcîmii albi îmbălsămau ca o biserică grădina. O pasăre începu să se vaiete rar. Pe urm-a trecut în depărtări un scîncet de car, şi revărsarea de lună s-a înălţat tăcută, ca un disc de aur dintr-o icoană pierdută. Din salcîmii albi se desprindea cîte-o floare... Turburat aşteptam veşnicia, în adierea trecătoare, cînd înflorise dor alb, gîndul meu, şi cuvintele fluturau căutînd pe Dumnezeu. 147 AMURG DE BASM Dă tîrcoale calu-dracului; în bice, ploaia, coborînd, alunga vîntul,.. Deodat’ apasă înnoptarea mai greoaie, că strigoii se trezesc, urnind săltat pămîntul, ori, prin iarba plînsă, cîrtiţe înalţă muşuroaie. Zumzind zboară fluturele cap-de-mort, din mătrăgună, în pridvorul ăsta, care nu mai e, sta zîna, sau un vrăjitor, că din adîncuri sună, glas rîzînd, cînd plînge înecat fîntîna... Zid din care sfredeleşte cuib pasărea neagră, bolţi surpate, porţi căscate, trepte măcinate; 148 drumul, între statui fără de obraz, aleargă printre ţepi de ghimpi şi năpîrlite piei metalice, de şarpe lepădate. Nechezară, răscolind jăraticul, din grajduri subterane, telegarii aripaţi, iar în beci gemură, din butoaie ferecate, zmei; lin adie, lacăte prinse-n văzduh, păianjeni cruciaţi; cu potcoavele Satanei scapără scîntei. Muşchiul s-a întins polog de catifele să înveşmînte tainiţa uitată, unde pajuri mari au fost săpate ca să ţină pomenire; lespedea de fulgere muşcată, zăvorită subt descîntec de nelegiuire. Dar comoara lunii cînd s-o dezgropa drumul s-o desface, locul piere, bolta cade, că în veacuri paznic zidurilor e cineva, care îl şi ţine, îl şi roade. ARĂTAREA Subt umbra snopilor s-a oprit, desfăcînd scutecul din bete roşioare. Copilul a întins mîinile spre floarea sinului, şi a zîmbit. Iar în ochii ei zîmbetul s-a făcut cicoare. Prin ceruri, pe o aripă de vînt, a lunecat un porumbel de pădure, sau sfînt. Poate ca să-i spuie cîntare domoală, din miriştea de aur, un greier i-a căzut în poală; 150 dar s-a speriat, şi înapoi a sărit. Parc-ar fi fost un pui de drac pocăit. Zările jucau albastrul depărtărilor, şi drumul alb era tors aruncat zărilor. Purtînd urme desculţe în praful pustiu, drumul unduia plin de nevăzutul viu. Era ziua Sîntei Mării, în asfinţit, cînd a plecat îndepărtîndu-se-n lumină... Iar pe locul unde griul a umbrit, s-a ridicat clătinat o tulpină de sulfină... Au pornit spre biserica înconjurată de cruci? Au trecut spre dealurile încoronate de nuci? Peste moşia bogaţilor cădea povara serii, şi pe urmă luceafărul aprinse veghe tăcerii. ÎN NOAPTE Broaştele au tras clopotele lacului cernit, vîntul a vrut să ţipe şi a muţit. Dar ca vîrtejul întorcînd frunze căzute, dorul ridică deasupră-mi gînduri pierdute. Şi rămîn mai singur în negrirea rea, în care nu mai e nici o stea, iubirea mea. Iubirea mea, tu care nu m-ai ştiut, vrînd să te uit mă simt mai pierdut. 152 Vrînd să te-alung, mă simt mai vinovat; de ce stăruieşti, vis alungat? Iubirea mea, iubirea rea, viaţa mea, pe cer n-a rămas nici o urmă de stea. Şi înaintez singur de-a lungul lacului cernit, în care jalea clopotelor sună sfîrşit. ELEGIE Întîmplarea pe care nevrednic o însemn, alţii au s-o tăgăduiască, dar tu, care ai ucis, o ştii... E de alt şi acum, sus în codru, schitul de lemn, între stejarii roşii, ai toamnelor ruginii... Pe acolo goana pornise înainte... Buciume înfioraseră tăcerile drumului pierdut... Numai în răcoarea părăginirii sfinte, măceşii morţilor, păstrau liniştea veacului trecut. A fost, zice-se, schit mare, de maici, odinioară... Acum, păreţii de bîrne, păreau corabia înecului străvechi; cuiburi pustii astupau ferestrele dinafară, parcă un uriaş posac şi-ar fi vîrît şomoioage-n urechi... 154 Singurătatea, prădată de candeli şi sfeşnice, înăbuşea ispitele glasului viu... să nu mai turbure, subt ţărînă, somnuri cu păcate veşnice... prefăcuse amiaza albă, în amurg tîrziu. Deodată, tremurătoare ca din mormînt ivită, o căprioară, în cutezare de poveste, sau de vis necrezut, s-a-ndreptat spre icoana pe care se desluşea zugrăvită, Maica, ţinînd în braţe pe cel pentru toţi avut. Avea să-ngenunchie făptura cu ochi de fecioară, în clipa-n care larma codrului încercuit creştea? Avea să-ntindă mîna, sfînta cu priviri de căprioară, din vopseaua ce, părăsită de sărutări, putrezea? Cu un salt speriat, vînatul subt boltă a trecut, ieşind la lumină prin altarul prăbuşit. Sărind înapoi mormintele, între stejari s-a pierdut... — Nu s-a pierdut, nu s-a pierdut; s-a găsit! I-am văzut ochii plînşi, i-am văzut pieptul spintecat, pentru cîini, şi pentru oameni dat. Şi pentru jalea nevrednică a toamnelor ruginii... şi pentru tine, care ai ucis, şi ştii. GRĂDINI DE ZARZAVAT între răzoare de spanac, varză roşie, busuioc şi ardei, pică un dntec de pitpalac. Pîlpîie focul subt pirostrii la bordei. Orăcăiesc şanţurile înnegurat, în care argintul apei seacă, cerul, stropit cu stele, s-a împrospătat, luna, fostă floare-a-soarelui, se pleacă. Pe urmă un fluier se îngînă cu pitpalacul, doar un greier îi întrece într-una... Ce e mai frumos e spanacul. Şi pe urmă luna. 156 ÎNVIERE învierea cea mare e numai în vechi cimitire. Din putrezirea noastră în care zbuciumul se alină o singură minune mai dăinuieşte în fire: schimbarea hoiturilor în mireasmă de floare şi lumină. Şi iar începe drama cu regie cerească, se aprind pomii albi şi strălucesc lumini, flori leagănă clopote pentru cîntarea îngerească, îngerii au aninat trîmbiţe de argint pe tulpini de crini. Iată neînţelesul prilej pentru sărbătoare: Fiul Omului sîngerează din oase zdrobite, înviind trecut pentru o viaţă viitoare, pomenit în numele unei bunătăţi pe totdeauna pierite. 157 Înjunghiind întru prăznuire mii de miei nevinovaţi, numai prin omor ştim să ne închinăm, şi tot prin ură ne dovedim fraţi, şi tot prin păcat ne înălţăm. DOR Te-am revăzut subt sălciile-nflorite. Treceai înveşmîntată negru ca o sfîntă de-a lungul apelor de seară poleite, de-a lungul trestiilor în care vîntul cîntă. ir>9 STROFE ÎNCHINATE Marioarei Ventura Sînt toate sufletele-n tine, sau nici unul — cine ştie? Eşti aceeaşi, — întotdeauna alta, — în gînduri înflorite după planul unei vieţi voit închipuite, plîns şi cîntec pînă la moarte şi pînă la veşnicie. Care e farmecul prin care cuvîntul din slove negre, măsurate şi mincinoase, îl prefaci în adevăruri viitoare? Prin ce minune preschimbi chiar răul în simţiri frumoase? Rămîi singură taină după ce ne-ai luminat, aplaudări te urmăresc în suferinţă, mască e toată carnea ta de floare din nefiinţă, joc blestemat şi gînd curat. 160 II Dar oare mai recunoşti chinul subt cununa de laur, sau pentru tine patima .se schimbă în joc, ca pentru regele din basm, prea fericit de nenoroc, căruia fiece mişcare i se făcea aur? Purtată în alai de mulţimile pămîntului, tu ne propovăduieşti învăţătura cea mare. Pasăre albă deschizînd drum stolurilor urmăritoare în cerul unde nu rămîne urma zborului. Ai dat glas şi făptură la tot ce-a vrut să trăiască, ai tălmăcit înţeles înţelepciunii cu o lacrimă sau un cîntec, şi pentru veacurile ce au să crească din trupul tău se-mfiripă .gîndul vrăjit în descîntec. Tu ne-ai arătat că adevărul nu poate fi spus decît minţind, şi că cea mai frumoasă minune rămîne numai închipuită, cînd ţi-ai dăruit zîmbetul, cum ai sătura mulţimi cu pîine sfinţită, amăgirea cea mare cu însufleţire trăind. 16) DIMINEAŢA PE BĂRĂGAN Peste gherganu-n care doarme de mii de ani regele scit, deasupra lumii încă negre, o stea zbătîndu-se pieri. Miroase rapiţa mai tare în galbenul abia ghicit, şi rouă gîlgîie în cîntec din miile de ciocîrlii. Din răsărit raze de suliţi însîngeră al nopţii piept, trecînd cu fiecare clipă din vînăt spre argint de floare, în timp ce, vrăjitoare tristă, purtînd blestemul ei nedrept, o bufniţă cu ochi de aur, s-a pregătit la morţi să zboare. 162 DECEMBRIE RURAL Pămîntul alb, e năpădit de combustibilul din fără numărul de ciori. Pe lacul ţeapăn lunecă, ţinîndu-şi cărţile la subsuori, băieţi. Labele cîinilor au tipărit, incolor, pe maclatura iernii urme de flori. Vecinii cimitirului au scos şi duc în cîrcă, pentru foc, cruci şi stacheţi. în moale, cerul, miez de pîine, se fărâmiţează. De la amiază, albul vînăt înnoptează. Zurgălăi sting: ding-ding; vîntul cuvîntul apasă; 165 o stea cu cîntec la fiecare casă vrea să stea. Isprăvind cu cerul, spre pădurea perie deasă colindătorii se lasă, acolo unde muma-pădurii, rozînd buştenii, postea. Clinchetind, tremură opinci degerate; trec, cîntînd, copiii, spre zări sîngerate; dar de după cel din urmă gard, unde s-au adunat la pîndă puşlamale grămadă, altă stea cu coadă sare în livadă să-i mai vadă la sfadă. Văzduhul a sfeclit: l-a răzbit gerul; în uger a-ngheţat sloi laptele şi, iacă, la poartă clanţa a lipit de mînă fierul; pocneşte ca pistolul orice cracă-n promoroacă. Găinile s-au cocoţat în creasta coteţului (pesemne au somnorit mai timpuriu, cu frigu’); cocoşul, pălmuind aplaudări de aripi, dezmorţeşte, cu întîrziere, cucurigu. Ehei!... Tu stai la geamul scris de ger, cu dalbe flori de prun, 164 uitat de vremuri, într-o fundătură de cătun, visînd livezi de primăvară; scrijelind poetica ta artă, schimbînd Soractele pe gluga de posomorit Carpat, bei aromire dulce din ulcele de pămînt, în abur fumegat de ţuică fiartă, în vreme ce brusc, prelungite ţipete de agonie cristalinele văzduhuri ascuţit străbat, din porcul pentru mîntuire îmbuibat, spre cinstea Sfîntului Ignat, pe cînd în spaţiu se pornesc, cu-adevărat miraculoase radiosemnalizări, ducînd spre infinit vestiri în sacadat mesaj iluminat. CIMITIR La marginea satului mort în tîrziu, numai cimitirul e viu, cu salcîmi negri legănaţi de vînt. Aicea sînt, aicea sînt pentru tine, aicea pentru tot ce nu mai vine. Noapte bună vouă, pentru că nimeni nu vă mai spune noapte bună! Noapte bună — subt o nouă răsărire de lună, noapte subt crucile care-au căzut, noapte în tot trecutul netrecut, la marginea satului — sau la marginea lumii, în haina de urs a humii, în cîntecul liniştitor de stele, în somnul de subt lespezile grele, în aşteptarea unei învieri ce nu mai vine, nici pentru tine, nici pentru mine. 166 PĂMÎNT RĂU Pămîntul rău, de pluguri sleit, nu se învredniceşte să înveselească înverzire. Ca un suflet negru, zadarnic răscolit, sterp tuturor îndemnurilor de rodire. Totuşi, în adîncimea ţărinei împietrite, pămîntul cel rău poartă o comoară domnească, şi în nopţi grele, sufletelor rătăcite, cu flori de flăcări vrea s-o vestească. 167 STROFE DE PRIMĂVARĂ Vezi soarele prin arbori? O inimă prin coaste... Azi ramurile albe de floare, par ciolane dintr-un schelet. Pădurea, învingătoare oaste, ameninţă cu lăncii grădinile duşmane. N-au fost în niciodată atîtea viorele ca liniştea din bruma albastru înnoptată, şi-n ochii tăi undirea din bunurile rele nu s-a ascuns asemeni, în cea din urmă dată? Mă mîngîie tu, noapte, cu luna sînul rece. înfiorări cernite doreau din nou lumină în nemişcarea vieţii prin care totul trece, cînd cerul e în suflet şi inima-n grădină. 16S PE UN ŢĂRM Se-avîntă porumbeii sălbatici de pe stîncă, înconjurînd prin nouri singurătăţi pustii, pierind apoi în cerul nădit cu zare-adîncă, din care se nasc ritmuri şi cad în veşnicii. Ai fost pe scoici purtată de cea mai albă spumă, minată de vînt verde, pluteai pe flori de crin, cai negri băteau apa cu aripi de delfin, şî valurile care nechează ţi-au fost mumă. Dar cînd în frumuseţe zîmbeai amăgitoare, vrînd să te prind — tu iară te-ai cufundat în mare. 169 CÎNTECUL ÎN SEARĂ Din două lespezi apa lăcrămează, apoi într-un fior de-argint e verde, pe pajişte înaintează şi printre florile albastre se tot pierde. Pădurea fumegă în seară cînd miriştile ard departe şi luna roşie o să apară. Un fluier cîntă-n apă dorurile moarte, un înger cîntă-n ceruri o vioară, un altul cîntă fără carte. 170 DRUM PIERDUT Romula între povîrnişuri repezi de tărîm năruit, negre ziduri căzuseră-n ape de lună; tropotul calului deştepta drum ce răsună prin întunericul trist, nesfîrşit. Ierburi cenuşate de pulberea secetelor năpădeau vetre, altare, morminte; blestema străbuna bufniţă cuminte, pentru singurătatea de sfîrşit a lumilor. Apoi trecu o şoaptă, fîlfîind asupra spinilor. Şi nu era a frunzelor, şi nici a vieţii... Albe undiri, răsuflet cetii, destăinuiau tîrcolul furişat: pînda jivinilor. i 171 Galbenă, luna reintra în pieptul dealului, comoară ce-n adînc de blestem se ascunde; zgîrcit, un cerşetor olog, bătrîn ca vremea, din de cine ştie unde, se îndrepta spre han; şi, văicărindu-se, mai stăruia să schimbe pe ciocanul de rachiu un ban tocit, din care vremea a mîncat efigia cezarului. Doar chipul din aramă rămăsese viu. CÎNTECUL NEMĂRGINIT în talpa morxnîntului, din noaptea pămîntului, argint şters, sună smerit greierele ostenit... Sună lin, ca o tăcere dintr-o veşnică durere... Şi tot ceru-i colb de stele, scăpărînd cu focuri grele, necuprins peste pustie, peste vremea prea tîrzie... 173 SĂRBĂTOAREA O noapte de catifea. în odaia de suferinţă, pe un scaun, bătrînul cu barba albă şi obraz de ceară. In pat, un tînăr cu obrajii mere rumene de friguri. Deasupra, icoana unei mame zîmbind din cadrul vechi, aurit. Se aud clopote. Lumina, micşorată şi ferită de ochii tînărului, care nu mai vreau lumină, joacă în avînturi întrerupte. Tînârul ţine ochii închişi; — şoapta bâtrînului a crescut în rugăciune, fiindcă îi e teamă de fiecare nemişcare a suferindului. TATĂL Doamne, în primăvara asta cînd înviază fiul tău, şi nopţile sînt albastre ca un liliac înflorit, dă sănătate fiului meu! FIUL Te rogi, tată? E semn că mi-e tare rău,.. Tu care nu crezi! 174 TATĂL ( minţind) Credeam că dormi... FIUL (cu gîndul altei primăveri) Oare cocorii au venit? TATĂL (liniştit) Nu ştiu. FIUL Fiindcă am auzit noaptea trecută glasuri în cer* Atunci poate... TATĂL FIUL Nevăzuţi, ca o săgeată de fier în inima zărilor pătrunzînd se văitau atît de dureros TATĂL (liniştind gîndul) Ei au fost. Se reîntorceau cu timpul frumos. FIUL (cu acelaşi gînd) Pe subt fereastră oamenii treceau făcînd cu mîinile apărătoare pentru stele* Aşa ziceam, cînd eram mic, în serile de denii, la lumînărele. Tată, m-ai părăsit ieri noapte... TATĂL (turburat) Trebuia să mă reped la farmacie, dar în drum... 175 FIUL (ştie unde a fost) De mult chiar tu m-ai învăţat să nu mai cred. TATĂL M-a oprit în drum biserica. M-am furişat tăcut pînă la altarul mormînt din flori făcut. Iartă-mă, poate am greşit înainte; dacă ai încerca şi tu să te rogi... FIUL Să mă rog, cui? Iartă-mă! TATĂL în boala ta... FIUL Da, pricep, te-ai rugat să-mi dea viaţă. TATĂL Nu e niciodată prea tîrziu! FIUL Ştii bine că mîine dimineaţă, cînd toată lumea strigă «a înviat!» eu o să fiu... TATĂL Nu, nu-i adevărat! (Pauză de răsuflete grele.) TATĂL ( mîngîietor ) în curînd o să-ţi fie mai bine, ai să vezi. 176 FIUL ( amar ) Mi-ai adus de-acolo viaţă? E zadarnic să crezi. Doctorul, plecînd, a spus destul de tare: «Totul e pierdut: se va stinge ca o luminare». Mă făceam că dorm, şi am auzit de somnul lung. TATĂL Gîndurile astea rele vreau să-ţi alung. FIUL De altfel, orice bolnav citeşte pe faţa sănătoşilor atît de bine, şi tot ce nu vrei să spui ţipă din tine. TATĂL Vorbeşti prea mult, iar oboseşti. Ascultă pe bâtrîn: mama ta a crezut. FIUL Eu vreau să rămîn păgîn. Frica sfîrşitului nu poate fi pocăinţă: nu mai cred în leacuri; cum să cred în credinţă? Mă-năbuş. TATĂL ( deschide fereastra) ( Pauză.) FIUL (tot cu ochii închişi) -Afurisită primăvară, e dulce de îţi face greaţă. Tată, e noapte afară? E noapte... TATĂL FIUL Dar azi au înflorit, ziceai? TATĂL Au înflorit! FIUL Nu vreau flori! TATĂL Dragul meu! FIUL Vreau ceva obişnuit. ( Pauză.) Va învia mereu, în fiecare primăvară în sunet de clopot pentru a mie-nouă-sute nu-ştiu- cîtea oară, în timp ce din mine numai viermi se vor înălţa. TATĂL îţi faci singur rău. Nu te mai zbuciuma. Cealaltă lume... (îşi şterge în ascuns ochii,) FIUL Plîngînd faci glume. Care cealaltă, cînd nu e nici o lume! Atît şi e prea mult pentru durere. TATĂL încearcă să crezi! FIUL Şi minciuna îţi va da putere? (Geme,) Dacă ar fi cineva, i-ar fi milă şi m-ar lăsa să trăiesc, nu să fiu sfînt, ci om cu păcate. 178 TATĂL Mă chinuiesc. FIUL E primăvară. — Fiecare fată e o floare şi minte, şi rîde, şi eu mor. TATĂL Şi ea odată moare. FIUL Odată — e atît de fericit departe de acum... închide geamul. TATĂL Ai vrut aer. FIUL ( cu dispreţ) E parfum. Miroase a tămîie, a religie şi a moarte, bine adie doar doctoriile... a sănătate. TATĂL Aici ne-am robit, voind gîndului libertate. FIUL Libertate? cu trup ţintuit şi gînduri legate? Gîndurile nu dezleagă nimic, uită-te bine: sînt acum om, şi peste cîteva clipe pămînt. TATĂL Judeci cu suferinţa numai, dar dă-ţi seamă. FIUL Doar simţurile judecă. TATĂL Ţi-e frig. 179 FIUL Mi-e teamă, noaptea cea dulce mă nelinişteşte. Vei scăpa. TATĂL FIUL Iartă-mă, dar în minciună răul creşte. TATĂL Măcar o dată să ne rugăm la Dumnezeu, crede în Tatăl de Sus pentru tatăl tău. FIUL Să mă rog? Tu m-ai învăţat să nu cer iertare cînd nu sînt vinovat. Cui să mă rog oare? Celui ce nu e? în cer ocheanu’ arată pămînturi-stele, şi pe pămînt nu vedem decît învingătoare rele. Tu însuţi mi-ai dovedit atît de limpede altdată că nu e. TATĂL Dar peste chiar ce nu e? FIUL Nu e, tată. Să cred de frică?... E prea tîrziu să mai cred în viaţă cînd mă aşteaptă un sicriu... TATĂL Boala e grea. FIUL Viaţa e grea. Nimic grav. Mor judecind sănătos, tu trăieşti cu gîndul bolnav. 180 TATĂL Adu-ţi aminte simbolul sufletului răstignit pentru îmbunarea omenirii. FIUL Ai găsit că sîntem mult mai buni? TATĂL Apoi, a înviat ca să ne ispăşească. FIUL N-a izbutit; şi ar fi fost mai drept ca noi să putrezească. Pentru minune m-aş fi mulţumit cu sufleteşti dovezi. Sînt oamenii mai buni de-atunci? Răspunde unde-i vezi. Şi mari şi mici, şi-n avuţie şi în trudă, sînt toţi la fel. TATĂL Nu. N-au vrut să-l audă. Chiar eu nu-ncep să înţeleg decît acum: credinţa e toiag pe care viaţa te sileşte să-l culegi în drum. FIUL Drum scurt. Merg singur. Trebuie să mor. N-am făcut rău — am vrut binele tuturor, şi mor acum cînd lumea cîntă că învie. TATĂL Taci pentru mine! FIUL Viaţa e o porcărie. Acum nu plînge. Zău, nu plînge. Tu rămîi. 181 Aşa-i dreptatea: am venit în urma ta, şi plec întîi. Arată-mi însă o dreptate dreaptă, atunci cred şi eu. Dreptatea... şi pe urmă Dumnezeu. TATĂL în infinit, noroiul pămîntesc e stea. FIUL Vreau să-mi ţii mîna, cînd viaţa vrea să stea. Nu flacăra din mine plînge, cărnurile gem. TATĂL Judecata ne biciuie adîncă în blestem. Crezi că te desparţi de mine, şi ultimele noastre cuvinte sînt fără inimă. FIUL Inima minte... Tăcere. Deodată se aud iar în noapte chemările plîngătoare... cum, în ţîţîni ruginite, s-ar deschide porţi de Rai; pe urmă, iar tăcere. TATĂL Acum aud şi eu stolurile în noaptea blîndă vestind învierea în primăvară. Din întuneric stăm la pîndă. Tu dormi? Pămîntul a înviat! ( înţelege sfîrşitul.) Minciună nebună. Plînglnd se aruncă la picioarele patului. Atunci, pe întîia rază de argint, coboară un înger. ÎNGERUL (gtnd către copil) ...Nici nu e preatîrziu; vom face zborul împreună, pin’ la lună. CÎNTECUL ÎNTÎIULUI DOMNITOR Prin aceste împărăţii ce încă nu poartă nume şi de care numai basmele ştiau, pomenind cuiburile de pajuri şi adăpostul de bouri, zidul muntelui ne despărţea de un vis care e lume. Ieri, slujitorii rătăciţi, istoviţi, însetaţi, în suişul anevoios prin detunate stînci, unde ciobanii ştiau palatul fetelor de uriaş, zăriră subt rădăcinile unor brazi fulgeraţi, borta unei vizuini de urs, intrarea unei văgăuni adînci. Vitejii îşi legară pe frunte, putregai luminos ca stelele, şi înaintară pe brînci subt munte. 183 Cu paloşul în dinţi, spre greul pămîntului... nu trece puţin, ci multă linişte neliniştită, deodată hohote suie ca din fundul Iadului şi oamenii noştri se ivesc tîrînd afară, trăgînd binişor de barbă, un paşnic bătrîn, alb ca duhul muntelui... Prin păr îi crescuse iarbă. Aştepta de veacuri ziua, sau căutase adăpost trecător? Ochii lui erau limpezi ca pietrele în apă, barba însă îi atîrna de doi coţi, la fel cu putredul caier pe brazii morţi. Ridicînd braţul, părea că ne deschide prin aer calea nevăzută prin care pînă aici am răzbit, nu ne puteam înţelege decît prin semne, şi parcă nici nu trebuia decît atît... că ochii lui se închiseră ca florile spre noapte. A fost un mort ce s-a sculat, să ne arate drumul vieţii, şopteau călăuzele tîrîndu-1 înapoi în vizuină şi astupînd intrarea cu bolovani uriaşi. Astfel ca nimeni să nu-i mai tulbure viaţa sau moartea. Dar semnul galbenei lui mîini, trecut prin aer ca o floare cosită, a arătat, sau a deschis, trecătoare prin munte. De aici pămînturile noi se ivesc: nu zadarnic Pustnicul a fost scos, 1S1 din fruntea muntelui, ca un gînd bătrîn. Mai sus nici nu ne putea sui, la ceruri. Şi în dorita coborîre, iată, zarea lărgeşte priveliştea, se aud în vale clopote: turme şi biserici. Prin cemirea înnoptării se înmulţesc scînteioase vetre înstelînd viaţa unei omeniri necunoscute. l'oate luminile pîlpîie, ca într-o biserică, în necuprins. Fiul de Domn îngenunchiază, şi înfige în spinarea de balaur a muntelui, spada cavalerească, al cărei mîner seamănă cu o cruce. ÎNMORMÎNTAREA FECIORULUI DE DOMN Alaiul curge din mînăstire. Groparii au ridicat lespedea pragului unde au adîncit loc de odihnă în veşnicie. Ostaşii poarta arcuri frînte. Surorile ţin în mîini mănunchiuri de flori. Călugării duc prapuri aplecate. Clopotele par că-ncetează plîns ce istoveşte. Jeluitorii au îngenunchiat lingă racla descoperită; nu se-aude decît cădelniţa bătînd în văzduh nori de mireasmă. Apoi: CĂLUGĂRUL Din ţărînă plămădit, desfă-te ţărînă. SORA Te-am ţinut pînă-n clipa din urmă de mînă, şi cînd ţi s-a încleştat mîna, erai plecat... ÎNTÎIA BOCITOARE Scoală-te, fecior de împărat, ia-ţi armele şi porneşte la vînătoare, 186 ia-ţi calul şi avîntă-te călare, veşmîntat în aur şi fier. CĂLUGĂRUL Trup, pogoară-n pămînt; suflete, suie la cer. BĂTRÎNUL Moarte tînără, mă oboseşti de viaţă. COPILUL De ce e azi de aur la faţă? De ce nu rîde? De ce nu-mi vorbeşte? De ce doarme? De ce nu mă mai iubeşte? Intîia bocitoare Scoală-te, fecior de împărat, uite, au venit zorile, şi-au înnoptat, au venit nopţile, şi ne-au albit, de ce singur dormi în patul înflorit? A DOUA BOCITOARE Cornul tău n-o să mai vuiască, şoimul tău n-o să mai rotească, armele tale au să ruginească; scoală-te, fecior de viţă domnească! SORA Năframă, năframă cu lacrimi de sînge... BĂTRÎNA Durere, ce numai în afundul inimii plînge. BĂTRlNUL Carte rămasă deschisă la fila necititului scris. CĂLUGĂRUL Adevăr treaz: eşti numai somn fără vis. 187 SORA Pasări, la ce mai cîntaţi? flori, cui înfloriţi? BĂTRÎNUL Părinţi, la ce zămisliţi? copii, de ce mai iubiţi? Tot ce e trecător ne amăgeşte veşnic, tot ce e veşnic se dovedeşte trecător. CĂLUGĂRII Veşnică pomenire fiului de domnitor, dezlegat fie de păcate nevrute şi negîndite, iertat de ispite netrăite, încununat cu coroana nepurtată, cinstit întru mărire neîntinată, primit falnic în palatul ceresc. SORA De-acum numai în ce-ai fost te găsesc. Întîi, în fiecare cuvînt se stinge glasul tău... Întîi, în fiecare lumină se şterge chipul tău... Dar uitarea nu mîngîie, ci dăinuie aprigă durere, gîndul e vitreg mormînt, care,-n a vremii tăcere, aduce putrezirea amintirilor şi simţirilor, din pragul palatelor pînă în tihna mînăstirilor... Unde să te mai păstrez, gînd curat şi viu? Glasul tău vreau zadarnic să-l ţiu, chipul tău am să-l chem în zadar, din durerea mea făcîndu-ţi altar. POPORUL Numai cînd e doborît stejarul, îi preţuim înălţimea, numai pieirea măsoară mărimea, numai nemişcarea întrece avîntul. m CĂLUGĂRUL Pămînt ai fost, primească-te pămîntul. BĂTRÎNA (aprig apărîndu-l) N-a fost pămînt, ci zîmbet de bunătate! Pămîntul e hain, pe cînd tinereţea era o dreptate; pămîntul e negru, pămîntul e blestemat; a fost sîngele meu cel curat, a fost lumina mea; — pămîntul e noapte fără lumină. COPILUL (către un compătimitor care se apleacă, încercînd mîngîietor să-l sărute) Tu să nu te apropii! Numai el mă alină, numai el are dreptul să mă sărute, doar nu-mi poate purta, la fără vină, mînie; am fost totdeauna cuminte, şi mie, nu-mi cer, pentru mine, decît dreptul meu la sărutările lui. ÎNTÎIA BOCITOARE ( îndâtinînd cîntecul destrămat) Singur ai pornit în pustietatea drumului, cu norocul frînt, ca o lance frîntă. POPORUL ( ca pentru el) Abia cînd nu mai auzi, lumea te cîntă. SORA Suflet iubit, cum te înduri să ne despărţim? CĂLUGĂRUL Tu, care ne-ai dat viaţă ca să murim, vino, primeşte-ţi pe drumeţul ce-ţi va fi iubit. 189 Întîmpinîndu-l cu primirea cuvenită unui drept pe care l-ai nedreptăţit. A DOUA BOCITOARE în drumul sorilor şi-al primăverilor, mergi fără durere ; că ne-ai lăsat pradă tuturor durerilor. CĂLUGĂRUL Atotputernice, dezleagă de acum pe robul tău! Din tot ce e bine şi tot ce e rău, alege sufletul, — sămînţă de aur neîntinat, — răsplată dîndu-i, pentru tot ce ne-ai luat. Steagurile se apleacă mai tare, racla se închide, ridicată pe umeri, apoi pogorîtă, în vreme cît: BOCITOARELE ( urmează ) De ce-ai plecat pe calea frîntă, unde focul nu arde, şi pasărea nu cîntă? unde floarea nu înfloreşte, şi soare nu răsare? BĂTRÎNA (înălţînd priviri uscate) Eu de ce trăiesc, el de ce moare? CĂLUGĂRUL (azvîrlind întîiul bulgăr) Poartă-ţi uşor pămîntul peste care-ai trecut! COPILUL De ce-i aruncaţi pietre? Ce v-a făcut? Am să-i spun cum îl iubiţi, cînd o să se deştepte! 190 UN OM Nedreptăţirea morţii e din totdeauna. Cine s-o îndrepte?... Clopotele bat pentru sfîrşitul sfîrşitului. MÎNĂSTIREA DIN ADÎNC Sînt sute şi sute de ani, de atunci, în ţara umbrită de codrii sălbatici, pe ostrovul lacului verde şi rece, se-nălţa mînăstirea domnească. Scăpărau crucile în soare. Fumul tămîiei despletea razele ferestrelor şi monahii cîntau, cînd bolţile îngînînd rugăciunea, cîntau... Şi clopote sunau, răsunau... clocotea de vuiet cuprinsul; sălciile vălureau frunzătura legănînd peste-ntinsul ţinut zvon de cucernică slavă. 192 în lume se dusese vestea unui potir făcător de minuni. Veneau să aline setea sufletului, sărutîndu-1, iobagi în trenţe, ologi în cîrji, tîrgoveţi în butci, boieri în -zale de sîrmă, îndemnaţi de chemarea clopotelor stăruitoare ce îi călăuzea din depărtări spre izbăvire, cu glasuri înalte şi glasuri grele. Altarul se îmbogăţea zi de zi, danii alipeau trupuri de moşie cu trupuri de robi; icoanele căpătau ;eercei, salbe şi mîini de aur. însă clopotele sunau neîndestulate, înălţînd gura spre cer şi aplecîndu-se, parc-ar fi vrut să-ngenunchie sunînd. Clocotea şi vuia cuprinsul. Credincioşii tîrîndu-se îngenunchiaţi pe lespezi, cei neîncăpuţi, sărutînd numai porţile, cei neajunşi, făcînd mătănii din lotcile cătrănite, înmuind trei degete în valuri, pentru cruce, şi rupînd mlădiţe din sălciile căzătoare... Clopote sunau, răsunau. Clocotea de vuiet cuprinsul, sălciile unduiau tremurate, cînd creştea peste-ntinsul ţinut 193 zvon de cucernică slavă, arcane în tremur cercuind depărtarea. Astfel a fost pînă ce-n fruntea cuvioşilor ajunse păstor stareţul roşu... Cum s-a ivit, nici o pomenire nu spune, dar faptele din vechime trebuie crezute. Clopotele au sunat atunci într-o dungă, iar luntrea cu care a fost venit el, a străpuns pe luciul lacului o a doua mînăstire, ce se vedea totdeauna răsturnată în ape, în totul aidoma celei din ostrov, ncît chiar zborul raţelor o ocolea... De-atunci, mai mult decît suflete, se numărară bogăţiile Peşti graşi ca porcii, păuni înstelaţi, vînat de munte (cred că nu şi ţapi), raci cu sutele, şi pasări de baltă, miei fripţi în cojoc, şi dropii împănate, împovărară masa din arhontărie. Vinul din buţi îşi ţesuse zadarnic, pentru veac, o cămaşă feciorelnică, în care să ascunză, dulce, soarele şi rubinul. în beciuri luminate de policandre, benchetuirea lega zile de săptămîni... 194 abia răzbătînd acolo, în suspine, rugăciunile aramei deznădăjduite. Clopotele sunau, răsunau... bolţile vuiau tînguire înăbuşită pînă în hrube, unde lăcrămează umezeala, întorcînd zvon cucernic de slavă. Fraţii jucau cu poalele sumese-n brîu. Pelinul seca din clondire dulce-amar. Lumina candelelor se clătea neliniştită, iar netrebnicii cuvioşi cîntau de lume (pe tot genunchiul cu cîte-o păcătoasă, necătînd nicicum s-o pocăiască, ci dimpotrivă, viclene plănuiri scăpărau în ochii fiecăruia... deşi vechile cărţi osîndesc îndeajuns preacurvia) Stareţul roşu, în capătul mesei, ridică, pentru diavolească închinare, potirul sfintei cuminecături. (Nu se cade a fi amintită clipa spurcată, cele rostite rămîie veşnic uitate.) Dar muierea pe care o îndemna în şoaptă să devină astfel mireasa «celui ucis de toacă», i-a smuls potirul şi, alergînd pe trepte, grăbi cu odorul neprihănit spre lumină, 195 unde, din ce în ce mai tare, clopotele sunau, răsunau, neluate în seamă de cei împleticiţi, clătinaţi, îndîrjiţi, stăruitori să prindă răzvrătita, prin beciuri şi cămări săpate subt ostrov, unde ţinuseră negrul sobor. In vreme ce Roşcovanul făgăduia răguşit întîietatea în răzbunare cui o va prinde, şi aceeaşi răsplată celorlalţi ajutători. Ca un stol de corbi sfredelind vijelia se reped cîinii îmbrăcaţi în strai de întuneric, fugărind-o pînă la ţărmul lacului, unde ea alunecă în leagănul valului, după ce, ca să-l scape din nelegiuire, a azvîrlit cît mai departe potirul, şi Sfintele Daruri pieriră, rază în genuni... Stol iernatic de pradă, blestemătorii speriaţi împovărează malul cu vorbe grele, în gălăgioasă larmă... Dar ţărmurile în uruitură zguduite tresaltă, iar din cer, peste turle, bici de foc plesneşte gura clopotelor nefolositoare... şi linişte adîncă, opreşte bătăile. 196 — «Fii tu de-acum împărtăşania noastră!» zice acel care a smuls muierea din valuri, şi întinde rît buzele cu lăcomie spre trupul din care sufletul ca o pasăre a zburat. Dar cuvintelor răspunde hohotul cerului... Cerul îşi deschise braţele de foc... Pumn de lumină doboară crucea mult strîmbată, crucea din fruntea mînăstirii. Cerul se întunecă zuruind piatra, scînteind încins, de foc mîniat. întreg ostrovul se cutremură îndîrjit, clopotele prăbuşindu-se cu hohote, în urletul mare din năprasnica furtună. Ropotesc revărsări potopite de apă, căzute din cer, suite din lac, fulgere se deapănă în jurul despicatelor turle, totul e noapte, ţipă toată firea, înecul suie, pămîntul coboară. Zidurile îşi surpă veacurile, desfăcute, sparte, şi se răstoarnă, şi se scufundă, în timp ce pe ceruri fuga norilor duce legioane de vedenii osîndite. Lacul de-atunci nu mai are ostrov, şi toţi pescarii îl ştiu fără fund... rar vîntul îi mai încruntă luciul, în care senin oglindeşte numai bolta cerului. 197 Dar în unele nopţi, buhaii de baltă, pustnici ai singurătăţilor moarte, în chiliile mîlului cleios, gem, chemînd pocăire nedobîndită, din încătuşarea pentru care nu mai e ispăşire... cînd peste valuri luna arată amintirea potirului, iar florile nuferilor plutesc, albe candele. CUPRINS LÎNGĂ PĂMÎNT Lîngă pămînt/ 7 Crucile fîntînilor/ 8 Măgura cea mare/ 9 26 august/ 11 Scăldătoarea/ 13 Noptare/ 15 Măgarul/ 17 însemnări/ 19 Poveste tăinuită/ 21 Ţară/ 22 Intrarea la schit/ 24 Un înger a sunat/ 26 Seară veche/ 27 201 Glas de toamnă/ 29 Lupoaica/ 30 Amurg/ 32 Furtună de toamnă/ 33 Natură moartă/ 35 Rugăciune pomilor/ 36 Vedenie de toamnă/ 38 Florile ucise de ger/ 40 Întîiele stele/ 42 Rătăcire/ 43 Pentru o pasăre moartă/ 45 Elegie/ 47 Glumă de toamnă/ 49 Culori/ 51 Privelişte blestemată/ 52 Cîntec la neguri/ 54 Alt cîntec/ 56 Făt-Frumos/ 58 Din basm / 60 Şerpoaica/ 62 Cîntec sau rugăciune/ 64 Vreme stricată/ 66 Taină de primăvară/ 69 Ciobanul bătrîn/ 70 Turma/ 74 Doină dobrogeană/ 76 202 Pasărea şi floarea/ 79 Senin de iarnă/ 82 Balada I-a / 84 Balada II-a/ 87 Biserica Neagră/ 89 Vînătoarea/ 91 într-o grădină veche/ 94 Fata-Morgana/ 96 Tîlharul/ 101 Crăciun/ 103' Dulgherul/ 105 Ispita/ 107 Drum de sînge/ 109 Cîntec de lună veche/ 111 POVESTEA DIN SAT Saltimbancii/ 115 Amurg/ 119 Botezul/ 121 Mai departe/ 123 Treisprezece ani/ 126 Amăgirea/ 128 Ce a zis satul/ 130 Adevăratul sfîrşit/ 131 203 DRUMUL SPRE STELE Rugăciune/ 135 Stea de iarnă/ 136 Lingă moarte/ 138 Iarnă/ 141 în adîncuri/ 142 Vrajă/ 144 Lumină vie/ 145 Noapte/ 147 Amurg de basm/ 148 Arătarea/ 150 în noapte/ 152 Elegie/ 154 Grădini de zarzavat/ 156 înviere/ 157 Dor/ 159 Strofe închinate/ 160 Dimineaţa pe Bărăgan / 162 Decembrie rural/ 163 Cimitir/ 166 Pâmînt rău/ 167 Strofe de primăvară/ 168 Pe un ţărm/ 169 Cîntecul în seară/ 170 Drum pierdut/ 171 204 Cîntecul nemărginit/ 173 Sărbătoarea/ 174 Cîntecul întîiului domnitor/ 183 Înmormîntarea feciorului de Domn/ 186 Mînăstirea din adînc/ 192 Redactor responsabil : GHEORGHE PIENESCU Tehnoredactor : AUREL BUCUR Dat la cules 08.05.1967. Bun de tipar 23.02.1968. Apărut 1968. Tiraj 7180 ex. Vi legate. Hîrtie tipar înalt tip A de 80 g/m2. Format : 500 X 800/16. Coli ed. 3,81. Coli tipar 13. A. nr. 20772/1967. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859 0, întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“. Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti. Republica Socialistă România Comanda nr. 411.