B.A.R.P.R.
11 )
480350 j
ADRIAN MANI U
VERSURI ÎN PROZA
£
Coperta de Cr. Milller
ADRIAN MANIU
VERSURI ÎN PROZĂ
POEME IN PROZĂ • FRUNZE MOARTE • ÎNSEMNĂRI APOETICE - CARTEA PĂCII
EDITURA PENTRU LITBRATÎJRA Bucureşti, 19 6 5
t
POEME ÎN PROZĂ
^ ACAOf^i £i , i
CÎNTECE
De unde a învăţat bietul om să dnte? îngeri sau pasări i-au fost dascăli ?
Povestea pomeneşte pe un zeu, care, întinzînd peste găunoasa ghebă a ţestoasei măruntaie de jertfa, a născocit sonoră lira, din a cărei strune, el, Soare cîntător, a înseninat trufaş lumea. Dar s-a luat la întrecere pizmaşă cu căprarul ce ştia să frămînte în degete o doină, pe fluier de soc.
De dorul zînei, blajin-încornoratul-despicat-la-copite a zmuls din baltă trestii lipite cu nămol, pe care, în sărutări revărsate ca o pipăire neîndestulată, le-a făcut să tresalte în nai.
Cine însă a gîndit întîi, din burduful ţapului, să dea cimpoaielor gpşă cu suflet? Din ce căderi de apă şi-a împletit jale prelungă orga? în alăută de ce s-a scobit şold pentru zumzet de stup, cum în sideful melcilor mari răsună marea şi luna?
E vrajă multă în toate aceste taine, cunoscute abia celui ce cu âripa harfei îmblînzea fiarele, călcînd iadul. Vraciul subţiratic, mînînd cu trişca, subt lume, şobolani şi copii, de acolo sc întorcea peste mia anilor.
A vrut să afle adevărul cîntecului şi corăbierul rătăcitor, legat de catarg, cînd ceruise urechile vîslaşilor, singur ascultînd farmecul strigelor, dar neîmpărtăşind nimăruia înţelesul trăit.
7
Din şuierat în hornuri de bordei şi scorburi, din vîjîitul arcului, din vuietul şi dangătul scuturilor războinice, din solzul peştelui, din pana şoimului, din gheara fiarei, din lemn, din metal, din tot osul morţilor, cranii, ciolane, coşurile pieptului... s-au scornit unelte.
Crengile, izbindu-se în adînc de noapte, au desprins toaca, întru risipirea duhurilor, ea însăşi schelet de cîntec. Cel mai vechi clopot — bu-haiul-bălţii; cel dinţii, tilinca — o sămînţă de sunătoare; iar talanca a luat tipar după crin.
Sceptrul a fost la început fluier, oile păşunînd mai cuminte la povaţa cavalului. Lancea, înfiptă în pradă, a zbîrnîit înaintea coardei, apa gîlgîind în urcioare a dat piculine, piei întinse la tăbăcit duduiră bucuria tobelor, izbînda a prelungit gru-mazurile în alama trîmbiţelor cu gîtlej de cocoş, lebădă, cocor, mai puternic decît palmele, care, apropiate, aplaudă chiuitura cimbalelor. Din cornul zimbrului ucis a răspuns chemare spre cornul lunii.
Au fost căutate glasurile în răsunete de stîncă, în izvor, în munţii cîntători, în vînt, în amurg, culegîndu-se, de pretutindeni, tot ce, zgomot fară cuvinte, izbutea înţeles pentru suflet. îndrugări, murmure, bolborosiri, bubuituri, ropote, răcnete, trezindu-se la fel cu bătăile inimii, căpătînd, pentru sfinţire, dulceaţă sau amărăciune, aromă, culori ca lumina, asprimi şi mătase ca materia, îmbătînd ca o mireasmă, frăgezind ca o băutură alinătoare.
Au fost alese suspine, tînguiri, vaiete, clocotiri, peste ce înţeleg zburătoarele şi jivinele, omul
8
încumetînd să lege înţelesuri cu întreagă Firea, întru tot ce alt rămîne netrăit ca bucurie şi suferinţă, în dragoste şi moarte, tălmăcind cerul şi necuprinsul.
Aşa s-a ivit trupul subţiratic al vioarei, tre-murînd subt bărbie bărbată, şi au izbucnit talgerile, ■cîte, fără de merinde, poartă voioşie. Jghiab ciuruit de rugină, sau ţeavă de cucută, la care încheietura frunzelor scrisese loc sărutărilor, au tors răsuflare. Au fost dibuite uneltele purtate de călcîiul greierului, a fost culeasă tărtăcuţa cu sîmburi zuruitori de vară, şi în înseşi stele, despre care cititorii jurau că se răsucesc pe osii subţiri de argint şi cleştar, a fost căutat un adaos auzului, mai lin decît tînguirea depărtată din vuietul căruţelor, îngînînd, în uruire, drum lung rătăcitor, tot veşniciei prinos măcinat.
între aceste smerite înţelepciuni şi tîlcuri vechi, începătoare de poezie, a fost desprinsă şi frunza.
Buzele copacului alipite buzelor pămîntene, verde pe roşu, urmează împreună, îmbinînd freamăt de codru şi de suflet, presimt de vreme rea şi mîngîiere la inimă bătută de vremi.
Frunza se sfîşie la o singură folosire, dar codrul e gata, din primăvară în toamnă, să îmbie alte cîntătoare frunze, pentru răzvrătiţii soartei.
PLUGURI
Pare că din braţele omului coboară, prin. craca scrijilitoare, o putere de rodnicie în pămînt. Brazdă lîngă brazdă se aşterne, întocmai rindurilor ce, urmîndu-se, alcătuiesc pagini de scris.
Depăşind deşartele îndeletniciri, ce faptă mai strălucită decît să scrii cu fierul, să iasă pîine pentru ţară ? Să nu laşi în ogorul tău nici o palmă de loc nesfinţită de singurul veşnic drept — al muncii; să înlături buruiana rea, piatra stearpă,, împlinind acum, ca şi pe timpul de zbucium şi vrajbă, truda. Departe de cetatea zgomotoasă, ogorul răsuflă uşor, lăsîndu-se deschis de toate arăturile dte îl umblă înţelepţeşte.
Prin tăişul uneltei alunecă încordări, înaintarea despică acelaşi val negru pe care numai fierul l-a lustruit. Dintr-un capăt al pămîntului la cellalt, silitor, pînă ce tot locul va fi cuprins în întunecare bogată. Şi în văzduhul curat, în care abia au început să înmiresmeze albăstrelele, se simte suflu al pămînturilor desfăcute, aşa cum într-un hambar mireasma griului, şi la brutăriile vechi — cuptorul, vestind pîinea proaspătă.
Ţin minte, într-o primăvară, albine coborind în arătura nouă, sugînd din prospeţimea humei, ca dintr-o floare dulce.
10
Chiar cînd, în locul plugului strămoşesc, trece duduind motorul, de-a lungul sîrmelor lucioase, aceeaşi frumuseţe rîurează brazde, acelaşi simţămînt al legăturilor ce sînt între noi şi humă se readună stol. Străbunii împăraţi descuiau dmpul cu un plug de aur. Munca păcii, citită lîngă suliţe de cremene şi urcioare de cenuşe, suie şi coboară vremi.
Pricep de ce unii s-au închinat pe ogor ca în altar.
AMINTIRE
Casa de la ţară a rămas neschimbată, cu pridvorul în trandafiri şi leandri, spre valea zăvoiului. Grădina bătrînă, încet, vrea să se prefacă în pădure. în jurul stupilor jucau scîntei roiurile, o nalbă aprinsese ceştile de jăratic, pe alei copacii apropiaseră frunţile. în desiş, printre aluni, corni şi arţari crescuseră la întîmplare, pe locul unde odinioară erau cireşi; sălbătecirea umbroasă ascunde acum orice urmă, iar în frunzişul des numai soarele aruncă inele de lumină. E locul atît de departe de lume, încît poţi să intri în basm fără să-ţi dai seama, destul să ridici ochii către o creangă, de unde porneau piuituri. Spre cuib a lunecat pasărea galbenă, purtînd un fluture.
A întîlnit privirile mele, a încercat să-mi pătrundă gîndul, ba chiar ţinea să mă înşele, trecînd mai departe, aşezîndu-se pe alt ram, unde să o văd mai bine, să uit de odraslele mărunte din ascunzişul legănat, ea fiind o pradă mai mare, mai arătoasă pentru răutatea mea de om. Abia cînd a văzut că nu fac nimic, s-a liniştit şi-a început să fluiere, străbătînd, — jucătoare frunză de aur, — umbra verde.
încerc să-mi dau seama de nesfîrşita teamă vitează a pasării ce, fluierînd cîntec, înţelege să înfrunte pieirea, numai ca să ocrotească puii.
12
Şi nici măcar să-i scape, fiindcă, fără ea, moartea lor ar fi fost abia întîrziată. Dacă acelaşi simţămînt ar fi fost într-un suflet omenesc, trăirea lui ar fi, în virtute, o tragedie; aşa însă, într-o făptură abia cît pumnul, micşora preţuirea măreţiei crescute.
Strălucirea penelor, frumuseţea bătătoare la ochi i-au fost date să atragă primejdia, să apere un cuib nearătos, urît pe dinafară, — şomoiog de iarbă uscată, — dar tocmai abia astfel potrivit menirii tăinuitoare.
Şi am înţeles de ce au crescut desiş, în înfrăţire, copacii: Au gîndit să închidă vederea, ferind de primejdia drumului-mare cuibul pasărei de aur.
PÎINEA ÎNTUNERICULUI
„Ptinea noastră cea,..“ ttc.
Ca ziua de lumină. Sus de tot, luna, în cearcănul brun, — al ochilor ce-au plîns sau au iubit prea mult. în zările care nu se mai văd, vin şi pleacă umbre lungi, jivine în noapte. Din bordeie au plecat pălmaşii, — pe dmpuri, pe toată valea, — fiindcă ziua nu mai ajunge. Boii slabi afundă capul, smucind. Luna luceşte pe junghiul plugului, răsărit dintre valuri de pămînt secetos, împietrit.
Luna, cînd e să cadă, seamănă cu un tăiş de plug...
Şi se ridică ceaţă din bulgării desţelinaţi, — un abur în care trebuie să fie stafii.
Dar e linişte, întrucît liniştea nu-i decît un geamăt mut.
Cu răbdarea, cu încăpăţînarea pe care numai cei de pe altă lume o au, plugurile de pretutindeni ridică şi coboară ogoarele.
Cîteodată, în cer pîlpîie o lumină, ca şi dnd luna ar înflori mai mult, apoi, clipind, se întunecă.
Ades ochii boilor au izbucniri de luceferi verzi.
Nevăzută în zbor, o pasăre aruncă un ţipăt,
—	rîs sălbatec, spart în bolţi nesfîrşite.
Atunci plugurile şovăie speriate, iar boii muşcă grăbiţi pămînturile red de rouă.
CIOCÎRLIA
Ciodrlia, cîntec făurit în brazdă, simţi că şi-a luat zborul din lan. Dinţii, arcuşul se apleacă şi se clatină pe vioară, ca un joc de spice unduind în frămîntarea de vînt a dimineţilor, şi, <lintr-odată, în tresăltări de coarde. Iată că ţişneşte săgeată-n avânturi, se-agaţă de cer, suind din treaptă în treaptă, nevăzută, în zboruri mid, în aruncături şi avînturi, stăruind dte o clipă în azururi, cu nemişcare de pîlpîiri vesele, apoi, zglobiu, mai sus, mai înaltă, într-un alt cer, mai adînc străveziu, din salt în tresăltare, ghirlandă ridicîndu-se spre dreptele înălţimi, pînă ce se topeşte, bulgăr de pămînt moţat, ciodrlia, în aurul soarelui, pentru care închizi ochii. Şi îi descîntă luminii un piruit,—cel mai senin şi dulce chiot de viaţă, în tăriile de deasupra curcubeielor, de tinde cîntecul de raze se răsfiră, dnd mănunchi de flori de mătase, cînd apă-vie strălimpezind voioşia tutulor, cînd snop de aur.
Şi atunci, încă o-nălţare, ce trece-n ascuţită veselire avînturile peste putinţă. Cîntecul, mai subţire dedt un ac de argint, o să străpungă bolţile de sineală; nu se mai vede zborul, dar tot mai se întrece dntecul, răsunînd văzduhul lovit de muchia viersului întraripat, străbătut de cîntecul ce mereu
15
mai uşor străpunge, îmbărbătat de încredere,, repezit pînă în deznădejde, îndîrjit să străbată necuprinsul, menit să ajungă, deodată dureros,, sfredelind prin vămile de aur, porţile raiului..
Şi mai înalt...
Cîntecul s-a frînt.
O prăbuşire se înşurubează în căderi grăbite,, spre prăpastia lumii. Arcuşul încă bate din aripi încheiere de viaţă în tînguit pămîntean, cît cîntec şi suflet au rămas între ceruri, şi numai bulgărul trupului a căzut în lan, dezlegînd iar jocul spicelor pe arcuşe ce se ridică şi pogoară, în vreme ce bieţii greieri încearcă să dea început de glas ţarinei.
ÎNCEPUT DE VARĂ
Va trebui să învăţăm că e frumos cerul? Că pe cîmpie semănăturile îşi leagănă valuri de viaţă, cu albe florile şi negre mierlele? Iată, în frunze de stejar şi în mărăcine vînăt, vara a venit, acoperind cu praf drumurile, aninînd în frunzişuri brăţări.
Dacă nu încerci să aţipeşti la umbra unui zid de biserică, între cruci de lemn şi măceş veşted, ascultînd subtpămînteanul cosaş, nu ai să înţelegi cît de firesc creşte şi se desfoaie în nemărginire tot rostul traiului nostru. Dacă nu ai băut apă din urciorul care năduşeşte răcoare, dacă nu te-a plimbat căpiţa de fîn cosit, ce suie spre casă, trasă de boi nevăzuţi subt namila încărcăturii, şi dacă nu ţi-ai tăiat cu sfoară felia de aur a mălaiului, să-ţi stîmperi foamea, cum vrei să înţelegi ţara? Nu ştii să citeşti norul ce destramă: ploaia sau vremea bună? — după cum se toarce lîna cerului sau se încaieră.
Să găzduieşti la acele palate de cleştar care sînt în toţi munţii călători prin slăvi. Gnd roşul îneacă amurgul, pregăteşte-te pentru vînturile de a doua zi.
Toate frumuseţile au pornit pe cîmpuri, unde, acum, singure zările joacă.
Dacă nu ai prins, în seară, licurici, crezînd că sînt luceferi, dacă nu ai ştiut, cu o floare pe buze, să cînţi, — atunci nu cunoşti însăşi viaţa.
17
ÎN MUNŢI
...drumul se dezleagă în marginea prăpastiei peste care mai pluteşte un nour, vegheat de rotirea arămie în amurg a şoimului, cînd ai trecut de şuvoiul rece fierbînd repezirile între bolovani, spre codrul din lac, iar zidurile de piatră sură, tot înălţîndu-se, cum le-a despicat paloşul întâiei zămisliri, sînt înşişi urieşii gata să se lovească iar în creştete...
Răsună un bucium de plăieş, sau plînge tremurător doina, care nu îşi îndrăzţieşte îngînare decît dnd îşi crede dorul neauzit.
Prin sita ploilor răzbate fulger de aur. Izvorul podideşte lacrimi din piatra roşie.
Valul împietrit al piscului a suit pînă la luceferi.
În prăpastie se răsfiră beteală de mireasă, — căderea apelor.
Abia după ce noaptea o să înflorească stele mari, stînele au să răspundă cu vetrele răzleţe,
—	înţelegeri, prin veşnicie, intre clipirile tăriilor şi pustietatea vie pămînteană.
O să tremure undirea pe povîrnişul ropotit dndva de cirezile zimbrilor, goniţi cu bătăi de ghioagă aruncată întors. Umbra o să îndrume domnitori pribegi, cu coroana de aur subt braţ,
18
trecînd înfăşuraţi în zeghe de cioban, pe lîngă văgăuna duhnitoare în care sălăşluia balaurul.
Mai departe, ascuţite teancuri de piatră, alcătu-indu-se în trepte de slavă, au suit faptul, cu Crai de cremene legaţi în somnul blestemelor amăgitoare, cu Domniţe ziditoare de cetăţi pentru vis, cu duhuri, cu iasme, între care înfrăţesc, încercîndu-şi necontenit voinida, Statu-Palmă — în leagănul coarnelor de cerb, Frînge-Lemne — răzimat de bîta bradului dezrădăcinat, azvîrlită de-a curmezişul potecii. Sfarmă-Pietre pîndeşte prin grohotişuri bolovani cu chip de dihanie omenească, şi zîne în haine cusute cu luceferi.
Dar din adîncuri se ridică viata de azi, rozînd
9	*
necruţător poalele brădetului mucegăit, despădurind, sterp, locul schiturilor sihăstreşti, dte adăposteau căprioare şi eresuri la vremea rea, aşezînd cuiburile ofticei flămînzite, spintednd drumuri cu pancarte, afişe şi reclame, acolo unde odinioară abia dte un pustnic altoia cu o icoană pieptul trunchiului de molift.
Şi vraja pîlpîie ca o inimă în cel din urmă ceas.
FLĂCĂI LA COASĂ
înşiraţi de-a lungul cîmpului în floare, munca lor arată un joc vechi şi sfînt: cu întreceri puternice, toţi înaintînd acelaşi pas, apoi legănîndu-se nemişcaţi pe o întoarcere de la dreapta spre stînga, şi iar pas. De fiecare dată, în vîslire verde, coasa culcă un val de iarbă cu suspin, după ce şuierul de oţel a trecut şarpe întărîtat.
Tristă şi dulce mireasmă a florilor fără nume, veştejind subt cer încins de lumina dogoritoare; finul clădindu-se în muşuroaie crescute întocmai unor morminte sălbatice, ridicate de furci grăbite, dnd amurgul a sîngerat porfir, dnd ochiul soarelui s-a închis şi roua a podidit fără veste.
Cu sfîrîit speriat izbucneşte potîmichea, părăsind cuibul călcat de nenoroc; îşi saltă zborul deasupra ofilirii, căudnd adăpost ceresc.
Gresia ascute, în bătaie docănită, oţelul ostenit.
Sărind în copd, zbugheşte, huiduit, iepurele, cu pamătuf de pudră agăţat dindărăt.
înegurarea şi un chiot dau semn muncii să contenească. Pe colnic înalt, coasele la spinare, se înapoiază în noapte: cei tineri, ca iobagii care mergeau cu singură securea împotriva oştenilor
20
duşmani, iar mult în urma lor, vătaful bătrîn, cu plete, cocoşat din umeri, întocmai unchiaşului fără moarte, din povestea lunii.
Sulfina, pelinul, calomfirul adiau pentru cea din urmă oară tot văzduhul. Stingher în nevăzut, un pitpalac arunca un strop de chemare.
A tund, pentru umbre care se îndepărtau pierind în oaste de baladă, s-a înălţat doina deasupra cuprinsului, mohorit dmp de luptă, unde mai rătăcea, trăgîndu-şi chinul, sufletul florilor.
PE DEALUL NEGRU
Un drum şerpuind între ripe adînci, pe dealul călăuzit, în amurg, de troiţele strîmbe.
Era ceas de seară, şi ultima bătaie a razelor de sfinţire străbatea prin despicăturile malurilor sălbatice.
La o cotitură, deasupra viroagelor, răzimată pe ceruri, o ţărancă, dreaptă ca o statuie, îşi clintea mîna deasupra frunţii, o ducea deschisă spre sîni, apoi gestul scria, cu braţul desfăcut, un cerc în văzduh şi urmâ cu alte semne senine, ca litere nerostite, ce se încheiau armonios şi grav, încît ai fi zis că femeia se închină.
De fapt, vorbea astfel, peste dealuri, cu alt sat, în care cineva îi înţelegea mişcările, în cuvintele tăcerii.
Era vechea slovă fără pană, folosită, între cătunele despărţite prin prăpastie, de gîndul ce se înaripează spre a trece, cu vrajă, de la un suflet spre alt suflet.
Drumul îmi grăbea spre codri întunecaţi şi sate risipite, dincotro clipeau lumini sărace. Luceafărul se învedera atunci, lacrimă semănată în
22
veşnicie, de mărturisirile mişcate prin amurgul trist.
Ce va fi spus acea ţărancă nu voi şti niciodată.
în mîinile ei a fost un cîntec, sau împărtăşea, prin depărtări de văi, durerile unei vieţi, grijile vechi, de totdeauna, ale unei gospodării sărace?...
întruparea gîndului în mlădiere tăcută.
Ţăranca de pe dealul negru ştia să rostească semnele norilor şi vestirile crengei ce se leagănă, a fumului risipit şi a vîntului...
CARUL CU BOI
în zdruncinătura aspră, pe care numai un braţ de fîn o îndulceşte, să mergi încet, în scîrţîit de osii, prin pulberea albă, oprind la puţuri cu gît înalt, căutînd umbră subt braţele unui stejar. Fără zăbavă să poţi coborî într-o vîlcea, să priveşti o floare, să asculţi o pasăre ca un om. Drumul să fie trăit pentru el, nu pentru zorul ajungerii. Ai înţeles atunci şi arşiţa, şi vîntul, şi nopţile cu luna plină, şi focurile drumeţilor ce poposesc pe cîmpuri. Atunci ai ascultat cum zorile se deschid dintîi din cîntecul rîndunicilor, şi cum ziua sfîrşeşte, din urmă, în floarea-soarelui, plecată spre asfinţit.
Ne oprim cu întîrziere, la izvorul cotropit de izmă, lîngă bisericuţa cu zugrăveala cojită, la hanul cu aripi de şindrilă, ocolit de lăstuni.
Carul cu boi legănaţi, domoli, cuminţi, sunînd ca din trecut talanga, cum pe cîmpiile de ierburi treceau odinioară străbunii păstori, luptători şi regi barbari. Răstălmăcim acele zile nesfîrşite, care se scurgeau încet, în vreme ce pe ceruri alerga numai roata soarelui de aur. Am încetat să avem îndrăzneala unei rămîneri, căreia totuşi îi mai păstrăm dorul, mai ales în nopţile verii, cînd, între toate cremenele drumului din stele, mai trece, cîrmind pe veşnicie, Carul-mare...
24
ŢARA-DE-JOS
Un cer de mătase palidă a răsturnat cupa de onix: a curs argint şi aur în zări nemărginite, unde se dau peste cap delfinii şi îşi şterge urma de fum un vapor trecînd ascuns subt orizont.
Pe ţărm au adormit mahoanele bătrine, cu piept negru înfipt în prund, — midii uriaşe la care vremea a cojit sideful. Talazuri aduc din nemărginire drum. Iar bordeiul cu zmeură se lasă încovoind pereţii, verzi sau de scrobeală vînătă...
La fereastra cu zăbrele cîntă fata neagră, cu busuioc la ureche, şi cu brăţară de sticlă, pornind la înserat spre fîntîna măgarilor, zidită în chip de mormînt. Acolo, de pe giulgiul frunţii, o să pogoare căldarea cositorită, să asculte apa dulce, mîn-gîind unda, în jgheab, piciorul desculţ, cu unghiile vopsite. Atunci, dealurile albe au să pară izbucniri străvezii de munţi crescuţi în privelişte lunatecă viorie, prin care, călcînd peste cioburi de urne, călăuzeşte cerşetorul zbîrcit, cu zîmbet blînd. Şi dacă oraşul a murit crescînd în ziduri noi, iar hamalul pescarilor a trecut spre rai, cu turban de piatră, visînd fericire în multe neveste grase, scuipînd pojghiţe din sămînţa de floarea-soarelui, în amintiri şi oglindiri se mai răsfrînge veşnicia.
25
La cafenea zarurile se lovesc să cîştige o-turcească.
Felia de pepene se preschimbă în lampion* un far îndepărtat face cu ochiul, — pază de glumă,
—	stelelor, în vreme ce un fulger de noapte scrie, cu foc înalt şi depărtat, Z.
RĂSĂRIT DE LUNĂ
Eram pe acel ţărm alb de mare, cunoscut şi ţie, cînd seara a cuprins văzduhuri şi ape. Valurile încetaseră nesimţit cadenţa de vers, iar în văzduh pieriseră pescăruşii. Plutea cîntecul tăcerii.
Şi dintr-odată, din zarea care se topise, a izbucnit o vîlvătaie, ridicînd uriaşă pavăza roşie, ce revărsa, spre ţărm, drum de sînge. Pe maluri, între măgurile fără număr, scînteiau focuri. Vechea bufniţă de pe banii greceşti a rostit chemarea întunericului.
Drumul se oprise lîngă ruinele cetăţii; în noapte, mirosul mării se îmbina cu frunza de pelin. Curînd, luna se schimbase: arăta de aur — ban şters, din comorile visului la un loc topite, rîurind o pîrtie poleită peste giulgiuri de mătase, întrecînd viaţa şi moartea.
Era aceeaşi privelişte pe care acum două mii de ani a văzut-o, fără să vrea să o păstreze în tristeţe, poetul surghiunit din Cetatea Luminii.
Dar în frămîntările umbrei trăia din nou trecutul, înviind vedenii: O corabie aducea din insule olărie smălţuită, amfore şi idoli. Cioplitori înălţau din marmură trunchiuri, zarafii îngropau căldăruşe. Călăreţi, chiuind, străbateau în tropot
27
pe malul înalt, încordînd arcuri, trimiţînd săgeţi lunei pline...
Cu flori în cununi au suit fecioare spre altar, bătrîni clătinaţi preamăriră rodul strugurelui.
Iar marea îşi schimba necontenit faţa în flori, metale şi zăpezi, prin acele nopţi de altădată, cînd, tot aşa ca acum, luna, întîi de purpură, apoi de ceară, avea într-adevăr suflet de zeiţă, cinstită cu închinări şi prinosire.
PE BĂRĂGAN
In alt an, după o noapte cu gîlgîit de pitpalaci, cobze de greier şi clinchetul cailor priponiţi, suliţele au prefăcut în sînge roua, după ce, mult înainte, o floare-zorea deschisese răsăritul. Atunci, de pe căpiţe mari de fîn mirositor, s-au ridicat, bucăţi de noapte, vulturii pleşuvi. Întîi au plesnit cu âripile în lumină, au lunecat în sticla văzduhului spre gherganele străbune, pe urmă, tot mai sus, tot mai lin, s-au micşorat în ac£le depărtări albastre, ce pot să fie munte, sau mare.
Valurile soarelui (nu mai putea fi privit în faţă) au spart scîntei pe un fier de plug zdruncinîndu-se, răsturnat, spre o tarla pierdută. Nu se arătau armane, pustietatea era vie, verde şi coaptă, — meiuri, porumburi, grîne, — stropită de mac, muştar şi cicoare.
Deodată, arşiţa a început să joace, deschizînd în adîncul înalt privelişte spre o cetate din apa morţilor.
Era cuprinsă în ziduri întărite, din care se căscau porţi şi arcade aurii. Coloane sprintene se oglindeau în ludu. Din larg se iveau, cu pînze umflate, corăbiile altui veac, clătinîndu-se subt povara bogăţiilor din miazăzi.
29
O pîclă de argint încerca să ridice borangic spre turlele unde se întrecea legănarea clopotelor fără glas. în vîrteje de pulbere pogora o armată în platoşe, cu lăncii lungi şi flamuri, înconjurînd meterezuri, ce îşi ridicară, — gheare, — punţile.
Prin ceruri, lupta a început aprigă, cum va fi fost undeva în timp; corăbiile care scuipau foc au început să se scufunde, aplecîndu-se în genuni.
Peste mare plutea spumă sau se scuturaseră pomii albi din cetate; dintr-odată, vedenia a reintrat în necuprins, şi subt înaltul prea albastru nu mai erau decît mirişti, holde şi porumbişti, ofilite de secetă.
Osia lumii se clintise din loc, reintrînd, pe făgaş vechi, în veşnicie.
FLĂCĂRI DE TOAMNĂ
Izbucnesc din humă, suie prin crengi, pornesc pe frunze dogorîrile soarelui vechi, preschimbate în jar şi metal. Peste munţii împăduriţi rugina întinde codiri otrăvite cu încrustări de aur.
Sînt în codru copaci cari îşi preschimbă odăjdiile în armuri, se împodobesc în alămuri, alţii, care aveau şoapte foşnitoare, capătă dogorîri de bronz. În lumini se aprind fanfare, cîntec ochilor.
Sub trunchiuri, covorul frunzişurilor, — mozaic moale, — deschide mireasmă de moarte dulce, pînă la dîmburile unde feriga îşi răsuceşte filigran, şi, sceptru împodobit cu mărgean, a sfredelit înălţare din mormînt, vestind, împărătesc belşug, rodul pămîntului. Pîlpîie, străvezii văpăi de spirt, florile tîrzii de brînduşă, ca semne jucînd peste tainiţe.
Asfinţirea frînge în piepturile pădurii suliţe.
A mai şovăit prin văzduh tăcerea unui flutur, sau o frunză putredă, cafenie; pîlpîitor pămînt înaripat, în ceruri subţiate, — sitarul. Dar adevăratele frunze s-au preschimbat în pasări de aur — prin-nud, în fluturi de soare—pe arini, în inimi tremurătoare — la perii sălbatid, unde sîngeră aşteptarea ultimul zbor.
N-are să mai domnească dedt toporul pădurarilor duduind prăvăliţi, pentru închideri nevăzutului coşciug, încă o dată şăvîrşind firea, iar carele,
31
subt încărcătură ascunzînd juncanii, vor să pornească singure pe muchia zării, ca un neam de arici în pribegie.
Codrul de aur are să rămîie în stăpînirea zînelor, iscodit de vulpea cu scurteică roşcovană şi de veveriţa alunilor, pînă ce, în viscol de argint, o să arate arţag Muma-Pădurii, cînd, pe toate troienele, iepuri scriu drumul cu tipare de flori în labe.
Pînă atunci, toamna se prelungeşte toarsă în fire de funigei. Flăcările, în care asfinţeşte vremea, o mistuiesc domol. încă o dată, — vestiri îngereşti, ■— se deschid de a doua oară înfloriri de arbori pe care primăvara nu i-a îndestulat. Şi, în singurătăţi, un obraz alipit de vioară, lasă, peste doinire, să lunece o lacrimă.
Pe urmă totul se stinge.
STELE
Nopţile sfîrşitului de vară ne leagă, prin toate razele stelelor, de marea taină a veşnicei zămisliri, în ceasuri de veghe desluşeşti pragul unei înţelegeri de unde gîndul nu poate să înainteze, rămînînd uimit de înfiorătoarea frumuseţe.
în pulberile de lumină, desluşim cînd mici suflete rătăcitoare, cînd uriaşe lumi îndepărtate, pe care vrea să le măsoare fuga razelor, în veacuri de cale.
Clipiri, nemişcări rotitoare, din răsăriturile şi apusurile fară număr ale nopţii înstelate, le simţim cînd viaţă înflorită pe înalta pajişte neagră, licurind neastîmpărat, cînd, iar, le tălmăcim noian de pietre rotunde moarte, veşnic clocotind încercuite alergări de fuioare.
Pe nevăzute osii se deşurubează nesfîrşit, în cîntec neauzit, liturghia de flăcări în care ochianul citeşte materie, iar inima noastră închipuie vis.
Vara e toamna cerului. Din bolţi, ca dintr-o pădure, se scutură lumini căzătoare, însemnîndu-şi numai prăbuşirea în alte zodii de moarte.
Dîre de argint îşi şterg în clipe lungi urma, pierzîndu-se în haos, după ce au brăzdat, nelinişti -tor, trecerea lor sfarîmată, sfîşiind unda, îndărătul căreia vor fi plutind trecuturile.
33
Scăpărări de amnar unesc desprinse dîre, ca şi cînd un duh hoţesc ar fi intrat să prade candelile cu lîncedă pîlpîire.
Pîrtia brumărie din Drumul-robilor, luceferii frunţilor, nimburi de aureole, Pasări de jăratic, Balauri, Scorpioni, Fecioare, Lire, Urşi, Arcaşi— au vrut să fie, peste timpi, tîlcuri de nădejde şi teamă. Nopţile sfîrşitului de vară ne leagă de marea taină a zămislirii veşnice. O simţim atît de aproape, atît de departe, în acelaşi timp.
Zodiile în neînţelegeri, ca după o rugăciune căreia nu i-a răspuns senin reculegerea, oglindind în sufletul nostru apele întunericului, ne ajută totuşi să măsurăm pe urmă, altfel, trecerea noastră măruntă.
JOCUL BERZELOR
In răscolirea sufletească pe care o simt pasările călătoare toamna, nu e numai dor de ducă.
Flotilele aeriene, ce de mii de veacuri fac cerul Dunăre—Nil, îşi au zilele de îngrijată pregătire, în adunări cu soboruri misterioase, dintîi săvîrşind un dans ritual.
De-a lungul zmîrcurilor moarte, pe mirişti pustii, pe tarlale întunecate, apar dintr-odată sute de făpturi ciudate, înşirate în linie, înaintând în paşi săritori.
Picioroangele se deschid în tact, bat âripele doliului alb-negru. Clămpăneşte poruncă de manevră un general cu cioc, se rupe dreapta aliniere, întocmind un cerc, orînduind o împărtăşire ce poartă înţeles fără cuvinte. Se despart apoi două rînduri, taberele trec una prin alta, într-o îmbinare măiastră.
în sfîrşit, ies iar înainte conducătorii, bătrîni zei egipteni, brezai, se scutură legănat, într-o înteţită bătută, rotind pe loc un vîrtej, mimînd îndemn pentru o poruncă în a cărei supunere, dintr-odată, tot stolul se înalţă, după ce încercările de geometrie plană au trecut prin teorema liniilor paralele, proprietăţile circonferinţei şi ale triunghiu-rilor ascuţite, ridicîndu-se spre rezolvări şi aplica-ţium în spaţiu, unde stolul tînguitor îşi călăuzeşte drumul fără didactice cunoştinţe de meridiane,
35
busole, barometre, măsurînd în pene toate vibraţiile eterului, cunosdnd poziţia neclintitelor stele, densitatea vîntului, lumina lunii, trăznetul furtunii* foamea şi frigul, moartea, rînduind întoarcerea urma--şilor pe acelaşi drum strămoşesc, pe care, străbă-tîndu-1 întîia dată, îl cunosc prin tot ce a rămas, moştenit în cuminţenia sîngelui.
Din turle de biserici, de pe bordeie, din sălciile stufoase, mobilizarea a fost pornită de instinct printr-un fior.
Tălmăcirea se deschide crescînd la fel în fiecare; suflet înaripat, pentru ca pe urmă, după ce au. mai văzut alte stoluri, pe care le cheamă din oglinda, apelor adînci, să treacă, din zare în zare, spre templele unde şi oamenii întrezăreau, la începutul lumiix înţelepciune din basm.
BRUMĂ
Dimineaţa îmbracă haină de vis străveziu.
Copacii sînt de argint tremurător, iarba a căzut împovărată de roua moartă.
Pe frunze de sînge s-a aşternut îngheţ de lumină.
în ziua începătoare, printre săgeţile soarelui, se îndepărtează zbor de şoim, înjunghiind văzduhul, coboară strîmb peste cocenii grămădiţi ca putrede corturi, pline cu aurul porumbului, apoi se înalţă nepăsător.
în zori a mai rămas peste lume clarul diafan al nopţilor cu lună: bruma, picurînd farmec topit pe olanele coperişurilor, pe căpiţa de paie ce începe să fumege, .pe sîrmele de telefon cîntă-toare, pe ciocîrlanii nebuni, cîţi întretaie drumul şi se înveselesc de schimbare, şi chiar pe spinarea vătuiului, care, stîmit dintr-o brazdă, îşi desface săriturile zorit, culcînd foarfedle urechilor pe ceafă.
Lumina e acum tot mai dulce.
Se întrec marile frumuseţi de toamnă, după ce au fost matostat şi topaz. Dar, în codru, bruma a încercat să întocmească sălaş pentru zîne, zdrobind pulberi de diamante. Întîmplarea va fi fost în miez de întunecime, cînd bursucii moţăiau în hambarele vizuinilor. Atunci, pe un covor din fir şi stele, dănţuiau, măiastre nebune, fetele de împărat,
37
trecînd pe lingă scorbura unde a mucezii aşteptând Gerilă, în gura văii, zăvorit cu o plasă de păianjen, la vreme rea.
Pretutindeni se desfac urmele basmului, fiecare suliţă de soare argintind priveliştea în lacrimi» Plîng, încrucişate, ramurile, trunchiurile, laţurile de mure, frunzarele, şi chiar ciupercile roşului venin sînt zbîrcite de plîns. Bruma piere. înaintarea prin vălul alb se leagănă încărcată de mireasma frunzelor, vrea să ghicească drumul toamnei, sfinţit tămîind ţinutul hărăzit ei, şi pe urmă, din crucea unei crengi, scutură stropi de mătăhuz.
Aici au murit pelinul, sulfina, rozmarinul şi calomfirul...
OMUL CARE ARĂ
Dealurile întind, spre nemărginire, spinarea lor văruită, sau pîntecele întunecos, pe care desţe-linarea a brăzdat pătrate şi dreptunghiuri.
Grădinile de zarzavat au verze albastre borţite, înfoiate, ca şi cînd, în adevăr, fiecare ar avea cîte un copil mic, poate doi, aduşi de barză.
De cîteva zile berzele au trecut ca o suliţă prin toamna asta, şi s-au înfipt în adîncimi.
De-a lungul mărăcinilor, un om ară. Plugul,— schelărie de coropişniţă, — se zdruncină peste bolovani; spintecătoarea oţelului, ca o notătoare de peşte, despică şi răstoarnă brazde.
Apele fumegă — vetre pline de cenuşă albă.
La capătul ogorului ţine calea un pom bătut de soare.
Şi cum toamna i-a făcut frunzele de foc, pare o flacără, sau chiar pomul în care ardea, nemişcat, Iehova.
39
DRUMUL CU FRUNZE
A început să se scuture aurul toamnei în crîng. Faurul pămîntuluî a scrijelit de-a rîndul, în cîteva nopţi reci, la bulgărele de foc îngheţat din lună, suflînd din toate burdufele vîntului, ciocănind frunze şi frunzuliţe de tot felul, unele semănînd cu inimi, altele cu vîrfuri de lance, altele cu mîini muiate în sînge, sfîrşind prin a prinde lunecătoare diamante pe horbota desfăşurată de ferigi, şi safire negre între rugii murelor.
Sus, în munte, se dărăpănă cula, jos, în lacul cu oglinzi, nuferii au ofilit. O dulce şi tristă mireasmă pluteşte prin neguri întîrziate, lină fluturare de maramă. A trecut, nevăzută, o bocitoare, îmbălsă-mînd cuprinsul pentru moarte. Drumul se desfăşură galben-roşu, de frunze. Frunzele au început să putrezească în lumini strălucitoare.
E obişnuita podoabă pentru dezamăgire, în drumul pe care, în fiecare seară, va muri, tîrîndu-se, asfinţitul. Pasul a înăbuşit o şoaptă călcînd raze. Din toată neliniştea cîtă fremăta pe crengi, s-a urzit covor pentru plecarea cea mare şi pentru pustiul din urmă.
Ne este mîngîietor să-l căutăm acolo unde nu mai poate fi trecutul, ca o nestemată desprinsă de pe pieptul zînei alunecînd în uitare. îi simţim numai lipsa în frumuseţe. în liniştea nemăsurată vrea să se îndruge cîntecul pe care nimeni nu-1
40
va auzi decît tot ca foşnet strivit de mers. întâmpinată fără binecuvîntare, rătăcirea aşterne pe umeri o frunză ce ar fi vrut să plutească pe luciu de ape mîhnite. Departe se auzea un topor despicînd tăcerile, pînă troznea, bubuind, prăvălirea.
Sînt şi drumuri ce nu sfîrşesc niciodată?
Şanţurile izbucneau în flăcări palide: flori de toamnă, — plăpîndă pîlpîire, — treceau, alai luminos, prin amurguri.
ÎN VIE
In dealul unde şi-a oprit clămpănitul tocălia menită să alunge grauri, sperietori; tărăgănate, trenţe umplute cu paie vor să împiedice stolurile; acolo, lîngă şirul de nuci întunecaţi, a început acum pîrguirea: lumini noi, — de smarald, chihlimbar, topaz roşcovan şi almandin, —■ sdnteiază subt frunzele ce au fost văruite cu azur de aramă.
în amiaza fierbinte, raza soarelui se coace dulce, pentru anii tîrzii, cînd, din racla de stejar a butoaielor, în adîndmea liniştită a hrubelor, o să se schimbe în tărie îmbălsămată, clipocind joc de flăcări şi viaţă. Acum, subt umbra butucului veghind, dintre coarde, atîrnă, pe făptura vrejului, şiraguri de sîni, ciorchinii străvezii, încărcaţi de toate mustirile trase din piatră şi văzduh, prăfuite cu umbra unei lumini de lună, ca un cleştar pe care îl brumează frigul lăuntric. La cîţiva paşi, în bălării ruginite, doarme iepurele, somn cu ochii deschişi, ascultînd dintr-o rină, — o ureche spre freamătul porumbiştei îndepărtate, alta spre fineţe,— larma copoilor din satul de subt salcîmi.
O viespe, în vergi galbene şi negre, zvîcneşte întinzîndu-şi inelele, oprită din zbor, să desluşească mierea unui bob putred.
Dintr-un bîzîit tors mai subţire decît păinjeni-şul care şi-a întins în pentagoane laţurile jucînd între joarde, se leagă o neclintire împreunînd văz-
42
duhuri şi bulgării de pămînt. Buboşate, frunzele viţei, urnindu-se nevăzut, — mîini verzi cu palme străpunse, — ocrotesc, în soare şi răcoare, rodul. Aşa trece veşnicia în preajmă, nelăsînd decît umbra unui drum mai senin, sus, în cerul care se topeşte nesfîrşit.
Cine a izbit cu bolovan în pieptul sperietoarei? Din haina împăiată, din chiar locul unde noi purtăm inima, a ţîşnit o pasăre, repezindu-se în slăvi, pînă nu s-a mai văzut...
Am stat aşteptînd iar vrăjita ei întoarcere. Atunci a început să răsune, seacă, tocălia, bătînd ca un deget uscat în văzduhuri de toamnă...
200 DE LEBEDE
Gerul a prins, în ape ce se împietreau, un stol de pasări dragi poeziei de odinioară, pentru că sînt albe ca zăpada, par plămădite din argintul norilor şi au, zice-se, cînd mor, un melodios ţipăt lung de sfîşietoare tristeţe. Cîntec de agonie legendar. Lebăda nu moare subt ochii noştri niciodată, ci fugară de lume, răsfrîngîndu-şi chipul în pustietatea apelor — ecou de lumină.
...Cîntată pentru singurătatea liniştită, mlădierea ei rămîne închisă într-un ritm, plutirea înconjurînd-o în valuri de inele line, pe care le făurea şi le deschidea domol undirilor. Pe plisc rămîne o poleială de aur de la frînele cu care a tras, peste oglinzi verzi, împodobite cu nuferi, încovoierea subţire de lună nouă — leagăn de mătase, într-a cărei rotunjire ar fi plimbat zînele dornice, prin amurg.
Strunind coarde, cîntăreţii făuriseră braţe purtătoare de sunete, pentru întovărăşirea poemelor, dînd asemănare, din grumazii acestor pasări, braţelor de liră. A frumuseţe putea fi grotescă în mers greu pe iarbă, dar îi era de ajuns să alunece printre sălcii piîngătoare, cu mîndrie nevinovată, pentru ca să ne mulţumească ritmul, cu toate că,
44
ajungînd prea slăvită, neprihănita ei apariţie cobora în obişnuit.
Dar din sălbăticie, între ghioluri putrede şi Marea Neagră, pogorînd cînd în desfăşurarea unei flote, cînd înălţîndu-se ca stol de îngeri, păstra splendoarea minunilor înaripate. Dînd privelişte neaşteptată, nebănuită în viaţă, rechema în gînduri vedenia pribegiilor sufleteşti, după care, răsădindu-se, sufletul îşi caută întrupări. Un dor, neînţeles altfel, urmărea fîlfîirea desfăşurată deasupra lumii.
Vestea că gerul le-a înlănţuit, albe în albe zăpezi, mîhneşte. înduioşează soarta simbolic. Ca un blestemat vrăjitor, le-a prins Crivăţul. Vor izbuti suliţele sfîntului soare să dezlege osînda. vrăjilor?
PĂDUREA DE ARGINT
Aş a va fi fost în basm pădurea, colilie în toate rămurelele, întrecînd în strălucire sticla şi în alb marmura, împodobită pentru marea sărbătoare a frigului.
Prin troiene rezemate de trunchiuri — urme de jivină: flori de cireşi, paşi de pasăre, cruciuliţe.
Razele se rămuresc şi ele, încîlcindu-se în crengi, — nuiele înroşite, printre care, unele, mai bogate, au mugurirea pufoasă, altele poartă încă în zornăire frunza din mai an.
Urmele de sanie se pierd pe un dîmb... sau a trecut rădvanul domnesc, carîta de cleştar?
Din mormînt alb, se nasc iar ghioceii; curînd o să vie vrăjitoarea, cu o cîrjă rîcîind nămeţii, să zmulgă prea tînăra lor viaţă, apoi, încă un vîrtej o să şteargă toate semnele, cîte nu trebuie citite mai departe...
Pădurea de argint se schimbă în lumini; o clipă e trandafirie, întocmai palidelor răsuri, pe urmă învineţeşte clar de lună, şi dintr-odată, înfiorată, se scutură in căderi de stele,'cu clinchet din altă lume.
Atunci, dintr-o zare unde şerpuieşte drumul anevoios al căruţelor cu coviltir, cărăuşii, înfăşuraţi
46
în şube lungi, chiuiesc să sperie dihăniile, iar, din dîmburile împietrite, răsunetul se răsfrînge, purtînd
reînoită strigarea.
Pe urmă tăcerea atotcuprinzătoare îşi reia stapînirea, ascunzînd taina ce nu se vede, dar pe care o simţi în toate scăpărările de scîntei îngheţate.
Povestea e atît de aproape...
DESCÎNTEC DE FATĂ MARE
încumetează-te să răzbaţi prin pădurea deasă ca pieptenul aruncat de fugari împotriva ghionoaiei. Nu te opri să asculţi freamătul şi nu aţinti urechea la pasărea care îşi bate, din copac în copac, numele.
Pe urmă ai să ajungi într-un loc din care zbucneşte pînă în cer zidul de gresie, la picioarele căruia a plesnit scorpia, de inimă rea. Nu trebuie să cauţi mult semnul gingiilor ce au morfolit» ca pe un coltuc, stînca.
Flacăra de pucioasă a ars în piatră un cotlon adînc, din care acum musteşte o apă-vie, rece, împăturită cu verde-prăfuită izmă.
Pe aproape vor fi gherganele, ce se scutură cînd încerci să le sapi, fiindcă în cocoaşa lor plină de oase dorm, — somn greu, — armatele împărăteşti.
Pajuri mari, rotind prin naltul cerului, se vor pierde în vămile	albastre,	cînd vei	înainta. Zborul
lor	aduce veste	că nu .	a rămas	mai multă cale
dedt trei poşte pînă la palat, pentru că, de pe ramura ghimpată, ai cules trei boabe de zmeură, stropi de sînge cu miros de floare sălbatică.
Vd desluşi	încă, în	nisipul sdnteiat cu rare
fire	de lumină,	urma semeaţă şi	proaspăt lăsată
de copita cerbului de aur.
Lasă vînătorilor smintiţi osteneala zadarnicei urmăriri.
48
Fereşte să nu recunoşti în negură, dnd o să înceapă să pogoare, făptură şarpelui ce se tîrîie, se încolăceşte şi se desface dintr-odată, avîntînd toate capetele prin pădure.
Nu numai limbile, d şi aburul poartă otravă; nici un paloş nu poate tăia asemenea jivină.
Dar dacă nevătămat ai ajuns în limpede amurg, şi izbuteşti să te apropii fără să sperii turtureaua ce stă să dea semn de jale de pe buturuga uscată care păzeşte întreg ţinutul acesta...
Dacă pasul tău a cruţat de la moarte pe regina furnicilor înaripate, şi alaiul ei...
Dacă n-ai trezit nid mînioasa cobe în ochii de chihlimbar ai bufniţei de scrum...
Nu o să zăboveşti mult, şi, odată cu întunecarea, vei auzi glas feciorelnic dntînd.
Văzînd-o, îngălbeneşti fără voie.
Prefă-te rănit şi cere din tot sufletul ajutor.
O să-ţi aducă în pumnii ei albi apa izvorului, neîncepută...
Bea pînă la fund căuşul mîinilor, fiindcă altfel ai face păcat.
...Şi, dnd ţi-o fi mai bine, prinde-i dintr-odată mijlocul, nu te înduioşa de lacrămile din ochii-i genaţi, nu-i asculta tînguirile duioase, mai ales nu-i da răgaz să se preschimbe în căprioară, şi, pentru asta, muşcă! — să rămîie semn sărutarea pe sînul d.
ZĂVOIUL PITICULUI
Nopcase de mult. Mă plimbam cu tine, dragoste, prin Zăvoiul Piticului. în mesteacăni, frunzele pîlpîiau. Prin ierburi, valuri se plecau subt pasul nevăzutelor. Puţin în urmă, ca un ciot de salcie noduroasă, s-a oprit păzitorul zăvoiului. Stîrpit, bătrîn, şchiopăta să culeagă licurici într-o pungă. Cocorul tocase din neguri, sau altă pasăre, în timp ce luna se înălţase plină. Deodată, deasupra nuiele-lor de alun, şi într-o lumină de vrajă, s-a arătat pe blidul de aur al lunii, în aureolă, veveriţa neagră.
Parcă săpată în abanos viu, vietatea ciudată, clătinînd vîrful alunului, ridica două lăbuţe spre bot. Din cînd în cînd, umbră neaşteptată, coada stufoasă izbea în frunză, căutînd sprijin şi ştergînd luna.
Dar veveriţa harnică nu făcea alt decît să lus-truiască praf de crin cu mătura ei sprintenă. De aceea luna devenea tot mai albă... Pulberea metalului ceresc acoperea întreaga jivină, tăvălită în clarul fermecat. Stropi scînteietori picuraseră de pe frunze.
Piticul, cu o zburătură de praştie, a ucis-o.
Am auzit-o căzînd uşor printre ramuri, pînă atinse pămîntul.
Maluri se rupeau departe, cu năruiri de tunet înăbuşit.
Îndepărtîndu-ne, am început să-ţi povestesc cum piticul a avut dreptate ucigînd plăpînda jivină;
50
că veveriţa era o vrăjitoare dibace; că ea răpise piticului alunele minunate; că în fiecare alună ţinea
cel puţin un palat...
Cînd am trecut pe lîngă bordeiul pădurarului,
călcând vatra unor coceni stinşi, ai întrebat: «Şi licuricii? Licuricii sînt şi ei în poveste? Clipesc din noapte, cum, în plină zi, de pe aripile unor fluturi, se înseninează ochii mari, ce odinioară au mai fost privirile altei făpturi» ?
Din ceruri, o stea, ca o vietate lucitoare, căzuse. Chipul pe care oricine îl poate vedea în lună, dacă se uită cu luare-aminte, rîdea plîngînd.
PODUL FERMECAT
Podul e vechi de cînd lumea, deschis peste rîul năvalnic.
Odinioară se ascundeau subt el zmeii, de aţineau calea trecătorilor; acum încă mai geme, în amintirea grozăviilor, când vin apele mari. Corbii foarte bătrîni, pomenindu-şi de alte vremuri,, ocolesc deasupra-i cerul, să mai vadă, nu cumva voinic le cere ajutor, să-şi moaie aripile în apă, şi în schimb să cîştige trei leşuri de cai?
Drept-credincioşii, cînd trec, aruncă cel mai mic ban, pentru sufletele trecute, ce totdeauna se îmbogăţesc nepreţuit din asemenea daruri, iar oamenii în toată firea îşi fac repede cruce, ca să crape duhurile necurate dte se adăpostesc dedesubt.
La miezul nopţii se mai adună uneori, la lună, cînd vin revărsările, tot felul de minunăţii.
Apele vuiesc altfel, tocmai ca să vestească pe cei ce trebuie să nu înţeleagă.
Întîi trec trunchiuri mari de brad, cu care înecaţii izbesc în pidoarele podului, pe urmă buştenii saltă şi, scăpaţi spre viitoare, săgetează.
Iar cînd se răsfrînge luna, încep să curgă tronurile cu bogăţiile dăruite de Sfînta Vineri: aurul zuruie, mărgăritarele se amestecă cu spuma... argint e cît vezi cu ochii... bănetul trece zornăind, zmucind stîlpii de care se sparg valurile...
52
Dacă mai stai, vin lăzile cu lighioane: năpîrci, ■strige, jivine cleioase, — mieunînd, guiţînd, behăind,
.chiţăind, scheunînd.
Bîjbîie şi plescăie prin unde, încercînd zadarnic
sa suie malul, menite, fără zăbavă, să poarte
mai departe urgie.
Iar în zori, cînd, înaintea răsăritului, albastrul
trandafiriu începe, din rîu, să se reverse pe lume, un cerb falnic îşi culcă ramurile pe umeri, bate din copită şi se avîntă să străbată spre zăvoaiele celuilalt mal, la pădurea pe care toamna o face să fie chiar de aur, despre care basmul pomeneşte că începea totdeauna lîngă pod.
DRUMUL DE NOAPTE
Dealuri măturate de vînt... Cerul grăbeşte spre vioriu întunecat... O singurătate de tărîmuri din ceailaltă lume... Numai zborul fară zgomot ai liliecilor, — trenţe de catifea neagră, — înviind funingine subt lampa lunii...
Nici o lumină de sate, nici o potecă prin
brazde... dintr-odată, nici o zare... Chiar depărtările
s-au pierdut... Strigătul nu mai răspunde răsunetului...
Totuşi, e foarte aproape apa, adîncă, cernită* curgînd cu vîltori, undeva, în preajmă, cu încolăciri de balaur crunt pentru drumeţi.
A pierit luna, fără să lase vreun semn gîndului întunecat, iar sus, in tărie, o stea tremură atît de chinuită, parcă ar purta grijă pentru soarta ce se sfîrşeşte... încă un răsuflet rece, şi lumina din ceruri s-a stins pe vecie...
SĂRBĂTOAREA DIN ORAŞUL VECHI
Acum, cînd rugina începe să roadă albastrele frunze de vie, iar aurul limpede al ciorchinilor e muşcat de viespile vărgate, cînd în teascul norilor se sparge ca o boabă de razachie asfinţitul...
Era cetatea închinată zeului tînăr, al veşnice' lor podgorii. în cinstea frumosului fără de moarte, se desfăşurau ritualurile unei înveseliri, topind în clipă voluptatea şi nemurirea.
Poate că pe o cupă veche, din cîte mai dezgroapă mormintelor întîmplarea, se va regăsi convoiul de făuniţe călărind măgăruşi ducînd, sprinteni, coşurile mari, încărcate cu poamă.
în fruntea alaiului, clătinîndu-se vesel, chel încornorat, burtosul bătrin, cîrn, drlionţat, apudnd pe două cărări sprijin, împuns din spate de spiriduşii negri...
Măştile de grotescă veselie izbăvesc, — pare-se, tămăduind, — lanţul de zile împletit cu griji.
Cum va fi sărbătoarea nouă pe dealurile de argint scăldate în albastru? Turma de ciuşti rătăceşte prin mărăcinii suri, urmaşă asinilor împodobiţi odinioară cu joardă bogată. Moşul gras, şiret, cu frunte cucuiată, ascunde corniţe sub turbanul pe care tot îl mai poartă şi cînd în Bosfor au fost înecate fesurile! Din focul tătăresc, de sus, de pe ripe, ar putea fi reaprinse torţe, să pîlpîie vesele, răspunzînd chiotelor şi cîntecelor... cînd pe trepte
55
vechi, ce duc pînă la templul înecat, ar trece, dănţuind, copile înveştmîntate cu argint de lună. Din colţul fîntînii ar zbughi un ţap, pe piatra unde mai odihnesc felegeane s-ar găsi naiul, lîngă un mănunchi de trandafiri ca jăraticul...
Sau ar fi numai visul unui basm răsăritean: cadîne în văluri de umbre, paşale în hlamide de smarald, şi caraghioşi cu măşti năsoase, sprinteni, ar scutura gheba plină de clopoţei, în vreme ce peste toată noaptea ar tîngui lung o melopee...
Negustori din neamul lui Simbad marinarul ar vinde smochine verzi şi porumbiei albi...
Din cînd în cînd, una din cetăţile vechi va trebui să apară. Trecutul deschide viitorul. Pentru o noapte sărbătoarea o să înfioreze tărîmul unde visul a ridicat ziduri din pietre zdrobite, purtînd vinele—versuri elene, altele — rugăciuni musulmane. Dar cînd în iarbă s-a urnit greoaie broasca-ţestoasă, însuşi pietrele pornesc să deschidă drum nou gîndului vechi...
AMĂGIRE
Un ţărm de mare dedesubtul unor stînci — ruine dintr-o cetate de uriaş. Jos, în nisipul subţire, bun pentru ceasornicele veşniciei, mătasea de piatră a scoicilor, cioburi rotunjite, şi cîteodata chiar bănuţi mici, negri, din înecul unei corăbii prin vremi de basm. Sus, în fruntea malului, o peşteră : a trăit cîndva un pustnic — toţi pescăruşii albi se adăpostesc acum acolo, ca într-o capişte părăsită.
Stolurile au fost sacre?
;Să aşteptăm din zare corabia viselor...
Odihnă pentru gîndurile mele e trupul tău, şi nelinişte... cînd înţeleg că nu eşti decît reînvierea unei plăsmuiri din alte vremi, de pe obrajii unui
vas, sau statuie de piâtră neagră...
Nu mă înţelegi.... rîzi şi pieri în fugă printre
mărăcini dornici de. sîngele călcîielor.
Acum marea începe să ardă. Şi, ca o corabie pentru care nu poate fi nici un ajutor, se scufundă luna roşie.
Dacă tu eşti Zeiţa, înţeleg de ce ai pierit fluierînd în noaptea vînătă, însoţită de cîini albi: ai plecat să vînezi cu arcul stelele şi să ucizi toate
pasările...
57
IELELE
în cerul rnărgărităriu, arginteşte, subţire, luna nouă.
Un sursur alunecă peste lucerna violetă — lac întunecat.
Pînda începe.
Un greier lăutar îşi încearcă, încăpăţînat, o singură strună, pînă izbuteşte să deştepte ison lung din alte viori şi cobze, care, la jrîndul lor, răspund, deodată, cu sursurări, fluiere şi zumzet.
Peste trifoi începe să calce pas nevăzut, adus de cîntec, apoi îşi întîlneşte drumul, deasupra tulpinelor fragede, cu alţi paşi, care tot aşa se pot desluşi.
Gnd una din cele fără făptură a trecut pe lîngă măceş, trebuie pă a scuturat cu deget străveziu ghimpii, că toate rujele pică desfoiate, în timp ce alte tulpini rămîn încremenite, neatinse de nici o adiere.
Acum, paşi înteţiţi saltă deasupra lacului,— uşor poţi urmări jocul. Fiecare fir de lucerna nu e mai plecat decît subt greutatea unui fluture, şi pe urmă se îndreaptă, cînd săritura dănţuitoarelor fără trup suie saltul spre cer, atît de sus cum suie şi roiul de ţînţari ce pluteşte deasupra, alcătuind o umbră înaltă, recăzînd, urmăritoare, prin văzduh.
Un liliac a căutat să treacă, s-a izbit, în zbor, de basm — şi a căzut repede, în alt cer de noapte...
58
JOCUL PE ÎNTUNERIC
în amintirea unei copiliţe care, lntr-t> seară, jucindu-se de-a baba-oarba, a căzut intr-o fîntînă părăsită pentru totdeauna.
între pămînturile aspre, bătute de lumina lunii, îşi ridică braţele o cruce, ca un copil în cămaşă de noapte, speriat, încremenit.
Prin vămi negre trece repede, cu chemare
cobitoare, trîmbiţa nevăzutului.
Prăbuşirea în vecie, pe gîtlejul blestemat, e ascunsă cu grijă de pelini înalţi şi de cucută.
Piatra, rostogolindu-se, în cădere nu lasă nici
un răsunet.
Numai din grîne, în guşa pitpalacilor, gîlgaie o lacrimă.
Dar e tîrziu... Chiar greierii au încetat de mult să mai ascută firimiturile de oţel picate din stele vechi; se face o linişte rece, încît ar putea să se simtă pînă departe şoaptele descîntecului.
Peste toată împrejurimea se ridică, mormane, lutul răscolit de căutătorii comorilor jurate şi de dihănii care au schimbat, fară aşezare, vizuina.
Departe, în porumbişte, se aude, în răstimpuri, frîntura cocenilor prădaţi de viezuri hoţi; numai o dată, ţipătul deznădăjduit al vînatului prins de vulpi.
Pe urmă apasă adăstarea cea mare...
Numaidecît are -să înceapă vraja: din fîntînă o să se tîrască, revărsîndu-se afară, balaurul verde, cu coame mari, cu gheare de seceri, cu ochii de sînge. După ce va lăsa de-a lungul moşiilor dîre lungi prin ţărînă, are să caşte gura cu o sută de măsele de •criţă, să ţîşnească pleavă de scîntei şi bale veninate.
Pasul care răsună înfundat, apropiindu-se, nu e de drumeţ, pentru că nu se vede nimeni. E drept că şi luna s-a ascuns subt fugărirea de nouri, şi s-a lăsat negură după ce hergheliile cerului au scăpărat, minate de fulgerul mut.
Şi, dintr-odată, a izbucnit un chiot înfricoşat, o cădere grea, înăbuşită de adîncimea prăvălirii, ce nu s-a putut opri dedt la adîncul fără scăpare, ■din sălaşurile de pucioasă.
Dar iată că o rază pieziş pogoară, închipuind o scară de lumină, pe care sufletul, amăgit, să se ridice iar în slavă.
Atunci se aude iar, mai limpede, picătura de argint a pasărilor ştiutoare de tot ce se întîmplă.
AŞTEPTĂRI
Aid, în munte, o fată moare încet, între brazii mînăstirii...
Din dnd în cînd, un clopot începe nebun să
cheme, şi cheamă, şi cheamă...
Pe urmă se grăbeşte toaca, împletind răpăitura de bătăi, schelet de muzică, cîntec lipsit de viaţă. Giulgiuri albe coboară din munţii negri. Corbii tîrcolesc în jurul turlelor; fraţii, cu veştminte negre fîlfîitoare, coboară pe scări. Apoi se lasă o tăcere, care ar fi dulce chiar în pămînt.
Dar dopotul se deşteaptă iar, şi cheamă, şi cheamă, atît de nerăbdător...
Fata o să vină repede.
61
HÎRTIE RUPTĂ
Astăzi voiesc un cîntec. Simt că trebuie să răsune o imagine alături de altă imagine, să se îngîne, ■să se înalţe, să se frîngă.
Am să iubesc, am să sufăr?
Am să descopăr o frumuseţe nouă de gînd, pe care s-o dăruiesc tuturor, sau am să mă înfrupt •din prada altora?
Fumul asfinţitului mai dăinuieşte din cădelniţa de aur avîntată peste zări... Cărbunii stelelor...
S-au ivit brînduşele — palide flăcări arzînd domol, veghe pămîntului neînsufleţit.
62
PRIVELIŞTE
încotro drumul?
Livezi cu pruni sălbatici, nalbe mari şi roşii presărate cu pulbere argintie, amintind prăjiturile
ninse cu zahăr.
Paradă... şirul degîşte, mîndre ca nişte copii ce pentru prima oară au încălţat ghete galbene nouţe. Fîntîna... De cînd s-o fi văitînd la fel?
Fluturii galbeni... suie în soare pînă nu-i mai vezi. Uită-te după ei mult... şi o să trebuiască să închizi ochii.
63
ALTĂDATĂ
La fîntîna din vale, curge lumină, din izvor şi din luna.
Altădată venea dragostea odată cu îneguratul...
Calul priponit sforăie rozînd troscot.
Nu are să mai vie nimeni!
Departe — o împuşcătură: un pîndar la o grădină.
Nu o să mai aştepte nimeni...
Fîntîna de argint începe să rîdă...
în jurul lunii, o horă curată, de nori, se desprinde într-un avînt topind nemărginiri.
64
ÎNFĂPTUIRE
O muzică proastă şi veche... Un ceas dumnezeiesc...
îţi dădeam gesturile pe care trebuie să le trăieşti, îţi dictam cuvintele pe care să le rosteşti, îţi îmbiam şi suferinţele în care să te înalţi. Rămînea de aprins luminiţa din suflet, ca să strălucească, arătînd liman mulţumitor învăţăturilor.
Toate acestea le închipuiam, într-o seară tulbure, cînd se pregătea furtuna.
Dar de ce să pîlpîie suflet pretutindeni? Nu e de ajuns că gîndurile trebuiau să fie, că sînt cuvintele, iar cîntecul lor împlineşte amăgirea?
Nu e şi aşa prea multă tristeţe pe steaua noastră pămîntească ?
65
ALT ClNTEC
Dorul a închis cartea şi a stins lumina.
Afară, în grădină, paşi se opresc şi se pierd subt îmbălsămarea salcîmilor albi.
O pasăre, trezită de limpedele lunii, leagănă în răstimp chemarea de jale nemîngîiată.
Toate ierburile sînt plînse, toţi greierii au muţit.
O adiere a îndepărtat glasurile satului.
Trece un car, tînguind din roţi.
Cerul sdnteiază din ce în ce mai tare, parcă foarte curînd înaltul are să se aprindă, sau are să se sfarme.
66
TAINĂ
Drumul, trecînd mai departe de cimitir, a răzbătut, prin cîmpuri, pînă la copacii deşiraţi, uscaţi, plini de rotogoale de vîsc.
Turme cu lină veche urmăreau prin rîpi sterpe o păşune înegrită de îngheţ.
Copii săraci căutau prin frunzare moarte albastrul întîielor flori. Albine zvîcneau sleite pe ramuri goale.
Nu era încă vremea înfloririlor, şi aveai dreptul să înţelegi.
Ştiam că are să înceapă o primăvară, numai pentru că încetaseră zăpezile; credeam în dragoste numai pentru că paşii noştri rătăceau alături.
Mă dureau în piept cuvintele, încercînd să înflorească pentru tine.
Sînt ani de atunci...
Oare primăvara a fost vreodată?
67
TRANDAFIRII ALBI
într-o ulcea, — subţire trup de vis, zmălţuit cu închipuirea unei ciodrlii cîntînd pe rotunjimea cuibului, — izbucnesc trandafirii. Bulgări de argint iernatic şi catifea albă, fraged închipuind o coroană de lumini.
Florarul, ca să împiedice desprinderea vestejirii in ninsoare, înseilînd cu sîrmă fixarea petalelor, a străbătut în carnea lor vegetală.
Puncte de rugină cicatrizează cusăturile menite să oprească destrămarea morţii. Rănile metalice rod lăuntric mănunchiul de lumini, deasupra smeritului lut.
68
CEAŞCA DE CAFEA
—	Fir subţire, drum lung, şerpuit se arată. Treci peste o apă întunecată, străbaţi limanuri pustii, ce se prăvălesc într-o prăpastie în fundul cărda joacă bani.
Dar zidul cu parapete greoaie şi porţi ferecate păzeşte toate intrările. Numai prin cer ar fi ieşire, dar acolo se zvîrcoleşte vîrcolacul cu aripi de liliac, în luptă cu împăratul vultîirilor sau cu pajura care a răpit toţi puii de zmeu. — Ce va fi însemnînd aceasta, înţelege singur, — ca din nouri picură sîngele negru al jivinei, şi pene din aripile pajurei.
De pe turlele cetăţii, un furnicar mărunt de arcaşi urmăreşte lupta, aşteptînd să se dea de partea învingătoare. — Acestea trebuie să fie năzuinţele! Dacă nu e adevărat, spune! — Cale pentru întoarcere nu va mai fi.
Uite, jos — codri îndesaţi, trecuţi peste munţi.
Uite daruri blestemate, păreri de rău, nenoroc, zădărnicii şi semne de moarte. Răspîntia rătăcirilor fără scăpare. Nădejdi spulberate ca un fum, dragoste care înşeală, prietenii care trădează şi singurătăţi ce tot nu aduc linişte, pînă la urmă.
Un stol mic de corbi poate că se mai răsuceşte deasupra unei spînzurători. — Aşa e scris! Altceva ce să fie ?
69
Nu se mulţumeşte nid dnd zice de bine. Şi... nimic nu se mal vede în ceaşca de cafea!
Cred că eta drojdie multă...
NOAPTE
Miezul nopţii a trecut de mult.
Izvorul curge, — fior de argint, — în jgheabul de salcie, ca într-un sarcofag.
Miezul nopţii a trecut de mult.
Salcîmii îşi leagănă aromire. Mirul lor cîntă, florile li s-au prefăcut în guri de dragoste.
Miezul nopţii a trecut de mult; acum cerul e verde, ca toate apele adînd.
Pe crucea de lîngă jgheabul de salde, a căzut, bucată moale de întuneric, o bufniţă uriaşă, clipind stele.
Chemarea d, stăruitoare, sperie, deşi îşi dntă dragostea, întocmai salcîmilor.
ALTĂ NOAPTE
Viatul vine prin pomi, prin frunze, întii ca
o şoaptă a întunericului, apoi în foşnet din ce în
ce mai puternic, aproape un glas... şi dintr-odată dispare.
Se-nalţă luna... de ce se suie pe cer, se micşorează.
în luminişul luncei sînt înrourate ierburile înalte, închinate florile; jivinele nevăzute se tîrăsc, pîndesc umbre, goluri ameninţă...
Vîntul, care se ridică iară, întunecă cerul, trece prin creştetul pomilor, — întîi înfiorare, — se prelungeşte, devine zbucium: toate crengile se biciuiesc intre ele, cum se biciuiau pe piept şi pe braţe paginii în rugăciunile lor.
Şi, ca alt ritm, se destinde tăcerea.
Zarea de frunze şi de mărăcini şi de trunchiuri se închide numai cind ochiul osteneşte, brîul de neguri se destinde să te cuprindă îndată, mai mult, mai strîns.
Acum, luna alunecă între stele, înlăturîndu-le domol din cale; toate umbrele, din toate crengile pădurii, lunecă pe toate drumurile.
Lucesc lumini, — sînt ochii lupilor ? clipesc luminările în slujba de laudă Satanei?
Din cînd în cînd punctele de foc îşi închid toate scinteia, apoi şi-o reaprind.
72
Lumina lunii bate-n dungi, — cîntec de boală fără leac, — şi urzeşte a moarte.
Cad stelele... Te-ai aştepta să auzi un zgomot ca al boabelor de sticlă... Se scutură roua de pe crengi...
Cad stelele... Dorinţa pe care le-o dai se împlineşte... Dar cine mai poate dori ?
Dinţii lupilor clănţănesc. Necuratul avîntă cădelniţe?
Din nou stîmit, vîntul vine prin pomi, prin frunze, geamăt prelung trece pe cer, apoi suspin pornit din toate durerile ce nu mai plîng. Şi tace.
Luminile pînditoare se apropie...
VRAJĂ
Cîntecul revine izbind aceleaşi sunete, înăl-ţîndu-se ca o spirală luminoasă.
Afară geme furtuna. Copacii îşi sfîşie frunza şi se apleacă învinşi. Cîntecul înşiră mărgeaua vorbelor cu înţeles pierdut.
Trei cădelniţi de argint, în dăltuiri meşteşugite, tăinuiesc o scînteie cadenţată.
Umbra tremură — stol de lilieci.
Cîntecul întăreşte lumina, stăpînind frămîntarea.
Dînd la o parte umbra, înaintează trei dănţuitoare, cu mîinile albe şi lungi deasupra părului negru.
Au ochi subţiri, oblici, misterioşi, violeţi.
Cu irizări nesigure, mătasea trupului creşte sau se subţiază; alunecă pe şolduri, pe coapse, pe braţe.
Pluteşte în linii limpezi miros de venin.
Şi cîntecul în genele lungi luminează.
Dănţuitoarele, cu braţele în rugăciune, se desprind şi se încheie, pornind în tremurul ce se înalţă, din ce în ce mai mari şi mai umile.
Apoi dispar.
Văzduhul încheagă unde, inele, flori...
Şantanul s-a închis.
Şi hohotul furtunii se dezlănţuie...
74
APA
Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoapele galbene de oboseală...
Ochii îmi sînt închişi... S-au afundat tot mai adînc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a pătrunde lumea, trebuie să-i fii cît mai departe.
Şi sînt departe.
Valurile curg — zbor de pasări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul încins. în infinit, aprins, veşniceşte soarele.
Cu mina îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri aurii să se desprindă în noaptea ce vreau să-mi fac. Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rînduri-rînduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind şi aleargă, şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.
Valurile vin — cadenţă în şolduri de şopîrlă.
Valurile se lipesc de zăgazuri, cînd se năpustesc, şi de pe ele se sorb cînd pleacă. Au frigul sîrmelor de cobză, cînd zuruiesc subt punţi şi cînd suspină în trestii.
Valurile... Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate. Dar nu e asta. Valurile au clipocit ascuns cînd trec prin ălbii netede, au gîlgîit limpede cînd bat ţărmuri nestatornice.
Tremură frigul sîrmelor.
75
O cobză e ca o floare frîntă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porci în braţe, să o săruţi, să te sărute, ca să poţi suferi.
O floare frîntă...
Sînt unele atît de învoalte în frumuseţea lor, încît tulpina e împovărată de durere înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa?
în cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în viitori rotunde bănuieşti sînii, în undirea valului îi simţi înfiorarea pîntecului ei flămînd, care cere, încăpăţînat şi răguşit, om.
Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.
Valurile trec...
Ochii pe care i-am apăsat prea mult, ca să mă uit departe, dor..-.
CORTURILE
Caii negri nechează în întuneric, trenţele se întind ca steaguri victorioase.
(Steagurile victorioase trebuie să fie trenţe.)
Focuri roşii scînteiază în noapte, şi corturile se întind ca aripi rănite.
(Aripile rănite nu mai pot zbura.)
Cîntecele plînse luminează liniştea.
Drumeţilor le e foame: în lună văd un ceaun din care nu pot mînca.
Guşterul, galben şi negru, tremură înfrigurat* jucînd pe cărbunii aprinşi. Liliacul amăgit se repede spre luna cuib pustiu.
Spăimîntat, din tăcere, un cîine începe să urle,, şi, de urlet, urlă mai mult...
77
COCORII
Lună de argint. în bruma, trec cocorii. îmi amintesc de unul care, într-o toamnă, a rămas. Ceilalţi au ţipat aspru în tînguire. Pe urmă s-au îndepărtat în triunghi. Rămasul zgribulea, încercînd zadarnic înălţări.
A murit, de dorul drumului...
în seara stinsă, cerul era de brumă.
Dispăruseră acele stele pe care le urmăresc
astrologii, stele căzătoare şi constelaţii ţărmurind
calea... luceferii printre care fug pasările călătoare...
Se îngropaseră şi ac&le ţipete sfîşietoare, cu care trec, în nopţi pierdute, stolurile de toamnă...
CORBII DIN MLAŞTINĂ
între trestiile coclite ca arama veche, intre trestiile săgeţi răsărite din adîncuri, doarme apa adîncă. Luciul nu se vede niciodată, valurile trec nevăzute subt stuful legănat, dar poate numai unde ştii apa, simţi undirea.
Pînă în zare, şi pînă dincolo de zare mor apele.
Trestiile se sfîşie în zgomot neîncetat de foi de carte, iute răsfoite, fără oprire.
Sînt multe cărţi, — aproape sau departe vrăfuite, — cum se apropie sau cum se depărtează vîntul.
Cîteodată, oasele mătăhăloase şi alb-străluci-toare ale unui bou, sau hîrca apocaliptică a unui cal, dăinuiesc cîteva zile.
Acum scapătă soarele. Zboară corbii. Unul, îndrăzneţ, se prăbuşeşte într-o linie rotundă, reînălţată ca o săritură din praştie, şi aripile, învioletate de soare, bat în sus şi în jos.
în fiecare seară vin şi rotesc în apus. Atunci, fiindcă trebuie să facă ceva, vreun pîndar trage. Pasărea prăbuşită deschide, — să croncăie, — un suspin de sînge. încovoaie capul în piept, strînge ghearele, aripile pălmuiesc pămîntul, moare.
Rămaşii se depărtează în soare, văicărind.
Stolul se risipeşte şi se adună, şi zboară mai departe, ca un vîrtej de frunze.
Zboară şi acum, cînd nu se mai văd deloc.
79
Zborul lor nu încetează în zări, cum nu conteneşte foşnetul trestiilor, prin care un gînd uriaş caută, ca în toate cărţile lumii, taina apelor moarte.
SPRE FATA-CU-PĂRUL-DE-AUR
—	Dă-te în laturi, prostime, că trece înţelep-ciunea-sa!
Copiii de casă aruncă norodului firfirici subţiri şi flori de primăvară. Mulţimea striveşte florile, şi pentru bani se striveşte. Iată însă, pe cal dalb, un vestitor cu chivără împăunată. Albul are ochi de rubine, valtrapul e stacojiu, prapure mari se leagănă în văzduh, ca nişte flori de basm. Numaidecît urmează panglicarii: merg pe mîini; cînd se opresc să răsufle, îmbucă jăratic din căldăruşele pe care le poartă, alături, robii. Pe urmă vine tropăind ostăşimea, cu şoimi şi ogari, în frunte cu un baş-boier nepomenit de gras, ce ţine sprijin cu amîndouă mîinile încleştate pe şeaua ferecată; şi un drac de copil i-a furat unul din papucii roşii, ca să-l arunce în cerul gălbinit; o suliţă dibace prinde papucul.
Calul pintenog priveşte şi el înapoi...
Că în sunete de surle crescînde înaintează careta domnească, trasă de şase cerbi cu coamele poleite. Au colane de peruzele la căpăstru de mătase vişinie.
în caretă, între pernele burtoase, stă stăpînul împărăţiei — veşted ca şofranul, zbîrcit şi slut. Mîinile, pline de nestemate, îi tremură străluciri; sceptrul se clatină la hopurile roţilor; dar toată ţara a îngenunchiat în drum.
Lung, alaiul iese din cetate, se afundă în codrii sîngerii, pe drumuri tot mai sălbatice.
în pădure nu a intrat încă primăvara.
Vînătorii aleargă pe de lături, să cerceteze subt poduri, nu cumva se află ascuns vreun zmeu. Dar nici pomină! Sfetnicul se apropie de caretă, şoptind măriei-sale că să nu aibă vreo teamă, că nădejdea e tare şi nu mai poate fi lungă calea pînă la Fata-cu-părul-de-aur. Cărţile arată că locul ar fi chiar acesta. Atunci, domnitorul îşi potriveşte cu nestrămutată nădejde pletele de argint subt coroana străveche, porunceşte vizitiilor să mîne mai tare ca vîntul, şi aruncă, în căciula celui ce i-a dat veste bună, o pungă grea, ca să se împlinească semnele.
La cea din urmă răscruce au oprit iar, să-ntrebe de cale. O babă cocîrjată, — trunchi de salcie veche, — a ridicat o mînă, sau poate o cîrje, arătînd în amurg. Şi amurgul i-a cuprins în ceaţă albastră...
Atunci, dintre răchiţi, ieşind mlădioasă, o vulpe roşcat-aurie se dă peste cap..,
COPILĂRIA NETREBNICULUI POET
Rămas singur pe lume, copilul a înţeles că viaţa e un drum lung şi alb, — umbrit de stejari, din a căror frunze se încunună poeţii, legînd ghindă amară, rîvnită de porci, — un drum lung, prăfuit de soare.
Atunci alese viaţa şi drumul, pentru sfîrşi-tul lor.
Dintîi a ajuns într-o cîmpie în care erau maci.
Şi a-nceput să culeagă.
Dar florile se scuturau, fiindcă era ziua caldă şi frumoasă. Se scuturau, ca un păcat stropit pe mîna lui, pentru frumuseţea zilei. Şi frumuseţea florilor rupte i-a pătat mîna cu sînge alb.
—	Am rupt floarea pentru că am iubit-o...
—	Iubirea omoară; deci de dragul frumuseţei n-am să mai iubesc...
Mergînd înainte, copilul a văzut pe drum pietre scînteiate de pulbere aurie şi de argint.
însă fiindcă nu voia să fie cel mai bogat om,
—	căci erau grele pietrele, — a luat numai cîte încăpeau în traista lui.
Sfîrşitul drumului era un bîlci mare. Toţi cîţi erau acolo au venit să-l salute frumos, cu pălăria.
83
Qntăreţii l-au întrebat ce cîntec îi place. Întrucît el nu cunoştea numele cîntecului, i-au cîntat mai multe.
Cîrciumarul l-a întrebat ce vrea să mănînce. Dar cum copilul nu ştia să citească, fiindcă avea haine de mătase, cum poartă toţi coconii de neam, i-au adus un păun copt în penele lui, un peşte în care erau fripte broaşte cu ciocîrlii, şi un vin care încăleca în spumă buza paharului, să se apropie mai repede de gură.
Şi femeia cea mai frumoasă, — avea dinţi de mărgăritare în gingii de mărgean, bluza îi îmbrăca pieptul băieţeşte, ca o cădere de apă, cu ciorapi trandafirii, înfloriţi ca ghearele de porumbiel picurate cu negru, ca înotătoarele de păstrăv, — femeia care era cea mai frumoasă, fiindcă altfel nu putea fi, i-a zîmbit lui, şi i-a sărutat cu teamă gîtul, şi i-a muşcat cu ştiinţă urechea, şi pătimaş s-a înge-nunchiat lui...
Se pregătea răsăritul de aramă.
Cocoşii cîntau a ziuă. Fiorul dimineţii vălurea liniştea; flutura doliul nopţii, desprins din ţintele stelelor.
Atunci, cu nedestulare, a zis:
—	în lumea asta, florile se vestejesc, şi drumurile sfîrşesc. Eu trebuie să plec mai departe, pentru că nu mă cheamă nimeni. Dar vă las nestemate în care viaţa trăieşte şi după înmormîntarea florilor, vă las vouă singura credinţă.
încuviinţatori, muzicanţii dădură din cap, cîrciumarul a zis «înţeleg», şi femeia l-a sărutat, ca. să nu mai vorbească, fiindcă «Ştie».
Drept plată le-a risipit pe masa pietricelele de rîu
84
S-a îngălbenit cîrciumarul, au ţipat cîntăreţii, a tremurat femeia.
—	Cum, plata noastră, — cremene cu care se aprinde fierul, pietre cu care se azvîrle în cîini, pietriş cu care se acoperă hoiturile, ca să nu Ie zmulgă vulturii şi dobitoacele?!
—	Tot ce mi-aţi dat voi a	trecut, ce	vă dau
e	lumină de soare şi de stele,	care au îngreuiat
ţărîna, apucînd să înflorească.
Şi ei iar:
—	Asta e plata cîntecelor	ce le-am	lăsat să
zboare	ca turturicile dintr-un	ciur?!
—	Asta e plata tăvilor de	argint cu	bucate,
pe care le adulmecam gustoase, cînd ne lingeam degetele ?!
—	Asta e plata sărutărilor băute de iubirea veşnică, pe care o ştiu, fiindcă au suspinat-o lumile?!
Şi toţi îi aruncau, care de care, pietrele.
Scaunele s-au . răsturnat, paharele plîngeau spărgîndu-se.
Netrebnicul a căzut subt masă. Simţea încă pe buze sînul ei, şi, în urechi, dntecele lor; în creier, vinul surîdea.
Sîngele, curgînd pe frunte, prelingea cu florile scuturate de o zi caldă şi frumoasă, în frigul lui.
...Iar soarele, — măr galben, căzut de pe masa bunătăţilor, — se rostogoli, ca o dorinţă, pogorînd departe, pe drumul cu spini crînceni şi cu stejari pentru falnice cununi.
FRUNZE MOARTE
Copacii au răsturnat rădăcinile, înfi-gîndu-le in cer, după ce au depus la pă-mînt tot aurul de toamnă, putrezire* alcătuind rodnicie altor primăveri...
ÎNTÎMPLAREA CU JUPlNUL CARE FĂCEA AUR
Prea bogat nu era voievodul, — şi de războaie, şi de haraciul pe cît se cuvenea să-l trimită Porţii; mai venise şi o iarnă grozavă, după vara secetoasă, cu lăcuste care ţineau locul norilor, aşa că numicăi-a fost bucuria de nădejde cînd a fost adus înaintea lui străinul care făgăduia să facă aur.
După înfăţişare, arăta negustor dintre cei ce vîntură lumea, din Lemberg pînă la cetatea de pe apă a Veneţiei. Avea un caftan căptuşit cu piei de rîs, —poate cam vechi şi cam prăfos, precum obişnuiesc negustorii. La drum nici nu e bine să te îmbraci prea falnic, fiindcă te iau la ochi tîlharii şi îţi măresc preţul hangiii,—iar la obraz arăta cam slab — «zăcuse de friguri»; semăna întocmai unuia care a flămînzit în posturi fără voie.
—	Dacă îmi clădiţi cuptorul în care să fiarbă zgura, îmi voi culege singur ierburile scumpe de care am nevoie, şi ce nici n-a visat măria-sa o şă vadă cu ochii şi o să simtă în pungă.
—	Dar nu cumva ai nevoie de sînge de copil ca să-l torni în cazane? întrebă voievodul, îngîn-durat, ca unul ce auzise că în cărţile făcătorilor de aur ar fi şi asemenea cerinţe grele.
—	Ferit-a sfîntul! răspunse jupînul, clipind din ochi cu grabă neliniştită şi bătînd o mătanie de-i trozni toată spinarea.
89
—	Ai zis sfîntul ? Nu cumva farmecul îl faci fără ajutoiul Necuratului?
—	B2 chiar aşa! fără ajutorul duhurilor, ci în numele lui Hermes, cel cu trei feţe.
Vistiernicul, care trăgea cu urechea, auzind că e vorba de o treime, bătu o cruce mică.
Iar voievodul, înţelegînd că e vorba numai de un idol, răsuflă uşurat.
—	Atunci nu e nici măcar nevoie să spălăm cîştigul în apă de Bobotează ?
—	Fireşte că nu e nevoie. Dar meşteşugul e meşteşug, uşor nu e. Privească însă măria-sa cît de cunt e aurul pe care-1 dăruiesc pentru dom-nia-ta, fiindcă nu am ce face cu el; e curat aşa cum creşte în stîncă, dacă a văzut măria-ta cum răsare aurul, neprihănit de lumină, în fundul pămîntului.
Voierodul zmulse cu înfrigurare bucăţica de aur.
—	Ce puţin e! Totuşi, să juri că e adevărat, adăugă vistiernicul. Am să-l arăt şi făurarilor, să-l cerce la docan. A dat norocul peste noi!—Jupîne, vei avea mîncare şi băutură şi haine! Doi ţigani au să sufle, cu schimbul, foalele; dacă vrei patru, — patru! Avem pădure berechet pentru dogorîtul cuptoarelor, iar de îţi trebuie cînd şi cînd vreo fată...
—	Nu-mi trebuie ispită lumească... (şi străinul scuipă cu dispreţ). în desagii de pe măgar am toate cărţile sfinte; din ele e îngăduit să cetim cît timp lucrează focul. Mai lipsesc niscaiva prafuri albe; din aceleace dospesc în topitură în timpul clocotului, învăţătma cere ţinere de minte. Află că m-am oprit la măria-ta numai fiindcă am descoperit
90
aici, subt coasta rîului, o vînă de pămînt fermecat, din care eu pregătesc prafurile mele. îmi era foarte teamă că abia o să am de-ajuns dt să umplu haznaua domnească de avuţie; dar am scobit în mal cu toiagul meu de alun (bun şi pentru şerpi) şi am dovedit că ai atîta avuţie de praf, că pot face aur pe săturate şi pentru toată prostimea, numai să îngăduie luminăţia-ta !
—	Cum, jupîne, să aibă şi norodul aur dt vrea, în nesaţ ?!
—	Dacă plăteşte măria-ta, de ce să au aibă?! îi dăm cu baniţa, numai să nu li se aplece.
Trecură săptămîni şi luni de cînd cazanele fierbeau bolborosind. Prin zarzării luminoşi de floare, cucii pestriţi se îngînau. Codrul, din care arseseră fără odihnă o iarnă, se împrimărăra, cînd, în curte, la poalele turnului, un pui de ţigan, răscolind mormane de cenuşă încă încropită, azvîr-lită din cuptor, descoperise în scrum o mărgea de aur, la fel cu bumbii de pe haina domnitorului, numai întrucîtva mai zdrobită; dar poate că uneori aurul înfloreşte aşa...
Chiuind, danciul a dus la curte mărgeaua, care trecu din mînă în mînă.
—	E aur !
Numai jupînul clătina din cap cu amărăciune şi spuse voievodului:
—	E aur, dar din cel mai slab. Am lepădat să-mînţa asta tocmai pentru că nu mă mulţumea. Altă dată, cînd nu izbutesc, am să arunc zgura mai departe. Cel mai bine ar fi să o risipim de pe pod îfl gîrlă...
91
In cămara curţii, zăbrelită şi ferecată, nu mai rămăsese în rafturi nici o pungă; tainiţa era goală, şi lăzile de chiparos, ba chiar voievodul ajunsese acum să zălogească, pe carnete mari, vechi odoarele de preţ, ştiind că, nu mai tîrziu decît pînă la scăpătatul lunii, o să aibă prea mult aur nou.
După socotelile domneşti, cele dinţii găleţi de galbeni o să fie vărsate în burdufe de ţap; le va pecetlui cu inelul stăpînirii, spre a le trimite împăratului păgîn, îndoit de precât datoreşte, fără nici o vorbă de iertare!
—	Măria-ta, toate ar fi bune, treaba merge cum nu se poate mai bine, lucrăm de zor, — atît, că ne mai trebuiesc încă zece ocale de argint!
—	Dar am tot dat pînă acum!
—	Ai văzut, măria-ta, topitura se strînge la foc, argintul scade! Eu nu mă zoream, dacă nu mă tot îndemna măria-ta...
—	Bine, însă nu mai am nici un ban!
—	Nu e nimic; dacă nu, o să mă mulţumesc cu cît am turnat pe foc. Totuşi, cînd nu sînt caza-nele pline, iar se strică... nu se pierde nimic, dar avem zăbavă; numai aşa creşte aurul păios.
—	De unde să-ţi dau, dacă nu mai am ?
—	Uită măria-ta că icoanele din] paraclis sînt îmbrăcate în tumbac? Nu zic că e din cel mai bun, dar la nevoie îl putem topi, fiindcă e zor, şi vom face pe urmă altă Îmbrăcăminte, de aur, icoanelor, cum se cuvine.
—	Numai să nu fie păcat...
—	Cum să fie păcat, cînd îmbrăcăm în aur icoanele?! Glumeşti, măria-ta ! Şi eu nu am
92
timp de glume... îmi e cu grabă, că mă aşteaptă ceaunele.
Şi alte ocale de argint au intrat la topire...
Iară jupînul nu se grăbeşte deloc. S-a osînzit, abia mişcă în anteriul de mătasă verde, cu care a fost dăruit în cinste, după ce s-a aflat în cenuşă năsturaşul de aur. Nu prea aleargă prin codru jupînul, trimite toată ziua un copil de casă, care îi aduce ierburile pentru tăria aurului, — şi sînt tot buruieni de rînd, pe care voievodul le cercetează în ascuns, după ce ispiteşte pe babe.
Bătrînele, ştirbe clevetitoare, rîd şi drăcuiescr
—	Sînt tot ierburi proaste — roaibă, spînz, sunătoare, ba chiar ruşinea-ţigăncii.
—	Bine că nu sînt buruieni greu de găsit şi mai scumpe... a mormăit în barbă voievodul.
De asemeni, vistiernicul, viclean nestîmpărat,. cu toată grosimea burţii, a pîndit pînă ce-a aflat locul de unde e adus praful alburiu. Minţise jupînul: sînt oase de dine, culese de pe cîmp şi de subt rîpi, pisate bine intr-o piuliţă de gresie. Asta a aflat-o după ce a dovedit, prin broască, cum le zdrobea jupînul, dntînd cîntece lumeşti, într-o romînească stricată. Şi vistiernicul a destăinuit voievodului :
—	Măria-ta, zăbava a folosit, pentru că acum am pus mîna pe tertipul meşteşugăritului. E mult pînă ne dă «proba», pe urmă... ştim ce ştim, las'pe mine,, chiar dacă am face aur mai slab, încă are preţ. ^
—	Dar alte farmece nu or fi?
—	De unde să mai fie ?! Atît mi-am dat seama,, că piuliţa trebuie să o ai de gresie, oasele de cline,
93
iar buruienile, de care rîd babele, nu tăiate cu vreo custură, ci zmulse din rădăcină, cu mîna stingă, după ce le-ai găsit uitîndu-te printre picioare înapoi.
—	Zăbavă nu mai încape, bani nu mai sînt, fagăduiala jupînului se prelungeşte peste măsură. Nopţile, in loc să descînte, se închide în cămară cu muieri stricate, bea pînă la cîntatul cocoşilor, şi cîntă, şi plînge. A spus uneia că nenorocul i se va trage pentru tot binele ce ni-1 face. Or, cum muierile sînt vorbăreţe, am aflat!
—	Oare să ne fi minţit, bietul ? că dintîi se lepăda de muieri...
—	Vorbe !... E doar om ca toţi oamenii... poate multe...
—	Ţi-ar fi plăcut mai bine Ucigă-l-Crucea, să aibă în cizme copite de ţap, sau în şalvari coadă, ca să fie vai de noi!
—	Meştere, nu mai încape amînare: la noapte îmi trebuie o căldare de aur, să mai împac pe cămătari. Ai stricat zece găleţi de argint, şi nu mai văd nimic. Te jurai acum o lună că îmi împlineşti în fiecare sîmbătă o butie de galbeni. Poruncisem dogarilor să lucreze, şi au zorit, zi şi noapte, în vreme ce nu ai tescuit nimic. Acum te miri, parcă nu ţi-aş fi pomenit niciodată de nevoile mele.
—	Dacă măria-ta şi-a pierdut încrederea în mine, atunci să dea poruncă să se socotească tot ce a cheltuit cu mine, şi eu, pînă mîine dimineaţă, îi plătesc la ţanc. Dar sparg tiparele şi nu las decît arvuna. Ca să-şi dea însă seama măria-ta cu cîtă sîrguinţă te-am slujit, uite ce scrie craiul din ţara
94
vecină. Ceteşte: mă momeşte să viu la curtea lui... ■e mai isteţ, şi nu se uită la risipa argintului, cînd îi dau aur!
—	Ce facem, vistiemice? (Pripa nu e bună...) Dumneata, jupîne, dacă ţii la mine, o să mai rămîi, te rog frumos. Lasă supărarea şi nu lua hotărîrea la mînie, că nu e cu minte. Ce am spus a fost numai vorbă. Dar mă împunge şi mă îmboldeşte nevoia.
—	Ştiu, măria-ta, şi nici eu nu mă gîndesc să-ţi mai cer bani, ci numai răbdare. Griul, că e grîu, şi îi trebuie o vară să se coacă, după ce a dat spic, — dar aurul? Gîndeşte-te la aur, măria-ta, şi ai răbdare, că de grăbit mă grăbesc eu.
Vistiernicul zice clănţănind:
—	Măria-ta, mă tem că jupînul vrea să fugă chiar la noapte!
—	Ce vorbă e asta?
—	Din cele şapte muieri cu care se tot gurluia jupînul, — că mai puţine nu îl îndestulau de cînd a dat de bine, — i-a căzut cu tronc bălana. S-a legat să fugă împreună.
—	Zi, tot l-au amăgit alţii să mi-1 răpească! Spune vînătorilor, vistiernice: ochii în patru,—dar ai deosebită grijă, că e plăpînd, nu cumva să-i clătească vreun fir de păr din cap.
Vistiernicului îi vine în gînd că jupînul e chel ca un genunche. Dar acum nu e glumă, ca să pomenească voievodului că părul de pe capul jupînului e păr mort. Se pleacă ded, sărută pulpana hainei şi aleargă legănat să împlinească porunca, tîrşind în neguri papucii.
95
Nu fără împotrivire mare, străjileaduc pe*jupîn legat fedeleş în funii de mătase. Din făclii răşina pică pe lespezi lacrimi de foc. Jupînul tremură. De mînie? Noaptea e rece. Din tării se desprinde o stea, ca un strop din făclii.
—	Măria-ta, n-am vrut să fug; dovada cea mai straşnică e însuşi faptul că mi-am lăsat în chilii cărţile şi prafurile, care fac pentru mine cît toate averile pămîntului; iar căldările coc şi acum în turn, gata să borască bogăţie pentru bunătatea-ta.
—	Nu te-aş mai crede!...
—	Adînc de moarte mă mîhneşte măria-ta dnd nu pune preţ pe dragostea ce-i port şi uită că-s om învechit, ca mîine cu piciorul în groapă. Tot ce dreg e pentru slava milostiveniei-tale. Cum aş fi cutezat să fug cînd tocmai la noapte aveam să-ţi torn bogăţia? Nu am jurat chiar pe icoana Sfintei Preciste? Uită măria-ta?
—	Te-aş crede încă o dată, de nu te-ai fi destăinuit muierilor că ştergi putina.
Tirfa rînjea, deşi jupînul o destulase cu daruri; şi căpătase ea brăţări de argint, cînd icoanele rămăseseră despuiate...
Jupînul începu să dîrdîiască în genunchi, lo-vindu-se cu fruntea de trepte şi bocindu-se. Tichia de păr îi căzu, ca încă o minciună, de se arătă o scăfîrlie pătată cu bube roşii. Privi, speriat, împrejur, cu ochii deznădăjduiţi, spre vicleana care îl trădase. Tîrfuliţa rîdea: dinţi albi, ochi alunii. Şi ochii lui nu desluşeau decît pierzanie, cînd opri privirile, încîlţite parcă, în cosiţele ei de aur, — de aur! — cum făgăduise el să umple butiile de stejar.
96
Cu schimbare la faţă se ridică şi zise scrîşnind:
—	Măria-ta, e drept că noaptea aceasta o sortisem să săvîrşesc o faptă grozavă, pentru care nu e chip de ispăşire, dar acum, fiindcă mă sileşti, ţi-o spovedesc. Degeaba ai făcut semn] călăului, — să mai aştepte pînă afli tot: aurul nu se face numai din ierburile pe care le-am cules cu grijă, că doară sînt cîntărite şi alese cum trebuie, nu e îndestulătoare nici pulberea fermecată, ce se scoate din oase de cîine (aici privi spre vistiernic, şi voievodul zîmbi cît ţine-un fulger), ba nici ocalele de argint clocotitor nu au vreo putere să se preschimbe, cît nu sînt udate cu sînge omenesc. Oare ţine minte măria-ta cînd i-am dat întîi grăunţi de aur? îmi crestasem degetul, şi au fost de-ajuns trei picăturele din sîngele meu; dar cînd măria-ta mi-a cerut marfă cît nu pot face fără sîngele unei vieţi, am tot amînat, şi am cumpănit să aleg din şapte feluri de sînge, să nu greşesc... Nimeni nu avea să ştie. M-aş fi întors cu sîngele roabei într-un urcior, cît despre leşul ei (nu cumva îţi era dragă măriei-tale, spurcata?!), îl păstra lacul din pădure subt peceţile nuferilor, că doar acolo m-a prins straja !
Vistiernicul astupă gura fetei. Bălana leşină. Doi slujitori au dus-o pe braţe spre turnul unde de atîtea luni pîlpîiau cătie cer limbi neastâmpărate din vîlva cuptoarelor. Voievodul îşi lăsa capul în barbă. îşi aducea aminte de cămara sleită, dar mai ales de plăţile care nu mai sufereau nici un fel de întârziere. Soli cu porunci rele erau aşteptaţi din ceas în ceas.
97
—	Fie cum zici tu, jupîne, numai să-mi dai în noaptea asta jumătate din fâgăduîală !
Voievodul plîngea.
—	Vezi că acum luna nu e în crugul ei, descreşterea nu e deplină. Să mai amînăm o noapte, măria-ta, atît te mai rog, ca să aibă timp să fiarbă aurul bine în sînge.
—	Asta nu se mai poate, jupîne! înţelege că îmi pierd ţara, dacă nici la noapte nu izbutim ! Haide în turn ! Repede, dt mai repede ! Oricum ar fi acuma, cu ajutorul legiunilor necurate, prin ud-dere de muiere, sau cu vînzarea sufletului meu pentru chinurile de ved, — nu-mi mai pasă ! Fie cum vrei tu, dar acum, în noaptea asta, pentru că mîine... dacă mîine nu am măcar o găleată de aur, nid voievod nu voi mai fi. Cerşesc! (Şi, ui şoaptă, către vistiernic: — Ţine-1 minte cum lucrează, ca să învăţăm şi noi apucăturile.)
...Flăcările turnului au săltat pînă la norii nopţii. Odată s-a auzit un chirăit lung, de tîrfa, şi pe urmă pocnetul unui cazan sărit în bucăţi.
Dar voievodul şi vistiernicul au scăpat neatinşi.
Străjile i-au văzut în zori, — două stafii, — tîrînd ca salahorii o albie de aramă, din care luminâ un drug mare, încovoiat ca o felie de lună.
Nu îndrăzniră să se apropie.
Iar spre amiazi, ostile păgîne au cuprins cetatea şi au bătut la curte să ceară bănetul atîta vreme făgăduit. Nu au aflat pe nimeni; au suit şi în turn: au găsit dolane omeneşti scrumite, dar nid urmă de avuţii, — argint sau aur.
98
Şi trebuiră boierii băştinaşi să ţină sfat, să ungă alt mare dregător, fiind mazilit cel vechi.
Subt pod, la rîu, s-au fost găsit papucii vistiernicului...
VRĂJITORUL APELOR
Furtuna zilelor trecute, care purtase spre alte limanuri leşuri de matrozi şi frinturi de corabie, părea că nu a fost niciodată, atîta linişte străbatea din nou firea. Răspuns tăcut pentru sclipirea stelelor, lumini scinteiară în satul tătăresc. Chiar pe turla geamiei, ruptă de obuz odinioară, acum se pogorîseră ciorchini de candeli, împodobind-o ca pe-o coloană antică în mijlocul nemărginirii, cînd, — plîns de albină, — pornea rugăciunea tîrzie a unui hoge. îi răspundea,—-murmur îngenun-chiat, — marea. Lopeţile întorceau acum dintr-o singură latură, rotând barca iscoditoare de pradă. Noaptea apleca şi ea umerii pescarilor. Fulguiri se aprindeau în fiece talaz. Neaşteptată, luna albaştri. Cei trei vîslaşi vorbeau. Un fald al adierii le zmulse în larg cuvintele. Doi erau pescari, al treilea purta în privirea umbrită de turban mai mult decît oglindirea nesfîrşitului. Răsuflarea lor ostenită rărise, bătăile vîslelor, tot căutătoare, se apropiau de mal.
—	Ne-ai amăgit zadarnic, spuse unul.
—	Am pierdut şi pescuitul şi prada... Cei din saf au pescuit, în locul nostru, bîrnele bune de foc şi butoaiele plutitoare.
Al treilea ridică din umeri:
—	Butoaiele care plutesc nu poartă bani ! Dacă nu aţi înţeles că vasul negru, scufundat în
100
furtuna trecută, e procopseala noastră, puteaţi ră-mîne acasă, sau să vă mulţumiţi cu pomenile ce le azvîrle apa. Singuri aţi spus: « Nu era ca toate corăbiile ». Aţi recunoscut că este «blestemata», care, fără să se oprească, rătăcea de sute de ani. Acum sigur sîntem unde s-a scufundat. Am pîndit locul în vijelie, l-am însemnat de pe mal, la flacăra fulgerelor... iată-ne chiar aici.
—	Să mă mai scufund o dată ? întrebă unul din pescari. (Toată cîmpia apelor cernise.) Uite, într-a-devăr, fundul nu e adînc, şi strălucirea se vede... E numai oglindirea lunii?
Pescarul îşi desfăcu cămaşa, săritura clătină sdndurile bărcii. Dungi săgetînd adîncul dovedeau trecerea delfinilor lacomi. Tăcerea se depăna.
—	Aici e comoara, zise iar necunoscutul.
—	Vom fi toţi bogaţi, întări vîslaşul.
—	Vă voi plăti osteneala, îndreptă străinul.
Din valuri se ridică ceafa rasă a scufundătorului.
—	Nimic ?
—	Ba da ! Un cazan mare, rotund, cu toarte îngropate în mîl. Am legat de ele frînghia.
Pescarul clănţănea de frig. Faţa necunoscutului scânteia ca luna. Dar acum toată marea începu să vuiască şi să urle ca şi cînd haite ar fi cutreierat-o.
—	E un cazan plin şi greu, doldora cu bănet, dacă nu şi cu pietre scumpe, judecă înotătorul, suflînd greu.
—	E al nostru!
—	E al meu, ţipă străinul, eu v-am năimit! Vă voi plăti pescuitul înzecit, dar e numai al meu! Eu am ştiut! Eu îi sînt stăpînul! Numai prin puterile ce îmi sînt date mie, comoara e adusă înapoi pe lume !
—	Dacă ai ştiut toate, apoi nu ai decît ce ţi se cade, zise vîslaşul, şi îi împlîntă cuţitul între umeri.
Mîinile ucisului voiră să prindă aerul, şi căzură în valuri. Tovarăşul, aprinzînd o torţă de răşină, privi oţelul pe care nu îl pătase nici ion strop de sînge şi şopti:
—	Toată barca e plină de sînge.
—	E numai lumina torţei, răspunse celălalt. Dar, uite, vrăjitorul rideL.
Clipa era de spaimă. Valurile scîncitoare ridicaseră mortul lingă ei, cu zîmbet spălăcit.
—	Frate, voia să ne plătească numai noaptea asta blestemată; lua tot, şi rămîneam săraci.
—	Fără el nu găseam nimic!
—	Fără el? Tu chiar crezi că a fost vrăjitor? Atunci trebuia să ştie ce i se întîmplă dacă găsim ceva.
—	Numai să nu fi fugit comoara... Trage funia, leagă-o de belciugul dinapoia bărcii. Oricît de blestemată, comoara e acum a noastră; dacă trebuie să dăm ceva lui Dumnezeu, i-om da! Zmuceşte vîslele! Tare! mai tare! din răsputeri!
Un clocot a ridicat marea, barca sări în sus.
Flăcările verzi ale nimicirii au fost văzute de pe maluri, cum, în furie, urcau cu tunet lung, în fuior vîrtejit.
102
A doua zi, alte bărci dădeau tîrcoale pe locul arţla, unde plutea, umflat şi rînjit, vrăjitorul, cu turbanul încă pe frunte.
O cange a încercat să-l aducă, dar marea îl trase spre larg.
—	Aici s-a spart mina! zise un ortac, arătînd întinderea valurilor, ce se perindau la fel.
Sus, pe cer, trei pescăruşi vîsleau, şi pieriră.
Pe ţărm, în iarba mătăsoasă, pietrele mormintelor luceau ca un stol de lebede ce-ar odihni. Cîteva femei, cu ochii înegriţi şi mîinile vopsite roşu, aşteptau bocind. în zare, o corabie neagră, de formă neobişnuită, se arătă un răstimp, apoi, în apele depărtării, ca-ntr-un trecut, se ascunse iar.
HAIDUCEASCĂ
La noapte are să treacă pe aici, prin codru, poştalionul cu sacii de bani strînşi din dare.
Fraţii îşi încearcă încă o dată cremenea pistoalelor, sau cîte un hanger care taie frunza din zbor.
între buturugi mari, subt mormane de frunzare, din ascunzătoare căptuşită cu blăni de urs şi mătăsuri turceşti, o fată cu ochi de migdală se întinde leneşă, ridicînd într-o rază de soare mîna pe care poartă un inel a cărui piatră se aprinde luminînd toată vizuina.
Pe urmă, raza pleacă, — şi fata rămîne într-un întuneric auriu, cu un ceasornic greu, de aur, sfărîmînd nuci, ciugulind, ca o veveriţă, miezuri.
Hoţii, după ce vor împărţi comoara, au hotărît să tragă la sorţi a cui să fie fata, şi pe urmă să plece fiecare pe alt drum în lume, fiindcă, dacă mai rămîn, îi încolţesc poterile.
Fata, care a fost înainte soră într-un schit, rîde încet, gîndindu-se la sorţi.
A pregătit un icusar de aur, — ştergîndu-1, să fie lucios ca soarele, — şi are să-l arunce în aer... Dacă va cădea stema, să fie a celui mai mic...
Dar, fiindcă mai e timp pînă la alegere, fata aruncă banul de aur tot mai sus, pînă ce nu se mai întoarce.
104
A rămas într-o creangă, sau s-a dus în cer, de s-a făcut din icusar o stea?
Luceafărul a răsărit. Fetei îi e frică de semn.
Deodată se aude clinchetul poştalionului. Acum e încă departe. Clinchetul clopoţeilor piere, — pentru că au ajuns la curmătura unde toate sunetele amuţesc, sorbite de vale, — şi izbucneşte iar, mai vesel şi mai tare, cînd au trecut cotitura.
Aşteaptă numai... Pot caii să gonească oricît de iuţi, tot se vor opri ei la funia întinsă, în care îşi sfarîmă gleznele, nechezînd, încordînd hăţurile şi rostogolindu-se.
Prea bine se puţea să nici nu mai vină poştalionul, că a cam ieşit zvon de cîte se întâmplă prin aste locuri.
Dar a venit! Şi goana se opreşte dintr-odată, osiile sfărîmate [apleacă încărcătura, iar vizitiul, cum şi-a dat seama, sare de pe capră şi piere în codru, nălucă.
Fraţii se apropie, rîzînd, de roţile răsturnate, însă cad doborîţi de şase gloanţe de argint, ochite de potera ascunsă între sacii de poştă.
Pe urmă, chiote lungi cheamă pe călăraşii ce veneau din urmă, cu cai care aveau copitele învelite în paie, ca să nu li se audă mersul.
Sprijinit de prăjini, poştalionul strîmb e tîrît mai departe.
Hoţii zac în drum, cu capetele tăiate; lîngă ei mor caii. Mor încet, se tăvălesc, sforăie şi ne-chează, încercînd zadarnic să se ridice; iar din bunget se îmbie lupii.
105
Fata, care a auzit larma luptei, şi-a dat seama; ar vrea să fugă. Ocoleşte locul în care ştie leşurile, fiindcă nu vrea să vadă, însă, în rătăcire, se întoarce iar înapoi, pînă ce răsare, între crengile celui mai înalt stejar, luna, — icusar de aur, fără pajură sau stema...
MOARTEA FĂRĂ NUME
—	Ar trebui poate ceva mai mult pentru o taină...
...Şi prietenul al cărui nume nu îl voi mai spune niciodată, fiindcă de atunci au venit alte răfuieli care ne-au îndepărtat pentru totdeauna, îmi arătă un bulgăre mic, făcut din metal, pămînt uscat şi zgură: un inel găsit în pămînt, dar atît de zdrobit, încît abia se desluşea.
începutul unei povestiri.
—	Uită-te mai bine.
—	Pare să fie... aur.
—	Uită-te şi mai bine ! Nu ştii să vezi. Inelul a fost găsit în potmolul rîului. L-a purtat apa, precum dovedesc firicelele de nisip care au rămas în floarea lui.
—	Da, osul care e înfipt în inel şi nu a căzut ar fi să fie rămăşiţa unui deget al unui boier de-a-cum patru sau cinci sute de ani, judecind vechimea după lucrarea giuvaerului.
—	Dar de ce nu o fi căzut osul de mort din veriga de aur ?
—	Toate astea le-am întrebat şi eu. Priveşte mai departe !
La lumina sticlei măritoare, podoaba de aur îşi arăta o inscripţie; era însă toată ştearsă, nu se desluşea decît cuvîntul «Voievod».
—	E inel domnesc!
107
-Nu, e mai mult decît inel-pecetie: e un inel de moarte 1 Priveşte mai bine. Bucata de os nu a căzut din inel, pentru că nu poate cădea ! A fost făurit ca o viespe — avea un tainic ghimpe subţire, rămas înfipt în os.
Toate astea le-am osebit singur, în nopţi de veghe. Amănuntul apare lămurit şi nu poate suferi nici un fel de alt drum. A fost un inel cu otravă. Un inel care înlăuntru avea un ac ce străpungea în deget, la purtare, iar [înţepătura aducea sfîrşit.
Că dădea moarte, o dovedeşte însăşi rămăşiţa încleştată.
Toate astea le vezi şi le văd, dar de aici încolo vrea să înceapă povestirea. Eu nu mă încred în cronici, unde' de altfel nu ai afla nimic. Ar trebui creierul nostru să poată găsi în orice lucru povestea lui, aşa cum acul găseşte în discuri cîntecul gravat. E de ajuns să-i prinzi undirea. Nu crezi? Şi totuşi, în frînturile răzleţe, care încep din ce în ce să se adune şi să se întregească, a început să vibreze povestea pentru mine. Văd foarte bine întîmplarea, în gînd:
Codrii mari şi negri vuiesc.
Sus, în munte —o singură lumină, ca o stea care s-a agăţat în pietre. De aproape — fereastra îngustă a palatului.
O domniţă şi un curtean îmbrăcat în zale vorbesc.
—	A plecat la vînătoare de urşi, zice ea.
—	Cu atît mai bine, întăreşte glasul lui.
—	Să nu-şi dea seama de vicleşug.
108
—	Inelul are să-l primească drept semn de iubire din partea ta.
—	Dar cînd are să simtă acul otrăvit zbucnind din floarea inelului?
—	Nu are cum să-l ştie, pînă va fi prea drziu. Acul nu se desprinde decît cînd mina prea încleştată strînge o sabie, sau va izbi cu pumnul.
—	Tu ai să [fiij departe; pînă [să ^înţeleagă, va fi prea tîrziu.
Pe urmă văd iar codrii sîngerînd, aud o tîn-guire de bucium şi un hohot nesfîrşit. Un hohot la fel cu zgomotul apelor de munte: un rîs în cascadă, dar în răsunet, — tînguiri de jale, că vezi, şi în mormînt inelul a rămas pe deget.
Ce-a fost înainte? ce-a fost mai pe -urmă ? ■—nu ştiu.
Noaptea a cuprins pentru totdeauna fruntea. Urma să scriu numai cît poate fi îngăduit.
ALBA
Turnurile castelului se ridicau brune înspre albastrul cerului. De o parte cobora cîmpia mlăştinoasă, subt cenuşiul monoton al papurei, cu nuferi galbeni şi grei, de alta — împădurirea tristă şi neagră, copaci înalţi unde se lărgeau cuiburi de vultur, poteci ierboase unde, noaptea, cerbi încăpăţînaţi se izbeau în frunţi, pînă la stinsul lunii. Acolo trăia boierul bătrîn, în sala armurilor, sau în chilia cu prapure vechi, în jilţ, răsfoind cărţi de heraldică singur, sau, îngenunchiat între slugi, citind slove de ceaslov. De mult nu mai arunca drugul de fier ghintuit, în vînat; de mult caii spumoşi şi sforăitori slăbănogeau, despotcoviţi, în grajduri, de mult, după cum jurau iobagii din bordeie, arătări şi vedenii îşi plimbau tăciunii, avîndu-şi obişnuit sălaş în coridoarele umede, întortochiat înrădăcinate subt trunchiul zidăriei.
Boierul avea o fată; copilei îi zicea Alba. Avea obrazul de culoarea luminoasă a fagurelui de albine, ochii — violeţi stropi de scrobeală, două safire nesfîrşit de viorii. Iar pe obrazul supranatural luminat, surîsul buzelor, ironic, rece-volup-tos, ca la statuile vechimii, pe care, atunci dnd le dezgroapă sapa, se grăbesc ţăranii să le sfărîme, speriaţi de întruchipări. Era frumoasă Alba cum nu se poate arăta nici desluşi, însă, ce e sigur, frumuseţea ei era rece ca a statuilor
110
de dumnezeiţă păgînă, de lîngă care oamenii de azi se depărtează cu respingerea celor ce s-ar vedea pe pragul de a se îndrăgosti de o stană, şi nicidecum de o fiinţă vie.
Preţuirea ce i se dădea, ca un tribut, era mărită de cuvintele ei, îngheţate şi armonioase ca din cea mai frumoasă carte; dar cum cea mai frumoasă carte nu e făptură vie, şi nu poate fi iubită ca atare, nici Alba nu era mai mult.
Serbări mari înflăcărară geamlîcurile plumbuite; roşul lor în noapte era aşa de vesel, încît pasările călătoare dinspre miazănoapte îşi zdrobeau într-însele zborul, ca-n ochiul unui far. Artificii ştergeau pe cer lacrima, sau explodau risipite mănunchiuri de flori, jar de toate luminile, sîmburi de rubin dintr-o rodie sfărîmată. Iar romanţele vechi şi cîntecele îşi legănau ritmul în cobze umplute cu galbeni; pe clavecine gravate cu os de ţestoasă, tremurau înfrigurate mîini străvezii şi se aplecau ale muzicanţilor peruci decolorate. Mazurci făceau să suspine rochii de mătase, faldurile de mătase şuierau ca şerpii, sau foşneau ca fruntea stejarilor. Servii aduceau tăvi mari de argint cu bunătăţuri şi smochine coapte; în curtea de onoare erau numai căleşti poleite; la lumina butoaielor cu păcură jucau ţintar surugiii, rîdeau, zbierau sau se înjun-ghiau niţel.
Dar, cu timpul, primirile aveau tot mai puţină vîlvă, artificiile şi muzicile înfloreau tot mai rare; cu timpul, toţi musafirii părăsiseră vizitarea castelului, plecînd cu credinţa că Alba e foarte frumoasă, într-adevăr foarte frumoasă, dar rece ca o stafie
111
din penumbra gangurilor subtpămîntene, nepăsă-toare ca statuile sfărîmate de robi, şi străină de lume cum sînt străine gîndurile de viaţă, că gîndul ei zburase prea mîndru, sortind-o să rămîie în viaţă cu singurătatea.
Altfel, timpul îşi număra zile şi nopţi, grăbit, ca o mîna compunînd arpegii peste clape de ivoriu şi de eben.j
Iar Alba păstra, tăcută, surîsul îndepărtării pe ’ buze, acel surîs care depărtase pe curteni, pe poeţi, pe muzicanţi şi pe cavalerii aventurii.
Iarna cobora; norii apropiaţi păreau lebede în fulguire, pe cînd soarele — însăşi rana care le-a ucis.
Cînd nu privea ninsoarea, îşi privea chipul,
—	şi ochii ei se oboseau la fel. Singură se simţea... şi moartea lebedelor — tot mai apropiată... Se aştepta să vadă în ceruri pieptul lor jupuit... Zbuc-niri de vînt ţiuiau în şindrile, pe scări se auzeau paşii bătuţi de servitori — să-şi scuture troie-nirea şi frigul. Ca într-o carte nespus de frumoasă, Alba se întreba: «Pe mine n-o să mă iubească nimeni, niciodată? Am atîta zăpadă în suflet, încît se înfrigurează toţi?» Boierul bătrîn îşi încălzea tălpile cizmelor rezemate pe grătarul căminului mistuind cărbunite buturugi. Alba privea spre cuiburile de vulturi, mari şi negre mormane ghim-poase, în vîrful crăcilor desfrunzite. Din coperişuri, lacrimi lungi încremeniseră vergelele de sticlă cu care umblă vracii. Mlaştinile scînteiau îngheţ. Ea scoborî într-o mantie de urs. întîi trecu pe lîngă satului unde capre lingeau sare sau mestecau
112
nuiele cu muguri. Cu gest heraldic mîngîiase un ied negru; botul, plăpînd, împingea nerăbdător şi pătimaş în pîntecul caprei, îndesîndu-se şi scuturîndu-se în fioruri, deşi abia se ţinea pe picioarele răsfirate. Alba ţinea în mînă patinele din ciolane de cal şi aspira lung, în pieptul ei mic, aburul neliniştitor, mirosul ascuţit al încornoratelor.
O clipă îi tremurară pleoapele: în umbra grămezilor de fîn, între furci, ţiganul îmbrăţişa o că-mărăşiţă cu sînii de aramă, umed zbucniţi afară din cămaşa ruptă. Stăpîna făcu un semn. Servitoarea fugi cu privirea ascunsă în mîini; păstorul, cu faţa întunecată, îi urmă porunca, ţinînd în mîini căciula de oaie miţoasă. Doi dulăi ciobăneşti se apropiată cu limba scoasă, clătinîndu-şi şoldurile, să intre la loc în cuştile lor.
Alba, urmată de păstor, se îndrepta spre lacurile albe de gheaţă. Acolo avea să zgîrie alunecate arabescuri din care era exclusă posibilitatea greşelii sau a vreunei schimbări.
Fierbinţi, mîinile ţiganului îi ţineau piciorul, să înşurubeze patina. Alba se dorea zbor prin vînt, de-a lungul papurei cu şuierare de mătase, să încrusteze spirale sau ghirlande în jurul copcilor din care e tăiată gheaţa, pentru ca vînatul din apă să fie prins. Se scuturau scîntei de promo-roacă. Mîna păstorului era fierbinte şi o înfiora toată, in nedibace mişcări; simţea că devine roşie ca soarele de atunci... Un tremur aprig cuprinzînd-o, Alba adînci ochii în ochii lui, şi
113
nu mai putu desface privirile agăţate, întocmai unui cerb cu coamele încîlcite între tufişuri. Aruncă în zăpadă blana de urs. Desigur, surîsul ei obişnuit se schimbase, fiindcă păstorul îndrăzni să-i sărute prelung patina. Lacrimile păreau că pătrund, arzătoare picături de plumb, prin încălţăminte.
Alba aştepta cuvintele ce trebuiau să vină... Şi atunci, ţiganul îndrăzni să-i spună cum iubeşte pe roaba mulgătoare, îi cerea ei să izbutească îndurare de la boierul bătrîn. Cînd mîna lui caldă dete drumul tălpii subt care încheiase curelele, Alba, cu unghii mici, de pisică, îl zgîrie pe obraz, acolo unde îl muşcase, sărutîndu-1, cămărăşiţa. Ţiganul se împletici speriat.
Mîndră statuie, stăpîna se ridică săgetînd gheţurile. Cel mai străin şi îndepărtat de omenire cîntec, — vîntul, — ţipa... Ea nu trebuia să plîngă.
Lunecarea ei zigzagă fantastic. Dintr-odată, pieri. Săbii mari, de argint, săriră stropii dintr-un ochi de apă, în care vălurirea redeveni verde. Pe zăpezi rămăsese mantia ei...
întors în castel, păstorul fu ferecat în obezi, şi însuşi boierul şi cămărăşiţa şi toate slugile îl loveau cu bici în noduri de plumb, pînă înţepeni în mîzgă.
Căzu şi boierul bătrîn pe pardoseala de cărămizi...
De atunci pădurea tînjea mai tristă, întunecîn-du-se cu frunze, nuferii miroseau nesuferit; galeriile înfipte în pămînt începură să se lase şi să se închidă cu dărîmături şi buruieni de rind.
UCIGAŞUL MORŢII
Eram în casa poetului X, faimosul escroc cunoscut numai din nebunia care, postum, a dat de atîtea ori celebritatea, în literatură, mediocrilor aventurieri.
Eram în cea mai ciudată din odăile lui: parchetul— de blăni de stejar, moleşit cu un covor oltenesc ţesut cu crengi înmugurite. Tavanul — încheiat cu bîrne, scoborînd un candelabru de bronz argintat, încărcat cu draci şi alte figurine ale stilului medieval, înflorit cu douăzeci şi patru luminări.
îmi aduc aminte bine acele trei ferestre înguste, întunecînd ziua prin vitraiuri; aveau catifelate străluciri de nestemată, fîşii de plumb mărgineau legende veneţiene. Celălalt zid — îmbrăcat cu cărţi: o bibliotecă lungă, de forma unui altar, deasupra căreia surîsul unei divinităţi budiste trona într-o apoteoză de raze migălos alcătuite din săgeţi de toate formele, cu toate otrăvurile din lava, Borneo, Sumatra.
X mă privi ţintă. Ochii — extrem de palizi, în faţa pe care, dintr-o neînţeleasă obişnuire, o pudra galben, destăinuiau stricata lui fire.
Mîinile, lungi şi albe ca stelele-de-mare, fără nici un inel, — nici măcar cel ce purta pajura neamului lui, — zvîrliseră perna de mătase întocmai ca pe o femeie. Şi, de pe divanul negru, pe care X stătea culcat, gura lui, ca o floare de cactus
116
(aceasta e cea mai mînjită imagine), silabisi între dinţii ascuţiţi animalic: « Ucigaşul morţii», arătând o cruce mare de două palme, îmbrăcată în făurituri ce fuseseră aurite, bătute cu gingii din care căzuseră sau fuseseră zmulse preţioasele.
Crucea era lemn devenit sur de vechime, sculptată, migălos, cu un popor de sfinţi. Desigur, încă una din acele minunăţii ale trecutului nostru, atît de hărăzit risipirii ajutată de snobi.
—	îţi place? mă întrebă el.
—	O nesecată stîrnire de gîndl — singura definiţie ce admit pentru opera de artă.
—	Crucea asta a trecut prin sute de ani. Viţios şi mistic a sărutat-o [poate Basaraba Matei, cînd întocmea pravili, sau cînd seimenii favoriţi măcelăreau, subt patul de paradă, pe dîrdîitul • căminar. S-au ciocnit de ea dinţii Drăculescului, într-o zi de Paşti, pe cînd măruntaie sidefii curgeau de pe ţăpoaie înconjurate de roiurile muştelor.
Vreun mare vornic a adus crucea, pe vremuri, din Ravena, vreun episcop a învelit-o în basmaua cusută cu seminţe de mărgăritar, ca să afurisească pînă-ntr-al şaptelea neam pe «Regele ţăranilor», fat-frumos din istoria noastră trecută, ucis, sărmanul, ca un fur de cai; căznit, după ce l-a bătut în furci juratul, îl zmulgeau bucăţi iepele mînate spre patru vînturi.
Toate astea pentru alţii. Pentru mine odajdia nu recheamă decît o singură poveste. Ascult-o:
Văzusem crucea în casa unui călugăr în satul Negura. încercasem s-o cumpăr, şi se împotrivise, îi îmbiasem mult, foarte mult, — zadarnic. Tu înţelegi ce înseamnă pentru un preţuitor al trecutului
117
o astfel de podoabă... Şi atunci încercai celelalte mijloace. Sfinţia-sa nu avea nici un viţiu, nici o ambiţie. Un coş cu păstrăvi, melci, o garafa de Cotnari, rachiul de piersici îl ispiteau tot atîtde puţin dt cea mai imperativă scrisoare de recoman-daţie pentru vreun vlădică. Socoteam crucea pierdută, sau cel puţin mă obişnuisem să aştept moartea păcătosului, pîndind ziua în care moştenitorii, mai îngăduitori, ar fi venit să mi-o vînză. O singură slăbiciune avea călugărul, — şi nu ştiam cum s-o folosesc, — căci colecţionarul e ca un păianjen ce întinde mreji, şi orice slăbiciune omenească trebuie să-l ajute. Aci era nădejdea.
Călugărul strînsese o mulţime de tipărituri eretice, din cele zise bogomilice, şi se dedase vrăjitoriei. Ştia, cu vergeaua de alun, să îmblîn-zească şerpii, avea descîntece şi rugi pentru toate lingorile, şi, cu mirodenii ce numai a smirnă nu miros, ştia să risipească duhuri. Ţăranii îi ziceau «Strigoiu». N-avea nimic osebit în faţa pătată cu brun pe jumătate obrazul, — bălţătura din naştere, — şi în barba în care îşi încolăcea degetele, îi procurai cîteva cărţi ce-1 interesau: Ars Spagirica şi Almagesta, de nu mă înşel. Strîngea pergamente slavone, negre, scrise cu înodată slovă albă, şi incunabule în piele de porc strînsă în catarame, cu xilogravuri ciudate ca ochii în aripa fluturelui. Evangheliile hermetismului. Nebunia veacurilor? Poţi crede că generaţiile şi-au frînt viaţa în munci mistice, fără ca să fie adevărul acolo. Călugărul voia să relipească hermetica ştiinţă de natură, în-cumetînd făcături uitate.
118
Un denunţ Sinodului îi aruncă vina că ar fi vrut să cumpere sînge de copil pentru farmece de aur, şi argint-viu pentru nelegiuite desfătări.
A fost o minciună? o încercare de savant, mai puţin criminală decît toate vivisecţiile ce le face zilnic medicina? Nu ştiu, poate călugărul lăsase sînge unui copil, fiindcă tămăduirea unei boale o cerea, sau lecuia ruşinoase beteşuguri. Ar fi prea natural.
Călugărului i se răpiră atribuţiunile religioase, şi cu asta viaţa.
Un bilet scris cu plaivazul mă chemă. Era murind.
O luminare subţire... barba, care mesteca firimituri de vorbe — iată ce am văzut intrînd în odaia în care îşi dădea, ascetic, sufletul. Şi crucea!
«Te-am chemat să-ti mulţumesc pentru cărţile trimise şi să-ţi fac o rugăciune. (Tăcui.) în amintirea celor ce ai să săvîrşeşti, capeţi prăznicarul. Vreau să mă păzeşti trei zile şi trei nopţi. Pînă sînt în pămînt, să nu laşi pe nimeni să mă atingă.»
Era aşezat în coşciug şi vorbea...
«Vreau, pe pieptul meu, să pui cursa de lup care e după uşă. Aşeaz-o aşa, cu dinţii deschişi, aşterne pe deasupra aripile giulgiului, ca să nu se bănuie nimic. Să nu laşi pe nimeni să mă atingă, să nu spui nimănui nimic, şi...»
Murise.
Întîia noapte de veghe a fost linişte. Spre al doilea cîntat am auzit paşi, am simţit că cineva mă privea din beznă.
119
A doua, a venit un om cu faţa acoperită de un ştergar. Era nehotărît. în mîini ţinea o undrea lungă de oţel şi o bardă. Pe la asfinţitul lunii, asta.
«Ce vrei?»
«Cele ce se cade.»
«Adică?»
«Călugărul e strigoi, eu sînt ucigaşul morţii.»
«Ucigaşul morţii? Lasă gluma! Uite revolverul».
«Nu fac nici un rău, boierule, dar strigoiul trebuie omorît, trebuie să-i bat ţăruşul de oţel în inimă, altfel se scoală şi, cum n-are rude, o să mănince în sat.»
«E articol în lege... cine batjocoreşte sau schingiuieşte morţii, ştii...» (Deschisei piedica revolverului.)
«Atunci, rămîne celălalt fel de dichiseală dă-tinată...»
«Atunci, afară!»
Necunoscutul a plecat.
în a treia noapte avu loc înmormîntarea. Un preot a slujit, dascălul a cîntat. Pe urmă a curs ţărîna, cu huietul pe care-1 dă întunericul pămîn-tului căzut pe sicriu.
Cineva ma trase de haină. Era baba bisericii, cocoşată ca o broască.
«Dumneata, de ce n-ai lăsat să uciga strigoiul?»
«Fiindcă nu e.»
«Eu am văzut, înainte vreme... Dacă nu fuseseră ţintuiţi în raclă, îi dezgropa, şi, suindu-i pe rug de mărăcini, îi ardea, ca să nu mai rămîie os din care să crească la loc. Cînd deschizi racla,
120
ve7i numaidecît pe al de e strigoi: capul îl are dat pe o latură, şi rîde, unghiile — crescute după ce a răposat, precum îi e nevoia, — şi gura mînjită de sînge — fiindcă a mîncat din neam. Cine ştie? Poate a şi început să rîcîie cu ghearele... Lipeşte urechea de pămînt şi ascultă-1 ce face acolo!»
«Acum e lege, nu se dezgroapă morţii.»
Megieşii dăduseră foc boarfelor cîte avusese călugărul.
Sîngele îmi bătea cu mînie în tîmple: dispăruse crucea. Şi hrisoavele îşi scorojeau pergamentul în flăcări, prafuri detunau scînteietoare, se scurgeau în vîlvătăi, rotogoale mari de fum înecăcios ne duhneau. Am plecat.
Aşa-i că nici tu nu ştii cum se judecă strigoii? Nici eu n-am ştiut nimic din pravila lor.
Trebuie să fi fost cumplit înainte vreme, nu demult, fiindcă şi baba bisericii a văzut. închipuie-ţi jucătoarea lumină a torţelor. Cadavrul pîrîie pe foc, umflîndu-se sau încovoindu-se subt dărîmare de cărbuni. Cei care stau în jurul rugului, privind cu spaimă şi săvîrşind cu dîrzenie ritualul sălbatic, vînturînd apoi între degete cenuşa încropită, — ca să nu se întîmple întoarcere...
Ţi se pare nemaiauzit pentru că nu ai întrebat, în orice sat al ţării, cum se omoară strigoii.
Cunoaştem atît de puţin viaţa şi datinile! Descîntecele, mai vechi decît romanii şi mult mai sălbatice, ţin de pămîntul nostru, în care se mai găsesc idoli chaldeo-asirieni. Ai să zici că legile au adus civilizaţia. Ascultă atunci cum oficiază, în vremile noastre, în orice sat, ucigaşul morţii:
121
Noaptea, alături de mormînt, sapă o groapă. Ţine o cruce într-o mînă, şi în cealaltă — cuţitul lat, cu care adînceşte pieziş o vizuină pînă în dreptul sicriului, îl crapă, bagă mîna, apoi fierul stobeşte în mort, scobeşte prin măruntaie, scobeşte pînă dibuieşte şi sparge inima...
Acuma înţelegi de ce păgînul călugăr mă rugase să deschid dinţii cursei de lup ? în integritatea hoitului, îşi apăra eresul pămîntean, întocmai ca un sălbatic idolatru.
Da, aşa a prins cursa. Ucigaşul morţilor avea crucea mea în stînga, ca'să-i apere aşteptata nelegiuire.
Cum a decurs întîmplarea nu mă mai interesează. închipuiască fiecine fălcile oţelului prinzînd în capcană pe profanatorul mormîntului.
Ce a fost de-amănunt, cînd ucigaşul, băgînd mîna în coşciug, şi-a simţit-o închisă în ţăcănitul brusc! Să mă g îndese la fapt? Inutil! Destul că am căpătat odajdia. Bineînţeles, sînt ateu, obiectul nu m-a interesat, întotdeauna, decît ca subiect.
Şi, ca roza Ierihonului, care reînvie în apă, amintirile se înalţă de cîte ori o privesc... închipuirea cheamă din lumea gîndurilor pe hîtrul bălţat al păgînătăţii, travestit în straie călugăreşti.
Ni se aduse cafeaua, — în ceşti filigranate, — ş 1 tăciuni, obişnuiţi pentru aprins ţigări.
Cu voce strident falsă, X mă întrebă:
—	Ştii cum se face o adevărată cafea? E o artă! Ar trebui toată atenţia, şi văd că eşti obosit.
Atunci înţelesei că lui X i se apropie amurgul.
Conversaţia scobora inevitabil.
PAHARNICUL ŞI BUBA-NEAGRĂ
Era pe timpul fericitei domnii a lui vodă Caragea. Molima, căreia nu i se cunoştea încă numele, bîntuia ţara. Unii ziceau că se arată în chip de om negru cu picioare de oaie, alţii o văzuseră ca pasăre împuţită dar cu glas femeiesc, şi cel ce fusese în apropierea ei odată, în opt zile, — da, în opt zile, — nu mai era între vii.
Lucrurile au fost aşa:
La curtea paharnicului Pîrvu, în timp ce boierul se afla la vînătoare, Bălaşa se plimba în grădina veche. Pe cer suiau nourii de fum de prin satele unde bîntuia boala; ciorile, înmulţite de toamnă, ţipau în crengile rupte de vînt. Şi atunci, doi copoi albi veniră, lihniţi, cu ochii sticloşi, se culcară la picioarele ei, scîncind atît de ciudat şi lingîndu-i mîinile, îneît Bălaşa trebuia să şi le ridice în sus. Şi după ce se saturară cîinii cu două străchini pline cu lapte, porniră mai departe. Iar în opt zile, soaţa paharnicului era în coşdug, între flori culese din pomii înfloriţi de al doilea...
Cîrligarii, care tîrau cu grape stîrvurile sprt băligar, nu se abătuseră prin ţinut, aşa că nu ei zvîrliseră trenţe înveninate de boală; molima o cîştigase boieriţa cînd buba-neagră se arătase ca o ceaţă deasupra copoilor albi. Paharnicul lăcrima, căci frumoasă fusese moarta, copilă încă, bălaie
123
şi cu păr atît de lung, îndt, rîurind ca beteala, i-ar fi atins călcîiele.
Subt fereastră — văicăreala ţigăncilor cu bani în cozi; în odaie — fumegarea făcliilor subt icoana înzăuată cu ferecătură de argint. Ochii paharnicului se aţintiră asupra Predstei, în lemnul căreia era ţintuit un prunc de aur, făurit de argintar din porunca Bălaşei, care zadarnic dorise urmaş. Şi, pe fereastră, soarele, ca un copil de aur, se închidea în asfinţituri îmbrăcate în argint. Paharnicul îşi pipăi tîmplele. Din coşdug, mirosul venea; turnă oţet în palme şi ceru să cheme preotul.
—	Nu vine părintde Radu, îi e frică să nu se molipsească; l-am vestit noi de azi de la prînz, da’ ne-a batjocorit şi ne-a gonit cu furca.
Atunci, paharnicul îşi încinse pistoalele, îşi chemă arnăuţii, fluieră r.îinii şi porni călare. Era drum subt lună, şi o noapte... şi casa popii—acolo.
—	Părinte Radu, noi sîntem, părinte Radu!
Am	venit să-ţi	cerem ispăşire	pentru	suflet de
creştin.
Paharnicul zguduia poarta. Dinăuntru răspunse un foc de puşcă, şi altul, şi altul, care răni un caL Sfinţia-sa se prefăcea că nu înţelege cine-1 cheamă, şi	nu se lăsa	dus de oamenii nopţii. Arnăuţii
vuiau pîrjol, zăvozii, dezlănţuiţi, răguşeau a pustie. Pîrvu îi opri. Ceata se îndepărtă. în urma ei afurisea glas viclean:
—	Ciumaţii	şi cîinii n-au	nevoie	de popă!
Să fi fost un semn?
în aceeaşi	noapte, într-o	groapă	de grîu,
jupîniţa fu înmormîntată, în rochia ei de mătase,
124
cu sculele ei, şi din giuvaeruri, cele care mor: adică matostate—în care sîngele se încheagă, mărgăritare— care putrezesc odată cu împodobitul, şi turchezuri — al căror albastru cocleşte, şi smaragde înceţuite cînd viaţa celui ce le purta s-a dezlegat... Cînd deasupra groapei nu se mai cunoştea locul, aşa încît nu mai aveau să-l dibuiască prădătorii, boierul arăta cumplit schimbat la fire.
Se sui în iatac. Porunci cafea şi dulceţuri. Chemîndu-şi sluga de credinţă, îi înmînă subt jurămînt înfricoşător cheile de la beci, spuse locul în care săpase banii, cît şi cum să trimită fratelui mai mic al domniei-sale, înăuntru, în străinătate. Acesta, întorcîndu-se la moartea paharnicului, a găsit şi catastiful, pe care-1 însemnăm cu vorbele de acum:
«Adică eu, Preda Pîrvu, paharnic din voia lui Dumnezeu şi a măriei-sale domnul, am pierdut de boala cea rea pe scumpa mea soţie. Şi am văzut că opt zile au fost dt au mers de la venirea copoilor albi pînă la îngerească moartea ei. Iară la moartea d preotul n-a voit să-i dea iertare. Eu, carele mi-am sărutat soţia pe patul de moarte, nu pot să mai trăiesc mai mult de încă o săptămînă. Nici nu vreau mai mult. Am mai porundt un coşciug zdravăn, încăpător. Va fi cum trebuie.
A dom %i. — Bănuiala — adeverită. Buba-neagră nu e nici om negru cu picioare de oaie, nici cîine alb, nid pasăre împuţită. Cale de o poştă e cula cu plopi; boierul de acolo ştiam că are cîini bălani, ca să-i desluşească în întunericul pădurii. în cula cu plopi, toţi sînt morţi: pe scînduri, în pat,
125
în grădină, — care cum a apucat. Un singur cal, din dţi erau în grajduri, nusfîrşise încă de foame, dar îşi muşcase căpăstrul şi se plimba prin curte nebun, cu coastele ieşite mult. Am văzut lanţul de care fuseseră legaţi cîinii. Slăbiseră pînă au scos capul din zgărzi. Feţele boiereşti le-au mîncat guzganii. Yîntul frînge plopii. Trebuie să mă-napoiez acasă în amurg, să nu mă cunoască nimeni.
A treia t(i. — Am lepădat hainele de jale. Am chemat o roabă tânără, am înţolit-o cu hainele răposatei şi ieşit-am cu roaba şi cu păcatele ei de ne-am plimbat în butcă. Iobagii s-au crucit şi au scuipat, domnia-mea m-am dat jos şi i-am mustrat cu baston la tălpi. Şi am trecut cu plimbarea prin faţa prispei sfinţiei-sale popii Radului, să nu mă creadă supărat.
A patra %i. — A plouat şi fulgerat de-a rostogolul, pînă noaptea adînc. Tunetele zguduiau patul nostru. Nu cumvaDomnul să mă trăznească înainte de vreme, pentru gîndul meu. Aşteaptă săvîrşirea, şi pe urmă osînda! Porundt-am, de alt, slugii mele de credinţă că, dacă mor, roabd cu care mă ţin, sau urmaşilor ei, dacă şi ea piere de bubă, — cum trebuie, — să i se dea de zece ori dt face un suflet de ţigan. Domnul să mă ierte, cînd plătesc de zece ori dt face!
Mă doare capul, mă doare gîtul.
A cincea %i. — în colţul în care braţul drept se leagă cu umărul, a mugurit, roşu, ca un nod în piatră, iar dnd pun degetul pe rănişoară, ochii mi se umplu de ceaţă albă. Trebuie să mai trăiesc trei zile zdravăn şi... repede, repede!
126
A şasea %i. — S-a întins semnul bolii, dar e încă ascuns subt haine. Nimeni nu mă poate bănui. Au trecut şase zile, faţa şi mîinile îmi sînt curate. Am luat pe ţigancă în butcă şi am trecut iară pe lîngă casa popii, care a văzut şi a zîmbit.
S-o fi minunînd ce repede îmi uit morţii. Să se mire! A zîmbit. Trebuie să-i scriu. A văzut şi el că faţa şi mîinile îmi sînt curate... De-ar şti că roaba mi-a vopsit obrazul cu rumenelile Bălaşei... Dar poate de asta a zîmbit, vicleanul...
A şaptea %i. — La ce să mai sulemenesc obrazul? Am lăsat perdelele. Nu mi se mai văd nici chipul, nid mîinile. Am scris: „Părinte, sfinţia-ta nu vine la morţi, dar la cd vii n-are de ce să nu poftească. Multe ne iartă Domnul!... Şi pe sfinţia-ta o aştept cu masă întinsă, cu vînat de porc şi tămîios de Roşieni, din cel ca sîngele. Cheful o să fie mare, că avem lăutar pe ăl de îi zice «popa ţigănesc», bată-1 păcatele! Şi să mă ierţi anume că îi zic aşa, dar cîntă bine vătaful tuciuriilor, slujeşte pe cinste!“
A şaptea %i seara. — A venit, i-a plăcut masa atît de straşnic, de a căzut subt ea. Servitorii îl cred bolnav de molimă şi au fugit, — eu l-am legat. Pe răposaţi îi leagă subt bărbie, să nu mişte fălcile. I-am încrucişat şi mîinile, ca să stea ca morţii. Sicriul e pe măsura lui. Straşnic mai dntă popa ţigănesc! Ho, hol
Cred că, pe lumea ceealaltă, Dumnezeu o porund popii: „Părinte Radule, fă slujba pentru legiuita paharnicului Pîrvu!“. Am îndesat cu genunchii...
127
Capacul coşciugului e bătut ţeapăn. Popa nu se stîmpără înăuntru. Să ţipe nu poate, nici să mişte, dar socot că îl dîrdîiesc năbădăile.
Acum, peste părintele Radu pămîntul a căzut belşug... Prohod i-a cîntat popa ăl ţigănesc... de mare ajutor* să nu auzi alt glas... hei! Cine poate, să-l cinstească pe lăutar şi cobza lui, cu toate că a zvîrlit cărbuni aprinşi în coşciug... Dar Dumnezeu e, pentru asta, mare şi milostiv, — cărbunii erau de smirnă... mirosul de barbă pîrlită trece... Ţiganca am trimis-o la şatră.»
Nu e însemnată a opta zi.
CAICUL VERDE
La ţărm, între sălciile mătăsoase, a tras caicul cel mai mîndru din cîte s-au văzut vreodată: vopsit în prăzuliu, ca o frunză uriaşă plutitoare peste ape cenuşii.
Sus, pe catarg, flutură steagul profetului.
Vîslaşii sînt harapi: negri, buzaţi şi vînjoşi; fiecare împodobit în creştet cu turban de mătase, cum nu s-ar cuveni să aibă nişte robi de rînd. însă toţi poartă, călit la şolduri, un lanţ greu, înfipt în puntea caicului, îndt nici unul nu poate să fugă sau să se ferească măcar de biciul cu gheare.*
Ostăşimea a pogorît de dimineaţă pe mal, şi acum, spre asfinţit, zările pîlpîie de foc.
Caicul se leagănă şi revine în lanţ, cum, din cînd în cînd, harapii încearcă să se mişte pe loc.
în amurg, au trecut, — parcă nu se mai sfîr-şeau, — stoluri de cocoare albe, suflete fecioreşti ce intrau în cerul întunecat. Apoi, un felinar mare s-a aprins la cîrmă, acolo unde se află cortul paşei.
Paşa e bătrîn: are barba albă ca zăpada. într-un talger, mare dt luna plină, sînt cărbuni aprinşi, la care îşi încălzeşte mîinile. Pe creştetul capului, ras, poartă, încolăcit cu măiestrie, un şal de India, prins cu o copcă mare de smaralde, din care ţîşnesc, parcă-s raze, penele de cocor.
* E drept că cei harnici au voie să poarte şi belciuge Ia nas.
129^
Alături de divan — dichisul: săbii cu mîner de ciolan, tolba cu săgeţi, steagurile cu cozi de cal... lîngă tipsia plină cu struguri: tămîioşi, chihlimbarii.
O bătrînă gîrbovită se apropie de punte; străjile o cercetează. Aduce fata dorită de stăpînul stăpînilor.
Dacă nu-i va plăcea, — sau daca nu va fi chiar fată mare, — mîine are să rînjească din vîrful catargului capul babei, apoi, din trupul sterp, s-or împăca morunii.
—	îmi pare că a dat norocul peste voi, încredinţează santinela, facînd cu cotuL
—	Am văzut-o şi îmi place, grohăie paşa ghebos, după ce a privit o clipă ochii de căprioară.
—	Ţine, babo, punga cu galbeni, şi, pînă mîine dimineaţă, stai şi tu pe punte. Vezi, poate îţi plac doi sau mai mulţi harapi. Nu uita că de cinci ani de zile stă fiecare în lanţuri, şi unul nu poate ajunge măcar pînă la celălalt... Dar nu te lăcomi, codoaşo!
Paşa intră din nou subt pologul de mătase, urmat de nevinovata cu care ţine să împartă noaptea.
—	îmi place că nu ţi-e frică! e ultimul cuvînt pe care îl spune, drăgăstos, prăzii lui.
Pe urmă nu se mai aude decît zumzetul de tambură, ca şi cînd fata i-ar cînta de dragoste, iar el ar bate din palme mulţumit.
Sus, pe punte, ca un cîine negru, baba se tîrăşte în genuchi, din harap în harap, şi, după fiecare apropiere, se aud horcăieli blestemate.
Cu cel al nouălea, cînd a isprăvit, i-a dat gata pe toţi.
130
Acum, priponeala ancorei a fost descătuşată; caicul înaintează razna spre mijlocul apelor. Oştile de pe mal au strigat zadarnic.
Peste tot cerul sînt sfarmate puzderii de argint.
Aripa cortului se ridică... Dîrz, un voinic trage încă o dată cu piciorul în turbanul paşei.
—	A murit ca un pui de găină, după ce a chinuit de moarte o lume! Spurcatul! N-avea dinţi, da’ tot încerca să-mi muşte obrazul... Mă poticneam în găteala muierească...
Baba se apropie şi ea:
—	Am sugrumat pe toţi vîslaşii!
—	Ştii să înoţi ?
—	Ştiu, numai să lepăd poalele.
Subt cortul paşei, într-o colivie, ţipa o pasăre verde:
—	Allah! Allah!
—	Frate, dacă nu îţi trecea ţie prin gînd să mă îmbraci ca pe-o mireasă şi să te spoieşti ca babele, nu izbuteam petrecania.
—	Acum grijeşte, că vreau să răstorn butoiul de catran, să dăm pîrjol caicului.
—	Dar prin lăzile paşei ai găsit ceva? că acasă nu mai e decît pustiu de cenuşe, iar noi o să avem drum lung... a zis cel mare, pogorînd să încalece un burduf de bivol, în noaptea care se sfîrşea.
Stoluri albe se înapoiau prin cerul dimineţii...
PRINŢESA LI-MON-A-TA
în ţara bubuţonilor, care se suie pe lampă să mănînce nuci de cocos. Anul întîmplării? — era şters şi palid ca o floare ce s-a desprins şi a căzut în fundul unei fîntîni cu apă neagră ne, tremurată.
Cei ce scriau pe foi de ficus desfăşurarea acestei vremi aveau ochii strălucitori ca nestematele din inelele picioarelor crăieşti, aveau baze ca sîngele de fructe roşii, aveau sufletul ca un greiere negru într-o colivie de aramă nouă, iar cele ce sînt arătate de aci încolo, le-am copiat de pe a treia foaie de Palmier a Tulpinelor din Ghiveci, întocmai:
împăratul Turtă-Dulce era drept la fire şi rotund la înfăţişare. Cuvîntul lui era dospit şi cald. Bun şi dulce îi era sufletul. Inima lui era ca mierea, ochii îi erau albaştri, migdalaţi, iar barba întrecea în albeaţă înzăpezirea şi norii, zahărul şi hîrtia.
Inima împăratului se frîngea pentru alinarea supuşilor săi.
Căci ţara lui Turtă-Dulce nu era dintre acele ţări ce nu au griji şi istorie, ci era moşie plină de suferinţe, împilări, hoţii, jafuri, patimi murdar întoarse, cu toate cîte intră într-o ţară din cele ce nu apar în poveste, ci numai în istorie îşi au obişnuit loc de slăvire.
Prin ferestrele zăbrelite, împăratul pîndea lumea. Lîngă el erau paznicii cu cornuri de vînătoare
132
şi cu arcuri de lemn parfumat. Mai aproape erau grădinile cu mere mustoase, prin care intrau viespi galbene-negre, şi cu pere tămîioase, care picau, mălăieţe, la pămînt, să le roadă şoarecii.
Grădina era înconjurată de un gard în a cărui împodobire se vedea măreţia, căci, pe cînd la alte împărăţii oamenii mari de stat îşi au chipul săpat în piatră, în ţara împăratului Turtă-Dulce, cum se osebea un astfel de supus, capul îi era înlocuit cu o altă distincţie: tigva, ce ornase gîtul, împodobea cît mai grabnic realist buza de sus a zidului, aşa că multe ciori albastre şi gîşte albăstrii veneau să mănînce nasul învechit al dovlecilor aşezaţi în şir.
Cum populaţia suferea mult, împăratul Turtă-Dulce înfiinţase sărbători în care cel puţin să petreacă el. întru aceea, pe măgarii albi, nebunii lui mergeau prin tot oraşul, recitind poezii simboliste, omagial.
Seara se lăsa cu scrum şi cu stele; focurile celor ce se odihnesc pe drumuri, se aprindeau, perpeleau şi apoi scădeau încet.
Rămînea limpede numai vioara apelor, şi firul undei sclipea în negura prafului, printre case şubrede, ce se ţin de umeri una pe alta, sau înafara tîr-gului, unde, între sălcii scorburate, flămînzi, lupii ling mai cu gust vîlva luminată de lună, fiindcă le pare că îi răcoreşte albeaţa amăgitoarei ce întinde pojghiţa minciunii pe ape.
Dar cu toate că beciurile împărăteşti erau pline de bani şi de supuşi, cu toate că spînzurătorile abia pridideau, împăratul era plin de posomoreala
133
amărăciunii, şi albul ochilor lui era ca sîmbu-rele zarzării, amar, cînd privea cum singura-i odraslă, de viţă aleasă, scădea văzînd cu ochii, pe fiecare zi.
Of, era frumoasă prinţesa Li-Mon-A-Ta, aşa cum n-a mai fost prinţesă; căci părul ei avea culoarea apelor galbene, şi ochii ei erau pali, şi gura îi era palidă — floare atît de preţioasă, încît nu putea să crească decît în întunericul unei cutii de aur.
Hei! braţele ei răcoroase aveau gustul acid al sîngelui de neam... Dar cel care ar fi putut şti una ca asta ar fi fost de mult tăiat, sau i-ar fi stat capul acolo unde ţopăie picioarele, — obicei luat de la străini, — aşa se mai spune altminteri, pe harăpeşte, întâlnirii ce face vericine cu buzatul călău.
Chemase împăratul mulţi doftori, dintre cei ce poartă în cap tichie de hîrtie cu stele poleite, şi îi întrebase de ce alunecă viaţa din iubita lui copilă.
Zadarnică însă îi fusese întrebarea, căci nimeni nu ştiuse să o vindece, deşi toţi ştiau să răspundă la curiozitatea părintească, dovedind înţelepciune.
Că unul zicea: Prinţesei Li-Mon-A-Ta îi lipseşte ceva, altul zicea în un fel, , altul în alt fel.
Şi prinţesa Li-Mon-A-Ta se consuma mereu...
Vedeai cum îi scădea strop cu strop acreala, băgînd răcori în fitecine.
Toamna roşea cu închegări reci apusurile şi pletele pomilor. Prinţesa Li-Mon-A-Ta era tot mai palidă, biet împăratul Turtă-Dulce îşi avea inima tot mai frîntă.
134
Călători, îmbrăcaţi în zale, bateau cu minerul săbiilor la porţile palatului, paznicii vesteau lume nouă; leacuri pline de minuni fară folos erau aşteptate cu sete.
Vrăjitorii îmbiau pui de broască împăiaţi şi îşi treceau printr-o ureche în alta un şnur negru cu ciucuri albi. Asta însă nu folosea nimic prinţesei, deşi toată curtea era convinsă că, din felul cum se schingiuiau vrăjitorii, prinţesa Li-Mon-A-Ta avea să se întremeze, sau înghiţind cîntăreţi de zmîrc.
Anii cădeau după ani, desfăşuraţi din cartea timpului... şi pomii îşi năpîrleau coaja... durerea cuprindea firea, — mai mult, tot mai mult, din toamna în care amurgul şi pomii îşi aprinseseră sfîrşitul. într-o dimineaţă în care bruma împăinje-nea încă iarba drumurilor, prinţesa Li-Mon-A-Ta văzu pe geamul iatacului ei (mai departe de gardul pe care erau capetele tulburătorilor supuşi, şi ciorile, şi coţofanele), o făptură care nu semăna cu bubuţonii cei ce se suie pe lampă, să mănînce nuci de cocos. Muşteriul părea a întruni voinţa măgarului şi inteligenţa calului, căci stătea legat de un plop şi nu făcea nimic.
Subt un imbold neînţeles, prinţesa scoborî scările prin grădină; ajungînd la plopul din drum, mîngîie animalul extraordinar. Acesta, apropiindu-şi nările fierbinţi de fruntea prinţesei, culese un pai. Iacă minune! Prinţesa Li-Mon-A-Ta era vindecată.
Un nărod a spus atunci că citise în cărţi că Li-Mon-A-Ta, fără pai, nu se consumă. Dar de unde putea el şti că prinţesa adormise cînd va cu capul pe
135
o şiră de paie şi că tulpina spicului îi rămăsese în cosiţe?
Altul s-a mirat cum de nu fuseseră pieptănate mai bine acele bucle, că se găsea paiul. Altul a descoperit că animalul rar e un catîr.
Şi împăratul a comandat o saca, cu care patrupedul să-şi cîştige hrana, fiindcă, orişicît, paiele goale, izolate, sînt o hrană insuficientă.
Şi au mai fost şi alte gînduri, tot atît de adinei şi de frumoase, discutate de cei ce scriu pe frunze de palmier, şi trăiesc în ţara bubuţonilor, şi mănîncă nuci de cocos, şi fac morală cimpanzelelor.
Dar astea interesează mai mult.
FĂT-FRUMOS ŞI BUCĂTARUL
Cu toate că o poveste are diferite versiuni, e aproape sigur că oricare nu s-a întîmplat decît într-un singur fel. Iată, după cele mai autentice variante, adevăratul chip al acestui complicat episod:
Ruina şi toate ponoasele căzuseră peste împărăţie. Soarele se întunecase: de abia pîlpîia înverzit subt zborul lăcustelor. Omizi cu coarne rodeau nu numai bobita mugurului, dar intrau şi prin case, în procesiuni lungi, în felul cum se plimbă norodul cînd cere moaştelor ploaie. Afară de astă întîmplare, de extremă gravitate, lumea văzuse în uliţele tîrgului o gîscă cu pliscul negru, păscînd, singură, verdeaţă, aşa că nu mai rămînea îndoială: între urgiile lumii, se apropia ziua din urmă. Căci la ce să adaug cum ciuma, holera şi foamea, focul, ploile şi seceta se urmau de-a rîndul, alcătuind alai marilor calamităţi de care dinţii am pomenit?
în cîrciumi, oşteni se tăiau în paloşe. Muierile se certau la porţi. Şcolarii spărgeau cu praştia geamuri.
Or, sfatul ţării se întruni întru aşa-zisul Consiliu al Sceptrului. îi zicea aşa, fiindcă împăratul îndrepta cu sceptrul şi cu bunătatea spinările ce nu se încovoiau îndeajuns de drept, după cum se cade. în afară de sfetnici, erau şi multe scaune, îneît totul putea să stea într-o bună desăvîrşire aşezată.
137
De fapt, împăratul, mîngîindu-şi barba, care era una din mîndriile împărăţiei, şi pupind chihlimbarul narghilelei, care era de Buzău, dădu slobozire la trîmbe mici de fum, — tina din nara dreaptă* cealaltă, dimpotrivă, din stingă.
Fapta minună atît de mult pre cinstitele feţe» că abia cînd stăpînul deznodă cîteva sfîrşituri de spinare, îşi înteţiră cu toţii urechile să asculte crăiescul cuvînt, bîlbîitor cu ifos domnesc:
—	Sfat al luminăţiei-mele, sînt mîngîiat că mă ascultaţi. Aşadar, dau cuvînt marelui grămătic verde.
După lunga-i cuvintare, simţind istovire, luminatul stăpîn sărută din nou cuvioasa narghilea şi începu să gîdile coada unui maimuţoi, mic, chel în unele părţi, ba chiar pe labe, aşa că, fiind reculegere,, papagalul începu rostirea domneştii dări de seamă.
Iată despre ce era vorba:
Un balaur de o specie nedefinită, — în concordanţă cu teoriile înţelepţilor, — un astfel de balaur devenise spaima ţării, prin opoziţia ce făcea, pasiv, orînduielilor de pînă acum.
Acest individ, — să-i zicem chiar monstru, — venise în chip cu totul arbitrar, producînd adevărate perturbaţiuni în ce priveşte organizaţia preexistentă şi, răul relelor, poporul vedea cu ochi buni pe nechematul, despre care se zvonea că are ochi deochietori, dinţi lungi şi o mulţime de alte mari cusururi semnificative.
Nu mai vorbesc de nutriţiunea omenească! Pretenţie absurdă: să mestece de două ori pe zi trupuri delicate, între măsele...
138
O clipă, papagalul îşi opri discursul şi se uită înspre perdeaua neagră, în a căreia mătase veritabilă îndrăznise să creadă, — dar numai între broderii infinit artistice, — ochii smaragdini şi faţa palidă a celui mai îngeresc exemplar uman (bineînţeles, absolut feminini), despre care toată lumea cade la îndoială în privinţa cununii de aur, subţire ca o doagă ideală, suplinind accentul frunţii, nobil încăpăţînată.
învăţase la călugăriţe bunul obicei de a fi mironosiţă, adică lipsită de conversaţie.
Dar apariţia era poate numai o ipoteză, incontestabilă în realitate. Marele] domn sforăia delicat.
Papagalul urmă erudita expunere:
—	Iubiţi curteni, papagaliza grămăticul, e vorba de înlăturarea [subsidiarului] rău. Pentru aceasta vă cer o idee: nu importă capul (voia să dea a înţelege rangul, indiferent de provenienţă).
Cu aceasta, pasărea scutură de trei ori şi foarte gramatical penele tîrtiţei, în semn că discuţia e deschisă. De larmă şi harababură, chiar mai-marele se deşteptă, iar maimuţa se sui, din spaimă, în vîrful coroanei, în cel mai nerespectuos chip căutînd un punct stabil.
Dar, în definitiv, mulţi găsiră o idee genială: trebuia cucerită vizuina balaurului. Întîi, fiindcă numitul avea multe bogăţii, deci ar îngrăşa fondurile sleitei visterii; al doilea, că numitul, fiind omorît, nu ar mai exista, deci ar evita revendicări riscante.
Rămînea numai chestiunea de detaliu: de a se putea aduce la îndeplinire acest plan. în consecinţă,
139
se trîmbiţă secretul. Şi poeţii cîrpiră o odă în care era vorba de cucerirea fondurilor sleitei visterii. în afară de îndemnul eroic, demonstrau că reptilul poate fi suprimat, fiind aproape mort.
E regretabil însă că neplăcutul monstru nu era decît în sensul poetic şi politic mort, aşa că lucrurile trebuiră să rămînă baltă, în pofida cîtorva mici imposibilităţi. împăratul îşi aduse aminte de copila lui, care, oricît, trebuia măritată, — cu toate privirile ei smaragdine. Cum era şi asta o chestie gingaşe, orişicît punct comun, o anexă celei dintîi,—învingerea balaurului, — pentru simplificarea şi uniformizarea zăpăcelii obiective, cu direcţii divergente.
Făt-Frumos nu putuse închide ochii toată noaptea. Drumul îl dusese la şanţurile împărăţiei cu pricina, şi acolo, din întuneric pînă în zori, îl asurziseră ciocîrlanii moţaţi, în roua griului fraged.
Or, Făt-Frumos era cult: poseda şi limba lor. Luînd cunoştinţă despre aspiraţiile ţării, se strîm-. base dispreţuitor, auzind de domniţa pusă la tombola cu belciuge.
Cum el avea o sabie automată, provocă la duel pe monstru. într-o pădure de gălbenirea pucioasei, acest adevărat animal muri, avînd prea multe capete lipsă. După rezultat, Făt-Frumos plecă în continuarea înaltei sale misiuni, necesară diferitelor basme.
Atunci, soarele, spărgînd norul lăcustelor, strică, în dimineaţă, somnul împărătescului bucătar; acesta se grăbi spre pădure, nu din vreun alt motiv interior decît pentru că depistase acolo răsăritul unei ţufe de sparanghel roz. Răsărit poetic, pe care îl proteja
140
în vederea decoraţiei ce putea să-l răsplătească, în cazul cînd capodopera va avea un convenabil sos alb, cum numai el ştia să facă, pentru masa potentatului.
Tunurile de lemn bubuiră; graţieri demonstrau că împăratul se bucură, deci vinovaţii sînt mai puţin vinovaţi şi merită iertare fără compromis.
Iar bucătarul păşea cu falnică modestie în laturile gingaşei domniţe, spre pirostriile cununiei. Se organizară, în consecinţă, concerte didactice,, iar pentru agramaţi prescriseră parăzi filantropice.
Sceptic, craiul îşi mîngîia cănită barbă cu mîna în care sclipăia, umed, diamantul balaurului, căci împăratul ştiuse de mult că totul se va sfirşi bine convenţional. Trîmbe mici de fum îi prelungeau gîndul, deasupra coroanei, în colaci.
Eroul vagabond nu s-a mai reîntors. înţelege însă orice judecată sănătoasă că aceasta nu era nici util, nici cu putinţă, fiindcă legile împotriva nedoriţilor străini nu puteau fi neglijate, şi, pe urmă, sabia automată, plus celelalte particularităţi suspecte, ar fi făcut din Făt-Frumos o persoană eminamente antipatică, decolorînd frumuseţea lui de un clasicism anost. Cu ocazia asta, bucătarul impuse reforme neşterse de timp sau şervete. între altele, «zeama lungă» dovedindu-şi eficienţa.
IARBA FĂRĂ LEAC
Haiducul, ferecat în obezi, zăcea în nămolul întunecat al temniţei. Afară, la uşa zăvorită şi încinsă cu brîie de oţel, stăteau veghetorii. Mîine trebuiau să-l ducă la ştreang, afară numai dacă domnitorul nu va fi schimbat osînda într-o pedeapsă mai grea: să fie legat de două cămile, pe care argaţii să le biciuiască, spre răsărit şi apus.
Judecata fusese scurtă, în urma obişnuitelor cazne... îi sfredeliseră carnea, măcinîndu-i puterile, fără să-l clintească. Nici de cîrciumăreasa vicleană nu îi mai era dor. Urciorul cu vin, trimis pesemne de ea, zăcea, spart, într-un colţ. Acum privirile i se înălţau spre fereastra îngustă, la care.nu putea urca. Acolo era un cuib de rîndunele, şi, deodată, îşi dete seama că, dacă ar fi izbutit să astupe cuibul, rindunica ar fi încercat să facă minunea. E tot ce mai putea nădăjdui.
Alţii, mai dibaci, se pregăteau din vreme: aveâu buruiana ascunsă într-o crestătură făcută în palmă, unii chiar sînt solomoniţi, încît, după scăldă-toare, nu-i mai poate atinge glonţul de plumb. Dar zadarnic încercase odinioară să găsească o asemenea băboaie meşteră, ca sa o procopsească de aur. La drumul mare trec numai calici, călugări, negustori, rareori boieri şi turci, odată chiar o haraba plină cu maici, dar vrăjitoarea cea adevărată, ba. Cît despre prinsul unui arici pe care să-l bage în cuşcă,
142
»
să vină neamul ţepos în ajutor, cu buruiana din care se fac praf cătuşele, asta nu ar fi socotit-o cîndva decît joacă deşartă, pentru nopţile cu lună, cînd e mult mai folositor să fad dragoste cu 'fete mari, dacă eşti om cu cap şi nu te ţii de poveşti.
Aşa că se uita la cuibul rîndunelelor, cu jind, dt străjile se schimbau, şi sunau budume, şi cerul se întuneca în funingine. Noaptea de pe urmă, tăiată de dopotele mînăstirii, pentru fiecare veghe, a privit-o pînă ce iarăşi zorile au început să fie cernute.
Atund rîndunelele se deşteptară. Una a poposit pe gratii, şi vorbea, sau îl batjocorea, în limba ei, întorcînd capul cînd spre el, cînd spre urdorul spart.
—	Ce folos, zicea haiducul, daca nu am dibădt şi eu, de copil, limba lor. Şi daca părinţii mei nu s-au vrednidt să mă dea la şcoală, să ajung să cunosc aievea grai păsăresc.
Rîndunica ridea şi izbea cu ciocul în gratii.
Un gînd într-o doară îi licări. Luă o spărtură din urcior şi o zvîrli spre fereastră. Izbi în scoica de lut a cuibului. Hîrbul se prăbuşi, cu un pui golaş, la pidoarele întemniţatului.
—	Nu-ţi dau puiul dedt dacă îmi dai iarba -fiarelor.
Rîndunelele mari începură să se tînguiască. Acum nu mai rideau, se tocmeau.
—	Iarba sau puii!
S-a învoit una că se afundă în ceruri; cealaltă rămase de pază, — neagră, roşie, albă, — cu ochiul înţelegător spre haiduc şi spre odrasla căzută.
Dar oare o să aducă pasărea iarba?
143
m
Afară, tîrgul de peste drum de închisoare se înviorează de freamăt. Aude mahalagioaice tocmin-du-se, geambaşi înjurînd, ba chiar un cobzar cîntînd cîntecul lui de haiducie. A venit pe urmă un miros ca de pîine coaptă. Şi un glas, — glasul mamei, — întreba dinafară, la toate ferestrele, să-l ştie unde e. Dar el nu a mai răspuns, ca să nu sperie aripele. Oare avea să se mai întoarcă rîndunica? Acum, de bună seamă, zbura departe, la sute şi mii de poşte, unde munţii se bat în cap de scînteiază, sau peste vreo pădure adînca, la grădinile urşilor, sau în ostroavele zînelor, ori prin pustietăţi fără nume, pîndită, din pietre — de şerpi, din ceruri — de şoimi. Hei! trebuia să grăbească în căutare, să ochească iarba, să o zmulgă şi să iuţească înapoi săgeată.
Tovarăşa rămasă de pază a îngînat un început de ciripire limpede, din ce în ce mai repede. Apoi frînse cîntecul. Nu era ăsta semn că pasărea înţelege şi îi răspunde la gînd, că ştie ce înseamnă zborul la zor? Că iar bătea uşor în gratii. Jos, puiul căzut abia mişca aripile deschise, fără pene, zvîcnind, fără spor, carne crudă.
Haiducul aştepta: «Acum a găsit iarba... acum o aduce... acum poate că e chiar la uşa temniţei şi, fîlfîind, sloboade peste ivăre farmecul»...
Cu zangăt greu, lacătele au căzut la pămînt. Uşa se deschide, pocnind, în laturi.
—	Credeai că tovarăşii au să te scape? a glumit temnicerul, îmbrîncindu-1 să se ridice, teicind pe lespezi puiul crud.
Rîndunica se întorcea în clipa aceea. Se aninase acum pe muchea ferestrei; în plisc purta un fir
144
verde, care se zbatea viu, atît de mic, numai cît un vierme, — umpluse temniţa de lumină, — afară numai dacă razele nu veneau chiar din oblonul acum deschis.
Dar străjile au brîncit pe haiduc şi l-au dus spre locul de osîndă, unde aştepta, întrecînd mulţimea nerăbdătoare, o ţeapă înaltă, vopsită roşu. Un duhovnic îi apropie crucea de buze şi îl întrebă dacă se pocăieşte. El începuse să suie scara spre ţeapă.
—	La ce să mă pocăiesc, dacă nu pot să schimb nimic?...
Povestea spune că muma haiducului nu avea cum să plătească pungile de aur dte se cereau, pentru ca, milostivindu-se, stăpînirea să-l facă scăpat.
Dar cine mai poate crede in toate dte au fost odinioară...
SOMN ALB
O tigaie cu untură fierbe. Şi e parcă ar plinge cineva.
în casa croitorului sînt trei copii: un băiat şi două fetiţe. Băiatul are şapte ani, fetiţele — şase.
Mai aveau găzduită încă o copilită mică, dar a muţit aseară. De aceea toţi trei sînt liniştiţi. în odăiţa din fundul dughenii e adormita; copiii, cînd pier, nu ţin mult loc, aşa că, alături, se găteşte. Şi e cald. Are ochii închişi de pleoape subţiri, din ceara cu care te-ai jucat în mînă. Guriţa, întredeschisă, e albă; cînd te uiţi de departe, ai zice umedă de lapte; dar beau vreodată lapte copiii găsiţi pe stradă şi înţărcaţi de străini?
îmbrăcată în haina cu horboţele, pe care a avut-o întâia dată, cum stă nemişcată, pare o păpuşică în cutia ei. Fetele au plîns, fiindcă nu le-a mai dat voie să se joace cu ea, acum cînd e mai frumos să te joci, că nu mai ţipă.
în curte, vrăbii muşcă florile de cireş. Vîntul ar aduce pe geam frunzuliţe, dacă nu le-ar arunca în noroi.
Băiatul, lăsat dimineaţa să păzească în croitorie, după ce a măturat şi a dus lemne, a căpătat un gologan de la stăpînul căruia îi zice tată; de la stăpînul care a alergat toată dimineaţa pentru biletul de înmormîntare, şi care acum e necăjit, trebuind să ceară alt copil, că din crescutul lor trăieşte.
146
Se joacă băiatul şi cele două fetiţe, în maidan, dar gîndul lor merge curios spre moarta mică.
Fetele nu înţeleg; băiatul le învaţă ca pe nişte proaste:
—	Moartea e atunci cînd nu te mai mişti şi te îngroapă; atunci nu mai ţipi, deci, dacă nu ţipi, nu te doare, iar lumea te vorbeşte de bine.
Asta o ştiu şi ele.
Popa a fost de dimineaţă; una din fete întreabă:
—	Cum te duci în cer, cînd te bagă în pă-mînt? şi rîde încîntată de a nu găsi dezlegarea.
Spre seară, băiatul a cumpărat bomboane din gologanul lui, de la un halvagiu: patru acadele galbene. înainte de a se culca, le-a pus subt perniţă, în sicriu. Dar după ce el a adormit, fetele, care nu puteau închide ochii de clipitul celor trei lumînări, s-au furişat din patul unde erau laolaltă, au scos bomboanele de subt moartă, şi, sugîndu-le cu poftă, au aţipit fericite.
în dimineaţă era înmormîntarea.
Copiii rămaşi acasă au găsit, lepădat pe maidan între gunoaie, un pisic abia fătat, cu ochii ne-deschişi încă — înfiorînd coada în sus, mieunînd neajutorat, în deznădejde.
—	Păcat că nu e mai mare !
Fetele l-au înfăşat într-o basma legată cu panglici,—ca să nu iasă,—şi, legîndu-1, l-au aşezat frumos pe o salteluţă de iarbă, într-o cutie de carton, de la o pereche de pantofi nouă, de cine ştie cînd.
Băiatul, cu un cuţit de bucătărie, a săpat, însufleţit, o groapă cît trebuie în pămîntul jlav, de
147
primăvară. Deasupra movilitei, unde l-au îngropat creştineşte, băiatul s-a făcut că citeşte slujba, dintr-un abecedar ţinut pe dos, —ca din evanghelie,—iar fetele dădeau răspuns ca un dascăl, cîntînd «Mia-Lia» ; pe urmă, ca să întărească moviliţa, deasupra au jucat şodron, într-un picior, şi au înfipt, cruciş, două surcele.
FIGURILE DE CEARĂ
în întunericul din ce în ce mai adînc, vitrinele îşi pierd lumina lor verde. în fiecare dulap de sticlă e cîte o momîie de mărime omenească, cu pieptul îmbrăcat în uniforme vechi, sau în toalete de mătase. Geamurile în luciri de apă au înecat buclele blonde şi închegarea rănilor imitate.
în coşul lui, subt cîrpe puturoase, doarme şarpele circului.
Nici un zgomot, afară de ţiuitul unei lămpi mirosind a usturoi.
Dînd la o parte perdeaua cu cruci şi capete de mort de la intrare, Zulnia se strecoară înăuntru; ascultă nemişcată, apoi, întinsă de-a lungul unei bănci de lemn...
E de paisprezece ani, cu ochii verzi, gura foarte mică, vopsită roşu-de-rodie, părul castaniu, bucle inelate pe umeri slabi, tremurînd scîntei în toate gropiţele gîtului. Vîrful pantofului roz zgîrie neastâmpărat.
Afară—lună plină. Latră ciinii.
Linişte. Una, două, trei, patru...
Intră o umbră: un soldat. Zulnia ştie, nu vrea să se uite într-acolo. El îşi descinde baioneta, o aruncă în nisip şi se apropie.
Întîi vorbesc foarte încet, apoi rid. O sărută. Ea se supără, tace şi îl sărută.
Apoi începu lupta...
149
El o strînge în braţe, îşi face drum apăsînd cu genunchiul. Ea muşcă, zgîrie.
Durerea o sileşte să scîncească încet, lacrimi alunecă din ochii închişi.
Trezit, apăru, în golul uşii, stăpînul — nalt şi negru.
Soldatul înţelege. Sărind, îmbrinci uşa, fugi în noapte.
Zulnia, îngenunchiată, cerea iertare. Stăpînul, apropiindu-se de ea, ridică baioneta din nisip; cu o singură mişcare, i-o înfipse între umeri, afundînd o buclă care se întuneca de sînge.
Fata căzu. Omul dete drumul maşinilor, — la toate păpuşile de ceară din vitrine; piepturile cu resorturi începură să hîrîie, ochii de porţelan se desrostogoleau mecanic.
Din coşul lui, şarpele privea, cu botul triunghiular mîngîiat de cele două limbi crestate.
Soldatul a fost prins.
TATĂ
Întîmplarea nu se înalţă şi nici nu e mai adîncă decît viaţa de toate zilele.
Ţăranul a ocolit prăvăliile din bîlci, în braţe cu fetiţa lui urită, nespălată, ca o maimuţă, gătită cu fundă la moţ, miorlăind tot timpul după jucării.
Au intrat într-o baracă: el—cu sfială, fata — ca şi cînd toate jucăriile scînteietoare ar trebui să-i fie date.
Vînzătorul întinde ţăranului o păpuşică mică, fetei — una mare.
—	Cit?
Dar fata ţipă: nu poate înţelege de ce tatăl nu-i cumpără păpuşa mare, cu pantaloni. Şi izbucneşte într-un plîns bolnav, de odor rîzgîiat.
—	Păi n-am de unde da, fetiţo, crede-mă...
O tocmeală lungă, şi ţăranul a plecat în braţe
cu fetiţa, ce plînge sughiţînd, ţinînd de picioare păpuşa fară pantaloni.
Şi din cum sughiţa în braţe, fata conteni plînsul -ridicîndu-se pe gîtul lui, îl izbea în obraz cuc păpuşa ieftină; iar el voia să o sărute.
15 M
COŢOFANA
—	Eşti frumoasă, eşti frumoasă ca lumina.
Coţofana rîde.
în atelier — numai zgomotul pensulelor min-gîind pînza, sau aruncate. El trînteşte paleta şi, cu braţele întinse, s-apropie de fata goală. Cearta începe.
—	Iar! N-ai să te dezveţi niciodată? De unde inelul cu piatra verde? De unde e? Cine ţi l-a dat?
—	Nu ştiu!
—	Cum nu ştii? Ce răspuns e ăsta?
Coţofana e modelul lui.
Din vitraiuri, soarele cade. Pînze întoarse, de-senuri, culori, acizi cu care se gravează cuprul. Costume veneţiane. Covoare de Smirna, arcuri de cireş, pistoale turceşti.
—	L-ai furat?
—	Nu ştiu.
—	Atunci, te-ai vîndut!
Coţofana tace. Pe divan, între draperii cenuşii, trupul, galben-roz, e ghemuit. Subt ochii tulburi, desfrîul alunecă două umbre. Părul îi coboară pe tîmple — două aripi.
—	Pentru un inel, pentru o pietricică verde!... Nu ţi-a fost ruşine, n-ai avut milă!
Certuri în felul ăsta au foarte des. Pe ea a cules-o, de mult, de pe stradă... Şi fiindcă el trebuie s-o iubească, ea-1 poate chinul oricît.
152
Mai mult: ea îşi cunoaşte puterea, aşa că viaţa lui e o jucărie pe care o aruncă peste tot, că îi e lene s-o sfărîme.
—	Să nu te mai văd niciodată. Sfîrşim. Auzi-tu-m-ai?
Coţofana a coborît ochii şi-i opreşte pe inelul de aur cu piatra verde. Rămîne nemişcată. El vrea un răspuns. Să-i ceară iertare... îl scoate din fire tăcerea.
—	N-auzi, hoaţo ? Să pleci, să nu te mai văd!
Şi tot el trînti uşa atelierului.
Afară, în grădină, umblă cu paşi mari pe aleile pustii. Soarele îl întărită şi-l ameţeşte. într-un stejar—o mierlă neagră. Se retrăsese la ţară, ca să fie numai a lui... şi îl înşeală, ridicol îl înşeală! Mierla fluieră.
Acum, dacă a gonit-o, a scăpat. Mai bine! în fiecare zi aveau certuri... Un model ca toate celelalte... Se miră cum îl reţinuse atît şi se sileşte să gîndească că o poate uita.
Vrea! Se ştie slab şi surîde. Destule certur, care îl chinuiesc ; dragostea pe care i-o dă eai tot o ceartă !...
O	dragoste... cînd aprigă, cînd sfărîmată, din care nu înţelege decît dispreţul ei.
E o dragoste...
Pictorul s-a oprit să miroasă o floare de leandru amar.
Dragoste...
Simte că ar fi zdrobit de plecarea ei. Coţofana o să plece la necunoscutul care i-a dat inelul...
Să nu plece!
Să-l înşele, dar să fie şi a lui!
153
Să fie a tuturor, să aibă însă milă şi de el. E josnic gîndul... pe urmă, ce-i dacă e josnic? Fără ea nu poate! Fără ea ? îi trebuie ca o pomană iubirea ei...
Se reîntoarse ca un cîine izgonit.
Coţofana, pe divanul cu draperii cenuşii, se zbatea răsturnată. Părul risipise doi piepteni de aur. Gemînd, unghiile vopsite, roşu, înfipte în perne... tremura, apoi se încleşta dintr-odată.
—	Te iert...
Un ultim zbucium, unduit, se stinse. Ochii se deschiseră albi.
Una din sticlele cu acizi de gravură era goală.
Trist stăruia în suflet glasul ei: «Te iert».
Pictorul îmbrăţişa corpul dezvelit, încă fierbinte.
Şi plînse.
Şi îi închise ochii.
Apoi, din panoplia cu arme vechi, luă un pistol haiducesc, cu mînerul lung, bătut în sidefuri albe ca ochii ei ultima oară.
Văzu că moarta surîde, dar nu se sperie...
Arma, care fusese încărcată de mulţi ani, bubui sfarîmîndu-se. Pictorul se prăvăli la pidoa-rele albe.
...Şi poate i se păruse numai, fiindcă îl săruta moartea, poate numai fiindcă îl săruta moartea i se facea că vede pe cea pierită sărind în sus, îmbrăcîn-du-se îndată, scotocind ascunzătoarea unde ţinea el banii.
154
Poate numai moartea îl facea să vadă astfel* findcă sîngele, ţîşnind din timplă, îi îneca ochii.'
Încleştînd mina, i se păru că simte inelul verde*
i	se păru că simte inelul verde... că mai mult nu mai avea putere să gîndească.
Şi auzi paşi scîrţîind nisipul aleilor...
...I se păru că aude tot mai îndepărtată fuga paşilor, dar un vîjîit uriaş îi sfredelea durere ascuţită, şi trebuia să asculte numai vîrtejul...
Cadenţa paşilor pe alei i se părea tot mai mult un joc, un motiv muzical din liturghia uriaşă a culorilor suferinde.
Uşa rămăsese deschisă.
CIUCALATA
Mai întîi de toate îi zicea «Ciucalata », findcă era negricioasă. Şi lucrurile s-au petrecut aşa: Stăpîna avea, dintre toate fetele casei, încredere în ea, findcă Gucalata avea cei mai mulţi clienţi. în casa aceea veneau tot felul de oameni, ba cîteodată şi femei.
Ciucalata stătea la fereastră—tristă, findcă tristeţea e un lucru totdeauna interesant. Atunci cînd era chemată, venea tîrşîind uşor glasul şi papucii; după ce rămînea singură, lăsa banii să cadă prin tăietura făcută cufărului ca la o puşculiţă. Pentru purtarea ei frumoasă, era stimată de toţi. Se obişnuise să ţie o broboadă verde pe umeri, şi tuşea mult.
Alte fete erau:
Stella, 28 ani, semănînd a oaie; îi plăcea să cumpere cărţi poştale şi să le aibă tablou. Rica, o lungană behăită, care fuma mereu şi ofta tandru; cîteodată se îmbăta... atunci o bătea stăpîna, zicînd: «Femeia beată muşterii nu adună». Şi mai era şi Flora, o nemţoaică grasă ca un pepene rotund, plină de sentimentalism.
Jean, băiatul stăpînei, se culca cu toate, într-o seară, un beţiv intră în casă şi se legă de Ciucalata, înjurînd-o. Ei îi fu frică şi vru să fuga. Beţivul îi trase o palmă. Jean, sărind, se alese cu un cuţit în burtă.
De atunci, Ciucalata se îndrăgosti de Jean. De la patru noaptea, de cînd serviciul se sfîrşeşte, se suia sus, în odaia domnului Jean, şi îl îngrijea, îi vorbea dulce, sau plîngea, său îi încălzea lapte, sau îi dădea vin, apoi jucau cărţi.
Doctorul venea săptămînal în casa lor şi găsise că rana e o nimica toată, dar Jean stătea în pat, şi stăpîna o tot drăcuia pe Ciucalata:
—	Pentru tine' îmi pierd băiatul! Iar cînd zicea aşa, o şi plesnea peste obraz.
Cînd Jean se însănătoşi, Ciucalata îi dărui un cordon foarte frumos, cu care Jean începu să bată fetele, cînd venea «făcut» din oraş. într-o zi îi ceru fetei să stea cu un prieten al lui; ea se împotrivi, el o plesni cu cordonul, apoi, văzînd vînă-taia, îi păru rău şi o muşcă de gît şi o duse în odaia, lui, spunîndu-i mă-sii că vrea pe Gucalata de nevastă.
. Bătrîna începu să urle, dărăbănind cu pumnii în uşă. Geloasă, una din fete îi spusese că Ciucalata. ar fi însărcinată, findcă, de cînd cu rănirea lui Jean, se neglija. Intrînd în odaie, stăpîna, care avea principii, răcni: « Ticălosule! », apoi zmuci rochia fetei şi înţelese că ştiinţa ei nu mai putea schimba nimic. Fruntea încruntată a lui Jean arăta că e nestrămutat în hotărîrea de a o lua. Stăpîna îi spuse fetei că de mîine să-i plece din casă, cu toate că o considerase ca pe o fată bună, care aducea cîştig. Celelalte fete ascultau la uşa de la salon; Stella — atentă findcă nu pricepea; Rica — behăind înecată de tutun. Ciucalata vru să ţipe, de aceea tăcu. Apoi se închise în odaie-
157
şi aşteptă pe Jean. La două îl auzi trecînd în sus pe scări. Apoi veni colega care din gelozie o pîrîse stăpînei şi bătu în uşă.
—	Ciucalato, s-a întors vînzătorul de ficat. Are calzi. Nu iei?
—	Nu.
—	Ia, că-ţi fac eu cinste, ştiu că eşti necăjită, dar ficaţii prăjiţi fac totdeauna bine. Eu totdeauna mănînc ficaţi, cînd am durere de cap sau sînt indispusă. Şi mă fac bine.
La două jumătate, un domn bine intră la ea, pînă la trei, spunîndu-i multe glume cunoscute. Rămasă singură, se uită în oglindă; se simţi dezonorată şi că niciodată nu va putea fi a lui Jean, numai a lui Jean, după cum îi cerea sufletul. Luînd o pastilă roşie, o duse la gură, o dată, încă o dată... apoi, închizînd strîns ochii, ca şi cînd s-ar juca de-a muritul, numără trei, prelungind tremurat, şi înghiţi. Arsura alunecă întocmai ca o linie trasă cu creionul. După un timp, începu să se zgîrcească din trup, să scrişnească, apoi să ţipe. Stăpîna îi "băgă cu dibăcie două degete grăsune în gît; vărsatul, zmuls din durere, umplu gura uscată, întinzîndu-se pe obraz. Tanti îşi ascunse în pod celelalte doctorii. încercări de sinucidere sînt dese. O trăsură o duse la spital. Fata muri.
Înmormîntarea a fost seara.
Jean avea o cravată neagră. Erau fetele, şi stăpîna, cu broboada turcească pe spinare şi briliante mari la urechi. Se întoarseră toate într-o trăsură, de făcură un ocol pe Calea Victoriei, ca să mai vadă
158
lume, findcă se simţeau prea melancolice ca să se
înapoieze direct.
Cufărul Ciucalatei a fost găsit spart. Nu se ştie de cine. Jean avu cîteva zile mulţi bani, cu care juca-n cărţi, şi apoi, conştiincios, se culca cu Flora, nemţoaica grasă.
Stăpîna era şi ea mulţumită, findcă ţinea la Jean şi o clipă îi fusese frică nu cumva inima lui să fie reţinută de o căsnicie nepotrivită, cu un ^viitor nepotrivit.
«PRIMĂVARĂ DULCE...»
Salcia n-a înflorit, Dunărea curge cenuşie. Spuma e albă, pasările care zboară deasupra — albe. Din malul uscat, pămîntul se fărîmă întruna şi cade-n viitori: fierbe. Rădăcinile înodate atîrnă: bice de şerpi.
Un om, o femeie şi un preot merg.
Din cînd în cînd, vîntul se ridică îndoind valurile, parcă le-ar trece printr-o plasă.
Atunci preotul îşi şterge haina, omul tace, femeia plînge.
Potcapul merge înainte, cu ochi de lup, cu barbă adîncă, tîlhărească; femeia abia îi ţine urma, cu cărţile sfinte şi icoana. Omul, cu paşi rari, îi ajunge. Adesea îşi schimbă mîinile înroşite de povară, albastre de frig: duce o cutie de vioară învelită în hîrtie, — parcă o jucărie, — sicriul unui copil.
Luminarea din mîna femeii se face mică, plîn-gînd ceară.
Se duc tot mai departe, toţi.
Din cînd în cînd, alături, sau din alte maluri, pămîntul cade în apă cu bubuit înecat.
E primăvară şi pustiu.
Vîntul s-a ridicat. Bate apa, zgîlţîie toate sălciile din ostrov, şi plînge, şi ţiuie, şi se boceşte ca o vioară auzită de departe, că toate viorile auzite de departe, ţiuie, se bocesc şi plîng...
160
ACROPOLE
Nimicirea timpului a întregit cu frumuseţe înfăptuirea omenească de teoremă perfectă.
Dărîmarea a crescut gînd.
Minune de ivoriu pe depărtări de azur.
Templul nu mai avea nevoie de coperişul căzut, căpătând, boltă mai naltă, cerul, după explozia muniţiei musulmane în casa zeiţei.
Mult înainte, nelegiuiţii furi au sfarîmat statuile; a rămas singur, atotputernic, Nevăzutul.
Coloanele au devenit procesiune neclintită, albă înaintare prin veacuri, purtînd falduri drepte de veştmînt, pe marmura unde mai dăinuie urma de armă din amurguri străvechi, şi de argint rece al depărtatelor nopţi de lună.
Acesta a fost locul dintâi, ales pentru ca, peste zări, privirea să întâlnească insule legănat apărute din veşnicie, stînjinei străvezii.
Astăzi, şi totdeauna, şoimul ţipă înjunghiind nemărginirea; lunecă, strîngînd în gheare porum-bielul sălbatic, subţire ca un fus, prin văzduh.
Jos, între lespezi dezgropate, scutură macii sfîrşit de primăvară, — stropi roşii, cc nu sînt dedt necontenită întoarcere a luminii din sîngele de mult ţarină.
161
Pe o treaptă se mai desluşeşte scrijelitura jocului de ţintar, săpat odinioară de copii nepăziţi în zburdălnicie, cît ostaşii pluteau spre Troia.
Orice zgomot nou nu mai are puterea înălţării; vuieşte, mai departe, în suflete, numai liniştea albă, întoarsă de prin tot trecutul, care acum, în marmo-rean loc sfînt, se îmbie ghicirii, cum la întemeiere se deschidea văzului prorocitor viitorul.
închipuirea toarce, reînoit, firul albastru de fum, — jertfa altarelor, — zîmbet încovoiat, scris în cioplire credinţelor de totdeauna.
Şi, numai aici, luna plină o desluşeşti pavăză Dumnezeiţei Fecioare.	x
162
ÎNSEMNĂRI APOETICE
dintr-un carnet de front
PĂMÎNTEANA
Cîntăreţii au asemuit codrii tăi cu pletele, ochii alcătuiră lacuri, trupul tău — lanuri de grîne, sau zăpadă.
Flori cresc nesfîrşit din tine, roade se desprind din tine, numai moartea noastră se îngroapă îa veşnică făptură ta.
Gteodată îţi sîntem pe umerii ce se împodobesc de nouri, alteori coborîm, pe o mînă muiată abia de zeci de mii de secole, în mări de azur.
Uneori fugărim cu înfrigurare de-a lungul pieptului uriaşei cu sini de măguri, alte dăţi ne oprim cu îndîrjire să apărăm o mică parte din şoldul tău, cu singele nostru vărsat pentru totdeauna, cînd traiurile, toate, sînt o clipă...
Ce cauţi in nemărginire ? Dacă rostul trecător nu poate să aibă judecată, care este înţelesul tău în vreme ?
De ce treci printre stele şi nouri, între primăveri şi toamne, fără gînd, prin tot ce este fară nici o margine ?
BILANŢ EDIFICATOR
Cei buni se expun şi cad învinşi totdeauna.
Demonstrativ, izbînda e pentru adăpostiţii în chiul.
Dreptate? — Nici una.
1916
ORA H
Dacă, îmbunătăţind cadranul cronometric, am cifra alfabetul cu sensuri ad litteram în locul celor 24 de ceasuri mortale ?
Să omori timpul, să pierzi vremea — singurele realităţi abstracte!
Cerul, boltă înalta, reflectînd pămînt cu spărturi de fier în mocirla lui, pare terestru.
Ordinul dispune să toci dobitoci.
în acelaşi cuvînt rimează noţiuni divergente, cuprinse de sunete identice. Avem dreptul de a înţelege fiecare altfel.
Vine ora... literă.
1916
167
CORELAŢIA DINTRE TIMP ŞI SPAŢIU
înscenare
Duduitul bombardamentului, — parvenind de subt zare, — se întîlneşte în gînd cu o evocare de tam-tam al tobelor înaintînd pe marş, din preistorie către viitorime. Disproporţiile intră una într-alta, ca la reprezentaţii de scamatorie.
1916
168
ÎNSEMNĂRI SUPRAPUSE
înaintare... Pentru un om trimis la moarte problematică, în scop eroic (apărare de teritoriu), disciplina se menţine prin bătaie, reprinjînd abateri minime. Pedeapsa, — 25 cu trăgători peste carnea vie, — întăreşte disciplina, sparge pielea şezutului. O găleată cu apă de şanţ reînsufleţeşte leşinul. Accidentalul întrerupe silnic sancţiunea totdeauna exemplară.
Concomitent sînt furnizate, şapirografiat, discursuri: retorică însufleţitoare. Exemplele nu dovedesc nimic. Cineva a luat pachetul manifestelor, l-a muiat în raţia de lichid şi a făcut o cataplasma mai alinătoare ca vaselina, din hîrtia udă (papier mâché). Dacă ar fi posibilă reînsufleţirea, am utiliza-o pe front, în scopuri punitive.
169
PREVEDERI DEZILUZIONATE
Vom ajunge, prin metode deductive, să identificăm în geologie clipa cînd maimuţoiul antropofag s-a înarmat, culegînd prima piatră ca s-o azvîrle advers, prevalîndu-se de aplicaţii balistice, practicate imemorial de vietăţi inferioare. (Legitimă apărare.)
Pe front, preocupările intelectuale devin diversiuni; urmează să fie pedepsite cu severitate, mai ales însemnările. Scrisul e un pericol — Duşmanul nr. 1. De aici pînă la nevoia unui cifru, — şi o necesară parolă, — e numai un pas (alergător).
îmi reamintesc explicaţiile savanţilor antropologi :	«Sceptrul monarhilor a fost dintîi
bagheta magică a vrăjitorilor, pe urmă, — podoabă cu zurgălăi, — devine apanajul măscăricilor şi, în fine, distracţie de celuloid educativ pruncilor în leagăn ».
Totuşi, între bastonul de mareşal şi bastoanele de ciocolată, ultimele sînt erzaţ alimentar, căruia se atribuie proprietăţi erotice (pentru culoare).
—	Spirit cazon.
SIMPLĂ COMPLICAŢIE
Soarele, frînt pe apă, joacă inversat din dedesubt pe palmele frunzişului (umbriş cu conţinut simbolic), deasupra marginilor... de zăvoi (totul are o margine!).
1916
171
DACA IMOBILIZAREA TE-AR MOBILIZA..
Vezi orbitele în care a putrezit alb-albastrul cer al privirilor (a fost o primăvară... la cel care nu mai vede). Nu vei şti niciodată cum l-a chemat. E indiferent. Seninul de iris s-a opacizat în cîteva ore. Supărător pentru cei rămaşi vii — mirosul persistent în timp al materiei. Chimia vegetală va reveni, distilînd din duhoare aromă viorelelor. Insuportabil suav.
Acum, dacă lipeşti urechea de pămînt, pe buza şanţului, percepi transmitere, — un puls, — ţăcănitul morse, de dincolo, pe cifrul « ordine-dezor-dine». Nu ştii ce spune. înţelegi nemărginirea, factor insuficient, ca tot ce este redus omenesc. Dactilografă asiduă, — neatentă la sensuri, — dictează providenţa.
1917
172
NOAPTE DE VARĂ
Cosaşii... cu tic-tac de ceasornic stricat. Timpul întîrziat sau tîrziu, — expresie permanent indiferentă, — rotiţele şi roţile dinţate întoarse în prezent pe veşnicie (de-a-ndaratele). Umblă sdnd pe loc — pulsul existenţei aparent s-a oprit. O sistolă, şi reîncepe.
Aceeaşi inutilă întrebare în milioane de indivizi:
Dar cît o să mai ţie războiul?
Termene fără calendare.
Replica: E pur si mume rămîne inert stagnantă.
încă o iarnă.
Intră în ea cine trăieşte.
Şi se încălzeşte?
173
RELIGIE FĂRĂ DUMNEZEU
Cred în dreptatea care ar rămîne cu putinţă pentru toată lumea, ca să dea fiecăruia liber învăţămînt obligator. Cred în taina artei menite să dăruiască obştească putere de muncă în chip de fericire, cuvenită uman existenţei individuale.
Propagăm revendicări « subversive »?
Să ai talentul absolut anonim!
Oare ţelul intenţional ar accepta să ne facem suportabili semenilor ?
Să încerci să meriţi să fii iubit!
Muniţia a fost distribuită raţionalizat. Sînt prizonierul convenţionalelor expresii — întîiul inamic ireductibil. Subt ocupaţie, asupriţii ajung fără ocupaţie... asta era odinioară aspirata profesiune ideală, de individ bogat.
Vom fi egali?
1917
174
REPRESALII ÎMPOTRIVA PĂCII
Le-au tăiat nasturii la uniforme, le-au luat curelele şi bretelele pantalonilor. Cei condamnaţi (pentru refuzul de a mai folosi arme) urmează să fie executaţi exemplar! După tradiţionala pălmuire (pe amîndoi obrajii), trebuiesc să fie făcuţi de rîs prin ritual indecent grotesc. în faţa Morţii să-şi ţie în pumni izmenele sus, ca să nu le cază pe vine. Gestul pudic amuza superior pe gradaţii subalterni. Un majur exploda entuziasm irezistibil la spectacolul celor aliniaţi spre dezvelita executare, mărturisind demonstrativ că a observat la unii laşi cum buricele săltau de tremur, « ca un hohot vesel». Galeria obligatorie «tăcea şi ochea ». Comentariul verdictului adăuga compasiune pentru calificaţii «bestii de cartoafe nenorocite».
1917
175
MILA NU GÎNDEŞTE
Cate popă a luptat pe front pentru neomor?
Din cutia milelor, — lîngă orice masă de altar,
—	cucernicii propovăduiesc credincioşilor post, pomeni de patriarhale danii, sau mărunt subalterne ofrande, sfeterisite efectiv caritabil autenticilor calici în spitale şi temniţe. E o discreţie înduioşătoare în această ortodoxă necaritate, uzuală pînă Ia definitiva inexistenţă, în vreme ce clericalismul poartă, modest, odăjdii pîntecoase.
Nu degeaba titulatura îi consideră prea-laţi şi prea-fericiţi şi prea-sfinţi. Totul e cu prea-prea, în contul vieţii viitoare, scontînd contabilitate dublă — egoismul fericirii. Privilegii monahale oferă plasament iluzoriu jertfei credule. Popii nu spală picioarele săracilor, nici ale lor, decît în scripturi. Pedichiuriştii sînt mai utili. Popular, poporul le cîntă, într-o sîrbă, hora pedestră—raiul.
Viaţa viitoare a murit de mult!
1917
176
ARTA RĂZBOIULUI
Citeşti istoria cuceririlor din care nu a rămas nimic. Pentru săpătorul de tranşee puţin înseamnă o muchie de piatră găurită, regăsitul topor din preistoria anonimă. în fund de tranşee, litigii arheologice...
Parcurg adîncul pădurii. Prin desişul vegetal, în sfîrşit, altă privelişte. Buzelor verzi, gangrenate, — frunze din copacii mărginind drumul, — toamna le procură fardul de ruj.
Ce tîrfa seducătoare vremea care se strică! A dezbrăcat la nuiele pomii roditori. « Le ia aurul!» E întors anotimpul economic, prielnic războaielor. Antichitatea, după strînsul recoltelor, socotea oportună pornirea expediţiilor cu succes de pradă, în preliminar mituind pe zei. Omor de sezon, ţinînd ani de zile.
Inspiraţia glorioasă a rămas nemuritoare, fa-vorizînd vitejeşti masacre, încă din poezia străbunului cîntăreţ orb (el însuşi un mit), cu siguranţă cerşetor, desfăcînd* lauri la ospeţe, ca o ţigancă ghiocei în localuri de noapte. Reţin expresia universală: localuri de noapte— pretutindeni.
1918
* sau debitînd.
177
CAMUFLAJ ANTIBIOLOGIC
Mimetismul reflectă gîndul vietăţilor (inferioare). în faţa eventualităţii primejdiilor, materia a găsit, — simulat simulacru, — alibiul morţii. Viaţa se adaptează. Culoarea uniformelor e «inteligent» neutră—decor individual, fabricat şi purtat costum de serie. Nuanţă de şoarece sur, de excremente, de zare spălăcită.
« Război de uzură » — totul se înămoleşte. Destructiv durabil. Premeditat, se distruge totul pe trepte diferite, mărunţii, pregătind o pace ipocrită, infailibil provizorie, — consolaţie pentru învinşi.
1918
178
STUPIDĂ CONTRADICŢIE
Scopul vieţii fiind dragostea, trebuie să omori ca să-ţi afirmi existenţa?
1918
179
POST-SCRIPTUM NEÎNCĂPĂTOR
la dimensiuni poetice
Aflare departe de orice oraş: licuritul dimineţii livide cîntă infinit din muzicuţele ciocîrliilor. Pe linia întîia ostăşimea iese cu precauţii infime din pămînt, dezmorţindu-se. îşi face, în consensul simultan, nevoile deasupra şi se înapoiază precipitat în groapa comună, fără de care existenţa nu poate fi imaginată efectiv. Toţi se uită ulterior înapoi. Un nor se dizolvă în spaţiu, evocînd topirea de pe linguriţa cu şerbet de trandafir, din « Halima »> în paharul de cristal brumat. — Copilărie. — Doruri matinale. — Pregătiri de vizită medicală. — « Bun pentru front», — numai gîndul e bolnav, — normal. La operaţiile militare locale, secretul geografic e esenţial negativ întotdeauna: «să nu ştii unde nu te afli şi pe ce lume nu trăieşti».
1918
180
SPIRIT INVENTIV
Valuri zbîrcite, cît sînteţi de bătrine ritmuri! încerc să reţin din ritm clipa de linişte... dnd are să reflecte limpede cerul... din plumbul căruia poate că tehnicienii sofişti se vor preocupa să producă... gloanţe.
Material poetic... materia primă... Final pro-vocînd transmutaţiuni vrăjitoreşti. Economiştii, plafonînd producţia disponibilă, mobilizaţi să impună extragerea imaginarului, organizînd prelucrarea fantasticului pe o scară largă, imediat. Divaghez... patruzeci de grade... scară de serviciu... Să brevetăm imagini. Resursele prozaice vor fabrică ideal, — cel mai expeditiv exploziv.
1918
181
INSOMNIE
Tu, care n-ai încercat niciodată să dormi pe pămîntul gol fără ca să te scoli înţepenit, eşti capabil să realizezi acomodarea înăuntru, — la mică adîncime, — atuncea cînd nu mai ai nimic de aşteptat.
Cei care nu mai sînt veghează pentru noi, care venim la schimb. Asta se numeşte prezenţă de nespirit. Fantome împuţite... în definitiv, materia doarme... Pînă cînd? Şi visează realităţi dezgustătoare, ca să activeze într-un scop imprecis. Insomnie rebelă.
Scopul omorului scuză mijloacele umanitare.
1918
182
ÎNTREBARE LĂUNTRICĂ
«Prietenoasă moartea?» infernul vieţii (răspuns plătit în plumb).
alt glas
Iar şi iar cîriitul ciorilor...
Daca mai ţine prăpădul în neînţelesul lui complect, o să discernem, îmblînzită, stridenţa stăn-cuţelor şi a cloncanilor; vor apare modulaţii de recunoştinţă.
Sonorităţi de vremuri rupte. Cînd nu e ordine de bătaie, baţi cîmpii. Tot e ceva... Măcar să destrami un gînd destructiv.
Ce filolog va întocmi gramatica păsărească, şi un dicţionar pînă la CÎR?
184
PROIECTE INUTILE DE REFORMĂ
Dacă apucăm să ne întoarcem acasă... o să judecăm altfel? Avem alcătuite calendare după rotaţia astronomică, cronicăreşte consemnăm, în succesiv istoric, războaiele. Cînd, pentru răbojul vremii, vom aplica o datare mai satisfăcătoare, — legată de măsurătoarea dezagregărilor radiate,— chimicul va fi în corelaţie cu morala. Viitorul deschide perspective pentru distrugerea absolută. Tămîiem descompunerea! Principial, ar fi recomandabil să aplicăm realismului cotidian un gînd etern ideal: permanenţa nimicirii. Facerea lumii poate revizui datarea bisericească, dovedindu-se mult mai recentă... ca şi desfacerea materială, de vreme ce avem să ne reprezentăm timpul în creştere sau descreştere geometrică, pe date fi-zico-chimice, mult mai rapide decît astronomia, cu o numărătoare suprageometrică, de viteze deza-gregante. Suprem idealul e să stai pe loc; pentru nimic, e tot ce poate fi mai bun... Anii lui Matu-salem au fost săptămîni lunare? Să frînăm timpul — pe urmă îl readucem la grajd... Fiecare corp chimic are, pe scara densităţii, alt etalon al pulsaţiilor temporale.
Filozofie dezinteresată nu există.
1918
185
E PREA FRUMOS CA SĂ FIE REAL
Cînd nu vor mai fi pe rotundul şes al globului, nicăieri, antropofagi, robi, analfabeţi şi utopişti, vom căuta alte îndreptăţite asupriri pentru a justifica războiul ? — Rîzi dezarmat. — Vor fi proclamate, ca de obicei, stări excepţionale, spre a impune normei anormalul? Un «distingo» teologic va găsi scuze şi considerente logice sau economice pentru risipa nebună de vieţi anihilate ?
Aprobăm contradicţia. Ne tocmim juridic pe condiţiile în care tolerăm intolerabilul. Concesia în materie de asasinat nu schimbă rezervele cinice, la mereu repetate vivisecţii în popoare.
Abuz de discutabil.
Sînt încă laş în faţa adevărului, neputincios.
1919
ARGUMENTE EXCLUSE VEŞNIC
La optsprezece ani: încorporare, — spre a face faţă dezacordului la care sînt de acord mature popoare beligerante. Milioane de tineri, în acelaşi liman nevîrstnic al netrăirii, sfîrşesc violent existenţa, — suprimaţi reciproc, — creînd suprimări. Gt ne lipseşte conştient scopul definit al prezenţei noastre planetare, delimităm hotare provizorii frontului, aducînd jertfe unui scop căruia preponderenţii nu îi vor cuprinde nicicînd înţelesul. După ce vor fi demobilizate, trupele care au ucis se vor întoarce (glorioase sau învinse) la vatră, va începe şomajul, indiferent de afişajul reclamelor şi recla'maţiilor electorale, inflaţia idealismului...
Omenirea a împrospătat ancestralul instinctelor. Intensificare de progres cu acces, garantat biologic viitorului, spre degenerare.
Impulsul ucigaş se transmite ereditar.
1920
187
LACRIMI
Pare că vîntul îşi plimbă degetele încet prin firele de iarbă, să adoarmă pămîntul, cu toate frămîntările din creştetul lui.
Troiţele strîmbe, acoperite cu pălărie de şindrilă, arată asemeni unor ciuperci veninoase, deschizînd umbrfcle subt pădure, în urma ploilor vechi.
Cînd şi dnd, un fior lung trece prin fruntea copacului bătrin, încremenit cu gesticulare de actor provincial jucînd anosta tragedie. Pe braţe i se răsucesc frunzele, arătindu-şi fiecare, jucătoare, pîntecul argintiu.
La marginea unui şanţ, înşirate milităreşte, sînt mormintele celor fără de mormînt. E singura amintire a războiului. — Crucile, toate la fel, din lemne frînte, pomenind vieţi frînte, departe în timp, cine ştie unde...
Dar pentru sufletele celor ce nu au odihnă
—	nu pentru ele ? — ciocănitoarea, pătată cu stropi bruni, bate acuma toaca în trunchiul copacului.
Uite-o, bate tocmai în dreptul locului unde ar trebui să fie inimă.
188
ERZAŢURI ŞI RECUZITE
Soţia lui Macbeth îşi spală mîinile zadarnic, după crimă, cu apa oceanelor imaginare. La teatru te înfiorează crăiasa vanitos obsedată de crimă. Scena înduioşează publicul.
Teatrul războiului are alte resurse igienic profilactice. A reuşit, prin intelectuali savanţi, să fabrice săpun care curăţă, — extras din untura umană, — fierbînd, în cazane antinaţionale, cadavre argumentate pe ambiţii de glorie.
1944
189
CEAS DE TOAMNĂ
...înserare grăbită, peste dealuri umbrite de arătură, peste vii culese, peste codri mari, însîn-gerează apusul. Tăceri adînci, încremenind prin ceruri cu frunze care par de aur scuturîndu-se pe noroaiele drumurilor, unde carele, tînguind din osii, duc uriaşe încărcături, de lemne şi vreascuri, spre iarnă.
Iată că au trecut pasările şi florile... s-au mărit zările prin scuturarea ramurilor, peste lîncede depărtările zilei micşorate...
Un picior de lemn, cîştigat din război, calcă apăsat de-a lungul brazdei cleioase, şi din fiece pas înfipt fără talpă, ci numai prin cîrje săritoare, sădeşte. Porumbul auriu e, astfel, încredinţat brazdei, în primăvară. Ce mînie încredinţa piciorul de lemn brazdei triste?
Amintirea acestui ceas de toamnă stăruie. Văd şi acum jumătatea de om sărind pe singurul picior, de-a lungul arăturilor, şi contribuind tăcut la lucrarea viitoarelor răzoare, în vederea unei recolte cu belşug din munca încredinţată vremurilor de secetă şi furtună, de invalidul activ.
190
Era singur în cîmpul ce se întuneca pînă în hotare depărtate, unde aştepta, răsturnat, un plug fără boi, sfîrşitul şchiopătării...
Topit în zări, soarele scăpătase. Pe tot cuprinsul, numai într-o răsură de măceş ghimpat, tremurau sîngerări, care, pe urmă, • şi ele s-au înegrit. Toamna trecea mai departe...
191
EU CARE NU SÎNT
In una din zilele care nu mai aveau nici număr, nici nume, cantonam într-un sat cucerit. Eram atît de osteniţi, încît gesturile, — porunci ale vieţii pe care nu e voie să le gîndeşti, — deveneau îndeplinite în alte daţi, ca pentru întotdeauna, de mii şi mii de făpturi omeneşti.
Dar în satul al cărui nume nici nu m-am ostenit să-l aflu, căutîndu-mi numai locul cel mai bun pentru un culcuş de vită, o nelinişte ciudată mă cuprinse, simţind că toţi locuitorii mă privesc altfel decît pe camarazii mei, ba încă, făcîndu-şi tainice semne, aşteptând să îi înţeleg complice.
Îmbrîncind gloata lor, făcîndu-şi loc prin mulţimea de umbre şi de chipuri menite uitării, se năpusti spre mine o bătrînă. Sufla greu şi mă cercetă supărător de lung, îngînînd:
—	Sînt obrajii tăi... e fruntea ta... e gura ta... sînt semnele tale... e portul tău... eşti întocmai tu... vino la maica ta!
Şi m-a zmuls cu sila din mulţimea care mă privea cînd pe mine, cînd pe bătrînă, împrăştiind îngrijorarea ce o simt sufletele celor fără nume( compătimind o neghiobie.
Urcînd pe drumul anevoios, priveam părul ei, alb ca zăpada, răscolit de vînt; faţa ei, întoarsă îngrijorat spre mine, zbîrcită ca un bulgăre de glod uscat, gata să se prăfuiască, mă obseda.
192
Am spus în gînd «zăpadă şi pămînt», apropiind-o, în asemănare, cu drumul pe care luna se aşternuse.
Din cînd în cînd, mersul ei, zorit, oprea, aşteptîndu-mă, îndemnîndu-mă să merg, cu acea privire mută pe care o au fiarele din codru rînd îşi mînă puii către vizuină.
Era o zurlie: mă crezuse un copil al ei, pe care îl luase războiul spre depărtările soartei. Cum poate să se înşele o mamă atît de cumplit?! înaltă ţară, un om fusese eu, în acelaşi timp cu mine?
Eram atît de obosit... Scosei din buzunar o basma vărgată, să-mi şterg pulberea ce îmi lăcrima ochii. Bătrînă, în chip firesc, îşi dezlegă de la gît un petec din acelaşi fel de pînză. Oare îmi culesesem batista mea de pe un dmp de luptă, sau o cumpărasem din acelaşi târg, sau o aveam de acasă, de la ai mei? Sînt atîtea pînze ce trebuie să fie la fel — nu ar fi însemnat nimic, faţă de toată acea gloată de oameni care mă recunoşteau dintr-o-dată pe mine, unde n-am fost niciodată!
Am intrat în locuinţa strimtă şi îngustă. O sărăcie de mormînt. Bătrînă, dînd din umeri, ţinea morţiş să mă lămurească:
—	Nu-ţi mai aduci aminte? Nu face nimic.
Abia după ce îngînă de zece ori acelaşi gînd, conteni clătinarea capului. Un plîns vechi îi lăsase, dinspre ochii adinei spre mustăţile băbeşti, poteci lucioase, ca dîrele pe care le fac melcii lunecînd în ţărînă. Pe urmă aprinse candela, sărutând icoana neagră. (Mulţumea lui Dumnezeu «că nu m-am schimbat deloc ».) Apoi a scos dintr-o ascunzătoare
193=.
pîine, lapte, mere, îmbiindu-mi-le ca pe nişte comori, şi s-a suit în pod, de a tăiat singura pasăre pe care o avea: un cocoş negru — ospăţ de praznic.
—	Merinde pentru drum...
Arăta cu mîna depărtarea drumului, şi îmi aminteam de pasările negre, ce se jertfeau, în vechime, pentru cei ce ajung la iad.
Ochii mei au prins ochii ei. Ne-am uitat în neştire, unul la altul, eu căutînd să-i văd nebunia, ea sigură că mă dovedeşte neschimbat. Mi-am întors .privirea spre geamul murdar, spre noaptea de frig. în cer măturau, cînd şi cînd, iluminările proiectoarelor. Auzeam, cumpănite în chibzuială, detunăturile postului îndepărtat, care continua «foc rar». Ochii ei însă îşi alegeau din mine amintiri, le zmulgeau din nefiinţă. Pe urmă, mîinile ei mari, greoaie, reumatice, au găsit o hîrtie îndoliată şi au rupt-o mărunt. O mîndrie pentru bătrînă faptul că nu am izbutit să-mi citesc numele pe actul decesului meu... Petecele de hîrtie au căzut în foc. Pe unul am văzut imprimat desenul banal: ţeasta cu oasele încrucişate...
Ceţoasă, plină de stafii, se înălţa dimineaţa. Întîia rază ne-a dezmorţit ca pe două stane. Lumina soarelui roşu izbi peretele, străfulgerind o poză în care eram eu, fotografiat într-un tîrg unde n-am fost nicicînd...
Semnalul plecării grăbi despărţirea. Bătrîna deschise uşa. îşi stăpînea durerea împăcată...
Pe urmă au fost iar zile după zile, fără număr, fară nume. Retrageri şi înaintări perindau miile
194
de oameni uniformi, dar atît de osebiţi fiecare. Satele ardeau şi se ştergeau de pe hartă. Amintiri
pîlpîiau şi se stingeau.
Grăbiţi, noi urmam aceeaşi viaţă scrisă
dinainte, o dată, sau de două ori, sau nesfîrşit...
PERPETUE CONCESII OPORTUNISTE
Arc de triumf: vast portal de paradă pentru promenada gloriilor înhumate. Provizorat static,, utilizat la defilări în care spectatorii aduşi se bucură contempllnd trufia dinamizată în cai-putere.
Statuează circulaţia printr-un impediment obstructiv, ocolit pe dreapta de limuzine, permanenţă ornamentală, chiar cînd e de prost-gust plastic. Loc rezervat pentru afişaj istoric.
Din cimitire să facem grădini de pomet. Să răsădim pomul cunoştinţei (altoit) pentru pace.
1928
196
BOUL-DOMNULUI
Albă, hîrtia îşi aştepta slovele, cînd iată că o picătură de sînge, scrisă mărunt, cu puncte în care sînt litere de taină, încondeiate de natură, a început, liniştit, să se plimbe ca într-o uriaşă grădină, pe cîmpul sortit scrisului. Am luat o sticlă măritoare şi contemplu, prin lintea cleştarului, lighioana mitului, dimensionînd-o, din bob pe care îl înviază raza soarelui, într-o dihanie spăi-mîntătoare. Şi după ce, pe piscul din cornul hîrtiei, s-a despicat deschizînd aripi, luînd-o spre «într-acolo unde va fi dragostea », am rămas urmărind, peste vechi înduioşări, vedenia. Grăuntele ei de vietate înfăţişase, crescut în desfacerea razelor, imaginea cumplită a unui tanc zburător.
Spinarea, — rotundă cupolă, blindaj smălţuit să înşele privirile duşmanului; maşina vie îşi păstra ascuns, ferit dedesubt, mecanismul de locomoţiune, adaptat tuturor accidentelor de teren, suişul pe un fir de iarbă întrecînd în greutate o ridicare peste trunchiuri de copaci, prin abrupte masivuri forestiere.
Toate aceste desăvîrşiri, înarmate cu ţevi de antene şi cleşte sfărîmătoare de obstacole, manevrau, ajutate de aripi.
Aş adăuga că m-am ferit să o reţin pe mînă, să nu lase suc usturător, — altă armă folosită în luptă. Nimic nu va fi nou, toată genialitatea ome-
197
nească neputînd să creeze decît copiile altor forme, de mult folosite în natură. După învăţătura cerută pasărilor şi dobitoacelor, nu cumva ne însuşim structura insectelor? Mii de savanţi, în laboratoare, cu neostenit ideal, se străduiesc să inventeze omor mai josnic...
Şi dacă soare nou va aduce, pe masa unde ei lucrează planuri secrete, făptura care m-a vizitat, au să se cufunde în calcule complicate de formule, pentru găsirea aplicaţiilor, aplicînd cu bucurie, mai departe, principii pe care le-au demonstrat broasca-ţestoasă, omida şi atîtea alte meschine vieţi inferioare.
Dar poate că savanţii nu vor fi tocmai la celălalt capăt al unei înţelegeri ce, peste gînduri ucigaşe, desprinde simţ plăpînd reînvierilor blînde, omeniei, în libertate.
PROPORŢIA ÎN CARE NU VREM SĂ UZĂM DE VIAŢĂ
Pămîntul nostru, pentru alte înălţimi, nu-i nici măcar stea. Dacă ne-am da mai puţină importanţă, ar fi mai puţine crime inutile. Să predăm cosmografia în legătură cu schizofrenia măcar acelora care îşi asumă rol de conducători, pînă ce nu apucă parveniţii zeloşi să fericească disciplinat naţiunile. Fădnd istorie, — în particule de cosmos, — am cîştiga bun-simţul disproporţiei, fară să răs-turnăm dimensiunile, restabilind distanţele şi ex-tirpînd scopurile zădărniciei distructive.
1941
199
APORTUL INTELIGENŢELOR GENIALE
Război total! Singura soluţie! De la pompa care stropeşte în piatră-vînătă mana viţei-de-vie
—	aplicaţia aruncătoarelor de foc prăjind adversari în tranşee. Divinizat, furtul lui Prometeu duce stupida perfecţie către utilitarism inutilizabil. Gestul eternizat în monumente eroice e pregîndit la insecte caustice (vezi furnicile). Qţiva savanţi, subvenţionaţi de consorţii financiare, au să studieze altruist investiţii rentabile nimicirii.
Sînt cerute concesii pentru exploatarea deşeurilor umane, în vederea unei recondiţionate raţionalizări iraţionale.
Poeţii au premers, cîntînd grîul crescut viguros din brazda morţilor — producţie pietrificată sculptural, pentru stimularea pornirii ucigaşe, întrupată trupelor alegoric.
Iată un « vers gri» extirpat de cîte ori uzează materia cenuşie.
Un academician olog, filolog sau fitolog, a primit mandat să studieze ce putem învăţa de la ruginitele ploşniţe. Din tainele creaţiunii să discernem inedite calităţi aplicabile nouă, urmărind distrugerea şi identificarea semenilor superiori.
Cuvintele păstrează ecouri goale...
1942
200
ROZE METAMORFOZE
Flăcări alergau jucînd deasupra tăciunilor din vatra soldăţească. Coceam porumbi furaţi. Ce simplu şi magnific se desface ritmul căldurii solare, dndva captată de o ghindă, apoi acumulată creştere inelară in lemnul ajuns buştean, timp care a fost doborît, destinat să se dezagrege jăratic, restituind tezaurizarea rezervelor solare. Viaţa citită în transmiterea focului devine un fenomen infinit de pur. Adevăratele nestemate ţin cald o bucată de vreme... şi trec... stingîndu-se în frumuseţe absolută. De ce trebuie să rămînă cenuşă la urmă?
ASPECTE TRANZITORII
Rînjet fără buze...
Privire absentă...
Gol fără ochi...
Lumină de putregai...
Ce repede curge existenţa, ca să devie brazdă... îngrăşămînt agricol...
... Utilul absurd, pe circuit închis, continuu voiaj interplanetar...
202
DEFETISM DE ŢINTAŞ
Notez gestul resemnat al bovinelor înlăcrimate, îngenunchind la abator. Vînătoreşte, am descoperit locul de pîndă al pasărilor de noapte,
—	o stîncă văruită de excremente cîlţoase, — unde vegheau ochi fosforescenţi. Am căutat (dar nu intra în vers) să urmăresc zborul diminuat, pînă ce a ajuns punct ortografic: ciocîrlia atinsă de o singură alică, pedepsită precis de vînătoreasca dibăcie fără scop, înălţîndu-se, reflex vertical, spre soare. (Cred că mai zbura, chiar după ce de mult era fizic moartă.) Azi-dimineaţă am descoperit în cimitir un trandafir ud de lacrimi (desigur, înroşit din plîns mult, toată noaptea). îmi amintesc a fi citit undeva că la abatoarele civilizate se aplică, pentru executare, vitelor, un cartuş în ceafă. E mai practic şi mai uman, adăuga comentariul. Dar animalele continuă să aibă presimt... Menajamentul e inutil.
NEPREGĂTIRI PREMEDITATE DUIOS
De cîte ori nu am învăţat nimic la lecţia războaielor, istoria se repetă.
204
TABULA RASA
Vîntul da din măturile pomilor, prin cer murdar de toamnă, de-a lungul şoselei stricate, într-o grădină, a popii, toate florile tremurau, pornite pe du-te-vino statornic. Simbol transplantat. Zbîrnîitul sîrmelor de telefon evoca, la rece, un zvon de albine. Potaia, lipăind mocirla şanţului de argint, consuma reflexul. (Am divagat şirul însemnărilor întrerupte...) M-am împiedicat într-o spirală de sîrmă. Să întregesc minţind? Ştiu că suprim esenţialul în corolarul notaţiilor, de teama ochilor răuvoitori. E tragic să nu mai poţi da sigur ce a fost gîndul tău, fiindcă n-ai izbutit să-l precizezi atunci, în faţa locului. Mărturia rămîne fără dovadă. E drept că atîtea alte pagini au intrat în foc, de vii, pentru totdeauna. Cu alt înţeles, joc aceleaşi cuvinte, pe alt portativ al rîndurilor din crîmpeiul frazei: «Intrat în foc pentru totdeauna».
205
CARTEA PĂCII
Din caietul fratelui meu ■ Ctntecele saldatului prest • Cerul deschis
SIMPLĂ ADNOTAŢIUNE LĂMURITOARE
Mănunchiul versurilor împotriva războiului, — carte din cartea de poezie, — cuprinde un aspru material omenesc cules în primul război mondial, însemnări dintr-un autentic carnet de luptă al unui frate bun. —Numele lui a figurat, odată, pe lista oficială a răniţilor ; materialul brut mi l-a încredinţat la întoarcere, cu dorinţa expresă ca să-l folosesc în lupta socială. — Am cules din scrisul lui, cum ai ridica o armă de pe cîmp, la înaintare. Cartea, în alcătuirea ei actuală, cuprinde multe amintiri directe, începînd din 1913, unele — însuşite, reluate şi desăvîrşite subt experienţa anilor, altele — pe care le-am trăit, de bunăvoie, abia alături de trupele care sfîrşeau al doilea război mondial, luptînd pentru eliberarea omenirii.
Am %muls de pretutindenea, ca orice scriitor, materialul sîngerat de viaţa celor mulţi, alcătuind cartea, plumbul literei de tipar înlocuind pe al gloanţelor, pentru ţinta înaltă, — fără să am certitudinea că am răsturnat becisnicul baraj, împlîntîndpe creastă flamura adevărului. în epoca nedreaptă, în care am trăit prea mult, i^bînda nu era corolarul înaltelor aspiraţii
209
morale, bestialitatea civilizaţiei barată pe rapt, pe forţa celor avuţi, valorificîndu-şi prin viclenie distrugătoare asuprirea. La dimineaţa unei noi omeniri, închin aceste versuri frînte, ca nişte arme ale păcii, pe cîmpia unde am rătăcit între gherganele fără nume şi depănatele gheme de sîrmă ghimpată. închin cîntecele fără glas celor căluţi; de pe şanţul lor am cules flori rănite în cuvinte, ca să le aştern pe gropi, într-o pomenire ce nu lor le foloseşte...
Cartea Păcii te cheamă, cititorule, să te îndrumi prin meleagurile anilor bătrîni, — peste brazda care se zguduie subt tractoare; să nu uiţi lanul celor seceraţi la pragul majoratului, cînd victimele nici nu apucaseră să întrezărească tîlcul de urgie, nici ţinta prăpădului.
Leapădă-te de otrăvitoarele minciuni îndătinate în toate ţările unde se mai propovăduieşte ura împotriva semenilor, osebindu-i pe culoarea feţei, pe grai, pe întâietate băştinaşă, sau credinţă. Tu, om de mîine, luptă cu gîndul din fiecare %i împotriva oricărei asupriri, propovăduind libertatea gîndului în tot ce poate înălţa pe om deasupra animalităţii lacome. Fii trea^ f Alcătuieşte-ţi o conştiinţă proprie, pentru ca singur să te aperi împotriva prejudecăţilor îndătinate, stîrpind din tine, ori de cîte ori se trezeşte, surprinsul instinct de barbarie asupritoare, străduieşte să depistezi recidiva pornirilor de obscurantism. I^bînda ta e menită să depăşească pretutindeni tembelismul sforăitor.
Scrisul devine bunul tutulor, într-o necontenită întrecere pe care o desăvîrşeşte fiecare cititor, adăugind ndreptări textului. Nu te feri să dezrădăcinezi şi să pliveşti chiar şi aceste rînduri, pentru o pîine
2 10
fără de neghină, la care are îndreptăţire munca fiecărui, în viaţă şi carte.
Adevărurile nu se declamă; totuşi, din ele străluce izbăvitoare şi se transmite, în înţelegere, lumina din care ia lumină om pentru om.
La capătul îndelungatei strădanii, credinţa mea în lupta pentru pace a jertfit silinţele în rîvna unei împliniri pe care întîiul sînt să o recunosc încărcată de lipsuri neguroase. Am o singură mîngîiere: alţii vor înainta mai lucizi. Gîndurile desprinse îşi au propriul lor z)>or. Foile mele cad întîrziate, dăruind putere roditoare primăverilor, pentru o lume nouă, belşugul ştiinţei înflorind cu miracole reale viaţa materiei.
Cartea Păcii, prin cîntecele eiurîte, rămîne, — abia silinţă neînsemnată în cuprinderea pămînteană, — la marginea nivelatelor morminte ostăşeşti, pe drumul pulbere, lîngă care au trecut marile rătăciri în cruciade, inchiz)ţii şi robiri mondiale, din vremea cînd omul duşmănea pe om asuprindu-l, cînd paşnica întrecere creatoare nu izbutise să înalţe, din fiecare muritor, simţămintele frăţeşti de inimoasă bună înţelegere solidară, pentru dreptăţirea tutulor la făurirea desăvîrşirii umane.
Dar asta se înţelege de la sine, fără explicaţii suplimentare.
ADRIAN MANIU
în ajunul anului 1965
...VREM BUNĂ PACE...
Scrisoarea III
i
:;.jÎ
î
I
i
II
CÎNTEC DE JALE
Biet suflet, unde mai rătăceşti? ^ E altă lume în flori şi stele, ^ sau în vecie sfîrşit regăseşti? ^ E altă viaţă fără de moarte, ^ ori şi a noastră-i doar vis smintit, ^ în ăst zadarnic mai departe?
Cînd frumuseţea se stinge-n pămînt, ^ chiar crezul sfînt e pîngărire, ^ dînd nefiinţei dez-legămînt.
Dezamăgire sau nemurire?
Tu ne-ai minţit, dumnezeire, dînd biruinţa doar în mormînt.
215
CU FRUNTEA ÎN MÎNĂ
Cu fruntea în mînă, ^ cu gîndul la tine, r-' ascult ca freamăt rece de izvor povestea care a rămas trecutului, ^ în toamna grea, tirzie, ^ desfrunzind destine, <-'• plutind mireasma-nfri-gurată, ' reavănă, deschisă-n brazda lutului.
Cad amintiri, ^ vorbe zburate, ^ singurătăţi, în joc de fluturi, din nemărturisiri nevinovate; ce flori de vis, în toamna amintirilor din primăveri de pace, fluturi?...
Coboară, ^ negru fulguind, amărăciunea liniştită...
Poarta pustie se deschide nimănui, ^ bătîn-du-se-n prăpădul frunzei din grădina părăsită, ritmat trîntită peste goale aşteptări...
Palidă, luna trece goală prin cămaşa norului, spre nalte depărtări.
E dat ca numai suferinţă să ne fie ^ mai departe ^ fiecare clipă?.Răspunde dorului, tu, floare, osîndită fără de scăpare, ^ supusă în mănunchiuri la decapitare fără vină!
Erai frumoasă... ^ De aceea ai şi fost tăiată de pe frageda tulpină.
216
Iar tu, tîrzie pasăre rătăcitoare, tot pentru vina din atrăgătoarea neprihană ' eşti pîndită şi lovită în aripă, ^ fără de cruţare, atuncea cînd ' din tine cîntecul cheamă o limpede înduioşare.
O teamă de necunoscut se-mpotriveşte visului, dintotdeauna vrînd desăvîrşirea s-o înfrunte:	oţelul	negru	ne	va răsădi un sîmbure
de plumb în frunte... /— chiar dacă ramuri albăstrii mai bat sub tîmple...
Şi altceva mai bun —' nu poate să se-ntîmple.
MOARTEA ÎN PRIMĂVARĂ
«Cimp ui înflorit Cine l-a cosit ?»
Cintec fără nume
Pe tărîm, la margine de lume, deasupra ţinuturilor pustiite, unde toate drumurile omeneşti încetaseră, de mult pierdute... spinări de balauri împietriseră, tîrînd păduri ruginite —- spre vămile cerului,peste nori, — plumburii căzute.
Munţi cărunţi, munţi albaştri încheiau horă zările. ^ Nu mai era zi, nici noapte, în amurgit de tăcere năpădit; tărîmuri străvechi desfăceau, săpate valuri, depărtările, dar, în inima înălţimilor, un plai, rai, ^ scînteia înflorit.
Cuprins de neaşteptată podoabă: stele şi potire legănau tulpinele, stropi de sînge, de lapte, de cer, luînd fiinţă de frumuseţe; ^ prin mireasmă de ceară zumzeau cobzînd albinele; locul lin pîlpîia, întrecînd o seninătate de tristeţe.
Flori fără nume, obraji de iubite şi copii,
ochi adînci, guri fragede, mîini străvezii, suflete deschise, ^ avînturi mîndre, nevinovăţii, ^ din bolovănoasa ţărînă izbucnite vise.
218
Deodat’, presimţul umbrei: /^unda revărsa fior.
Nemişcat, plaiul încearcă să fugă, cu toate capetele închinate, ^ apoi, roi de fluturi pîlpîiau să pornească zbor. ^ Slava se mohorîse pe rîpi vînăt îngheţate.
Vîntul îmbrîncea spre lan o mogîldă cu ani fără număr. Din ce mormînt de bordei cuteza pămîntia să se ridice? ^ Răzeaşa purta namilă de coasă pe umăr; prin cămaşa cenuşată se-m-pungea schelăria de ciolane şi arşice.
Gresia ciocăni, tocînd ascuţire, oţelul tocit.
Răspicat răsunet tremură prin vecernie, frînt pe adîncimi; umbra din marginea lanului, de la stînga-naintînd hîrşîit, ^ culca-n întunecime rourate lumini.
Ştirbă, bărbia muşca marama pe faţă-nfăşată. ^ Nu se ghicea licărind privirea adîncită, subt ţeastă. Trup colţuros tremura opintire din şold avîntată, ^ tăişul în şuier trecea, spintecînd negu-rarea albastră.
Vădana rîdea zgîlţîit, retezînd noptat primăvara. ^ Cînd şi cînd, peste munţi, vremea rea scăpărînd duduia. Vraja din coşul de coaste străbătînd clătinată povara,' putreda licărire, fre-mătînd verzui, o stingea.
219
Rea sîrguinţă creştea, prin pajiştea greu sfîr-tecată. ^ Gemeau în văzduh vestejiri, nimicirei fără zăbavă. Dar, la sfîrşitul tîrziu, o mînă-păianjen, spurcată» spre plosca lunii de aur, urca în cerul de slavă.
►
SE JUCA O UMBRĂ..
Sfioasă mogîldeaţă, umbră în culoarea miriştii, pornise-a se juca de-a berbeleaca tontului, pe clar de lună, ^ vitejindu-se că nimeni n-o să vadă. Sălta, cu lungi urechi date pe spate, ^ tăvălind, prin pulberi de cenuşe, burta, albă, floare de zăpadă, ^ mai mare dragul! zbenguindu-se pe-a nimănui livadă moşie de pustie, răsădită cu toţi morţii frontului.
Soldat şi iepure fricos...
Cu ochii-n ochi, ne-am adîncit privirea.
Şi dobitocul, fără glas, ca pentru înţeles de fabulă, a ispitit duios:
«Măi omule, ^ de ce-ţi asmuţi fără folos pornirea? Nu simţi cu cît mai dulce decît orice morcov este pacea? ^ De ce nu-ngădui altora trăirea, cînd tot aşa şi tu, faţă de alţii, poţi ajunge ţintă, cîndva, de-ndată ce, din întâmplare, către tine omul s-ar uita?»
într-un tîrziu, cînd luna, aruncînd deochiul, arginteşte firea, ^ în rea privelişte, de dincolo, duşmanul ne vînâ.
Tîrzie, noaptea albăstrea de viorea, pînă-n adînc de veşnicie. Na!
221
încetinată, vietatea aştepta.
Pierzania o deştepta...
Cine l-a pus, pentru sfîrşit, atîta de aproape să îmi vie?
Neghiob, tiptil s-a furişat, încrezător; /-' eu l-am lăsat să-nainteze-n avîntarea lui nebună prin înflorite smoacele de muşeţel, ^ pînă-mi ajunse, la cătare, în apropiere bună, pe buza unei brazde, ^ unde-1 năucise străveziul clar de lună...
Tranc!
L-a şi dat de-a tumba glonţul de oţel. ^ în pocnet, dobitocul răsturnat, zbătînd un fugărit pe loc, a-nţepenit.
Apoi, tăcerea s-a lăsat...	Căscare de
pustiu spăimîntătoare, ^ pe hîrtoape,duşmănos, urîtul <-> s-a lăţit.
Elev prostuţ, ce vrea s-arate cum că ştie lecţia r~> şi îşi ridică două degete, ^ aşa îmi apăruse urecheatul nătărău nainte, —- cînd, încrezut, dăduse buzna din hîrtoape.
Tot încă nu m-am dumirit:De ce la ceasul rău, fără sfială, ispititor trecu, pe lingă oameni răi, atîta de aproape?
HOLERICUL DIN CÎMPIE
Doi fluturi, alipiţi în dragoste neruşinată, fîl-fîiră deasupra unghiilor albastre, ocolind o clipă pumnul,galbena brînduşă, toamnelor deschis, apoi clipiră pe deasupra ochilor uscaţi ^ pupile teme,-n care nu se oglindiră; pe urmă se pier-dură-n ceruri...
...Vis.
înăbuşită, ziua apăsa,	de ploaie...
Pe mortul proaspăt se suiau şi coborau convoaie de furnici; ca dintr-o peşteră, din gura lui uscată alergau, ^ în du-te-vino, ' lucrătoare transportînd gunoaie.	Subt ceafă, harnicii
soboli, ^ activînd misiunea unor pionieri genişti, îl înghionteau, să-i potrivească,-n chip de pernă, muşuroaie, —' iară deasupră-i patrulau, ^ evo-luînd în cercetase joacă, escadroane- zăbăuce, ^ insolentele lăcuste mici, —- sărind ca boabele dintr-o păstaie, —' prin dogoreala verii secetos răscoapte.
Un plop de veghe, uriaş, rămas pe o poziţie de înălţime, ^ se închina şi fremăta ritual pentru vecernie, neliniştit, . agale înclinînd mătănii de cascade verzi, în care stolul vrăbiilor îşi
223
continua taifasul clevetirilor vulgare, cu veseliri gîlcevitoare, ciripind asurzitoarele gargare.
înfrigurare de-ntuneric,subt manta de umbră uniformă, s-a lungit.
Mortul se refugiase în indiferenta izolare, ca într-o dezertare din realitate, retrăgîndu-se în el, cu deznădejde înrăit, înmărmurindu-se-n singurătate.
Şi, dintr-odată, rece, negru, plouă.
Un fulger taie bezna pămînteană-n două.
ÎNTUNECARE
Dacă mai plouă-n şanţul nostru întruna, toţi şobolanii au să se înece...
E toamnă.
Vîntul, plescăind pe foi de cort, cu zloată întărit, a scorojit nămolul rece. ^ Nori de mocirlă duc la-ngropăciune luna.
O mitralieră plimbă tocălia,-n dispersare, pe întreagă valea, ^ ca nu cumva cu viaţă, din a plumbului însămînţări, vre un întîrziat să scape; ^ zoios, îşi curge cerul, nesfîrşit, ca din gamele de-aluminiu, jalea, ^ pe cei înmormîntaţi de vii, sau pe aproape.
Ca din senin, ^ fără de rost, ^ altminteri stea, un foc de armă a clipit departe.
Efrig, — şi udul ploii nu o să mai stea... Nu poţi aprinde foc din mucezite frunze moarte...
Pe-aicea n-a rămas decît atît: ^ gol de pămînt, săpat în pîlnii, cununat cu ghimpi în sîrmă ;
mizerie din toate bogăţiile ce,-n plată pe idealuri sfinte, de răsplată sînt, ^ alcătuind eternul « obiectiv »,	-	în	care tunuri « subiective »„
rîmătoare, ^ cu învierşunare dîrmă.
225
Treceau ieri noapte, revenind din pribegie, escadrile de cocori.
Hei! Dracu ştie cine dintre cei de jos se va întoarce vreodat-acasă! ^ Aici e-atîta de obişnuit să mori! ^ înalţă fruntea:	un trăgaci,
de dincolo, răspuns nivelator apasă.
Acum, z-' tot gîndul, în abrutizare, nu mai poate să cuprindă decît, intrată-n sînge,
teama frigului şi ploaia,' pe spinări în şerpuit pătrunzătoare, ^ tot mai rea. De-aseară, apele, în creştere, băltoace-n troace dau să-ntindă.
Dar chinul cel mai aprig e că nu-s în stare să rechem, de nicăieri, iubirea mea.
DOI CAMARAZI
Uşor rănitul tîrîia în circă pe un greu rănit. Cerul era, de sînge, pînă-n slavă cătrănit.
«Frate, gemea sfîrşitul, mi-a fost scris să mor.» Pieziş pe ceruri se trăgea o pătură de nor.
«Răbdare, frate», da-ndemn brancardierul. Greu ferecat în noapte, se-nchisese cerul.
«Stai, am intrat în beznă, cîmpul e minat!» Cu fulgere, furtuna rece a străluminat.
«Fugi cît e vreme, să nu vadă a pustie doi. » Un giulgiu lăsa ropot potopit, de ploi.
«Te mîntui singur, că, oricum, tot mor.» Se căţelise noaptea cu alb din proiector.
«Porneşti pe burtă... se întoarce unul.» Le-a dat răspuns, de nimicire laolaltă, tunul l
1918
227
PĂMÎNTUL FĂGĂDUINŢEI
Pămînt făgădviit, ^ la fiecare nepredat te-ai dat; pe ţară s-au lăţit, păragine, atîtea cimitire, —- cît s-a-mproprietărit adînc a morţilor oştire.
Fii blestemat, pămîntule, ^ fii pentru totdeauna blestemat! Că fată cruce, fără nici o milă z-' ai înghiţit în foametea ta neagră pe nenumăraţii fraţi soldaţi ce putrezesc de-a valma îngropaţi, ^ înghesuindu-şi năzuinţa lor umilă; ^ doar cimitirul fără de hotar se-ntinde otova, de la movilă la movilă, —' din Dunăre şi pînă la Catpaţi.
Floare de foc, mac roşu, sîngerat, pe plai» te scutură, —' că,-n ofilire, vremea neîndurătoare ^ multplăpînda frumuseţe fără de folos, întrece; ^ iar tu, pămînt, pe totdeauna nesătul, te-ngraşă, um-flă-ţi să-ţi plesnească burta rece, că doar pentru mormînt, în parte, fiecăruia te dai.
228
FIAT LUX
Lin, cîmpul cîntă clinchet din mii de cio-cîrlii...
De neguri, roua plînge...
Cele din urmă stele...
S-a descărcat o armă. ^ Foc rătăcit pîrli.
Zori violete sună prin trîmbiţi de zorele.
Pieziş, nori urcă oblic, ^ topindu-se-n lumină.
Departe: —' şanţuri sparte,	glod sterp,
păscut de-o turmă...
Pe măgura cocoaşe de oase,	lîngă mină,
subt vechiul punct strategic, —' clintindu-se la urmă,	prea îmbuibat de hoituri,	pleşuvul
şoim stîrvar, ^ dînd palme-ntunecimei, planor imens /-» se-nalţă, ^ bătînd greoi din âripi, spre cer fără hotar.
O zi începe proaspăt...
«Mîrlanii» se descalţă.
229
CÎND ŞTIU..
Cînd ştiu că peste front e casa mea, dar nu ştiu dacă cineva în viaţă-mi este, îmi pare tot măcelul, ce se prelungeşte fără noimă, searbădă poveste, o născocire de urît, vis amărît, de care, fiecare, fără apărare, se temea.
I
Greu apăsată, zarea zvîrle naltele havuze de pămînt. Cînd răscolim pînă acolo, sau şi mai departe, ^ e dat vreodat' să regăsim ce mai iubim? ori, înşine, mai apăsat, speranţa noastră nimicim robiţi credinţelor din amăgiri deşarte?
Acolo, ^ dincolo de front, ce poate fi?
în toamna asta, care, atîta de pustie, ^ întîr-zie, ^ adunînd araci de vie...
Din ceaţă, către dimineaţă, se ivesc înşelătoarele stafii, /- duşmanii, sau ai noştri, se căznesc de printre morţi mereu să vie...
Spre frontul către care ucigaş ţintesc, tot într-acolo mă întoarce dorul...
Şi cîţi, cu îndrumarea amintirii, ^ luînd-o razna după vis, ^ daţi lipsă la apel se dovedesc
230
' abia cînd îşi dau sufletul, urmează pîn' la capăt, ^ în acolo, zborul...
Spre ţinta bănuită,-n care-nvierşunat lovesc... 1918
TOAMNĂ ROŞIE
în frunze roşii, soarele şi-a dat, pe înserat, culoarea. ^ întreaga lume roşie se-arată.
Vîltori de vînt zbucnesc, fugind la-ntrecere cu vălătucii, de-a berbeleaca, pe cîmpia nearată, de-a halarip, prin calea-n pîlnii sfarîmată.
Noi, şarpe ce se-ascunde-n văgăună, o simţim cum ne înghite, dinăuntru, depărtarea.
Alcătuim o singură unduitoare dîră:	oameni,
tunuri, cai, umblînd tăcuţi şi istoviţi de mers.
Din roşul care, negru, înc-o zi a şters, —' un cîntec rupe început de vers:
«Coloanăăă... stai!»
Pe brumării bolovăniri, cu împăienjeniri de toamnă bandajate, ^ în cioturile porumbiştilor prădate, ^ cădem, — zăcută odihnire, luînd răsuflet de o clipă. Din întuneric, sus, «ţiu-chiu», şrapnelul ţipă, ^ sfîşie noaptea un crîmpei de roşie aripă. ^ Pierzare, fiecare tun, la ce i se năzare-n zare, bate, ^ rostogolind striviri de tăvălug, învierşunîndu-şi urmărirea îndîrjită prin noaptea care tremură, adînc rănită; cu grindină însîngerată biciuind cîmpia omenească, ■—■ dă scump plătită ispăşire pentru o netrebnică osîndă, cătrănită, la pătimire, tuturora, împingînd sfîrşitul cu o crîncenată ură, ' dar, să sfîrşească, niciodată nu se-ndură.
232
MUŞTE BRUNE, VERZI ŞI NEGRE
Salcîmul, căruia explozia unui obuzi-azmuls, în august, frunzele carbonizate, ^ acum, rînrl în podgorii se presimte ruginirea, ^ reacţionînd la cataclismul mondial cu logica vegetativă, pulsează sevă din- teluric; ^ a dat sa înflorească, producînd ciorchini de fluturi denşi ninsoare vie şi ameţitoare, din atemporal. ^ Adîncul frumuseţii s-a suit din humă, unde-ascundea lumină de arome, pe cioturi amputate s-a suit... ^să dea, în toamna lungă,floarea destinată pentru primăvară, durerea devenind întinerire vremurilor răsturnate.
Strimb, visul meu încearcă să înalţe ciunge braţele de crengi, —' să le-nflorească-n gînd pînă la capăt, ^ pentru albastrul îmbibat de soare parfumat.
E zi de glorie, un azi incomparabil în măreţie contemplată din meschinul ascunziş terestru; ^ o zi sublimă, ^ dacă pin' la urmă nu va dovedi nimic ascuns în slavă, pentru mîrşăvie...
Simt frămîntarea de întîrziat sezon canicular» sub trunchiul abătut; în dedesubt (ce bun umbrar e ţăndăritul singuratic lemn!) ^ m-ascunde, ^ însă pot vedea prin el, ^ şi locul nu trezeşte nimănuia bănuială. Stînd, provizor, la margine
233
de sat distrus, întâmpin iar primejdia permanentă ^ subt cerul transparent ^ în care, leneşă, trăirea conştientă ^ dilată aspiraţiile spre absolut.
Pentru atîta linişte, cu Ison monoton, perseverează bîzîit din aţipirea morţii, ^ din suprapopularea ei de muşte brune, verzi şi negre:invazii fără stîmpăr, cicălind vulgare. /— în nebunia lor obraznică şi enervantă, afirmă, inerentă, setea sîngelui, ca semn de ploaie: ^ înţepături de foc; ^ provocatoare, te silesc să-ţi dai întruna palme; o usturime impasibilă provoacă un ridico\ gest dement. E fiecare vietate inferioară cu alt zumzet, cu alt fel de zbor şi altă-mpodobire în identice diferenţieri... ■«-' (Pe vremea unui rege-soare, aristocraţia îşi împodobea cu benghiuri-muşte z-' faţa!...)
încerc la imposibil ^ (ce ridicol combatant sînt!), mă căznesc să descifrez, în fiecare muscă, o intenţie agresivă; irezistibile porniri, dintr-un minuscul univers lăuntric, ' îmi invadează eul exterior:	perseverare	indiscretă,	de	insecte	pornite
să mă exploreze geografic. — Mă simt descoperit, în disproporţionat efort zadarnic; ^ devine inutilă apărarea; surprind intenţionate reveniri z- obscena tentativă zvîcneşte permanent din vîrf de-antene insolente.
împerecherea sau încăierarea suprapune brusc dublări, ^ multiplicînd prin larve viaţa. ^ Mă-n-conjură împresurarea de odios inoportun; în
234
junii meu, insistă nebunesc coşmar, r~> tîmpenie trează.
Mă văd silit să ţin atenţia încordată pentru roi şi muşuroi... Obsesie stupidă, ■—• digresiune de exasperare!
Concomitent, pe bărăgan, supraveghind în goluri nivelarea de pămînt, ^ vreau sa mă »mulg din gînd; ^ descopăr, în terestrul orizont, dunga în galben, care, ^ orişicum, trădează că az-noapte s-au produs înaintări în humă, semnalînd surprinderi.
E inutil să reperez pe hartă stratagema orientării inamice; ^ prin zumzetul de cod cifrat, tentînd să izolez un semn, reperul logic, dubios, înconjurat de dulce melodia legănată încontinuu;
atât de cicălită, bîzîiala, cobzărind înăbuşit, mă invadează; ^ subt schilodeala mutilatului salcîm, /->' care-mi îngăduia, ^ imparţial, ^ să-i stau pitit în umbra, ^ primează anonimele gîngănii, ^ boldind de pretutindeni, fără de cruţare.
Sînt Guliver. z— Mă copleşeşte incomensurabilul mărunt, vermina vie!
Deodată, ^ flutur alb, atît de sus, aproa-pe-n invizibil, ^ alunecă un avion vrăjmaş, în chip de molie, ^ trimis spre depistarea zilei de atac.
Aş vrea să nu mai 'ştiu nimic, de nimeni... ^ în aşteptări, atât de josnic tăinuit... ^ însă, pe buza zării jucătoare, se confundă agasant, minţind
235
discernământul, ^ numai crescînda invadare de insecte parazite... Capitulează inutilă rezistenţa: muşiţa primează!
Văd inamici ca muştele! Sînt pretutindeni. Zadarnic îi striveşte palma! E dezgustător! ^ Cînd le striveşti nu scapi de lipicioasa scîrbă.
Pînă în dincolo de zare, —' punctele abia se deplasează pe curbură, proeminîndu-se pe orizontul bucălat; ^ covîrşitoare mişună, în absolut identice, abjecte roiuri, topografic, pe alt plan.
POEMUL PODULUI DE PESTE VID*
De secetă, nămolul a crăpat în pentagoane; ^ informul îşi cojeşte, la evaporare, catifelele de zmîrc; a întărit, în sine, tremurare scrisă-n zbîrcituri, ^ o amintire solidificată.
încerc să descifrez, în proaspete dovezi, peripeţia întâmplărilor de-aseară. Se vede cum a traversat, peste potmoluri, vulpea, -n mers culcat, ^ ca să vîneze stîrcul noctambul. >-> Păstrează negativul lut desfăşurate urmele de treceri, întipărite pas cu pas, de cum s-a strecurat vînătoreasa roşcovană. Pornise după topometrul cenuşiu, care facea nocturnele măsurători trigonometric, grav taciturn, pe catalige admirabil adaptate la traseu, <— prin broscărimea ţopăită. —^ Vicleană, tîlhăroaica dumirea că treaba nu-i găinărie simplă; ^ pe burtă, s-a apropiat tiptil, să taie în surpriză calea visătorului cu cioc de spadasin.
Hop! A zvîcnit o clipă prea tîrziu, neroada, săritura din petale scrise pe argilă... ^ Brusc întrerupt, şirul de sigilii palmipede, reminiscenţe umbre, mai adînci ca frunzele de-arţar, mă fac să înţeleg scăparea fără jumuleală, prin-tr-un hopa-n cer, la timp, al oaspetelui colonial, înaripat, ^ pe cînd, rămasă ţuţ, putoarea purtă-
• riu în Bulgaria.
237
toare de scurteică a înghiţit în sec un nod, la calea-ntoarsă, —- după o tăvălită feşteleală prin bulboană, pe de-a geaba...
Acum se-ncinge, înăbuşitoare, o amiază le-şioasă, pe tot locul. O linişte pustie încropeşte simţămînt de neînţeles, ^ copleşitor, ^ pe obiectivul marelui amplasament strategic.
între buştenii sălciilor pînă la brîu spoite, încă din vechile înecuri dezgheţate, ^ o zăpuşeală joacă frunze argintii. ^ Din depărtare, din scăzutul orizont coclit, ^ adie iz, pe împletirea moartă, verde putrezită:	izma-broaştei.	Doar	între
neclintite evantaie mari, z- a frunzelor de brustur, un foarte palid, prea întîrziat nu-mă-uita a pus reminiscenţele albastre, ^ trecute pudice seninătăţi în roz sentimental.
Pe locul ăsta, schelăria podului a-ncremenit scriindu-şi peste cer diagonale împlîntate în abstract, alcătuind simetric monument hieratic, riguros rigid, geometrie de schelet bălţat, vestigiu vertebrat în dimensiuni de geologic, ^ încălecat pe eră de mecanic, /->' lingă bostănăria pepenilor verzi, —' unde intrarea adăpostului bombează leneşul tifon, ~ steag alb de pace mincinoasă, /->' flutuiind atîta, pînă ce nimeni nu mai crede-n iluzoriul profilactic la malarie. ^ Se-nşiră, ghir-landate, funiile de ceapă violetă, la intrare.
Sparţi, pretutindeni, pe-ncercate, ^ cu obezitate de ghiulele vegetale, scrise cu zigzaguri de cocleală, ^ îşi risipesc, în devastare de muniţie, inima lor roză pepenii trecuţi, ^ alăturea de alţii
238
în de totul cruzi, ' rostogoliţi din piramidele esteticei de proiectile, /^'înconjuraţi de-mproşcă-tura sîmburilor cafenii, mărunţi, ^ şi de bîzîitoare viespi, tărcate-n crom.
Podul, din cap în cap, se adînceşte, încălecat peste distanţe, în sine înghiţindu-şi ţuguiată paralela panglicii ferate, pe care-o suge, absor-bindu-se-n lăuntricul perfect. ^ Gol absolut îi umple descărnat intercostalul zăbrelit simetric; avînd proptelele pe-antebraţe de traverse, stă-n obstructiv la orizont, căscat pe spaţiul care-1 traversează în diagonală. ^ Zvelt şi butu-cănos întru acelaşi contratimp se-arată podul între cei doi H, ^ alcătuind, ghilotinat, identice portaluri triumfale. Ortografiază-n parapete Y-uri şi X-uri ajurate, ^ tăind realul diafan, ^ inţer-calînd cupoane de atlaz, ^ echilibrînd realităţi de artă unghiulară; ar sugera o luptă de berbeci, stînd frunte-n frunte, imobili, ^ de la-nceputuri, cînd s-a ridicat, în contraforţi, inginerescul sanctuar, z- consolidînd pereţi aerieni, ^ de-a-n-tregul căptuşiţi cu plăci de cer cvadrat, pe dinlăuntru.
Un maldăr de răchită veştedă îi camuflează, lîngă pîrtia de taluz, accesul stabil:	ghereta
sentinelei veterane, provizor post fix, meschin şi inutil tradiţională permanenţă. ^ Strict periodic, evocare pentru jucăria unui barometru cu figuri,
—	îşi face, la răstimpuri, apariţia rezervistul consemnat, ^ cu conştiinţă de răspunderi oficiale, •execudnd, într-o serioasă concentrare, ' com-
239
pusele mişcări reglementare... îşi dezmorţeşte plictisul mortal din curgerea de vreme, lîngă albia uscată de demult.
Cu insolaţie s-a rotunjit, din creştet de zenit, amiaza: ^ îşi mănîncă umbra în neştire.
Tensiunea zumzăie pe dogoreala inerţiei, ^ disimulînd repaosul definitiv, duminical; ^ din ene, timpul nesfîrşit se năpusteşte între maluri dezbrăcate, - irezistibilă căsdnd, pînă la lacrimi, veşnida.
Cu neclintire, concentratul îşi menţine trează credindoasa lui absenţă în prezenţă. /— Aşteaptă, fără gînduri, inamicul ipotetic.
Dă semn de viaţă ^ numai măcăitul lişiţelor Îndoliate, undeva; <-> din pretutindeni vine şopo-îtirea de lăstar, şi, din imperceptibil, ţiuitul de ţînţar palustra.
O codobatură, restabilindu-şi echilibrul pendulării, traversează neliniştea măruntă, ca un şoarece-de-cîmp.
Brusc tropot s-a oprit. ^ Patrula pionierilor a scos, de prin ghiozdanele de răniţi, drnaţii osînzoşi de dinamită. Fruntaşul, amintindu-şi agerimea din copilărie, de cînd prăda de cuiburi pomii, se caţără şi leagă,-n subţioara şinăriilor crucificate, dozatul explozibil, porţia masivă, întocmai calculată pentru randament util, acoperind-o cu pietroaie late, consolidînd sub talpa prindpală
240
conţinutul maleabil; ^ îndemînatic stabileşte legătura ;	■ scapără amnarul în contact cu şnur porto-
caliu. Fitilul bikford mistuie pucioasa cronometric. Lipiţi în ascunzişuri, auzim cum inima accelerează o numărătoare de ciocane: fuga; ne apărăm, în iluzoriu, cu lopata Linemann pe ceafă, cînd hîţînă cutremurul, care se rupe în bufnire înfundată. ^ Bulbucaturi de fum. O zguduire îşi transportă pe deasupra, rotitori, pereţii de văzduh, z-' scuipînd rapidă în abia ghidtă dunga unei flăcări incolore. ^ în altfel, parcă n-a schimbat nimic; dar după aia, ^ spiralînd baloturi din ţărîna vîrtejită, praf negru lent ţîşneşte-n chip de plop. Erupţia plouă cu pietriş: o ciumială răpăită împroşdnd predpitări. ^ Cu mult deasupra a zburat, ^ întocmai ca o mînă zmulsă sau o ţopăială de picior de la genunchi, întreg fragmentul, intersecţia şind, <-*' în traiectorie eliptică, <-> parodiind un dop de sticlă de şampanie, ^ pleoscăind un simplu poc. ^ Iar cînd «nimica nu mai cade», jocul învîrteşte ca-n ruletă turbilio-nul greu al nebuniei. —-Pe cercuitele ecouri se dogesc întoarceri dinspre zări, fugitele vuiri hodorogite ofensiv... — şi bombăneala se sfîrşeşte brusc.
Întîrziat începe, oscilînd, să ia la cunoştinţă podul, tot dezastrul; ^ scrişnind, apucă să se clatine din temelie, arcuindu-se burtos, din mijloc. Elasticul oţel, încă o dată revenind pe loc, de tot intact, ^ înfiorindu-se cînd zgîlţîie încheieturile călite, —' însufleţeşte ondulare; ^ apoi, arcada dură se îngheboşează dezarticulată, ^ destramă schelăria din rigiditatea de metal, plesnind
241
pe îndoiri forţate, ca de trăznet; ^ curbura supraîn-cordată ^ geme lung, suprem scremut, şi debordează, ^ revărsînd, subit, cascadă-n bucăţele huruite.	în două, detaşate lateral, ^ cad pe de-a-n-
tregul, prăbuşindu-se deschise,	parapetele, 1 pe
flancuri, ^ în afară, <->' de parcă dintr-odată s-ar fi zmuls coperte fără foi de text. z— Namila-monstru, sufocînd un muget, dă să se înece, coborind în dedesubtul împuţit.
E !^dintr-odată locul gol... ^ îi simţi întreaga lipsă în tăcerea absolută...	Doar sîngele se
hăuieşte în urechi, ameţitor, cum răsunau căruţele pe pod, nainte...
Decorul preschimbat, cu totul dat deoparte, în fine s-a realizat în nefiinţă. O pagină întoarsă— sfîşiată dezolare... Rămîn doar ciungele suporturi inutile, întrerupte-n spaţiul de scrînteală, răsucire dezaxată. ^ Blegite, capetele podului stau moi, rămase atîrnînd, ca vrejuri ofilite. Din golul retezat, s-a zdrenţuit, tocată de explozii, frunza brusturului... Miros crud <-• îmbibă amărui ^ din nări în suflet... ^ Mai jos, ^ pe vad rănit, între gunoaiele din coastă, pată neagră, ^ văd pirostria răsturnată : trei picioare-n sus, ^ acrobaţie, r- Menţine, strajă, floarea-soarelui, cu gălbenuş intact, figurativ semnal de semafor. ^ Alăturea, prăjina cu «aviz» înştiinţează, fără dubiu, «secretul militar», ^ interzicînd orice acces persoanelor civile... permanent.
1913
LA MUŞUROAIE
Mă rătăcisem coborind mereu. ^ Escaladam» la nesfîrşit, coloane răsturnate de topoare, în codrul devastat, ^ pierzînd neprecizate dimensiuni^ ca într-o mînăstire năruită.
Dulceagă trist, mireasma de răşină amintea tămîia, printre uriaşii neciopliţi, barînd drum neumblat. f~-> Se exala din cetină, de toamnă pustiită, despuierea. ^ Exploziile de schije răstumînd terenul ^ alcătuiau neidentificabilul aspect pe hartă. ^ Privirile-aplecate în pămînt îşi căutau mai-potrivitul loc de săritură ^ cale de întoarceri.
Pe panta colectivă de mormînt, în umbră coborîşul luneca din ce în ce mai jos, la adîncimi. ^ Din panoramicul descoperit, ^ se transcria în diagramă vie lupta, ^ frămîntare neagră; de la distanţa unde mă aflam, puteam cuprinde-n întregime frontul,'-'fără proporţii, în spinări de furnicare; priveliştea îi descifra pe combatanţi: mărunte litere în dispersarea zaţului, pe mişcătoare rînduri de tipar. ■— Viziunea se însufleţea simbolic.
Vedeam armate negre şi armate ruginii cum se-nfruntau de-a valma, invadînd terenul la fără de sfîrşit, cu dărnicie de risipă, jertfind
243
minunea vieţii, fără sens. Din subterane forturi funerare, revărsate pe vremelnice hotare, ^ un şir de lucrătoare subt escortă ^ evacua bogată prada muncilor furate.
Un pîlc de doici borţoase transporta în gură, viitor captiv, ^ prăsila incolor de albă, zmulsă din refugiu, adoptată de vrăjmaşii lacomi.
Fantasticul spectacular îi prezenta pe marii mutilaţi, mai osebit. ^ Fragmente sfîrtecate bîţîiau grotesc o importanţă inferioară schingiuită; ^ se agitau spasmodic detaşatele segmente dintr-un trup complect absent, /-> şi ireale vietăţi, perfect decapitate, persistau, ca evidenţă de mînie contagioasă în contradicţii, ^ virtutea inerţiei continuînd refluxul agoniilor, dansîndu-şi membrele absente. —- Căscînd armură de scafandru, cîte-o mască repeta un gest absurd, spasmodic; ^ enorme fălci de cleşte secţionau în vid pompări supreme de răsuflet, z— ca bobîrnace declanşate din resort automat, ^ pe muta lor durere, ^ în jocul neînsu-fleţirii agoniile încetinind rigide.
Echipele de specialişti, prin contracţiunea rezervoarelor dorsale, ^ se scremeau să -mproaşte ^ ţîşnituri de foc, acizii eficienţi din armele organelor groteşti; genistic emiteau causticul lichid, din rezervorul contractat, de circumstanţă ^ abando-nînd prea inferioara inegală luptă dreaptă.
De pe poziţii neschimbate, — prin sălbăticia codrului îr; defrişare; ^ înţelegeam, neîmpăcat, că propovăduirea păcii ar suna zadarnic, ^ predică
244
fără ecou, aici, în defrişatul loc de frunte, devastat.
Priveam, subt cetini, lupta lacomă de cuceriri, ^ desfăşurarea de meschinărie inutilă, ^ fără de milă agravîndu-se, intrată mai adînc într-a amurgului iremediabilă încrîncenare, ^ subt pantele baricadate-n trunchiuri de brădet, pe unde adi-neaurea bătătorise, dezertînd, o cizmă scîlciată,
în fosta mînăstire, îmbîcsită între bălării şi mlăştinoasă izmă, ^ pe unde, fără de busolă, căutam să-mi regăsesc pierduta omenie.
Din ce în ce, se îndoliase asfinţitul fără soare; <-'■ zadarnic încercam să-mi readuc aminte cum s-ajung la luminiş, să desluşesc un capăt către drumul cel adevărat, —- spre alt tărîm decît acela unde bătălia de furnici se istovea obscură.
Mai silnic ocolindu-mi paşii, mă trudeam să reajung la coborîşu-n care drumurile toate se adună, pe subt umbrarul unde viermuie în ticăloasă pătimire,'-' din totdeauna, suferinţatutulor, fără adăpostire, fără de cruţare, perseverînd nestrămutata rîvnă în om.
PĂMÎNT ŞI STELE
Noroiul tălpile-mpovară... ^ Pămîntul vrea la el să ne oprească... ^ Pierdut e tot, cu ăst sfîrşit de vară, ^ din început de-ncumetare nebunească...
Rămaseră la tine îndestui de-ai noştri, mă pămîntule, pe totdeauna!... Fie, la sufletele din ogor, în mai uşor!... Ce-a fost ţărîna lor ^ a pustiit oţelul cu furtuna... ^ Iar calea noastră a suit întruna, ^ de a ajuns să fie Calea-robilor.
Gîndesc:	împuşcături,	^	atîtea stele luci-
toare!...
între voi, focuri călătoare, mă doresc, <— pentru veciile de gînd, să rătăcesc... ^ Cînd cade una, tăiş de sabie... ^ Ce o fi scriind în retezare?... Vreun împărat mai moare,sau doar păcătoase visele ne-mbolnăvesc. ^ în nopţile de august, cînd tăriile, ^ prin infinit, ^ atît de liniştit se prăbuşesc...
La voi, acolo sus, în vămi fără osîndă, z— mult, mult deasupra noastră, e păstrată pacea, între veşnice tăceri... ^ Noian cu lege de nestră-mutare, nepăsare pentru totdeauna blîndă, ^ voi nu cunoaşteţi vechi prăpădul şi absurdul din zădărnicia pămînteştilor dureri...
246
Mărşăluieşte-n noapte trupa; ^ toţi şi-au pus In gînd să îşi citească-n zodii soarta ^ buchisită de zădărnicii, ' cu slovele din veşnicii de foc,
fără ca-n sinea lui, altminterea, nici unul, spre căinare, vorbe nerostite să cuteze, ^ pînă la urmă la nimica ajungînd cu scormonirea, ^ fiecare punîndu-şi stăruita, neîngăduita, nebuneasca întrebare : ^ « Prăpădul va mai fi dndva să înceteze? ».
Comanda porunceşte pămînteana îmbarcare...
Curate stele, ^ cîţi ne vom întoarce vreodată pe tărîmul nostru teferi, ^ din cîţi am luat-o razna, prin adînca noapte, ^ cete-cete?
Brăzdate dungi de foc, r-> trasoare, ^ suie peste bolta cerului rachete, ^ incandescente traiectorii, în eliptice viteze, ^ purtînd soliile-n-florite; — bîjbîitele reglări de tir ^ îşi sting prelins luminile încete.
Mat	infinitul, declanşează ofensiva cu luceferi.
GREIERUL ŞI SANTINELA
Pe stînca muntelui pustiu, ^ cînd tunetele încetează, z-w un greier cîntă, rece rază; z— şi eu sînt viu, şi el e viu.
De peste tot, duhori de mort; r~> duh descompus din stîrv de cal? ^ Un plumb s-a îngropat în mal; ^ lin, ploaia răpăie pe cort.
Vechi rîcîit... Parcă ar vrea z— un altul, dintr-o altă lume, ^ doar de urît, să facă glume.
Mai bună-i numai vremea rea...
Prost, greierul, — tocită pilă, ascute tremuratul glas de-o veşnicie într-un ceas... z-z Cu milă îl ascult, z— şi-n silă, ^ ştiind că iară o să piară... z-z Cînd o muţi, ^ nu va mai fi ^ nici vatră-n flăcări aurii, —' nici vară să-ntîrzie-n ţară...
Sînt singur...
Bat cu pumnul în pămînt!
De ce-ai tăcut, cînd fără mine sînt?
248
E LINIŞTE ÎN AVANPOST
Ca-n tabloul lui Veveşctaghin — 1877, la pasul Şipea, în Balcani
E linişte în avanpost.
Roi ninge-ncet, fărîmiţat, z-~- joc rece, alb, nevinovat, —' pe linia-ntîi.
« Drepţi!»
Frig şi post.
Rag tunuri: ziua, noaptea—bat. z— Cei care mor ' parcă n-au fost... Cu dezbrăcat şi îngropat, cade uitat cel nentrebat de-a vrut sau nu război... z-z « Leat prost! » z-z Un ordin nu e discutat. Ce să crîcnesti ? z-z Nici n-are rost! —> Taei cînd ăl *
mare a zbierat.
E lacăt gerul încleştat,	troian, gropanul
adăpost!
începe ziua-ntunecat.
Rea, noaptea va sfîrşi mai prost, z-z cu:
« Paştele-n Crăciunu vost’! ».	Bun! z-z Şanţul
249
de obuz săpat, ^ cu tîrn de viscol nivelat parcă nici n-ar fi al nost’.
Cîrrr 1
Gorile au degerat.
Curat, cînd nimeni n-a mişcat, la cartier, s-a raportat:
« E linişte în avanpost. »
ÎNTR-O BISERICĂ PUSTIE
Neobservaţi, înconjurăm biserica pustie, în amurg.
A fost de multă vreme bănuită: cuib pentru spioni.
Sonor, bocancii de patrulă au vuit ecouri năbuşite, bătînd ritmat pe lespezile de morminte, z-' pe unde ctitorii, cîndva, şi-au rînduit culcuş, să doarmă liniştită veşnicie.
Ne-am strecurat subt bolţi, ca într-o hrubă,
în noaptea zidurilor coşcovite. /— E ordin strict: să nu aprindem o lumină; ^ altminteri, ar putea să scape iară cei vicleni <-> din cotlonirea lor.
Ochii se-obişnuiesc cu-ntuaecimea, pîl-pîind dinţii;	aripă de liliac izbeşte-n geam,
nelinişti...
Ferestrele, înguste, sînt gîndite ca la metereze de cetate; ^ între zăbrele, vrejuri răsucesc o ferecare zdrelită de un suflu de explozii, la bombardament,	acum nu multe zile.
Pe adumbriţi pereţii, de subt coji de tencuială jupuită, '-'tot mai apar, ca umbre, zugrăviţii care,-alt' dată, ^ amăgeau cătunele de robi sărmani:	chi-
puri de voievozi, cu faţa smeadă, ^ blînzi sau fioroşi,
cu ochii de migdală, ^ plete inelate, şi gugiumane mari, ^ şi mantii găitănate. ^ Au
251
mîini subţiri ca florile de crin în fresca veche înălţînd prinosul jucărie: chivot cu coperişuri de şindrilă.
în stingă, descrescut, un şir de jupîniţe cu priviri prostuţe, ca de căprioară, din lungile scurteici cu bumbi de-argint, ^ prin mîneci despicate, aduc prinoase; ţin stîngad năframe sau mănunchi de iasomie.
Deasupra uşii, în genunchi, duzina de coconi domneşti stă smirna, ^ toţi raşi chilug, păstrînd doar o fîşie, ^ sdrlionţ pentru legat turbanul, în creştet, după modă. ^ (De cruzi au fost trecuţi la legea lui Allah, stricaţi cu toată pomenirea.)
Catapeteasma poartă răni de schije; ^ găurit, tavanul dezveleşte cerul de catran;o stea împunge singură priveghi îndepărtărilor înalte, pînă a curs ăst bob de rouă pe obraz... <-*' Mortar şi strane putrezite au durat oprelişti, în grămezi dărăpănate ; cruciş, zac doborîte sfeşnicele-mpără-teşti, de-a valma cu pristolul spîrcîit de cucuvele.
Sînt pretutindeni ascunzişuri, ^ sînii zidăriei tăinuie primejdii.
Cu felinarul orb întoarcem, răscolite, maldărele de gunoaie; călcînd pe cărţi şi tetrapoduri
dăm ocol întunecimii. <-*' Clopotniţa de la-nceput fusese retezată; ^ s-a dovedit: favoriza, din vîrful ei, iscoade de-ale lor, ^ în reperare ajutînd să corecteze tirul de baraj.
252
O tainiţă-n spirală sfredeleşte spre-acoperiş» prin zid. ^ în scormonul de paie acre, abia că se descopere,-n sfîrşit, ^ un afundat culcuş de aşternut, ca-n grajd:	trădeazăpitulusulpărăsit subt
oblicele trepte urcînd scara-n melc, ■ care se-ara-tă că nu duce la nimic dedt la cer; ^ la cotitura rotunjimii stau, baraj în vraf, icoane părăsite. Descîntătoare, babele din sat anume au scobit, cu vîrful de cuţit, ^ în ochii sfinţilor atoateve-ghetori, ^ orbindu-i, ^ nu cumva să vadă cam ce fac nevestele rămase ^ cînd bărbatul e plecat pe front.
« Cine-a mişcat ? Stai! ^ Trag ! »
O răpăială scurtă îşi descarcă, împotriva umbrei tremurate, foc automat.
Flasc, mogîldeaţa tîrîtoare se lipea de coperişuri; a picat în cimitir.
Misiunea pentru astă-noapte s-a-ncheiat...
PENTRU ION SOLDATUL
Te-ai dus şi tu, Ioane!
Fie-ţi ţarina uşoară ^ în gaura rimată de purceaua de fier!
Ruşinaţi, cei de-acas', nădăjduindu-te prizonier, ^ mirîndu-se de ce nu scrii, ^ au să se mîngîie un timp cu gîndul din întîia oară, fă-cîndu-şi socoteli că ai scăpat din foc cu ăia duşi, în evadare, dincolo de ţară.
Pe faţa ta galbenă, uscată, ^ sîngele a îne-grit dîră de veci; ^ cămaşa sorţilor va fi de altul purtată. ^ Pe despuierile ţepene, septembrie prelinge lacrimi reci.
Băieţi, cît ţine ploaia, adînciţi ăst pat de humă chiar în găvanul unde pentru el şi-a tolănit curul de fier ghiuleaua. /— Norul de pucioasă i-a ţinut loc de tămîie, vîntul l-a plîns, nu l-a pllns mumă;
dar mîine, din înaltul cer, —- o să tot cadă, Îndurătoare, floare dalbă, neaua.
Ioane, ai fost soldat detreabă, ^ din cei care cu tragere de inimă îşi împlinesc, fără cîrteală, datoria, murind ca să trăiască viermăria; ^ ai fost din nentrebaţii care nu întreabă.
254
Toţi ştiau cît de supus dădeai întotdeauna ascultare la poruncă, ^ bun pentru tras la greu, pîn-ai căzut ca un bou /»' care-ngenunchie istovit de muncă, ^ desţelenind, în piatră, pămînt nou.
Vîrtos, scuipaţi în palme, măi flăcăi, hai,' puneţi mîna pe cazmale, ^ să dovediţi că nu «înteţi, de data asta, decît cele mai detreabă puş-lamale.
Bieţi dragi băieţi, ^ să bateţi tare bulgării pe groapă, ^ bătătorind pămîntul bine, ^ ca să hodinească mai uşor, în locul rău de apă, ăst leat prost, ^ dt mai la fund şi cumsecade aşezat; altminterea, rîtoasa brăzdătoare, ^ într-altă oţelită dărîmare, prea devreme îl dezgroapă...
Frumos!
Şi-acum înfigeţi parul, după rînduială: cu bo-ceta-n dreptul căpăţînei, r*' semn de căpătîi.
Să-i fie de bine adăpostul cel dintîi!...
RAŢIUNE STRATEGICA
Acelaşi obiectiv, ~ cîştigat şi pierdut, pentru a nu ştiu dta oară.
Statul (major), prin geniu, a decretat necesar un sistematic măciniş, ^ ca la moară.
Poziţia, cu schimbul cucerită, menţine principiul: indiferent, ^ cît mai mulţi, ^ bilateral, ^ să moară.
în viaţă, ce meserie aveau ucigaşii sau ucişii, înainte? z— Cuminte ar fi să poată dştiga măcar urmaşii, din nebunia noastră, —' învăţăminte. Dar nu obţinem nimica nou... ^ comunicatul vrea morminte... restul minte. ^ De-ndat' ce unul e dat lipsă, e înlocuit cu altul, —' destinat să fie suprimat în continuare. ^ Sistemul este denumit «împrospătare ».
Dezorganizarea reorganizată n-a schimbat întru nimic năravul: z— aprovizionarea fură (ce scofală!). Şi tembelismul, şi abuzul, şi prostia calculează interes cămătăresc; grele dobînzi percep prin noi, rezervele războiului de uzură.
Din împuţeala dragostei, în pretutindeni mişună, în colcăială, ^ fraudă, ^ şi trîndăvie, disciplinînd aceeaşi vie tîmpenie ^ şi ură.
256
SUSPICIUNE LEGITIMĂ
Fereşte-te de tot ce este tipărit ^ din chiar nainte de-a fi citit. ^ Cuvîntul imprimat ^ e permanent capabil să îţi tragă renghi, jucîndu-ţi feste. Mulţi au păţit-o, ^ denunţaţi ca au cules, pe cîmpuri, ^ manifeste.
De pomină a fost păţania cu leatul prost, chiar lîngă gară.
Sta aşezat pe vine, după paravanul îngrădit « pentru bărbaţi». Din ceruri, îi căzuse, zburătoare, pe genunchi, ^ hîrtia bună de ţigară. ^ Făcînd-o jgheab, ^ o prăfuia cu ce tutun găsise-n buzunare. ^ Tocmai atunci, ^ majurii, 1-au şi-nhăţat; ^ ţipa de mama focului, ca un turbat; jura că numai vîntul i-adusese-n mîini fîlfîitura, ^ că, pe altă parte, nici nu ştie carte.
Hei! Inculpatu-a fost purtat din post îti post, la magistraţi, ^ vreo cind, ^ cîţi vor fi fost. ^ Se întreceau care de care mai întîi să-l potcovească...^ Nerodul se-apăra la lacrimi, ^ prost: ştia că niciodată nu ştiuse să citească. Spre dovedire, ^ cei ce nu se lasă din atîta păcăliţi l-au întrebat şi l-au tot stors...
Fireşte, după sancţionare, au venit <-•' de sus —' hîrtii, ^ să-l scoată din apel.
La front, ^ biet leatul, niciodată nu s-a mai întors.
257
MOARTEA LUI PEGAS
Deasupra ruginitului schelet metalic, z-z strîm-bat şi răsucit ^ (redusul piedestal al carului de luptă incendiat), <-> în faţa frontului, z-z monumental, a-nţepenit celebrul cal... z-z Un hoit înaripat z-' parodiază, în real, un mit uzat.
Avîntul zburătorului, pe care-odinioar’ îm-pintenau în slăvile de-azur aleşii fanteziei inspiraţia lor, z— se exhiba acum, ajuns o bestială pro-ţăpire priponită,	pe poligonul sarbăd, de cenuşă
stinsă, /-z Pe sine pălmuindu-se, batea din aripe, silinţe vultureşti, z-z dar rămînea terestru în sectorul gol, tocat în monoton de proiectile, z-z adînc de pîlnii cu configurare de cratère z-z (curbura din sectorul nostru de planetă moartă), z-z Aici încălecase năzdrăvanul creasta de tranşee, ^ pe totdeauna încleştînd o imobilizare de elanuri ţopăite, z-z parafrazînd simbolicul definitiv etern, ^ încă ritmat,	de vreme ce,-n crescendo de
umfiare, <-> ierbivora bute tresălta-n mărire, w de parcă-n şcremet se căznea să fete inspirată poezie de război. z-z Potcoavele bateau amnare de luceferi răsăritului spectacular, z-z rigidul figurînd galop pe glezne poticnite, coronate, z-z în vreme ce, aievea, vastele perechi de aripi, z~< anexă vulturească, r~> bateau uriaşele deschideri pe deasupra devastării, zmucind, vizibil cadenţat, silinţe: să
258
rupă înălţare către ascensiuni supreme. Din greabăn, fără ca să salte izbutirea la mai mult de-o şchioapă, z-z cu fiecare repetire de eforturi z-z recădea-n ridicol hoitul istovit; ^ întreaga matahală deşălată reintrind, tot mai adînc, în ţâpina proptelii perforante. ^ Se obstina, încumetînd să re-însufleţească-n imposibil tentativa, ^ zmulgerea din platitudini, z-z eşuînd mereu, z— Vrind să alcătuiască zbor de stîrv, nu se-ndura să se despartă din el însuşi; /-z neputincioasă, căpăţîna oarbă, din mîn-catele priviri, zgîia deochi; z-z lung, botul, rupt la fălci, rinjea, pe dezvelite, galbene măsele; —- iar coama jumulită, simulînd reanimare nărăvaşă, z-z juca pornire săltăreaţă, far-astîmpăr, z-z hîţînit în sus şi-n jos zmucit de încăpăţînare vulturească, facînd efort eroic; z-z încîlcise ghearele în maţe, prins ca-n laţuri de căpăstru desfrinat.
O coadă de păun plimba, prin invizibil, z-z obsedant, z— mecanic, măturătoarea de distrugere, condusă de supremul gunoier, z— un proiector.
Brusc, arătarea z-z (adevăr neacceptabil fanteziei literare) z— a izbutit de s-a scindat în inegale jumătăţi diforme; z-z S-a zmuls ivirea unui gît pleşuv, z-z braţ suflecat, extras din rana leoarcă;
zburlit şi unsuros, îşi exhiba, dintre penaje brune, '-'obtuz pumnalul pliscului z-z stîrvarul rege, despotul tăriilor cereşti; z-z pesemne se-mbuibase-n mortăciune cu nesaţ, prea de ajuns.
259
Ieşind din hruba coastelor, ^ în care oficiase evidînd cadavrul, ^ cu insolentă majestate, aripile, în imens extinse, bătură vajnic ascensiunea separării, <-• descleştînd cu greu, din mort, la despărţire, ghearele crispate. Alene, legănarea ondula dezamorţind ritmatul zbor, crescendo de tiranică suire ' în abisul cerului de glorii.
Tristeţe rece sfîşia o dimineaţă, cu incipientul nimb de flăcări pure.
în abandonul pămîntean, subt zbor, departe, imensa rană din	nărăvaşul masacrat,	cu
zgaidaracele în sus, ^ pe dezolantul clar de ziuă, ^ se detalia trivială, răsfrîntă în binoclul de campanie,cu rămăşiţă de ţugui verzui şi tem subt coadă, ^ suvenir de iarbă păşunată ieri.
Peste tărîmul argintat, deplin suav, — o zi senină se vestea propice luptei inutile, cînd răsăritul,	zmeuriu pe	buza zării sure,	vărsa
o baniţă de aur cu jăratic, ^ prozaic îmbiată gloabei cu nimica năzdrăvane, dintr-o poveste care-ncepe cu sfîrşitul, ^ ca în: «a fost odată »...
Trezite-abia cînd s-a făcut de tot lumină» dintr-o poruncă de la-nalt comandamentul inspirat,	nemotivat, de	dincolo, de undeva,	^	rafale dure	au pornit,	la fel ca totdeauna,	să
ciocănească, rîvnă fară contenire, ^ pisălo-
260
gind cu obstinaţie, fără de reper, ^ subt marele adînc al înălţimilor cereşti.
Alegoria, continuîndu-şi în realitate ascensiunea, se micşora s-ajungă punct alunecînd între incertitudini, ^ pierzîndu-se în clar-pustiul zilei, pe deplin.
IN PĂMÎNT — VIAŢĂ..
E cea mai mare, mai prostească, dulce- fericire:	să stau în jilavul bordei, lungit pe paie;
un foc voios dospeşte osteneala oaselor pînă le moaie; ^ mă uit nesăţios în jar, ^ şi-mi vine-a crede cum că gîndul a ajuns neştire.
Afară, în cîmp, ^ ştiu, ^ gerul uscat, troienind zăpezi prăfuite... Subt grindă lunecă, în podidiri, şiroaie dezmorţite... ^ Din altă lume, z— vîntul viscoleşte: ^ lătrat acompaniat.
Jos, adăpostul răbufneşte fum, prin care stele zboară.
Sus, case dărîmate, deschizîndu-şi cope-rişuri vechi, de tablă, puse pe dezagregare, ^ clănţănesc; bocelile,-n suişul vremii, cresc, r~> stridentă serenadă de ghitară; ^ de-atîta bine-ţi vine să tot urli la neştire, în pămînt, ^ cînd smirnă zac, descoperiţi, atîţia neclintiţi, afară, unde-i ştii ce boacăni sînt.
Numai în groapă, focul, din ascunzătoarea lui, să nu sfîrşească! —' Să tom în spuză, zmuls din jilavul culcuş, un braţ de paie, pleavă care joacă tresărind albine de rubine;
(aş da tot ce-a rămas nemucezit pe lîngă mine, să simt o dată încropit cotlonul ăsta r* care niciodată nu e-n stare să se dezmorţească).
262
Sfînt focul!... focul...
Doamne, la ispită nu mă-mpinge!
Simt fierul că ajunge lipicios pe-ncărcător, z-' de îndat’ ce mîna îl atinge; ^ cu promoroacă moşnegească ^ faţa pămîntie se brumează; subt igrasia din manta, în amorţeli, zvîcnitul vinelor încetinează; ^ un tremur dă copleşitor îndemn adormitor: ^ visează dorul singur, care, pînă la sfîrşit, învinge, ^ se stinge... cînd în toate viscolirile, ^ afară, peste încremeniţi, ^ se-aştern cearşafuri, ^ să îi ţină-n sloiuri închirciţi.
Şi ninge întruna, pentru alba pace, ninge... ninge...
SEARĂ NEAGRĂ
Pornind de pretutindeni, acordări de-orches-tră, aşteptînd semnalul de începeri, îşi dreg pe încercate tonul căutat:	zgomotele	firii
cresc misterios. ^ Broaşte orăcăie în vale, cucul în livezi se-ngînă, ^ repetînd sublime nepriceperi, nencetat; lung tremur bîzîie bondarii de aur din fîneaţă, transmiţînd vibrare ^ pentru o păgînă zînă, y' alcătuind un unanim preludiu de [simfonie închinat naturii:	lento-
majestos.
Vîrît cu capul cît mai între umeri, ^ rondul tropăit se-ncheie pe strîmb zigzagul de tranşee.
Tresare, ca lăcusta, glonţul ricoşat: pic-poc! ^ de care nu ajungi să fii, nici chiar ca învîrtit, cruţat —' decît cînd ştii să mergi ca toată lumea: cît mai aplecat, în oarbă parşivenie, proiectilul penetrează subterana beregată de alee, —' plesnind aici ţărînă, rupînd dincolo o faşă vie dintr-un ciot de pom, dînd bobîrnacul de-a-ndăratele răsturnător; dar cîteodată nimereşte razna: ^ în trunchi de om.
Au adunat pe încă unul, chiar acum. în foaia lui de cort, pe beţe, ca-n hulube ridicat, ^ trece, pe umeri de brancardieri, un mort.	Aproape-ntreg, ^ îşi leagănă,-n trans-
264
port, descreierata căpăţînă, ^ absurd golită de dum-dum.
Leşul mai întindea, ca la pomană, o zgîrcită mînă, —' cînd sanitarii îl scoteau, /->' cu menajări fără folos, ^ la inutilul adăpost, în margine de drum.
îndrept vizorul către satul fără fum.
Fireşte, /— e în întregime părăsit acum, —' chiar şi de cei mai păcătoşi săraci, ^ lăsat în stăpînire numai javrelor de lătrători sălbăticiţi, flămînzi.
Lipsa a înrăit, în parodie de curaj, dulăii blînzi.
Tihnită, sila se îngînă cu nemărginită mila, —- pe dondănitul cîntec pentru sapă şi lopată.
Tîrziu, urlînd pustiu, haita potăilor, condusă de colţatul comandant, s-a repezit,vîr-tej flocos. r-' Pe jgheabul văilor —' chelălăit victorios, ecou însufleţit, /— pornit să dea atac în burta unui cal descoperit pe dîmb, unde se răstumase, împuţit, ^ rînjind deschis, cu botul strîmb. <-> Subt butea coastelor făcîndu-şi drum, prin carnea ruptă, potăile flămînde sfredeleau; cu labele au rîcîit —- săpînd neîntrerupt r~> şi practicînd tunel prin măruntaie:	să se îndes-
tuleze fiece potaie. /-*' Curînd, —' doar arcuită schelărie, ^ coaste albe, ogivale, —' dintr-un coviltir cu coamă, ^ au abandonat, trăgînd tîrîş numai spinarea descărnată mai devale; ^ şi căpăţînă lungă, ^ hîdă, ^ cum juca-n ochean, ^ la urma urme-
265
or, —z s-a scuturat aprobator de-atît împins şi hurducat, ^ ca Ia-mpărţit de abator.
Acum, în fum, se-ntunecă întregul orizont, treptat.
La mînă, ^ ceasul s-a oprit; ^ dar timpul mai demult a stat.
Se lasă, ^ timpurie, ~ noapte liniştită, ^ peste priveliştea cu aur asfinţită.
Aicea, ’n fimdătura asta mocirloasă, —' păcătoasă, străvechiul ritual al rugului de foc» ^ cu teama repeţită-n vechiul joc, ^ reîntregeşte plictiseala infinită:
Pic, pac, bang, bang, bum, poc!
Atît de dobitoc, fără noroc, ^ pe şuieratul ţiuit întocmai ca un fremătat de coasă, ^ re_ frenul obsedant insistă, ^ cuprinzînd împrejurimea tristă, /-' joasă, ^ subt vastul cer nemărginit; văzduhul, pe sectoare, ^ de gloanţele cu dîră, ^ cărăbuşi, ^ e urmărit şi zbîrnîit, pînă ce toate stelele au înflorit. ^ Altminteri, în firescul liniştit, ^ cuprinsul, tainic, iremd-diabil mohorăşte, ^ pentru-ntotdeauna, neclintit. Pe cîtă vreme - în tărie întîrzle numai străvechiul gînd de nebunie; ^ alt rost nici n-are să mai vrei să ştii cu ce drept vei sfîrşi spre a ucide-n disperare, dnd recunoşti că nu mai poţi nevinovat să fii.
266
Tu, viaţă vană, ce scrii rană, ^ cu orice glonţ rătăcitor, chiar prea tîrziu ţintit, vei nimeri, /-z de-ndată ce-ai deprins a te-nrăi, pentru-a trăi.
Stîngacii-au fost de astă dată dovediţi că au facut-o lată; —- prinşi, ispăşiră, ^ cu nendurată judecată, vina ticăloasă. r-> Proşti, potrivindu-şi să rămînă invalizi, şi-au tras, prin pîine,-n mîna dreaptă. ^ Şi-nchipuiseră că urma glonţului de-aproape tras, ^ printr-un coltuc, ^ arsură nu îşi lasă. Dar vicleşugul l-a descoperit rutina medicală aptă. Nădăjduiau, bieţii tătuci, năuci, ^ prostind pe doftori, ^ s-amăgească pe a Cîmă, ^ tutulor stăpînă; ^ se vede însă că fusese scris de mai nainte ceasul rău, ce nu amînă soarta lor păgînă: r-> de-o săptămînă Moartea îi avea la mînă.
ÎNAINTARE
«Progrese fără importanţă» Comunicat
Îngîndurat îşi controlează fiecare masca, po-trivindu-şi rîtul; —' mai strînge-n cureluşe, pe bărbie, casca, ^ plictisit de cîte ori revizuieşte,-n mod reglementar, urîtul. înjurătura, ^ rit superstiţios, z— cu-ameninţarea trăgătorilor, asigură o penitenţă dosnică; ^ în permanenţă se arată necesară vigilenta pază; ^ constaţi că eşti furat din ochi; z— în mod normal, hoţia-n faţa morţii încetează să mai fie josnică; ^ scîrbit, încerci să amăgeşti o supranaturală existenţă.
Ca-n unanimitate am accelerat, pe tact bătut, cadenţă. în noi persistă neîntreruptul huiet;
zgomot răsucit în funie de sunet, transformat în vuiet, ^ căpătînd o consistenţă materială pentru universul surd, confuz, obtuz. Din fără număr, uruiala-n creier se dimensionează vast; —' absurd, metalicele văicăreli pe nicovală bat timpanul fără de auz. Spiralic, zgomotele înlăuntrul lor se răsucesc, ^ ca-n ghiocul babei descîntînd pierzanii: zdrăngăniri şi ciocăniri, ^ jucînd pe piuliţele din oase. Amalgamînd fărîmiţare de izbiri şi bîţîiri, ~ dînd freamăt de sforţări; pe trepiedul mitralierei, ^ gîfîit insuportabil, acompaniază
268
ascuţitul chiuit, printre hurducături de roţi pansate cu obiele; ^ răspunde gîlgîitul ponositelor gamele-n sărituri pe şolduri, ^ mereu alunecînd spre spate, —' şi-o hîrîială, înfundată, de motociclete, frinarea agravînd accesul tusei de motor.
Strivite, zgomotele dor în praful care se ridică nor; nechezuri scurte, mugete prelungi, dezorientate behăieli orfane. ^ Brusc, scrîşnet din zmucire rupe arcu-n hopuri. ^ Tragedii profane...
Convoiul îşi desfăşura de-a lungul oscilarea de coloană omenească, <-•' trupă tropăită. z-' Pătrunderea strategică, o clocotire de radiator forţînd pornire, ^ se-ngroapă-n adîncimea zării, fără altă lămurire.
Indiferenţă, — melodie cunoscută, toba celor care mor...
Pe toate angrenările dinţate şi pe toate şinele se caţără reptile, ^ bîţîitoare recăzînd, — înaintarea viermuind înlănţuita bandă de rotile. <-/ E toarsă caier o armată destrămată între degetele Parcei, pentru vraja sorţii. Ca evidenţă, progresăm în de-a-ndaratele, ţmîndu-ne pe iuma morţii. Curg oamenii... Pe arcuri de oţel se-apleacă-n coaste, cînd leneşe, cînd repezi, văluriri pedestre. S-au îmbătat furgoanele, menajeria a luat, razna, drumul evadării, geologic;
cisternele-mamuţi s-au nămolit în porcărie. Duruitoare, din ciocnire, camioane sparte varsă
269
zestrea plutonierilor-majori:	sustrase pături de
reformă şi cazane de bucătărie ^ alunecă pe-o pantă, dogărind ecouri, oblic. ^ Pe taluzuri pică material enorm, —■ făcut în întregime inutilizabil de adversarii cc rămîn, în permanenţă, nevăzuţi.
Pe acţionate scripete rotesc curioasele investigaţii trompele de ţevi; ^ întind bătaia lungă.
Tot drumul pîn-aicea, în chesoane, amorţite, dormitau misterele mecanice, solemn învăluite.
Acuma năpîrlesc girafe din prea strimtele halate cu picturi de camuflaj. ^ Hipopotamicele tancuri îşi deşartă spîrcul: combustibil negru. Rotind orizontal, îşi sucesc gîtul periscoape; ^ unele mai poartă travesti în dungi de zebră.
Deasupra şirului, pe călătoare coperişuri, ochi de foc subt crengi de vestejiri: spitalul.
Uluitor plins tînguit aduce-aminte pietrele de moară, precipitări de haos, /-» trăgăniri cu văicăreli eterne, ^ pe scara largă prezentînd progresele moderne. Planşeul plat, din temelia fortului împresurat, ^ se vîltoreşte, turbinînd, nebun,
o	axă de calibru greu, ^ dezorientat, fără muniţie, clămpănind din fălci o deznădejde bîntuită de alean, ^ plesnită-n şuierat de bici şi bubuit; ^ furtuna bate peste frunţi plecate.
Flămîndă, bestia deschide bot: un scripete ihtiosaur; ^ depanatorul, rumegînd mecanizat, cu dinţi de fierăstrău, spre a-nghiţi pămînt, în gestul maşinal coboară, ^ să-şi ia din mers tain de fierărie, păscînd pe locul de popas, ^ în care omenirea, cu nesăţiere, se omoară.
270
Sfîrşeşte defilarea.
S-a-nchis cortina ^ şi se redeschide ^ cu alt ropot din tenebre.
Parada circului.
Surpriza: dricuri capturate! <-■' Numere funebre.
ATAC DE NOAPTE
Sonoră curgere în monoton, ploaia de toamnă răstoarnă o imensitate fluvială de înecuri, precipită torenţial cascadele celeste, în foşnete, în freamăte, plescăituri, bolborosiri cu murmur, acompanieri de piculine şi arpegii oblice de harfă, ^ gîlgîituri, sughiţaturi, sîsîituri, <— silind, în invadatele obscurităţi, să-noate vietăţi informe, mişunînd evacuarea din cotloane de imund. Potopul urcă-n galerie zeamă de mocirlă grasă, nevăzută, ^ clămpănind, în legănare cadenţată, golite tinichele, alterate raţii de conserve consumate, etcetera.
Acomodîndu-se pleoştirii, sacul rupt ajunge glugă (suplimentul gratuit la foaia cortului, util impermeabil la corvezi de veghe), ^ prelins, săltat pe umeri ciobăneşti, ^ reaminteşte sedila de zer.
Plouă şi-n suflet, cu cerneală de catran; pătrunde îngheţatul şarpe, alunecînd pe subt cămaşa leoarcă. Frig mai mult ca iarna. ^ Lipiţi, muraţi la piele, consimţim, subt stropitoare, să ne cuprindă nepăsarea, în definitiv. Brusc, cerul crapă, răsturnînd, surplus, ' găleata grindinii, pe crep de doliu sedentar, în toiul de-ntuneric.
272
Ca degetul imens arătător al providenţei, r~> farul orbitor, metalizînd diagonal, z-/ a perforat imensitatea. ^ Pensula de raze plimbă lateral investigaţia pe bolta de cărbune, spionînd; ^ parcurge sensurile spaţiale, scriind X-uri ce dispar, z— cum ştergi formulele de cretă teoremizate pe tabla neagră, ' la catedră, ^ cînd, la ultimul examen, te aştepţi să fii trîntit. Croindu-şi drumul prin nocturna ploaie, ^ ochiul expansiv mecanic, cu precauţii infinite, tatonează, prin abisul orb, investigaţii; ^ macabre draperii la funeralii, ^ norii, biciuiţi de fulger, răsfoiţi de o vîntoasă, ^ dau poale peste cap, storcind pe infinitul dezolant ^ precipitări de-oţel lichid în benzi de reflectoare;
<-•' irealul aluminiu şterge lacrimi permanente, din zare-n zare, cadenţînd un tact de metronom...
Grohăitor, din dreapta şi-a vestit prezenţa,
—- ca foarte mare porc bătrîn, /-' în bas profund, mortierul pisălog, acompaniat de hidraulicul baros, z— consolidînd piloni subt orizont; ^ ecoul, trezind în bombăneli mînia, ^ horcăieşte scuipînd	•
stele prin gura de calibru greu ^ prohoduri răguşite.. r~> Se huruie văzduhul, dărîmîndu-şi repetirea violentă z-' pe circulară reîntoarcere de-alergături hodorogite; miros de cremene şi pivniţă a alterat dulcegăria cunoscută, de anatomii putrlde.
Stîmeşte panică zădărnicia din uitate lupte piept la piept; ^ începe ofensiva asfixiei: strivire lentă de plămîni... şi gura arde să bea strop de aer sănătos... usucă numai bale rinced acre, debordare din burlan... ^ Un ordin trece ondulat din om în om: ^ « Să-şi ţie
273
\
fiecare răsuflarea! ». Pe bîjbîite, îşi pune leatul masca, dacă încă nu e prea tîrziu; orbecăind, găseşte sigur, la infirmerie, mîntuire, ^ calm res-pirînd, în cîrpa urinată, jumătăţi de aer, asfixiin-du-şi disperarea.
Interceptate pîlpîiri ard pînă-n inimă, de cum îşi sting fosforescenţa verde.
Implauzibil, canonada a-ncetat; ^ rafala iadului recade în stagnat, dintr-un consens, la pretutindeni potolită; ^ poate a cîştigat convingerea că nu mai e nimic de spus.
Se-nchide noaptea, dîndu-se la loc, ^ avînd acoperire de cortină doliul de sus.
Doar în adînc răsună tuse măgărească: -—'bojocul obrintit individual; ^ s-au desfundat, ^ în revărsări, canale şi morminte. Foamea de aer... ^ Rece, muşamaua cernită se lipeşte, clefanind, pe trupul transpirat, <-■' se întăreşte-n tremurarea friguroasă.
...Dar mîine o să fie zi frumoasă ireal, ca o apoteoză, r-> cer spălat!... <—> Abia atuncea ăi de la corvadă au s-adune tocătura, ^ vînînd pe sub taluze carnea cu lopata, cît mai timpuriu, în umbra rourată, ^ luînd seama : proiectilele viclene explodează cu întîrziere...
REPAOS
✓
E linişte; îţi poţi vîna tihnit păduchii, sau să încerci să scrii la cei de-acasă r~> (totuşi ştii că nu au să primească vreodată veşti de-aci, nici chiar cu-ncetineală de scrisori tîrzii).
Ia timp nemărginit odihna asta ^ cînd eşti liber pe-o zi...	' Curată-afacere! să te întinzi,
ca un boier, pe blana noduroasă, în refacere...
-	(Drept e că-ţi trec prin minte fel de fel de nerozii...) Odihna lasă-n carne dungături de muchii.
Au să mai iasă ei bocancii din picioare degerate, cînd degetele de obiele s-au lipit?
C-un ciob în faţă, camaradul elegant s-a bărbierit: z— din piele broboneşte proaspăta sudoare.
Toţi ochii scînteiază animalic, — îngerească bucurie; pe linia din spate, traiul izbuteşte să devie necrezut de fericit, r~> « ca în poveşti», de vreme ce găleţile cu zoi de ciorbă nesleită pînă-n gura săpăturii izbutesc să vie.
Ce să te mire? Capeţi porţia de paie aurite? z-' te simţi la largul tău, ca porcul, ori de cîte ori ai poftă să te tăvăleşti!
în fundătură, adăpostul păcătos duhneşte a gunoi, ^ dar, pentru proşti ca noi, ^ din inimă nădejdea păcii bate:	drept steaguri albe, se
275
înşiră-afară, ^ pe frînghie spînzurate, ^ (vesela paradă), z~< jilave, izmenele cîrpite şi spălate, ^ jegos să nu rămînă,-n sfînta săptămînă, leatul; ^ că doar pe seama lui se face, ^ în tot anul, —' fară contenire, ^ tărăboi.
Rîvna benevolă, ^ propaganda, —' prinde iar curaj. Fiind linişte pe zonă, ^ se vesteşte-n locul ăsta, dinapoi, echipa de «artişti» versaţi în declamaţii; ^ prezintă repertoriul liric, o producţie de-nalt nivel, cazonă:
« Ce veseli sîntem noi,
Cînd mergem la război... »
«Distinşii oaspeţi» trag tirade combative, ^ de agresivă rezistenţă...
Va trebui, de bună seamă, lăsînd gîndul subversiv deoparte, ■—- să îi aplaudăm spontan, în dosul frontului, omagiind distinsa lor prezenţă, strigînd «bis, bis! » talentelor care, ^ cu-atîta risc, s-au deranjat să debiteze vorbărie vitejească, atît de necesară în război...
OFENSIVĂ DE MARTIE
în gospodăria părăsită, din cioturi amputate de tun, cireşii au reînflorit. Tăios, prin albastrul de sus, rîndunelele foarfecă un ciripit metalic, ascuţit. Prin umbra unui stup răsturnat, /-> zumzet de stele a aţipit. — Alături, învîrtindu-se în jurul ţăruşului, aproape sugrumat, ^ un miel negru, ^ “bineînţeles, capturat, behăie orfan, încăpăţînat, abia cornorat. z— (Legal, a fost din turmă rechiziţionat.) în lînă i s-au prins confeti din pom,
de parcă e cu picături de lapte stropit. ^ Nu paşte, z'-' întinde urechile şi-ascultă-n deznădejde; /— prostul! z-' nu-nţelege ca un om să tacă.
Pastele măsii!... ^ Bucătarii, la popotă, nu-şi văd capul de lucrul zorit, z-< însă cu «Be-he-he» au să se răfuiască, peste un ceas, ortacii zeloşi, negreşit; r~> din vreme, burtălăii au dat ordin să fie bateriile la gheaţă. ^ (Păcat că nu s-a găsit, cum trebuie, şi pentru borş, verdeaţă...) z~> Răcit, sifonul picură pe nas.
I	s-a urît mieluţului de viaţă! Ce dracu, nici măcar pentru un biet minut nu vrea să tacă!
« Bea-bea-bea.»
Fireşte, toată noaptea o să ţie cheful, copioasa judecată o să placă...
Cade seara...
în unghiul mort, la ora mesii, ^ superiorii, aşezaţi comod, în corpore atacă...
277
PRAF
Ne-nconjură ameţitor un orizont de trepidate; întreaga devastare, mărunţit zdrobită, a masat moj are şi mortiere; ^ însă, de fapt, fluviul de oameni curge-n jgheab,--' pe drum bordat cu şanţuri judeţene, z-z în propriul nor, alcătuit de un opac pămînt pulverulent, ^ subt rîşnitorul soare de aramă, ireal, enorm.
Dezordine regimentară alungindu-se la infinit ; puhoiul nostru se îneacă-n uscăciune de teluric cenuşiu; desfaşurind pe tact cadenţa, tropăieşte zdrăngănit din nevăzute lanţuri.
Ne roade seceta aridă, fărîmîndu-ne ca-n piuă. Fără scuipat, ne scîrţîie în dinţi ţarina. z-> Lividitate leşioasă a sulimenit lugubru, tern, z-z şi uniformele, r-> şi faţa, z-z şi echipamentul. /-' Automatic z-' (circulăm doar în virtutea inerţiei), ^ străbaţi văzduhul materializat de turburia răscolire.
Ferite sînt, cu astupuş hermetic, z-z prevenind înecul îmbîcsirii, z-z numai gurile de tun. z-z. Gunoiul a cernit terestrul, transformînd realul în fantome. z-z Realizează, în trucaje, moartea vie...
De vrei să vezi, obligator ţii ochii-nchişi...
Privirea supurează-n gene sure, clipeşte buimăcită, de-ndat’ce iese-n dmp deschis, neaşteptat,'— pe îngustimea unei fîşioare de tarla, z— unde, cu răsturnarea părăsirii, dat pe spate, zace, îninuti-
278
litate, plugul care nu mai ară. — Colţ pustiit, de rai, absurd prisos de farmec, dacă, peste invaziunea buruienii de pîrloagă, z—> feeric pîlc de fluturi pe araci, z— n-ar spînzura, în flori, fasolea —- (din mănat oloagă: nu mai leagă), z— Pîlcu-n-floririi, pîlpîindu-şi în văpaie alba umbră, <-z scrie-n amintire o imagine bălaie...
Brusc, de la sine, se descoperă, z-z oprind privirea vertical, z— cumpăna stricată; <— clintind genunchiul de prăjini articulate, z-z pe strimbă cîrjă de proteză îşi menţine oblicul balans, —z de mult fără găleată, '-' spînzurînd în golul nalt, din cer, z-z peste colacul cu jujău tocit, z— Păstrează-n ghizduri, găunosul rotogol noptat, z-z pomelnicul cirilic.
Nădejde nebunească ne înîbie: adăparea! —- Bidoane destupate, prăfuite, sînt legate-n sfori,
■—' coboară, z-z zdrăngăne, z— culcîndu-se-n adînc,
■—’ sleite, z—■ grăbite să înghită răcoreala; se-n-torc uşoare din afund, de păcăleală istovite.
'—' Pe brînci, vin alţi de-ai noştri, să încerce amăgirea stearpă,în care nimeni nu îşi va spăla obrazul, z-z şi nici va izbuti să-şi vadă barba-n tremur de oglindă udă. Deasupra tuturora — cerul: '— arde ca o cască, ^ încins oţel irespirabil, z-z Sfidează, spionînd, batjocură, z-z din par de telegraf, ^ cu cioc deschis a sete, prea albastra pasăre străină...
Scurt, ascuţit, ţignalul îmboldeşte o comandă înghiţită-n sec, săltat, z— Prelungă, alinierea a
279
reînceput bătătorirea. ^ «Nainte, marş! »-cu ţinta-n raniţa din faţă, —' pe cînd, din spate, te * tot calcă pe carîmbi, ^ bătrînii care nu pot ţine o măsură-n şchiopătate.
S-a refăcut indivizibilul diviziei: un singur suflet anonim, mai aplecat.
Din margine de gropi, z— cu bot deschis, o gheată reformată, <-> fără pereche, rîde descusută... ^ Abandon.
Docile, coatele îşi reîncep bălăngănirea, ondulatul tact în sus şi-n jos, ghirlandă pendulată fără timp. - Sudoarea curge de pe tîmplă,-n dungi, ^ pe sub tunică: mîncărime blîndă-n rozături.
Deasupra,-n cer, peste coloana şerpuită, se teface-n pîclă, plutitor, <-> pămîntul cenuşiu, care ascunde drumvfl...
Din altă lume a mugit aducere-aminte: mers la abator, ' cînd întîlnim fantasmagoricul convoi contrar, z— obstacol în mişcare, biciuit de rezerviştii aprovizionării: gînd al providenţei, cum prea obişnuit se-arată, întîlnire pe parcurs...--'Prin nor lăptos, intrăm în mai uscatul fluviu animal, curgînd invers; z— împungătoare baionete, coame... bocănesc; z-z identific coaste cenuşii, de bici lovite. ^ Cirezi rumegătoare, uriaş placid convoi. Figură de cadril sinistru... z— Venit din sens opus, agale, printre noi, ^ în tempo paşnic, z-z traversează, către £ona doua, capturate vite istovite, invidiaţii boi.
GAZ
Ptiu! Conteniţi cu debitarea anecdotelor atit de nesărat porcoase, chinuitor răspovestite! z~z Idioţia ne omoară. Cum rabdă omul, pentru-a nu ştiu cîta oară, z~ divertismentul exdtînd stătute pofte fizice focoase? z-z Uzează, abuzează în sterile eforturi distractive:	da, ucigaşii îşi omoară vremea
dintr-o groapă, z— ca să treacă timpul într-o doară.
Tîmpire din obişnuinţă... z— Stilul plictiselii: o pasenţă într-o vreme cînd mecanizat omori, z'*' Fireşte, orişice imagine se deformează, z— pînă ajunge, în realul înţeles, prădată de oricare sens prezent, z— Te-nfiori...
De-ast1 dată:« bang-balang!», dogeşte, -ntr-o tablă, sentinela, cu o rangă, z— Nu-i clopot, sau talangă. z— Preacunoscut, semnalul simplu de alarmă, zv răsunet în bidon de tinichea, zw a prevenit, mai elocvent decît orice cuvînt, —- surpriza norului de jos:	atacul	toxic, naintînd tăvălugii de vînt.
Ne-a-ncercuit « văzduhul armă », primejduind adăpostirea din pămînt. z— Miros de fîn încins... muştar... şi dulce primăvară... z-z o adiere pentru fiecare piept, cînd nu te aşteptai... Deznodămînt... Aşa obişnuieşte să apară nesătul zgîrcita, veşnica Avară, z— cu care te şi duci... dacă mai stai... în
281
loc să-ţi rupă osul, să-ţi sfîşle carnea ţandăra de schijă, în loc să cloncăne ca mitraliera, cloşcă dînd din • ciont, te-năbuşe Spurcata Slută, moale; n-avea grijă!—' îşi bagă-n tine nevăzutul foc, —' suflînd, din buci umflate,în bojoc; —' dacă nu ştii să-nchizi ochii, la orbire te învaţă... ^ Comanda respirării inventează o supremă apărare:	udul să leorcăie-n
cojoc —' şi vîră-ţi lîna cît mai apăsat pe faţă, ' cînd n-ai de unde pune obrăzarele cu rit de porc. Individual nu-i alta de făcut... ^ Batistele se storc... — Vai de acel cu mască fără potrivire!
Soarta nu mai schimbă... — Aproape totdeauna materialul vechi răsuflă lateral, —■ izolatorul e uzat, iar filtrul—cu defect normal... Drept care, înlăun-trul tău, moartea se plimbă: —' întîi, băşicile cresc în ciuperci, pe limbă, îţi încleiesc puroi infect, ^ apoi bolborosesc plămînii, sîngerînd în hîrîială; un guturai verzui lipeşte latul mîinii, — din cauciucul care îşi sfărîmă maţul respirării putrezit. ^ Nămol de baltă dacă ai avea, ai încerca să ungi obrazul, ~ să-ţi răcorească răsuflarea; ' chipul puhav ar mai fi să-şi afle-n alifie, teoretic, alinarea, ^pînă nu crapă dezumflarea./—'Hazul: scuipi băloşită tuse măgăreas-că, de răpciugă. Simţi inima că-nţepeneşte... —- Ai în beregată nodul pus jujeu... la agonie te înjugă... ^ grohăie suspinul... —< zerul între coaste a sedimentat colastru... /-> stătută, scîrnăvia colcăieşte. Zadarnic mai înjură unul sau se pocă-ieşte văicărind popeşte! A surda bleastămă, ori alte nerozii, în spurcăciuni fără de rost, îndrugă! E calculat la după asta nimănuia să nu-i ardă să mai fugă...
282
Nu poţi să te fereşti... r-' n-ai cum să scapi... —' nu poţi să mori nicicînd destul de iute... Cum să încerci să lupţi cînd n-ai cu cine? Strict, în tine arde, pură, chimică, ^ ştiinţa, aplicîndu-şi eroismul (care pute). E faza ultimă pentru absurda laşitate fără milă:	cavalereşte,	gîndul	rece	stran-
gulează, prevalîndu-se de-aportul ştiinţific. ^ Gazatu-nghite ca un peşte aerul. ^ Subt casca de scafandru mireasma de cianhidric te ucide dulce, cu amărăciunea din parfumul florilor de leandru. ^ în clipă îţi reaminteşti cum că abia aveai de gînd să trăieşti viaţa, —' dar înţelegi că-ţi este dat să mori cu: «Bună dimineaţa!». Gras gîlgîie din tine tinereţea ta pierită, topindu-te formule de fosgen sau iperită...
Contribuie eficient tot geniul omenirei, prin savanţii de elită, ^ creînd război fără eroi, avînd o disculpare de îndată ce obţine un efect considerabil pe absolutul colosal, - la tot ce poate fi prăpăd durabil, — mizerabil. Suprem expedient, utilizat de orişice comandament dement;
pentru învingător, ^ asasinatu-n felul ăsta obţine logice justificări: poţi asasina,de la distanţă, curajos, ^ şi-i economic, deci avantajos : supremul argument. —- Realizarea, prezentînd concrete avantaje, o să se repete, —■ supremaţia providenţei rămînînd dintotdeauna mărginită.
Pe front şi-n temniţe civilizaţia-şi impune într-un mod incontestabil superioritatea, atinge
233
scopul, aplicînd formula ei:	premeditat,	suprimă
progresiv umanitatea.
Cînd adversarul poate, fără risc, anihila ,-n război total, şi pe copii şi pe femei, în numele principiilor civilizate, îşi consfinţeşte izbutit un viitor temei...
însă o astfel de izbîndă nu îşi spune totdeauna, pînă la sfîrşit, definitiv, cuvîntul, ^ că uneori se-n-tîmplă de se-ntoarce împotrivă vîntul...
SOLDATUL CRISTEA
O noapte cînd întreaga primăvară ne inva-dase-n flori de ghiocei; ca năzărire, scheunatul de ghiulele, în dangăt greu, de clopot pentru înviere, se schimbase.
îşi amintea, pesemne, aprigul metal, z-* din alte vremi, o primăvară dulce, cu prohodul timpuriu, la denii... cînd, iată, înainte -mi ca strigoiul s-a ivit, z— din zilnicele suferinţi, ^ mereu supusul, [cel mereu [lovit, care cu noi de-atîtea ori cinase din' aceleaşi raţii ^ şi împărţise nu o dată sfertul lui de pîine celorlalţi; ^ desculţ, mai purta încă rozătura din bocancii potcoviţi, ^ kilometraj în carne, (calea retragerii doar o făcusem împreună...), ^ cu labele picioarelor bătute-n scoarţă de noroi, ^ pe drumuri grele, însă-n ochi purtînd lumini de stele.
Dar după ce ^ cu sudoare pe frunte >*-> îi adîn-ciserăm groapă pentru veşnicie, zidindu-i som-nu-nchis în piept de munte, ce căuta să vie pe astă margine de şanţ, aicea, în cîmpie ?...
Prin arătare, ca prin giulgi de ceaţă, vedeam un costeliv pămînt văros, ^ din care, ca luceafăr roşu, inima-i zvîcnea, ^ însă pătrunsul ghimpilor de-ncolăcită sîrmă, <~j unde a căzut dndva
285
ca o gîrneaţă, deasupra lui, puroaie ruginite în tifon de nouri zemuia.
Domol, —' ca raza lunii s-a apropiat, încît, cu degetul, necrezător, pe răni l-am pipăit, ^ ca nu cumva să mint, lăsîndu-mă de arătare amăgit, z-' sau de-o aducere-aminte în de tot nebună; ^ simţeam, însă, atît de neclintit, că suferinţa lui are puterea visului adevărat trăit...
Din zare auzeam, subtpămîntean, ^ necontenit, — multcunoscuta bombănire de metalică furtună. Altminteri, se amănunţeau atît de bine precizate toate: ^ pămîntul sur, ^ la orizont rotund, cu punctele de foc ce-n ritm apar şi iar se-ascund, ^ marcînd întortochierea de tranşee camuflate, şi ultima bătaie, înainte de sfinţirea lunii, ^ între sîrmele ghimpate, ^ subt cerul nopţilor adînc albastru, ^ cum e în brumă pielea prunei, ^ cer jos, cu stele stropitură de colastru din slăvi nemărginite, unde niciodată visul n-a ajuns...
(Pe-o vreme de-asta, în alţi ani, la noi în sat, copii, în mîini cu sălcii-n mîţişori de aur înflorite, z-' dudnd îndătinate cununiţe împletite, —' în pilcuri, silitori, ^ cu glasuri ascuţite, dntau, în dor de pace, după două mii de ani: «Osana celui înviat!»)
«De unde vii? l-am ispitit. Nu ştii ce poţi păţi dacă te-ar prinde ăia mari! ^ Ai fost dat lipsă, după cele trei zile! »
Este însă drept că l-am văzut, în brazdă, mort.
Trecuse termenul, cu ştergerea Hin scripte.
(A fost de pomină acea înmormîntare...)
Dar el, în aiureală,	cum tăgăduieşte orişice
nebun, odată îngropat de tun, bisericeşte gîngăvind, mă-ncredinţa:
«Am fost în vizită la Dumnezeu...
Dintîi, cînd m-am găsit pierdut, ^ un somn al negurii mă cuprinsese, —- dar beznele lumină s-au făcut, şi-aşa cum aş privi în soare, făr-a fi orbit, acolo sclipăcea un straşnic tron, in drugi de schije întocmit, /-' cu purpură domnească, ca o floare de muşcată,-mpodobit; '-'şi înspre înaltul prea ceresc ~ de pretutindenea se căţărau, prin nori, ^ acei plecaţi naintea mea, mai de cu zori, în pilcuri fără număr; dintîi mi s-a părut că-s doar primăvăratice convoaie ■de cocori, — dar vezi, ^ n-o să mă crezi, ^ în prea curînd am înţeles ^ că-s trupe care împlinesc ■corvezi, suind albastrele livezi, —' urcînd de-a rînd, —- cu umăr lîngă umăr. — Drept că, din cînd în cînd, făceau opriri, <-> „pe loc repaus“, tremurînd, —- şi iar urneau, păşind cu greu, mulţimi, în zloată tropăite;	îi însoţeau escortele
de sanitari, — în chip de îngeri de servidu, ^ transbordînd saltelele de nori; —' cu tărgi atît de moi, din foi de cort, — urcau în slavă brancardierii ăştia aripaţi, ^ ducînd pe cei aleşi, din greu răniţi şi mutilaţi; /-< nici n-aveai cum, acum, să ştii să-i osebeşti pe morţi... ^ de vii, soldaţi în însumare, —' dimpreună lipsă daţi, de
287
prin potrivnice armate,cu de-a valma cerului predaţi.
De data asta, z-z mult prea milostivul moş al norilor, clătind din cap, suflînd din greu, z-z pe ăia, —' cit de proşti şi păduchioşi erau, z-z la sînul lui îi alipea mereu... z-z Neputincios de bun ăst zis atotputernic Dumnezeu! z-z Cu mina lui străveche, tremurînd, sfîşieturile şi zgaibele,z-z pentru închipuitele tămăduiri, le zgîndărea, z-> ţinînd să se arate cu atît mai blînd cu ei ^ cu cît le-a fost lăsat, în nedreptăţi, trăirea lor mai rea; z-z încît acuma, şchiopii,-ngenunchind, trozneau încheieturi fără durere, iar cei lipsiţi de cîte-un braţ z-z fără de caznă se alăturau, z-z şi, astfel, dimpreună, mîini perechi, în rugă, z-z pentru mîntuirea tuturora, ciungii-mpreunau ^ intrînd în adăpostul din minciuna celui veşnic, z-z pe acelaşi drum de rai, r-* deopotrivă: mîndri ucigaşi, viteji de moarte dătători, leoarcă de sînge, decoraţi trufaşi, şi cei în piedici poticnite ferecaţi, z-z că nu au ascultat de ordinul care le poruncise să ucidă fraţi, z— drept care au fost de camarazii superiori» fără zăbavă, împuşcaţi.
Dar cei mai mulţi,	pînă la porţile tăriilor
cereşti, aveau încă, în mîna încleştată, ^ miner de sabie sau o granată;	iară pe buzele albastre,
rupte, z-* ţîşneau, de mama focului, înjurături de lupte, z—z amestecate în chemările iubirii, z-z îngî-nînd, ca la dintîi, cele din urmă vorbe: „Mamă... Tată...“
288
Hei, într-atîta dărnicite erau razele dumnezeirii, z—' că ne scăldau durerile de gînd, purificînd gunoaiele credinţelor rămase în ţărîna amintirui z-' muiau dîrjenia, în noi plîngînd.
Alaiul trupelor, crescut, nu contenea, ^ alcătuind paradă în neştire, din sutele de mii de cimitire, urcînd, de pe planeta noastră blestemată, z-z frumos grijite-n dorul de grijanii; z-z pe laturi îşi aveau escortă, ca de plutonieri-ma-jori, z—z cu toţi arhanghelii, pe ordine cazon aliniată... •—■ ...înaintau mîrlani, bătîndu-şi pasul liber, nereglementar. (Qnd calci pe nori, nu tropăi niciodată...)
Moşneagul cerului z-z neputincios se tînguia:
„Am risipit, la Facere, cu pumnii, stele, ^ am plămădit pămîntul în podoabe, ca pe-o stea, w şi l-am menit grădină pentru rai, să-l las copiilor, ferit de rele, ^ să fie o senină frumuseţe pentru bunul trai, ^ spre înţeleaptă şi deplină desfătare.
Dar duhul celui rău, protivnicul de jos, z-z s-a dovedit mai tare. Pesemne nici copilul meu n-a pătimit de-ajuns, z-z cînd l-am trimis să propovăduiască mîntuire; z-z învăţătură, z— moartea lui nu s-a ajuns,j z-z nici el n-a izbutit să vă răscumpere prin înţeleasa pătimire, z-z obştească la credinţa în iubire; z-z lumina-n suflete, din lutul care-1 rînduisem, pentru omenie, nu-i de ajuns; z—' în nefireşte voi înstrăinaţi cereasca fire; z-z biet tîlcul vieţii sterp se risipeşte, ^ înfăptuindu-şi numai veşnică pieire; z-z pe hîrbul de pămînt, prăpădul, fără ca să lase un învăţ, se înoieşte. z-z De
289
tot zadarnic, glasul milei nu îşi are o răscumpărare peste astă viaţă, ^ zadarnic mila ( propovăduieşte îndemnînd: „Pe-aproapele tău mai mult decît pe tine însuţi îl iubeşte!“.
Tot încă nu aţi înţeles ^ că voi, de-ntot-deauna umiliţii, sînteţi, fără osebire, fraţi; chiar dacă pentru fiecare ţară veţi ajunge, împotriva altor semeni, recrutaţi, aveţi numai o uniformă felurită, ^ întru uniformitatea sorţii, ^ dar aţi rămas neosebiţi la nivelare:	'	robi	ai	morţii,	^
cînd, cu premeditare, urmaţi la şcoala de ucideri;
^ aşteptînd furtuna, ^ nădăjduiţi să părtiniţi dreptatea la izbîndă, ^ dar gîndul gîndului nu poate să vă fie decît unul ^ pentru toţi ^ întotdeauna: r-j Pace blinda.
Omorul niciodată nu va izbuti, prin agresiuni, să dăruiască înălţări umanităţii, —- iar cînd în jur mormintele cresc fără de sflrşit, care-i cîştigul ce-1 obţine ţara? Un spaţiu pentru cimitir, mai mare, ^ umflînd cuprinderi de hotare /— din ambiţii neîncăpătoare?
Mai pizmuieşti pe cei ce în robie tîrăsc lanţul?
Silit eşti să te-adăposteşti în şanţul unde un ordin blestemat a-mpins către pierzanie pe părinţii tăi, ^ pe fraţii tăi. Erau mai buni, mai înţelepţi şi mult mai drepţi ca tine, luînd în deşert chiar numele de sfîntă pace.
Ajuns la capăt, /-> dai de nebunia logicii opace, care armează ştiinţific patima rapace.
Qnd acţionarii fabrică omorul, ^ foarfecă un spor agonisindu-şi dividende, folosindu-te pe tine.
290
Hei, ^ pîinea cea din toate zilele nu se mănîncă de oricine,-n orice zi!... Chiar dacă-n rugăciuni veţi pomeni că „fiul omului“ a zis: ^ „Acesta este trupul meu care se frînge“, — n-aţi înţeles o boabă din învăţătura lui! — Grîu greu de sînge, pe ogorul de drept al tuturor, ~ mai ţine, pentru cei bezmetici, adevărul interzis."
Apoi, în mai slăbit şoptit, fără de voie mincinos, închipuit atotputernicul ceresc, din umbra care l-a mîhnit, a mai adăogit, în chip firesc:	„ Abia cînd veţi cădea la dreaptă înţe-
legere, veţi face ^ izbînda înţeleaptă, ajungînd la bună pace. Spre care, totuşi, străduiţi mereu. “
Atunci eu mi-am dat seama că murise pentru totdeauna —' şi fiul omului, şi tatăl Dumnezeu.»
Dar tunurile răguşite nici de data asta nu tăcură. *-> Prin ceaţa plumbuitei dimineţi, ^ în tuse seacă, ^ deasupra cîmpurilor ofticoase, armele, ca blestem, încă bat, ^ cu foc turbat, şi duhuri otrăvite prospeţimile priveliştei în balele veninului îneacă, ^ vărsînd ură.
O altă vorbă n-am mai întrebat... ^ Qnd m-am trezit în de tot singur, dintr-odată, —■• pe-n-tinsul de cîmpie, în mărăcinos baraj de sîrmă înzincată, se depărta, prin adierea străvezie, duhul mort, de ghiocel, în vreme ce un soare alb, din roşia căldare, descărca, pe zare, o nouă şarjă dogoritoare, debordînd în proiectile de incandescent oţel.
291
Prin împrimăvărare, crud, sălbatică se zămislea, metalic, altă zi, la fel,'—vestind întunecat: «Nimica nou». — (Comunicatul oficial, dat pentru sufletul pustiu, z— de totdeauna.)
1918
CÎNTECUL DEZERTORILOR
într-o paragină de greţoşată scîrnăvie au fost aliniaţi schismaticii care au dat dovezi de rea-voinţă; — încâlcind a disciplinelor cuviinţă, s-au demascat recalcitranţi, cu judecăţi stupide; netrebnici, cuvenita ascultare la îndemnul de ucideri nu au dat. — Fireşte, Curtea Marţială sezi-sată, cazul era clar, — i-a condamnat; — recursul s-a respins; peste judecată, nu-i nimenea în stare să revie; ca atare, — au fost înaintaţi — pentru executare.
Au aplicat milităreşte şi integru legea magistraţii senini; — justiţia, înfăţişată prea simbolic, oarbă, celor fară altă vină — ochii le-a legat.
Fireşte, a dispus de un pluton supus, — care a procedat disciplinat; — în salvă camarazii des-cărcară pîrîitul detunat, — bazat pe paragraf şi alineat; — întregul incident cu promptitudine s-a aplanat.
E drept că ofiţerii sedentari, — cu nervii tari,
—	au dat dispoziţiunea: fiecare condamnat să-şi sape mai nainte, singur, groapa, —' în zăvoi, ^ pe locul cu privaţi, — anume destinat cazonelor nevoi.
în felul ăsta întăreau acţiunea. — Iar pîn-a-colo —' escortaţii au fost duşi nencinşi şi fară cozondroace, — ostentativ să dea spectacol comic,
293
^ să se remonteze trupa, care, «în careu», a asistat.
«Rupeţi rîndurile l» ^ Comedia s-a-ncheiat.
Pe morţi îi răsturnară-n gropile lărgite guri deschise.
însă în primăvară, uite,^cit ar mai putea cuprinde ochii, ^ pe terenul de osîndă s-a nălţat, fată de nume, ^ o buruienoasă floare, mîini în rugă către soare, ^ palidă aducere-aminte despre sentinţa care putrezise de-astă-toamnă în uitare.
Drept care,-n capu adjutantului-majur a dat ^ un practic gînd să nască:
«Trimite, ăla care eşti reangajat, corvada,
să-mi scoată la furaj, pe locul gras, turma companiei, ^ să pască.»
1918
(
INSTANTANEU
«Pe Ctrnpia Turţii, intr-un verde plai*
Pe şanţul albăstrit de cicoare, momîia deşănţată, strîmbă sperietoare, ^ îşi face stagiul îmbrădnd proţapul oblic împlintat, ^ heraldică strajă la ogorul pentru alţii semănat. ^ Se zgîlţîie bălăbănită, falnică, scînteietoare-n soare, ^ pe descusuta treanţă găurită, fără poale, — o rămăşiţă reformată din mantaua de soldat.
Hîşi!
Hoaţe, ciorile nu se mai tem. Doar au văzut atîtea uniforme pe momîi, care obligator impun respect întîi, —- dar repede, de cum apucă să se-mpută, devin o desfătare hrănitoare...
A cum îi dau tîrcoale cu gîlceavă stâncile, şi lipsa cărnii îi impută.
Pe crucea lemnului, din coate, mîneca, aproape descusută, fîlfîieşte slută.—Stînd piază, /-'mangafaua simulează că păzeşte, din amiază,/-' un aur ce, în lan, —- pe neclintirea dogorită, '-' pîlpîie bălan.
Dar, dintr-odată, cînd s-a năzărit să mai răsufle,-n zăpuşeala bîzîită, pic de vînt, — duh nevăzut a-nsufleţit rotirea ciorilor, —' rupînd o defilare rotunjită cu aerian avînt. Comandă
295
însăşi a Yîntoasă, ordonînd muţeşte: — «pentru pogorîre», — cheamă trupa — să vie spre a da salutul, — hupa-ţupa, — să omagieze pe-un clon-can pompos, triunghi de antracit.
Aripa pelerinei leneş lunecînd, — se umflă-n pene; — ochiul are rotunjime de mărgică — spălăcit albastră.
«Picaj în masă!»
Superior, cioroiul a primit raportul, cu grimasă, — gest însumînd un suveran dispreţ pentru dezastre după masă, — gonind inoportun avidul pîlc, ce cîrîind se-ndeasă.
Solemnitatea în tării evoluează, — înălţîndu-se aerian, centrifugal şi grandios; — şeful, rămas cu pliscu-n jos, - pe un chipiu imaginar, teşit, — absent ca orice foarte sumbru comandant, — dezgroapă, zgrunţuros, din glod, o amintire roasă, — căpătîi de os. — Drept care, sperietoarea, dintr-o-dată, la îndatorire trează, — «pentru onor», — se redresează.
Fix, smirnă, pe făgaşul groapei de hotar,
—	ansamblul, ca la fotograf, instantaneu pozează,
—	apoi manevra zborului încolonat, — pe cer deschis, — se dispersează...
în cor cîrîitor, — formaţia s-a conformat sonor, — la marţial verdict, din zbor, peste ogor:
—	«Drepţi! Toată trupa — la onor pentru omor!»
AŞTEPTATUL
Tată, după ce-ai plecat, a ars bordeiul şi cele şire; — sora a plecat în rătăcire, — cerşind. — Am auzit că la oraş ar fi trăind; — nu-ţi face sînge rău, — că n-a avut păcatu-n fire. — Paragina, de-atuncea, ne-a cuprins ograda. — Luptai pentru cei mari... — One putea trudi pentru noi, droaie de copii? — Ştiam numai în chiote să umplem strada.
Tată, dacă mai e să te întorci, tîrziu, — află că mama a murit. — N-avea cum să ne ţie. — (Atâta trebuia să-ţi fi trecut prin cap şi ţie...) —S-a liniştit şi nu mai scuipă roşu, din sicriu.—Noi n-am avut cu ce-i face pomană. — Nu ştiu cum s-o fi odihnind în cer, — că trebuia şi eu să cer, — iar ăi avuţi, din sat, aveau toţi inimă duşmană.
Ce puteam face? — Am plecat în lume, zău,
—	am rătăcit ca slugă lîngă orice casă. — Acum, findcă e pace, m-am întors acasă, — adică unde-a fost bordeiul tău. — Stau între dărmături... şi număr cum deseîntă cucii. — Zile de aşteptare...
—	le socot şi iar le pierd. — (Tăicuţă, pieptul tău să-l mai dezmierd...) — Mă rog şi bat întruna semnul crucii. — Tu eşti mereu atita de departe!
—	Alţii, fie chiar ciungi, se-napoiază, — însă, pe cine-ntreb de tine, aiurează — să nu cred că
297
mai am de tine parte. Mi-au spus că te-au zărit rănit, ' acolo unde-ai tăi n-aveau cum să te-ajute, că-n faţa lor se ridicau alte redute; — tu tot chemai... şi noaptea a venit... Ar fi văzut vin stîrv a doua zi, dar ciorile îi şi mîncase faţa; >~‘ nătîng, a tocat tunul toată dimineaţa... ^ Aşa că n-ai fost tu? '-' Ei nu pot întări.
Dar ce-ţi vorbesc de astea? Cîte-audl...
Să-mi spuie numai unul că trăieşti, că tot ce răii-n bobote bîrfesc ar fi poveşti,	de care,
fără să le dau crezare, tremur şi asud... —' Poate spun aşa, doar findcă vor să mă gonească, — li-e poate frică nu cumva să cer un ajutor —- Nu aş primi nimic, să ştiu că mor,	şi mi-aş
da viaţa ^ de-ar mai fi să te trăiască.
S-avem noroc să te întorci, să fie să-i punem mamii cruce la mormînt. (Vecinu-a zis că e a lui şi litra noastră de pămînt, dar, de te-ntorci, îţi lasă o felie.) Pe sora să o ierţi de ce-a făcut, ruşinea nu-i nimic cind altă fată n-ai. Flăcăii nu se mai însoară, zestre ce să dai?! Biet vorba ce-a avut	s-a desfăcut!
Să vii, tăicuţă, spre sfinţit de lună...
De-i fi prea ostenit, găsim pe datorie basamac de-1 bun (mulţi zic că de-aia am ieşit nebun), ^ la chef să vii,	să plîngem împreună.
Pădurea are, tată, încă lemne. <— Şi ne-a rămas în grindă un topor. Ca tine să mă fac, un tăietor, durare nouă viaţa să ne-nsemne...
298
Atît aveam să-ţi spun, cind sînt pe ducă, de mai te-arăţi, din cum ai fost, nălucă.
1918
CIMITIR DUŞMAN
La margine de ceruri, mîncînd hotar de ape,
—	subt mari tăceri, frînţi, munţii păstrează din ■dezastre — un lanţ de trecătoare vad pe tării albastre; — aici, eliberaţii zac aliniaţi în groape;
—	adine în veşnicie se împămîntenesc.
Cu floarea primăverii, ţărînă, deschizi pleoape, — cînd lacrime de toamnă din brumă se-mpîn-zesc; cei care-n nefiinţă ne-ajung de tot aproape — prin preschimbări de tainic etern, sfîrşit firesc, — din cele fără gînduri, absurd se împlinesc.
Aducerea-aminte doar vîntul e în stare, — în fară de cuvinte, pe veşnica-i cîntare, — din ăl zadarnic zbucium să reînsufleţească, — uitare cînd aşterne pe piatra vulturească.
Rupt, pragul amintirii a dărîmat altare. — Statornic, pentru clipă va înfrăţi hotare. — Stins, gîndul pomenirii vrea dor să păsuiască. — Tîrzie, iarba veche începe să roşească.
Mai simţi ucise ceruri, pe âripi în urcare,
—	trai nevăzut, prin care prezentul mort dispare?
Trist, liniştea deplină se-ncearcă să devie, — din frig, în seara moartă, prin vis, lumină vie.
300
Amnar, foc de lulele, — a scăpărat o iască. Pleci. — Lasă eroismul tăcut să putrezească.
1918
PRIMĂVARĂ SFÎNTĂ
într-o grădină pe care o munceau prizonieri de război
în legănare, prin cireşii de argint, — o pasăre de aur a trecut dintr-o coroană-n alta, scîn-teind sonoră, cîntătoare dorului de primăvară;
—	un zbor de aur, subt mărgăritarul florilor, în dănţuire petrecut, — unduitoare fîlfîire ce apare şi dispare, — chemare dulce care suie şi coboară.
Argintul roditor îşi tămîia mireasma blîndă, proaspăt limpeziu-amară, — iar zborul, — paşnic foc, — îşi flutura beteala, împletind aureole-n joc de soare; — acolo, în livezile miresei, pe maramele zăpezii, unde căuta pustiul cuib de rai din altă primăvară, — mai galbenă decît o păpădie aurie, rătăcea înaripata domnişoară, paşnică, senină des-cîntare.
Dintr-un cireş de-argint, în altul tot de-argint, un zbor uşor de aur, — faurar la cireşar, — pînă în capătul din dealuri, — unde, pîlpîind o clipă, s-a aninat, în clătinat, pe-o rămurea uscată; — dar din demult, prin piatra cerului albastru, liniştit o luase la cătare un pîndar. — Bang! — Lunecare
302
sclipitoare, pasărea de aur a picat, — lîngă zăplazul prejmuit în sîf^ă inghimpată, — cu cîntecul de-argint, — la guşă de rubinul unei lacrimi sîngetată.
NAIUL LUI PAN
«.Era venit de pe front — pierduse memoria; se pripăşise paznic in cimitirul eroilor.»
înăbuşită în belşugul rodului de galbeni corcoduşi, care-au crescut din sîmburii căzuţi pe lumea celor duşi, de-a valma, şi alăturea cu acrele porumbe brumării,	povară la cules,
către sfîrşitul verilor tîrzii,	din margine de vii,
grădina militară a-mpănat priveliştea cu-alinieri de cruci căzute, —' liliac, tufe de lemn-cîinesc şi buruieni necunoscute. ^ în dogoreala zumzi-toare, trîndâvă, greoaie, ce arde iute, semn de ploaie, ^ subt albăstreala cerului, de secetă pîlpîitor, peste salcîmii cenuşii, care nu mişcă nici o foaie, un uliu se grăbeşte fîlfîind pe loc (de unde i-a şi ieşit porecla de ruşine, la risipa fără spor...).
Pe marile singurătăţi privighetor, nemilostivul soare se revarsă prinos, mireasmă-ncinsă de tămîie şi suLfină; '-/ toarnă vestejire arsă ^ o baniţă de aur vechi, cernind din slavă pleavă pe a căpiţă spălăcită, gheboşită-n fînu-al doilea, veşted, de otavă, ^ pitită-n spatele capelei, zăpuşită-n umbra după-amiezii moale, avînd rugina coasei vineţite încă-nfiptă-n creştet, ■~i ţiitoare pe cru-
304
cişele prăjini, ^ şi un culcuş păios, scobit- de o căţea ce i-a fătat în poale...
Auzul, urmărind cu ochii, vrea să afle toaca ghionoaiei, —' care cînd grăbeşte, cînd întîrziază, d-a-ndărate răsturnată-n par, —• pestriţătură de tăciuni şi var cu sînge, — în timp ce,-alene, — gîndul întîrzle după pierdutul fulg de păpădie...
Deodat', sprinţar, dă clinchet o tilincă argintie: ^ Cu săritură de ingenuă gingăşie, iese la iveală căpriţa albă, colţuros şoldie, pe morminter behăind întrebătoare bîlbîială. /—■ Are cercei de-arnici, din ciucuri roşii, scuturaţi de muscă; înaintează cu urechi ciulite; subt pîntece, în pîslă de scaieţi, i-atîrnă ugerele ţuguiate, negre, gidilate,-n sfîrc, de spice sumeţite.	Căi cînd în
vîrfuri ca pe tocuri, /-' cucuiata trece spre pîrle azul unde, galben flăcărate, ' ca-n sfeşnice împărăteşti, lumînărele pîlpîie pe muchea unei gropi uitate.
Din huma rece, se ridică, mitologic, răguşită arătare, cel care, pripăşit aicea, îşi petrece-ntre morminte rostu,-n aţipire, ^ ca omul, ^ dînd arama lui pe faţă, că-i bătut de soare, dacă altă treabă n-are.
Mahmur, abia sculat din somn, nu-i de văzut decît pînă la sîn, peste pîrleaz, spre vie; ^ înfăşurat în jupuiala unui ied belit, e ştirb, mînjit cu drojdie mustoasă, purpurie, pînă-n ţăcălie, ¿— cum dovedeşte cînd, spre apropiere, dă să vie; ^ tocite,, unghiile cu semilune negre îi greblează pieptul gol, de mîncărimi jegos, prin scărpinare ispitind
305
să dumirească un sfios folos, — cît dezţnierdat se freacă, fără să mai domolească rîia, — mîndreţe cu adevărat căprească-boierească. — O j oardă încreţind cîrcei peste şuviţe — i-a-mpodobit burghiile de negi ce-i încolţesc pe muchea frunţii,-n vîrf de cap, — sub tîmplele piezişe. — încruntat, ascunde o podoabă reformată, un chipiu făcut potcap.
Qnd se înalţă bărbăteşte,-n coate, — pînă la propteaua de uluci ajuns abia pe jumătate, răscrăcărîndu-se înţepenit în cîrja ce-1 susţine de la invaliditate, — n-apuci să-i poţi ghici, în jos, de are, altminterea, călcîiele ca dracu, în copite despicate. — Fireşte, — dac-ar căpăta-n tain tutunul, —după care ca nebunul jinduieşte, — poate c-ar mulţumi ţîrcovniceşte — cu un « bogdaproste»,
—	gîngăvind, necredincios, un «Doamne milu-ieşte ». — însă văzînd că n-a picat ast’ dat’ pomana, (mucul de la muşteriu), — şi-a-ntors scîrbit privirea de-adînc dispreţ, şi, cu înstrăinare, — o ia şchiopiş, după tufiş, fără cărare.
Lăsat pe vine, — are acolo ce vedea, — cînd altă treabă nici că are: — se minunează de mîndreţea dintr-o pleaşcă proaspătă, — de cum a dat de s-a, cinstit, Joiana, băligat, — alături de troiţa mare,
—	care, speriată, a încremenit c-un umăr ridicat; — în timp ce, străvezie, umbra înserării, — mirosind a busuioace de răcoare, — aşterne, ireală, prospeţimea ei lăptoasă, trecătoare, — peste mormintele ce tremură,-n bumbi galbeni, muşeţel.
Apoi şi-a amintit, deodată, altceva, — că, pentru cele nevăzute, scoate, —ca la porunca naibei, vechiul nai — din banduliera raniţei schimbate în desagă.
306
—	Cu latul labei şterge scuipătura buzei—iepureşte despicate, — apoi se-apucă să îi zică-aşa, cu foc însufleţit, de una îndrăcită dragă. — Ca la comandă, — şir de feţe lungi, păroase, — răsărind de pretutindeni, nalt încornorate, — dintre dudaie îşi ridică botul, mehăind, surate clămpăreţe, căţărate pe pîrmaci; — acelelalte, roşcovane, scuturînd tilinca, se opresc din rumegate; — fac zîmbre, dînd să clatine bărbuţe înodate, — cînd clocoteşte strigăt mare peste sat, — glas hăuit de după deal, spre nătărău:
« Mă, vino înapoi, — zău, — e de rău! — Vestea de dincolo ne-a mărmurit! — Pan ăla mare, ăl cu iada, — a murit! — Nu-1 mai ţii minte ? nu eşti lămurit ? — No, doar cîndva păzeaţi alături ţapii pe Rarău...»
POPA
«în boc signo vinces»
Cît vezi cu ochii, ' cîmpia în care vineţesc mărăcinii şi cresc morţii.
August 1917 Romînia.
Ciocîrlani, ca din praştii, izbesc clinchet sticlos în a’ cerului porţi; <- şi e un cer lăptos, atît de jos...
Aici, popa Vulpea, verde înţolit cu haine militare, peste care poartă, cruciş, brodat ştergar daurit, a venit să facă sufletelor flămînzite sfeştanie.
Cucernic, la descoperirea comandată, bate o mătanie fiecare, ^ cu bogdaproste slobozit Celui-de-Sus, din mila cărui, pînă azi, cine a scăpat a mai trăit.
Tămîia, pe un hîrb de schijă, fumează clipind cărbune; — străvechea rugăciune, grav, pe nas, duhovnicul o-ngînă, stropind cu busuioc lumina rece,-n mic şi mare, din vremuri, ca pe vremi de pace, ^ aşteptînd pupat de mînă.
Pe două rînduri, trupa s-a înduioşat, stînd smirnă, cînd cucernicul, ■ în tînguită trăgănare,
de ceia care sînt departe, ^	«pe pă-
303
mînt, văzduh şi ape », ^ a făcut aducere-aminte, •—1 cu pomenire ca din carte, de nevastă, de copii şi de părinţi. Dădea spînatecul părinte mustrare cu învăţăminte de lumină, — făcînd adeverire, cu încredinţarea lui deplină, cum că Domnul-Domn îndeosebi iubeşte, /— dînd, dezlegător, iertare şi, milostiv, la sînul adăpostitor primeşte, fară certare, ^ pe cei ce în război, lovind cu «sabie1 de foc», ^ duc propovăduite sfintei biruinţi. ^ Grăsun şi mulţumit, ^ luînd glas din mai de sus, chema dovadă îngereasca mărturie, întrecîndu-se să cînte, pe silabe cu gorgoane, psalmi frumoşi, ^ drept care,isprăvind cu semnul binecuvîntării, şi stropind din lăcrimatul crucii mătăhuz, convingătoarea tîlcuire-nchide...
învăţăturile clipeau în ochii roşii, ^ îmbăr-bătînd credinţa, întărind convingătorul, straşnicul îndemn,pentru-a ucide.
TÎRZIU DE TOT
Mărie, nu-ţi mai căuta băiatul. — Fiul tău a murit pentru noi toţi. — Din ăl mormînt nu poţi însufleţit să-l scoţi, — nici tu, nici statul şi nici altul... — că aşa e pe-astă lume datul.
Zadarnic te sileşti să dibuieşti, din cruci răzleţe, — care-ia lui... — că nu se osebesc. — Au fost atîte... — Şi ce sînt crucile? — La fel împlîntate, la fel doborîte, — au irosit, la optsprezece ani, o netrăită tinereţe, nefiresc.
Plîngi. — Ai vrea să-l mai săruţi încă o datăj
—	măcar cum l-au schimbat războiul şi viermii în adîncul din pămînt. — Cum să-l găseşti, cînd toţi la fel în nefiinţă sînt ? — Ciolanul lui nu l-ai putea deosebi de altul, niciodată, — aidoma cu moaştele oricăruia duşman arată. — Toţi seamănă cu toţi: — tigve boltite, priviri scobite, fălci rîzînd mut... — Ia toţi cîţi au rămas... — la toţi cîţi au trecut — de păcate, de dureri, de ispite...
Sortita lui — la fel cu a vrăjmaşului, — cum orice lacrimă se-aseamănă oricărui bob de rouă;
—	inima lui, dacă-a tăiat-o plugu-n două, — o sug în pace, fără de păsare, buruienile înălţate din untura cîmpului, — iar buzele, care odat’ au
310
supt muşcind din ţîţa ta de mamă istovită, — s-au preschimbat de mult în colb, — pe cizma scîlciată zemuind o baligă de vită.
MANIFESTE SUBVERSIVE
Pe ăia care nu ştiu să citească — se bizuie,
—	nelimitat, — instrucţia ostăşească.
E vai şi-amar cînd inferiorul >— opune obiec-ţiuni — la ce-i comandă superiorul; — e bine ca să ştii, din început, — cum trebuie să-ţi însuşeşti, — bătut pe loc, - pînă se zguduie în creieri, pasul maşinal. — « La dreapta! » şi « La stînga!», — treci şi ia-o «înapoi!...» — «Pe loc!...» — în foc... Repeţi la infinit. Numai în tempo de paradă îţi desfaci inteligent compasul. — Şi-nvăţătura leatului e terminată, — cînd singurul îngăduit răspuns dresează
—	un abrutizant: « Am înţeles ».
Dar te fereşte, mai ales, — de-a face logice obiecţii — care au să-ţi scoată numele de bolşevic, — că imediat vei fi considerat ca inamic. Te-abaţi de la măsura de nimic determinată?
—	Hait! — soarta ţi-e pecetluită de îndată I — O întrebare, — în armată, — are totdeauna caracterul abuziv, — iar cine nu se mulţumeşte ca să nu priceapă — e de-a dreptul subversiv. — (în gînd, poţi însă replica orice, nu-ncape vorbă.)
Inspecţia e terminată. — «A fost bună masa ?» — « Tare bună!», — se cuvine să răspunzi, — că vorba lungă-i cea mai proastă ciorbă.
OBSERVATOR
1918
«Privind în tine, să descoperi înţelegere lumii dinafară.»
în blindaj de oţel, ca o fiară în cuşcă, de bunăvoie intrat...
Misiunea ce mi s-a încredinţat e să pîndesc;
—	în orice încercare de mişcare mi-e dat să identific adversar firesc, avînd consemnul: ce disting să nimicesc. — Dar nicăieri nu se trădează prezenţă omenească, ^ totul e-ascuns în lene, — orele împietresc dizolvîndu-se încet. ^ Doar ieri, ^ neaşteptat, din rămăşiţa unui sfîrtecat copac s-a ridicat, — bătînd alene-n ples-căiri de pene, ^ un pestriţ erete, obişnuit sa deie iama-n vrăbii. ^ Semeţ, a-ncrucişat privirile cu mine» ciulindu-şi fruntea oblică, teşită în mîndrie, —' tîmp, — rapace; — întruchipa o alegorică prestanţă de trufaşă vitejie, alcătuit pentru a crimei biruinţă, neîngăduind altor făpturi mai slabe —-un răgaz de pace. îmi evoca « totemul » de sălbatici adulat ^ pe vîrful fiecărui steag anume arborat.
Tu, pasăre de pradă! ţie ne-nchinăm milită-reşte, — cînd, pătimaş, bravada ne însufleţeşte l
314
Altminteri, zilele pe front se trăgănesc, prelungi, — trîndâve, ^ goale — şi absente, robin-du-ne intensa neactivitate, —- măcinătoare, în vederea declanşărilor eficiente.
în goliciunea grea de moarte, — mereu pîndesc zădărnicite aşteptări, ghicesc posibile surprize nevăzuţilor prezenţi duşmani. ^ Mi-e dat să nimicesc de timpuriu, adică să previu un presupus potrivnic, orişiunde, în tot ce poate fi un viu,
Ia semne invizibile şi presimţiri silit în permanenţă să reviu.
Ştiu, cel de dincolo nu vrea, cu nici un chip, deschis să se arate; — pîndeşte, ca şi mine, apt, în orişice moment, să dea un zdrobitor răspuns. r~> Şi astfel am ajuns că ni-i lehamite de împuţitul joc «de-a v-aţi ascuns». — Prin apa morţilor, — într-un reflex pierdut şi tremurat,
odată am crezut că l-am aflat, sub trunchiul unui paltin răsturnat, dar, niciodată, nimenea nu ştie cine va avea prioritate <->' moarte celuilalt să-i dea.
Veşnică pîndă...
Ia! parcă mişcă o făptură ^ lîngă crîng... E hoit? sau se preface unul că e mort, să nu-1 înfrîng?...
«Alo, bateria!...» îmi fac datoria mecanic, nătîng... şi nu pot să plîng.
315
Am ordin precis: — «Uzeaaă reperul»,
—	luînd punct fix de sprijin, — în calcul probabil, — tot cerul.
începe... Acum!
Trimbe de praf, bucle de fum, crengi ce se frîng...
Bum, bum, bum!
Printr-un colac de nor — ţopăie, detaşat, un
picior, — sau o mînă... — Val de ţărînă se lasă pe-o rînă...
«Ţinteşte 1 Loveşte!»
Asta-i menirea: să distrugi, preventiv, omenirea!
Ca şi cum aici s-ar decide, pentru tot frontul, un fapt definitiv, vreodată...
Cine nu a ucis indiferent, — şi cine nu a folosit, premeditată, aplicarea tabelelor logaritmice *
—	nu e capabil să-nţeleagă tema dată. — Grad, merit... — n-au altă relaţie. — Complectă, pregătirea în armată, bizuindu-se pe ignoranţă, — cere, — de la sine se-nţelege, — cu precădere în ilogic, — ordinare calităţi în ecuaţie: suficienţă, obedienţă, credinţă oarbă pentru tron şi lege.
316
Cînd te-ai spurcat la fapta ucigaşă, — nu pretinde altă măiestrie: — numai cine strică drege.
în calitate de executant sînt obligat să raportez. — Mă conformez. — Omor totdeodată inutilă vremea, — cînd, de moarte, în absurd mă plictisesc.
Păcat că morţii nu vorbesc...
Milităreşte, stilul elocvent se rezumează, pentru toţi, la genul mut.
S-a declanşat, — atavizat, — din individul om, un mecanism automat: — efectul preciziunii blestemate. — Un ordin anonim, în cifre clănţănind, creează nimicirea; — spectacular consumă o muniţie de artificii blestemate. — Privirile-s atît de încordate...— Ochii-auajuns că-n tremur oacă;
—	răsună, — pe o bandă care se descarcă, — leit-motiv de toacă dobitoacă: — îşi cîntă sarabanda,-n cuiburi, mitraliere.
Mă doare gîndul, — identificînd preludiul unei alte ere...
Evit să judec, prin rutină exaltat în răutate. — Ştiu: — nebunia, în războaiele moderne, — perfectîrid sălbăticia ancestrală — se repetă; — şi orice om e animal vînat, — de cum ridică fruntea peste mal, devine ţintă în lunetă: — un şuierat — a perforat,
—	reflex (adică fără reflecţiuni), — o siluetă.
Conserv, principial, preocuparea să-mi împiedic aţipirea. — Somnul fură... — Silindu-mă să tot
317
combat, lărgită,-n dinlăuntrul meu, eterna căscătură;
—	îmi strîng mai tare cureluşa subt bărbie, — refixez în catarame strimta cască. — în continuare, combatanţii cu exagerare cască.
Mă lupt cu nevăzutul, — să înving o linişte enormă, puturos informă. — Cu tragica indiferenţă, fără ură, — predau stereotipice rapoarte morţii, — în fraze proaste: autentică literatură.
Apăsătoare, vremea se menţine înorată.
Altfel, nimica nu se mai arată, niciodată.
Continuă, imperceptibil, tainica semnalizare înfundată. — Atent, auzul caută să orienteze sensul subteran: — « E de la noi? » — « De la duşman?».
—	Silinţa paralizează în absurd, — în tonul surd, tinzînd să descifreze, năbuşită, clinche-tirea tîmăcoapelor; — lăuntric avansînd, — surpriza subterană, — persistentă a pornit să-nainteze trează.
—	La noi şi ei — se pregătesc, mereu, — obscurele lucrări de geniu, — care, pînă-n urma urmei, sînt — truda strigoilor — tinzînd să se-ntîlnească, pionieri, pe subt pămînt. — în sens opus, potrivnicii îşi viclenesc cotlon, — minînd o galerie fără susţinut cope-rămînt. — Maşina infernală se va declanşa în orişice minut, — şi va deschide drumuri în morminte şi fecale, — scontînd succes — la tot ce pînă ieri n-a prevăzut.
Participăm, inert, la măreţia unor vremuri epocale...
RETRAGEREA
E aceeaşi ceaţă groasă.
Fiecare, de la început, a prevăzut: — s-a declanşat ceva hotărîtorîn nevăzut. — Veşti rele s-au lăsat de peste tot; — o linie după alta a căzut; — în flanc, fară-ntreruperi, mortierele pisau netot. — Âlor de la comandament le-a mai scăzut un grad din bot, — şi, totuşi, ordinul retragerii, cînd a venit, ne-a înfuriat — cît a durut...
Am curs tîrîş, napoi, de-a lungul ţării, — din locul cel mai bine întărit, — ieşind la cîmp descoperit, — cînd se lăsa greoi — peste convoi, — de fontă, — tăvălugul înserării.
Am părăsit sărac ogor de plug trudit, — abandonat predării. — Nu izbuteam să ne destăinuim în vorbe gîndul neîngăduit, — că ne-au condus ăi de la geniu pe un drum nepregătit.
Ţineam de-a lung şosele găurite, — baricadate de încălecate maşini sparte, — nălţîndu-şi roţile de pneuri jefuite, — din pernele caroseriei exhibîndu-şi în resorturi maţele. — Alături, — hoituri indecent burduhănoase, — se umflau, de inaniţie, abandonaţii cai.
Cînd ar fi fost firesc să odihnim, — veneau din nou porunci năbădăioase: — «Nu cumva să stai î». Ne scuturam din tîrtiţe, prin borşul de mocirlă, şi porneam iar razna, clătinîndu-ne
319
ca raţele. —' De cel rănit, rămas în urmă, nu-ntrebai. Ştiai... ^ Ce să le faci? z— Pe ăia reci îi dezbrăcai. Nu era timp un ajutor să mai nădăjduieşti, ^ nici să mai dai.
Ajunşi din spate, pretutindeni încadraţi de focul rar, ce ne prinsese în morişca de ţintar,
nici n-aveam ce să-mpotrivim, cînd, ^ fără de oprire, focul de oţel ne alunga; de dinainte, tirul inamic ne ajungea, avînd bătaia tragerii mai lungă.
Descopeream cum că am fost împinşi de anoste minciuni, duşi de palavre şi simplistele poveşti.
Mergeam, obişnuiţi cu inerţia: vită istovită, care trage hamul cit o tot loveşti.
De-a rîndul, sate se-nălţau din zare, înapoi căzute; ^ le lăsam în părăsire, fără mai apropiată cutezare.
Prin fum, — pe pragul prispelor surpate,
ieşeau la drum, ^ să ceară veşti, femei borţoase, cu o droaie de copii desculţi (cerşeau cu noi să plece); minţind, le dam încredinţare că ne-ntoarcem chiar acum. Ce să mai stai să dădăceşti? — Că-n orice vorbă bună, proastele, credeau.
La toată lumea asta, care bîjbîia fugară, pierdută, — vatra căpătase înţeles de ţară.
Ne depărtam, silindu-ne să conservăm, în deznădejde, sînge rece.
320
Nu numai unul, ticălos însufleţit de sfîntul, pămînteanul dor, ascultînd inima, avea să-ajungă dezertor, neîmpădndu-se cu gîndul că un petec de ogor — din capătul de sat să-l lase nelucrat. ^ în rătăcirea asta sufletească, «— fiecare întrupa, în şanţuri de hotare, ticălosul legămînt cu brazda de pămînt.
Iama cotropise orice suflet frînt.
Zăpada ne-nvelea ca într-un steag al păcii, în dezastrul fără de avînt, plesnindu-ne peste obraz cu albul fald bătut de vînt, care, ^ cînd şi dnd, şuierînd, ^ ne astupa înjurătura,
—	troienind-o pe gîdeje cu înec de tuse, Atît mai zguduia din amorţire trupa, ^ după ce,-n oprire, pe noroiul îngheţat se abătuse. ^ Atunci, în obsedantul scîrţîit de care, ^ lung hăuind pe isonul fără sfîrşit, din zare, — oricare, înăl-ţînd spre cerul mort privirile, înţelegea cît de zadarnice au fost jertfirile, cu jefuirile, din tot ce laolaltă, toţi, şi-n parte fiecare, pe nedrept pierduse.
SÎNGELE EROILOR RODEŞTE.
Ai cîştigat războiul.
Hai, întinde mîinile de lemn! Ce-a fost întreg al tău încearcă de la alţii să cerşeşti, doar ai luptat şi ai distrus disciplinat.
Aştepţi galon pe braţul ciung, în inutilitate însemnat ?
Culege răsplătiri din ura ce te-a înarmat, dar nu-ţi închipui, de azi nainte, alt cămin să regăseşti. Cenuşe pe obrazul strîmb cicatrizat, să risipeşti, ^ la-napoiere, după ce pricepi că sufletul rămîne pentru totdeauna mutilat.
Hai, totuşi, stai!
Din an în an, apare calendaristicul omagiu la comemorare: —' îşi dau recepţii grangurii de la palat, benchetuind pentru răcanii care-au murit în şanţul îngălat; actori vor declama din beregată versul şchiopătat,s-aducă preamărire păcii-n general. «Dezastrul» e «succes», devine răcnet argumentul naţional. Mari cruci şi stele se distribuie la mascaradă, iar tîrgul, pavoazat, transpiră, cu emoţii, în paradă, — pe piepturi decorate cu insigne de eroică bravură. ■ Diagonalele panglici oblice pe burţi —- stîrnesc o nobilă, invidioasă ură.
322
Tu, însă, trenţărosule, să fii cu pacea ta civila împăcat; <-> la sufleteasca vijelie te înalţi pe cataligă; pin’ te-o ierta,-n uitare, omenirea, —' te mulţumeşte să îţi capeţi, pentru praznic, —' boţul raţionat de mămăligă; isprava ta cu-atîta s-a soldat: — o vrednicie proastă, de soldat.
Bătînd în tact pas de proteză, deteriorez trotuarul ciocănit; te simţi ajuns un gură-cască.
Noi contingente au să poarte cască, — alţi filozofi vor bate apa pe aceeaşi inutilă teză...
Păţania de ce să te mai mire?
Paranteză:
De fapt, evenimentele se uită totdeauna iute.
Comemorările, cu sacrele tăceri, ţin trei minute.
GÎNDURI ÎN NOAPTE
Mi-e tot mai dor de cei ce nu mai sînt!
Traiul lor drag, pierdut, de-acum nainte, — îl chem, — zadarnică aducere-aminte; — pămînt la care,-n preschimbări, toţi au trecut.
Absenţilor prezenţa le-o trăim — din tot ce,-afară de durere pentru dragoste, — o izbîndire n-a avut; — de dte ori, în priveghere, deznădăj-duirile, — cu golul pierderii, însufleţesc iubirile...
Pe calea-n care fără întoarcere ne adîncim,.
—	sortirea nemplinită ne apasă. — Ştim numai amăgirilor să ne robim. — Atîta izbutim: — răsunet fară de sfîrşit să fim, — cînd cea din urmă taină nenţeleasă, — prădaţi de tot ce ne-a fost drag, — ne lasă.
Aşa se sting, în vălmăşag de luptă, netrăite tinereţile — şi nimicesc păcate nempăcate vieţile. —• Chemarea celor care nu mai sînt, — din slava, amintirilor eroice, în van răsună,—cînd a Cîrnă,— singură biruitoare pînă la sfîrşit, — ne-adună.
1918
324
EROICA II-A
« A fost stabilit un tarif raţional: retribuţii pe gradele... dt invalidităţi »
Tîrziu, — cînd, în sfîrşit, — după atîţia ani înapoiat, — te-ntorci în lumea celor pentru care ai luptat, — « vărsat», — adică demobilizat, — de nimeni aşteptat, — te-ntîmpină de pretutindeni locul ocupat.
N-ai omorît destul... — Acum, izbîndă blîndă, omoară vremea,-n chip ireparabil, — că timpul tinereţii nu se mai întoarce: — l-ai pierdut.
Refuzul pretutindenea te-ntîmpină amabil.
Acei lăsaţi acasă, — fiindcă au rămas în urma ta, — te-au întrecut.
Nădejdea îţi rămîne — cu «deşteaptă-te, romîne !».
Făceai mai bine dacă rămîneai acolo, — îm-pămîntenit definitiv subt împuţeli de glod, — decît să-ţi tot arăţi, — ca un nerod, — sdrboasele infirmităţi.
Atît eşti: un schilod. Iubita ta, — nici ea, — nu crede că mai poate să te ia. — în lupta vieţii, pentru mediul casnic nu există, ca paleativ, — amorul din compătimire...
325
Cu timpul, — curba financiară 4,e constrîngere să nu te mire, ^ văzînd că aşa-zişii învîrtiţi, cei care-au stat acasă, /-' au practică mai bună, vin mai pregătiţi. Nu poţi lupta cu ei, z— ostilităţile fiind terminate: ^ necombatanţii şi-au desfăşurat tacit intensa ofensivă, bazaţi pe o civilizată solidaritate.—Codaş, înstrăinat între ăi vii, victorios învins, constată: intra -rea-n viaţă ţi-a rămas definitiv ratată. — îţi vezi, la orişice ideal, calea barată, retranşată, mult
mai de netrecut decît barajele de sîrmă înghim-pată...
Iar dacă mai continui să-ţi cerşeşti un drept absent, civilii ăştia,-n mod civilizat, prudent, /— în cazul cel mai bun, — conced conciliant că ai rămas dement... — şi te privesc indiferent.
CÎNTECUL CĂLĂTORULUI DORIND FURTUNĂ
I
Zău, rău te-ai lăudat că ne-ai făcut la fel cu tine!... Dînd lumii astă întocmire, — care e atît de rea, ^ îmi dau atît de bine seama ca nici viaţa mea — nu poate aduce,-n jertfa, nimănui un bine.
La ce mai înfloresc, nevinovat, livezile? — Cerul de ce mai dăruieşte, zilnică pomană, soarele?
Tu vezi-le:	mulţimile,	ucigătoarele.
La ce te bucură icoanele în scumpa lor îmbrăcă tură, aurite cu foc de candele pîlpîitor /-' din înflorite filigrane de argint, cînd, subt atoate-ştiutoarea-ţi ocrotire, ^ biet săracul dovedeşte doar cum i se sting odraslele lihnite?
II
Singur, de-a lungul cîmpiilor ^ în care îşi dorm fraţii de pulbere orind, — ascult cerească liturghia ciocîrliilor, adăogînd alt rînd la gînd. Dar din fîneaţa care acopere zilele lor — s-a ridicat, /-» de tot uşor, — suspin, fior, — un dor, — Îngenunchind smeritele tulpini.
327
Prin nevăzutul trecător, — aleargă adierea, fremătînd arcuşe de vioară.
Se strică vremea ?
Arşiţa iuţeşte.
Stârneşte tu, răzbunătorule, furtuna cu adevărat ! — Dă bici de fulger, — să se surpe pînă-n temelie cerul ferecat, — să se spargă amăgirile din raiul icoanelor pocite; — răstoarnă vestea mincinoasă a nădejdilor de după moarte, — să nu ne mulţumească vechi făgăduinţe nemplinite, — din zmulse, înroşite foi, zvîrlite pe morminte, — pomana putrezirii, — jertfa florilor atît de inutil frumoase;
—	ci fa ca nefiinţa ta să năruiască-n noi deşertăciunea lăcomiei pămîntene, — zadarnic grămădind trufaşele izbînzi de oase, — de vreme ce-ai dezlănţuit, din început, pe lume, veşnicul nedrept război !
Ridică-n clocot urletul răzbunător — nestăvilind prăpădului furtuna, — orinduind dreptate,— înfierînd urgia nimicirii pentru totdeauna.
Cînd în vîrtej de zgură vei aduce a dreptăţilor osîndă, — desăvîrşind înflăcărată pedepsirea din Gomora, — drept izbîndă, revarsă, zdrobitoare, mila pe vrăjmaşi; — te dovedeşte volnic să îneci în flacără întreaga mare,—de vreme ce,—doar bizuită pe puterea răului şi pe înfricoşare,—ai dat să stea frăţia-ntre popoare, — facînd pe oameni, după chipul tău, nemernici ucigaşi.
328
ŞĂTRARII
Se botărîse ţi exterminarea lor. Unii au fost trimiţi în lagăre, unde, noaptea, aprindeau focuri ţi erau bombardaţi.
La cotul gîrlei, — din zăvoiul plopilor dănţuitori, cu şovăiri trupeşti mereu mlădietoare, — pe subt amurgul foarte învechit, — fumegător bolboroseşte un ceaun cu aur de mălai; — din răstignite aripi de uriaşi lilieci, — corturi înalţă zboruri pironite de luceferi, — într-un cer zdrenţos.
Subt roţile căruţelor înlănţuite, după pituiuş de ţoluri, — scînteie pîndă, din lulele pufăind alene, alte stele. — Pînă nu crapă, peste pragul nopţii, zorii, — tăcute umbre au să-ngroape, grijuliu, — subt mînă de ţărînă, jărăgaiul;—călcîie, dănţuind, o să strivească ochii din zgură, — zmeura comorii,
—	jos, la răspîntia care taie lumea pe din două,
—	ca nu cumva un neprieten, ispitind să le citească urma, — din tăinuit popas, — să lămurească unde au de gînd s-apuce mîine...
Prin tabără, cu duduit îndepărtat, au răsunat porunci de trib, — tambura scuturînd pînă-n tîrziu cernuta ei horire înfundată, — chiar după ce, cu botu-n labe, namilă de pustnic, ursul — s-a plictisit să joace ca dintîi mireasa, — acoperind cu palma cinstea dumneaei, — sau, cu ciomag pe umăr, să arate cum mărşăluiesc soldaţii la paracfe.
329
Acum, tîrziu, <— un roi de stele fară număr;
—	din pretutindeni trăgănează greierii cîntare lină;
—	singurătate de argint, spre Calea-Robilor de sus,
—	pierdută într-o veşnicie care urca mereu fară grăbire.
Subt luminişul unde au cioplit rudarii căpriori, o dulce taină aromeşte tăietura de fag tînăr doborît; — plutirea-n adiere moale se îmbină cu iz sprinten, pipărat, — de izmă-creaţă răcoroasă şi miros de-aramă; — s-a furişat pesemne tartoriţa, ca şopîrla, — spre descîntec cu ghiocul, în bălăn-gănirea şerpilor din cozi de smoală, — trecînd de-a buşilea spre păpurişte, — unde despuiata se chirceşte, — în totul înţeleasă cu Ucigă-l-toaca, sau cu santinela, >— să-mbie aşternutul fară rogojină, pe tocmeală, pentru ajutor la fugă. — De-ar da acolo peste ea, la mijloc de ispravă, un neisprăvit, <— de bună seamă-ar înjura lupana, curat ca o bărbată, încît speriate-ar rupe hamul costelivele catîrce înfierate, — ce-alături păşunează priponite pentru toată noaptea, — sărind cu glez-nele-n cătuşe strînse, zdupăind în tact zăngănitor, dac-au sfîrşit să roadă,-n maldăr de lăstar uscat, tainul. — Atuncea dnd, de-a lungul potecuţei astupate de-ntuneric, /— pîrîie un vreasc călcat de pas mai greu, — împrospătat, mai limpede ca pitpalacul, — deschide în şuvoaie răsuflarea, <— prin naltele văzduhuri, vînt de miez de noapte, — împieptănînd frunzarele cu fremătări dezmierdătoare, — în vreme ce pe osia lumilor se-ntoarce-n opintiri, — de se răstoarnă-n nevăzut tăria, alegîndu-şi altă cale. — Dar după ce se lasă-n
330
cumpănă acea de-a doua jumătate-a nopţii, — pe întrecute, toţi cocoşii se trezesc la veghea răguşită, undeva, <— de parcă dau strigoilor îndemn — să se strecoare gheboşiţi, pe subt umbrare, între jgheaburi şi urloaie, — cu spor prielnic la colinda de ciordeală, părtinind pe ăi destoinici.
Cel ce n-aude şi n-a-vede /— fară de simţire ispiteşte,—pe pipăite dă tîrcol din preajmă,-—tocmai dnd, ţinîndu-şi faţa pe genunchii unei fete mari, /— un danci bălan scînceşte /— zguduit fără alean, din scuturat de friguri; <— prin vis, mătuşa nu-nce-tează mîngîierea isteţită la descîntec de tămăduire, '— cu hărnide ţăcănind despăducheri pe fruntea arzătoare. /— în preajmă fleoşcăie strivite foaie, dînd să zmulgă limbi subţiri de foc unor tăduru înecăcioşi, care mocnesc mustind lemn verde.
Vînjos, lăieţul bulibaşă meştereşte-n trudă pătimaşă, /— cu îndemînare gingăşita la desăvîrşiri dibace; <— întărîtat, bate pe muche, docănind, /— o dreaptă potriveală, la drligul de şperaclu, — să intre în tiparul broaştei scos pe ceară; *— chiţăitoare, pila roade îngustime cît să prindă dend. /— Poate că pentru alţii făurind cătuşe, — are să-şi cîştige preţ de slobod, mai tîrziu, -— să plece după ghidtoare, către neiertată libertate.
Acum, departe foarte, peste mirişti, se destinde lupta necurată, /— pentru izbînda isteţimii, făr’ de milă: — vătuiul miorcăie, dat tumbă vulpii, şi plăteşte bir de nătăfleţ, după cuviinţa datorită lăcomitei videnli, pe legea fiarelor, oriunde. — în furca unei
331
crăci, la subţioara dibuită, — ca-n sparta pălărie ţigănească, moartea saltă, bîţîind, în cuib de cioară,— că dă cumplită iarnă jderul căţărat; — cu nesătu-lă-nfulecare, după cronţăiala pe pripite, — a apucat să clefaiască-n puii lipicioşi, golaşi, cu caş tivit la pliscuri.
Neînţelegător la tot ce e tipicul lumii, — în-spăimîntat, — jos, în ceair, un mînz, abia fatat, — răscrăcărat se-nţepeneşte să îşi cheme mama, rîn-chezînd duios; — bălţata iapă rechiziţionată—s-a oprit cu simţămînt matern ; — cu nările pluşate atingîndu-1, îşi vesteşte-n chip tăcut prezenţa, — ca semn de dragoste ocrotitoare, sărutîndu-i fruntea brează, — în vreme ce de sus, din naltă poala cerului, — albastru de adînc, — întunecimea trece către limpede înseninare, — vărsînd nori de colas-tru-n jurul lunii, — tingire proaspăt cositorită.
AGRESIUNE AERIANĂ
Pe calea vîntului turbat...
De cum sirenele au încetat lugubrul scheu-nat, — se-abat stoluri de molii, succesiune de formaţii argintii, — vîjîitoare zbîrnîind aerienele geometrii.
Şi prădătorii cerului virează elegant, — prezenţi în teoremele distrugătoare cu nesaţiu. — Dinţii cu tatonare precaiită, — dînd obiectivului tîr-col, — vibrantul aluminiu şi oţel din spaţiu — descarcă huruirea-n spargeri, basculînd prăpădul în-florirei ţăndărite; — buchetele de fum, — pene de struţ, — urmate cu întîrziere de ecou, pe leneşe explozii răbufnite, — scînteietoare prin azur; — pasiv, diseminarea lasă, — din funigei, beteală de mireasă.
Lumina se clădeşte în erupţii, ca să redevină beznă; — munţii gheboşi, căzuţi în brinci, s-au răsturnat peste tocilele de gresii, — prăvălind zmeoaicele ca-n basme; — jos-jos, în fundul lumii, leapădă, gemînd, fantasme. — Pădurile, zburlind ţepoase perii, ies în faţă, ascunzînd primejdii; — răi, tartacoţii pîrîie jăratec, — lîncedele scorpii verzi deschid, — tocănitoare cerurilor, — guri de foc; — stihiile-n urgie, din mitralii, clănţănesc venind la loc. — Cresc paloşe de-argint;
333
—	se-ncrucişează mături de aramă, — în raze care pînă-n miezul slavilor despică prag — şi iar descresc. z— Stele îşi vîntură murdară pleavă din pîrjolul satelor strivite; în laolalt’ îmbolnăvite, tăvălite, — văzduhurile, dintr-odată cu cirezile înebu-nite, rag; — dar, puse cu întărîtare pe lovite, — antiaerienele, ţintind scuipat de foc, — dau replica, pîcîitor bufnind, — şi-n ceruri violate, cu în-tirziere îndesată, trag...
întunecată, urmărirea trecea dîrză mai departe, repezind alt salt înalt, — în moarte ; — lăsînd tăceri căscate, — îşi lăţea nemărginirile pustiul...
Biet gîndul, schingiuit, nu îndrăznea să se ridice recules din hăuri sparte, — chiar cînd smintit, la urma urmei, — a sfîrşit în auit şi cel din urmă horcăit al viului; — atunci, însă, pre-luînd refren din veşnicie, smeriţii greieri, ţî-rîind, rîşneau argint de sărăcie — subt molcomă cenuşă, pentru vetrele tîrziului.
Neverosimil lente picurau cu-ntîrziere albele meduze, —■ în pendulare aducînd paraşutiştii împuşcaţi, din cer, cu zîmbete pe buze.
Stingheră, — pentru încetarea focului, bocea alarma, vaier de prelung final.
Cu vesel fluierat, îi răspundea locomotiva, gîfîind precipitat, — de îndată ce se ridica, teres-
334
tru, un semnal de liber, sculînd bariera, - pe calea drumului-de-fier: — astmatic pufăit, din ultimul afront, purtînd măcelărească marfa către front.
De cum din depărtare te-au văzut, — în lunecare stea, —' cu rîvnă prădători, — jandarmii se porniră în hăitaşă căutare; — torţe cu jalnică sîn-gerare — răzbat însufleţite, sfîşiind prin duşmănoasa negurare, — unde mai stăruie,-n tîrziu, să dea de urma ta.
Roua răsună picurînd argint sonor — prin nalta linişte adîncă; — subt vîrfuri de brad retezate de zbor, — nici un freamăt de izvor, în secularul sobor, — nu suspină taină; — încremeneşte pieptul de stîncă, — unde aripi sfărîmate-au pătruns arzînd, să împlînte omor.
Iscodind masivul încercuit, — poterele iau în cercetare terenul, — parcelă cu parcelă; — vor să identifice un bidon de rezervor zdrobit, — sau o treanţă de nacelă.
Zadarnic te cheamă buciume, — şi se sting, — intrate-n deal, cu vuiet de răstimp...
Norii singuri pogoară — pe-ntunecatele tăceri pămînteşti, — din slăvi — la care zboruri îngereşti, cu îndurarea, nu-ajung.
Unde te tăinuieşti, cînd nu mai eşti?
Din negrul anotimp, — fulgerătoare proiec-
336
toare, — pipăind bezmetic rana de amurg adînc
—	din nou se pierd, — atuncea cînd, prin spaţiu, ~ giulgiul negurii străpung, — dar nu te-ajung.
Hodorogite tunete — trec tăvălugul nevăzut pe înălţimea locurilor vultureşti — şi bat trîntind cu miniere oarbă, — zguduind închideri ferecate, — grele porţi cereşti; — tu însă, rece, neştiut, — în nefiinţă, te zgîrceşti.
AJUN
Convenţional, anul vecbi pleacă dezamăgit, — ca un moşneag urîcios, — iar anul nou vine copil ^Imbăreţ, aducător de iluzii.
Trenul de marfă gîfîie, — ca să transporte,-n tîndăleală, refugiaţii, — mai departe.
O parte din desculţi a fost vărsată lingă canton:
—	cubic roşu, vechi model de jucărie neîncăpătoare, dar uitat de la revelion. — Evacuaţii, zgribuliţi, se grămădesc, pe vine, lîngă oblicul terasament, — între traverse sparte.
Pestriţă promiscuitate: — babe, — invalizi bocind, — bagaje, — vite, — cîini — şi- surori gemene, ţinînd în mîini coltucele de pîini, — cu-adînd priviri ce nu-nţeleg nimica, încă; — de oboseală, mestecă rumegător, mecanic; —' în absent, mimat, mănîncă: — o morfolire dintr-un colţ de drpă, — ce apucă.
O lume gata orişidnd să plece, — niciodată neştiind încotro — toţi pe ducă...
în şanţ, chircindu-se scremut, — nebuna a născut. — Acum, — lăuza, — lîngă un coş cu raţe, — linge-n sînge buza, — apoi sfîşle din cămaşă o fîşie pentru micul, — cărui, moşind, îi din-ţăreşte, fără de briceag, buricul; — păstrează, pentru farmece, tichia nou-născutului; — de-a
333
curmezişul, plăpumioara pirpirie-n bete strînge.
—	De-a buşele, alt ţînc, cam dt un înger, cu schilave braţe, — a izbutit să-nhaţe turta de mălai;
—	îl frige spuza; — ghiorţăie din maţe...
—	Fugind, mişelul s-a pitit într-un coteţ, <— la adăpost, — să moşmolească boţul, — hoţul, — pe cînd o altă droaie, — purligari cu ochii mar dt vrabia — şi cu priviri nătânge, — dorchine o-nconjură pe istovita veştedă, care a dus la gura ălui nou-născut, — desagă slabă, — sînii goi.
Ciocanu bate-n clopotul cantonului.
Cu îmbrînceală, forfoteala e în toi.
Mult aşteptată, — s-a vestit evacuarea-n grabă
—	pentru ăi golani.
Căţeaua nimănui — întinde hămesită, ca o babă cerşetoare, — lăbuţa frîntă înspre poala trudnicei muieri, fădnd frumos, — pe cînd cu un toiag deschide drum, greoi, prin omenire, mult mai încolo, — Moşul care strigă:
«La mulţi ani!»
Cu şiretlicul ăsta scoate ieftin bani.
De la distanţă, mai că l-ai învinui că este gunoierul care fură cocsul, — pe ăst prea-ntîrziat tîrîie-sac, nemernic Moş Vasile-a-lui-Crădun, — rău deocheat, — cum îl cunosc cumetrii lui de peste deal, de la cătun.
Nerozii şi schilozii se-mbrînceau să intre în vagoanele de boi; îi înjura de mama focului reangajatul, pus pe tărăboi... r~> Purta mănuşi. Vezi, numai lui nu-i degeraseră pumnii, sloi, în ăst război.
1917
9
PEISAJ ALB
A pus pe lume stăpînire-asupritoare gerul.
—	Realul cu imaginarul din natură se complace în coexistenţă. Orbit de albul absolut, — descoperi ^ decoloratului decor — aspectul unui doliu rinăr. — Steag de pace?
în adăposturi, trupele se bucură, de parcă-ar fi încazarmate, constrînse la forţata inerţie, — prin rigoarea vremii, provizoriu, —' de un tîrziu decembrie dezarmate.
A nins întreagă noaptea.
Stratul, gros de-o şchioapă, s-a întins, — imaculat cuprins, — în care orişice obstacol, — fără a mai opune rezistenţă, — s-a predat învins.
; Din simplul fenomenul iernii, s-a realizat, palpabilă, scamatoria dispariţiei: — hocus, pocus!
pentru-înţepenitul din cearşaful moale, al zăpezii înstelate. •->
Devine fapt magia albă. Orice alte operaţii ■de pe teatrul zonei — au încetat spectacular forţate, —- cristalizînd lumini. — N-a mai rămas aici, în fosta vie, măcar la cramă, — umbră care să mai fie vie. — Doar cîţiva bulumaci, — păzind gîrliciul beciului, purtînd ţugui, căciuli de vată, dau insistent onorul pentru cizma santinelei, — bocănind lîngă ghereta de privată.
341
Binoclul de campanie s-a spart; — înlocuit prin capturarea unui telescop, — imaginea apropie răsturnător dovada:—'orizontul gol, fară-ntreruperi, albul nou, lipsit de orice scop; ^ primează prada.
Din perspectiva unui infinit închis pe vis,
—	imaginea, evocativ, aduce,-n proiectări, minuscul, pe livadă, un aspect de om: — un chiulangiu neruşinat, — fără de jenă căutîndu-şi loc să se cîr-cească. — Rid oamenii să moară — cînd, un glonţ de dincolo l-a nemerit în partea sedentară,
—	izbutind să-l întărească.
De mama focului înjură adjutanţii:
«Să fie scoşi bătrinii la lopeţi, <-■' să facă pîrtie, altminteri, nu ne-ajunge nici poimîine trenul cu bucătăria manutanţii!».
Lipindu-se, de cum ating focosul, degetele, degerate, frig. — Avem «parfeuri» pentru cine vrea să lingă ţurţurii; — te înviorează minusul de frig.
Deodată curge noaptea, invadînd convoi de-ntunecime din tîrşeli informe.
Minaţi spre linia doua — se revarsă prizonierii, monoton, — în pirpirii, necăptuşite uniforme.
—	Docili ca oile, — blegi pîn' la nevinovăţia de
candoare, — «neînvinşii» au capitulat. — Au şi uitat că pînă adineaori au asasinat. Acum, cu semne expansive, ca de surdomuţi, vor afecţiune să ne demonstreze:	sînt neopacifişti; — cu
straşnică însufleţire se disculpă, arătînd fotografii,
argumentînd că au acasă mame şi iubite, — sau
ce-or fi. — Pe urmă dau din umeri, vrînd să tălmăcească în stupiditate faptul logic: «Alles ist kaputt».
Se strîmbă, astupîndu-şi nasul, din ce înşişi put. într-o supunere domesticită, zîmbet decalcat, numai cu ochii-ntreabă dacă-i voie să culeagă un chiostec călcat.
îşi savurează o destindere pe conştiinţa faptului că au trecut în fine hopul, — evadînd din orişice primejdie. — Prezent aproape fericit absent, — simţindu-se, departe, liber de nădejde, — e gata fiecare să accepte chiar şi jugul; pentru orice umiliri au căpătat totalul de indiferenţă.
Cel mai oportunist a înodat pe-un băţ — şi flutură, drept steag, un petec mare de batistă.
Se vîntură murdară cîrpa în decorul alb, — cu simulată veselie pentru libertatea din sclavie, exhibînd obscenitate tristă.
1944
PENTRU PILOTUL UNUI BOMBARDIER
Peste cetatea care aştepta, în dimineaţa primăverii de minune, învierea, — atuncea cînd privirile unui popor nălţau smerita deznădejde către cer, — încep, ca glasuri de minciună, tinguiri de-a-ramă, clopote patriarhale; cu răguşeală le răspunde, din metalul negru al sirenei, urletul lugubru, păzitor. — Vacarm sonor: — alarma cacofonică a denunţat apropieri ostile.
Din depărtări, — albastre mări de vis, — răzbat înăbuşit bătăi de inimă: — imaterial presimt.
Plutirea, străbătînd atît de sus, alunecă neverosimil de înceată, — de nu ar dudul ecou de pretutindeni trepidant, — în ritm intens — cadenţa de motoare horcăind. — Acolo, divizîndu-şi spaţiul în careuri, pe ecran, — mecanic îşi marchează orientarea naviganţii; — săgeţi indicatoare, pe itinerar, urmează — un traseu în plan amănunţit de traiectorii, pe cartierele oraşului vizat, — făcînd lizibile arterele de circulaţie: — schematică simplificare, — ’n care pot cuprinde orizontul cu o singură privire-n jos, — păstrînd reglementar distanţa stolului, concomitent. — O simplă apăsare pe butonul decisiv, — şi bombele de subt şezut se des-cleştează una cîte una, — sau covor diseminat, — cum ai plăcere; ^ proiectilele se-niîg în adîncime, înflorind incendiar. — De fiecare dată, aripile, mai
344
uşoare, se-nalţă săltătoare, — urmînd, întârziat, bufnirea bubuită, omologînd cu satisfacţie: «obiectiv atins». — Oglinda, în proiecţie, arată, — precizînd dimensiuni de jucărie, — imagine anihilată; — la lentila de cristal discerne, detaliind, — exactitatea ţintei nimerite.
în teancuri, zidurile culcă verticala la orizontală : — arhitectura cărţilor de joc, turtite; — pavaje sfredelite cască gropi şi scuipă, — regurgitând abcesele de praf încenuşat. — Peste mormane de moloz aleargă limbi de flacără duhnind otravă; — întregul furnicar de oameni, năucit, se precipită-n canale. — De Ia distanţă, panica de moarte pare simţămînt rizibil. — O pleavă neagră, — fiecare punct, — un milimetru, — vietate-n spaima agoniei,
—	pe cînd, în vîjîire, — sus, — mai sus ca îngerii,
—	se-nalţă bombardierele, pe nourii de vată.
Planezi. — Eşti conştient. — Atent, continui să-ţi îndeplineşti misiunea, — în calm deplin, indiscutabil, penetrând plafonul de artificială ceaţă; odată parvenit în elementul vaporos, — te vei menţine sau urca, la altitudinea dorită. — Premeditat, — de la distanţele imense, depistezi tot orizontul vast,
—	eroic, poţi ucide ştiinţific, intr-o luptă inegală!
—	Oricărei ţări târâte fără voie în evenimente — îi predai demonstrativ o lecţie supremă, — din care lumea celora de jos, să nu mai aibă ce să mai aştepte.
Obişnuită, conştiinţa se subordonează far' de remuşcare. — Iar dacă-accidental cobori cu paraşuta, — tu te ştii imun, — conform uzanţei internaţionale.
345
Ştii bine că popoarele nu fac din voia lor războiul, — dar cit lucrezi din ordin, fugi de orice gînd, in altitudini, —' cu satisfacţie anihilînd pe cei ce nu se pot împotrivi. Qnd o să te întorci, poţi raporta că-ai împlinit misiunea în condiţii excelente, ^ pisălogind cu proiectile grele tot cartierul gării, — exterminînd în fabrici o mulţime muncitoare, oriunde-ai presupus aglomerări de vieţi.	Dărîmi biserici, şcoli, spitale; — tot ce
făurise truda păcii — fumegă în scrum...
Ai identificat, probabil, străzi pe care mai nainte te-ai plimbat îndrăgostit, pînă Ia declarare,	de-a lungul unui rîu meschin, cu apă
dulce, de nămoale, — subt teii astăzi dezrădăcinaţi de suflul exploziv. —- S-a-nsîngerat răspîntia pe unde şcolăriţe se-ntorceau în pîlc de la prelegeri,
—	fredonînd un şlagăr;	- firavă, o copilă săruta o
floare de liliac - şi tăinuia subt cîrlionţii frunţii dorul unui zburător romantic.
Fireşte, eşti atît de sus, că nu mai poţi vedea nicicînd neînsemnate amănunte. Arunci beteală de-aluminiu, dezbrăcat de orişice răspunderi, în sfîrşit.
De-ndat' ce-ai terminat, făcînd cale întoarsă, — te-a şi recuperat distanţa, — subt înălţimea care te ascunde îngereşte.
Ce straşnică ispravă a fost raidul!
Comunicatul oficial va recunoaşte, ca de obicei, — doar pagube de obiectiv strategic, r-> care
346
disculpă stolul de arhangheli echipaţi... — Ruine fumegă bilanţul:	ard	biblioteci, au pierit opere
de artă, sînt nimicite,-n flăcări, cîteva tradiţii de cultură... <—’ Acuma, subt ferestre camuflate, va începe dezgroparea, — acei rămaşi nădăjduind să regăsească, — subt bîrnele carbonizate, — mutilaţii pentru-ntreaga viaţă, — sau să rengroape identificări. —' Uşi zmulse din ţîţîni improvizează tărgi. Scăpărătoare, tîmăcoapele desfundă piv-niţi, — ca să extragă, din adăpostirea iluzorie, — anonimele cadavre; — groparii calcă o fotografie, un chip care îţi seamănă, în retuşare, ţie, —■ cules de pe un sîn de floare macerată. <-> Din creşă, pruncii livizi sînt scoşi aliniaţi: — păpuşi de ceară mată, ca-n absurdele vitrine cu ocazionalele cadouri pentru Paşte; suflul exploziei le-a brumat obrajii: r-> caise reci.
De bună seamă, ai purtat o cruciuliţă la grumaz, — mascotă, în carlingă, te-acompania un căţeluş de cîrpă, caraghios. (Superstiţios, mai crezi în păzitor noroc, în şansă şi în dreptatea unui rai făgăduit pe viitor...)
De-acuma ai ce povesti acasă, — în absolut intact, confortul vieţii calme! <-/ Cu naraţiuni viteze, — ai să te grozăveşti iubitei tale, mamei tale şi copiilor tăi dragi, cu toate vieţile pe care tu le-ai suprimat, automat, cînd ai executat masacrul impecabil, ' din ce în ce tot mai convins de-nalta ta bravură (un repertoar banal, stereotip, de admirabil papagal). — Iar după am şi am,cînd,
347
în retrospectivă, evenimentele ajung, ca totdeauna, superior istorice, — redevenit civil, — în ceasul familiar de dimineaţă, — după ce îţi vei lua micul dejun, — (ouă cu şunca, marmeladă şi cafea), — o să te hîţîni răsturnat în balansoar, — alene parcurgînd, pentru siestă, în presă, faptele diverse, — scandalizîndu-te moral — (tu, care te-ai plimbat în ceruri fără Dumnezeu, — de pietate plictisit, cînd prfcdica, la templu, declama, sentimental, citatele cu fratele lui Abel...), — compătimind famelicul şomaj — şi indignîndu-te, cu totul democratic, — de cîte ori organele poliţieneşti reprimă suspecţi de libere idei, — dar n-ai să recunoşti calificarea faptei tale de război, şi nici nu ai să încerci să te disculpi, facînd bilanţul, — sincer, — la tot ce ai distrus, cînd des-cărcai peste oraşul nostru, cu precizie, atîta moarte inutilă, — în dimineaţa primăverii dintr-o zi ca orişicare, — însă pentru-atîţi, ziua de apoi.
Uşor adoarme conştiinţa...
Comemorînd serbările învierii, — nu uiţi vreodată să trimiţi, la cunoscuţi, felicitare de mulţi ani; nu-ţi trece-fl gînd cîte copile pămîntene au rămas schiloade, încîrjînd un mers fără picioare, — şi cîţi părinţi nebuni, prin parcuri, cheamă pruncii lipsă, — subt pomi înfloriţi, în primăveri de doliu.
Şi vremea trece... — aviatic zbor, prea lent. — îi simţi pustia mai cu seamă în acele zile goale,
—	cum sînt preamonotonele duminici, participînd la predici, în lăcaşe unde, pînă-acum, n-a zgu-
348
duit, dărîmătoare, explodarea, — pe cînd, de tot abstractă, fără de durere omenească, geme orga, — acompaniată de oratoria pastorilor, care, — rutinaţi, — dezleagă conştiinţe, facînd chetă. — în serile de gală, — cînd, la Operetă, primadona înduioşează pin* la lacrimi sala, — aplauzi zgomotos, profund mişcat. — Pe urmă, — în barbarul bar de noapte, — comanzi pocuri, declanşezi explozii de şampanie, adăpînd vitează sete, — cu generozitate înecîndu-ţi sentimentalismul în cupa înspumată.
Acei pe care i-au lovit odată schijele de exploziv — rămîn scutiţi de-nalte aspiraţii; — în iadul gropilor au gunoit nădejdi, — cînd totul s-a sfîrşit anume pentru ei. — Suia spre cer miros din biblicele jertfe, dulce carne de copii carbonizaţi ; — uitată în pămîntul răsturnat de bomba grea, — nu e vizibilă mînuţa; — nefiind a providenţei, putrezeşte grabnic...
Tu nu te turbura! — Fanfaronada evocării — (ţine cîteva minute!) — nu poate scoate, niciodată,
—	din abisul nepăsării unanime, — victime anodine, — despre care, din decenţă, nu se mai vorbeşte, — mai tîrziu...
CEL CARE AMENINŢĂ CU PACEA
Ca prigonit, ş-aicea, în zigzagul şanţului, — pe unde superiorii nu se prea arată, — a apărut «instigatorul» cu adevărat primejdios. — Prezenţa lui «în chip de umbră infiltrată» — a fost din ce în ce mai cu amănuntiri semnalizată: — «Este de jos!» Covîrşitoare, panica începe să pogoare între cei «de sus», /-*' cînd poartă vorbă de-nfrăţire învrăjbitelor popoare. —' Se fabrică, într-un «birou secret», precise denunţări în chip de-avertisment transcrise; — tind să demaşte propaganda « subversivă», — culminînd în atitudini nepermise. — Fireşte, fanteziile, spre com-plectarea identificării, sînt admise.
Alarma a fost dată 1
Deocamdată, — ca prezenţă, «umbra» este pusă-n urmărire, — acolo unde-ar fi capabilă să acţioneze o pornire, — cu tot ce poate iniţiativa să descurajeze.
Instrucţii confidenţiale culeg zvonuri minuţios triate şi totalizate pe armată: — Se-arată că, originar, instigatorul este presupus drept fiu al unei fete siluite. — Acuma e «vlăjgan», cu toate că, avînd «fizic plăpînd», este «inapt», — iar ca ţinută se prezintă «nereglementar»; — unii l-au identificat: mutră suspectă... în sine, individul, încă din as-
350
pectul prim, e « dubios »... Alături, alţii, dimpotrivă, îl consideră «fascinant», mărturisind că-ar fi ca îngerii frumos.
Mărturisiri contradictorii au zădărnicit, pînă-n prezent, o capturare. ^ E regretabil! ~ Fiecare vede-n alt fel «umbra», — după cum II doare.
A fost cu-nverşunare identificat, ulterior, de raportori şi delatori, ^ la întruniri ţinute noaptea, — ’n locuri unde n-au cum să pătrundă cei ce sînt informatori. — Acolo, zice-se că propo-văduieşte cu ardentă-nsufleţire, pînă-n zori:
« Nu-aduce niciodată fericire ucigaşului omo-rul; — numai prin dragoste ajungi să-ţi dezrobeşti poporul.»
Fireşte, vorba lui pare mieroasă şoaptă, —-aduce-aminte cîntecul de muncă fremătînd în stup de-albine, făgăduind: — «un trai mai bun, prin rîvnă la mai bine».
întocmai ca seninul, — atestează unii, — scînteie privirea Iui albastră; — îndeamnă să avem, faţă de-orişice poruncă anonimă, vrerea şi gindirea noastră. — Cînd pune întrebarea: « Credeţi ca din risipă de vieţi — va naşte dreaptă izbîndirea?
—	Toţi sînteţi, traiuri trecătoare, ai durerii nempă-cate. — Minciuna duşmănoasă a-mbrincit în mlaştini de păcate omenirea! »
Mai-marii oştilor, de cum au prins de veste, — au hotărît să puie capăt la purtarea de poveste şi au trimis «special», să-l aresteze, razii de patrule
351
—	cu descinderi prin coclauri şi ponoare, — făcînd din prinderea temutei « umbre » subversive o « chestiune de onoare », — adăugind că, pentru o totală dezarmare, multprimejdiosul a-nceput să submineze duşmăneşte, — pe tăcute: — împarte oricărui răcrute cîte-o floare, — o floare roşie, ca o rană,
—	pe care-o poate căpăta oridne de pomană...
—	Prin tîlcul ăsta răsădeşte semn al păcii-n primăvară. — Pe cîmpul unde plugurile nu mai ară, — sfioasa floare, cu neruşinare, ca o buruiană rea s-a-ntins; — purtînd îndemn la înfrăţiri cu «tabăra duşmană », periclitează frontul necuprins.
Acestea au fost tainicele semne care s-au cules ca ultimă adeverire, —' de cînd pe prima linie fusese dat în urmărire.
Era în august...
Toamna desprindea semnalizări căderilor de stele, — şi tunurile, -n hăuită duduire, clocoteau.
Cu huruitul înfundat, se clătinau, în ţara visului, şi tronuri şi castele.
Uriaşe proiectile sughiţau stridente, — explozii scuturau ţărînei pîntecul, — ca rodii se spărgeau grenade, — răbufneau şrapnele; — dar aş-teptînd de prea de mult dreptatea, — ura îşi purta, peste tăcerea ruptă, cîntecul.
ŢEASTĂ VECHE
Cazmaua, apăsată de călcîi, — a adîndt, lărgind o groapă, — în fundul de grădină unde mărul scorburos — căzuse astă-vară frînt de vijelie.
Ne pregăteam să cotlonim o rădăcină nouă, de nădejde, — prin adîncire pînă-n stratul reavăn, să-ajungem huma sănătoasă din afundul liniştit,
—	dnd fierul a desprins, — săltînd de printre bulgări pe lopată, — un craniu, — hîd vestigiu al făpturii, — dormire-ncredinţată grelelor uitări;
—	acum, — mînjită cu spoieli de mucegai, — se-n-făţişa, ca insolentă, rînjitoare cobe, — ţeasta veche,
—	netrebnică faţadă devastată. — Reprezenta trecutul de trăire pămîntească.
Fireşte, nimeni nu avea de unde să-i mai ştie devenirile spre nefiinţă anpnimă; — cu-nchipuirea încercam să-i chem imaginara identificare, — în felul cum putem purta spre viitor trecutul. — Aproape ajungeam să-i descifrez privirile, — cereşti albastre... — din găuri de-ntuneric întregind închipuirea evocării... — ...nestemate care au ştiut dndva să plîngă, la durere, — priviri şăgalnice, în-flăcărînd îndrăgostirea, — cu deochi de vrăji»
—	sau veştede clipiri plecate pe o pagină de carte unde flutura un vis... — Sfarîmătura, — hîrbul de chivot vremelnic, — îşi descrunta arcade pe ferestre: oarbe, de frontal, — din zdrumicat altarul unde, în demult, a pîlpîit gîndire, viaţă.
353
Unde-s acuma harurile tale cele far' de preţ» pe care-ţi bizuiai odată străşniciâ? —' Tu, care uzurpaseşi dreptul dregător asupra semenilor tăi,
—	tu, care-n nopţi de lună plină ai rîvnit să-ţi plimbi, trufaş, prin stele faima, te-ai nămolit în humă vegheat de prundul din noianul veşniciilor albastre. z-z Biet înveliş de calcar îngropat subt rădăcini! Dai vegetalelor o hrană minerală din trecutul animalic... — Atîta este-n stare vă-lurirea materialelor prefaceri să ridice iar din tine.
—	Tăcerea buzelor încenuşate — din falcă insolentă rîde, — fără să ne fi-nvăţat nimic mai mult c-' decît înfrîngerea spre care ne purtăm izbîn-ditoare nimicirea! z-^ Abia fără obraz fiind,poţi da răspuns la toate întrebările deodată...
O cugetare, —z sarbăd dezgropată azi, din depărtata străvechime, z-> şablonardă creaţiune distructivă! — Ca fiară superioară, omul născoceşte, fără preget, arme noi, — în nebunească rîvnă de ambiţii ucigaşe. Prea animalic, mărginitul inventiv — şi-a însuşit, de la insecte şi jivine, unelte distructive, amăgindu-se cu gîndul că pacea violentă poate vicleni dreptatea. — împrospătată în silinţi, ştiinţa nebunească şi-a făcut idealul să descopere cît mai rapid
MOARTE TOTALĂ
Armate de atomi, de ioni, de izotopi şi neutroni au fost trimise-n avangardă. Cu tot ce-n-trece în micime dimensiunea, — se descoperă un
354
infinit uriaş. Izbînda va îngădui desfiinţarea tu-tulor, — ţinînd să dovedim că merităm ştiinţa fără milă creatoare de progres!
Premergător, omul de geniu a trimis înaintaşi, — martire animale, — s-adulmece din spaţiu o deschidere de ev, la început adevărat de cronică cerească, — întemeind abecedarul cuceririlor din constelaţii; — dar încă, pe pojghiţa planetară, înverşunaţi nebuni tăgăduiesc înaltul scop al vieţii, — alimentînd zileri de moarte — cu ingeniozitate speculînd vremelnice profituri din distrugeri...
Cu indolenţă, gîndul, abdicînd, z-z lasă maşinile de calcul să îi fabrice idei, în serie, născocind mecanice unelte pentru nemurire; z— a părăsit în ascunzişurile de altădată, din caverne, daltele de silex, z—z simiescul mîncător de semeni, fălcosul prototip intermediar de zeu şi cimpanzeu, — sfielnic panteist, ce nu-ndrăznea să-nalţe ochii înspre bolţi de stele, fără ca să dîrdîie-n mătănii, linguşind şi adulînd imaginarul, — cît, din îngustă ieşitura tigvei mijea, prin beznă, dornic gîndul de nemărginiri.
Acuma sapienta izbuteşte să cuteze ascensiunea către libertăţi de vis temeinic. — Ne pregătim să răsădim în haos viaţă nouă; treptat sînt izgoniţi, în fine, zeii lătrători ai amăgirilor de-odinioară. — Din oseminte ne citim evoluarea, trăite hieroglife adîncind prin temporal vibra-
355
ţiile universalei afirmări; — cu praştia de catapultă din noi înşine suim, ca proiectile.
Vom apuca să descifrăm odată norul care îşi schimbă,-n dizolvate slăvi, conturul, — citirea materialelor imagini împărtăşindu-ne cu prevederi universale ? — Trăi-vom conştiinţa bucuriilor de gînd curat, în altruismul de creaţii? — Fără tăgadă, înviind prezenţe din trecuturi, — precum o răscolire din tăiate măguri dă citania epocilor perimate, — brăzdind, în răsturnare, timpul de pe marginile veşniciei, — vibrate, vom chema, pe discul veacurilor, cîntecele lumilor cu muzica de stele, — îngăduind, pentru dreptate, datoria paşnicei convieţuiri neasuprite.
Oricare cimitir, — deschis in-folio, — ne îm-bie-nvăţătură. — Trecute putreziri devin, de-a rînd, nădejdi, — noi răsărituri pentru marile-nţele-geri. — Luptăm cu moartea, biruim cu pacea I
Os păcătos, scobită rotunjime, vas celest cu sînge tencuit, — nu în zadarnic s-au lărgit pereţii tîmplelor, ca să cuprindă nourii de plasmă gîndi-toare, emanînd fosforescenţă. — Eterna viaţă trecătoare transmite, — anume pentru tine/— nebuloasele mesagii din imensul spaţiu, — pulsaţiuni celeste ;
—	emiţînd mesaj de raze, — de-a pururi îţi răspunde cosmosul, ritmînd, afirmativ, viaţa. — Făptura omenească, de pe margini de morminte, te culege — viu ecou — din tot ce-a fremătat durerea-n bezna negîndită.
« FELD-GRAU »
Pe cîmp... în coridorul desfundat... nepăsător la rînceda duhoare...
Un tropotit precipitat stropeşte fiecare frunte cu întunecată mîzgă de noroi. — Rîul de trupe plescăie împins năuntru, pe traseu. — E atîta umbră... uniformele ajung că nu mai au nici o culoare... — tunici putregăite, ca pe morţi, — înlocuiesc, — economie! — toţi nasturii căzuţi, cu sfori.
Dă buzna o cireada omenească, dornică să intre-n fericirea unui ţarc păzit cu-mpletituri galvanízate. — Gazdă-n baracă, ploşniţa aşteaptă primitoare, identificată (exalînd mirosul bine cunoscut). — Bună vestire: munca silnică... — Ajunge o răsplată de nădejde condamnarea pe viaţă. — Restaurantul la cazan îmbie,-n seu, aţoase, mustăcioasele libărci — cu burta-n sus, înotătoare înecate, bine fierte.
Plini de încrederi timorate, — cîţi cu laşitate au scăpat de foc — se pregătesc s-aştepte, — în robie voluntară, — ziua păcii, — atîta de îndepărtată... — pîn' la cine ştie cînd, — ci multora le-a rezervat soroc în niciodată; — triaţi în grupuri, acceptînd direcţia necunoscută, — umbre fără definire, la noroc, — calcă pe orice gînd, într-un prezent absent. — Galoane zmulse — stabilesc egalitate pentru cine ţine, — după ce-a dat moarte, — să trăiască. — Distincţiile acum au încetat
357
a fi un semn — şi, oportun, — picioarele de cruce fug^ abandonînd povara de grandomanie; — absenţii prin prezent bălăngănesc dezorientaţi, — stîngaci în libertate şi străini în iluzoriul spaţiu, — rit-mîndu-şi inutilul halandala; — coatele ies cadenţat.
Cel mai slugarnic fel de libertate: — să izbuteşti să te predai constrîns... — Pentru apelul nominal, răspunde parcă altul, confirmînd docil: «prezent», din rind.
Satisfacut în suficienţă, personajul învîrtit a concedat să nu mai lupte; indiferent, aşteaptă umilit repartizarea, fădnd drepţi, rînjind tîmpit;
—	in fine, poate sa se simtă ocrotit (de laşitate), — capitularea răsplătind, în decăderi, domesticirea. Eliberarea de prejudecăţi morale — îi acorda,-n chip convenţional, ăst drept, de-ndat’ ce insul,
—	« pe-angajamentul de onoare », încetează să mai fie ucigaş, — pro forma acceptînd dresajul; — numai privirea santinelelor coboară ochii in pămînt.
Fireşte, tot din modestie, chiulangiii păcăliră moartea lor; ei îşi aleg un compromis de trai dobitocesc, în plauzibil simplu, liniştit. — Abia acum constată fiecare, cu uimire, că « niciodată nu a vrut război».
în oportuna convertire fără de alternativă,
—	vita îşi acceptă, pentru jug, — să rabde palma protectoare. — Servil de azi încolo, va primi orice porund, — subordonat chiar nedreptăţilor flagrante, — cînd le decerne fostul adversar, inferior în grad; — admite să se conformeze cu rigoare unei discipline necondiţionate, — ştiind că
358
astfel se înfruptă, fără de restricţii, — din riguroasele favoruri, pe care le oferă existenţa, în mizeria din lagăr, pentru cine e lichea.
Un muc nestins de tot — se-mbie să-l descopere un ochi expert, — valută de baracă; — acum, ăl şmecher a cules chiostecul, bun să tragă, cu penultim fum, azurul în plămîni; — apoi, tuşind, grăbind din urmă, îşi ajunge rîndul. — înapoiatul bate-n repetire tactul strimb, salută din calcîie, — omagiere! — gudurîndu-se spre gardianul rezervist, — pe care adineaurea l-ar fi tocat cu o grenadă. — Scîrbos de pocăit, oportunist, — face, frumos, un drepţi cu reverenţe, — spunînd la orice ţoapă, ţeapăn: «Danke scbon ».
COPIL JUCÎNDU-SE CU SOLDAŢII DE PLUMB
Tu, înger blînd, ca să petreci vacanţele inteligent, — în felul cel mai nimerit, — acei ce te iubesc ţi-au dăruit, — subt bradul pîlpîind, feerică, electrica-nstelare, — o frumuseţe de cutie, plină cu soldaţi /— în plumb turnaţi, — înfăţişînd, în marţiala lor prestanţă, — de-aproape, — perfectă iluziune, — o armată la distanţă; — încît, fără silinţă, încă de pe-acum să-nveţi, z-z jucîndu-te din prima oară, —' cum, vitejeşte, oamenii, —' cînd ajung mari, — copilăreşte se omoară.
Curaj!înfrînge teama înăscută, <-' dar caută să menajezi cu grijă jocul scump plătit; — să procedezi cu o delicateţe precaîită, ' pînă ce poţi ajunge,
—	matur, — o inconştientă brută. — Nu te ambiţiona să-obţii, ca-n viaţă, — de la început, — prăpăd rapid şi absolut, — definitiv; doar cînd, într-adevăr, experienţa vieţii te va fi călit, — ăst gînd total z-' va fi un joc licit şi unanim îngăduit.
Ar fi cumplit, pentru soldaţii tăi de plumb, un cap sucit! — Deci umblă binişor cu jocul delicat. — Părinţii-au debursat bani buni cînd ţi l-au procurat... — Şi-apoi, nu merge să-i bruschezi oricum z-z şi să dispui de ei ca de soldaţi adevăraţi, *—' că nu poţi să-i sudezi, ălui turnat, proteze, z-z Umblă atent, — însufleţirea ta să nu producă
360
«accidentul regretabil»: — djn joc forţat ar fi stupid vreunul să se deterioreze, z— în felul unui autentic invalid, z-z rămas urmaş războaielor victorioase, z-z Altminteri compromiţi, fireşte, comportările serioase.
Ocrotitorii, care te-ndrăgesc, avînd discernă-mîntul logic, ■—■ te-au procopsit cu jocul ce-ţi formează gustul pedagogic. Stârpind în tine emotivul, /—z te-ajută să deprinzi, cu nevinovăţie, trainica plăcere de distrugeri: — au realizat motivul. ■—■ Spre completare, z-z o să-ţi însuşeşti găteala uniformei, — travesti acţiunii la pretinsa logică de fier. —■ Ca ofiţer, z— o să proclami şi tu că forţa e un argument suprem, înlăturînd raţiunea, z— iar, în sfîrşit, z-z pentru triumf, — vei învăţa parslda. z-z Ucenicia vieţii dătătoare şi aducătoare de omor — se face cum o ştie strada; <~z utilizează fără scrupul, cu ostentaţiune, mascarada.
Te captivează jocul pentru «teatrul» de strategice operaţiuni, — spectacol demn, în care vei descoperi un farmec violent, real, — Cu «vino-n-coace». •—1 Dintîi ucizi în simulacru, z-z folosind doar mazărea ca proiectil, ^ utilizînd un armament de tinichea; z-z îţi antrenezi obişnuinţa, care, mai drziu, va declanşa, perfecţionat, — acelaşi infailibil tact subtil, z-z automat, ca un resort, z-z O să devii capabil să obţii, corect, un mort, —z asta se va-ntîmpla mult mai tîrziu, cînd vei fi mare, — exersînd pe viu, — ca factor social, prestînd cum se cuvine personala ta chemare.
Bineînţeles, asemenea purtare — apare mult mai reuşită cînd arborezi întreaga' recuzită, — şi marţiala deghizare — la orice exhibiţie este cu atît mai remarcabilă — cu cît ia mai serios aspectele hilare. — Acţiunea capătă un caracter de fast spectacular, — obţine laudă enormă
—	cînd, mai cu osebire, de bunăvoie te-ai încorsetat în uniformă.
Pînă atunci, acasă, dragostea părinţilor, de formă, — scoţînd din toc pistolul şi punîndu-ţi-1 în mînă, — te-ajută să desăvîrşeşti gradat, — prin desfătări voioase, — vocaţia, premeditată să rămînă normă. — De pildă, pot să-ţi pună chiar de-acuma la îndemînă — eprubete cu bacterii de cultură,
—	stimulent de intelect — util la viitoare vitejii infecţioase — şi la discrete jocuri fizice «de-a raza cosmică », — sentimentalul aplicînd principii religioase — la teoria raselor miraculoase.
După ce practici jocul repetat, te-ai dezvoltat.
Pînă atunci, — răbdare, puiule!
Numai treptat ai să ajungi să-ţi însuşeşti complet a nimicirilor talente, — utilizînd în scopul ofensiv, — ostentativ, — un joc inofensiv, primit cadou. — Dacă te porţi cuminte, — poate chiar de Anul Nou, — în ambalaje mult mai elegante,
—	cu instrucţii şi sugestii adecvate, — ai să primeşti, pedante, superioarele distracţii savante, — subt bradul cu lumini sintetice, de ceară: — bomboane explozive şi creioane subminate, — sau, — miniatură, — o perfecţionată bombă nucleară.
PRIVELIŞTE DE SFÎRŞIT
Dacă ar continua perfecţionatele distrugeri...
Gîndule, la ce te-ai rătăcit — printre-ncercări arîta de cumplite? — Frinte zboruri, nu v-aţi împlinit — avînturile în cicoarea zorilor vestite!
Paşi cîţi minaţi de doruri pribegiţi, — pretutindeni striviţi moarte subt voi; — dar ce liman de stele aţi fi sperat să găsiţi — la cei plămădiţi din noroi?
Numai păcatul se-noieşte, nesfîrşit. Iubirea nu se împlineşte niciodată sfîntă. — Dorul dreptăţii e, din început, de părtinire pîngărit.
—	Robită stăpînirii, searbădă, minciuna proslăvire cîntă.
întocmai ca atunci, acum şi totdeauna,
—	statornicite, suferinţele adeveresc numai zadar amar; — senină mîngîiere, mult deasupra tutulor, din nefiinţă, numai luna — alene suie, — moartă de argint, — stăpînă pe pustiul liniştit, din timpul legendar, — pe cer deschis, — afront lăsat acestui front, în vis imaginar.
363
PLANETĂ MOARTĂ
în cercuri oarbe, prin pustia timpului necontenit, — fară primăveri şi toamne, fără apus şi răsărit, — rostogoleşte, arsă, piatra cerului bă-trînă, — cu bubele munţilor de foc stinse-n vîrteje de ţărînă.
Goana rotitoare a trecut spre mai departe decît depărtarea, — cînd nu-i mai măturau încercuirea planetară stele despletite, — continuînd dezagregarea; — piscuri în aşchii detunate s-au tocit, — oceane furtunoase îşi cojiră vechile tălă-zuiri uscate, — cîmpiile încremeniră sterpe, cotropind inexpugnabile cetăţi. fortificate, — cratère minate înecînd exploziile cicatrizate.
Căldura ajută să-ngheţe necuprinsul, — golul apasă deşănţat nemărginirea, — flăcări ard negre tăriile, din care vîltoreşte, nevăzută, nefirea ; —' faptele moarte se răstoarnă desfăcute, — vremea conteneşte ciclul anilor; — nesfîrşită, în rotundă linie, se întoarce, veşnica suită căzătoare pe orbită; — în hîrb boţit, lucioşii codri de cărbune, aşternînd veacuri fără viaţă, — pentru nopţile de totdeauna troieniră. — înalte forturi de metal,
—	cocleala lor leproasă, în tării sulfurice, expiră;
—	prădate, tresăltară desfundate necropole, din coşciuge răsculate, — de-a valma-n profanare exhi-bind schelete-mpodobite de ciudate nestemate.
364
MAI DEPARTE
Cucerind ideal umanităţilor îngrădite de infinit
Mai departe decît norii, mult deasupra vămilor zenitului,—prin tăcerea veacurilor din care dntă luceferi, lucire de zgură.;. — mai departe decît visele şi decît toată judecata muritorului, — peste puzderia neîngrădită de hotar, — uriaşă în nebuna rătăcire fară de măsură...
Acolo, gîngurit dintîi, cuvîntul zămisleşte noi pămînturi. — Cînd ultim glas, desprins dintotdea-una, spre vecie s-a rostit, — noiane despletind din plete comete, rătăcesc născătoare avînturi,
—	inele negre, sorii-mpărăteşti eliptic fugărind întoarcerea pe infinit.
De mai departe-n mai departe. — Frig incandescent spre haos trece. — Plămada dorurilor a pietrificat lumina. — Zorile îmbină amurgiri.
—	Ca întregire, drumul drept într-o închidere încovoiată se petrece, — iar înţelegerea se adînceşte nebuloasă, — limpezind limane mincinoaselor închipuiri.
Vad străbătut peste trecut: din lespede în lespede de vis, pe zări — la care nu se pot înlănţui, decît vremelnic, veacurile fulgerărilor, — adînc de
365
prund albastru din a nefiinţei măcinări, — neîndurări, — cînd visele-ajung ale uitărilor. — Un singur neclintit virtej, la rău şi bine, alternînd întruchipare, cînd tot ce e prea mare-n mult prea mic răstoarnă, pentru-nfringere, tăria, — acolo unde nesfîrşit furtuna-i liniştire fără de iertare,
—	asupritoare trăinicind pe clipă, ca deşertăciune ucigaşe în absurditate, — armonia.
CERUL DESCHIS
Celor dinţii străbătători spre stele
Tufani bărboşi, înveşmîntaţi în aurul de roşie toamnă, — umbrind pustiul, sus, în creierul de munte, — îngenunchiaseră, — avînd să ţină veghe la seninătatea de amurg, — oficiind tărăgănată liturghia pe tărîmul magic, — deasupra tainei o-chiului ciclopic, — baptiser păgîn, — sclipind sub teşitura pietrei, — parcă anume adîncită în muntoasa frunte; — pe oglindita neclintire, circulară la răsfrîngerea de-ntunecare, — sta-n reazăm cerul veşniciei, — argint-viu, umplînd crater de iezer.
A tremurat bătut văzduhul. — Freamăt nalt de aripi albe domoleşte sacadări sonore. — Comanda -nevăzută, moderînd viteza, plescăie încetiniri. — Devin vizibile elicele: planează în spirale, ca seminţe de ‘arţar.
Neaşteptaţii oaspeţi, în sfîrşit, aterizează, — din constelaţii nebuloase, — ca imateriale stranii mecanisme: — vii roboţi fantome — revin din depărtarea secolelor măsurate în viteze de lumină.
Stîngad gesticulînd, altminteri magice înfăţişări de pasări, — cu-analogli vag evocînd structuri umane, — se reîntorc din marele necunoscut
—	conchistadorii raiului de infinit albastru, indiferenţi la cucerirea materială, — determinaţi numai
367
de rîvna altruistă, — trăind însufleţirile de gînd astral. — Scafandri străbătând profunda înălţime,
—	nalt zborul le-a striat costumul încopdat cu stele nituite în violaceu, din aliaj de vise închegate, — (armura plastică împodobind ţinuta de rigoare la festivităţile interplanetare). — Cum turmele aduc în miţele de lînă mărăcinii agăţaţi din drum, —' pe piept astronauţii poartă amintire de luceferi.
Clarul de lună le distinge mai vizibil globul transparentei carapace, — din tainicele plăsmuiri fără de nume, făurite mătăsos, — realizare formulată pe principiul de pămînturi rare; — ancorată-n spaţiu, — o casă sferică, — un fruct, — deschide uşi concave, — învoltînd petale.
Activă, bîzîie pluşat maşina din ventile de ventricol. — Antenele palpează irealul, — inventivul coarnelor de melc lungind televizoare,
—	investigînd nemărginirea retractilă.
Din batiscaful pentru nopţi o mie una, depăşind avîntul din poveste, — tîrîndu-se de-a buşe, se extrag, halucinanţi, — din crisalide voluntare,
—	sfinţii reali, făpturi care-au umblat cu capu-n jos, — încercuiţi de prevăzuta lor aureolă, — printre cioburi de aeroliţi. — Holbează bulbucarea ochilor de libelulă, arborînd chiurase de insecte spaţiale, — neverosimil, dar profetic evocînd, ne-mistic, nimbul de icoane. — Veridicii arhangheli Un apleacă globulara cască, — cu grija oricărui pilot conştiincios, — analizînd traseul curb pe rănile corăbiei rotunde — îndreaptă vechile erori din hărţi de zodiac, — instaurează adevărul experienţei.
368
Purificaţi de oceanicul zenit, — păstrează precauţii de-astronauţi argonauţi, — dezvirginînd în-tîilp parcursuri de senin. Revarsă luminos balastul de jăratic. — Pe scară obUcă, de raze, — din concentrata ghemuire, echipajul dezmorţeşte redresare...
Vîrtejul fîlfîit a spart tăcerea materialelor imensităţii, — efectuînd aterizarea între geometricele triluri de motoare. — Auzul lor surprinde încă tumultuoasele tăceri din cosmos, cîntece stelare.
Călcîiele, după neîntrecutele asperităţi pe-n-covoiatul drum de raze, — întîia oară cînd ating terestra rezistenţă, consoUdează priza-n salturi descrescînde. — Au încheiat, voit, ocolul feeriei siderale.
Răsuflul numără mişcări în ritm subUm, gimnastic. — Fiinţele din vis îşi zmulg aripile de zei,
—	îşi leapădă membrane inutil împăturite, — a-gaţă-n cingătoare izolantele mănuşi de HKac, — abandonînd bidoanele cu pneumatice rezerve de respir. — Pe schelării de sîrme, despuiate, flasce, lateral, — zac paraşutele fluide, — ca taliane de pescari, — cu cîte-un solz de peşte în reţele, — cUpind steluţe, suvenire din celestul cotiUon. — Doar o meduză mai pluteşte goală, balansînd, pe infinit, petală de incertitudini.
Cu graţie de semizei, s-au reîntors din viitor
—	în epoca deschisă astăzi pentru omenire, din vrîstele de piatră, bronz şi fier, — din preis-
369
toricul sfîrşit cu ultimele, mondiale, tragice războaie. Culeg din nevăzut cutreierat tăcute dovediri,
—	îndreptăţind o nouă omenire, — ieşită din ea însăşi, însumînd realitate cucerită de imaginar — din oceanul nalt, pe unde au vînat comete. — îndeplinind mesajul de stegari premergători în timp şi spaţiu, acum fac arătare simplu în istoric: — «Am împlinit misiunea voluntară», — cercetând, pînă la linia-ntîia, frontul de zenit, — mai sus ca vulturii prin slavă urcători, o izbîndă în suprem, deschisă-n timpul biruit...
E răsturnată graniţa de haos, — lărgind la infinit limitele realizării, — cum nu-ndrăznea Visarea, — nici năstruşnica închipuire din descîntecele vrăjitorilor de-odinioară, — cînd doar poveştile legau arcanele închipuirii de meleagul material.
Acum, — acolo unde raiul nu-şi avea fiinţă,
—	se-adevereşte omul, — prin el însuşi creator, întemeind tărîm ceresc. — Magii aduc, — dovadă fără de tăgadă, — gînd răsărit la mai presus de slovă, din păstoririle prin constelaţii; — de-aceea satele aleargă să-i întîmpine, cîntînd cu cetina cea verde.
Ce simplă pare-acum izbînda epocală — acum, cînd îi datăm întîiul an rotit! — Deschizătorilor de cer — le sărutăm răsuflul în azurul pămîntean vizibil, — deşurubînd, din sfericele tigve de-alumi-niu bizar, — făptura; — animatul mecanism afirmă ştiinţificul miraculos. — Imaginarul e învingător real. — Aievea aripează în deplin fantasticul sublim.
370
Subt metereze, lîngă iezer, oglindind scânteietoare licurire, — viziunea micşora treptat incandescenţa, — redevenind cenuşă ternă pentru vis.
—	Dacă n-ar fi nici chiar acuma înţeleasă jertfa lor de pace, — de ce să-nsemne cucerire de progres?
împovărată, noaptea se lăsă în cerul stins, — acoperind opacităţi obtuze şi tristeţi fără sfîrşire.
—	Tot mai îndepărtat se auzeau trecînd, cu ţipete tăiate-n gerul nopţii, — sălbaticele stoluri, — undeva, către un alt solstiţiu, — călăuzite din instinctul orb şi enigmatic, subt norii vitregi, — în timp ce, — ştearsă urmă, — în rapida ei fosforescenţă, — urca racheta nouă ascensiune, — pozitivă biruinţă, — adevăr intrat în cer.
CUPRINS
Poeme în proţă
Cîntece	7
Pluguri	10
Amintite	12
Pîinea întunericulu i	14
Ciocîrlia	15
început de vată	17
în munţi	18
Flăcăi la coasă	20
Pe Dealul Negtu	22
Carul cu boi	24
Ţara-de-Jos	25
Răsărit de lună	27
Pe Bărăgan	29
Flăcări de toamri	31
Stele	33
Jocul berzelor	35
Brumă	37
Omul care ară	39
Drumul cu frunze	40
în vie	42
200 de lebede	44
Pădurea de argint	46
Descîntec de fată mare	48
Zăvoiul piticului	50
Podul fermecat	52
Drumul de noapte	54
Sărbătoarea din oraşul vechi	55
Amăgire	57
Ielele	58
Jocul pe întuneric	59
Aşteptări	61
Hîrtie ruptă	62
Privelişte	63
Altădată	64
înfăptuire	65
Alt cîntec	66
Taină	67
Trandafirii albi -	68
Ceaşca de cafea	69
Noapte	71
Altă noapte	72
.Vrajă	74
Apa	75
Corturile	77
Cocorii	78
Corbii din mlaştină	79
Spre Fata-cu-părul-de-aur	81
Copilăria netrebnicului	poet	83
Fr u raţe moarte
Întîmplarea cu jupînul	care făcea aur	89
Vrăjitorul apelor	100
Haiducească	104
Moartea fără nume	107
Alba	110
Ucigaşul morţii	H6
Paharnicul şi buba-neagră	123
Caicul verde	129
Prinţesa Li-Mon-A-Ta	132
Făt-Frumos şi bucătarul	137
Iarba fără leac	142
Somn alb	146
Figurile de ceară	149
Tată	151
Coţofana	152
Ciucalata	156
«Primăvară dulce...»	160
Acropole	161
însemnări apoi ti ce	
Pămînteana	165
Bilanţ edificator	166
Ora H	167
Corelaţia dintre timp şi spaţiu (înscenare)	168
însemnări suprapuse	169
Prevederi deziluzionate	170
Simplă complicaţie	171
Dacă imobilizarea te-ar mobiliza...	172
Noapte de vară	173
Religie fără dumnezeu	174
Represalii împotriva păcii	175
Mila nu gîndeşte	176
Arta războiului	177
Camuflaj antibiologic	178
Stupidă contradicţie	179
Post-scriptum neîncăpător (la dimensiuni poetice)	180
Spirit inventiv	181
Insomnie	182
întrebare lăuntrică	183
Alt glas	184
Proiecte inutile de reformă	185
E prea frumos ca să fie real	186
Argumente excluse veşnic	187
Lacrimi	188
Erzaţuri şi recuzite	189
Ceas de toamnă	190
Eu care nu sînt	192
Perpetue concesii oportuniste	196
Boul-Domnului	197
Proporţia în care nu vrem să uzăm de viaţă	199
Aportul inteligenţelor geniale	200
Roze metamorfoze	201
Aspecte tranzitorii	202
Defetism de ţintaş	203
Nepregătiri premeditate duios	204
Tabula rasa	205
Cartea păcii
Simplă adnotafiune lămuritoare	209
Cîntec de jale	215
Cu fruntea în mînâ	216
Moartea în primăvară	218
Se juca o umbră...	221
Holericul din cîmpie	223
întunecare		225
Doi camarazi		227
Pămîntul făgăduinţei		228
Fiat lux		229
Cînd ştiu...		230
Toamnă roşie		232
Muşte brune, verzi şi negre		233
Poemul podului de peste Vid		237
La muşuroaie		243
Pămînt şi stele		246
Greierul şi santinela -		248
E linişte în avanpost		249
într-o biserică pustie		251
Pentru Ion soldatul		254
Raţiune strategică		256
Suspiciune legitimă		257
Moartea Iui Pegas		258
în pămînt — viaţă...		262
Seară neagră		264
înaintare		268
Atac de noapte		272
Repaos		275
Ofensivă de martie		277
Praf		278
i
A
Gaz	281
Soldatul Cristea	285
Cîntecul dezertorilor	293
Instantaneu	295
Aşteptatul	297
Cimitir duşman	300
Primăvară sfîntă	302
Naiul lui Pan	304
Popa	308
Tîrziu de tot	310
Manifeste subversive	312
Observator—1918—	314
Retragerea	319
Sîngele eroilor rodeşte...	322
Gînduri în noapte	324
Eroica Il-a	325
Cîntecul călătorului dorind furtună	327
Şătrarii	329
Agresiune aeriană	333
.Avion căzut	336
Ajun	338
Peisaj alb	341
Pentru pilotul unui bombardier	344
Cel care ameninţă cu pacea	350-
Ţeastă veche	353
«Feld-grau»	357
Copil jucîndu-se cu soldaţii de plumb	360
Privelişte de sfîrşit	363
Planetă moartă	364
Mai departe	365
Cerul deschis	367
I
Redactor responsabil : GHEORGHE PIENESCU Tehnoredactor :	IDA MARCUS
Dat la cules 18.04.1964. Bun de tipar 17.02.1965. Apărut 1965. Tiraj 7180 ex. Broşate 6080 ex. '/i Legate 1100 ex. Hîrtie tipar inalt tip A mat de 80 g/m>. Ft. 540X840116. Coli ed. 11,69. Coli tipar 24. A. nr. 3174/1964. C. Z. pentru bibliotecile mari 8 R. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 R—l.
întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“, Str. Grigore Alexandrescu nr. 93—95, Bucureşti — R.P.R., comanda nr. 876.